Simpozion SP Gerota Rezumate Ştiinţifice - Timişoara 2017 PDF

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr.
Dimitrie Gerota” Bucureşti
AL XX-LEA
SIMPOZION
NAŢIONAL “PROF.
DR. DIMITRIE
GEROTA”
TIMIŞOARA
2017
REZUMATE LUCRĂRI ŞTIINŢIFICE
pag
GASTROENTEROLOGIE
➢ Ficatul gras nonalcoolic ........................................................................... 5

Prof. Univ. Dr. Ioan Sporea
➢ Terapia în hepatopatia cronică HCV..................................................... 6
Conf. Dr. Roxana Șirli
➢ Urmărirea postterapie a pacientului cu hepatopatie virusală HCV.... 7
Şef lucrări Dr. Mirela Dănilă
➢ Tratamentul personalizat al bolilor inflamatorii intestinale................ 8
Conf. Univ. Dr. Adrian Goldiș
➢ Screeningul cancerului de colon în 2017................................................. 9
Şef lucrări Dr. Alina Popescu, Prof. Univ. Dr. Ioan Sporea
CARDIOLOGIE
➢ Țintele terapeutice în boala hipertensivă - o poveste fără sfirșit........... 10

Dr. Marius Țurcan
➢ Hiperaldosteronismul primar - cauză subevaluată secundară de hipertensiune
arterială...................................................................................................... 11
Prof. Univ. Dr. Minerva Muraru
➢ Actualități în evaluarea cardio - vasculară a pacientului hipertensiv.. 12
Prof. Dr. Tiberiu Nanea
➢ Abordarea actuală a hipertensiunii arteriale la pacientul oncologic.... 13
Dr. Luminița Rotaru
➢ HTA și boala renală cronică..................................................................... 14
Prof. Univ. Dr. Elvira Craiu
➢ Abordarea pacientului hipertensiv dializat............................................. 15
Asis. Univ. Dr. Viviana Ivan
DIABET
➢ Ateroscleroza subclinică și diabetul zaharat........................................... 16

Prof. Univ. Dr. Dan Gaiță, Dr. Laura Gaiță
➢ Up-to-date în managementul diabetului zaharat.................................... 17
Dr. Teodora Sorescu, Dr. Bogdan Timar, Dr. Laura Gaiță, Prof. Univ. Dr. Romulus
Timar
➢ Dislipidemia aterogenă............................................................................. 18
Dr.Simona Popescu, Dr.Laura Gaiță, Dr.Bogdan Timar, Dr.Julieta Cristescu, Prof.
Univ. Dr.Romulus Timar
➢ Abordarea multifactorială a diabetului zaharat.................................... 19
Dr. Julieta Cristescu, Dr. Laura Gaiță, Prof. Univ. Dr. Romulus Timar
➢ Sindromul de apnee în somn de tip obstructiv și bolile metabolice...... 20
Conf. Univ. Dr. Adrian Vlad
Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 2

IMAGISTICĂ
➢ Anevrism complicat de aortă abdominală - studiu de caz..................... 21

Dr. Valentina Sârbu, Dr. Giulia Lungulescu, Dr. Alina Ghiță
➢ Aportul neuroimagisticii în evaluarea unei formațiuni înlocuitoare de
spațiu........................................................................................................... 22
Dr. Giulia Lungulescu, Dr. Alina Ghiță, Dr. Roxana Popovici
➢ Aspect CT în chistul parapielic complicat - prezentare de caz.............. 23
Dr. Alina Ghiță, Dr. Giulia Lungulescu, Dr. Edith Dăboveanu
➢ Aspect CT în boala polichistică hepato-renală - prezentare de caz....... 24
Dr. Alina Ghiță, Dr. Valentina Sârbu
➢ Rolul angio - CT în diagnosticul imagistic al afecțiunilor vasculare...... 25
Dr. Georgiana Arhire, Dr. Raluca Popa
UROLOGIE
➢ Puncția biopsie prostatică: când, cum, de câte ori?............................... 26

Dr. Alin Cumpănaș
➢ Nonresponderii la tratamentul cu inhibitorii de PDE5......................... 27
Dr. Cătălin Belinski
➢ Abordarea hipogonadismului secundar la bărbat................................. 28
Dr. Cosmin Neicuțescu
➢ Actualități în prostatita cronică............................................................... 29
Dr. Dan Spînu
ATI
➢ Profilaxia infecțiilor asociate îngrijirilor medicale............................... 30

Dr. Alida Moise
➢ Abordarea diagnostică modernă in infecțiile severe............................ 31
Dr. Cătălin Guran
➢ Antibioticoterapia empirică in sepsis……………………………….... 32
Dr. Natalia Mincu
➢ Sfârșitul de viață în Terapie Intensivă - între etică și lege.................. 33
Vârsta este o contraindicație pentru o decizie medicală?
Dr. Alida Moise
Meditația unui profesionist
Prof. Univ. Dr. Dorel Săndesc
IMAGISTICĂ
➢ Valoarea examinării computer tomografice în bilanţul lezional şi

cuantificarea stadială a neoplasmului bronhopulmonar................. 34
Asis. Univ. Dr. Daniela Cipu
➢ Imagistica malformațiilor vasculare cerebrale - prezentare de caz......... 35
Asis. Univ. Dr. Adrian Mărescu
➢ Carcinomul paratiroidian - aspect clinic şi imagistic - prezentare de caz.. 39
Dr. Aida Lorenta Iancu
➢ Avantajele colonoscopiei virtuale în diagnosticul tumorilor de colon... 40
Dr. Ana - Maria Ungureanu
➢ Plămânul fibrotic - provocări de diagnostic........................................... 41
Dr. Florin Bîrsăşteanu, Dr. Diana Manolescu, Dr. Marius Benza
VARIA
➢ Vezica neurogenă.................................................................................... 42
Dr. Roxana-Elena Popovici
➢ Cancere genito-mamare în menopauză................................................ 43
Dr. Bianca Stanciu, Dr. Gheorghe Berbecar
O.R.L.
➢ Traheotomia: aspecte utile în practica curentă.................................... 44

Dr. Luminița Agachi, Dr. Alexandru Nicolaescu
➢ Corelații imagistico-chirurgicale în patologia rino-sinusală............... 45
ORTOPEDIE
➢ Tratamentul artroplastiilor de genunchi infectate……………………. 46

Dr. Dicran Casabalian, Dr. Bogdan Jalbă, Dr. Mircea Mărculescu, Dr. Nadina
Liculescu
➢ Tratamentul ortopedic, chirurgical și de recuperare al PSH……….. 47
Dr. Mircea Mărculescu, Dr. Dicran Casabalian, Dr. Bogdan Jalbă, Dr. Nadina
Liculescu
➢ Hallux valgus - tratament în funcție de stadializarea bolii………….. 48
Dr. Bogdan Jalbă, Dr. Dicran Casabalian, Dr. Mircea Mărculescu
➢ Abordarea alternativă a terapiei în ortopedie (principii terapeutice în
acupunctură)……………………………………………………………. 49
Dr. Nadina Liculescu, Dr. Mircea Mărculescu
CHIRURGIE
➢ Apendicectomia laparoscopică – o opțiune sau o necesitate ? experiența

noastră..................................................................................................... 50
Dr. Rareș Munteanu, Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Roni Gherghinoiu
➢ ERCP – metodă modernă de tratament al icterului mechanic........... 51
Dr. Rareș Munteanu, Dr. Andrei Ragea, Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Lucian Răducan
➢ Ileostoma de protecție în anastomozele colorectale – pro și contra..... 52
Dr. Roni Gherghinoiu, Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Dumitru Lăcătușu
PREZENTĂRI DE CAZ
➢ Hematom intramezenterial spontan masiv........................................... 53

Dr. Rareș Munteanu, Dr. Roni Gherghinoiu
➢ Stenoza carotidiană rezolvată chirurgical............................................ 54
Dr. Raluca Popa, Dr. Andrei Dăneț, Dr. Rareș Munteanu
➢ Diverticulita acută complicată – atitudinea chirurgicală.................... 55
Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Roni Gherghinoiu, Dr. Rareș Munteanu
➢ Un caz rar de limfom MALT intestinal................................................ 56
Dr. Vlaicu Livia, Dr. Pop Doina, Dr. Pop Florinel, Dr. Arhire Georgiana,
Dr. Răducan Lucian

Ficatul gras non-alcoolic
Prof. Univ. Dr. Ioan Sporea
Clinica de Gastroenterologie și Hepatologie, UMF ”Victor Babeş” Timişoara
Ficatul gras non-alcoolic (FGNA) reprezintă la ora actuală una din preocupările
centrale ale medicului hepatolog. Dacă pentru hepatitele cronice virale C și B avem medicații
potente care pot rezolva situația virală, în schimb pentru ficatul gras nu există soluții
terapeutice prea încurajatoare în acest moment.
Cauzele generatoare ale FGNA sunt obezitatea, diabetul zaharat tip 2,

hipertrigliceridemia și sedentarismul. Toate acestea sunt în permanentă creștere în practică.
Prevalența obezității în lume crește alarmant, la fel ca frecvența diabetului tip 2, mai ales după
vârsta de 50 de ani. Mai mulți factori de risc prezenți generează un risc mai mare de FGNA!
Ficatul gras non-alcoolic ar putea fi împărțit în steatoza hepatică simplă și respectiv

steatohepatita (unde alături de încărcarea grasă există și inflamație, care în timp poate duce la
fibroză).
Cum putem evalua un pacient cu FGNA? Trebuie să-i evaluăm incărcarea grasă,
inflamația și respectiv fibroza hepatică (pentru stabilirea severității și respectiv a
prognosticului). Pentru evaluare putem folosi teste biologice (simple sau comerciale) și
respectiv teste imagistice.
Testul biologic cele mai uzual este FibroMax-ul (demonstrează inflamația, steatoza și
fibroza). Este însă scump!
Dintre testele imagistice cel mai ieftin și frecvent folosit este ultrasonografia. Poate
cuantifica severitatea steatozei (mai ales pentru steatozele semnificative). Evaluarea mai exactă
a steatozei se poate face cu sistemul CAP (Controled Attenuation Parameter) din aparatul
FibroScan. CT-ul și RMN-ul hepatic pot cuantifica bine steatoza, dar sunt costisitoare.
Evaluarea fibrozei hepatice la subiecții cu FGNA se poate face prin elastografie pe

bază de ultrasunete (prin Elastografie Tranzițională-FibroScan, prin Elastografie „point”: VTQ
si ElastPQ sau prin Elastografie 2D: SSI, 2D-SWE.GE, Toshiba, Philips etc). Sensibilitatea
metodelor este apropiată, iar accesibilitatea la metodă în practică la ora actuală e bună, la un
preț rezonabil! Tot pentru evaluarea fibrozei, se poate folosi Elastografia RMN, pe cale de
introducere în practica clinică.
După stabilirea severității bolii (adică a steatozei, inflamației și respectiv a fibrozei) e

necesară o recomandare terapeutică. Terapiile medicamentoase sunt relativ dezamăgitoare
(vitamina E, pioglitazone), ceva speranțe pot fi pentru noile terapii în curs de implementare,
cum sunt acidul obeticolic sau elafibranorul.
Singurele soluții terapeutice cu rezultate evidente sunt slăbirea în greutate de minim 8-
10% din greutatea corporeală la obezi, activitatea fizică susținută cu 30 minute sport zilnic și
controlul medicamentos al hipertrigliceridemiei.
Cunoașterea acestei patologii va face ca medicul practician să se gândească la această

boală, să o recunoască, să o diagnostice (și să o evalueze ca severitate) și respectiv să o trateze.

Terapia în hepatopatia cronică HCV
Conf. Univ. Dr. Roxana Șirli

Clinica de Gastroenterologie și Hepatologie, UMF ”Victor Babeș” Timișoara
Hepatita cronică HCV este o problemă de sănătate publică în lume și în România. Un

studiu publicat în 2010 de L. Gheorghe și colab. estima o prevalență a infecției HCV în
România de 3,23%. Netratată, hepatita cronică HCV este o cauză importantă de morbiditate și
mortalitate datorită cirozei hepatice și complicațiilor sale.
Conform ghidurilor internaționale, obiectivul tratamentului infecției virale HCV este

eradicarea virusului (concretizată prin răspunsul viral susținut - RVS - viremie nedetectabilă la
cel puțin 12 săptămâni de la terminarea tratamentului), care are drept consecințe prevenirea
progresiei spre ciroză, reducerea incidenței hepatocarcinomului, reducerea necesarului de
transplant hepatic și nu în ultimul rând ameliorarea supraviețuirii și a calității vieții pacienților.
Istoricul tratamentului hepatitelor cronice HCV începe în 1991 cu administrarea de

Interferon, cu rate RVS de aproximativ 10%, adăugarea Ribavirinei și mai apoi introducerea
Interferonului peghilat (PegIfn) ridicând ratele RVS la 50%, dar cu o multime de efecte
adverse pentru un tratament lung, de 48 săptămâni. După 2010 intră pe piață agenții antivirali
direcți (AAD), care în asociere cu PegIfn ridică ratele SVR la peste 70%, ca în prezent
tratmentul fără interferon cu AAD de generația a doua să conducă la rate de RVS de peste 95%
după 12 săptămâni de administrare, fără efecte secundare notabile.
Înaintea instituirii tratamentului cu AAD sunt necesare stadializarea hepatopatiei

(invaziv – prin puncție biopsie hepatică, sau neinvaziv – prin teste biologice sau elastografice)
precum și genotiparea virusului pentru alegerea asocierii de AAD. În România genotipul 1b
predomină în proporție de 99%.
În România, conform protocolalelor CNAS sunt acceptate două tipuri de tratament.

Pentru pacienții cu ciroză hepatică HCV compensată (Child-Pugh ≤ 6) și pentru cei cu hepatită
cronică cu fibroză severă F3 și în cazuri speciale la cei cu fibroză semnificativă (F2 - asociere
cu afectare renală, crioglobulinemie, talasemie, hemofilie, limfom) este indicată asocierea
Ombitasvir 12,5 mg + Paritaprevir 75 mg + Ritonavir 50 mg + Dasabuvir 250mg pentru 12
săptămâni. Pentru ciroza hepatică HCV decompensată și pentru pacienții posttransplant hepatic
se va administra combinația Sofosbuvir 400 mg + Ledipasvir 90 mg, cu sau fără Ribavirină,
pentru 12-24 săptămâni.

