Sunteți pe pagina 1din 100

REABILITARE MEDICALĂ

1

1 Bioclima de stepă

2 Bioclima de litoral marin

3 Bioclima sedativ-indiferentă

4 Bioclima tonică stimulentă

5 Apele minerale: definiţie, clasificare chimică

6 Acţiunea apelor minerale în cură externă

7 Acţiunea apelor minerale în cură internă

8 Ape oligominerale

9 Apele minerale alcaline și alcalino-teroase

10 Apele minerale clorurate sodice

11 Apele minerale carbogazoase

12 Apele minerale iodurate și sulfuroase

13 Nămoluri terapeutice: definiţie, clasificare, structură

14 Nămoluri terapeutice: proprietăţi fizice

15 Modalităţi de terapie cu peloide, contraindicații

16 Mofetele: definiţie, clasificare, efecte terapeutice, indicaţii

17 Curentul galvanic: definiţie, mod de aplicare, efecte, indicaţii

18 Băile galvanice. Ionogalvanizarea

19 Curenţii diadinamici

20 Curenţii interferenţiali: definiţie, efecte fiziologice, indicaţii Curenţii de înaltă frecvenţă: definiţie, proprietăţi

21 fiziologice. Indicațiile și contraindicațiile undelor scurte

22 Ultrasunetul: definiţie, efecte biologice, efecte terapeutice, indicații

23 Radiaţii infraroşii: definiţie, efecte, mod de aplicare, indicaţii

24 Razele ultraviolete: definiţie, efecte, indicaţii, contraindicaţii

25 Comportamentul termic al organismului

26 Termoreglarea

27 Efectele factorului termic asupra organismului

28 Efectele aplicaţiilor generale şi locale de căldură

29 Crioterapia

30 Clasificarea principalelor proceduri de termoterapie

31 Împachetarea cu parafină

32 Masajul: definiţie, clasificări. Proprietăţile profilactico-terapeutice ale masajului clasic

33 Manevrele principale ale masajului clasic

34 Efectele fiziologice ale masajului asupra pielii şi aparatului locomotor

35 Testingul articular: modalităţi de măsurare

36 Testarea tonusului muscular

37 Metode de kinetoterapie

Subiecte:

38 Metodele de antrenament la efort

39 Examenul obiectiv al coloanei vertebrale

40 Examenul obiectiv al umărului şi cotului

41 Aspecte particulare întîlnite în examenul obiectiv al mîinii

42 Examenul obiectiv al genunchiului şi şoldului

43 Examenul fizic şi neurologic în hernia de disc lombară

44 Descrieţi fazele I, II, III și IV după De Sèze în hernia de disc lombară

45 Tratamentul igieno-postural şi chirurgical în hernia de disc lombară

46 Tratamentul medicamentos și fizical în hernia de disc lombară

47 Artrita reumatoidă: definiţie, etiopatogenie

48 Artrita reumatoidă: diagnostic la debut și în stadiul clinic manifest

49 Artrita reumatoidă: manifestări extraarticulare

50 Artrita reumatoidă: examinare paraclinică

51 Artrita reumatoidă: tratamentul cu antiinflamatorii

52 Artrita reumatoidă: tratamentul cu metotrexat și infliximab

53 Artrita reumatoidă: tratament igieno-postural şi fizical

54 Spondilita anchilozantă – fiziopatologie

55 Spondilita anchilozantă – tablou clinic

56 Spondilita anchilozantă – diagnostic radiologic

57 Spondilita anchilozantă – tratament medicamentos

58 Kinetoterapia în spondilita anchilozantă

59 Hidroterapia și termoterapia în spondilita anchilozantă

60 Electroterapia, masajul și cura balneară în spondilita anchilozantă

61 Tablou clinic în boala artrozică şi modificări radiologice în boala artrozică

62 Obiective şi mijloace de tratament în boala artrozică

63 Terapia fizicală în sechele posttraumatice cutanate şi subcutanate

64 Refacerea mobilității articulare în sechele posttraumatice articulare

65 Algoneurodistrofia – stadializare și tratament

66 Refacerea forței de contracție în sechelele posttraumatice musculare

67 Umărul dureros simplu și umărul acut hiperalgic clinică și tratament

68 Umărul mixt și umărul blocat clinică și tratament

69 Fibromialgia

70 Metodologia antrenamentului la efort la pacientul cardiac

71 Faza I de reabilitare a pacientului cu infarct miocardic

2

72 Metodologia antrenamentului în Faza a II-a de reabilitare în infarctul miocardic

73 Faza a III-a de reabilitare a pacientului cu infarct miocardic

74 Obiectivele reabilitării în HTA. Indicații

75 Modalități de kinetoterapie în HTA

76 Antrenamentul fizic în arteriopatiile obliterante ale membrelor inferioare

77 Metodologia recuperării în arteriopatiile obliterante ale membrelor inferioare

78 Kinetoterapia respiratorie

79 Obiectivele recuperării în disfuncția respiratorie obstructivă

80 Obiectivele şi mijloacele kinetoterapiei la pacientul post-AVC

81 Terapia ocupațională la pacientul post-AVC

82 Recuperarea sindromului motor în sechelele posttraumatice ale nervilor periferici

83 Planul de recuperare în 4 stadii al unui bolnav paraplegic

3

CLIMA ŞI BIOCLIMA ROMÂNIEI

România este situată în sud-estul Europei, la mijlocul distanţei dintre Ecuator şi Polul Nord, având o suprafaţă de 237.500Km 2 . Relieful ţării noastre este variat, caracteristicile climei fiind impuse de prezenţa Munţilor Carpaţi şi a litoralului Mării Negre, ponderea formelor de relief fiind următoarele: 30% câmpii, 36% dealuri şi podişuri, 34% munţi. Datele geografice, indicii climatici au permis clasificarea climei României astfel:

- clima continental temperată, cuprinde zonele de câmpie, podişuri joase, regiunile de stepă

- clima continental moderată, cuprinde Câmpia Tisei şi Podişul Transilvaniei

- clima de litoral maritim

- clima de munte. Pe aceste sectoare de climă, bioclima se suprapune în modul următor:

- bioclima sedativ-indiferentă, cuprinde sectoarele de climă continental temperată şi continental moderată

- bioclima tonică-stimulentă, cuprinde sectorul climei de munte

- bioclima excitantă-solicitantă cuprinde sectorul climei de litoral maritim şi de stepă

Caracteristicile climei României

- radiaţia solară globală-variază între 130kcal/cm 2 /an pe litoralul Mării Negre şi sub 100kcal/cm 2 /an în regiunile de munte

- circulaţia generală atmosferică, România se află sub influenţa a 4 mari centri barici: anticilonul Azorelor, care antrenează mase de aer oceanic reci şi umede vara şi calde iarna, anticiclonul siberian prezent iarna, când aduce geruri, depresiunea mediteraneană, ce aduce vânt şi precipitaţii iarna, depresiunea islandeză care iarna aduce mase de aer reci şi umede

- temperatura medie anuală este cuprinsă între 11°C în sudul ţării şi - 2°C pe vârfurile muntoase

- umezeala aerului variază între 74% în Câmpia Română şi 84-86% pe vârfurile muntoase

- durata strălucirii soarelui prezintă valori medii anuale între 2300 ore pe litoral şi 1800 ore în regiunea munţilor

- precipitaţiile atmosferice se reduc de la vest la est

- presiunea atmosferică variază între 1015 milibari pe litoral şi 850 milibari la peste 1500m altitudine

- vântul prezintă variaţii mari în funcţie de relief şi de circulaţia generală atmosferică.

Indici bioclimatici de stres

a) stresul cutanat anual este expresia acţiunii temperaturii şi vântului la nivelul tegumentului

b) stresul pulmonar anual reflectă tensiunea vaporilor de apă din aer asupra alveolelor pulmonare şi a mucoasei căilor respiratorii

c) stresul bioclimatic global reprezintă suma stressului cutanat anual şi stresului pulmonar anual

Bioclima excitantă-solicitantă

Cuprinde:

- bioclima de stepă (altitudine sub 200m)

- bioclima de litoral maritim (altitudine 0-35m)

Bioclima de stepă

Elementele caracteristice acestui tip de bioclimă sunt următoarele:

- temperatura medie anuală cu valori crescute (peste 9-10°C)

- durata de strălucire a soarelui crescută (peste 2100-2200ore/an)

- presiune atmosferică crescută (aproximativ 1000 milibari)

- umiditate relativă scăzută (60%)

- cantităţi mici de precipitaţii anual

- nebulozitate redusă Efecte:

- confort termic moderat sau scăzut vara

4

- stresul cutanat, pulmonar şi bioclimatic sunt crescute

- solicitare intensă a mecanismelor de termoreglare (termoliză)

- solicitare intensă a sistemului nervos, a sistemului endocrin

- ameliorare a metabolismului calciului

- stimularea capacităţii de apărare nespecifică a organismului

Solicitarea mecanismelor de adaptare a organismului la acest tip de bioclimă este cu atât mai mare cu cât contrastul climatic faţă de localitatea de domiciliu a pacientului este mai mare, de aceea vor fi îndrumaţi către staţiunile din acest climat indivizi cu potenţial biologic cât mai aproape de normal. Indicaţii:

a) pentru profilaxia afecţiunilor reumatismale, alergice, metabolice

b) în scop terapeutic în:

- afecţiuni reumatismale degenerative, abarticulare

- sechele posttraumatice ale aparatului locomotor

- osteoporoză

- rahitism

- afecţiuni cronice ORL

- bronşite cronice, TBC extrapulmonară

- ginecopatii cronice

- afecţiuni dermatologice Contraindicaţii:

- afecţiuni cardio-vasculare şi respiratorii cu rezerve funcţionale reduse

- TBC pulmonară

- boala ulceroasă

- tumori benigne cu potenţial de malignizare

- reumatisme inflamatorii (poliartrita reumatoidă)

- afecţiuni neurologice centrale Staţiuni:

- Amara

- Lacu Sărat

- Băile Felix

- Buziaş

Bioclima de litoral maritim

Elemente caracteristice:

- datorită prezenţei brizei marine, temperatura medie este mai redusă vara faţă de climatul de stepă şi mai ridicată în timpul iernii, astfel temperatura medie anuală este de 11°C (0°C iarna şi 20-21°C vara)

- durata de strălucire a soarelui este de 2300-2400 ore/an

- presiune atmosferică crescută (1015 milibari)

- umiditate relativă de aproximativ 80%

- cantităţi mici de precipitaţii anuale

- prezenţa permanentă a vântului Efecte:

Sunt asemănătoare celor determinate de bioclima de stepă cu următoarele deosebiri: procesul de termoliză este înlocuit de procesul de călire termică, datorită posibilităţilor de termoterapie contrastantă specifice litoralului, confort termic relativ redus, stres bioclimatic mare, atât cel cutanat (datorat vântului), cât şi cel pulmonar (datorat umezelii accentuate). Indicaţii:

a) în profilaxia rahitismului, bolilor aparatului locomotor, bolilor aparatului respirator

b) în scop terapeutic:

- afecţiuni ale aparatului locomotor (degenerative şi abarticulare, afecţiuni posttraumatice)

- rahitism

- osteoporoză

- afecţiuni cronice respiratorii

5

- ginecopatii cronice

- boli dermatologice (psoriazis) Contraindicaţii:

Sunt asemănătoare cu cele din climatul de stepă. De menţionat că, în sezonul rece, datorită stresului climatic mai redus în raport cu regiunile învecinate, efortul de aclimatizare este mai mic, în acest fel factorul terapeutic natural devine valoros şi în acest sezon. Metode specifice de tratament pe litoral:

- aerosoloterapia care reprezintă inhalarea aerosolilor marini, conţinând ioni de Ca, Mg, K, I rezultaţi din spargerea valurilor de ţărm

- helioterapia (expunerea la soare)

- cura naturistă alcătuită din oncţiuni cu nămol, helioterapie, talasoterapie, cu efecte de stimulare a termoreglării, endocrină şi metabolică Staţiuni:

- Eforie Nord şi Sud

- Mangalia

- Techirghiol

Bioclima sedativ indiferentă

Elemente caracteristice:

- valori moderate ale temperaturii aerului astfel temperatura medie anuală este de 7-10°C (iarna de 2-5°C, vara de 17-20°C)

- valori medii ale duratei de strălucire a soarelui (1800-2100 ore/an)

- presiune atmosferică moderată

- valori medii ale umidităţii relative (75%)

- precipitaţii în cantităţi medii

- calm atmosferic. Efecte:

- confort termic crescut

- stres cutanat, pulmonar şi bioclimatic redus

- solicitare slabă a sistemului nervos şi endocrin Indicaţii:

Acest tip de bioclimă (bioclima de cruţare) are cea mai largă indicaţie de trimitere la cură balneară, adaptarea pacienţilor fiind deosebit de facilă:

- cure pentru odihnă

- stări de convalescenţă

- afecţiuni reumatismale inflamatorii cu important potenţial evolutiv (poliartrită reumatoidă)

- afecţiuni cardio-vasculare

- afecţiuni cronice ale aparatului respirator cu rezerve funcţionale limitate În climatul sedativ indiferent se găsesc doi factori terapeutici naturali cu valoare deosebită: mofetele şi salinele. Staţiuni:

- Slănic Moldova

- Slănic Prahova

- Govora

- Călimăneşti

- Olăneşti

- Herculane

- Sovata

Bioclima tonică stimulentă

Elemente caracteristice:

- temperaturi medii anuale scăzute (5-6°C)

6

- valori scăzute ale presiunii atmosferice şi presiunii parţiale a O2. Valorile medii ale temperaturii anuale şi presiunii atmosferice sunt cu atât mai scăzute cu cât creşte altitudinea.

- valori crescute ale duratei de însorire

- umiditate crescută

- cantităţi mari de precipitaţii

- viteză a vântului accentuată în funcţie de altitudine Efecte:

- confort termic redus

- stres cutanat, pulmonar şi bioclimatic ridicate

- antrenarea mecanismelor de termoreglare

- mobilizarea mecanismelor de adaptare pentru menţinerea concentraţiei optime de O 2 în sânge, cu creşterea ventilaţiei pulmonare, deschiderea de noi capilare la nivel pulmonar, creşterea frecvenţei cardiace, mobilizarea hematiilor din rezervele medulare

- influenţarea metabolismului calciului

- echilibrarea sistemului nervos

- efect antiinflamator pe mucoasele căilor respiratorii datorită calităţii aerului montan, cum ar fi aeroionizarea negativă, aerosolii, puritatea. Indicaţii:

a) în scop profilactic:

- surmenaj fizic şi intelectual

- stări de convalescenţă

- tulburări funcţionale de pubertate şi climax

- subiecţi care îşi desfăşoară activitatea în medii cu noxe respiratorii

b) în scop terapeutic:

- anemii posthemoragice

- astm bronşic alergic

- traheobronşite cronice

- TBC pulmonară şi extrapulmonară

- hipertiroidia benignă Contraindicaţii:

- afecţiuni cardio-vasculare şi respiratorii decompensate

- ateroscleroză

- afecţiuni însoţite de meteorosensibilitate Staţiuni:

- în zona submontană: Tuşnad, Borsec, Vatra Dornei, Sinaia, Predeal în zona montană: Păltiniş, Poiana Braşov, Stâna de Vale

APELE MINERALE

Definiţie:

Apele minerale sunt ape naturale care îndeplinesc una din următoarele condiţii:

- temperatura la izvor să fie minim 20°C independent de conţinutul în elemente minerale;

- mineralizare totală peste 1 g/l (conţinut de săruri minerale dizolvate );

- prezenţa unor elemente chimice în doze minim admise ca fiind active terapeutic (fier, brom, iod, sulf etc.);

- prezenţa unor gaze dizolvate în concentraţii stabilite: CO 2 1000mg/l; H 2 S l mg/l;

- existenţa unei acţiuni terapeutice demonstrate şi verificate ştiinţific.

