Lupsan G - DREPT ROMAN PDF

GABRIELA LUPSAN
COSMIN DARIESCU
DREPT ROMAN
(NOTE DE CURS)
2003
PLANUL CURSULUI
CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Definitia dreptului roman
1.2. nsemnatatea dreptului roman
1.3. Diviziunile dreptului roman
1.4. Periodizarea dreptului roman
CAPITOLUL AL II-LEA. IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
2.1. Definitia izvorului de drept
2.2. Obiceiul juridic
2.3. Legea
2.4. Edictele magistratilor judiciari
2.5. Senatus consultele
2.6. Constitutiile imperiale
2.7. Jurisprudenta
CAPITOLUL AL III-LEA. ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI
PROCEDURA CIVILA
3.1. Diviziunea procesului n doua faze: ius si iudicum
3.2. Procesul formular
3.2.1. Formula, actio, iudicium
3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei
3.2.3. Clasificarea actiunilor
3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a
pretorului
3.3. Procesul extra ordinem
3.3.1. nceputurile procesului extra ordinem
3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem
3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei
CAPITOLUL AL IV. DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)
4.1. Diviziunea lucrurilor
4.2. Proprietatea privata
4.2.1. Ager gentilicius
4.2.2. Heredium si fundus
4.2.3. Ager publicus
4.3. Proprietatea n epoca clasica
4.3.1. Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate
4.3.2. Proprietatea quiritara
4.3.3. Proprietatea pretoriana
4.3.4. Proprietatea provinciala si cea peregrina
4.4. Apararea proprietatii
4.4.1. Rei vindicatio
4.4.2. Actiunea publiciana
4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian
4.4.4. Actiunea publiciana a posesorului de buna-credinta
4.5. Posesiunea
2
4.5.1. Definitia posesiunii

4.5.2. Elementele posesiunii
4.5.3. Dobndirea si pierderea posesiunii
4.5.4. Persoanele care au posesiunea
4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea)
4.5.6. Efectele posesiunii
4.5.7. Protectia posesiunii. Interdictele posesorii
4.6. Servitutiile
4.6.1. Definitia servitutiilor
4.6.2. Servitutiile prediale
4.6.3. Servitutiile personale
4.6.4. Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor
4.7. Drepturile reale pretoriene
4.8. Superficia
CAPITOLUL AL V-LEA. OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)
5.1. Despre obligatii
5.1.1. Definitia romana a obligatiilor
5.1.2. diviziunea obligatiilor
5.1.3. Izvoarele obligatiilor
5.2. Notiunea romana de contract
5.2.1. Contracte si pacte
5.2.2. Conditiile de validitate a contractelor
5.2.3. Diviziunea contractelor
5.3. Contractele formale
5.3.1. contractele verbale
5.3.2. Contractele litteris
5.3.3. Chirografele si singrafele
5.4. Contractele reale
5.4.1. Definitia contractelor reale
5.4.2. Mutuum
5.4.3. Comodatul
5.4.4. Depozitul
5.4.5. Depozite exceptionale
5.4.6. Gajul
5.4.7. Fiducia
5.5. Contracte consensuale
5.5.1. Vnzarea-cumpararea
5.5.2. Locatiunea
5.5.3. Mandatul
5.5.4. Societatea
5.6. Contractele nenumite
5.6.1. Sanctiunea contractelor nenumite n epoca lui Iustinian
5.6.2. Schimbul
5.6.3. Tranzactia
5.6.4. Precariul
5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu
5.7.1. mbogatirea fara justa cauza
5.7.2. Plata nedatoratului
5.7.3. Gestiunea de afaceri
5.8. Obligatii nascute din delicte

5.8.1. Delicte publice si delicte private
5.8.2. Razbunarea privata
5.8.3. Poena
5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte
5.8.5. Iniuria
5.8.6. Furtum
5.8.7. Damnum iniuria datum
5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor
5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele
savrsite de persoanele n putere
5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal
CAPITOLUL I.
NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1. Definitia dreptului roman

Dreptul roman a fost definit ca sistemul de coeziune sociala n
vigoare ntre anii 754 .H. si 565 d.H.1
ntr-o alta opinie, dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de
conduita instituite si sanctionate de statul roman, ce constituie un sistem extrem
de vast si complex, format din numeroase ramuri si institutii juridice, aflate ntr-un
proces continuu de transformare si interconditionare2.
n viziunea noastra, dreptul roman reprezinta ansamblul normelor
de conduita susceptibile de a fi aplicate cu ajutorul fortei de constrngere a
autoritatilor romane. Aceasta definitie tine seama de particularitatea dreptului
roman de a se fi dezvoltat, sub multe aspecte, prin opera jurisprudentilor, chiar
naintea aparitiei unor reglementari edictate de catre autoritatile statului roman.
1.2. nsemnatatea dreptului roman

Filosofii si jurisconsultii Romei sunt, nca, nvatatorii speciei
umane. Caci, n parte, cu materialul bogat pe care ni l-au transmis, am construit
edificiul legislatiei noastre nationale. Roma a supus Europa cu armele sale; ea a
civilizat-o prin legile sale (Jean tienne Marie Portalis, jurist francez , care a trait
ntre 1746-1807)3;
Dreptul roman fiind baza tuturor legislatiilor civilizate, el nu trebuie
neglijat, ci din contra, trebuie studiat n toate amanuntele lui, caci este si astazi,
dupa aproape doua mii de ani, calauza cea mai sigura pentru jurisconsult si
M.V.Jakota, Drept roman, vol.1, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993, p.5;
E.Molcut, D.Oancea, Drept roman, Casa de Editura si Presa Sansa S.R.L., Bucuresti, 1997,
p. 5;
3
Apud D.Alexandresco, Principiile dreptului civil romn, Bucuresti, Atelierele Grafice Socec&Co,
Societate Anonima, 1926, p.5;
2
magistrat.(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea

de Drept din Iasi)4;
ntr-o alta opinie, dreptul roman prezinta interes pentru ca:
a) A creat alfabetul dreptului printr-un limbaj juridic cu ajutorul caruia s-au
putut exprima ideile juridice cerute de viata practica;
b) A determinat dezvoltarea gndirii juridice, iar consecinta a fost ca notiunile
juridice actuale au aparut n marea lor majoritate n cadrul sau, caracterizndu-se
prin precizie, claritate si logica stricta;
c) A contribuit la formarea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre
transmise lumii moderne;
d) Determina formarea unei educatii juridice att pentru omul de cultura, ct
si pentru specialistul care se formeaza n stiinta dreptului;
e) Dezvolta simtul juridic practic.5
1.3.
Diviziunile dreptului roman
Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera ca dreptul roman

are doua compartimente importante:
DREPTUL PUBLIC: ansamblul de norme care reglementeaza organizarea
statului roman, pe de-o parte, iar, pe de-alta, reglementeaza relatiile dintre stat si
persoane particulare.6;
DREPTUL PRIVAT: ansamblul de norme juridice ce reglementeaza relatiile
dintre particulari;
DREPTUL PRIVAT are urmatoarele diviziuni:
IUS CIVILE: ansamblul de norme juridice care reglementeaza, ntr-o maniera
formalista; relatiile dintre persoane care sunt fie cetateni romani, fie peregrini cu ius
commercii (adica cu dreptul de a se folosi de ius civile);
IUS HONORARIUM (FACTUM): Sistemul de reguli complementare lui ius
civile, elaborat de magistratii judiciari, cu ajutorul jurisprudentilor, pentru
reglementarea unor raporturi sociale noi, pe care ius civile nu le luase n
considerare. Se dezvolta dupa votarea Legii Aebutia (150 .H finele sec. al II-lea
Ibidem, p.5;
St. Cocos, Drept roman. Breviar, Editura Fundatiei Romnia de Mine, 2000, p.8;
6
Ibidem, p.9;
5
.H). Sediul juridic: edictele magistratilor judiciari, dar mai ales, edictele
pretorilor7;
IUS GENTIUM Ansamblul de norme juridice care reglementeaza
relatiile dintre cetatenii romani si peregrini sau dintre peregrini;
IUS NATURALE: un ansamblu vag si variabil de principii
presupuse conforme cu ordinea naturala, cu natura.8 Este comun tuturor
fiintelor de pe pamnt, din cer sau din mare. ntr-o alta acceptiune, prin drept
natural se ntelege ansamblul de reguli de conduita care sunt respectate de
catre toate popoarele, oriunde si oricnd, fiind stabilite, pentru orice fiinta
omeneasca, de catre divinitate.9 Exemple de institutii ale dreptului natural:
uniunea barbatului cu femeia, zamislirea si educarea copiilor etc.
1.4. Periodizarea dreptului roman
n general, majoritatea autorilor, mpart dreptul roman n trei epoci, dupa cum
urmeaza:
I. Strvechiul drept roman (754 sau 753 .H, anul fundarii Romei
pna la Legea celor XII Table 450 .H);
II. Vechiul drept roman (de la Legea celor XII Table pna n sec. I
.H);
III. Dreptul roman clasic (din secolul I d.H pna la mijlocul secolului
al III-lea d.H).10
Alti autori considera ca periodizarea dreptului roman contine
urmatoarele epoci:
- vechiul drept roman ( din 754 .H 27 .H);
- dreptul clasic ( din 27 .H 284 d.H, anul ntronarii lui Diocletian);
- dreptul postclasic ( din 284 d.H 565 d.H, anul mortii mparatului
11
Iustinian) .
REZUMAT
Dreptul roman, sistem de coeziune sociala n vigoare ntre anii 754 . H. si 565
d. H., a stat la baza crearii si dezvoltarii tuturor sistemelor de drept din lume.
7
M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.67;

Ibidem, p.67;
9
St.Cocos, op.cit., p.10;
10
M.V.Jakota, op.cit., vol.1,p.10;
8
Prezentul curs analizeaza cteva norme si reguli din domeniul dreptului public,
n special organizarea judecatoreasca, accentul fiind pus pe dreptul privat, care
reglementeaza relatiile dintre particulari.
Prezentarea unei reguli sau norme de drept, a unei institutii juridce se face, n
mod istoric, parcurgndu-se, astfel, epocile dreptului roman, respectiv, stravechiul si
vechiul ius civile, dreptul clasic si dreptul din timpul lui Justinian.
CONCLUZII
Cunoasterea dreptului roman influenteaza formarea unei educatii juridice pentru
viitorul specialist n stiinta dreptului.
TEME DE CONTROL
1. nsemnatatea si actualitatea dreptului roman
2. Diviziunile dreptului roman si ramurile de drept din sistemul de drept
actual
3. Viata si opera legislativa a mparatului Justinian.
11
St. Cocos, op.cit., p.19;
CAPITOLUL AL ll-LEA
IZVOARELE DREPTULUI ROMAN
2.1. Notiunea de izvor de drept

Notiunea de izvor de drept are doua sensuri:
Sensul material: conditiile sociale, economice, politice care au

determinat edictarea unor norme juridice;
Sensul formal: caile prin care normele juridice sunt aduse la
cunostinta celor guvernati (Exemplu: Parlamentul foloseste legile ca forma de

exprimare a normelor juridice pe care le adopta, Guvernul foloseste hotarrile
sau ordonantele de urgenta, ministrii folosesc forma instructiunilor pentru a
comunica normele juridice pe care le elaboreaza).
n continuare vom folosi notiunea de izvor de drept doar n sens formal.
Izvoarele formale ale dreptului roman sunt:
Consuetudinea (obiceiul juridic roman);
Legea ;
Edictele magistratilor judiciari;
Senatus consultele;
Constitutiile imperiale;
Jurisprudenta.
Cel mai vechi izvor de drept roman este consuetudinea. Restul izvoarelor sau adaugat n cursul evolutiei istorice a societatii romane.
2.2. Obiceiul juridic (consuetudinea, mos maiorum)
Dreptul roman a fost, prin excelenta, un drept consuetudinar12.
De-a lungul timpului s-au facut numeroase ncercari de a defini consuetudinea.
Unele definitii antice nu ne multumesc pe deplin, ntruct ele se refera fie la
fundamentul fortei juridice a consuetudinii (Ulpian: obiceiul se bazeaza pe
12
M.V.Jakota, op.cit., vol.I,p.69
consimtamntul tacit al poporului, consacrat printr-un uzaj ndelungat13), fie folosesc o

terminologie ca diferenta specifica un sinonim al notiunii de definit (Salvius Iulianus:
Obiceiul este reglementarea despre care se spune ca a fost instituita de moravuri, de
obiceiul stramosilor14).
Doctrina contemporana de drept roman a oferit o definitie mai clara a
consuetudinii:
Consuetudinea este un obicei care se repeta mereu acelasi n cazuri
identice. Aceasta aplicare permanenta a obiceiului constituie o reafirmare a
existentei si validitatii lui15.
n opinia noastra,
Consuetudinea reprezinta totalitatea regulilor de conduita care
trebuie respectate atunci cnd individul se afla n anumite situatii din viata
cotidiana, reguli ce au fost elaborate pe baza experientei de viata a generatiilor
trecute de catre comunitatea umana al carui membru este respectivul individ .
Consuetudinea romana se distinge prin formalism si imuabilitate. Desi ritmul
vietii economice romane se accelerase mult, spre sfrsitul Republicii, totusi, ius civile
mentinea modurile formaliste, greoaie, de dobndire a proprietatii quiritare, moduri de
dobndire dictate de consuetudine. Dar stabilitatea consuetudinii si obligativitatea
respectarii ei de catre autoritatile romane au avut si un efect pozitiv, crend cetateanului
roman un sentiment de siguranta, la care celelalte popoare mediteraneene doar visau.
Cunoasterea si interpretarea consuetudinii au fost, initial, apanajul exclusiv al
pontifilor, dar din secolul al III-lea .H, n aceste domenii se afirma jurisprudentii laici.16
DICTIONAR:
Pontif (pontifex, cel care deschide caile spre zei). Colegiul pontifilor, nfiintat de
Numa, compus initial din trei sau cinci membri si n cele din urma din 16, pe timpul lui Cezar,
detine un loc de exceptie n organizarea religioasa a Romei. Pastrator al traditiei, el este
nsarcinat sa supravegheze n ntregime cultul privat si public. Dar are si alte atributii precise
(ius pontificale): sfintirea edificiilor, stabilirea zilelor faste si a celor nefaste, stabilirea regulilor
jocurilor de origine romana, pastrarea cartilor pontificale si, pna la sfrsitul secolului al IVlea .Hr., pastrarea si cunoasterea legilor si formulelor de procedura. Acest colegiu a fost
deschis plebei ncepnd din anul 300 .Hr.; membrii sai au fost mai nti recrutati prin
13
Ibidem, p.69;
Ibidem, p.69;
15
Ibidem, p.70;
16
Ibidem, p.70;
14
10
cooptare, apoi au fost alesi de catre comitii n formatie restrnsa. n fruntea colegiului se afla
marele pontif (Pontifex Maximus), numit pe viata de colegii sai, nzestrat cu prerogativele
religioase ale vechilor regi i numeste pe cei 15 flamini, alege vestalele, joaca un rol
preponderent n cultul lui Iupiter Capitolinul, asista la casatoriile prin confarreatio. Prestigiul
marelui pontif este considerabil. Cezar, ncepnd din 63, obtine marele pontificat; n timpul
Imperiului, toti mparatii vor purta titlul de Pontifex maximus17.
Pentru detalii asupra unei consultatii juridice a pontifilor a se consulta

M.V.Jakota, Drept roman, Iasi, Editura Fundatiei Chemarea, 1993, vol.I, p.71.18
2.3. Legea
Notiunea de lege (lex) avea, n dreptul roman, trei ntelesuri:
Legi votate de adunarile poporului (leges publicae populi romani);
Reglementari cu caracter administrativ (leges datae);
Clauze introduse n actele juridice ( leges privatae).19
Legile votate de adunarile poporului poarta numele de legi rogatae.
Legea rogata este acordul de vointa dintre magistratul cu drept de a
convoca adunarea poporului (consuli, tribuni, dictator sau pretor) si adunarea
poporului, acord prin care magistratul propune (rogat), iar poporul accepta propunerea
magistratului (iubet), transformnd-o n lege publica a poporului roman.20
Orice lege rogata, dupa votare de catre adunarea poporului era supusa
aprobarii senatului (auctoritas patrum). Din 339 .Hr, aceasta ratificare se transforma
ntr-o autorizare prealabila.21
Denumirea legilor rogatae: purta numele magistratului ce o propunea. Astfel:
Daca era propusa de consuli, legea purta numele celor doi
magistrati (Legea Aelia-Sentia);
Daca era propusa de dictator, de tribun sau pretor, legea i purta
numele acestuia (Legea Aebutia).
17
J.C. Fredouille, Larousse.Dictionar de civilizatie romana, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 2000,
p.155;
18
n anul 2002, Editura Cugetarea din Iasi a tiparit un nou curs de drept roman al profesorului
M.V.Jakota. ntruct acest nou curs este o varianta concentrata a celui din 1993, studiind, cu precadere,
drepturile reale si obligatiile, n continuare ne vom referi doar la editia din 1993, care n anumite privinte
este mai bogata n informatii.
19
M.V. Jakota, op.cit., vol. I, p.72;
20
n acelasi sens, M.V. Jakota, op.cit., vol.1, p.73 si St. Cocos, op.cit., p.22;
21
J .C. Fredouille, op.cit., p.117;
11
Structura legilor rogatae:

Praescriptio ( preambul care indica numele magistratului care a
propus-o, adunarea care a aprobat-o, locul si data votarii);
Rogatio (textul propriu-zis);
Sanctio (ce masuri se iau daca lege nu este respectata). Din punct
de vedere al lui sanctio, legile rogatae se mpart n:
Legi mai mult ca perfecte ( anuleaza actul ncheiat mpotriva
prevederilor lor si l sanctioneaza pe cel care l-a consimtit);
Legi perfecte (anuleaza actul juridic ncheiat contra prevederilor lor);
Legi mai putin dect perfecte ( nu anuleaza actul juridic ilegal, dar i
pedepseste pe cel care a consimtit la ncheierea acelui act);
Legi imperfecte (nu anuleaza actul ilegal si nu l pedepsesc pe cel
care a consimtit ncheierea acelui act).22 Se pare ca ntr-o epoca mai veche,
magistratii garantau eficacitatea legilor imperfecte, supunndu-i pe cei care le
nesocoteau unui sistem de sanctiuni, pe care-l aplicau, n temeiul puterii lor de a
comanda civil si militar (imperium)23.
Orice lege rogata continea, n forma prescurtata fraza: daca ceva n
propunerea de lege n-ar fi conforma cu ius (civile), atunci propunerea aceea sa fie
socotita ca nu a fost facuta. 24
Legea rogata reprezinta un izvor formal de mai mica importanta pentru dreptul
privat roman. Din 800 de legi rogatae votate ntre 500 .Hr. si sec. I , numai 24 interesau
dreptul privat.25
Leges datae reprezinta reglementari care priveau organizarea unei cetati sau a
unei provincii si proveneau de la un magistrat sau de la un general nvingator.26
Exemplu: Legea Rupilia, data pentru organizarea Siciliei.
22
Ibidem, p.117;
M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.74;
24
Ibidem, p.73;
25
Ibidem, p.74;
26
Ibidem, p.75 si J .C. Fredouille, op.cit., p.117;
23
12
Legile privatae completau actul juridic, exprimnd vointa partilor.

LEGEA CELOR XII TABLE- Reprezinta prima legislatie scrisa a romanilor si conform
traditiei dateaza de la jumatatea secolului al V-lea .Hr. (451-449). Pna atunci, nu exista
dect obiceiul, cunoscut practic doar de patricieni. Pentru a pune capat acestei situatii care
aducea prejudicii plebeilor, tribunul Terentillius Harsa se spune ca ar fi determinat numirea
unei comisii de zece membri ( decemviri legibus scribundis) nsarcinata sa ntocmeasca un
cod nou, cunoscut de toti, afisat n for. Desigur ca nu mai posedam tablitele originale, arse n
incendiul provocat de gali n 390 (.Hr.), dar ne putem face o idee destul de precisa despre ele
din citatele autorilor antici: acestea ne dau totusi un text ntinerit si poate modificat, ulterior
incendiului din 390. Aceasta lege continea reguli foarte diverse ( drept privat, penal, religios,
procedura, sanctiuni), dar si cteva mari principii, cum ar fi interzicerea privilegiilor si
consfintea egalitatea plebeilor si patricienilor n fata legii, cu toate ca doar mult mai trziu
(312-308 .Hr.) au fost divulgate formalitatile procedurii (lista zilelor faste, actiunile legii etc.)
susceptibile de a le aplica. Pe de alta parte, ea laiciza dreptul si crea un drept obiectiv: dreptul
exista, pentru ca exista o lege care poate fi cunoscuta. Totusi, Legea celor XII Table ramne
fragmentara si nu este absolut originala: multe dintre regulile pe care le formula erau foarte
vechi; din acest motiv, o anumita perioada a trebuit completata prin dreptul cutumiar exisitent.
Dar, pe drept cuvnt romanii o nvatau pe de rost (nca din epoca clasica) si era larg difuzata
n ntregul Imperiu: ei o socoteau , pe buna dreptate, baza oricarui drept al lor. Primul
comentariu care s-a facut pe marginea ei dateaza de la nceputul secolului al II-lea .Hr. ( Sext.
Aelius Paetus, consul n 198).27
2.4. Edictele magistratilor judiciari

Edictul reprezinta actul prin intermediul caruia magistratul roman (cu ius
edicendi) aducea la cunostinta publicului modul cum ntelege sa exercite atributiile
functiei pe care o ocupa, pe timpul mandatului sau de un an. La nceput orale, edictele
au capatat forma scrisa, fiind afisate pe o tabla alba de lemn, numita album.
Pentru dezvoltarea dreptului privat roman, un rol foarte important l-au avut
edictele magistratilor investiti cu iurisdictio (cu dreptul de a numi un judecator si de a
organiza procesele ntre particulari). Acesti magistrati erau: pretorul urban, cel peregrin,
edilii curuli la Roma, guvernatorii de provincie si questorii lor.28
27
28

