Sunteți pe pagina 1din 165

Partea I

1. Definiţia Agrotehnicii, Obiective, Istoric


Agrotehnica, după Gh. Ionescu Şişeşti, este ştiinţa factorilor de vegetaţie şi în primul rând
a celor legaţi de sol, a modului de dirijare a acestora în vederea obţinerii unor producţii mari şi
de calitate superioară sau ştiinţa despre sistemul sol-plantă.
Pornind de la faptul că Agrotehnica reprezintă ştiinţa despre sistemul solplantă, înseamnă că
numeroasele procese care au loc în cadrul acestui sistem vor fi influenţate prin lucrările solului,
acţiunea erbicidelor, rotaţia culturilor şi prin aplicarea diferenţiată a acestora în funcţie de
condiţiile pedoclimatice.
Agrotehnica oferă soluţii cu aplicaţii ştiinţifice precum şi metode practice pentru
exploatarea raţională a terenurilor arabile, cunoştinţe utile tuturor specialiştilor în domeniu,
contribuind la o mai bună pregătire profesională a acestora.
Prin conţinutul său, agrotehnica se bazează pe noţiuni specifice disciplinelor de pedologie,
microbiologie, fizică, agrochimie, fiziologie, maşini agricole, ecologie etc. şi în acelaşi timp,
serveşte ca fundament pentru discipline ca fitotehnia, viticultura, legumicultura, management,
economie agricolă etc.
În cadrul ştiinţelor agronomice, agrotehnica ocupă unul din principalele locuri privind
sporirea fertilităţii solului şi creşterea producţiei agricole. Pe baza rezultatelor ştiinţifice şi
practice, agrotehnica elaborează metode strâns legate între ele, în cadrul unor sisteme de
agricultură, adică al unor complexe unitare de măsuri care urmează a fi aplicate diferenţiat în
funcţie de condiţiile naturale.
În ţara noastră, agrotehnica a fost introdusă ca disciplină şi predată studenţilor începând cu anul
1920, de către marele savant agronom Gh. Ionescu – Sişeşti. Manualul de studiu se adresează
studenţilor Învăţământului la Distanţă de la facultăţile de Agricultură (specializările agricultură şi
inginerie economică în agricultură) şi Horticultură.
Conţinutul manualului de Agrotehnică se referă la următoarele probleme:
- Factorii de vegetaţie şi mijloace agrotehnice de mărire a utilizării lor;
- Lucrările solului;
- Semănatul şi lucrările de îngrijire a culturilor;
- Buruienile şi combaterea lor;
- Asolamentele şi rotaţia culturilor;
- Agrotehnica diferenţiată pe zone pedoclimatice;
- Agrotehnica diferenţiată pe soluri slab productive (erodate, nisipoase, sărăturoase şi pe terenuri
îndiguite şi desecate).

2. Condiţiile de mediu şi Factorii de vegetaţie: definiţii, concept. Clasificarea factorilor de


vegetaţie
3. Caracteristici ale factorilor de vegetaţie

1
4. Lumina ca factor de vegetaţie: consideraţii generale, caracteristici

Lumina este un factor de vegetație indispensabil pentru creșterea și dezvoltarea plantelor,


acțiunea ei manifestându-se în direcții diferite și în forme dintre cele mai complexe.
Prin intermediul luminii, energia solară, principala sursa care întreține viața, este
acumulată în biomasă sub formă de energie potențială.
Lumina intervine în procesele de fotosinteză și în toate procesele care determină cantitatea
și calitatea recoltelor, cum ar fi cele de creștere, înflorire, fructificare sau rezistența la cădere.
Lumina se transmite de la soare prin particulele numite fotoni și este absorbită parțial de
către pigmenții verzi ai cloroplastelor care în procesul de fotosinteză, transformă dioxidul de
carbon preluat de frunze și rădăcini în substanțe organice tot mai complexe (monozaharide,
polizaharide). O altă parte din această energie transmisă de la soare este reflectată și risipită în
spațiu sau trece prin frunză fără să fie absorbită. Din cantitatea totală de energie luminoasă se
cosideră că frunza absoarbe aproximativ 75%, iar restul de 25% este reflectată sau trece prin
frunză. La rândul ei, energia absorbită de frunze nu este folosită în totalitate în procesul de
fotosinteză, o mare parte se transformă în căldură și se pierde prin iradiere, o altă parte este
utilizată în procesele de evapotranspirație și numai o mică parte este asimilată prin fotosinteză.
Această parte reprezintă numai 1 - 5%, rar peste 5% din energia luminoasă cu care frunzele vin
în contact iar această cantitate de energie folosită efectiv în procesul de fotosinteză, poartă
numele de "coeficient de utilizare al energiei luminoase". Coeficientul de utilizare al energiei
luminoase este diferit de la o specie la alta, soiul sau hibridul cultivat, fiind de 2,6% la secară,
2,12% la sfecla pentru zahăr, 3,02 la cartof, 2,5% la porumb, 3,26% la grău, 4,5% la floarea
soarelui etc. Aceste valori reduse ale coeficientului de utilizare a energiei luminoase sunt urmare
a faptului că plantele folosesc numai energia radiantă a spectrului vizibil care este formată din
radiații cu lungimi de undă cuprinse între 380 - 750 nm (nanometri).
Lumina roșie, cu lungimea de undă cea mai mare, are cea mai mică valoare a energiei
fotonilor iar lumina violetă, cu lungimea de undă cea mai mică, este alcătuită din fotoni cu
valoarea energetică cea mai mare.
Intensitatea fotosintezei, gradul de utilizare al energiei luminoase și transformarea în
biomasă sunt influențate de un complex de factori care pot fi grupați astfel:
- caracteristicile luminii recepționate de plante – cantitate, calitate (componența
spectrală), durata iluminării;
- capacitatea biologică a soiurilor și hibrizilor cultivați de a utiliza energia luminoasă;
- posibilitățile tehnice, economice și organizatorice ale cultivatorului de a regla și
influența acest factor de vegetație și de a menține în optim ceilalți factori.
Energia luminoasă a razelelor solare este folosită parțial în procesul de fotosinteză,
deoarece asimilarea dioxidului de carbon (CO2) de către plante se desfășoară numai în prezența
luminii dar în timp energia solară s-a acumulat în cantități uriașe în zăcămintele organice și sub
formă de humus.

CARACTERISTICILE LUMINII

Pentru a putea influența favorabil cantitatea de energie luminoasă captată și folosită de


frunze este necesar să se cunoască caracteristicile acesteia legate de intensitate, calitate și durata
de iluminare.

2
a. Intensitatea reprezintă una dintre caracteristicile importante ale luminii și este
influențată de numărul de unități luminoase ce ajung pe unitatea de suprafață în unitatea de timp.
Unitatea de măsură pentru intensitate poartă numele de "candelă" (cd) și reprezintă 1/60
din intensitatea luminoasă a unui cm2 de la suprafața corpului negru încălzit la temperatura de
topire a platinei (1773,5oC). Pentru iluminare, care este direct proporțională cu intensitatea
luminoasă a izvorului de lumină, unitatea de măsură este "luxul"(lx). Un lux este egal cu
iluminarea produsă pe o suprafață așezată perpendicular pe razele de lumină, la distanță de un
metru de o candelă internațională.
Pentru ca plantele să înflorească și să fructifice au nevoie de o intensitate minimă de 1100
lx. la mazăre, 2400 lx. la fasole, 1800-2200 lx la orz și grâu, 2200 - 2800 lx. la tutun, 1400-8000
lx. la porumb, 850-1100 lx. la hrișcă etc. Maximul fotosintezei însă, la cele mai multe plante, se
manifestă la o intensitate a luminii de 8000-12000 lx.
Lumina mai intensă influențează favorabil înfrățirea, înflorirea, fructificarea, rezistența de
cădere, compoziția chimică, culoarea și gustul fructelor etc.
Unele plante, cum sunt bumbacul, arahidele, vița de vie, floarea-soarelui, sfecla pentru
zahăr etc. preferă o intensitate mai mare a luminii, motiv pentru care se recomandă a fi cultivate
pe terenuri cu expoziție sudică sau la latitudini sudice, altele preferă o lumină slabă, difuză, ca de
pildă inul pentru fibre, fasolea, trifoiul, cânepa etc., care se cultivă sub formă de culturi
intercalate, în zonele nordice sau pe versanții cu expoziție nordică.
Intensitatea luminii depinde de:
- latitudine, care determină unghiul de incidență al razelor solare, intensitatea maximă fiind
întâlnită la ecuator și mai redusă spre poli;
- expoziție, care determină durata de iluminare directă precum și alternanța umbrire-
însorire dimineața și seara;
- altitudine, cu care este direct proporțională;
- nebulozitate, vapori de apă, grad de poluare, fiind invers proporțională cu aceastea;
- anotimp, vara are valori maxime, de ora din zi, crește de dimineată până la prânz, apoi
scade spre seară.
In decursul timpului, plantele s-au adaptat la anumite intensități ale luminii iar în cadrul
procesului de ameliorare, pentru zonele reci, umede, s-au obținut soiuri și hibrizi mai timpurii.
Fotosinteza se corelează cu intensitatea luminii: dimineața, lumina este mai puțin intensă și
fotosinteza este mai lentă, spre prânz ambele cresc, pentru ca apoi să scadă împreună spre seară.
În legumicultură, pentru creșterea productivității, se practică reducerea intensității luminii
la sparanghel, de la care se consumă lăstarii etiolați și la conopidă.
b. Calitatea luminii, influențează asimilația clorofiliană prin compoziția spectrală a
radiaței solare care se referă atât la radiațiile vizibile din spectrul luminii albe, cât și la cele
invizibile, infraroșii, cu efecte calorice și ultraviolete, cu efecte chimico-biologice.
Radiațiile invizibile, reprezentate de :
- razele infraroșii, au lungimi de undă de peste 750 nm, reprezintă aproximativ 49% din
total și produc efecte calorice;
- razele ultraviolete, cu lungimi de undă sub 400 milimicroni, reprezintă circa 1% din total
energie luminoasă ajunsă pe pământ și sunt dăunătoare plantelor.

3
Radiațiile vizibile, sunt reprezentate de razele roșii, orange, galben, verzi albastre și violete,
au lungimi de undă între 400-750 nm, reprezintă aproximativ 50% din total și sunt esențiale în
procesul de fotosinteză.
În procesul de fotosinteză și de creștere a plantelor, importanța cea mai mare o au radiațiile
luminoase vizibile, cele roșii, galbene și albastre fiind absorbite de clorofilă și având un rol
esențial în procesul de fotosinteză. Fiecare dintre radiațiile absorbite de plante influențează cu
preponderență sinteza anumitor substanțe. Astfel, sub acțiunea razelor roșii și galbene se
sintetizează în special hidrații de carbon iar sub acțiunea razelor albastre se sintetizează mai mult
substanțele proteice.
Razele ultraviolete sânt dăunătoare plantelor și provoacă moartea a numeroase
microorganisme dar au un rol în sporirea cantității de vitamine. Razele infraroșii, nefiind
absorbite de clorofilă, ajung la suprafața solului unde se transformă în căldură, influențâd
indirect viața plantelor.
Asupra calității luminii influențează atât latitudinea cât și anotimpul, luna, ziua și ora din
cursul aceleiași zile:
- așa de exemplu, în regiunile nordice, razele violete, albastre și ultraviolete sunt prezente
într-un procent mai redus în compoziția luminii;
- în lunile de vară razele ultraviolete se găsesc în cantitate mai mare decât în celelalte
anotimpuri;
- în cursul unei zile, dimineața și seara, lumina este mai bogată în raze roșii, portocalii și
infraroșii, iar la amiază crește, comparativ cu dimineața și seara, proporția razelor albastre,violete
și ultraviolete.
Compoziția spectrală se manifestă diferit asupra creșterii și dezvoltării plantelor în funcție
de specie. Așa de exemplu, grâul se dezvoltă mai bine la lumină suplimentară roșie, meiul,
muștarul, varza, la lumină suplimentară albastră etc. Cunoscându-se preferințele plantelor față de
compoziția luminii se poate stabili modul cum trebuie să se realizeze iluminatul artificial în sere.

c. Durata de iluminare este definită ca timpul, exprimat în ore, în care o anumită suprafață
este iluminată de soare în cursul unei zile. Durata iluminării depinde de latitudine, anotimp și
orografia terenului și influențează în mod diferit creșterea și dezvoltarea plantelor, în funcție de
specie și în cadrul aceleiași specii, în funcție de soi sau hibrid.
În funcție de latitudine, durata de iluminare este diferită pe glob, iar plantele s-au adaptat
acestor condiții. La ecuator zilele sunt egale cu nopțile dar cu cât se înaintează de la ecuator spre
poli zilele devin din ce în ce mai lungi vara și mai scurte iarna, ajungându-se la ziua/noaptea
polară care durează 6 luni. Se deosebesc astfel pe glob zone cu zile scurte și zone cu zile lungi și
foarte lungi.
Anotimpul, respectiv poziția pe care pământul o are pe orbită determină modificarea
duratei zilelor și nopților.
Relieful și expoziția terenului influențează durata de iluminare, versanții sudici fiind
iluminați pentru o perioadă mai lungă din zi față de cei cu expoziție nordică.
Plantele fiind adaptate la astfel de condiții de iluminare rezultă că timpul de iluminare nu
este indiferent. S-a demonstrat că fiecare plantă are nevoie în diferite perioade ale dezvoltării ei,
de o anumită durată de iluminare, așa numitele "stadii de lumină" și de un anumit raport între
durata de iluminare și durata de întuneric, numit "fotoperiodism".

După nevoia lor de lumină, plantele se grupează în:

4
- plante de zi lungă, care ajung la maturitate și își încheie ciclul de dezvoltare la începutul
verii, când zilele au lungime maximă: grâul, secara, orzul, ovăzul, mazărea, inul, sfecla pentru
zahăr, cartofii timpurii, lucerna, trifoi, ceapa, căpșun etc;
- plante de zi scurtă, provenite din latitudinile sudice și care fructifică la sfârșitul verii și
începutul toamnei: porumbul, cânepa, tutunul, soia, sorgul, mei, orezul, crizantema etc.;
- plante neutre: floarea soarelui, hrișca, bumbac, tomate, vinete etc. care nu reacționează,
fie că se lungește, fie că se scurtează perioada de iluminare.

5
5. Mijloace pentru influenţarea regimului de lumină
Influențarea regimului de lumină se poate realiza în mod direct sau indirect.
Influența directă se poate realiza în camere de creștere, tip fitotron, sere, case de vegetație,
răsadnițe, adăposturi, unde putem regla intensitatea sursei de energie luminoasă, calitatea și
durata de iluminare folosind lumina naturală sau/și lumina artificială.
Dirijarea luminii în spații protejate se poate face prin diferite metode :
- creșterea randamentului de utilizare a luminii naturale, prin utilizarea unor materiale
(sticlă, folie, plăci de policarbonat ș.a.) cu un grad ridicat de transparență;
- creșterea duratei de iluminare prin utilizarea luminii artificiale, utilizând lămpi
flourescente, cu vapori ș.a. cu respectarea fotoperiodismului caracteristic fiecărei plante;
- reducerea intensității luminii, prin aplicare pe sticla serelor a emulsiei de var stins, a unor
reziduuri de calciu sau praf de cretă;
- stoparea accesului luminii, prin acoperirea sticlei sau foliei de plastic cu materiale
netransparente, în vederea etiolării lăstarilor sau altor părți ale plantelor.
În astfel de condiții se pot obține:
- înflorirea și fructificarea mai timpurie, lungind sau scurtând durata de iluminare, în raport
cu caracterul plantei respective, de zi lungă sau de zi scurtă, cu scopul de a realiza mai multe
recolte într-un an;
- schimbarea naturii plantelor, prin transformare din plante bienale în plante anuale și
invers.
Influența indirectă, se poate realiza prin creșterea eficientei de utilizare a luminii prin
îmbogățirea aerului în CO2, care la rândul lui amplifică intensitatea fotosintezei.
Aceasta se poate realiza în sere, solarii sau răsadnițe, prin fertilizarea solului cu doze mari
de îngrășăminte organice care, prin descompunere, degajă cantități relativ mari de CO2 .
În condiții de câmp, se folosesc numai mijloace agrotehnice cu ajutorul cărora putem mări
posibilitățile de utilizare ale luminii naturale.
Un prim mijloc îl constituie zonarea plantelor de cultură, a soiurilor și hibrizilor, în
funcție de variația afluxului de energie luminoasă. In zonele de stepă și silvostepă se recomandă
a fi cultivate plantele cu cerințe ridicate față de factorul lumină iar în zona forestieră cele cu
cerințe moderate și mici. Chiar și în cadrul unui teritoriu mai restrâns afluxul de energie
luminoasă variază în funcție de relief, expoziția și altitudinea suprafeței respective. Astfel, pe
terenurile înclinate, cu expoziție sudică, care primesc mai multă lumină sunt indicate a fi
cultivate plante cu cerințe ridicate față de lumină ca, floarea soarelui, soia, vița de vie, tutunul,
porumbul, etc., iar pe terenurile cu expoziție nordică, ovăzul, cartoful, trifoiul, inul etc.
Epoca de semănat reprezintă un alt mijloc cu ajutorul căruia putem contribui la utilizarea
mai rațională a afluxului de lumină. Așa de exemplu, plantele de zi lungă se vor semăna cât mai
devreme, pentru ca perioada lor de înflorire să coincidă cu zilele cele mai lungi din an (luna
iunie). La aceste plante, dacă se întârzie semănatul, înfloritul coincide cu zilele mai scurte și ca
urmare producția va fi mai mică. Pentru plantele de zi scurtă (porumb, sfecla pentru zahar, soia,
tutun etc.), epoca de semănat este mai târzie, deoarece necesită temperaturi minime de
germinație ceva mai ridicate precum și datorită faptului că înfloritul trebuie să coincidă cu zilele
mai scurte din luna august.
Spațiul de nutriție. Este absolut necesar ca în timpul semănatului, semințele să fie
distribuite cât mai uniform pe unitatea de suprafață și în cantități corespunzătoare spațiului optim
de dezvoltare al plantelor. Prin folosirea diferitelor metode de semănat putem regla mărimea

6
spațiului de nutriție și crea condiții mai favorabile sau mai puțin favorabile pentru folosirea
luminii solare.
Desimea de semănat. Pentru ca plantele să primească de la soare și să folosească numai
pentru ele întreaga cantitate de energie luminoasă este necesar să ocupe în întregime spațiul pe
care îl au la dispoziție. În acest scop, pentru toate plantele cultivate s-au stabilit experimental,
desimile corespunzătoare care, în funcție de condițiile zonei, destinația culturii și caracteristicile
de soi / hibrid, asigură utilizarea optimă a factorilor de vegetație din sol, inclusiv folosirea cât
mai eficientă a luminii.
Orientarea rândurilor la semănat. Orientarea acestora pe direcția nord-sud, cu excepția
terenurilor situate pe pante, unde semănatul se face pe direcția generală a curbelor de nivel,
crează condiții de iluminare mai bune și o încălzire mai convenabilă pentru plante, în comparație
cu rândurile orientate de la est la vest. Aceasta face ca în cursul dimineții și dupăamiezii razele
soarelui să cadă aproape perpendicular pe rândurile de plante și afluxul de energie luminoasă să
fie maxim.
Practicarea culturilor intercalate și a culturilor succesive constituie o altă metodă de
utilizare mai eficientă a luminii solare. Așa de exemplu, cultivâd porumbul intercalat cu fasole,
dovleci etc., sau măzărichea cu cereale păioase, se asigură o folosire mai bună a fluxului de
energie luminoasă.
Același lucru se realizează când în zone cu climat favorabil, în condiții de irigare, se
folosesc culturi succesive după recoltarea borceagului, mazărei, cerealelor păioase etc., cum ar fi
de exemplu porumbul furajer, iarba de Sudan, floarea-soarelui pentru masă verde, borceag,
fasole pentru păstăi sau chiar pentru boabe etc.
De cerințele pentru lumină este necesar să se țină seama și în cazul cultivării de plante
furajere concomitent cu o plantă protectoare; de exemplu lucerna, fiind pretențioasă față de
lumină, este indicat să se cultive fără plantă protectoare, spre deosebire de trifoi sau ghizdei care
au cerințe mai reduse față de acest factor de vegetație.
Combaterea buruienilor la timp, mai ales în primele faze de vegetație a plantelor de
cultură, înlătură umbrirea și permite iluminarea mai bună a acestora. Necombătute la timp,
buruienile umbresc plantele de cultură și reduc substanțial cantitatea de lumină care ajunge la
acestea.
Prin folosirea îngrășămintelor, se contribuie și la sporirea cantității de energie luminoasă
utilizată și acumulată de plantă sub formă de energie potențială. Ținând cont de preferințele
plantelor față de hrană putem dirija creșterea unor plante dintr-o asociație vegetală în detrimentul
altora. Așa de exemplu, îngrășămintele cu azot favorizează creșterea gramineelor care vor ocupa
în asociația vegetală etajul superior, umbrind astfel plantele din etajul inferior.

7
6. Influenţa temperaturii asupra plantelor
7. Influenţa temperaturii asupra proceselor din sol şi a sistemului radicular al plantelor
Plantele agricole cresc și se dezvoltă în general la temperaturi cuprinse între 1 și 50oC,
pentru fiecare specie există o temperatură minimă, la care plantele rezistă în cursul vegetației
fără să fie afectate și care la cele mai multe plante cultivate în zona temperată este cuprinsă între
1-10oC, o temperatură optimă, cuprinsă între 15 și 35oC, la care creșterea este foarte rapidă,
realizându-se maximum de substanță organică în minimum de timp și o temperatură maximă,
cuprinsă între 35 și 42oC.
Prima perioadă din ciclul evolutiv al plantelor, germinarea și răsărirea, este în strânsă
dependență de temperatura solului, germinarea producându-se numai în anumite limite de
temperatură (minime, maxime și optime).
În general, când umiditatea din sol este suficientă și temperatura solului mai ridicată,
germinarea și răsărirea se produc foarte repede. Dar, pentru practica agricolă, este necesar să se
cunoască în primul rând temperatura minimă de germinare, întrucât culturile de primăvară se
însămânțează când în sol se realizează acest minim (tab. 1.4).
Cunoașterea temperaturilor minime de germinare este importantă în vederea stabilirii
epocii de semănat la culturile de primăvară :

EPOCA I, urgența I : TEMP. MIN. GERMINARE : 1 - 3 C


Orzoaica de primăvară, Ovăz, Borceag de primăvară, Grâu de primăvară, Mazăre,
Lucerna, Trifoi semănat în cultură de cereale
legume - spanac, salată, morcov, pătrunjel, mărar, ceapă

EPOCA I, urgența a II-a: TEMP. MIN. GERMINARE : 4 - 7 C


In fibră și ulei, Sfecla pt. zahăr, Cartof, Floarea-soarelui, Gulii furajere

EPOCA a II-a, urgența I: TEMP. MIN. GERMINARE:8 - 9 C


Porumb, Soia, Fasole, Cânepa pentru fibră, Ricin, Sorg

EPOCA a II-a, urgența a IIa: TEMP. MIN. GERMINARE:10-12 C


Bostănoase, Orez, Bumbac, Tutun

În funcție de particularitățile soiurilor și hibrizilor cultivați și de condițiile climatice din


perioada semănatului, acesta poate începe mai devreme sau mai târziu cu 7-10 zile față de
perioada calendaristică specifică zonei.
Durata perioadei de germinare este în strânsă legătură cu temperatura solui; astfel, secara
germinează în 4 zile la temperaturi de 4-5C și într-o singură zi la temperatura de 16 C;
porumbul germinează în 16-20 de zile la temperaturi de 10C, în 13-15 zile la 12-13 C și doar
5-6 zile la temperaturi de 21 C.
Temperatura minimă de răsărire, în funcție de plantă, este mai mare cu 1-3 oC decât
temperatura minimă de germinare.
Creșterea și dezvoltarea rădăcinilor, absorția apei și a elementelor nutritive, schimburile
osmotice, respirația prin rădăcini, sunt cu atât mai intense cu cât temperatura solului este mai
ridicată, nu însă deasupra valorii ei optime.

8
Temperatura solului are un rol deosebit și în procesul de iarovizare (vernalizare), proces
care constă în tranformări biochimice în mugurii de creștere în urma cărora se formează hormoni
care determină înflorirea. Fără iarovizare, care loc atât în faza de germinare cât și în fazele
ulterioare, cerealele de toamnă cresc vegetativ dar nu formează flori, spice sau semințe.
O condiție esențială pentru parcurgerea acestui stadiu constă în prezența temperaturii joase,
într-o anumită perioadă. Dar nivelul temperaturii, cât și durata perioadei de iarovizare, variază în
limite foarte largi, în funcție de specie. Așa de exemplu, cerealele de toamnă își parcurg perioada
de iarovizare la temperatura de 0-2oC, în decurs de 10-16 zile.
Temperatura solului exercită o puternică influență asupra creșterii sistemului radicular.
Astfel, la grâu cantitatea maximă de rădăcini se formează la temperaturi de 9 oC iar la cartof și
tomate la 10 oC. Înrădăcinarea cerealelor de toamnă până la venirea iernii are loc la temperaturi
care oscilează, în medie, între 6 și 14oC în timp ce primăvara plantele au nevoie de temperaturi
din ce în ce mai ridicate.
Temperatura solului și perioada bioactivă a acestuia influențează asupra masei totale a
rădăcinilor care se formează în sol; pe solurile mai umbrite, vegetația pornește mai târziu iar
rădăcinile formate sunt în cantitate mai mică, sunt mai scurte și mai îngroșate, cu un număr mai
mic de perișori absorbanți, ceea ce determină o aprovizionare mai slabă cu apă și elemente
nutritive în comparație cu solurile calde unde se formează rădăcini subțiri, cu un număr mare de
perișori absorbanți.
Rolul important al temperaturii este evident nu numai în primele faze de creștere a
plantelor, ci și în fazele următoare. Așa de exemplu, înfrățitul la cereale se produce în condiții
bune la 8-12oC, alungirea paiului la cel puțin 14-16oC, înflorirea la 17-18 oC, iar maturarea la
peste 19oC. La porumb, intensitatea maximă a înfloririi a fost înregistrată la temperaturi medii
zilnice de 20-26oC, cu o maxima la 30-39o iar temperatura minimă diurnă la care s-au observat
cazuri izolate de înflorire, a fost de 17oC.
În principiu, în timpul fazelor de creștere sunt favorabile temperaturi de 12-15 C pentru
păioase și 21-22 C pentru culturile prășitoare.
Temperaturile scăzute au în general, efecte negative asupra plantelor, mai ales în situația în
care acestea nu sunt acoperite în timpul iernii cu un strat de zăpadă. Puține sunt plantele adaptate
să reziste la îngheț și anume: orzul de toamnă rezistă până la -15, -18oC, grâul de toamnă până la
-20, -23oC, secara până la -25oC, grâul de primăvară, mazărea, sfecla pentru zahăr până la -3,-
4oC.
Rezistența plantelor la temperaturi scăzute este în strânsă legătură cu conținutul de apă din
celule, cu însușirile fizico-chimice și conținutul de zaharuri ale protoplasmei. Cu cât celulele
conțin mai puțină apă, cu atât rezistența la temperaturi scăzute este mai mare. Protoplasma
celulelor devine mai rezistentă la formarea cristalelor de gheață prin așa-numita "călire", adică
prin expunerea plantelor la temperaturi scăzute, în jur de 0oC, timp de mai multe zile.
Plantele sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute în perioada de vegetație intensă, care
pot aduce pagube chiar înainte de a scădea sub 0oC. Așa de exemplu, unele plante cum ar fi
orezul, pepenii, roșiile, tutunul etc. pot fi distruse în primăvară chiar la temperaturi pozitive de 1-
10o. De asemenea, temperaturile scăzute pot împiedica înflorirea sau pot distruge organele
sexuale.
Gerurile din timpul iernii, în anumite condiții, produc așa numitul fenomen de descălțare
(dezrădăcinare) a cerealelor de toamnă. Prin îngheț, solul, mărindu-și volumul, antrenează odată
cu el și plantele ale căror rădăcini, în mare parte, suferă rupturi. La dezgheț, solul revine la

9
nivelul/volumul normal, dar plantele rămân cu rădăcinile afară. Acest fenomen se manifestă mai
frecvent pe solurile grele și impermeabile.
Temperaturile prea ridicate în timpul perioadei de vegetație au efecte negative asupra
majorității plantelor de cultură, la cerealele păioase producându-se pălirea și șiștăvirea boabelor.
În astfel de condiții transpirația fiind puternică, plantele nu mai pot absorbi prin rădăcini întreaga
cantitate de apă pierdută, iar substanțele nutritive nu pot fi transportate în plantă.
La alte culturi, cum ar fi porumbul, fasolea, etc., temperaturile ridicate și umiditatea redusă
împiedică fecundarea. Sunt și plante cultivate cu rezistență la temperaturi ridicate, ca orezul,
ricinul, năutul, bostănoasele, meiul și sorgul.
Moartea plantelor datorită temperaturilor ridicate intervine în mod obișnuit când aceasta
depășește 45-50o. La temperaturi mai ridicate (70o) nu rezistă decât unele alge și bacterii.
Pentru zoarea plantelor agricole este necesar să se cunoasă cerințele față de căldură,
specifice fiecărei faze de dezvoltare și fiecărei plante. Aceasta se exprimă prin suma
temperaturilor efectiv utile pentru creșterea și dezvoltarea plantelor, pe soiuri sau hibrizi,
cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de "constantă termică".
Căldura este necesară nu numai plantelor superioare ci și microorganismelor din sol care, la
rândul lor, pentru desfășurarea proceselor vitale necesită o temperatură minimă, optimă și
maximă.

10
8. Surse de energie calorică. Factorii care determină cantitatea de energie captată de sol

Radiația solară. Sursa de energie care întreține viața pe pământ este soarele. Fluxul de
energie termică unitară primită de la Soare, măsurată în straturile superioare ale atmosferei
terestre, perpendicular pe direcţia razelor solare reprezintă constanta solară. Valoarea general
acceptată pentru constanta solară este de aproximativ 1350 W/m2, reprezentând o valoare medie
anuală, măsurată cu ajutorul sateliţilor de cercetare ştiinţifică. O parte din radiația solară ce
pătrunde în atmosfera terestră este pierdută prin împrăștiere, difuziune sau este absorbită de către
aceasta (cca 57%), o altă parte (10%) poate fi reflectată de către suprafața terestră în atmosfera
apropiată, iar diferența (33%) ajunge la suprafața pământului sub denumirea de radiație directă
sau insolație.
Ajunsă la suprafața pământului, energia radiantă solară este transformată în energie
calorică, astfel că suprafața terestră se încălzește, devenind la rândul ei o sursă de energie. O
parte din această energie este transmisă în straturile adânci ale solului, o altă parte este folosită în
diferite procese fizico-chimice (evaporare, condensare, etc.), iar restul este cedată atmosferei sub
formă de radiații calorice.
Rezultă că procesele de încălzire sau răcire ale atmosferei se datorează căldurii primite și
cedate de scoarța terestră, iar ca urmare a acestui fapt, temperatura aerului va depinde de factorii
multipli care determină încălzirea și răcirea suprafeței pământului: latitudinea, anotimpul, modul
de expunere a suprafeței active, nebulozitatea etc. Schimbul de căldură dintre sol și atmosferă
este favorizat și de vaporii de apă, care prin evaporare înmagazinează o mare cantitate de
căldură, cca 600 cal./1 g apă, pe care ulterior o cedează aerului în momentul condensării.
Procesele exoderme din sol. Alături de radiația solară, există și o sursă proprie de căldură
și anume cea care rezultă din desfășurarea proceselor chimice și biologice, cum ar fi
descompunerea resturilor organice, a gunoiului de grajd sau condensarea vaporilor de apă. Este
cunoscut faptul că materia organică prin descompunere degajă căldură, o tonă de gunoi de grajd
eliberând 3-4 milioane calorii. La aceasta se adaugă și căldura care ajunge la suprafața scoarței
terestre pornind din interiorul pământului, prin termoconductivitate sau cea rezultată ca urmare a
fenomenelor electrice și radioactive din sol.
Utilizarea unor surse de încălzire este posibilă în spațiile protejate, sere , solarii, răsadnițe,
unde se folosesc diverse surse de energie pentru inluențarea factorului temperatură.

FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ CANTITATEADE ENERGIE CALORICĂ


CAPTATĂ DE SOL

Din totalul energiei calorice care ajunge pe suprafața solului, o mare parte se pierde
datorită radiațiilor terestre, evapotranspirației, schimburilor de căldură cu atmosfera apropiată
solului precum și cedărilor de căldură către straturile mai adânci ale solului.
Cantitatea de energie calorică captată de sol este influențată de relief, natura terenului,
componentele solului și însușirile termice ale acestuia.

a. Relieful, influențează cantitatea de energie calorică captată de sol prin expoziție, panta
terenului, forma versantului și poziția locului pe versant.
- expoziția : terenurile cu expoziție sudică beneficiază de o insolație potențială maximă,
cele cu expoziție nordică de o insolație potențială minimă iar cele cu expoziție estică și vestică de
valori intermediare (fig. 1.3). În funcție de expoziție, se realizează primăvara temperatura

11
minimă de germinație, astfel încât din punct de vedere practic se poate stabili ordinea în care se
începe semănatul culturilor: versanții cu expoziție sudică, cei sud-vestici, vestici, sud-estici,
estici, terasele iar la sfârșit terasele, versanții cu expoziție nordică, văile și depresiunile.
- panta terenului : pe terenurile slab înclinate, 5 - 8% ( 3-5°) nu se înregistrează diferențe
de temperatură la expoziții diferite, în schimb pe terenurile cu panta de 8-12% (5-7°) apar
diferențe de aprox. 1°C între expoziții diferite și 1-2 °C între partea din amonte și cea din aval a
versantului. Aceste diferențe se amplifică pe pante mijlocii și mari, de 12-25% (7-14°), unde se
înregistrează diferențe de temperatură de 3-4 °C între expozițiile nordice și sudice și de 2-3 °C
între partea din amonte și aval a versantului (fig. 1.4). Ca regulă generală, riscul îngheturilor
târzii primăvară sau timpurii toamna este mai mare la baza versantului decât în zona mediană sau
superioară a acestuia.
- forma versantului și poziția locului pe versant: pe versanții de formă convexă
diferențele de temperatură cresc sau scad aproximativ liniar între baza și vârful versantului iar pe
cei cu formă concavă și complexă se înregistrează temperaturi mai scăzute pe zonele mai joase,
în microdepresiuni.

b. Natura terenului. Temperatura solului este influențatӑ de vegetație, starea culturală a


acestuia și grosimea stratului de zăpadă.
- vegetația, naturală sau cultivată, are rolul de a proteja solul de supraîncălzire în timpul
verii, când aceasta absoarbe o parte din energia radiantă a soarelui, astfel încât temperaturile
medii zilnice și amplitudinea lor sunt mai mici sub învelișul vegetal, în comparație cu solul fără
vegetație. Solurile neacoperite de vegetație înregistreză temperaturi mult mai ridicate decât cele
pe care există vegetație, cu efecte negative privind pierderea apei prin evaporare, dezvoltarea
microorganismelor ș.a.
- starea culturală a terenului, respectiv dacă acesta este lucrat, afânat sau nu, influențează
asupra capacității de absorbtie a radiațiilor solare și temperaturii solului; astfel, solurile proaspăt
arate, închise la culoare, au o capacitate de absorbție a radiațiilor solare mai ridicată decât cele
nelucrate, tasate (tab. 1.2 )
- grosimea stratului de zăpadă, care are o conductivitate termică redusă, deoarece conține
mult aer, face ca schimbul de căldură între sol și atmosfera apropiată să fie neânsemnată; în acest
fel, culturile care sunt acoperite cu un strat de zăpadă, sunt protejate în timpul iernii de
temperaturile extreme care pot determina moartea plantelor (tab. 1.3).

c. Componentele solului. Conținutul în materie organică, apă și aer din sol, textura și
culoarea acestuia influențează și ele asupra cantității de energie calorică captată de sol.
Astfel, solurile cu un conținut ridicat de materie organică, aerate, cu textură nisipoasă,
uscate și închise la culoare se încălzesc mai repede, la același aport de energie calorică, decât
cele cu un conținut redus de materie organică, tasate, umede, cu textură argiloasă sau deschise la
culoare. Solurile deschise la culoare reflectă radiațiile solare mai mult decât cele închise și ca
urmare se încălzesc mai puțin;

d. Însușirile termice ale solului determină regimul termic al acestuia, în special prin
căldura specifică și conductivitatea termică ale părților lui componente și ca urmare este
influențat de proporția de participare a diferitelor componente în masa solului, textura, precum și
de proporția de apă și aer din sol.

12
Căldura specifică repezintă cantitatea de căldură, exprimată în calorii, necesară pentru a
încălzi cu 1oC un gram de sol (căldura specifică gravimetrică), sau 1 cm3 de sol (căldură
specifică volumetrică). Căldura specifică gravimetrică se exprimă în cal./g.grad, iar cea
volumetrică în cal/cm3grad. Pentru diverse tipuri de soluri, căldura specifică volumetrică este
diferită, având valori medii de 0,5-0,6 calorii, adică de două ori mai mici decât căldura specifică
a apei (1); deci, o calorie ridică temperatura unui cm3 de apă cu 1o C, iar a unui cm3 de sol cu 2o
C. Radiația solară de aceeași intensitate, ajungând pe sol, determină o încălzire mult mai intensă
a acestuia decât a suprafaței apei, iar solurile drenate, uscate, se încălzesc mult mai ușor decât
cele umede.
Aerul are căldura specifică volumetrică foarte mică, de 0,0003 cal/cm3 grad (tab. 1.2), deci
se încălzește foarte repede și ușor.

Conductivitatea termică este proprietatea fizică a solului de a propaga căldura de la un strat


la altul și se exprimă în cal/cm2/sec.
Din acest punct de vedere solurile se caracterizează printr-un așa numit "coeficient de
conductivitate termică" (k), definit ca fiind "o mărime fizică numeric egală cu cantitatea de
căldură ce trece în timp de o secundă între fețele opuse ale unui cub de sol cu latura de 1 cm,
între care există o diferență de temperatură de 1oC.
Se constată că solurile minerale se încălzesc mai repede decât cele organice, solurile
umede sunt mai reci decât cele uscate, întrucât căldura specifică a apei o depășește cu mult pe
cea a aerului dar solurile umede au conductivitatea termică mai mare decât solurile uscate și
afânate, deoarece conductivitatea termică a aerului este foarte mică și practic neînsemnată.
Între însușirile termice ale solului și cele hidrologice există o strânsă legătură. Astfel,
conductivitatea termică, care determină încălzirea solului în adâncime, crește odată cu creșterea
umidității până la o valoare ce corespune cu încetinirea creșterii plantelor. Prin urmare, în acest
interval de umiditate, viteza de egalare a temperaturilor din straturi diferite este mai mare, iar
încălzirea solului pe profil mai intensă. În cazul în care umiditatea solului depășește umiditatea
de încetinire a creșterii plantelor, încălzirea se face mai încet deoarece coeficientul de
conductibilitate termică scade.

13
9. Metode agrotehnice pentru îmbunătăţirea regimului de temperatură şi reglarea
regimului termic al solului

În sensul strict al cuvântului, temperatura poate fi dirijată numai pe suprafețe reduse, în


spații protejate, sere, răsadnițe, case de vegetație, adăposturi. Totuși, pornindu-se de la cerințele
plantelor cultivate față de temperatură și de la regimul termic al solului, în funcție de conținutul
în aer, apă, substanțe nutritive, structură, textură, grad de afânare și alți factori, se pot stabili
metode agrotehnice prin care putem folosi mai eficient radiația solară sau putem chiar regla
regimul termic al solului.

1. Metode de folosire mai eficientă a radiației solare

a. Zonarea corectă a speciilor, hibrizilor și soiurilor de plante cultivate. Astfel, de


exemplu, orezul, sorgul, iarba de Sudan, floarea-soarelui etc. se vor cultiva în zonele mai
căduroase, în timp ce cartoful, trifoiul, inul pentru fibre etc., în regiuni mai răcoroase. Chiar și în
cadrul aceleiași specii apar diferențieri de zonare. De exemplu, hibrizii timpurii de porumb se
repartizează în zonele mai reci, cu veri mai scurte, iar hibrizii tardivi, în regiuni mai căldurase, cu
veri mai lungi.

b. Stabilirea corectă a epocii de semănat determină o utilizare rațională a temperaturii de


către plante. De exemplu, grâul de toamnă are nevoie pentru răsărire și înfrățire de 450-550oC,
care trebuie să se înregistreze până în momentul în care temperatura medie zilnică coboară sub
5oC. Pentru a se realiza această sumă a temperaturilor, este necesar ca epoca de semănat să fie
aleasă în așa fel încât grâul să beneficieze de temperaturi medii zilnice de peste 5oC timp de 40-
50 zile. Pentru culturile de primăvară, epoca de semănat se stabilește în funcție de momentul
când se realizează în sol temperatura minimă de germinație specifică fiecărei culturi. Întârzierea
epocii de semănat a culturilor de primăvară face ca la unele plante (fasole, porumb), în zonele
sudice, înflorirea să coincidă cu perioada cu temperaturi foarte ridicate, care împiedică
fecundarea în bune condiții a florilor iar în zonele nordice, plantele neajunse la maturitate, pot fi
surprinse de brumele timpurii de toamnă.

c. Adaptarea adâncimii de semănat, în funcție de mersul vremii, dă posibilitatea utilizării


corecte a temperaturii solului. Așa de exemplu, toamna, chiar dacă atmosfera s-a răcit, semănatul
culturilor poate continua pentru că acestea folosesc căldura solului, însă este necesar ca
semănatul să se facă în acest caz mai adânc. Solul răcindu-se de la suprafață spre adâncime, în
stratul ceva mai adânc semințele vor găsi mai ușor căldura necesară germinării și răsăririi. Pe
lângă aceasta, grâul de toamnă, semănat mai adânc, formează nodul de înfrățire la o adâncime
mai mare în sol, rezistând astfel mai bine la gerurile din cursul iernii. Primăvara, dimpotrivă,
întrucât atmosfera se încălzește mai repede iar solul mai încet, adâncimea de semănat a culturilor
din prima epocă se recomandă a fi mai mică, pentru că semințele vor utiliza căldura necesară
germinării din stratul superficial. Pe măsură ce solul se încălzește pe o adâncime mai mare,
primăvara mai târziu, când apa din stratul superficial al solului se pierde prin evaporare,
semănatul se recomandă a se face la o adâncime mai mare decât cea recomandată în mod
obișnuit.

14
Semănatul poate începe cu 5-6 zile mai repede pe versanții cu expoziție sudică și la o
adâncime mai mare decât pe cei cu expoziție nordică, unde se recomandă adâncimea minimă din
intervalul specific fiecărei culturi. Adâncimea de semănat trebuie să fie corelată cu cerințele
plantei, intensitatea pierderii apei din stratul superficial de sol și riscul de eroziune (P. Guș și
colab., 2004).

d. Preîncolțirea semințelor și tuberculilor permite scurtarea perioadei de vegetație și


modificarea regimului termic de creștere și dezvoltare a plantelor. Scurtând perioada de vegetație
la unele culturi prin preîncolțire, iarovizare, răsaduri, etc., modificăm regimul termic în care sunt
nevoite să crească și să se dezvolte aceste plante.

e. Combaterea buruienilor favorizează utilizarea mai eficientă a energiei solare și


încălzirea mai rapidă a solului; s-a constatat că buruienile umbresc solul iar temperatura acestuia
în solele curate de buruieni este cu 2-3ºC mai mare față de cea măsurată la nivelul solului în
solele îmburuienate.

f. Orientarea rândurilor de plante prășitoare pe direcția N-S permite ajungerea la plante a


unei cantități mai mari de energie calorică dimineața și seara, când razele soarelui cad
perpendicular pe rândurile de plante, și le protejează de temperaturi foarte ridicate la amiză când
plantele de pe același rând se umbresc unele pe altele.

g. Menținerea la un nivel optim a celorlalți factori de vegetație, simultan cu utilizarea unor


soiuri și hibrizi capabili să utilizeze într-un procent ridicat resursele de energie termică.

2. Metode pentru reglarea regimului termic al solului

a. Reținerea zăpezii. Pentru protejarea plantelor în timpul iernii împotriva înghețului se vor
lua toate măsurile care să ducă la reținerea zăpezii pe semănături, metoda cea mai folosită fiind
folosirea parazăpezilor. Stratul de zăpadă are un efect izolator foarte bun datorită conductibilității
scăzute și menține la nivelul solului o temperatură mai ridicată decât la suprafața zăpezii,
protejând semănăturile de toamnă împotriva înghețurilor puternice din timpul iernii. Efectul
pozitiv al reținerii zăpezii este mai evident în zonele de stepă, zone în care zăpada este ușor
spulberată de vânt și se înregistreză temperaturi foarte scăzute, unde se înregistreză sporuri
semnificative de producție. În pomicultură se practică adunarea zăpezii în jurul pomilor la
sfârșitul primăverii, ceea ce face ca temperatura solului să fie menținută la valori mai scăzute iar
pomii să pornească mai târziu în vegetație și să fie protejați de înghețurile târzii de primăvară.

b. Lucrările solului constituie alt factor prin care putem mări posibilitatea de utilizare a
temperaturii din sol. Astfel, lucrările adânci ale solului, arătura, scarificarea, afânarea adâncă,
favorizând schimbul de aer între sol și atmosferă, favorizează răcirea sau încălzirea solului, în
funcție de temperatura aerului atmosferic. Arătura afâneză solul pe o adâncime de până la 30 cm
și favorizează astfel schimbul de aer sol – atmosferă, care contribuie la încălzirea sau răcirea
solului în funcție de temperatura aerului atmosferic. Pe solurile argiloase, astructurate, umede și
compacte, arătura are un rol și mai important în favorizarea schimburilor de aer și încălzirea
solului.

15
Stratul de sol afânat de la suprafața solului, care se realizează prin lucrări superficiale,
grăpat, cultivat, discuit, etc., determină în general menținerea căldurii în sol. În acest strat, ca
urmare a mișcării aerului și micșorării densității aparente, se reduce conductibilitatea calorică,
împiedicându-se transportul de căldură din straturile mai adânci în straturile de la suprafața
solului. Solurile lucrate și afânate din toamnă îngheță mai greu în timpul iernii și se încălzesc
mai repede primăvara.
Tăvălugitul, prin acțiunea de tasare a solului în stratul de la suprafață, modifică valorile
termoconductivității și ale capacității calorice a solului, reducând amplitudinea oscilațiilor
termice între zi și noapte.

c. Folosirea îngrășămintelor organice, a gunoiului de grajd și a altor materii organice,


contribuie la încălzirea solurilor ca urmare a descompunerii acestora în sol cât și datorită faptului
că determină o afânare a solurilor compacte. Gunoiul de grajd, pe lângă eliberarea de căldură în
sol, favorizează formarea structurii solului, îmbunătățește drenajul intern, determinând creșterea
temperaturii acestuia.

d. Utilizarea unui strat protector de materie organică, mulci, cum ar fi gunoi


semidescompus, paie, coceni, pleavă, frunze sau alte materiale, la suprafața solului face ca
schimbul de căldură între sol și aerul atmosferic să se reducă mult. S-a constatat că iarna solul
mulcit are temperatura cu 1-2 o mai ridicată, iar primăvara și vara cu 1-2o și respectiv 3-4o mai
coborâtă față de solul nemulcit. De asemenea, amplitudinea de temperatură zilnică pe solul
nemulcit a fost de două ori mai mare decât pe cel mulcit, iar frecvența înghețului și dezghețului
solului la adâncimea de 2,5 cm a fost de trei ori mai mică pe solul acoperit cu mulci.

e. Perdele (nori) de fum. În livezi, grădini de legume, podgorii etc., pentru evitarea
brumelor și a înghețurilor târzii de primăvară, se recurge la formarea perdelelor (norilor) de fum
în a doua jumătate a nopților, dacă acestea sunt senine și reci. Fumul împiedică radiația căldurii
solului, contribuind la ridicarea temperaturii aerului din apropierea solului cu câteva grade.
Pentru producerea fumului se poate arde gunoi, păcură, resturi organice stropite cu păcură etc.

f. Irigarea, are o influență deosebită asupra temperaturii solului și aerului din imediata
vecinătate a acestuia. După M. Botzan citat de A.Ghiula (1996), prin irigare, aerul se răcește
până la o înălțime de 2-3 m deasupra solului. În timpul nopții, datorită conductibilității mărite a
solului irigat se produce un aflux de căldură, iar aerul de deasupra solului irigat se menține mai
cald decât pe terenurile neirigate. În timpul zilei, apa de irigare micșorează amplitudinea
temperaturii în partea superioară a solului chiar până la 40 cm adâncime, ca urmare a
intensificării evaporației, micșorează temperatura aerului și mărește umiditatea relativă a acestuia
până la 2 m deasupra solului. Dacă apa de irigat este mai caldă decât solul, ea contribuie la
încălzirea acestuia și invers.

g. Drenajul. Pentru solurile cu exces de umiditate, care sunt soluri reci datorită capacității
calorice ridicate a apei, încălzirea se realizează prin lucrări de drenare sau desecare, după caz. De
asemenea, în regiunile reci și în special în zona solurilor podzolice, se poate favoriza
înmagazinarea căldurii solare prin arături executate în spinări, orientate pe direcția nord-sud.
Se observă deci că toate măsurile care modifică conținutul de apă din sol, irigații, drenaj,
desecări etc., modifică indirect și regimul de căldură al acestuia.

16
h. Semănatul sau plantatul pe biloane, o variantă a sistemului minim de lucrare a solului,
constă în modelarea terenului încă din toamnă sub forma unor biloane, care primăvara se usucă și
se încălzesc mai repede ca urmare a scurgerii apei de pe coama acestuia. În acest fel se
înregistrează mai repede temperatura minimă de germinație și se poate semăna, pe bilon, cu 6-7
zile mai devreme decât pe terenurile lucrate prin tehnologia convențională.

i. Perdele de protecție a câmpului. Plantarea acestora se face în fâșii cu lățimea de 6-9 m,


asigurând depunerea zăpezii, protejarea solului și plantelor împotriva înghețului.

j. Pentru spații protejate, sere, solarii, se pot folosi diferite surse de încălzire, utilizând fie
materiale locale (resturi vegetale, peleți), fie combustibili convenționali (păcură, gaz etc.) sau
surse neconvenționale de energie (solară, geotermală ș.a.).

17
10. Cerinţele plantelor faţă de apă în diferite faze de vegetaţie

Plantele au nevoie de apă pe tot parcursul perioadei de vegetație, începând de la


germinarea semințelor și până la maturitate.
Apa, care conține în permanență o cantitate de săruri dizolvate, formând soluții foarte
diluate (în soluri normale 0,05% sau 0,5 g/litru), este absorbită în cantități relativ mari de către
plante, servind, în primul rând, drept mijloc de transport al substanțelor nutritive pentru acestea.
Participă la asimilația clorofiliană și la toate celelalte procese de biosinteză și transformare a
produșilor organici în corpul plantelor, fiind și un regulator al temperaturii în procesul
transpirației.
Datorită eliminării apei prin transpirație, plantele sunt obligate să absoarbă din sol, deci să
consume, cantități de apă mult mai mari decât cele necesare pentru creștere; din 1000 părți apă
absorbită și trecută prin plantă, numai 0,75-2 părți se asimilează în procesul de nutriție pentru
sinteza diferitelor substanțe, iar diferența este eliminată prin transpirație.
Cerințele plantelor față de apă în cursul perioadei de vegetație, sunt diferite, diferențierile
manifestându-se atât în cadrul aceleiași specii, cu particularități în funcție de soi sau hibrid, cât și
între specii. Astfel, pentru desfășurarea normală a proceselor de germinație, este necesar ca
semințele să se îmbibe cu multă apă, adâncimea stratului de sol în care este necesară o umiditate
optimă, fiid cuprinsă între 0-10 cm.
Cantitatea de apă absorbită de semințele diferitelor plante de cultură, necesară declanșării
germinației, este cuprinsă între 25% - 120% din greutatea acestora (tab. 1.6).
Diferențierile care apar între cantitatea de apă absorbită de semințele diferitelor plante, se
datorează compoziției chimice a acestora; de exemplu, semințele de leguminoase, care conțin un
procent ridicat de substanțe proteice, absorb mai multă apă decât semințele de cereale păioase,
care conțin un procent mai ridicat de amidon. Pentru umezirea glomerulelor de sfeclă pentru
zahăr, cantitatea de apă necesară depășește cu peste 20% greutatea acestora. Ținem să precizăm
faptul că la început semințele absorb apa foarte repede, datorită diferenței dintre umiditatea
solului și cea a semințelor dar viteza de absorbție scade pe măsură ce semințele își satisfac
necesarul de apă.
După răsărire, nevoia de apă, atât din sol cât și din aerul atmosferic, crește; în perioada de
formare a frunzelor, sau în faza de înflorire, limitele umidității optime sunt cuprinse între 45 și
90% din cantitatea maximă de apă accesibilă plantelor. Stratul de sol în care este necesară o
umiditate optimă, crește treptat cu adâncimea de pătrundere a rădăcinilor și anume de la 1-20 cm
în faza de 2-3 frunze, până la 50-70 cm în faza de înfrățire (cereale păioase) și formare a
frunzelor (prășitoare).
În fazele de consum maxim a apei din sol, formarea paiului,10-12 frunze, înflorire,
maturitate în lapte, limitele umidității optime sunt mai apropiate de capacitatea de apă accesibilă
a solului și mai puternic diferențiate de la o cultură la alta. În aceste faze sunt intensificate
procesele fiziologice de creștere a plantelor, prin care se asigură mai întâi o creștere completă a
sistemului radicular, stratul de sol în care se găsește masa principală de rădăcini fiind de 70-100
cm și apoi are loc creșterea activă a organelor de asimilare și reproducere. După faza de
maturitate în lapte, cerințele față de apă, la majoritatea culturilor, scad treptat.
Rezultă că, în anumite faze din cursul perioadei de vegetație, consumul de apă este mai
ridicat iar lipsa apei în aceste perioade provoacă dereglări serioase în metabolism, cu
repercusiuni însemnate asupra cantității și calității producției. Aceste faze sunt numite "critice" și

18
sunt specifice pentru fiecare plantă de cultură. Consumul cel mai mare de apă, respectiv fazele
critice, pentru principalele culturi sunt următoarele:

- cereale de toamnă - la înspicare, fecundare și formarea


- porumb - apariția paniculului și formarea bobului;
- floarea soarelui - de la faza de înflorire deplină și până la începutul maturității boabelor;
- sfecla pentru zahăr - formarea rădăcinii;
- cartof - în perioada concomitentă de creștere a tulpinilor și formării tuberculilor;
- leguminoase anuale – formarea organelor de reproducere, înflorire și umplere a boabelor;
- lucernă - în intervalul dintre coasa a doua și a treia.

Secetele care survin în fazele critice duc la apariția unor modificări morfologice și
fiziologice ireversibile, plantele nemaiputând valorifica condițiile favorabile care se ivesc mai
târziu.
Consumul de apă al plantelor în timpul vegetației este specific fiecărei grupe de plante,
acestea clasificându-se în:
- plante hidrofite, care se dezvoltă în condiții de umiditate excesivă;
- plante xerofite, care au necesități reduse față de apă, fiind adaptate să trăiască în condiții
de secetă;
- plante mezofite, cu cerințe moderate față de apă, grupă care include majoritatea plantelor
anuale de cultură, mai puțin orezul.

Din punct de vedere al rezistenței la secetă, plantele mezofite cultivate în țara noastră, se
pot grupa în trei categorii:
a. rezistente la secetă, indicate a fi cultivate în zona de stepă: sorg, mei, iarba de Sudan,
lintea cu bobul mic, năut, pepene verde, vița de vie;
b. mijlociu rezistentela secetă: grâu, secara, orz de toamnă, porumb, floarea soarelui,
bumbac, ricin, sfecla pentru zahăr, ghizdei, sparceta, lucerna, măzărichea, obsiga ș.a.;
c. nerezistente la secetă: orez, ovăz, fasole, soia, mazăre, cartof, rapița, trifoi ș.a.

Pentru seceta de scurtă durată plantele își iau măsuri temporare de apărare: la porumb
frunzele se răsucesc, micșorându-se în felul acesta suprafața de transpirație; la sorgul pitic, grâu
și alte plante, se formează pe frunze și tulpini cantități mari de ceară.
În perioadele de secetă severă, plantele își iau măsuri permanente de apărare împotriva
pierderilor de apă ca: micșorarea masei vegetale aeriene față de cea subterană, formarea de
frunze mici și ca urmare reducerea suprafeței de transpirație, micșorarea numărului de stomate pe
unitatea de suprafață.
În caz de secetă prelungită frunzele de la bază cad, reducându-se astfel foarte mult cerințele
pentru apă, iar concomitent ritmul de creștere se intensifică, plantele parcurgând mult mai repede
fazele de vegetație și ajungând la maturitate într-un interval de timp mai scurt dar cu o reducere
semnificativă a producției.
În ceea ce privește presiunea osmotică a sucului celular, cea mai mare valoare se întâlnește
la plantele rezistente la secetă.
Rezistența la secetă a plantelor la stresul hidric se diferențiază și în raport cu vârsta,
plantele tinere având o rezistență mai redusă, aceasta crescând pe măsură ce plantele înaintează
în vegetație

19
11. Formele de apă din sol

Din punct de vedere al stării fizice, apa se găsește în sol sub formă solidă, lichidă și
gazoasă, dar numai în ultimele două stări are o importanță bioedafică. Apa din sol, provenind în
primul rând din precipitații și numai în mică măsură din apa freatică și din umiditatea
atmosferică, se găsește sub mai multe forme, sau categorii, care prezintă unele însușiri
caracteristice referitoare la densitate, mobilitate, presiune osmotică, conductibilitate termică, și
ca urmare relațiile acesteia cu plantele și celelalte faze ale solului vor fi diferite. Formele de apă
din sol se pot clasifica în mai multe moduri, dar pentru considerente de ordin practic vom utiliza
o clasificare simplificată, pornind de la solul uscat spre cel saturat cu apă, care include apa sub
formă de vapori, apa legată fizic și apa liberă.
Delimitarea netă între aceste forme de apă este dificilă, întrucât trecerile între forme sunt
treptate, iar cantitatea totală de apă a solului se modifică continuu, astfel încât singura metodă
justă de a evalua formele apei se bazează pe relațiile energetice care se stabilesc între sol și apă.
Apa sub formă de vapori. Apa provenită din condensarea vaporilor saturează, aproape
întotdeauna și în special în solurile reavene, aerul existent în spațiul lacunar. Vaporii de apă se
deplasează împreună cu aerul pe profilul solului, în toate direcțiile, ca urmare a diferențelor de
presiune care se crează în permanență în sol.
Aerul din sol are o umiditate relativă ridicată, iar deplasarea vaporilor în sol depinde în
mare măsură de temperatura acestuia; odată cu creșterea temperaturii, crește și presiunea
vaporilor de apă, ceea ce face ca ei să se deplaseze din straturile cu temperatură mai ridicată spre
cele cu temperaturi mai scăzute. În acest fel se formează curenți de vapori de apă care se
deplasează ascendent sau descendent, cu variții diurne și anotimpuale. În nopțile de vară cu
temperaturi ceva mai scăzute, sau în perioadele mai reci ale anului, vaporii de apă care se
deplasează ascendent, dinspre straturile profunde, mai calde, spre stratul superficial, mai rece, la
contactul cu acesta se condensează. Se formează astfel roua internă care, poate echivala în
zonele secetoase sau în perioadele secetoase cu circa 10 mm de apă anual.
Suplimentul de apă provenit din condensarea vaporilor are o importanță deosebită în
zonele în care cad precipitații puține, dar unde atmosfera nu este lipsită de vapori de apă, cum
sunt ținuturile secetoase din jurul mărilor, lacurilor și a râurilor mari (Ir. Staicu, 1969).
Apa legată fizic (de sorbție) reprezintă apa adsorbită sub formă de molecule, care formează
pelicule, la suprafața exterioară a particulelor de sol.

Apa higroscopică, sau apa strâns legată fizic, este apa pe care o leagă un sol în stare uscată
la aer datorită forțelor de atracție pentru gaze și lichide, pe care le manifestă moleculele de la
suprafața particulelor de sol. Datorită acestor forțe, apa sub formă de vapori din aerul solului este
atrasă de particulele de sol uscat, apoi condensată, formând câteva rânduri de molecule de apă în
jurul particulelor elementare de sol, între care se intercalează molecule de aer. Cantitatea de apă
higroscopică se găsește într-un echilibru dinamic cu tensiunea vaporilor de apă din aer și se
definește prin coeficientul de higroscopicitate, care reprezintă cantitatea de apă adsorbită de solul
uscat într-o atmosferă cu umiditatea relativă a aerului de 94-98%.
Cantitatea de apă de higroscopicitate crește și respectiv scade în același sens cu conținutul
în argilă și humus al solului. Pe măsură ce scade mărimea particulelor elementare de sol, crește

20
suprafața lor exterioară totală de reținere și deci se mărește cantitatea de apă care poate fi reținută
higroscopic.
În general, variază între 0,5-3% pentru solurile nisipoase, 3-8% la solurile lutoase, 8-14%
la solurile argiloase și peste 18-20% la solurile organice, de turbării.
Atracția moleculară se manifestă la o distanță foarte mică, încât pelicula de apă
higroscopică este extrem de subțire, având grosimi de 2,5 nm.

Apa peliculară sau apa slab legată fizic, se prezintă sub formă de pelicule subțiri ce
înconjoară particulele de sol după ce acestea au fost saturate cu apă higroscopică. Peste valorile
higroscopicității maxime particulele elementare de sol nu mai pot reține moleculele de apă
provenite din vaporii de apă, deși particulele de sol mai au înca energie liberă și în consecință pot
reține o parte din apa sub formă lichidă.
Această apă este reținută sub formă de pelicule la suprafața particulelor elementare de sol,
sub forma unor straturi suprapuse de molecule de apă, zeci sau sute ca număr, în stare vâscoasă,
reprezentând o formă intermediară între apa strâns legată fizic și apa liberă.
Forța de reținere a apei peliculare este cuprinsă între 50 și 0,5 atmosfere, o parte din
această apă, respectiv straturile de molecule exterioare, putând fi folosită de către plante.
Apa peliculară participă la procesele de solubilizare, îngheață în intervalul de la -78oC până
la - 4 C și în anumite condiții, între apa peliculară și apa liberă din sol pot avea loc schimburi de
o

molecule și substanțe solubile. Rezultă deci, că această formă de apă nu este foarte strâns legată
de particulele de sol și din această cauză mai poartă numele și de apă labil legată. Partea
interioară a peliculei de apă labil legată, constituie tranziția spre apa higroscopică și se numește
apă peliculară interioară, iar partea exterioară constituie tranziția spre apa liberă și formează
apa peliculară exterioară. Numai aceasta din urmă este absorbită de rădăcinile plantelor întrucât
este reținută cu o forță mai mică decât forța osmotică a perilor radiculari.
Cunoașterea celor două forme sub care se găsește apa în sol, apa de higroscopicitate și apa
peliculară, dă posibilitatea explicării fenomenului de ofilire a plantelor. Indicele hidrofizic
cunoscut sub denumirea de coeficient de ofilire exprimă starea de umiditate a solului la care
plantele nu mai au la dispoziție apă accesibilă și se ofilesc permanent.
Apa liberăreprezintă apa din spațiile poroase ale solului care nu se mai află sub influența
forțelor de adsorbție ale particulelor de sol. Formele de apă liberă din sol sunt reprezentate de
apa capilară și de apa gravitațională.

Apa capilară. Dacă umectarea solului continuă, atunci porii solului se umplu cu apă, dar nu
în totalitate, o parte din volumul acestora, respectiv spațiul lacunar necapilar, rămânând plin cu
aer. Deci apa capilară ocupă spațiile lacunare capilare, fiind reținută cu o forță mai mică de 0,5
atmosfere. Aceasta este apa liberă, care dizolvă substanțele din sol și care este în totalitate la
dispoziția plantelor. Apa capilară este ușor mobilă, se poate deplasa în toate direcțiile, spre
rădăcini, unde este absorbită sau spre suprafață, în zonele de evaporare.
Starea de umiditate a solului, la care toți porii capilari sunt ocupați cu apă, poartă numele
de capacitate capilară. Însă, apa înmagazinată în porii capilari nu este reținută durabil în
totalitate, o parte se infiltrează în adâncime, iar diferența, care rămâne în mod durabil în
capilarele solului, caracterizează o altă însușire hidrofizică a acestuia cunoscută sub denumirea
de capacitate de câmp pentru apă.

21
Cunoașterea coeficientului de ofilire și a capacității de câmp pentru apă a solului dă
posibilitatea stabilirii cantității de apă accesibilă pentru plante, iar umiditatea înmagazinată între
limitele acestor indici hidrofizici poartă denumirea de intervalul umidității active.

Apa gravitațională. O parte din apa provenită din precipitații și irigații pătrunsă în sol, este
reținută ca apă capilară. Surplusul de apă, sub influența gravitației, poate ajunge până la pânza de
apă freatică, în cazul în care orizonturile solului sunt permeabile, se acumulează la suprafața
solului (apă de băltire) sau în orizonturile superioare (apă stagnantă) dacă întâlnește în drumul ei
straturi impermeabile de sol.
Apa gravitațională este apa lichidă, liberă, care nu este influențată de de forțele de
adsorbție sau capilare din sol și care circulă prin porii necapilari ai solului datorită forței
gravitaționale.
Această apă apare atunci când apa care se acumulează în sol depășește cantitatea
corespunzătoare celei capilare.
În funcție de intensitatea precipitațiilor, de textura și structura solului ca și de înclinația
suprafeței acestuia, o parte din apa de precipitații se scurge și poartă numele de apă de scurgere
superficială; aceasta provoacă fenomene de spălare și eroziune a solului.
Accesibilitatea apei pentru plante. Apa din sol devine accesibilă plantelor în momentul în
care vine în contact cu rădăcinile acestora, iar forța lor de absorbție este mai mare decât forța cu
care apa este reținută de către sol.

22
12. Mişcarea apei peliculare în sol

Mișcarea apei peliculare. Datorită hidrofilității, particulele de sol au tendința să se acopere


de la sine cu un strat subțire de apă, fenomen care poartă numele de adsorbție. Apa este reținută
în jurul particulelor cu forțe a căror intensitate scade cu cât ne depărtăm de peretele particulei,
formând o peliculă de apă adsorbită.
Dacă două pelicule de apă cu grosimi diferite, care acoperă două particule de sol de aceeași
natură, vin în contact, vor forma două suprafețe bine distincte și anume A și A1, convexe și B,
concavă.
Mișcarea apei la suprafața particulelor de sol, de la particule cu peliculă mai groasă la
particule cu peliculă mai subțire, poartă numele de mișcare peliculară.
Din cauză că plantele în cursul perioadei de vegetație consumă apă în permanență,
grosimea peliculelor de apă se reduce mereu dar în același timp acestea au tendința să se refacă,
prin mișcarea apei din zonele cu umiditate mai mare spre zonele cu umiditate mai redusă din
preajma rădăcinilor. Această mișcare a apei se face pe distanțe mici.
Rezultă că mișcarea apei peliculare poate avea loc în toate direcțiile, dar mai frecvent pe
verticală, ascendent, datorită evaporației și consumului apei de către plante sau descendent, după
ce au căzut precipitații.