URMĂRIREA POSTTERAPIE A PACIENȚILOR CU
HEPATOPATIE VIRUSALĂ HCV
Șef de lucrări Dr. Mirela Dănilă

Infecția cu virusul C hepatitic este o cauză majoră de hepatocarcinom. Riscul de HCC

la pacienții cu hepatopatie virală HCV (cu fibroză avansată și ciroză) variază de la 1 la 8%[1].
Scopul terapiei antivirale este reducerea progresiei bolii hepatice, a riscului de HCC și a
mortalităţii.
Terapia antivirală cu regimuri bazate pe Interferon, cu o rată de vindecare în jur de

50%[2] a dus la reducerea riscului de HCC după cum arată un trial randomizat care a inclus
aproximativ 1500 de pacienți [3].
Terapia antivirală-DAA-Interferon free, cu acțiune antivirală directă antiproteazică și

antipolimerazică oferă o rată de vindecare a infecției cu virus C hepatitic în jur de 90%[1].
Studii care au evaluat riscul de HCC postterapie cu DAA au dus la rezultate

contradictorii în ce privește incidența dar și recăderile cazurilor de HCC, unele studii arătând
creșterea recurenței hepatocarcinomului altele sugerând reducerea riscului de HCC postterapie
cu DAA[4-9].
Studiul prospectiv multicentric francez care a inclus>6000 pacienți tratați cu DAA nu

a dovedit creșterea recurenței HCC după terapie, rata recurenței fiind similară cu cea a
pacienților netratați [10].
Riscul de HCC la pacienții cu infecție virusală HCV este influențat de mai mulți
factori printre care: infecția virusală și gradul fibrozei hepatice. Terapia antivirală poate
vindeca infecția virusală dar fibroza avansată și ciroza hepatică persistă astfel că supravegherea
acestor pacienți pentru depistare precoce a HCC este recomandată și după vindecarea infecției
virusale.
BIBLIOGRAFIE:
1. Hoshida Y, Fuchs BC, Bardeesy N, Baumert TF, Chung RT. Pathogenesis and prevention of hepatitis C virus-induced
hepatocellular carcinoma. J Hepatol.2014;61(1 Suppl):S79–90.
2. Webster DP, Klenerman P, Dusheiko GM, Hepatitis C. Lancet. 2015;385(9973):1124–35.
3. Hsu CS, Chao YC, Lin HH, Chen DS, Kao JH. Systematic review: impact of interferon-based therapy on HCV-related
hepatocellular carcinoma. Sci Rep 2015;5:9954
4. Chung RT, Baumert TF. Curing chronic hepatitis C–the arc of a medicaltriumph. N Engl J Med. 2014;370(17):1576–8.
5. Conti F, Buonfiglioli F, Scuteri A et al. Early occurrence and recurrence of hepatocellular carcinoma in HCV-related
cirrhosis treated with direct-acting antivirals. J Hepatol. 2016;65(4):727–33.
6. Reig M, Marino Z, Perello C et al. Unexpected high rate of early tumor recurrence in patients with HCV-related HCC
undergoing interferon-free therapy. J Hepatol. 2016;65(4):719–26.
7. Yang JD, Aqel BA, Pungpapong S, Gores GJ, Roberts LR, Leise MD. Direct acting antiviral therapy and tumor
recurrence after liver transplantation for hepatitis C-associated hepatocellular carcinoma. J Hepatol. 2016;65(4):859–60.
8. Kozbial K, Moser S, Schwarzer R et al. Unexpected high incidence of hepatocellular carcinoma in cirrhotic patients
with sustained virologic response following interferon-free direct-acting antiviral
treatment. J Hepatol. 2016;65(4):856–8.
9. Virlogeux V, Pradat P, Hartig-Lavie K et al. Direct-acting antiviral therapy decreases hepatocellular carcinoma
recurrence rate in cirrhotic patients with chronic hepatitis C. Liver Int. 2017 Aug;37(8):1122 -1127
10. ANRS collaborative study group on hepatocellular carcinoma (ANRS CO22 HEPATHER, CO12 CirVir and CO23
CUPILT cohorts). Lack of evidence of an effect of direct-acting antivirals on the recurrence of hepatocellular carcinoma:
Data from three ANRS cohorts. J Hepatol. 2016;65(4):734–40.

Tratamentul personalizat al bolilor inflamatorii intestinale
Conf. Univ. Dr. Adrian Goldiş

Bolile inflamatorii intestinale reprezintă o patologie cu interes deosebit în centrul

nostru, atât datorită provocărilor continue legate de evoluţia imprevizibilă, cât şi datorită
incidentei în creştere.
Un prim pas în diagnosticarea acestor boli îl reprezintă suspiciunea clinică, un rol

important în acest sens îl joacă medicii cu specialităţi medicale conexe. Endoscopia reprezintă
cea mai la îndemână unealtă a gastroenterologului pentru diagnosticarea şi monitorizarea
acestor patologii, pe lângă calprotectina fecală, probele inflamatorii, imagistica ca şi entero-
RMN, CT abdominal şi pelvis.
Tratamentul prezintă o paletă largă de clase medicamentoase, cu terapii revoluţionare

ce apar din ce în ce mai des. Gastroenterologul are de ales în funcţie de severitatea bolii,
extindere, complicaţii, manifestări extraintestinale asociate, de la clasa medicamente 5-ASA,
imunosupresoare, până la Anti-TNF alfa. Având în vedere patologia IBD diagnosticată din ce
în ce mai mult cu complicaţii asociate, clasa de medicamente, cu cel mai mare impact pozitiv
asupra vieţii pacientului îl reprezintă Anti-TNF alfa.
Monitorizarea pacienţilor aflaţi pe această terapie presupune periodic verificarea

constantelor biologice, diferite scoruri (CDAI,UCDAI), precum şi evaluarea endoscopică
periodică. În lipsa unui răspuns clinic, biologic sau endoscopic este nevoie de asemenea de
efectuarea unor investigaţii biologice mai amănunţite, precum Trough Levels Infliximab (sau
Adalimumab), Anticorpi Anti Infliximab (sau Adalimumab). Tot acest panel de investigaţii
este necesar pentru o conduită terapeutică cât mai personalizată, aproape de ţinta maximă,
remisiunea bolii.
În toată această ecuaţie un rol important îl prezintă şi chirurgul, radiologul, medicul

anatomopatolog. Este necesară această colaborare în vederea investigării, precum şi a
rezolvării complicaţiilor ce pot apărea.
Există de asemenea multiple molecule în studii clinice de faza II,III. Aceste medicaţii
acţionează în diferite verigi ale lanţului inflamator, acţionând la nivelul proteinei JAK1, p21,
VCAM-1 etc, unele cu efect potent asupra bolii, altele având o acţiune slabă asupra inflamaţiei.

SCREENINGUL CANCERULUI DE COLON ÎN 2017
Șef de lucrări Dr. Alina Popescu, Prof. Univ. Dr. Ioan Sporea
Cancerul colorectal reprezintă o problemă de sănătate publică, fiind a doua cauză de

deces prin cancer atât la femei cât și la bărbați. Riscul de a dezvolta în cursul vieţii cancer
colorectal în populaţia generală este de aproximativ 5%. 3% dintre subiecţii care au
adenocarcinoame intestinale au un alt adenocarciom în altă zonă a intestinului gros, iar 4%
dintre cei care au suferit o rezecţie pentru cancer colorectal vor dezvolta un al doilea cancer în
altă zonă din colon sau rect. Cel puţin 20% dintre cancerele colorectale sunt asociate cu istoric
familial pozitiv pentru neoplazie colorectală.
Rata de supravieţuire la 5 ani în cancerul colorectal este diferită în funcţie de stadiul în

care este depistată boala, fiind cu atât mai mare cu cât boala este descoperită mai precoce. Mult
timp însă boala evoluează asimptomatic ceea ce înseamnă că depistarea în faze precoce
presupune căutarea între subiecţi aparent sănătoşi prin programe de screening.
Există mai multe metode ce pot fi folosite în screeningul pentru cancer colorectal:
A. Testele pentru determinarea hemoragiilor oculte în scaun

a. Teste pe bază de guaiac
b. Teste imunochimice
B. Metode endoscopice
a. Rectosigmoidoscopia flexibilă
b. Colonoscopia
C. Irigografia
D. Colonografia CT
E. Testarea ADN-ului fecal
F. Capsula colonică
Deși nu există la ora actuală un consens cu privire la metoda optimă pentru screening
în cancerul colorectal, aspectul cost-eficienţă fiind de asemenea deloc de neglijat în relizarea
unui program fezabil de screening, lumea medicală susţine în majoritate necesitatea acestor
programe.
WGO/OMGE (World Gastroenterology Organisation/Organisation Mondiale de
Gastro-Entérologie) recomandă screeningul şi supravegherea pentru cancer colorectal. Se
consideră că screeningul reprezintă profilaxie secundară pentru că detectează boala în stadii
incipiente dar nu previne dezvoltarea malignităţii. WGO subliniază necesitatea pentru un
program de succes a eforturilor în mai multe direcţii: legislaţie corespunzătore, acoperirea
costurilor de către asigurările medicale, educarea populaţiei şi rolul hotărâtor al medicului de
familie. Consideră de asemenea că o poziţie cheie trebuie să o aibă medicii gastroenterologi.
BIBLIOGRAFIE
1. World Gastroenterology Organisation/International Digestive Cancer Alliance Practice Guidelines: Colorectal cancer
screening, available at www. worldgastroenterology.org

Țintele terapeutice în HTA - o poveste fără sfârșit?
Dr. Marius P. Țurcan

UMF “Carol Davila”Bucureşti
Multă vreme hipertensiunea arterială nu a fost considerată o problemă - acum un secol

somități medicale declarau că "singura problemă a pacientului hipertensiv este aceea că se va
găsi un ignorant care să dorească să o scadă!"
S-a ajuns astfel ca personalități politice importante, oameni care au decis viitorul
planetei - F.D. Roosevelt, preşedintele SUA - să decedeze prin complicații ale hipertensiunii
netratate (a ajuns la valori ale TA sistolice de 300 mmHg), deși chiar și în anii '40 existau
mijloace, dacă nu de normalizare, măcar de reducere semnificativă a valorilor tensionale.
Desigur, ne putem întreba retoric, dacă și în ce măsură, encefalopatia hipertensivă a putut
afecta performanța lui decizională.
A urmat apoi o perioadă pe care aș numi-o "lăutărească" - în sensul în care țintele

terapeutice se stabileau "după ureche" - folosind criterii precum aducerea tensiunii sistolice la
o valoare la care cifra peste suta de mmHg să fie egală cu vârsta pacientului - așadar o
persoană de 70 de ani avea tensiunea normală de 170 mmHg - probabil pornind de la
observația că la vârsnici este frecventă hipertensiunea sistolică, datorită pierderii complianței
vaselor mari.
Deşi studiile populaționale au făcut o legatură clară între valorile tensionale și

evenimentele cardiovasculare, de la mortalitate la afectarea organelor țintă încă la începutul
secolului nostru existau ghiduri care acceptau tensiuni sistolice de până la 160 mmHg.
Totuși, volumul enorm de date care documentează beneficii enorme, chiar și la

reduceri modeste ale valorilor tensionale, atât în ceea ce privește mortalitatea cât și afectarea
organelor țintă au facut ca în ultimele două decenii să fie acceptată larg necesitatea reducerii
TA la valori de repaus de sub 140/90 mm Hg.
Dar, discuția nu este nici pe departe terminată. Deși reglajul general s-a făcut, mai
trebuie efectuat "acordul fin".
Mai intâi, pentru că anumite categorii de patologie (diabeticii, pacienții cu BCR) au

probabil nevoie de ținte diferite. În al doilea rând, pentru că studii cum ar fi INVEST au re-
actualizat problema "curbei J" a lui Cruickshank - există situații în care reducerea excesivă a
valorilor tensionale poate crește evenimentele cerebrale (în primul rând) sau coronariene. În
fine, dar nu în cele din urmă, a căpătat din ce în ce mai multă recunoaștere importanța tensiunii
arteriale centrale față de cea măsurată brahial.
Și mai recent, studii cum ar fi SPRINT, ridică din nou problema beneficiului obținut
prin controlul mai strâns al valorilor tensionale.

Hiperaldosteronismul primar – cauză subevaluată secundară de
hipertensiune arterială
Prof. Univ. Dr. Minerva Muraru

UMF “Carol Davila”Bucureşti
În faţa unui pacient cu hipertensiune arterială rezistentă la tratament, se ridică

problema analizei cauzelor aşa zisei hipertensiuni rezistente, una din posibilităţi fiind
hipertensiunea arterială secundară.
Aldosteronismul primar este o cauză frecventă a hipertensiunii, adeseori

subdiagnosticată. Unii autori consideră aldosteronismul primar cea mai frecventă cauză a
hipertensiunii arteriale secundare, reprezentând ~ 20% din aceasta.
Într-un studiu recent, publicat de Ermanno Rossi (Journal of Hypertension

2017;35:000-000) se afirma frecvenţa crescută şi subdiagnosticul acestei afecţiuni.
Producţia excesivă de aldosteron se asociază cu afectare cardiovasculară severă:
hipertensiune arterială rezistentă la tratament, accident vascular cerebral, boală cardiacă
ischemică, fibrilaţie atrială, insuficienţă cardiacă.
Nivelul aldosteronului plasmatic este predictor pentru riscul apariţiei fibrilaţiei atriale
post operator (Petramala L et al Journal of Hypertension 2014, 32:2022–2029).
Principalul mecanism este disfuncţia endotelială, prin activarea SRAA şi a SNS.
Diagnosticul aldosteronismului primar este dificil, mulţi dintre aceşti pacienţi au

normopotasemie. Testul diagnostic important este raportul aldosteron/ renina plasmatice > 20.
Dacă acesta este modificat, investigaţiile continuă pentru a evidenţia prezenţa modificării uni
sau bilaterale suprarenaliană.
În faţa diagnosticului pozitiv, soluţia chirurgicală este de elecţie, dacă este posibilă. În
cazul imposibilităţii tratamentului chirurgical, tratamentul medicamentos va cuprinde
antagonişti ai receptorului mineralocorticoid.
Un studiu relativ recent (Am J Hypertens 2015; 28:312–318 ) arată rezultate

comparabile ale celor două metode terapeutice, în ceea ce priveşte reducerea hipertrofiei
ventriculare stângi.
Diagnosticul şi tratamentul precoce al aldoteronismului primar reduc complicaţiile

cardiovasculare, asociate acestei afecţiuni.

Actualităţi în evaluarea cardiovasculară a pacientului hipertensiv
Prof. Univ. Dr. Ioan Tiberiu Nanea

Spitalul Clinic “Prof. Dr. Theodor Burghele”Bucureşti
Hipertensiunea arterială poate fi definită şi ca un factor de risc pentru ateroscleroză

acţionând nemijlocit asupra structurii arterelor mari, mici sau arteriorelor (macrocirculaţia şi
microcirculaţia) având rol major în geneza bolilor cardiovasculare.
Evaluarea vasculară în hipertensiune se referă la răspunsul imediat şi tardiv, anatomic

sau funcţional al sistemului arterial la creşterea valorilor presionale.
Aprecierea anatomică se determină în general prin măsurarea grosimii intimă/medie,

caracterele plăcii de aterom sau indicele gleznă/braţ.
Evaluarea funcţională se identifică prin determinarea disfuncţiei endoteliale

(vasodilataţia mediată de flux) sau rigiditatea şi complianţa (viteza undei de puls).
Disfuncţia arterială în hipertensiune constituie marker al accelerării aterosclerozei,

fiind asociată cu dezvoltarea evenimentelor cardiovasculare.
Aprecierea disfuncţiei arteriale în hipertensiunea arterială RESTRATIFICĂ

riscul cardiovascular adiţional factorilor de risc clasici.

