Cum deosebim o semivocală de o

vocală?
23 noiembrie 2015 Raluca 7 Comments care sunt semivocalele limbii române, cum deosebim
semivocalele de vocale,despărțirea în silabe, semivocale
Unele dintre cele mai dificile exerciții de fonetică din școala generală mi se păreau cele care
implicau recunoașterea unor semivocale, de obicei din cadrul unor diftongi ori triftongi ai
unor cuvinte – cum sunt ele ocurente, de fapt. Până am cerut lămuriri în plus. Acum, după
ani, mi s-a cerut mie să clarific lucrurile în acest sens. Și dau explicațiile mai departe:

Vocala este sunetul care se pronunță singur, fără ajutorul altui sunet, spre deosebire de
consoană, care e însoțită de un alt sunet (de î sau de e, de regulă). Are, așadar, un statut
independent. Semivocala, în schimb, este o vocală scurtă, care însoțește întotdeauna o
vocală (în diftongi sau în triftongi), fără a se putea rosti singură, și nu se poate prelungi.
Din cele 7 vocale ale limbii române, doar 4 (și anume: e, i, o, u) pot fi, după împrejurări,
vocale întregi sau semivocale și pot ridica probleme, așadar, în chestiunea de față. Dacă
sunetele e, i, o, u apar pe lângă consoane, ele sunt cu siguranță vocale și nu semivocale!
Sunetul e este semivocală înainte și după a și o: ea, deal, seară, vreo etc.
Sunetul i este semivocală înainte și după a, ă, â, e, î, o,
u: iată, ai, iepure, iei, vrei, piatră, îi, noi, ionatan, măi, mâine etc.

Sunetul o este semivocală înainte de a: oare, soare, foare etc.

Sunetul u este semivocală înainte şi după a, ă, â, e, î, precum şi

după o: luat, aoleu!, rău, hău, râu, îu!, eu, ou, au etc.
Cum depistăm o semivocală?
Despărțim cuvântul în silabe – ei, uite că despărțirea în silabe încă mai ajută la ceva!
Pronunțăm doar silaba care conține diftongul sau triftongul. Într-o asemenea etapă, toate
sunetele sunt considerate vocale. De aceea, se încearcă prelungirea (chiar ușor exagerată) a
primei vocale. Se procedează la fel cu a doua sau sau cu a treia „vocală” (în cazul unui
triftong). Bineînțeles, vocalele care permit prelungirea sunetului sunt… vocale. Vocala care
nu permite acest lucru este, de fapt, o semivocală.
Un alt lucru care ne este de folos în depistarea unei semivocale este faptul că vocalele
sunt plenisone, adică pot alcătui singure silabe, iar vocalele a, ă,
â/î sunt întotdeauna purtătoare de accent. Semivocalele se diferențiază
funcțional de vocale prin faptul că nu pot primi accent și, astfel, nu pot
îndeplini rolul de centru silabic (nu pot alcătui singure silabe). Totodată, e bine
de știut că nu există silabe cu mai mult de o vocală.
Un alt fapt util care poate ajuta în depistarea unei semivocale este faptul că nu există triftongi
cu structura VSV (triftongii au doar structura SVS sau SSV), iar diftongii au doar structurile
SV și VS. Așadar, știind acest lucru, putem depista cu ușurință, prin despărțirea în silabe, care
este/sunt semivocala/semivocalele dintr-un cuvânt. Dar, mai ales, putem învăța, mai ușor,
regulile de despărțire în silabe.

Să luăm, de exemplu, cuvântul femeie. Acesta se desparte în silabe astfel: fe-me-ie,

întrucât silaba –meie nu este posibilă. Din acest grup de 3 vocale trebuie să depistăm
semivocala. Prelungim sunetele și observăm să se poate pronunța me(eee) și ie(eee) și
NU mei(iii)e. Așadar. semivocala este i.
Cum triftong cu structura VSV nu există în limba română, grupul eie din femeie nu este
clar triftong. Prin urmare, vorbim de un diftong în finalul cuvântului, cu structura SV
(femeie). De aceea, despărțirea corectă în silabe este fe-me-ie. Se respectă astfel și regula
de despărțire în silabe potrivit căreia semivocala între două vocale trece la
silaba următoare (ca în ba-ie, po-ia-nă, a-gre-ea-ză). Desigur, în cazul acestui
cuvânt, despărțirea în silabe se realizează intuitiv, fără să fie nevoie de cunoașterea unor
reguli precise. Însă însumând toate aceste chestiuni teoretice ce țin de structura diftongilor și
a triftongilor cu procedeul despărțirii în silabe, e mult mai facil să depistăm semivocala.

Surse bibliografice:

Dumitru Gherghina, Limba română contemporană, Craiova, Editura Didactica Nova,

2002.
Șt. M. Ilinca, Gramatica instrumentală, București, Editura Festina, 1995.