Clasificare:

Din motive practice se foloseşte clasificarea chimică a apelor minerale:

1. ape oligominerale (acratice )

2. ape alcaline

3. ape alcalino-teroase

4. ape clorurate sodice

7

5.

ape carbogazoase

6. ape iodurate

7. ape sulfuroase

8. ape sulfatate

9. ape feruginoase

10. ape arsenicale

11. ape radioactive Chiar şi această clasificare are unele deficienţe, cum ar fi:

- nu include apele minerale care conţin microelemente active (cobalt, brom)

- nu ţine cont de termalitate

- include ape minerale care nu se mai folosesc în scop terapeutic (apele feruginoase şi arsenicale)

Modalităţi de tratament cu ape minerale

- balneaţie (cură externă)

- cură de băut (crenoterapie)

- inhalaţii

- irigaţii

- spălături intestinale

- injecţii

Acţiunea apelor minerale în cură externă

Apele minerale acţionează în cură externă asemănător băilor simple, adăugându-se însă şi acţiunea

specifică determinată de substanţele pe care le conţin. În cura externă, apele minerale acţionează asupra organismului prin:

- factorul mecanic

- factorul termic

- factorul chimic.

Factorul mecanic

Faţă de băile simple, apele minerale au o densitate crescută ce determină creşterea presiunii hidrostatice, care pe de o parte conduce la modificări de circulaţie tegumentară şi secundar, ale circulaţiei generale, şi pe de altă parte prin acţiunea de împingere de jos în sus (fenomen valabil în primul rând pentru apele clorurate sodice) le conferă o utilizare largă pentru kinetoterapie în afecţiuni posttraumatice, neurologice, însoţite de deficite motorii, în afecţiuni reumatismale. La băile carbogazoase intervine şi masajul fin al bulelor de CO2 asupra tegumentului.

Factorul termic

Temperatura apei minerale acţionează prin modificarea temperaturii corpului la care se adaugă şi acţiunea specifică unor elemente (CO 2 şi H 2 S) ce determină vasodilataţie în tegument. Temperatura de indiferenţă în baia cu aceste ape este mai scăzută decât în baia de apă simplă.

Factorul chimic

Este cel mai important în cazul băilor cu ape minerale, având asupra organismului o acţiune nespecifică şi una specifică. Acţiunea nespecifică este conferită de substanţele chimice din apele minerale care produc o modificare a echilibrului ionilor la nivelul tegumentului, cu stimularea receptorilor de la acest nivel şi determinarea unor răspunsuri neuro-vegetative şi neuro-endocrine. Acţiunea specifică se referă la calităţile diverselor componente ale apelor minerale, de exemplu CO 2 are efect vasodilatator periferic, sulful are efect keratolitic, ş.a.

8

Acţiunea apelor minerale în cură internă

Cura internă cu ape minerale se numeşte crenoterapie. În cura internă apele minerale acţionează asupra organismului prin:

- factori fizici

- factori chimici

Factorii fizici

Temperatura apei minerale ce acţionează asupra funcţiei secretorii, tonusului şi peristaltismului tubului digestiv astfel:

- apa rece stimulează secreţia şi peristaltismul gastric

- apa caldă (34-35°C) are efect inhibitor, combătând colicile şi spasmele intestinale. Cantitatea de apă administrată influenţează tonusul şi secreţia gastrică astfel: cantităţile mari încetinesc evacuarea gastrică. Prescripţia ingestiei de apă minerală nu trebuie să depăşească 250 ml pentru o dată, cu excepţia curei de diureză unde cantitatea prescrisă este de 20-30 ml/kg corp/24 ore, administrată în 5-6 prize. Timpul de administrare. Efectele apelor minerale alcaline diferă în funcţie de momentul administrării în raport cu mesele principale. Concentraţia osmotică influenţează motilitatea şi secreţia gastrică.

Factori chimici

Acţiunea terapeutică a apelor minerale se datorează în primul rând elementelor chimice conţinute care influenţează metabolismul hidro-mineral. Schimbările calitative în compoziţia minerală a organismului poartă denumirea de transmineralizare. Resorbţia substanţelor minerale se face în cea mai mare parte în intestinul subţire, iar calea de eliminare este în principal renală, o mică parte eliminându-se digestiv şi prin transpiraţie.

Apele oligominerale (acratice)

Aceste ape nu îndeplinesc nici unul dintre criteriile care definesc o apă minerală:

- au mineralizare sub 1 g/l

- nu conţin elemente farmacologic active (sulf, iod)

- nu conţin gaze terapeutice în concentraţii minime admise ca fiind active terapeutic Cu toate acestea, apele acratice au acţiuni terapeutice ştiinţific recunoscute. În funcţie de temperatura lor la izvor, apele oligominerale se împart în:

- ape acratoterme cu temperatura la izvor de peste 20°C

- ape acratopege cu temperatura la izvor de sub 20°C

Apele acratoterme

În cură externă, datorită în special, factorului termic şi, în al doilea rând, factorului chimic, aceste ape sunt folosite pentru balneaţie cu sau fără kinetoterapie în bazine şi la cadă, având efecte: antialgice, antispastice şi decontracturante, sedative, vasodilatatoare, trofice. Indicaţii pentru balneaţie:

- afecţiuni ale aparatului locomotor (reumatismale degenerative, inflamatorii şi abarticulare, afecţiuni posttraumatice şi neurologice)

- afecţiuni ginecologice cronice În cură internă au efecte: diuretice, antispastice asupra tubului digestiv şi căilor biliare (prin factorul termic). Indicaţii pentru crenoterapie:

- afecţiuni reno-vezicale

- afecţiuni ale tubului digestiv Staţiuni: Felix, Vaţa de Jos

9

Apele acratopege

Principala lor indicaţie este în crenoterapia afecţiunilor rinichiului şi căilor urinare şi a unor boli metabolice, pentru efectele diuretice accentuate de prezenţa calciului şi CO2 în cantităţi mici. Staţiuni:

- Călimăneşti, izvorul 7

- Olăneşti, izvoarele 11 şi 12

- Slănic Moldova, izvorul ”300 de scări”

Apele alcaline

Conţin minimum 1 g/l de bicarbonat de sodiu şi potasiu. Se găsesc rar în stare pură, de cele mai multe ori prezentându-se sub formă de ape mixte, în asociere cu NaCl sau CO 2 , ultimul putându-se înlătura prin barbotare.

Apele alcaline pure se folosesc în principal în crenoterapia afecţiunilor digestive, efectul lor fiind diferit în funcţie de momentul administrării în raport cu mesele principale:

- dacă se administrează cu o oră şi jumătate înainte de masă, inhibă secreţia gastrică

- dacă se administrează în timpul meselor, stimulează secreţia gastrică

- dacă se administrează după masă, are efect bifazic: adică iniţial inhibă secreţia, apoi o stimulează prin NaCl şi CO 2 , rezultate din reacţia dintre bicarbonatul de sodiu şi acidul clorhidric. Alte efecte ale crenoterapiei cu ape alcaline sunt:

- fluidificarea şi eliminarea secreţiei de mucus din stomac

- accelerarea evacuării conţinutului gastric

- calmarea durerilor gastrice

- efect coleretic

- alcalinizarea urinii

- influenţarea proceselor inflamatorii ale mucoasei căilor urinare

- influenţă asupra metabolismului electrolitic Indicaţii ale crenoterapiei:

- ulcer gastric şi duodenal

- colecist iritabil

- litiază renală cu pH acid

- afecţiuni metabolice Staţiuni: Slănic Moldova, Miercurea Ciuc, Tinca, Malnaş.

Ape alcalino-teroase

Sunt ape cu mineralizare peste 1 g/l care pe lângă bicarbonat de sodiu şi potasiu mai conţin calciu, magneziu, clorură de sodiu, bioxid de carbon, datorită acestui fapt devenind dominante efectele excito- secretorii digestive, în primul rând gastrice. Efectele apelor alcalino-teroase se exercită în funcţie de mineralizarea totală, dar şi de raportul dintre diferitele substanţe. Datorită prezenţei ionilor de calciu, au efecte favorabile în procesele inflamatorii şi alergice, în tulburările metabolice fosfo-calcice şi efecte diuretice accentuate. Având în vedere efectele substanţelor alcaline aplicate pe diferite mucoase, se pot administra sub formă

de:

-

inhalaţii în afecţiuni ORL şi bronhopulmonare, având efecte de fluidificare şi eliminare a secreţiilor căilor respiratorii

-

irigaţii vaginale (în afecţiuni ginecologice cu secreţii abundente)

-

comprese şi băi locale sau generale în afecţiuni dermatologice pruriginoase Indicaţii:

-

afecţiuni digestive însoţite de hipoaciditate

-

afecţiuni alergice

-

afecţiuni cronice ORL şi respiratorii

-

ginecopatii cronice

10

- afecţiuni dermatologice pruriginoase Staţiuni: Borsec, Slănic Moldova, Tinca, Lipova

Ape clorurate sodice

Sunt ape care conţin peste 1 g/l NaCl. Când conţinutul în NaCl depăşeşte 14 g/l (hipertone) sunt denumite ape sărate. Au concentraţii care variază în limite foarte largi:

- apa Mării Negre (15,5 g/l)

- lacul Techirghiol (18 g/l)

- Ocna Sibiului (230 g/l)

- Ocna Mureşului (260 g/l) În general apele clorurate sodice hipotone, izotone sau uşor hipertone ce provin din izvoare minerale sunt de obicei ape mixte, având în compoziţie şi bicarbonaţi, bioxid de carbon, hidrogen sulfurat etc., pe când apele sărate concentrate din mări, lacuri sărate, depozite de sare, conţin preponderent NaCl. Varietatea mare de concentraţii, ca şi asocierea cu alţi ioni sau gaze, face ca efectele şi indicaţiile apelor clorurate sodice să fie multiple. Astfel, apele clorurate sodice hipotone, izotone şi cele uşor hipertone sunt utilizate în cură internă şi inhalaţii, pulverizaţii, gargarisme. Cele sărate, cu concentraţii foarte variate, se folosesc pentru cură externă:

băi în bazine, la cadă, în lacuri, irigaţii, eventual inhalaţii şi pulverizaţii (după o diluare prealabilă).

Balneaţia cu ape clorurate sodice

De obicei se folosesc în cura externă apele clorurate hipertone. Se face în bazine sau căzi cu ape sărate încălzite. Există şi ape minerale sărate termale (la Icoana 57°C) sau în lacuri helioterme (Techirghiol, Lacul Ursu de la Sovata). Efectele asupra organismului se exercită prin asocierea factorului termic cu cel mecanic şi chimic. Forţa hidrostatică şi efectul descărcării de greutate a corpului uman sunt cu atât mai importante cu cât concentraţia de NaCl este mai mare. Acesta este cel mai mare avantaj pe care îl oferă apele clorurate sodice, folosit în recuperarea pacienţilor cu deficienţe neuromotorii, la care programele de kinetoterapie se vor desfăşura mult mai uşor în bazin. Efectele NaCl din apa sărată sunt reprezentate de:

- modificări osmolare la nivelul tegumentului

- hiperemie cutanată

- excitarea receptorilor cutanaţi cu declanşarea unor mecanisme reflexe la distanţă

- reducerea conductibilităţii electrice a pielii

- reducerea hiperreactivităţii nervoase în cazul nevralgiilor

- modificări la nivelul termoreglării periferice cutanate

- echilibrarea tulburărilor neuro-vegetative Aceste efecte se prelungesc în timp în cazul menţinerii peliculei de sare la suprafaţa tegumentului, după baie (”mantaua de sare”). Indicaţiile balneaţiei:

- afecţiuni ale aparatului locomotor: reumatisme degenerative şi abarticulare, afecţiuni posttraumatice şi neurologice cu deficit funcţional

- afecţiuni circulatorii veno-limfatice

- afecţiuni ginecologice

Crenoterapia cu ape clorurate sodice

Foloseşte în mod obişnuit concentraţii între 3-10 g/l, cel mult 15 g/l NaCl. Efectele asupra aparatului digestiv la ingestia acestor ape variază foarte mult în funcţie de concentraţie,

astfel:

- apele cu concentraţie mică, stimulează secreţia şi motilitatea gastrică

- apele cu concentraţie mare, inhibă evacuarea gastrică, stimulează secreţia şi motilitatea intestinală, apele hipertone având efect iritativ pe mucoasa intestinală şi de purgaţie. Indicaţii ale crenoterapiei:

11

- afecţiuni gastro-intestinale în care se urmăresc efectele de stimulare a secreţiei şi motilităţii. Indicaţiile şi dozarea crenoterapiei cu ape clorurate sodice trebuie bine individualizate pentru evitarea efectelor negative ale aportului crescut de ioni de Na şi Cl, pentru a nu tulbura echilibrul electrolitic al organismului.

Aerosolii şi inhalaţiile:

Sunt folosite ape cu concentraţii între 3 şi 9 g/l NaCl, încălzite la 34-38°C, având efecte:

- hiperemiant la nivelul mucoasei căilor respiratorii

- efecte secretolitice

- antiinflamatorii pe mucoase Sunt indicaţi în afecţiuni ORL şi bronhopulmonare.

Staţiuni cu ape clorurate sodice

a) pentru cură externă:

- staţiuni pe litoral: Eforie Nord, Mangalia, Techirghiol

- staţiuni cu lacuri sărate: Amara, Bazna, Lacu Sărat

- staţiuni cu ape sărate din bazine subterane: Govora, Târgu Ocna, Ocna Mureş, Slănic Moldova

b) pentru cură internă:

- staţiuni cu izvoare minerale: Călimăneşti, Olăneşti, Herculane, Sângeorz-Băi

Apele carbogazoase

Sunt ape care conţin minim 1 g CO 2 dizolvat la litru şi iau naştere din impregnarea apelor vadoase cu CO 2 . În cazul în care CO 2 nu întâlneşte în calea sa nici o apă, iese la suprafaţă ca o emanaţie naturală de gaz numită mofetă. La noi în ţară apele carbogazoase pure sunt rare, în schimb întâlnim frecvent ape carbogazoase mixte, care au în conţinut pe lângă CO 2 şi NaCl, fier, sulf, etc.

Cura externă cu ape carbogazoase

Administrarea apelor carbogazoase sub formă de băi, pe lângă senzaţia subiectivă de înţepătură şi căldură, produce următoarele efecte:

- hiperemia tegumentară cu vasodilataţie cutanată

- scăderea valorilor tensionale

- scăderea frecvenţei cardiace prin depresia nodului sinusal la temperatura scăzută a băilor carbogazoase Indicaţii ale balneaţiei:

- HTA stadiile I şi II

- arteriopatii obliterante fără leziuni trofice

- cardiopatii ischemice cronice nedureroase

- valvulopatii reumatismale

- boală varicoasă şi sechele după tromboflebită

Cura internă cu ape carbogazoase

Are următoarele efecte:

- stimulează secreţia salivară şi gastrică

- stimulează motilitatea gastrică

- creşte aciditatea gastrică

- creşte secreţiile pancreatice şi biliare (mai ales apele carbogazoase care conţin şi sulf şi sodiu)

- la nivelul intestinului, cresc motilitatea acestuia şi se absorb repede, având ca efect creşterea diurezei

- la nivel renal, creşte diureza apoasă, eliminarea acidului uric şi a sărurilor minerale, înlătură mecanic produsele inflamatorii şi agenţii patogeni de la nivelul căilor urinare, favorizează eliminarea nisipului şi calculilor mici Indicaţii ale crenoterapiei:

- afecţiuni digestive însoţite de hipoaciditate

12

- vărsăturile incoercibile din cursul sarcinii

- litiaze reno-urinare

- afecţiuni inflamatorii ale căilor urinare Staţiuni: Borsec, Buziaş, Covasna, Tuşnad, Vatra Dornei

Ape iodurate

Sunt ape minerale cu un conţinut de minim 1 mg/l de iod. Deşi în clasificarea chimică apele iodurate sunt menţionate ca o categorie distinctă, în realitate nu există ape iodurate pure, ci ape mixte în care mai sunt prezente clorura de sodiu, clorul, sulful.