Abordarea actuală a hipertensiunii arteriale la pacientul oncologic
Dr. Luminiţa Rotaru

Spitalul de Urgenţă “Prof. Dr. Dimitrie Gerota”Bucureşti
În ultimii ani, succesul terapiilor oncologice multimodale (chimioterapie, radioterapie,

terapii moleculare, hormonoterapie, terapia chirurgicală) a condus la abordarea cancerului ca şi
o boală curabilă având particularităţi în tratamentul comorbidităţilor care au frecvent o evoluţie
influenţată de terapia utilizată. În acest context apariţia în cadrul manifestărilor ştiintifice
oncologice şi cardiologice a unor sesiuni cardio-oncologice este lesne de înţeles iar
preocuparea cardiologilor inclusiv prin elaborarea de ghiduri terapeutice (ESC-2016) ce
încearcă o punere la punct a interferenţei a patologiilor cu atât mai mult.
Cardiotoxicitatea este efectul advers cel mai cunoscut şi cel mai de temut al
tratamentelor oncologice, disfuncţia miocardică putând apărea în timpul sau după finalizarea
tratamentului oncologic iar detecţia precoce a disfuncţiei miocardice, abordarea integrativă în
centre de cardio-oncologie precum şi elaborarea unor documente de consens în monitorizare
(imagistică, biomarkeri sau prin biopsie) în scopul punerii la punct a unor terapii protectoare,
reprezintă de fapt abordarea actuală a acestei probleme.
Terapia antiangiogenetică ce realizează antagonizarea acţiunii VEGF (vascular

endothelial growth factor) stimulator al vaselor de neoformaţie la nivelul ţesuturilor cu rata
metabolică crescută, de ex. Bevacizumab – Avastinul (utilizat în special în tratamentul
cancerului colorectal) are ca efect secundar important hipertensiunea arterială. Severitatea
valorilor tensionale este legată de dozele utilizate, vârstă şi comorbidităţile asociate le
pacientului, hipertensiune arterială putând aparea de novo sau prin agravarea patologiei
preexistente.
Mecanismele principale prin care poate apărea hipertensiune arterială în cursul

tratamentului cu i-VEGF sunt: microangiopatia renală trombotică, leziunea glomerulară,
mecanism medicamentos indus de creştere a rezistenţei vasculare periferice modulat
neuroendocrin.
Monitorizarea hipertensiunii arteriale se realizează în dinamică la domiciliu asociat cu

urmărirea disfuncţiei renale frecvent întâlnite (proteinurie) adesea necesitând suplimentarea
terapiei antihipertensive, de obicei neimpunându-se întreruperea terapiei oncologice. Clasele
terapeutice utilizate sunt cele ce influenţează sistemul renina-angiotensina-aldosteron, calciu
blocante, donori de oxid nitric (nebivolol).
Cel mai important aspect îl reprezintă faptul că specialiştii cardiologi şi nu numai

trebuie să cunoască efectele secundare şi particularităţile monitorizării pacientului oncologic
iar până la dezvoltarea centrelor multidisciplinare să relaţioneze direct cu oncologii
coordonatori în scopul abordării integrate a pacientului oncologic.

Hipertensiunea arterială, boala cronică de rinichi şi riscul
cardio-vascular
Prof. Univ. Dr. Elvira Craiu

Universitatea “Ovidius”Constanţa
Boala cronică de rinichi, diabetul zaharat și bolile cardio-vasculare (în principal,

Hipertensiunea Arterială, HTA) sunt principalele boli implicate în reducerea semnificativă a
speranței de viață a populației adulte, reprezintă principalele cauze de invaliditate și deces,
respectiv o problemă majoră de sănătate publică.
Cercetarea implicării rinichiului în patologia altor organe a dezvăluit, treptat,

mecanismele fiziopatogenice complexe, factorii de risc cardio-vasculari (CV) importanți, dar
și mecanismele de progresie ale bolii cronice de rinichi (BCR) și măsurile terapeutice de
corectare a elementelor reversibile.
Riscul pacientului cu afectare renală rămâne unul CV, în toate cele 5 stadii ale BCR,
cea mai frecventă cauză de mortalitate în rândul pacienților fiind bolile cardio-vasculare
(BCV); în același timp, este demonstrat faptul că riscul CV este amplificat de BCR, iar cele
două boli principale (BCV și BCR) rămân la fel de severe în evoluție.
În paralel, HTA necontrolată reprezintă atât un factor de progresie al bolii renale, cât și
o cauză a acesteia. Relația HTA - boală cronică de rinichi (BCR) este bidirecțională, iar peste
85% dintre pacienții cu BCR moderat-severă ( std 3b si 4) sunt hipertensivi.
Pentru susţinerea subiectului, vom prezenta mai multe particularități ale tratamentului
bolii CV, în cazul pacientului cu BCR:
- impactul disfuncției renale în cadrul farmacocineticii complexă a medicației CV cu ajustarea

dozei, în funcție de stadiile BCR;
- interacțiunea dintre medicamentele CV și medicamentele pentru BCR;
- consideraţii speciale pentru anumite medicamente mai frecvent indicate.
Pentru a evita erorile, alegerea medicamentului optim se bazează pe clearence-ul la

creatinină sau pe rata de filtrare glomerulară (GFR). Ajustarea dozei se va realiza prin
micşorarea propriu-zisă a dozei, mărirea intervalului dintre doze sau prin ambele metode.
Cunoaşterea acestor multiple particularități revine clinicianului; evitarea sau

ajustarea dozei se referă mai ales la medicamentele antihipertensive, hipoglicemice,
antimicrobiene, analgetice, antimicotice, antiinflamatorii nonsteroide, etc.

Particularităţile bolii hipertensive la pacienţii dializaţi
Asis. Univ. Dr. Viviana Ivan

UMF ”Victor Babeș” Timișoara
Pacienții cu boală cronică de rinichi (BCR) reprezintă o categorie specială de risc. Ca

parte a continuum cardiovascular și renal de la factori de risc la boală de stadiu final, ei pot
dezvolta sindroame clinice cu prognostic potențial dificil.
Pacienții în program de dializă au risc cardiovascular sever, cu un profil dislipidemic

intens aterogen, alterări ale metabolismului fosfocalcic, având astfel o rată mare de dezvoltare
ateromatoasă vasculară și modificări degenerative valvulare cu dinamică mare. Ei au
morbimortalitate cardiovasculară mare, fiind astfel candidați pentru reducerea agresivă a
factorilor de risc.
Hemodializa eficientă este un prim pas pentru controlul valorilor tensionale crescute
dar toate modificările structurale și morfologice sunt prezente, iar remodelarea negativă deja
constituită. Hipertrofia VS are câteva particularități: angiogeneza se dezvoltă mai lent decât
hipertrofia astfel încât difuzia oxigenului este mai lentă cu cel puțin 25%. Chiar și o
insuficiență renală ușoară este asociată cu reducerea rezervei de flux coronarian la pacienți fără
boală coronariană obstructivă, iar această rezervă scade și mai mult la hipertensivii dializați.
Remodelarea microvasculară determină reducerea numărului de capilare. Astfel pacienții
dializați sunt expuși unui risc ischemic și aritmic mai mare.
Devine astfel de o importanță crucială controlul hipertensiunii și a electroliților, și de a

asigura tratament antiischemic eficient și monitorizare activă a aritmiilor.
Inhibitorii enzimei de conversie și betablocantele în doze maxim tolerate scad

morbimortalitatea cardiovasculară și îmbunătățesc calitatea vieții. Doze mici din aceste
medicamente s-au dovedit eficiente chiar și la pacienții la care hemodializa singură a fost
suficientă să controleze hipertensiunea. Inhibitorii reduc hipertrofia VS și îmbunătățesc
umplerea diastolică. Tratametul intensiv şi monitorizarea continua a valorilor tensiunii
arteriale, ținând seama de particularitățile legate de fistulă, reprezintă cheia terapiei eficiente și
reducerea semnificativă a factorilor de risc.

Ateroscleroza subclinică şi diabetul zaharat
Prof. Univ. Dr. Dan Gaiţă, Dr. Laura Gaiţă
Clinica de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice, UMF ”Victor Babeș” Timișoara
Impactul diabetului zaharat asupra sănătăţii publice constă atât în creşterea importantă
a prevalenţei sale, cât şi în creşterea numărului de decese premature datorate acestei patologii,
din care peste 65% se datorează bolilor cardiovasculare1. Totodată, majoritatea pacienţilor cu
diabet zaharat asociază multipli factori de risc cardiovascular – mai mult de 85% sunt
supraponderali sau obezi (raportat la valorile IMC) sau mai mult de 55% conform
circumferinţei abdominale (≥ 80 cm la femei şi ≥ 90 cm la bărbaţi), peste 70% au dislipidemie
(definită printr-un LDLc ≥ 100 mg/dl) şi peste 80% au hipertensiune arterială.2,3,4,5 Din aceste
motive se recomandă evaluarea cardiovasculară la pacienţii diabetici şi evaluarea
metabolismului glucidic la pacienţii cardiaci pentru a diagnostica precoce cealaltă patologie
sau pentru a optimiza tratamentul.6
În ceea ce priveşte boala aterosclerotică şi, mai exact, faza sa incipientă – ateroscleroza
subclinică – în prezent sunt utilizaţi numeroşi markeri pentru cuantificarea acesteia, inclusiv
diferite metode prin care se evaluează plăcile carotidiene, calcificările coronariene, disfuncţia
endotelială şi rigiditatea arterială. Aceşti markeri sunt recomandaţi a fi utilizaţi dacă, după
evaluarea cantitativă a riscului, decizia pentru un tratament nu poate fi încă luată. Markerii
adiţionali de risc includ determinarea proteinei C reactive înalt sensibile (hsCRP), indicele
gleznă-braţ, scorul de calciu şi grosimea intimă-medie carotidiană. Acest ultim parametru nu
este recomandat ca măsurătoare de rutină în practica clinică.7 Indicele gleznă-braţ şi scorul de
calciu coronarian (măsurat cu ajutorul CT) sunt menţionate şi în consensul AHA/ADA ca
metode de detecţie a aterosclerozei la pacientul diabetic.
Atât tratamentul bolilor cardiovasculare cât şi cel al diabetului zaharat, pe lângă măsuri
specifice, includ şi tratamentul factorilor de risc prezenţi. Astfel, managementul diabetului
zaharat devine unul multifactorial şi include, pe lângă controlul glicemic, terapia medical
nutriţională, tratamentul obezităţii, hipertensiunii arteriale şi al dislipidemiei, screeningul bolii
coronariene asimptomatice.8
1. Diabetes Information Clearinghouse, National Diabetes Statistics, 2012, Available from

http://diabetes.niddk.nih.gov/dm/pubs/statistics, Accessed: 2016-01-09
2. Daousi C, Casson IF, Gill GV, et al. Prevalence of Obesity in Type 2 Diabetes in Secondary Care:
Association with Cardiovascular Risk Factors. Postgrad Med J. 2006 Apr; 82:280-4.
3. Jacobs MJ, Kleisli T, Pio JR, et al. Prevalence and Control of Dyslipidemia among Persons with
Diabetes in the United States. Diabetes Res Clin Pract. 2005; 70:263-9.
4. Kamath A, Shivaprakash G, Adhikari P. Body Mass Index and Waist Circumference in Type 2 Diabetes Mellitus
Attending a Diabetes Clinic. Int J Biol Med Res. 2011; 2:636-8.
5. Tarnow L, Rossing P, Gall MA, et al. Prevalence of Arterial Hypertension in Diabetic Patients before and after the
JNC-V. 1994; 17:1247-51.
6. Ryden, L. et al: ESC Guidelines on diabetes, pre-diabetes, and cardiovascular diseases, Available
from https://www.nvvc.nl/media/richtlijn/176/2013_Diabetes%202013%20guideline%20ESC.pdf
7. Goff DC Jr, et al. 2013 ACC/AHA Cardiovascular Risk Guideline. 2013 ACC/AHA Guideline on the
Assessment of Cardiovascular Risk. http://circ.ahajournals.org/content/early/2013/11/11/01.cir.0000437741.48606.98
8. Fox CS, Golden SH, Anderson C, et al. AHA/ADA Scientific Statement. Update of Prevention of
Cardiovascular Disease in Adults with Type 2 Diabetes Mellitus in Light of Recent Evidence. Circulation 2015.

Up-to-date în managementul diabetului zaharat
Dr. Teodora Sorescu, Dr. Bogdan Timar, Dr. Laura Gaiţă , Prof. Univ. Dr. Romulus Timar
Obiectivele glicemice actuale în tratamentul diabetului zaharat (DZ) sunt reprezentate

de: glicemia à jeun= 80 - 130 mg/dl, glicemia postprandială <180 mg/dl, HbA1c <7%, ținte
terapeutice care trebuie individualizate în funcție de caracteristicile fiecărui pacient în parte.
Alegerea celei mai potrivite clase de tratament antidiabetic trebuie să țină cont de
următoarele aspecte: nivelul HbA1c, greutatea corporală a pacientului, prezența
comorbidităților, prezența bolii cronice de rinichi (BCR), a factorilor de risc cardiovascular,
riscul de efecte adverse (hipoglicemie, insuficiență cardiacă, fracturi) dar și costurile terapiei.
Ghidurile actuale recomandă, alături de modificarea stilului de viață, metforminul – ca
primă linie de tratament a DZ tip 2 (dacă acesta nu este contraindicat și, bineînțeles, dacă este
tolerat de către pacient). Dacă după 3 luni de terapie nu se atinge ținta HbA1c, se va adăuga o
altă linie terapeutică. Studiile recent publicate pledează pentru asocierea uneia din următoarele
clase: inhibitori de dipeptidil peptidaza-4 (DPP-4), agoniști ai receptorilor de GLP-1, inhibitori
ai cotransportorului 2 sodiu-glucoză (SGLT2). Ulterior poate fi necesară tripla terapie sau
intensificarea insulinoterapiei.
Medicamentul antihiperglicemic ideal trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să
reducă HbA1c<7%, să nu determine creștere în greutate, să aibă risc scăzut de hipoglicemie, să
nu crească riscul cardiovascular (sau chiar să îl reducă, dacă este posibil) și să nu aibă risc de
neoplazii. Aceste deziderate sunt îndeplinite de următorii agenți terapeutici: metformin,
agoniștii receptorilor de GLP-1, inhibitorii de DPP-4, inhibitorii SGLT2.

Dislipidemia diabetică
Dr. Simona Popescu, Dr. Laura Gaiță, Dr. Bogdan Timar, Dr. Julieta Cristescu*,
Prof. Univ. Dr. Romulus Timar
*Centrul Medical Internaţional Bio Medica Bucureşti
Dislipidemiile reprezintă perturbări ale metabolismului lipoproteinelor plasmatice

(LP), caracterizate prin modificări cantitative și calitative ale acestora.
Asociat diabetului zaharat tip 2 dezechilibrat, obezității abdominale și sindromului

metabolic, de cele mai multe ori este prezentă o dislipidemie aterogenă, caracterizată prin:
valori crescute ale trigliceridelor plasmatice, creșterea numărului de particule de LP cu
densitate joasă (LDL) mici și dense, reducerea LP cu densitate înaltă (HDL). Alte modificări
care pot fi prezente: creșterea Apo B, scăderea Apo A1, creșterea Apo CIII, creșterea non-
HDLc, particule mici de HDLc.
Elementul cheie în producerea acestor modificări este insulinorezistența, care are

următoarele efecte pe metabolismul lipidic: reduce activitatea lipoprotein lipazei (LPL), ce
determină prelungirea hiperlipemiei postprandiale, crește activitatea lipazei hepatice, cu
creșterea concentrației particulelor de LDL mici și dense, creșterea lipolizei, cu accelerarea
consecutivă a fluxului de acizi grași liberi (AGL) către ficat și creșterea secreției de TG și Apo
B.
Evaluarea profilului lipidic se realizează prin determinarea colesterolului total (CT), a

trigliceridelor plasmatice (TG), HDLc și calcularea LDLc și a non-HDLc.
Ținta primară în tratamentul dislipidemiei aterogene este LDLc. În cazul paciențiilor

cu DZ tip 1 și cu microabuminurie sau boală cronică de rinichi se dorește o scădere a LDLc (cu
30- 50% din valoarea inițială), pentru pacienții cu DZ tip 2 cu boală cardiovasculară, sau boală
cronică de rinichi sau atingere de organ țintă se dorește o valoare a LDLc< 70 mg/dl, iar pentru
restul pacienților cu DZ tip 2 ținta pentru LDLc este< 100 mg/dl.
Tratamentul recomandat pentru atingerea acestor ținte terapeutice este statina.