Mișcarea apei capilare. Solul, fiind un material poros, hidrofil, asupra mișcării ascendente
a apei prin porii de dimensiuni mici, vor avea influență fenomenele capilare. Apa se ridică în
tubul capilar întrucât existența meniscului capilar provoacă apariția unui forțe capilare, a cărei
mărime depinde de tensiunea superficială și de raza acestuia și care este de sens opus forței
gravitației.
În sol nu se formează tuburi capilare lungi și cu diametrul constant, deoarece acestea,
formându-se prin suprapunerea particulelor de sol și, în special, în interiorul microagregatelor,
sunt foarte dese, scurte, ramificate și cu diametre diferite. Rezultă că vasele capilare din sol se
întretaie și se împletesc în toate direcțiile. În sol apa circulă întotdeauna de la vasele capilare cu
diametrul mai mare la vasele capilare cu diametrul mai mic, tinzând la stabilirea unui echilibru
de tensiune.
Circulația apei peliculare și capilare în sol, mai repede sau mai încet, la distanțe mai mari
sau mai mici, este determinată de influența a numeroși factori, printre care cei mai importanți
sunt tensiunea superficială, textura și structura solului, cantitatea de materie organică din sol,
volumul de apă a sursei, precum și forța de gravitație care, de altfel, limitează ascensiunea
capilară.
Tensiunea superficială fiind direct proporțională cu concentrația soluției solului și invers
proporțională cu temperatura, va influența în același sens și circulația apei capilare.
În solurile argiloase, cu textură fină, numărul punctelor de contact al particulelor în
unitatea de volum fiind mai mare, se formează numeroase vase capilare cu diametre optime, ceea
ce face ca apa să circule pe o distanță mai mare. Particulele de sol fiind mici, presiunea rezultată
din tensiunea superficială este mare, ceea ce face ca și apa peliculară să se miște cu destulă
ușurință de la o particulă la alta; în astfel de soluri, fricțiunea, dintre moleculele de apă și
particulele de dimensiuni mici ale solului fiind mare, viteza de mișcare a apei este mai mică dar
distanța pe care circulă apa este mare.
Nu același lucru se întâmplă în solurile nisipoase unde predomină spațiile necapilare, ceea
ce face ca forțele care se manifestă să fie mai mici, unde numărul punctelor de contact dintre

23
particule este mai redus iar rezistența opusă la mișcarea apei este mai mică, astfel că apa capilară
va circula cu o viteză mai mare, în schimb se va ridica la o înălțime mult mai mică.
Textura Înălțimea maximă (cm)
Argilos 200 - 400
Lutos 150 - 300
Luto - nisipos 100 - 150
Nisipos 50 - 100

Datorită ascensiunii capilare, în anumite zone, cum este în Banat, unde apa freatică se
gasește la adâncime mică (3-4 m), rădăcinile plantelor fac legătura cu apa provenită din pânza
freatică.
În solurile cu structură, mișcarea capilară a apei, în general, este stânjenită datorită faptului
că în astfel de soluri, vasele capilare se întâlnesc în special în interiorul microagregatelor, iar
legătura cu capilarele vecine se realizează numai în punctele de contact dintre agregate, fapt care
face ca apa să circule pelicular și capilar într-o cantitate foarte mică. Întrucât apa nu circulă de la
capilare cu diametrul mic la capilare cu diametrul mai mare și cu atât mai mult la vase
necapilare, în solurile cu structură apa se ridică puțin deasupra nivelului sursei de aprovizionare.
Așa se explică de altfel și faptul că solurile cu structură, având spațiile capilare întrerupte, pierd
greu apa prin evaporație directă la suprafață.
Din cele anterior enunțate rezultă necesitatea, de o importanță deosebită pentru practica
agricolă, în special pentru zonele cu deficit de umiditate, de a menține în permanență solul afânat
la suprafață, prin lucrări superficiale, fapt care împiedică ascensiunea apei prin capilare până la
suprafață și ca urmare pierderea ei prin evaporare. În alte situații, este necesar să favorizăm
ascensiunea apei din straturile mai adânci și mai umede ale solului spre suprafață. Pentru
semințele mici, semănate primăvara, este necesar să favorizăm formarea de spații capilare prin
lucrarea solului cu tăvălugul. În astfel de condiții, semințele sunt puse în contact intim cu solul,
iar apa necesară germinării ajunge la acestea prin capilarele create.
Influență favorabilă asupra mișcării apei capilare are atât cantitatea de materie organică, cât
și cantitatea de apă a sursei.
Ca urmare a limitării ascensiunii capilare de către forța de gravitație, în solurile cu
capilaritatea optimă rareori apa se ridică mai mult de 2,5 m, iar dacă pânza de apă freatică este
mai adâncă de 4 m, plantele cultivate nu se pot aproviziona cu apă din această sursă. O astfel de
situație se întâlnește în sudul Bărăganului, unde prima pânză de apă freatică se găsește la o
adâncime de 20-30 m și se ridică capilar pe o înălțime maximă de 2,5 m.

24
13. Metode agrotehnice pentru reglarea regimului de umiditate al solului
Deoarece plantele își procură apa necesară în principal din sol, atunci când ne referim la
reglarea cantității de apă, ca factor de vegetație, trebuie avut în vedere în primul rând reglarea
regimului de umiditate al solului.

Regimul de umiditate al solului reprezintă totalitatea proceselor de pătrundere, circulație,


reținere și pierdere a apei din sol’’ și constituie unul din factorii hotărâtori în creșterea și
dezvoltarea plantelor de cultură. Acesta depinde de cantitatea medie de precipitații ce cade într-o
anumită subzonă de vegetație, de gradul de insolație, de temperatura medie anuală subzonală
precum și de formele și elementele de relief care modifică în plus sau în minus starea de
umiditate a solului.
Deoarece pentru îmbunătățirea regimului de umiditate al solului nu se poate interveni
asupra factorilor climatici, principalele măsuri care pot fi aplicate sunt cele agrotehnice; acestea
vizează înmagazinarea și reținerea în sol a unor cantități cât mai mari de apă din precipitații,
îndepărtarea excesului sau înmagazinarea în profunzime a apei în soluri cu exces temporar de
apă stagnantă. De asemenea, includ lucrările care se efectuează pentru reducerea pierderilor
neproductive de apă.
Menținerea într-un interval optim a regimului de apă, presupune aplicarea unor lucrări și
măsuri care să vizeze :
- înmagazinarea și păstrarea apei în sol;
- îndepărtarea excesului de umiditate.

a. Măsuri pentru înmagazinarea și păstrarea apei în sol


Având în vedere că plantele se dezvoltă normal între anumite limite de umiditate ale
solului și că aceaste limite variază în funcție de zona pedoclimatică, o primă măsură agrotehnică
pentru înmagazinarea și păstrarea apei în sol se referă la zonarea culturilor agricole. În zonele
secetoase, rezultate bune se obțin la cerealele păioase de toamnă (grâu, orz), iarba de Sudan,
sorg, lucernă etc., iar în zonele umede, se cultivă cu rezultate bune cartoful, ovăzul, inul pentru
fibră, trifoiul etc.
Măsurile cele mai utilizate pentru asigurarea plantelor cu apa necesară includ:
- mărirea permeabilității solului și favorizarea pătrunderii apei în sol;
- creșterea capacității solului de a reține apa;
- suplimentarea apei disponibile pentru plante;
- reducerea consumurilor neproductive de apă.

Sistemul de lucrare al solului.


Pentru conservarea apei în sol se recomandă aplicarea unui sistem rațional de lucrare a
solului, care să favorizeze infiltrația și reținerea apei în profunzime, care să evite degradarea
structurii și compactarea solului. Un sol afânat, cu o porozitate ridicată, poate înmagazina o
cantitate mai mare de apă.
Pentru a favoriza infiltrarea apei se recomandă în primul rând efectuarea arăturilor, de
vară sau de toamnă, care contribuie la înmagazinarea și păstrarea unor cantități mari de apă în
sol.
Pentru a reduce cantitatea de apă care se evaporă la suprafața solului, arătura poate fi
executată și fără întoarcerea brazdei, utilizând pluguri de tip paraplow sau aceasta poate fi
înlocuită prin lucrări ca afânarea adâncă, scarificarea, lucrarea cu cizelul ș.a. care favorizează

25
pătrunderea apei în profunzime. Lucrările de afânare adâncă contribuie, prin distrugerea
hardpanului, la creșterea cantității de apă infiltrată și înmagazinată în sol precum și la reglarea
regimului aerohidric al acestuia.
Pe aceste suprafețe se vor executa, în vară și în primăvară, lucrări superficiale, cu
cultivatoare, combinatoare sau alte agregate complexe, cu scopul de a reduce pierderile de apă
prin evaporare.
În zonele secetoase, între lucrările necesare pentru păstrarea apei în sol, trebuie menționată
tăvălugirea, utilizând tăvălugi netezi, urmată de grăparea solului ; astfel, sub adâncimea de 2-3
cm se realizează un strat de sol mai tasat în care predomină spațiile capilare, unde apa este
reținută în mod durabil, iar deasupra acestui strat, capilaritatea fiind întreruptă, pierderile prin
evaporare vor fi mult diminuate.
Toate lucrările superficiale ale solului care contribuie la mărunțirea stratului de la
suprafață, care întrerup continuitatea capilarelor, determină pe de o parte nivelarea iar pe de altă
parte reducerea suprafeței totale de evaporare a apei, contribuind la păstrarea unei cantități mai
mari de apă în sol.
Un obiectiv important al lucrărilor solului îl constituie combaterea buruienilor, care,
consumă cantități mari de apă în detrimentul plantelor cultivate ; în acest fel, cantități importante
de apă rămân disponibile pentru a fi utilizate de către plante.

Îngrășămintele organice administrate solului măresc permeabilitatea acestuia, apa


provenită din precipitații pătrunde cu ușurință în profunzime și în același timp, materia organică
mărește și capacitatea de reținere a apei. Prin administrarea îngrășămintelor organice, se
îmbunătățește și structura solului, care are un rol important în asigurarea unui regim favorabil al
apei, aerului și sustanțelor nutritive din sol. În plus, fertilizarea duce în final la creșterea
producției, asigură folosirea mai economică a apei întrucât consumul specific este mai redus.

Asolamentul constituie, de asemenea, o altă măsură care contribuie la folosirea rațională a


cantității de apă existentă în sol. În cadrul asolamentului este necesar să se alterneze, plante cu un
consum mare de apă, cu plante care au un consum mai redus, precum și plante care se
aprovizionează cu apă de la adâncimi diferite; în acest mod se evită supraconsumul de apă din
anumite straturi de sol sau numai de la o anumită adâncime.
Prin lucrările de semănat putem asigura plantelor utilizarea mai eficientă a apei din sol,
prin respectarea epocii de semănat specifice zonei și a adâncimii de încorporare a semințelor în
sol, folosind metoda de semănat cea mai potrivită etc. Semănatul timpuriu primăvara asigură
utilizarea apei acumulate în perioada de toamnă-iarnă iar semănatul mai adânc, în zonele
secetoase, asigură folosirea rațională a rezervelor de apă din sol.
În acumularea unor cantități mai mari de apă în sol și micșorarea pierderii acesteia, un rol
important îl au perdelele forestiere de protecție alcătuite din esențe forestiere plantate in rânduri,
perpendicular pe direcția vântului dominant, cu lățimi de 12 – 22 m, care determină micșorarea
vitezei vântului și ca urmare împiedică spulberarea zăpezii și depunerea acesteia în timpul iernii,
reduc evaporația directă a apei la suprafața solului și micșorează transpirația plantelor cultivate
în spațiul dintre perdele. De o atenție deosebită trebuie să se bucure perdelele de protecție pe
terenurile în pantă expuse eroziunii și pe nisipuri, unde rolul lor este mult mai complex.

Irigarea. Măsura radicală prin care se poate interveni direct și eficace pentru asigurarea
plantelor cu apă în cantități corespunzătoare, în special în zonele de stepă și silvostepă sau în

26
perioadele de secetă, o constituie irigarea. Aplicarea udărilor se poate face ori de câte ori este
nevoie, cu cantitățile necesare și specifice fiecărei culturi sau fiecărei faze de vegetație; mărimea
normelor de udare și intervalul dintre udări se stabilește în funcție de regimul pluviometric al
zonei, deficitul de apă din sol, consumul estimat al plantelor și proprietățile hidro-fizice ale
solului.

Mulcirea solului, constă în aplicarea pe suprafața acestuia a resturilor vegetale tocate,


reprezentate de frunze, colete, tulpini etc., cu rolul de reduce temperatura/încălzirea solului și în
acest fel cantitatea de apă care se pierde prin evaporare. Este folosită în special în cadrul
sistemelor minime de lucrare a solului, precum și în legumicultură.

b. Măsuri pentru îndepărtarea excesului de umiditate

Problema reglării regimului de umiditate din sol este importantă și pentru solurile cu exces
de apă. Aceste situații se întâlnesc în zonele umede și reci, cu soluri grele, podzoluri și soluri
brune podzolite, pe terenurile joase, cu apă freatică la mică adâncime cum sunt cele din vestul
țării (Banat) precum și în luncile inundabile, cu soluri mlăștinoase.
Pentru eliminarea excesului de apă, în cazul unui nivel prea ridicat al apei freatice, se
recomandă executarea lucrărilor de drenaj, cu canale descoperite sau rețele de tuburi îngropate,
iar în cazul excesului prelungit de apă stagnantă provenită din precipitații se recomandă lucrări
de desecare, cu ajutorul rețelelor de canale deschise.
Se pot aplica și metode agrotehnice mai simple, printre care amintim arăturile adânci de
toamnă, cu sau fără subsolaj, arăturile în spinări, înclinate față de direcția pantei, șanțuri de
scurgere a apei către depresiuni naturale, semănatul pe coame, menținerea denivelată a terenului,
mușuroitul sau rărițatul culturilor de prășitoare etc.

27
14. Rolul componentelor aerului pentru viaţa plantelor

Aerul influențează asupra plantelor prin toate componentele sale dar în primul rând prin
proporția de oxigen și dioxid de carbon, gaze indispensabile vieții plantelor verzi, urmate de azot
și amoniac. Celelalte componente ale aerului au o importanță mai redusă pentru viața plantelor.
Oxigenul este indispensabil vieții plantelor, fiind folosit în procesul de respirație prin care
organismele vii își procură energia necesară vieții. Părțile aeriene ale plantelor, în general, sunt
bine asigurate cu oxigen, dar în cazul acoperirii acestora cu un strat de apă stagnantă, provenită
din topirea zăpezilor sau din apa de inundație, așa cum se întâmplă uneori cu semănăturile de
toamnă, pot suferi de insuficiență de oxigen, asfixiindu-se.
În sol oxigenul are un rol deosebit, începând chiar cu germinarea semințelor, apoi în
respirația radiculară și a altor organe subterane, în oxidarea părții minerale a solului, fiind, de
asemenea, indispensabil pentru diferite grupe de microorganisme. Cantități mari de oxigen se
consumă și în perioada de germinare a semințelor, fază în care acestea respiră intens.
Nevoia de oxigen pentru o germinare normală este diferită în funcție de specie. În literatura
de specialitate există date din care rezultă că este necesară o cantitate mai mare de oxigen pentru
încolțirea semințelor de porumb, ovăz, grâu, varză, pepeni, mazăre, bumbac și fasole și cantități
mai mici pentru orez, timoftică, morcov, trifoi alb, trifoi roșu, lucernă, sulfină. Orezul poate
încolți chiar și numai cu aerul dizolvat în apă.
Rădăcinile, precum și celelalte părți subterane ca stolonii, tuberculii, bulbii, rizomii etc., au
nevoie de oxigen, datorită faptului că atât creșterea lor cât și absorbția apei și substanțelor
nutritive, precum și transportul acestora, se efectuează cu consum de energie. Din această cauză,
rădăcinile care cresc în soluri aerate sunt mai lungi, mai deschise la culoare, prezintă un număr
mai mare de peri radiculari, favorizându-se astfel o aprovizionare mai bună a plantelor cu
elemente nutritive și cu apă. În solurile slab oxigenate, neaerisite, rădăcinile sunt mai groase și
mai scurte, mai închise la culoare și cu un număr redus de peri radiculari.
Pentru creșterea și dezvoltarea normală a plantelor proporția de oxigen din sol nu trebuie să
scadă sub 18%, deoarece în lipsa oxigenului, deci și în solurile neaerate, prin descompunerea
materiei organice, predominant anaerobă, rezultă compuși dăunători plantelor ca metanul,
hidrogenul sulfurat, aldehida glicolică, aldehida lactică, oxidul de mangan, nitriți etc. Acești
compuși au efect negativ asupra germinării semințelor, sunt toxici pentru plante sau fac anumite
elemente nutritive să devină inaccesibile plantelor. Comparativ cu astfel de situații, în solurile
aerate, prin descompunerea materiei organice rezultă CO2, NO3, SO4, Fe3+, Mn2+.

Dioxidul de carbon (CO2) are un rol considerabil pentru plante, fiind asimilat prin toate
organele verzi în procesul de fotosinteză, inclusiv prin rădăcini sub formă dizolvată în apă,
cantitate care poate ajunge la 20-30% din necesar.
Conținutul aerului în CO2 (0,03%) nu reprezintă optimul pentru asimilația clorofiliană. S-a
constatat că pe măsură ce crește proporția de CO2 crește și intensitatea fotosintezei care atinge un
maxim când acesta se găsește în proporție de cca 1%.
O cantitate mare de CO2 se degajă atunci când activitatea microorganismelor este intensă.
De asemenea, în solul ocupat cu plante se elimină mai mult CO2 decât în solul neocupat,
deoarece, pe lângă activitatea mai intensă a microorganismelor, bună parte din CO2 rezultă și din
respirația radiculară.
Dinamica respirației solului în timpul perioadei de vegetație este cea mai redusă dimineața
devreme, când temperatura solului, la suprafață, este minimă. Odată cu încălzirea solului crește

28
și cantitatea de CO2 eliminat, care atinge maximul în primele ore ale amiezii, după care descrește
din nou. Comparând conținutul de CO2 al solului cu cel al aerului la nivelul plantelor, într-o
cultură de sfeclă pentru zahăr, s-a constatat că maximul respirației din sol coincide cu minimul
de CO2 din aer și invers. Aceasta înseamnă că în orele în care plantele au consum maxim, solul
elimină cantitatea cea mai mare de CO2. Se înregistrează, de asemenea, un maxim în timpul verii
(august), care se explică prin corelația strânsă între respirația solului și temperatură.
Circa 50% din carbonul necesar plantelor de sfeclă pentru zahăr provine din valorificarea
nemijlocită a CO2 din sol.
În perioada de repaus vegetal, octombrie-mai, respirația variază în funcție de temperatură,
fiind mai intensă în luna octombrie. Valorile medii pentru respirația solului variază între 25-146
mg CO2/m2 și oră și chiar în lunile cele mai reci (ianuarie, februarie), în sol se găsesc cantități
măsurabile de CO2. Când temperatura solului scade sub –7 oC activitatea biologică încetează și
nu se mai eliberează CO2.
Proporția de CO2 din sol, după cum s-a arătat, este mai mare decât în atmosferă, dar ea nu
trebuie să depășească 1%. În cazul în care în sol se acumulează cantități prea mari de CO2, atunci
el devine dăunător rădăcinilor și microorganismelor aerobe.

Azotul fiind un gaz inert, plantele superioare nu îl pot folosi direct ci îl iau din sol sub
formă de săruri ale acidului azotic sau săruri amoniacale. Întrucât rocile pe care s-au format
solurile nu conțin azot, primele cantități de azot au ajuns în sol odată cu apa de ploaie, datorită
descărcărilor electrice. În timpul acestora, azotul din atmosferă se combină cu oxigenul, dând
naștere la oxizi de azot. Aceștia, împreună cu apa, formează acid azotos și acid azotic, iar acidul
azotic, odată ajuns în sol, se combină cu bazele și rezultă azotați. Se apreciază că pe această cale,
solul se poate aproviziona anual cu aproximativ 15 kg azot la hectar.
Un rol important în aprovizionarea solului cu azot îl au microorganismele fixatoare de azot
atmosferic.
Pornindu-se de la faptul că azotul reprezintă mai mult de 3/4 din aerul atmosferic și
deasupra fiecărui hectar de teren se găsesc cca 86.000 t azot, iar plantele extrag din sol în cursul
unui an o cantitate de 100-150 kg azot, rezultă că rezerva de azot din atmosferă este practic
inepuizabilă.
Această rezervă imensă de azot i-a determinat pe cercetători să caute soluții pentru
fabricarea îngrășămintelor cu azot pe cale sintetică. Meritul în această problemă îi revine lui E.
Haber, care în 1908, a realizat sinteza amoniacului prin combinarea azotului din atmosferă cu
hidrogenul. Câțiva ani mai târziu, Bosch a reușit același lucru la scară industrială și de atunci
producția de amoniac "din aer" s-a dezvoltat foarte mult.
Amoniacul, în aerul solului, se găsește în proporție mai mare decât în aerul atmosferic,
rezultând în urma descompunerii substanțelor proteice de către microorganisme, proces care este
general și continuu. Nu toată cantitatea de amoniac este reținută în sol; o parte se pierde sub
formă de gaz în atmosferă, o parte se dizolvă în soluția solului iar o altă parte este oxidat de
bacteriile nitrificatoare și transformat în azotați care reprezintă hrana principală pentru plante.
Amoniacul, comportându-se ca o bază, formează cu acizii din sol săruri amoniacale, care,
de asemenea pot servi ca hrană pentru plante.

29
15. Schimbul de aer sol - atmosferă şi mijloace agrotehnice de influenţare

Schimbul de aer între sol și atmosferă este un proces continuu, de o importanță deosebită
pentru viața plantelor și microorganismelor și are loc în special prin difuziune și prin schimbarea
în masă a aerului, sub influența diferiților factori meteorologici și biotici.
Difuziunea este un proces continuu care facilitează un schimb foarte intens de aer între sol
și atmosferă și constă în răspândirea în spațiu a unor molecule de gaz sub influența unui gradient
de concentrație. Aceasta face ca fiecare componentă a aerului să se deplaseze din zonele cu
concentrație mai mare spre cele cu concetrație mai redusă. Având în vedere că aerul din sol
conține mai puțin oxigen și mai mult dioxid de carbon decât cel atmosferic, va exista în
permanență un flux de oxigen care pătrunde în sol și un alt flux, de dioxid de carbon, care iese
din sol în atmosferă.
Timpul necesar pentru împrospătarea aerului din sol variază cu adâncimea; de exemplu,
pentru primenirea aerului prin difuziune, pe adâncimea de 0,1 cm, timpul este de 0,05 secunde,
pentru 1 cm, 5 secunde, pentru 10 cm, 8 min și 18 secunde, pentru 30 cm, o oră și 15 secunde.
Difuziunea este proporțională cu secțiunea totală a spațiului lacunar și nu cu diametrul
porilor, ea realizându-se atât prin spațiile necapilare cât și prin cele capilare.
Pentru plante este foarte importantă difuzia aerului prin peliculele apă din jurul rădăcinilor,
proces prin care se asigură transportul oxigenului din spațiul poros al solului către perișorii
radiculari (Guș P. și colab., 2004).

Schimbarea în masă a aerului din sol, constă în deplasarea unor cantități mari de aer sub
influența unui gradient de presiune, sub influența unor factori fizici și biologici.
Factorii fizici implicați sunt următorii:
- variațiile de temperatură, care apar în mod obișnuit diurn, cu temperaturi mai ridicate
ziua, fac ca aerul din sol să se dilate, ceea ce determină o creștere presiunii și o parte trec în
atmosferă; noaptea, fenomenul se petrece invers, temperaturile mai scăzute fac aerul din sol să se
contracte și datorită depresiunii pătrunde în sol aer proaspăt din atmosferă. Diferențe de
temperatură de 10 ºC între zi și noapte, determină schimbarea și împrospătarea a aprox. 20% din
aerul solului.
- variația presiunii atmosferice, determină la creșterea acesteia, pătrunderea unui volum
proaspăt de aer în sol iar reducerea ei, afluxul de aer din sol spre atmosferă.
- vântul, contribuie la înlocuirea aerului din spațiul lacunar al solului cu aer proaspăt din
atmosferă, în special atunci când unghiul de incidență cu suprafața solului este mare, situație
frecventă pe terenurile în pantă.
- apa din precipitații sau irigații, la pătrunderea în sol înlocuiește aerul încărcat cu dioxid
de carbon și alte gaze din spațiul lacunar, iar după infiltrare și evaporare în sol pătrunde aer
proaspăt din atmosferă.
- permeabilitatea solului pentru aer, influențează fenomenul de schimbare în masă a aerului
prin caracteristicile texturii și structurii solului, exprimate prin porozitaea totală.
Factorii biologici care influențează schimbarea în masă a aerului din sol, sunt reprezentați
de macrofauna care sapă galerii în sol (șoareci, cârtițe, râme ș.a.) și crează condiții mai bune de
aerare și împrospătare a aerului.

30
16. Textura solului. Însuşirile solurilor cu textura grosiera, mijlocie si fina.

Materia solidă minerală a solului este formată din particule primare de dimensiuni foarte
variate, de la domeniul dispersiunii coloidale până la acel al nisipului grosier. Deseori, în afară
de pământul propriu-zis sau pământul fin, ale cărui particule trec prin sita cu ochiuri de 2 mm,
solul conține și fragmente mai mari - pietriș (2-20 mm), pietre (20-200 mm)- care formează ceea
ce s-a numit scheletul solului.
Pământul fin cuprinde, la râdul său, argilă coloidală (<0,001 mm), argilă necoloidală
(0,001-0,002 mm), praf (0,002-0,05 mm), nisip fin (0,05- 0,2 mm) și nisip grosier (0,2-2 mm).
Proporția pe care fiecare dintre aceste categorii o ocupă în masa solului, exprimată în
procente, reprezintă alcătuirea mecanică-granulometrică sau textura solului.
Din punct de vedere al texturii, solurile se pot clasifica în trei mari categorii (specii
texturale de soluri): soluri nisipoase, lutoase și argiloase. Între aceste trei categorii principalele
sunt numeroase categorii de tranziție.
Solurile nisipoase propriu-zise conțin 85-90% nisip; când proporția de nisip este apropiată
de 100%, acestea sunt nisipuri zburătoare, mobile.
Solurile nisipoase, întrucât au puține particule fine și ca urmare suprafața totală de
absorbție este mică, au o fertilitate redusă. Sunt foarte permeabile pentru apă și aer, pierd ușor
apa prin infiltrație și nu pot înmagazina rezerve mari de apă.
Coeficientul de higroscopicitate și coeficientul de ofilire având valori reduse, plantele
cultivate folosesc apa ploilor mici și moderate de vară mai bine decât în solurile grele. În timpul
verii, solurile nisipoase se încălzesc în general puternic și pierd ușor apa prin evaporare, iar în
perioadele secetoase se usucă până în stratul 20-30 cm sau chiar mai mult. Aceste soluri fiind
puternic aerate, microorganismele aerobe găsesc condiții optime, încât descompunerea materiei
organice este foarte rapidă, în cea mai mare parte până la mineralizare.
Datorită conținutului redus de humus și argilă, solurile nisipoase nu au un complex
coloidal bine constituit și nici structură.
Având un conținut foarte redus de particule fine, solurile nisipoase sunt practic lipsite de
coeziune și aderență, fapt pentru care se lucrează foarte ușor ("soluri ușoare"). Au momentul
optim de lucru cuprins între limite largi ale umidității, putându-se lucra nu numai când au
conținut mijlociu de apă, ci și atunci când sunt umede.
Solurile argiloase, cu peste 55% particule < 0,002 mm, au caracteristici determinate de
fracțiunea argiloasă, care acoperă influența fracțiunilor de nisip și praf (Chiriță, 1974).
Argila conferă acestor soluri o permeabilitate redusă pentru apă și aer și o capacitate mare
de reținere a apei; se lucrează greu, sunt reci și întârzie vegetația iar momentul optim de lucru
este de scurtă durată. Din cauză că au plasticitate și adeziune mare, lucrate la un conținut ridicat
de umiditate, formează brazde continui sub formă de curele, care după uscare se mărunțesc greu,
reclamând un consum mare de energie.
Dacă se lucrează în stare prea uscată, din cauză că sunt foarte coezive, rezultă o arătură
bolovănoasă care, de asemenea, se mărunțește foarte greu. Din această cauză, solurile argiloase
se mai numesc și "soluri grele".
Când sunt bine aprovizionate cu apă, solurile argiloase își măresc mult volumul, iar când se
usucă, volumul se micșorează proporțional, solul crapă, separându-se în coloane printr-o rețea de
crăpături de 2-10 cm, uneori chiar mai mult, care se cotinuuă peste adâncimea de un metru. Din
cauza variațiilor mari de volum, aceste soluri au tendința, în perioadele de îngheț și dezgheț, să

31
expulzeze rădăcinile plantelor cultivate. Acest fenomen, la cerealele de toamnă, poartă numele
de "descălțare".
Spre deosebire de solurile nisipoase, valorile coeficienților de higroscopicitate și ofilire
sunt mari. Din această cauză solurile argiloase, uscate în timpul verii, rețin necedabil cantități
însemnate din apa de precipitații și ca urmare plantele folosesc insuficient ploile căzute după
perioade uscate și practic, nu folosesc deloc ploile mici.
Solurile lutoase conțin până la 30% argilă și au un conținut echilibrat de praf și nisip,
beneficiind de calitățile și efectele fiecărei categorii de fracțiuni, având însușiri chimice, fizice și
biologice intermediare între solurile nisipoase și argiloase.
Solurile lutoase au o permeabilitate moderată pentru apă și aer, rețin bine apa și substanțele
nutritive; pentru a fi lucrate cer eforturi mijlocii, intervalul optim de lucru este mai mare decât la
solurile argiloase iar în condiții de secetă nu formează crăpături mari. Datorită acestor însușiri,
deși sunt mai sărace decât solurile argiloase de același tip genetic, solurile lutoase sunt mai fertile
decât acestea.
Pe solurile lutoase cu structură glomerulară bine formată, așa cum sunt de exemplu
cernoziomurile formate pe leoss, majoritatea plantelor de cultură întâlnesc condiții optime de
creștere și dezvoltare.
Pentru categoriile texturale intermediare, soluri nsipo-lutoase, luto-nisipoase, luto-argiloase
etc. însușirile fizice, chimice și biologice sunt determinate de predominarea uneia sau alteia din
componentele texturale.

32
17.Fertilitatea solului. Factori de solificare.

Prin sol, se înțelege stratul de la suprafața scoarței terestre, care servește ca suport și mediu
de viață pentru plante. Solul s-a format pe materialul rezultat din dezagregarea și alterarea
mineralelor și rocilor sub acțiunea factorilor de solificare. Această transformare, datorită
interacțiunii factorilor de solificare, este atât de profundă încât solul apare ca un corp aparte, de
sine stătător, care se deosebește total de roca din care a evoluat și are o însușire nouă, fertilitatea.
Fertilitatea sau capacitatea solului de a aproviziona plantele cu apă și hrană necesară este în
strânsă legătură cu roca pe care s-a format. În general, solul are o fertilitate cu atât mai mare cu
cât roca pe care s-a format a avut o compoziție mai complexă.
În ceea ce privește clima, ca factor de solificare, influențează și ea fertilitatea solurilor.
Astfel, în zone cu același regim de precipitații, solurile din regiunile mai calde, datorită unei
activități biologice mai intense, sunt mai fertile decât cele din regiunile mai reci. Solurile
cernoziomice și solurile brun-roșcate de pădure din zonele mai calde sunt mai fertile decât
cernoziomurile sau solurile brun-roșcate de pădure din zonele nordice, mai reci.
Microorganismele și organismele superioare vegetale și animale au un rol hotărâtor în
procesul de formare a solului și fertilității lui. Astfel, datorită activității microorganismelor,
materialul alterat și dezagregat se îmbogățește cu compuși azotați și face astfel posibilă instalarea
unei vegetații superioare, care provoacă o diferențiere a fertilității. Sub influența vegetației
ierboase se formează soluri cernoziomice cu fertilitate ridicată, iar sub influența vegetației
forestiere se formează solurile podzolice, cu fertilitatea mult mai scăzută.
În procesul diferențierii fertilității, un rol deosebit îl au activitățile umane, care pot să accelereze
procesul de solificare și de mărire a fertilității solului, cu influențe pozitive sau negative.
Influența pozitivă se manifestă prin lucrări raționale, măsuri de formare și menținere a structurii,
înființarea de perdele de protecție, drenaje, irigații, măsuri antierozionale etc. Dintre acțiunile cu
influență negativă se pot aminti distrugerea pădurilor și a pajiștilor, care a dus la erodarea și deci
la micșorarea fertilității solului.

33
18. Structura solului : Clasificare, Formare

Cunoașterea structurii solului ca element esențial al fertilității, prezintă importanță


deoarece ea influențează nu numai condițiile fizice, aerația și regimul de hrană, ci și
accesibilitatea substanțelor hrănitoare pentru plante, descompunerea materiei organice din sol și
toată activitatea microbiologică.
Prin structura solului se înțelege modul de așezare și grupare la un loc, în agregate, a
elementelor granulometrice elementare. Aceste particule elementare se leagă între ele prin
coloizi organici, organo-minerali, respectiv prin humus, argilă, hidroxizi de Al și Fe ș.a.
Agregatele structurale de diferite mărimi au fost grupate în trei grupe: megastructură -
alcătuită din agregate cu diametrul de peste 10 mm, în general instabile la acțiunea apei;
macrostructură - care cuprinde agregate de 10-0,25 mm, care pot fi atât stabile cât și instabile la
acțiunea apei; microstructură, cu agregate mai mici de 0,25 mm.
În funcție de forma și mărimea agregatelor, se deosebesc mai multe tipuri de structură.
Dintre acestea, structura glomerulară și structura grăunțoasă sunt formele de agregare care
asigură cele mai bune condiții în sol și spre care se tinde în cultura și ameliorarea solului (C.D.
Chiriță, 1974).

