Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Subiecte L.P. Fiziologie Anul II Semestrul 1 PDF
Subiecte L.P. Fiziologie Anul II Semestrul 1 PDF
R E Z O L V A T E
EXAMEN PRACTIC
CUPRINS:
REFLEXUL
reprezinta
unitatea
functionala
a
sistemului
nervos,
act
nervos
ce
survine
dupa
o
foarte
scurta
perioada
de
latenta,
ca
raspuns
la
un
stimul
specific.
El
reprezinta
legatura
obligatorie
dintre
excitarea
unei
suprafete
senzitive
sau
senzoriale
si
o
anumita
reactie
efectoare.
A CTUL REFLEX este reactia de raspuns motor sau secretor la actiunea unui excitant.
ARCUL
REFLEX
este
componenta
anatomica
a
actului
reflex,
fiind
alcatuit
din
totalitatea
elementelor
anatomice
care
participa
la
un
act
reflex.
Arcul
reflex
este
innascut.
Arcul
reflex
constituie
un
sistem
cibernetic,
care
poate
fi
schematizat
in
felul
urmator:
Camera
obscura
Intrare
(excitatie)
Iesire
(raspuns)
(sistem
n
ervos)
Teoriile clasice admit existenta arcului reflex deschis, format din cinci componente:
3. Centrul nervos
5. Efectorul
1. RECEPTORUL
este
o
structura
excitabila
care
raspunde
la
stimuli
prin
variatii
de
potential
gradate
proportional
cu
intensitatea
stimulului.
Majoritatea
receptorilor
sunt
celule
epiteliale
diferentiate
si
specializate
n
celule
senzoriale
(gustative,
auditive,
vestibulare).
Alti
receptori
din
organism
sunt
corpusculii
senzitivi
mici
organe
pluricelulare
alcatuite
din
celule,
fibre
conjunctive
si
terminatii
nervoase
dendritice
(receptorii
tegumentari,
prioceptorii).
Uneori,
rolul
de
receptori
l
ndeplinesc
chiar
terminatiile
dendritelor
(receptorul
olfactiv,
receptorii
durerosi).
La
nivelul
receptorului
are
loc
transformarea
energiei
stimulului
n
impuls
nervos
si,
astfel,
se
realizeaza
traducerea
informatiei
purtate
de
stimul
n
informatie
nervoasa
specifica.
CLASIFICAREA RECEPTORILOR
-
mecanoreceptori,
care
detecteaza
deformarile
mecanice
ale
receptorului
sau
ale
celulelor
vecine
acestuia;
-
nocireceptori
(sau
receptori
ai
durerii),
care
detecteaza
leziuni
tisulare,
indiferent
daca
acestea
sunt
de
natura
fizica
sau
chimica;
-
chemoreceptori,
care
detecteaza
gustul
(situati
n
cavitatea
bucala),
mirosul
(situati
n
cavitatea
nazala),
nivelul
oxigenului
n
sngele
arterial,
concentratia
dioxidului
de
carbon
si
alte
substante
importante
n
biochimia
organismului;
- receptori cutanati includ receptorii pentru presiune, tact, vibratii, cald, rece si durere;
-
tonici
prezinta
o
activitate
relativ
constanta
pe
toata
durata
aplicarii
stimulului:
receptorul
vizu
2. CALEA AFERENTA
Receptorii
vin
n
contact
sinaptic
cu
terminatiile
dendritice
ale
neuronilor
senzitivi
din
ganglionii
spinali
sau
din
cei
de
pe
traiectul
unor
nervi
cranieni
(senzitivi
si
mixti).
5
-
convergenta
este
un
mod
de
distributie
n
care
un
singur
neuron
central
primeste
contacte
sinaptice
de
la
mai
multe
fibre
aferente;
- divergenta consta n ramificarea unei singure fibre aferente la mai multi neuroni centrali.
Centrii nervosi
Potentialele
de
actiune
dendritice,
ajunse
la
neuronul
senzitiv,
se
propaga
mai
departe
centrifug
de-a
lungul
axonului
acestuia,
pna
la
prima
sinapsa.
n
cazul
unui
reflex
elementar
(format
din
doi
neuroni,
unul
senzitiv
si
unul
motor),
centrul
nervos
al
reflexului
este
reprezentat
de
neuronul
motor
(reflexe
monosinaptice).
n
cazul
unor
activitati
reflexe
mai
complexe,
calea
aferenta
este
formata
dintr-un
lant
alcatuit
din
trei
sau
mai
multi
neuroni
senzitivi,
iar
centrii
reflecsi
sunt
reprezentati
de
totalitatea
sinapselor
care
se
realizeaza
n
ariile
corticale
sau
n
nucleii
subcorticali
ce
primesc
si
prelucreaza
informatia
primita
de
la
periferie
si
elaboreaza
raspunsul
efector
(reflexe
polisinaptice).
Prin
centrul
unui
reflex
se
ntelege
totalitatea
structurilor
din
sistemul
nervos
central
care
participa
la
actul
reflex
respectiv.
Sistemul nervos central are trei nivele majore, cu roluri functionale specifice:
nivelul subcortical;
nivelul cortical.
3. CALEA EFERENTA
Calea
eferenta
reprezinta
axonii
neuronilor
motori
somatici
si
vegetativi
prin
care
se
transmite
comanda
catre
organul
efector.
Cea
mai
simpla
cale
eferenta
se
ntlneste
la
reflexele
somatice;
ea
este
formata
din
axonul
motoneuronului
?
din
coarnele
anterioare
ale
maduvei
spinarii.
n
cazul
sistemului
nervos
vegetativ,
calea
eferenta
este
formata
dintr-un
lant
de
doi
neuroni
motori:
-un
neuron
preganglionar,
situat
n
coarnele
laterale
ale
maduvei
spinarii
sau
ntr-un
nucleu
vegetativ
din
trunchiul
cerebral;
Efectorii
Pentru
sistemul
nervos
somatic,
efectorii
sunt
muschii
striati,
iar
pentru
sistemul
nervos
vegetativ
sunt
muschii
netezi,
glandele
endocrine
si
cele
exocrine.
Reflexele
osteotendinoase
sau
miotatice
constau
in
contractia
brusca
a
unui
muschi,
ca
raspuns
la
intinderea
tendonului
sau.
Aceste
reflexe
sunt
monosinaptice.
