www.referat.

ro

ÎNTREPRINDEREA ÎN SISTEMUL PRODUCTIV AL

SOCIETĂŢII MODERNE

1. DEFINIREA, LOCUL, ROLUL ŞI ATRIBU ŢIILE

ÎNTREPRINDERILOR MODERNE DE PRODUC ŢIE

Întreprinderea industrială reprezintă o unitate economică de bază în cadrul

economiei naţionale. Ea este veriga primară, de bază a economiei, la nivelul căreia
se desfăşoară activităţile de producţie specifice profilului ei.
Întreprinderea de producţie industrială este veriga organizatorică
unde are loc fuziunea dintre factorii de producţie (resurse umane şi material-
organizatorice) cu scopul de a produce şi desface bunuri economice în structura,
cantitatea şi calitatea impusă de cererea de pe piaţă şi obţinerea de profit.
Unii autori sunt de părere că întreprinderea este un sistem care produce bunuri şi
servicii destinate vânzării, realizate cu ajutorul mijloacelor fixe şi umane, având
structură şi finalitate economică, precum şi autonomie decizională.
Întreprinderea industrială, ca formă specifică de întreprindere, reprezintă o unitate
economică în care se desfăşoară în mod direct, nemijlocit, procesul de producţie
industrial. Ea mai poate fi definită şi ca reprezentând o unitate de bază a economiei
naţionale, care dispune de resurse fizice, umane şi financiare, pe care un colectiv de
oameni le foloseşte pentru realizarea procesului de producţie pe baza principiilor de
eficienţă şi rentabilitate, în vederea obţinerii de bunuri, executării de lucrări şi servicii
cu caracter industrial destinate satisfacerii cerinţelor pieţei interne şi externe.
Scopul principal al unei întreprinderi constă în fabricarea de bunuri, executarea
de lucrări sau prestarea de servicii pentru a satisface cerinţele pieţei, în condiţiile unui
context relaţional economic client – furnizor, în care întreprinderea joacă alternativ unul
sau altul din aceste roluri.
Privită în ansamblu, ca unitate organizatorică constituită pentru realizarea unei
activităţi industriale, specifică ramurii sau subramurii din care face parte, întreprinderea
este atât utilizatoare de resurse, cât şi sursă de bogăţie şi deţinătoare de puteri
economice.
Prin obiectul activităţii ei, o întreprindere industrială are rolul de a administra
cu eficienţă maximă mijloacele de care dispune, de a asigura îndeplinirea ritmică şi
integrală a producţiei prevăzute, ridicarea calităţii produselor, folosirea completă a
capacităţilor de producţie, modernizarea proceselor tehnologice, creşterea
productivităţii muncii, reducerea continuă a cheltuielilor de producţie şi sporirea pe
această bază a profiturilor.
În contextul noilor abordări ale conceptului de întreprindere în economia de piaţă,
aceasta este privită ca un grup de persoane, organizat pe baza unor criterii juridice,
economice şi tehnologice, care concepe şi realizează un proces de producţie specific, în
vederea oferirii pe piaţă a produselor executate pentru satisfacerea anumitor nevoi şi
cerinţe ale clienţilor săi.
În funcţie de profilul activităţii întreprinderii, produsele executate se pot prezenta
sub formă de bunuri materiale pentru consum productiv (materii prime şi materiale,
energie, echipamente de producţie etc.) sau individual (bunuri alimentare, de larg
consum, de folosinţă îndelungată ş.a.), lucrări (tehnologice, de montaj, de reparaţii sau
de altă natură) şi servicii (personale, de afaceri, publice sau pentru alte necesităţi).
Rolul activ al întreprinderii industriale în procesul de dezvoltare a
economiei naţionale se realizează prin atribuţiile sale în domeniile prezentate în
figura 2.1.
 Fig. 2.1. Principalele atribuţii ale întreprinderilor în cadrul economiilor moderne

Referitor la acestea facem următoarele precizări:

