Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.

Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

Neomodernismul poetic este un curent literar reprezentat de generatia

saizecista,care se remerca prin revenirea poeziei la adevarata ei menire,depasind literatura
prolecultista si continuand traditia valoroasa interbelica.
Incepand cu 1960,se produce o revenire a poeziei la lirism si la valorile
stilistice,printr-o reinnodare cu marea traditie interbelica lirica.Neomodernistii sustin poezia
pura,spontana,filosofica, vigoarea cuvantului,spiritul ludic si intelectualizarea poeziei.Sunt
abordate temele majore,limbajul metaforic,spiritualitatea materiei si libertatea exprimarii.
Poezia neomodernista este valoroasa prin firul traditiei conservate si prin noutatea
reprezentata de explozia de sentimente si expresivitate in spirit barbian,in cazul lui Nichita
Stanescu si blagian,in cazul Anei Blandiana.
Nichita Stanescu este un poet reprezentativ al Generatiei saizeciste,apartinand
literaturii postbelice si incadrandu-se curentului neomodernism.El debuteaza in 1960 cu
volumul de versuri „Sensul iubirii”,care este urmat de o bogata activitate creatoare din care
mai fac parte volume ca „O viziune a sentimentelor” (1964) sau „In dulcele stil clasic” (1970).
Supratema operei sale este redescoperirea interioritatii si a puterii expresive a
limbajului.Printre celalalte temele majore se numara timpul,creatia,ludicul si iubirea care
reprezinta la el „elogiul starii de a fi”Lirica sa se remarca prin originalitatea limbajului
poetic:inventii de cuvinte,termeni tehnci si abstracti,adjectivarea substantivelor si
substantivizarea ajdectivelor,dematerializand astfel concretul si materializand abstractul. Se
ajunge, în acest mod, la o încifrare a textului, care devine accesibil numai celor initiati iniţiaţi
 Poezia „Poveste sentimentala” face parte din din cel de-al doilea volum de versuri a
lui Nichita Stanescu,intitulat „O viziune a sentimentelor” si publicat in 1964.Aparitia
volumului initiaza o aventura a cunoasterii totale,pe cale senzoriala,in care notiunea
abstracta,iubirea,coboara in concret devenind palpabila.
Tema poeziei este iubirea ca intamplare a fiintei,sentiment care,prin
cuvant,reprezinta o cale de acces la tainele universului.Textul liric se constituie ca o
meditatie asurpa iubirii si asupra cuvantului.
Titlul sintetizeaza ideea centrala, anume capacitatea sentimentelor de a instaura un
univers aparte si proiecteaza totodata discursul liric in imaginar,cuvantul „poveste” trimitand
la viziunea idealizata a poetului asupra iubirii.
Poezia este alcatuita din optsprezece versuri care pot fi structurate in trei secvente
lirice.
Incipitul textului,introdus prin locutiunea adverbiala „pe urma” ofera impresia
continuarii unui discurs anterior si prezinta un moment de maxima intensitate a povestii de
dragoste „pe urma ne vedeam din ce in ce mai des”.Aceasta prima secventa se axeaza pe
prezenta a doua ipostaze lirice, „eu” si „tu”,care trimit la imaginea unui cuplu
paradisiac/primordial (asemanator celui din idilia eminesciana) .Cei doi indragostiti traiesc o
aventura ontologica,plasandu-se de o parte si de cealalata a timpului care este materializat
„Eu stateam la o margine a orei,/tu-la cealalta” Comparatia inedita „ca doua toarte de
amfora” trimite catre Antichitate si originile omenirii si exprima totodata ideea formarii unui
cuplu indrestructibil,ca si cel adamic.
A doua secventa se axeaza pe valentele afective ale comunicarii cuplului. Distanta
imaginara dintre cei doi indragostiti este abolita,cuvantul devenind o axa generatoare a
universului iubirii spirituale „Numai cuvintele zburau intre noi,/înainte şi înapoi”. Se remarca
motivul vartejului „Vârtejul lor putea fi aproape zărit” ,element de circularitate care trimite
la timpul sacru si la eternizarea clipei.
Eul liric,coplesit de emotia unei stari de spirit unice,se ancoreaza in realitatea pe care
o subordoneaza fanteziei prin perceptia exacta a cuvantului materializat care capata forta si
e capabil sa incline iarba in cadere „îmi lăsam un genunchi,iar cotul mi-infigeam în
pământ”..Ampla comparatie sugestiva „să privesc iarba-nclinată/de caderea vreunui
cuvânt,/ca pe sub laba unui leu alergând’’ are la baza un procedeu recurent ,anume
capacitatea imaginativa de a cobori abstractul in concret.
In cea de a treia secventa,este prezentata putera cuvantului care traverseaza distanta
dintre indragostiti,anuland-o la nivel spiritual „cuvintele se roteau,se roteau intre
noi,/inainte si inapoi”.Implinirea sentimenlor le confera celor doi indragostiti forta primara
de a reface geneza unversului,cei doi fiind membrii ai cuplului etern,care fundamenteaza
orginea omenirii „şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât/repetau, într-un vârtej aproape
văzut,/structura materiei, de la-nceput.”
Universul creat prin puterea cuvantului,izvorat din iubirea eterna sugerata prin
motivul recurent al vartejului,capata caracter de generalitate,exprimand capacitatea omului
superior,aspirant catre inalt, de a crea teritorii imaginate proprii.
 Procedeele neomoderniste sunt adancirea discursului liric in subiectiv,evidentiat prin
utilizarea marcilor lexico-gramaticale ale eului liric,verbe si pronume la persoana I „eu
stateam”,tema de factura de existentiala a iubrii-creatiei,crearea unui univers imaginar
propriu si prozodia.Se remarca prelungirea modernismului in vizunea Blaga-Barbu prin de
ambiguitatea limbajului si uitilizarea metaforelor revelatorii „vartejul” „amfora”.
In concluzie,se poate afrima ca opera lui Nichita Stanescu cuprinde toata poezia
valoroasa a poetilor dinaintea lui.Pentru el „poezia nu este numai arta,este insasi viata,insusi
sufletul vietii”.Asadar,se poate spune ca pentru Nichita Stanescu poezia reprezinta esenta
vietii,poetul avand rolul de demiurg.
"Exista un amestec ciudat de forte în fiinta lui Nichita Stanescu: un respect aproape
religios pentru poezie si o supunere aproape cinica fata de real. [...] Nichita Stanescu
reprezintã un mod specific de a fi poet în lumea noastra. E greu sa-i afli un model in
literatura anterioara." (Eugen Simon)