Receptorii
sunt
reprezentati
de
propioceptorii
musculari-fusurile
neuromusculare.
Calea
aferenta
este
asigurata
de
primul
neuron
senzitiv
propioceptiv
din
ganglionul
spinal
si
de
prelungirile
acestuia.
Prelungirea
dendritica
lunga
merge
la
periferie
si
se
termina
la
nivelul
receptorului.
Prelungirea
axonala
scurta
patrunde
in
maduva
prin
radacinile
posterioare
si
se
bifurca.
O
alta
ramificatie
face
sinapsa
cu
neuronul
motor
din
coarnele
anterioare
de
aceeasi
parte,
inchizand
arcul
reflex
miotatic,
iar
o
alta
ramificatie
face
sinapsa
cu
al
II-lea
neuron
proprioceptiv
din
coarnele
posterioare,
de
unde
pleaca
fasciculele
spinocerebeloase.
Centrul
reflexului
miotatic
este
chiar
sinapsa
dintre
neuronal
senzitiv
si
cel
motor.
Calea
aferenta
este
axonul
motor,
iar
efectorul
este
fibra
musculara
striata.
Reflexele
miotatice
au
rol
in
mentinerea
tonusului
muscular
si
al
pozitiei
corpului.
1-3 fibre centrale (cu sac nuclear) cu diametru si lungimi mai mari
3-9
fibre
cu
lant
nuclear-jumatate
din
diametru
si
lungimi
mai
mici
dispuse
in
lateral,
capetele
unindu-se
la
extremitatea
fibrelor
cu
sac
nuclear.
REFLEXUL DE INTINDERE.
Cea
mai
simpla
manifestare
a
functiei
fusului
muscular
este
reflexul
de
intindere
muscalara.
Intinderea
brusca
a
unui
muschi
stimuleaza
fusurile,
ceea
ce
determina
contractia
reflexa
a
fibrelor
musculare
scheletice
mari
ale
muschiului
alungit
si
ale
muschilor
sinergici
adiacenti.
Aceasta
este
o
cale
monosinaptica
care
permite
generarea
unui
semnal
reflex
ce
revine
cu
cea
mai
mica
intarziere
posibila
inapoi
la
muschi
dupa
excitatia
fusului..
Una
dintre
cele
mai
importante
functii
ale
fusurilor
musculare
este
stabilizarea
pozitiei
corpului
in
timpul
actiunii
motorii
in
tensiune.
In
acest
scop,
regiunea
facilitatoare
bulbo-
reticulata
si
ariile
asociate
din
trunchiul
cerebral,
transmit
impulsuri
excitatorii
prin
fibrele
nervoase
gamma
spre
fibrele
musculare
intrafusale
ale
fusurilor
musculare.
Acestea
determina
scurtarea
capetelor
fusurilor
si
intinderea
regiunilor
centrale
cu
rol
de
receptor,
amplificand
astfel
semnalul
generat
de
acestea.
Daca
fusurile
localizate
la
nivelul
ambelor
parti
ale
unei
articulatii
sunt
activate
simultan,
stimularea
reflexa
a
muschilor
scheletici
corespunzatori
creste,
astfel
incat
acesti
muschi
actioneaza
in
mod
antagonist
la
nivelul
articulatiei.
Reflexele
pot
fi
declansate
la
nivelul
oricarui
muschi
al
corpului,
prin
percutia
tendonului
muscular
sau
chiar
prin
percutia
corpului
muscular.
Cu
alte
cuvinte,
intinderea
brusca
a
fusurilor
musculare
este
suficienta
pentru
activarea
unui
reflex
de
intindere
dinamic.
Reflexele
musculare
sunt
utilizate
de
catre
medicii
neurologi
pentru
a
evalua
gradul
de
facilitare
al
centrilor
medulari.
Pentru
realizarea
unui
astfel
de
reflex
avem
nevoie
de
un
ciocan
de
reflexe
cu
care
este
lovit
tendonul
muschiului.
Se
percuta
strict
tendonul
muschiului
explorat
si
se
obtine
ca
raspuns
o
simpla
contactie
musculara,
fara
deplasarea
segmentului
corespunzator
sau
se
obtine
o
miscare,
a
carei
amplitudine
variaza.
Pentru
realizarea
unei
relaxari
cat
mai
optime
a
musculaturii
se
poate
executa
una
dintre
manevrele
de
mai
jos:
Procedeul
JENDRASSIK
in
care
subiectul
realizeaza
o
cantractie
musculara
intr-un
teritoriu
situat
la
distanta
de
muschii
examinati.
Cel
mai
frecvent,
subiectul
este
pus
sa
inclesteze
mainile
una
de
alta
si
sa
exercite
o
tractiune
divergenta
aspura
lor.
Intretinerea
unei
discutii
in
cadrul
careia
examinatorul
pune
intrebari
asupra
unor
detalii
anamnetice.
Reflexul pectoral
Reflexul scapulo-humeral
Reflexul medio-pubian
Reflexul bicipital
Reflexul tricipital
Reflexul achilea
Raspunsul
unei
unitati
motorii
la
un
singur
potential
de
actiune
al
neuronului
sau
motor
se
numeste
secusa
musculara.
Fibrele
musculare
se
contracta
repede
si
apoi
se
relaxeaza.
Fiecare
miograma
a
unei
secuse
are
3
faze
distincte.
(Studiul
secusei
prin
contractia
izometrica
este
mai
avantajos
deoarece
printr-o
contractie
izotonica
se
obtine
un
postefect
de
relaxare.)
Secusa
are
o
durata
variabila
in
functie
de
importanta
muschiului
.
Secusa
musculaturii
oculare
dureaza
circa
10
ms,
a
gastrocnemianului
30
ms
si
a
solearului
100
ms.
Secusa
musculara
survine
rar
in
conditii
fiziologice(clipitul
sau
frisonul
care
este
o
succesiune
de
secuse).
Contractia
fiziologica
a
musculaturii
striate
este
contractia
tetanica.
10
Sistemul
nervos
obtine
mai
multa
forta
musculara
crescand
rata
stimularii
motoneuronilor.
De
exemplu,
daca
doi
stimuli
identici(socuri
electrice
sau
impulsuri
nervoase)
sunt
trimise
unui
muschi
in
succesiune
rapida,
a
doua
contractie
va
fi
mai
puternica
decat
prima.