În cura externă, studiile experimentale clinico-terapeutice au dovedit pătrunderea transcutanată a iodului. După cure atât externe, cât şi interne cu iod s-au remarcat creşteri ale iodemiei şi ale eliminării urinare de iod. A fost dovedită şi o creştere a concentraţiei şi remanenţei iodului în ţesuturile limfatice, tiroidă, ficat. Principalele efecte ale iodului pătruns în organism din apele minerale se exercită prin intermediul tiroidei şi hipofizei. O altă serie de efecte este legată de acţiunea iodului asupra mucoaselor (gastrică, intestinală, respiratorie, vaginală), efecte congestive şi de stimulare a secreţiilor glandelor acestor mucoase. Indicaţii:

a) ale curei externe:

- afecţiuni reumatismale degenerative, abarticulare

- neuropatii periferice

- afecţiuni circulatorii periferice (pentru efectele vasodilatatorii)

- aerosoli şi inhalaţii în afecţiuni cronice din sfera ORL şi afecţiuni respiratorii

b) ale curei interne:

- afecţiuni tiroidiene

- afecţiuni metabolice: gută, hiperuricemii Staţiuni:

- pentru cura externă: Bazna, Govora, Săcelu

- pentru cura internă: Călimăneşti, Olăneşti

Ape sulfuroase

Sunt ape minerale care conţin minim 1 mg/l sulf titrabil sub formă de H 2 S, HS, tiosulfaţi sau complexe coloidale sulfuroase. La contactul cu aerul atmosferic, apele sulfuroase îşi pierd stabilitatea, modificându-şi aspectul, devin din transparente lăptoase, motiv pentru care tratamentul cu aceste ape se face de preferinţă la sursă. Pot fi simple şi mixte: clorurate-sodice, alcalino-teroase, carbogazoase. Cura externă cu ape sulfuroase are următoarele efecte:

- vasodilataţie la nivelul arterelor cutanate prin apariţia acidului adenilic în tegument

- scăderea valorilor tensionale

- efect cheratolitic

- efect favorabil pe cartilajul articular

- sub formă de inhalaţii şi aerosoli, au acţiune antiinflamatorie şi desensibilizantă la nivelul mucoasei căilor respiratorii Indicaţii ale balneaţiei:

- afecţiuni circulatorii periferice

- HTA stadiile I şi II

- afecţiuni dermatologice: psoriazis, eczeme

- afecţiuni reumatismale degenerative şi abarticulare

- inhalaţii şi aerosoli în bronşite cronice, astm bronşic, rinofaringite Cura internă cu ape sulfuroase are următoarele efecte:

- creşterea secreţiei gastrice

- stimularea peristalticii intestinale

- efect colagog, coleretic

- scăderea glicemiei la diabetici Indicaţii ale crenoterapiei:

13

- colon iritabil

- hipotonii ale vezicii biliare

- diabet zaharat necomplicat

NĂMOLURI TERAPEUTICE (PELOIDE)

Peloidele (de la grecescul pelos = mâl) sunt, după definiţia dată de Societatea Internaţională de Hidrologie Medicală, substanţe care se formează în condiţii naturale sub influenţa proceselor geologice şi care, în stare fin divizată şi în amestec cu apa se folosesc în practica medicală sub formă de băi sau proceduri locale. Efectele terapeutice ale nămolului erau cunoscute de romani şi de vechii egipteni care foloseau în oncţiuni nămolul adus de Nil. Pe baza criteriilor de formare în condiţii naturale şi a compoziţiei chimice, se clasifică în:

- nămoluri sapropelice

- nămoluri de turbă

- nămoluri minerale Nămoluri sapropelice sunt depozite negre, plastice, unsuroase, bogate în hidrosulfură de fier coloidală, care se găsesc pe fundul lacurilor sărate. Au luat naştere sub acţiunea microorganismelor din substanţa anorganică a solului, din flora şi fauna bazinului subacvatic, în urma unor transformări geologice, chimice şi biologice desfăşurate de-a lungul secolelor. Clasificare:

- nămoluri de limane şi lacuri litorale: Agigea, Techirghiol

- nămolul Mării Negre

- nămoluri de lacuri continentale: Amara, Lacu Sărat

- nămoluri depozitate în izvoare sulfuroase: Săcelu

- nămoluri fosile: Ocna Sibiului, Sovata Nămolurile de turbă au luat naştere din descompunerea resturilor vegetale acumulate pe fundul unor mlaştini, sub influenţa unor microorganisme. Depozite de nămol de turbă se găsesc la Borsec, Vatra Dornei, Felix.

Nămolurile minerale iau naştere prin sedimentarea sărurilor unor izvoare sulfuroase, feruginoase, carbogazoase. Se găsesc la Govora, Sângeorz Băi, Geoagiu.

Structura nămolurilor terapeutice

Peloidele reprezintă un sistem fizico-chimic heterogen care cuprinde:

- o fază lichidă

- o fază solidă

- o fază gazoasă Faza lichidă este soluţia care îmbibă nămolul şi poate proveni din: izvoare naturale, precipitaţii sau direct din bazinul acvatic în care se formează nămolul. După ionii care predomină poate avea caracter sulfatat, carbonatat sau mixt. Faza solidă este reprezentată de substanţe organice şi substanţe minerale:

- substanţele organice sunt: hidraţi de carbon, componente lipidice, proteine şi produşii lor de dezintegrare (aminoacizii), componente humice (cu proprietatea de schimbători de ioni şi frenatori enzimatici), componente bituminoase (ceruri, răşini care conţin substanţe estrogenactive)

- substanţele minerale sunt reprezentate de: carbonatul de calciu (cu efect emolient tegumentar), sulfaţi de calciu, bioxid de siliciu, hidrosulfura de fier

- peloidele au şi un conţinut bogat în vitamine B1, B2, B12 şi C, produse de bacterii.

este reprezentată de cantităţi variabile de CO 2 şi H 2 S dizolvate, gaze care apar în urma

unor procese fizico-chimice şi biochimice.

Faza gazoasă

Proprietăţile fizice ale peloidelor

- greutatea specifică

- granulaţia

14

- plasticitatea

- hidropexia

- termopexia Greutatea specifică, direct proporţională cu densitatea, depinde de compoziţia nămolului, fiind maximă la nămolurile puternic mineralizate şi minimă la nămolul de turbă. Cu cât greutatea specifică a unui nămol este mai mică, cu atât calitatea lui terapeutică este mai mare. Granulaţia se referă la mărimea particulelor solide şi la gradul lor de dispersie, care sunt în strânsă legătură cu natura componentelor nămolului. Plasticitatea este capacitatea nămolului de a se întinde şi mula pe suprafaţa corpului. Este determinată de conţinutul nămolului în substanţe solide insolubile şi este evidenţiată prin vâscozitatea acestuia şi consistenţa sa. Are valori mici pentru nămolurile minerale şi de turbă, ajungând la valori maxime la nămolurile sapropelice. Hidropexia este capacitatea nămolurilor de absorbţie şi reţinere a apei şi are o mare importanţă practică. Peloizii cu hidropexie mare se pot folosi pentru băi, pe când cei cu hidropexie redusă se folosesc pentru împachetări. Capacitatea hidrică variază larg de la 200% pentru peloizii organici, până la 100% pentru cei minerali. Termopexia este capacitatea nămolurilor de a reţine căldura. Datorită înmagazinării unei cantităţi mari de căldură, temperatura de indiferenţă a băii de nămol este cu aproximativ 2°C mai mare decât în cazul băii cu apă simplă. În băile de aceeaşi temperatură, baia cu apă simplă dă o senzaţie mai puternică de fierbinte decât baia cu nămol. Având şi termoconductibilitatea mică, baia cu nămol păstrează mai mult timp temperatura constantă decât baia cu apă simplă. Astfel băile cu nămol se pot indica în scop termoterapic (de ridicare a temperaturii corpului) la o temperatură mai mare decât a băilor cu apă simplă. Este mai bine exprimată la nămolurile organice.

Modalităţi de terapie cu peloide

- cataplasme cu nămol

- oncţiuni cu nămol

- împachetări cu nămol

- băi cu nămol Cataplasmele cu nămol sunt aplicaţii cu nămol la temperaturi variate pe regiuni limitate ale corpului. Oncţiunea cu nămol este o procedură alternantă, complexă şi solicitantă, utilizată în special în scopul călirii organismului. Pacientul dezbrăcat stă câteva minute la soare până când se încălzeşte tegumentul apoi se unge cu nămol rece din lac, se expune iar la soare până când se usucă nămolul, timp de 20-30 de minute, face o scurtă baie în lac şi procedura se încheie cu o nouă expunere la soare. Efectele sunt determinate de factorul termic alternant şi de factorul chimic. Sunt indicate în special în afecţiuni cronice ale aparatului locomotor, obezitate, hipotiroidie, psoriazis. Împachetarea cu nămol constă în aplicarea de nămol cu temperatura de 38-44°C pe o regiune limitată sau pe toată suprafaţa corpului. Durata este de 30 de minute. Se aplică o compresă rece pe frunte, iar la sfârşit se recomandă un duş cald. Împachetările cu nămol acţionează prin intermediul factorului termic, dar mai ales a celui chimic prin substanţele chimice conţinute. Indicaţiile sunt reprezentate de: afecţiuni degenerative şi inflamatorii reumatismale (spondilită anchilozantă), sechele după hernie de disc operată, afecţiuni posttraumatice locomotorii, însoţite de redoare articulară, sechele după poliomielită, reumatism abarticular (tendinite), rahitism, neuropatii periferice, afecţiuni cronice genitale, sterilitate. Băile de nămol sunt foarte solicitante din punct de vedere cardiovascular. În căzi se amestecă apă cu

nămol într-o concentraţie care creşte progresiv, de la 10% la 25%, temperatura este de 37-44°C, iar durata de 30 minute. Se începe cu o baie de jumătate şi se ajunge la baie completă. Pe frunte se pune o compresă rece. La sfârşit se recomandă un duş cald, la 37-38°C, şi obligatoriu o oră de repaus. Băile de nămol acţionează prin:

- factorul termic (nămolul are o densitate crescută, o rezistenţă calorică mare, deci cedarea de energie calorică organismului se face mai greu şi în cantitate scăzută)

- factorul chimic

- factorul mecanic Nămolul nu se sterlilizează, se refoloseşte pentru că se autopurifică.

15

Efecte experimentale ale terapiei cu peloizi

- stimularea receptorilor periferici (pe cale termică, mecanică şi chimică) cu declanşarea unor mecanisme reflexe locale şi la distanţă, cu efecte favorabile asupra organismului, faza reflexă. Urmează faza neuroumorală cu eliberarea unor mediatori chimici de tipul acetilcolinei şi histaminei cu efect vasodilatator periferic. La acţiunea vasodilatatorie participă direct şi factorul termic prin aplicarea nămolului, vasodilataţia determinând resorbţia unor elemente chimice prezente în compoziţia nămolului

- efecte bacteriostatice şi bactericide ale nămolurilor sapropelice şi de turbă

- efecte asupra circulaţiei locale

- amplificarea unor reacţii enzimatice la nivelul celulelor de absorbţie şi în pereţii capilarelor

- creşterea mucopolizaharidelor acide la nivelul substanţei fundamentale a ţesutului conjunctiv

- stimularea activităţii axului diencefalo-hipofizo-suprarenalian, cu creşterea activităţii tuturor glandelor endocrine.

Contraindicaţii ale termoterapiei cu nămol:

- boli cardiovasculare (TA sistolică mai mare de 180 mmHg sau mai mică de 100 mmHg)

- afecţiuni acute

- boli ale aparatului respirator (astm bronşic)

- hepatită

- boală ulceroasă

GAZE TERAPEUTICE NATURALE

Emanaţiile naturale de gaze, cel mai frecvent de CO 2 se numesc mofete. Mofetele pure se găsesc la noi în ţară în Covasna şi în jurul ei (zona eruptivului Gutîi-Căliman-Harghita) şi în staţiunile Balvanyos, Tuşnad, Sângeorz, Miercurea Ciuc, Borsec unde sunt şi valorificate terapeutic. În zona eruptivului Gutîi-Căliman-Harghita sunt cunoscute câteva ”iviri” gazeifere care au în compoziţie şi H 2 S în procente de 0,081-0,56 mg‰, prezenţa acestuia imprimând gazelor naturale un caracter sulfurat. Astfel de emanaţii poartă numele de sulfatarii şi se găsesc la noi în ţară la Harghita, Herculane, Turia.

Clasificarea mofetelor

Mofeta naturală este emanaţia naturală de CO 2 uscat şi este un fenomen unic în lume prezent şi utilizat la noi în ţară. De aceea datele din studiile privind acţiunea terapeutică a acestora provin exclusiv din literatura românească. Tratamentul se face în incintă de tip amfiteatru (circ roman), în grup. La baza amfiteatrului, în mijlocul încăperii se găseşte sursa de CO 2 , însemnându-se nivelul la care se ridică gazul (acesta fiind mai greu decât aerul, se situează în partea inferioară). Subiecţii se aşează pe diferite trepte ale amfiteatrului, CO 2 ajungând la diferite nivele ale corpului în funcţie de treapta ocupată, deci într-o concentraţie mai mare sau mai mică în sângele pacientului. Este indicat ca subiectul să nu se aşeze pe treptele inferioare unde concentraţiile sunt periculoase, ci pe treptele unde nivelul gazului este la jumătatea corpului. Emanaţiile de CO 2 sunt superioare apelor minerale carbogazoase deoarece elimină factorul termic şi pe cel mecanic prezenţi în cazul băilor, avantaj de care beneficiază mai ales pacienţii cu afecţiuni cardiovasculare. Mofeta artificială foloseşte fie CO2 extras din apele minerale carbogazoase, fie CO 2 înmagazinat în containere şi utilizat în scop terapeutic în aplicaţii generale sau parţiale. Sunt prescrise atunci când pacientul nu poate suporta presiunea hidrostatică mare a apei. Mofetele artificiale se pot împărţi în: generale şi parţiale. La mofetele generale în cadă se pune doar CO 2 sub presiune, capul pacientului rămâne afară, cada acoperindu-se cu un cearşaf. Durata este de 20-30 minute. Mofetele parţiale se aplică la nivelul membrelor superioare şi inferioare.

Efectele terapeutice ale mofetelor:

- vasodilataţie periferică, cu reducerea secundară a valorilor tensionale arteriale;

- antrenare economică a cordului;

- la nivel cerebral, creşterea fluxului sanguin cu aproximativ 75%, prin inhalarea CO 2 în cursul mofetoterapiei.

