Sunteți pe pagina 1din 76
BVŢ:-aŢC zel-zC N UIN VI EI RI N SIN !"# VI # $% &! '

BVŢ:-aŢC zel-zC

N

UIN

VI

EI

RI

N

SIN !"#

VI

# $% &! ' $%% &! (

# )')%

EI

# $ &! ' $% &! (

# )%')%%

RI

# $%% &! ' $ *! (

# )%')%%

N

TIN+

VI

)%%% , )%% %%% !

EI

)%% , )%%% !

RI

)% %%% , )%% %%% !

N

AIN

 

# $%%-! ' $ &! (

 

# )%% ' )%%%

VI

EI

RI

!"#

!"#

.

N

IN /

VI

% , $%

EI

'0%#

'1%#

RI

'0%#

$%

N

 
 

VI

)% ' 2 '

EI

)2'3%

' )%

'

RI

)% ' 2')% '

N

 

VI

EI

 

RI

( 4

N

OIN

5 (

VI

EI

/ . (

RI

6 / . (

U

2.

Potenţialul de membrană, datorat polarizării electrice, este generat de concentraţia ionilor de o parte şi de alta a membranei, el putând fi calculat în raport cu concentraţia ionilor de potasiu în interiorul şi exteriorul celulei (NERNST), rezultând o valoare apropiată de cele obţinute prin măsurători directe cu microelectrozi, şi anume de:

a.-70 mV

b.-80 mV

c.-86 mV

d.-120 mv

e.+30 mV

3. Permeabilitatea membranei celulare pentru sodiu (conductanţa) şi viteza de migrare a sodiului faţă de potasiu cresc astfel:

a.permeabilitatea membranei este de 30-40 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului b.permeabilitatea membranei este de 10-20 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 3 ori mai mare decât cea a potasiului c.permeabilitatea membranei este de 5-10 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 5 ori mai mare decât cea a potasiului d.permeabilitatea membranei este de 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului e.permeabilitatea membranei este de peste 100 ori mai mare pentru sodiu decât pentru potasiu + viteza de migrare a sodiului ajunge de 7 ori mai mare decât cea a potasiului

4. Prin măsurătorile efectuate s-a stabilit că o fibră nervoasă mielinizată, la o stimulare artificială,

poate conduce:

a.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms b.cel mult 800-1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 1ms c.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,01 ms d.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută variabilă e.peste 1000 impulsuri / secundă, cu o perioadă refractară absolută de cca 0,1 ms

5. În cazul electrotonusului (Du Bois Raymond-1848), la anod au loc următoarele fenomene:

a.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa externă a membranei⇒⇒⇒⇒efect hiperpolarizant îngreunarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternic⇒⇒⇒⇒blocaj anodic de hiperpolarizare⇒⇒⇒⇒abolirea excitabilităţii b.cresc sarcinile negative pe suprafaţa externă a membraneiefect hiperpolarizant accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii c.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa internă a membraneiefect hiperpolarizant accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii d.cresc sarcinile pozitive pe suprafaţa externă a membraneiefect depolarizant maxim îngreunarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii e.cresc sarcinile negative pe suprafaţa externă a membraneiefect hiperpolarizant accelerarea apariţiei excitaţiei + anelectrotonus puternicblocaj anodic de hiperpolarizareabolirea excitabilităţii

6.

Cronaxia este:

a.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei b.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei c.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei d.timpul util minim necesar pentru a produce o excitaţie maximă cu un curent a cărui intensitate este egală cu dublul reobazei e.timpul util maxim necesar pentru a produce o excitaţie minimă cu un curent a cărui intensitate este egală cu valoarea reobazei

7. Valorile cronaximetrice ale muşchilor striaţi sunt diferite după funcţia şi topografia lor; dintre consideraţiile următoare, una este falsă şi vă rugăm să precizaţi care:

a.cronaxia muşchilor fazici este mai scurtă decât a celor tonici b.cronaxia este mai scurtă la muşchii flexori decât la extensori c.cronaxia musculaturii proximale a membrelor este mai scurtă decât a musculaturii segmentelor distale d.cronaxia musculaturii ventrale a trunchiului este mai mică decât a celei dorsale e.cronaxia membrelor inferioare este mai mică decât a membrelor superioare

8. Rezistivitatea tisulară la curent galvanic (rezistenţa ohmică) este influenţată de anumite condiţii

patologice, astfel:

a.creşte în melancolie, neurastenie, alcoolism b.scade în epilepsie, mixedem, sclerodermie c.nu variază în melancolie, neurastenie, alcoolism d.variază individual în epilepsie, mixedem, sclerodermie e.scade în melancolie, neurastenie, alcoolism

9. La polul pozitiv, unde se produce anelectrotonusul la trecerea curentului galvanic, apar următoarele fenomene:

a.depolarizarea + creşterea excitabilităţii b.depolarizarea + scăderea excitabilităţii c.hiperpolarizarea + creşterea excitabilităţii d.hiperpolarizarea + nemodificarea excitabilităţii e.hiperpolarizarea + scăderea excitabilităţii

10. Datorită acţiunii curentului galvanic asupra fibrelor vegetative vasomotorii, se constată îmbunătăţirea vascularizaţiei profunde, astfel:

a.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 500%%%% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 300%%%%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice b.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 300% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 500%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice

c.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 100% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 200%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice d.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 100% şi a circulaţiei musculare subiacente tot cu până la 100%, efecte persistente timp de 15-30 minute după întreruperea aplicaţiei terapeutice e.creşterea circulaţiei cutanate cu până la 500% şi a circulaţiei musculare subiacente cu până la 300%, efecte persistente timp de peste 30 minute minimum, după întreruperea aplicaţiei terapeutice

11. Schnee a observat acţiunea diferenţiată a galvanizării ascendente şi descendente, contatând că aplicaţia descendentă:

a.accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către inimă + favorizează circulaţia arterială către plămâni şi extremităţile superioare b.accelerează afluxul din mica circulaţie spre inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal c.accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către inimă + transportul sângelui arterial către sistemul portal

d. favorizează circulaţia arterială către plămâni şi extremităţile superioare+ transportul sângelui

arterial către sistemul portal

e. accelerează circulaţia venoasă a extremităţilor inferioare şi a organelor sistemului portal către

inimă + accelerează afluxul din mica circulaţie spre inimă

12. Prin “prag de sensibilitate” înţelegem:

a.producerea senzaţiei de încălzire uşoară, cu o anumită intensitate, la

introducerea lentă a

curentului b.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului c.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu o anumită intensitate, la introducerea lentă a curentului d.producerea senzaţiei de încălzire uşoară, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea lentă a curentului e.producerea senzaţiei de furnicături uşoare, cu intensitatea maxim admisă, la introducerea rapidă a curentului

13. În general, ne orientăm în practică după experienţa acumulată, şi pentru efectele analgetice în nevralgiile acute folosim doze:

a.de intensitate “la prag” (0,1mA/cm²) b.de intensitate “sub prag” (0,3 mA/cm²) c.de intensitate “peste prag” (0,3 mA/cm²) d.de intensitate “sub prag” (0,1 mA/cm²) e.de intensitate “peste prag” (0,1 mA/cm²)

14. Pentru a asigura efectele terapeutice, apa folosită în cursul băilor galvanice are temperatura de:

a.peste 38° b.temperatura corpului (34°°°°) sau mai ridicată (până la 38°°°°) c.sub temperatura corpului (34°) pentru a aplica intensităţi mai mari, mai bine tolerate d.cu atât mai mare cu cât se aplică intensităţi mai mici e.cu atât mai mică cu cât se aplică intensităţi mai mari

a.anionii trec mai încet decât cationii b.frânarea transmiterii este cu atât mai mare cu cât este mai mare cantitatea de substanţă din soluţie c.cationii trec mai încet decât anionii d.transmiterea nu ţine cont de încărcarea electrică e.ionii grei migrează mai rapid decât cei uşori

16. Iontoforeza prezintă anumite particularităţi de acţiune; precizaţi care dintre următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a.au efect local demonstrat + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion) b.au efect de depozit + au efect de pătrundere până dincolo de stratul cutanat profund (chorion) c.au efect local + au efect de depozit + au efect de pătrundere până la stratul cutanat profund (chorion) d.viteza de migrare a ionilor este constantă indiferent de structura chimică e.cantitatea substanţelor care pătrund este controlabilă

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Acţiunile biologice ale curentului galvanic

Polarizarea tisulară prin curent galvanic şi fenoenul de depolarizare

Efectele fiziologice ale curentului galvanic

Efecte fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curentului galvanic

Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curent galvanic

Principalele forme metodologice de aplicare a curentului galvanic

P L A N

D

E

L E

C Ţ I

E

C

U R E N Ţ

I I

D E

J O

A S Ă

F R E

C V E N

Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de joasă frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de joasă frecvenţă, modul cum interacţionează aceştia cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de joasă frecvenţă în scop terapeutic – analgetic şi pentru electrostimulare musculară, atât pentru musculatura normal inervată, cât şi pentru cea denervată

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de joasă frecvenţă, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de joasă frecvenţă, electroanalgezie, electrostimulare, stimulare electrică funcţională

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

IV.3. Curenţii de joasă frecvenţă

IV.3.1. Curenţii de joasă frecvenţă cu impulsuri – generalităţi

Se caracterizează prin aceste impulsuri de diverse forme ce au o frecvenţă cuprinsă între 0 – 1000 cicli/sec(nr. impulsuri 1000/sec). După forma acestor impulsuri rezultă forma curentului care poate fi triunghiular, exponenţial, dreptunghiular sau trapezoid, respectiv curent de joasă frecvenţă cu impulsuri triunghiulare, exponenţiale, dreptunghiulare sau trapezoidale. Impulsul se caracterizează prin durată (vezi mai jos) şi prin amplitudine.

τ = durata impulsului

(vezi mai jos) şi prin amplitudine. τ = durata impulsului În cazul curentului de joasă frecvenţă

În cazul curentului de joasă frecvenţă triunghiular şi exponenţial, există 2 variante:

triunghiular şi exponenţial, există 2 variante: -o pantă de creştere şi una de coborâre : τ

-o pantă de creştere şi una de coborâre : τ I = τ c +τ d

pantă de creştere şi să descrească brusc, astfel că : τ I = τ c (τ d = 0) Curentul de la care se pleacă este curentul alternativ de reţea. Perioada este reprezentată de o semiundă pozitivă “+” şi una negativă “-“. Curentul alternativ de reţea are 50 Hz, adică 50 cicluri pe secundă.

-o

de reţea are 50 Hz, adică 50 cicluri pe secundă. -o De obicei, la aparatele moderne,

De obicei, la aparatele moderne, impulsurile nu pleacă de la linia izoelectrică, deci de la valoarea 0,

ci folosesc « o bază » diferită de 0, de valoare variabilă, în funcţie de reactivitatea subiectului,

denumită «pat galvanic «, asfel încât niciodată impulsul nu va mai ajunge la valoarea 0.

reactivitatea subiectului, denumită «pat galvanic «, asfel încât niciodată impulsul nu va mai ajunge la valoarea

Exemple :

I patului galvanic = 0 – 20 mA

Intensitatea (impuls) = 0 – 90 mA

Toate aceste forme curenţi cu impulsuri, se pot prezenta, similar curenţilor neofaradici (vezi mai jos în tabel), atât sub formă de curenţi cu impulsuri izolate, cât şi sub formă de grupuri de impulsuri (dreptunghiulare, exponenţiale, etc.) modulate în amplitudine (exponenţial, dreptunghiular, trapezoidal, etc.). Modularea grupurilor de impulsuri, fie dreptunghiulare, fie exponenţiale se poate face în 2 feluri :

în amplitudine – intensitate, după o anumită “formă” (dreptunghiular, trapezoidal, exponenţial, etc.),

în durată - ca timp – durata impulsurilor poate creşte şi apoi scădea după un anumit algoritm. Mai mult, există posibilitatea combinării diverselor tipuri de curenţi de joasă frecvenţă, între ei, sau cu alte forme de curenţi din alte domenii de frecvenţă, sau cu alte forme de electroterapie (ultrasunete, câmpuri magnetice de joasă frecvenţă, terapii iradiante, etc.)

sau cu alte forme de electroterapie (ultrasunete, câmpuri magnetice de joasă frecvenţă, terapii iradiante, etc.)

P L

A N

D E

L

E C Ţ

I E

C U R E

N Ţ I

I

D E

M

E D

I E

F R E

C V E N

Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de medie frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de medie frecvenţă

Metodologia obţinerii şi aplicării terapeutice a curenţilor interferenţiali

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de medie frecvenţă, curenţi interferenţiali

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

Curenţii de medie frecvenţă

Curenţii de medie frecvenţă - generalităţi

Curenţii de medie frecvenţă aparţin intervalului 1000 – 100000 Hz şi au efecte multiple, dintre care specific este efectul excitomotor de profunzime. Efectul excitomotor determină:

- hipertrofia unităţii motorii (unitatea motorie este complexul funcţional fundamental, la nivelul căruia se performează contracţia şi deci, mişcarea) şi - creşterea numărului unităţilor motorii active, prin recrutare temporală şi spaţială mai bună (creşterea numărului unităţilor motorii simultan activate). Din zona de frecvenţă specifică mediei frecvenţe, 3000-5000 Hz a fost iniţial, domeniul cel mai utilizat în practica medicală; aparatele moderne, inclusiv cele care produccurenţi de domenii variate de frecvenţă, sau forme combinate de curenţi terapeutici, acoperă intervale de frecvenţă până la 10.000 de Hz şi peste; domeniile de frecvenţă, ca şi combinaţiile de curenţi sau forme de curenţi, sunt practic, inepuizabile, depinzând exclusiv de firma producătoare: indiferent de forme însă, un element este obligatoriu, limitele extreme ale domeniului de frecvenţă (1000 – 100000 Hz), în cadrul căruia se respectă mecanismele şi efectele specifice mediei frecvenţe. Clasic, primele studii au arătat că, între 4000-5000Hz, se dezvoltă cea mai mică excitaţie pe nervii senzitivi ai pielii, deci apare o reacţie senzitivă minimă, adică este posibilă aplicarea unor proceduri cu intensităţi suficient de mari, pentru a obţine efectele fiziologice şi terapeutice urmărite, şi care nu declanşează senzaţia dureroasă Tot în urma cercetărilor clasice în domeniu, a fost formulată şi legea dArsonval (după numele creatorului ei), conform căreia, în cazul curentul sinusoidal alternativ, evoluţia excitabilităţii este următoarea:

- excitabilitatea creşte paralel cu frecvenţa pănă la 2.500Hz,

- între 2500-5000Hz se menţine un platou,

- după care (peste 5000Hz), excitabilitatea scade rapid, până la inexcitabilitate totală, care însă, este caracteristică domeniului înaltei frecvenţe (deci peste 100000Hz).

Principalele caracteristici ale curenţilor de medie frecvenţă ( ν ): - rezistenţa pielii (impedanţa) (R)

Principalele caracteristici ale curenţilor de medie frecvenţă (ν):

- rezistenţa pielii (impedanţa) (R) scade, paralel cu creşterea frecvenţei, scăzând în acest fel şi efectul legii lui Joule (Q=I²xR), de încălzire a pielii, deci cantitatea de căldură dezvoltată la trecerea curentului scade semnificativ până la dispariţie, paralel cu creşterea frecvenţei;

- sensibilitatea cutanată scade, paralel cu creşterea frecvenţei (vezi evoluţia reacţiei senzitive la piele);

- penetrabilitatea cutanată este foarte bună, deci curenţii de medie frecvenţă au efecte profunde: se pot aplica proceduri suficient de intense, care nu mai produc arsuri, şi care permit efecte de profunzime;

- sensibilitatea la piele este foarte mică, deci aplicaţiile sunt nedureroase, chiar în condiţiile aplicării unor intensităţi suficiente pentru a obţine efectele dorite;

- pragul de excitabilitate neuromusculară creşte, paralel cu creşterea frecvenţei. Datorită acestor calităţii, constatăm că, pentru curenţii de medie frecvenţă:

- există un maximum de excitabilitate neuromusculară – nici un alt tip de curent nu atinge acest nivel,

- există un maximum de senzaţie electrică pe musculatură,

- există o scădere considerabilă a rezistenţei la piele, permiţnd aplicaţii de profunzime.

În concluzie, aceşti curenţi se pot folosi pentru electrogimnastică, pentru fibrele normal inervate, adică

la care sistemul nerv-muşchi este intact. Pentru fibrele denervate se foloseşte curentul triunghiular cu pantă liniară sau exponenţială (vezi cap. Stimularea electircă). Perioada refractară absolută, la un curent sinusoidal cu frecvenţa peste 1000 Hz, este cu mult mai mică decât perioada refractară a fibrei musculare, deci nu există posibilitatea de contracţie a fibrei la fiecare stimul; în aceste condiţii, fibra va răspunde la însumarea stimulilor (însumarea temporală a stimulilor), aşa-numitul efect GILDEMEISTER. Dezavantajul major al acestui fenomen este însă faptul că, adaptarea apare foarte repede. Pentru a depăşi acest handicap este necesară modificarea permanentă a parametrilor curentului şi, ca urmare, s-a introdus interferenţa. Curenţii interferenţiali aparţin deci, curenţiilor de medie frecvenţă.