Acest
fenomen,
numit
sumatie,
apare
deoarece
a
doua
contractie
are
loc
inainte
ca
muschiul
sa
se
relaxeze
complet.
Intrucat
muschiul
este
deja
partial
contractat,cand
urmatorul
stimul
soseste,
calciul
eliberat
in
sarcoplasma
este
mai
mult
decat
cel
reintors
in
RS
iar
tensiunea
musculara
produsa
in
timpul
celei
de-a
doua
contractii
cauzeaza
mai
multa
scurtare
decat
prima.
Daca
forta
stimulului
ramane
constanta
iar
muschiul
este
stimulat
la
o
rata
din
ce
in
ce
mai
mare,
relaxarea
dintre
secuse
devine
mai
scurta
,
concentratia
de
Ca2+
din
sarcoplasma
este
din
ce
in
ce
mai
mare,
si
gradul
de
sumatie
creste,
progresand
catre
o
contractie
numita
tetanos
incomplet
(nefuzionat).
Pe
masura
ce
frecventa
stimularii
creste,
tensiunea
musculara
creste
pana
cand
o
tensiune
maxima
este
atinsa.
La
acest
moment,
toate
dovezile
unei
relaxari
musculare
dispar
si
toate
contractiile
fuzioneaza
intr-o
contractie
unitara,
sustinuta,
ca
un
platou,
numita
tetanus
complet(
sau
fuzionat).
Contractia
tetanica
se
datoreaza
faptului
ca
mecanismul
contractil
nu
are
o
perioada
refractara
precum
excitabilitatea.
Frecventa
minima
necesara
pentru
a
produce
o
contractie
tetanica
(frecventa
critica)
variaza
in
functie
de
durata
secusei
musculare.
La
o
durata
a
acesteia
de
10
ms
,
sumatia
este
produsa
de
o
frecventa
de
peste
100
stimuli/s.
Activitatea
musculara
intensa
nu
poate
continua
la
nesfarsit.
Tetanosul
prelungit
duce
inevitabil
la
oboseala
musculara,
o
situatie
in
care
muschiul
este
incapabil
de
contractie
si
tensiunea
scade
la
zero.
11
Oboseala
musculara
ste
un
stadiu
de
imposibilitate
fiziologica
a
contractiei,
chiar
daca
muschiul
inca
primeste
stimuli.
Acest
lucru
este
diferit
de
oboseala
fiziologica,
central,
in
care
muschii
pot
continua
activitatea
dar
noi
ne
simtim
obositi.
O
contractie
maximala
voluntara
este
dificil
de
mentinut:
forta
descreste
rapid
in
ciuda
incurajarii
subiectului
si
a
controlului
vizual
al
procesului.
Pentru
a
diferentia
intre
influenta
motivatiei
si
a
controlului
central
si
influenta
proprietatilor
muschiului
putem
utiliza
stimularea
electrica.
Intre
un
tetanos
scurt
inainte
de
o
contractie
obositoare
si
unul
dupa
exista
2
diferente:
o
schimbare
a
fortei
maxime
si
o
descrestere
a
raspunsului
contractil,
chiar
mai
accentuat
in
faza
de
relaxare.
Cum
contractia
musculara
este
un
sir
de
procese,
de
la
motivatie
la
formarea
puntilor
actina-miozina
,
intreruperea
acestui
sir
in
orice
punct
poate
genera
un
mecanism
de
feedback
negativ.
-acumularea
lactatului
si
scaderea
Ph-ului
(poate
influenta
activitatea
unor
enzime,
s-a
constatat
influenta
redusa
a
acestui
factor)
Chiar
daca
multi
factori
par
sa
contribuie
la
oboseala,
cauzele
sale
specifice
nu
sunt
complet
intelese.
Dovezile
experimentale
arata
ca
oboseala
se
datoreaza
unei
probleme
in
cuplajul
excitatie-contractie
sau
a
muschiului
in
sine.
Se
aici
deduce
ca
oboseala
fiziologica
este
un
mechanism
periferic
mai
mult
decat
un
mecanism
central.
Disponibilitatea
ATP-ului
scade
in
timpul
contractiei
si
o
lipsa
totala
de
ATP
duce
la
contracturi,
stari
de
contractie
continua
in
care
puntile
transversal
actina-miozina
nu
se
pot
desface.
Totusi,
Atp-ul
nu
este
un
factor
limitant
si
producator
de
oboseala
in
exercitiul
moderat.
Chiar
daca
acumularea
excesiva
intracelulara
de
acid
lactic(
care
cauzeaza
durerea
musculara
si
creste
concentratia
de
H+)
altereaza
proteinele
contractile,
se
pare
ca
este
mult
mai
importanta
in
aparitia
oboselii
centrale
decat
a
celei
fiziologice.
Dezechilibrele
ionice
contribuie
si
ele
la
oboseala
musculara.
Pe
masura
ce
potentialele
de
actiune
sunt
transmise,
K+
se
pierde
din
celula,
iar
pompa
Na+-K+
este
insuficienta
pentru
a
contrabalansa
rapid
dezechilibrele
ionice,
deci
K
se
acumuleaza
in
fluidele
tubulilor
T.
Aceasta
altereaza
potentialul
de
membrana
al
celulei
musculare
si
afacteaza
eliberarea
Ca2+
din
RS.
Teoretic,
o
acumulare
de
fosfat
anorganic
(Pi)
din
degradarea
CP
sau
ATP
poate
interfera
cu
eliberarea
de
calciu
sau
cu
eliberarea
Pi
din
miozina
si
sa
scada
activitatea
ei.
In
general,
exercitiul
intens
de
scurta
durata
produce
oboseala
rapid
prin
dezechilibre
ionice
ce
afacteaza
cuplajul
excitatie-contractie,
dar
recuperarea
este
si
ea
rapida.
In
contrast,
oboseala
acumulata
in
timp
prin
exercitii
prelungite
de
intensitate
mica
poate
necesita
cateva
ore
pentru
recuperare
completa.
Se
pare
ca
acest
tip
de
exercitiu
distruge
RS,
interferand
cu
reglarea
si
eliberarea
Ca2+
,
si
astfel
cu
activarea
muschilor.
13
O
electroencefalograma
normala
se
caracterizeaza
prin
existenta
unui
ritm
de
fond
alfa
bine
exprimat,
dominant,
o
amplitudine
medie
de
aproximativ
50
V,
iar
frecventa
se
intinde
de
la
o
unda
de
cateva
secunde,
pana
la
unde
cu
frecventa
de
peste
50c/s,
in
medie
10-12c/s.