Abordarea multifactorială a diabetului zaharat
Dr. Julieta Cristescu*, Dr. Laura Gaiţă, Prof. Univ. Dr. Romulus Timar
*Centrul Medical Internaţional Bio Medica Bucureşti
Diabetul zaharat poate fi considerat una dintre cele mai importante probleme actuale
de sănătate publică la nivel mondial cu aproximativ 1 din 11 adulţi cu această patologie în
2015, valoare care va creşte la 1 din 10 până în 2040.1 Incidenţa şi mortalitatea pentru toate
formele bolii cardiovasculare sunt de două până la de patru ori mai mari la diabetici 2, iar riscul
pentru boala coronariană, infarcul miocardic nonfatal şi principalele tipuri de accident vascular
cerebral este de aproximativ două ori mai ridicat la această categorie de pacienţi.3 Corelaţiile
dintre patologii exprimă importanţa unei abordări multifactoriale a pacientului diabetic.
Deoarece există un număr extrem de mare de strategii şi recomandări incluse în ghiduri, pentru
a formula un mesaj clar, numeroase asociaţii precum American Diabetes Association şi
American Heart Association au gândit ABC-ul prevenţiei cardiovasculare la pacientul diabetic.
În continuare, vom prezenta una dintre versiunile acestui format.
Litera „A” este reprezentată de ţinta HbA1c şi de agenţii antiplachetari. În ceea ce

priveşte HbA1c, legătura dintre îmbunătăţirea controlului glicemic şi a rezultatelor
microvasculare este bine stabilită, pe când efectul asupra riscului CV este mai puţin evident
datorită faptului că riscurile asociate cu hipoglicemiile severe pot contracara potenţialele
beneficii ale tratamentului antihiperglicemiant intensiv.4,5 Tratamentul cu agenţi antiplachetari
(aspirină, 75-162 mg pe zi) este recomandat atât pentru prevenţia primară – la anumite
categorii de pacienţi diabetici – cât şi pentru prevenţia secundară. „B” înseamnă „blood
pressure control”, adică măsurile care trebuie abordate pentru scăderea eficientă a tensiunii
arteriale pentru a atinge ţintele cu ajutorul agenţilor antihipertensivi potriviţi. „C” se traduce
prin managementul colesterolului – prin administrarea de statine şi, în anumite situaţii, şi a
altor agenţi terapeutici – cât şi prin „cigarette smoking cessation”, un complex de măsuri care
ar trebui să fie o parte a rutinei îngrijirii pacientului diabetic. „D” se referă la managementul
diabetului zaharat în sine, cu agenţi antihiperglicemici potriviţi profilului pacientului tratat, pe
când „E” şi „F” abordează optimizarea stilului de viaţă prin exerciţiu fizic şi „food choices”
sau terapia medical nutriţională.
În concluzie, deşi majoritatea ghidurilor pentru tratamentul diabetului zaharat de tip 2

încă recomandă ca obiectiv principal atingerea ţintelor glicemice, studiile recente sugerează că
abordarea pacientului diabetic nu trebuie să includă doar controlul glicemic, ci trebuie să fie
multifactorială.6
1. Follow-up to the Political Declaration of the High-level Meeting of the General Assembly on the
Prevention and Control of Non-communicable Diseases, Sixty-sixth World Health Assembly, 27 May
2013, Geneva, World Health Organization
2. Heart Disease and Stroke Statistics—2009 Update. A Report From the American Heart Association
Statistics Committee and Stroke Statistics Subcommittee, Donald Lloyd-Jones et al, 26 January 2009,
Circulation, https://doi.org/10.1161/CIRCULATIONAHA.108.191261
3. Diabetes Mellitus, Fasting Blood Glucose Concentration, and Risk of Vascular Disease: a
Collaborative Meta-Analysis of 102 Prospective Studies, The Emerging Risk Factors Collaboration, The
Lancet, DOI: http://dx.doi.org/10.1016/S0140-6736(10)60484-9
4. Holman RR, Sourij H, Calif RM. Cardiovascular Outcome Trials of Glucose-Lowering Drugs or
Strategies in Type 2 Diabetes. Lancet, 2014;383(9933):2008-17.
5. Mannucci E, Monami M, Lamanna C, et al. Prevention of Cardiovascular Disease through Glycemic
Control in Type 2 Diabetes: a Meta-analysis of Randomized Clinical Trials. Nutr Metab Cardiovasc Dis.
2009; 19(9):604-12.
6. Lipska KJ, Krumholz HM. Is Hemoglobin A1c the Right Outcome for Studies of Diabetes?
JAMA. Published online January 26, 2017. doi:10.1001/jama.2017.0029

Sindromul de apnee în somn de tip obstructiv și bolile
metabolice
Conf. Univ. Dr. Adrian Vlad

Sindromul de apnee în somn de tip obstructiv este cea mai cunoscută și frecventă
tulburare respiratorie din timpul somnului. Prevalența sa în populația generală este cuprinsă
între 9 și 24%, dar afecțiunea este diagnosticată doar la 1 din 5 bolnavi. Sindromul de apnee în
somn de tip obstructiv generează un disconfort marcat pacientului prin alterarea calității vieții
și reprezintă, totodată, un factor de risc pentru apariția hipertensiunii arteriale și a diverselor
boli cardiovasculare.
Prevalența sindromului de apnee în somn de tip obstructiv este mult mai mare la
pacienții cu obezitate centrală, precum și la cei cu diabet zaharat și sindrom metabolic. Este
posibil ca între acesta și bolile metabolice să existe o relație cauzală, fiind descrise numeroase
mecanisme prin care fragmentarea somnului și hipoxemia intermitentă generează
insulinorezistență.
Pe de altă parte, tratamentul sindromului de apnee în somn de tip obstructiv cu ajutorul

aparatelor portabile ce mențin permanent pozitivă presiunea în căile aeriene poate avea
beneficii la pacienții cu diabet zaharat și sindrom metabolic. Studiile clinice efectuate au dat,
însă, rezultate contradictorii.
Screeningul prezenței diverselor comorbidități, inclusiv metabolice, la pacienții cu

sindrom de apnee în somn de tip obstructiv este obligatoriu. Acesta include măsurarea
circumferinței abdominale și a tensiunii arteriale, precum și efectuarea unei lipidograme și a
glicemiei.

Anevrism de aortă abdominală complicat cu ruptură - Studiu de caz
Dr. Valentina Sârbu, Dr. Giulia Lungulescu, Dr. Alina Ghiţă

Introducere:
Conform studiilor CT, diametrul secţional al aortei abdominale trebuie să depăşească

3- 3,3 cm, la pacienţii în decadele de viaţă 40-80, pentru a fi considerată dilataţie anevrismală.
Cel mai mare risc de ruptură îl are anevrismul cu diametrul mai mare de 7 cm.
Ruptura anevrismului de aortă abdominală este un diagnostic important la pacienţii cu
urgenţă abdominală care se prezintă cu triada clasică: durere abdominală acută, masă
abdominală pulsatilă şi şoc. Marea majoritate a anevrismelor de aortă abdominală se dezvoltă
ca rezultat al aterosclerozei.
Material si metode:
Autorii prezintă un caz clinic de anevrism al aortei abdominale complicat cu ruptură,

la care examenul CT obiectivează dilataţie anevrismală a aortei abdominale, pe o distanţa de
145 mm, cu calibru maxim la nivelul emergenţei arterei renale drepte (77,2 mm), cu evaluarea
unei mici arii de discontinuitate a peretelui aortei şi hematom retroperitoneal stâng masiv
(90/101 mm - dimensiuni axiale maxime şi diametru craniocaudal 181,6 mm) .
Concluzii:
Detecţia promptă a rupturii anevrismului de aortă abdominală este critică, deoarece

supravieţuirea pacienţilor este îmbunătăţită de intervenţia chirurgicală de urgenţă.

Aportul neuro-imagisticii în evaluarea unei formaţiuni înlocuitoare de
spaţiu
Dr. Giulia Lungulescu, Dr. Alina Ghiţă, Dr. Roxana Popovici

Se prezintă cazul unui pacient în vârstă de 49 ani, cu dizartrie instalată brusc de o

săptămână, uşoară cefalee, fără deficit motor. S-a efectuat examinare CT nativ şi
postadministrare sc iv care a evidenţiat o formaţiune înlocuitoare de spaţiu fronto-parietală, cu
mic edem periferic, uşor efect de masă asupra ventriculului lateral drept dar cu structurile liniei
mediane în poziţie normală. S-a efectuat examinare IRM cu sc iv în completarea examinării
CT, care a pus în evidenţă prezenţa de burjoni tumorali periferici şi microhemoragii, extensia
edemului, aspecte imagistice ce susţin caracterul agresiv al tumorii.
Pacientul a fost operat într-o clinică de neurochirurgie realizându-se ablaţia totală a
tumorii, rezultatul anatomopatologic descriind glioblastom de gradul IV.
Particularitatea cazului: caracterul complementar al celor două metode - CT şi IRM în
diagnosticul imagistic al tumorilor cerebrale.

Aspect CT în chistul parapielic complicat
Prezentare de caz
Dr. Alina Ghiţă, Dr. Giulia Lungulescu, Dr. Edith Dăboveanu

Pacient în vârstă de 68 de ani, se prezintă cu formaţiune tumorală renală stângă în

observaţie, cu sindrom inflamator biologic şi hidronefroză gradul II.
Se efectuează examinare CT toraco-abdomino-pelvină cu substanţă de contrast i.v şi se

decelează îngroşare parietală la nivel pielo-caliceal, cu modificări renale şi perirenale stângi,
fără limită netă de demarcaţie faţă de muşchiul psoas, cu substrat inflamator cel mai probabil,
fără a se putea exclude un substrat tumoral.
După tratament antibiotic, la 3 luni se prezintă pentru reevaluare şi se evidenţiază neta

regresie a modificărilor cu substrat inflamator.
PARTICULARITATEA CAZULUI: Aspectul imagistic pseudotumoral al unui chist parapielic

renal complicat.

Aspect CT în boala polichistică hepato-renală
Prezentare de caz
Dr. Alina Ghiţă, Dr.Valentina Sârbu

Pacient în vârstă de 50 de ani, cunoscut cu boala polichistică hepato-renală se

internează pentru dureri în etajul abdominal superior apărute de aproximativ 1 lună.
Se efectuează endoscopie digestivă superioară, ecografie abdomino-pelvină şi

examinare CT abdomino-pelvină cu substanţă de contrast i.v. şi se evidenţiază leziuni chistice
la nivel hepatic, renal şi pancreatic, leziune pancreatică cu tromboză de venă splenică şi
pseudochist cefalic pancreatic.
PARTICULARITATEA CAZULUI: Asocierea bolii polichistice hepato-renale cu

modificări pancreatice.

Rolul angioCT în diagnosticul imagistic al afecțiunilor vasculare
Dr. Georgiana D. Arhire, Dr. Raluca Popa

Obiective:
AngioCT este o metodă imagistică non-invazivă folosită pentru evidențierea vaselor.

Rolul acestei lucrări este de a prezenta protocolul de evaluare CT, indicațiile și aspectele
imagistice ce pot fi întâlnite în patologia vasculară.
Material și metodă:
Studiu retrospectiv pe o durată de 2 ani a 69 de pacienți (B/F:54/15 cu vârsta cuprinsă

între 39 și 78 de ani) ce au fost examinați CT nativ și postcontrast. Dintre acestea 18 examinări
angioCT cervical și cerebral, 44 de examinări angioCT membre inferioare, 1 examinare
angioCT membru superior și 8 examinări angioCT toraco-abdominale. Urmărirea în timp s-a
realizat prin angioCT la 2 pacienți.
Rezultate:
AngioCT permite identificarea plăcilor de ateroscleroză și tipul acestora (plăci

moi/calcificate/ulcerate), a zonelor de stenoză sau ocluzie, gradul și extensia lor, existența de
traiecte de circulație colaterală, precum și repermeabilizarea distală în cazul pacienților cu
arteriopatie obliterantă cronică. De asemenea se pot pune în evidență variante anatomice – utile
în planingul preoperator. AngioCT permite identificarea dilatațiilor anevrismale și a ectaziilor
cu stabilirea extensiei în axul lung al vasului, a dimensiunilor maxime, precum și existența de
calcificări sau tromboze asociate. La pacienții tratați endovascular sau chirurgical, angioCT
permite monitorizarea permeabilitătii grafturilor sau a protezelor intravasculare folosite.
Concluzii:
CT cu contrast este o metodă utilă, rapidă, cu acuratețe mare de diagnostic a patologiei

vasculare atât pre cât și post-procedural. Ultrasonografia ramâne prima metodă de investigație,
fiind utilă mai ales în stadiile precoce ale arteriopatiei obliterante. Angiografia este gold-
standardul fiind atât o procedură diagnostică cât și una terapeutică în cazuri selecționate.
Cuv cheie: diagnostic imagistic non-invaziv, patologie vasculară, angioCT

Puncția biopsie prostatică și rebiopsierea pentru diagnosticul
cancerului de prostată
Aspecte actuale și de perspectivă
Dr. Alin Cumpănaș

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă “Pius Brînzeu”Timişoara
Cancerul de prostată reprezintă al doilea cancer ca prevalență la bărbați după cancerul

bronhopulmonar. Introducerea PSA pentru depistarea precoce a cancerului de prostată,
informarea medicală mai bună a pacienților precum și atitudinea proactivă a medicilor de
familie face ca din ce în ce mai mulți pacienți să se prezinte la urolog cu valori crescute ale
PSA, în vederea adoptării unei conduite diagnostice și terapeutice.
Puncția biopsie prostatică (PBP) reprezintă singura metodă (în afara diagnosticului
fortuit de adenocarcinom de prostată stabilit pe fragmentele de țesut prostatic rezecate
endoscopic) prin care se poate obține material bioptic pentru diagnosticul de certitudine de
cancer de prostată. Nicio altă metodă actuală, fie ea imagistică, moleculară sau genetică nu
poate stabili cu certitudine diagnosticul de cancer de prostată fără examen histopatologic, deci
fără prelevare de material bioptic.
Se discută în prezent despre supradiagnosticare - diagnosticarea unor cancere

prostatice nesemnificative clinic, care nu pun în pericol viața pacientului, dar și despre
subdiagnosticare - (15-20% din totalul cancerelor de prostată) nediagnosticarea/diagnosticarea
incorectă/tardivă a unor cancere agresive.
Prezentarea va aborda ambele aspecte, discutând pe de o parte indicațiile și

contraindicațiile PBP, felul în care abordarea clinică și utilizarea unor metode complementare
poate să evite puncțiile nenecesare, iar pe de altă parte aspectele tehnice, incidentele și
complicațiile puncției bioptice prostatice.

