Sunteți pe pagina 1din 2

Kovacs Erik-Robert Engleză-Română

FECIOARELE DESPLETITE de Hortensia Papadat-Bengescu

Romanul scriitoarei interbelice Hortensia Papadat-Bengescu este poate mai remarcabil din

punctul de vedere al istoriei literaturii române decât pentru meritele proprii, însă reprezintă un

experiment interesant în privinţa mai multor aspecte ale prozei româneşti. Cartea deschide aşa-

numitul Ciclu al Hallipilor, o serie de romane legate între ele prin teme, personaje şi conţinut. Toate

aceste experimentări - la nivelul vocii narative, a perspectivei, chiar a formei – vor fi continuate şi

duse la concluzie în următoarele părţi ale ciclului, poate cu mai mult succes.

Naraţiunea, deşi se face la persoana a III-a, se limitează la perspectiva personajului Mini, ale

cărei gânduri, păreri şi comentarii le distingem nemijlocit; întreaga carte se bazează pe succesiunea

impresiilor ei asupra altor personaje, fapte, atitudini sau, în unele cazuri care se doresc tensionate,

revelaţii. Mini este o fire rezervată şi neobtruzivă, vorbind relativ puţin şi precaut, deşi nu duce

lipsă de păreri neobişnuite pentru epoca ei. O latură interesantă a acestui personaj de altfel destul de

puţin remarcabil este tendinţa sa de a contempla realitatea şi de a aplica propriile teorii metafizice

unor situaţii cotidiene. Felul idiosincratic în care gândeşte Mini este o reflectare şi prefigurare a

temei romanului. Astfel, Bucureştii devin “Cetatea Vie”, compusă atât din cetăţenii ei la nivel fizic

cât şi din ”trupurile lor spirituale”. Oraşul este glorificat ca un centru al noului, ca un nod cu

drepturi depline pe harta Europei care, datorită avansului constant al tehnologiei, devine pe zi ce

trece mai mică. Inspiraţia citadină nu este deloc surprinzătoare, având în vedere scopul declarat al

autoarei de a aborda modelul proustian, deşi în cazul nostru nu cred că avem de-a face cu o carte

pur (şi nici măcar predominant) programatică.

Romanul este împăţit în 7 capitole inegale ca întindere, dispuse în ordine cronologică – însă

cu salturi mari în timp după jumătatea cărţii. Acţiunea începe la ţară şi se termină la oraş - această

mişcare de tranziţie, reflectată şi prin strămutarea traumatică a bătrânului Hallipa de la moşie la

chirie, dinamizează întregul roman şi oferă cititorului o cheie de interpretare. Textul este de fapt

despre tranziţia României de la un stat arhaic, o curiozitate anacroni, la un membru cu drepturi

depline a comunităţii europene moderne – un stat naţional. Ca şi în cazul personajelor, naraţiunea

reflectă atitudini ambigue, uneori contradictorii în legătură cu această tendinţă pe care autoarea ezită

să o numească progres. Pentru Mini, oraşul este o poartş ce-i permite să se simtă parte din trupul

Europei interbelice animate de efervescenţa unei noi vieţi. Prin contrast, bătrânul Hallipa vine la

oraş din nevoie, disperat şi îngropat de datorii, traumatizat de evenimentele pe care nu le credea

posibile în propria familie.

Autoarea se raportează oarecum ironic la personajele ei, mai mult sau mai puţin

1

Kovacs Erik-Robert Engleză-Română

monodimensionale; avem fiica risipitoare, care prin iresponsabilitate sexuală şi financiară duce la

ruină munca tatălui ei; apare feminista, care prin proclamaţiuni grandioase critică status quo-ul

societăţii patriarhale, însă nu întreprinde nimic pentru a se sustrage stării de fapt; iar în final, viaţa

tradiţională a Hallipilor este răsturnată de “boala modernităţii”, depresia. Înfăţişarea lor este adesea

redusă la exagerări groteşti sau caricaturale; gesturile lor largi, teatrale se contrazic cu flecărelile

banale printre care îşi duc viaţa plictisită. Caracterizarea personajelor este deficitară în cel mai bun

caz; sunt foarte neclare relaţiile dintre acestea, uneori nu este evident despre cine se vorbeşte, iar

unele detalii nu se potrivesc de la o secvenţă la alta; această tehnică prefigurează modernismul care

pătrunde încet şi în literatura română. Încercările de acest fel au fost întotdeauna necesare înainte ca

un autor să coaguleze un stil specific; în cazul nostru, această carte uşor confuzş şi dezechilibrată

pregăteşte scena pentru magnum opus-ul Hortensiei Papadat-Begescu, Concert din muzică de Bach.

A doua jumătate a cărţii este considerabil îmbunătăţită, reuşind să contureze clar scandalul Mika-Le

- Soţii Hallipa pe măsura ce se desfăşura în ciuda salturilor în timp între capitole. Ultimele scene

sunt cele mai puternice din întreaga carte, singurele care debordează de sentimente intense

autentice. Aici avem şi un dialog care rezumă tema romanului, ciocnirea dintre vechi şi nou, şi care

sugerează că sinteza, şi nu eliminarea totală va fi rezoluţia optimă a acestui conflict.

În concluzie, romanul este un pas şovăitor către afirmarea modernismului în literatura

română. Dar uităm de un aspect esenţial al problemei, poate tocmai pentru că în zilele noastre acest

aspect nu mai există, cel puţin nu în forma făţişă şi instituţionalizată. Întregul conflic tradiţie-

inovaţie o viza pe autoare în mod direct. În epocă, femeile nu erau încurajate să scrie, iar cele care o

ceau nu erau considerate a practica literatura în mod serios. Papadat-Bengescu a avut curajul,

susiţnută de Lovinescu şi cenaclul său, să încerce prin literatură să schimbe percepţia asupra femeii,

asupra rolului ei în societate. Dacă societatea urma a fi revoluţionată, atunci şi statutul tradiţional al

femeii trebuia revizuit. Deşi importantă pentru perioada în care a scris, autoarea a fost îndepărtată

de canonul literar în epoca comunistă; prea puţin din opera ei concentrată asupra clasei mijlocii

“burgheze” ca agenţi imperfecţi ai schimbării ar fi putut fi reinterpretată în cheie proletcultistă. În

final, redescoperirea valorii ei ca prozatoare nu se poate aprecia în totalitate decât punând opera ei

în context; perioada ei a fost tulbure, traumatizată de trecutul care a dus la un razboi sângeros şi

inutil, dar incapabilă să îmbrăţişeze transformările radicale care, cu toate promisiunile lor utopice,

urmau să ducă la altul.

2