16

Indicaţii:

- profilaxia bolilor cardiovasculare la indivizi cu antecedente familiale încărcate sau cu risc crescut de boală

- HTA stadiile I şi II

- cardiopatie ischemică cronică nedureroasă

- arteriopatii periferice

- boală varicoasă, sechele după tromboflebită

- valvulopatii echilibrate hemodinamic

- sechele după AVC la pacienţi echilibraţi cardiovascular

ELECTROTERAPIE

= metodă care foloseşte în scop terapeutic diferite forme de curent electric:

Curent continuu

curent galvanic

Curenţi de joasă frecvenţă

CDD

impulsuri

Träbert

Curenţi de medie frecvenţă

medie frecvenţă pură

interferenţiali

Curenţi de înaltă frecvenţă

unde scurte

ultrasunet

Radiaţii infraroşii

Radiaţii ultraviolete

CURENTUL GALVANIC

Definiţie: curent continuu sau cu frecvenţa 0. Mod de aplicare:

galvanizare simplă cu ajutorul unor electrozi sub formă de plăci de diverse dimensiuni

baie hidro-electrolitică

baie galvanică 4 celulară

baie Stanger

ionogalvanizare

Efectele curentului galvanic

creşte metabolismul tisular local

hiperemie în tegument şi muşchi

creşte difuziunea tisulară

reduce edemul local

efecte pe excitabilitatea musculară

creştere a excitabilităţii la catod

scădere a excitabilităţii la anod

efect sedativ şi hipotensor

Indicaţiile curentului galvanic

afecţiuni reumatismale degenerative: gonartroză, coxartroză, spondiloză, etc.

artrita reumatoidă, spondilita anchilozantă

afecţiuni abarticulare: tendinite, bursite, periartrite, epicondilite;

sechele posttraumatice;

17

afecţiuni ale aparatului circulator: hipertensiunea arterială stadiu I şi II, boala Raynaud, acrocianoza, arteriopatii periferice;

afecţiuni neurologice: pareze şi paralizii, nevralgii şi nevrite;

sindroame de suprasolicitare, distonii neuro-vegetative

Băile galvanice

Se aplică pentru tratarea unor regiuni mai întinse sau a întregului corp.

Îmbină efectul curentului galvanic cu efectul termic al apei, care devine un mijlocitor între electrozi şi tegument.

Băile galvanice patru-celulare

folosesc patru vase în care se află apă la 34-38º prin care circulă curentul continuu

pacientul poate introduce în aceste vase două, trei sau toate patru membrele.

se poate folosi fie sensul ascendent, fie descendent al curentului, în funcţie de scopul urmărit.

se aplică zilnic, având o durată de 20-30 minute.

Baia Stanger

o cadă izolată cu material plastic în care se află opt electrozi fixaţi pe pereţi

curentul galvanic circulă între aceşti electrozi: ascendent, descendent, transversal, în diagonală.

Apa are temperatura de 36-37º

intensitatea curentului: 400-600 mA

durata tratamentului:15-30 minute

6-12 şedinţe la două-trei zile.

Contraindicaţii: leziuni şi afecţiuni cutanate.

Ionogalvanizarea

Definiţie:

metodă de introducere a unor substanţe medicamentoase prin tegument cu ajutorul curentului galvanic

Metodologie:

învelişul hidrofil al electrozilor se îmbibă în soluţii electrolitice care disociază în câmpul electric, pătrunderea ionilor activi terapeutic făcându-se la nivelul foliculilor piloşi şi glandelor sudoripare.

profunzimea pătrunderii are ca limită corionul, unde se realizează depozite de substanţă activă care se va resorbi în circulaţie. Exemple de substanţe folosite:

CaCl2, MgSO4, xilină, acetilcolină, adrenalină, hidrocortizon, iod, hialuronidază, heparină. Avantaje:

se pot introduce doze relativ mari, folosind cantităţi mici de medicament;

în regiunea tratată se realizează o repartiţie egală a substanţei introduse;

posibilitatea delimitării precise a suprafeţei de tratat;

sunt asigurate condiţiile unei asepsii perfecte (nu pătrund bacteriile).

CURENŢII DIADINAMICI

curenţi de joasă frecvenţă proveniţi din redresarea curentului sinusoidal de reţea de 50 Hz.

în timpul aplicării curenţilor diadinamici predomină una din proprietăţile lor:

inhibiţia, la frecvenţele joase (50 Hz),

dinamogenia, la cele înalte (100 Hz).

CDD - forme

Monofazat fix (MF)

are efect dinamogen; efectul analgetic apare tardiv.

Difazat fix (DF):

efectul său principal este cel inhibitor

18

se foloseşte ca formă de introducere înainea aplicării celorlalte forme.

Perioadă lungă (PL)

efect inhibitor (analgetic, miorelaxant).

Perioadă scurtă (PS)

efectul dominant este cel dinamogen (resorbtiv).

Ritm sincopat (RS)

folosit pentru electrostimulare musculară.

CDD - APLICARE

Pe puncte dureroase

se utilizează electrozi mici, rotunzi, egali. Polul negativ se aplică direct pe zona dureroasă, iar pozitivul proximal la 2-3 cm distanţă

Transversal

la nivelul articulaţiilor mari, a zonelor musculare mari ale trunchiului şi membrelor. Se folosesc electrozi plaţi, suficient de mari, aşezaţi de o parte şi de alta a zonei dureroase

Longitudinal

de-a lungul unui nerv sau al unei căi vasculare. Pentru nervi electrodul pozitiv, mai mare, se aşează proximal, iar cel negativ distal

Paravertebral

polul negativ pe regiunea dureroasă şi pozitivul de cealaltă parte, sau electrozii de aceeaşi parte, pozitivul proximal

Ganglionar

pe ganglionii vegetativi. Se utilizează electrozi mici, rotunzi, cu negativul pe ganglionul respectiv şi pozitivul la 2-3 cm distanţă

CDD - INDICAŢII

redori articulare

întinderi musculare

artroze activate

reumatism abarticular

artrite

mialgii

lumbago discogen şi musculo-ligamentar

boala Raynaud

boala varicoasă

arteriopatii periferice

CURENŢI INTERFERENŢIALI

Definiţie

Curenţi rezultaţi din suprapunerea a doi curenţi de medie frecvenţă decalaţi cu 100 Hz. În acest mod apare un curent de medie frecvenţă (interferenţial) a cărui modulaţie în amplitudine se produce cu o frecvenţă de la 0 la 100 Hz.

Efecte fiziologice

Efect excitomotor pe musculatura striată cu inervaţie păstrată, la frecvențe de la 0 la 10 Hz.

Efect decontracturant, obţinut la frecvenţele medii de 12-35 Hz, dar mai ales la frecvenţele variabile între 0 şi 100 Hz.

Efect vasculotrofic, hiperemiant şi resorbtiv

Efect analgetic între 80 şi 100 Hz.

19

Efect excitomotor pe musculatura netedă la frecvenţele între 12 şi 35 Hz.

Indicaţii

stări posttraumatice

artrite

periartrite

artroze

spondiloze, discopatii

nevrite, nevralgii

arteriopatii obliterante stadiu I şi II

anexite, metroanexite

diskinezii biliare

atonii intestinale postoperatorii

incontinenţă vezicală

CURENŢII DE ÎNALTĂ FRECVENŢĂ

Definiţie

curenţi alternativi sinusoidali a căror frecvenţă depăşeşte 300000 de Hz.

în mediile cu densităţi diferite ale corpului omenesc, determină producerea locală de căldură

Clasificare

Denumirea gamei

Procedura

 

-ultrasunet 800 kHz

Unde hectometrice sau unde medii

-diatermie

Unde decametrice sau unde scurte

-tratament cu unde scurte (11,06 m)

Unde decimetrice

-tratament cu unde decimetrice (69 cm) şi microunde (12,25 cm)

Proprietăţi fiziologice

încălzirea ţesuturilor profunde (endotermie) cu atât mai bună cu cît frecvenţa curentului este mai mare

nu influenţează excitabilitaea neuromusculară

cresc metabolismul local

accelerează diviziunea celulară

au acţiune antialgică şi miorelaxantă

UNDELE SCURTE

Indicaţii

reumatism degenerativ

inflamaţii cronice ale căilor aeriene superioare

otite, mastoidite cronice

anexite cronice

periviscerite Contraindicaţii

artrita reumatoidă

tumori maligne

tumori benigne cu potenţial de malignizare

20

regiuni cu corpi străini metalici (tije, broşe, etc.)

ULTRASUNETELE

Definiţie:

vibraţii mecanice care rezultă din transformarea variaţiilor de potenţial electric ale unui curent de înaltă frecvenţă prin intermediul efectului piezoelectric.

Ultrasonoterapia foloseşte frecvenţele de 800-1000 kHz

Efecte biologice:

creşterea permeabilităţii membranelor

hiperemie musculară şi tegumentară

acţiune fibrolitică

osteoporoză la doze mici

osteoscleroză la doze mari

efect termic de profunzime

Efecte terapeutice:

efect analgetic produs prin intermediul sistemului nervos central, printr-un mecanism asemănător ca şi la curenţii de joasă frecvenţă;

efect miorelaxant prin acţiunea vibratorie a ultrasunetului asupra receptorilor nervoşi din muşchi şi tendoane;

efect hiperemiant, prin vasodilataţia arteriolelor şi capilarelor;

efect reflex, la distanţă, prin aplicarea:

pe zonele paravertebrale corespunzătoare rădăcinilor nervoase medulare ale membrelor;

pe zonele cutanate corespunzătoare organelor interne;

pe ganglionii simpatici (ganglionul stelat).

Indicaţii

artroze, spondiloze

spondilite, artrite

tendinite, mialgii

algoneurodistrofie

fracturi recente

contuzii

entorse, luxaţii

hematoame

cicatrici patologice

nevralgii, nevrite

arteriopatii periferice

maladia Raynaud

RADIAŢIILE INFRAROŞII

Definiţie:

radiaţii situate imediat deasupra radiaţiei roşii a spectrului vizibil, cuprinse între 760 mµ şi 50 mµ.

toate corpurile încălzite emit infraroşii Efecte

hiperemie locală

cresc activitatea fagocitară

21

cresc metabolismul local

determină apariţia eritemului caloric

influenţează reflex circulaţia viscerală

cresc secreţia glandelor sudoripare

acţiune antialgică, decontracturantă

Mod de aplicare

A. În spaţiu închis

Băi de lumină generale:

au forma unor dulapuri prevăzute cu o uşă prin care intră pacientul, care va sta cu capul în afara instalaţiei.

Pereţii au pe ei montate becuri care furnizează o putere totală de 2000-2500 waţi.

La o durată a terapie de 20-30 minute se obţine o creştere a temperaturii centrale până la 38,5ºC.

La terminarea expunerii se recomandă aplicarea unei proceduri de răcire, prin spălare sau imersie în apă la 22ºC.

Băi de lumină parţiale

au forma unor cilindri în care pacientul introduce doar o parte a corpului

B. În spaţiu deschis

Lampa Solux

nu provoacă transpiraţie pentru că nu încălzeşte aerul din jurul corpului

va creşte numai temperatura zonei cutanate expuse

expunerea este urmată de apariţia unui eritem local care se poate pigmenta după mai multe aplicaţii.

Indicaţii

afecţiuni reumatismale degenerative:

artroza

spondiloza

reumatism abarticular:

PSH, epicondilite,

tendinite, bursite

sechele algice posttraumatice:

redori articulare

mialgii

RAZELE ULTRAVIOLETE

Definiţie:

radiaţii situate în spectrul solar dincolo de violet, cuprinse între limita spectrului vizibil de 0,39 µ şi 0,144 µ.

în terapeutică se folosesc ultraviolete până la limita inferioară de 0,20 µ. Efecte:

dau eritem actinic după 6-8 ore

dau vasodilataţie prin eliberare de histamină

participă la transformarea ergosterolului în vitamina D2

cresc metabolismul proteic

determină pigmentaţia pielii prin mobilizarea melaninei

scad glicemia

efect bactericid Indicaţii

profilaxia şi tratamentul rahitismului

22

reumatisme inflamatorii

reumatisme degenerative

afecţiuni posttraumatice

TBC osos şi genital

psoriazis

Contraindicaţii

TBC pulmonar

caşexie

stări nevrotice

tumori maligne

tumori benigne cu potenţial de malignizare

hipertiroidie

LED

insuficienţă hepatică sau renală

HIDROTERMOTERAPIA

Omul este un organism homeoterm, adică îşi menţine constantă temperatura corpului în condiţiile unor variaţii permanente ale temperaturii mediului şi are două zone cu comportament termic diferit: zona periferică şi zona centrală. Zona periferică sau coaja, reprezentată de tegument, ţesut celular subcutanat şi ţesut muscular, este poikilotermă şi are mai multe funcţii:

de receptor caloric: la acest nivel se află corpusculii senzoriali pentru cald şi rece, densitatea lor cea mai mare fiind la nivelul tegumentului feţei, mâinilor şi plantelor

de tampon termic: într-un mediu cald zona periferică preia excesul de căldură, până la intrarea în acţiune a termolizei, iar în mediu rece, cedează o cantitate mare de căldură zonei centrale, până când termogeneza devine eficientă, în acest fel menţinându-se constantă temperatura centrală

de comutator: prin ţesutul adipos bogat vascularizat, care în mediu rece devine izolator caloric prin vasoconstricţie, iar în mediu cald îşi pierde rolul termoizolator prin vasodilataţie

de organ efector al termolizei într-un mediu cald: prin transpiraţie şi prin perspiraţie insensibilă

de izolator caloric variabil: prin componenta convectivă, deci prin jocul vasomotor

Zona centrală sau miezul, nucleul, este alcătuită din organele interne toraco-abdominale şi intracraniene, are o temperatură cvasiconstantă, menţinută prin antrenarea mecanismelor de termoreglare, sub controlul permanent al centrilor hipotalamici, fiind influenţată de temperatura zonei periferice.

Termoreglarea

În hipotalamus există doi centri ai termoreglării, aflaţi în interrelaţie: centrul termogenetic, aflat în hipotalamusul posterior, care, stimulat pe cale reflexă de la receptorii periferici, determină răspunsuri de tip simpatoadrenergic, cu mobilizarea mecanismelor termogenezei, şi centrul antitermic, situat în hipotalamusul anterior, stimulat reflex de la receptorii periferici, dar şi direct prin sângele încălzit, activând mecanismele de termoliză prin răspunsuri de tip parasimpatic. Căile eferente sunt coordonate de hipotalamus care acţionează ca un dispecer al răspunsurilor vegetative, endocrine şi somatice venite de la nivelul efectorilor: circulaţia periferică, glandele sudoripare, musculatură. Menţinerea unui nivel termic constant se realizează cu ajutorul mecanismelor de termoreglare, prin păstrarea permanentă a unui echilibru dinamic între producerea şi pierderea de căldură din organism. Producerea de căldură (termogeneza) se realizează prin reacţii chimice celulare de tip redox, în repaus 70% din căldură fiind asigurată de viscere, în timpul efortului fizic intervenind activitatea muşchilor. Dacă organismul este expus la rece moderat, intervine termogeneza netremurândă, apar contracţii ale fibrelor individual, dar nu se contractă muşchiul, creşte doar activitatea electrică musculară, fără contracţii aparente.