Formarea structurii solului


La baza formării structurii solului stau trei tipuri de procese: coagulare, aglutinare-
cimentare, legare și presare, procese care nu se produc separat, ci în general au loc simultan și se
completează reciproc.
În prima fază a agregării are loc coagularea particulelor primare (izolate), rezultând
microagregate. Coagularea este cauzată de încărcătura electrică a coloizilor din sol, iar
stabilitatea agregatelor formate prin acest fenomen fizic este dependentă de natura și respectiv de
valența ionilor adsorbiți pe suprafață. Așa de exemplu, dacă coloizii din sol sunt saturați cu ioni
monovalenți de H+ și Na+, rezultă microagregate mai puțin stabile decât în situația când, în
complexul coloidal și în soluția solului, există abundență de ioni bivalenți și în special Ca.
În cea de a doua fază a agregării, formarea macroagregatelor se realizează prin lipirea,
presarea și cimentarea particulelor și microagregatelor. Aceasta se realizează prin participarea
coloizilor organici și anorganici din sol, a hidroxizilor și oxizilor de aluminiu, fier, mangan și a
carbonatului de calciu precum și sub acțiunea florei și faunei din sol.
La coloizii anorganici ai solului (mineralele argiloase), tendința de agregare este cu atât
mai mare, cu cât cresc densitatea încărcăturii electrice și implicit forțele de coeziune și adeziune
rezultate din acestea. După G. Muller (1968), mineralele argiloase din grupa montmorillonitului
tind mai repede spre formarea de glomerule decât cele din grupa caolinitului. Cercetările
întreprinse de autorul citat au demonstrat că solurile nisipoase, cu un conținut scăzut în argilă și
humus, posedă o capacitate de agregare mult mai mică decât solurile argilo-nisipoase, bogate în
argilă dar sărace în humus și decât solurile cernoziomice, cu conținut ridicat în humus și mijlociu
în argilă. În solurile bogate în argilă și sărace în humus, tendința spre formarea de glomerule este
determinată în primul rând de fracțiunea argiloasă, iar în cernoziomurile bogate în humus și praf,
agregarea este determinată în principal de humus.
Numeroși autori, (Rudakov, 1951, G. Muller, 1968) arată că un rol deosebit de important în
aglutinarea și cimentarea particulelor și microagregatelor în agregate îl are "humusul activ", care
reprezintă el însuși un complex de compuși alcătuiți din acizi uronici și proteină bacteriană.
Autorii arată că acizii uronici sunt produși de bacterii pectinolitice, așa numitele bacterii
protopectinozice, care pătrund în spațiile intercelulare ale țesutului vegetal mort și distrug
34
proteina, producând zaharuri și acizi uronici. Prin legarea cu proteinele bacteriene aceștia
formează complexe uroproteice care au proprietatea de a cimenta particulele solului.
Substanțele humice formează împreună cu mineralele argiloase compuși numiți "complexe
argilo-humice", prin legarea acizilor humici de suprafețele mineralelor argiloase cu ajutorul
cationilor schimbabili bi- și trivalenți (Ca, Fe, Al, etc.) care au caracterul de punți de legătură
între cei doi componenți ai complexelor. Efectul de agregare legat de aceste fenomene, bazat pe
forțe fizice și chimice de legare, valențe principale și reziduale precum și uscarea ireversibilă a
gelurilor de humați, determină formarea de glomerule deosebit de stabile.
Un rol deosebit de important în formarea structurii îl are activitatea florei și faunei din sol.
În formarea și stabilitatea agregatelor sunt implicate atât produsele de degradare, transformare și
sinteză, care iau naștere prin mineralizarea și humificarea microbiană a resturilor vegetale, cât și
produsele metabolice și de autoliză eliberate de organismele vii și moarte din sol. În acest sens s-
au dovedit a fi deosebit de active o parte din produsele metabolice microbiene, ca de exemplu
polizaharidele și poliuronidele (G. Muller, 1968).
Ciupercile din sol au o mai puternică acțiune de agregare decât bacteriile și aceasta datorită
faptului că în afară de rolul substanțelor secretate, sintetizate și a produșilor intermediari de
descompunere a materiei organice, provoacă legarea mecanică a particulelor de sol prin miceliile
lor.
G.Muller (1968), arată că un rol important în formarea structurii o au și animalele din sol,
în special râmele, care produc 17,5-21 t/ha/an glomerule. Pe lângă cantitatea de glomerule din
sol formate de râme mai trebuie relevată și stabilitatea mare a acestora.
Și plantele cultivate au un rol important în formarea structurii solului. Această acțiune de
structurare este mai intensă în vecinătatea imediată a rădăcinilor plantelor vii, deoarece plantele
elimină substanțe cu rol important în nutriția microorganismelor, se mărește activitatea
microbiologică a rizosferei. După moartea rădăcinilor, ia naștere un spațiu vital ideal pentru
microorganisme, bine aprovizionat cu aer, apă și substanțe nutritive, microorganismele
contribuind, împreună cu produșii lor de descompunere prezenți, la stabilirea sistemului de
canale existent.
Rădăcinile au o acțiune mecanică prin aceea că, în cursul dezvoltării lor, separă solul în
fragmente mici și apasă asupra acestor aglomerate, contribuind astfel la aderarea lor reciprocă
mai puternică.
Și celelalte resturi vegetale care sunt încorporate în sol, fie direct sub formă de
îngrășăminte verzi, fie sub formă de gunoi de grajd sau compost, stimulează formarea
glomerulelor.
La formarea structurii solului participă în mod direct sau indirect și factorii climatici
externi ca: umezirea, uscarea, înghețul și dezghețul. Așa de exemplu, într-un sol uscat și
pulverizat, aderarea reciprocă a particulelor începe prin umezirea lor. Odată cu creșterea
umidității până la umiditatea optimă de lucru, solul se mărunțește ușor cu uneltele agricole,
rezultând agregate de diferite mărimi dar aceste agregate sunt instabile și la umiditate în exces se
desfac în particulele și microagregatele componente.
Foarte frecvent se consideră că alternarea înghețului cu dezghețul constituie factori de
formare ai structurii solului. Se explică aceasta prin faptul că solul arat din toamnă, mai ales după
o iarnă umedă, cu alternări de îngheț și dezgheț, apare în primăvară mărunțit, grăunțos. Dar, în
frecvente cazuri, aceste agregate, mai ales după ploi, se desfac în particule componente, întrucât
nu au stabilitate hidrică. Această stare structurală mai poartă numele și de "structură falsă".

35
36
19. Structura solului. Importanta. Influenta asupra proprietăţilor fizice ale solului

Porozitatea solului, reprezintă totalitatea spațiilor lacunare din sol, care sunt ocupate de
apă și aer, este influențată de mărimea agregatelor și așezarea acestora.
Într-un sol bun pentru cultură, raportul cel mai favorabil dintre spațiul lacunar total și faza
solidă a solului este de 1:1 (50% fază solidă și 50% spațiu lacunar total din volumul total al
solului). La rândul ei, porozitatea este considerată ca optimă atunci când porii capilari ocupă 2/3
iar porii necapilari 1/3 din volumul spațiului lacunar total. Această porozitate ideală (Chiriță,
1974) asigură o capacitate pentru apă suficient de ridicată și în același timp, o capacitate mare
pentru aer, o circulație bună a apei, un schimb activ de gaze între sol și atmosferă și o coeziune
moderată a solului. Condițiile optime de porozitate enunțate mai sus se realizează în solurile cu
structură glomerulară tipică, în care spațiile interglomerulare sunt reprezentate de pori largi,
necapilari iar spațiile din interiorul glomerulelor, în cea mai mare parte, de porii capilari.
În solurile nestructurate, compacte, se realizează condiții neprielnice de porozitate, care
imprimă solului însușiri nefavorabile în raport cu factorii apă, aer, coeziune etc.

Elasticitatea. Un sol normal, cu un raport optim între porozitatea capilară și necapilară, se


spune că este elastic și aceasta datorită aerului care pătrunde între agregate, precum și a CO2,
rezultat în urma descompunerii materiei organice din sol. Pe astfel de soluri, primăvara, când se
trece pe arătura făcută în toamnă, parcă se calcă pe un covor elastic.

Coeziunea se definește ca fiind forța de atracție care se manifestă între particulele de sol de
aceeași constituție sau de constituții diferite. Aceste forțe sunt cu atât mai mari, cu cât particulele
sunt mai apropiate, mai mici și ca urmare cu o suprafață de contact mai mare. Datorită coeziunii,
solul opune rezistență la penetrare, compresiune, rupere sau desfacere în elemente structurale și
în particule elementare.
Coeziunea se manifestă la două niveluri și anume: coeziunea intergranulară sau
tenacitatea, care reprezintă legătura dintre particulele și microagregatele de sol la nivelul
elementului structural grăunțos sau al unui fragment de sol de dimensiunile structurii grăunțoase
și coeziunea globală, care exprimă legătura dintre elementele structurale ale solului.
Coeziunea crește de la solurile cu structură glomerulară, poroase, spre solurile mai grosier
structurate, până la solurile argiloase, nestructurate. Din cauza sumei mult mai mari a
suprafețelor de contact dintre particule, solurile prăfuite sau nestructurate au o coeziune mult mai
mare decât solurile bine structurate și opun o rezistență ridicată în timpul executării lucrărilor cu
uneltele agricole.
Solurile cu structură, având o coeziune mică, se lucrează ușor, fără consum mare de
energie, iar brazda, în urma plugului, se revarsă și se mărunțește ușor.

Adeziunea. Este proprietatea solului umed, umezit până la consistența moale lipicioasă, de
a se lipi, în măsură mai mare sau mai mică de suprafața corpurilor străine (Chiriță, 1974). În
agricultură reprezintă o însușire negativă, deoarece prin lipirea solului de piesele active ale
uneltelor agricole, lucrările solului devin mai anevoioase și mai costisitoare, iar calitatea lor
scade.
Adeziunea crește cu conținutul de argilă al solului și cu umiditatea acestuia, până la limita
de curgere vâscoasă.

37
Solurile cu structură de agregate stabile, au adeziunea mică și ca urmare opun o rezistență
mai slabă în tipul lucrului cu uneltele agricole. Se apreciază că la solurile structurate adeziunea
scade la circa 1/2 față de cea a solului prăfuit, nestructurat.

38
20. Influenţa structurii asupra regimului de apă, aer şi substanţelor nutritive din sol

Așa cum s-a arătat, structura solului și în mod deosebit structura glomerulară și cea
grăunțoasă, determină realizarea în sol a unor raporturi favorabile între faza solidă și spațiul
lacunar total, iar în cadrul spațiului lacunar se menține un raport optim între proporția porilor
capilari și a celor necapilari. Ca urmare a acestui fapt, în solurile cu structură, apa provenită din
precipitații sau din irigații, pătrunde ușor prin spațiile necapilare si este absorbită de
microagregate și macroagregate până la saturarea acestora.
Surplusul de apă se infiltrează în profunzime, înmagazinându-se într-un strat gros, astfel că
solul acumulează rezerve mari de apă, asigurând aprovizionarea plantelor și în perioadele
secetoase. Apa capilară, înmagazinată în interiorul agregatelor, circulă lent de la un aregat la
altul și în interiorul acestora, ca urmare a frecventelor întreruperi ale capilarelor și a contactelor
dintre agregate, prin spații lacunare largi. După încetarea ploilor sau a irigării, apa se evaporă de
la suprafață pe un strat subțire format din câteva rânduri de agregate. Prin uscare, aceste agregate
se contractă, se măresc spațiile dintre ele și ca urmare se întrerupe circulația capilară a apei,
agregatele uscate de la suprafață având rol de strat izolator.
Spațiile necapilare dintre agregate asigură pătrunderea și circulația normală a aerului în sol,
evitându-se concentrația excesivă de CO2. În felul acesta sunt create condiții optime pentru
respirația rădăcinilor și pentru activitatea microorganismelor aerobe. În interiorul agregatelor
însă, porii capilari fiind plini cu apă, aerul pătrunde mult mai greu și se crează condiții excelente
pentru activitatea microorganismelor anaerobe.
În astfel de condiții, la suprafața agregatelor, prin activitatea microorganismelor aerobe, are
loc descompunerea materiei organice până la mineralizare, eliberându-se elementele nutritive
bazice și azotul. Existând apă și substanțe nutritive accesibile rădăcinilor, plantele vor crește și se
vor dezvolta în mod armonios. În același timp, în interiorul agregatelor are loc o descopunere
anaerobă lentă, proces în urma căruia are loc formarea și acumularea humusului activ. Deci pe
măsură ce la exteriorul agregatelor are loc descompunerea humusului până la mineralizare, în
interiorul lor se acumulează noi cantități de humus activ.
Rezultă că în solurile cu structură nu există antagonism între apă, aer și hrană, plantele
găsind condiții optime pentru creștere și dezvoltare.
Cu totul nefavorabile sunt relațiile între apă, aer și hrană în solurile fără structură. Astfel, în
solurile argiloase și argilo-lutoase, cu textură fină, în care predomină spațiile capilare, apa
pătrude greu, aceste soluri fiind greu permeabile. Parte din apa provenită din ploi sau din topirea
zăpezilor stagnează la suprafața solului, iar în cazul terenurilor în pantă, se pierde prin scurgere
la suprafața solului, provocând fenomenul de eroziune. În urma ploilor de durată mai mare, solul
se saturează iar aerul este eliminat sau se găsește în cantitate mică. În astfel de condiții, în sol are
loc o descopunere anaerobă a materiei organice cu formarea de compuși neasimilabili pentru
plante. După încetarea ploilor și în mod deosebit în perioadele secetoase, apa se pierde foarte
ușor prin evaporare, încât într-un timp scurt capilarele ajung să conțină aproape numai aer. În
această stare, în sol au loc procese aerobe de descompunere a materiei organice până la
mineralizare, cu formare de substanțe asimilabile de către plante. Cu toate că în acest moment
există din abundență elemente nutritive accesibile, plantele suferă întrucât nu există apa care să
le transporte. Așadar, spre deoseire de solurile cu structură, în solurile fără structură există un
antagonism între apă, aer și substanțele nutritive.

39
Regimul nefavorabil de apă, aer și hrană se întâlnește numai pe solurile fără structură
cărora nu li se aplică o agrotehnică rațională.
Prin folosirea însă a unui sistem diferențiat de fertilizare și în special a îngrășămintelor
organice, împreună cu îngrășămintele minerale ușor solubile, concomitent cu efectuarea rațională
a lucrărilor solului, putem realiza și pe aceste soluri condiții favorabile pentru plante.
Eficacitatea acestor măsuri se poate aprecia în special pe solurile sărace în substanță
organică și nestructurate, ca podzolurile, solurile nisipoase etc.

40
21. Factorii de distrugere ai structurii solului

Din punct de vedere agrotehnic, o importanță deosebită prezintă agregatele cu stabilitate


hidrică, respectiv agregatele care rezistă la acțiunea dispersantă a apei.
Agregatele instabile hidric sunt distruse foarte ușor, iar după un anumit interval de timp se
strică și agregatele cu structură stabilă, mai ales dacă factorii care provoacă distrugerea sunt
persistenți și acționează timp îndelungat.
Cauzele care provoacă degradarea structurii solului pot fi grupate în cauze mecanice,
fizico-chimice și biochimice.
Cauze mecanice. Distrugerea mecanică a agregatelor se produce ca urmare a frecării
solului, în timpul efectuării lucrărilor, cu piesele active ale mașinilor și uneltelor agricole. Pe de
altă parte, prin deplasarea repetată pe teren a tractoarelor și mașinilor agricole, animalelor și
vehiculelor, agregatele din stratul de sol 8-10 cm se distrug; când un astfel de sol se umezește,
formează o masă continuă, iar când se usucă devine compact și prin lucrările ulterioare se
pulverizează.
Un alt factor deosebit de important care duce la distrugerea structurii solului îl constituie
apa, sub formă de ploaie sau sub formă de apă de irigație. Acțiunea ploii este mai defavorabilă,
pentru că la efectul hidric și de levigare a electroliților bi și polivalenți, se adaugă și efectul
mecanic; picăturile de apă lovesc solul cu o presiune egală cu greutatea lor. Trebuie menționat,
că agregatele umede au o rezistență mai mare la acțiunea dispersantă a apei, întrucât având
capilarele pline cu apă, distrugerea lor prin creșterea presiunii aerului din interior nu poate avea
loc. Din această cauză, ploile mici și la intervale scurte sunt mai favorabile pentru conservarea
structurii decât ploile mari, care vin după o perioadă de secetă. De asemenea, pe solul ocupat cu
vegetație bine încheiată, structura se distruge mai puțin decât pe solul neacoperit.
Distrugerea structurii solului are loc și sub acțiunea apei de irigație. Din cercetările
efectuate, rezultă că apa de irigație influențează negativ stabilitatea hidrică a structurii solului, în
special în stratul 0-10 cm, unde determină o scădere a acesteia cu 12-16%. Irigarea combinată cu
aplicarea îngrășămintelor minerale, în special a celor de azot, accentuează procesul de dispersie a
agregatelor în acest strat, stabilitatea hidrică înregistrând o scădere de până la 20%. Influența
irigării asupra stabilității hidrice a structurii solului scade o dată cu adâncimea, ajungând ca la
20-30 cm variațiile să fie puțin sesizabile.
Lucrările solului executate la o umiditate necorespunzătoare contribuie și ele la distrugerea
structurii. Dacă solul se lucrează la un conținut mare de umiditate, rezultă brazde continui, sub
formă de curele, care se usucă și apoi nu se pot mărunți. Când se lucrează la un conținut prea mic
de umiditate, rezultă bolovani mari care se mărunțesc foarte greu. De asemenea, excesul de
lucrări, mai ales când solul este uscat, provoacă pulverizarea solului și ca urmare distrugerea
structurii.

Cauze fizico-chimice. Dintre cauzele fizico-chimice amintim: scăderea sub o anumită


limită a cationilor bazici coagulanți, formarea de humus accentuat acid și ca urmare, creșterea
tendinței de dispersie și migrație a argilei. În astfel de condiții, agregatele încep a se lungi și turti,
formează fețe plane și muchii distincte, iar structura glomerulară și grăunțoasă a acestora se
apropie astfel de structura de fragmentare poliedrică.
Dispersarea argilei și ca urmare scăderea numărului de agregate stabile are loc și în situația
când se practică o fertilizare excesivă cu îngrășăminte chimice potasice care conțin sodiu, a
sulfatului de amoniu, etc.

41
Spălarea calciului din stratul de sol arat, strat cu permeabilitate sporită, duce la dispersia
agregatelor de structură. Se împuținează nu numai calciul liber din sol, dar și cel care este legat
în complexul adsorbtiv argilo-humic, iar locul lui este luat de amoniacul care rezultă prin
descompunerea proteinelor din materia organică a solului. De asemenea, calciul adsorbit de
humus este înlocuit și de cationul amoniu provenit de la azotatul de amoniu administrat solului
ca îngrășământ, precum și de la azotații care se formează în atmosferă în timpul descărcărilor
electrice și ajung în sol o dată cu apa de precipitații. Calciul scos din complex de către cationul
amoniu se combină cu anionii liberi ai acidului carbonic și azotic și se spală.
Cauze biochimice. Aceste cauze sunt legate în special de cerințele plantelor față de
substanțele hrănitoare și de procesele microbiologice ce au loc în sol.
Se cunoaște că humusul se consumă continuu în sol. Dar, în condițiile unei agrotehnici
raționale, pe măsură ce o parte din humus se consumă, altă cantitate se regenerează din resturile
vegetale și din îngrășămintele organice. Acest echilibru se păstrează atât timp cât, pe lângă
materia organică, există în sol condiții optime pentru activitatea microorganismelor aerobe și
anaerobe. Deseori însă, acest echilibru se strică; așa de exemplu, când se aplică solului lucrări
repetate, structura se distruge în special în stratul arabil superficial, în care aerisirea este
accentuată și descompunerea humusului de către microorganismele aerobe este intensă. De
asemenea, sunt culturi care lasă pe/în sol foarte puține resturi organice, cum ar fi inul, sfecla de
zahăr, etc.

42
22. Metode pentru menţinerea şi refacerea structurii solului

Întrucât structura reprezintă un element esențial al fertilității solului, în agricultură se


impun măsuri pentru reducerea fenomenului de degradare sau distrugere a acesteia, precum și
măsuri de refacere a stării de agregare a stratului arabil.
În continuare sunt prezentate cele mai importante metode cu aplicabilitate practică pentru
menținerea și refacerea structurii solului.
Introducerea asolamentelor raționale, în care plantele anuale, care pot păstra și
îmbunătăți structura solului, să alterneze cu plante ce refac și păstrează mai puțin structura
reprezintă una din metode. Gradul de refacere a structurii solului depinde de tipul sistemului
radicular al plantelor, durata perioadei de vegetație, lucrările aplicate solului, îngrășămintele
folosite etc. Așa de exemplu, cerealele păioase, având un sistem radicular fasciculat, păstrează și
refac în general mai bine structura decât plantele rădăcinoase și cu tuberculi, iar plantele la care
se aplică prașile mecanice în timpul vegetației refac și păstrează mai puțin structura în stratul 0-
10 cm.
Practicarea asolamentelor cu ierburi perene, leguminoase și gramineee, determină
îmbunătățirea stabilității hidrice a structurii solului sub aceste culturi cu 5-25% (A. Ghiula,
1966). Condițiile care determină în acest caz îmbunătățirea structurii sunt legate de cantitatea
mare de materie organică lăsată în sol, de două ori sau chiar peste două ori mai mare decât la
cereale și celelalte plante anuale, de cantitatea mai mare de calciu, pe care leguminoasele îl
absorb din straturile profunde, de numărul mult mai mare de microorganisme, de absența
lucrărilor de afânare și mărunțire a solului pe timpul cât durează cultura ierburilor perene, de
aerarea mai slabă și de masa vegetativă care protejează suprafața solului de acțiunea de
distrugere a agregatelor exercitată de picăturile de ploaie. Cu toate acestea, cultura ierburilor
perene în amestec nu s-a dovedit până în prezent o măsură eficace, economică și sigură pentru
refacerea structurii solului. Acest lucru se datorează în primul rând faptului că ierburile perene
dau în general producții mici și în al doilea rând, faptului că la 1-3 ani după desțelenirea acestora,
proporția de agregate stabile nu se deosebește foarte mult față de cea existentă în solul cultivat cu
plante anuale.
Leguminoasele perene, cum este lucerna, trifoiul și alte culturi sau, acolo unde sunt
justificate, chiar amestecurile de leguminoase perene și graminee perene, trebuie cultivate nu cu
scopul principal de a reface structura solului, ci pentru îmbunătățirea bazei furajere.
Un rol important în refacerea structurii solului îl are îmbogățirea solului cu materie
organică proaspătă (nehumificată), prin aplicarea îngrășămintelor verzi și a gunoiului de grajd
cel mult semifermentat. În timpul fermentării gunoiului, ca și în perioada descompunerii-
humificării îngrășămintelor verzi, a mulțimii de rădăcini moarte lăsate în sol de unele plante ș.a.,
prin activitatea microorganismelor, se formează substanțe organice aglutinate, de tipul
polizaharidelor, care stabilizează agregatele existente și înlesnesc formarea de noi agregate.
Composturile bine humificate și gunoiul de grajd bine fermentat, mai sărace în asemenea
substanțe, exercită o acțiune de agregate mai stabilă.
Îmbunătățirea structurii solului se poate realiza și prin aplicarea amendamentelor calcice pe
solurile acide și cu gips pe sărături. Calciul contribuie la coagularea coloizilor și formarea de
agregate cu predominarea microagregatelor iar efectul maxim se înregistrază atunci când
amendamentele cu calciu sunt administrate împreună cu gunoiul de grajd. În acest sens, sunt
concludente rezultatele obținute, pe un sol brun podzolit la Oarja, Argeș.

43
Lucrarea solului după o agrotehnică rațională, protejarea cât mai prelungită a solului printr-
un covor vegetal dens, printr-un strat de materiale organice sau alt strat protector cu caracter de
"mulci" constituie, de asemenea, mijloace pentru menținerea și refacerea structurii solului.
Utilizarea mijloacelor obișnuite pentru refacerea structurii cum ar fi cultivarea de ierburi
perene, administrarea de îngrășăminte organice, a amendamentelor etc., nu sunt în toate cazurile
posibil de realizat.
Din această cauză, pentru refacerea structurii solului s-au căutat căi mai rapide prin
utilizarea diferiților compuși chimici. În prezent se cunosc numeroase substanțe care au căpătat
denumirea de "amelioratori ai structurii sau formatori ai structurii" solului. Aceștia sunt produși
sintetici din grupa compușilor macromoleculari sau polimeri.
Dintre produsele americane, o atenție mai mare au căpătat crilliumurile și în special
mărcile CRD - 186 și CRD - 189. Primul este un copolimer al acetatului de vinil și al acidului
maleic, cunoscut sub numele de VAMA, iar al doilea (CRD - 189) este poliacrilonitril hidrolizat,
cunoscut și sub numele de HPAN.
Alți polimeri utilizați sunt poliacrilimida, copolimerul 8 (60% acid metacrilic și 40%
metacrilamidă), poliacrilonitrilul hidrolizat ș.a. compuși.
Alți autori (A. Dorneanu, 1976), arată că încercările cu derivați acrilici, copolimeri ai
acestor derivați cu polimeri vinilici, copolimeri ai anhidridei maleice cu polimeri vinilici, etc., s-
au dovedit foarte eficace (tab. 1.12)
Substanțele menționate posedă numeroase grupe active - amidă, nitril, carboxil etc. - adică
sunt compuși poliionici, care în contact cu coloizii solului dau naștere la reacții intermoleculare
de suprafață, ce au în principal ca rezultat, aglutinarea particulelor granulometrice în agregate.
Prin tratamentul cu substanțe macromoleculare se mărește considerabil conținutul de agregate
rezistente la umectare, la acțiunea mecanică a picăturilor de ploaie sau, pe solurile irigate, la
distrugerea mecanică provocată de apa distribuită cu aspersoarele; solul devine mai afânat, mai
permeabil și mai elastic.
Cu cantități de 0,2 - 1,5 t/ha polimer, respectiv 0,02 - 0,1% din greutatea medie a stratului
arabil, se obține o ameliorare considerabilă a structurii, care echivalează cu cea a leguminoaselor
perene. Durata efectului este de 3-4 ani, întrucât majoritatea polimerilor sunt rezistenți la
descompunerea de către microorganismele din sol. În general, ei sunt descompuși de 10 ori mai
lent ca substanțele humice și nu sunt dăunători microorganismelor.
Pot fi folosiți pe soluri foarte diferite, inclusiv pe cele saturate cu sodiu.
Petru extinderea folosirii stabilizatorilor de structură, este necesar să se efectuze experiențe
riguroase în câmp și în condiții de producție, pentru a arăta în ce măsură folosirea acestor
substanțe se dovedește economică, avându-se în vedere sporul de producție realizat, comparativ
cu solul netratat.

44
Partea II

1. Obiective ale lucrărilor solului


Principalele obiective care trebuie să se realizeze prin lucrările solului sunt următoarele:
 - realizarea unui strat arabil cu proprietăți fizice corespunzătoare, ca urmare a proceselor
tehnologice care au loc în sol în timpul efectuării acestora;
 - activarea proceselor biochimice, având ca efect îmbunătățirea regimului substanțelor
nutritive din sol;
 - încorporarea în sol a resturilor organice și a îngrășămintelor;
 - combaterea buruienilor, a unor boli și dăunători ai plantelor cultivate;
 - prevenirea și combaterea proceselor de eroziune și, ca o consecință, reducerea
pierderilor de apăși substanțe nutritive din sol;
 - crearea unor condiții optime pentru realizarea unui semănat uniform și de calitate.
Prin lucrările solului trebuie să se realizeze un strat afânat, în care plantele să găsească
condiții optime pentru creștere și dezvoltare. Într-un sol afânat rădăcinile pătrund mai ușor și se
dezvoltă mai mult, începând cu primele faze de vegetație, spre deosebire de orizonturile
compacte, unde adâncimea de pătrundere a rădăcinilor este restricționată (Raghavan, 1979).

2. Procese tehnologice care au loc în sol în timpul efectuării lucrărilor


Principalele procese tehnologice care au loc în sol în timpul efectuării lucrărilor sunt
întoarcerea, mărunțirea, amestecarea, tasarea, nivelarea și modelarea. Fiecare lucrare în parte
determină unul sau mai multe din aceste procese și, în funcție de necesități, se alege lucrarea
sau succesiunea lucrărilor care urmează a fi executate.
Întoarcerea (inversarea) stratului arabil se realizează prin intermediul arăturii; o întoarcere
incompletă se poate face și cu alte unelte, cum este grapa cu discuri. Prin inversarea stratului
arabil sunt încorporate în sol resturile vegetale, îngrășămintele și amendamentele și este adus la
suprafață sol din partea inferioară a stratului arabil, cu structură mai bună.
Întoarcerea este un proces tehnologic cu rol important în zonele cu precipitații bogate,
întrucât odată cu apa care se infiltrează sunt antrenați în profunzime coloizii și sărurile
minerale, iar prin întoarcerea solului aceștia sunt aduși din nou în zona activă a rădăcinilor și
pot fi folosiți de către plante.
Mărunțirea este un proces care se realizează odată cu răsturnarea și afânarea brazdei, dar
care poate fi continuat cu ajutorul grapelor cu colți, grapelor cu discuri, cultivatoarelor,
combinatoarelor, frezelor ș.a. Într-un sol bine mărunțit, semănatul se poate face la adâncimea
optimă, se mărește suprafața de contact între semințe și sol, rezultând o răsărire uniformă.
Mărunțirea excesivă are însă urmări nefavorabile pentru starea culturală a solului,
determinând distrugerea agregatelor de structurăși formarea crustei. Crusta formată la suprafața
solului determină o evaporare rapidă a apei din sol și face dificilă răsărirea plantelor.
Afânarea are un rol deosebit de important în creșterea porozității de aerație, intensificarea
proceselor microbiologice aerobe și mobilizarea fertilității potențiale a solului. Acest proces
tehnologic se realizeazăîn timpul efectuării arăturii, al lucrărilor de scarificare, subsolaj, afânare
adâncă, cu cizelul sau a celor superficiale, executate cu grape, freze sau utilaje complexe.

45
Afânarea are ca efect eliberarea de substanțe nutritive accesibile plantelor, provenite din
descompunerea humusului și stimularea activității microorganismelor. Aceste procese sunt mai
evidente când solul este cultivat cu plante prășitoare, întrucât tehnologia de cultură a acestora
include un număr mai mare de lucrări ale solului.
Amestecarea stratului arabil se poate face cu plugul, cultivatorul, freza și alte unelte
agricole. Scopul acestui proces este crearea unui strat de sol omogen ca fertilitate, prin
distribuirea uniformăîn sol a îngrășămintelor chimice și organice, erbicidelor, a amendamentelor
și a resturilor vegetale. Amestecarea straturilor de sol nu este recomandatăîn cazul desțelenirii,
când stratul superficial, cu un conținut ridicat de materie vegetală, trebuie încorporat în
profunzime în vederea descompunerii anaerobe sau în cazul sărăturilor, unde straturile inferioare,
care au un conținut ridicat în săruri, nu trebuiesc aduse la suprafață.
Nivelarea are ca scop reducerea pierderilor de apă prin evaporare, executarea în condiții
bune a lucrărilor de semănat, îngrijire și recoltare, precum și distribuirea uniformă a apei de
irigare și a îngrășămintelor. Nivelarea se realizează cu ajutorul grapelor, nivelatoarelor și uneori
a tăvălugului.
Tasarea sau compactarea solului are ca scop reducerea gradului de afânare, în special
înainte de semănat, creșterea porozității capilare și reducerea celei necapilare, reducerea
evaporării apei prin diminuarea procesului de aerisire al solului și crearea unui pat germinativ
corespunzător. Se folosește mai frecvent în zonele secetoase.
Alte procese tehnologice care pot avea loc în sol, ca urmare a executării unor lucrări
speciale ale solului, în funcție de cerințele plantelor cultivate și condițiile pedoclimatice, sunt
crearea de brazde, pentru irigat sau pentru eliminarea excesului de apă, formarea de biloane,
coame sau modelarea terenului în vederea cultivării legumelor.

3. Clasificarea lucrărilor solului

Lucrările solului se pot clasifica în funcție de mai multe criterii și anume:


 a. scop: lucrări anuale sau curente, lucrări de punere în valoare a anumitor terenuri ș.a.;
 b. uneltele cu care se execută: cu plugul, cizelul, grapa cu discuri, cultivatorul,
combinatorul, freza etc.
 c. adâncimea de executare: lucrări superficiale, adânci, foarte adânci, de desfundare;
 d. epoca de executare: lucrări care se execută vara, toamna, iarna sau primăvara;
 e. în funcție de tehnologia culturii pentru care se execută:
 - lucrări de bază : arătura, afânare fărăîntoarcerea brazdei (paraplow, cizel), afânare
adâncă, arătura de desfundare;
 - lucrări de pregătire a patului germinativ, executate cu grape, freze, cultivatoare,
combinatoare, freze, tăvălugi, nivelatoare sau agregate complexe;
 - lucrări de întreținere a ogoarelor, efectuate cu grape, combinatoare, cultivatoare,
tăvălugi;
 - lucrări de întreținere a culturilor, executate cu cultivatoare (prașile mecanice, bilonat),
grape, freze etc.
 f. în funcție de plantele pentru care se execută: lucrări ale solului pentru cereale de
toamnă, pentru cereale de primăvară, pentru prășitoare etc.

46
4. Arătura: Definitie, Obiective
Prin arătură se înțelege lucrarea de tăiere, desprindere, comprimare, întoarcere, deplasare
laterală, mărunțire, amestecare și afânare a unui strat de sol de la suprafață, cu secțiune
determinată, numit brazdă.

Arătura este considerată cea mai importantă lucrare a solului, fiind numită și lucrarea de
bază. Prin arătură se urmărește încorporarea stratului de sol pulverizat de la suprafață, cu
structura distrusă, în adâncime, unde sunt condiții pentru refacerea agregatelor structurale și se
aduc în stratul superficial sol structurat, săruri și coloizi levigați.
Aceasta asigură crearea condițiilor optime pentru realizarea, prin lucrările ulterioare, unui
pat germinativ corespunzător, a unui semănat uniform și de calitate.
Prin arătură se încorporează miriștea, resturile vegetale, buruienile și semințele scuturate pe
sol, contribuind la combaterea acestora și în special a celor perene, cu înmulțire vegetativă. Prin
încorporarea resturilor vegetale, pe care se dezvoltă formele de înmulțire ale diferiților agenți
patogeni, se contribuie la reducerea atacului de boli și dăunători în anul următor; în același timp,
sunt distruse cuiburile de rozătoare și insecte.
Arătura afânează solul și îi mărește volumul cu 20-30%, în funcție de construcția plugului,
natura terenului, conținutul în apă, structurăș.a. Odată cu afânarea, se produce și schimbarea
aerului din sol, se favorizează circulația acestuia și se produce o încălzire a straturilor mai
adânci, fapt important mai ales în zonele umede și reci.
Un alt obiectiv care se urmărește prin executarea arăturii este înmagazinarea și păstrarea
apei în sol. În zonele cu precipitații abundente, arăturile, în special cele adânci, urmăresc
prevenirea stagnării apei la suprafața solului, favorizând infiltrarea acesteia în profunzime și în
același timp o aerație mai bună a solului. În solul afânat, rădăcinile plantelor pătrund și se
ramifică cu ușurință, explorând un volum mai mare și asigurând o aprovizionare mai bună cu
apăși elemente nutritive.
Pe terenurile înclinate, arăturile executate de-a lungul curbelor de nivel reduc cantitatea de
apă scursă spre aval cu 40 – 60%, determină creșterea cantității de apă care se infiltrează,
contribuind la reducerea fenomenului de eroziune precum și a pierderilor de substanțe nutritive.
Arătura, prin modificarea regimului de apă, aer și temperatură determină crearea unor
condiții favorabile pentru activitatea microorganismelor utile.