Amplitudinea
reflecta
numarul
de
neuroni
care
functioneaza
sincron
si
nu
gradul
de
activitate
al
fiecarui
neuron.
RITMUL
ALFA
:
unde
ritmice
cu
frecventa
intre
8
si
13
hertzi
(cicli
pc
secunda),
sunt
intalnite
pe
traseele
EEG
la
aproape
toti
adultii
normali
atunci
cand
acestia
se
afla
in
stare
de
veghe
si
in
repaus.
Apar
cu
cea
mai
mare
intensitate
in
regiunea
occipitala.
De
obicei,
voltajul
undelor
alfa
este
de
aproximativ
50
microvolti.
In
timpul
somnului
profund,
undele
alfa
dispar.
RITMUL
BETA
:
undele
au
frecvente
mai
mari
de
14
hertzi.
Acestea
sunt
inregistrate
in
principal
la
nivelul
regiunilor
parietale
si
frontale
in
timpul
activitatii
specifice
a
acestor
zone
cerebrale
(
ex:calcul,
gandire,
ochi
deschisi
)
RITMUL
TETA
:
undele
teta
au
frecvente
cuprinse
intre
4
si
7
hertzi,
mai
evidente
in
regiunile
parietale
si
temporale.
Sunt
normale
la
copii
si
in
primele
faze
ale
somnului
la
adulti.
Prezenta
lor
la
adultii
in
stare
de
veghe
este
considerata
anormala.
RITMUL
DELTA
:
include
toate
undele
inregistrate
pe
traseul
EEG
care
au
frecventa
mai
mica
de
3,5
hertzi.
Aceste
unde
apar
la
copiii
mici
sau
in
starile
de
somn
foarte
profund.
Prezenta
lor
la
adultii
in
stare
de
veghe
este
anormala.
14
(
somnul
REM
=
Rapid
Eye
Movement,
somn
paradoxal
)
:
traseul
EEG
devine
brusc
desincronizat
(
frecventa
mare,
voltaj
scazut
),
evidentiaza
un
tipar
de
unde
cerebraIe
similare
cu
cele
care
apar
atunci
cand
persoana
se
afla
in
stare
de
veghe.
Apare
in
episoade
care
ocupa
aproximativ
25%
din
perioada
de
somn
la
adultii
tineri;
fiecare
episod,
de
5-30
min,
se
repeta
in
mod
normal
la
intervale
de
aproximativ
90
de
minute.
Acest
tip
de
somn
nu
este
atat
de
odihnitor
si
de
obicei
se
asociaza
cu
prezenta
visurilor.
Tonusul
muscular
de
la
nivelul
intregului
corp
este
mult
scazut,
ceea
ce
indica
o
inhibitie
puternica
a
centrilor
spinali
pentru
controlul
muscular.
Frecventa
cardiaca
si
frecventa
respiratorie
devin
de
obicei
neregulate,
fenomen
caracteristic
starii
de
visare.
15
Imaginea
pe
care
sistemul
optic
al
globului
ocular
o
realizeaza
este
una
reala
pentru
ca
se
formeaza
la
intersectia
razelor
luminoase
ce
trec
prin
lentila
si
poate
fi
prinsa
pe
un
ecran
(retina),
rasturnata
si
mai
mica
decat
obiectul.
Daca
toate
suprafetele
refractante
ale
ochiului
sunt
adunate
si
considerate
a
fi
o
singura
lentila,
putem
compara
sistemul
optic
cu
o
singura
lentila
convergenta
ce
are
focarul
la
17
mm
in
fata
retinei
si
puterea
totala
de
refractie
de
59
dioptrii
atunci
cant
lentila
este
acomodata
pentru
vedere
la
distanta.
Aproximativ
doua
treimi
din
cele
59
dioptrii
ale
puterii
de
refractie
a
ochiului
sunt
furnizate
de
suprafata
anterioara
a
corneei.
Acest
lucru
are
loc
deoarece
inicele
de
refractie
al
corneei
este
mult
diferit
de
cel
al
aerului,
in
timp
ce
indicele
cristalinului
este
apropiat
de
cel
al
umorii
apoase
sau
al
umorii
vitroase.
Puterea
de
refractie
totala
a
cristalinului,
atunci
cand
este
in
pozitie
normala
inconjurat
pe
ambele
parti
de
lichid,
este
de
numai
20
dioptrii,
aproape
o
treime
din
puterea
de
refractie
totala
a
ochiului.
Importanta
cristalinului
consta
insa
in
capacitatea
lui
de
a-si
modifica
curbura
ca
raspuns
al
unor
impulsuri
nervoase,
proces
numit
acomodare.
FOCALIZARE:
Ochiul
poate
fi
echivalat
cu
o
lentil
convergent
a
crei
distan
focal
este
variabil.
Corneea,
membrana
anterioar,
transparent
a
ochiului,
contribuie
cu
cea
mai
mare
convergen
la
puterea
optic
a
ochiului
(puterea
de
focalizare
a
luminii
pe
retin).
La
ochiul
emetrop
imaginea
unui
obiect
se
formeaz
clar
pe
retin
indiferent
de
poziia
obiectului
fa
de
ochi.
Acest
lucru
este
posibil
datorit
modificrii
convergenei
cristalinului
in
procesul
de
acomodare
16
la
distan.
In
schimb,
corneea
contribuie
cu
o
convergen
constant,
dar
mai
mare
decat
a
cristalinului
(43
dioptrii
fa
de
cele
maxim
17
dioptrii
ale
cristalinului).
ADAPTAREA LA LUMIN:
Irisul
reprezint
o
diafragm
care
limiteaz
fluxul
luminos
ce
cade
pe
retin
i
care
micoreaz
aberaiile
cromatice
i
de
sfericitate
produse
de
lentilele
ochiului.
Cand
luminozitatea
este
slab,
fibrele
radiale
ale
irisului
se
contract,
iar
diametrul
pupilei
crete
(midriaza).
La
iluminare
excesiv,
fibrele
circulare
ale
irisului
micoreaz
pupila
(mioza).
ACOMODAREA LA DISTAN:
In
ochiul
emetrop
neacomodat
(relaxat,
privete
la
infinit)
muchiul
ciliar
este
relaxat.