Nonresponderii la tratamentul cu inhibitorii de PDE5
Dr. Cătălin Belinski

Disfuncţia erectilă reprezintă inabilitatea constantă sau recurentă a unui bărbat de a

obține și/sau de a menține o erecție suficient timp pentru a avea un act sexual “satisfăcător”.
Pentru stabilirea diagnosticului, aceste simptome trebuie să dureze de cel puțin 3 luni.
Mai mult de jumătate dintre bărbaţii cu vârsta peste 40 de ani se confruntă cu un anumit grad
de disfuncţie erectilă. Disfuncţia erectilă este o afecţiune des întâlnită, dar subdiagnosticată din
motive ce ţin atât de pacient cât şi de medic.
Tratamentul de primă linie conform ghidului Asociaţiei Europene de Urologie este

reprezentat de inhibitorii de PDE5. Acest tratament este eficace la 75% din pacienţii cu
disfuncţie erectilă.
De ce nu este eficace tratamentul la toţi pacienţii?
Cum procedăm când un pacient nu răspunde la acest tratament?
Ce alternative terapeutice avem în acest caz şi care este de preferat?
Acestea sunt întrebările la care vrea să răspundă această prezentare.
Cuvinte cheie: disfuncţie erectilă, tratament, inhibitori de PDE5

Hipogonadismul la bărbatul vârstnic
Dr. Neicuţescu Cosmin

Deficitul de testosteron este frecvent în populaţia masculină în vârstă însă nu toţi

bărbaţii prezintă simptomatologia specifică sexuală, fizică şi psihologică, mulţi dintre ei având
chiar o simtomatologie nespecifică. Hipogonadismul masculin poate fi primar sau secundar,
dar există şi o altă categorie de hipogonadism numit - late onset hypogonadism ce se
caracterizează prin reducerea nivelelor serice de testosteron şi excluderea altor forme de
hipogonadism clasic. Foarte frecvent se asociază cu alte condiţii patologice cronice ca diabet
zaharat , obezitate, boli cardiovasculare , boli pulmonare cronice etc. Lucrarea prezintă un
sumar al conceptelor şi controverselor actuale legate de diagnostic , patogeneză şi tratament.
Cuvinte cheie: hipogonadism , testosteron , diagnostic , tratament

Actualități în managementul prostatitei
Dr. Dan Spînu, Dr. Cătălin Belinski, Dr.Cosmin Neicuțescu, Dr.Andrei Rădulescu
Prostatita cronică reprezintă una dintre provocările urologului dintotdeauna.

Actualmente ghidurile EAU oferă indicații de nivel B pentru tratament ceea ce spune destul de
multe despre dificultățile de tratament al acestei boli. O pondere din ce în ce mai mare în
managementul acestei boli o are fitoterapia. Pentru mai puțin de 5% din pacienți poate fi
identificat un factor etiologic infecțios, pentru restul de 95% etiologia rămâne necunoscută.
Cuvinte cheie: Prostatită, Fitoterapie, EAU

Profilaxia infecțiilor asociate îngrijirilor medicale
Dr. Alida Moise, Dr. Cătălin Guran, Dr. Natalia Mincu, Dr. Carmen Bălescu, Dr. Mădălina
Herman, Dr. Gigi Stelea
Conform site-ului Institutului Pasteur, la fiecare 3-4 secunde o persoană moare de

sepsis, sepsisul reușind să omoare mai multe persoane decât infarctul miocardic. Același site
prezintă cazuri celebre omorâte de infecții din literatura medicală, de la Lucreția Borgia la
Papa Paul al II- lea. Concluzia acestei lecturi este evidentă: toate măsurile de prevenție a
infecțiilor, inclusiv a celor asociate îngrijirilor medicale au un impact deosebit pe mortalitatea
intraspitalicească, datorită frecvenței acestora. Probabil aceasta este și explicația emiterii în
ultimul an a unei legislații specifice domeniului infecțiilor - Ordinului MS nr.1101/2016
privind aprobarea Normelor de supraveghere, prevenire şi limitare a infecţiilor asociate
asistenţei medicale în unităţile sanitare, aceaste activități devenind obligații profesionale pentru
personalul medical.
Dintre multiplele măsuri obligatorii, probabil cea mai simplă, dar cea mai des încălcată
sub aspectul calității sau cantității este spălatul pe mâini.
Dacă cuvântul sepsis, derivat din cuvântul grecesc „sipsi” (a putrezi) a fost prima dată
utilizat de Homer în al 24-lea cântec al Iliadei (când Priam a cerut lui Achilles să-i returneze
corpul lui Hector în versul 414) și apoi a fost utilizat cu sens medical de Hippocrate (460-370
ic), spălatul pe mâini a fost utilizat inițial în legatură cu ritualuri religioase și culturale. Ignaz
Semmelweis (1818-1865) a introdus spălatul pe mâini cu valențe medicale, profilactice cu o
soluție dezinfectantă (chlorinated lime) înainte de examinarea ginecologică, reușind să reducă
incidența febrei puerperale.
ONU în GUIDELINES ON HAND HYGIENE IN HEALTH CARE, în capitolul 13.

Surgical hand preparation: state-of-the-art prezintă diverse protocoale de spălat pe mâini
prechirurgical, tipuri de săpun și durata necesară diverselor etape în funcție de tipul de săpun și
de chirurgia pentru care se face pregătirea. Astfel pentru ortopedie, pentru proteza de șold,
spălatul pe mâini cu săpun cu clorhexidină 4% timp de 5 minute este considerat eficient pentru
reducerea CFU bacteriene.

Abordarea diagnostică modernă în infecţiile severe
Dr. Cătălin Guran, Dr. Alida Moise, Dr. Natalia Mincu, Dr. Carmen Bălescu, Dr. Mădălina
Sepsisul – cauza frecventă de mortalitate în spital - presupune un răspuns la agresiunea

infecţioasă, cu dereglarea mecanismelor imunologice ale gazdei, urmată de alterarea proceselor
fiziopatologice normale şi culminând cu disfuncţii multiple de organ. Ca urmare, diagnosticul
corect şi precoce al infecţei permite instituirea rapidă a tratamentului adecvat şi creşterea
supravieţuirii.
Actualmente, diagnosticul de certitudine se bazează pe criterii fiziologice nespecifice

şi detecţia patogenilor în cultură. Acesta favorizeză întârzierea diagnosticului şi a terapiei
adecvate, folosirea eronată şi abuzul de medicamente antiinfecţioase.
Nevoia de biomarkeri ai sepsisului, care să crească acurateţea procesului diagnostic şi

să ajute în stratificarea riscului, respectiv în monitorizarea răspunsului terapeutic, a determinat
evaluarea a sute de molecule potenţial utile.
Dintre acestea, s-au impus de-a lungul timpului procalcitonina, presepsina, se folosesc
intensiv diverse citokine, se studiază molecule ale complexului major de histocompatibilitate
MHC (HLA-DR), se speră în eficienţa determinărilor moleculare la nivel genomic – atât
pentru evidenţierea răspunsului imun al gazdei, cât şi pentru determinarea ADN-ului bacterian
sau fungic (SeptiFast VYOO SIRS-LAB, SepsiTest).
Viitorul va consta probabil în abordarea integrată, printr-un panel de biomarkeri şi

scoruri, integrând diagnosticul de sepsis într-un sindrom fiziopatologic cuplat cu un grup de
disfuncţii biochimice bine definite, creând premisele unui tratament ţintit precoce.
Cuvinte cheie: sepsis, biomarkeri, scoruri fiziologice, diagnostic molecular

Antibioticoterapia empirică în sepsis
Dr.Natalia Mincu, Dr. Cătălin Guran, Dr. Alida Moise, Dr. Carmen Bălescu, Dr. Mădălina
Sepsisul este prima cauză de deces în infecţii mai ales dacă nu este recunoscut şi tratat
rapid şi corect.
Antibioticoterapia empirică este un tratament medical terapeutic care are la bază

utilizarea antibioticelor pe baza simptomatologiei pacientului înaintea identificării germenului
cauzator al infecţiei. Terapia iniţială antibiotic se face având în vedere caracteristicile clinice şi
epidemiologice ale cazului (localizarea infecţiei, frecvenţa factorilor patogeni, sensibilităţile
locale la antibiotice – spital).
În selectarea antibioticului ţinem cont de:
• Spectrul antibiotic
• Penetrarea tisulară a antibioticului . un antibiotic care nu ajunge la locul infecţiei va fi
ineficient
• Potenţiala rezistenţă la antibiotic (naturală sau dobândită)
• Profilul de siguranţă (metabolizare, eliminare-excreţie, toxicitate)
• Cost.
Mai sunt importante:
• Acţiunea bactericidă sau bacteriostatică

• Monoterapia sau combinaţia terapeutică
• Calea de administrare.
Au fost elaborate ghiduri şi recomandări pentru antibioterapia empirică în funcţie de

localizarea infecţiei.
Cuvinte cheie: antibiotic, empiric, ghiduri, sepsis.

Sfârșitul de viață în Terapie Intensivă
-între etică și lege-
Vârsta este o contraindicație pentru o decizie medicală?

Dr. Alida Moise - Spitalul de Urgenţă “Prof. Dr. Dimitrie Gerota”Bucureşti
Meditația unui profesionist
Prof. Dr. Dorel Săndesc - Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă “Pius Brînzeu”Timişoara
Dr. Gabriel Diaconu, într-un articol recent din Viața Medicală „Împovărații de
viață”- 30 Iunie 2017 scriind despre „Bătrâni, bolnavi și dependenți de asistență”, își
punea o întrebare pe care un medic în general, și un medic de ATI în special și-o
pune de nenumărate ori în timpul practicii sale medicale. Poate la început mai rar,
deoarece eroismul și lipsa de experiență a tinereții îl fac să facă tot ce știe și poate,
poate mai frecvent odată cu înaintarea în filosofia profesiei: „C ând gestul medical
devine prea mult...... Există un moment când ar trebui să ne oprim? Și care e acela?”
Spre finalul articolului, dr Diaconu iși spune părerea lui – „în cele din urmă, punctul
de inflexiune nu e al omului care, treptat și indisolut, moare, cât al celorlalți care,
progresiv, se lasă convinși să-l lase din mâini, să-l lase să moară”.
Vom încerca și noi să răspundem din două perspective:
A nepoatei doctor care a trebuit să organizez o intervenție chirurgicală de

amploare medie, să asist, să tratez, să susțin o pacientă de 96 ani care-și dorea să
trăiască în ciuda pronosticurilor medicale .
A doctorului cu experiență vastă care încearcă să înțeleagă și să transpună în

practică cu propriul suflet relația pacient la final de viață – Dumnezeu - doctor .
Sunt dilemele și răspunsurile noastre care vor fi expuse cu mult subiectivism,

cu multă emoție. Sunt discutabile și sperăm să dea naștere la discuții interesante într -
un moment în care public, oficial este nevoie de o dezbatere pe tema sfârșitul d e
viață.

Valoarea examinării computer tomografice în bilanţul lezional şi
cuantificarea stadială a neoplasmului bronhopulmonar
Asis. Univ. Dr. Daniela Cipu, Dr. Dan Simion Cipu
Adenopatiile mediastinale, entităţi morbide limfo -ganglionare, caracterizate

prin augmentări volumice şi modificări structurale ca răspuns la orice proces
patologic: inflamator, leucemic, tumoral sau dismetabolic cu localizare sau extensie
mediastinală, sugerează în cele mai multe cazuri posibilitatea extensiei limfatice a
unei neoplazii bronho-pulmonare, de multe ori discretă volumic în stadiile incipiente
sau adeseori ce complică o cicatrice.
Noile tehnici de investigaţie morfologică, în special imunohistochimia şi
microscopia electronică, au furnizat o cantitate mare de informaţii în ceea ce priveşte
histogeneza, diferenţierea şi proliferarea tumorală, ceea ce a dus la reconsiderarea
clasificărilor clasice, cu reorganizarea lor şi cu apariţia de noi subtipuri tumorale.
Prin abilităţile de diagnostic, stadializare, cuantificare şi urmărire terapeutică,
scanarea CT toracică este examinarea strict necesară pentru evaluarea extensiei
limfatice mediastinale a cancerului bronho-pulmonar.
Premisele şi scopul lucrării:

Lucrarea îşi propune să evidenţieze valoarea explorărilor radio -imagistice în
diagnosticarea extensiei limfoganglionare mediastinale a cancerului bronho -
pulmonar, cu relevarea unor interrelaţii clinico-morfologice şi anatomice ce
subliniază importanţa detectării acestora, în stadializarea şi evaluarea postterapeutică
a patologiei neoplazice bronho-pulmonare din teritoriul drenat de limfoganglionii
mediastinali cu sublinierea importanţei criteriului CT de malignitate
limfoganglionară mediastinală hilară aplicabil în modul spiral.
Materiale si metode de studiu:

Au fost supuse analizei statistice retrospective 134 cazuri de cancer bronho -
pulmonar cu extensie limfatică mediastinală examinate prin computer tomografie
toracică în Laboratorul CT al Spitalului Militar Timişoara în perioda: ianuarie 2004 -
decembrie 2006, investigate clinico-biologic, bronhoscopic şi histopatologic si
imagistic în vederea stabilirii diagnosticului, stadiului, conduitei terapeutice adecvate
şi în unele cazuri pentru evaluare postterapeutică.
Concluzii si contribuţii proprii:

Preferinţele afectării prin extensie limfatică a cancerului bronho -pulmonar la
nivelul diferitelor grupe limfoganglionare mediastinale de drenaj, sunt specifice
teritoriului şi tipului histologic, având drept corolar o reflexie fidelă de tip feed -back
a teritoriilor de localizare a leziunilor primitive.
Examenul radiografic decelează numai ganglionii limfatici mediastinali
patologici care produc o modificare a contururilor mediastinale şi a liniilor de
reflexie pleurală. Dezavantajele examenului radiologic clasic rezi dă în inabilitatea
decelării acestora în regiuni situate în interiorul contururilor mediastinale. Datorită
posibilităţilor de evidenţiere a tuturor grupelor ganglionare mediastinale patologice,
computer tomografia este examenul de elecţie pentru diagnostic ul adenopatiilor
mediastinale.
Cuvinte cheie: adenopatii mediastinale; neoplasm bronho -pulmonar, tumori

neuroendocrine pulmonare; explorări radioimagistice.