Proprietăţile biologice principale ale curenţilor de medie frecvenţă sunt următoarele :

1. Efectul Gildemeister ( sumaţie temporală ) În cazul unui curent alternativ sinusoidal, până la frecvenţa de 1000 Hz funcţionează principiul excitaţiei sincrone, adică fiecare stimul este urmat de excitaţie (respectiv, contracţie). Peste 1000 Hz, nu există excitaţie sincronă şi funcţionează efectul Gildemeister (însumarea temporală a stimulilor), datorită faptului că este necesar un timp pentru însumarea efectelor unei succesiuni de stimuli pentru a produce excitaţia fibrei musculare, respectiv contracţia.

2. Curba I/t (intensitate/timp) este valabilă şi se poate realiza şi la media frecvenţă, în scop diagnostic. Condiţia de utilizare diagnostică a curbei I/t, este ca şi complexul muşchi – nerv să fie intact,

pentru că muşchiul denervat nu răspunde la curenţii de medie frecvenţă.

3. Excitaţia apolară (fenomenul descris de Wyss, 1963), este excitaţia care nu prezintă polaritate, şi

deci, nu apar efecte polare sub electrozi, precum şi efecte interpolare; una dintre cele mai importante consecinţe este aceea că, indiferent de intensitatea curentului aplicat, nu există risc de arsuri. Pentru obţinerea excitaţiei apolare, trebuie întrunite următoarele condiţii :

- curentul să fie perfect simetric,

- variaţia amplitudinii curentului să fie lentă,

- durata de acţiune a curentului să fie suficientă.

4. Scade excitabilitatea la nivelul nervilor senzitivi ai pielii, deci toleranţa la piele a curenţilor de

medie frecvenţă este foarte mare. S-a constatat că, la o frecvenţă de 50 Hz (joasă frecvenţă) aplicată pe o suprafaţă de 100 cm² (electrod 10/10 cm), capacitatea dezvoltată este de 1 µF(arad) şi impedanţa pielii de 320Ω, în timp ce, pentru 5000 Hz (medie frecvenţă) impedanţa pielii este de 32Ω. Rezistenţa pielii este deci, foarte scăzută pentru joasa frecvenţă, şi la fel vor fi şi efectele negative (vezi anterior).

Bazele teoretice ale curenţilor inteferenţiali

S-a constatat că, dacă se folosesc doi curenţi de medie frecvenţă, cu amplitudine constantă fiecare în parte, dar cu frecvenţe diferite (ambele frecvenţe însă, în domeniul mediei frecvenţe medicale), şi orientaţi pe direcţii perpendiculare, rezultatul este un nou curent, numit

, cu amplitudine variabilă în funcţie de direcţia considerată, şi cu frecvenţa de variaţie a amplitudinii egală cu diferenţa între frecvenţele celor doi curenţi de origine, această diferenţă corespunzând unei variaţii de joasă frecvenţă. Exemplul clasic (vezi imaginea de mai sus) arată că, dacă primul curent are 5000 Hz (circulă pe circuitul I) şi al doilea 4950 Hz (circulă pe circuitul II) rezultă o diferenţă de 50 Hz (diferenţa se încadrează în joasă frecvenţă) şi în câmpul dintre circuite ia naştere un curent nou, curentul interferenţial, cu amplitudine variabilă: maxim-ul eficienţei curentului nou-format se înregistrează la bisectoarea unghiului creat între circuite, eficienţa scde treptat spre circuite şi la nivelul circuitelor, eficienţa devine 0. Frecvenţa de variaţie a amplitudinii reprezintă diferenţa de frecvenţă între cei doi curenţi (respectiv 50 Hz, adică se plasează în domeniul joasei frecvenţe). Deci curentul interferenţial obţinut, menţine proprietăţile şi efectele curenţilor de medie frecvenţă din care a luat naştere, dar este modulat în joasă frecvenţă.

a luat naştere, dar este modulat în joasă frecvenţă. La distribuţia pătratică a curentului interferenţial,

La distribuţia pătratică a curentului interferenţial, adică atunci când circuitele formatoare, perpendiculare între ele, sun simetrice, este valabilă această lege de distribuţie a eficienţei (distanţa între electrozi este egală). În practică însă, distribuţiile pătratice sunt excepţionale, regula o constituie distribuţiile dreptunghiulare. În cazul distribuţiei în dreptunghi, s-a constatat că apare un fenomen secundar, numit „curent exogen de cuplaj”, adică între electrozii apropiaţi apar curenţi exogeni, care creează un efect neplăcut de electrizare, limitând mărimea curentului interferenţial aplicat. Acest fenomen a dispărut la aparatele noi, datorită introducerii corectorului de distanţă, care este un sistem electronic care anulează curenţii exogeni de cuplaj.

Tehnici de aplicaţie a curenţilor interferenţiali

Aplicaţia statică stabilă – adică cu plasarea electrozilor în poziţii fixe, pe tot parcursul aplicaţiei; poate fi:

o

Circuitele sunt aşezate ca în diagramă (vezi diagrama formării curentului interferenţial). Ionii nu se

deplasează între planuri, ci numai în cadrul secţiunilor paralele, deci efectele curentului interferenţial aplicat se vor exprima exclusiv pe un anumit strat, la un anumit nivel de profunzime. Se folosesc electrozi-placă cu S(uprafaţa) = 50-100 cm² sau mai mare, sau alte tipuri de electrozi, cum ar fi:

- electrozi cu perniţă pentru zone mai mici, dar bine delimitate,

- electrozi tip ventuză – produc un vacuum sub electrod, care poate varia ritmic sub electrod, realizând un micromasaj al ţesuturilor, în profunzime,

- electrozi speciali:

- inelari – pentru torace,

- implantaţi pe o mască (la care se adaugă doi electrozi-perniţă pentru apofizele mastoide) – pentru ochi,

- punctiformi – pentru zonele mici, circumscrise;

o

Este caracterizată de apariţia celui de-al treilea circuit. Dacă la aplicaţia plană, curenţii interferenţiali produc modificări, care au la bază deplasări ionice doar în planuri paralele, prin introducerea celui de-al treilea circuit, ionii se vor deplasa şi între straturile paralele. Din punct de vedere tehnic, cei doi electrozi ai fiecărui circuit se plasează pe acelaşi suport, astfel încât vom avea doi electrozi cu câte trei „braţe”(electrozi) fiecare, câte unul pentru fiecare circuit. Pentru egalizarea eficientă a curentului interferenţial pe toate direcţiile planului, s-au utilizat în timp, două sisteme electronice :

vectorul interferenţial, care roteşte periodic configuraţia din figură cu 45 de grade la stânga şi

45 de grade la dreapta, la intervale de 2-3 minute, ceea ce face ca toate direcţiile din plan să fie excitate succesiv de vectorul de eficienţă maximă,

interferenţa dinamică, care asigură rotarea, la fiecare perioadă de interferenţă cu 360 de grade a

vectorului de interferenţă cu eficienţa maximă. Prin aplicarea, la aparatele moderne, a unuia dintre cele două sisteme, s-a asigurat transformarea aplicaţiei statice în aplicaţie dinamică, în care vectorul cu eficienţă maximă baleiază toată zona de aplicaţie, deci efectele maximale se pot înregistra în tot câmpul aplicaţiei.

Aplicaţia cinetică Iniţial, fiecare circuit avea un electrod fix şi unul încastrat într-o mănuşă, pe care asistentul putea să o mişte pe suprafaţa de tratat, modificând permanent unghiul între circuite, şi astfel, făcând ca vectorul cu eficienţă maximă (de la bisectoarea unghiului între cele două circuite) să „măture” tot câmpul de aplicaţie. Există astfel, posibilitatea să varieze direcţiile de eficacitate maximă ale curentului interferenţial, cu apariţia unui efect de electrogimnastică (electrkineziterapie).

Modalităţile de aplicare Modalităţile de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali sunt multiple. Pentru simplificare, aplicaţiile se împart în aplicaţii „manuale” şi „spectru”:

aplicaţiile manuale – cu frecvenţă constantă, aleasă într-un anumit interval de frecvenţă, dar menţinută constantă pe tot parcursul aplicaţiei:

domeniu înalt: până la 100 Hz – are acţiune importantă asupra:

nervilor vegetativi, inhibă hipertonia sistemului simpatic;

efecte analgetice de scurtă durată, foarte utilă ca formă de introducere; din domeniul frecvenţelor joase : între 1-10 Hz – efecte excitomotorii, acţionează predilect asupra nervilor motorii care declanşează contracţia; utilă pentru hipotonia de imobilizare, fără lezare de nerv;

aplicaţiile tip „spectru” – cu frecvenţă variabilă În intervalul de frecvenţă respectiv, există posibilitatea ca aparatul să treacă prin toate valorile, de la

o limită la cealaltă a spectrului, crescător apoi descrescător, într-un interval de timp. Posibilităţi de

spectre :

spectrul 1–10Hz – efect excitant pentru nervii motori, deci efect excitomotor, acţionează ca gimnastică musculară; spectrul 0(1)–100 Hz – în 15 secunde, aparatul trece prin gama completă de frecvenţe, crescător şi descrescător, determinând o alternanţă ritmică de efecte inhibitorii – excitatorii, apare deci, o succesiune de relaxări –stimulări. Efectele obţinute, cu acest spectru, sunt multiple:

spectrul 80–100 Hz – efect predominant analgetic;

- reglarea tonus tisular, inclusiv vascular,

- activarea funcţiilor celulare,

- hiperemie activă a vaselor profunde,

- rezorbţie rapidă a edemelor, exudatelor prin hiperlimfie,

- micromasaj activ de profunzime.

Oricare aplicaţie terapeutică de curenţi de medie frecvenţă interferenţiali are ca obiective:

1. creşterea pragului dureros, deci efect antialgic,

2. efectul stimulant pe musculatura striată,

3. efectul asupra sistemului nervos vegetativ, mai ales simpatic, de echilibrare a eventualelor tulburări apărute la acest nivel.

Aplicaţiile de curenţi interferenţiali trebuie să respecte următorii parametri:

La vagotoni este mai lungă, iar la simpaticotoni este mai scurtă. La intensităţi mai mici, şedinţele se pot prelungi. Dacă se folosesc electrozi-placă aplicaţia va fi de 15-20 min, iar la electrozii-ventuză va fi 10 min.

La electrozii ventuză se creează întâi un vid complet pentru a asigura o aderenţă completă a electrodului la suprafaţă, după care se reglează presiunea (0,4 kg/m²), astfel încât la efectul curentului interferenţial să se adauge micromasajul profund de aspiraţie, care determină:

- scăderea rezistenţei electrice tisulare,

- creşterea conductibilităţii electrice,

- repartiţie uniformă lichidiană sub electrozi şi creşte de 30 de ori vascularizaţia sub electrod. Acest masaj activează circulaţia limfatică, arterială, venoasă, stimulează reglarea sistemului nervos vegetativ, accentuează transferul ionic între spaţiile intra/extracelulare.

Intensitatea creşte progresiv, atinge un platou, şi apoi, la finalul procedurii scade progresiv. La frecvenţe mai mari, se suportă şi intensităţi mai mari. Pentru efectul excitomotor, intensitatea creşte până la obţinerea contracţiei dorite. Chiar dacă contracţiile sunt indolore, nu trebuie exagerat pentru că există riscul de a obţine contracţii tetanice.

Numărul de şedinţe pentru o serie de tratament este de minim 6-8, până la 14-16 şedinţe. Dacă este nevoie de perioade mai lungi de aplicaţie, după 12 şedinţe se face pauză de cca. 14 zile. Oricum, derularea seriilor terapeutice, trebuie particularizată în funcţie de individ, de obicei zilnic, uneori, în funcţie de caz, la două zile.

Efectele fiziologice Aplicaţiile curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali prezintă următoarele avantaje fiziologice:

se pot aplica intensitaţi mari, nedureroase, cu penetraţie mare, fără risc de efect electrolitic şi arsură; excitaţia transversală prin cuplul nerv-muşchi intact, este adecvată determinând contracţie eficientă;

contracţia musculară (a musculaturii scheletice) este puternică, reversibilă, suportabilă; acest gen de aplicaţie blochează reversibil conductibilitatea nervoasă;

are efect antialgic, prin dezvoltarea efectului „de acoperire” (descris de Lullies);

eliberare de substanţe vasoactive, cu efecte biochimice locale şi la distanţă: dezvoltă efect

hiperemizant şi rezorbtiv.

Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, derivate din proprietăţile lor biologice şi avantajele prezentate mai sus, sunt următoarele:

1. efectul excitomotor – este foarte important pentru musculatura striată, sanătoasă (normoinervată) – se obţine la frecvenţe sub 10 Hz, fie în aplicaţie manuală, fie spectru;

2. efectul decontracturant – se obţine, mai ales, la 12-35 Hz (aplicaţie manuală sau spectru); dar este posibil să se obţină efectul decontracturant şi în cazul frecvenţei variabile (spectru) 0-100 Hz, datorită alternanţei ritmice contracţie-relaxare la nivelul ţesutului muscular;

3. efectul vasculotrofic, hiperemizant, rezorbtiv – obţinut, în special, la frecvenţe cuprinse în

intervalul 10-35 Hz; efectul vasculotrofic-rezorbtiv se bazează pe activarea mai multor mecanisme

:

acţiunea directă asupra vaselor:

- fie direct – pe musculatura netedă a vasului,

- fie indirect – pe structura neuro-vegetativă perivasculară, determinând vasodilataţia;

acţiune indirectă, datorită gimnasticii musculare, prin activarea musculaturii care asigură circulaţia de întoarcere (ex. pe musculatura gambelor, efectul excitomotor);

4. efectul analgetic determinat de modificarea percepţiei dureroase, prin:

- scăderea excitabilităţii dureroase (efectul de acoperire),

- combaterea hipoxiilor algogene, datorită vasodilataţiei;

5. efectul excitomotor pe musculatura netedă – obţinut, mai ales, la frecvenţe din intervalul 12-35 Hz; efectul este datorat acţiunii indirecte, de tip reflex, dezvoltată de curenţii de medie frecvenţă interferenţiali prin excitarea la nivelul :

- dermatoamelor,

- miotoamelor,

- ganglionilor vegetativi paravertebrali,

- ganglionului stelat,

- lanţului simpatic, ş.a.

EXEMPLE:

32. Principalele efecte fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă sunt :

a.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv b.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, producând contracţii musculare puternice, reversibile şi bine suportate + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni +acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv c.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de inhibiţie asupra muşchilor netezi hipertoni + acţiune analgetică + acţiune de vasoconstricţie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv

d.acţiunea stimulatoare asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune electrostimulatoare asupra musculaturii denervate + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv e.acţiunea decontracturantă asupra musculaturii scheletice, fără a produce contracţii musculare puternice + efect de stimulare asupra muşchilor netezi hipotoni + acţiune analgetică + acţiune vasomotorie cu efect hiperemizant şi rezorbtiv

33. Efectele fiziologice ale curenţilor interferenţiali depind de frecvenţă, astfel:

a.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect decontracturant (sub 10Hz) + efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz) b.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant şi efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz) c.efect analgetic pe musculatura striată normal inervată hiperalgică (sub 10Hz) + efect decontracturant +efect vasculotrofic (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz) d.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată (sub 10Hz) + efect decontracturant şi efect vasculotrofic (80-100Hz) + efect analgetic (12-35Hz) e.efect excitomotor pe musculatura striată normal inervată şi efect vasculotrofic (sub 10Hz) + efect decontracturant (12-35Hz) + efect analgetic (80-100Hz)

34. Efectul analgetic al aplicaţiei de curenţi interferenţiali apare datorită modificării percepţiei dureroase prin:

a.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere b.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect inhibitor muscular relaxant + combaterea hipoxiilor generatoare de durere c.accentuarea excitabilităţii dureroase cutanate şi musculare cu efect excitomotor muscular + combaterea hipoxiilor generatoare de durere d.diminuarea excitabilităţii dureroase + efect excitomotor muscular + combaterea vasodilataţiilor generatoare de durere prin vasoconstricţie e.diminuarea excitabilităţii dureroase + combaterea hipoxiilor generatoare de durere

35. Dintre principalele indicaţii ale curenţilor interferenţiali amintim:

a.dischinezii biliare, hepatite cronice persistente, pancreatite cronice inclusiv formele caşectice b.tulburări de circulaţie arterială, venoasă şi limfatică inclusiv în cazurile cu tulburări cardiace organice, funcţionale sau cu stimulator cardiac c.tulburări urinare cu retenţii bazinetale, incontinenţe vezicale prin deficit de detrusor şi de sfincter vezical d.edeme inflamatorii ale prostatei inclusiv purulente, hipertrofii de prostată, stări disfuncţionale după prostatectomii e.stări posttraumatice, afecţiuni articulare reumatismale inclusiv procese inflamatorii purulente

36. Parametrii aplicaţiei de curenţi interferenţiali se încadrează de regulă între următoarele valori:

a.şedinţe de 20-30 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 20 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză b.şedinţe de 15-20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 20 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză c.şedinţe de 15-20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de 10 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză

d.şedinţe de peste 20 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de peste 10 min - aplicaţia cu electrozi-ventuză e.şedinţe de 5-10 min - aplicaţia cu electrozi-placă şi de sub 10 min - aplicaţia cu electrozi- ventuză

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Proprietăţile biologice ale curenţilor de medie frecvenţă

Efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de medie frecvenţă

Curenţii interferenţiali – baze fizice şi fiziologice, modalităţi de aplicare

Efecte fiziologice şi terapeutice ale aplicaţiilor curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali

Principalele domenii clinice de aplicare a proceduriloe de electroterapie bazate pe curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali

Principalele forme metodologice de aplicare a curenţilor de medie frecvenţă interferenţiali, indicaţii şi contraindicaţii

P L A N

D

E

L E

C Ţ

I E

C U R E N

Ţ I I

D E

Î N A L

T Ă

F R E

C V E N

Ţ Ă

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor curenţilor de înaltă frecvenţă asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale curenţilor de înaltă frecvenţă, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea curenţilor de înaltă frecvenţă în scop terapeutic

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale curenţilor de înaltă frecvenţă, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, curenţi de înaltă frecvenţă, înalta frecvenţă pulsată

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

.