Tensiunea
exercitat
de
ligamentele
suspensoare
determin
intinderea
(aplatizarea)
cristalinului;
raza
sa
de
curbur
este
maxim,
iar
convergena
minim.
Imaginea
se
formeaz
clar
pe
retin.
In
cazul
in
care
convergena
cristalinului
nu
s-ar
modifica,
imaginea
unui
obiect
mai
apropiat
de
ochi
s-ar
forma
in
spatele
retinei
(aceasta
se
intampl
la
ochiul
presbit).
De
aceea,
cand
obiectul
se
apropie
de
ochi,
cristalinul
trebuie
s
ii
mreasc
puterea
de
convergen
pentru
a
strange
razele
tot
pe
retin,
formand
imaginea
clar.
Prin
contracie,
muchiul
ciliar
scade
tensiunea
in
ligamentele
suspensoare,
cristalinul
tinde
s
revin
la
forma
sa
natural
i
se
bombeaz;
raza
sa
de
curbur
scade,
deci
convergena
crete.
Pentru
a
se
putea
acomoda,
ochiul
trebuie
s
aib
un
cristalin
elastic.
Odat
cu
inaintarea
in
varst,
cristalinul
devine
mai
rigid
(presbitism),
de
aceea
se
folosesc
lentile
convergente
de
corecie,
care
mresc
convergena
ochiului.
Vederea
clar
se
realizeaz
intre
dou
puncte:
punctum
proximum
(pp)
i
punctum
remotum
(pr).
Pp
este
punctul
cel
mai
apropiat
care
poate
fi
vzut
clar
cu
acomodare
maxim.
Pr
este
punctul
cel
mai
deprtat,
vzut
clar
fr
acomodare.
O
dioptrie
reprezinta
puterea
de
refractie
a
unei
lentile
convergente
care
are
focarul
situat
la
distanta
de
1m.
17
Testul
pentru
determinarea
campului
vizual
reprezinta
o
metoda
de
a
masura
campul
vizual
al
unui
individ,
ceea
ce
include
vederea
centrala
si
cea
periferica.
Acest
test
alcatuieste
de
fapt
o
harta
a
campului
vizual
pentru
fiecare
ochi
in
parte.
Testul
pentru
determinarea
campului
vizual
este
o
examinare
subiectiva.
Pentru
ca
testul
sa
ofere
informatii
relevante
este
necesar
ca
pacientul
sa
inteleaga
instructiunile
testului,
sa
coopereze
si
sa
efectueze
testul
in
totalitate.
Testul
pentru
determinarea
campului
vizual
se
foloseste:
-
pentru
a
detecta
semnele
leziunii
nervului
optic
(glaucom);
-
pentru
a
detecta
boala
retinala
centrala
sau
periferica;
-
afectiuni
ale
pleoapelor
precum
ptosis;
-
diagnosticarea
bolilor
nervului
optic
sau
boli
care
afecteaza
modul
de
transport
al
informatiei
de
la
ochi
spre
cortexul
occipital
al
creierului
unde
informatia
este
procesata
ca
vedere.
Testul
Goldmann
TESTUL GOLDMANN
Pacientul
este
pus
la
un
metru
distanta
de
un
ecran
ce
are
o
tinta
in
centru.
Ochiul
netestat
este
acoperit.
In
timp
ce
pacientul
va
privi
catre
tinta,
examinatorul
va
misca
un
obiect
catre
campul
vizual
al
pacientului.
Pacientul
va
anunta
examinatorul
cand
observa
obiectul.
Acest
examen
ajuta
la
trasarea
graficului
campului
vizual
al
pacientului.
Aceasta
metoda
este
folosita
pentru
a
detecta
devreme
zone
oarbe.
Pacientul
sta
in
fata
unui
dom
concav
mic
intr-o
masinarie
cu
o
tinta
in
mijloc.
Barbia
se
sprijina
pe
masinarie,
iar
ochiul
netestat
este
acoperit.
Pacientul
primeste
un
buton
pe
care
il
va
folosi
in
timpul
testului.
Acesta,
amplasat
in
fata
domului,
va
privi
tinta
din
centru.
Computerul
va
trimite
semnale
luminoase
in
puncte
preprogramate
ale
domului,
iar
pacientul
va
apasa
butonul
daca
vede
lumina.
Apoi
calculatorul
traseaza
graficul
automat.
Analizatorul
Humphrey
de
exemplu,
foloseste
lumina
pe
un
dom
alb
(alb-pe-alb)
pentru
testarea
diferentelor
de
intensitate
luminoasa
percepute.
18
CAMP
VIZUAL
NORMAL
19
CAMP
VIZUAL
CU
GLAUCOM
IN
STADIUL
AVANSAT
20
Sunetele
sunt
vibratii
ondulatorii
transmise
printr-un
mediu
elastic
(aer)
pana
la
ureche
care
le
capteaza,
le
receptioneaza,
le
codifica
in
impuls
nervos
si
le
conduce
spre
cortexul
auditiv
-
locul
de
formare
al
senzatiilor
auditive.
Excitatiile
sonore
pentru
a
putea
fi
percepute,
trebuie
sa
aiba
o
frecventa
cuprinsa
intre
16
-
20.000
Hz.
Totalitatea
sunetelor
capabile
sa
produca
senzatia
de
auz
poarta
numele
de
camp
auditiv
a
carui
limite
se
reduc
dupa
varsta
de
30-40
de
ani.
Aparatul
pentru
audiometrie
este
calibrat
(pe
baza
unor
studii
facute
pe
persoane
cu
auzul
normal)
astfel
incat
nivelul
0
al
intensitatii
sunetului
la
fiecare
frecventa
este
atat
de
slab
incat
abia
poate
fi
auzit
de
o
persoana
cu
auzul
normal.
Apoi,
intensitatea
sunetului
poate
fi
crescuta
sau
scazuta
deasupra
sau
dedesubtul
nivelului
0
pentru
fiecare
ton.
Daca
puterea
unui
ton
trebuie
crescuta
la
30
dB
deasupra
normalului
pentru
ca
subiectul
sa
poata
auzi
tonul,
se
spune
ca
bolnavul
are
o
surditate
a
auzului
de
30
dB
in
mod
particular
pentru
acel
ton.