Imagistica malformaţiilor vasculare cerebrale
prezentare de caz
Asis. Univ. Dr. Adrian Mărescu

Introducere
Malformaţiile arterio-venoase sunt anomalii vasculare congenitale compuse dintr-o

reţea complexă de artere şi vene conectate prin fistule, fără interpunerea unui pat capilar între
sursa arterială şi drenajul venos.
Au o frecvenţă de 14 cazuri/10.000 indivizi, indiferent de sex şi reprezintă 6% din

leziunile cerebrale. Ocazional a fost descrisă o incidenţă familială, dar este necesară o cercetare
mai aprofundată a alterărilor genetice în MAV cerebrale, acestea fiind încă neconcludente.
Existenţa unei malformaţii arterio-venoase cerebrale expune pacientul unor riscuri

majore: hemoragie cerebrală, deficite neurologice şi/sau epilepsie.
Evoluţia naturală a MAV este spre creştere în dimensiune şi volum, îndeosebi la

pacienţii tineri.
Simptomele clinice la debut sunt, în ordine descrescătoare:
Hemoragia cerebrală – 53%
Crizele epileptice – 46%
Cefaleea acută – 34%
Deficitul neurologic progresiv – 21%
15% din pacienţii cu MAV sunt asimptomatici.
Semnele bolii apar mai frecvent în decada a treia de viaţă.
Expresia clinică a malformaţiilor arterio-venoase conturează 3 mari sindroame:
1. Hemoragia cerebro-meningiană.
2. Crizele epileptice.
3. Sindromul pseudo-tumoral.
Malformaţiile arterio-venoase localizate subtentorial apar la orice vârstă, debutează cu

hemoragie subarahnoidiană în marea majoritate a cazurilor. La copii şi tineri, malformaţiile de
trunchi cerebral, cu localizare predilectă în punte, se manifestă cu simptome premonitorii cu
luni şi ani înainte de diagnostic: vertij, deficite de nervi cranieni, fenomene de hipertensiune
intracraniană. Dacă ruptura malformaţiei se produce în cerebel, apar vertij, nistagmus şi
tulburări de echilibru secundare hematomului intracerebelos.

Anevrismul cerebral este o afecţiune cerebrovasculară în care prin slăbiciunea
peretelui arterial apar dilataţii anormale ale acestuia. Stratul arterei care se afla în contact direct
cu sângele se numeşte intimă. El este acoperit de celule endoteliale. Deasupra lui se află tunica
medie. Această tunică este formată din fibre musculare netede şi ţesut elastic. Cel mai extern
strat se numeşte adventice şi este format din ţesut conjunctiv.
Anevrismele cerebrale sunt descrise în funcţie de formă: saculare sau fuziforme. Cele
saculare sunt rotunde, iar cele fuziforme sunt mai dilatate şi mai largi. Anevrismele se mai
clasifică în două grupe adiţionale: anevrisme adevărate şi false. Un anevrism adevărat cuprinde
toate cele 3 straturi ale vasului: intima, media şi adventicea. Cauza acestora poate fi
congenitală, în urma unor infecţii (anevrisme micotice), sau din cauza modificărilor vasculare
din hipertensiunea arterială. Un anevrism fals sau pseudoanevrism se caracterizează numai prin
hernierea tunicii intime. Este cauzat de traumatisme sau de disecţia arterială.
Localizarea cea mai frecventă a anevrismelor este pe arterele de la baza creierului,

cunoscute sub numele de poligonul Willis. Sunt mai frecvente la adulţi decât la copii, dar pot
apare la orice vârstă.
Anevrismele mici şi nerupte nu dau simptome. Pe masură ce cresc în dimensiuni riscul

de rupere creşte. Când un anevrism s-a rupt, pacientul suferă una dintre cele mai severe forme
de cefalee, însoţită de greaţă, vărsături, şi/sau pierderea conştienţei. Câteodată se remarcă
afectarea vederii la un ochi şi modificarea diametrului pupilei. Ruptura anevrismului este de
obicei brutală, fără semne prevestitoare. Acest eveniment devine ameninţător de viaţă pentru
pacient, şi necesită tratament adecvat. Sângele rezultat prin ruptura vasului acoperă creierul
(hemoragie subarahnoidiana) sau produce hematoame intracerebrale. Simptomele unui
anevrism cerebral rupt sunt gradate folosind scala de severitate a hemoragiei subarahnoidiene,
numită scala Hunt si Hess.
SCALA HUNT SI HESS
Grad 0 Anevrism nerupt
Grad 1 Pacient asimptomatic, sau cefalee moderată sau moderată redoare (rigiditate) a
cefei
Grad 1a Pacient fără reacţie meningeală sau cerebrală acută dar cu deficit neurologic
staţionar
Grad 2 Pacientul prezintă pareze de nervi cranieni (III, VI), moderată sau severă cefalee,
redoare de ceafă
Grad 3 Pacientul este somnolent, confuz şi prezintă deficite neurologice minime
Grad 4 Pacientul este în comă, cu hemipareză moderată sau gravă, cu rigiditate de

decerebrare şi tulburări vegetative
Grad 5 Pacientul este în comă profundă, cu rigiditate de decerebrare, muribund

Material şi metodă
Diagnosticul anevrismelor şi MAV se face prin metode imagistice.

S-au analizat 10 cazuri în regim de urgenţă care prezentau manifestări clinice sugestive
de malformaţii vasculare cerebrale.
Examenul computer tomografic cerebral nativ este prima investigaţie care s-a efectuat
şi care arată severitatea hemoragiei subarahnoidiene sau prezentă MAV.
Apoi s-a efectuat angiografie-CT care evidenţiază în mod direct malformaţia.
În unele cazuri s-a efectuat rezonanţă magnetică cerebrală (IRM).
Imagistica prin rezonantă magnetică (IRM) este investigaţia de fineţe care permite
precizarea exactă a topografiei malformaţiei şi raporturilor anatomice pe care aceasta le are cu
structurile adiacente.
Apoi s-a efectuat o angiografie cerebrală care pune un diagnostic de precizie al
anevrismului sau al MAV şi al localizării sale.
În ultima fază-terapeutică s-a făcut embolizarea endovasculară a malformaţiei
descoperite.
Discuţii şi concluzii
Pacientul cu malformaţie vasculară reprezintă o urgenţă care se interneaza de obicei în

secţia de reanimare. Poate fi necesară ventilaţia asistată şi aplicarea diferitelor metode de
resuscitare. Poate apare hidrocefalia (exces de lichid în creier) din cauza blocării fluxului
lichidului cerebrospinal, şi pacientul poate necesita de ugenţă drenajul extern al lichidului prin
ventriculostomie (tub de dren inserat în ventricului cerebral pentru drenarea excesului de lichid
cerebrospinal). Intervenţia neurochirurgicală asupra anevrismului se face de obicei în primele 3
zile, pentru a evita riscul de rerupere al anevrismului.
Gradul malformaţiei este dat de suma punctelor acordate pe 3 criterii:
• Mărimea malformaţiei
• Elocvenţa funcţională a creierului adiacent malformaţiei
• Poziţia drenajului venos (în cazul MAV).
Cu cât malformaţia are un punctaj mai mare, cu atât riscul intraoperator este mai mare,
sindroamele de hiperperfuzie apar mai frecvent, iar riscul de agravare devine major.
Metodele terapeutice actuale cuprind embolizarea endovasculară.
Obiectivul tratamentului este de a elimina riscul de hemoragie intracraniană şi

progresia deficitului neurologic.
Stabilirea conduitei terapeutice presupune parcurgerea cu rigurozitate a 3 etape:
Efectuare comparaţiei între riscul tratamentului şi riscul impus de istoria naturală a

bolii.
Aprecierea vârstei pacientului, a tarelor asociate, a eventualităţii sarcinii la femei,

evaluarea localizării leziunii cu detalii anatomice extensive, inclusiv pentru drenajul venos,
aceştia fiind factorii de baza care orientează către modalitatea terapeutică ce urmează a fi
selectată.

Efectuarea comparaţiei factorilor de risc între diferite proceduri sau combinaţii de
proceduri.
Decizia terapeutică presupune o cunoaştere aprofundată a riscurilor şi beneficiilor

diferitelor opţiuni, de aşa manieră încât pacientul să beneficieze de cea mai bună soluţie.
Scopul principal al tratamentului este reprezentat de cura totală a leziunii şi de

prevenirea riscului de hemoragie, cu restabilirea fluxului sangvin cerebral în parametrii
normali. Se consideră că absenţa completă a malformaţiei la angiografia postoperatorie elimină
riscul de hemoragie secundară.
Embolizarea are ca scop reducerea permanentă a mărimii malformaţiei şi a riscului de

sângerare, având rolul de a elimina procedurile curative şi de a scădea riscul pentru pacient.
Embolizarea nu este o cură radicală decât în 5-10% din cazuri, dar poate preceda
chirurgia deschisă în MAV gigante; poate preceda, de asemenea, şi radiochirurgia; poate
rezolva anevrismele asociate cu MAV sau fistulele arterio-venoase din malformaţiile
plexiforme. Procedeul embolizării prezintă riscul revascularizării MAV.
Pacienţii cu malformaţii au în general o stare foarte bună înainte de prima sângerare,

sângerare care uneori poate fi mortală. Odată diagnosticate se pot trata cu succes şi morbiditate
minimă. Mortalitatea pentru malformaţiile de grad I, II şi III este estimată la 5,7%, iar pentru
cele de grad V şi VI la 30% din cazuri. Morbiditatea pentru gradele I,II şi III este de 4,8%, iar
pentru gradele V şi VI de 65%. Recuperarea maximă se produce în primele 6 luni
postoperator. MAV de gradele IV şi V precum şi cele situate periventricular sau
intraventricular beneficiază de tratament multimodal şi chirugie multistadială.
Pacienţii cu hemoragie subarahnoidiană au în primele două săptămâni de evoluţie un

risc foarte mare de a dezvolta vasospasm, de aceea necesită o supraveghere atentă a funcţiilor
neurologice. Vasospasmul conduce la simptome care mimează atacul vascular (stroke),
prin vasoconstrictia arterelor afectate şi iritaţia datorată sângelui revărsat prin ruptura
anevrismului. Vasospasmul beneficiază de tratament medicamentos şi de angioplastie.
Prognosticul pacientului cu anevrism cerebral rupt depinde de: mărimea şi localizarea
anevrismului, vârsta, starea generală de sănătate, starea neurologică după ruptură. O treime din
pacienţi decedează la prima sângerare. Alţii recuperează foarte puţin sau deloc din deficitul
neurologic instalat cu ocazia rupturii. Majoritatea pacienţilor rămân cu un grad de deficit
neurologic şi necesită recuperare îndelungată, terapie fizică, ocupaţională, de reeducare a
vorbirii. Uneori pacienţii dezvoltă complicaţii după hemoragie, ca hidrocefalia, necesitând
drenaj ventriculoperitoneal.

Carcinomul paratiroidian – aspect clinic şi imagistic
Prezentare de caz
Dr. Aida Iancu

Introducere: Carcinoamele paratiroidiene sunt neoplasme rare, reprezentând

aproximativ 1-3% din cazurile de hiperparatiroidism primar, prezente în general după vârsta de
40 ani, cu frecvenţă egală pe sexe.
Prezentare de caz: Pacient în vârstă de 45 ani fără AHC pe linie endocrinologică a

fost diagnosticat în 2012 în urma unei fracturi femur drept şi consult endocrinologic cu
adenom paratiroidian inferior stâng – s-a intervenit chirurgical şi s-a extirpat. În 2017 secundar
unor fracturi pacientul se prezintă în Clinica de Endocrinologie Timişoara cu valori ale PTH de
5000 pg/ml; se transferă pe secţia de Chirurgie II Timişoara pentru cura chirurgicală. Pentru o
încadrare diagnostică superioară se solicită examen CT torace abdomen şi pelvis care
evidenţiază multiple leziuni osoase cu aspect de tumori Brown, la nivelul tuturor structurilor
examinate. EHP confirmă diagnosticul de carcinom paratiroidian.
Concluzii: Acest caz ne solicită o atenţie crescută în managementul

hiperparatiroidismului primar pentru că deşi rare, cazurile de carcinoame paratiroidiene sunt o
provocare pluridisciplinară prin complexitatea afecţiunii şi incidenţa acesteia.
Cuvinte cheie: PTH, tumori Brown.

Avantajele colonoscopiei virtuale în dignosticul tumorilor de
colon
Dr. Ana-Maria Ungureanu

Patologia neoplazică gastro-intestinală este o problemă de sănătate mondială, a cărei

incidență este în continuă creștere, în special în populația tânără. În țara noastră cancerul
colorectal este al doilea ca incidență.
Cancerul colorectal este o neoplazie frecventă cu o mortalitate înaltă, astfel, este

esențial ca fiecare caz în parte să fie diagnosticat precoce și corect, pentru a putea institui un
tratament adecvat în vederea obținerii unor rezultate terapeutice optime. Odată cu trecerea
timpului s-a încercat o reducere a invazivității metodelor diagnostice, astfel, s-a pus din ce în
ce mai mult accent pe metodele de diagnostic imagistic, în special la pacienții la care metodele
clasice și cele endoscopice sunt dificil sau imposibil de aplicat fie din considerentul vârstei, fie
condiții patologice asociate care fac foarte dificil abordul diagnostic la acești pacienți.
Una dintre aceste metode diagnostice paraclinice, minim invazive este colonoscopia
virtuală computer-tomografică (CT). Această investigație face parte din categoria tehnicilor
imagistice de diagnostic, fiind o explorare avansată ce folosește informații obținute prin
metoda tomografiei computerizate standard, iar cu acestea este capabilă să redea o imagine de
calitate superioară, tridimensională a segmentului examinat. Colonoscopia virtuală este o
metodă relativ nouă. Lucrări teoretice despre ea au fost scrise încă din anul 1999, cu toate
acestea în practică, metoda nu a putut fi aplicată decât câțiva ani mai tarziu, datorită
neajunsurilor puterii de procesare a computerelor din acea vreme.

Plămânul fibrotic – provocări de diagnostic
Dr. Diana Manolescu, Dr. Florin Birsăşteanu

Introducere:
Fibroza pulmonară interstiţiala, entitate clinică sau sindrom, cauză sau efect secundar
în multiple afecţiuni pulmonare, a constituit şi constituie subiectul a numeroase cercetări
clinice şi experimentale. Morfopatologic se caracterizează printr-un ansamblu de leziuni
elementare asociate în diferite grade de severitate şi care constituie un substrat polimorf
pentru diagnosticul şi interpretarea computer tomografică. Identificarea corectă a modelelor
imagistice HRCT sugestive pentru o patologie interstiţială fibrozantă este necesară pentru
stabilirea prognosticului şi a strategiei terapeutice.
Scop:
Lucrarea de faţă îşi propune să prezinte criteriile imagistice de diagnostic plecând de la

elementele anatomice ale lobului secundar, la caracterizarea tomografică a modelului de
pneumopatie interstiţiala uzuală (UIP), cu cele trei grade (cert, posibil sau neconcludent).
Limitele diagnosticului imagistic sunt legate în special de tehnica de achiziţie, prin lipsa de
randomizare a acesteia, O altă sursă de controverse este legată de diagnoza modificărilor de tip
“honeycombing” - criteriu de UIP definit, cu variaţii inter şi intraobservatori, respectiv a
formelor imagistice atipice dar cu pattern definit histologic de UIP ce necesită o evaluare
multidisciplinară.
Concluzii:
HRCT este metoda „gold-standard” în diagnosticul pneumopatiilor interstiţiale

fibrozante. În ultimii ani, studiile bazate pe corelaţiile radio-histologice, indică necesitatea
revizuirii ghidurilor (ATS/ERS/JRS/ALAT din 2011), cu reorganizarea în special a criteriilor
imagistice de pattern definit/posibil de UIP şi validarea unor criterii, pentru stadiul incipient de
fibroza care pot prezenta beneficiu terapeutic.