23

Sub 14ºC sunt necesare mecanisme mai intense, intervenind termogeneza tremurândă ce constă în tremurături, contracţii vizibile ale musculaturii, şi frisoane, spasme periodice ce produc contracţii rapide ale unor grupe musculare. Tremurăturile sunt mai eficiente, iar frisoanele sunt mecanisme de urgenţă care se realizează cu consum mare de energie. Pierderea de căldură (termoliza) este rezultatul unor procese fizice: iradiere, conducţie, convecţie, evaporare şi se realizează 85% la nivelul tegumentului şi 15% prin aparatul respirator, eliminarea urinei şi a materiilor fecale. Se realizează prin procese fizice:

Iradiere

Conducţie

Convecţie

Evaporare Iradierea, cea mai importantă formă de termoliză în repaus, este transferul de energie calorică între obiecte, fără contact direct între ele, prin radiaţii infraroşii. Este influenţată de poziţia corpului, în ortostatism suprafaţa radiantă reală fiind de 80% din suprafaţa corpului, în poziţie şezândă reducându-se la 60%, iar în clinostatism la 50%. Conducţia este transferul de energie calorică prin contactul direct între obiecte cu temperaturi diferite, şi reprezintă 3% din termoliză. Convecţia reprezintă 12% din termoliza de repaus şi are două componente: convecţia internă cu eliminarea căldurii metabolice din zona centrală către zona periferică prin intermediul circulaţiei sanguine, şi componenta externă, adică eliminarea căldurii la nivelul zonei periferice prin mişcarea straturilor de aer din jurul corpului. Evaporarea este principalul mecanism de termoliză în mediul cald. Nu poate fi activată în condiţii de căldură umedă şi are trei componente: secreţia sudoripară, perspiraţia insensibilă şi evaporarea la nivelul suprafeţelor respiratorii. Efectele factorului termic asupra organismului Reacţia organismului la aplicarea factorului termic se apreciază după:

frecvenţa cardiacă (creşterea la 120-140 bătăi/minut sau apariţia unui ritm neregulat sunt reacţii necorespunzătoare)

frecvenţa respiratorie (o valoare a raportului puls/respiraţie peste 4 indică o toleranţă proastă a procedurilor)

intensitatea reacţiei subiective (durerea la aplicarea de rece, ce persistă după terminarea procedurii, însoţită de paloarea tegumentului, cianoză, senzaţie de frig, sau la aplicarea de cald, senzaţia de arsură nesuportată de bolnav, sunt reacţii anormale şi trebuiesc întrerupte procedurile)

reacţia dermovasculară, care reprezintă modalitatea de răspuns a circulaţiei superficiale la aplicarea locală a factorului termic şi este cea mai simplă metodă de apreciere. La aplicarea de rece se produc în ordine: vasoconstricţie locală timp de 1-2 minute, urmată de vasodilataţie la nivelul arteriolelor, capilarelor şi venulelor (faza de hiperemie activă), apoi vasodilataţie capilară cu vasoconstricţie arteriolară şi venulară (faza de hiperemie pasivă). La aplicarea de cald se produc: vasoconstricţie timp de 10-20 secunde, apoi hiperemie activă, urmată de hiperemie pasivă. Reacţia dermovasulară depinde de o serie de factori: intensitatea factorului termic, rapiditatea aplicării lui, numărul de aplicaţii termice cu aceeaşi intensitate, starea iniţială a organismului, mişcarea concomitentă, integritatea sistemului nervos şi a organelor efectoare, suprafaţa pe care se aplică excitaţia termică, factorii chimici, mecanici supraadăugaţi.

Efectele aplicaţiilor generale de căldură

pentru efectele imunobiologice cea mai eficientă este baia hipertermă, la temperaturi de 39-40ºC fiind indicată pentru a creşte capacitatea de apărare a organismului, prin creşterea numărului de limfocite T, în spondilita anchilozantă, nevrite, nevralgii. În afecţiunile reumatismale articulare şi abarticulare cronice sunt indicate proceduri generale la temperaturi de 38-39ºC, în timp ce în formele acute temperatura acestora trebuie să fie mai mică de 37ºC

24

efectele antispastice sunt obţinute la temperaturi de 37-38ºC, aplicaţiile generale calde fiind indicate în afecţiuni însoţite de contractură musculară şi ca proceduri de pregătire a kinetoterapiei şi masajului

efectele circulatorii, pentru efectele spasmolitice şi vasodilatatorii la nivelul vaselor periferice sunt eficiente în tulburări de circulaţie locală cum ar fi: arteriopatii obliterante, boala Raynaud, angiospasm posttraumatic, spasme coronariene.

Efectele aplicaţiilor locale de căldură

efecte spasmolitice, pe musculatura striată prin acţiune directă şi reflexă, cu punct de plecare cutanat, fiind indicate în contracturi musculare, şi pe musculatura netedă, pe cale reflexă, de exemplu o compresă fierbinte pe abdomen normalizează peristaltica

efect resorbtiv, hiperemia produsă de căldură determină resorbţia exudatelor şi infiltratelor patologice din ţesuturi, mai ales din ţesutul conjunctiv, în formele cronice trenante

efect de asuplizare, căldura modifică structura macromoleculară a colagenului, îi creşte elasticitatea, aceasta fiind de fapt pregătirea pentru kinetoterapie

efecte imunobiologice, în stadiile incipiente, prin hiperemia produsă se măreşte aportul de substanţe biologic active cu posibilitatea vindecării fără colecţie purulentă, dar dacă sunt tardiv aplicate, procedurile calde accelerează colecţia şi expulzia secreţiei

efectul analgetic este rezultatul celorlaltor efecte ale căldurii locale

Prin aplicaţiile locale de căldură se pot atinge temperaturi locale mult mai mari, hiperemia produsă e mai puţin intensă, transpiraţia este redusă cantitativ şi răspândirea căldurii în organism e mai lentă comparativ cu aplicaţiile generale. Nu se aplică direct căldură în teritoriul extremităţilor cu tulburări de irigaţie, la vârstnici, pentru că se produce încălzirea profundă a acestor regiuni, cu accentuarea ischemiei, iar la stimuli termici de intensitate mai mare pot să apară reacţii paradoxale de vasoconstricţie. În aceste cazuri sunt preferate metodele de hipertermie blândă, ascendentă, şi aplicaţiile locale la distanţă pentru efectul consensual.

Crioterapia

Există mai multe metode de crioterapie care utilizează ca vectori aerul, apa, gheaţa:

crioterapia prin convecţie, constă în expunerea tegumentului la un flux de aer rece crioterapia prin evaporare, foloseşte lichide volatile, cum ar fi kelenul, ce se evaporă la suprafaţa corpului, preluând căldura din ţesuturi crioterapia prin conducţie, este metoda cea mai întâlnită, utilizează gheaţă granulată pusă într-o pungă de plastic sau voal foarte fin ce se aplică apoi pe tegument, comprese din apă cu gheaţă care se schimbă la fiecare 4 minute, imersia extremităţilor în apă cu gheaţă timp de 20-30 secunde, de mai multe ori pe zi, sau baie în apă la 2ºC a membrelor. Efectele crioterapiei:

temperatura cutanată scade la nivelul procedurii, temperatura subcutanată este cu 3-4º mai mare decât cea cutanată, iar temperatura musculară este cu 5-6º mai mare, menţinându-se scăzută încă aproximativ 60-90 de minute

scăderea metabolismului local

scăderea vitezei de transmitere a impulsurilor nervoase

scăderea tonusului şi a excitabilităţii musculare

efect antialgic, antiinflamator

efect antispastic şi decontracturant

efect hemostatic în aplicaţiile de durată

Indicaţiile crioterapiei:

aplicaţiile scurte cresc performanţa muşchilor striaţi

25

în tratamentul spasticităţii după leziuni craniene, cervicale, traumatisme se aplică comprese sau gheaţă granulată timp de 20 minute pe muşchiul hiperton, cu schimbarea compresei de 2-3 ori

în reumatisme abarticulare, mai frecvent în periartrita scapulo-humerală, când se asociază cu masaj sedativ

în edeme posttraumatice pentru efectul resorbtiv

în torticolis pentru efectul antialgic

Contraindicaţiile crioterapiei:

neuropatii periferice

boală Raynaud

cardiaci, coronarieni

Clasificarea principalelor proceduri de termoterapie

În funcţie de vectorul utilizat:

proceduri umede ce utilizează apa ca vector, de exemplu: băi, duşuri, comprese, împachetări, afuziuni etc.

proceduri uscate care utilizează vectori cu termoconductibilitate mai mică decât a apei cum ar fi parafina, nămolul, aerul, lumina, nisipul

În funcţie de suprafaţa pe care se aplică procedura, se împart în:

proceduri locale, pe suprafeţe limitate ale corpului: comprese, cataplasme

proceduri parţiale, pe suprafeţe mai mari ale corpului: băi parţiale, împachetări

proceduri generale, aplicate la nivelul întregului corp: băi generale, afuziuni, duşuri

În funcţie de temperatura utilizată:

proceduri de crioterapie

proceduri reci ce se subîmpart în: răcoroase (26-28ºC), reci (20-25ºC), foarte reci (10-

19ºC)

proceduri calde care se împart în: călduţe (36-37ºC), calde (38-40ºC), fierbinţi (peste

40ºC)

proceduri alternante, aplicaţii alternative de cald şi rece, în principal pentru stimularea microcirculaţiei

proceduri ascendente la care temperatura vectorului este crescută treptat

proceduri de termoterapie contrastantă (cura Kneipp)

Împachetările cu parafină

Constau în aplicarea parafinei topite pe o anumită regiune a corpului. În funcţie de zona interesată există mai multe tehnici: pensulare, baie de parafină pentru mâini şi picioare, feşi parafinate sau plăci de parafină. Se topeşte parafina la 70°C în aşa fel încât să rămână bucăţi netopite. Temperatura la care se utilizează este de 50- 55°C. Se aplică un strat cu grosimea de 0,5-1,5 cm, timp de 20-60 minute. Se poate refolosi cu condiţia să fie sterilizată. Împachetările cu parafină acţionează prin intermediul factorului termic, parafina având proprietăţi termopexice, adică poate înmagazina o cantitate mare de căldură pe care o cedează lent organismului prin solidificare. Gradientul termic mare dintre parafină şi tegument produce o excitaţie intensă a termoreceptorilor şi astfel pe cale reflexă, de la nivel central, hipotalamic, se obţine vasodilataţie periferică. Doar prin vasodilataţie nu poate fi preluată toată căldura, ci şi prin conducţie astfel încât la aplicări de durată mai lungă şi pe suprafeţe întinse ale tegumentului se produce acumulare în profunzime de căldură, cu creşterea temperaturii centrale. Indicaţiile împachetărilor cu parafină sunt:

afecţiuni degenerative, inflamatorii cronice, posttraumatice ale aparatului locomotor

afecţiuni însoţite de redoare articulară

26

afecţiuni ale sistemului nervos periferic

anexite cronice

Contraindicaţii:

afecţiuni maligne

hemoragii interne

TBC

boli dermatologice

stări febrile

afecţiuni cronice decompensate

MASAJUL

Definiţie. Clasificări.

Masajul reprezintă o serie de manevre manuale variate, aplicate sistematic pe suprafaţa organismului în scop fiziologic, curativo – profilactic sau terapeutic. Masajul poate fi clasificat după mai multe criterii:

1. În funcţie de persoana care efectuează masajul:

- masaj efectuat de către o altă persoană;

- automasaj.

2. După regiunea la care se aplică:

- masaj somatic (asupra părţilor moi superficiale);

- masaj profund (asupra organelor interne).

3. După origine, tehnica şi metodologia de aplicare:

a) Masaj occidental:

- masaj clasic;

- masaj reflex;

b) Masaj oriental:

- masaj neenergetic;

- masaj energetic.

Masajul clasic

Masajului clasic i se descriu o serie de manevre (tehnici) principale, precum şi un număr de tehnici complementare.

Manevrele principale (fundamentale) ale masajului clasic

Sunt în număr de cinci : netezirea, frământatul, baterea, fricţiunea, vibraţia. Netezirea se defineşte ca o atingere sau alunecare apăsată care are drept rol insensibilizarea planurilor superficiale. Se adresează pielii, ţesutului celular subcutanat, vaselor periferice şi sistemului nervos periferic. Rolul fundamental al manevrei este cel sedativ. Este manevra care începe, încheie şedinţa şi face legătura între celelalte manevre de masaj. Variante :

- netezirea centripetă;

- netezirea circulară;

- netezirea paralelă cu fibrele musculare.

27

Frământatul este o manevră care presupune compresiuni la nivelul zonei abordate, ca o stoarcere întreruptă. Se realizează prin prinderea masei musculare şi deplasarea ei transversal, asociat cu torsiune. Atunci când se aplică pe suprafeţe mici, frământarea se poate face şi prin ciupire. După forţa exercitată, manevra poate fi profundă sau superficială, în funcţie de nivelul la care se înregistrează efectele majore ale procedurii. Frământatul profund poate fi cu ritm lent, mediu sau rapid şi prezintă mai multe tipuri : profund transversal; profund longitudinal ; profund de rulaj. Frământatul superficial prezintă şi el mai multe tipuri :

- palparea rulată Wetterwald ;

- petrisajul superficial de torsiune ;

- petrisajul superficial prin ciupire ;

- petrisajul-fricţiune. Baterea ( percuţia) constă din lovirea ritmică a ţesuturilor moi, superficiale sau profunde, în funcţie de intensitatea loviturii. Se aplică atunci când urmărim efecte puternic excitante, realizate pe suprafeţe mari. Varinte de execuţie:

- cu palma întinsă, uşor îndoită;

- cu parte cubitală a mâinilor;

- cu dosul mâinilor;

- cu pulpa degetelor;

- cu pumnul incomplet închis. Modalităţi de efectuare

- percuţii în haşuri;

- percuţii în ”în ventuză”

- tapotajele. Fricţiunea (frecarea) este manevra la care mâna se deplasează odată cu tegumentul, pe parcursul efectuării manevrei, până la limita elasticităţii hipodermului. Fricţiunea presupune manevre de netezire asociate cu o compresiune a straturilor subiacente. Manevrele se execută cu vârful degetelor, realizând mişcări:

- longitudinale – la nivelul membrelor;

- circulare – pe suprafeţe mai mari;

- spirale – la nivelul spaţiilor articulare. După modalitatea de aplicare, fricţiunile pot fi:

- fricţiuni cu patru degete;

- fricţiuni cu policele;

- fricţiuni cu mâinile. Vibraţia este manevra principală de masaj realizată prin tremurături rapide transmise tegumentului, printr-o succesiune de presiuni-relaxări, fără ca mâna să se desprindă de tegument. Mişcarea se face din pumn sau din cot şi se realizează cu unul, două, trei degete sau cu toată palma (pentru suprafeţe mai mari). Dacă acţiunea este blândă, sunt stimulate reacţiile organismului. Dacă acţiunea este energică, aceste reacţii sunt inhibate. Tipuri de vibraţii:

- superficiale;

- profunde.

28

Manevrele complementare ale masajului clasic

Sunt numite şi procedee ajutătoare, se pot intercala între tehnicile principale şi pot fi aplicate la sfârşitul şedinţei de masaj sau se pot adăuga tehnicilor principale în cazul masajelor anumitor segmente sau regiuni. Unele derivă din cele principale, iar altele se pot aplica independent, având tehnică proprie. Principalele tehnici secundare sunt următoarele: cernutul; rulatul; presiunile; tensiunile; tracţiunile; elongaţiile; scuturările.

Proprietăţile profilactico-terapeutice ale masajului clasic

-

Proprietatea de a induce efectul analgetic se exprimă atât local, cît şi la distanţă (prin activarea zonelor reflexe).

-

Proprietatea de a determine efect decontracturant sau stimulant face din masaj o tehnică de pregătire a altor proceduri, în primul rând a kinetoterapiei.

-

Activarea circulaţiei arteriale şi veno-limfatice prin manevre de masaj determină un important efect trofic asupra structurilor tratate.

-

Activarea circulaţiei în toate sectoarele, creşte nivelul metabolismului bazal şi activează eliminarea deşeurilor.

-

Acţiunea generală reflexă a manevrelor de masaj clasic se manifestă atât asupra aparatului circulator, cît şi asupra celui respirator.

-

Toate aceste proprietăţi conduc, în final la o acţiune psihologică benefică şi induc subiectului o stare generală de bine.

Mecanismele de acţiune ale manevrelor de masaj clasic

-

Excitarea receptorilor cutanaţi, care declanşează pe cale reflexă efecte locale, regionale şi generale.

-

Activarea receptorilor vasculari, cu declanşarea unor reflexe neuro-vegetative, care determină şi ele efecte locale, regionale şi generale.

-

Eliberarea de metaboliţi activi care acţionează local, declanşând efectele locale specifice şi, ulterior, efectele la distanţă.

-

Mecanism mecanic asupra lichidelor interstiţiale, cu efect resorbtiv direct.