Curenţii de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă - generalităţi

Domeniul curenţilor de înaltă frecvenţă cuprinde curenţii care au frecvenţa peste 100.000Hz. Clasic, producerea curenţilor de înaltă frecvenţă se realizează printr-un circuit în care există obligatoriu un condensator, cu rol de capacitate electrică, acest condensator fiind format dintr-un număr de plăci metalice care cuprind între ele un dilelectric (sticlă, ebonită sau porţelan). Pe condensator se acumulează electricitate, asfel încât voltajul creşte continuu, iar atunci când voltajul depăşeşte rezistenţa eclatorului (scântâietorului), se produce o scânteie electrică şi electricitatea se va scurge de la (+) către (-), luând naştere un curent electric în circuitul oscilant. Curentul nu se opreşte ci determină reîncărcarea inversă a condensatorului. În astfel de condiţii, se produce o oscilaţie.

În astfel de condiţii, se produce o oscilaţie. Oscilaţiile sunt amortizate: ele descresc lent până la

Oscilaţiile sunt amortizate: ele descresc lent până la 0, apoi urmează o pauză necesară reîncărcării condensatorului de la transformator, după care ciclul se reia. În baza acestui sistem, se produc curenţi de înaltă frecvenţă cu oscilaţii amortizate. În aparatele electromedicale există două mijloace de întrerupere a curentului:

- se pot obţine oscilaţii electrice generate prin descărcarea condensatorilor pe eclatori – se obţin curenţi de înaltă frecvenţă cu unde amortizate (aparatele clasice, în mare parte, scoase actualmente din uzul curent);

- există oscilaţii electrice de înaltă frecvenţă generate de descărcarea condensatorilor prin intermediul lămpilor electronice (triode), în care oscilaţiile obţinute au fecvenţa mai mare, deci, lungime de undă (λ) mai mică, şi aceste oscilaţii nu amortizate. Lampa cu 3 electrozi (trioda) are ca elemente-standard :

- placa (anod = electrodul +) ,

- sita sau grila, care poate fi încărcată:

- pozitiv – şi atunci favorizează trecerea electronilor (curentului),

- negativ – şi atunci împiedică trecerea electronilor (deci a curentului),

- catodul (catodul = electrodul -), care este un filament încălzit la incandescenţă şi astfel, emite electroni. Sita/grila este intercalată între cei doi electrozi. Funcţionarea lămpii este următoarea:

- filamentul este adus la incandescenţă şi emite electroni, în timp ce placa este întotdeauna încărcată (+);

- sita, aşa cum arătam mai sus, poate fi încărcată (+) şi favorizează trecerea electronilor , sau (-) şi împiedică trecerea electronilor. Această încărcare succesivă a grilei +/-, duce la modificările ritmice ale potenţialului şi această ritmicitate induce, de fapt, ritmicitatea undelor obţinute în circuitul oscilant. Tensiunea în circuitul de înaltă frecvenţă este cuprinsă între 10.000-100.000 volţi. Aparatele de înaltă frecvenţă au un circuit generator – care produce curenţii de înaltă frecvenţă, şi unul rezonator – în care stă bolnavul. Cel de-al doilea circuit, cuprinde ca rezistenţă, rezistenţa opusă de organism, la care se adaugă spaţiile izolante între electozi şi corp; circuitul cuprinde şi un condensator variabil, constituit din două plăci aflate la distanţă variabilă, pentru a realiza o capacitate variabilă, care se poate regla până când circuitul oscilant intră în rezonanţă cu circuitul generator.

Noţiuni clasice despre diatermie şi curenţii de înaltă frecvenţă

Diatermia reprezintă încălzirea profundă a ţesuturilor prin curenţii de înaltă frecvenţă. Clasic, diatermia prin înaltă frecvenţă se clasifica în:

- diatermia prin unde medii, corespunzând la λ = 100 - 1000 m, şi

- diatermia prin unde scurte, corespunzând la λ = 10 - 100 m.

A. Diatermia cu unde medii Aparatele clasice de unde medii cuprindeau grupe de eclatori, aşezate în serie. Pentru aplicaţii, se utilizau electrozi metalici flexibili de 0,5 mm grosime, cu colţurile rotunjite , suprafaţa şi marginile netede, fixaţi întinşi, apăsat, pe suprafaţa pielii. Curenţii pătrund mai uşor în ţesuturi mai puţin rezistente şi mai bine vascularizate şi ocolesc ţesuturile mai rezistente (os + ţesut fibros). Dacă electrozii sunt inegali, electrodul mai mic este mai activ. Dacă electrozii sunt egali dar nu sunt paraleli, apare efectul de marginaţie, adică se produce concentrarea curentului la nivelul marginilor mai apropiate. Efectele fiziologice se fundamentează pe efectul termic de profunzime, de la care derivă toate celelalte efecte fiziologice, şi anume:

- nu dau eritem sub electrozi;

- încălzirea, produsă de această aplicaţie, persistă încă 2-3 ore după încetarea procedurii;

- diferitele ţesuturi care compun un segment se încălzesc diferit;

- puterea de pătrundere a undelor medii (şi a curenţilor de înată frecvenţă, în general) este invers proporţională cu lungimea de undă, astfel :

lungimea de undă mare (ex. λ în jur de cca. 300 m) nu învinge pielea, ţesutul subcutanat şi

grăsimea, pătrunderea este mică, efectul termic este de suprafaţă,

lungimea de undă mică (ex. λ în jur de cca. 100 m) determină o pătrundere mai mare - efectul

termic se obţine mai ales în profunzime, senzaţia termică este mult mai mică la suprafaţă;

- ţesuturile şi organele bogat vascularizate se încălzesc mult mai greu, deoarece sângele are efect

refringent şi pentru că rezistenţa ohmică a ţesuturilor bogat vascularizate este mai mică;

- ca o consecinţă a încălzirii, se asociază vasodilataţia În concluzie, căldura generată de undele medii determină, predominant la nivelele profunde:

vasodilataţie,

efect analgetic, eficient mai ales în durerea de tip ischemic,

spasmoliză,

creşterea metabolismului tisular în zonă Principalele indicaţii de aplicare a undelor medii sunt:

- afecţiunile articulare, în principal cele degenerative, ştiut fiind că majoritatea autorilor consideră mecanismele ischemice, ca fiind principalele cauze ale apariţiei şi, mai ales, evoluţiei rapid agravante a acestor suferinţe;

- suferinţele sistemului nervos, mai ales periferic, inclusiv sechele posttraumatice sau de altă natură la nivelul nervilor periferici;

- suferinţele aparatului circulator, mai ales periferic, şi mai ales cele datorate tulburărilor funcţionale de irigaţie, ameliorabile prin vasodilataţie;

- suferinţe ale aparatului respirator, mai ales ale căilor aeriene superioare ( inclusiv sinusurile feţei), şi mai ales cele de domeniul patologiei ORL;

- afecţiuni ale aparatului digestiv – mai ales cele declanşate de spasme (la nivelul pereţilor organelor cavitare – ex.colici);

- afecţiuni ale aparatului genito-urinar.

Clasic, undele scurte se află în intervalul de lungime de undă λ = 10-100 m. Penetraţia acestor unde este mai mare, deci zona de impact este mai profundă< ]n plus, pătrunderea are loc şi prin izolatori, senzaţia de căldură resimţită de subiect este mai mică decât pentru undele medii (vezi anterior), dar căldura dezvoltată la nivelul ţesuturilor profunde este mai mare.

Clasic, domeniul udelor ultrascurte este cuprins în zona de λ = 1-100 cm, ceea ce corespunde unor frecvenţe mai mari de 30 MHz (de regulă între 30-300 MHz). Se foloseşte o aparatură diferită, care utilizează lămpi cu 3 electrozi, iar condensatorul reglabil, integrat circuitului exterior (rezonator), pune foarte uşor în rezonanţă cele două circuite (circuitul generator = furnizor de emisie curenţi de înaltă frecvenţă, circuitul rezonator = circuitul exterior în care este plasat bolnavul). Datorită faptului că acest tip de emisie are λ mică, ultrascurtele înving uşor rezistenţa tegumentului şi pătrund în profunzime. Dozarea aplicaţie se face, de regulă, după senzaţia subiectivă a subiectului :

- dozele oligoterme / reci corespund la o tensiune de cca.14-16V: pacientul simte senzaţia de rece ;

- dozele submedii corespund la o tensiune de cca.16-17V: bolnavul simte o senzaţie de căldură abia perceptibilă;

- dozele mijlocii corespund la o tensiune de cca.17-18V: bolnavul simte o senzaţie plăcută de căldură;

- dozele calde corespund la o tensiune de cca.19-20V: bolnavul simte o senzaţie de căldură intensă.

La aparatele clasice, electrozii utilizaţi în aplicaţiile de unde scurte şi utrascurte sunt de mai multe categorii:

electrozi flexibili, izolaţi în cauciuc care se aplică pe o zonă izolată de o pâslă perforată

Electrozi metalici ( discuri în interiorul unor capsule de sticlă)

Electrozii de forme speciale împrumută aspectul cavităţilor în care se introduc; ca nişte benzi/suluri Variantele de aplicaţie ale undelor, scurte şi mai ales, ultrascurte sunt următoarele :

în circuit conductor închis – ceea ce presupune că electrozii se aplică direct pe tegument; acest gen

de aplicaţii se folosesc tot mai rar, deoarece prezintă riscul arsurilor;

aplicaţii în câmp condensator – folosesc un dielectric aşezat între electrozi şi tegument (care poate fi cauciuc, pâslă, aer, ş.a.): electrozii utilizaţi sunt metalici, introduşi într-o capsulă de sticlă, deci înconjuraţi de aer (dielectricul); ca reguli de aplicaţie în câmp condensator :

- nu trebuie să existe corpuri metalice în câmpul condensator,

- bolnavul nu trebuie să fie transpirat;

aplicaţii în câmp solenoid – care utilizează benzi/cabluri izolate, atât între ele cât şi faţă de

tegument printr-un strat gros de cauciuc poros; electrozii în bandă/cordon/cablu se înfăşoară în spirală, în jurul segmentului de tratat.

Acţiuni biologice

, caracteristică, după cum urmează:

acţiune biologic-specifică, antimicrobiană;

creşterea temperaturii corpului, consecutiv aplicaţiei, şi care nu scade imediat după încheierea

procedurii, putându-se menţine până la 48-72 ore; aceste observaţii dovedesc faptul că terapia de înaltă

frecvenţă are capacitatea să modifice funcţia centrului termoreglator;

creşte rata diviziunii celulare, în principal în epiderm, în paralel cu creşterea metabolismului celular;

temperatura ţesuturilor profunde este mult mai crescută decât a ţesuturilor superficiale;

există posibilitatea influenţării unor verigi metabolice:

o

la doze slabe, creşte consumul de glicogen, iar la doze puternice acesta scade,

o

creşte concentraţia sanguină a calciului (calcemia) şi scade clorul sanguin, fenomen care se asociază de regulă cu apariţia transpiraţiei;

la nivelul zonelor periferice s-a constatat apariţia, după o scurtă perioadă de vasoconstricţie, a unei vasodilataţii importante, atât ca mărime, cât şi ca remanentă în timp; se constată:

o

creşterea circulaţiei arteriale, şi, în timp,

o

scăderea circulaţiei venoase;

o

în plus, prin vasodilataţie, scade rezistenţa periferică ceea ce conduce la scăderea tensiunii arteriale, în primul rând diastolice;

acţiune calmantă, sedativă. Datorită acestor efecte complexe, aplicaţiile undelor ultrascurte respectă aceleaşi domenii de patologie prezentate la undele medii.

Clasificarea prezentată mai sus reprezintă o imagine clasică asupra domeniului înaltei frecvenţe. Actualmente, clasificarea subdomeniilor înaltei frecvenţe utilizate în terapie este modificată, aparatele moderne încadrându-se în următoarele categorii:

Spectrul înaltei frecvenţe

Tipul de unde

Parametrii fizici

Aplicaţii medicale

Frecvenţă

Lungime de

(νννν)

undă (λλλλ)

Unde

0,3-3 MHz

100-1000 m

Ultrasunete Diatermia cu unde medii (vezi λ=100 m; ν=3 MHz)

hectometrice

(300-3000

(corespund

kHz)

undelor

 

medii)

Unde metrice

3-30 MHz

10-100 m

Primele, şi cele mai folosite au fost undele cu λ=11,06 m; ν=27,12 MHz

(corespund

undelor

scurte)

Decimetrice şi

300-30000

1-100 cm

ca unde decimetrice, cele mai utilizate au fost λ=69 cm; ν=433,92 MHz;

centimetrice

MHz

(domeniul

UHF=ultra

ν=433,92 MHz;

 

high

ca

unde

centimetrice

frequency)

(microunde)

λ=12,25

cm;

ν=2450 MHz

 

S-a încercat explicarea mecaniselor de acţiune şi a efectelor înaltei frecvenţe pe baza a trei teorii:

care spune că în dielectricul neomogen (stratificat) stăbătut de curent

alternativ de frecvenţă înaltă, apar curenţi de conducere şi curenţi de deplasare concomitenţi, iar la suprafaţa de delimitare între straturi apar potenţiale electrice

care spune: curenţii de frecvenţă înaltă străbat sângele astfel, plasma

funcţionează ca un curent de conducţie iar membrana hematiilor ca un curent de deplasare; rezistenţa

serului este legată în paralel cu rezistenţele hematiilor,formând un model de rezistenţe succesive.

– efectul caloric apare prin “mobilizare celulară ”

Indiferent de teorie, curenţii de înaltă frecvenţă pot fi transmişi corpului uman prin :

- prin straturile de aer: metoda în câmp condensator;

- metode în câmp inductor: electrozi izolaţi sau în câmp solenoid;

- prin emiţători la distanţă pentru UHF (unde decimetrice şi centimetrice). Tipuri de electrozi :

Electrozi cu contact direct,

Electrozi cu aplicaţie în câmp condensator:

- Cu aer reglabili– electrozi Schliephake cu diametrul 10-25 cm; profunzimea aplicaţiei este invers proporţională cu distanţa faţă de tegument; mare atenţie la fenomenul de marginaţie (spin-effect);

- Cu aer nereglabili– au suprafaţa mai mare şi se folosesc atunci când urmărim fenomenul de diatermie generalizată (au 35/50 sau 75/75 cm);

- electrozi supli – dielectricul utilizat este cauciucul, şi nu aerul ca în celelalte cazuri;

Electrozi cu aplicaţie în câmp inductor / solenoid; se folosesc electrozi-self cu conductor tubular

aşezat într-o spirală plană într-o cutie de plastic. Pot avea diametrul de 14 cm (monodă) sau 5,5 cm

(minodă).

Observaţii privind aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în practica cotidiană

Capacitatea de transformare a energiei electrice în căldură depinde de :

Constanta dielectrică – capacitatea de a conduce un curent de deplasare, caracteristică fiecărui

tip de ţesut, Conductibilitatea electrică – este inversul rezistenţei, fiind la fel, specifică ţesutului,

Aşezarea geometrică a straturilor :

În serie,

În paralel,

Arhitectonica segmentelor străbătute prezintă stratificaţii complexe.

Ţesuturile cu conţinut mare de apă şi proteine ( muşchi, viscere ) au o rezistenţă mult mai scăzută decât cele cu conţinut mare în grăsime sau ţesut osos (de aproape 10 ori). Coeficientul de încălzire a unei structuri este dat de raportul unitate de volum grăsime / unitate de vomul muscular > 1. Acest coeficient scade odată cu creşterea frecvenţei, deci cu cât λ este mai mică (în cadrul înaltei frecvenţe),cu atât coeficientul de încălzire va fi mai mic. Aceste unde de tip centimetric / decimetric sunt preferate la oamenii graşi (au lungima de undă foarte mică). Creşterea distanţei dintre electrozi şi tegument creşte profunzimea de penetraţie, şi deci profunzimea de exprimare a efectelor. Dacă se urmăreşte încălzirea preferenţială a musculaturii se fac aplicaţii la distanţă mică, în câmp solenoid, sau se folosesc unde decimetrice sau microunde, care pot ajunge până la 8 cm profunzime, unde se constată dezvoltarea maximă de căldură, cu creşterea consecutivă a temperaturii endotisulare.