Vezica neurogenă
Dr. Roxana-Elena Popovici
Vezica neurogenă reprezintă afectarea funcţiei aparatului urinar inferior,

cauzată de o leziune anatomică a inervaţiei centrale (creier, maduva spinării) sau
periferice a acestui teritoriu (vezica urinară şi aparatul sau sfincterian).
Se descriu 2 tipuri mari de vezică neurologică: centrală (spastică) în care vezica va

acţiona reflex, automat, fiind însoţită de spasticitate vezico-sfincteriană, şi periferică (flacidă)
în care detrusorul este flasc, cu sfinctere hipotone.
Leziunile neuronului motor inferior din central mictional medular (S1-S4) şi ale
arcului sau nervos periferic, motor sau senzitiv, vor determina flaciditatea (paralizia) vezicii
urinare, care se poate produce în anomalii congenitale (mielomeningocel, spina bifidă, absenţa
sacrului), leziuni medulare traumatice, vasculare, tumorale, infecţioase (polimielita, zona
zoster), neuropatii (diabetul zaharat, tabes dorsalis), postiradiere (denervarea detrusorului, prin
fibroză) sau după operaţii care interesează căile arcului reflex (colpohisterectomia lărgită,
rezecţia abdomino-perineală a rectului, colporafie anterioară). Dintre cauzele centrale amintim:
B. Parkinson, Scleroza Multiple, AVC, leziuni de măduvă spinală.
Simptomatologia în cazul formei spastice: diminuarea senzaţiei de plenitudine vezicală

şi de urinare, bolnavul urinând involuntar, frecvent, deseori cu dificultate. Vezica are
capacitate diminuată, dar umplerea ei poate determina simptome ca bradicardie, cefalee,
hipertensiune arterială, transpiraţii, piloerecţie.
Pentru golire este necesară stimularea zonelor reflectogene (pielea coapsei,

abdomenului, organelor genitale). În cazul formei hipotone: pacientul prezintă incontinenţă
urinară (prin preaplin) sau micţiunea se produce prin exercitarea unei presiuni suprapubiene,
iar bărbaţii nu mai prezintă erecţii.
Pentru diagnostic sunt obligatorii: examen clinic general, examen neurologic şi

examen urologic.
Scopul tratamentului este acela de a restaura activitatea vezicală la presiune redusă şi

realizarea unui act micţional cât mai normal. În cazul formei spastice, în funcţie de capacitatea
vezicală, se urmăreşte declanşarea de micţiuni involuntare. Uneori se poate administra
tratament medicamentos: anticolinergice, alfa-adrenergice, beta-simpaticomimetice, inhibitori
prostaglandinici, relaxanţi ai musculaturii striate. În cazul formei hipotone trebuie instituită
imediat o formă de drenaj a vezicii (de preferat cateterismul intermitent sau golirea prin
compresiune suprapubiană, deoarece sonda uretro-vezicală favorizează apariţia infectiei
urinare). Ca şi medicaţie: agenţi colinergici, anticolinesterazice, prostaglandine, beta-blocanţi.
Cuvinte cheie: vezica neurogenă, vezica flacidă, vezica spastică

Cancere genito-mamare în menopauză
Dr. Bianca Stanciu, Dr. Gh. Berbecar*

Spitalul Clinic de Obstretică şi Ginecologie “Prof. Dr. Panait Sârbu” Bucureşti
*Spitalul de Urgenţă “Prof. Dr. Dimitrie Gerota”Bucureşti
Menopauza, deşi nu este considerată o afecţiune, fiind o etapă fiziologică ce reprezintă

cel puţin o treime din viaţa femeii contemporane, are uneori consecinţe clinice redutabile.
De aceea este necesar un control medical şi o abordare multidisciplinară a

modificărilor induse de menopauză.
Un capitol important în patologia menopauzei îl reprezintă tumorile maligne a căror

frecvenţă este crescuţă în această etapă (în special cele din sfera genito-mamară), iar gravitatea
acestora este legată şi de alţi factori şi anume vârsta pacientelor, tulburările hormonale
consecutive menopauzei, patologia asociată.
Pentru ameliorarea rezultatelor tratamentului cancerelor este necesară, în primul rând,

depistarea precoce a afecţiunii.
Scopul lucrării noastre este de a elabora un protocol de screening şi diagnostic corect

utilizând cele mai moderne posibilităţi actuale: imagistice, histopatologice şi
imunohistochimice.
În acest scop am ales o perioadă de observaţie clinică de 5 ani (2012-2016) cuprinzând

pacientele internate în compartimentul de ginecologie din cadrul secţiei de chirurgie a
Spitalului de Urgenţa “Prof.dr. Dimitrie Gerota”. La acestea se adaugă şi analizarea lotului de
paciente din ambulatoriu şi consulturile interdisciplinare.

Traheotomia - aspecte utile în practica curentă

Lucrarea își propune descrierea istoricului și a tehnicii chirurgicale, insistând pe

indicațiile actuale, complicațiile asociate acestei tehnici și posibilele situații ce pot decurge din
utilizarea acestei măsuri terapeutice, precum și alternativele existente la momentul actual.
Traheotomia este una dintre intervențiile chirurgicale cu un lung istoric, fiind descrisă
încă din antichitate. Însă deși tehnica chirurgicală a rămas în linii mari neschimbată, indicațiile
sale s-au modificat constant, în strânsă legătură cu evoluția tratamentelor chirurgicale
otorinolaringologice și mai ales cu măsurile terapeutice specifice terapiei intensive.
Traheotomia a intrat în practica medicală curentă în secolul XIX în cursul epidemiei de

difterie. Ulterior a avut loc rafinarea tehnicii chirurgicale și standardizarea indicațiilor
acesteia, în perioada interbelică și mai ales în timpul epidemiilor de poliomielită din S.U.A.
anilor 1940-50.
Astăzi indicațiile traheotomiei sunt clare, aceasta fiind utilizată pentru asigurarea căii
respiratorii în cazul obstrucțiilor (corpi străini, epiglotită/supraglotită, angioedem, tumori,
paralizii de corzi vocale, traumatisme cervicale, apnee în somn obstructivă), intervențiilor
chirurgicale (traumatisme grave maxilo-faciale, reconstrucții cervico-faciale după chirurgie
oncologică) și mai ales în cazul intubației și ventilației mecanice prelungite (reduce riscul de
stenoze laringo-traheale, facilitează toaleta bronșică, scade nevoia de sedare a pacientului
intubat și asigură o revenire mai rapidă la alimentație orală și comunicare).
Variantele de traheotomie percutanată apărute recent reprezintă o alternativă pentru

situații de urgență sau pentru camerele de gardă, secțiile de terapie intensivă care nu au o
colaborare cu o secție O.R.L., fiind totuși rezervate pacienților fără modificări anatomice la
nivel cervical.

Corelații imagistico-chirurgicale în patologia rino-sinusală

Scopul acestei lucrări este de a analiza atât datele existente în literatură cât și cazuri
clinice întâlnite recent în practica compartimentului O.R.L. pentru stablirea unei conduite
optime terapeutice în anumite situații de patologie rino-sinusală.
Rolul imagisticii este vital pentru diagnosticul, tratamentul și monitorizarea evoluției

bolnavilor cu patologie rino-sinusală. Totuși metodele moderne performante de diagnostic
radiologic nu elimină riscul erorii și interpretarea lor cu superficialitate poate genera
complicații fie în cursul intervențiilor chirurgicale, fie în însuși managementul terapeutic al
cazului.
Situații fiziologice precum ciclul nazal, neconcordanțe între simptomatologia

pacientului și rezultatul imagistic (tendința de „supradiagnosticare”), alegerea unui moment
inoportun pentru efectuarea examenelor imagistice, precum și presiunea pacienților care obțin
informații de multe ori eronate din surse media pot conduce la tratamente și intervenții
chirurgicale inutile, cu costuri imense pentru pacient și sistemul medical și fără rezultate
satisfăcătoare.
În concluzie, evaluarea și tratamentul patologiilor rino-sinusale sunt imposibile astăzi

fără ajutorul examinărilor imagistice, însă interpretarea acestora trebuie făcută în contextul
simptomatologiei bolnavului și după examenul clinic și endoscopic de specialitate. Obținerea
rezultatelor terapeutice optime necesită o bună coordonare între medicul O.R.L.-ist și medicul
radiolog.

Tratamentul artoplastiilor de genunchi infectate
Dr. Dicran Casabalian, Dr. Bogdan Jalbă, Dr. Mircea Mărculescu

Incidenţa artroplastiei totale supurate este – 1% după protezele totale de sold, 3% după
protezele totale de genunchi; 3-4% după revizii ale protezelor totale de sold. În SUA sunt 6000
de cazuri noi/an. Practic la cele 600.000 de proteze totale de sold pe an cu 1% revizii septice,
semnifică 600 milioane de dolari/an. Mortalitatea variază între 7% si 62%.
Prezentăm experienţa noastră privind tratamentul unor pacienţi cu proteze totale de

genunchi infectate. Rezultatele le comparăm cu datele literaturii de specialitate. Aceşti bolnavi
au fost operaţi iniţial fie în clinica noastră, fie în alte servicii.
Infecţia reprezintă o complicaţie dezastruoasă atunci când apare dupa o artropastie

totală a genunchiului. Din fericire, tratamentul infecţiilor periprotetice ale genunchiului a
devenit standardizat în ultima decadă, iar rezultatele sunt predictibile. Aproximativ 1/3 din
totalul infecţiilor apar în primele 3 luni după operaţie, iar 2/3 după primele 3 luni de la
intervenţie. Există mai mulţi factori care contribuie la patogenia infecţiei după artroplastia
totală de genunchi. Incidenţa infecţiei după artroplastia totală de genunchi este o preocupare tot
mai intensă în departamentele de oropedie deoarece odată cu creşterea numărului de cazuri au
fost raportate infecţii cu organisme multirezistente.
În cadrul acestui studiu au fost evaluate caracteristicile și rezultatele pe termen mediu

și lung ale cazurilor de artroplastie totală de genunchi şi ale infecţiilor asociate, care au fost
tratate prin diferite metode.

Tratamentul ortopedic, chirurgical si de recuperare al periartritei
scapulohumerale
Dr. Mircea Mărculescu, Dr. Dicran Casabalian, Dr. Bogdan Jalbă

Periartrita reprezintă inflamaţia ţesuturilor din jurul unei articulaţii, iar în cazul
umărului, noţiunea de periartrită scapulo-humerala include durerile ce au drept cauză procese
sau afecţiuni cum ar fi: degenerative, nervoase inflamatorii şi sunt afectate în special
tendoanele articulaţiei umărului.
Periartrita scapulohumerală este un sindrom clinic dureros care este însoţit de redoare
şi de limitarea mişcărilor, din cauza afectării structurilor periarticulare ligamente, capsula,
tendoane, bursa, muşchi, prin leziuni degenerative şi/sau inflamatorii. La nivelul structurilor
umărului şi în primul rând la nivelul tendoanelor are loc un proces de uzură a cărei agravare şi
accelerare pot fi determinate de microtraumatisme, traumatisme, expunere la frig etc.
Patologic, periartrita scapulohumerală are drept substrat leziunile degenerative ale

tendoanelor, în special ale bicepsului şi supraspinosului, caracterizate prin calcificări şi prin
necroze care duc la rupturi parţiale. O formă particulară de periartrită scapulohumerală este cea
determinată de inflamaţia articulaţiei glenohumerale, a cărei evoluţie către fibroză este
responsabilă, prin diminuarea importantă a mişcărilor la acest nivel, de apariţia
afecţiunii numită ,,umăr blocat’’ sau ,,umăr îngheţat’’. Această articulaţie, scapulo-humerală,
este cea mai mobilă articulaţie din organism, fiind una cu plasarea articulară imperfectă,
mobilitatea şi stabilitatea fiindu-i asigurate de aparatul ligamentar şi muscular.
Periartrita scapulo-humerală reprezintă un sindrom clinic caracterizat prin limitare de

mobilitate, durere, impotentă funcţională a umărului, asociate în diverse grade, determinate de
leziuni ale ţesuturilor periarticulare în tendoane, burse sau în capsula articulară. La nivelul
tendoanelor umărului are loc un proces de degenerare mai ales la pacienţi de peste 40-50 ani,
de uzură, cu favorizarea ruperii unor fibre şi apariţia de calcificări. Pe fondul acestor leziuni,
care ramân asimptomatice mult timp, apar episoade inflamatorii, favorizate de
microtraumatisme, de suprasolicitarea articulară sau de expunerea la frig.
Periartrita scapulo-humerală se poate prezenta sub forma a patru tablouri clinice şi

anume: umărul dureros simplu, umărul dureros acut, umărul blocat şi umărul pseudoparalitic.
In lucrarea de faţă prezentăm tratamentul ortopedic şi chirurgical pentru aceste forme

de PSH.

Hallux valgus – tratament în funcţie de stadializarea bolii
Dr. Bogdan Jalbă, Dr. Dicran Casabalian, Dr. Mircea Mărculescu

Hallux valgus reprezintă o afecţiune a articulaţiei metatarsofalangiene 1 a piciorului,

fiind denumită popular “mont”. Aspectul piciorului este deformat, cu devierea bazei halucelui
spre interior şi apariţia în dreptul articulaţiei sale a unei proeminenţe osoase dură la palpare
(exostoza medială sau montul propriu-zis). Suplimentar, pe lângă exostoza halucelui, pot
aparea deformări asociate ale degetelor 2-5 şi limitarea mobilităţii articulare.
Monturile sunt în mare parte dobândite genetic, însă tipul de pantofi purtat are un rol
determinant. În realitate ele nu reprezintă depuneri osoase suplimentare, ci proeminenţa
primului metatarsian care nu este aliniat pe axul normal. De aceea, o simplă rezecţie a
montului nu este suficientă, fiind nevoie de rezecţii de realiniere a metatarsienelor (osteotomii)
pentru a reda arhitectura normală a antepiciorului.
Montul poate fi dureros în sine, sau durerea poate apărea secundar presiunii crescute
datorate purtării unor pantofi incomozi, cu compartimentul anterior îngust (exemplul cel mai
bun sunt pantofii cu toc).
După o perioadă de timp, defectul poate deveni mai mult decât o problemă cosmetică.
Durerea severă poate împiedica pacientul să poarte orice tip de încălţăminte sau poate apărea la
simplul ortostatism prelungit (stat în picioare).
În stadiile iniţiale, trebuie luate în considerare măsurile conservative de tratament

(nechirurgicale) – orteze de corecţie, susţinători plantari, pantofi adecvaţi, fizioterapie.
Reconstrucţia chirurgicală trebuie luată în discuţie când durerea este constantă şi nu se

remite sub nicio formă de tratament conservativ. Chirurgia în scop pur cosmetic nu este
recomandată, deoarece ea implică riscuri, ca orice intervenţie chirurgicală.