Efectele fiziologice ale masajului clasic

Efectele masajului sunt multiple şi se pot clasifica după mai multe criterii:

1.

Efecte locale:

-

efect sedativ – asupra durerilor de tip nevralgic, musculare, articulare;

-

efect hiperemic;

-

efect resorbtiv.

2.

Efecte generale:

-

stimularea funcţiei circulatorii şi respiratorii;

-

creşterea metabolismului bazal;

-

îmbunătăţirea stării generale a pacientului.

3.

Efecte mai pot fi:

-

directe asupra ţesuturilor (masaj somatic);

-

indirecte – profunde, asupra organelor interne; pe membrul opus, la distanţă;

-

reflexogene

-

stimulante, excitante sau calmante, relaxante, sedative;

-

imediate sau tardive

4.

Efecte asupra unor structuri anatomice:

29

a) Asupra pielii:

- asuplizare, creşterea pragului sensibilităţii cutanate, influenţarea substanţei fundamentale şi a fibrelor elastice;

- facilitarea secreţiei glandelor sudoripare, favorizarea penetraţiei substanţelor grăsoase;

- vasodilataţie activă cu creşterea vitezei de circulaţie şi creşterea schimburilor nutritive;

- creşterea pragului de recepţie al terminaţiilor nervoase cu analgezie;

- descuamare şi creşterea celulelor tinere;

- prin mecanism reflex ce influenţează circulaţia şi metabolismul, contribuie la termoreglare;

- creşte schimburile respiratorii la nivelul pielii, contribuind la menţinerea igienei sale;

- influenţează organele profunde prin intermediul zonelor reflexe.

b) Asupra ţesutului conjunctiv:

- reface elasticitatea şi supleţea;

- favorizează schimburile nutritive prin creşterea aportului de sânge, cu evacuarea mai eficientă a reziduurilor;

- contribuie la resorbţia şi scăderea depozitelor de grăsime;

- are influenţe reflexe asupra: circulaţiei sângelui şi limfei, schimburilor metabolice şi excreţiei, funcţiilor hormonale şi reacţiilor neurovegetative, organelor profunde;

c) Asupra elementelor aparatului locomotor:

Asupra muşchilor:

- creşte

performanţa

elasticităţii muşchilor;

musculară

prin

creşterea

conductibilităţii,

excitabilităţii,

contractilităţii

şi

- accelerează refacerea muşchiului obosit prin creşterea schimburilor vasculare, cu aport de substanţe nutritive şi îndepărtarea reziduurilor;

- creşte rezistenţa musculară la efort prin hiperemie şi deschiderea de capilare;

- creşte viteza de refacere după traumatisme, atrofii;

- creşte sau scade tonusul şi excitabilitatea, în funcţie de tehnică.

Asupra tendoanelor, tecilor tendinoase, fasciilor, aponevrozelor:

- creşterea supleţei şi consistenţei;

- activarea circulaţiei locale;

- combaterea stazei sangvine şi limfatice;

- stimularea proprioceptorilor.

d) Asupra circulaţiei sângelui şi limfei:

- la nivelul circulaţiei venoase creşte viteza de întoarcere, presiunea venoasă şi susţine valvulele venoase;

- augmentează circulaţia venoasă;

- la nivelul circulaţiei capilare stimulează vasomotricitatea;

- creşterea fluxului sanguin arteriolar;

- uşurează munca inimii;

- valorile tensionale se modifică în funcţie de manevra excitantă sau sedativă aplicată;

- modificarea compoziţiei sângelui (creşte numărul de hematii, leucocite şi cantitatea de hemoglobină).

e) Asupra sistemului nervos:

- la nivel local se produce un reflex de axon cu vasodilataţie secundară;

- apar diverse reflexe segmentare şi nesegmentare prin care sunt influenţate viscerele;

- prin mecanism suprasegmentar de transmisie la nivel subcortical şi cortical apar efecte sedativ relaxante;

f) Asupra organelor profunde:

30

- prin masajul peretelui abdominal apar efecte directe mecanice, cu reglarea secreţiei/excreţiei şi motilităţii viscerelor;

- prin masaj reflex de toate tipurile apar în mod indirect aceleaşi efecte.

5. Efectele masajului general:

- se stimulează în sens reglator circulaţia, procesele endocrine, hematopoeza, procesele coagulării;

- se intensifică schimburile nutritive cu creşterea temperaturii corpului;

- se produce relaxarea, scăderea sensibilităţii, reducerea tonusului neuro-muscular sau, dimpotrivă, creşterea acestora, cu stimularea organismului, în funcţie de tehnica folosită.

Efectele fiziologice ale manevrelor de masaj clasic

Netezirea are următoarele efecte principale:

- vasodilataţia, obţinută prin mai multe mecanisme: scăderea reflexă a vasoconstricţiei; stimularea fibrelor vasodilatatoare; activarea pseudoreflexului de axon;

- insensibilizarea planurilor superficiale – datorată activării receptorilor cutanaţi;

- scăderea presiunii tisulare – prin stimularea circulaţiei veno-limfatice;

- creşterea excitabilităţii musculare;

- inducerea relaxării psihice. Pentru a induce aceste efecte fiziologice, netezirea trebuie să se execute continuu, să fie repetată, să se realizeze la o presiune constantă şi la un ritm mediu de execuţie. Frământarea – în funcţie de profunzimea manevrei, are efecte fiziologice diferite.

1)

Frământarea

profundă

exercitată

predominant

asupra

structurilor

musculare.

Principalele

efecte

fiziologice sunt:

 

- efectul mecanic;

- creşterea presiunii tisulare datorită vasodilataţiei active arteiolare pe care o declanşează;

 

- creşterea circulaţiei de întoarcere;

 

- ameliorarea nutriţiei regionale;

- creşterea excitabilităţii musculare;

- echilibrarea tonusului muscular;

- eliberarea de substanţe necesare contracţiei;

 

- din punct de vedere subiectiv, manevra este agreabilă pentru subiect.

 

2)

Frământarea superficială exercitată predominant asupra pielii şi ţesutului subcutanat. Principalele efecte fiziologice sunt:

- creşterea

circulaţiei

ce

determină

activarea

metabolismului,

eliminarea

deşeurilor,

efectul

de

decongestie profundă.

 

- modificarea consistenţei substanţei fundamentale.

 

- efect analgetic – prin decompresia terminaţiilor nervoase superficiale.

 

- efect reflex visceral – prin antrenarea sistemului nervos vegetativ.

- efect trofic cutanat. Fricţiunea – pentru a-şi atinge scopul, trebuie să fie profundă şi precisă, repetată şi prelungită. Principalele efecte fiziologice ale fricţiunilor sunt:

-

vasodilataţia locală ce antrenează şi creşterea temperaturii în profunzime;

-

efectul mecanic – determină dezagregarea produşilor patologici, asuplizarea tisulară, întinderea musculo- tendinoasă;

- echilibrare neuro-vegetativă, efect analgetic, sedativ. Vibraţiile au frecvenţă variabilă: 5-10/sec. (realizate manual) ; 40-50/sec. (cu aparate). Vibraţiile plane au efect calmant, în timp ce vibraţiile punctate au efect stimulant. Principalele efecte fiziologice sunt:

31

- vasoconstricţia periferică;

- creşterea tensiunii arteriale şi scăderea alurii ventriculare, prin mecanism reflex;

- scăderea excitabilităţii sistemului nervos motor şi senzitiv;

- creşterea secreţiilor digestive ( glande salivare, stomac, ficat-colecist), prin mecanism reflex;

- efect decontracturant;

- înlătură oboseala, induce destinderea subiectului;

- efect sedativ, calmant. Percuţiile generează efecte în funcţie de ritmul şi forţa aplicaţiei, în final manevra având rol stimulant. Principalele efecte fiziologice sunt:

- vasodilataţia cutanată, cu eritem şi creşterea temperaturii locale; uneori se însoţeşte de reacţie limfatică, mergând până la edem;

- creşterea excitabilităţii nervoase;

- creşterea excitabilităţii musculare prin scăderea cronaxiei şi stimularea proprioceptivă;

- creşterea tonusului muscular;

- acţiune reflexă viscerală prin activarea mecanismului nervos vegetativ.

Manevrele sedativ-decontracturante şi miorelaxante

Netezirea – îşi realizează efectul sedativ prin:

- insensibilizarea planurilor superficiale;

- scăderea presiunii tisulare. Frământarea (superficială) efectul sedativ se realizează prin:

- modificarea consistenţei substanţei fundamentale;

- decompresia terminaţiilor nervoase superficiale(efect analgetic). Fricţiunile superficiale realizează:

- efect analgetic-calmant cu mecanism reflex profund;

- efect mecanic:

- defibrozant-asuplizant;

- întindere muşchi-tendon. Vibraţiile efectul sedativ se realizează prin:

- scăderea excitabilităţii motorii şi senzitive a sistemului nervos;

- efect decontracturant;

- înlătură oboseala – efect calmant.

Manevrele excitante-tonifiante

Netezirea (cu ritm mai rapid) – efectul excitant-tonifiant se realizează prin:

- creşterea excitabilităţii musculare (după scăderea iniţială); Frământarea profundă (acţiune pe muşchi) efectul se realizează prin:

- cresc: elasticitatea, rezistenţa şi mobilitatea fibrei musculare;

- creşte presiunea tisulară;

- ameliorarea nutriţiei prin:

- vasodilataţie activă arteriolară;

- creşterea circulaţiei de întoarcere;

- creşte excitabilitatea musculară;

- echilibrarea tonusului muscular;

- eliberarea de substanţe necesare contracţiei (glicogen, acetilcolină);

32

Percuţiile – efectul excitant-tonifiant se realizează prin:

- creşterea excitabilităţii nervoase;

- creşterea excitabilităţii nervoase prin:

- scăderea cronaxiei;

- stimulare proprioceptivă.

- creşterea tonusului muscular.

Manevre cu efect reflex

Frământarea superficială – efect reflex visceral prin:

- sistemul nervos vegetativ asociat cu:

- creşterea circulaţiei (efect reflex de decongestie profundă);

- decompresia terminaţiilor nervoase superficiale (efect analgetic); Fricţiunile – prin:

- acţiune reflexă superficială (pe punctele reflexogene) antrenează mecanisme reflexe profunde;

- vasodilataţia locală produce creşterea temperaturii profunde; Vibraţiile prin mecanism reflex influenţează:

- tensiunea arterială şi alura ventriculară;

- scăderea excitabilităţii sistemului nervos motor şi senzitiv. Percuţiile acţiune reflexă viscera– prin sistemul nervos vegetativ.

KINETOTERAPIA

Definiţie, terminologie

Kinetologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul mişcării organismelor vii şi structurilor care participă la această mişcare. Kinetologia medicală studiază mecanismele neuromusculare şi articulare care sigură omului activităţile motrice normale, preocupându-se de înregistrarea, analizarea şi corectarea mecanismelor neuromusculare deficitare. Kinetologia medicală face parte din medicina fizică, alături de electroterapie, termoterapie, balneologie, masaj, şi altele. Kinetologia se împarte în kinetologia profilactică, kinetologia terapeutică şi kinetologia de recuperare. Kinetoterapia profilactică cuprinde metodele şi mijloacele care folosesc mişcarea pentru menţinerea şi întărirea stării de sănătate, deci pentru prevenirea stării de boală. Este aşa-numita kinetoprofilaxie primară sau de gradul I. O altă latură a kinetoprofilaxiei se ocupă cu aplicarea mijloacelor necesare pentru a preveni agravarea sau apariţia de complicaţii ale unei boli cronice. Este aşa-numita kinetoprofilaxie secundară, sau de gradul II. Kinetologia de recuperare este metoda principală de tratament a recuperării funcţionale. Toate bolile în care apare deficitul funcţional, fie că sunt boli ale aparatului locomotor, fie cardio-vascular sau respirator, beneficiază de kinetologia de recuperare. Kinetologia terapeutică sau kinetoterapia are un câmp de activitate redus, care se referă exclusiv la tratamentul unei afecţiuni prin mişcare.

TESTAREA CLINICĂ MUSCULOARTICULARĂ

Testarea clinică musculoarticulară reprezintă modalitatea prin care se apreciază calitativ şi cantitativ capacitatea de mişcare a sistemului musculoarticular. Tehnica prin care este analizat gradul de mobilitate articulară poartă numele de testing sau bilanţ articular. Tehnica prin care este analizată forţa diverselor grupe musculare este numită testing sau bilanţ muscular.

Testingul articular

Prin testing articular se măsoară amplitudinile de mişcare într-o articulaţie pe toate direcţiile de mişcare.

33

Modalităţi de măsurare

1. Prin evaluare directă, „din ochi”. Se trasează imaginar un unghi de 90 de grade şi bisectoarea lui, care va împărţi unghiul în două unghiuri de 45 grade. Se apreciază poziţia segmentului care se mişcă faţă de aceste linii virtuale.

2. Prin măsurarea unghiului de mişcare cu un goniometru, care este un instrument de forma unui raportor pe care se plimbă un braţ mobil. Mărimea goniometrului este diferită în funcţie de mărimea articulaţiei.

3. Prin măsurarea distanţei dintre două puncte notate pe cele două segmente de corp care alcătuiesc unghiul de mişcare.

4. Prin măsurători cu ajutorul pendulului (firului cu plumb). Poziţia firului cu plumb va reprezenta totdeauna verticala şi astfel se va putea măsura deplasarea unui segment de corp faţă de verticală.

5. Prin executarea a două radiografii făcute în poziţiile maxime ale mişcării şi efectuarea de măsurători pe radiografii. Cea mai folosită metodă este cea de apreciere în grade a mobilităţii articulare fie „din ochi”, fie cu

goniometrul. Valoarea unghiului unei mişcări poate fi apreciată în comparaţie cu unghiul aceleiaşi mişcări a segmentului opus sau cu valorile standard ale amplitudinilor maxime de mişcare articulară.

standard ale amplitudinilor maxime de mişcare articulară. Diferite tipuri de goniometre Testingul muscular Testingul
standard ale amplitudinilor maxime de mişcare articulară. Diferite tipuri de goniometre Testingul muscular Testingul

Diferite tipuri de goniometre

Testingul muscular

Diferite tipuri de goniometre Testingul muscular Testingul muscular r eprezintă un sistem de tehnici de

Testingul muscular reprezintă un sistem de tehnici de examen manual pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor grupe musculare.

Cotarea testingului muscular

În ţara noastră se foloseşte un sistem de apreciere a forţei muşchiului comparativ cu o scală de valori cu 6 trepte, de la 0 la 5.

- Testing 0: lipsa contracţiei musculare vizibile sau palpabile într-un muşchi.

- Testing 1: contracţia musculară este vizibilă sau se poate palpa, dar nu este suficientă pentru a deplasa un segment de corp.

- Testing 2: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp dacă nu intervine forţa gravitaţională. Presupune ca testatorul să ştie precis cum trebuie aşezat pacientul şi segmentul respectiv pentru a putea pune în evidenţă o forţă 2 a muşchiului. În general se folosesc planuri de alunecare (mese de examinare, plăci de lemn sau plastic lustruite) pe care segmentul de corp să alunece uşor.

- Testing 3: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp şi împotriva forţei gravitaţionale. Această valoare reprezintă un adevărat prag funcţional muscular, indicând minima capacitate de a mobiliza un segment de corp în toate planurile.

- Testing 4: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp împotriva unei rezistenţe moderate opuse de examinator. Reprezintă o forţă musculară bună. La testare, examinatorul se opune mişcării făcute de pacient, dar opoziţia este de mică intensitate.