M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.75;
13
Pentru romani, prin edict se ntelegea att ansamblul reglementarilor din edict
ct si fiecare prevedere n parte.29
Edictul pretorului urban reprezenta modelul dupa care se redactau edictele
celorlalti magistrati cu iurisdictio.30
Edictul perpetuu este edictul care se aplica pe toata durata
mandatului pretorului, adica pe durata unui an ntreg.
Edictul repentinum este edictul pe care l da pretorul pentru
reglementarea unei situatii neprevazute n edictul perpetuu, aparute n cursul
mandatului sau.
Edictul vechi (pars translaticia) reprezenta partea din edictul
pretorului care fusese preluata de catre acesta de la naintasii sai n
magistratura, ntruct aceasta cuprindea dispozitii utile si juste.
Edictul nou (pars nova) reprezenta contributia noului pretor la
dezvoltarea edictului, adica dispozitiile pe care le introducea pe edict, fie din
proprie initiativa, fie la sfatul jurisprudentilor.31
Pars nova si pars translaticia au disparut la mijlocul sec. al II-lea d.Hr., n
vremea mparatului Hadrian, atunci cnd jurisconsultul Salvius Iulianus, din ordinul
mparatului, a sistematizat edictul pretorului, transformndu-l n ntregime ntr-un edict
perpetuu, care se transmitea fara modificari de la pretor la pretor.32
Cuprinsul edictului pretorului : formule de actiuni civile, de actiuni
pretoriene, prescriptii, exceptii, precum si mijloace variate ntemeiate pe puterea
de a comanda a pretorului, mijloace puse la dispozitia justitiabililor.33
Magistratii au fost obligati, prin Legea Cornelia (67 .Hr.), sa respecte ntocmai
dispozitiile edictului.34
Pretorul nu creeaza reguli de ius civile. Reglementarile lui se numesc factum
(adica un set de reglementari care completeaza lacunele lui ius civile). Abia n epoca
clasica, reglementarile pretorului au dobndit denumirea de ius (ius honorarum).35
Ius vine de la zei. Factum vine de la oameni. ( Valentin Georgescu)

29
Ibidem, p.75;
Ibidem, p.75;
31
St. Cocos, op.cit., p. 24-25;
32
Ibidem, op.cit. p.25;
33
M.V.Jakota, op.cit., p. 76;
34
Ibidem, p.76;
35
Ibidem, p.78;
30
14
2.5. Senatus consultele

Senatus consultum reprezinta avizul dat de Senat unui magistrat, care I-a
prezentat o anumita problema. Dupa votare acest aviz trebuia depus n Templul lui
Saturn (care avea rolul de arhiva publica) si din vremea lui Cezar, era copiat n
Jurnalul Oficial.
Din secolul al II-lea d.Hr., se considera ca senatus consultele aveau putere
de lege. Si pna n secolul al II-lea, senatus consultele aveau o mare forta morala,
magistratii respectndu-le cu strictete. Aceasta forta morala se observa din faptul ca
daca n momentul votarii un magistrat si-a manifestat mpotrivirea, exercitndu-si
dreptul de interventie, senatus consultul ramne, totusi, cu titlu indicativ, ca o senatus
auctoritas ( vointa senatului) si poate fi supus unui nou vot. Nici senatus consultul nici
senatus auctoritas nu trebuie confundate cu patrum auctoritas ( aprobarea senatorilor
patricieni), care a fost la nceput ratificarea de catre senatorii patricieni a unei legi
rogata sau a alegerii unui magistrat.
Senatus consultum ultimum este o masura de salvare publica, adoptata de
senat si care confera magistratilor puteri foarte extinse. Se evita, astfel, numirea unui
dictator. Acest tip de senatus consult a aparut la sfrsitul sec. al II-lea .Hr.36
Denumirea senatus consultelor: purtau numele magistratului care le-a propus,
nume caruia I se adauga terminatia -ianum (Senatus consultul Trebellianum, sau
Senatus consultul Orfitianum).37
2.6. Constitutiile imperiale
Constitutiile imperiale reprezinta acte normative care provin de la mparat
(din cancelaria acestuia) si care, ncepnd cu secolul al II-lea d.Hr. au putere de lege
n toate domeniile. n perioada Imperiului Trziu, constitutiile imperiale iau numele de
leges (legi). Ele vor fi adunate n diverse coduri.
Constitutiile imperiale sunt de patru feluri:
Edicte (edicta), adica actul prin care mparatul anunta cum avea sasi exercite atributiile, pe timpul domniei. Erau valabile pentru ntregul Imperiu si
sunt, de multe ori, preluate de mparatii care urmeaza;
36
15
Rescriptele sunt raspunsuri date de mparat unei persoane

particulare sau unui magistrat, raspunsuri n legatura cu anumite chestiuni de
drept privat;
Mandatele (mandata) sunt instructiuni administrative adresate
guvernatorilor de provincie;
Decretele (decreta) reprezinta hotarrile date de mparat n
procese. Aceste hotarri serveau ca precedente judiciare, crend jurisprudenta.
Erau adunate n culegeri de decrete.38
2.6. Jurisprudenta
Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si
jurisconsulti, prin interpretarea normelor juridice cuprinse n celelalte izvoare ale
dreptului privat roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.
Jurisconsultii
erau
acei
jurisprudenti
(specialisti
drept,
cunoscatori ai dreptului ) care primisera de la mparat dreptul de a da consultatii

ntemeiate pe autoritatea acestuia (ius respondendi ex auctoritate Augusti).39
Augustus a fost primul mparat care a acordat acest privilegiu lui Massurius
Sabinus. Acest ius publice respondendi ex auctoritate Augusti reprezenta mai
mult dect o recomandare. Astfel, conform unui rescript al mparatului Hadrian,
rescript care confirma o practica mai veche, din timpul lui Augustus, daca
raspunsurile jurisconsultilor sunt concordante ntr-o problema de drept, ele se
impun judecatorului cu titlu de lege. Daca nu sunt concordante, atunci
judecatorul poate sa urmeze opinia care i se pare preferabila. Exista o disputa
asupra posibilitatii de alegere a judecatorului. Era el silit sa aleaga numai dintre
raspunsurile jurisconsultilor sau putea adopta o solutie propusa de un
jurisprudent ?40
ACTVITATEA JURISPRUDENTILOR:
37
Agere ( cum sa te comporti n instanta);
Cavere ( redactarea actelor juridice);
Respondere ( consultatii juridice);
M.V.Jakota, op.cit., p. 76
38
39
40
Ibidem, p.95;
16
Scribere (redactarea de tratate de drept, de culegeri de formulare si
de raspunsuri ).
Pentru amanunte legate de activitatea jurisprudentilor a se vedea
M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.97-101.
REZUMAT
Acceptiunea n sens formal a izvoarelor de drept consta n totalitatea
mijloacelor prin care normele de conduita sociala snt exprimate n norme cu putere
obligatorie, deci norme de drept.
Cele mai vechi reguli de drept roman au fost cutumele, obiceiurile, adica
reguli nescrise care, aplicate n mod continuu si ndelungat, au capatat forta juridica.
Aproape singurele izvoare de drept pna dupa razboaiele punice, cutumelor li s-au
adaugat alte izvoare de drept.
Legea, definita de Gaius ca fiind ceea ce poporul porunceste si rnduieste,
reprezinta o hotarre pe care poporul o ia n adunarile sale legislative, organizate fie
dupa criteriul averii, fie dupa cel al domiciliului.
Edictul este un program pe care magistratii l afisau n for la intrarea lor n
functie si care cuprindea dispozitiile pe care acestia urmau sa le ia cu privire la
organizarea instantelor si la modul n care ntelegeau sa solutioneze pricinile dintre
cetateni. Edictul era perpetuu sau repentina, vetus sau novum.
Dupa instaurarea imperiului, activitatea pretorilor se restrnge, pierzndu-si
din forta creatoare n fata vointei mparatului, concretizata n constitutii, edicte,
mandate, decrete, rescripte.
Hotarrile senatului nu erau izvoare de drept n epoca republicana, ele
dobndind aceasta calitate n timpul domniei mparatului Hadrian (117-138 d. H.).
Senatus consultele exprimau, n realitate, tot vointa mparatului.
Jurisprudenta reprezinta stiinta dreptului creata de jurisprudenti si jurisconsulti,
prin interpretarea normelor juridice cuprinse n celelalte izvoare ale dreptului privat
roman sau prin completarea lacunelor acestor reglementari.
17
CONCLUZII
Izvoarele de drept roman cutuma, legea, edictul pretorilor, senatus
consultele, constitutiile imperiale si jurisprudenta au evoluat n stnsa legatura cu
schimbarile n structura sociala si politica a Romei, fiecarei etape de dezvoltare
corespunzndu-i o anumita ierarhie a acestora.
TEME DE CONTROL
1.Definiti izvorul de drept si analizati unul dintre izvoarele formale ale dreptului
roman
2.Explicati adagiul Ius honorarium viva vox est iuris civilis (dreptul pretorian
este vocea vie a dreptului)
2. Prezentati o consultatie juridica a pontifilor
3. Prezentati activitatea unuia dintre jurisprudentii cunoscuti (Servius Rufus,
Marcus Tullius Cicero, Sextus Pomponius, Gaius, Paul, Ulpian, de exemplu)
18
CAPITOLUL AL III-LEA
ORGANIZAREA JUDECATOREASCA SI PROCEDURA CIVILA
(ORDO IUDICIORUM PRIVATORUM)
3.1 Diviziunea procesului n doua faze: ius si iudicum
Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care
reglementeaza desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate (mai
precis, drepturi reale), mostenire si valorificarea drepturilor de creanta.41
Dreptul privat roman a cunoscut urmatoarele trei proceduri:
Procedura actiunilor legii ( corespunde epocii vechi a dreptului roman);
Procedura formulara ( corespunde epocii clasice a dreptului roman);
Procedura extra ordinem ( ncepe sa fie aplicata n anumite litigii n paralel
cu cea formulara si o nlocuieste complet pe aceasta n epoca postclasica).
Procedura actiunilor legii si procedura formulara se caracterizeaza
prin mpartirea procesului n doua etape:
Etapa in iure, care se desfasoara n fata magistratului;
Etapa in iudicio, care se desfasoara n fata judecatorului.
Procedura extra ordinem se deosebea de procedura actiunilor legii
si de cea formulara prin lipsa celor doua etape enumerate mai sus. Desfasurarea
procesului se realiza ntr-o singura faza.42
Pentru amanunte asupra desfasurarii procesului roman n cele doua faze, in
iure si in iudicium, a se consulta M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.109-122.
3.2.Procesul formular
3.2.1.Formula, actio, iudicium
Procedura formulara a fost introdusa prin Legea Aebutia (a doua jumatate a
sec. al II-lea .Hr.). Aceasta procedura a coexistat cu procedura actiunilor legii pna n
41
42
E. Molcut, D.Oancea, op.cit., p.59;

19
anul 17 .Hr., cnd, prin Legile Iuliae iudiciariae, procedura actiunilor legii a fost
abrogata.43
Elementul central al procedurii formulare l reprezinta formula. Dar pentru a
ntelege formula este necesar sa definim notiunea de actio (actiunea).
Actio (actiunea) reprezinta dreptul unei persoane de a pretinde n justitie
ceea ce I se datoreaza. 44
ntr-o alta opinie, prin actio se ntelege un mijloc procedural la ndemna unei
persoane careia i s-a ncalcat un drept subiectiv, pentru valorificarea acestuia.45
Procedura eliberarii actiunii este urmatoarea:
1) Reclamantul si alege o actiune de pe edict si-i solicita magistratului
judiciar eliberarea formulei corespunzatoare;
2) Magistratul i acorda sau nu reclamantului formula corespunzatoare
actiunii alese;
3) Daca nu exista actiune pe edictul magistratului judiciar, reclamantul nu-si
poate apara dreptul ncalcat. n aceasta situatie, magistratul judiciar poate elibera o
actiune noua. Aceasta actiune noua poate fi actiune in factum sau actiune utila. Astfel
de actiuni se eliberau doar la sfatul unui jurisprudent 46.
Din prezentarea succinta a procedurii de eliberare a unei actiuni, se observa
ca, n procedura formulara, fiecarei actiuni i corespunde o formula.
Formula reprezinta un model de actiune. Acest model, specific pentru
fiecare actiune n parte, era alcatuit, dintr-o serie de instructiuni adresate judecatorului
privind etapele de solutionare a litigiului cu care era sesizat de catre magistratul
judiciar.
Sfera notiunii de formula cuprinde:
a) Formule incluse pe album ( adica n edictul magistratului judiciar);

b)
Formule eliberate de pretor sau de alt magistrat judiciar dupa o
prealabila examinare a cazului terminata printr-un decret ( formule in factum

decretale);
c)
Formule eliberate de pretor pentru a-I sluji judecatorului n
solutionarea unui litigiu concret ( este vorba de formule din edict sau in factum
43
Ibidem, p.43;
45
46
M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.128-129
44
20
decretale dar particularizate prin mentionarea numelor reclamantului si prtului

din speta).
Efectul formulei: limiteaza puterea judecatorului la problemele de drept si
de fapt mentionate n formula.
Exemplu de formula ( actio certae creditae pecuniae):
Titius va fi judecator. Daca ti se pare ca prtul trebuie sa dea 10.000 de sesterti
reclamantului, atunci judecatorule condamna pe prt sa plateasca reclamantului 10.000 de
sesterti. Daca nu ti se pare absolva.
3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei
3)DEMONSTRATIO
2)CONDEMNATIO
1) INTENTIO
Formula este alcatuita din :
I.
Parti principale, care sunt urmatoarele:

a) Intentio;
b) Condemnatio;
c) Demonstratio;
d) Adiudicatio.
II.
Parti accesorii47, care sunt urmatoarele:

a) Exceptii;
b) Replici, duplici, triplici;
c) Prescriptii.
3.2.3.Studiul partilor principale ale formulei

INTENTIO reprezinta pretentia reclamantului. ntreaga formula se poate reduce,
uneori, la intentio.
INTENTIO poate fi :
21
Certa ( reclamantul pretinde un lucru determinat, cum ar fi un sclav, un cal etc.);

Incerta ( pretentia reclamantului nu este bine precizata : Ce ti se pare ca prtul
datoreaza reclamantului).48
INTENTIO mai poate fi:
In ius (se refera la o problema de ius civile). Se recunosc dupa anumite expresii tip :
ex iure quiritium esse, dare, facere, opportere;
In factum (se refera la o problema care nu este reglementata de ius civile, adica la o
situatie de fapt) Exemplu: daca ti se pare ca reclamantul a depus la prt o masa
de argint.49
CONDEMNATIO: partea principala a formulei prin care se confera judecatorului
puterea de a-l obliga pe prt sa plateasca o suma de bani sau de a-l absolvi, dupa
cum pretentia reclamantului este dovedita sau nu.
CONDEMNATIO poate fi:
Certa ( se fixa suma de bani la plata careia judecatorul trebuia sa-l condamne pe
prt ). Vointa judecatorului nu avea nici un rol n stabilirea cuantumului acestei
sume de bani;
Cu taxatie ( magistratul stabileste plafonul maxim al sanctiunii pecuniare);
Incerta ( judecatorul primeste ordinul de a aprecia valoarea condamnarii n bani :
ct va fi acel lucru, judecatorule condamna-l pe prt fata de reclamant).50
DEMONSTRATIO: figureaza la nceputul formulei pentru a-I arata judecatorului
cauza, fundamentul juridic al pretentiei reclamantului ( adica al lui intentio).
Demonstratio se ntlneste doar n formulele actiunilor de buna-credinta. Demonstratio
nu exista n actiunile in factum, n actiunile condictio sau n actiunile reale.
ADIUDICATIO: parte din formula prin care magistratul i da dreptul judecatorului
de a mparti lucrul si de a da n proprietate. Se ntlneste doar n actiunile de partaj a
unei succesiuni, a unui bun comun sau n actiunile de fixare a unui hotar.
B. Studiul partilor accesorii ale formulei

PRESCRIPTII: adaugiri scrise nainte de formula. Prescriptiile sunt :
n favoarea reclamantului ( pro actore): evita stingerea actiuniii ca efect

al litis contestatiunii. Exemplu: n cazul platii anuale a unei sume de bani.
47
Ibidem, p.130;
Ibidem, p.130;
49
Ibidem, p.130;
50
Ibidem, p.131;
48
22
n favoarea prtului (pro reo). Au disparut, fiind nlocuite de exceptii.
EXCEPTIILE: parti accesorii ale formulei , introduse la cererea prtului, care

constau n elemente de drept sau de fapt care daca sunt dovedite duc la respingerea
definitiva a actiunii reclamantului sau la amnarea urmaririi. Exceptiile izvorasc din legi,
senatus consulte, sau se ntemeiaza pe iurisdictio (puterea magistratului judiciar de a
organiza procesul civil), caz n care se numesc exceptii in factum.
Exceptiile sunt:
Perpetui: se pot invoca oricnd pe parcursul procesului civil. Daca, din

eroare nu se invoca, prtul putea cere repunerea n situatia
anterioara.
Dilatorii: se pot invoca doar ntr-un anumit termen. Exemplu: exceptia

plus petitio tempore.51
REPLICA: raspunsul reclamantului la exceptia invocata de catre prt.

DUPLICA: obiectia prtului la replica.
TRIPLICA: raspunsul reclamantului la duplica.
3.2.4.Clasificarea actiunilor
Attea drepturi erau sanctionate n dreptul roman, cte actiuni existau pe
edictele magistratilor judiciari.52
- Cea mai cuprinzatoare clasificare a actiunilor era n actiuni personale si
actiuni reale
a)Actiuni personale (actiuni introduse de catre titularii de drepturi personale
mpotriva persoanelor care nu si-a executat obligatiile corespunzatoare respectivelor
drepturi personale). Caracteristici:
- Numele prtului figureaza n intentio;
- Izvorasc din contracte, delicte civile sau fapte juridice licite: mbogatirea
fara justa cauza, gestiunea de afaceri;
- Se recunosc dupa cuvintele dare, facere, opportere.
b) Actiuni reale (actiuni introduse mpotriva unei persoane care detine sau
poseda un bun, actiune pornita de catre o alta persoana care pretinde un anumit drept
asupra acelui bun, adica un drept real). Denumirea actiunilor reale: vindicationes ( rei
vindicatio, vindicatio servitutis, etc). Tot n categoria actiunilor reale intra actiunile
51
52
Ibidem, p.133;
Ibidem, p.134;
23
confesorii (actiunea prin care reclamantul sustine ca este titularul unui drept de
servitute) si actiuni negatorii ( actiune prin care titularul dreptului real respinge pretentia
unei persoane ca ar avea un drept de servitute asupra lucrului sau). Caracteristici:
- n intentio apare numele reclamantului si afirmatia ca el este proprietar sau
afirmatia ca este titularul unui alt drept real: Daca ti se pare ca sclavul aprtine
reclamantului;
- Nu au demonstratio. Sunt arbitrare.
- Prtul da o satisdatio iudicatum solvi (promisiune ntarita cu garantii ca va
plati suma de bani la care eventual ar putea fi condamnat. Satisdatio este un contract
de drept civil.
2) Actiuni de drept strict si actiuni de buna-credinta
a)Actiuni de drept strict (judecatorul nu putea sa le interpreteze, ci respecta
fiecare cuvnt nscris n formula). Pna n secolul I .Hr. nu se tinea cont de violenta, dol
etc;
b)Actiuni de buna-credinta (actiuni in ius, care au n intentio clauzula ex fide
bona). Caracterisitici:
- Judecatorul are o larga putere de apreciere;
- Aceste actiuni izvorasc din : contractele de societate, depozit, locatie, mandat,
fiducie, vnzare sau din faptul de gestiune de afaceri ori din tutela. Actiunea rei uxoriae
(privind restituirea dotei femeii);
- Exceptia de dol este ntotdeauna subnteleasa n formula. Prtul poate
invoca aceasta exceptie pentru prima data naintea judecatorului;
- Actiunile de buna-credinta admit compensatia, dobnzi moratorii, dobnzi
convenite prin pactul de dobnda;
- Plata ntre litis contestatio si judecata este valabila.
3). Actiuni civile si actiuni onorare
a) Actiunile civile sunt actiuni bazate pe dreptul civil ( rezultate din actiunile
legii);
b) Actiunile onorare sunt actiunile formulate de catre pretori si de catre
ceilalti magistrati judiciari.
4). Actiuni directe si actiuni utile
c) Actiunea directa este actiunea civila formulata de catre lege pentru o
anumita situatie;
24
d) Actiunea utila este actiunea construita de pretor, pornind de la actiunea

directa, pentru a se aplica unei situatii neprevazute de lege. Actiunea
utila presupune ntotdeauna fictiune.
5). Actiuni directe si actiuni contrare (apar dintr-un contract nascut unilateral
si devenit bilateral pe parcursul executarii, adica dintr-un contract sinalagmatic
imperfect)
e) Actiunea directa rezulta din contractul unilateral initial. Este actiunea
creditorului mpotriva debitorului obligatiei initiale;
f) Actiunea contrara rezulta din contractul bilateral final. Este actiunea
debitorului initial mpotriva creditorului initial.
6). Actiuni penale si rei persecutorii;
7). Actiuni arbitrare;
8). Actiuni cu transpunere de persoana;
9). Actiuni in bonum et aequum concepta
Pentru aceste actiuni a se consulta M.V.Jakota, Drept roman, vol.I, p.134-141.
3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului

Interdictele sunt de doua feluri:
Interdicta ( ordin de a nu face ceva, de a te abtine de la o activitate) Exemplu:
Nu tulbura pe posesor !
Decreta ( pretorul obliga o persoana sa faca ceva) Exemplu: Restituie!