1) În domeniul stabilirii indicatorilor economici, al executării şi
controlului îndeplinirii lor, atribuţiile se împart în două mari grupe:
a) Privind elaborarea şi fundamentarea indicatorilor economici, unde întreprinderea
realizează dimensionarea judicioasă a economiei, ţinând seama de misiunea ei şi
obiectivele strategice stabilite; pentru buna funcţionare a acestor indicatori economici,
întreprinderea asigură:
- studierea şi cunoaşterea temeinică a pieţei interne şi externe;
- contractarea întregii producţii;
- valorificarea la maximum a potenţialului productiv prin utilizarea integrală a
capacităţii de producţie;
- asigurarea folosirii raţionale a forţei de muncă şi lărgirea profilului de fabricaţie;
 - elaborarea, directă sau cu institute de profil, de studii şi prognoze privind
dezvoltarea de perspectivă;
- elaborarea programelor speciale pe diferitele probleme şi stabilirea sarcinilor ce
revin subunităţilor de producţie, secţiilor, atelierelor ş.a.
b) Privind execuţia indicatorilor economici, întreprinderea:
- urmăreşte îndeplinirea ritmică şi integrală a acestora;
- ţine evidenţa statistică a realizării producţiei şi a folosirii capacităţilor de
producţie ca şi a celorlalţi indicatori.
2) În domeniul producţiei, întreprinderea:
- organizează şi asigură îndeplinirea programelor de producţie în condiţii de
eficienţă ridicată;
- asigură încadrarea în consumurile normate de materiale şi valorificarea
superioară a acestora;
- asigură realizarea ritmică a producţiei, livrarea produselor în corelare cu
termenele contractuale precum şi realizarea sarcinilor de cooperare în producţie;
- asigură executarea producţiei la parametrii calitativi stabiliţi;
- organizează controlul tehnic de calitate;
- stabileşte lucrările de mică mecanizare;
- ia măsuri pentru reducerea consumurilor specifice, optimizarea stocurilor de
valori materiale şi eliminarea cheltuielilor neeconomicoase;
- foloseşte raţional, întreţine, repară şi modernizează mijloacele fixe;
- asigură încărcarea optimă a capacităţilor de producţie;
- ia măsuri pentru realizarea parametrilor proiectaţi ai produselor;
- stabileşte şi întreprinde măsuri pentru creşterea producţiei;
- asigură alimentarea cu diferitele tipuri de energie şi folosirea raţională a
instalaţiilor energetice;
- aplică normele de protecţie şi igiena muncii ş.a.
3) În domeniul comercial, întreprinderea are atribuţii ce se pot încadra în trei
grupe:
a) Aprovizionarea tehnico-materială. Întreprinderea are ca atribuţii:
- elaborarea şi fundamentarea programului de aprovizionare tehnico-materială;
- asigurarea bazei materiale necesare realizării în bune condiţii a sarcinilor de plan;
 - încheierea contractelor economice şi realizarea aprovizionării la termenele
necesare;
- elaborează norme de stoc pentru materialele necesare;
- ia măsuri pentru preîntâmpinarea formării de stocuri supranormative şi pentru
valorificarea operativă a celor disponibile;
- asigură recepţia materialelor, depozitarea şi conservarea lor ş.a.
b) Marketing şi desfacere. Întreprinderea:
- încheie contracte economice şi urmăreşte executarea întocmai a acestora;
- urmăreşte livrarea produselor la termenele şi în condiţiile prevăzute în contracte;
- participă la prospectarea pieţei interne şi externe în scopul cunoaşterii cerinţelor
consumatorilor;
- asigură reclama, participă la expoziţii şi târguri, elaborează şi difuzează
cataloage comerciale;
- ia măsuri pentru introducerea în fabricaţie numai a produselor care au asigurată
desfacerea prin contracte sau comenzi ferme;
- organizează şi urmăreşte în exploatare instalaţiile şi utilajele livrate;
- realizează activităţi de „service”;
- rezolvă reclamaţiile referitoare la calitatea producţiei, cantitatea şi termenele de
livrare.
c) Comerţul exterior şi cooperarea economică internaţională.