47
5. Condiţii care determină calitatea arăturii
Calitatea arăturii depinde de o serie de factori, între care mai importanți sunt construcția
plugului, însușirile fizice și starea culturală a solului, clima și mersul vremii, adâncimea
arăturii, raportul între adâncimea și lățimea brazdei, viteza de lucru etc.
Construcția plugului. Plugurile sunt formate din următoarele părți componente: organele
de lucru (cuțitul, brăzdarul, cormana, antetrupița și scormonitorii) și organele auxiliare (cadrul,
organele de deplasare, de prindere, reglare, conducere etc.) (fig. 2.1).

Părțile componente ale trupiței


a - cormană culturală; b – cormană cilindrică
1- brăzdar; 2- cormană; 3- cormană suplimentară; 4- prelungitorul aripii cormanei; 5-
prelungitorul pieptului cormanei; 6- plaz; 7- bârsă;
8- scormonitor.
Brăzdarul, cormana, plazul și prelungitorul de cormană se fixează pe un suport numit
bârsăși formeazăîmpreună trupița sau corpul de plug.
Trupița reprezintă organul principal de lucru al plugului și ca urmare a acțiunii acesteia,
brazda de sol este mărunțită, afânatăși răsturnată.
După forma și domeniul de utilizare, cormanele se pot grupa în cilindrice, elicoidale și
intermediare; cele din urmă pot fi culturale și semielicoidale (fig. 2.2).
Cormanele cilindrice, fac ca solul ridicat pe cormană să fie supus unui proces de mărunțire
continuuă. Aceste cormane nu răstoarnă complet brazda, dar o mărunțesc bine, motiv pentru care
sunt utilizate mai ales pe solurile afânate, nisipoase, neînțelenite.
Cormanele elicoidale, asigură o răsturnare foarte bună a brazdei, cu aproape 180o, dar fără
o mărunțire corespunzătoare, care se desăvârșește prin lucrări ulterioare cu alte unelte și mașini
agricole, ca grapele sau combinatoarele. Se utilizează pe solurile grele și pe terenuri cu resturi
vegetale în cantitate mare, în vederea unei bune încorporări a acestora.

48
Figura. 2.2- Principalele tipuri de cormane
a- cilindrică; b- culturală; c- semielicoidală; d- elicoidală.

Datorită deficiențelor menționate, cormanele complet cilindrice și complet elicoidale se


folosesc rar, cele mai utilizate fiind cormanele intermediare.
Cormana culturală este cilindricăîn prima parte, iar aripa terminală este răsucită elicoidal,
rezultând o răsturnare a brazdei mai bună decât la cele cilindrice. Cormanele culturale lucrează
bine pe toate tipurile de sol, cu excepția celor nisipoase, fiind utilizate în construcția plugurilor
de destinație generală.
Cormana semielicoidală se caracterizează prin variații mai mari ale unghiurilor, rezultând
un efect de răsturnare pronunțat dar o capacitate de mărunțire mai redusă. Aceste cormane sunt
recomandate pe terenurile înțelenite, în care răsturnarea brazdei este mai dificilă.
În scopul îmbinării capacității de mărunțire cu efectul de răsturnare a cormanelor culturale
și semielicoidale, se construiesc cormane combinate cultural - semielicoidale, la care partea
inferioară a suprafeței este de tip cultural, cu efect pronunțat de mărunțire, iar partea superioară
este de formă semielicoidală, cu efect mai pronunțat de răsturnare.
Tipul de sol, influențează în primul rând prin textură, structură, și umiditate.
Molisolurile, clasă din care fac parte cernoziomurile, solurile cenușii, determină o arătură
de calitate, deoarece au o textură mijlocie, o structură bună, alături de o permeabilitate pentru
apăși o capacitate de reținere ridicate. Aceste soluri au un interval optim de arat mult mai larg
comparativ cu alte clase texturale, iar calitățile lor tehnologice bune reduc efectele negative care
se manifestă atunci când sunt lucrate în afara intervalului optim de umiditate.
Argiluvisolurile, clasă din care fac parte solurile brun roșcate, brune luvice, brune
argiloiluviale, datorită conținutului mai ridicat în argilă, redus în humus și calciu, cu valori
reduse ale stabilității hidrice, determină o calitate mai scăzută a areăturii. Intervalul optim de
umiditate al acestor soluri este mai restrâns și se formează frecvent hardpan.
Pe solurile halomorfe, de tip solonceac, soloneț, adâncimea areăturii, răsturnarea brazdei și
epoca de executare sunt limitate datorită conținutului ridicat de săruri și de argilă. La umiditate
scăzută, aceste soluri sunt foarte compacte, rezultând bulgări, iar în stare umedă se formează
curele, greu de mărunțit și bulgări mari.
Însușirile fizico-mecanice ale solului. Calitatea arăturii este influențată de proprietățile
fizico-mecanice ale solului - coeziunea, adeziunea, plasticitatea ș.a. care, la rândul lor, depind de
umiditatea solului, compoziția mecanică, structură, natura cationilor adsorbiți etc.
La solurile argiloase, conținutul în apă influențează foarte mult coeziunea, adeziunea și
plasticitatea. Aceste soluri se lucreazăîn condiții optime când umiditatea reprezintă 20-22% din
greutatea solului absolut uscat, sau 40-60% din valoarea capacității pentru apă capilară. Dacă
solul se lucrează la o umiditate mai ridicată decât cea menționată, brazdele nu se mărunțesc,
rezultând curele, care se mărunțesc ulterior foarte greu și cu un consum ridicat de energie.
Executarea arăturii la o umiditate prea scăzută, determină apariția bolovanilor, pentru a căror
mărunțire este nevoie ulterior de un număr mare de treceri cu grapele, tăvălugii etc.
În consecință, momentul optim de lucru al acestor soluri este de scurtă durată, iar
executarea lucrărilor în afara intervalului de umiditate recomandat are ca rezultat formarea unui
pat germinativ necorespunzător, o răsărire cu goluri și evident o producție mai mică.
Solurile nisipoase, având coeziunea, adeziunea și plasticitatea reduse, deci mai puțin
influențate de umiditate, se lucrează bine în condiții foarte variate. Aceste soluri se pot ara la un
conținut de umiditate de 12-30% din greutatea solului absolut uscat sau 20-85% din capacitatea

49
pentru apă capilară. Având în vedere cele menționate, se poate afirma că solurile nisipoase se
lucrează bine atât în stare umedă cât și în stare uscată.
Calitatea arăturii este influențatăși de gradul de structurare al solului. Cu cât un sol este
mai bine structurat, cu atât intervalul de umiditate la care se poate lucra, în condiții bune, este
mai mare, iar coeziunea, adeziunea și plasticitatea au valori medii, având drept consecință, o
rezistență mică la efectuarea arăturii.
Starea culturală a solului. Solurile care au o stare culturală bună, lucrate rațional și
fertilizate în anii anteriori, în special cu îngrășăminte organice, se lucrează mai ușor și mai bine,
în comparație cu cele aflate într-o stare culturală necorespunzătoare. Miriștea înaltă, buruienile
mari și numeroase, resturile vegetale, determină o arătură de calitate necorespunzătoare. Din
acest motiv, înainte de efectuarea arăturii, aceste terenuri trebuiesc lucrate cu grapa cu discuri,
prin una sau două treceri, pentru a fragmenta resturile organice și a asigura încorporarea lor
completăîn sol.
Prezența grapei în agregatul de arat contribuie la obținerea unei arături de calitate,
realizează mărunțirea bulgărilor și nivelarea terenului.
Pentru aceasta, în agregat cu plugul se utilizează grapele stelate sau grapele cu colți.
Utilizarea grapelor este obligatorie în cazul arăturilor de vară pentru culturile de toamnă,
deoarece mărunțirea bulgărilor rezultați necesită eforturi mari, care, în același timp, contribuie la
ridicarea costului lucrării. Pe terenurile situate pe pante sau pe cele cu textură nisipoasă,
areăturile de toamnă nu trebuie executate în agregat cu grapele, pentru a favoriza infiltrarea în sol
a apei provenite din precipitații sau topirea zăpezii și a reduce riscul eroziunii hidrice.
Clima și mersul vremii.În zonele cu climat umed (zona forestieră), unde solurile sunt mai
levigate și aproape în permanență cu umiditate ridicată, arătura se execută mai greu și este de
calitate mai slabă. În zonele secetoase, de stepă, sau în anii secetoși, rezultă mulți bolovani și
arătura nu este de calitate. Cel mai bine se lucrează solurile din zonele de silvostepă, deoarece se
mențin o perioadă mai îndelungată de timp la o umiditate potrivită.
Umiditatea solului, în funcție de categoriile texturale, are valori optime pentru executarea
areăturii cuprinse între 8-26% la solurile cu textură nisipoasă, 12-22% la solurile cu textură
mijlocie și de 18-22% la solurile cu textură fină. Limitele optime ale umidității solului, inclusiv
intervalul optim de umiditate pentru efectuarea areăturii se restrâng odată cu creșterea
conținutului solului în argilă. Umiditatea influențează în special asupra gradului de întoarcere al
brazdei și al mărunțirii solului.
Dacă umiditatea este redusă, în condiții de secetă, rezultă bulgări, bolovani, brazda nu se
mărunțește, cresc rezistența la arat și consumul de energie. Pentru definitivarea patului
germinativ în astfel de situații, va fi nevoie de un număr mare de lucrări ulterioare și de un
consum mare de combustibil, dar costurile sunt întotdeauna mai mici în comparație cu
executarea arăturii pe sol umed.
Dacă umiditatea este ridicată, brazdele se întorc dar nu se mărunțesc și rămân sub forma
unor fâșii, numite “curele”, iar resturile vegetale nu sunt încorporate. Prin uscarea acestora se
pierd prin evaporate cantități mari de apă, solul se taseazăși adesea se formează hardpanul.
Acesta este un strat foarte tasat, care se formează la partea inferioară a stratului arabil, având o
grosime de 7-20 cm, foarte greu permeabil pentru aer, apăși rădăcinile plantelor.
Costurile arăturii executate în aceste condiții sunt mai ridicate datorită creșterii adeziunii
solului, a rezistenței la tracțiune și a patinării, iar ulterior acestea cresc datorită numărului mare
de treceri necesare pentru prelucrarea patului germinativ.

50
Relieful. Cele mai bune condiții pentru efectuarea unor arături de calitate se întâlnesc pe
terenurile plane. Cu cât panta terenului este mai mare, cu atât solul este mai neuniform din punct
de vedere textural, iar realizarea unor arături de calitate mai dificilă. Pe aceste terenuri este
necesară efectuarea arăturii de-a lungul curbelor de nivel și folosirea plugurilor reversibile.
Adâncimea arăturii trebuie să fie corelată cu grosimea orizontului arabil, pentru a nu fi
aduse la suprafață material nefertil, săruri sau pietriș.
Arăturile adânci sunt necesare pe terenurile îmburuienate, pe cele cu resturi vegetale
bogate, în timp ce pe terenurile neinfestate, pentru culturi de cereale păioase sau alte plante fără
înrădăcinare profundă, se pot executa arături superficiale.
Pe terenurile argiloase sunt recomandate arături adânci, deoarece contribuie la aerisirea
solului, dezvoltarea în profunzime a rădăcinilor plantelor și îmbunătățirea activității
microorganismelor.
Adâncimea arăturii trebuie să difere de la un an la altul pentru a se preveni formarea
hardpanului, care are o influență negativă asupra pătrunderii apei și rădăcinilor în sol.
Viteza de lucru influențează asupra calității arăturii și depinde de tipul de sol, panta
terenului, umiditatea momentană a solului, gradul de acoperire cu resturi vegetale, construcția
plugului ș.a. În mod obișnuit și având în vedere factorii menționați, viteza de lucru este
cuprinsăîntre 4,5 și 7 km/oră, fiind mai mică pe solurile ușoare sau pe cele nivelate anterior și
mai mare pe solurile mijlocii și grele. La o viteză de lucru ridicată, încorporarea resturilor
vegetale este parțialăși apar variații mari ale uniformității adâncimii de lucru.
Raportul între adâncimea și lățimea brazdei. O arătură de calitate se obține atunci când se
respectă un anumit raport între adâncimea și lățimea brazdei. Dacă lățimea este prea micăîn
raport cu adâncimea, solul se întoarce necorespunzător, iar dacă este prea mare nu se mărunțește
suficient.

51
6. Clasificarea arăturilor. Arătura cu plugurile cu cormană, cu discuri şi fără cormană
(paraplow )
Arăturile se clasifică după mai multe criterii și anume:
 - după construcția plugului : arături executate cu plugurile cu cormanăși subsolier, cu
antetrupiță, cu discuri, fără cormană;
 - după adâncimea de executare : arături superficiale, adânci, foarte adânci și de
desfundare;
 - după epoca de executare : arătură de vară, toamnă, iarnăși primăvară;
 - după sensul de răsturnare a brazdelor (metoda de executare): arătură cu întoarcerea
brazdei spre dreapta (normală), cu întoarcerea brazdei succesiv spre dreapta și spre stânga
(netedă) și arătură cu întoarcerea brazdei concomitent spre dreapta și spre stânga.
În funcție de construcția plugului, arăturile se clasificăîn arături executate cu plugul
obișnuit cu cormană, arături cu plugul prevăzut cu cormanăși subsolier, arături cu plugul cu
antetrupiță, cu plugul cu discuri și cu plugul fără cormană (paraplow).
Efectuarea arăturii cu plugul obișnuit cu cormană, la care răsturnarea brazdelor se face
într-o singură parte, spre dreapta, se practică pe suprafețe mari. În timpul aratului cuțitul, sub
formă de disc, execută tăierea brazdei în plan vertical și delimitează zona arată de cea nearată iar
brăzdarul taie brazda în plan orizontal, la nivelul adâncimii de lucru. Pe măsura înaintării
plugului, brazda se ridică pe suprafața curbată a cormanei, unde se fragmentează, se mărunțește,
se amestecăși se întoarce, iar solul arat devine afânat. Elementele care condiționează calitatea
arăturii executate cu plugul cu cormană sunt reglajele plugului, viteza de lucru, umiditatea
solului și starea culturală a terenului.
Cormanele cilindrice dau rezultate bune pe solurile ușoare, cele universale (culturale) pe
solurile cu textură mijlocie iar cele cultural-semielicoidale (combinate) pe solurile grele și
compacte. Pe terenurile cu resturi vegetale bogate se recomandă utilizarea plugurilor cu cormană
semielicoidală iar pe solurile înțelenite, cele mai bune rezultate se obțin prin folosirea plugurilor
cu cormană elicoidală.
Calitatea arăturii executată cu plugul cu cormană se îmbunătățește prin montarea aripii
suplimentare, a prelungitorului aripii cormanei sau a prelungitorului pieptului cormanei; acestea
sunt piese detașabile, care îmbunătățesc performanțele cormanei și în acelaș timp pot fi
schimbate ușor și cu costuri reduse în caz de uzură.
Efectuarea arăturii cu plugul cu discuri. Plugurile cu discuri au organele active sub forma
unor discuri concave, cu diametrul de 650-850 mm, grosimea 6-7,5 mm, dispuse înclinat față de
direcția de înaintare cu unghiuri de 40-45oși față de planul vertical cu unghiuri de 15-25o.
Aceste pluguri au următoarele avantaje:
 - pot fi utilizate fără nici un risc pe solurile cu pietre și rădăcini;
 - au o uzură lentă datorită rotației discurilor;
 - întreținerea este rapidăși simplă, fiind mai economice în exploatare decât plugurile cu
cormană;
 - forța de tracțiune necesară este mai mică cu 15- 20% față de plugurile cu cormană;
 - încorporarea rapidăîn sol a resturilor vegetale (paie, îngrășăminte verzi etc.).
Plugurile cu discuri au ca dezavantaje tendința mai redusă de pătrundere în sol față de
plugurile cu trupiță, motiv pentru care sunt necesare modele cu masă mare, ceea ce le
afecteazăprețul, întoarcerea solului este incompletă, adâncimea de lucru este relativ limitată, iar
solul se îmburuienează mai puternic.

52
Efectuarea arăturii cu plugul fără cormană (paraplow). Aceste pluguri au caracteristic
faptul că trupițele au fost înlocuite cu organe active destinate să afâneze solul, fără a-l întoarce.
Arăturile fărăîntoarcerea brazdei se recomandă a fi utilizate în următoarele situații:
 - pe terenurile în pantă, pentru păstrarea resturilor vegetale la suprafață, în vederea
reducerii cantității de apă care se scurge, creșterea cantității de apă care se infiltrează sol și a
reducerii fenomenului de eroziune;
 - pentru pregătirea patului germinativ în condiții de secetă sau pe terenuri tasate,
evitându-se formarea de bolovani pentru a căror mărunțire sunt necesare ulterior numeroase
treceri cu grapele sau alte mașini agricole;
 - pe terenurile sărăturate, pentru a evita aducerea la suprafață a sărurilor din straturile mai
profunde;
 - pe terenurile nisipoase, pentru a menține miriștea la suprafață, cu rol în reducerea
eroziunii eoliene.

53
7. Arătura cu : plugul cu antetrupiţă, cu plugul cu cormană şi subsolier
Efectuarea arăturii cu plugul cu antetrupiță. Antetrupița are aceeași formă ca și trupița,
numai că are dimensiuni mai reduse. Ea se fixeazăîn fața trupiței și lucrează la 1/2 din
adâncimea și 2/3 din lățimea de lucru ale acesteia.
Are rolul de a îmbunătăți calitatea arăturii prin răsturnarea stratului superficial, cu structură
distrusă sau cu resturi vegetale, pe fundul brazdei, unde va fi acoperit de stratul de sol
structurat, adus la suprafață de trupița principală, care lucrează la o adâncime de 25-30 cm
(fig. 2.5).

Figura 2.5 - Executarea arăturii cu plugul cu antetrupiță

a - schema de montare a antetrupiței


b - procesul de lucru al plugului cu antetrupiță

Concomitent, sunt încorporate la o adâncime de unde nu mai pot să răsară, semințele de


buruieni, precum și larve, ciuperci sau buruienile aflate în diferite faze de dezvoltare .
Plugul cu antetrupiță se recomandă a fi folosit în cazul luării în cultură a terenurilor
înțelenite, la desființarea lucernierelor, pajiștilor naturale sau trifolienelor. Prin folosirea
antetrupiței crește rezistența la arat și în consecință consumul de combustibil, compensate
însă de calitatea mai bună a arăturii. Acest tip de plug, trebuie exploatat cu atenție, pentru
căîn terenuri cu multe resturi vegetale, îmburuienate, se înfundă ușor.

Efectuarea arăturii cu plugul cu cormanăși subsolier (scormonitor). Subsolierul


(scormonitorul) are formă de daltă sau săgeată dublă, fixat pe un suport în spatele fiecărei trupițe.
Rolul subsolierului este de a afâna stratul subarabil pe o adâncime de 10-15 cm, fără ca acesta să
fie întors și adus la suprafață (fig. 2 3).

Figura 2.3 - Trupițe prevăzute cu subsolier (scormonitor)


a - fixați în spatele trupiței
b - fixați lateral
54
Cormana executăîntoarcerea și mărunțirea brazdei, iar subsolierul distruge hardpanul
format la adâncimea de 30-40 cm, favorizând pătrunderea aerului, apei și a rădăcinilor în
straturile mai profunde ale solului, îmbunătățind astfel proprietățile fizice, chimice și biologice
ale acestuia (fig. 2.4).

Figura 2.4- Executarea arăturii cu plugul cu subsolier (scormonitor)

Acest tip de arătură se recomandă pe solurile grele, care au tendința de a forma hardpan, pe
solurile acide, pe cele sărăturate, cu strat arabil subțire, pentru a nu aduce la suprafață sol nefertil
sau săruri nocive din orizontul subarabil sau pe terenuri în pantă supuse eroziunii, care au
orizontul A subțire.
Arătura cu subsolier se recomandă să se execute odată la 2-4 ani, vara pentru culturile de
toamnăși toamna pentru culturile de primăvară.

55
8. Clasificarea arăturilor după adâncimea de executare
Adâncimea arăturii are două componente, agrotehnicăși energetică, iar aprecierea ei nu se
poate face decât având în vedere ambele elemente.
Din punct de vedere agrotehnic, adâncimea arăturii trebuie să asigure formarea unui strat
afânat, cu o bună permeabilitate pentru apăși aer, care să permităînmagazinarea apei, dezvoltarea
normală a rădăcinilor, încorporarea semințelor de buruieni și a resturilor organice etc.
Adâncimea arăturii trebuie să difere de la un an la altul, de la o parcelă la alta, în funcție de
condițiile pedoclimatice, starea culturală a terenului și cerințele plantelor cultivate.
Pe fiecare parcelă, de la un an la altul, se recomandă modificarea adâncimii de executare a
arăturii pentru a se evita formarea hardpanului, care apare ca urmare a executării arăturii an după
an la aceeași adâncime, sub zonele pe care se sprijină plazul plugului.
Pe solurile podzolice, la care stratul de humus este subțire, arătura adâncă are consecințe
nefavorabile, determinând încorporarea stratului fertil și aducerea la suprafață a unui strat sărac
în elemente nutritive, cu reacție acidăși cu structură distrusă. Pe aceste soluri, arătura se execută
până la nivelul stratului cu humus, iar orizontul inferior se afânează cu subsolierul, montat în
spatele fiecărei trupițe. În acest strat afânat vor pătrunde aerul și rădăcinile plantelor și se va
intensifica activitatea microbiologică, având ca efect creșterea fertilității. Creșterea adâncimii
arăturii se va face treptat, în cursul anilor următori, concomitent cu aplicarea de îngrășăminte
organice și amendamente.
Pe solurile halomorfe, la care conținutul de săruri este mai mare la suprafață, se recomandă
arăturile adânci, cu întoarcerea brazdei, pentru a încorpora în profunzime stratul bogat în săruri.
Dacă stratul bogat în săruri se aflăîn profunzime, se recomandă executarea de arături
superficiale și afânarea stratului subarabil cu ajutorul subsolierilor fixați pe plug.
În funcție de adâncimea de executare, arăturile sunt clasificate în: dezmiriștiri, superficiale,
normale, adânci, foarte adânci și de desfundare.
Dezmiriștirea se execută la adâncimea de 10-12 cm, pe suprafețele acoperite cu miriște,
rămase după recoltarea cerealelor păioase sau a altor culturi, în condiții de secetă, când datorită
umidității reduse din sol nu se poate executa arătura de vară. Între avantajele dezmiriștirii
amintim faptul că afânează solul, reduce pierderile de apă prin evaporare, favorizeazăpătrunderea
și păstrarea în sol a apei provenite din precipitații, distruge buruienile și stimulează germinația
semințelor de buruieni din stratul superficial, facilitând distrugerea acestora prin arătura de vară
sau de toamnă. Epoca de executare optimă este imediat după recoltarea plantei premergătoare,
când solul se lucreză ușor.
Arăturile superficiale se execută la adâncimea de 15-18 cm având rolul de a distruge
buruienile, de a favoriza infiltrarea apei provenite din precipitații, încorporarea în sol a resturilor
vegetale și a îngrășămintelor împrăștiate în prealabil pe suprafața solului.
Arăturile superficiale se executăîn următoarele situații:
- după recoltarea culturilor timpurii, vara, în condiții de secetă, când nu se pot executa
arături adânci;
- în toamnele secetoase, în vedera semănatului cerealelor păioase de toamnă, după
premergătoare târzii;
- primăvara devreme, când din anumite motive nu s-au putut executa arături de toamnă;
- la pregătirea terenului pentru culturile succesive;
- pe terenurile pe care culturile de toamnă au fost compromise și este necesară pregătirea
unui nou pat germinativ pentru a semăna;

56
- pe suprafețele care nu au fost dezmiriștite la timp și pe care nu se poate executa arătura de
vară;
- în toamnele secetoase, pe terenuri grele, în vederea semănatului culturilor de toamnă;
- la întoarcerea lucernierelor, a pajiștilor naturale sau cultivate, cu scopul de a crea condiții
de uscare pentru coletele leguminoaselor perene și rizomii unor ierburi;
- în sistemul de lucrări pentru combaterea pirului.
În toate situațiile, arătura superficială se executăîn agregat cu grapa stelată sau cu grapa cu
colți reglabili.
Arăturile normale se efectuează la adâncimea de 18-20 cm, imediat după recoltarea plantei
premergătoare; pot fi executate pe toate tipurile de sol, cu și fără resturi vegetale dar întotdeauna
în agregat cu grapa stelată sau cu colți.
Arăturile normale se recomandă a fi utilizate în următoarele situații:
- după premergătoare timpurii (mazăre, in, cereale păioase, cartofi timpurii, borceag ș.a),
vara, pentru culturi care se vor semăna toamna sau primăvara următoare;
- după premergătoare târzii, de toamnă (soia, porumb, sfeclă pentru zahăr, floarea soarelui,
cartof), pe suprafețe care urmează a fi semănate cu grâu, orz sau secară de toamnă;
- pentru culturi succesive.
Arăturile adânci se execută la o adâncime de 21-30 cm, în funcție de condițiile concrete
din teren.
Acestea se execută la o adâncime cuprinsăîntre 21 și 25 cm, pe terenurile afânate, cu o
stare culturală bună, cu puține resturi vegetale la suprafață, pentru culturile de primăvară (soia,
fasole etc).
Adâncimea va oscila între 26 şi 30 cm în următoarele situații:
- pentru culturile de rădăcinoase, tuberculifere, lucernă, porumb etc.
- pe solurile cu textură argiloasă, compacte;
- pe terenurile îmburuienate, cu numeroase resturi organice la suprafață;
- atunci când arătura se execută toamna, pentru culturi care vor fi semănate primăvara;
- pentru combaterea unor buruieni care se înmulțesc puternic pe cale vegetativă, ca pirul
(Cynodon dactylon), volbura (Convolvulus arvensis) etc.
- de asemenea, acest tip de arătură se recomandă pentru încorporarea în sol a gunoiului de
grajd.
Se recomandă ca adâncimea arăturii adânci să alterneze de la un an la altul, evitându-se
formarea hardpanului și consumuri mari de combustibil.
Efectul arăturii adânci durează 2-3 ani, interval după care se impune repetarea acesteia,
concomitent cu aplicarea de materie organică, pentru a exista un echilibru între procesele de
mineralizare şi humificare din sol.
Arătura foarte adâncă se execută la 31-40 cm, pe solurile pe care se dorește ameliorarea
radicalӑ a proprietӑților fizice ale solurilor, în următoarele cazuri:
 - periodic, la 3-5 ani, pe solurile argiloase, lăcoviști, care necesită o afânare profundă
pentru îmbunătățirea regimului aero-hidric;
 - pe soluri cu exces de umiditate, bogate în materie organică, având rolul de a îmbunătăți
infiltrarea apei, aerisirea și favorizarea proceselor de descompunere a materiei organice și
ameliorarea regimului apei, aerului și substanțelor nutritive;
 - pe soluri nisipoase, unde dau sporuri de producție ridicate (L Pop, 1977).

57
Nu se vor executa arături foarte adânci pe solurile bogate în materie organicăși în special pe
lăcoviști, unde, prin încorporare adâncă, materia organică se descompune în condiții anaerobe,
rezultând bisulfură de fier (marcasită
Din acest motiv, adâncirea stratului arabil pe astfel de soluri se va face treptat, cu maxim 4-5 cm
la fiecare arătură sau prin utilizarea plugului echipat cu subsolier.
Arătura de desfundare se execută cu pluguri speciale, la adâncimea de 50-80 cm. Acest tip
de arătură se executăîn vederea ameliorării stării fizice a solurilor pentru înființarea pepinierelor
și a plantațiilor pomiviticole, pentru ameliorarea crovurilor din zonele cu soluri brun-roșcate,
brune de pădure sau a terenurilor greu permeabile și compacte.
Prin arătura de desfundare orizontul superior este încorporat la adâncime mare și se aduce
la suprafață sol din orizontul B, uneori chiar C. Aceste orizonturi pot să conțină substanțe
insolubile, uneori chiar nocive pentru plante, motiv pentru care înainte de executarea lucrării
solul trebuie cercetat amănunțit, evitând aducerea la suprafață a unui strat cu însușiri
nefavorabile.
Se mărește permeabilitatea solului pentru apăși aer, se intensifică activitatea biologicăși
procesele de oxidare a produșilor incomplet oxidați, nocivi pentru plante, iar semințele de
buruieni sunt încorporate la o adâncime de unde nu mai pot germina.
Concomitant, se încorporeazăîngrășămintele organice și chimice, în doze mai mari decât
cele obișnuite, iar pe solurile podzolice se aplică amendanmente pentru corectarea reacției
solului.
Epoca de executare optimă este în general vara, dar se poate lucra și toamna, fiind necesar
ca până la plantare să existe un interval de 2-3 luni, timp în care are loc oxidarea substanțelor
neasimilabile sau chiar toxice aduse din orizonturile profunde.
Lucrarea se execută cu pluguri speciale pentru desfundat, numite pluguri balansiere (PBD-
60, PBD-80), în agregat cu tractoare de putere mare.
Efectul desfundării se menține un număr de 5-7 ani și asigură sporuri ridicate de producție
datorită valorificării superioare a îngrășămintelor și amendamentelor, urmare a amestecării lor
foarte bune cu solul.

58
9. Clasificarea arăturilor după epoca de executare

După epoca de executare, deosebim arături de vară, de toamnă,de primăvarăși de iarnă.


Arătura de vară se execută la începutul sau în cursul verii, după recoltarea culturilor
timpurii ca borceagurile, rapița, orzul, grâul de toamnă, mazărea, cartoful timpuriu ș.a. Acastă
arătură se face pentru culturi succesive, de toamnă sau pentru cele care se vor semăna în
primăvara anului următor.
Arăturile de vară au o serie de avantaje, printre care:
 - înmagazinarea și păstrarea apei provenite din precipitații; în toamnă, terenurile arate din
vară au cu 10-20% mai multă apă decât terenurile pe care nu s-a efectuat această arătură (C.
Pintilie, 1989);
 - favorizează creșterea conținutului în nitrați; toamna, înainte de semănat, terenurile care
au fost arate din vară conțin o cantitate mai mare de nitrați, în comparație cu terenurile care s-au
arat toamna;
 - contribuie la distrugerea buruienilor și încorporarea semințelor acestora la o adâncime
de unde nu mai pot răsări; sunt încorporate, de asemenea, miriștea și alte resturi vegetale,
amendamentele și îngrășămintele;
 - determină sporuri importante de producție, în special la culturile păioase de toamnă.
Pentru ca arătura de vară să aibă avantajele mai sus enumerate, trebuie ca aceasta să se
execute în agregat cu grapa stelată, pentru mărunțirea bulgărilor, nivelarea și așezarea terenului.
De asemenea, trebuie executată imediat după recoltarea plantei premergătoare, sau în flux
continuu, întrucât orice întârziere, în special în anii și zonele secetoase, determină pierderi mari
de apă din sol iar arătura rezultată este de calitate necorespunzătoare.
Adâncimea de executare a arăturii de vară depinde de planta care urmează a fi cultivată,
umiditatea solului, tipul de sol ș.a. În mod obișnuit, pentru culturile păioase de toamnă se execută
arături la adâncimea de 20-22 cm iar pentru culturile de succesive se lucrează la adâncimea de
15-18 cm. Pentru culturile de primăvară arăturile se execută la adâncimi cuprinse între 21-25 cm
pentru soia, fasole și 25-30 cm pentru porumb, floarea soarelui, cartof sau sfeclă pentru zahăr.
Arătura de toamnă, se execută după premergătoare târzii (porumb, floarea soarelui, cartof,
sfeclă pentru zahăr, soia șa.), pentru culturi care se seamănă toamna sau primăvara.
Pentru culturile de toamnă, grâu de toamnă, orz, secară, arătura se execută imediat după
recoltarea plantei premergătoare, la adâncimea de 18-22 cm, în agregat cu grapa stelată.
Pentru culturile de primăvară, adâncimea arăturii variazăîntre 21-30 cm, în funcție de
planta cultivată, gradul de îmburuienare, tipul de sol ș.a. așa cum a fost prezentat anterior.
Arătura executată toamna pentru culturile de primăvară are următoarele avantaje:
- infiltrarea și acumularea apei provenită din precipitațiile căzute în sezonul rece;
- încorporarea în profunzime a semințelor de buruieni și a unor germeni precum și
aducerea la suprafață a altora, care sunt distruși de gerurile din timpul iernii;
- sunt încorporate îngrășămintele chimice și organice, amendamentele și resturile vegetale;
- solul afânat prin arătura de toamnă se încălzește mai repede primăvara și poate fi pregătit
în condiții bune pentru semănat.
Arăturile de primăvară sunt contraindicate pentru condițiile din țara nostră, deoarece
primăverile sunt scurte, secetoase și cu vânturi care determină pierderi mari de apă din rezerva
acumulatăîn perioada rece.
De asemenea, volumul de lucrări care trebuie executat în câmp este mare, iar semănatul
culturilor trebuie făcut repede.
59
În plus, producțiile obținute pe suprafețele arate în primăvară sunt mai mici comparativ cu
cele obținute pe terenurile arate din toamnă.
Având în vedere căîn România, în fiecare primăvară, se seamănă peste 5 milioane hectare,
executarea tuturor lucrărilor în epoca optimă se poate face numai pe terenuri arate deja din vara
sau toamna anului precedent.
Arătura de primăvară se execută pe suprafețele pe care nu s-a putut efectua arătura de
toamnă sau în zonele umede, unde nu se pune problema pierderii apei din sol prin evaporare.
În aceste cazuri, arătura se va executa cât mai timpuriu, în agregat cu grapa stelatăși la o
adâncime de 16-20 cm, pentru a reduce pierderile de apă din sol.
Pe solurile ușoare, arătura de primăvară poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu
discuri, care are o productivitate mai mare.
Arăturile de iarnă se executăîn condiții extreme, când datorită unor condiții foarte
nefavorabile în toamnă, secetă, precipitații excesive, zăpadă timpurie, nu s-au putut efectua sau
încheia arăturile. Aceste arături se pot executa în ferestrele iernii, când solul nu este acoperit cu
zăpadăși nici înghețat, sau este înghețat numai la suprafață. Calitativ, aceste arături sunt
inferioare celor de toamnă dar superioare celor efectuate primăvara.