Din epoca clasica, interdictele se refera exclusiv la decreta53.
Trimiteri n posesie erau foarte importante n provincii;
Restitutio in integrum nsemna repunerea partilor n situatia dinaintea

ncheierii unui act sau n situatia anterioara producerii unui fapt juridic. Restitutio in
integrum se acorda n urmatoarele cazuri:
Pentru eroare;
Pentru dol;
Pentru violenta;
Pentru minoritate;
Pentru fraudarea creditorilor;
n favoarea tnarului sub 25 de ani care a ncheiat un act juridic ce-l pagubeste;
25
Pentru soldatul plecat n razboi sau pentru magistratul n misiune (rei publicae
causa);
Pentru repunerea n termen spre a se putea folosi o actiune temporara;
Pentru cazul cnd cineva ti-a uzucapat lucrul
Conditii pentru restitutio in integrum:
Restituirea se acorda n termen de un an de zile, din momentul n care
reclamantul ia cunostinta de actul juridic pagubitor;
Prejudiciul sa fie mare.54
3.3.Procesul extra ordinem

3.3.1.nceputurile procesului extra ordinem;
Originile procesului extra-ordinem pot fi gasite n urmatoarele fenomene
juridice:
n cognitio extraordinaria de la nceputul Imperiului (adica o procedura
complet diferita de cea formulara, care se desfasura numai n fata unui
magistrat, n chestiuni administrative);55
n competenta judiciara a comandantului roman;
n fideicomisul lui Lucius Lentulus, executat de catre Augustus si reglementat
de catre acesta, la sfarul juristului Trebatius Testa. Conform acestei
reglementari, consulul sau pretorul fideicomisorium au competenta de a-l
ajuta pe fideicomisar sa-si primeasca bunul lasat de de cuius, prin fiduciar.
DICTIONAR:
Fideicomisul reprezinta actul juridic prin care autorul testamentului nsarcineaza
o persoana gratificata prin acel testament (numita fiduciar) sa transmita o succesiune, o
cota-parte dintr-o succesiune sau un anumit lucru unei a treia persoane ( numita
fideicomisar). Pna la Augustus, fiduciarul nu putea fi constrns n justitie sa execute
fideicomisul, astfel nct, pna n acea epoca, autorul testamentului trebuia sa se
bazeze numai pe buna-credinta fiduciarului ( numita, n limba latina, fiducia, ae). 56
53
54
Ibidem, p.141;
Ibidem, p. 144;
55
Ren Foignet , Manuel lmentaire de Droit romain , Neuvime dition, Libraire Arthur
Rousseau. Rousseau et C ie diteurs, Paris, vol.1, 351;
26
3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem

n cursul Principatului, procesul extra-ordinem a fost admis n tot maio multe
materii precum: litigiile dintre mama si fostul ei sot cu privire la recunoasterea copilului,
actiunea mamei mpotriva sotului ei divortat pentru a fi obligat sa plateasca alimente,
cererile privind onorariul de avocat, probleme de drept sacru, procesele de libertate, de
ingenuitate, litigiile dintre parinti si copii etc. Din secolul al III-lea e.n., procesul extraordinem l nlocuieste pe cel ordo iudiciorum privatorum.57
3.3.3. Judecatorii, procedura si executarea sentintei
n procesul
extra-ordinem, toti judecatorii sunt functionari de stat din
ierarhia functionarilor administrativi .58 Ei nu mai sunt simpli particulari ca n

procesul ordo iudiciorum privatorum. Iata sistemul ierarhic al judecatorilor n
procesul extra-ordinem:
mparatul se afla n vrful ierarhiei judecatorilor extra-ordinem. El poate
examina cauzele att n apel ct si n prima si ultima instanta. mparatul este
substituit, adesea, n procesele extra-ordinem, de catre prefectul pretoriului.
Din aceasta cauza, nu exista apel de la prefectul pretoriului la mparat.
mparatul mai putea fi substiutit, n judecarea proceselor extra-ordinem si de
catre vicari. Din aceasta cauza nu exista apel de la vicari la mparat;
Judecatorii ordinari (prefectul Romei si cel al Constantinopolului, iar n provincie,
guvernatorul) aveau o competenta de drept comun, adica judecau orice proces daca
acesta nu era dat n competenta unui alt judecator, de pe o alta treapta ierarhica;
Judecatorii pedanei judeca orice proces pe care l primesc de la judecatorii ordinari.
n ultima faza de evolutie a procesului extra-ordinem, judecatorii pedanei judecau
toate procesele al caror obiect era mai mic de 500 de bani de aur;
Judecatorii locali (duumviri iure dicundo, nlocuiti mai trziu prin defensores civitatis)
judeca cauze mai putin importante. 59
Ca regula generala, orice functionar poate judeca procese extra-ordinem legate
de domeniul n care activeaza.
Procedura proceselor extra-ordinem
56
M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.202, nota 11;

58
Ibidem, p.52;
57
27
Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum privatorum, unde etapele

procedurale se parcurgeau doar prin grija reclamantului, desfasurarea procesului extraordinem de la citatie la executarea sentintei este asigurata de catre autoritatile romane.
Procedura procesului extra-ordinem are doar o singura faza care s e
desfasoara, n ntregime, naintea functionarului judecator.
CITAREA PRTULUI se realizeaza prin:
Litis denuntiatio. Reclamantul remite o petitie functionarului competent,

prin care-l informeaza asupra persoanei pe care vrea sa o cheme n
judecata precum si asupra motivelor pentru care vrea sa se judece cu
aceasta. Functionarul, dupa ce nregistreaza cererea, o trimite, printr-un
alt functionar, prtului;
Libellus conventiones. Reclamantul i prezinta functionarului competent

cererea de chemare n judecata n doua exemplare. Judecatorul
pastreaza un exemplar, iar pe celalalt l trimite prtului, printr-un
functionar numit viator sau executor.
Momentul depunerii petitiei introductive de instanta ntrerupe
termenul de prescriptie extinctiva.

JUDECATA N LIPSA ( eremodicium sau lis deserta) este posibila. Se
desfasoara cnd prtul, desi a fost citat de mai multe ori, nu se prezinta.
Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum, unde ntotdeauna sentinta
judecatorului se dadea n favoarea partii prezente60, n procesul extraordinem, prtul absent poate fi absolvit de catre judecator61.
REPREZENTAREA este admisa, dar numai cu garantii. Reprezentantul
reclamantului dadea garantii ca reclamantul va ratifica actele sale.
Reprezentatul prtului trebuie sa garanteze ca prtul va executa
sentinta.
DEZBATERILE se desfasurau astfel:
Narratio ( reclamantul si prezinta pretentiile);
Contradictio ( prtul se apara mpotriva pretentiilor reclamantului);
Litis contestatio ( are efecte mai reduse dect n procesul formular). Astfel,
litis contestatio are urmatoarele efecte, n judecata extra-ordinem,:
59

Ibidem, p.119;
61
Ibidem, p.148-149;
60
28
actiunea temporara devine perpetua, actiunea intransmisibila devine

transmisibila mostenitorilor, elementele condamnarii sunt apreciate acum
de catre judecator. De asemenea, litis contestatio nu mai transforma
pretentia reclamantului ntr-un drept de a primi o suma de bani.
Judecatorul l poate obliga pe prt sa execute ntocmai pretentia
reclamantului ( cu exceptia obligatiilor de a face sau a nu face care i
incumba prtului, caci, n acest cazuri, daca prtul refuza sa le execute,
va fi condamnat sa-i plateasca reclamantului o suma de bani). Litis
contestatio nu mai stinge actiunea reclamantului;
Postulatio ( pledoaria avocatului reclamantului);
Contradictio (pledoaria avocatului prtului);

SENTINTA (judecatorul are puteri largi n darea hotarrii). Daca prtul se
opune executarii n natura, daca lucrul a disparut sau obligatia prtului nu
poate fi executata silit, atunci se recurge la condamnarea pecuniara.62
EXECUTAREA SENTINTEI:
Pentru restituirea unui lucru, prtul era constrns cu ajutorul fortei

publice;
Pentru plata unei sume de bani, existau patru modalitati de executare

silita:
Sechestrul judiciar (pignus ex iudicati causa captum). Prin hotarre se

sechestra un bun care, apoi, era vndut. Acest procedeu se folosea n cazul
n care prtul era solvabil;
Executarea asupra averii (distractio bonorum). Creditorii sunt trimisi n
posesia averii debitorului. Judecatorul vinde bunurile pna la acoperirea
datoriilor debitorului. n momentul achitarii tuturor datoriilor, vnzarea se
opreste;
Cedarea averii (cessio bonorum), modalitate rezervata numai debitorului care
si-a pierdut averea din cauza de forta majora. Debitorul care si-a risipit
intentionat averea, spre a-I frauda pe creditori nu poate beneficia de aceasta
modalitate de executare.
Executarea asupra persoanei (prtul debitor, daca refuza sa-si cedeze
bunurile catre creditorii sai, trebuia dus n nchisoarea publica a datornicilor,
62
Ibidem, p.150;
29
care a nlocuit, nchisorile private pentru datornici, n urma Constitutiei lui

Theodosius, Valentinianus si Arcadius din 388 d.Hr.). nchisorile private ale
datornicilor au continuat sa existe clandestin;
LOCUL DE JUDECATA: basilica. Judecatorii erau despartiti de public printr-o
cortina (cancella).
DICTIONAR:
Forta majora este o mprejurare de origine externa ( adica din afara cmpului
de activitate al debitorului), cu caracter exceptional, care este absolut imrevizibila si
inevitabila sau irezistibila.63 Exemplu: o eruptie vulcanica, un cutremur etc.
REZUMAT
Procedura civila romana cuprinde totalitatea normelor care reglementeaza
desfasurarea proceselor cu privire la libertate, proprietate, mostenire si valorificarea
drepturilor de creanta.
Pentru a se ajunge la aparitia si perfectionarea acestui mecanism numit
procedura s-au parcurs mai multe etape. O data cu aparitia statului se poate vorbi de o
procedura n sensul unui sistem, ca ansamblu de norme ce reglementeaza
desfasurarea litigiilor.
Dreptul privat roman a cuprins trei sisteme procedurale:
-
procedura legisactiunilor ( epoca veche)
procedura formulara (epoca clasica)
procedura extraordinara (epoca postclasica)
Procedura legisactiunilor si procedura formulara se caracterizeaza prin

desfasurarea procesului n doua faze. Daca n prima faza a procesului, magistratul, ca
organ de stat, organiza instanta, pregatind sub aspect juridic, in iure, solutionarea
spetei, n cea de-a doua faza, judecatorul, ales de parti, avea sa dea solutia,
individualiznd, astfel, normele legii la speta supusa judecatii, in iudicio.
CONCLUZII
63
Liviu Pop, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor. Tratat., Editie revazuta, Editura Fundatiei
Chemarea, iasi, 1994, p.362;
30
n procedura legisactiunilor si n cea formulara magistratul avea rolul de a

lega, de a organiza instanta, iar judecatorul, care era o persoana privata, de a conduce
desfasurarea procesului si de a pronunta sentinta.
Procedura extraordinara se deosebea de primele doua prin lipsa celor doua
etape, procesul desfasurndu-se n fata unei singure persoane.
TEME DE CONTROL
1. Prezentati fazele procesului civil
2. Construiti o formula ipotetica si faceti o analiza a acesteia.
3.Clasificati actiunile din dreptul roman
4.Explicati adagiul Res iudicata pro veritate habetur.
CAPITOLUL AL IV-LEA
DREPTUL LUCRURILOR (IUS RERUM)
4.1. Diviziunea lucrurilor
Bunul reprezinta o portiune din materia nconjuratoare, individualizata n raport
cu anumite criterii sociale, admise la un anumit moment dat si luata n considerare de
normele juridice, deoarece prezinta utilitate pentru oameni.
Romanii confundau bunul cu dreptul de proprietate asupra lui. Abia mai trziu,
juristii au facut distinctia ntre dreptul real si bunul care constituie obiectul acestui drept (
n Institutele lui Iustinian, la 2,2,2, drepturile reale se numesc drepturi asupra unui
lucru strain) .
31
n conceptia juristilor romani, bunurile se mparteau n mai multe categorii, pe

care le vom prezenta n cele ce urmeaza:
I. Lucruri care pot fi nsusite de catre un particular (res in patrimonio) si lucruri
care nu pot fi nsusite (res nullius sau res extra patrimonium).
Lucrurile extra patrimonium se mpart la rndul lor n:
a) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul divin (res nullius divini iuris),
adica toate lucrurile care erau:
-
res sacrae ( consacrate zeilor prin consacratio);
res sanctae ( sunt legate de religie);
- res religiosae ( consacrate zeilor mortii);

b) Bunuri ale nimanui prevazute de dreptul uman (res nullius humani iuris),
adica toate lucrurile care erau:
- Communes (care apartin tuturor). Exemple: apa, aerul, marea, cerul,
lumina soarelui etc;
- Publicae (care apartin statului). Ex: ager publicus (pamntul statului) si
servus publicus (sclavul statului);
- Universitatum (care apartin cetatilor). Ex: teatrele, stadioanele, baile
publice etc.
Lucrurile care sunt susceptibile de apropriere (res in patrimonio) se mpart la
rndul lor n:
- Lucruri susceptibile de apropriere dar care n prezent nu se afla n proprietatea
nimanui (res nullius);
- Lucruri susceptibile de apropriere care se afla n proprietatea unei persoane
(res privata).
2.Res privata se mpart n:
a)Bunuri care se nstraineaza doar prin mancipatie sau prin in iure cessio
(res mancipi). Sunt bunuri mancipi: sclavii, pamntul din Roma sau cel din Italia,
servitutile prediale rustice asupra acestor terenuri, animalelel de tractiune sau de
calarie. Se pare ca au fost primele bunuri care au intrat n proprietatea privata, adica
n puterea sefului de familie ( mancipium)64. Bunurile mancipi aveau, n vechiul drept
64
32
Ibidem, vol al II-lea, p.299;
roman dar si n cel clasic, un regim juridic special, conform nsemnatatii deosebite a
acestor bunuri65;
b)Bunuri care nu se nstraineaza prin mancipatie sau in iure cessio (res
nec mancipi). Se nstraineaza prin traditie. Exemple de astfel de bunuri:
bijuteriile, turmele de oi etc.
3.Res privata se mpart, de asemenea, n:
- Corporale (au un corp material);
- Necorporale (drepturile asupra bunului altuia).
4.Res privata sunt:
a)lucruri de specie (au o individualitate proprie, asigurata de
anumite trasaturi specifice). Ex: sclavul Tyron;
b) lucruri de gen (se individualizeaza doar prin indicarea genului,
calitatii si cantitatii. Cantitatea se determina prin masurare, cntarire sau
numarare) Exemplu: sapte amfore mari de Corint.
5.Bunurile susceptibile de apropriere, aflate n proprietatea unei
persoane sunt:
a)Fungibile ( se pot nlocui unele cu altele). Ex.: monedele, uleiul,
vinul, maslinele etc. Se observa ca bunurile de gen sunt fungibile;
b)Nefungibile ( nu se pot nlocui unele cu altele).
6.Res privata se mpart, de asemenea, n .
a)Consumptibile (la prima ntrebuintare se consuma). Ex.: vinul,
grul, etc.;
b) Neconsumptibile (se consuma dupa o folosinta ndelungata) Ex.:
sandalele, hainele, etc.
7.Cea mai nsemnata diviziune a lucrurilor n dreptul modern, dar
care si are originea n dreptul roman clasic, este mpartirea bunurilor susceptibile
de apropriere, aflate n proprietatea unei persoane n:
a)Mobile ( se misca singure sau ajutate). Ex.: calul sau carul;
b) Imobile (nu se pot misca). Ex.: o casa sau un teren. Imobilele
erau considerate mai importante dect mobilele. Din aceasta cauza, imobilele
aveau un regim juridic special. Astfel, prin Oratio Severi (195 d.Hr.), tutorele este
oprit sa nstraineze terenurile necladite sau terenurile cu cladiri nconjurate de
65
Ibidem, vol. al II-lea, p.300;
33
gradini, pe care trebuia sa le transfere n proprietatea pupilului, atunci cnd

acesta ajungea la pubertate.66 n vremea lui Augustus, sotului I se interzicea sa
nstraineze imobilele dotale din Italia.67
Pentru influenta acestei ultime clasificari a bunurilor private asupra Codului Civil
Romn din 1864 a se citi art.461-474.
Juristii romani nu au cunoscut notiunea de patrimoniu (ansamblul drepturilor si

obligatiilor evaluabile n bani, ansamblu ce apartine unui subiect de drept). Aceasta
notiune a fost elaborata n epoca moderna, pornindu-se de la elemente romane, cum ar
fi:
Familia pecuniaque ( ntreaga avere a unei familii romane, avere
alcatuita din familia, adica toate bunurile mancipi ale acelui sef de familie
si pecunia, adica ansamblul bunurilor nec mancipi ale acelui sef de
familie);
Hereditas (mostenirea, adica un ansamblu de bunuri, drepturi si
datorii patrimoniale care trec de la de cuius la mostenitor, n temeiul
dreptului civil);
Bona (ansamblul de drepturi si obligatii patrimoniale care trec de
la de cuius la mostenitor, n temeiul edictului pretorian). Se traduce prin
succesiunea deferita de pretor;
Peculiul (la origine desemna un ansamblu de bunuri pe care
stapnul le ncredinta sclavului sau spre o mai buna fructificare, dar n
timp ajunge sa desemneze un ansamblu de drepturi si datorii patrimoniale
ale sclavului).
4.2. Proprietatea privata

4.2.1. Ager gentilicius
Ager gentilicius reprezinta pamntul comun al fiecarei ginte din Roma.
66
67
34

Astfel, conform istoricilor Titus Livius si Dionis din Halicarnas, cnd Appius
Claudius, mpreuna cu ntreaga ginta Claudia, a venit din Sabinia ca sa se stabileasca
n Roma, senatul I-a acordat un ager gentilicius dincolo de Arno. Acest pamnt a fost
mpartit de catre Appius Claudius ntre familiile care-i constituiau ginta.68
Ager gentilicius a fost mpartit n proprietate privata familiilor din ginta ntr-o
epoca anterioara Legii celor XII Table.
Existenta proprietatii comune a gintii asupra lui ager gentilicius mai era evocata
n epoca dreptului clasic de dreptul de mostenire si de tutela a gentililor.69
4.2.2.Heredium si fundus
Heredium era pamntul din cetatea Romei, n suprafata de doua iugare, pe
care-l primise n proprietate fiecare sef de familie, cu ocazia fundarii Romei, spre a-si
construi casa. Heredium-ul era, initial, inalienabil, iar spre sfrsitul Republicii, patricianul
care-l nstraina era dispretuit. Heredium-ul era, initial, indivizibil. Conform unor
fragmente din Institutiile lui Gaius, descoperite n Egipt, mostenitorii ramneau dupa
moartea sefului de familie ntr-o devalmasie numita ercto non cito (divisione non
provocata). De la Legea celor XII Table, care contine o actiune de iesire din indiviziune
a mostenitorilor (actio familia herciscundae ), heredium-ul poate fi partajat ntre
mostenitori.70 Astfel, de la Legea celor XII table, prin heredium se ntelege pamntul din
intravilanul Romei, pe care-l stapnea un pater familias, fara a mai lega aceasta calitate
de suprafata de doua iugare.
Fundus reprezinta terenul pentru agricultura, situat n afara Romei, aflat n
proprietatea lui pater familias. Proprietatea asupra lui se poate dobndi prin
uzucapiunea de 2 ani.
4.2.3. Ager publicus

Ager publicus populi romani era constituit din toate bunurile imobile pe care
statul roman le dobndea prin cucerire, pe care le mostenea ( astfel, Attala, regele
Pergamului, si-a lasat prin testament regatul statului roman, n 134 .Hr.) sau pe care le
68

70
Ibidem, vol al II-lea, p.306;
69
35
confisca de la cei condamnati.71 Aceste imobile, n functie de natura lor erau utilizate
diferit. Astfel, statul roman si rezerva exploatarea minelor si a padurilor. Pamnturile
din ager publicus primeau urmatoarele destinatii:
- Fie erau acordate n proprietate, n loturi mici, cetatenilor (agri limitari) sau
celor care ntemeiau o colonie latina;
- Fie erau arendate pe termen de cinci ani, contra unei dari numita vectigal
(ager vectigali);
- Fie erau lasate la dispozitia cetatenilor care puteau ocupa teren ct puteau sa
cultive (ager ocupatorius). Dupa aparitia pretorului, ocuparea de terenuri din ager
publicus se facea n temeiul unei concesii acordate de catre pretor prin edict.72 Cel care
ocupa acest teren trebuia sa plateasca o taxa statului roman. Concesiunea lui ager
ocupatorius putea fi revocata de catre statul roman. La sfrsitul Republicii ctiva mari
proprietari si mpart ager publicus din Italia si-l considera averea lor personala. 73
4.3.Proprietatea n epoca clasica
4.3.1.Notiunea, continutul si limitele dreptului de proprietate
Pentru romani, proprietatea era un lucru corporal, la fel ca si servitutile prediale
rustice. Si aceasta, ntruct romanii nu distingeau ntre dreptul de proprietate sau
dreptul
de servitute prediala rustica si obiectul acelui drept de proprietate sau de
servitute prediala rustica. Pentru a desemna proprietatea, romanii spuneau, asa cum
spun majoritatea romnilor: lucrul este al meu sau am un lucru(res mea est, meum
est ex iure quiritium).74
Dreptul de proprietate (proprietatea) reprezinta dreptul subiectiv al unei
persoane, numita proprietar, asupra unui lucru, drept care i confera anumite atribute
ocrotite de dreptul obiectiv. Aceste atribute, care reprezinta continutul dreptului de
proprietate sunt:
Ius utendi ( dreptul proprietarului de a folosi lucrul care reprezinta obiectul

dreptului de proprietate);
Ius fruendi ( dreptul proprietarului de a culege fructele si de a dobndi

produsele lucrului);
71

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.307;
73
J.C.Fredouille, op.cit., p.19;
72
36
Ius abutendi ( dreptul proprietarului de a dispune de lucrul n proprietate,

fie material, prin modificare sau distrugere, fie juridic, nstrainndu-l ori
prin acte ntre vii, ori prin acte din cauza de moarte, cum ar fi prin legatul
inclus n testament sau fideicomis-ul). Acest ius abutendi nu a fost
nelimitat. Din cele mai vechi timpuri, acest atribut al proprietatii a fost
ngradit n interesul general al societatii. Astfel, nainte de 390 .Hr., n
Roma, proprietarii de cladiri trebuiau sa respecte o distanta de doi pasi
ntre cladirile vecine, distanta numita ambitus. ntre ogoarele vecine,
proprietarii trebuiau sa respecte o distanta de cinci pasi, numita fines
(confinium). Legea celor XII Table i interzicea proprietarului unei grinzi
folosita de un alt proprietar n constructia casei sale, sa dispuna
demontarea acesteia.75
DICTIONAR:
Fructele reprezinta ceea ce produc bunurile frugifere periodic si fara sa-si consume
substanta. Exemplu: iarba, grul, puii de animale, copiii sclavilor etc. Fructele sunt : naturale
apar independent de vointa omului), industriale ( rezulta numai ca urmare a stradaniei omului )
si civile ( consecinta unor acte juridice chiriile , dobnzile etc.).
Produsele reprezinta ceea ce rezulta din bunuri prin consumarea substantei acestora.
Ex.: scndurile sunt un produs al copacilor, aurul reprezinta un produs al minelor de aur etc.
4.3.2.Proprietatea quiritara
Proprietatea quiritara (dominium ex iure quiritium) este proprietatea quiritilor (a
cetatenilor romani) recunoscuta si sanctionata de catre ius civile.76
CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE QUIRITARA:
Drept absolut ( adica i permite proprietarului quiritar sa se foloseasca

de toate avantajele pe care lucrul n proprietate i le poate procura);
Drept exclusiv ( adica numai proprietarul poate exercita cele trei

atribute ale dreptului de proprietate quiritara);
Drept perpetuu ( adica proprietatea quiritara exista att timp ct exista

obiectul proprietatii iar proprietatea quiritara nu se stinge prin neuz ).
74

Ibidem, p.311;
76
Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.153;
75
37
Aceste caractere specifice, initial, proprietatii quiritare au devenit,

odata cu stergerea diferentelor dintre proprietatea quiritara, cea
provinciala, peregrina si pretoriana ( proces accelerat n secolul al IIIlea d.Hr. si terminat n secolul al VI-lea d.Hr.), caracterele dreptului de
proprietate, n general.
Conditiile proprietatii quiritare:
Proprietarul: cetatean roman sau peregrin cu ius commercii ( subiecte

de ius civile);
Bunul, obiect al proprietatii quiritare: lucru roman transmis fie prin

mancipatie sau in iure cessio, pentru res mancipi, sau prin traditiune,
pentru res nec mancipi. Mobilele erau romane daca se aflau n mna
unui cetatean roman. Imobilele erau romane daca erau situate pe
pamnt italic. Imobilele italice aveau un regim juridic special, fiind
scutite de impozit si res mancipi. n timpul Principatului, patruzeci de
cetati din Imperiu au obtinut pentru teritoriile lor ius italicum (adica
calitatea de pamnt italic), desi erau situate n afara Peninsulei Italice.
Mentionam printre aceste cetati: Sarmisegetuza, Napoca, Apulum,
Beyruth etc).
Modul de transmitere a dreptului de proprietate: Pentru

transmiterea dreptului de proprietate quiritara cetatenii romani foloseau
numai modurile solemne prevazute de ius civile, care erau, n functie
de calificarea lucrului, dupa caz, mancipatiunea si in iure cessio pentru
lucrurile mancipi si traditiunea pentru lucrurile nec mancipi.
Atributele dreptului de proprietate quiritara:
Ius utendi;
Ius fruendi;
Ius abutendi.
Proprietatea quiritara a fost considerata de romani ca o institutie rezervata doar
acelor persoane ce aveau voie sa foloseasca ius civile (cetatenii romani si peregrinii cu
ius commercii). Din ratiuni practice, romanii au trebuit sa inventeze niste institutii juridice
care sa reglementeze stapnirea bunurilor n provincii sau stapnirea bunurilor mancipi
dobndite prin traditie. Aceste institutii, pe care romanii le numeau generic possessio,
au mprumutat de la proprietatea quiritara atributele. Acest mprumut a declansat
38
procesul de contopire a proprietatii quiritare cu aceste possessiones, proces datorita

caruia, consideram astazi ca proprietarul are n dreptul civil romn aceleasi atribute ca
si proprietarul quiritar ( a se vedea art. 480 din Codul civil).
Iata etapele pe care le-a parcurs procesul de confundare a proprietatii quiritare
cu posesiunea provinciala, peregrina si pretoriana: n secolul al II-lea d.Hr., juristi,
precum Gaius, denumeau posesiunea provinciala, cu termenul dominium, rezervat
exclusiv proprietatii quiritare, n sec. al III-lea d.Hr., prin Edictul lui Caracalla din 212, toti
locuitorii Imperiului primeau cetatenia romana cu exceptia dediticilor, mparatul Maximin
generaliza concesiunile de ius italicum si pamnturile italice erau supuse impozitului, iar
n secolul al VI-lea, Iustinian desfiinteaza clasificarea bunurilor n mancipi si nec
mancipi, precum si orice deosebire ntre pamntul italic si cel provincial. Astfel, se
ncheia procesul de fuziune al proprietatii quiritare cu posesiunile provinciala, peregrina
si pretoriana77.
SANCTIUNEA PROPRIETATII QUIRITARE: actiunea civila rei vindicatio
(actiune in rem).
4.3.3.Proprietatea pretoriana (bonitara)