La conductorii selfi,se realizează o penetraţie medie,iar câmpul indus este foarte puternic. Este foarte important ca distanţa dintre electrozi şi piele să fie de minim câtiva centimetri, pentru a permite răcirea spirelor. Prin metoda în câmp solenoid,apare un câmp magnetic ce creează curenţi turbionari. Valoarea unei astfel de aplicaţii depinde de puterea ce se dezvoltă în circuitul bolnavului. O putere de 400-500W are efect maxim la 1-2 cm de piele (profunzime). În ceea ce priveşte distanţa dintre electrozi piele : la 1-2 cm predomină efectul superficial,iar la 4 cm efectul este mai profund. Dacă zona de aplicaţie este bogat vascularizată va fi necesară o doză mai mare deoarece sângele are rol refingent (transportă căldura). Orice prescripţie trebuie să cuprindă :

λ – lungimea de undă (domeniul de înaltă frecvenţă),

natura electrodului,

suprafaţa electrodului,

distanţa electrod – piele: 1-2 cm – efect superficial, 3-4 cm – efect profund,

durata procedurii,

intensitatea câmpului – de obicei, după reacţia subiectivă (uneori, şi precizarea obiectivă).

Undele decimetrice şi centimetrice

Din punctul de vedere al caracteristicilor fizice, este vorba despre domeniul de unde cu λ = 1-100 cm, corespunzând unui domeniu de frecvenţă ν = 300-30.000 MHz – UHF (ultra high frequency), reprezentând undele cu spectrul cel mai mic. Datoriă caracteristicilor fizice, undele centimetrice şi decimetrice intră în spectrul undelor electromagnetice, având proprietăţi specifice – fizice, fizico- chimice şi biologice. Undele decimetrice şi centimetrice prezintă proprietăţi fizice, în primul rând optice: ele pot fi reflectate, refractate, adsorbite, dirijate şi focalizate. Circa 30% din undele decimetrice sunt reflectate (ex. undele decimetrice cu λ = 69 cm); reflexia este mai mare, cu cât λ este mai mică: pentru undele centimetrice, fenomenul de reflexie este mai important (ex. pentru unde cu λ = 12cm). Fenomenul se va manifesta printr-un efect de încălzire foarte crescut la limita dintre ţesuturi (mai ales la limita ţesut gras / ţesut muscular), iar la acest nivel pot să apară aşa-numitele « unde staţionare ». Ca oricare unde electromagnetice, undele decimetric şi centimetrice au proprietăţi fizico-chimice. Ele pot fi adsorbite de substanţe cu proprietăţi paramagnetice şi produc fenomenul de « rezonanţă moleculară », magnetizându-le. Proprietăţile biologice ale undelor decimetrice şi centimetrice sunt multiple. Ele sunt uşor adsorbite de ţesuturi şi produc o creştere a temperaturii locale: aceasta este semnificativă la 5 minute după începere aplicaţiei, este maximă la 15 minute, apoi scade. Se impun câteva observaţii legate de capacitatea de absorbţie a ţesututrilor, faţă de undele centimetrice şi decimetrice:

undele traversează membrana celulară şi determină transformarea energiei în căldură, atât în

căldură intracelulară, cât şi extracelulară ;

undele traversează uşor ţesuturile cu conţinut slab de apă, putând fi absoarbite în cantităţi mari

(absorbţia maximă) în profunzime;

căldura produsă de undele centimetrice şi decimetrice se comportă diferit:

o

la nivelul pielii, se pierde în mediu, prin convecţie,

o

încălzirea produsă în profunzime se transmite prin conducţie şi se acumulează; cantitatea de căldură acumulată în profunzime depinde de adsorbţia diferită a ţesuturilor şi de vascularizaţie (sângele este un agent refringent);

undele centimetrice şi decimetrice stimulează dezvoltarea ţesuturilor tinere: astfel, iradierea epifizelor oaselor, la animalele tinere, duce la o accelerare a creşterii, determinând o creştere asimetrică, predominant a lungimii oaselor; de aici concluzia practică, că acest tip de unde nu se aplică la persoanele tinere, în creştere;

exercită o acţiune negativă asupra ochiului: s-a constatat apariţia cataractei la iepurii de laborator

iradiaţi, după 3-10 zile de iradiere; prin extrapolare, s-a constatat că persoanele care lucrează în incidenţa microundelor (undele centimetrice), de ex. lucrătorii la instalaţii radar (controlorii de zbor

etc.), au o frecvenţă mai mare de apariţie a cataractei, care este considerată boală profesională;

acţiunea undelor centimetrice şi decimetrice asupra electroforezei determină scăderea albuminelor şi creşterea globulinelor, mai ales a celor β şi γ;

s-a mai constatat şi că, aplicaţiile de unde centimetrice şi decimetrice îndepărtează oboseala musculară, normalizând cronaxia.

.Aparatura specifică undelor decimetrice şi centimetrice

Undele decimetrice şi centimetrice (microundele) sunt produse de aparate diferite faţă de celelalte forme de curenţi de înaltă frecvenţă, aparate care se bazează în producerea radiaţiei pe un tub special, numit triratron sau magnetron, care generatorul propriu-zis de radiaţie. Din punct de vedere teoretic, acest tub funcţionează pe baza principiului mişcării rapide a electronilor în vid. Tiratronul, care în

timpul procesului de producere a radiaţiilor se supraîncălzeşte, este protejat de un ventilator de răcire. Emiţătorul monopolar este a doua componenetă de bază a aparatului de unde decimetrice şi centimetrice, alături de tubul tiratron, şi poate fi :

- liniar – radiaţia se produce în câmp longitudinal; efectele maxime şi încălzirea maximă se obţin dacă fasciculul este perpendicular pe suprafaţa de incidenţă;

- circular – care poate fi şi scobit, ca o sferă goală în interior (emiţător prin îmbrăţişare); acest tip de emiţător are acţiune foarte bună în profunzime, fiind caracterizat de o distribuţie mai uniformă a căldurii în zona de aplicaţie;

- rotund – produce un câmp de iradiere rotund şi emite în toate direcţiile Emiţătorul beneficiează de filtre de rezonanţă care elimină automat undele cu frecvenţe superioare,

nedorite, conservând doar spectrul care ne interesează din punct de vedere terapeutic.

Localizatorul, a treia componentă de bază a aparatului, asigură proiecţia fasciculului pe zona de tratat. Postul de alimentare are un comutator de reglare a intensităţii, precum şi un dispozitiv de securitate care emite un semnal luminos, sau cel mai adesea sonor, care împiedică folosirea aparatului înainte de încălzire. Tensiunea anodică este de 1100-1500 V şi intensitatea anodică de lucru variază între 0-200 mA. Dozarea undelor produse se face cu ajutorul unui dispozitiv cu 7-9 trepte (aparatele beneficiază de tabele de referinţă pentru dozare). Localizatorul se aşează perpendicular pe zona de tratat, nu în contact cu tegumentul, ci la distanţă de 5-10 cm de acesta. Durata aplicaţiei este de 3-5 minute, maximum 10 minute. Ritmul de aplicaţie este de obicei zilnic; dacă tratamentul se prelungeşte, se optează pentru ritmul de aplicaţie următor : în prima săptămână zilnic, în a doua săptămână la două zile (deci, trei aplicaţii pe săptămână). Se consideră oportun ca o cură de microunde să fie de 7-10 şedinţe; nu este indicat să se depăşească 10 şedinţe/serie, deoarece efectele terapeutice scad sau se pierd. Contraindicaţiile de aplicare ale undelor decimetrice şi centimetrice (microundelor) sunt următoarele:

zonele cu ţesuturi prost irigate, prezentând fenomene ischemice;

proeminenţele osoase, la nivelul cărora apare un mare grad de reflexie;

la copii şi adolescenţi (în perioada de creştere);

la persoanele cu tendinţă la hemoragii, femei cu tulburări de menstră (menometroragii);

în sarcină;

în cazul oricăror tulburări ale sensibilităţii pielii;

în cazul oricăror procese acute inflamatorii.

Seriile de unde decimetrice / centimetrice nu se repetă mai repede de o lună.

Comparaţie între unde scurte şi unde centimetrice (microundele)

 

Unde scurte

 

Unde centimetrice

 

 

 

   

 

 
 

 

 

 

Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi

Modul de acţiune al curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi

Numeroşi autori au încercat să explice mecanismele care stau la baza modului de acţiune al curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi. Până la ora actuală, s-au făcut următoarele observaţii :

Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi au acţiuni şi efecte biotrofice importante, explicate de mecanisme declanşate la nivel celular.

Curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi acţionează, în principal, prin influenţarea mişcărilor ionice intra/extracelulare, precum şi a potenţialelor bioelectrice de la nivelul membranelor celulare.

Acţionează, în primul rând, asupra pompelor de Na şi asupra echilibrului încărcării electrice intra/extracelulare.

Câmpul electromagnetic creat de curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi influenţează favorabil

metabolismul celular, prin stimularea repolarizării, în primul rând al celulelor bolnave dereglate (care sunt parţial depolarizate), acţionând în principal la nivelul pompelor de Na.

Se pare că, curenţii de înaltă frecvenţă pulsaţi influenţează procesele de sanogeneză prin

intermediul sistemului nervos (este dovedit faptul că, ţesuturile normoinervate reacţionează mai bine decât cele denervate); s-a constatat că, acest tip de curenţi, accelerează regenerarea fibrelor nervoase, mai ales cele cu diametrul mai redus.

Accelerează procesul de vindecare, în primul rând prin creşterea fluxului de sânge local, care creşte

şi oxigenarea ţesuturilor în general, şi mai ales la nivelul celulei nervoase; creşte afluxul de sânge local şi participă la redistribuirea sângelui, cu predominenţă în anumite teritorii

Stimulează procesele anabolice celulare din ţesuturile tratate.

Creşte capacitatea naturală a structurilor celulare de menţinere şi creştere a capacităţii

histofuncţionale şi a reacţiilor de apărare şi regenerare a funcţiilor organismului, prin:

- stimularea activităţii sistemului reticulohistiocitar,

- creşterea activităţii histiocitare,

- creşte nivelul sanguin al globulinelor, mai ales γ,

- creşte infiltraţia leucocitară,

- stimulează fagocitoza,

- stimulează hematopoeza,

- favorizează formarea colagenului, cu caracter reparator.

Creşte afluxul de sânge în periferie, prin amplificarea vascularizaţiei locale, la nivelul aplicaţiei.

Acest efect se accentuează prin aplicarea asociată a localizatorului, atât pe zona de tratat, cât şi pe regiunea suprahepatică, epigastru, sau regiunea suprarenaliană, alături de aplicaţia pe zona afectată.

Efectele pe verigile fiziopatologice

Efectele şi acţiunile pe verigile fiziopatologice ale diverselor forme de boală, din diverse domenii

de patologie, ale curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi nu sunt încă, pe deplin, elucidate. La ora actuală, se discută următoarele:

ameliorează osteoporozele, mai ales cele posttraumatice, dar în general de orice natură,

grăbesc evident rezorbţia hematoamelor şi a inflamaţiilor, infecţioase sau neinfecţioase,

grăbesc semnificativ cicatrizarea plăgilor diverse, a arsurilor, vindecarea locală postoperatorie prin reepitelizarea bună şi rapidă,

previn şi reduc cicatricile cheloide,

grăbesc vindecarea arsurilor, prin stimularea ţesutului de neoformaţie cutanată,

grăbesc substanţial calusarea fracturilor,

determină scăderea până la dispariţie a edemului tisular, scurtând timpul de vindecare a oricărei

inflamaţii sau plăgi,

“topeşte” calcificările organizate în structura părţilor moi, în cadrul bursitelor, tendinitelor,

vindecă ulcerului peptic,

cicatrizează şi vindecă ulcerele varicoase,

diminuă şi combate spasmului musculaturii netede, adesea generator de colici (colică biliară, renală, etc).

Avantajele aplicării şi utilizării curenţilor pulsaţi de înaltă frecvenţă sunt multiple:

nu apar efecte termice locale, hipertonie, arsuri, şi pot fi aplicaţi inclusiv în inflamaţii şi congestii, infecţioase sau neinfecţioase;

contraindicaţiile şi efectele secundare sunt minime (practic, doar stimulatorul cardiac);

bolnavul nu trebuie dezbrăcat;

bolnavul nu trebuie supravegheat decât la începutul terapiei;

poate fi tratată orice regiune a corpului, la orice vârstă;

aparatul poate funcţiona 16h/zi;

scurtează evident timpul de vindecare în toate afecţiunile şi scade timpul de spitalizare, precum şi

durata tratamentului ambulator;

nu produce stări de disconfort,

combate rapid durerea, ca simptom subiectiv secundar, indiferent de cauza acesteia, şi astfel, scade consumul de medicamente.

Indicaţiile terapeutice şi rezultate :

Indicaţiile terapeutice sunt foarte multe şi foarte variate; dintre ele, le prezentăm în continuare pe cele mai importante:

stările posttraumatice, traumatisme de părţi moi : contuzii, hematoame, plăgi rezolvate chirurgical – vindecarea este accelerată cu 30-40% din timp, iar medicaţia postoperatorie scade la 50-100% prin aplicarea curenţilor de înaltă frecvenţă pulsaţi;

stările post-fractură – asigură accelerarea calusării şi scade perioada de imobilizare în aparat ghipsat de până la 3 ori, în condiţiile în care s-au folosit aplicaţii de DIAPULSE de 6 ori/zi;

osteoporozele posttraumatice se ameliorează evident după minim 6 zile de tratament;

durioamele plantare operate;

ulcerele varicoase;

osteomielitele,

bursitele, tenosinovitele, capsulitele retractile;

determinări oligoarticulare în poliartrita reumatoidă;

artrite;

arsuri;

afecţiuni inflamatorii pelvine : anexite, metrite, parametrite – scurtează perioada medie de vindecare cu cca. 6 zile;

împiedică apariţia aderenţelor intraabdominale post-cură chirurgicală;

limitează şi asuplizează cicatricile cheloide, sau chiar împiedică formarea lor, stimulând formarea cicatricilor elastice;

inflamaţiile acute pelvine – aplicaţii zilnice cu frecvenţa de 600 cicli/sec, penetraţia 6, timp de 10 min, urmate de aplicaţii pe hipocondrul drept şi zona suprarenaliană pentru 10 minute, 400 cicli/sec, penetraţie 4;

afecţiuni dento-gingivale/buco-maxilare – pentru parodontopatii, pericoronarite, pioree, gingivită:

se fac, în medie, 6 şedinţe (una pe zi);

pentru sinuzite fronto-maxilare, acute şi cronice, se fac 2-3 şedinţe cu o penetraţie de 6, frecvenţă

600 cicli/sec şi în hipocondrul drept cu o penetraţie de 4, frecvenţă de 400 cicli/sec;

bronşite cu tuse supărătoare, consecinţa unor viroze; localizatorul este în dreptul gâtului şi a

bronhiei principale;

faringite;

diverticulite intestinale, în zona de maximă intensitate a durerii: frecvenţă 600 cicli/sec, penetraţie

6 ;

cistite, mai ales cele hemoragice – disuria dispare în 1-4 şedinţe zilnice;

colite acute, rectocolite ulcerohemoragice;

pielonefrite – 3 şedinţe/săptămână: scade fenomenul algic, piuria, febra, tensiunea arterială;

hidrartroze de genunchi, revărsate articulare, sau afectări articulare la şold, umăr; se fac 4-6

şedinţe, câte una/zi;

fenomene locale restante, după imobilizarea diverselor fracturi (zona este edematoasă, împăstată,

retractată, există redoare articulară); se fac 8-12 şedinţe/serie, câte una/zi, asociindu-se şi aplicaţiile în zonele suprarenaliene;

zona zoster;

boala ulceroasă: la o frecvenţă de 300 cicli/sec, penetraţie 6, se aplică 15 min de două ori/zi în zona

epigastrică, asociată cu aplicaţii în hipocondrul drept la o frecvenţă de 400, penetraţie 4, timp de 10 min de două ori/zi;

arterite şi sindrom de claudicaţie intermitentă. Se ameliorează evident după 12 şedinţe, una/zi,

aplicaţii locale cu frecvenţă 600 cicli/sec, penetraţie 6, continuate cu aplicaţii în zona epigastrului.

Substratul ameliorării este vasodilataţia produsă de procedură, care dezvoltă circulaţia colaterală.