60
10. Clasificarea arăturilor după sensul de răsturnare al brazdei
În funcție de sensul de răsturnare al brazdelor și modul de deplasare al agregatelor,
deosebim arătura în lături, arătura la cormană, arătura mixtă, arătura într-o singură parte (netedă)
și în spinări (creste).
Arătura în lături (la margini sau în două părți). Agregatul intrăîn lucru pe partea dreaptă
a parcelei, răsturnând brazda spre dreapta, pe teren nelucrat, formându-se astfel o coamă. La
capătul parcelei, plugul este scos din brazdă, se deplaseazăîn gol și începe a doua cursă, în sens
invers, pe cealaltă margine a parcelei, aruncând brazda tot pe teren nelucrat și formând o a doua
coamă.
Se continuă astfel până se termină de arat întreaga parcelă, iar la sfârșit va rezulta câte o
coamă la fiecare margine și o rigolă la mijloc.
Arătura mixtă (combinată) se execută cu scopul de a reduce numărul denivelărilor. Pentru
aceasta, se va împărți sola în mai multe parcele egale ca lățime și se va alterna arătura în lături cu
arătura la cormană. În felul acesta prima brazdă rezultată de la arătura în lături va acoperi rigola
rămasă la marginea parcelei arate la cormană, iar terenul va fi mai puțin denivelat.
Arătura în spinări (creste) se recomandăîn zone cu climat umed, pe soluri podzolice și
terenuri înclinate, unde este necesară eliminarea excesului de apă. În acest scop, se împarte sola
în parcele cu lățimea de 15-20 m și fiecare parcelă se ară mai mulți ani la rând la cormană sau la
mijloc.
Ca urmare a repetării răsturnării brazdelor în aceeași direcție, parcelele devin mai
bombate la mijloc și apar șanțuri pe marginile longitudinale, prin care se scurge apa în exces.
Arătura într-o singură parte (netedă) se execută cu plugul reversibil. Acesta răstoarnă
brazda în aceeași parte atât la dus cât și la întors, și, ca urmare, suprafața arăturii va fi netedă,
fără creste și coame (fig. 2.7).
Lucrând astfel, agregatul nu va face curse în gol, iar în final va rezulta o singură rigolă, la
marginea parcelei.
Această metodă de executare a arăturii este recomandată pe toate tipurile de sol și în toate
zonele, în special, pe terenuri în pantă supuse eroziunii, unde arătura se execută de-a lungul
curbelor de nivel.
Arătura în spinări (creste) se recomandăîn zone cu climat umed, pe soluri podzolice și
terenuri înclinate, unde este necesară eliminarea excesului de apă. În acest scop, se împarte sola
în parcele cu lățimea de 15-20 m și fiecare parcelă se ară mai mulți ani la rând la cormană sau la
mijloc.
Ca urmare a repetării răsturnării brazdelor în aceeași direcție, parcelele devin mai
bombate la mijloc și apar șanțuri pe marginile longitudinale, prin care se scurge apa în exces.

61
11.Aratura de desfundare

Desfundarea este o arătură executată cu întoarcerea brazdei, la adâncimi mari, de 50-80


cm, utilizând pluguri speciale, cu trupița foarte rezistentă.
Se deosebește de arătură prin adâncimea foarte mare la care se execută, influența mai
energică pe care o are asupra solului, scopul pentru care se face și intervalul mai mare de timp
între două lucrări consecutive (5 –20 ani).
Desfundarea se deosebește și de afânarea adâncă la care mobilizarea solului se face
fărăîntoarcerea brazdei.
Obiectivele lucrării de desfundare sunt multiple:
- mobilizarea profundă a solului în vederea înființării pepinierelor și a plantațiilor viti-
pomicole;
- ameliorarea unor soluri cu exces de umiditate sau cu un grad ridicat de compactare;
- încorporarea îngrășămintelor organice sau amendamentelor;
- este asociată cu alte măsuri de ameliorare a fertilității solurilor.
Efectele arăturii de desfundare sunt evidente în ceea ce privește afânarea în profunzime a
solului, amestecarea și omogenizarea orizonturilor de sol, creșterea permeabilității pentru apă și a
capacității de reținere a acesteia. Buruienile aflate în vegetație sunt combătute în totalitate, iar
prin încorporarea la mare adâncime (50-80 cm) a semințelor și a organelor vegetative de
înmulțire ale acestora, se reduce foarte mult gradul de îmburuienare.
Desfundarea mărește eficiența amendamentelor și determină o valorificare superioară a
îngrășămintelor, datorită amestecării lor cu o masă mare de sol, asigurând sporuri importante de
producție.
Efectul desfundării se menține o perioadă de 5-7 ani.
Epoca optimă de executare a lucrării este vara însă aceasta poate fi executatăși toamna
dacă terenul va fi utilizat pentru plantații sau culturi de primăvară. Având în vedere că
desfundarea presupune un consum foarte mare de energie, se recomandă executarea ei numai în
intervalul corespunzător maturității fizice a solului.
Intervalul de timp, între desfundat și plantat trebuie să fie de câteva luni, perioadăîn care
substanțe neasimilabile, uneori toxice, aduse din orizonturile B sau A/C la suprafața solului, au
timp să se oxideze. Orizonturile cu carbonat de calciu, chiar dacă nu sunt fertile, aduse la
suprafață au un efect favorabil asupra structurii solului, porozitații și a drenajului intern al
acestuia (Guș P. și colab.,1998).
Adâncimea de executare se stabilește după o cercetare amănunțită a profilului de sol, în
funcție de gradul de diferențiere al orizonturilor și a însușirilor solului pe profil, de tipul
plantațiilor etc. Solurile desfundate suferă modificări importante pe profil, încât ele se încadează
apoi într-o clasă specială, cea a solurilor desfundate.
Ca metodă de ameliorare a solurilor cu fertilitate scăzută, desfundarea este dificil de aplicat
pe suprafețe mari datorită prețului de cost ridicat.

62
Figura 2.8 - Schema constructivă a plugului balansier pentru desfundat - PBD-60 (după
Toma D., 1981)
1 - avantren; 2 -roată de câmp; 3 - roată de brazdă; 4 -cadru; 5 -brațe articulate; 6 -
trupiță; 7 - cuțit lung; 8 - antetrupiță; 9 - roată limitatoare de adâncime; 10 - scaun;
11 - volan; 12 - ax de antrenare; 13 - vârf daltă reglabilă reversibil.

Pentru realizarea desfundării se utilizează plugurile balansiere pentru desfundat PBD- 60


(fig. 2.8) sau PBD-80. Acestea sunt pluguri tractate, care lucreazăîn agregat cu tractoarele de 150
– 200 CP, pe terenuri cu panta până la 14 - 16o.

63
12.Afânarea adâncă

Afânarea adâncă este o lucrare executată fărăîntoarcerea, răsturnarea sau amestecarea


orizonturilor de sol, care are ca scop ameliorarea stării fizice, chimice și biologice a acestora prin
mărirea spațiului lacunar total al orizonturilor subiacente stratului arabil.
Stabilirea suprafețelor care necesită afânare adâncă are la bază criterii de natură
pedologică, climatică, geomorfologică, litologicăși hidrologică.
Pedologic. Din punct de vedere pedologic au prioritate solurile afectate de exces de
umiditate de natură pluvială, cum sunt cele podzolice, podzolite, argilo-iluviale, solonețuri,
lăcoviști etc. În perioadele ploioase, apa băltește sau se scurge la suprafață, deoarece au o
porozitate totală redusăși un grad ridicat de tasare, în special în orizonturile subarabile, ceea ce
împiedică infiltrarea apei în profunzime.
Au, de asemenea, prioritate, solurile cu un grad de compactare mai mare de 10% și o
permeabilitate scăzută pentru apăși aer.
Climatic. Afânarea adâncă este necesară pe solurile care au un bilanț hidric deficitar în
perioada iulie - septembrie și excedentar în perioada octombrie - martie.
Geomorfologic. Din punct de vedere geomorfologic, terenul trebuie să aibă o pantă sub
15%, pentru a fi posibilă utilizarea mașinilor și agregatelor care execută afânarea adâncă a
solurilor și de peste 2% pentru a permite scurgerile superficiale.
Litologic. Terenurile care vor fi afânate adânc trebuie să aibă un substrat care să nu
favorizeze alunecările.
Hidrogeologic. Condiția, care se impune din acest punct de vedere, este ca solurile să nu
fie afectate de influențe freatice în perioadele cu exces de umiditate. Pentru aceasta este necesar
ca adâncimea medie a apei freatice să fie peste 1,5 m.
Nerespectarea tuturor criteriilor menționate face ca practicarea afânării adânci pe
suprafețele respective să devină restrictivă.

ELEMENTELE TEHNICE ALE AFÂNĂRII ADÂNCI

La efectuarea afânării adânci prin scarificare se vor avea în vedere o serie de elemente
specifice dintre care menționăm adâncimea de afânare, lățimea de lucru a unei piese active,
distanța între organele active, direcția de executare și periodicitatea efectuării lucrării.
Adâncimea de afânare (h). În funcție de poziția stratului impermeabil, grosimea acestuia,
mașinile și utilajele folosite, deosebim:
 - afânare de mică adâncime (până la 40 cm);
 - afânare de adâncime mijlocie (între 40-80 cm);
 - afânare de adâncime mare (peste 80 cm).
O cerință importantă este respectarea uniformității adâncimii de lucru, în special pe solurile
afectate temporar de exces de umiditate și pe cele amenajate cu diferite sisteme de drenaj, pentru
îmbunătățirea scurgerii apei în exces spre coloana de drenaj.
Lățimea de lucrua unei piese active (l) depinde de adâncimea de afânare, tipul utilajului și
elementele sale constructive.
Între aceste două elemente, adâncimea (h) și lățimea de lucru (l) (fig. 2.9 a), există relația:

64
l = 2 h

Figura 2.9 – Elementele


tehnice ale afânării
adânci (scarificării)
a - secțiune de sol afânat;
b - distanța între organele
a. b. active ale scarificatorului.

Distanța între două organe active (d) trebuie astfel aleasăîncât să asigure afânarea unei
suprafețe cât mai mari, pe întreaga adâncime de lucru. Între lățimea de lucru a unei piese active
(l) și distanța între două organe active (d) există relația:
d = (0,5 - 0,7)  l (fig. 2.9 b)
În mod obișnuit, distanța între organele active oscileazăîntre 1 – 1,5 m.
Direcția de executare se recomandă să fie perpendiculară pe canalul de desecare,
permițând astfel scurgerea mai bună a apei. Pe terenurile compacte se recomandă ca afânarea să
se execute pe două direcții perpendiculare, iar pe terenurile înclinate, paralel cu direcția generală
a curbelor de nivel, pentru a reduce fenomenul de eroziune.
Periodicitatea efectuării lucrării. Rezultatele cercetărilor precum și experiența practică au
evidențiat că lucrarea de afânare adâncă trebuie repetată la interval de 3-5 până la 7 ani.

EFECTELE AFÂNĂRII ADÂNCI

Afânarea adâncă este o lucrare a solului importantă, care determină modificări fizice,
chimice și biologice semnificative.
Efectele fizice constau în creșterea porozității totale pe adâncimea afânată cu 2,5 - 6,0%,
fapt care influențează pozitiv permeabilitatea pentru apă a solului. Astfel, o reducere a gradului
de tasare de la 1,60 g/cm3 la 1,00 g/cm3, determină o creștere a vitezei de infiltrare a apei de
1000 - 1500 ori (tab. 2.4). S-a stabilit că prin reducerea tasării cu 0,1 g/cm3, cantitatea de apă
accesibilă plantelor crește cu 10%.
Reducerea gradului de tasare prin afânare adâncă determină o micșorare a valorilor
coeficientului de ofilire și o creștere a cantității de apă care poate fi utilizată de către plante,
creșterea difuziunii CO2, reducerea conductivității calorice și, în special, o scurtare a perioadei
cât solurile sunt reci.
Pe suprafețele înclinate, afânarea adâncă determină, ca urmare a îmbunătățirii infiltrării și
reținerii apei, o reducere a cantității de apă scursă la suprafața solului, a coeficientului de
scurgere și, deci, a debitelor specifice pe un anumit teritoriu.
Tabelul 2.4
Influența afânării adânci asupra vitezei de infiltrație (cm/s)
(I. Nițu și colab.,1988)
Adâncimea (cm)
Lucrarea solului 0-20 20-40 40-60
Arat la 20-22 cm 0,0020 0,0002 0,0000

65
8 5 9
Arat la 20-22 cm + subsolaj la 35-40 0,0022 0,0010 0,0000
cm 5 0 4
Afânare adâncă la 50-55 cm + 0,0023 0,0007 0,0003
arătură la 20-22 cm 2 0 1
Drenaj cârtiță la 60-65 cm, cu distanța 0,0022 0,0003 0,0001
de 3 m + arătură la 20-22 cm 0 0 5

Efectele chimice ale afânării adânci constau în sporirea conținutului de calciu datorită
activării cationului prin surplusul de CO2 format ca urmare a intensificării activității microbiene.
Valorile pH cresc prin reducerea concentrației ionilor de hidrogen, iar formele greu solubile ale
fosforului și potasiului sunt mobilizate.
Efectele biologice. Creșterea conținutului de aer al solului determină schimbarea raportului
între microorganismele aerobe și cele anaerobe în favoarea primelor, iar ca urmare se intensifică
procesele de mineralizare a materiei organice și de reducere a gleizării sau salinizării secundare.
Modificarea condițiilor fizico-chimice și biologice din sol, precum și crearea unui regim
aerohidric favorabil, influențează pozitiv asupra dezvoltării plantelor și producțiilor obținute,
care cresc, în medie, cu 10-18% la cartof, 20-25% la porumb și 20-25% la cerealele păioase.

EPOCA DE EXECUTARE

Eficacitatea afânării adânci depinde în mare măsură de epoca de executare și, în special, de
umiditatea momentană a solului.
Din punct de vedere calendaristic, condițiile cele mai bune pentru executarea lucrării sunt în
perioada iulie – septembrie, după recoltarea plantelor care ajung la maturitate în această
perioadă.
În ceea ce privește umiditatea solului, aceasta trebuie să fie cuprinsăîntre 60 și 90% din
intervalul umidității active (IUA). Dacă solul este prea umed, rezultă niște simple tăieturi în masa
acestuia, care nu se afânează. La o umiditate redusă, datorită rezistenței mari pe care solul o
opune la înaintarea organelor active, se realizează un consum ridicat de combustibil, afânarea
este de calitate slabă, rezultând bolovani, chiar blocuri, care ulterior se mărunțesc foarte greu.
Adâncimea de lucru nu se realizează sau este foarte neuniformă, iar utilajele se uzează sau chiar
se distrug.
În condiții optime de umiditate, solul se rupe în planuri diferite, rezultând crăpături și fisuri
neregulate, suprafața lui rămâne vălurităși afânată, ridicându-se pe axa organelor active cu minim
15 cm față de starea inițială.
Afânarea adâncăîși atinge obiectivele dacă se respectă câteva reguli:
- lucrarea trebuie să fie de calitate, încât pregătirea patului germinativ pentru cultura
următoare să se execute printr-un număr redus de lucrări, evitându-se tasarea solului;
- înainte de afânare se recomandă mărunțirea resturilor vegetale și împrăștierea lor pe câmp,
precum și administrarea îngrășămintelor chimice sau organice, pentru ca o parte din acestea să
pătrundă prin deschiderile produse de către piesele active și astfel să fie încorporate mai adânc
(Gh. Budoi, 1996).
- pregătirea patului germinativ se va face numai prin lucrări superficiale, executate cu grape,
cultivatoare ș.a., care se vor deplasa pe o direcție transversală sau diagonală față de direcția
executării afânării adânci.

66
Având în vedere tasarea solului în timp, datorită factorilor naturali și antropici, afânarea
adâncă trebuie repetată la anumite intervale de timp, care depind de tipul de sol, conținutul în
argilă, gradul de compactare și de o serie de proprietăți fizico-chimice (tab. 2.5).

Tabelul 2.5
Influența tipului de sol asupra intervalului după care se repetă afânarea adâncă
Intervalul după care se
Tipul de sol
repetă afânarea adâncă
Soluri luto-nisipoase și nisipoase 8-9 ani
Soluri lutoase:
- Soluri brun deschise de stepă 6-7 ani
- Cernoziomuri 5-6 ani
Soluri argilo- lutoase:
- Soluri brun roșcate 4-5 ani
- Soluri podzolice și argilo- 4-5 ani
iluviale 3-4 ani
- Soluri gleice
Soluri argiloase:
- Lăcoviști 3 ani
- Vertisoluri 3 ani

Lucrările de afânare adâncă nu sunt o soluție de durată, deoarece solurile se recompactează


ușor și apare ca necesară repetarea lor, iar în timp intensitatea compactării și recompactării
crește. Din acest motiv aceste lucrări trebuie completate cu măsuri de prevenire a compactării,
care să includă asolamente de lungă durată cu plante amelioratoare, fertilizare organicăși un
sistem rațional de lucrare a solului.
Terenurile afânate adânc vor fi destinate în primul rând culturilor de primăvară, în special
prășitoarelor: porumb, sfeclă pentru zahăr, cartof ș.a. care valorifică bine condițiile create și
dau sporuri semnificative de producție. Începând cu anul următor, solul va fi folosit normal,
pentru o gamă largă de culturi, iar volumul lucrărilor necesare pregătirii acestuia, precum și
cheltuielile de exploatare, se vor reduce cu 30-40%.

INDICI DE LUCRU CALITATIVI PENTRU AFÂNAREA ADÂNCĂ A SOLULUI

La efectuarea lucrărilor pentru afânarea adâncă a solului, indicii de lucru calitativi sunt
următorii:
- adâncimea medie de afânare (a m ), se determină ca medie aritmetică a minim trei
determinări pe diagonala parcelei;
- abaterea standard (s a ) trebuie să fie  0,05 din adâncimea medie;
- abaterea accidentală maximă( a ) față de adâncimea medie de afânare a solului
reprezintă valoarea măsurată, maximăși minimă, a adâncimii de afânare. Trebuie să fie  0,20
din a m ;

67
- coeficientul de variație al adâncimii de lucru (Ca) trebuie să aibă valori  0,05;
- gradul de afânare al solului, în urma lucrării de afânare, adâncă trebuie să fie 20.
În cazul în care se depășesc valorile admise referitoare la indicii calitativi de lucru, se
verifică reglajul mașinii în plan vertical, mărind tendința de pătrundere în sol a organului de
lucru. Dacă gradul de afânare a solului este prea mic, înseamnă că acesta are umiditate prea mare
și în acest caz se așteaptă până când solul se mai usucăși își reduce umiditatea pe adâncimea de
afânare.

68
13. Grape: Destinatie, Clasificare, Conditii de utilizare. Utilizarea grapelor concomitent cu
executarea arăturii
DESTINAȚIE

Grapele sunt destinate pentru executarea lucrărilor superficiale ale solului, înainte de
semănat sau în timpul vegetației.
În timpul procesului de lucru, acestea realizează sfărâmarea bulgărilor, afânarea solului,
nivelarea arăturii, distrugerea buruienilor sau spargerea crustei. Sunt, de asemenea, utilizate la
întreținerea culturilor, pășunilor, fânețelor, la încorporarea îngrășămintelor, erbicidelor sau a
semințelor semănate prin împrăștiere.
Grapele mobilizeazăîn mod curent solul pe adâncimi cuprinse între 4 și 12 cm, putând
ajunge și la 18 cm în cazul grapelor cu discuri grele.
Clasificarea grapelor se poate face după mai multe criterii:
- după forma organelor de lucru, deosebim grape stelate, grape cu discuri (ușoare, mijlocii,
grele), grape cu colți (reglabili, oscilanți, verticali / orizontali rotativi) și grape elicoidale;
- după mișcarea organelor de lucru, grapele se clasificăîn grape rulante, la care organele de
lucru, sub formă de stele, discuri sau elicoidale, acționează asupra solului printr-o mișcare de
rotație și grape târâte, la care organele de lucru se deplaseazăîn sol printr-o mișcare de translație
(cu colți);
- după modul de cuplare la tractor, grapele pot fi tractate, semipurtate sau purtate.

CONDIȚII DE UTILIZARE A GRAPELOR

Grapele se utilizeazăîn următoarele situații: concomitent cu executarea arăturii, în


intervalul arat-semănat, pentru întreținerea culturilor și distrugerea crustei, regenerarea pajiștilor
și lucernierelor vechi, sau pot înlocui, în anumite condiții, arătura.
a. Concomitent cu executarea arăturii, grapele se folosesc cu scopul de a distruge
bulgării, a mărunți, nivela și tasa ușor solul până la o adâncime de 4-5 cm. În această situație se
folosește grapa stelată, care lucreazăîn agregat cu plugul.
Grapele stelate (fig. 2.10) fac parte din categoria grapelor rotative, organele lor active fiind
reprezentate de stelele cu colți, de lungime egală sau de lungime diferită.

69
Figura 2.10 - Schema constructivă a unei grape stelate
1 - cadrul; 2 - dispozitiv de tracțiune; 3 - axe transversale; 4 - lagăre; 5 - organe
active în stea

Datorită secțiunii pătrate a axelor, pe care sunt montate după o înfășurare elicoidală, cu
două sau trei începuturi, organele active sub formă de stele cu colți, acestea se rotesc
concomitent și distrug, mărunțesc și nivelează bulgării de sol rezultați în urma arăturii.
Se recomandă a fi utilizate la efectuarea arăturii de vară pentru semănatul culturilor de
toamnă, concomitent cu executarea arăturii de toamnă pentru semănatul culturilor păioase de
toamnă, pentru culturi succesive, odată cu arătura de primăvară etc.
Grapele elicoidale, cunoscute și sub denumirea de grape rulante sau grape cu vergele, se
utilizează pentru mărunțirea, afânarea superficialăși tasarea ușoară a solului. Grapele elicoidale
rotative se folosesc, în general, în cadrul unor agregate complexe, pentru pregătirea superficială,
finală, a patului germinativ.
Aceste grape lasă terenul afânat la suprafațăși ușor tasat la adâncimea de semănat,
permițând ridicarea apei prin spațiile capilare pânăîn zona în care se găsesc semințele (fig. 2.15).

Figura 2.15 – Pregătirea patului germinativ prin utilizarea grapelor elicoidale


1 - organul activ; a - strat afânat; b - strat ușor tasat

b. În intervalul arat - semănat

70
14.Utilizarea grapelor în intervalul arat – semănat:

În intervalul arat - semănat grapele se utilizează pentru menținerea arăturii curate de


buruieni, pentru distrugerea bulgărilor, crustei și afânarea solului; în aceste situații se
utilizeazăgrapele cu colți și grapele cu discuri.
Grapele cu colți. Se folosesc pentru mărunțirea bulgărilor, afânarea superficială a solului,
distrugerea crustei, distrugerea buruienilor și nivelarea terenului lucrat. În timpul lucrului,
organele active, colții, pătrund în sol, mărunțind bulgării, afânând stratul superficial, distrugând
crusta și buruienile în curs de răsărire.
Grapele cu colți trebuie să realizeze următoarele cerințe: un grad de afânare al solului de
peste 20%; distrugerea crustei; un grad de mărunțire al solului de minim 75%; gradul de nivelare
al acestuia să fie de peste 50%; să nu scoată semințele din pământ la grăparea semănăturilor
înainte de răsărire; să nu pulverizeze solul.
Distrugerea crustei se face în special în zonele secetoase, utilizând grapa cu colți reglabili,
cu colții orientați spre înapoi (spate), care afânează solul pe o adâncime de 2-3 cm; lucrarea are
ca efect întreruperea capilarelor și reducerea pierderilor de apă prin evaporare.
Ultima lucrare cu grapa cu colți se face în preziua semănatului sau plantatului, pentru
definitivarea pregătirii patului germinativ.
După greutatea ce revine pe fiecare colțși care reprezintă raportul între greutatea totală a
grapei și numărul colților, se deosebesc grape ușoare (0,6-1,2 kgf/colț), grape mijlocii (1,2-2,0
kgf/colț) și grape grele (2,0-5,0 kgf/colț).
Această clasificare delimitează, de fapt, și domeniul de utilizare al grapelor cu colți, pentru
soluri cu textură ușoară, mijlocie sau grea.
Adâncimea de pătrundere a colților în sol depinde de poziția acestora, greutatea care revine
pe un colțși viteza de lucru, fiind cuprinsăîntre 4-8 cm.
Astfel, pentru nivelarea arăturilor afânate, unghiul de înclinare al colților va fi reglat la 5 o-
27 , pentru afânarea arăturilor tasate, 60o, 90o sau 110o, iar pentru grăpatul de primăvară al
o

culturilor de toamnă, 27o, 35o sau 45o.


Colții înclinați spre înainte pătrund mai adânc în sol și scot la suprafață rădăcinile rupte,
dar sfărâmă mai puțin bulgării decât atunci când au pozițe verticală.
Oricare ar fi gradul de înclinare al colților, grăpatul se face perpendicular sau oblic față de
direcția executării arăturii sau de a viitoarelor rânduri de plante, pentru o nivelare mai bună a
terenului. În același timp se realizează distrugerea unui număr mai mic de plante, față de situația
când s-ar lucra pe direcția rândului, deoarece orice colț suprapus pe un rând poate distruge
majoritatea plantelor de pe acesta.
Grapele cu colți oscilanți. Un alt tip de grape cu colți sunt grapele cu colți oscilanți,
folosite în special pentru pregătirea patului germinativ la cartof, sfeclă pentru zahăr, legume ș.a.
Organele active, montate pe două bare acționate de la priza de putere a tractorului din agregat,
execută o mișcare de oscilație în plan transversal față de direcția de înaintare și determină o
mărunțire uniformă a solului pe toată lățimea de lucru, afânarea și nivelarea foarte bună a
acestuia (fig. 2.11).

71
Figura 2.11 – Pregătirea patului germinativ cu grapa cu colți oscilanți

Viteza de deplasare a agregatului influențează atât asupra adâncimii de pătrundere a


colților în sol cât și asupra gradului de mărunțire. La viteză redusă, adâncimea de lucru este mai
mare, iar la creșterea acesteia, gradul de mărunțire este mai ridicat, în schimb se reduce
adâncimea de lucru.
Grapele cu colți verticali rotativi sunt grape cu acționare de la priza de putere a tractorului,
prin intermediul căreia organele active, sub forma unor perechi de colți cu așezare verticală, se
rotesc și determină mărunțirea și afânarea foarte energică a solului, distrug buruienile și resturile
vegetale (fig. 2.12). Aceste grape sunt de obicei parte componentă a unor agregate complexe,
care asigură pregătirea patului germinativ, pe teren arat în prealabil, printr-o singură trecere.

Grapele cu discuri. Prin lucrarea solului cu grapa cu discuri se realizeză:

- distrugerea bulgărilor, la dimensiunea convențională de 5 cm, în proporție de peste 95%;


- afânarea eficientă a solului, gradul de afânare rezultat trebuind să fie de minim 20%;
- o adâncime de lucru uniformă;
- nivelarea terenului, în proporție de minim 40%;
- distrugerea în totalitate a buruienilor;
- amestecarea bună a straturilor de sol.
Organele active (fig. 2.13) au forma unor discuri, de obicei concave, cu marginea lisă

(continuă) sau crenelată.

72
Figura 2.13 - Organul activ al grapei cu discuri
R - raza de curbură; D - diametrul discului

Procesul de lucru al unui organ activ este prezentat în figura 2.14.

Figura 2.14 - Procesul de lucru al unui organ activ al grapei cu discuri


S - secțiunea brazdei; c - adâncimea de lucru; l - lățimea de lucru; 2–3
cm - denivelarea solului

Prin deplasarea agregatului, sub acțiunea masei ce revine pe fiecare disc, acestea pătrund în
sol la adâncimea "c"; prin rotirea axului cu secțiune pătrată pe care sunt fixate echidistant
discurile, fiecare disc lucrează o porțiune de sol cu lățimea "l" și o secțiune "S". Solul tăiat de
disc este urcat pe secțiunea lui interioară, mărunțit, întors și deplasat lateral.
Adâncimea maximă de lucru a unui disc (c max ) este influențată de diametrul discului, de
diametrul flanșei discului și de spațiul de trecere a solului și a resturilor vegetale pe sub flanșa de
distanțare, putând fi determinată cu formula:
Dd
c max = - 3 (cm) unde:
2
D = diametrul discului
d = diametrul flanșei de distanțare

Deplasarea grapei se face "în suveică" pe parcelele cu o lungime mai mare de 500 m sau "în

părți" pe parcele mai mici.

73
Prin creșterea vitezei de deplasare, se mărește gradul de mărunțire al solului și se reduc
gradul de nivelare și adâncimea de lucru.
Folosirea repetată a grapelor cu discuri contribuie la distrugerea structurii solului și la
pulverizarea acestuia, motiv pentru care utilizarea lor trebuie limitată. Nu este recomandată
utilizarea lor la pregătirea patului germinativ primăvara, deoarece determină pierderea unor
cantități mari de apă prin evaporare.
Viteza de lucru a grapelor este cuprinsăîntre 4 și 12 km/h, în funcție de tipul grapei,
adâncimea de lucru, umiditatea solului, tractorul cu care lucreazăîn agregat, scopul lucrării ș.a.
Grapele cu discuri lucrează cu viteze cuprinse între 7 și 8 km/h pe terenuri plane și 4-5 km/h pe
terenuri în pantă, grapele cu colți se recomandă să lucreze cu viteze de 7-8 km/h, sapa rotativă cu
10-13 km/h, iar grapa stelatăîn funcție de viteza de deplasare a agregatului de arat.

74
15.Utilizarea grapelor la lucrarile de îngrijire a culturilor

Executarea lucrărilor de îngrijire a culturilor reprezintă un alt domeniu de utilizare al


grapelor.

Combaterea crustei. Dacă în cursul primăverii, în culturile de cereale păioase de toamnă


sau în culturile de prășitoare, înainte sau după răsărit, s-a format "crustă", pentru distrugerea
acesteia, aerisirea solului și distrugerea buruienilor în curs de răsărire, se va utiliza sapa rotativă
(fig. 2.16). Aceasta se utilizeazăși pentru executarea lucrărilor de afânare superficială a solului și
întreținerea culturilor de leguminoase anuale sau plante tehnice, în primele stadii de dezvoltare
ale acestora.

Figura 2.16 - Procesul de lucru al sapei rotative


a - afânare energică; b - afânare superficială

Sapa rotativă realizează, prin organele sale de lucru, de tip colți înclinați, afânarea superficială

a solului, distrugerea crustei, a bulgărilor, precum și a buruienilor aflate în primele faze de

vegetație.

Sapele rotative trebuie săîndeplinească următoarele cerințe:


- afânarea superficială a solului, distrugerea crustei și a bulgărilor;
- distrugerea buruienilor în curs de răsărire;
- să nu determine dezrădăcinarea plantelor de cultură;
- să poată fi utilizate atât la plante semănate în rânduri apropiate cât și la plante prășitoare.

75
16.Utilizarea grapelor la: regenerarea pajistilor si ca lucrare de baza a solului (inlocuire
aratura)
Regenerarea pajiștilor și a lucernierelor vechi. Pentru a favoriza lăstărirea plantelor și a
afâna solul, pe pajiști, lucerniere și trifoiști, primăvara devreme sau după coase, se recomandă
utilizarea grapelor cu colți reglabili, iar pentru a determina regenerarea lucernierelor vechi se
folosește grapa cu discuri.

Înlocuirea arăturii, distrugerea resturilor vegetale ș.a.. Atunci când datorită secetei nu se
poate executa imediat arătura, de vară sau toamnă, înaintea efectuării arăturii de toamnă, dacă
terenul este acoperit cu numeroase resturi vegetale, se pot folosi grapele cu discuri grele.
Grapele cu discuri grele pot înlocui arătura la pregătirea terenului pentru culturi succesive.
Acestea sunt prevăzute cu organe active tip disc concav, care pătrund în sol până la adâncimea
de 18-20 cm, îl întorc parțial, mărunțesc, taie și nivelează.
În toamnele secetoase, în vederea semănatului cerealelor păioase de toamnă, se recomandă
renunțarea la arăturăși pregătirea patului germinativ numai prin utilizarea a două, trei treceri cu
grapele cu discuri grele, care lucrează până la adâncimea de 18-20 cm.
Grapele cu discuri grele pot înlocui arătura, în vederea semănatului cerealelor păioase de
toamnăși după premergătoare care lasă terenul afânat și fără multe resturi vegetale (cartof,
sfeclă).
Trebuie avut în vedere faptul că utilizarea excesivă a grapelor cu discuri grele contribuie la
degradarea structurii solului și la creșterea gradului de îmburuienare, în special cu buruieni care
se înmulțesc prin rizomi, deoarece aceștia sunt fragmentați.
Însă utilizarea grapelor cu discuri grele în alternanță cu arătura, mai ales la plantele cu
înrădăcinare superficială, are avantajul realizării unor importante economii de combustibil
precum și a unor producții practic egale cu cele obținute prin executarea arăturilor.

76
17.Lucrarea solului cu cultivatorul
Cultivatoarele execută o lucrare intermediarăîntre arăturăși grăpat, pe o adâncime de 5-15
cm, putând fi echipate cu organe active de forme diferite:
săgeată (a), săgeată unilaterală (b), cuțite daltă (c), corpuri de rariță cu aripi reglabile (d),
brăzdare pentru încorporarea îngrășămintelor chimice solide (e) sau rotor cu colți tip sapă
rotativă (f)

Figura 2.17 - Tipuri de organe active ale cultivatoarelor

Cultivatoarele realizează tăierea buruienilor, mărunțirea și afânarea solului, deschiderea de


brazde sau rigole, mușuroirea pe zona rândului de plante sau fertilizarea suplimentară.