Aceasta possessio a fost creata de catre juristii romani n secolul I .Hr., pentru
a pune capat obiceiului proprietarilor quiritari de a introduce, n mod abuziv, actiuni rei
vindicatio mpotriva celor care dobndisera obiectul proprietatii quiritare, prin traditie,
chiar de la aceiasi proprietari care acum i chemau naintea magistratului.
Prin proprietate pretoriana (bonitara) se ntelege proprietatea recunoscuta si
aparata de catre edictul pretorului, asupra unui lucru mancipi, dobndit de proprietarul
pretorian prin traditie si nu prin mancipatie sau in iure cessio. Aceasta proprietate
pretoriana era recunoscuta si aparata pna la mplinirea termenului de uzucapiune ( un
an pentru mobile, doi ani pentru imobile), cnd proprietarul pretorian dobndea
proprietatea quiritara asupra acelui lucru mancipi.
Prin introducerea proprietatii pretoriene, n dreptul roman clasic s-a semnalat o
dedublare a proprietatii. Astfel, un bun mancipi putea avea doi proprietari: unul era
proprietarul quiritar, care l nstrainase prin traditie, iar celalalt era cel care-l avea printre
77
39
lucrurile sale ( in bonis habet), adica proprietarul pretorian (cel care dobndise lucrul
mancipi prin traditie).78
ATRIBUTELE PROPRIETARULUI PRETORIAN: ius utendi, ius fruendi, ius
abutendi ( acesta cu urmatoarea restrictie: nu putea dispune juridic de bun folosindu-se
de modurile de dispozitie de ius civile: mancipatia, in iure cessio sau legatul per
vindicationem).
SANCTIUNEA PROPRIETATII PRETORIENE:
Exceptii:
Exceptio de dol (Primus i vinde prin traditie lui Secundus un bun

mancipi. Primus, stiind ca dupa ius civile, tot el este proprietarul quiritar
al lucrului vndut, introduce mpotriva lui Secundus actiunea rei
vindicatio. Secundus pentru a nu pierde att bunul ct si banii pe care
I-a dat lui Primus, n chip de pret, i cere magistratului sa introduca n
formula exceptia de dol, prin care va paraliza actiunea lui Primus);
Exceptio rei venditae et traditae (Primus i vinde lui Secundus, prin

traditie un teren italic. Apoi, prin mancipatie, acelasi Primus i vinde
terenul lui Tertius. Tertius introduce actiunea de rei vindicatio mpotriva
lui Secundus. Acesta va cere inserarea n formula a exceptiei rei
venditae et traditae, conform careia lucrul a fost vndut si remis de la
mna la mna. Astfel, se va paraliza revendicarea lui Tertius).
c)Actiunea publiciana (a fost creata de catre pretorul Publicius, dupa modelul
actiunii rei vindicatio, pentru a-l ajuta pe proprietarul pretorian sa-si revendice bunul,
ajuns n posesia unei alte persoane sau chiar n posesia proprietarului quiritar). Formula
actiunii publiciene continea fictiune conform careia, proprietarul pretorian uzucapase
lucrul, transformndu-se n proprietar quiritar. Proprietarul quiritar putea invoca
mpotriva publicienii, exceptia iustii domini (proprietar dupa ius civile), nsa proprietarul
pretorian i raspundea cu replicatio rei venditae et traditae( prin care arata ca
proprietarul quiritar I-a nstrainat lucrul contra unei sume de bani si ca I l-a remis prin
traditie).79
Proprietatea pretoriana a fost extinsa, prin senatus consulte si prin constitutii
imperiale, la numeroase situatii, n care ius civile nu recunostea nici un drept de
proprietate. Iata cteva dintre ele:
78
40
Succesorul pretorian (bonorum possesor);

Cumparatorul averii debitorului insolvabil (bonorum emptor);
Damnum infectum (paguba neprodusa). Daca o casa ameninta sa se
prabuseasca peste casa vecinului, atunci proprietarul casei n ruina trebuia sa-I
ofere vecinului o suma de bani suficienta pentru despagubirea acestuia, n cazul
n care casa sa i-ar fi fost distrusa prin prabusirea casei n ruina. Daca
proprietarul casei n ruina refuza sa ofere cautiunea mentionata, atunci, pretorul
l putea trimite pe vecinul amenintat n posesia casei n ruina. Vecinul devenea,
astfel, proprietar pretorian al casei n ruina.
Delictul comis de o persoana n puterea unui pater familias (alieni iuris).
Daca un alieni iuris savrsea un delict, stapnul lui avea doua posibilitati de a-I
oferi satisfactie victimei delictului: fie platea o amenda, fie l abandona pe autorul
delictului n puterea victimei. Daca stapnul nu platea amenda, dar nici nu-l
abandona pe autor, victima devenea, prin decretul pretorului, proprietar pretorian
al autorului delictului.
Proprietatea pretoriana a disparut n epoca lui Iustinan, care a suprimat, ca
desueta, clasificarea bunurilor n mancipi si nec mancipi.
4.3.4.Proprietatea provinciala si cea peregrina

Pamntul din provincii era ager publicus (era proprietatea statului roman, n
provinciile senatoriale sau era proprietatea mparatului, n provinciile imperiale). Nici un
cetatean roman nu putea sa devina proprietar quiritar asupra unui pamnt sau asupra
unei cladiri din provincie. Totusi, portiuni din ager publicus erau distribuite cetatenilor
romani, spre cultivare, spre folosinta. Odata cu trecerea timpului, cetatenilor romani
care exploatau portiuni din ager publicus li s-a recunoscut att posesia asupra acestor
terenuri, ct si dreptul de dispozitie juridica (prin traditie) si materiala80.
Proprietatea provinciala (possessio usus fructus, habere licere) reprezinta
dreptul subiectiv al cetatenilor romani asupra pamnturilor si cladirilor din provincii,
79
80
Ibidem, p.159;
Ibidem, p.158;
41
drept ocrotit prin edictul guvernatorului de provincie si care confera titularului aceleasi
atribute ca dreptul de proprietate quiritara.
SANCTIUNEA PROPRIETATII PROVINCIALE: o actiune utila, construita dupa
modelul actiunii de rei vindicatio.81
n cursul secolului al III-lea d.Hr., proprietatea provinciala se confunda cu cea
quiritara, caci dispare distinctia dintre imobilele italice si cele provinciale.82
Proprietatea peregrina reprezinta dreptul real al peregrinilor fara ius commercii,
recunoscut si ocrotit prin edictul pretorului peregrin (la Roma) si prin edictul
guvernatorului (n provincie), drept n temeiul caruia peregrinii dobndesc, asupra
lucrurilor lor, atribute asemanatoare celor ale proprietarilor quiritari.
SANCTIUNEA PROPRIETATII PEREGRINE: o actiune utila, construita dupa
modelul actiunii rei vindicatio (continea fictiunea conform careia peregrinul trebuie
considerat cetatean roman).
Proprietatea peregrina a disparut n secolul al III-lea d.Hr., n urma edictului lui
Caracalla, prin care toti peregrini au primit cetatenie romana, cu exceptia celor
dediticii.83
4.4.Apararea proprietatii
4.4.1.Rei vindicatio
Revendicarea este actiunea reala si civila prin care proprietarul quiritar pretinde
restituirea lucrului obiect al dreptului de proprietate quiritara, de la cel care-l detine cu
orice titlu.
n fata instantelor ordo iudiciorum privatorum, actiunea n revendicare se
introduce prin formula petitorie.
Conditii pentru intentarea actiunii n revendicare:
Bunul revendicat:
Lucru roman, obiect al proprietatii quiritare;
Corporal (se pretindea posesiunea si se intentau mpotriva posesorului sau
detentorului, ori numai lucrurile corporale sunt susceptibile de posesiune);
81

Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.158
83
Ibidem, p.157;
82
42
Lucrul sa fie de specie (adica individualizat). Pentru considerente practice, s-a

admis ca se poate revendica un ansamblu de bunuri de acelasi fel precum o
turma de oi sau de vite.
Reclamantul:
Proprietar quiritar (cetatean roman sau peregrin cu ius commercii);
Sa probeze ca persoana de la care a dobndit bunul era, si ea, proprietar
quiritar, ntruct l capatase, la rndu-I de la un proprietar quiritar, care la l
dobndise de la un alt proprietar quiritar si tot asa pna se ajungea la
persoana care-l dobndise printr-un mod originar. Sarcina aceasta att de
dificila era usurata de existenta uzucapiunii;
Sa nu se afle n posesia bunului revendicat.
Prtul:
Ca regula generala, trebuie sa fie posesor al lucrului revendicat;
Exceptii:
- prt poate fi si persoana care, prin dol, nceteaza sa posede( cel care
vazndu-se amenintat cu revendicarea distruge bunul, l nstraineaza sau l
abandoneaza);
- prt poate fi si acela care se lasa urmarit cu revendicarea desi nu este
posesor al bunului revendicat (aceasta spre a-l sanctiona pentru ca, prin fapta sa l-a
indus n eroare pe proprietar si I-a permis adevaratului posesor sa obtina proprietatea
quiritara asupra bunului, prin uzucapiune.
n situatia exceptiilor de mai sus, prtii nu pot fi obligati de catre judecator sa
restituie bunul revendicat, caci acestia nu-l poseda. Ei vor fi obligati, nsa, sa-I plateasca
reclamantului o suma de bani echivalenta cu interesul acestuia ca bunul sa-I fost
restituit n natura. 84
Exceptiile prtului: exceptia de dol, rei venditae et traditae, rei donatae et
traditae, exceptia de uzufruct, de gaj etc.
Efectele actiunii n revendicare:
Daca judecatorul constata ca reclamantul n actiunea de revendicare are
dreptate, atunci pronunta o sentinta prin care:
- Reclamantul obtine lucrul si accesoriile sale. Pentru a-l determina pe prt sa
napoieze bunul n natura, actiunea n revendicare avea o clauzula arbitrara, care-i
84
M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.319-321;
43
permitea reclamantului sa indice, sub prestare de juramnt, ct valoreaza acel lucru

pentru el. Aceasta valoare indicata de reclamant depasea cu mult valoarea de piata a
bunului, astfel nct, prtul prefera sa napoieze bunul n natura, dect sa-l pastreze,
platind un suprapret. n procedura formulara, nca n faza in iure, prtul era obligat sa-I
faca reclamantului o promisiune, ntarita cu doi garanti, ca va plati suma de bani la care
va fi condamnat (satisdatio iudicatum solvi). Daca nu facea aceasta promisiune,
devenea indefensus si se trecea la executarea silita. n vremea lui Iustinian, ordinul
judecatorului, adresat prtului, de a restitui lucrul era executat cu ajutorul fortei
publice85.
- Reclamantul dobndeste att produsele ct si fructele bunului revendicat.
Prtul care a fost posesor de buna-credinta (adica nu a stiut ca bunul este proprietatea
unei alte persoane) trebuie sa-I restituie reclamantului doar fructele dobndite dupa litis
contestatio, caci doar din acel moment a aflat ca lucrul are un alt proprietar. Aceasta
solutie vrea sa-l rasplateasca pe posesorul de buna-credinta pentru munca depusa spre
a face lucru sa rodeasca fructe industriale si, n acelasi timp, vrea sa-l protejeze pe
acelasi posesor, care a consumat mai mult din fructele naturale ale bunului, avnd
convingerea ca bunul si fructele acestuia sunt ale sale. Din epoca lui Iustinian,
posesorul de buna-credinta trebuia sa-I restituie reclamantului toate fructele pe care nu
le-a consumat. Nu trebuia nsa sa-l despagubeasca pe reclamant, n vreun fel pentru
fructele pe care deja le consumase.
- Prtul trebuie sa-l despagubeasca pe reclamant pentru eventualele
stricaciuni ale lucrului produse din vina lui. Pentru stricaciunile produse nainte de litis
contestatio, prtul va raspunde doar pentru o greseala foarte grava , sau pentru o
greseala pe care nu ar fi facut-o atunci cnd si administra propria avere. Daca
stricaciunile s-au produs dupa litis contestatio, atunci prtul va raspunde pentru orice
greseala pe care un bun administrator al lucrului nu ar fi comis-o. Se observa ca n
situatia stricaciunilor produse dupa litis contestatio, culpa prtului este judecata in
abstracto, adica prin raportarea la idealul de bun administrator. Aceste solutii au
urmatoarele justificari: nainte de litis contestatio, prtul considera bunul ca pe un
element al averii sale. De aceea, i este ngaduita o oarecare neglijenta n administrarea
85
Ibidem, p.321-322;
44
bunului. Dupa litis contestatio nsa, prtul trebuie sa tina seama de ipoteza restituirii
bunului catre reclamant. De aceea, nu i este iertata nici o neglijenta.86
- Prtul trebuie sa fie despagubit de catre reclamant pentru cheltuielile
necesare facute n legatura cu bunul. Posesorul de buna-credinta are dreptul si la
despagubiri pentru cheltuielile utile, n masura n care acestea au sporit valoarea
bunului. Prtul nu are dreptul la despagubiri pentru cheltuielile voluptorii, dar poate
ridica ornamentele n care s-au materializat acestea, cu conditia de a nu deteriora
bunul.
DICTIONAR:
Cheltuielile necesare sunt acelea fara de care lucrul se deterioreaza sau dispare. Ex:
cheltuielile facute cu medicamentatia necesara pentru tratamentul sclavului bolnav.
Cheltuielile utile sunt acelea care maresc valoarea lucrului. Ex: nlocuirea acoperisului
de sindrila cu unul facut din tigle.
Cheltuieli voluptorii sunt acelea care nfrumuseteaza lucrul. Ex: cheltuielile facute
pentru decorarea cu mozaic aurit a pardoselii dintr-o camera.
4.4.2.Actiunea publiciana
Actiunea publiciana reprezinta actiunea reala honorara care i permite
proprietarului pretorian sa dobndeasca posesiunea lucrului, posesiune pe care fie a
pierdut-o, fie nu a avut-o niciodata. Aceasta actiune, are o formula copiata dupa cea a
revendicarii, singura diferenta fiind reprezentata de fictiunea, conform careia s-a mplinit
termenul necesar pentru dobndirea de catre reclamant a proprietati quiritare prin
uzucapiune.
Conditiile de exercitare si solutionarea actiunii publiciene difera dupa cum
reclamantul este proprietar pretorian sau posesor de buna-credinta.
4.4.3. Actiunea publiciana a proprietarului pretorian
CONDITII
DE
EXERCITARE:
Reclamantul
este
proprietarul
pretorian
(dobnditorul unui res mancipi prin traditiune), iar prtul poate fi ori proprietarul quiritar
al lucrului respectiv ori un simplu posesor sau detentor.
86
Ibidem, p.323;
45
SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE: Reclamantul va cstiga posesia

bunului sau, daca n calitate de prt apare proprietarul quiritar. Acesta se apara cu
exceptia iusti domini (proprietar de drept). Reclamantul raspunde cu replicatio doli
(replica de dol), cu replicatio rei venditae et traditae (invocnd ca lucrul I-a fost vndut si
predat prin traditiune) sau cu replicatio rei donatae et traditae etc. De asemenea,
reclamantul va dobndi bunul, daca, prtul este un simplu posesor sau un detentor.
4.4.4.Publiciana posesorului de buna- credinta
CONDITII DE EXERCITARE: Reclamantul este ntotdeauna un posesor de
buna-credinta (adica o persoana care a dobndit un lucru de la o alta persoana pe care
o crede adevaratul proprietar al bunului, desi n realitate nu este). n calitate de prt,
apare fie adevaratul proprietar al bunului, fie un alt posesor de buna-credinta.
SOLUTIONAREA ACTIUNII PUBLICIENE:
Daca prtul este adevaratul proprietar al bunului, atunci prin exceptia iusti
domini actiunea publiciana este paralizata. Posesorul de buna-credinta pierde procesul
si nu va obtine bunul urmarit.
Daca prtul este si el un posesor de buna-credinta, atunci avem doua
posibilitati:
Daca prtul a obtinut lucrul de la acelasi fals proprietar al lui, atunci va cstiga
procesul acela dintre posesorii de buna-credinta care a intrat primul n posesia lucrului.
Daca reclamantul a fost pus primul n posesia lucrului, atunci la exceptia rei venditae et
traditae pe care o invoca prtul, reclamantul va raspunde cu replicatio primo rei
venditae et traditae si cstiga procesul. Daca prtul a fost pus primul n posesia
lucrului, atunci va cstiga procesul invocnd exceptia primo rei venditae et traditae.87
Daca n calitate de prt se afla un posesor de buna-credinta care a dobndit
lucrul de la un alt fals proprietar, procesul va fi cstigat de acela dintre posesorii de
buna-credinta care poseda lucrul n momentul procesului (adica n momentul lui litis
contestatio). Se urmeaza principiul: In pari causa, melior est causa possidentis (n
situatii identice, este preferat posesorul actual).88
87
88
Ibidem, p.325-326;
Ibidem, p.326;
46
4.5. Posesiunea
4.5.1. Definitia posesiunii
Posesiunea reprezinta dreptul subiectiv ocrotit prin edictul magistratilor judiciari,
n temeiul caruia o persoana (cetatean roman, peregrin cu ius commercii sau peregrin)
dobndeste asupra unui lucru, atribute asemanatoare cu cele conferite de dreptul de
proprietatea quiritara, dar, n conditii care mpiedica dobndirea proprietatii quiritare
asupra bunului respectiv.
Posesiunea, fiind reglementata prin edictul pretorului, era privita de catre
jurisprudenti, ca o institutie juridica ce apartine de factum(dreptul creat de catre
pretor).89 nsa, savantii moderni au interpretat gresit sensul cuvntului factum,
interpretndu-l drept realitate care scapa reglementarii juridice si au concluzionat ca
posesiunea nu este un drept ci o stare de lucruri n care o persoana se comporta fata
de un bun ca si cum ar fi titularul unui drept real asupra acelui bun sau drept puterea
fizica ce se exercita asupra unui bun.90 Asadar, definitiile moderne ale posesiei nu
sunt ntru-totul corecte, ntruct posesiunea reprezinta un drept si nu un fapt, cel putin
din punctul de vedere al istoriei dreptului.
4.5.2. Elementele posesiunii
Posesiunea are doua elemente:
A.CORPUS (puterea fizica asupra lucrului, stapnirea efectiva a lucrului). Lucrul
mobil se ia n mna. Imobilul se ia n stapnire fie prin izgonirea persoanei care-l
ocupa fara drept, fie prin savrsirea unui act de stapn ( ruperea unei crengi
dintr-un pom din livada, schimbarea ncuietorii de la usa de intrare etc).
B.ANIMUS DOMINI (elementul intelectual, adica intentia cu care stapneste
bunul posesorul). De fapt, prin animus trebuie sa ntelegem nu att adevaratele gnduri
ale posesorului legate de stapnirea lucrului, ct atitudinea pe care dreptul roman
credea ca o adopta posesorul fata de acel lucru. Juristii romani considerau ca pentru a
deveni posesor trebuie sa stapnesti un lucru n circumstante care sa dezvaluie unul
din urmatoarele doua tipuri de animus :
89
Ibidem, p.330;
90
47
animus domini (intentia de a te comporta fata de lucru ca un adevaraat

proprietar)
animus sibi habendi (dorinta de a pastra lucrul respectiv doar pentru

tine). Animus sibi habendi se cerea doar pentru cei care stapneau
terenuri din ager publicus, numite ager occupatorius, ntruct, cel putin n
teorie, posesorii nu puteau deveni proprietari asupra acestor terenuri ( care
erau considerate ca extra patrimonium). Animus domini se cerea pentru
posesorii acelor lucruri care pot fi nsusite de catre particulari ( res in
patrimonio).91 Acest animus domini este n conceptia lui Savigny (Tratat
despre posesie), elementul care distinge posesia ( possessio civilis) de
detentie (possessio naturalis). Detentorul nu are animus domini, ntruct
titlul, n virtutea caruia exercita stapnirea materiala asupra bunului,
dovedeste ca proprietatea bunului apartine unei alte persoane.92 Pentru
Ihering, nsa, acest element intentional al posesiei este reprezentat doar de
affectio tenedi (vointa de a pastra lucrul, fie ca exista sau nu intentia de a
te comporta fata de lucru asemeni unui proprietar). Ihering considera, deci,
n lucrarea Despre rolul vointei n posesie, ca nu exista nici o diferenta
ntre detentie si posesiune. Conceptia lui Ihering, desi preluata n Codul
civil german, este respinsa de doctrina franceza si romna de drept civil.
Cel care reuneste n persoana sa cele doua elemente ale posesiunii devine
posesor.
4.5.3.Dobndirea si pierderea posesiunii
Posesiunea se poate dobndi:
A. De catre nsusi posesorul;
B. Prin intermediul altei persoane
A. Dobndirea posesiunii chiar de catre posesor
O persoana devine posesor al unui anumit lucru in patrimonio, daca obtine
stapnirea efectiva a respectivului lucru (corpus), cu intentia de a se comporta ca un
adevarat proprietar (animus domini). O persoana devine posesor asupra unui teren din
ager publicus, daca l stapneste efectiv, cu intentia de a-l pastra pentru sine (animus
sibi habendi).
91
48
M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.331-332;
B. Dobndirea posesiunii prin intermediul altei persoane

n vechiul drept roman se considera ca nu se poate dobndi animus printr-o alta
persoana. Dar, copilul pna la 7 ani (infans), nebunul sau persoana juridica nu pot avea
niciodata un animus. Din aceasta cauza, s-a admis ca animus poate fi dobndit prin
intermediul urmatoarelor trei persoane: tutorele unui infans, curatorul nebunului si
administratorul persoanei juridice.93 Ca o curiozitate, mentionam si solutia conform
careia sclavul cu peculiu poate dobndi, pentru stapnul sau, att animus ct si
corpus.94
n vechiul drept roman s-a considerat ca un pater familias poate dobndi corpus
asupra unui lucru prin intermediul unei persoane n putere (alieni iuris). Corpus nu putea
fi dobndit, nsa, prin intermediul unei persoane care nu se afla n puterea lui pater
familias (sui iuris). n epoca clasica, s-a admis, nsa, ca mandatarul sau gerantul de
afaceri (ambii persoane sui iuris) dobndesc corpus pentru un pater familias. Pater
familias obtine posesia prin intermediul mandatarului n momentul n care acesta obtine
corpus (aceasta ntruct pater familias si-a manifestat animus domini nca din momentul
n care l-a mputernicit pe mandatar). Pater familias obtine posesiunea prin intermediul
gerantului de afaceri, doar n ziua n care ratifica actele gerantului, caci doar n acel
moment si manifesta animus-ul care alaturat lui corpus, dobndit anterior, confera
posesia. 95
Posesiunea se pierde, de regula, prin pierderea concomitenta a celor doua
elemente: corpus si animus. Spre exemplu, un posesor i nmneaza lucrul, prin traditie,
unei alte persoane.
Posesiunea se pierde, uneori, prin pierderea unuia din cele doua elemente,
corpus si animus. Pierderea lui corpus se realizeaza atunci cnd lucrul nu se mai
gaseste n puterea posesorului, n stapnirea lui. Spre exemplu, lucrul este furat de
catre un hot, sau sclavul fuge de la stapn.96 Totusi, n situatia pasunilor, folosite de
catre pastori doar n anumite perioade ale anului, s-a admis solutia conform careia
pastorii retineau posesia acestora numai prin animus, chiar daca n anumite perioade
nu aveau si corpus-ul.97 Pierderea lui animus se realizeaza atunci cnd, desi stapnim
efectiv un lucru, nu mai avem intentia sa-l pastram pentru noi nsine, ci l stapnim
92