Întreprinderea:
- încheie contracte cu beneficiarii externi, asigurând fundamentarea indicatorilor
economici pentru export pe bază de contracte, contracte-cadru, comenzi sau convenţii;
- acţionează pentru asigurarea necesarului de comenzi şi contracte pe perioade cât
mai lungi, intrarea în raporturi de cooperare cu întreprinderi şi firme din alte ţări;
- se ocupă cu organizarea corespunzătoare a producţiei destinate exportului, de
realizarea şi livrarea fondului de marfă destinat beneficiarilor externi;
- participă singură sau împreună cu întreprinderile specializate de comerţ exterior
la prospectarea pieţei externe, la negocierea şi încheierea contractelor ferme, contractelor
cadru, comenzilor sau convenţiilor pentru producţia de export, participând la cooperarea
în producţie cu firme şi organizaţii din străinătate;
 - urmăreşte permanent creşterea eficienţei financiarvalutare a operaţiilor de
comerţ exterior;
- rezolvă reclamaţiile referitoare la calitatea şi cantitatea producţiei, termene de
livrare.
4) În domeniul financiar-contabil, atribuţiile se încadrează în două grupe:
a) Întocmirea şi execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli.
Întreprinderea:
- elaborează bugetul de venituri şi cheltuieli, urmărind să-şi acopere din veniturile
obţinute cheltuielile şi să obţină beneficii;
- elaborează propuneri pentru planul de credite şi de casă;
- efectuează studii şi analize în vederea creşterii eficienţei folosirii mijloacelor
fixe, sporirii beneficiilor, accelerării vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante;
- stabileşte nivelul stocurilor de materii prime, materiale, produse;
- ia măsuri pentru executarea întocmai a bugetului de venituri şi cheltuieli şi
crearea resurselor financiare necesare pentru acoperirea costurilor de producţie şi de
circulaţie, desfăşurarea normală a activităţii economice, constituirea fondurilor
proprii, rambursarea creditelor bancare precum şi menţinerea echilibrului între venituri
şi
cheltuieli.
b) Alte atribuţii. Întreprinderea:
- organizează şi exercită controlul financiar-preventiv şi controlul gestionar de
fond asupra gospodăririi mijloacelor materiale şi băneşti;
- organizează şi conduce contabilitatea, întocmind bilanţul contabil şi situaţia
principalilor indicatori economicofinanciari;
- stabileşte preţuri şi tarife la produsele şi serviciile executate;
- urmăreşte situaţia valorilor materiale;
- face inventarierea bunurilor din patrimoniul întreprinderii.
5) În domeniul cercetării şi dezvoltării, atribuţiile întreprinderii se împart în
trei grupe:
a) Cercetarea ştiinţifică, ingineria tehnologică şi introducerea progresului tehnic.
Întreprinderea:
- elaborează în colaborare cu institutele de cercetare şi proiectare de profil:
 - planuri proprii de cercetare ştiinţifică, inginerie tehnologică şi de introducere a
progresului tehnic;
- studii, documentaţii şi proiecte privind realizarea de produse noi şi modernizarea
celor existente, dezvoltarea şi modernizarea utilajelor, reutilări, extinderi de capacităţi,
perfecţionări de tehnologii ş.a.;