Cultivatoarele se utilizeazăîn următoarele cazuri:

a. Pentru cultivație totală, la întreținerea arăturii de varăși pregătirea patului germinativ în


vederea semănatului, cultivatorul se echipează cu cuțite daltă sau cuțite tip săgeată dublă. Pentru
ca terenul să fie afânat, cât și nivelat la suprafață, în spatele cultivatorului se atașează o grapă
elicoidală ușoară.
Cultivația totală se poate efectua în următoarele situații:
- după executarea arăturilor de vară, pentru mărunțirea bulgărilor, distrugerea buruienilor
sau nivelarea solului, în vederea pregătirii terenului pentru semănatul culturilor de toamnă;
- primăvara, înainte sau după efectuarea lucrării de grăpare a arăturilor de toamnă, dacă
acestea s-au tasat;
- înainte de semănat, pentru încorporarea în sol a îngrășămintelor chimice solide.

b. Cultivația parțială, (prașile mecanice pentru îngrijirea culturilor semănate în rânduri


distanțate). Pentru aceasta se folosesc organe active tip săgeată dublăși cuțite unilaterale dreapta

77
și stânga. Piesele active, montate pe secțidle de lucru, taie buruienile și afânează solul pe
adâncimea 5-10 cm, ceea ce contribuie pe de o parte la păstrarea apei în straturile inferioare, în
care capilarele rămân intacte, iar pe de altă parte la aerarea stratului superficial.
În vederea reducerii pericolului de tăiere a plantelor, lățimea de lucru a cultivatorului
trebuie să fie egală cu cea a semănătorii, pentru ca ambele agregate să lucreze pe aceeași urmă.
Prin modul de montare a organelor active este necesar să se asigure prelucrarea totală a zonei
dintre rânduri, lăsându-se totuși un spațiu de protecție de o parte și de alta a rândului, de 8-17
cm.

c.Deschiderea de rigole pentru udarea pe brazde sau bilonatul (mușuroirea) se execută cu


cultivatoare echipate cu organe active de tip rariță. Prin bilonare, solul se afânează, se
mărunțește, sunt acoperite buruienile în curs de răsărire, dar se contribuie în același timp la
mărirea suprafeței de evaporare și implicit la pierderea apei, motiv pentru care această lucrare se
recomandă a fi utilizată numai în regiunile cu precipitații suficiente sau în condiții de irigare.
d. Fertilizarea suplimentară se executăîn timpul perioadei de vegetație a culturilor
prășitoare, folosindu-se cultivatoare echipate cu dispozitive de aplicare a îngrășămintelor
chimice în zona rândului, cu care se realizează concomitent prășitul mecanic și fertilizarea
suplimentară.

e. Afânarea. Pentru a afâna solurile tasate, solurile situate în pantă, cele din zonele
secetoase sau podzolurile, la care este necesară o mobilizare mai profundă a solului, de până la
20-22 cm dar fărăîntoarcerea brazdei, cultivatoarele se echipează cu organe tip cizel, în formă de
daltă.
Viteza de lucru a cultivatoarelor este diferită, în funcție de lucrarea efectuată. Astfel, la
cultivația totală viteza de lucru recomandată este de 6-8 km/oră; la lucrările de întreținere a
culturilor, la prima prașilă viteza de lucru este de 4-5 km/oră iar la prașile următoare de 6-8
km/oră, putând ajunge până la 10 km/oră, pe măsură ce plantele cresc și se reduce pericolul
acoperirii lor cu pământ.

78
18.Lucrarea solului cu tăvălugul
DESTINAȚIE. CLASIFICARE

Tăvălugii sunt destinați tasării solului afânat, înainte sau după semănat, mărunțirii
bulgărilor, distrugerii crustei, nivelării arăturii și tăvălugirii în primăvară a culturilor de cereale
păioase care, peste iarnă, au suferit fenomenul de descălțare. Acțiunea de tasare a tăvălugilor se
manifestă până la adâncimea de 5-8 cm pe solurile argiloase și lutoase și 8-12 cm pe solurile
nisipoase, variațiile în cadrul aceleași categorii texturale fiind determinate de umiditatea solului,
greutatea și diametrul tăvălugilor etc.
Tăvălugii ușori presează solul cu până la 300 g/cm2, cei mijlocii cu circa 400 g/cm2, iar cei
grei cu 500 g/cm2 sau mai mult. Greutatea unor tăvălugi se poate mări prin încărcarea cu balast,
introdus în cilindru sau așezat pe cadru.
La aceeași greutate, tăvălugii cu diametru mai mare tasează solul mai puternic decât cei cu
diametru mai mic, se rostogolesc mai ușor și necesită o forță de tracțiune mai redusă. Cei cu
diametru mai mic pot împinge bulgării în timpul lucrului spre înainte, în timp ce tăvălugii cu
diametru mai mare îi prind dedesubt, îi sfărâmă sau îi introduc în masa solului.
Suprafața tăvălugilor poate fi netedă sau cu asperități (creste, inele). Tăvălugii netezi
execută, în special, tasarea solului, bolovanii fiind introduși în sol și mai puțin mărunțiți. Din
acest motiv, ei se folosesc mai mult pe solurile ușoare și mijlocii. Tăvălugii având suprafața cu
asperități se utilizează mai ales pentru mărunțirea bulgărilor și distrugerea crustei.
Tasarea cât și mărunțirea bulgărilor sunt influențate și de viteza de lucru a tăvălugilor.
Astfel, tasarea este mai intensă la o viteză de lucru redusă, de 3-4 km/h, în timp ce mărunțirea
bulgărilor se realizează mai bine la viteze mai ridicate, de 5-7 km/h.
Pentru prevenirea pierderii apei din sol prin evaporare, după utilizarea tăvălugilor netezi
este necesară folosirea imediată a grapei.
Tăvălugirea se efectuează, de regulă, atunci când solul este uscat, lucrarea fiind
contraindicată la o umiditate ridicată deoarece are ca efect o compactare puternică a acestuia.

CONDIȚII DE UTILIZARE A TĂVĂLUGILOR

Lucrarea solului cu tăvălugul se executăîn următoarele situații:

a. Pentru tasarea solului în vederea pregătirii patului germinativ, când arătura este prea
afânatăși semănatul urmează a fi efectuat în timp foarte scurt. Se evită astfel contactul redus al
semințelor cu solul, căderea acestora prin spațiile largi ale solului și încorporarea lor prea adânc,
de unde nu vor mai răsări. Semănatul într-un teren prea afânat determină, pe lângă o răsărire
neuniformă, dezgolirea sau chiar dezrădăcinarea plantelor în timpul iernii.
b.Sfărâmarea bulgărilor și facilitarea efectuării lucrării cu grapa, în vederea pregătirii
patului germinativ pentru semănăturile de toamnă. Tăvălugirea este necesară când arătura s-a
efectuat în condiții de secetăși a rezultat o arătură cu numeroși bulgări, utilizându-se tăvălugi
inelari sau cu asperități.
c. Punerea în contact a solului cu semințele. La semănatul semințelor mici (mac, muștar,
in, lucernă, rapiță etc.) tăvălugirea se face înainte de semănat, pentru a realiza o bună
uniformitate a adâncimii de încorporare a semințelor iar la semănatul semințelor mai mari (orz,
ovăz, grâu etc.) tăvălugirea se poate executa după semănat, în ambele cazuri folosindu-se
tăvălugi netezi.

79
Primăvara, când solul este prea afânat, iar vremea este secetoasă, se preferă tăvălugirea
înainte de semănat pentru ca semințele să fie introduse într-un strat ușor tasat, care să asigure
contactul între acestea și sol.
La tăvălugirea înainte de semănat se folosesc tăvălugi ușori și mijlocii, iar după semănat,
tăvălugi grei.
d. La desprimăvărare, atunci când este necesară tăvălugirea culturilor de cereale păioase
de toamnă, care au suferit în timpul iernii de înghețși se manifestă fenomenul de “descălțare”.
Dacă se constată că plantele sunt dezrădăcinate, se utilizează un tăvălug neted pentru a pune din
nou rădăcinile plantelor în contact cu solul.
e. La plantele cultivate pentru îngrășământ verde, unde prin lucrarea cu tăvălugul neted
se culcă plantele în direcția deplasării plugului, înaintea executării arăturii, favorizând
încorporarea lor ulterioară sub brazdă.
f. Se tăvălugește arătura de întoarcere a țelinei naturale sau a ierburilor perene cultivate,
pentru reducerea spațiilor cu aer din sol, evitarea uscării stratului întors și favorizarea
descompunerii resturilor organice.
Pe solurile nisipoase se evită folosirea tăvălugului neted care tasează nisipul la suprafațăși
înlătură microdenivelările, favorizând spulberarea nisipului de către vânt. Pe aceste soluri se
recomandă folosirea tăvălugilor inelari, care formează pe sol ondulații ce reduc pericolul
eroziunii eoliene.

INDICI DE LUCRU CALITATIVI LA EFECTUAREA LUCRĂRILOR CU TĂVĂLUGII

La efectuarea lucrărilor cu agregatele pentru tăvălugirea solului, indicii de lucru calitativi


sunt următorii:
- gradul de mărunțire a solului (Gms), trebuie să aibă valori  85% la tăvălugii inelari și 
60% la tăvălugii netezi; valorile acestui indice se determină cu ajutorul ramei metrice, urmărind
ca bulgării să fie mărunțiți și nu încorporați în sol.
- gradul de nivelare al solului (Gns), trebuie să fie de min. 60%;
- gradul de tasare al solului (Gts), să aibă valori 30%;
- epoca de executare se apreciazăîn funcție de scopul utilizării tăvălugului, regula generală
fiind că lucrarea trebuie să se execute la o umiditate redusă a solului, pentru ca bulgării să fie
sfărâmați, mărunțiți; dacă se lucreză la o umiditate ridicată, efectul va fi negativ, pentru că se va
produce o tasare accentuată a solului;
- uniformitatea lucrării, se consideră corespunzătoare atunci când parcursurile sunt drepte,
iar după executarea întoarcerilor nu apar zone pe care sămânța este descoperită sau s-a realizat o
tasare excesivă a solului;
- prezența greșurilor, se apreciază vizual, prin parcurgerea suprafețelor lucrate și
exprimarea procentuală a zonelor unde lucrarea nu a fost executată cu respectarea indicilor
calitativi .

80
19.Lucrarea solului cu freza
Frezele agricole sunt mașini agricole cu organe de lucru rotative, antrenate de la priza de
putere, destinate pentru prelucrarea solului la adâncimi de 6-20 cm. Pot fi folosite la executarea
lucrărilor superficiale, la pregătirea patului germinativ sau ca lucrare de bază a solului, înlocuind
plugurile.
La pregătirea patului germinativ, frezele se utilizează pe suprafețe arate în prealabil, unde
asigură afânarea și mărunțirea solului printr-o singură trecere, amestecarea straturilor de sol,
încorporarea îngrășămintelor și a resturilor vegetale etc.

Frezele pot înlocui arătura pe soluri mijlocii și grele, unde lucrează pe toată suprafața, la
adâncimi de 15 – 20 cm, asigurând o bună mărunțire a solului pe adâncimea de lucru, mărunțirea
și încorporarea resturilor vegetale.
Avantajele utilizării frezelor sunt că prelucrează solul printr-o singură trecere, îl mărunțesc
foarte bine, amestecă, omogenizeazăși niveleazăîn vederea semănatului.
Utilizarea frezelor prezintăși unele dezavantaje: consum mai mare de energie, capacitate
redusă de lucru, construcție mai complicatăși, nu în ultimul rând, pot provoca mărunțirea
excesivă a solului, având ca efect degradarea structurii și reducerea conținutului de humus.

După destinație, frezele se clasifică în freze :


- pentru prelucrarea totală a solului
- freze pentru prășit.
După culturile la care sunt folosite, deosebim freze pentru:
- pregătirea patului germinativ (la culturile de câmp, plantații sau pășuni),
- prășit,
-freze care intră în alcătuirea agregatelor utilizate pentru sistemul de lucrări minime al
solului.

Calitatea lucrării executate cu frezele depinde foarte mult de umiditatea solului și


caracteristicile constructive, respectiv forma și tipul cuțitelor, turația rotorului etc.

Indicii de lucru calitativi pentru lucrarea solului cu freza se determină similar ca și pentru
pregătirea patului germinativ, cu precizarea că valorile limită sunt următoarele:
- gradul de mărunțire al solului (Gms):  92%;
- gradul de nivelare al solului (Gns):  30%;
- gradul de afânare al solului (Gas):  25%;
- gradul de distrugere al buruienilor (Gdb):  95%;
- gradul de încorporare în sol a masei vegetale (Gav):  90%;
- abaterea standard de la adâncimea de lucru (Sa): 0,10 din adâncimea de lucru medie
(am);
- coeficientul de variație al adâncimii de lucru (Ca): 0,10.

81
20.Lucrarea solului cu combinatorul şi nivelatorul
Nivelarea solului asigură în lăturarea denivelărilor care apar pe teren în urma efectuării
diferitelor lucrări, cum are fi arăturile . Această lucrare se poate executa pe toate suprafețele
arabile, irigate și neirigate și pentru toate culturile, dar în special pentru cele cu semințe mici și
pentru legume.

Epoca de executare. Nivelarea se execută vara, după recoltarea culturilor timpurii, precum
și toamna, după recoltarea porumbului, sfeclei pentru zahăr, cartofului ș.a. Lucrarea se repetă
odată la trei - patru ani sau de câte ori este necesar.

Obiective :
- realizarea unui bun pat germinativ și a unor indici de calitate ridicați la semănat,
asigurând încorporarea semințelor la aceeași adâncime și, ca urmare, o răsărire uniformă a
plantelor;
- distribuirea uniformă a apei provenită din precipitații și irigații;
- recoltarea mecanizată a culturilor, cu un procent redus de pierderi, în special la plantele
având păstăi cu inserție joasă;
- repartizarea uniformă a erbicidelor aplicate pe sol.
Înainte de a se lucra cu nivelatorul, solul se afânează până la adâncimea de 12-18 cm.
Deplasarea nivelatorului se face în diagonală față de direcția pe care s-a făcut mobilizarea
solului și perpendicular între treceri. De regulă, pentru a obține un grad de nivelare a solului de
minim 95%, trebuie să se facă 3-4 treceri pe aceeași suprafață.
Lucrarea cu nivelatorul trebuie să se execute în condițiile unei umidități scăzute a solului
pentru a nu produce tasarea acestuia; din acest motiv lucrarea este contraindicată a se executa
primăvara.
Viteza de deplasare a agregatului pentru nivelarea solului este de 3-6 km/h, depășirea
ei determinând o înrăutățire a indicilor de calitate ai lucrării.
Calitatea nivelării anuale se apreciază prin gradul de nivelare a solului, care trebuie să aibă o
valoare de minim 50%, după prima trecere cu nivelatorul.

LUCRAREA CU COMBINATORUL

Combinatorul este un agregat complex, format din 2-3 mașini simple, cum ar fi:
vibrocultor (echipat cu piesele active din oțel, tip cuțite daltă, fixate pe suporți elastici în forma
literei “S”), grapă cu colți rigizi, grapă elicoidalăși tăvălug inelar, utilizat pentru pregătirea
patului germinativ.
Combinatoarele asigură afânarea solului la adâncimea de 5-10 cm, taie buruienile,
mărunțesc bulgării și nivelează solul.
Spre deosebire de grapa cu discuri sau cultivator, combinatorul lucrează un strat de sol mai
superficial, sămânța fiind așezată apoi pe un strat de sol ușor tasat și umed, fiind asigurate în
același timp căldura și aerul necesar germinării. În același timp se realizează o productivitate a
muncii mai ridicată, executarea lucrărilor în timpul optim, folosirea rațională a puterii
tractoarelor, economii de combustibil etc.

82
Folosirea combinatoarelor reduce numărul de treceri ale agregatelor pe teren, iar însușirile
fizice ale solului se degradează mai puțin. De asemenea, executarea lucrărilor în intervalul optim
de umiditate al solului face ca indicii de calitate ai acestora să fie ridicați.
Viteza de lucru se alege prin tatonare, la începutul lucrării pe parcela respectivăși este
valoarea maximă la care se asigură indicii de calitate corespunzători.

83
21.Pregătirea patului germinativ

Prin lucrarea de pregătire a patului germinativ trebuie să se realizeze un strat de sol bine
mărunțit pe adâncimea de semănat, așezat în profunzime și afânat la suprafață, pentru ca sămânța
încorporată să vinăîn contact intim cu solul, să germineze într-un timp scurt și uniform pe toată
suprafața.
Lucrarea este necesar a fi efectuatăîn preziua sau chiar ziua semănatului, ultima trecere
trebuind a fi executată perpendicular pe direcția pe care se va semăna, cu grapele cu discuri sau
cultivatoarele și pe aceeași direcție când se folosește combinatorul.
Concomitent cu pregătirea patului germinativ se încorporeazăîn sol îngrășămintele chimice
cu azot, erbicidele și insecticidele și totodată se distrug buruienile răsărite sau în curs de răsărire.
Prin afânarea solului numai pe adâncimea de semănat se crează condiții ca semănătoarea să
distribuie uniform semințele în solul așezat, mărunțit și cu umiditate suficientă. În aceste condiții
semințele rămân acoperite cu sol afânat, aerisit și încălzit, rezultând un mediu favorabil
declanșării germinației.
Pregătirea corespunzătoare a patului germinativ permite însămânțarea în condiții bune,
răsărirea uniformăși creșterea viguroasă a plantelor, care iau un avans în vegetație față de
buruieni.
Pe solurile ușoare, neîmburuienate, unde arătura s-a făcut de bună calitate, patul germinativ
se poate pregăti numai printr-o lucrare cu grapele cu colți sau prin folosirea combinatorului. Pe
solurile ușoare, slab îmburuienate, când terenul este suficient de afânat, patul germinativ se
realizează cu grapa cu discuri în agregat cu grapele cu colți, în timp ce pe solurile mai grele și
umede, se utilizează cultivatorul echipat cu cuțite tip săgeatăîn agregat cu grapa cu colți.
Pentru culturile cu semințe mici (lucernă, trifoi, graminee perene, mac etc.), când solul este
prea afânat după pregătirea patului germinativ, acesta se lucreazăînaine de semănat cu tăvălugul
neted, pentru a evita încorporarea semințelor la o adâncime prea mare.
Când solul este prea uscat și afânat, după semănat se aplică o lucrare cu tăvălugul neted
pentru a pune semințele în contact cu solul și a stimula ridicarea apei din profunzime, prin
capilarele solului, pânăîn zona în care se găsesc semințele.
În toate cazurile în care pregătirea patului germinativ se face în condiții de secetă
excesivăși, mai ales primăvara, se va avea în vedere păstrarea apei în sol. În acest caz, lucrările
de mărunțire a terenului se vor reduce ca număr, pentru a nu favoriza evaporarea apei și uscarea
solului, urmărindu-se ca printr-o singură trecere sau cel mult două, să se pregătească
corespunzător patul germinativ.
Pentru a mări productivitatea agregatelor și a asigura realizarea unei lucrări de calitate,
terenul se parceleazăși se jalonează pentru fiecare agregat în parte, astfel încât suprafața parcelei
să fie egală cu capacitatea reală pe schimbul de lucru al agregatului. Se are în vedere ca lungimea
parcelei să fie egală cu distanța între două drumuri sau alte limite obligate de teren, iar lățimea
acesteia se stabilește în funcție de capacitatea de lucru a agregatului. În general, lățimea parcelei
trebuie să fie un multiplu al lățimii de lucru a agregatului, iar raportul între lățimea și lungimea
parcelei să fie 1/8–1/10 (D. Toma, Gh. Sin, 1987).
Se stabilește apoi direcția de deplasare în lucru a agregatului, recomandându-se ca acesta
să se deplaseze în diagonală sau perpendicular pe direcția arăturii sau a lucrării anterioare a
solului. Dacă se fac mai multe treceri cu agregatul, acestea vor avea direcții diferite,
perpendiculare sau sub un unghi de 45o.

84
Se alege metoda de deplasare a agregatului, cele mai recomandate fiind metodele de
deplasare în suveică sau în părți, după o direcție paralelă cu latura lungă a parcelei sau cu
diagonala acesteia.
Întoarcerile agregatelor la capetele parcelei se fac în buclă pe terenurile plane și în
ciupercă, cu schimbarea sensului de deplasare, pe terenurile în pantă, unde se vor marca locurile
periculoase și pantele inaccesibile agregatelor.
Se urmărește ca spațiul parcurs în gol pentru întoarcerea agregatelor la capetele parcelelor,
să reprezinte sub 10% din spațiul total parcurs de agregat în timpul lucrului efectiv pe parcelă.
Zonele de întoarcere se pregătesc dupăîncheierea lucrării pe parcelă.

Indicii de lucru calitativi ai agregatelor pentru pregătirea patului germinativ, sunt


următorii:

- adâncimea medie de mobilizare a solului (am);


- abaterea standard față de adâncimea medie de mobilizare a solului, Sa :, 0,10 din am;
- abaterea accidentală maximă (Da) față de adâncimea medie de mobilizare a solului, Da
0,20 din am;
- coeficientul de variație a adâncimii de mobilizare a solului, Ca : 0,10;
- gradul de mărunțire al solului, Gms : 90 %;
- gradul de afânare al solului, Ga : 15 %;
- gradul de nivelare al solului, Gns : 40%;
- gradul de distrugere al buruienilor, Gdb : 98%,
- aspectul terenului trebuie să fie uniform, fără greșuri, curele de sol, bulgări și resturi
vegetale scoase din sol

85
22. Sistemul de lucrare al solului pentru culturile de toamnă

Culturile de toamnă, grâu, orz, secară, borceag de toamnă, rapiță de toamnă, ocupăîn țara
noastră circa o treime din suprafața arabilăși au ca și caracteristică faptul că sunt pretențioase față
de calitatea pregătirii patului germinativ.
Modul de pregătire al solului pentru aceste culturi influențează dezvoltarea acestora încă
din toamnă, realizarea desimii, rezistența la iernare și în final nivelul producției.
Lucrările solului pentru aceste culturi depind în mare măsură de intervalul de timp avut la
dispoziție între recoltarea plantei premergătoare și perioada optimă de semănat a plantei care
urmeazăîn asolament, de lucrările executate pentru cultura premergătoare (lucrări de bază, de
pregătire a patului germinativ și de întreținere), de tipul de sol, fertilitatea acestuia ș.a.

La executarea lucrărilor solului pentru culturile de toamnă trebuie respectate următoarele


cerințe agrotehnice:
- adâncimea arăturii să fie de 18-22 cm, cu alternare de la un an la altul;
- patul germinativ nu trebuie excesiv marunțit, pentru că ulterior formează crustă iar prin
alternanța îngheț-dezgheț apare dezrădăcinarea plantelor;
- distrugerea în totalitate a buruienilor, pentru a nu concura după semănat plantele de
cultură.
în funcție de momentul în care planta premergătoare eliberează terenul, pentru condițiile
țării noastre, se disting trei variante ale sistemului de lucrări ale solului pentru culturile de
toamnă:
- după premergătoare timpurii;
- după premergătoare târzii;
- pe terenuri desțelenite.

a. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de toamnă care urmează după


premergătoare timpurii:
Dintre plantele care eliberează terenul în varăși după care se recomandă amplasarea
culturilor de toamnă amintim borceagul de toamnăși de primăvară, rapița de toamnă, mazărea,
cartofii timpurii, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa pentru fibre, fasolea ș.a.
a1. în condiții normale de umiditate. Imediat după recoltarea plantei premergătoare sau în
flux continuu, pe măsura eliberării terenului, se execută arătura de varăîn agregat cu grapa
stelată, la adâncimea de 18-22 cm, fiind importantă calitatea arăturii și nu adâncimea ei.
Orice zi de întârziere în executarea arăturii duce la înrăutățirea indicilor de calitate și
necesită un efort de tracțiune mai mare, în special ca urmare a pierderii apei din sol. Este
obligatoriu ca în agregat cu plugul să lucreze și grapa stelată, astfel încât arătura să rămână
nivelată, mărunțită la suprafațăși ușor tasată, pentru a reduce circulația aerului în masa acesteia, a
preveni uscarea ei și pierderea apei din sol.
Pânăîn toamnă arătura se întreține prin lucrări cu cultivatorul sau cu agregate complexe,
urmărindu-se distrugerea crustei și a buruienilor. Pentru distrugerea crustei cultivatorul se va
echipa cu cuțite tip daltă, iar pentru distrugerea buruienilor cu cuțite tip săgeată.
a2. în condiții de secetă excesivă, care se manifestă după recoltarea plantei premergătoare,
când arătura nu se poate executa la parametrii de calitate corespunzători, se va face întâi o

86
dezmiriștire utilizând grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți reglabili, la adâncimea de 8-12
cm, iar după prima ploaie se va executa arătura de vară.
Aceasta va fi întreținută pânăîn toamnă prin diferite lucrări, așa cum s-a prezentat la
punctul anterior.
Data limită de executare a arăturii pentru zonele de sud este 15 august iar pentru zonele de
nord 30 august.
Pregătirea patului germinativ se va face în preziua sau ziua semănatului (vezi subcap.
2.15). Dacă arătura este executată corespunzător din varăși bine întreținută pânăîn toamnă, cele
mai bune rezultate se obțin când patul germinativ se pregătește cu combinatorul sau cu alte
agregate complexe destinate acestui scop.
b. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de toamnă care urmează după
premergătoare târzii:
Culturile care eliberează terenul târziu toamna, sunt porumbul pentru boabe, soia, cartoful,
sfecla pentru zahăr, floarea soarelui, sorgul ș.a. Plantele care eliberează terenul toamna târziu pot
deveni bune premergătoare pentru culturile de toamnă dacă se cultivă hibrizi sau soiuri timpurii
și mijlocii, se efectuează lucrări de îngrijire de calitate iar eliberarea terenului se face într-un
timp scurt. Respectarea acestor condiții permite ca arătura să se execute cu două - trei săptămâni
înainte de semănat, astfel încât semințele să poată fi introduse într-un sol așezat.
Modul de pregătire al terenului în vederea însămânțării culturilor de toamnă, după
premergătoare târzii, este determinat de condițiile climatice din toamnăși de cantitatea de resturi
vegetale rămase la suprafața solului.
b1. în situația în care umiditatea solului permite, imediat după eliberarea terenului se
execută arătura în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 18-22 cm, condiția esențială fiind ca
arătura să rezulte fără bulgări.
După premergătoare ca porumb sau floarea soarelui, înainte de efectuarea arăturii, terenul
se va lucra cu grapa cu discuri, 1-2 treceri, pentru a mărunți resturile vegetale și a înlesni
încorporarea lor completă sub brazdă.
După executarea arăturii solul se lucrează cu agregate complexe pentru pregătirea patului
germinativ, cultivatorul sau grapa cu discuri în agregat cu grapele cu colți reglabili.
Ultima lucrare se face fie cu combinatorul, fie cu câmpul de grape cu colți reglabili, în
preziua sau ziua semănatului, perpendicular pe direcția de semănat pentru ca urma marcatoarelor
să fie mai vizibilă.
Semănatul se face în rânduri obișnuite, la 12,5 cm distanță, utilizând semănători universale
sau 17-18 cm dacă se seamănă cu semănători speciale.
b2. în toamnele secetoase, când după premergătoare târzii nu se poate executa o arătură de
calitate, rezultând bulgări, se renunță la arătură, deoarece semințele cad printre bulgării rezultați
și nu mai germinează iar răsărirea este neuniformă.
în aceste condiții, se recomandă ca solul să se lucreaze cu grapa cu discuri grea (GDG-2,7;
GDG-4,2), la 15-18 cm sau prin două-trei treceri cu grapele cu discuri GDU-3,4 până se
pregătește un pat germinativ corespunzător.
Rezultate bune se obțin și prin înlocuirea arăturii printr-o lucrare cu plugul fărăîntoarcere a
brazdei (paraplow) sau cu cizelul, la adâncimea de 18-20 cm, urmate de două-trei treceri cu
grapele cu discuri. în condițiile unor ani agricoli cu precipitații apropiate de media multianuală, a
aplicării unor doze de îngrășăminte mai mari cu 20-25% și a aplicării dozelor corespunzătoare de
erbicide, producțiile obținute se pot situa aproape de nivelul celor obținute pe suprafețele arate.

87
Tabelul 3.1
Influența modului de lucrare a solului asupra producției de grâu, irigat
Producția medie Diferența
Varianta de lucrare Semnificația
kg/ha % (kg/ha)
Arat la 20 cm + GS 5540 100 - Martor
Arat la 20 + 10 cm +
5550 102 +80
GS
Arat la 30 cm + GS 5510 101 +40
Paraplow 5420 99 -50
Cizel 5250 97 -220
Discuit permanent 5170 95 -300 oo
DL 5% = 226 kg/ha; DL 1% = 290 kg/ha; DL 0,1% = 425 kg/ha

în toate cazurile, după semănatul culturilor de toamnă care urmează după premergătoare
târzii, se recomandă a se executa o lucrare cu tăvălugul neteed, pentru a pune semințele în
contact cu solul.
c. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de toamnă care urmează a fi cultivate pe
terenuri desțelenite:
Suprafețele ocupate cu pajiști, lucernă sau trifoi se desțelenesc după primul pășunat din an,
în cazul folosirii pajiștilor ca pășune, sau după primul cosit în cazul pajiștilor utilizate pentru
producerea de fân.
Această perioadă coincide cu începutul verii, când se înregistrează cantități mai mari de
precipitații, asigurându-se condițiile de descompunere a materiei organice, de combatere a
buruienilor și de pregătire în condiții bune a solului pentru semănat.
Pentru desțelenire se recomandă o arătură cu plugul echipat cu antetrupiță, care realizează
o arătură de calitate, încorporând foarte bine în sol resturile organice. Dacă nu existăîn dotare un
plug cu antetrupiță se recomandă efectuarea unei arături superficiale, numităși arătură de
“decoletare” sau “decojire”, prin care se favorizează o uscare rapidă a resturilor vegetale, după
care se execută o arătură normală, în agregat cu grapa stelată.
Pânăîn toamnă arătura se întreține ca și în cazul sistemului de lucrări pentru culturi de
toamnă care urmează după premergătoare timpurii.
Pregătirea patului germinativ se face cu cultivatorul în agragat cu grapele cu colți,
combinatorul sau cu agregate complexe. Ultima trecere se va executa la adâncimea de
încorporare a semințelor, perpendicular pe direcția pe care se va semăna. în toamnele secetoase
se recomandă folosirea tăvălugului inelar, fie înainte fie după semănat.

88
23.Sistemul de lucrare al solului pentru culturile de primăvară
In condițiile țării noastre, primăvara se seamănă un număr mare de culturi ca porumbul,
floarea soarelui, sfecla pentru zahăr, mazărea, fasolea, soia, inul ș.a., care ocupă circa 2/3 din
suprafața arabilă.

La stabilirea sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară trebuie avute în vedere o


serie de particularități legate de planta premergătoare, condițiile climatice și cerințele plantelor
care urmează a fi cultivate:
- lucrarea de bază a solului se recomandă a fi executatăîn vara sau toamna anului
precedent, imediat după recoltarea plantei premergătoare;
- pregătirea patului germinativ se recomandă să fie făcutăîn două etape, toamna și
primăvara;
- ogoarele de vară sau de toamnă se întrețin până la venirea iernii prin lucrări cu grapele
sau cultivatoarele, pentru mărunțirea bulgărilor, distrugerea buruienilor și o bună nivelare;
- numărul lucrărilor care se execută primăvara trebuie redus la minim, pentru a micşora
pierderile de apӑ;
- intrarea agregatelor în lucru, pe teren, se va face numai după ce solul s-a uscat/zvântat
pantru a se evita tasarea solului.
în cadrul sistemului de lucrӑri pentru culturile de primӑvarӑ distingem urmӑtoarele situații:
- sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoare
timpurii;
- sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoare târzii;
- sistemul de lucrări pentru culturile de primăvară care urmează a fi cultivate pe terenuri
desțelenite.

a. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de primăvară care urmează după


premergătoare timpurii :
După premergătoare timpurii, cereale pӑioase, rapițӑ, mazӑre, cartof timpuriu, fasole,
borceag, lucrările solului sunt, în general, aceleași ca și pentru culturile de toamnă care urmează
după plante care se recolteazăîn cursul verii.
Regula generală, valabilăși pentru semănăturile de primăvară, este ca arăturile de vară să se
execute cât mai devreme, deoarece, așa cum a rezultat din experiențe și s-a confirmat în practică,
culturile semănate primăvara reacționează favorabil la arăturile de vară.
Afânarea adâncӑ este recomandatӑ odatӑ la 3-4 ani, în general pe terenurile care vor fi
cultivate cu o plantӑ prӑșitoare.
Arӑtura se executӑ imediat dupӑ recoltarea plantei premergӑtoare sau pe terenurile pe care
s-a executat afânarea adâncӑ. În prealabil se administreazӑ îngrăşăminte chimice cu fosfor,
amendamente, gunoi de grajd care se încorporează prin arătură.
În zonele secetoase sau pentru culturile cu seminţe mici, sfeclă pentru zahăr, in, arăturile se
nivelează din toamnă sau se lucrează cu grapa cu discuri.
Dacă nu se poate executa arătura, se face o dezmiriştire şi se ară mai târziu.

Referitor la adâncimea arăturii, aceasta variazăîntre 20 și 30 cm, în cele mai dese cazuri
fiind cuprinsăîntre 23-28 cm, funcție de planta care urmează a fi cultivată, condițiile climatice ale

89
anului (secetos sau ploios), de conținutul solului în humus, tipul de sol și alți factori. în funcție de
cerințele față de adâncimea arăturii, culturile de primăvară se clasifică astfel:
- culturi care necesită afânarea solului la o adâncime de 20-25 cm, cum sunt leguminoasele
pentru boabe;
- culturi care necesită afânarea solului la adâncimea de 26-30 cm, ca sfecla pentru zahăr,
floarea soarelui, porumbul, cartoful ș.a.
în condiții pedoclimatice specifice, aceste adâncimi pot fi mai mari sau mai mici, cu scopul
de a îmbunătăți anumite însușiri ale solului și nu pentru că plantele ar solicita acest lucru.
Primăvara, se execută 1-2 lucrări superficiale cu grapele cu colţi, cultivatorul sau
combinatorul, ultima dintre ele la adâncimea de semănat şi perpendicular pe direcţia
semănatului. Nu se recomandă folosirea grapei cu discuri deoarece contribuie la pierderea unor
cantităţi importante de apă din sol.

b. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de primăvară care urmează după


premergătoare târzii :
Pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoare târzii, porumb, sfeclă
pentru zahăr, cartof, soia, floarea soarelui, se recomandă următoarele lucrări:
Se aplică gunoiul de grajd, îngrăşămintele cu fosfor şi cele cu potasiu şi apoi se execută
arătura de toamnă, imediat după recoltarea plantelor premergătoare, conform regulilor generale
cunoscute.
Adâncimea arăturii variazăîntre 20 și 30 cm, în cele mai dese cazuri fiind cuprinsăîntre 23-
28 cm, funcție de planta care urmează a fi cultivată. Pe soluri cu textură uşoară, cultivate anterior
cu plante având înrădăcinare profundă, sfeclă pentru zahăr, cartof, porumb, adâncimea arăturii va
fi de maxim 25 cm, iar pe soluri cu textură fină, argiloase, pentru culturi de sfeclă pentru zahăr
sau cartof, se ară la 28-30 cm.
Arătura de toamnă se grăpeazăîn zonele de stepă, pentru a păstra apa în sol, și indiferent de
zonă, când terenul urmează a fi cultivat cu plante care se seamănă primăvara timpuriu.
Primăvara, la stabilirea modului de pregătire a patului germinativ, se vor avea în vedere
gradul de nivelare și de infestare cu buruieni, umiditatea solului, mersul vremii și cerințele
plantei cultivate. Intrarea agregatelor de lucru pe teren trebuie să se facă numai după ce solul s-a
zvântat bine, deoarece, la umiditate ridicată, tasarea produsă de roțile tractorului determină
deteriorarea însușirilor fizice ale acestuia, nu se realizează o mărunțire a solului ci o fragmentare
prin care se favorizează pierderea apei din sol, se îngreuiazăși se întârzie pregătirea patului
germinativ.
La culturile care se seamănăîn epoca întâi, prima lucrare primăvara, frecvent, se face cu
grapa cu colți reglabili, imediat ce solul s-a zvântat. Dacă terenul este afânat și curat de buruieni,
această lucrare este suficientă pentru pregătirea patului germinativ în vederea semănatului. Dacă
terenul este tasat și îmburuienat, la câteva zile după lucrarea cu grapa cu colți reglabili, se
lucrează cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți reglabili sau cu combinatorul. în cazul în
care solul este prea uscat și lucrarea cu grapa cu colți nu are efectul scontat, se trece direct la
lucrarea cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți.
Pentru culturile care se seamănăîn epoca a II-a, în cazul unei desprimăvărări timpurii, când
terenul este denivelat și îmburuienat, solul se lucrează superficial cu combinatorul sau cu
agregate complexe, în vederea nivelării și distrugerii buruienilor.