Ibidem, p.165;
94
M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p333;
95
96
Ibidem, p.165;
97
M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 333;
93
49
pentru altul. Exemplu: proprietarul casei si vinde casa unei alte persoane, dar ramne
sa locuiasca n aceasta n calitate de chirias.
4.5.4.Persoanele care au posesiunea
Au posesiunea urmatoarele persoane:
- Proprietarul quiritar, proprietarul pretorian, provincial sau peregrin daca
stapneau efectiv bunul;
- Posesorul de buna-credinta;
- Posesorul de rea-credinta (hotul, cel care dobndeste un imobil prin violenta);
- Posesorul pe ager publicus,
- Locatarii pe termen lung (arendasul lui ager vectigalis, emfiteotul);
- Precaristul (este posesor fata de toti, cu exceptia proprietarului lucrului pe care
l-a primit cu titlu precar);
- Creditorul gajist, n legatura cu bunul dat n gaj;
- Depozitarul sechestru (adica persoana ce pastreaza un bun asupra caruia
exista un litigiu, pna la pronuntarea sentintei).
Nu sunt posesori urmatoarele persoane:
- Locatarii pe termen scurt (chiriasul si arendasul);
- Uzufructuarul;
- Depozitarul ordinar;
- Comodotarul.98
Din ce cauza sunt considerati posesori, creditorul gajist sau precaristul, att
timp ct nici unul din ei nu are animus domini n legatura cu stapnirea lucurului in
patrimonio ? Savigny considera ca aceste doua persoane au o posesie derivata, adica
ei pastreaza posesiunea pentru proprietar, care le-a ncredintat-o cu misiunea de a o
apara.99
4.5.5. Posesiunea drepturilor (quasi-posesiunea)
Quasi-posesiunea reprezinta
posesiunea drepturilor reale, altele dect
proprietatea, cum ar fi servitutile, posesiune manifestata prin exercitiul acestor drepturi.

Quasi-posesiunea a fost o notiune contestata de o parte din jurisprudentii romani,
ntruct ei considerau ca drepturile reale asupra lucrurilor altora, fiind incorporale nu
98
Ibidem, p.334;
50
sunt susceptibile de posesie. Dar sustinatorii quasi-posesiunii au triumfat, opinia lor

impunndu-se, dupa unii specialisti, la sfrsitul secolului I d.Hr, dupa altii, n epoca lui
Constantin, sau chiar n vremea lui Iustitnian, cnd textele privind aceasta chestiune au
fost interpolate.100
Sunt susceptibile de quasi-posesiune:
Servitutile prediale rustice (considerate lucruri corporale). Se pare ca ele stau la
originea cvasiposesiunii.
Servitutile personale;
Anumite servituti urbane cum ar fi servitutea de scurgere,
Dreptul de superficie.101
Consecintele quasi-posesiunii:
- Drepturile reale de mai sus pot fi dobndite prin traditie ( quasi-traditio);
- Drepturile reale de mai sus pot fi dobndite printr-o posesiune prelungita (
longa posessio sau diuturnus usus);
- Quasi-posesiunea este ocrotita printr-o actiune publiciana utila si prin quasiinterdicte.102
4.5.6.Efectele posesiunii
Posesiunea produce urmatoarele efecte juridice importante:
a) Posesiunea reprezinta temeiul a trei moduri de dobndire a proprietatii:
ocupatiunea ( prin care dobndim posesiunea unui lucru care anterior nu a apartinut
nimanui), traditiunea (care consta n cedarea posesiunii unui lucru) si uzucapiunea
(care consta n posesiunea continua a unui bun, n anumite conditii, prevazute de ius
civile).
b)Posesorul de buna-credinta are datorita posesiunii anumite avantaje: poate
uzucapa lucrul, dobndeste fructele lucrului si poate reclama posesiunea lucrului de la o
alta persoana prin intermediul actiunii publiciene;
c)Posesorul, fie de buna-credinta, fie de rea-credinta, este protejat de catre
pretor prin interdictele posesorii;
99
Ren Foignet ,op.cit, vol.I, p.169

Ibidem, p.171;
101
Ibidem, p.171;
102
Ibidem, p.171;
100
51
d)n cursul unui proces de revendicare, posesiunea i asigura posesorului

calitatea procesuala de prt, mai avantajoasa dect cea de reclamant, caci nu trebuie
sa probeze nimic.103
4.5.7.Protectia posesiunii. Interdictele posesorii

uti possidetis, utrubi, unde vi, unde vi armata, de precario
Posesiunea era protejata, la epoca clasica, prin intermediul interdictelor
posesorii (mijloace ntemeiate pe puterea pretorului de a comanda civil si militar
imperium). Actiunea publiciana (ntemeiata pe puterea pretorului de a organiza
procesele ntre particulari iurisdictio) proteja doua forme speciale de posesiune : este
vorba de proprietatea pretoriana si de posesiunea posesorului de buna-credinta.
ntruct despre actiunea publiciana am vorbit att n paragraful 4.3.3., ct si n
paragrafele 4.4.2 , 4.4.3 si 4.4.4, n continuare ne vom referi doar la interdictele
posesorii.
Interdictul reprezinta un ordin prin care magistratul fie interzice, fie ordona
savrsirea unei anumite actiuni.. Acest ordin se dadea fara verificarea minutioasa a
faptelor si era , de asemenea, un ordin conditional. Din aceasta cauza daca o parte
dintr-un litigiu privind tulburarea posesiunii asupra unui lucru, nu respecta interdictul,
atunci cealalta parte deschidea un proces prin intermediul caruia judecatorul verifica
care dintre parti nu putea beneficia de protectia oferita de interdict, ntruct nu
ndeplinea conditiile prevazute acolo.104
Interdictele posesorii se mpart n doua clase:
Interdictele prohibitorii (retinendae possessionis causa) care au drept scop
recunoasterea posesiunii si ncetarea tulburarii ei de catre un tert. Pretorul
intervine pentru a solutiona conflictul dintre doua persoane care se pretind,
amndoua, proprietare ale aceluiasi lucru. El interzice ca sa fie tulburata
persoana care poseda n anumite conditii.105 Aceste interdicte sunt, la rndu-le
de doua tipuri:
103
Interdictul uti possidetis;
Interdictul utrubi.
Ibidem, p.162;
M.V.Jakota, op.cit., vol. I, p. 141-142;
105
104
52
Interdicte recuperatorii (recuperandae possessionis causa) care au drept scop

recuperarea posesiunii pierdute. Aceste interdicte sunt de patru tipuri:
Interdictul unde vi;
Interdictul unde vi armata;
Interdictul de precario;
Interdictul de clandestina possesione.

INTERDICTELE PROHIBITORII:
Interdictul uti possidetis ( numit asa dupa primele cuvinte ale formulei), era pus la
dispozitia posesorului actual al unui imobil pentru a-I ndeparta pe cei care-I
tulburau posesiunea. Formula interdictului era urmatoarea: Cum posedati acum
acest imobil despre care este vorba n procedura, pe care nu-l posedati prin
violenta, nici clandestin, nici cu titlu precar, astfel sa-l posedati. mpotriva acestei
situatii va opresc sa folositi violenta106. Se observa din formula, ca interdictul uti
possidetis l proteja pe posesorul actual doar daca acesta exercita asupra
imobilului o posesie neviciata fata de persoana sau persoanele care l tulburau,
adica o posesie care sa fie nec vi (fara violenta), nec clam ( sa fie exercitata
public si nu n mod clandestin), nec precario ( lucrul sa nu fi ajuns la posesor n
urma unei concesiuni gratuite facute de catre proprietarul lucrului sau de catre un
posesor al lui).
Interdictul utrubi era destinat apararii posesorului unui lucru mobil. Formula
interdictului proteja acea persoana care posedase lucrul mai mult timp n anul
dinaintea eliberarii interdictului. Aceasta posesie trebuia sa fie lipsita de vicii fata
de persoana care-l tulbura pe posesor.
n cazul ambelor interdicte posesorii, partea care avea o posesiune viciata
asupra lucrului, pierdea lucrul, n favoarea celeilalte parti.107
n epoca lui Iustinian, cele doua interdicte prohibitorii (utrubi si uti possidetis) se
confunda, transformndu-se ntr-o unica actiune care-l protejeaza pe posesorul actula
al bunului mobil sau imobil.108
INTERDICTELE RECUPERATORII
Interdictul unde vi (de vi quotidiana) era acordat posesorului care a fost expulzat
cu violenta din stapnirea lucrului. Pentru a fi protejat prin acest interdict,
106

Ibidem, p:337;
108
107
53
reclamantul trebuia sa fi exercitat asupra lucrului o posesie lipsita de vicii, fata de

persoana ce l-a deposedat prin violenta si sa fi cerut interdictul n cel mult un an
de la deposedare.
Interdictul unde vi armata era acordat posesorului care fusese expulzat din
stapnirea lucrului de catre persoane narmate. Posesorul expulzat era aparat de
acest interdict chiar daca posesia lui asupra lucrului era viciata fata de persoana
care l-a expulzat si chiar daca se scursese mai mult de un an de la deposedare.
n epoca lui Iustinian, dispare distinctia ntre vis quotidiana si vis armata.
Posesorul expulzat prin violenta are o actiune care-l protejeaza chiar daca
posesiunea lui este viciata. Aceasta actiune se introduce n termen de un an de
zile de la expulzarea prin violenta109.
Interdictul de precario proteja persoana care, la cerea unei alte persoane, i
cedeaza acesteia, gratuit, un lucru, n schimbul respectului, ajutorului si a unei
parti din fructele bunului. Aceasta concesiune gratuita se revoca la prima
manifestare de vointa a celui care a cedat lucrul (proprietarul lui sau posesorul
lui). Daca precaristul nu mai voia sa restituie lucrul, proprietarul lucrului sau
posesorul lui foloseau interdictul n discutie. Mentionam ca precaristul era
posesor al lucrului fata de toate celelalte persoane cu exceptia celui care I-a
cedat lucrul.110
Interdictul de clandestina possessione proteja posesorul care a fost lipsit de
posesiunea lucrului sau n mod clandestin.111
Temeiul protejarii posesiunii. Din ce cauza, romanii au considerat ca trebuie

protejata posesiunea, avantajnd, astfel, persoana care nu este proprietarul bunului si
care, n anumite situatii cum ar fi cea a hotului, stie cu siguranta ca nu poate avea
aceasta calitate ?
Explicatia lui Savigny: posesiunea a fost sanctionata pentru apararea pacii
publice. Interdictele posesorii au aparut din grija de a-I mpiedica pe oameni sa-si faca
singuri dreptate. Ele au menirea de a pastra starea de fapt existenta pna n momentul
n care se va pronunta instanta.
109
Ibidem, p.168;
Pentru primele trei interdicte recuperatorii, a se vedea M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.337-338;
111
110
54
Explicatia lui Ihering: protejarea posesiunii prin interdicte nseamna de fapt

protejarea proprietatii. Interdictul este un mijloc de protectie al proprietatii mult mai
comod dect actiunea rei vindciatio, ntruct proprietarul nu mai trebuie sa-si
dovedeasca proprietatea (adica ca a obtinut lucrul de la un proprietar care la rndu-I
obtinuse lucrul de la un proprietar etc.). n majoritatea cazurilor, posesorul este si
proprietar, deci prin protejarea posesorului, nsusi proprietarul este protejat. Sigur,
uneori, de protectie beneficiaza si un posesor fara titlu, un hot spre exemplu, dar aceste
cazuri sunt extrem de rare, astfel nct pretorul le neglijeaza. 112
4.6. Servitutile
Servitutile reprezinta drepturi reale stabilite fie n folosul unei anumite persoane,
n calitatea ei de proprietar al unui imobil, fie n folosul unei anumite persoane, asupra
lucrului proprietate al altei persoane.
Servitutile reprezinta dezmembraminte ale dreptului de proprietate, ntruct n
situatia unui lucru grevat de servituti, o parte din atributele dreptului de proprietate
ramn la proprietar (cum ar fi ius abutendi, uneori si ius fruendi), n timp ce altele se afla
la titularul servitutii (ius utendi, uneori si ius fruendi etc).113
Servitutile sunt de doua feluri: prediale si personale. Cele prediale sunt cele
mai vechi. Categoria servitutilor personale a fost creata, se pare de Iustinian, pentru a
cuprinde drepturi reale cum ar fi uzufructul, uzul, habitatia, operae, create n epocile
anterioare lui.114
4.6.1.Servitutile prediale
Servitutile prediale reprezinta sarcini impuse oricarei persoane care devine

proprietarul unui imobil (numit fond aservit), n folosul oricarei persoane care devine
proprietarul unui alt imobil (numit fond dominant). O alta definitie, mai concisa este
urmatoarea: sarcini impuse unui fond n folosul altui fond.115
Dupa cum fondul dominant are sau nu pe el o cladire, servitutile prediale se
mpart n :
112
Ibidem, p.170;
Ibidem, p.211;
114
115
113
55
Servituti prediale rustice ( erau stabilite n folosul oricarei persoane care devenea
proprietarul unui anumit teren viran, lipsit de orice cladire);
Servituti prediale urbane (erau stabilite n folosul oricarei persoane care devenea
proprietarul unei anumite cladiri).
Servitutile prediale rustice (rurale) cuprind urmatoarele drepturi reale:
Servitutile de trecere, alcatuite din:
Iter (dreptul de trecere cu piciorul pe pamnt strain);
Via (dreptul de a trece cu caruta pe pamnt strain);
Actus ( dreptul de a trece cu turmele de vite pe terenul altuia)
Ius pascendi ( dreptul de a paste turmele pe terenul atuia);
Aquaeductus ( dreptul de a aduce apa pe terenul tau, printr-o conducta ce trece
pe terenul altuia)116;
Acquaehaustus (dreptul de a scoate apa dintr-o fntna situata pe terenul
altuia);
Dreptul de a scoate nisip dintr-o cariera aflata pe terenul altuia;
Dreptul de a face var cu calcarul de pe terenul altuia, etc.117
Servitutile prediale rustice erau lucruri corporale, suceptibile de posesie si res
mancipi. Prin urmare, puteau fi nstrainate prin mancipatiune, puteau fi ipotecate si,
pna la Legea Scribonia, puteau fi uzucapate. Se observa ca majoritatea servitutilor
rurale constau n fapte ale omului, deci, sunt discontinui. Din aceasta cauza, servitutile
prediale rurale (rustice) se sting prin neuz.118
Servitutile prediale urbane cuprind urmatoarele drepturi reale:
Cloaca ( servitutea de scurgere a apelor de canal, de pe fondul
dominant, pe cel aservit);
Stilicidium (servitutea de scurgere a apei de ploaie);
Servitus oneris ferendi (servitute ce impunea proprietarului unei
cladiri sa permita ca asupra acelei cladiri sa apese greutatea unei
constructii vecine, apartinnd altei persoane, constructie ce se
sprijina de cladirea aservita);
Servitus altius tolendi (servitutea ce-I permitea proprietarului cladirii
dominante sa o nalte mai sus dect cladirea dominata) etc.
116
Ibidem, p.117;
118
117
56
Servitutile urbane sunt lucruri necorporale si nec mancipi. Ele nu constau n

fapte ale omului si , spre deosebire de cele rurale, sunt continui.119
4.6.2.Servitutile personale
Servitutile personale reprezinta dreptul real stabilit n avantajul unei persoane
bine-determinate asupra unui lucru aflat n proprietatea unei alte persoane.
Servitutile personale cuprind urmatoarele drepturi reale:
Usus fructus (uzufructul);
Usus (uzul);
Habitatio (habitatia);
Operae animalis vel servi120.
A. Uzufructul este dreptul real care-i permite titularului sa foloseasca bunul
altuia si sa-i culeaga fructele, pastrndu-I, nsa, neatinsa substanta.
Uzufructul a aparut n secolul al II-lea .Hr., n legatura cu dota femeii casatorite
sine manu, dota al carei uzufruct i-l lasa sotul prin legat. La nceput, uzufructul a fost
acceptat doar asupra terenurilor si caselor.121 Apoi, uzufructul a fost extins asupra
oricarui lucru corporal neconsumptibil. De asemenea, juristii romani au creat si quasiuzufructul, care se exercita asupra lucrurilor consumptibile (banii, uleiul, vinul etc). n
cazul quasi-uzufructului, obligatia uzufructuarului de a pastra neatinsa substanta
bunului se traducea n obligatia de a restitui, la sfrsitul quasi-uzufructului, proprietarului
bunului consumptibil, un alt lucru consumptibil, de aceeasi calitate si n aceeasi
cantitate ca bunul pe care-l primise n quasi-uzufruct. Aceasta obligatie a quasiuzufructuarului era asigurata printr-o promisiune facuta de uzufructuar proprietarului,
promisiune ntarita cu garanti.122
Uzufructul are urmatoarele caractere juridice:
Drept real (se refera direct la un lucru, nu este un drept contra unei anumite
persoane, care este obligata sa-ti procure folosinta si o parte din fructele unui
lucru, asa cum se ntmpla cu dreptul chiriasului sau arendasului ) ;
Drept temporar (n mod normal, este viager, stingndu-se prin moartea

uzufructuarului). Caracterul sau temporar, deosebeste uzufructul de servitutile
119

121
120
57
reale care sunt perpetue. Uzufructul spre deosebire de servitutile reale poate
fi constituit sub conditie rezolutorie sau sub termen extinctiv123 ;
Dezmebramnt al dreptului de proprietate124

ATRIBUTELE UZUFRUCTUARULUI
Ius utendi ( dreptul uzufructuarului de a se folosi de bunul dat n uzufruct);
Ius fruendi (dreptul uzufructuarului de a dobndi fructele bunului).
Uzufructuarul dobndeste fructele naturale si industriale prin perceptie, adica
prin luarea lor n posesiune (spre exemplu, uzufructuarul unei vii, i culege
strugurii). Aceasta, ntruct el nu este considerat posesor al lucrului. Fructele
naturale si industriale care nu au fost, nca, percepute de catre uzufructuar,
apartin proprietarului lucrului. Daca acestea sunt furate, nainte ca
uzufructuarul sa le fi perceput, doar proprietarul le poate revendica. Aceasta
regula avea si exceptii: uzufructuarul turmei dobndeste miei din momentul
nasterii lor.125 Fructele civile sunt dobndite zi cu zi, uzufructuarul primind
sumele de bani proportionale cu numarul de zile ct dureaza dreptul sau.
Uzufructul, fiind un drept real, nu crea, initial, nici o legatura personala ntre
proprietarul lucrului dat n uzufruct si uzufructuar. Din aceasta cauza, uzufructuarul nu-I
putea pretinde nudului proprietar (care pastreaza ius abutendi) nimic altceva dect sa-I
lase sa se bucure de bunul dat n uzufruct. Uzufructuarul nu-l putea obliga pe nudul
proprietar sa execute o anumita actiune pentru a-I usura exploatarea bunului. Pe dealta parte, nudul proprietar, nu-i putea pretinde uzufructuarului sa aiba grija de bunul dat
n uzufruct, ca un bun administrator, ci doar sa pastreze substanta bunului, adica sa nu
distruga bunul. Mai mult, uzufructuarul nu era obligat sa-I restituie nudului proprietar
bunul dat n uzufruct. La sfrsitul uzufructului, nudul proprietar trebuia sa introduca
actiune n revendicarea mpotriva uzufructuarului sau mpotriva mostenitorilor
uzufructuarului, pentru a obtine bunul dat cndva n uzufruct. Pozitia dezavantajoasa a
nudului proprietar a fost corectata, nsa, de catre pretor care a introdus obligativitatea
unei stipulatii pretoriene, numita cautio usufructuaria, prin care uzufructuarul i promitea
nudului proprietar ca va folosi bunul ca un bun administrator (bun sef de familie) si ca la
sfrsitul uzufructului i va restitui lucrul. Aceasta stipulatie era ntarita cu garanti si-I
acordau nudului proprietar o actiune n plus pentru recuperarea bunului si pentru
122
Ibidem, p.367;
Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.221;
124
Pentru caracterele juridice ale uzufructului, ibidem, p.220;
123
58
stricaciunile aduse lucrului , actiune numita ex stipulatu, mult mai comod de sustinut n
justitie dect revendicarea, ntruct nu presupune dovedirea calitatii de proprietar.
B. Uzul este dreptul real al unei persoane asupra lucrului altuia, drept n temeiul
caruia titularul poate folosi bunul ( ius utendi) fara sa obtina nsa nici un profit
(fara ius fruendi).
n practica, nsa, titularul uzului are un drept limitat asupra fructelor produse de
bun. El percepe doar acele fructe ale bunului necesare nevoilor personale si ale familiei
sale. Uzuarul nu poate sa cedeze exercitiul dreptului sau unei alte persoane, spre
deosebire de uzufructuar. Cu toate acestea s-a admis ca poate exista un locatar al
bunului dat n uz, cu conditia ca acesta sa foloseasca bunul mpreuna cu titularul uzului
si nu n locul acestuia.126
C.Habitatia este dreptul de a sta ntr-o casa.
Habitatia este un drept diferit de uz, ntruct nu se stinge prin capitis deminutio
sau nefolosinta, cum se ntmpla cu uzul.
D.Operae (serviciile animalului sau ale sclavului) reprezinta dreptul unei
persoane anumite de a profita de pe urma muncii depuse de un animal sau de catre un
sclav.
Si acest drept este un drept diferit de cel de uz, pentru aceleasi motive pentru
care habitatia difera de uz. Se pare ca habitatia si operae sunt creatii juridice ulterioare
aparitiei dreptului de uz, juristii romani dorind, n cazul acestor doua servituti personale,
sa nlature neajunsurile provocate de teoria schimbarii starii unei persoane.127
4.6.3.Constituirea, stingerea si sanctiunea servitutilor
1. Constituirea servitutilor prediale:

Servitutile prediale rustice se constituiau prin : in iure cessio, mancipatio,
adiudicatio (arbitrii atunci cnd mparteau un bun si atribuiau partilor proprietatea
asupra partilor din bunul respectiv puteau sa constituie si servituti), testament (prin
legatul per vindicationem), quasi-traditiune (exercitarea servitutii dublata de toleranta
proprietarului fondului aservit), uzucapiune (folosita pentru terenurile din Italia, dar
interzisa de Legea Scribonia) si, pentru fondurile provinciale, prin posesiune
125

127
126
59
ndelungata fara just titlu si fara buna-credinta, posesiune exercitata zece ani ntre
prezenti si douazeci, ntre absenti (longa possessio) sau prin pacte urmate de stipulatii;
b)Servitutile prediale urbane se constituiau direct prin aceleasi moduri ca si
servitutile prediale rustice cu exceptia mancipatiunii. Mancipatiunea putea fi folosita
pentru constituirea indirecta a servitutilor prediale urbane ( proprietarul si vindea viitorul
fond aservit prin mancipatie proprietarului fondului dominant, care printr-o clauza
expresa se obliga sa restituie fondul aservit catre proprietarul sau, mai putin servitutea
prediala urbana.128
Constituirea servitutilor personale:
Se constituie prin aceleasi mijloace ca si cele prediale. Pentru uzufruct , uz sau
habitatie se foloseste mai ales legatul. Servitutile personale se pot constitui sub conditie
rezolutorie sau cu termen extinctiv129.
n vremea lui Iustinian, servitutile prediale si personale se constituiau prin pacte
urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune, prin testament, prin adjudecare, prin
prescriptie sau prin traditiunea fondului cu rezerva servitutii130.
Stingerea servitutilor prediale
Servitutile prediale se sting prin:
a) Renuntarea proprietarului fondului dominant;
b) Pierderea fondului dominant sau a celui aservit;
c) Confuziune ( prioprietarul unuia din cele doua fonduri devine si proprietarul
celuilalt);
d) Neutilizarea servitutii o anumita perioada de timp (perioada egala cu cea
necesara pentru uzucaparea unui imobil).131
Stingerea servitutilor personale:
Servitutile personale se sting prin:
a) Moartea titularului servitutii;
b) Capitis deminutio pentru uzufructuar. Iustinian decide ca uzufructul nu se poate
stinge prin capitis deminutio;
c) Pentru uzufruct, prin neutilizare n timpul cerut pentru uzucapare (1 an pentru
mobile, 2 ani pentru imobile, iar n vremea lui Iustinian, 3 ani pentru mobile, 1020 de ani pentru imobile) ;
128
Pentru constituirea servitutilor prediale, Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p. 215-218;

Ibidem, p. 221 si M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p. 366, 369, 370;
130
Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.218;;
129
60
d) Renuntarea titularului;
e) Prin mplinirea termenului extinctiv sau a conditiei rezolutorii;
f) Prin pierderea bunului asupra caruia exista servitutea personala, sau prin
transformarea radicala a bunului care duce la pierderea calitatilor esentiale ale
acestuia (Exemplu: casa data n habitatie se darma);
g) Prin consolidare, adica prin reunirea calitatii de titular al servitutii personale cu
cea de proprietar al bunului grevat de servitute.
Sanctiunea servitutilor
n vechiul drept roman, servitutile prediale erau protejate printr-o actiune numita
vindicatio servitutis. 132
n dreptul clasic, servitutile civile, adica cele nascute prin modurile recunoscute
de ius civile, erau protejate printr-o actiune confesorie (prin care o persoana i cere
proprietarului unui lucru sa recunoasca ca ea este titularul unei servituti asupra acelui
lucru) si prin interdicte posesorii . Servitutile pretoriene (adica cele nascute prin pacte
urmate de stipulatii, prin quasi-traditiune sau prin longa possessio) sunt protejate prin
actiunea confesorie utila si prin interdicte quasi-posesorii. 133
4.7. Drepturile reale pretoriene
Drepturile reale pretoriene sunt:
- Proprietatea bonitara;
- Ius in agro vectigali (dreptul real al persoanei care a obtinut concesiunea, pe
termen lung, sau pentru totdeauna, a unui teren apartinnd unei cetati,
concesiune pentru care plateste catre cetate, periodic, o suma de bani numita
vectigal);
- Emfiteoza (dreptul real al persoanei care a obtinut o concesiune perpetua sau
pe termen lung a unui teren apartinnd unui mare proprietar funciar, concesiune
pentru care trebuie sa-I plateasca acestuia, periodic o suma de bani);
- Ipoteca (dreptul real asupra unui lucru, drept constituit pentru garantarea platii
unei datorii si care-I confera titularului posesiunea bunului si dreptul de a-l vinde
n caz de neplata);
- Superficia.134
131
Ibidem, p.218-219;
133
Ren Foignet ,op.cit, vol.I,p.225-226;
134
Ibidem, p.226;
132
61
4.8. Superficia
Superficia reprezinta dreptul real recunoscut de catre pretor unei persoane,

numita superficiar, asupra constructiei naltate pe terenul altuia, drept care-I permite sa
o foloseasca, n schimbul unei sume de bani numita solarium.135
Acest drept nu era cunoscut de catre ius civile. Conform lui ius civile, orice
constructie ridicata pe terenul aflat n proprietatea quiritara a unei persoane nu putea sa
apartina dect proprietarului quiritar al terenului, n temeiul principiului superficies solo
cedit (suprafata apartine terenului).
Dar pretorul a recunoscut acest drept si l-a sanctionat prin interdictul de
superficie, acordat superficiarului spre a se mentine n posesie, apoi printr-o actiune
honorara care putea fi intentata contra unui tert sau contra proprietarului terenului.
Superficia se stinge prin:
1. mplinirea termenului pentru care a fost concedata;
2. Neplata solarium-ului timp de doi ani;
3. Pierderea lucrului.136
REZUMAT
Prin notiunea de bun se ntelege orice lucru care poate fi nsusit de cineva sub
forma dreptului de proprietate. n dreptul roman, cuvntul res desemna att bunul, ct si
lucrul, desi din punct de vedere juridic, sfera notiunii de bun este inclusa n cea a
notiunii de lucru, conform principiului ca orice bun poate fi un lucru, dar nu orice lucru
poat fi un bun.
Cea mai importanta clasificare a lucrurilor este cea a lui res privata sau res in
patrimonio.
Romanii au definit proprietatea astfel: proprietas est ius utendi, fruendi,
abutendi re sua quatenus iuris ratio partitur, de unde rezulta cele trei atribute ale
dreptului de proprietate.
135
136
62

n dreptul roman proprietatea a cunoscut patru forme: proprietatea quiritara, cea

pretoriana, provinciala si peregrina, fiecare dintre acestea fiind protejate de anumite
actiuni, exceptii, interdicte etc.
Posesiunea este o stare de fapt ocrotita de drept, care consta n actul material l
de a pastra si de a folosi un lucru. Cu toate ca ea este o stare de fapt, posesiunea
produce efecte juridice. Posesiunea exercitata n anumite conditii conduce, prin
intermediul uzucapiunii, la dobndirea proprietatii. Protectia juridica a posesiunii se
realiza prin interdictele posesorii, care snt ordine date de catre pretor. Interdictele
posesorii snt de doua feluri: interdicta recuperandi possessionis causa (interdicta unde
vi, interdicta de precario,interdicta de clandestina possessione) si interdicta retinende
possessionis causa (interdicta utrubi, interdictul uti possidentis).
CONCLUZII
Prin patrimoniu se ntelege totalitatea drepturilor, datoriilor si sarcinilor uneii
persoane, care snt susceptibile de o valoare pecuniara.
Romanii au nteles foarte bine atributele dreptului de proprietate, usus, fructus,
abusus, si au construit o actiune care sa ofere o protectie maxima acestui drept,
actiunea n revendicare.
n materia posesiunii, dreptul roman a surprins elementele acestei stari de fapt
producatoare de efecte juridice -corpus si animus. Protectia posesiei se facea prin
interdictele posesorii.
Drepturile reale asupra bunului altuia snt: servitutiile prediale (rustice si urbane)
si servitutiile personale (uzufructul, usus, habitatio, operae servorum), precum si
drepturile reale pretoriene (superficia, ius in agro vectigali, emfiteoza)
TEME DE CONTROL
1.Clasificarea lucrurilor n dreptul roman si clasificarea bunurilor n dreptul civil
2.Analizati aributele dreptului de proprietate
3.Conditiile actiunii n revendicare
4.Elementele posesiei n dreptuzl roman si n dreptul civil actual
5.Servitutiile n dreptul roman si servitutiile n dreptul civil actual
6. Explicati adagiul superficies cedit solo.
63
64
CAPITOLUL AL V-LEA
OBLIGATIILE (OBLIGATIONES)
5.1. Despre obligatii
5.1.1. Definitia romana a obligatiilor
n Institutiile lui Iustinian, obligatia este definita astfel: obligatio est iuris vinculum
quo necesitate adstringimur alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura
(obligatia este legatura juridica prin care noi suntem constrnsi sa predam un lucru
conform dreptului cetatii noastre9 137
Elementele obligatiei:
a)Subiectul activ (creditor, reus credendi), care are dreptul de a-i cere
subiectului pasiv executarea obiectului obligatiei;
b) Subiectul pasiv (debitor; reus debendi), care este constrns sa execute
obiectul obligatiei;
c) Obiectul obligatiei este actul pe care debitorul trebuie sa-l ndeplineasca n
folosul creditorului. Consta n dare (constituirea unui drept real, transferarea
proprietatii), facere (a ndeplini orice alta actiune sau chiar a se abtine de la ndeplinirea
unei anumite actiuni) si n praestare (a-i procura creditorului un anumit lucru, fara a-I
transfera proprietatea si fara a-I constitui un alt drept real asupra acelui lucru).138
Obiectul poate fi:
Certum (poate fi determinat dinainte, n natura, cantitate si calitate). Se
ntlneste, mai ales, atunci cnd obiectul obligatiei consta n dare;
Incertum ( nu poate fi determinat dinainte n natura, calitate si cantitate). Se
ntlneste atunci cnd obiectul obligatiei consta n facere.
Paulus, n Digeste (44, 7,3), spune ca esenta obligatiei nu consta n a ne face
sa dobndim proprietatea unui lucru sau o servitute, ci n a constrnge o persoana sa
ne transmita proprietatea unui lucru, sa faca ceva sau sa ndeplineasca o prestatie.139
d)O legatura juridica (vinculum iuris).
5.2.Diviziunea obligatiilor
137
Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.1;

Ibidem, p.1-2;
139
Ibidem, p. 2;
138
65
Obligatiile se clasifica n functie de mai multe criterii.

1. Functie de autoritatea care le sanctioneaza, obligatiile sunt:
a) Civile (sanctionate de regulile dreptului civil);
b) Honorare (sanctionate de edictele magistratilor judiciari, deci, de dreptul
honorar).
2. Din punctul de vedere al obligativitatii lor, obligatiile sunt:
a) Civile (sunt sanctionate prin actiuni);
b) Naturale ( nu sunt sanctionate cu actiuni, dar odata executate, debitorul nu poate
cere ntoarcerea prestatiei sale);
3.Dupa cum obiectul lor poate fi mpartit sau nu, ntre mai multi debitori, avem :
a) Obligatii divizibile ( obiectul lor poate fi mpartit). Spre exemplu, poate fi mpartita
plata unei sume de bani;
b) Obligatii indivizibile ( obiectul lor nu poate fi mpartit). Spre exemplu, pictarea
unui tablou sau prestarea unui anumit serviciu nu pot fi mpartite.
3. Dupa subiectele lor obligatiile pot fi :
a) Simple (un singur debitor, un singur creditor);
b) Plurale (mai multi debitori si/sau mai multi creditori). Acestea la rndul lor sunt:
conjuncte (creanta si datoria se divid ntre subiectele active si cele pasive),
solidare sau in solidum (orice creditor solidar poate sa ceara oricarui debitor
solidar sa plateasca ntreaga datorie).140
5.3. Izvoarele obligatiilor

Conform Institutiilor lui Iustinian, n functie de izvoarele lor juridice, obligatiile se
clasifica n :
obligatii ex contractu (izvorte din contracte);
obligatii ex delictu (izvorte din delicte);
obligatii quasi ex contractu ( izvorte din operatiuni juridice asemanatoare
contractelor);
obligatii quasi ex delictu (izvorte din operatii care se aseamana cu
delictele141).
140
141
66
Pentru clasificari, M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.380;

Prin urmare, izvoarele juridice ale obligatiilor sunt: contractele, delictele si

diferite alte cauze (unde intra cvasi contractele si cvasidelictele).
5.4. Notiunea romana de contract

5.4.1.Contracte si pacte
n stravechiul si vechiul drept roman, contractul reprezinta un acord de vointa
ntre creditor si debitor, acord care este exprimat ntr-o anumita forma solemna,
recunoscuta de ius civile.
n stravechiul si vechiul drept roman, pactul reprezinta acordul de vointa dintre
creditor si debitor, acord care nu mbraca formele solemne impuse de catre ius civile.
Diferenta esentiala ntre contract si pact este rezumata de regula conform
careia: ex nudo pacto, non nascitur actio ( nu se naste actiune dintr-un simplu pact).
Prin urmare, creditorul dintr-un pact nu are actiune n justitie spre a-l constrnge pe
debitor sa-si execute obligatia. n schimb, creditorul dintr-un contract poate sa-l sileasca
pe debitor sa-si execute obligatia prin intermediul actiunii n justitie corespunzatoare
contractului ncheiat. Aceasta regula, absoluta, n vechiul drept roman, a dobndit, cu
timpul, o sumedenie de exceptii ( cum ar fi contractele reale si cele consensuale,
contractul de dota, de fiducie etc., care toate la origine au fost simple pacte), dar nu a
fost, niciodata, abrogata. Ea mai era n vigoare si n epoca lui Iustinian.142 Din pricina
acestor numeroase exceptii, se poate afirma ca:
La sfrsitul dreptului roman, prin contract se ntelege conventia care este
sanctionata cu o actiune (fie de ius civile, fie de ius honorarium) . Se observa, ca pentru
a fi calificat drept contract, un act juridic bi- sau multilateral nu trebuie sa mai
ndeplineasca anumite conditii de forma. n schimb, trebuie sa existe o actiune care sa-l
oblige pe debitor sa-si execute obligatia asumata printr-un astfel de contract. Daca
dreptul roman nu cunostea o astfel de actiune pentru un act juridic bi- sau multilateral,
acesta nu putea fi numit contract, ci doar pact.
142
Ibidem, p.6;
67
5.4.2. Validitatea contractelor. Consimtamntul. Capacitatea. Obiectul.

Cauza.
Conditiile esentiale pentru validitatea unui contract sunt, n dreptul roman:
Capacitatea partilor;
Consimtamntul acestora;
Obiectul.
Cauza, n sens de cauza finala, de scop economic urmarit de fiecare parte a
contractului nu a reprezentat, n principiu, o conditie de validitate a contractului.143
Nerespectarea acestor conditii de validitate atrage dupa sine nulitatea
contractului. Romanii nu cunosteau dect ceea ce numim noi, astazi, nulitate
absoluta.144
Capacitatea partilor (aptitudinea partilor de a figura n nume propriu ntr-un act
juridic). Partile unui contract trebuiau sa fie persoane capabile, att n drept ct si n
fapt. Sclavii nu aveau capacitate de drept. Peregrinii fara ius commercii nu aveau
aceasta capacitate pentru contractele de ius civile. Ei au capacitate de drept pentru
contractele de ius gentium. Persoanele care au o deplina capacitate de drept pot sa fie,
nsa, incapabile, n fapt, sa-si exercite, n fapt, drepturile. Incapacitatile de fapt sunt
determinate de vrsta, sex, sau de alterarea facultatilor mintale.145
Consimtamntul (acordul vointelor partilor contractante). Pentru contractele de
drept strict, consimtamntul trebuia doar sa existe ( n cazul contractelor de ius civile, sa
fie exprimat n formele solemne cerute, iar pentru mutuum, sa se fi exprimat prin
traditiunea bunului mprumutat) Pentru contractele de buna-credinta, el trebuie sa fie
serios, sa nu fie simulat si sa fie lipsit de vicii. Viciile consimtamntului sunt aceleasi ca
cele din dreptul civil romnesc (eroarea, dolul, violenta).
Obiectul (conduita pe care debitorul s-a angajat, prin contract, s-o aiba fata de
creditor). Pentru validitatea unui contract, obiectul trebuie sa fie: posibil, licit, determinat
si sa prezinte un interes pentru creditor.146
5.4.Diviziunea contractelor
143
Ibidem, p.17;
Ibidem, p.17;
145
146
144
68
Contractele pot fi clasificate astfel:

1. n functie de regulile de drept care le sanctioneaza:
a) Contracte civile ( cum ar fi nexum, sponsio, contractele literale);
b) Contracte de ius gentium ( toate celelalte contracte);
2. Din punctul de vedere al solemnitatilor cerute pentru ncheierea lor:
a) Contracte formale (nexum, sponsio si contractele literale). Pentru ncheierea lor
valida, trebuie ndeplinite anumite formalitati ( cum ar fi pronuntarea anumitor
cuvinte, scrierea anumitor formule etc.) Sunt cele mai vechi contracte si sunt
reglementate de ius civile. Sunt contracte abstracte, caci ele pot fi folosite pentru
a transforma n contract orice pact;
5...
Contracte neformale (toate celelalte). Se pot ncheia valid fara ndeplinirea

nici unei solemnitati. Acestea au aparut pe parcursul dezvoltarii dreptului
roman si sunt reglementate de ius gentium.
3. Dupa modalitatea de interpretare a lor, contractele sunt:
a) De drept strict ( sunt de stricta interpretare si dau nastere unei actiuni numite
condictio). Toate contractele de ius civile sunt contracte de drept strict. Exemple:
sponsio, contractele literale, nexum. Atragem atentia ca romanii considerau
mutuum-ul (contractul de mprumut spre consumatie) ca un contract de drept
strict, desi acesta nu a fost reglementat de ius civile.147 n contractele de drept
strict, debitorul nu putea invoca eroarea, dolul sau violenta, spre a nu-si mai
executa obligatia asumata. Nici creditorul nu primea dobnzi pentru executarea
cu ntrziere de catre debitor a obligatiei sale si nu era ocrotit mpotriva releicredinte a debitorului. Calitatea esentiala a acestor contracte era aceea de a feri
partile de bunul plac al judecatorului.148
b) Contracte de buna-credinta (n interpretarea lor se tine seama de intentia partilor
si de circumstante). n astfel de contracte, debitorul poate invoca eroarea, dolul
sau violenta, spre a se sustrage executarii obligatiei asumate. De asemenea,
creditorul se poate despagubi pentru executarea cu ntrziere a obligatiei
asumate de catre debitor (prin dobnzi percepute de la scadenta) dar si pentru
reaua-credinta a acestuia.
Contractele de buna-credinta sunt sanctionate prin actiuni speciale, care poarta
numele fiecarui contract de buna-credinta n parte. Reamintim ca n aceste
147
Ibidem, p.15;
69
actiuni, exceptia de metus (violenta) si de dol sunt subntelese. Orice pact

adaugat unui contract de buna-credinta este sanctionat prin actiunea din contract
(daca este n favoarea creditorului) si prin exceptia de pact convenit (daca este
n favoarea debitorului).149 Prin contracte de buna-credinta se pot contracta
obligatii afectate de modalitati. Toate contractele de ius gentium, cu exceptia
mutum-ului, sunt contracte de buna-credinta.
5.4.Contractele formale
1.4.1. Contractele verbale;
1.4.2. Contractele litteris;
1.4.3. Chirografele si singrafele.
5.7.Contractele reale
5.7.1. Definitia contractelor reale
Contractele reale sunt acele contracte care, pentru ncheierea lor valida,
necesita, pe lnga acordul partilor, remiterea materiala a unui lucru (res). Din aceasta
cauza, juristii romani considerau ca aceste contracte se formeaza re.
Contractele reale se mpart n doua categorii:
Mutuum-ul, contract real, de drept strict, unilateral, sanctionat printr-o condictio;
Celelalte contracte reale (fiducie, comodat, depozit, gaj), contracte reale de bunacredinta sanctionate prin actiuni speciale, de buna-credinta.150
5.7.2. Mutuum
Mutuum-ul (mprumutul spre consumatie) reprezinta contractul real si gratuit, n
baza caruia o persoana (creditor) remite proprietatea unor lucruri de gen altei persoane
(debitor), care se obliga sa restituie lucruri de acelasi gen, de aceeasi calitate si n
aceeasi cantitate.
148
Ibidem, p.9;
150
149
70
Mutuum-ul este un contract special si nu abstract. El nu poate fi utilizat pentru a

transforma n contracte diferite alte pacte, ci doar pentru a-i procura unei persoane
proprietatea unor lucruri de gen consumptibile, pentru ca aceasta sa le consume .
n opinia unui reputat specialist francez, forta obligatorie a mutuum-ului s-ar
ntemeia nu att pe ideea ca aceasta ntelegere este un contract obligatoriu, ct pe
ideea sanctionarii mbogatirii fara justa cauza a persoanei ce a mprumutat bunurile de
gen.151
FORMAREA CONTRACTULUI DE MUTUUM
Asa cum s-a mentionat, deja, contractul de mutuum necesita, pe lnga acordul
prealabil al partilor, traditiunea lucrului dat n mutuum. Prin aceasta traditiune debitorul
devine proprietar al bunului. Prin urmare, pentru a ncheia, n mod valid, contractul de
mutuum, mprumutatorul (creditorul) trebuie sa fie proprietarul bunului pe care l
mprumuta spre a fi consumat. Daca el nu ar fi proprietar, el nu ar putea sa-l
mproprietareasca pe debitor, caci nimeni nu poate sa transmita prin traditiune mai mult
dect are. Traditiunii necesare ncheierii valide a mutuum-ului i se aplica toate regulile
privind traditiunea ca mod de dobndire a proprietatii, inclusiv cele privind traditiunea
brevi manu si cea longa manu.152
Obiectul dat n mutuum, trebuie sa fie un bun de gen, care sa se individualizeze
prin numarare, cntarire sau masurare.
Senatus-consultul Macedonian, edictat n epoca lui Vespasian, interzice fiilor
aflati n puterea sefului de familie sa apara n calitate de debitori ntr-un mutuum, avnd
ca obiect o suma de bani. Daca mprumutul de bani era facut, totusi, fiului de familie, el
era valabil. Dar fiul de familie era ncurajat sa nu restituie suma de bani mprumutata,
avnd la dispozitie exceptio senatus-consulti Macedoniani, prin care paraliza actiunea
n restituire formulata de catre creditor. Mai trziu, interdictia impusa de Senatusconsultul Macedonian a fost extinsa asupra tuturor operatiilor care au drept scop sa
ascunda un mprumut de bani.153
EFECTELE SI SANCTIUNEA MUTUUM-ULUI
Debitorul este obligat, prin mutuum, sa restituie lucruri echivalente n calitate si
cantitate bunurilor de gen mprumutate. Se observa ca mutuum-ul este un contract
unilateral.
151
Girard, apud Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.44;