- Testing 5: contracţia musculară poate deplasa un segment de corp împotriva unei rezistenţe pe care ar putea-o învinge un muşchi sănătos. Reprezintă forţa musculară normală, prin care muşchiul poate executa mişcarea pe toată amplitudinea ei împotriva unei rezistenţe normale opuse de examinator. Rezistenţa se

34

aplică în porţiunea cea mai îndepărtată de articulaţie a segmentului care se mişcă şi după ce segmentul a parcurs liber toată amplitudinea de mişcare.

segmentul a parcurs liber toată amplitudinea de mişcare. Testarea forţei musculare a cvadricepsului M ETODE DE

Testarea forţei musculare a cvadricepsului

METODE DE KINETOTERAPIE

Un grup mai restrâns sau mai larg de exerciţii fizice care au un sens şi un scop final terapeutic formează o metodă de kinetoterapie. Există o multitudine de metode, în general numite după numele autorilor care le-au descris.

a) Metoda Bobath se bazează pe reacţiile de redresare ale capului şi corpului, folosite în scop de facilitare sau inhibiţie a tonusului muscular.

b) Metoda De Lorme-Watkins urmăreşte creşterea forţei musculare prin exerciţii cu rezistenţă progresivă.

c) Metoda Jakobson şi Schultz sunt metode de relaxare generală.

d) Metoda Kabat este o metodă de facilitare a actului motor voluntar prin sumarea de stimuli ai sistemului neuromuscular.

e) Metoda Klapp se foloseşte pentru redresarea scoliozelor.

f) Metoda Müller-Hettinger permite tonifierea musculaturii prin exerciţii izometrice.

g) Metoda Williams se foloseşte în discopatiile lombare.

h) Metoda culturistă duce la creşterea forţei şi volumului muşchilor.

Alături de aceste metode care au un scop precis, există şi o serie de metode speciale, mai complexe, care se nu caracterizează printr-un anumit obiectiv, ci prin utilizarea unei anumite tehnologii:

a) Mecanoterapia

b) Scripetoterapia

c) Suspensoterapia

d) Terapia ocupaţională

e) Manipulările

f) Tracţiunile vertebrale

g) Hidrokinetoterapia

h) Gimnastica aerobică

i) Sportul terapeutic

ANTRENAMENTUL LA EFORT

Metodele de antrenament sunt foarte variate, cele mai comune fiind:

a) Mersul este cel mai recomandat pentru începerea antrenamentului la efort. Are avantajul că este un exerciţiu fiziologic, cu automatisme vechi, este simplu, nu necesită explicaţii sau instalaţii speciale, pune în acţiune mari grupe musculare. Se pot doza ritmul paşilor, distanţa parcursă, durata de mers, panta.

35

b) Activităţile de autoîngrijire şi casnice pot reprezenta un efort deosebit pentru unii bolnavi cu deficienţe cardiorespiratorii sau locomotorii severe. La aceştia nu se vor stabili obiective de antrenare la eforturi mai mari până când nu se obţine o capacitate de efort care să răspundă cerinţelor activităţii casnice.

c) Urcatul scărilor şi pantelor reprezintă un efort simplu. Rezultatele antrenamentului se pot vedea prin creşterea numărului de trepte urcate sau prin creşterea duratei urcării.

d) Bicicleta ergometrică şi covorul rulant au avantajul că permit o dozare precisă a efortului şi o urmărire a parametrilor cardiorespiratori în timpul efortului.

a parametrilor cardiorespiratori în timpul efortului. Covor rulant şi cicloergometru e) Alergarea este metoda
a parametrilor cardiorespiratori în timpul efortului. Covor rulant şi cicloergometru e) Alergarea este metoda

Covor rulant şi cicloergometru

e) Alergarea este metoda cea mai utilizată, mai ales în scop profilactic, pentru sedentari sau chiar pentru unii pacienţi care au ajuns la un anume grad de toleranţă la efort. În timpul alergării se pot stabili o serie de parametri, cu ar fi ritmul de alergare, nivelul de ridicare a genunchilor, distanţa parcursă sau durata alergării. Alergarea pe loc, care se poate face şi în casă are efecte la fel de bune, alături de variante ale alergării cum sunt săritura cu coarda sau cu mingea.

f) Înotul în piscină este foarte util şi datorită plăcerii contactului cu apa, a efectelor benefice ale apei calde. Dozajul efortului este însă mai dificil.

g) Terapia ocupaţională poate fi şi ea o metodă de antrenament la efort, mai ales pentru bolnavii cardiorespiratori şi locomotori.

h) Sportul terapeutic este metoda cea mai bună pentru sedentari şi reprezintă obiectivul final în reantrenarea la efort a bolnavilor cardiorespiratori şi locomotori.

i) Munca va reprezenta cel mai bun exerciţiu de menţinere sau chiar creştere a capacităţii de efort la un pacient după ce acesta a fost adus prin alte metode la capacitatea de efort cerută de munca sa fizică.

EXAMINAREA APARATULUI LOCOMOTOR

În diagnosticul unei suferinţe a aparatului locomotor, examenul clinic general ca şi cel de strictă specialitate au în egală măsură un rol determinant. Anamneza bolnavului identifică o serie de simptome întâlnite foarte frecvent:

- Durerea. Existenţa unui segment dureros la nivelul aparatului musculoscheletal reprezintă cel mai frecvent simptom întâlnit. Vom afla din anamneză dacă durerea interesează una sau mai multe articulaţii, dacă debutul ei a fost acut sau cronic, durata şi intensitatea durerii, factorii de agravare sau de ameliorare, caracterul durerii.

- Redoarea articulară. Acest simptom este adesea în strânsă corelaţie cu durerea. Redoarea poate avea durată variabilă şi adesea este matinală. Poate fi explicată prin degradarea suprafeţelor cartilajului articular. Evoluţia în bine a redorii poate fi considerată ca un semn de eficacitate terapeutică.

- Tumefacţia. Aproape toţi bolnavii relatează episoade de tumefiere articulară, care adesea poate fi însoţită şi de alte simptome specifice unui proces inflamator. Cunoaşterea medicaţiei folosite de bolnav anterior internării sau cu ocazia altor internări, ca şi a eficienţei acestei medicaţii, poate avea o importanţă mare atât pentru diagnostic cât şi pentru stabilirea conduitei terapeutice ulterioare.

36

Identificarea simptomelor caracteristice altor aparate decât cel locomotor (tegument, sistem nervos, aparat digestiv, aparat respirator) este şi ea importantă pentru a obţine o anamneză corectă. În aceeaşi idee, trebuie aflat trecutul patologic al bolnavului şi al membrilor de familie. Deşi examenul clinic trebuie axat pe sistemul musculoscheletal, examinarea completă este obligatorie, deoarece multe din afecţiunile care se manifestă zgomotos pe aparatul locomotor se caracterizează prin leziuni anatomo-patologice multiple în organism. La examenul articulaţiilor vom căuta următoarele elemente clinice:

- mărire de volum a articulaţiei produsă prin tumefacţie, acumulare de lichid sinovial în exces, proliferare sinovială, mărire de volum a extremităţii osoase;

- căldură locală, constatată prin palpare comparată a articulaţiilor simetrice;

- durere la nivelul întregii articulaţii sau doar în unele zone;

- deformare prin distrucţii ligamentare, subluxaţii, contracturi musculare;

- limitarea mişcărilor ca urmare a unor cauze intraarticulare (distrucţia cartilajului, osteofite, sinovite proliferative) sau extraarticulare (capsulite retractile, contracturi şi retracturi musculare, leziuni neurologice);

- crepitaţiile apar prin frecarea suprafeţelor articulare deteriorate;

- instabilitatea articulară reprezintă apariţia unei mişcări în alt plan decât cele normale sau depăşirea unghiurilor normale de mişcare articulară;

- scăderea forţei musculare apare adesea fie pe un muşchi nefolosit mai mult timp (imobilizări prelungite în fracturi), fie ca urmare a unei leziuni de neuron motor periferic (posttraumatic, hernii de disc). În toate cazurile când este posibil, examinarea începe în ortostatism, cu călcâiele lipite şi membrele superioare pe lângă corp. Examenul aparatului locomotor începe cu examenul coloanei vertebrale şi se continuă cu examenul membrelor. Metodologia de examinare se bazează pe inspecţie, palpare şi mobilizare şi foloseşte două instrumente specifice: bilanţul articular şi bilanţul muscular. Bilanţul articular (sau testingul articular) măsoară amplitudinile de mişcare într-o articulaţie pe toate direcţiile de mişcare. Se realizează cel mai frecvent prin măsurarea unghiului de mişcare cu un goniometru, care este un instrument de forma unui raportor pe care se plimbă un braţ mobil. Mărimea goniometrului este diferită în funcţie de mărimea articulaţiei. Bilanţul muscular (sau testingul muscular) reprezintă un sistem de tehnici de examen manual pentru evaluarea forţei fiecărui muşchi sau a unor grupe musculare. În ţara noastră se foloseşte un sistem de apreciere a forţei muşchiului comparativ cu o scală de valori cu 6 trepte, de la 0 la 5, unde valoarea 0 reprezintă absenţa forţei musculare vizibile sau palpabile şi valoarea 5 reprezintă forţa musculară normală.

Coloana vertebrală

În examenul coloanei vertebrale se ţine seama de o serie de repere anatomice:

- foseta occipitală se află la nivelul atlasului;

- apofiza spinoasă cea mai proeminentă este a lui C 7

- spinele omoplatului se află la nivelul lui T 2

- crestele iliace sunt la nivelul lui L 4

- spinele iliace postero-superioare sunt situate la nivelul lui S 1

Spunem că o coloană vertebrală este în ax dacă un fir cu plumb coboară de la foseta occipitală prin pliul interfesier între maleolele tibiale interne.

37

Inspecţia

Din profil se pun în evidenţă curburile fiziologice ale coloanei: lordoza cervicală, cifoza dorsală, lordoza lombară. Ştergerea lordozei lombare este cel mai frecvent întâlnită, de pildă în spondilita anchilozantă sau în herniile de disc lombare, în ultimul caz putându-se chiar transforma în cifoză. Devierile în plan frontal se numesc scolioze. Pot fi funcţionale, ca în discopatii, sau structurale, când sunt însoţite şi de rotaţia corpilor vertebrali. Scolioza se descrie clasic după sensul convexităţii (dextro sau sinistroconvexă).

Palparea

Se face de sus în jos, cu pulpa policelui, pe baza reperelor menţionate. Se vor pune în evidenţă puncte sau zone dureroase de-a lungul coloanei şi se va determina gradul de tonicitate al maselor musculare paravertebrale, contractura uni- sau bilaterală fiind frecvent întâlnită în afecţiunile coloanei vertebrale. La nivelul maselor musculare paralombare sau parasacrate se pot descoperi la palpare nişte noduli dureroşi, de dimensiuni variabile, de obicei cât o alună, mobili pe planurile profunde, care apar prin degenerescenţa sclero-lipomatoasă a ţesutului muscular, purtând numele de noduli de miogeloză.

Mobilitatea

Coloana vertebrală permite mişcări complexe: flexie-extensie, înclinare laterală, rotaţii, circumducţii. Există şi o serie de indici care cuantifică modificările de mobilitate pe diverse segmente ale coloanei:

- indicele menton-stern, normal 0 cm pentru flexie şi 19-21 cm pentru extensie

- indicele tragus-acromion, normal 0 cm

- indicele degete-sol, care măsoară distanţa de la vârful degetelor la sol în timpul flexiei sau înclinării laterale a trunchiului. În mod normal valoarea sa este 0 cm.

- indicele Schöber: se măsoară 10 cm în sens cranial de la apofiza spinoasă a lui L 5 , loc unde se trasează un semn pe pielea bolnavului. În timpul flexiei coloanei, semnul se deplasează cranial cu peste 4 cm la persoanele cu mobilitate normală.

- indicele Ott: se măsoară 30 de cm în sens caudal de la apofiza spinoasă a lui C 7 . Semnul trasat pe piele se va deplasa în sens caudal cu peste 4 cm în timpul flexiei.

- indicele cirtometric, care nu este propriu-zis un indice de mobilitate al coloanei vertebrale, măsoară diferenţa între perimetrele toracice în inspir şi expir profund, diferenţă care trebuie să fie mai mare de 4 cm.

Umărul

Inspecţia umărului poate arăta diverse atitudini vicioase, tumefacţii, echimoze, atrofii musculare. Palparea pune în evidenţă edemul local, hipotonia, atonia sau contractura musculară, existenţa punctelor dureroase, creşterea temperaturii locale, modificarea raporturilor dintre diversele repere osoase. Mobilitatea. Umărul este cea mai mobilă articulaţie din corp, având trei grade de libertate. La complexele mişcări ale umărului participă articulaţia gleno-humerală, articulaţia acromio-claviculară, articulaţia sterno-claviculară şi sissartroza (planul muscular de alunecare) dintre scapulă şi peretele toracic.

38

Mişcările posibile în articulaţia umărului

abducţie

180º

anteducţie

180º

retroducţie

50-60º

rotaţie internă

90-95º

rotaţie externă

80-90º

Cu excepţia paraliziilor, în care prin hiperlaxitate capsulo-ligamentară întîlnim o creştere de mobilitate, majoritatea afecţiunilor umărului determină limitarea mişcărilor pasive sau active. Mişcarea pasivă poate fi blocată numai în anumite sensuri, sau blocajul poate fi înfrânt după un ”clic“ dureros, aşa cum se întâmplă în periartita scapulo-humerală.

Cotul

La inspecţie şi palpare se vor constata modificările deja cunoscute: mărire de volum, deviaţii axiale, modificări de coloraţie şi de temperatură locală, dureri la palpare în diverse puncte. Examenul mobilităţii se va adresa axului de mişcare flexie - extensie, care permite 150º mişcare activă şi 160º mişcare pasivă. Limitările de mobilitate apar în majoritatea afecţiunilor cotului: traumatisme, reumatisme cronice inflamatorii, procese degenerative. De obicei cea mai afectată este extensia, cu instalarea aşa-numitului ”flexum de cot“. Mulţi autori apreciază că articulaţia cotului este predispusă cel mai uşor la instalarea redorii, necesitând un tratament recuperator foarte atent şi îndelungat. Prin componenta cubito-radială sunt posibile mişcările de pronaţie-supinaţie la nivelul antebraţului şi mâinii.

Mâna

Diagnosticul unor afecţiuni ale mâinii este de multe ori sugerat chiar de la inspecţie:

- mâna căzândă, cu degetele în uşoară flexie în paralizia de nerv radial;

- mâna indicatoare, cu policele şi indexul extinse în paralizia de nerv median;

- mâna cu ultimele două degete flectate în grifă în paralizia de nerv cubital;

- mâna ca o gheară, cu inelarul şi degetul mic în grifă şi cu tegumentele palamare ridicate de bride cu aspect de mătănii în boala Dupuytrain;

- mâna în ”spate de cămilă“ cu deviaţie cubitală a degetelor şi tumefacţii ale interfalangienelor proximale în poliartrita reumatoidă. Datorită complexităţii şi fineţii mişcărilor pe care le permite, mâna reprezintă de fapt un întreg complex articular, ceea ce face ca examenul mobilităţii să fie de multe ori dificil. Acesta presupune în mod obligatoriu studiul diferitelor tipuri de prehensiune, alături de examinarea gesticii uzuale, afectarea acestora transformând de multe ori bolnavul într-un handicapat.

Amplitudinile medii de mişcare la nivelul articulaţiei radiocarpiene

 

Extensie

Flexie

Înclinare cubitală

Înclinare radială

Activ

75º

90º

40º

15º

Pasiv

85º

90º

45º

20º

Bazinul

Examenul bazinului trebuie făcut în strânsă legătură cu examenul coloanei vertebrale şi al şoldului, deoarece multe afecţiuni cu localizare pe aceste segmente ale aparatului locomotor au răsunet asupra bazinului.