In
obtinerea
unui
test
al
auzului,
folosim
audiometrul,
se
exploreaza
8
sau
10
tonuri
pentru
a
acoperi
aproape
tot
aspectul
auditiv
si
pierderea
de
auz
se
determina
astfel
pentru
fiecare
ton.
Audiograma
se
obtine
notand
pe
un
grafic
pierderea
de
auz
pentru
fiecare
ton
din
spectrul
auditiv.
Audiometrul
poate
fi
prevazut
cu
o
casca
de
ureche
pentru
testarea
conducerii
aeriene
a
auzului
si
de
asemenea
cu
un
vibrator
electronic
pentru
testarea
conducerii
osoase
de
la
mastoid
in
spre
cohlee,
la
fiecare
frecventa
a
sunetului.
Surditatea
nervoasa
care
cuprinde
leziunile
cohleei,
ale
nervului
cohlear
sau
ale
circuitelor
sistemului
nervos
central
cu
originea
la
nivelul
organului
auditiv,
se
caracterizeaza
prin
pierderea
partiala
sau
totala
a
capacitatii
de
a
percepe
aunete
atat
la
testarea
conducerii
aeriene
cat
si
a
conducerii
osoase.
Un
tip
frecvenet
de
surditate
este
cea
produsa
de
fibroza
urechii
medii
secundara
infectiilor
repetate,
sau
de
fibroza
care
se
produce
in
boala
ereditara
denumita
otoscleroza.
In
fiecare
din
aceste
cazuri,
undele
sonore
sunt
transmise
cu
dificultate
de
sistemul
osicular
de
la
membrana
timpanica
spre
fereastra
ovala.
SURDITATEA
Surditatea este o infirmitate grava producand pierderea completa sau partiala a auzului.
Dupa locul afectarii functiei analizatorului acustic se deosebesc mai multe tipuri de surditate:
1.
SURDITATEA
DE
TRANSMISIE ,
cand
este
afectata
urechea
medie
sau
conductul
auditiv
extern;
2.
SURDITATEA
DE
PERCEPTIE,
cand
apar
leziuni
la
nivelul
urechii
interne
sau
a
caii
nervoase
acustice;
3.
SURDITATEA
MIXTA
cand
sunt
afectate
atat
dispozitivele
de
transmisie
cat
si
cele
de
perceptie.
La
copii
surditatea
are
mari
implicatii
pentru
dezvoltarea
psihica
ulterioara
si
pentru
vorbire.
Surditatea
de
perceptie
ereditara
reprezinta
20-30%
din
surditatea
copiilor
(se
poate
datora
traumatismului
obstetrical
cu
anoxia
organului
Corti
ca
si
in
cazul
icterului
nuclear
din
incompatibilitate
de
Rh).
Distrugerea
cohleei
sau
a
nervului
cohlear
determina
instalarea
definitiva
a
surditatii.
Totusi,
in
cazul
in
care
cohleea
si
nervul
cohlear
sunt
indemne,
dar
sistemul
timpano-osicular
este
distrus
sau
rigid
din
cauza
fibrozei
sau
a
calcificarii,
undele
sonore
pot
ajunge
la
cohlee
prin
conducere
osoasa
de
la
nivelul
unei
surse
sonore
aplicata
la
nivelul
craniului
superior
de
pavilionul
auricular.
Deoarece
in
urechea
interna,
cohleea
este
localizata
intr-o
cavitate
a
osului
temporal
denumita
labirint
osos,
vibratiile
cutiei
craniene
pot
produce
vibratii
ale
lichidului
cohlear.
Ca
urmare,
in
conditii
adecvate,
o
persoana
poate
percepe
sunetul
produs
de
plasarea
unui
diapazon
sau
a
unui
dispozitiv
vibrator
electronic
la
nivelul
oricarei
proeminente
osoase
a
cutiei
craniene,
in
special
la
nivelul
procesului
mastoid.
Energia
prezenta
in
vibratiile
sonore
puternice
din
aer
nu
22
este
insa
suficienta
pentru
stimularea
auzului
prin
conducere
osoasa,
cu
exceptia
situatiilor
in
care
un
dispozitiv
special
electomecanic
pentru
amplificarea
sunetului
este
aplicat
pe
os.
Cu
cat
un
sunet
va
actiona
asupra
urechii
umane
cu
o
anumita
intensitate
si
o
anumita
durata,
cu
atat
sensibilitatea
urechii
se
va
reduce,
dupa
cum
are
si
posibilitatea
sa
creasca,
in
conditiile
unui
microclimat
lipsit
de
excitatii
sonore.
Este
vorba
de
o
adaptare
a
sensibilitatii
acustice
la
diferite
ambiante
sonore.
Daca
excitantul
sonor
are
o
intensitate
si
o
durata
obositoare
apar
modificari
degenerative
la
nivelul
organului
Corti
si
a
neuronilor
din
ganglionul
Corti,
care
vor
duce
la
scaderea
auzului
sau
la
surditate.
Excitarea
sonora
indelungata
realizeaza
modificari
psihoafective,
stare
generala
alterata,
modificari
de
excitabilitate
a
sistemului
nervos
vegetativ
si
a
celui
neuro-muscular,
dupa
cum
cercetari
au
pus
in
evidenta
reducerea
acuitatii
vizuale
cu
peste
20%
la
persoanele
care
lucreaza
timp
indelungat
in
conditii
de
zgomot
obositor.
EXEMPLU DE AUDIOGRAMA
23
Inima de broasca are 3 camere:
doua
atrii
si
un
ventricul
.
Aceasta
primeste
sangele
venos
prin
venele
cave,
ce
formeaza
sinusul
venos,
un
sac
cu
pereti
subtiri
ce
se
varsa
in
atriul
drept
si
se
contracta
odata
cu
camerele
inimii.
De
asemeni,
o
parte
din
sange
este
primit
direct
de
la
plamani
in
atriul
stang.
Ventriculul
pompeaza
sangele
prin
trunchiul
arterial.
EXPERIMENTUL PE BROASCA:
Maduva
spinarii
este
distrusa
cu
un
ac
inserat
in
foramen
magnum
(gaura
occipitala
mare).
Broasca
este
amplasata
pe
masa
de
disectie,
iar
toracele
ii
este
deschis,
inima
fiindu-i
vizibila
acum
prin
pericard.