- aplică în producţie şi valorifică studiile şi cercetările ştiinţifice;
- organizează activitatea de cercetare uzinală şi introducerea progresului tehnic,
normele de consum de materiale şi normele de muncă;
- organizează activitatea de invenţii şi inovaţii;
- asigură informarea, documentarea şi propaganda tehnicoştiinţifică.
b) Investiţii şi construcţii. Întreprinderea:
- elaborează planurile de investiţii, de finanţare şi creditare a acestora;
- asigură din timp, potrivit legislaţiei existente, documentaţiile tehnico-economice
necesare;
- încheie contracte de antrepriză şi contracte de livrare a utilajelor, corelate cu
termenele de punere în funcţiune;
- urmăreşte realizarea obiectivelor de investiţii şi aprobă recepţia investiţiilor
care intră în componenţa sa.
c) Organizarea conducerii, a producţiei şi a muncii.
Întreprinderea asigură:
- organizarea pe baze ştiinţifice a activităţii de conducere şi de producţie;
- efectuarea de studii privind perfecţionarea structurii organizatorice;
- realizarea sistemului informaţional;
- perfecţionarea regulamentelor în vigoare;
- aplicarea celor mai moderne şi eficiente metode de organizare, programare şi
urmărire, de optimizare a fluxurilor de fabricaţie;
- îmbunătăţirea organizării şi normării muncii, organizarea raţională a locurilor
de muncă şi a muncii pe schimburi;
- aplicarea studiilor şi proiectelor de organizare ş.a.
6) În domeniul activităţilor de personal, întreprinderea:
- organizează orientarea profesională, selecţionarea, încadrarea în muncă şi
promovarea personalului;
 - asigură evidenţa cadrelor şi aplicarea unor criterii obiective de apreciere anuală;
- stabileşte indicatorii referitori la asigurarea, pregătirea şi perfecţionarea forţei de
muncă pe meserii şi specialităţi;
- organizează perfecţionarea pregătirii personalului muncitor;
- asigură baza materială a unităţilor şcolare, dotarea acestora şi cadrele de
specialitate necesare;
- asigură salarizarea personalului, aplicarea formelor de stimulare materială;
- ia măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, prevenirea accidentelor de
muncă, folosirea raţională a forţei de muncă şi respectarea disciplinei muncii;
- ia măsuri pentru organizarea activităţii cu caracter administrativ, pentru
înfiinţarea de cantine, creşe, grădiniţe, grupuri sociale, pentru asigurarea asistenţei
medicale, a spaţiului locativ, a bazei materiale pentru acţiuni cultural-sportive,
întocmirea dosarelor de pensii, luarea de măsuri faţă de persoanele care au comis abateri
s.a.
După cum subliniază unii autori , schimbările manifestate în producţia
contemporană au avut consecinţe asupra creşterii semnificaţiei factorului uman, ceea ce
a propulsat managementul personalului în primul plan al activităţii manageriale din
cadru întreprinderilor moderne.
Totodată, intervenţia directă sau indirectă a resurselor umane condiţionează
existenţa producţiei moderne şi a celorlalte activităţi economice şi asigură valorificarea
mijloacelor de producţie de care dispune societatea, făcând posibilă şi satisfacerea
nevoilor ei.