153
152
71
Fiind un contract de drept strict, contractul de mutuum era sanctionat printr-o

condictio certae creditae pecuniae (daca se mprumutasera bani) sau printr-o condictio
certae rei sau condictio triticaria (daca se mprumutasera alte bunuri de gen).154
MPRUMUTUL CU DOBNDA (FOENUS)
Contractul de mutuum, nsotit de o stipulatio usurarum (stipulatie de dobnda,
prin care debitorul se obliga sa-i plateasca creditorului o dobnda), se numeste foenus.
Stipulatia de dobnda era obligatorie n cazul urmatoarelor contracte de
mutuum:
Nauticum foenus (mprumutul facut unui armator pentru comertul pe mare,

mprumut considerat ca foarte riscant);
mprumutul de marfuri;
mprumuturile facute de bancheri.155

Legea celor XII table fixa dobnda legala la 12%. n vremea lui Iustinian,
dobnda era de 6%, pentru mprumuturile obisnuite, de 8%, pentru creditul comercial si
de 12 %, pentru creditul maritim.156 Iustinian a decis, de asemenea, ca dobnzile sa nu
mai fie datorate, din momentul n care totalul dobnzilor platite egaleaza capitalul
mprumutat. De asemenea, Iustinian a interzis conventia de anatocism chiar pentru
dobnzi ajunse la scadenta.157 Prin conventie de anatocism se ntelege conventia dintre
creditor si debitor conform careia dobnzile neplatite se adauga la capital, dobnzile
urmatoare urmnd sa fie socotite din suma de bani rezultata din adunarea capitalului cu
dobnzile restante.
5.4.3. Comodatul
Comodatul (mprumutul spre folosinta) este contractul real de buna-credinta n
temeiul caruia o persoana, numita comodant, remite, gratuit, un bun de specie unei alte
persoane (comodatar) pentru a-l folosi si pentru a-l napoia la un anumit moment.
FORMAREA CONTRACTULUI
Contractul de comodat se ncheie valabil doar daca, pe lnga acordul partilor,
comodatarului i-a fost predat si bunul care i se da n comodat. Prin predarea lucrului dat
154

M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.401
156
157
155
72
n comodat, comodatarul obtine doar detentia bunului si nicidecum posesia sau

proprietatea. 158
Bunul dat n comodat trebuie sa fie un bun de corp cert si neconsumptibil.
Comodantul trebuie sa fie proprietarul, posesorul sau detentorul lucurului.159
EFECTELE COMODATULUI
Comodatul este un contract sinalagmatic imperfect. Din el izvorasc,
ntotdeauna, obligatii n sarcina unei parti si numai uneori, obligatii n sarcina celeilalte
parti.
OBLIGATIILE COMODATARULUI
- Obligatia de a pastra lucrul mprumutat. Comodatarul raspunde pentru
pierderea lucrului survenita nu doar ca urmare a dolului ci si din culpa sa, apreciata n
abstract (culpa levis in abstracto). Nu raspunde daca pierderea bunului s-a datorat unui
caz de forta majora sau unui caz fortuit.
- Sa restituie lucrul la termenul convenit.
OBLIGATIILE EVENTUALE ALE COMODANTULUI
Comodantul este obligat sa-I restituie comodatarului cheltuielile de conservare
a bunului (cheltuielile necesare).160
SANCTIUNEA COMODATULUI
Obligatiile comodatarului sunt sanctionate prin actio commodati directa.
Obligatiile comodantului sunt sanctionate, atunci cnd apar, prin actio commodati
contraria.161
5.4.4. Depozitul
Depozitul reprezinta contractul real n temeiul caruia o persoana (deponentul)
remite unei alte persoane ( depozitarul) un anumit lucru mobil si cert, pentru ca aceasta
din urma sa-l pastreze gratuit si sa I-l restituie la prima solicitare.
FORMAREA CONTRACTULUI DE DEPOZIT
Contractul de depozit este un contract real. Se ncheie valid, abia n momentul
n care deponentul i remite depozitarului lucrul depozitat. Aceasta remitere i confera
depozitarului numai detentia.
OBIECTUL
158

160
161
Ibidem, p.51,
159
73
Obiectul depozitat trebuie sa fie un bun cert si mobil.162

EFECTELE CONTRACTULUI DE DEPOZIT
Contractul de depozit este un contract sinalagmatic imperfect.
OBLIGATIILE DEPOZITARULUI:
- Sa pastreze lucrul depus. Datorita caracterului gratuit al depozitului,
depozitarul va raspunde de pierderea lucrului doar daca aceasta a survenit din dolul
sau sau din culpa sa grava. Depozitarul nu raspunde pentru o culpa determinata in
abstracto, precum comodatarul. Depozitarului I se interzice sa se foloseasca de bunul
depus. Daca o face, va fi pedepsit pentru comiterea delictului de furtum usus163.
- Sa restituie lucrul depus la cererea deponentului.
OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEPONENTULUI:
Deponentul trebuie, dupa caz, sa restituie depozitarului cheltuielile pe care
acesta le-a facut cu pastrarea lucrului.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE DEPOZIT
Obligatiile depozitarului sunt sanctionate prin actio deposita directa. Aceasta
actiune atrage infamia asupra depozitarului care a preferat sa fie condamnat dect sa
restituie lucrul primit n depozit.164
Obligatiile deponentului sunt sanctionate prin actio deposita contraria.
5.4.4.Depozite exceptionale
Exista trei feluri de depozite exceptionale:
1.DEPOZITUL NECESAR se face n cazul unor calamitati naturale cum ar fi
incendiul, naufragiul etc. Din cauza ca deponentul nu a avut timpul necesar pentru a-si
alege depozitarul, acesta din urma este sanctionat drastic daca refuza restituirea
lucrului primit n depozit. El este condamnat sa plateasca dublul valorii lucrului primit n
depozit ( conform Legii celor XII Table, orice depozitar care nu-si respecta obligatiile era
condamnat la aceasta sanctiune, nsa pretorul a intervenit si a limitat aplicarea acestei
sanctiuni doar la depozitarul din depozitul necesar.165
2.DEPOZITUL SECHESTRU este depozitul unui lucru asupra caruia exista un
litigiu n justitie. Spre deosebire de depozitul ordinar, depozitul sechestru se aplica si
162
M.V.Jakota, op.cit., vol. al II-lea, p.404,

164
Ibidem, p.52,
165
163
74
asupra bunurilor imobile si i confera depozitarului sechestru posesiunea asupra bunului

sechestrat. n consecinta, depozitarul sechestru poate uzucapa lucrul pentru partea
care va cstiga procesul si poate folosi interdictele posesorii, spre a proteja posesiunea
bunului. Depozitarul sechestru poate primi o retributie pentru serviciul pe care-l face166.
3.DEPOZITUL NEREGULAT reprezinta acel depozit n care lucrul depozitat
consta ntr-un bun de gen. n cazul acestui depozit, depozitarul devine proprietarul
lucrului depozitat. El poate dispune de acesta cum doreste. n schimb, el este obligat
sa-I restituie deponentului, la cererea acestuia, bunuri echivalente. Pactul de dobnda
este valid n cazul contractului de depozit neregulat. Depozitarul va plati dobnda daca
a fost pus n ntrziere. Depozitul neregulat difera de contractul de mutuum prin aceea
ca depozitul neregulat este un contract de buna-credinta, n timp ce mutuum este un
contract de drept strict. 167
5.4.6. Gajul
Gajul (amanetul) reprezinta contractul real prin care un debitor i remite un lucru
creditorului sau, spre a-I garanta plata unei obligatii. Creditorul pastreaza lucrul pna la
efectuarea platii.
FORMAREA CONTRACTULUI
Contractul de gaj se ncheie valid prin remiterea lucrului dat n gaj. Creditorul
gajist dobndeste asupra bunului dat n gaj, posesia si nu doar detentia. n consecinta,
creditorul gajist va putea utiliza interdictele posesorii mpotriva tuturor persoanelor ce-I
tulbura posesiunea (inclusiv mpotriva debitorului, pna la efectuarea platii).168
EFECTELE CONTRACTULUI
Contractul de gaj este un contract sinalagmatic imperfect.
OBLIGATIILE CREDITORULUI GAJIST
1.Sa pastreze lucrul. Raspunde pentru pierderea lucrului cauzata de dolul sau,
de o culpa grava concreta sau de o culpa a sa in abstracto. Nu are voie sa foloseasca
lucrul, sub sanctiunea cuvenita delictului de furtum usus. Daca bunul este frugifer,
gajistul poate percepe aceste fructe, dar trebuie sa le scada din dobnzile obligatiei
debitorului, iar daca valoarea fructelor depaseste valoarea dobnzilor, trebuie sa scada
din capital restul ramas din imputarea valorii fructelor asupra dobnzilor. n contractele
166
Ibidem, p.405,
Ibidem, p.405-406 si Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.53;
168
167
75
de gaj privind bunuri frugifere, adesea, apare pactul de anticreza, conform caruia
gajistul pastreaza fructele bunului cu titlu de dobnzi. n situatia pactului de anticreza,
fructele nu se mai imputa din dobnzi sau din capital.169
2.Sa restituie lucrul primit n gaj, imediat ce a fost platita obligatia garantata.
OBLIGATIILE EVENTUALE ALE DEBITORULUI
Sa-I restituie creditorului gajist cheltuielile facute de acesta cu pastrarea bunului
dat n gaj.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE GAJ
Obligatiile creditorului gajist sunt sanctionate prin actio pigneratitia directa.
Obligatia eventuala a debitorului este sanctionata prin actio pigneratitia
contraria.170
5.4.7. Fiducia
Pactul de fiducie (pactum fiduciae) este o conventie de restiuire ce nsoteste un
transfer de proprietate efectuat prin mancipatio sau in iure cessio. Ansamblul acestor
doua acte, pactul de fiducie si transferul de proprietate formeaza contractul de
fiducie.171
Fiducia este un contract abstract. Contractul de fiducie nu indica scopurile
economice ale partilor. Astfel, fiducia a fost la nceput folosita pentru constituirea unui
gaj sau pentru realizarea unui comodat. Fiducia nu este un contract formalist.172
FORMAREA CONTRACTULUI SI CONDITII DE VALIDITATE
Contractul de fiducie se ncheie valid daca:
- Se efectueaza un transfer de proprietate prin mancipatie si prin in iure cessio
si daca
- Acestui transfer i se ataseaza pactul de fiducie prin care accipiens-ul (cel care
primeste proprietatea) se obliga sa retransfere proprietatea asupra lucrului catre
tradens ( cel care a nstrainat, initial, proprietatea catre accipiens).173
OBIECTUL CONTRACTULUI DE FIDUCIE
Obiectul acestui contract trebuie sa fie un res mancipi, un bun de corp cert (de
specie) si neconsumptibil.174
169
Ibidem, p.54;
171
172
Ibidem, p.48;
173
Ibidem, p.48,
174
Ibidem, p.48,
170
76
DOMENIUL DE APLICARE
Fiducia a fost utilizata, n vechiul drept roman, pentru ncheierea comodatului, a
gajului, a depozitului, pentru constituirea unei dote cu conventie de restituire, pentru o
donatie mortis causa etc.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE FIDUCIE
n vechiul drept roman, contractul de fiducie nu era sanctionat printr-o actiune.
Tradens-ul se ncredea n buna-credinta a accipiens-ului. Cu toate acestea, contractul
de fiducie era sanctionat, indirect, prin usureceptio fiduciae (conform careia, daca
dobnditorul a ncalcat pactul de fiducie, atunci nstrainatorul lucrului, daca a reintrat n
posesiunea lucrului nstrainat, va redobndi proprietatea asupra acestuia, prin trecerea
unui an de zile, fara a I se cere nici buna-credinta si nici just titlu).175
n dreptul clasic, contractul de fiducie era sanctionat, direct, printr-o actiune
pretoriana in factum. Este o actiune infamanta, prin care pretorul l pedepsea pe cel
care, ncalcnd fides ( obligativitatea cuvntului dat) , nu restituia lucrul primit.
DESUETUDINEA FIDUCIEI
Fiducia si-a pierdut o mare parte din domeniul de aplicabilitate, odata cu
aparitia celorlalte contracte reale.
De asemenea, fiducia si-a pierdut utilitatea juridica prin disparitia distinctiei ntre
res mancipi si res nec mancipi. n consecinta, n epoca lui Iustinian nu se mai vorbeste
de fiducie.
5.5.Contracte consensuale
Contractele consensuale sunt acelea care se ncheie valid doar prin simplul
acord de vointa al partilor. Toate contractele consensuale sunt contracte sinalagmatice
(bilaterale) de buna-credinta.
Conform lui Gaius, romanii cunosteau patru contracte consensuale: emptio
venditio (vnzarea-cumpararea), locatio conductio (contractul de nchiriere), societas
(contractul de societate) si mandatum (mandatul).176
5.5.1.Vnzarea-cumpararea
175
176
Ibidem, p.49;
Ibidem, p.54;
77
Vnzarea-cumpararea este contractul consensual prin care o persoana, numita

vnzator (venditor) se obliga sa predea posesiunea linistita a unui lucru, unei alte
persoane, numita cumparator (emptor) care se obliga sa-I plateasca n schimb o a
numita suma de bani, numita pret (pretium sau merx).177
ntre vnzarea-cumpararea din dreptul civil romn si cea din dreptul roman
exista doua diferente majore:
- Daca n dreptul civil romnesc, prin contractul de vnzare-cumparare se
transmite proprietatea asupra lucrului vndut, n dreptul roman, prin contractul de
vnzare-cumparare nu se transmitea dreptul de proprietate (chiar daca vnzatorul era
proprietarul lucrului vndut), ci, vnzatorul se obliga sa efectueze acest transfer,
ulterior, prin mancipatiune sau prin in iure cessio (daca bunul vndut era un res
mancipi) ori prin traditiune (daca bunul vndut era un res nec mancipi);
- n dreptul civil romnesc, rezultatul vnzarii este, obligatoriu, un transfer de
proprietate. n dreptul roman, vnzatorul nu este, n principiu, obligat sa-i transfere
cumparatorului proprietatea lucrului
vndut. Vnzatorul
trebuie
sa-I transmita
cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului.178

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE VNZARECUMPARARE
Contractul de vnzare-cumparare cuprinde trei elemente constituitve:
- Obiectul vndut,
- Pretul;
- Consimtamntul.
1.Obiectul vndut trebuie sa fie un lucru in patrimonio. Lucrul poate fi
corporal sau incorporal (exemplu: o mostenire), prezent sau viitor, de gen sau de
specie.179 Vnzarea lucrului altuia era admisa n dreptul roman, ntruct vnzatorul
trebuia sa-I transmita cumparatorului numai posesiunea linistita asupra lucrului. n cazul
unei astfel de vnzari, ntlnim una din urmatoarele doua situatii:
a)Vnzatorul este de rea-credinta, caci nu-I comunica cumparatorului ca lucrul
vndut i apartine altuia. n acest caz, cumparatorul putea introduce actio empti
mpotriva vnzatorului, chiar nainte de a fi tulburat n posesie, daca si-a dat seama de
adevarata situatie juridica a lucrului.
177

179
178
78
b)Vnzatorul este de buna-credinta, caci l nstiinteaza pe cumparator ca lucrul

vndut i apartine altuia. n aceasta situatie, cumparatorul nu poate introduce actiune
mpotriva vnzatorului, dect daca este tulburat n posesiunea linistita a lucrului
cumparat.180
2.Pretul trebuie sa fie platit ntr-o suma de bani (opinia preluata de la
proculieni). Pretul trebuie sa fie:
i) Verum (real ). Daca pretul este fictiv, atunci avem o donatie si nu o vnzare;
ii) Certum (determinat). Se accepta, nsa, ca determinarea pretului sa fie lasata,
uneori, la latitudinea unei tete persoane;
iii) Spre sfrsitul Imperiului, pretul de vnzare al imobileleor trebuie sa iustum (
just). Daca vnzatorul unui imobil primea un pret mai mic de jumatate din
pretul just al imobilului, atunci, n schimbul restituirii pretului primit putea sa
ceara napoierea lucrului, invocnd o leziune importanta (lesio enormis).
Cumparatorul putea pastra bunul cumparat doar daca platea si diferenta
dintre pretul oferit si pretul just al imobilului. 181
3.Consimtamntul are o importanta deosebita n materia contractului de
vnzare-cumparare. Contractul de vnzare-cumparare este valid ncheiat n momentul
n care vnzatorul si cumparatorul cad de acord asupra bunului si asupra pretului. Cu
toate acestea, n dreptul roman clasic, existau doua situatii n care acordul de vointa al
vnzatorului si cumparatorului asupra bunului si asupra pretului nu echivala cu
ncheierea valida a vnzarii. Aceste situatii erau:
i) Situatia vnzarii prin nscris. Daca partile conveneau sa consemneze n scris
contractul de vnzare-cumparare, atunci vnzarea-cumpararea nu era valid
ncheiata dect n momentul n care semnaturile partilor erau puse pe
nscrisul constatator. Pna n momentul semnarii nscrisului, partile vnzarii
se puteau rzgndi,
ii) Situatia vnzarii cu arvuna (arrha). Arvuna consta ntr-o suma de bani pe
care una dintre parti (cel mai adesea cumparatorul) o dadea celeilalte parti
ca semn al ncheierii contractului de vnzare-cumparare. n cazul vnzarii cu
arvuna, contractul de vnzare-cumparare se socotea ncheiat doar n
momentul n care una din parti i dadea celeilalte arvuna convenita. n epoca
lui Iustinian, arvuna devine un mijloc ce-i permite partii care a acordat-o sa
180
79
renunte, unilateral, la contract. n aceasta situatie, partea care a renuntat la

executarea contractului de vnzare-cumparare va pierde numai arvuna
acordata celeilalte parti. Partea care a primit arvuna, daca renunta la
executarea contractului de vnzare-cumparare, i va napoia celeilalte parti
arvuna acordata precum si o suma de bani egala cu arvuna, cu titlu de
sanctiune.182
EFECTELE CONTRACTULUI DE VNZARE-CUMPARARE

Contractul de vnzare-cumparare, fiind un contract sinalagmatic, naste obligatii
n sarcina ambelor parti. De asemenea, reamintim ca, n dreptul roman, prin contractul
de vnzare-cumparare nu se transfera proprietatea.
Vnzatorul are urmatoarele obligatii:
-Obligatia de a preda lucrul cumparatorului (principala obligatie a
vnzatorului),
-Obligatia de a pastra lucrul pna la predarea lui catre cumparator;
- Obligatia de garantare a cumparatorului mpotriva evictiunii si a viciilor
ascunse.
1.Obligatia de predare a lucrului catre cumparator. Vnzatorul este obligat
sa predea cumparatorului posesiunea linistita a lucrului (vacuam possessionem
tradere). Prin posesiune linistita se ntelege acea posesiune pe care cumparatorul nu o
poate pierde din cauza ca o alta persoana a obtinut un interdict posesoriu contra lui.
Aceasta transmitere a posesiunii linistite a lucrului i asigura cumparatorului toate
avantajele economice pe care, astazi, le asociem cu proprietatea.183 Obligatia de
predare a lucrului presupune si obligatia vnzatorului de a se abtine de la orice dol.
Astfel, daca vnzatorul era proprietarul lucrului, el trebuia sa-I transmita cumparatorului
proprietatea, altfel, facndu-se vinovat de dol.184
2.Obligatia de a pastra lucrul pna la predare. Vnzatorul este obligat sa
pastreze lucrul pna la predarea catre cumparator. El raspunde pentru pierderea
bunului din culpa sa, evaluata in abstracto ( tinndu-se cont de conduita unui sef de
familie ideal). El nu raspunde nsa de pierderea fortuita a lucrului. Conform principiului
Res perit emptori, cumparatorul trebuie sa-I plateasca vnzatorului unui lucru cert
181

Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.59,
183
182
80
pretul promis, chiar daca lucrul vndut a pierit fortuit, nainte de predarea sa catre
cumparator. Acest principiu nu se aplica, nsa, daca pierirea fortuita a bunului cert
vndut a rezultat dintr-o culpa a vnzatorului sau daca lucrul a pierit pna la mplinirea
conditiei suspensive ce afecta vnzarea.185
3.Obligatia de a-l garanta pe cumparator pentru evictiune si pentru viciile
ascunse ale lucrului. Prin evictiune se ntelege pierderea posesiunii asupra lucrului
cumparat ca urmare a faptului ca un tert a cstigat n actiunea n revendicare sau n
interdictul posesoriu pe care l-a introdus.186 Romanii au sanctionat aceasta obligatie a
vnzatorului prin intermediul urmatoarelor trei tipuri de actiuni:
i) actio auctoritatis pentru vnzarea prin mancipatie ( actiunea prin care
vnzatorul care nu i asigura cumparatorului o asistenta eficienta, numita
auctoritatis, contra tertului evingator, era obligat sa-I plateasca cumparatorului
dublul pretului lucrului mancipat);
ii)
actio ex stipulatu duplae sau ex stipulatu rem habere licere , pentru vnzarea
nsotita de stipulatii (actiune prin care vnzatorul trebuia sa-I plateasca
cumparatorului evins fie de doua ori pretul lucrului pentru actio ex stipulatu
duplae, fie o suma de bani echivalenta cu prejudiciul suferit de catre
cumparator, pentru actio ex stipulatu rem habere licere);
iii) actio empti, pentru vnzarea consensuala.187