39

Examinarea se face atât în ortostatism, cât şi în decubit, studiindu-se bazinul atât în plan frontal, cât şi în plan sagital. La inspecţie se pot constata diformităţi, asimetrii, tumefacţii. Modificările rombului Michaelis (delimitat de spinoasa L 5 , vârful coccisului şi spinele iliace postero-superioare) au importanţă în obstetrică.

O menţiune aparte trebuie făcută la examinarea bazinului semnelor şi manevrelor care pozitivează durerea la nivelul articulaţiilor sacroiliace, de mare utilitate în cazurile în care se bănuieşte diagnosticul de spondilită anchilozantă;

- semnul Hertz: hiperextensia coapsei pe bazin provoacă durere în sacroiliace;

- semnul Erichsen: durere în sacroiliace la presiunea pe crestele iliace;

- manevra Gaenslen: bolnavul la marginea patului face hiperextensia şoldului de partea afectată în timp ce trage cu ambele mâini genunchiul opus la piept;

- manevra Mennel: se face ca şi manevra Gaenslen, doar că bolnavul stă în decubit lateral.

Şoldul

Cea mai mare articulaţie portantă din corp, cu rol esenţial în ortostatism şi mers, şoldul permite mişcări cu trei grade de libertate.

Mişcări posibile în articulaţia şoldului

 

Activ

Pasiv

Flexie

90-120º

110-150º

Extensie

30º

50º

Abducţie-adducţie

60-70º

70-80º

Rotaţie internă

15º

20º

Rotaţie externă

35º

40º

Bolnavii cu afecţiuni ale articulaţiei şoldului se adresează de obicei medicului pentru dureri cu diverse localizări: în fesă, în regiunea inghinală, peritrohanterian, în coapsă sau la distanţă în genunchi. Bolile care afectează cel mai frecvent mobilitatea articulaţiei coxo-femurale sunt: coxartroza, sechelele post-traumatice, în special fracturile de col femural şi luxaţiile de cap femural, displazia congenitală de şold, coxitele din reumatismele cronice inflamatorii.

Genunchiul

La inspecţie se pot observa deformări şi deviaţii axiale:

- genu flexum = extensia completă a genunchiului este imposibilă;

- genu recurvatum = hiperextensie, peste valorile normale de mobilitate, întâlnită în hiperlaxităţi capsulo-ligamentare;

- genu varum = proeminenţa în afară a genunchilor;

- genu valgum = proeminenţa înăuntru a genunchilor.

Palparea poate evidenţia creşterea temperaturii locale, prezenţa şocului rotulian sau existenţa unor puncte dureroase de-a lungul interliniului articular, la inserţia tendonului ”labei de gâscă“, în spaţiul popliteu.

Ca mobilitate, genunchiul, a doua articulaţie ca mărime din corp, are un singur grad de libertate pe axa flexie-extensie, permiţând mişcări active pe 135º şi pasive pe 150º. Ruptura de menisc, afecţiune post-traumatică destul de frecventă, poate fi obiectivată printr-o serie de semne, din care menţionăm semnul McMurray: din decubit ventral cu gamba flectată pe coapsă, se face extensia gambei însoţită de rotaţia fie externă, fie internă a labei piciorului. Semnul este pozitiv dacă se produce o durere intensă, fulgurantă în genunchi, numită ”ţipătul meniscului“.

40

Glezna şi piciorul

Şi la examenul extremităţii distale a membrului inferior se pot constata încă de la inspecţie aspecte particulare, sugestive pentru o anumită suferinţă. Cele mai frecvente exemple se constituie din piciorul plat şi hallux valgus. La fel ca şi la mână, şi la inspecţia piciorului poliartrita reumatoidă îşi marchează prezenţa prin modificări caracteristice. Examenul mobilităţii piciorului va urmări flexia dorsală, flexia plantară, eversia şi inversia, ca şi mobilitatea activă şi pasivă în articulaţiile degetelor.

Valorile normale de mobilitate pentru flexia dorsală şi plantară

 

Flexia dorsală

Flexia plantară

Total

Activ

25º

45º

70º

Pasiv

30º

55º

85º

Reamintim cu această ocazie importanţa pe care o are examenul mersului în afecţiunile aparatului locomotor. Tulburările de mers se pot datora fie afectării osului şi articulaţiei, aşa cum se întâmplă în sechelele post-traumatice sau în reumatismele cronice inflamatorii, fie afectării nervilor periferici, ca în parezele şi paraliziile de SPE şi SPI sau în compresiunile radiculare prin hernie de disc.

HERNIA DE DISC LOMBARĂ

Introducere

Degenerarea discului intervertebral ca urmare a acţiunii mai multor factori poate duce la hernie, cel mai des a discurilor L 4 şi L 5 . Prezenţa durerii lombare, radiculopatia şi alte simptome depind de locul şi gradul herniei. Un istoric detaliat şi un examen fizic atent, suplimentate dacă este necesar cu un examen RMN pot diferenţia hernia de disc de alte afecţiuni care se manifestă cu simptome similare. O problemă de diagnostic diferenţial care trebuie să fie în atenţia clinicianului este prezenţa unei tumori sau metastaze care să ducă la apariţia unei lombalgii. Majoritatea pacienţilor se recuperează după aproximativ patru săptămâni de prezenţă a simptomatologiei. S-au conturat de-a lungul timpului mai multe metode de tratament pentru hernia de disc lombară (HDL), dar studiile efectuate au produs adesea rezultate contradictorii. Descoperirea de la bun început a complicaţiilor importante (deficitele neurologice, sindroamele de coadă de cal, sindroamele refractare la tratament) este esenţială în abordarea terapeutică corectă a herniei de disc lombare (HDL).

Etiologia degenerării discului

Discul intervertebral este constituit din patru zone concentrice: un inel fibros exterior format din fibre dense de colagen, un inel fibros intern fibrocartilaginos, o zonă de tranziţie şi nucleul pulpos central. Matricea discului este compusă din fibre colagene în inel, ceea ce-i oferă rezistenţă la tensiuni şi proteoglicani în nucleul pulpos, care oferă rigiditate şi rezistenţă la compresiuni.

care oferă rigiditate şi rezistenţă la compresiuni. Cele patru zone concentrice ale discului intervertebral:

Cele patru zone concentrice ale discului intervertebral: zona externă a inelului fibros, zona internă a inelului fibros, zona de tranziţie, nucleul pulpos

41

Discul intervertebral este responsabil de legarea vertebrelor între ele, oferind flexibilitate, absorbind şi distribuind greutatea aplicată pe coloana vertebrală. Odată cu înaintarea în vârstă, discul îşi modifică volumul şi forma şi de asemenea îşi modifică compoziţia biochimică şi proprietăţile biomecanice. HDL ar rezulta din degenerarea inelului fibros ceea ce duce la o slăbire a sa cu posibilitatea apariţiei herniei. O serie de factori genetici sau schimbări în hidratarea colagenului joacă un rol important în dezvoltarea afecţiunilor degenerative discale. Este ştiut că imbibiţia cu apă a nucleului pulpos are mare influenţă asupra proprietăţilor fizice ale discului. La un disc sănătos, nucleul pulpos distribuie în mod egal presiunile asupra inelului fibros. Scăderea hidratării discului poate reduce efectul de amortizare, cu distribuţia asimetrică a presiunilor asupra inelului fibros, ceea ce poate duce la apariţia de leziuni. Creşterea conţinutului de colagen a nucleului cu apariţia de cristale a fost găsită de asemenea responsabilă de degenerarea discului.

găsită de asemenea responsabilă de degenerarea discului. Distribuţia presiunilor în discul intervertebral Istoricul

Distribuţia presiunilor în discul intervertebral

Istoricul afecţiunii

Simptomele unei HDL pot fi adesea dificil de deosebit de cele ale altor afectări ale acestui segment. Pentru o abordare corectă a afecţiunii este foarte important ca istoricul şi examenul clinic să fie corect efectuate. Este de asemenea important să se înţeleagă istoria naturală a herniei de disc şi a radiculopatiei consecutive ei, probabilitatea unei ameliorări spontane şi contribuţia diagnosticului imagistic alături de consultul ortopedic. Nivelul la care se produce cel mai des hernia este L 4 sau L 5 . Reamintim că discul se denumeşte în mod clasic cu numărul vertebrei supraiacente iar rădăcina cu numărul vertebrei subiacente. Deci o hernie de disc L 4 poate cauza simptomatologie în rădăcina L 5 . Debutul simptomatologiei este caracterizat de o durere ascuţită, ca o arsură în regiunea lombară, cu iradiere pe faţa posterioară sau laterală a membrului inferior până sub genunchi. Durerea este superficială, localizată şi adesea însoţită de parestezii. În cazurile mai grave pot apare diminuările de reflexe osteotendinoase şi deficitul motor. O hernie de disc posterocentrală poate comprima rădăcinile nervoase ale cozii de cal, cu apariţia dificultăţii la urinat, incontinenţei sau impotenţei. Apariţia disfuncţiilor urinare sau intestinale impune intervenţia chirurgicală de urgenţă, pentru a nu se ajunge la pierderea definitivă a funcţiei. Adesea cel mai dificil aspect al evaluării pacienţilor cu simptome de hernie de disc centrală este diferenţierea de un lumbago acut musculoligamentar. Acesta din urmă produce durere exacerbată la ortostatism şi la mişcările de rotaţie ale coloanei, în timp ce durerea cauzată de HDL se accentuează la poziţiile care cresc presiunea pe inelul fibros, cum ar fi poziţia şezândă, flexia trunchiului. În opoziţie, presiunea scade în clinostatism însoţit de posturi delordozante. Informaţiile obţinute de la pacient îi permit medicului să facă un examen fizic ţintit, ceea ce conduce la o mai mare acurateţe de diagnostic. Simptomele relatate trebuie diferenţiate de cele pe care le-ar produce alte afecţiuni, cum ar fi metastazele, afecţiunile reumatismale cronice, fracturile sau infecţiile.

42

Afecţiunile reumatologice debutează adesea la scheletul membrelor înainte de a cuprinde şi coloana. Artritele inflamatorii cum este spondilita anchilozantă dau dureri generalizate cu redoare matinală prelungită. În general, dacă o hernie de disc este responsabilă de durerea lombară, pacientul poate evoca momentul debutului durerii şi factorii care contribuie la agravarea sa. O durere care creşte gradat în intensitate este dată de obicei de o altă afecţiune degenerativă şi nu de hernia de disc.

Examenul fizic şi neurologic al coloanei lombare

O examinare completă poate dezvălui deficite motorii la diverse nivele. Primul gest în examinare este să se caute orice manifestare externă a durerii, inclusiv adoptarea unor poziţii antalgice. Postura pacientului şi mersul trebuie examinate în afectările rădăcinilor sciaticului, fiind adesea relevante în hernia de disc. Vom putea descoperi o diminuare a lordozei lombare cu adoptarea unei posturi antalgice cu trunchiul uşor aplecat înainte. Alteori în formele hiperalgice lordoza lombară se transformă chiar în cifoză. Vor fi palpate cu grijă apofizele spinoase şi ligamentele interspinoase. Va fi apreciat gradul de mobilitate. Durerea apărută în timpul flexiei cu un indice Schöber mic şi un indice degete-sol înalt sugerează o durere de origine discogenă, în timp ce durerea la extensia lombară sugerează o afectare a articulaţiilor interapofizare sau o stenoză de canal lombar. Contractura musculară poate fi uni sau bilaterală şi poate cauza durere la înclinaţiile contralaterale. Apariţia durerii pe traiectul rădăcinii comprimate de discul herniat la ridicarea pasivă a membrului inferior extins de pe planul patului ne indică o manevră Lassègue pozitivă.

pasivă a membrului inferior extins de pe planul patului ne indică o manevră Lassègue pozitivă. Manevra

Manevra Lassègue

43

Măsurarea indicelui degete - sol şi a indicelui Schöberr Examenul funcţiei motorii şi senzitive şi

Măsurarea indicelui degete-sol şi a indicelui Schöberr

Examenul funcţiei motorii şi senzitive şi examenul reflexelor poate duce la determinarea nivelului rădăcinii afectate. Hipoesteziile se vor pune în evidenţă pe traiectul durerii şi al paresteziilor. Cel mai frecvent găsim hipoestezie pe faţa laterală a gambei, faţa dorsală a piciorului cu haluce în compresiunea rădăcinii L 5 sau pe faţa posterioară a gambei, călcâi şi ultimele trei degete în afectarea rădăcinii S 1 .

şi ultimele trei degete în afectarea rădăcinii S 1 . Dermatomerele lombare Forţa musculară se apreciază

Dermatomerele lombare

Forţa musculară se apreciază prin testingul muscular, care se bazează pe o scală de valori de la 0 (absenţa contracţiei musculare) la 5 (forţă musculară normală). În herniile de disc cu deficit motor putem găsi de exemplu un testing muscular sub 5 pe extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu al halucelui în afectările rădăcinii L 5 sau pe tibialul posterior în afectările rădăcinii S 1 . Mai rar, în herniile înalte, deficitul motor poate fi găsit pe cvadriceps. Examinarea coloanei lombare pe nivele neurologice ajută la localizarea sursei simptomatologiei (Tabelul 1).

44

Tabelul 1 Identificarea discului herniat

Discul

Localizarea durerii

Deficitul motor

L

1

Regiunea anterioară şi medială a coapsei superioare

Cvadriceps; reflex rotulian

L

2

Regiunea anterolaterală a coapsei

Cvadriceps; reflex rotulian

L

3

Regiunea posterolaterală a coapsei şi anterioară a tibiei

Cvadriceps; reflex rotulian

L

4

Durere în regiunea dorsală a piciorului

Extensorii degetelor

L

5

Durere pe faţa laterală a piciorului

Flexori picior; reflex achilian

Clasificarea De Sèze

Cu mai mulţi ani în urmă, De Sèze a alcătuit o clasificare pe faze şi stadii a herniei de disc lombare, clasificare care este şi astăzi de un mare interes practic şi didactic, motiv pentru care o prezentăm în continuare.

Faza I

Este faza de instabilitate discală cu uşoară laxitate a nucleului pulpos în inelul fibros, determinând dureri lombare cronice intermitente, de tip postural. De cele mai multe ori, la încetarea efortului şi la repaus, aceste dureri dispar, pentru a reapare în condiţii variate de solicitare a segmentului lombar.

Faza a II-a

Este faza de leziune a discului, cu ruperea inelului fibros şi cu protruzia postero-centrală a nucleului pulpos, determinând un lumbago acut sau supraacut de tip discogen, a cărui manifestare clinică se prezintă astfel:

Subiectiv

- debut brusc

- dureri lombosacrate uni- sau bilaterale

- caracter mecanic

- durerea nu coboară pe membrele inferioare, sau dacă o face, nu trece de genunchi

Obiectiv

- deformare lombară cu diminuarea lordozei lombare fiziologice

- adesea fără scolioză

- limitarea dureroasă a flexiei trunchiului (indice Schöber mic)

- semnul Lassègue pozitiv bilateral

Faza a III-a

Se mai numeşte şi faza radiculară şi apare prin protruzia postero-laterală a discului herniat, care va intercepta în calea sa o rădăcină nervoasă. Din acest motiv simptomatologia va apare unilateral. Această fază are trei stadii:

Stadiul 1-iritativ Discul herniat ajunge la rădăcină, pe care doar o atinge, fără a o comprima sau leza în vreun fel. De aceea în acest stadiu bolnavii acuză durere pe traiectul rădăcinii, dar fără să apară semne neurologice.

45

Subiectiv

- durere lombo-sacrată unilaterală

- iradiere în membrul inferior de-a lungul unui dermatom (L 5 , S 1 , L 4 , L 3 , L 2 )

- caracter mecanic al durerii, care de obicei este calmată de repaus

Obiectiv

- sindrom vertebral static cu:

- scolioză lombară

- diminuarea lordozei lombare