EXEMPLE:

37. Din domeniul terapiei cu înaltă frecvenţă undele care au frecvenţa (υ) cuprinsă între 3MHz-30MHz şi lungimea de undă (λ) cuprinsă între 10-100m se numesc:

a.unde hectometrice sau unde medii b.unde metrice sau unde ultrascurte (VHF) c.unde metrice sau unde scurte (VHF) d.unde decametrice sau unde scurte (HF) e.unde decametrice sau unde medii

38. Tratamentul cu ultrasunete, ca procedură terapeutică, se încadrează în spectrul:

a.undelor decametrice sau unde scurte b.unde metrice sau unde unde ultrascurte c.unde hectometrice sau unde medii d.unde decimetrice e.unde centimetrice

39. Dintre proprietăţile fiziologice ale undelor scurte cele mai importante sunt:

a.au acţiune electrolitică şi electrochimică controlabilă + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

b.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + provoacă excitaţie neuromusculară la frecvenţe mari + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate c.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime, dar la frecvenţe înalte pot produce leziuni cutanate d.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară dacă se aplică pe intervale scurte + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate e.nu au acţiune electrolitică şi electrochimică + nu provoacă excitaţie neuromusculară + au efecte calorice de profunzime fără a produce leziuni cutanate

40. În domeniul înaltei frecvenţe, curenţii se comportă diferit sub raportul propagării:

a.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferenţial “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare b.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se

propagă preferenţial prin conducţie,

decametrice sau “scurte” ) se propagă uneori prin conducţie

c.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”) se

propagă preferenţial prin conducţie,

unde decametrice sau “scurte” ) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare d.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă mai ales “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă preferenţial prin conducţie-străbat mai uşor straturile rău conducătoare e.curenţii cu lungime de undă mai mare (100-1000m unde hectometrice sau “medii”)se propagă preferenţial prin mecanism combinat de conducţie + “capacitiv”, curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde decametrice sau “scurte”) se propagă mai ales “capacitiv”-străbat mai uşor straturile rău conducătoare

curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m unde

curenţii cu lungime de undă mai mică (10-100m

41. Acţiunea undelor scurte asupra circulaţiei se manifestă prin:

a.activarea circulaţiei (hiperemie activă) fără acţiune directă locală, doar prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) b.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, fără acţiune reflexă şi, uneori prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) c.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) d.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin vasodilataţie generală, determinând o scădere a tensiunii arteriale (în aplicaţiile generale) e.activarea circulaţiei (hiperemie activă) prin acţiune directă locală, prin acţiune reflexă (eliberare de substanţe vasoactive) şi fără activarea vasodilataţiei generale

42. Printre principalele contraindicaţii ale terapiei cu unde scurte se numără şi:

a.unele furuncule, panariţii şi hidrosadenite, ca şi procesele inflamatorii acute cu supuraţii b.anginele pectorale chiar fără semne de afectare miocardică sau insuficienţă cardiacă,ca şi afecţiuni cu tendinţă la hemoragii c.prezenţa de piese metalice intratisulare (diferite elemente metalice de osteosinteză)

d.hipertrofiile de prostată cu dureri locale mari şi tenesme vezicale, colici nefretice e.dereglări endocrine - hipofiză, tiroidă, suprarenală, pancreas- în orice fază

43. Penetraţia câmpului realizat de Diapulse (aparat care produce înaltă frecvenţă pulsatilă) depinde de intensitate, prezentând un maximum la:

a.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi b.2cm (0,8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 293 waţi c.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 975 waţi d.10cm (4 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 675 waţi e.20cm (8 inci) care corespunde intensităţii maxime de lucru de 875 waţi

44. Modul de acţiune a aparatului Diapulse a fost parţial explicat prin:

a.scăderea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos b.creşterea afluxului sanguin periferic + scăderea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos c.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor catabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos d.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + stimularea proceselor de regenerare ale ţesutului nervos e.creşterea afluxului sanguin periferic + stimularea proceselor anabolice celulare + oprirea proceselor de regenerare nefiziologică a ţesutului nervos mai ales periferic

45. În cazul aplicaţiilor de unde decimetrice, tehnica de aplicaţie presupune următorii parametri:

a.distanţa localizator-tegument este de peste 10cm la generatoarele de unde de 69cm şi de peste 5cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de sub 15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de peste 15min pentru microunde (λ=12cm) b.distanţa localizator-tegument este de 3-5cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 5-8-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 13-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 5-15min pentru microunde (λ=12cm) c.distanţa localizator-tegument este de 5-8-10cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 2- 5-10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 3-5min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 5-15min pentru microunde (λ=12cm) d.distanţa localizator-tegument este de 5-10-15cm la generatoarele de unde de 69cm şi de 2-5- 10cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de 8-15min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de 15-20min pentru microunde (λ=12cm) e.distanţa localizator-tegument este de sub 5cm la generatoarele de unde de 69cm şi de sub 15cm la generatoarele de microunde (λ= 12cm), iar durata şedinţelor este de sub 3min pentru undele decimetrice (λ= 69cm) şi de peste 15min pentru microunde (λ=12cm)

46. Dintre contraindicaţiile undelor decimetrice amintim:

a.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + ulcerele varicoase şi limfangitele cronice + procesele inflamatorii acute cu supuraţii b.artritele de diferite forme şi localizări + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii c.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii

d.epifizele osoase la copii şi la vârsta creşterii + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + artritele de diferite forme şi localizări e.reumatismele degenerative în stadii de reactivare + regiunile corporale slab/defectuos irigate (ischemice) + procesele inflamatorii acute cu supuraţii

47. Dintre principalele caracteristici distinctive între undele scurte şi undele decimetrice amintim acţiunea de profunzime care este în cazul undelor decimetrice:

a.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit b.optimă (până la 5cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit c.optimă (până la 5cm) + uniformă + nuse modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit d.optimă (până la 5cm) + uniformă + se modifică după distanţa de tegument + adiposul subcutanat este încălzit pronunţat e.optimă (până la 10cm) + neuniformă + nu se modifică + adiposul subcutanat este puţin încălzit

48. Prin comparaţie, amintim că acţiunea de profunzime este în cazul undelor scurte:

a.moderată (peste 10cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat b.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + nu se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat c.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + neuniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat d.pronunţată (peste 10cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat e.pronunţată (peste 5cm adâncime în ţesuturi) + uniformă + nu se modifică prin distanţa dintre electrozi + nu provoacă încălzirea pronunţată a adiposului subcutanat

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Noţiuni clasice despre diatermie şi curenţii de înaltă frecvenţă

Aplicaţiile curenţilor de înaltă frecvenţă în practică

Undele decimetrice şi centimetrice – aplicaţii practice, efecte, indicaţii

Terapia de înaltă frecvenţă pulsată – aplicaţii practice, efecte, indicaţii

P L A N

D E

L E

C Ţ I

E

U L

T R

A S U N E

T E

L E

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor ultrasunetelor asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale ultrasunetelor, modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea ultrasunetelor în scop terapeutic

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale ultrasunetelor, locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, ultrasunete, sonoforeză, terapie mecanoelectrică

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

Ultrasunetele

Ultrasunetele – baze fizice de producere

Domeniul ultrasunetelor reprezintă un domeniu terapeutic aparţinând înaltei frecvenţe, dar care, pragmatic vorbind, se află într-o zonă de interferenţă între electro- şi mecanoterapie. Efectul fundamental, pe care se bazează toate celelalte efecte şi mecanisme acţionate de aplicaţiile ultrasonice, este încălzirea structurilor profunde, datorită efectului mecanic pe care ultrasunetele îl transmit structurilor. Ultrasunetele reprezintă un domeniu de terapie electro-termică, dar nu numai. Rezonanţa mecanică a particulelor materiale în general, şi a particulelor impactate de ultrasunete în special, creează o oscilaţie longitudinală. Aceasta se traduce, la nivel celular şi subcelular, printr-un joc alternant de condensări – rarefieri ale particulelor materiale, întotdeauna în direcţia de propagare a acestor oscilaţii. Ultrasunetele (US) au o frecvenţă mai mare de 16 KHz (sub 16 KHz se plasează domeniul sunetelor, aşa cum sunt percepute de urechea umană), ceea ce corespunde la λ = 1,3 mm. Domeniul terapeutic folosit este de cca. 800 KHz (după alţi autori, 1000 KHz). În scop diagnostic, se foloseşte domeniul 1-5 MHz (este vorba de domeniul echografic). Datorită frecvenţei foarte înalte, undele ultrasonice au o comportare cvasioptică (ca la microunde), ceea ce înseamnă că US se pot reflecta, refracta, focaliza pe o linie dreaptă. De obicei parametrul de care se ţine cont este puterea / suprafaţă = W / cm². este parametrul fizic care defineşte o aplicaţie ultrasonică, şi reprezintă produsul dintre densitatea mediului străbătut de fascicolul ultrasonic şi viteza de propagare a

fascicolului prin mediul respectiv:

S-a constatat că este duritatea acustică este dependentă, în primul rând de mediu (parametrul cu cele mai importante variaţii): aerul are duritatea acustică foarte mică, este deci un mediu un mediu rău conducător de US, la nivelul său ultrasunetele sunt, în mare măsură reflectate. Viteza de propagare a ultrasunetelor depinde, şi ea, de mediu: în lichidele organismului, viteza de propagare este de cca. 1500 m/sec, în vreme ce în os, viteza este de 3000 m/sec.

Presiunea

este variabilă, ea este generată de vibraţii şi este influenţată de intensitate, densitatea mediului, viteza de propagare a US în mediul respectiv.

D=ρxv
D=ρxv

.

este produsul dintre intensitate şi duritate acustică:

P = I x D = I x ρ x v

Propagarea US în medii biologice se face, în câmpul apropiat, sub forma unui mănunchi cilindric de raze, care pe măsură ce se depărtează de capul sonor, are tendinţa să se lărgescă divergent. Particulele tisulare intră în vibraţie, mediul absoarbe o parte din acestă energie mecanică şi această capacitate de absorbţie este dependentă de densitatea mediului străbătut. reprezintă o măsură a capacităţii de absorbţie a unui ţesut. În funcţie de tipul de ţesut, s-au făcut determinări care au arătat cât de gros trebuie să fie un ţesut pentru ca energia impactată să ajungă de cealaltă parte exact la jumătate: pentru o frecvenţă de 800 KHz este, în medie, de 4 cm. S-a dovedit faptul că, structurile moi au stratul de înjumătăţire pentru ultrasunete între 2-7 cm, muşchii cca. 4 cm, ţesutul adipos cca. 7 cm, oasele cutiei craniene doar 0,23 cm. La limita de separaţie dintre straturi, US sunt în parte reflectate, iar o parte vor traversa.

se exprimă în procente şi reprezintă radiaţia emitentă care reuşeşte să ajungă în ţesutul

subiacent trecând prin limita de separaţie; la limita de separaţie dintre aer – tegument, reflexia este 100%, deci nimic nu traversează. Concluzia care se conturează este că aerul este o barieră de neînvins pentru US (ex. cantităţile de aer din stomac, intestin, pulmon, care fac din aceste organe zone inabordabile prin echografie). La limita de separaţie muşchi – os, reflexia este 30% (oricum, se evită în practică reperele osoase ).

Efectele ultrasunetelor

Ultrasunetele prezintă o multitudine de efecte, care din punct de vedere didactic, se pot grupa în trei

categorii: efecte fizice, chimice şi biologice.

Efectele fizice cele mai importante sunt:

cavitaţia:

efect specific care apare în lichide, o alternanţă între faza de dilataţie, în care particulele se rup şi apar cavităţile, şi faza de compresie, în care aceste cavităţi se ciocnesc şi dispar; în lichidele care conţin gaze, sub efectul US, microveziculele de gaz au tendinţa să se

unească, şi rezultă vezicule vizibile (fenomenul de pseudocavitaţie); efectul termic – este datorat energiei mecanice dezvoltată de US, absorbită de substrat, care se

transformă în căldură; încălzirea structurilor este mai mare la limita de separaţie dintre două medii; luminescenţa – este posibilă în mediile lichide care conţin gaze, străbătute de fascicolul ultrasonic; dispersia şi coagularea – există posibilitatea amestecării unor structuri nemiscibile, sub impactul US; demonstrativ este “fenomenul de fântână arteziană“ apărut pe suprafaţa capului ultrasonor, datorită faptului că mediul lichidian se sparge sub acţiunea fascicolului ultrasonic; pe baza acestui fenomen, se produc aerosoli şi emulsii, sub impactul US.

Efecte chimice:

Depolimerizările – fascicolul US distruge moleculele mari, prin forţă mecanică ;

Efect de oxidare:

s-a constatat că, amestecând H 2 O 2 (apă oxigenată) cu aer, sub impactul fascicolului US, se

produce acid azotos şi acid azotic; soluţiile de coloranţi în amestec cu apa oxigenată, sub impactul US se decolorează; în urma oxidării are loc şi creşterea conductibilităţii soluţiilor; efect fotochimic – fascicolul US înegreşte filmul fotografic;

efect de peptizare – pe anumite medii, US schimbă starea de gel în stare de sol, atunci când este vorba de soluţii coloide.

Efecte biologice:

Dozele mici de US au efect de stimulare a funcţiei celulare, producând modificări reversibile, în sensul stimulării celulare.

Dozele mijlocii de US inhibă funcţiile celulare, producând modificări ireversibile parţiale.

Dozele mari de US produc tulburări ireversibile, care pot merge până la necroză; mai importantă este intensitatea aplicaţiei decât timpul, şi nu este respectată legea ca produsul intensitate x timp să fie constant. Pentru vieţuitoarele mici, dozele mici au efect stimulant, respectiv se stimulează răspunsul biologic global; dozele mari determină fenomene de cavitaţie, distrugeri tisulare, chiar moarte.

Efectele ultrasunetelor pe organe şi ţesuturi

Ţesutul nervos

Este cel mai sensibil ţesut la impactul fascicolului ultrasonic. Astfel, la o aplicaţie ultrasonică de

0,75 W/cm², timp de 10 minute, pe măduva spinării se produce suspendarea tuturor funcţiilor; la

aplicarea fascicolului US pe encefal, la aceeaşi parametri, apare o necroză în con. La nivelul

nervilor periferici, se constată blocarea transmiterii nervoase, pe timp limitat, mai ales pentru fibrele

care conduc durerea, de obicei fibrele subţiri, mai ales fibrele C amielinice cu transmitere lentă, sau

fibrele Aδ. Se obţine deci un efect analgetic.

Aparatul vascular La nivelul aparatului vascular funcţionează legea lui Ricker: dozele mici de US produc vasodilataţie prin proces de hiperemie, dozele mijlocii determină anemie, eventual cu disfuncţie parţială locală, iar dozele mari determină stază, mai ales venoasă, iar dacă doza este foarte mare şi acţionează suficient, se poate ajunge la necroză tisulară. De regulă în cazul aplicaţiilor terapeutice, se folosesc doze mici pentru a se obţine vasodilataţie, cu creşterea permeabilităţii locale şi creşterea circulaţiei locale, care conduce la creşterea metabolismului tisular. Sânge şi organe hematoformatoare Pe culturi celulare “in vitro”, impactul fascicolului US produce liza hematiilor, prin efect mecanic; pe sângele integral, se observă scăderea albuminelor şi creşterea globulinelor plasmatice. La doze mari, de 2W/cm² în aplicaţie US cu cap fix, după 5 minute se constată distrugerea parţială a splinei. Ţesutul de susţinere Aplicaţia US asupra ţesutului de susţinere dezvoltă efectul de “spreading”: prin acest fenomen, se controlează şi se accentuează difuziunea diverselor substanţe prin piele; este corba despre un fenomen de fibrinoliză la nivel celular, de liză a epiteliului, sub impactul fascicolului US se rup punţile de legătură între celule şi apar noi spaţii, prin care creşte difuzibilitatea, activând circulaţia în spaţiul intercelular, deci creşte permeabilitatea şi difuziunea la nivelul membranei celulare. La nivelul ţesutului de susţinere, s-a constatat liza ţesuturilor scleroase, chiar a calcificărilor din ţesutul conjunctiv, de obicei la doze de 1-2 W/cm², ca expresie a efectelor conjugate, mecanic şi termic ale US. Ţesutul muscular În muşchi se produc hiperemie, spasmoliză, scăderea tonusului muscular şi creşterea activităţii musculare.

Dozele mici au efect biologic pozitiv, în vreme ce dozele mari determină atrofie glandulară, iar la embrion determină malformaţii sau chiar moarte, mai ales în primele 3 luni de sarcină. Dozele terapeutice pot fi folosite pentru a declanşa/susţine contracţia uterului gravid, în perioada travaliului.

Ţesutul embrionar şi glandele genitale

Organe de simţ

Ochiul trebuie ferit de maximele de intensitate ale fascicolului US, realizate prin focalizări şi apariţia reflexiei. Totuşi, riscurile nu sunt chiar atât de mari, ţinând cont de faptul că în condiţiile unei emisii US de 1 W/cm², focalizate la nivelul ochiului, timp de 5 minute, nu apar efecte negative. Ţesut tumoral In general, în practica curentă se folosesc doze terapeutice de 800 KHz, la o putere între 0,1-1 W/cm², cu aplicaţii de 1-4 minute pe fiecare câmp. La aceste nivele ale parametrilor, s-a constatat că în organele parenchimatoase apare o inactivare a enzimelor oxidative, cu creşterea activităţilor altor enzime (fapt dovedit de Farkas – laureat al premiului Nobel pentru medicină –, în SUA ). Dozele mici stimulează dezvoltarea tumorilor şi uneori formarea metastazelor, în timp ce dozele mari duc la distrugerea ţesutului tumoral. De obicei, în neoplasme nu se aplică US. Orice formă de agenţi fizici este contraindicată în neoplasme, şi încă timp de minim 5 ani după încheierea ultimului tratament specific.