Vnzatorii erau considerati raspunzatori pentru viciile ascunse ale lucrului
ntotdeauna, chiar si n situatia n care ei nu avusesera cunostinta de aceste vicii).
Cumparatorul unui lucru afectat de vicii ascunse, avea, n epoca lui Iustinian,
urmatoarele doua actiuni contra vnzatorului:
a)actio redhibitoria o actiune n rezolutiunea ( desfacerea) vnzarii, prin care
vnzatorul era obligat sa plateasca cumparatorului dublul prejudiciului. Se putea
exercita n termen de sase luni de la descoperirea viciului.
b) actio quanti minoris o actiune n diminuarea pretului platit. Se exercita timp
de un an de zile.188
Cumparatorului i revin urmatoarele obligatii:
184
Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.62-63;

186
187
A se vedea St.Cocos, op.cit., p.181 si Ren Foignet ,op.cit, vol. al II-lea, p.63-64;
188
185
81
1.Sa
plateasca
pretul
convenit
(aceasta
este
principala
obligatie
cumparatorului);
2.Sa plateasca cheltuielile de pastrare a lucrului daca predarea bunului a fost
ntrziata din vina sa;
3.Sa plateasca dobnzi la pret, daca dupa ce I s-a predat lucrul a ntrziat cu
plata pretului. Toate aceste obligatii sunt sanctionate prin actio venditi (pe care o are
vnzatorul contra cumparatorului189).
Pentru garantiile pe care le are vnzatorul pentru plata pretului a se consulta
M.V.Jakota, Drept roman, Editura Fundatiei Chemarea, Iasi, 1993, vol. al II-lea, g.
413.
n epoca lui Iustinian, proprietatea lucrului vndut nu se transfera pna cnd nu
se plateste pretul. Exceptii: cumparatorul i ofera vnzatorului o garantie, sau cnd
vnzatorul I-a acordat cumparatorului un termen de plata.190
Despre pactele adaugate la contractul de vnzare-cumparare a se citi
M.V.Jakota, op.cit., p.144
5.5.2.Locatiunea
Contractul de nchiriere (locatio conductio) este contractul consensual prin care
o persoana se obliga sa procure folosinta unui lucru, sa asigure prestarea unor anumite
servicii sau executarea unei anumite lucrari pentru o alta persoana, care se obliga, la
rndu-I, sa plateasca un anumit pret (merces), care consta, n general, ntr-o suma de
bani.
Exista trei tipuri de contracte de nchiriere:
nchirierea lucrurilor (locatio conductio rei);
nchirierea serviciilor unei persoane (locatio conductio operarum) sau contractul
de munca;
nchirirerea n vederea executarii unei anumite lucrari (locatio conductio operis
faciendi) prin care o persoana, muncitor sau antreprenor, se obliga sa execute o
anumita lucrare determinata, cum ar fi spre exemplu sa construiasca un pod.
n cele ce urmeaza prezentam numai contractul de nchiriere a lucrurilor
189
190
82
Ibidem, p.67;
Ibidem, p.68,
Contractul de nchiriere a lucrurilor (locatio conductio rei) sau arenda este

contractul prin care o persoana (locator) se angajeaza sa procure folosinta linistita a
unui lucru (uneori si fructele lucrului) unei alte persoane (conductor), care se obliga sa-I
plateasca un pret fixat n bani (merces).191
Elementele constitutive ale contractului de nchiriere a lucrurilor sunt:
Consimtamntul. Contractul este valid ncheiat, mediat ce partile s-au nteles
asupra bunului si chiriei.
Bunul. Poate fi mobil, imobil, etc.
Pretul nchirierii ( chiria). n general, trebuie sa constea n bani. Trebuie sa fie
cert si real.
Efectele nchirierii lucrului
nchirierea lucrului este un contract sinalagmatic perfect.
OBLIGATIILE LOCATORULUI sunt:
1.Sa predea prin traditiune lucrul catre conductor. Conductorul obtine doar
detentia asupra bunului.
2.Sa-l mentina pe conductor n folosinta bunului nchiriat. Locatorul trebuie sa-l
garanteze pe conductor mpotriva evictiunii si a viciilor ascunse ale bunului nchiriat.192
OBLIGATIILE CONDUCTORULUI sunt:
1.Sa plateasca chiria (merces);
2.Sa foloseasca lucrul ca un bun sef de familie.
SANCTIUNEA CONTRACTULUI DE NCHIRIERE A LUCRULUI
Obligatiile locatorului sunt sanctionate prin actio conducti.
Obligatiile conductorului sunt sanctionate prin actio locati.
RISCURILE pieirii fortuite a bunului nchiriat sunt suportate ntotdeauna de
catre locator, caci obligatia conductorului de a plati chiria este succesiva. Ea dureaza
att timp ct locatorul i pune la dispozitie folosinta lucrului.193
STINGEREA CONTRACTULUI DE NCHIRIERE A UNUI BUN se realizeaza
prin:
- prin acordul partilor;
- prin vointa unilaterala a locatorului, daca conductorul nu foloseste bunul ca un
bun pater familias, sau daca nu plateste chiria o anumita perioada;
191

193
Ibidem, p.73;
192
83
- prin vointa unilaterala a conductorului daca:

a) Nu poate folosi lucrul (ca urmare a lipsei de reparatii sau ca urmare a
pierderii fortuite);
b)Daca nchirierea s-a facut fara termen (sine die);
c)Prin mplinirea termenului fixat de catre parti. Termenul folosit pentru
arendarea pamnturilor era, n general, de 5 ani.
Daca la expirarea termenului, conductorul continua sa foloseasca lucrul fara
opozitia locatorului, contractul de nchiriere este prelungit prin tacita reconductiune. Se
presupune ca partile au convenit sa prelungeasca nchirierea n aceleasi conditii
convenite initial, cu exceptia termenului. Prin tacita reconductiune, contractul de
locatiune se prelungea doar pentru un singur an.194
Daca bunul nchiriat era vndut de catre locator, n timpul nchirierii, unei alte
persoane, atunci, n dreptul clasic, cumparatorul putea sa-l expulzeze pe conductor din
detentia lucrului. Conductorul avea actiune mpotriva locatorului pentru daune.
mparatul Diocletian a hotart, nsa, ca cel care a cumparat lucrul trebuie sa respecte
nchirierea daca exista, n acest sens, o clauza expresa n contractul de vnzare.
Aceasta dispozitie se regaseste n Codul civil romn n art. 1441.195
Contractul de locatie a lucrurilor este reglementat n Codul civil n art. 14101469, a caror lectura o recomandam .
Pentru contractul de munca si pentru cel de nchiriere n vederea realizarii unei anumite
lucrari recomandam a se citi M.V.Jakota Drept roman, Editura Fundatiei Chemarea,
Iasi, 1993, vol. Al II-lea, pag. 419-423, precum si articolele 1410, 1412, 1413, 14701490 din Codul civil ( referitoare la locatia lucrarilor).
5.5.3.Mandatul
Mandatul este contractul consensual prin care o persoana (mandantul sau
mandatorul) nsarcineaza o anumita persoana (mandatar sau procurator) sa faca ceva,
fara plata, n mod gratuit, n folosul sau, adica al mandantului.196
n dreptul roman, mandatarul nu-l reprezinta pe mandant. Actul pe care
mandatarul (procuratorul) l ncheia din nsarcinarea mandantului (mandator) nu
194
195
84
Ibidem, p.74;
Ibidem, 75;
producea absolut nici un efect fata de mandant. Efectele toate se produceau asupra
mandatarului (procuratorului). Dupa executarea mandatului si n temeiul acestuia
mandatarul (procuratorul) i transfera mandantului (mandator) toate drepturile si
obligatiile pe care le dobndise n executarea mandatului. n dreptul civil romnesc,
mandatarul l reprezinta efectiv pe mandant. Efectele actului juridic se produc, direct, n
persoana mandantului.
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE MANDATULUI
Pentru ca o conventie dintre doua persoane sa constituie contract de mandat,
este necesar ca:
1.Obiectul conventiei sa-l reprezinte un serviciu pe care mandatarul I-l face
mandantului. Acest serviciu trebuie sa fie licit si moral.
2.Obiectul trebuie sa-l intereseze pe mandant. Este nul mandatul al carui obiect
nu-l intereseaza dect pe mandatar sau pe tert. Cu toate acestea, este considerat valid
mandatul de a mprumuta bani unui tert, pentru constituirea unei garantii (mandatum
credenda pecuniae).
3.Mandatul sa fie gratuit. Spre sfrsitul Imperiului Roman, s-a admis si
validitatea mandatului platit n cazurile n care juristii considerau ca nu se poate ncheia
un contract de nchiriere a serviciilor unei persoane (spre exemplu, pentru serviciile
profesorului, avocatului, medicului, etc.) Remuneratia se numea honos. Putea fi
reclamata n justitie n cadrul procedurii extra-ordinem.197
EFECTELE MANDATULUI
Mandatul este un contract sinalagmatic imperfect. El naste ntotdeauna obligatii
n sarcina mandatarului si doar eventual n sarcina mandantului.
OBLIGATIILE MANDATARULUI (procuratorului) sunt:
- Sa ncheie actul cu care a fost nsarcinat. n epoca lui Iustinian,
raspunde pentru culpa sa evaluata in abstracto, fiindca, n acea epoca,
mandatarul este de cele mai multe ori salariat.198
- La sfrsitul mandatului, trebuie sa-i dea socoteala mandantului despre
modul n care a actionat si sa-i transfere acestuia toate drepturile si obligatiile
dobndite n executarea mandatului.
OBLIGATIA EVENTUALA A MANDANTULUI consta n restituirea sumeleor de
bani pe care mandatarul le-a cheltuit n executarea mandatului primit.199
196

198
197
85
SANCTIUNEA MANDATULUI:
Obligatiile mandatarului sunt sanctionate prin actio mandati directa.
Obligatia eventuala a mandantului este sanctionata prin actio mandati contraria.
DEPASIREA LIMITELOR MANDATULUI
Daca mandatarul depasea limitele mandatului, atunci mandatul exista pna la
atingerea limitelor fixate prin mandat. Astfel daca Titius a primit de la Lucius mandat sa
cumpere un cal cu 100 si el l cumpara cu 200, mandatul exista doar pna la
concurenta sumei de 100. Aceasta a fost parerea proculienilor care a fost acceptata n
dreptul lui Iustinian, n detrimentul celei a sabinienilor, care negau existenta
mandatului.200
STINGEREA MANDATULUI
Mandatul se stinge:
- prin ajungerea la termen;
- prin moartea uneia dintre parti, deoarece contractul de mandat este un
contract intuitu personae (avnd n vedere calitatile personale ale partilor);
- prin acordul de vointa al partilor sau prin manifestarea vointei uneia dintre
parti. Astfel, mandantul l poate revoca pe mandatar. Chiar mandatarul poate renunta la
mandat, dar numai daca, astfel, nu-I cauzeaza un prejudiciu mandantului.201
5.5.4.Societatea
Contractul de societate este un contract prin intermediul caruia mai multe
persoane se obliga sa puna ceva n comun n scopul de a realiza si mparti cstigul.202
ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE CONTRACTULUI DE SOCIETATE
Pentru ca o conventie sa poata fi calificata drept contract de societate, ea are
nevoie , de urmatoarele elemente constitutive:
- Acordul de vointa al partilor;
- Aportul fiecarui asociat. Aportul poate consta n bani, proprietatea sau
folosinta unui bun, n activitatea, cunostintele sau chiar n experienta de specialitate a
unuia dintre asociati,
- Interes comun. Fiecare asociat trebuie sa aiba dreptul la o parte din
cstigurile realizate prin administrarea aporturilor. Participarea fiecarui asociat la
199

201
202
200
86
cstiguri se precizeaza n contractul de societate. Daca unul dintre asociati nu are nici
un drept la cstiguri, societatea este nula, fiind afectata de clauza leonina.
- Intentia de a constitui o societate. Altfel, prin aporturi, asociatii constituie
doar o indiviziune.
- Un scop licit. Un contract de societate n vederea contrabandei este nul.
EFECTELE SOCIETATII
Societatea este un contract sinalagmatic perfect. Toate partile contractului au
anumite obligatii.
OBLIGATIILE FIECARUI ASOCIAT sunt:
1.Sa efectueze aportul promis;
2. Sa se ocupe de administrarea societatii cu aceeasi grija cu care si
administreaza averea proprie. Asociatul raspunde pentru orice culpa usoara,
evaluata in concreto;
3.Sa asigure participarea tuturor asociatilor att la cstigurile ct si la pierderile
realizate de societate. Proportia n care fiecare asociat participa la cstiguri si la pierderi
se poate determina astfel:
4.Printr-o clauza speciala introdusa n contract. S-a decis ca este valida si
clauza prin care un asociat participa la cstiguri dar nu si la pierderi;
5.Cu ajutorul unui arbitru;
6.n lipsa altui mijloc de determinare a proportiei, prin mpartirea n parti egale,
fara a se tine seama de aportul asociatului.203
Obligatiile asociatilor sunt sanctionate prin actio pro socio (o actiune infamanta).
STINGEREA SOCIETATII
Societatea se stinge prin:
1) Prin moartea fizica, prin capitis deminutio sau prin saracirea completa a unuia
dintre asociati. Si aceasta ntruct societatea este un contract intuitu personae (
se formeaza lund n considerare personalitatea fiecarui asociat);
2) Cnd a fost atins scopul pentru care s-a constituit societatea sau cnd atingerea
acestui scop este imposibila (cum ar fi, spre exemplu, situatia pierderii
patrimoniului social);
3) Prin vointa tuturor asociatilor sau prin vointa unuia dintre ei.204
203
204

Ibidem, p.79;
87
Cele mai multe societati constituite n temeiul contractului de societate nu se

bucurau de personalitate juridica. Acest tip de personalitate se acorda doar marilor
societati constituite n vederea colectarii impozitelor sau pentru executarea lucrarilor
publice.205
5.6. Contractele nenumite
5.6.1.Sanctiunea contractelor nenumite n epoca lui Iustinian
5.6.2.Schimbul
5.6.3. Tranzactia
5.6.4. Precariul
5.7. Obligatii care se nasc quasi ex contractu
5.7.1.mbogatirea fara justa cauza
5.7.2. Plata nedatoratului
5.7.3. Gestiunea de afaceri
5.8. Obligatii nascute din delicte
5.8.1. Delicte publice si delicte private
5.8.2. Razbunarea privata
5.8.3. Poena
5.8.4. Actiuni penale, actiuni rei persecutorii si actiuni mixte
5.8.5. Iniuria
5.8.6. Furtum
5.8.7. Damnum iniuria datum
5.8.8. Delictele pretoriene: violenta, dolul, frauda creditorilor
5.8.9. Raspunderea lui pater familias pentru delictele savrsite de persoanele n
putere
5.8.10. Actiunile noxale. Abandonul noxal.
REZUMAT
Obligatia, ca institutie de drept, apare o data cu formarea proprietatii private romane.
n vechea conceptie romana, obligatia ius in personam este receptata dupa chipul si
asempanarea dreptului de proprietate ius in rei . Aceleasi prerogative snt acordate
ambilor titulari:proprietarul si debitorul. Amenintat n nsasi existenta sa, debitorul apare
ca un obiect al dreptului de proprietate, iar ideea de legatura obligatio se reduce la o
adevarata legatura materiala, la nlantuirea debitorului si nu la una juridica, abstracta.
n epoca clasica a dreptului roman notiunea de obligatie si schimba structura
primitiva, ideea de legatura materiala devenind legatura juridica, n temeiul careia
205
88
Ibidem, p.78, nota de subsol.
debitorul este ndatorat sa execute o prestatie, iar n caz de neexecutare, creditorul

poate urmari bunurile debitorului si nu persoana fizica a acestuia.
Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de
acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur
alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura.
Elementele obligatiei snt: creditorul, debitorul si obiectul.
Prin izvor al obligatiei se ntelege un act juridic sau un fapt care da nastere unei
obligatii. Principalul izvor de obligatii l constituie contractele. Daca la origini contractul
sub forma stipulatiei apare ca o conventie mbracata n forme solemne, prevazute de
ius civile si facute n conformitate cu acesta, n dreptul clasic apar la polul opus
contractele consemsuale, care se formeaza prin simpla manifestare de vointa.
CONCLUZII
Definitia obligatiei din Institutele lui Iustinian se apropie cel mai mult de
acceptiunea moderna a notiunii: obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur
alicuius solvendaerei secundum nostrae civitatis jura.
Izvoarele principale ale obligatiilor snt contractele si delictele.
n functie de formarea lor, contractele au cunoscut o evolutie interesanta n
dreptul roman, de la contractele formale la cele nesolemne, respectiv contractele reale,
cele consensuale si cele nenumite. Cea mai mare parte a contractelor nesolemne se
regasesc astazi n dreptul civil.
TEME DE CONTROL
1. Analizati comparativ definitia si elementele obligatiei din dreptul roman si dreptul
civil actual
2.Conditiile consimtamntul, element de validitate al contractului, n dreptul roman si
dreptul civil actual
3. Asemanari si deosebiri ale contractului de comodat n dreptul roman si dreptul
civil
4.Efectele contractului de vnzare-cumparare n dreptul roman si dreptul civil.
5. Contractele reale din dreptul roman si cele din dreptul civil
89
BIBLIOGRAFIE GENERALA
1. COCOS STEFAN, Drept roman, Editura ALL Beck, Bucuresti, 2000;

2. GEORGESCU V. A., Etudes de philologie juridique et de droit romain, 1940,
Paris-Bucuresti;
3. HANGA VLADIMIR, Drept privat roman, Editura Didactica si Pedagogica,
Bucuresti, 1978;
4. HANGA VLADIMIR, Principiile dreptului roman, Editura Dacia, Cluj- Napoca,
1989;
5. JAKOTA MIHAI VASILE, Drept roman, vol. I si II, Editura Fundatiei Chemarea,
Iasi, 1993;
6. JAKOTA MIHAI VASILE, Drept roman, vol. I, Editura Cugetarea, Iasi, 2002;
7. MOLCUT EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editura si Presa Sansa
S.R.L., Bucuresti, 1997;
8. TOMULESCU C. ST, Drept privat roman, Facultatea de Drept, Bucuresti, 1973;
9. CIUCA VALERIUS, Drept roman, vol. I-IV, Editura Polirom, Iasi, 1997- 2001
10. DELEANU ION, DELEANU SERGIU, Mica enciclopedie a dreptului. Adagii si
locutiuni latine n dreptul romnesc, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
90

Lupsan G - DREPT ROMAN PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Lupsan G - DREPT ROMAN PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

GABRIELA LUPSAN

CAPITOLUL I. NOTIUNI INTRODUCTIVE

4.5.1. Definitia posesiunii

5.8. Obligatii nascute din delicte

1.1. Definitia dreptului roman

1.2. nsemnatatea dreptului roman

magistrat.(Dimitrie Alexandresco,1850-1925, profesor de drept civil la Facultatea

Diviziunile dreptului roman

Un renumit jurisprudent roman, pe nume Ulpian, considera ca dreptul roman

M.V.Jakota, op.cit., vol.1, p.67;

St. Cocos, op.cit., p.19;

2.1. Notiunea de izvor de drept

Sensul material: conditiile sociale, economice, politice care au

Sensul formal: caile prin care normele juridice sunt aduse la

cunostinta celor guvernati (Exemplu: Parlamentul foloseste legile ca forma de

M.V.Jakota, op.cit., vol.I,p.69

consimtamntul tacit al poporului, consacrat printr-un uzaj ndelungat13), fie folosesc o

Pentru detalii asupra unei consultatii juridice a pontifilor a se consulta

Structura legilor rogatae:

Legile privatae completau actul juridic, exprimnd vointa partilor.

2.4. Edictele magistratilor judiciari

J .C. Fredouille, op.cit., p.117;

Ius vine de la zei. Factum vine de la oameni. ( Valentin Georgescu)

2.5. Senatus consultele

J .C. Fredouille, op.cit., p.184;

Rescriptele sunt raspunsuri date de mparat unei persoane

cunoscatori ai dreptului ) care primisera de la mparat dreptul de a da consultatii

Agere ( cum sa te comporti n instanta);

Cavere ( redactarea actelor juridice);

Respondere ( consultatii juridice);

Scribere (redactarea de tratate de drept, de culegeri de formulare si

E. Molcut, D.Oancea, op.cit., p.59;

a) Formule incluse pe album ( adica n edictul magistratului judiciar);

Formule eliberate de pretor sau de alt magistrat judiciar dupa o

prealabila examinare a cazului terminata printr-un decret ( formule in factum

Formule eliberate de pretor pentru a-I sluji judecatorului n

decretale dar particularizate prin mentionarea numelor reclamantului si prtului

3.2.2. Partile formulei. Studiul formulei

Parti principale, care sunt urmatoarele:

Parti accesorii47, care sunt urmatoarele:

3.2.3.Studiul partilor principale ale formulei

Certa ( reclamantul pretinde un lucru determinat, cum ar fi un sclav, un cal etc.);

B. Studiul partilor accesorii ale formulei

n favoarea reclamantului ( pro actore): evita stingerea actiuniii ca efect

n favoarea prtului (pro reo). Au disparut, fiind nlocuite de exceptii.

EXCEPTIILE: parti accesorii ale formulei , introduse la cererea prtului, care

Perpetui: se pot invoca oricnd pe parcursul procesului civil. Daca, din

Dilatorii: se pot invoca doar ntr-un anumit termen. Exemplu: exceptia

REPLICA: raspunsul reclamantului la exceptia invocata de catre prt.

d) Actiunea utila este actiunea construita de pretor, pornind de la actiunea

3.2.4. Proceduri bazate pe puterea de a comanda a pretorului

Decreta ( pretorul obliga o persoana sa faca ceva) Exemplu: Restituie!

Restitutio in integrum nsemna repunerea partilor n situatia dinaintea

3.3.Procesul extra ordinem

3.3.2.Generalizarea procesului extra ordinem

extra-ordinem, toti judecatorii sunt functionari de stat din

ierarhia functionarilor administrativi .58 Ei nu mai sunt simpli particulari ca n

M.V.Jakota, op.cit., vol.I, p.202, nota 11;

Spre deosebire de procesul ordo iudiciorum privatorum, unde etapele

Litis denuntiatio. Reclamantul remite o petitie functionarului competent,

Libellus conventiones. Reclamantul i prezinta functionarului competent

termenul de prescriptie extinctiva.

Narratio ( reclamantul si prezinta pretentiile);