n noaptea aceea, pentru prima oara

lumea s-a oprit ntr-o respiratie adnca

si n inima ei, ca o larga prapastie
s-a deschis asteptarea.

Treaz de o lumina trista, interioara

cu gesturi atente, prelungi
cu umbre, cu dansuri,
calcam pe locuri reci, lunecoase, adnci
ca pe un oras necat
purtator de oglinzi si blesteme.

Aveam
o misterioasa ntlnire cu noaptea
atunci
cnd pentru prima oara lumea s-a oprit
ca sa ma astepte.

i spuneam n gnd
noapte, logodnica mea,
ce mult iubesc lumina ta de fantoma,
ce mult iubesc, n libertatea singuratatii tale
arborii fara radacina ai delirului
ce mult iubesc, n ploile tale negre, suferinta.
Esti uneori palida de febre
si eu
sunt atunci un om al febrelor, al mortii;
esti uneori
calda ca subsuorile femeilor
profunda ca padurile agitate de vnt
si eu iubesc atunci ntmplarile neasteptate
si fortele de fier ale naturii.
Esti uneori lumina asta trista, interioara
cnd lucrurile curg n jurul meu si fug nsetate,
cnd fruntea trece printr-o ora mai rotunda,
mai umana,
cnd vntul mi vorbeste n somn ca ntr-o cutie de rezonanta,
cnd buzele-mi sunt albe.
Atunci, mi place sa stiu
ca port pe ele o samnta incendiara
mi place sa stiu
cum s-o arunc peste aceasta lume impura.

Dar cu o voce arsa de emotii i-am spus

sunt poet
ca si cum mi-as fi spus numai mie
si pe obraz, sub flacara lunii,
genele grele umbreau
o descrescnda orga, tremuratoare.