După Koeppen există 3 mari domenii fiziologice ale US :

Domeniul I de acţiune – domeniul terapeutic

- Procesele sunt reversibile.

- Efecte fundamentate se bazează pe influenţarea sistemului nervos şi vascular (hiperemie).

- Doze = 0,05-0,3-(după unii chiar)0,5 W/cm².

Domeniul II de acţiune – domeniul-limită al aplicabilităţii

- Uneori, procesele sunt ireversibile, paralizante.

- La doze mai mari, apare vasoconstricţia intensă trecătoare.

- Doze = 0,5-1,5-(după unii chiar)2 W/cm².

Domeniul II de acţiune – domeniul modificărilor ireversibile

- La doze mari, se constată inducerea fenomenului de moarte celulară, paralizii nervoase şi vasculare.

- Doze = 2-3 W/cm², în regim continuu.

Efectele nu respectă întotdeauna domeniul, rezultatul final depinde de reacţia individuală.

Aparatele de ultrasunete

Există trei categorii principale de aparate de US :

Aparate cu stativ

Aparate care se aşează pe masă

Aparate portabile

Orice aparat de US trebuie să aibă 3 componente :

Capul ultrasonor sau traductorul este piesa în care se găseşte de fapt elementul care va schimba energia electrică în vibraţie, prin efect piezoelectric inversat. Pierre Curie a descoperit (1880) că, dacă asupra unui cristal de cuarţ se exercită o presiune, aceasta determină o încărcare electrică pe suprafaţa simetrică a cristalului, şi acest fenomen se numeşte . Dacă pe suprafaţa cristalului de cuarţ se exercită o tensiune electrică, pe suprafaţa opusă vor lua naştere vibraţii mecanice, care întotdeauna respectă ritmul şi frecvenţa oscilaţiilor curentului electric sinusoidal aplicat, iar acest fenomen se numeşte . La nivelul traductorului există un astfel de cristal. Nu toate cristalele pot să dezvolte acest efect, ci doar cristalele de turmalin, trestie de zahăr, sare seignette, titanatul de bariu, unele policristale

ceramice. Pentru a deveni piezoelectric, cristalul de titanat de bariu este iniţial polarizat într-un câmp electric puternic, apoi este supus unui curent electric alternativ de înaltă frecvenţă. In unele cazuri, este necesar ca, pe lângă capul traductor, să existe şi concentratoare de US

(vibratoare concave formate din lentile acustice şi oglinzi concave, care realizează focalizarea şi

concentrarea undelor ultrasonice.

Capetele de aplicaţie a US au diametre cu dimensiuni clasice de 4 şi 10 cm 2 . În interiorul capului ultrasonic se află cristalul piezoelectric. Suprafaţa de radiaţie a capului traductor este, de regulă dintr-o placă de metal. Întotdeauna

grosimea plăcii metalice trebuie să fie multiplu al jumătăţii λ a US respectiv:

G (rosimea) = N x λ/2

Foloseşte vibraţia electrică pentru producerea US. Sursa de energie o constituie curentul de la reţea. Curentul ajunge la nivelul aparatului, unde există un reglator automat de tensiune care asigură menţinerea tensiunii necesare funcţionării aparatului. Intensitatea se reglează liniar, la fel şi puterea. Dacă scade contactul cap ultrasonic – tegument sub 50-70% din valoarea maximă a transferului de energie (contact imperfect prin deficienţă de aplicaţie/execuţie sau tehnică), la multe aparate se va declanşa sistemul de semnalizare (sonor/vizual) şi instalaţia se opreşte.

sunt subţiri, flexibile.

Tipuri de vibraţii emise de US

De obicei, US pot fi emise ca :

vibraţie continuă,

vibraţii modulate,

impulsuri. US continuu apare când tensiunea la anod este continuă, puterea câmpului este constantă, amplitudinea vibraţiilor este constantă având valori minime, maxime şi medii constante. US modulate se obţin când tensiunea anodică variază; amplitudinea variază în ritmul de λ/2 a curentului de la reţea (deci modulări de amplitudine în joasă frecvenţă). Există două forme posibile de modulare :

Se foloseşte doar jumătate de undă (50 Hz) şi apar grupuri de de vibraţii care acoperă ½ de ciclu,

urmate de pauze egale cu jumătate de ciclu. Capacitatea medie va fi jumătate din capacitatea maximă, la fel şi efectul de încălzire şi terapeutic, deoarece sângele preia şi conduce căldura pe perioada pauzei.

Se folosesc ambele jumătăţi de undă, grupele sunt fără pauză, dar modulate în amplitudine, în

frecvenţa curentului de la reţea. US în impulsuri implică apariţia pauzelor. Raportul dintre impulsul US şi pauză trebuie precizat. La aparatele moderne există relaţii prestabilite impuls:pauză, respectiv 1:2, 1:3 (1impuls, 2/3 pauză), 1:5, 1:10, 1:20. Raportul dintre durata impulsului/durata pauzei reprezintă procent din capacitatea totală şi din efectul termic efectiv dezvoltat la nivelul substratului, în raport cu emisia continuă.

Impulsurile pot fi modulate, ca amplitudine, în diverse forme: tetragonale, exponenţiale, formele curenţilor diadinamici.

Tehnica de tratament cu ultrasunete

Aplicaţiile US se pot realiza prin mai multe modalităţi tehnice:

Capul ultrasonic (traductorul) se aplică cu uşoară presiune. Substanţa de contact este obligatorie, pentru a îndepărta pelicula de aer între suprafaţa tegumentară şi suprafaţa traductorului: a fost iniţial

folosit ulei de parafină, actualmente se foloseşte o substanţă de contact, de regulă gel, care poate fi inclusiv un unguent terapeutic, chiar şi cu antiinflamatoare nesteroidiene (AINS).

Există condiţii în care US trebuie aplicate pe suprafeţe foarte anfractuoase (gleznă, mână, degete), unde riscul reflexiei este foarte mare şi se preferă aplicarea US în baie de apă. Condiţiile care se cer îndeplinite sunt următoarele:

- apa utilizată va fi fiartă (pentru a îndepărta gazele) şi trebuie să fie la temperatura de indiferenţă

(33-34ºC),

- vasele folosite să fie de plexiglas care reflectă puţin US,

- să se îndepărteze, în permanenţă, veziculele mici de gaz care apar pe piele cu ajutorul unei pensule,

- capul US nu se pune în contact, că se va afla la distanţă de 2-3 cm de suprafaţa de tratat,

- fascicul US trebuie să fie permanent perpendicular pe tegument,

- mâna asistentului va fi întotdeauna în afara apei – există riscul ca, prin însumarea vibraţiilor mecanice, să apară osteoporoza mâinii, ca boală profesională. Aplicarea de US în apă are un efect foarte bun de profunzime.

US se aplică cu dificultate pe suprafeţele mici, circumscrise. Este nevoie să se folosească un

tub/balon subţire de cauciuc umplut cu apă, care se aplică pe suprafeţe mici tegumentare, şi peste

care se aplică capul ultrasonic. Tubul este umplut cu apă fiartă şi se mulează pe diferite suprafeţe

(globul ocular, dinte ş.a.). În ultima vreme acest sistem nu se mai foloseşte, deoarece există capul

ultrasonic pentru suprafeţe mici.

Din punctul de vedere al modului de aplicare a capului ultrasonor pe suprafaţa de tratat, există mai multe modalităţi tehnice:

Realizează un masaj al suprafeţei de tratat. Se aplică cercuri mici, cca.12/minut, pentru a realiza egalizarea diferenţelor de intensitate ale fascicolului US pe toată suprafaţa.

Capul sonor este stabil, staţionar. Datorită repartiţiei inegale a fascicolului US, cu maximul de transfer energetic în zona centrală a fascicolului şi pierdere de energie proporţională spre periferia acestuia, tratamentul este neomogen, fiind mai intens în zona acoperită de centrul fascicolului. De regulă, în această modalitate, se transmite cam 1/3-1/5 din intensitatea transmisiei de la tehnica cu cap ultrasonor mobil.

Capul sonor se mişcă în cercuri cu viteză foarte mică, pe un câmp mic. Dozarea US depinde de :

diagnostic,

stadiul bolii,

localizarea afecţiunii,

capacitatea de reacţie a bolnavului,

starea tonusului vegetativ al bolnavului.

În orice aplicaţie trebuie precizaţi următorii parametri :

Intensitatea

Este poate cel mai important parametru. In cazul aplicaţiilor terapeutice continui, este cuprinsă de cele

mai multe ori, între 0,05-0,75 W/cm² şi poate ajunge chiar până la 1 W/cm², în rare cazuri mai mult.

Pentru a exclude efectele secundare, în cazul utilizării capului ultrasonic mobil în aplicaţii continui, doza nu trebuie crescută peste 1 W/cm². Peste 0,5 W/cm² se obţin efectele calorice şi alcalinizarea zonei tratate (virajul pH-ului). Limita superioară a intensităţii este apariţia sensibilităţii algice, a durerii periostale. Intensitatea optimă aceea care dă senzaţia uşoară de căldură.

Timpul de iradiere Este, de regulă, între 3-6 min/câmp. În funcţie de numărul de câmpuri, o şedinţă nu trebuie să se depăşescă 20 min/total şedinţă.

Câmpul de iradiere

De obicei este mic, dar dacă zona de tratat este mare, trebuie subîmpărţită astfel încât să avem o acoperire completă şi egală a întregii suprafeţe de tratat. In plus, mai trebuie avute în vedere şi concentrările de energie, mai ales la suprafeţele de separaţie dintre straturi (ex. între muşchi-os, pereţii calcificaţi ai arterelor). Mare atenţie la nivelul apofizelor spinoase şi discurilor, unde nu se aplică US, deoarece există un dublu efect negativ, prin procesele de refracţie şi deviere.

Metoda folosită Dacă se urmăresc efecte locale, se folosesc doze mai mari de US. Dacă se urmăresc efecte la distanţă, prin mecanisme neurale, se folosesc intensităţi mai mici.

Intervalul dintre şedinţe De obicei, şedinţele sunt zilnice. Dacă este vorba de aplicaţii într-o boală cronică, dozele sunt mai mari şi aplicaţiile sunt de 2-3 ori/săptămână. Dozarea efectivă este individuală, în funcţie de efectele obţinute şi cele estimate.

Felul vibraţiei

Se precizează dacă este vorba de regim continuu, modulat (cu precizarea tipului de modulaţie), sau în impulsuri.

Efectele locale ale US

Mecanismul de acţiune terapeutică a US se bazează pe generarea în ţesuturile profunde de procese locale, urmate apoi, pe calea sistemului nervos, de procese generale şi la distanţă. Efectele locale determinate de aplicaţiile de US se pot clasifica în efecte mecanice, termice şi chimice.

Efectele locale mecanice

Din alternarea forţelor de compresiune-dilataţie, rezultă o mişcare pulsatilă a particulelor tisulare, dezvoltată întotdeauna în axul radiaţiei US. Vibraţia longitudinală periodică determină deplasări longitudinale relative ale structurilor, sub formă de pulsaţii. Se produce un micromasaj; pulsaţia dezvoltă o amplitudine variabilă a oscilaţiilor (de până la 100 x diametrul moleculei) şi o variaţie de presiune în interiorul substratului de 2,6 atm. La dozele terapeutice folosite, nu apare fenomenul de cavitaţie.

Efectele locale termice Apar datorită transformării energiei mecanice în căldură, în urma transferului de energie de la undele US către substrat; încălzirea substratului este proporţională cu coeficientul de absorbţie a ţesutului/ţesuturilor constituente. Încălzirea este mai puternică la limita de separaţie dintre straturi. De obicei, efectele mecanice şi termice acţionează simultan. Deci mecanismele efectelor termice sunt multiple, ele acţionând simultan: absorbţie + frecare (la suprafeţele de separaţie) + mişcarea particulelor.

Efectele locale chimice La dozele terapeutice aplicate de obicei, apare alcalinizarea la nivelul structurilor, atât la nivel tisular cât şi al plasmei sanguine. Dozele mari generează acidoză. În focarele inflamatorii, în care pH- ul este acid datorită inflamaţiei, aplicarea US este favorabilă datorită fenomenului de alcalinizare pe care US îl dezvoltă, în aceste condiţii neutralizând mediul şi stimulând vindecarea. Efectele chimice locale favorabile dezvoltate, se datorează următoarelor mecanisme activate de US

:

-

-

-

-

creşte rata reacţiilor la nivel celular, mai ales a celor oxidoreducătoare şi sunt favorizate fenomenele coloido-chimice,

creşte rata respiraţiei celulare şi se produce virajul pH spre alcalin,

creşte rata metabolismului celular şi se eliberează substanţe farmacologic active cu rol de mediatori, precum histamina, acetilcolina ş.a,

se normalizează echilibrul ionic intra- şi extracelular şi se ameliorează modificările stării ionice.

Efectele generale şi la distanţă ale US

Se bazează pe existenţa reflexelor cuti-viscerale, care pleacă de la nivel tegumentar, din zona de proiecţie a unui anumit organ, şi se închid la nivel visceral, impulsul ajungând şi acţionând la acel organ. Pe aceste tipuri de reflexe se bazează terapia la nivelul zonelor de proiecţie Head, la nivel segmentar, paravertebral sau la nivel ganglionar. De fiecare dată se observă efecte la distanţă. US are deci, efecte locale de încălzire (mai ales a spaţiilor de separaţie) şi de micromasaj, şi prin

efectele biofizice şi biochimice dezvoltate, declanşează efecte regionale şi la distanţă, uneori prin

antrenarea unor mediatori nespecifici.

Efectele fiziologice şi terapeutice consacrate ale US, aşa cum au fost ele descrise de studiile

numeroşilor autori, de-a lungul timpului, sunt:

efectul vasodilatator,

efectul analgetic (între 0,5-1 w/cm 2 ),

efectul central – stimulii subliminari însumaţi determină somnolenţă, adinamie,

efectul de scădere a spasmului muscular, deci decontracturant,

efectul de creştere a elasticităţii ţesuturilor, mai ales a celor rigide, scleroase – inclusiv efect fibrinolitic,

efectul biotrofic – susţinut şi de efectele resorbtiv şi antiinflamator.

Indicaţiile aplicaţiilor de US

 

Efectul fundamental durabil – scăderea durerii + îmbunătăţire funcţională prin:

 

creşterea mobilităţii structurilor, creşterea elasticităţii structurilor, scăderea spasmului muscular şi a contracturii;

 

artroze, spondilartroze, sindroame miofasciale

Modificări de circulaţie arterială periferică

Dozele de US trebuie să fie bine alese. Sunt în funcţie de subiect, de reacţia arterială a individului şi nu a indicelui oscilometric. De regulă, se aplică doze mici.

: asigură resorbţia hematoamelor, stimuleazp formarea calusului, combate fenomenele de distrofie simpatică reflexă secundar posttraumatică,

aplicabil în: contuzii, distorsii, alte tipuri de traumatisme, la sportivi :

sindromul adductorilor la fotbalişti, schiori (frecvent entorse de genunchi), achilodinii la atleţii de cursă lungă (fond şi semifond), epicondilite la jucători tenis.

– pentru subţierea, înmuierea suprafeţei, scăderea senzaţiei de prurit şi retracţie,

scăderea senzaţiei de tensiune, aplicabil în: cicatrici cheloide, veruci, nevi apigmentaţi, ulcere la nivelul diverselor zone cutanate, degerătura cronică recidivată, afecţiuni cosmetice.

Anexite,

(hiperfoliculinemie), repermeabilizarea trompei uterine (sterilitate), parametropatia spastică.

endometrite,

metrite,

parametrite

cronice,

mastoză

fibrochistică

cronică

– ca şi terapie reflexă cuti-viscerală – astmul bronşic, ulcerul gastric sau duodenal.

ies din sfera terapeutică, proprie specialităţii noastre –

– hiperplazia epiteliului senzitiv al urechii interne. Fascicolul US distruge

selectiv epiteliul senzitiv vestibular (la doze de 8-10 W/cm²): ca rezultat, dispare vertijul, se îmbunătăţeşte auzul.