Dupa
deschiderea
pericardului,
inima
este
tinuta
in
viata
prin
adaugarea
solutiei
Ringer
la
temperatura
corpului,
din
timp
in
timp
pe
toata
durata
experimentului.
Se
poate
atasa
un
clestisor
de
ventricul
pentru
a
mentine
inima
intr-o
pozitie
favorabila
observarii.
Clestisorul
se
poate
conecta
la
un
aparat
pentru
a
se
efectua
o
apexcardiograma.
Se
poate
indeparta
nervul
vag
la
nevoie.
PRIMA
LIGATURA :
Un
fir
de
bumbac
este
folosit
pentru
a
ligatura
regiunea
dintre
sinusul
venos
si
atriul
drept,
pentru
a
izola
sinusul
de
celelalte
camere
ale
inimii.
Ligatura
intervine
fizic
in
oprirea
conducerii,
astfel
incat
atat
atriile
cat
si
ventriculii
se
opresc
din
bataie.
24
Eliminarea primei ligaturi si pastrarea celei de a doua ligaturi va determina contractarea atriilor in
ritmul normal, pe cand ventriculii se vor contracta in ritmul idioventricular.
CONCLUZII:
2) impulsul cardiac este condus din sinusul venos in atrii si apoi in ventriculi
25
Orice
excitant
natural
sau
artificial,
trebuie
sa
aiba
o
anumita
intensitate,
numita
valoare
prag.
Spre
deosebire
de
muschii
scheletici,
inima
nu
este
excitabila
in
timpul
contractiei
(sistola),
ci
numai
in
perioada
de
relaxare
(diastola).
Astfel
este
asigurata
ritmicitatea
fazelor
de
contractie
si
relaxare
a
inimii
care
nu
intra
niciodata
in
contractie
tetanica,
asa
cum
se
intampla
cu
muschiul
scheletic
cand
este
excitat
cu
frecvente
ridicate.
Aceasta
este
legea
inexcitabilitatii
periodice
a
inimii.
Inima
nu
raspunde
prin
contractie
la
stimuli
care
au
valoare
sub
prag
si
da
un
raspuns
maxim
la
orice
stimul
de
valoare
peste
prag,
indiferent
de
intensitatea
stimulului;
este
legea
tot
sau
nimic.
Tulburari
ale
automatismului
si
excitabilitatii
provoaca
anomalii
ale
ritmului
cardiac-
aritmii
FAZA REFRACTARA TOTALA cuprinde faza refractara efectiva si faza refractara relativa.
La
fibrele
cu
raspuns
lent
fazele
excitabilitatii
sunt
dependente
de
T IMP,
cinetica
lenta
a
canalelor
de
Ca
si
absenta
platoului
la
aceste
celule
face
sa
nu
existe
suficient
timp
pentru
recuperarea
acestor
canale
pana
la
repolarizarea
complete
a
celulei.
Astfel,
atingerea
potentialului
de
repaus
nu
corespunde
neaparat
cu
recuperarea
totala
a
excitabilitatii,
explicand
fazele
refractare
lungi
ale
acestora.
27
IONUL DE NA + :
IONUL DE K + :
IONII DE CA 2+
IONUL DE MG 2+
-stimularea automatismului
-aritmii-tahicardie paroxistica
30
Inima
este
inervata
atat
de
fibre
nervoase
simpatice
cat
si
parasimpatice
(vezi
figura
9-10).
Nervii
parasimpatici
(vagi)
se
distribuie
predominant
nodulilor
SA
si
AV,
intr-o
mai
mica
masura
musculaturii
celor
doua
atrii
si
foarte
putin
direct
catre
muschiul
ventricular.
In
schimb,
nervii
simpatici
sunt
distribuiti
catre
toate
regiunile
cordului
fiind
bine
reprezentati
la
nivelul
muschiului
ventricular
dar
si
al
tuturor
celorlalte
zone
cardiace.
Aproximativ
75%
din
totalul
fibrelor
parasimpatice
intra
in
componenta
nervilor
vagi
(perechea
X
a
nervilor
cranieni),
fiind
distribuite
la
nivelul
regiunilor
toracice
si
abdominale
ale
corpului.
Ca
urmare,
referirile
la
sistemul
nervos
parasimpatic
vizeaza
in
principal
cei
2
nervi
vagi.
Nervii
vagi
asigura
inervatia
parasimpatica
a
inimii,
plamanilor,
esofagului,
stomacului,
intestinului
subtire,
jumatatii
proximale
a
colonului,
ficatului,
vezicii
biliare,
pancreasului,
rinichilor
si
segmentelor
superioare
a
ureterelor.
Stimularea
intensa
a
fibrelor
nervoase
vagale
(parasimpatice)
ale
cordului
poate
opri
activitatea
cardiaca
timp
de
cateva
secunde
dar,
in
general,
cordul
scapa
si
bate
cu
o
frecventa
de
20-40
de
batai
pe
minut
atata
timp
cat
stimularea
simpatica
continua.
In
plus,
stimularea
vagala
puternica
poate
scadea
forta
contractiei
musculare
cardiace
cu
20-30%.
Fibrele
vagale
sunt
distribuite
in
principal
la
nivelul
atriilor
si
foarte
putin
la
nivel
ventricular
unde
se
produc
contractii
cardiace
puternice.
Acest
fapt
explica
efectul
stimularii
vagale
de
a
scadea
frecventa
cardiaca
si
mai
putin
de
a
scadea
forta
contractiei.
In
ciuda
acestui
fapt,
scaderea
importanta
a
frecventei
cardiace
combinata
cu
o
usoara
scadere
a
fortei
contractiei
poate
reduce
activitatea
pompei
ventriculare
cu
50%
sau
chiar
mai
mult.
31
Daca
stimularea
vagala
este
prelungita
si
mai
ales
bilaterala,
inima
se
opreste
pentru
o
perioada
scurta
de
4-10
s,
dupa
care
activitatea
cardiaca
se
reia
de
obicei
cu
o
frecventa
scazuta,
dupa
un
ritm
idio-ventricular
chiar
daca
stimularea
continua.
Fenomenul
se
numeste
"scapare
vagala"
sau
"vagus
escape".
Explicatiile
pot
fi:
-
umplerea
ventriculului
in
cursul
opririi
diastolice
reprezinta
un
stimul
suficient
pentru
reluarea
activitatii
-
in
trunchiul
nervului
vag
exista
fibre
postganglionare
simpatice,
a
caror
stimulare
poate
determina
reluarea
activitatii
cardiace.