Abordarea alternativă a terapiei în ortopedie
Principii terapeutice în acupunctură
Dr. Nadina Liculescu, Dr. Mircea Mărculescu*

Centru Medical Ortokinetic Bucureşti
*Spitalul de Urgenţă “Prof. Dr. Dimitrie Gerota”Bucureşti
Acupunctura este o terapie alternativă dezvoltată ca ramură a medicinei

tradiționale chineze. Majoritatea chinezilor recurg la tratamente prin acupunctură, în
special pentru prevenția afecțiunilor, dar și pentru tratarea acestora. Însă de la
apariția ei acum peste 5000 de ani, acupunctura s -a extins în țări din întreaga lume.
Pe suprafața corpului există 361 de puncte energetice, de-a lungul a 12

meridiane, prin atingerea cărora energia ki poate fi influențată. Practic, fiecare dintre
aceste 12 meridiane corespunde unui organ sau sistem de organe. Terapeutul va
introduce câteva ace foarte fine în punctele corespunză toare zonei corpului care
necesită vindecare. Astfel energia va fi eliberată sau concentrată.
Primul pas al tratamentului este diagnosticarea, realizată de specialist. La

prima ședință de acupunctură, se analizează semnele exterioare și simptomele: dureri
sau disconfort, umflături, pete sau roșeață, vânătăi, capilare sparte. O altă analiză
specifică acupuncturii este privirea în detaliu a limbii pacientului, pentru modificări
de culoare, de textură și de simț al gustului.
Terapeutul va atinge și punctele energetice de pe corp, pentru a -și da seama

dacă unele sunt dureroase sau încărcate de energie negativă. Spune -i despre orice
simptom pe care îl resimți, chiar dacă pentru tine poate părea neimportant, cum ar fi
cele legate de calitatea somnului și pofta de mâncare.
Rezultatele se observă după câteva zile și depind de la persoană la persoană.

Până în prezent nu s-au menționat rezultate notabile ale acupuncturii în cazul
afecțiunilor grave, însă poate ține sub control boli cronice, poate calma inflamația,
durerea moderată și poate preveni afecțiuni prin întărirea sistemului imunitar.
Acupunctura are efecte vizibile împotriva stresului, oboselii cronice, durerilor

de spate, durerilor musculare și articulare, dar şi a afecțiunilor ginecologice,
afecțiunilor psihice și neurologice.

Apendicectomia laparoscopică - o opțiune sau o necesitate?
Experiența noastră
Dr. Rareș Munteanu, Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Roni Gherghinoiu

Apendicectomia laparoscopică este o tehnică sigură şi fiabilă, prezentând mai

multe avantaje, în comparaţie cu intervenţia deschisă: diagnostic cert şi tratarea altor
afecţiuni responsabile de sindromul dureros de fosă iliacă dreaptă, toaleta completă
intraabdominală în cazurile cu peritonită, intensitate redusă a durerii postoperatorii,
perioadă de spitalizare diminuată, cu recuperare rapidă, scăderea complicaţiilor
parietale imediate şi la distanţă, beneficiu cosmetic cert.
Dezavantajele tehnicii sunt reprezentate de necesarul unei dotări

corespunzătoare şi a unui personal competent, de complicaţiile specifice
laparoscopiei, de durată relativ mai mare a intervenţiilor laparoscopice şi de costul
mai ridicat al acestora. Spre deosebire de colecistectomia l aparoscopică, care a
devenit rapid gold standard, apendicectomia laparoscopică nu s -a impus ca tehnică
unanim acceptată, mulți chirurgi preferând alte tehnici minim invazive cu efect
estetic asemănător.
Totuși recomandăm ca această tehnică să nu lipseasc ă din arsenalul de

pregătire al oricărui chirurg de chirurgie generală.
Cuvinte cheie: apendicectomie, laparoscopie

Locul ERCP în tratamentul icterului mechanic
Dr. Rareș Munteanu, Dr. Andrei Ragea, Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Lucian R ăducan
ERCP (Colangiopancreatografia endoscopică retrogradă) reprezintă

opacifierea pe cale retrogradă, prin catetere introduse cu ajutorul endoscopului a
căilor biliare şi a ductelor pancreatice. ERCP păstrează rolul de explorare de elecţie
postoperatorie oferind şi avantajul terapeutic.
Indicațiile ERCP-ului diagnostic sunt: ictere colestatice cu căi biliare dilatate,

ictere colestatice cu căi biliare normale, colestaza de cauză incertă, litiaza
coledociană diagnosticată ecografic, tomografic sau prin rezonanță magnetică,
pancreatită biliară acută, suspiciunea de colangită sclerozantă primitivă, neoplasm de
cap de pancreas etc. Indicaţiile ERCP-ului terapeutic includ: extragerea calculilor din
calea biliară principală, impactarea calculilor în ampula Vater, oddite stenozante,
disfuncția sfincterului Oddi, dilatarea obstrucțiilor benigne (postoperatorii,
parazitare, etc), stentarea obstrucțiilor maligne (din colangiocarcinoamele
periampulare, neoplasmele de cap de pancreas, adenopatii secundare centro -hilare,
etc).
Indicaţiile au evoluat odată cu acumularea experienţei, dar şi cu evoluţia

tehnică a aparaturii endoscopice, dar mai ales a instrumentarului auxiliar. De
exemplu, la început, angiocolita acută sau mai ales pancreatita acută erau considerate
contraindicaţii ale ERCP iar acum ele constitiue indicaţii de urgentă ale ERCP. Cu
toate avantajele sale metoda are și riscuri importante şi necesită o muncă susţinută de
echipă.
Cuvinte cheie: colangiografie, endoscopie, icter mecanic.

Ileostoma de protecție în anastomozele colorectale - pro și contra
Dr. Roni Gherghinoiu, Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Dumitru Lăcătușu

În încercarea chirurgilor de a reduce morbiditatea și mortalitatea postoperatorie în

rezecțiile colorectale terminate cu anastomoză s-au imaginat o serie de variante tehnice.
Apariția dispozitivelor de sutura mecanică a „ușurat” mult munca chirurgului.
Totuși rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor, studiile comparative între sutura

manuală și cea mecanică arătând morbiditați apropiate. Astfel, în ultimul timp au fost
reconsiderate stomiile de protecție (ileostoma si colostoma). Deși metoda și-a dovedit eficiența
și este tehnic ușor de realizat, totuși procedura nu este lipsită de riscuri, metoda având adepți și
adversari. O indicație clară ar fi rezecțiile rectosigmoidiene de rect mediu cu anastomoză
colorectală manuală.
Totuși recomandăm ca această tehnică să se facă în cazuri selecționate, indicația fiind

stabilită pentru fiecare pacient în parte.
Cuvinte cheie: ileostomă , colostomă, anastomoză colorectală.

Hematom intramezenterial spontan masiv
Dr. Rareș Munteanu, Dr. Roni Gherghinoiu

Hematomul mezententerial spontan este o noțiune controversată în literatură.

De obicei apare după traumatisme abdominale, intervenții chirurgicale, fiind
favorizat de tratamentul cronic cu antiagregante plachetare sau anticoagulante,
malformații vasculare locale, rar fiind spontan. Anamneza și clinica doar ne
orientează către această afecțiune, diagnosticul punându -se în principal pe imagistică
(computer tomografie). Diagnosticul precoce este important, pentru a reduce
complicațiile ischemice ale intestinului.
Prezentăm cazul unui pacient de 78 ani, coronarian, în tratament cronic cu

antiagregante plachetare (clopidogrel) la care s -a practicat hemicolectomie dreaptă
pentru un hematom masiv (spontan) mezenteric al ultimei anse ileale.
Cuvinte cheie: hematom, mezenter, antiagregante plachetare.

Stenoză carotidiană strânsă - rezolvare chirurgicală
Dr. Raluca Popa, Dr. Andrei Daneț, Dr. Rareș Munteanu

Stenoza carotidiană reprezintă o îngustare a arterei carotide, artera ce

transportă sânge oxigenat de la inimă la creier. Aceasta e cauzată de depunerea de
placi ateromatoase în peretele arterial, fapt ce reduce fluxul sangvin către creier.
Scopul tratamentului este reducerea riscului de accident ischemic prin controlul sau
înlăturarea plăcilor de aterom și prevenirea formării de cheaguri de sânge.
În lucrarea de fată prezentăm cazul unui pacient de 65 ani, cu stenoză stransă

(semnificativă hemodinamic) de peste 90 % la nivelul bifurcației arterei carotide
comune și rezolvarea chirurgicală cu endarterectomie și angioplastie de lărgire a
bifurcației.
Cuvinte cheie: stenoză, carotidă, endarterectomie

Diverticulita acută complicată - atitudinea chirurgicală
Dr. Aurelian Sfetcu, Dr. Rareș Munteanu, Dr. Roni Gherghinoiu

Diverticulita complicată rămane o cauză importantă de morbiditate și

mortalitate la pacienții afectați de această boală. Cele mai importante complicații
sunt sângerarea, perforația, abcesul pericolic, peritonita generalizată.
Indicațiile chirurgicale s-au modificat în timp, laparoscopia câştigând din ce

în ce mai mult teren. Operația recomandată de ghiduri este sigmoidectomia cu
operația Hartmann, iar ca alternativă anastomoza cu ileost omă de protecție. Cei mai
mulți autori nu mai recomandă colectomie profilactică după 2 episoade de
diverticulită. Totuși indicația chirurgicală este dificil de pus și trebuie adaptată
fiecarui caz în parte.
Cuvinte cheie: diverticulită, abces pericolic, sigmoidectomie.

Un caz rar de limfom MALT intestinal
Dr. Livia Vlaicu, Asis. Univ. Dr. Doina Pop*, Dr. Florinel Pop, Dr. Georgiana
Arhire, Dr. Lucian Răducan
* UMF “Carol Davila” Bucureşti
Localizarea limfomului MALT la nivelul intestinului sub ţire este foarte rară.
Prezentăm cazul unei paciente în vârstî de 24 de ani, investigată în secţia de
gastroenterologie a Spitalului de Urgenţă "Prof. Dr. Dimitrie Gerota”, pentru
rectoragii şi tulburări de tranzit intestinal.
Colonoscopic s-a evidenţiat aspect nodular al mucoasei ileonului terminal şi

rare ulceraţii punctiforme, cu prelevare de biopsii.
Examenul histopatologic a obiectivat la ni velul laminei propria un infiltrat

limfoid monoton, cu dispoziţie difuză şi nodulară, aspect sugestiv pentru limfom tip
MALT. Leziunile au fost confirmate imunohistochimic, fiind compatibile cu limfom
non-Hodgkin cu celule B de zona marginală extranodal cu restricţie de lanţuri uşoare
Kappa.
Examinarea entero-CT a evidenţiat adenopatii abdominale, fără modificări

parietale intestinale. Biopsiile prelevate de la nivel gastric au relevat leziuni de
gastrită cronică Helicobacter pylori pozitivă cu grad moderat de activitate.
Din punct de vedere terapeutic s-a decis urmărirea clinico-paraclinică şi

colonoscopică a pacientei. În concluzie, examenul ileoscopic ar trebui efectuat de
rutină la pacienţii cu tulburări de tranzit intestinal, astfel se pot decela patologii rare
cu localizare la nivelul ileonului terminal.
Cuvinte cheie: ileon terminal, limfom MALT, ileoscopie, imunohistochimie .

”Medicina este
arta vindecării,
care teoretic nu are
nicio limită”
Petre Ţuţea

Simpozion SP Gerota Rezumate Ştiinţifice - Timişoara 2017 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Simpozion SP Gerota Rezumate Ştiinţifice - Timişoara 2017 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr.

Dimitrie Gerota” Bucureşti

➢ Ficatul gras nonalcoolic ........................................................................... 5

➢ Țintele terapeutice în boala hipertensivă - o poveste fără sfirșit........... 10

➢ Ateroscleroza subclinică și diabetul zaharat........................................... 16

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 2

➢ Anevrism complicat de aortă abdominală - studiu de caz..................... 21

➢ Puncția biopsie prostatică: când, cum, de câte ori?............................... 26

➢ Profilaxia infecțiilor asociate îngrijirilor medicale............................... 30

➢ Valoarea examinării computer tomografice în bilanţul lezional şi

➢ Traheotomia: aspecte utile în practica curentă.................................... 44

➢ Tratamentul artroplastiilor de genunchi infectate……………………. 46

➢ Apendicectomia laparoscopică – o opțiune sau o necesitate ? experiența

➢ Hematom intramezenterial spontan masiv........................................... 53

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 4

Cauzele generatoare ale FGNA sunt obezitatea, diabetul zaharat tip 2,

Ficatul gras non-alcoolic ar putea fi împărțit în steatoza hepatică simplă și respectiv

Evaluarea fibrozei hepatice la subiecții cu FGNA se poate face prin elastografie pe

După stabilirea severității bolii (adică a steatozei, inflamației și respectiv a fibrozei) e

Cunoașterea acestei patologii va face ca medicul practician să se gândească la această

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 5

Conf. Univ. Dr. Roxana Șirli

Hepatita cronică HCV este o problemă de sănătate publică în lume și în România. Un

Conform ghidurilor internaționale, obiectivul tratamentului infecției virale HCV este

Istoricul tratamentului hepatitelor cronice HCV începe în 1991 cu administrarea de

Înaintea instituirii tratamentului cu AAD sunt necesare stadializarea hepatopatiei

În România, conform protocolalelor CNAS sunt acceptate două tipuri de tratament.

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 6

Șef de lucrări Dr. Mirela Dănilă

Infecția cu virusul C hepatitic este o cauză majoră de hepatocarcinom. Riscul de HCC

Terapia antivirală cu regimuri bazate pe Interferon, cu o rată de vindecare în jur de

Terapia antivirală-DAA-Interferon free, cu acțiune antivirală directă antiproteazică și

Studii care au evaluat riscul de HCC postterapie cu DAA au dus la rezultate

Studiul prospectiv multicentric francez care a inclus>6000 pacienți tratați cu DAA nu

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 7

Conf. Univ. Dr. Adrian Goldiş

Bolile inflamatorii intestinale reprezintă o patologie cu interes deosebit în centrul

Un prim pas în diagnosticarea acestor boli îl reprezintă suspiciunea clinică, un rol

Tratamentul prezintă o paletă largă de clase medicamentoase, cu terapii revoluţionare

Monitorizarea pacienţilor aflaţi pe această terapie presupune periodic verificarea

În toată această ecuaţie un rol important îl prezintă şi chirurgul, radiologul, medicul

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 8

Cancerul colorectal reprezintă o problemă de sănătate publică, fiind a doua cauză de

Rata de supravieţuire la 5 ani în cancerul colorectal este diferită în funcţie de stadiul în

A. Testele pentru determinarea hemoragiilor oculte în scaun

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 9

Dr. Marius P. Țurcan

Multă vreme hipertensiunea arterială nu a fost considerată o problemă - acum un secol

A urmat apoi o perioadă pe care aș numi-o "lăutărească" - în sensul în care țintele

Deşi studiile populaționale au făcut o legatură clară între valorile tensionale și

Totuși, volumul enorm de date care documentează beneficii enorme, chiar și la

Mai intâi, pentru că anumite categorii de patologie (diabeticii, pacienții cu BCR) au

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 10

Prof. Univ. Dr. Minerva Muraru

În faţa unui pacient cu hipertensiune arterială rezistentă la tratament, se ridică

Aldosteronismul primar este o cauză frecventă a hipertensiunii, adeseori

Într-un studiu recent, publicat de Ermanno Rossi (Journal of Hypertension

Principalul mecanism este disfuncţia endotelială, prin activarea SRAA şi a SNS.

Diagnosticul aldosteronismului primar este dificil, mulţi dintre aceşti pacienţi au

Un studiu relativ recent (Am J Hypertens 2015; 28:312–318 ) arată rezultate

Diagnosticul şi tratamentul precoce al aldoteronismului primar reduc complicaţiile

Spitalul de Urgenţă „Prof. Dr. Dimitrie Gerota” Bucureşti 11

Prof. Univ. Dr. Ioan Tiberiu Nanea