Indicaţii speciale şi metodologii de aplicaţie:

Fracturi :

se pot aplica şi pe tije,

pot să scadă (după unii autori), până la jumătate perioada de vindecare (calusare), efectele sunt mai semnificative, cu cât osul este mai superficial

se aplică 0,1-0,2 W/cm², câte 3 minute, la două zile +

pe zona paravertebrală 0,1-0,2 W/cm², 2-4 minute;

Boala Dupuytrenne – US în baie parţială mână 37-38ºC, urmată de aplicaţie paravertebrală

cervicală reflexă; Distrofii simpatice reflexe posttraumatice, în toate stadiile – cu cât stadiul este mai acut, cu atât

doza este mai mică :

Stadiul I: 0,05-0,1 W/cm² numai paravertebral, combinat cu imersie în apă caldă pentru

Stadiul III: US sub apă la doze mai mari (0,05-0,2 W/cm 2 ), asociate cu băi calde (38-

mişcări active (dacă suportă apa rece, mai bine), Stadiul II: 0,05-0,1 W/cm² paravertebral şi proximal de zona distrofică, se contraindică

băile calde,

39ºC);

Periartrită scapulohumerală

scade durerea, induce relaxarea musculară,

aplicaţii locale şi paravertebrale cervico-dorsale 0,05-0,1 W/cm²,

trebuie să se ţină cont de câmpurile vertebrogene

continuat cu aplicaţii în jurul articulaţiilor: iniţial V-ul deltoidian (aceleaşi doze),

ulterior direct pe articulaţia scapulohumerală: incidenţe frontal, lateral, dorsal ;

în timpul terapiei braţul trebuie să se mişte uşor: abducţie-rotaţie internă-rotaţie externă; Poliartrita reumatoidă (PR)

după puseul activ,

aplicaţii de US în apă pentru articulaţii mici,

dacă există şi tulburări neurovegetative, se fac doar aplicaţii paravertebrale şi nu locale;

aplicaţii prin contact – articulaţiile mari;

efectele US sunt complexe în PR: creşte vascularizaţia segmentului, creşte metabolismul, creşte mobilitatea Colagenoze – chiar în cazul sclerodermiei progresive

creşte vascularizaţia, se obţine spasmoliză Nevralgii, nevrite – aplicaţii locale şi reflexe (dacă aplicaţiile necesită perioade mai lungi, la 2

zile); Zona zoster – dacă este erupţie doar aplicaţii reflexe (paravertebrale), după vindecarea erupţiei

– aplicaţii mixte, locale şi reflexe; Nevralgie post zona zoster – se fac 6-12 şedinţe zilnic, se preferă aplicaţii în impulsuri.

O formă specială de utilizare a US este sonoforeza :

- US este folosit ca vector pentru a introduce substanţe farmacologic active în tegument, pe baza efectului de spreading;

- se constată o reacţie din partea ţesutului, dar, spre deosebire de ionogalvanizare, această reacţie este greu dozabilă şi nu există o relaţie matematică, legată de intensitatea aplicaţiei şi doza de substanţă activă cehiculată.

Există posibilitatea folosirii combinate, a US cu alte tipuri de aplicaţii de electroterapie, cum ar fi curentul diadinamic – aparatul se numeşte sonodynator, sau cu orice alt tip de curenţi de joasă sau medie frecvenţă. Combinaţiile sunt practic, inepuizabile, şi fac obiectul de studiu al firmelor producătoare de aparatură medicală. În plus, există şi aparate speciale de US care generează aerosoli/ioni, utilizaţi în diverse domenii de patologie.

Contraindicaţiile US sunt aceleaşi ca pentru orice formă de terapie electrică, sau fizică în general,

EXEMPLE:

39. Tratamentul cu ultrasunete, ca procedură terapeutică, se încadrează în spectrul:

a.undelor decametrice sau unde scurte b.unde metrice sau unde unde ultrascurte c.unde hectometrice sau unde medii d.unde decimetrice e.unde centimetrice

49. Acţiunile biologice ale ultrasunetelor depind de intensitate; astfel, la intensităţi mici până la 0,5

w/cm 2 se produc la nivel celular:

a.scãderea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare b.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + scăderea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare c.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + inhibarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare d.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte oxidante e.creşterea permeabilităţii membranelor celulare + creşterea respiraţiei celulare + activarea enzimatică cu producerea de efecte reducătoare

50. Aplicaţia segmentară indirectă paravertebrală este un tratament la distanţă; în afecţiunile

membrului inferior se face:

a.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe apofizele vertebrale lombare + ultimele coaste b.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe zona articulaţiei sacroiliace + pe crestele iliace c.pe zona articulaţiei sacroiliace + paravertebral lombar şi toracal inferior + pe crestele iliace d.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe zona articulaţiei sacroiliace + paravertebral lombar şi toracal inferior e.pe marginea inferioară şi externă a sacrului + pe apofizele vertebrale lombare + pe crestele iliace

51. Treptele valorice de intensitate optimă pentru tratamentul cu ultrasunete a fost reconsiderat, astfel

în monografiile contemporane se consideră:

a.doze mici = 0,01-0,05 w/cm 2 , doze medii = 0,05-0,5 w/cm 2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm 2 b.doze mici = 0,05-0,1 w/cm 2 , doze medii = 0,2-0,5 w/cm 2 , doze mari = 0,6-1,2 w/cm 2 c.doze mici = 0,05-0,4 w/cm 2 , doze medii = 0,5-1 w/cm 2 , doze mari = 1.1-2 w/cm 2 d.doze mici = 0,05-0,4 w/cm 2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm 2 , doze mari = 0,9-1,2 w/cm 2 e.doze mici = 0,05-0,4 w/cm 2 , doze medii = 0,5-0,8 w/cm 2 , doze mari = 0,9-3 w/cm 2

52. Durata şedinţelor de tratament cu ultrasunete variază în funcţie de suprafaţa tratată, de afecţiune, stadiul evolutiv al acesteia; în general:

a.durata unei aplicaţii pe o zonă = 5-6min, la articulaţiile mari = peste 10 min, timpul total de aplicaţie = max 20min

b.durata unei aplicaţii pe o zonă = 2-5min, la articulaţiile mari = 5-6min, timpul total de aplicaţie = sub 10 min c.durata unei aplicaţii pe o zonă = 2-5min, la articulaţiile mari = 6-10min, timpul total de aplicaţie = 10-15min d.durata unei aplicaţii pe o zonă = 5-6 min, la articulaţiile mari = 4-6 min, timpul total de aplicaţie = 10-15min e.durata unei aplicaţii pe o zonă = 2-5min, la articulaţiile mari = 4-6 min, timpul total de aplicaţie = 10-15min

53. În aplicaţiile de ultrasunete sunt valabile următoarele recomandări:

a.succesiunea terapeutică masaj-ultrasunet sau ultrasunet-masaj este indicată în aceeaşi jumătate de zi având acţiune asemănătoare ca terapie neuro-reflexă b.este indicat ca aplicaţia de ultrasunet să fie urmată imediat de o altă procedură c.este contraindicată aplicarea concomitentă a roentgenterapiei cu ultrasonoterapia pe aceeaşi regiune d.aplicaţiile cu ultrasunete pot urma şedinţelor de kinetoterapie datorită acţiunii lor analgetice şi miorelaxante e.aplicaţia de ultrasunet să nu fie urmată de altă procedură cca. 2 ore

54. Printre contraindicaţiile ultrasonoterapiei se numără şi:

a.modificări tegumentare, afecţiuni cutanae diverse, tulburări de sensibilitate cutanată inclusiv sechele nevralgice după Herpes Zoster b.sindroamele spastice şi hipertone de cauză piramidală şi extrapiramidală c.nevralgiile şi nevritele inclusiv nevroamele amputaţilor d.fenomenele inflamatorii acute de orice natură e.plăgile atone, ulcerele trofice ale membrelor

SUBIECTE pentru EXAMEN:

Efectele ultrasunetelor

Aparatele de ultrasunete – metodologie de aplicaţie, tipuri de vibraţii

Efecte locale şi la distanţă în aplicarea terapeutică a ultrasunetelor

Indicaţiile aplicaţiilor de ultrasunete

P L A N

D E

L E

C Ţ I

E

F O

T O

T

E R A P I A

OBIECTIVELE LECŢIEI:

Prezentarea rolului, precum şi a acţiunilor fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă) asupra organismului uman, efectele fiziologice şi terapeutice ale fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă), modul cum interacţionează cu structurile vii şi cu diversele ţesuturi ale organismului uman

Metodologia de aplicare a diverselor tipuri de proceduri care se bazează pe folosirea fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă)în scop terapeutic

Indicaţii şi contraindicaţii ale diverselor aplicaţii ale fototerapiei (radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă şi lumina vizibilă), locul lor în programele complexe de recuperare funcţională

CUVINTELE CHEIE: electroterapie, terapie fizică, fototerapie, radiaţia infraroşie, radiaţia ultravioletă, lumina vizibilă

NOTIŢE DE CURS - P L A N

D E

L E

C Ţ I E

:

Fototerapia

Radiaţiile infraroşii – date fizice şi biologice

Radiaţiile infraroşii sunt emise fotonice cu energie înaltă a căror lungime de undă este cuprinsă între 3000-15000 nm (după unii chiar mai mult) şi 760 nm. În acest interval larg, există o clasificare în trei domenii:

între 760-1400 nm – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip A – spectrul apropiat, sau „intern”,

între 1400-3000 nm – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip B,

între 3000-15000 nm (sau mai mult) – spectrul radiaţiilor infraroşii de tip C. Acţiunea cea mai acceptată a radiaţiilor infraroşii este acţiunea de încălzire a pielii în stratul superficial, care conduce la o încălzire tisulară variabilă în profunzime, în funcţie de reacţia individuală a subiectului, respectiv în funcţie de vasodilataţia şi de amplitudinea reacţiilor reflexe segmentare. În cursul aplicaţiei radiaţiilor infraroşii, au loc două fenomene aflate în permanent echilibru:

transmisia energiei prin epiderm – absorbţia energiei la nivelul straturilor străbătute. Absorbţia

energiei este mai mare pentru radiaţii cu lungimi de undă (λ) mari. Transmisia energiei se face până la 2 mm profunzime.Pielea suportă valori de energie produsă de radiaţia infraroşie de până la 1-2 calorii/cm²/minut. Căldura, produsă prin transferul de energie, determină următoarele efecte:

1. eritem cu persistenţă redusă – de ordinul minutelor – al cărui mecanism îl constituie eliberarea de substanţe vasoactive, dintre care cea mai importantă este histamina;

2. stimularea secreţiei clorhidropeptice a stomacului, care determină la rându său: creşterea apetitului, stimularea funcţiei pancreatice, stimularea motilităţii intestinale, stimularea digestiei; mecanismul care declanşează stimularea secreţiei clorhidropeptice este controlat tot de histamina, care este absorbită de la nivel cutanat şi ajunge, prin intermediul circulaţiei generale, la nivelul stomacului;

3. influenţarea pigmentogenezei – prin mecanism iritativ-mecanic „fototraumatic” la nivelul structurilor celulare iradiate, la care se adaugă şi mecanismul termic; după Follmann, melanogeneza este rezultatul reacţiilor de microcombustie intracelulară şi intratisulaără, cu caracter nespecific, produse de aplicarea radiaţiilor infraroşii;

De regulă, aplicaţiile radiative asociate de radiaţii infraroşii şi ultraviolete, aşa cum se produc adesea în practică datorită lămpilor cu emisie asociată, determină efecte diferite, dar trebuie remarcat că predomină efectele complementare şi de complexare, deşi există şi unele efecte antagonice. Acţiunea sinergică de complexare este utilizată în tratamentul bolnavilor pulmonari cronici: astfel, eritemul produs de radiaţile infraroşii activează reflex respiraţia – inspirul este mai amplu, mai profund –, iar radiaţia ultravioletă ozonifică aerul – datorită reacţiilor oxidative pe care le declanşează ultravioletele, care joacă rol de fotocatalizatori –, deci pacienţii vor respira mai bine, mai amplu, un aer de mai bună calitate. Astfel, eritemul produs de infraroşii creşte eficienţa hematozei (oxigenării sângelui arterial la nivelul zonei de schimb alveolo-capilară), dar creşte şi eficienţa mecanicii ventilatorii.

Lumina vizibilă – date fizice şi biologice

Lumina vizibilă este acea emisie electromagnetică cuprinsă în domeniul 760-400 nm. Este

cunoscut faptul că lumina vizibilă este compusă dintr-un spectru de şapte culori, din suprapunerea cărora rezultă lumina vizibilă. Corespondenţa între culori şi diversele domenii ale lungimilor de undă este următoarea:

- 760-650 nm = roşu,

- 650-600 nm = orange,

- 600-560 nm = galben,

- 560-530 nm = verde,

- 530-490 nm = albastru,

- 490-450 nm = indigo,

- 450-400 nm = violet.

Controlul reflex al sensibilităţii ochiului la lumina vizibilă este realizat prin două mecanisme:

- variaţia reflexă a diametrului pupilar în funcţie de luminozitate,

- variaţia reflexă a recepţiei la nivelul retinei, în funcţie de intensitatea fascicolului luminos care ajunge la ea. Informaţia preluată de la retină este transportaă a cortex, unde are loc integrarea şi prelucrarea corticală, care conduce la conştientizarea informaţiei. Integrarea informaţiei este controlată hormonal, fiind stimulată de axul hipofizo-corticosuprarenalian, a cărui activitate este modulată, la rândul ei, de epifiză. Integrarea şi mai ales, prelucrarea corticală a informaţiei, determină şi un răspuns psihoemoţional specific, care caracterizează specia umană, dar cu anumite particularităţi individuale . Pe acest răspuns se bazează ciclul comportamental circadian uman (activitate diurnă şi repaus nocturn), precum şi influenţele psihologice ale percepţiei diferitelor culori, asocierea psihologică a culorilor cu domeniul „cald” sau „rece”. La rândul ei, lumina declanşează reacţii endocrine stimulatoare, stimulând secreţia unor hormoni.

De ex. Stimulează mai ales secreţia şi acţiunea somatotrop-hormonului, sau „hormonul de creştere” secretat de hipofiză, determinând stimularea ratei de creştere în lungime a copiilor. Există şi acţiuni inhibitorii endocrine, de exemplu melatonina acţionează inhibitor asupra melanogenezei, şi ulterior pigmentării secundară expunerii la radiaţii de tip vizibil, eventual ultraviolete. Melatonina este produsă, în principal la nivelul epifizei – de unde rolul indirect al epifizei în controlul efectelor luminii asupra organismului –, dar şi la alte nivele (iris, coroidă, ovar, nervi periferici). Constatări relativ recente au dovedit implicaţia luminii vizibile în diverse tipuri de afectări psihice, aspecte recunoscute de mai multă vreme. S-a constatat astfel impactul luminii vizibile în psihoze, stări depresive, dezechilibre ale bioritmurilor,în primul rând al bioritmului veghe-somn şi asocierea acestor dezechilibre cu tulburările secreţiilor hormonale în axul hipotalamo-hipofizo-corticosuprarenalian. Rezultate foarte bune s-au înregistrat folosind terapia alternantă lumină-întuneric în:

- reglarea bioritmurilor perturbate, paralel cu scăderea simptomatologiei psihoafective însoţitoare,

- reglarea ritmurilor secretorii hormonale alterate,

- tratametul icterelor neonatale (sau alte tipuri) prin utilizarea luminii vizibile albastre cu lungime de undă (λ) mică (aşa-numita „lumină de zi”), care s-a dovedit mai fiziologică în tratamentul acestor cazuri determinând şi controlând fotooxidarea bilirubinei la compuşi netoxici, hidrosolubili, uşor eliminabili renal.

Radiaţiile ultaviolete – date fizice şi biologice

Radiaţiile ultraviolete se află în vecinătatea radiaţiilor fotonice, şi datorită acestui fapt, dezvoltă în substrat reacţii de ionizare, uneori nocive pentru ţesuturile implicate. Efectele fizice şi fizico-chimice produse de radiaţiile ultraviolete în substratul incitat sunt variate:

- efect fotovoltaic

- efect fotoconductiv

- efect fotoelectric propriu- zis

- efect fotochimic

- efect de fluorescenţă, în

cadrul dezactivărilor şi ionizărilor

Aceste efecte fac din radiaţiile ultraviolete biocatalizatori care controlează multiple reacţii chimice şi biochimice de tip:

- oxidoreduceri

- polimerizări

- disocieri

- fotosinteză-fotoliză

care conduc în final la efecte biologice complexe. Baza fizică a efectelor dezvoltate în substrat de radiaţiile ultraviolete o constituie interacţiunea fotonilor cu atomii şi moleculele substratului. Aceste fenomene se produc la trei nivele de impact:

- nivelul I de impact – la acest nivel are loc transferul de energie de la particulele radiaţiilor ultraviolete către particulele mediului, neîncărcate electric – în acest fel au loc interacţii individuale, izolate, care se însumează; transferul de energie se realizează prin acţiune directă, prin intermediul excitărilor şi ionizărilor la nivelul moleculelor de apă şi al moleculelor proteice; acest nivel este primul nivel de impact biologic al radiaţiilor fotonice, şi la acest nivel acţiunea nu este globală pe celule, ci pe „ţinte” moleculare sau subcelulare; după o perioadă variabilă de latenţă,

- nivelul II de impact – este nivelul acţiunilor indirecte – la acest nivel se produc reacţiile de oxidare şi reducere, în urma cărora, prin procesul de ionizare a apei, rezultă radicalii liberi (de tip H + , OH - , O 2+ ); în urma acestor reacţii, apar două categorii de efecte:

efectele acute, imediate, regresibile, nestohastice – pragul de apariţie al acestor efecte este direct proporţional cu doza de iradiere –,

efectele tardive,cronice, cumulative, neregresibile, stohastice: aceste efecte se asociază cu anumite semnale biochimice – stimularea termorecepţiei, expulzarea antigenelor nucleare sau a fragmentelor imunogene celulare, fotosinteza unor biocatalizatori (de ex. vitamina D3), modificarea unor parametri fizico-chimici tisulari;

- nivelul III de impact şi acţiune – nivelul răspunsurilor biologice, care prezintă o importată extensie locală, la distanţă, dar şi cu caracter general, răspunsuri biologice mediate şi modulate atât neuro-endocrin, cât şi circulator; important este faptul că toate efectele au punct de plecare tegumentar, dincolo de care radiaţiile ultraviolete nu penetrează, şi că în dezvoltarea răspunsurilor biologice, mai importantă este doza faţă de lungimea de undă, şi la fel de important este răspunsul individual.