32
33
Volumul ejectat
METODA AUSCULTATORIE
!
Se
presupune
ca
zgomotele
sunt
produse
in
principal
de
jetul
de
sange
prin
vasul
partial
obstruat.
Jetul
determina
turbulenta
la
nivelul
vasului
situat
distal
de
manseta,
fapt
care
produce
vibratiile
percepute
cu
ajutorul
stetoscopului.
Ulterior,
presiunea
din
manseta
este
diminuata
progresiv.
Imediat
ce
presiunea
scade
sub
nivelul
celei
sistolice,
sangele
incepe
sa
patrunda
in
portiunea
arterei
situata
distal
de
manseta
in
cursul
varfului
de
presiune
sistolica,
iar
la
nivelul
arterei
antecubitale
pot
fi
percepute
zgomote
usor
batute
si
sincronizate
cu
bataile
inimii.
Imediat
dupa
aparitia
acestor
zgomote,
nivelul
presiuneii
indicat
de
manometrul
conectat
la
manseta
devine
egal
cu
nivelul
presiunii
sistolice.
Se
noteaza
presiunea
indicata
de
manometru
cand
zgomotele
devin
atenuate;
aceasta
presiuni
este
aproximativ
egala
cu
cea
diastolica.
34
35
36
37
38
Testul
presor
la
rece
evalueaza
functia
simpatica
prin
plasarea
unei
maini
a
subiectului
in
apa
cu
gheata
(1-4C)
si
masurarea
ulterioara
a
TAla
30
s
si
1
minut.
Tensiunea
sistolica
si
dia-stolica
creste
in
mod
normal
cu
10-20
mm
Hg.
Calea
aferenta
este
spinotalamica
si
de
aceea
este
diferita
de
calea
aferenta
a
arcului
reflex
baroreceptor.
Cand
caile
spino-talamice
sunt
intacte,
un
raspuns
normal
indica
o
anomalie
a
integrarii
vegetative
centrale
sau
a
functiei
efe-rente
simpatice.
Cand
ras-
punsul
la
testul
presor
la
rece
este
normal
si
raspunsul
Valsava
este
anormal,
leziunea
este
localizata
la
nivelul
caii
aferente
a
arcului
reflex
baroreceptor.
teste
farmacologice
Evaluarile
farmacologice
pot
ajuta
la
localizarea
defectului
vegetatila
nivelul
SNC
sau
SNP.
De
exemplu,
nivelul
foarte
scazut
al
norepinefrinei
in
clinostatism
reflecta
afectarea
postganglionara,
asa
cum
se
observa
in
diabetul
zaharat
si
in
insuficienta
vegetativa
pura.
Anomaliile
specifice
in
functia
neuronala
noradrenergica
pot
fi
definite
prin
utilizarea
de
medicamente
cu
activitate
presoare.
Tiramina,
un
simpatomimetic
indirect,
creste
TA
daca
depozitele
de
norepinefrina
neuronala
sunt
adecvate
si
daca
mecanismele
de
preluare
sunt
intacte.
Fenomenul
de
up-regulation
al
receptorilor
noradrenergici
post
sinaptici,
o
manifestare
a
leziunilor
denervate,
poate
fi
demonstrat
prin
masurarea
raspunsului
TA
la
noradrenalina.
Supersensibilitatea
denervarii
este
reflectata
ca
un
raspuns
presor
specific
exagerat
la
perfuzia
de
noreprinefrina
(dar
nu
la
tiramina),
in
timp
ce
leziunea
SNC
(decentralizare)
determina
o
crestere
nonspecifica
a
raspunsului
TA
la
agentii
simpatomimetici
(respectila
norepinefrina
si
tiramina).
39
Ecografia
cardiaca
este
o
tehnica
imagistica
neinvaziva
care
permite
vizualizarea
structurilor
cardiace,
folosind
tehnica
ultrasunetelor.
Ecocardiografia
este
o
explorare
extrem
de
utila
n
diagnosticul
bolilor
cardiovasculare,
cu
ajutorul
ei
putnd
fi
identificate
si
evaluate
anomalii
structurale,
functionale
si
hemodinamice
ale
cordului.
EXAMINAREA ECOCARDIOGRAFIC
Principiul
ecografiei
cardiace
consta
n
orientarea
unui
flux
de
ultrasunete
de
nalta
frecventa
catre
cord,
urmnd
ca
acestea
sa
se
reflecte
n
functie
de
impedanta
acustica
a
diferitelor
sturcturi
cardiace.
Ultrasunetele
reflectate
vor
forma
imaginea
ecografica.
Din punct de vedere imagistic, ecografia cardiaca poate fi realizata n mai multe moduri:
>
n
mod
M:
se
efectueaza
sectiuni
liniare
la
nivelul
cordului,
exprimate
sub
forma
unui
grafic
miscare-timp.
>
mod
Doppler
(spectral
sau
color):
permite
determinarea
vitezei
de
curgere
a
sngelui
si
vizualizarea
fluxului
sangvin
(culoarea
rosu
nseama
ca
fluxul
se
apropie
de
sonda,
iar
cea
albastra
ca
fluxul
de
departeaza
de
sonda).
40
REZULTATE
NORMAL:
- cantitatea de sange pompata de ventriculul stang la fiecare bataie de inima este de peste 55%.
ANORMAL:
-
camerele
inimii
sunt
prea
mari.
Peretii
cardiaci
sunt
mai
grosi
sau
mai
subtiri
decat
ar
fi
normal.
Un
perete
cardiac
subtire
poate
indica
un
flux
de
sange
slab
sau
un
atac
de
cord
mai
vechi.
Peretii
cardiaci
nu
se
misca
normal
din
cauza
fluxul
de
sange
prea
slab
cauzat
de
ingustarea
arterelor
coronare.
-
una
sau
mai
multe
valve
nu
se
deschid
si
inchid
normal
sau
nu
arata
normal.
Se
detecteaza
prezenta
unei
infectii.
-
cantitatea
de
sange
pompata
de
ventriculul
stang
cu
fiecare
bataie
a
inimii
este
mai
mica
de
55%.
- in jurul inmii exista o colectie de lichid iar pericardul este prea gros.
- in interiorul inimii se identifica prezenta unei tumori sau al unui cheag de sange.
41
CONTRIBUITORI
42