2. TR ĂS ĂTURILE ŞI COMPONENTELE DE BAZ Ă ALE UNEI

ÎNTREPRINDERI DE PRODUC ŢIE

După unii autori10, caracteristicile principale ale întreprinderii de producţie sunt:

- unitatea tehnico-productivă;
- unitatea organizatorico-administrativă;
- unitatea economico-socială.
 Unitatea tehnico-productivă este determinată de faptul că întreprinderea de
producţie dispune de un complex de factori, în anumite raporturi cantitative şi calitative,
astfel încât să fie realizat în condiţii de eficienţă obiectivul stabilit de către aceasta.
În cadrul acestei trăsături de bază se evidenţiază două aspecte principale:
a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunităţile de producţie de bază
specializate în executarea anumitor produse sau componente ale acestora;
b) unitatea producţiei fabricate în întreprindere.
Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în
cadrul subunităţilor sale de producţie de bază, procesul tehnologic este asemănător,
utilizându-se maşini şi utilaje cu aceeaşi destinaţie tehnologică, muncitorii au aceeaşi
profesie şi grad de calificare, iar modul de organizare al acestor subunităţi este
asemănător.
În cadrul unităţilor de producţie ale întreprinderii pot exista diferite variante de
unităţi tehnico-productive, şi anume:
- cele constituite în unităţi de producţie pentru executarea unui anumit stadiu
sau a unei anumite faze a procesului tehnologic pentru toate produsele sau
piesele prevăzute în planul întreprinderii (secţii de turnătorie, forjă, prelucrare mecanică
şi montaj unde să se execute piese turnate sau forjate sau să se realizeze operaţii de
prelucrare mecanică sau montaj pentru toate produsele);
- unităţi de producţie pentru executarea unui anumit tip de produs,
reunindu-se în cadrul fiecăreia toate stadiile sau fazele necesitate de executarea lui;
- se organizează secţii de producţie pentru executarea anumitor stadii ale
procesului de producţie, de regulă pregătitoare, pentru toate produsele
întreprinderii, urmând a se constitui secţii de producţie pentru executarea celorlalte stadii
ale procesului tehnologic (de prelucrare, finisaj sau montaj) pe fiecare produs în parte.
Unitatea organizatorico-administrativă este dată de faptul că la
înfiinţarea întreprinderii se stabileşte pentru aceasta un sediu, un obiect al activităţii, o
denumire, un complex de mijloace de producţie, un personal şi o conducere proprie.
Din această perspectivă întreprinderea are următoarele caracteristici:
a) poate decide asupra produselor sau serviciilor care vor fi oferite pe piaţă;
b) poate decide asupra metodelor de management care vor fi utilizate;
 c) poate decide asupra modului de utilizare a resurselor şi a modului de împărţire a
profitului.
Unitatea economico-socială este dată de faptul că întreprinderea este
organizată şi funcţionează pe baza principiilor de rentabilitate şi de eficienţă
economică.
Din această perspectivă, întreprinderea se caracterizează din punct de vedere
economico-social prin următoarele:
a) are în dotare mijloace de producţie proprii;
b) funcţionează pe baza strategiei şi tacticii stabilite de conducerea acesteia în
vederea realizării obiectivului propus;
c) poate fi desfiinţată, reorganizată sau poate să-şi modifice obiectul de activitate,
denumirea sau sediul pe baza unor hotărâri ale organelor care au constituit-o;
d) îşi desfăşoară activitatea pe bază de autofinanţare;
e) trebuie să asigure cunoaşterea temeinică a pieţelor de desfacere în vederea
realizării integrale a producţiei.
Aceste trăsături de bază ale unei întreprinderi de producţie industrială pot avea o
serie de particularităţi distincte, în funcţie de condiţiile specifice în care o întreprindere
sau alta îşi desfăşoară activitatea.
Aceiaşi autori susţin că, înfiinţarea şi funcţionarea oricărei întreprinderi presupun
existenţa concomitentă a unor componente de bază care o definesc ca o entitate distinctă
cu funcţionalitate proprie.
Prima componentă este cuplul produse – pieţe. Acesta se concretizează în
portofoliul produselor executate şi oferite de întreprindere şi pieţele cărora le sunt
destinate produsele respective. Fiecare cuplu produse – pieţe defineşte un anumit
domeniu (sector) de activitate a întreprinderii. O întreprindere poate să-şi desfăşoare
activitatea într-un anumit domeniu sau în mai multe domenii, uneori înrudite ori
complementare, alteori complet diferite.
În legătură cu această componentă pot fi identificaţi doi factori esenţiali ai
mediului de competiţie:
- clienţii care solicită produsele executate de întreprindere, pentru satisfacerea
anumitor nevoi primare şi cerinţe proprii;
 - concurenţii (competitorii) care sunt angrenaţi în acelaşi domeniu de activitate
şi oferă pe pieţele respective produse similare sau de substituţie (înlocuitoare).
Cea de-a doua componentă necesară pentru constituirea şi funcţionarea unei
întreprinderi o constituie investitorii de capital.
Aceştia, în scopul obţinerii unui profit scontat sau a altor „avantaje” economice ori
neeconomice, îşi riscă capitalul investit şi îşi asigură puterea de decizie formală la
nivelul
întreprinderii. Prin intermediul acestei componente se pot individualiza patronatele
şi asociaţiile de investitori, ca factori ai infrastructurii sectoriale, care influenţează într-o
oarecare măsură activitatea întreprinderilor din unele domenii.
În sfârşit, cea de-a treia componentă este reprezentată de salariaţii
întreprinderii, atât cei care asigură managementul ei, cât şi cei care sunt implicaţi în
realizarea proceselor de execuţie.
Aceştia, în schimbul salariului primit, al condiţiilor de muncă asigurate şi al altor
elemente de motivare materială sau morală, îşi pun la dispoziţia întreprinderii
capacitatea lor fizică şi intelectuală, abilităţile profesionale, experienţa, talentul etc.