În funcţie de lungimea de undă şi de efectele biologice, radiaţiile ultraviolete se împart în următoarele zone:

- zona A – zona cu lungime de undă (λ) „lungă” – între 400-320(315) nm,

- zona B – zona cu lungime de undă (λ) medie – între 320(315)-280 nm,

- zona C – zona cu lungime de undă (λ) scurtă – sub 280 nm (între 280-100 nm) care lipsesc în mod normal din radiaţia solară incidentă la suprafaţa terestră – acest domeniu de unde este absorbit de

atmosferă, această absorbţie reprezentând o modalitate de protecţie naturală, deoarece domeniul UVC (ultraviolete C) are impact la nivelul nucleo-proteinelor celulare, determinând mutaţii

genetice.

Absorbţia radiaţiilor UV în piele creşte o dată cu scăderea lungimii de undă (λ): la 280 nm absorbţia este puternică iar la lungimi de undă (λ) sub 250 nm nu mai există transmisie epidermică, există practic, numai absorbţie. Deci la nivelul stratului cornos al epidermului, înregistrăm oprirea tuturor radiaţiilor de tip UVC. Trebuie menţionat faptul că, banda de absorbţie epidermică pentru lungimi de undă (λ) sub 320 nm are ca „ţinte”aminoacizii aromatici din proteine şi (mai ales sub 250 nm) radicalii peptidici. Curba de absorbţie a acizilor nucleici este maximă pentru domeniul 260-265 nm, deci în această zonă se înregistrează activitatea mutagenă, bactericidă şi virucidă maximă. Mecanismul care determină aceste efecte îl constituie lezarea bazelor pirimidinice nucleare prin acţiunea UV, cu formarea de dimeri pirimidinici, care produc blocarea replicării ADN-ului şi a sintezei ARN-ului informaţional, ceea ce determină moartea celulară.

De reţinut este că, la lungimile de undă (λ) sub 290-280 nm, înregistrăm potenţialul mutagen, oncogen şi imunogen cel mai mare. Există „vârfuri” de periculozitate pentru toate cele trei domeniile:

254 nm (pentru UVC), 290 nm (pentru UVB), dar şi 360, 400 nm (pentru UVA). Principalele efecte imonologice ale radiaţiilor UV sunt următoarele:

1.

radiaţiile UV influenţează depunerea anticorpilor circulanţi anti SS-A/Ro a joncţiunea dermo-epidermică; aceşti anticorpi sunt caracteristici lupusului eritematos, fiind legaţi de fotosensibilitatea specifică lupusului; deoarece cel mai mult implicate în depunerea acestor anticorpi sunt UVB, acestora li s-a atribuit un rol ipotetic în inducerea leziunilor cutanate specifice lupusului eritematos; totuşi, s-a constatat intrarea rapidă în acţiune a mecanismelor enzimatice de refacere epiermală; pe de altă parte însă, nu s-au evidenţiat anticorpi anti-lanţ dublu-catenar după expunerea la UV, ceea ce contrazice afectarea imună gravă prin radiaţii UV; mai mult, s-a constatat un efect diferit al UVA şi UVB faţă de lupusul eritematos: UVA, spre deosebire de UVB, ar ameliora disfuncţia imună şi ar prelungi supravieţuirea în cazul animalelor de laborator folsite experimental;

2.

radiaţiile UV influenţează structurile imunocompetente din piele:

a.

acţiuni nocive:

o

efectul imunosupresor, care dezvoltă starea de „proinfecţie” şi creează condiţii de recidivă pentru: herpes zoster, heres simplex, leishmanioze cutanate, piodermite;

o

efectul fotoalergic care determină dermatoze de fotosensibilitate;

b.

acţiuni favorabile (dezvoltate predominant de UVB) se înregistrează:

o

în foliculita eozinofilică pustuloasă la cei cu SIDA (sindromul imunodeficienţei dobândite),

o

acneea vulgară de gravitate mică / moderată – sunt utile UVB, dar mai ales UVA;

3.

s-a mai constatat creşterea rezistenţei nespecifice la infecţii (de ex.ale căilor respiratorii superioare);

4.

în poliartrita reumatoidă, sub impactul radiaţiilor UV se înregistrează un comportament bifazic – oricum, tendinţa finală este de normalizare a imunităţii umorale (valorile C3, C4, activatori C1 şi C3, titrurile IgA, IgG, Ig M, complexe imune circulante etc.);

5.

efectul adaptativ nespecific indus de curele balneoclimatice: pe lângă nămol, climat etc. un rol deosebit în dezvoltarea acestui efect îl joacă şi helioterapia, incluzând şi radiaţiile UV;

6.

„stress-ul undelor UV” reprezintă un factor imunomodulator şi de creştere a capacităţii de

apărare a organismului – s-a constatat creşterea secreţiei de factori citotoxici de către celulele imunocompetente sub acţiunea UVB. Efectele cutanate acute (imediate) ale radiaţiilor UV sunt: eritemul, pigmentarea şi modularea creşterii celulelor epidermice. Efectele cutanate cronice (tardive) ale radiaţiilor UV sunt: fotoelastoza (fotoîmbătrânirea), apariţia petelor pigmentare, cancerele pielii.

Eritemul cutanat

Eritemul depinde de tipul radiaţiei UV aplicate:

- eritemul produs de UVC este slab, apare la 3-4 ore după expunere, este maxim la 18 ore după expunere, se estompează la 24 oe şi dispare la cca. 48 ore după expunere; doza eritematoasă minimă (MED) este de 9mJ/cm²; creşterea eritemului în funcţie de doză este neimportantă (de ex. la doze de 20 de ori valoarea MED, eritemul apărut este aproape acelaşi)

- eritemul produs de UVB apare la 2 ore după expunere, este maxim la 24 ore după expunere, începe estomparea la 48 ore; doza eritematoasă minimă (MED) este între 0,1-0,2 şi 6mJ/cm², având o mare variabilitate individuală (depinde de sensibilitatea individului);

- eritemul produs de UVC debutează la 24-48 ore după expunere, este maxim la 72 ore după expunere, şi se estompează la câteva zile după expunere; doza eritematoasă minimă (MED) variază între 10 şi chiar 100J/cm², având o mare variabilitate individuală (depinde de sensibilitatea individului).

Mecanismele care fundamentează apariţia eritemului sunt şi ele diferite:

- pentru UVB şi UVC prevalează efectul fotochimic:

1. sub acţiunea radiaţiei UV asupra aminoacizilor, proteinelor şi a precursorilor prostaglandinelor, iau naştere metaboliţi activi care determină eritemul – histamina, substanţe de tip chininic, prostaglandine mai ales de tip E2 şi F2α, peroxizi de hidrogen şi/sau lipidici, substanţele „eritematogene” din stratul malpighian şi din stratul cornos, mucopolizaharide acide, esteri asemănători chemotripsinei;

2. un alt posibil efect care antrenează şi dezvoltă eritemul este efectul de „blocarea simpatică”, care determină hipotonie la nivel vascular, exprimată prin:

a. vasodilataţie – predominant în venulele subpapilare dermice;

b. latenţă între iradiere şi eritem;

c. fenomenul de „extensie laterală” în zona neiradiată – fenomen caracteristic mai ales la radiaţia UVB; participarea prostaglandinelor la apariţia eritemului este confirmată de faptul că administrarea

antiinflamatoarelor nesteroidiene (AINS) întârzie apariţia / diminuă eritemul: de aici şi un posibil risc în administrarea concomitentă a AINS şi UV, aparentul efect „fotoprotector” al AINS este da fapt nociv, riscând admisia de doze periculoase de UV, prin scăderea sintezei de prostaglandine protectoare; prostaglandinele produse sub impactul radiaţiei UV are un dublu rol: să stimuleze creşterea stratului epidermic şi astfel să ajute la optimizarea fotoptotecţiei, să scadă efectele mutagen-proliferative ale energiilor radiante;

- în cazul UVA, s-a constatat că eritemul este neinfluenţat de AINS, şi că radiaţia UVA nu determină creşterea prostaglandinei E2 şi F2α; eritemul este determinat de:

1. apariţia altor metaboliţi ai acidului arahidonic +

2. efectul direct al radiaţiei asupra musculaturii netede a vaselor dermice asociat efectului

mediatorilor chimici asupra vaselor; puterea de penetrare a UVA este mai mare (UVB penetrează la doar 1mm), ele pot străbate chiar sub stratul epidermic; efectul funcdamental al UVA este acţiunea „fotorelaxantă” asupra miocitelor vasculare determinată de stimularea absorbţiei transmembranare a ionilor de calciu şi expulzia activă a sodiului: acest mecanism ionic transmembranar este determinat de radiaţia UV(A) care joacă rol de agent fotosensibilizant endogen – converteşte energia electromagnetică în energie chimică. Rolurile eritemului sunt de modulare a creşterii celulelor epidermice şi de favorizare a

melanogenezei, într-un cuvânt, rol protector tegumentar.

Stimularea pigmentării pielii

Pigmentul specific coloraţiei pielii se numeşte melanină şi apare la nivelul melanocitelor. Biosinteza melaninei începe, de fapt, în melanocite: pornind de la tirozină, se ajunge la doxifenilalanină (DOPA) această primă etapă a sintezei fiind controlată de enzime cuprice; de la DOPA, trecând prin compuşi intermediari, se ajunge la indol, şi prin legarea moleculelor între ele se ajunge la polimerul melanic, care asociindu-se DOPA-crom-ului, conduc la un compus înalt

polimerizat, care asociind substanţe proteice determină în final apariţia complexelor melanoproteice care se depun în stratul bazal al epidermului. Pigmentogeneza este modulată şi controlată pe multiple căi:

- prin implicaţia sistemului nervos, mai ales a sistemului nervos simpatic,

- prin implicarea hipofizei – direct, prin hormonul melanocitostimulator, melanotrop, MSH (cu rol stimulator), şi indirect prin ACTH (care în final arerol inhibitor asupra melanogenezei şi deci a pigmentogenezei),

- prin implicarea tiroidei – efecte stimulatoare indirecte (prin frenarea acţiunii suprarenalei care este inhibitoare),

- epifiza – prin secreţia de melatonină, antagonist al MSH, cu rol în depigmentare,

- ficatul – rol indirect, de control, prin rata de metabolizare a pigmentului melanic,

- vitamina C – prin efectele antagonice asupra enzimelor din ciclul de sinteză. Pigmentarea este stimulată de radiaţiile ultraviolete (UV), de lumina vizibilă şi de temperatura ridicată – temperatură ridicată inclusiv prin radiaţia infraroşie –. Radiaţia UV are un dublu impact în stimularea pigmentării:

- determină stimularea biosintezei melaninei,

- determină transferul melaninei spre straturile superficiale. Hiperpigmentarea prin impactul radiaţiei UV se produce în două feluri:

- hiperpigmentarea rapidă – prin efect fotocatalitic – oxidarea promelaninelr în melanină; mecanismul este promt, dar reversibil;

- hiperpigmentarea stabilă – urmează eritemului şi presupune neoformare de pigment – spectru de frecvenţă adecvat între 320-640 nm, cu un maxim între 340-350nm. În funcţie de tipul de radiaţie UV, s-a constatat că radiaţia UVB dă o bronzare (pigmentare)

eritem brun-negricioasă, în vreme ce radiaţia UVA determină bronzare directă, roşie-brună. În sinteza unei cantităţi mai mari sau mai mici de melanină, contează cel mai mult disponibilitatea de sinteză a melanocitelor şi nu numărul lor. Melanina şi keratina formează împreună un ecran protector împotriva radiaţiilor luminoase (mai ales cele vizibile şi UV), acţionând prin reflexie, difuzie şi absorbţie asupra radiaţiilor nocive care ajung la nivelul pielii. În plus, formează şi un ecran biochimic datorită faptului că se combină cu substanţele toxice şi chiar, cancerigene apărute la nivelul pielii din impactul cu radiaţiile, inclusiv UV. Radiaţia UV determină creşterea celulelor epidermice, prin creşterea vitezei lor de diviziune şi, astfel, prin creşterea grosimii epidermului, care determină o scădere a fluxului UV spre stratul bazal, explicând astfel, contribuţia bronzării la mecanismele complexe de fotoprotecţie. De dată mai recentă, s-a constatat o relaţie importantă între intensitatea pigmentării şi termoliza sudoripară: accentuarea pigmentării stimulează termoliza sudoripară, deci joacă rolmajor în termoreglare.

Keratoza

Keratoza este principala reacţie fiziologică de apărare contra excesului de radiaţii ultraviolete sau solare, în general. Keratina creează un ecran protector, mecanic şi chimic, dar asigură şi elasticitatea pielii. Depăşirea limitelor iradierii determină hiperkeratoza, care poate deveni nocivă, aşa cum se întâmplă în cazul keratozei solare care este o leziune reacţională, potenţial cancerigenă.

Alte efecte ale radiaţiilor ultraviolete sau solare

Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete sau solare integrale este posibilă eliberarea sau sinteza unor substanţe biologic-active, care rezorbite acţionează în diverse organe sau structuri-ţintă. Aceste substanţe poartă numele de factori autacoizi. Din categoria factorilor autacoizi fac parte:

- histamina – implicată în vasodilataţia locală şi la distanţă şi în dezvoltarea efectelor la distanţă (vezi efectul asupra secreţiilor digestive, în primul rând a stomacului),

- activarea riboflavinei şi efectul insulin-like – scăderea glicemiei, stimularea stocării glicogenului în piele şi ţesuturi,

- efectul antialgic dezvoltat de expunerea la radiaţii UV/solare, ca terapie reflexă,

- efectul stimulant asupra metabolismului bazal, inclusiv alterări biochimice ale albuminei,

- scăderea colesterolului liber, cu transformarea acestuia în colesterol fix, mai puţin agresiv pentru peretele vascular,

- sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete are loc sinteza vitaminei D3 – este vorba despre un proces în trepte, care decurge după cum urmează:

1. provitamina D3 (7-d-hidrocolesterina) se transformă în previtamina D3: este vorba de o reacţie fotochimică, catalizată de radiaţia UV cu lungimea de undă între 270-315 nm (efectul maxim se obţine între 280-297,5 nm), maximul reacţiei se atinge la 10-15 minute după iradiere; surplusul de previtamină D3 neintrată în reacţie este transformată în produşi inerţi din punct de vedere biologic, care sunt ulterior eliminaţi, deci se produce regularizarea cantităţii de vitamina D3 sintetizată, încă de la acest prin nivel al sintezei;

2. previtamina D3 se transformă în colecalciferol, care este eliberat în circulaţie; această a II-a etapă a sintezei este o izomerizare termică lentă (se produce la temperatura corpului uman, la 37°C), echilibrul reacţiei atingându-se la 72 ore după expunerea la radiaţia UV;

a. date recente au dovedit că expunerea unei suprafeţe de 20 cm²de tegument la radiaţia UV asigură necesarul uman zilnic (400 UI) de vitamina D;

b. vitamina D este o vitamină puţin activă din punct de vedere biolgic, organele-ţintă ale acesteia

fiind intestinul, oasele şi muşchii; rolul său fundamental este reglarea homeostaziei calciu – fosfor sanguin;

c. hipo/avitaminoza D determină la copii – rahitismul, iar la adult – osteomalacia; profilaxia acestor suferinţe presupune:

o

un regim adecvat, natural sau artificial de expunere la soare,

o

un aport alimentar corespunzător de sterine;

o

obs.:

riscul mai mare de a dezvolta aceste boli îl au persoanele care trăiesc, intervale prelungite de timp, în spaţii închise (submarine, mine, spaţii concentraţionale neexpune etc.), ca şi persoanele din zone cu grad mare de poluare atmosferică care împiedică radiaţia UV să ajungă la suprafaţa terestră, sau persoane care nu beneficiază de un aport suficient de sterine (acizi graşi esenţiali); expunerea la radiaţia UV, determină alături de vitamina D, sinteza altor sunstanţe anti-rahitice diferite de vitamina D; după Frazier, expunerea la plajă a unui subiect uman, pentru un interval de 14 zile, asigură necesarul de vitamină D pentru un an întreg; radiaţia UV se poate utiliza şi profilactic, pentru perioadele de convalescenţă după boli grave, cu deprimări importante ale imunităţii: expunerea generală la doze suberitematoase (0,5-0,75 din MED - doza eritematoasă minimă) are o acţiune benefică în perioada de convalescenţă, stimulând capacitatea de apărare nespecifică a organismului, dar are efect