90
Definitivarea patului germinativ se realizeazăîn preziua sau ziua semănatului, cu
combinatorul, cultivatorul pentru cultivație totală prevăzut cu grape elicoidale sau cu agregate
complexe, concomitent cu încorporarea în sol a erbicidelor. Dacă terenul este nivelat și puțin
îmburuienat, pregătirea patului germinativ se face în preziua sau ziua semănatului prin lucrarea
directă cu combinatorul.
Pentru culturile care se seamănă la adâncime mică, lucernă, trifoi, in, sfeclă pentru zahăr
ș.a., se impune realizarea unei suprafețe cât mai nivelate încă din toamnă, prin discuire, pentru ca
în primăvară solul să fie lucrat cât mai superficial, numai cu combinatorul, prevăzut cu o lamă
nivelatoare, grapă cu colți și grapă elicoidală. Folosirea grapei cu discuri la pregătirea patului
germinativ pentru aceste culturi este contraindicată.
La pregătirea patului germinativ în primăvară, pe lângă nivelarea și mărunțirea solului, un
obiectiv esențial care trebuie urmărit, îl constituie conservarea apei din sol; acest obiectiv se
poate realiza prin mobilizarea superficială a acestuia și prin reducerea numărului de lucrări,
pentru a micșora pierderile de apă prin evaporare. în acest scop se vor folosi agregate complexe,
care execută mai multe operații la o singură trecere și în plus, reduc gradul de tasare și consumul
de carburanți.

c. Sistemul de lucrare a solului pentru culturile de primăvară care urmează a fi cultivate


pe terenuri desțelenite
Luarea în cultură a pajiștilor permanente sau temporare în vederea înființării culturilor de
primăvară are loc, în mod obișnuit, toamna, iar în cazul în care acestea nu asigurăși coasa a doua,
luarea în cultură se face vara, după prima coasă sau primul pășunat.
Lucrările de bază, în general, sunt aceleași ca și pentru culturile de primăvară care urmează
după premergătoare timpurii sau târzii, cu deosebirea că arătura poate fi normală sau adâncă, în
funcție de cerințele plantei care urmează a fi cultivată. Se va acorda o atenție deosebită arăturii,
pentru a se asigura o foarte bunăîntoarcere a brazdelor și încorporarea completă a resturilor
vegetale, coletelor și tulpinilor rămase la suprafața solului.
Primăvara, terenul se pregătește în vederea semănatului așa cum s-a prezentat la sistemul
de lucrări pentru culturile de primăvară care urmează după premergătoare timpurii sau târzii.

91
24.Sistemul de lucrare al solului pentru culturile succesive ( in miriste/ duble)

Culturile succesive, numite și culturi în miriște sau duble, se seamănăîn intervalul de timp
dintre recoltarea unei culturi considerată ca principalăși semănatul alteia. Acestea urmează după
culturi care se recoltează devreme, la sfârșitul primăverii sau la începutul verii, ca borceagul,
rapița, porumbul masă verde, cartoful timpuriu, orzul de toamnă, ș.a. și care până toamna produc
o recoltă de nutreț verde, fân sau chiar boabe la soiurile și hibrizii cu o perioadă scurtă de
vegetație.
Pentru culturi succesive se pot însămânța porumb pentru siloz, porumb pentru masă verde
sau chiar pentru boabe, iarbă de Sudan, bostan furajer, orz pentru furaj, fasole pentru păstăi sau
pentru boabe ș.a.
O primă condiție pentru reușita acestor culturi este asigurarea apei, fapt care se întâmplă cu
siguranțăîn zonele cu precipitații mai abundente în cursul verii sau în condiții de irigare.
O altă condiție, foarte importantă, pentru reușita acestor culturi este ca lucrările de
pregătire a solului și semănatul să se facăîn timp cât mai scurt după recoltarea plantei
premergătoare, pentru a nu se pierde apa din sol și a se asigura timpul și suma temperaturilor
necesare pentru ajungerea lor la maturitate înainte de venirea brumelor de toamnă.
Epoca de semănat se poate extinde până la 25-30 iunie în zona colinarăși 10-15 iulie în
zonele din sud. în unele cazuri, culturile succesive pot fi semănate în a doua jumătate a lunii mai,
caz în care se pot realiza producții practic egale cu cele ale plantelor semănate în cultură
normală.
Arătura se execută imediat după recoltarea plantei premergătoare, când solul este încă
reavăn, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Adâncimea arăturii oscileazăîntre 15 și 20 cm, în
funcție de umiditatea solului, evitându-se formarea bulgărilor.
Pregătirea patului germinativ se face prin una-două treceri cu grapa cu discuri ușoară
(GDU-3,4) în agregat cu grapa cu colți reglabili (2 GCR-1,7), iar dacă terenul este prea afânat se
atașează un tăvălug neted la grapa cu discuri, după care se execută semănatul.
Pregătirea arăturii și a patului germinativ se poate face și prin utilizarea unor agregate
complexe, care execută aceste operații 1ntr-o singură trecere.
Pe solurile ușoare, afânate și curate de buruieni, se poate renunța la arătură, efectuându-se
două treceri cu grapa cu discuri grea, care lucreză la 15-18 cm, și una cu grapa cu discuri ușoară
pentru definitivarea patului germinativ.
în condiții de secetă se poate utiliza cizelul pentru lucrarea de bază iar pregătirea patului
germinativ se face cu agregate complexe sau cu grapele. După semănat se recomandă aplicarea
unei lucrări cu tăvălugul inelar, pentru a pune mai bine în contact sămânța cu solul și a favoriza
răsărirea plantelor. în acest mod se realizează importante economii de combustibil și, în același
timp, crește productivitatea.

92
25.Sistemul de lucrări minime: caracteristici, avantaje, dezavantaje
Sistemul minim de lucrare a solului are următoarele caracteristici principale:

- lucrarea de bază se execută fărăîntoarcerea brazdei, cu cizelul, plugul paraplow, grapa cu


discuri, grapa rotativă, cultivatorul ș.a. și numai în cazuri deosebite, odată la 3-4 ani, arătură cu
întoarcerea brazdei;
- un număr mai redus de lucrări ale solului față de sistemul clasic;
- resturile vegetale sunt tocate concomitent cu recoltarea plantei premergătoare, încorporate
superficial și parțial (40-70%) prin lucrarea de bază, restul de 30-60% rămânând la suprafața
solului unde îndeplinesc, în principal, rolul de mulci, protejându-l împotriva eroziunii hidrice sau
eoliene (Hobss P.R., 2007);
- solul poate fi lucrat oricând în perioada de la recoltatul plantei premergătoare și până la
semănat;
- materia organică poate fi oxidată mai bine, apa se infiltrează mai ușor în profunzime iar
agregatele de sol sunt mai stabile.
Tăierea resturilor vegetale se face, de regulă, toamna, concomitent cu recoltarea plantei
premergătoare, dar poate fi făcutăși primăvara devreme.
Lucrarea de bază a solului, în majoritatea cazurilor, se execută toamna, când se
administreazăși îngrășămintele cu fosfor și potasiu. Uneltele și echipamentele folosite sunt astfel
reglate încât să încorporeze numai parțial resturile vegetale, iar solul trebuie să fie relativ uscat,
pentru obținerea unor indici de calitate corespunzători.
Pentru pregătirea patului germinativ în primăvară se folosesc grape, cultivatoare sau
agregate complexe, concomitent aplicându-se îngrășămintele cu azot și erbicidele.
Datorită aplicării îngrășămintelor la suprafața solului, pot să apară fenomene de acidifiere a
solului, motiv pentru care periodic trebuie verificată reacția acestuia.

AVANTAJE ALE SISTEMULUI DE LUCRĂRI NECONVENȚIONALE (MINIME)

Sistemul de lucrări neconvenționale (minime) s-a extins datorită avantajelor pe care le


prezintă față de sistemul clasic de lucrare
Principalele avantaje ale sistemului de lucrări minime sunt următoarele:

a. Conservarea şi ameliorarea însușirilor fizice ale solului. Prin reducerea numărului de


treceri ale agregatelor agricole pe suprafața solului se evită distrugerea structurii și scăderea
conținutului în humus; de asemenea, se reduce gradul de tasare al solului, care se manifestă prin
scăderea valorilor densității aparente, rezistenței la penetrare și creșterea porozității totale, de
aerație, a permeabilității pentru apă, a schimbului de gaze ș.a. (G. Jităreanu, 1997).
Comparând umiditatea solului lucrat prin tehnologia convenționalăși prin lucrări minime s-
a determinat un plus de umiditate de 19% în cazul utilizării variantelor cu lucrări minime, pe
adâncimea 0-15 cm (Belvins, 1991), suficient pentru a asigura creșterea și dezvoltarea plantelor
pentru perioade scurte de secetă, de două - trei săptămâni. Creșterea cantității de apă infiltratăși
reținută, cuplată cu reducerea evaporației, crează un mediu favorabil pentru creșterea și
dezvoltarea plantelor.
93
b. Reducerea fenomenului de eroziune. Prin reducerea numărului de lucrări și a
intensității acestora se contribuie la reducerea eroziunii provocate de apăși vânt. Pe terenurile în
pantă, lucrarea solului fărăîntoarcerea brazdei constituie un mijloc foarte eficace de reducere a
eroziunii hidrice și a cantității de sol transportat în aval, în special după efectuarea lucrărilor de
bază executate după premergătoare timpurii. De asemenea, resturile vegetale, tocate și
încorporate superficial, contribuie la reducerea cantității de apă scurse și a pierderilor de sol prin
eroziune eoliană. Chiar pe soluri cu o erodabilitate eoliană foarte ridicată, utilizarea sistemului de
lucrări minime a redus pierderile de sol de la aproximativ 17,5 t/ha/an la 1,8 t/ha/an (Mc Gregor,
1995; VanDoren, 1997).
c. Costuri mai scăzute. Practicarea sistemului de lucrări neconvenţionale (minime), cu
număr redus de treceri, determină importante scăderi ale costurilor de producție și implicit
prețuri mai mici ale produselor agricole, fapt care se realizează datorită reducerii consumului de
combustibil la unitatea de suprafață. În cadrul sistemului conventional, acesta reprezintă în mod
obişnuit, 30-40% din totalul cheltuielilor aferente unei culturi, iar în cadrul sistemului minim,
consumul la lucrările de pregătire a patului germinativ se reduce cu 60-75% față de cel
înregistrat în cadrul sistemului convențional de lucrare a solului.
De asemenea, volumul total al lucrărilor necesare pentru pregătirea patului germinativ și
semănat (sau plantat) se reduce în condițiile utilizării sistemului minim de lucrare cu 45-55% (R.
Phillips, 1994), determinând o creștere a productivității muncii și a suprafeței care poate fi
lucrată de un fermier.
Mașinile și echipamentele de bază necesare pentru practicarea sistemului de lucrări minime
ale solului includ semănători, echipamente pentru aplicarea erbicidelor și mașini de recoltat, care
sunt mai reduse ca număr și diversitate față de sistemul convențional. Totodată, tractoarele care
se utilizează au o perioadă mai lungă de exploatare, datorită reducerii numărului de ore lucrate
pentru fiecare cultură.
d. Flexibilitate în executarea semănatului. Condițiile climatice (precipitațiile) pot întârzia
efectuarea lucrărilor de pregătire a patului germinativ şi a semănatului sau plantatului în cadrul
sistemului convențional de lucrare, însă sistemul minim oferă oportunitatea executării acestor
lucrări într-un timp foarte scurt, imediat ce se poate intra pe teren, fără a necesita o umiditate
corespunzătoare a solului şi vreme bună pentru fiecare lucrare în parte. Solurile lucrate în sistem
minim asigură, în același timp, o mai bună traficabilitate pentru utilajele agricole la executarea
semănatului, aplicării erbicidelor și la recoltare.
e. Utilizarea mai eficientă a irigațiilor. Sistemul de lucrări minime a solului asigură o
utilizare mai eficientă a apei de irigare, care este mai bine conservatăîn sol. în acest fel se reduce
necesarul de apăși se reduc costurile pentru irigare.
f. Conservarea solului. Prin reducerea fenomenului de eroziune, restituirea materiei
vegetale solului, menținerea stratului de mulci la suprafață, sistemul de lucrări minime contribuie
la protecția agroecosistemelor, conservarea acestora și menținerea echilibrului în natură.
Materiile vegetale încorporate în sol reprezintă o sursă de material energetic pentru un număr
mare de viețuitoare care trăiesc la suprafața solului sau în sol, contribuind astfel la îmbunătăţirea
activităţii biologice, menținerea biodiversității și în acest mod a echilibrului în cadrul
agroecosistemelor.

DEZAVANTAJE ALE SISTEMULUI DE LUCRĂRI MINIME

Ca orice sistem, sistemul de lucrări minime are și o serie de dezavantaje, cum ar fi:

94
a. Datorită stratului de mulci de la suprafață, primăvara, solurile lucrate după această
tehnologie se încălzesc mai greu, temperatura putând fi cu 2-3oC mai mică decât în cazul
lucrării solului în sistem convențional. Acest fapt trebuie avut în vedere în special în zonele de
silvostepăși submontane unde semănatul în epoca optimă este foarte important, în vederea
realizării sumei unităților termice și a intervalului de timp necesar pentru ajungerea plantelor la
maturitate.
b. Combaterea buruienilor este mai dificilă fărăîntoarcerea brazdei și încorporarea
acestora în profunzime. în aceste condiții, numărul speciilor de buruieni și densitatea lor pe
unitatea de suprafață se măresc, fiind necesar controlul strict al acestora prin metode integrate, în
cadrul cărora cele chimice și agrotehnice au un rol esențial.
c. Combaterea bolilor și dăunătorilor. Prezența resturilor vegetale la suprafațăși
renunțarea la arătură, contribuie la proliferarea bolilor și dăunătorilor specifici, însă nivelul de
infestare nu este foarte ridicat în comparație cu sistemul convențional de lucrare a solului.
d. Estetica câmpului. Pentru foarte multă lume, implicată sau nu în sfera producției
agricole, a fost și este dificil de acceptat aspectul părăginit, neîngrijit, al terenurilor lucrate în
sistemul minim. Resturile de plante de la suprafață, în diferite grade de descompunere, reprezintă
o schimbare drasticăși se situează departe de imaginea clasică, cu o suprafață curată, bine
mărunțită a solului, specifică terenurilor lucrate prin tehnologia convențională.
Acest aspect aparent neîngrijit, neregulat, a continuat să impresioneze neplăcut de la
apariția sistemului de lucrări minime și până astăzi, având un impact social deosebit și
contribuind într-o oarecare măsură la introducerea lui mai lentă în practică.
Cu toate că sistemul de lucrări minime nu are o vechime mai mare de 60-70 de ani,
interesul în acest domeniu a crescut foarte mult în lumea întreagă, atât pentru cercetători cât și
pentru fermieri. O parte dintre aceștia, în special în America de Nord, consideră căîn acest sistem
trebuie lucrate cele mai bune terenuri, pentru a maximiza producția, iar o altă parte, în Europa,
consideră că prin acest sistem ar trebui lucrate terenurile mai slab productive, unde prin
adaptarea tehnologiilor să se obțină producții acceptabile. Dar indiferent de opinii, fărăîndoială,
sistemul de lucrări minime va continua să ocupe un loc important în practica agricolă, datorită
protecției pe care o asigură solului, conservării apei și reducerii consumului de combustibil.

95
26.Variante ale sistemului minim de lucrare al solului

VARIANTE ALE SISTEMULUI DE LUCRĂRI MINIME


Sistemul de lucrări minime poate avea numeroase variante, în funcție de condițiile
specifice de sol, climă, pantă, dotare tehnică etc. în România, prin sistem minim de lucrare se
înțelege fie reducerea numărului de lucrări executate în comparație cu sistemul convențional,
inclusiv numărul de arături, fie reducerea numărului de treceri ale agregatelor pe suprafața
terenului, prin executarea simultană a mai multor lucrări.

.1. Sisteme raționalizate de lucrare a solului

În cadrul sistemelor raționalizate de lucrare a solului se utilizează, ca și lucrare de bază,


arătura executată cu plugul cu cormană dar spre deosebire de sistemele convenționale, se
folosesc mașini și utilaje care execută mai multe operații la o singură trecere.
Sistemul arat-semănat. Acest sistem se practică la culturile semănate în rânduri distanțate
(porumb, floarea - soarelui ș.a.), și se caracterizează prin aceea că pregătirea solului pentru
semănat, aplicarea îngrășămintelor, erbicidelor, semănatul și tasarea solului pe rând se realizează
la o singură trecere.
Pentru realizarea acestor operații se folosește un agregat special, alcătuit dintr-un plug cu
două brăzdare în agregat cu o grapă stelată. Urmează o semănătoare cu un singur tub, prevăzută
cu un dispozitiv de administrare a îngrășămintelor pe rând. în spatele tubului semănătorii este
atașat un tăvălug care tasează ușor solul semănat pentru a-l pune în contact cu sămânța.
Combaterea buruienilor se realizează pe cale chimică, agregatul fiind prevăzut cu un
dispozitiv de erbicidat și pe cale mecanică, executându-se una sau două lucrări de cultivație în
cursul perioadei de vegetație, ocazie cu care se poate face și fertilizarea suplimentară cu azot.
Prin tăvălugirea pe rândul semănat, pe o lățime de 15-20 cm, și prin aplicarea
îngrășămintelor pe rând, se favorizează germinarea, răsărirea și creșterea mai rapidă a plantelor.
între rânduri, solul rămâne afânat, existând condiții pentru infiltrarea apei din precipitații. Acest
sistem se recomandă a fi folosit în zone mai umede și reci, deoarece solul afânat prin arătură se
încălzește mai repede și permite executarea timpurie a semănatului. Este necesar ca pregătirea
solului să se realizeze la un conținut optim de umiditate, pentru ca brazda să se mărunțească bine.
Sistemul cultivat-semănat. Acest sistem presupune două operații și anume: prima operație,
constă în aplicarea îngrășămintelor și arătura, de toamnă, sau primăvară, urmată de a doua
operație, care include pregătirea patului germinativ, semănatul, administrarea îngrășămintelor și
erbicidelor.
A doua operație se poate executa în mai multe variante, și anume:
- Pregăti rea solului cu organe de lucru pasive și sem ănatul , mod de lucru
răspândit în multe țări, în special S.U.A. Cel mai simplu agregat este format din cultivator și
semănătoare, care poate fi prevăzut și cu dispozitive de fertilizare și erbicidare. Prin utilizarea
acestui tip de agregat se reduc cheltuielile de producție cu aproximativ 30% comparativ cu
sistemul clasic de lucrare (T. Onisie, 1992).
- Pregătirea solului cu organe de lucru active și semănatul . Agregatul este
alcătuit din freză, semănătoare, echipamente de erbicidare și fertilizare; se recomandă a fi folosit
în special când arătura este bolovănoasă, deoarece printr-o singură trecere terenul este bine
pregătit și semănat.

96
2. Sistemul de lucrări minime (minimum tillage)

Sistemul de lucrări minime, constă în executarea lucrării de bază a solului fără întoarcerea
brazdei iar resturile vegetale sunt menținute la suprafața solului, în proporție de 15-30% sau sunt
încorporate superficial, având rolul de mulci. Pentru menținerea la valori optime a proprietăților
fizice ale solului, nu se renunță în totalitate la arătură, aceasta executându-se cu întoarcerea
brazdei, odată la 4-5 ani.
În funcție de uneltele și mașinile utilizate pentru efectuarea lucrării de bază a solului, acest
sistem include lucrarea cu cizelul, plugul paraplow, grapa cu colți verticali rotativi, cultivatorul,
grapa cu discuri sau agregate complexe.
Lucrarea cu cizelul, asigură afânarea solului până la adâncimi de 20-30 cm, fără
întoarcerea brazdei. Calitatea lucrării este asigurată prin reglarea și corelarea adâncimii de lucru
cu distanța dintre piesele active, astfel încât să rezulte un strat de sol uniform afânat pe toată
secțiunea lucrată. Gradul de acoperire cu resturi vegetale depinde de forma organelor active,
viteza și adâncimea de lucru.
Epoca cea mai frecventă de efectuare a lucrării de bază cu cizelul este toamna, după
recoltarea plantelor premergătoare, când solul are o umiditate corespunzătoare pentru a se
fragmenta și mărunți în profunzime.
Lucrarea cu plugul paraplow, se recomandă în primul rând pe terenurile în pantă, pentru o
mai bună protecție a solului împotriva eroziunii hidrice, pe soluri nisipoase pentru reducerea
fenomenului de eroziune eoliană, pe terenuri cu strat de săruri aflat în orizontul 20-30 cm, pe
soluri cu orizontul fertil subțire.
Lucrarea cu cizelul se execută în general toamna, după recoltarea plantelor premergătoare.
Dacă terenul este acoperit cu resturi vegetale bogate, se recomandă montarea în fața organelor
active ale cizelului a unor discuri sau cuțite pentru a le tăia, mărunți și a evita astfel înfundarea
acestora. Resturile vegetale parțial încorporate se descompun mai repede decât cele rămase la
suprafața solului, iar primăvara se mai execută o lucrare de mărunțire și încorporare a celor
rămase nedescompuse.
Lucrarea cu grapa cu colți verticali rotativi, asigură datorită mișcării de rotație a
organelor active, antrenate de la priza de putere, o foarte bună mărunțire a solului pe adâncimea
de 10-12 cm, precum și o nivelare și o bună așezare, prin acțiunea grapelor elicoidale rotative sau
a tăvălugului montat la partea din spate a acestor agregate complexe.
Lucrarea cu cultivatorul, echipat cu organe active tip săgeată dublă, realizează o lucrare
de afânare fără întoarcerea brazdei, la adâncimea de 10-15 cm. Rezultate satisfăcătoare se obțin
pe solurile ușoare, cu textură nisipoasă, fără hardpan sau orizonturi tasate.
Lucrarea cu grapa cu discuri, dă rezultate bune atunci când aceasta alternează cu arătura
și la culturi care nu au cerințe ridicate față de adâncimea de afânare a solului. Această lucrare are
avantajul că are o foarte bună productivitate, realizează importante economii de combustibil și în
condițiile în care se aplică o fertilizare și o aprovizionare cu apă corespunzătoare, asigură
producții practic egale cu cele obținute în tehnologiile convenționale. La repetarea acestei lucrări
trebuie urmărite cu atenție modul în care evoluează structura solului și gradul de îmburuienare al
culturilor.
Agregatele complexe, sunt utilizate pentru a înlocui arătura datorită faptului că realizează
la o singură trecere mărunțirea și afânarea solului, pregătirea patului germinativ, semănatul și
tasarea superficială a acestuia. Pisele active sunt reprezentate de organe de afânare fără

97
întoarcerea brazdei, tip scarificator sau cizel, freză, tăvălug sau grapă elicoidală, la care se adugă
o semănătoare.

3. Sistemul de lucrări minime cu mulci (mulch tillage)

În cadrul acestui sistem de lucrare a solului se execută aceleași operații ca și în cazul


sistemului minim, cu deosebirea că resturile vegetale care rămân la suprafața solului trebuie să
reprezinte peste 30% din volumul/masa acestora. Acest sistem dă rezultate foarte bune în zonele
cu precipitații puține, secetoase, unde contribuie la păstrarea apei în sol, pe terenurile afectate de
eroziune hidrică și pe cele susceptibile de degradare a structurii.

4. Sistemul de lucrări minime cu strat protector (cover crops)

Sistemul de lucrare a solului cu strat protector presupune menținerea la suprafața solului a


unui strat vegetal protector, provenit fie din resturi vegetale tocate, gunoi nedescompus, turbă
etc. fie ca urmare a semănatului pe întreaga suprafață, sau numai între rândurile de plante a unor
culturi intermediare, cu rol de acoperire. Lucrările solului se execută cu unelte și mașini echipate
cu organe active care nu întorc solul și nu încorporează resturile vegetale.
Acest sistem se utilizează pentru culturile prășitoare și se recomandă pe terenurile situate
pe pante, pentru a reduce eroziunea hidrică și impactul picăturilor de ploaie asupra agregatelor de
structură din stratul de la suprafață.
Un exemplu de tehnologie în sistem cu strat protector este cea utilizată în nordul
Germaniei, pe soluri cu textura ușoară, unde după recoltarea cerealelor păioase solul se afânează
și se seamănă Sinapis alba, Raphanus sativa, Phacelia tanacetipholia, cu rol de culturi
protectoare, care sunt lăsate peste iarnă să se descompună sau sunt erbicidate în primăvară.
Ulterior se seamănă direct în acest mulci porumb sau sfeclă pentru zahăr, utilizând un agregat
complex, format din grapă rotativă, tăvălug și semănătoare (Guș P și colab., 2004).

5. Sistemul de lucrări minime cu biloane

Acest sistem este recomandat pentru plantele prășitoare (porumb, soia, sfeclă pentru zahăr,
floarea soarelui etc.), pe solurile cu un drenaj mai slab și pe terenurile în pantă.
Biloanele se formează după recoltarea plantei premergătoare și rămân astfel pânăîn
primăvară. Agregatul de semănat este prevăzut cu un dispozitiv care taie coama bilonului și în
urma căruia se găsesc brăzdarele care încorporează sămânța. După semănat, circa 30% din
resturile vegetale rămân la suprafața terenului (Almaras 1994, citat de Gh. Budoi, 1996).
Pe coamele bilonului, primăvara, solul se încălzește mai repede, semănatul se poate face
mai devreme și plantele cresc mai viguros. Pe terenurile în pantă, biloanele se orientează pe
direcția curbelor de nivel, apa din precipitații este reținutăîn brazdele (rigolele) dintre biloane și
are timp să se infiltreze, reducându-se pericolul de eroziune.
Combaterea buruienilor se face cu erbicide aplicate concomitent cu semănatul, care se aleg
în funcție de planta de culturăși speciile de buruieni dominante. Pentru condițiile din România,
Al. Tianu și P. Guș (1995) recomandă pentru sistemul de lucrări cu biloane următoarea
tehnologie:

98
- arătura se execută după recoltarea grâului, vara, cu subsolaj, la adâncimea de 30 + 10 cm,
odată la patru ani, cu aplicarea în prealabil a îngrășămintelor chimice cu fosfor și potasiu;
nivelarea arăturii se face printr-o lucrare cu grapa cu discuri;
- deschiderea biloanelorse face vara pe terenurile plane și primăvara, pe terenurile în pantă;
înălțimea biloanelor este de 18-20 cm;
- combaterea buruienilor pe terenul bilonat, se face când buruienile au 30-40 cm înălțime,
în a doua jumătate a lunii august și primăvara, înainte de semănat.
- semănatul se execută direct, fără pregătirea patului germinativ, prin deschiderea vârfului
bilonului;
- pentru lucrările de întreținere din cursul perioadei de vegetație se pot folosi erbicide
specifice culturii respective, iar odată cu prima prașilă se pot aplica 40-50 kg N/ha; prima prașilă
se efectuează concomitent cu bilonatul, lucrarea repetându-se când plantele au înălțimea de 40
cm;
- recoltarease execută mecanic, în același timp efectuându-se tocarea și împrăștierea pe
suprafața solului a resturilor vegetale sub formă de mulci.
Rezultatele obținute în urma practicării acestei variante a sistemului de lucrări minime sunt
prezentate în tabelul 3.3.
Tabelul 3.3
Influența sistemului de lucrări minime cu biloane asupra producției și consumului de combustibil

(Al. Tianu, P. Guș, 1995)

Consum
Producția
Cultura Sistemul de lucrare combustibil
l/ha % kg/ha %
convențional 95,7 1000 1360 100
Soia
cu biloane 58,8 61 1750 129
convențional 110,8 100 3530 100
Porumb
cu biloane 70,9 64 4150 118
Pentru aplicarea sistemului de lucrări minime cu biloane se utilizează echipamente
complexe care la o singură trecere execută prelucrarea superficială și afânarea solului, formarea
bilonului și semănatul.

6. Sistemul de lucrări minime în benzi

în cadrul acestei variante a sistemului de lucrări minime, solul se lucrează numai pe benzi
(fâșii) late de 15-25 cm, în momentul semănatului. Agregatul complex utilizat este prevăzut cu
piese active tip cizel sau grapă rotativă pentru afânarea solului, semănatul facându-se pe mijlocul
zonei lucrate, iar intervalul dintre benzi rămâne nelucrat (fig. 3.1).

7. Sistemul zero lucrări/semănat direct (no-tillage, direct drill)

Această variantă a sistemului de lucrări minime se caracterizează prin renunțarea totală la


arătură. Semănatul se face direct în miriște sau pe terenul cu resturile vegetale ale plantei
premergătoare rămase pe câmp. Lucrarea solului se face numai în zona rândului, folosindu-se

99
agregate complexe, prevăzute cu organe de lucru pasive, tip disc , cizel, sau organe active, tip
freză, acționate de la priza de putere (fig. 3.2).

(3) (4)
Figura 3.2 - Tipuri de organe active pentru sistemul "zero lucrări"
pasive (1 - cizel; 2 - disc înclinat; 3 - disc ondulat) active (4 - freză)
Agregatele sunt prevăzute cu dispozitive pentru administrarea îngrășămintelor pe rând, iar
pentru combaterea eficientă a buruienilor se folosesc două-trei erbicide, combinate, aplicate la o
singură trecere. Aplicarea erbicidelor trebuie făcută obligatoriu la semănat, deoarece după
pornirea în vegetație buruienile nu se mai combat.

Cercetările efectuate au evidențiat că semănătorile pentru semănatul direct, echipate cu


organe de afânare a solului tip disc riflat asigură o foarte bună mărunțire a resturilor vegetale în
zona rândului, eliminându-se pericolul înfundării brăzdarelor și a încorporării necorespunzătoare
a semințelor culturii principale.
În ceea ce privește brazdarele, cele mai bune rezultate s-au obținut prin utilizarea
brazdarelor de tip dublu disc, care asigură o bună și uniformă încorporare a semințelor în sol.
Deficiențe apar încă pe solurile umede, unde discurile nu taie complet resturile vegetale, ci trec
doar peste ele și le apasă pe fundul brazdei, sămânța este așezată peste acestea și apar probleme
cu germinația și răsărirea.
Pentru tăierea completă a resturilor vegetale și încorporarea semințelor la adâncimea
reglată, este necesar ca forța de apăsare pe fiecare cuțit să fie mare, de cel puțin 2500 - 3000 N.
O dată la trei-patru ani se execută o arătură prin care se încorporeazăîngrășămintele cu
fosfor și potasiu, îngrășămintele organice, se afânează solul etc.
Metoda se poate aplica pe solurile ușoare, fertile, în zone mai umede, folosind pesticide
pentru combaterea buruienilor, bolilor și dăunătorilor, precum și agregate de construcție specială.
Avantajele acestui sistem de lucrare minimă a solului sunt următoarele:
- resturile vegetale rămase la suprafață protejează solul împotriva eroziunii, reducând
scurgerea apei pe terenurile înclinate, fapt care permite mărirea suprafeței semănate cu prășitoare
pe terenurile în pantă;
100
- contribuie la reducerea tasării solului, prin micșorarea numărului de treceri ale
agregatelor;
- metoda permite semănatul într-un interval timp mult mai scurt, în epoca optimă, a unor
suprafețe mari, viteza de semănat fiind de trei - patru ori mai mare față de sistemul convențional
de lucrare;
- se realizează o mare economie de energie, se investește mai puțin în achiziția de mașini
agricole iar costurile finale la unitatea de suprafață și pe tona de produs sunt mult mai reduse.

101
27.Influenţa sistemului de lucrări minime asupra stării solului

Sistemul de lucrări minime are o influență puternică asupra însușirilor solului și implicit
asupra producțiilor obținute, principalele modificări fiind prezentate în continuare.

Proprietățile fizice și hidrofizice ale solului. Proprietățile fizice ale solului au un rol
major asupra dezvoltării plantelor de cultură, prin influențarea germinației, dezvoltării
rădăcinilor, producției de biomasăși boabe. De asemenea, acestea influențează asupra
erodabilității solului, levigării elementelor fertilizante, circulației apei și aerului în sol ș.a. Dintre
proprietățile importante ale solului care se modifică sub influența lucrărilor minime amintim
densitatea aparentă, structura și stabilitatea hidrică, porozitatea, gradul de compactare, regimul
de apăși temperatura.
Densitatea aparentă. Prin aplicarea sistemului minim de lucrare a solului, valorile
densității aparente devin în timp mai mari în comparație cu cele caracteristice solului lucrat după
tehnologia convențională.
Structura solului.în general, lucrările minime au un efect pozitiv asupra structurii solului
și stabilității hidrice a acestuia. (Griffith D.R., 1993). Mahboubi și Lal (1993) au constatat că, în
ceea ce privește distribuția agregatelor de structură, procentul agregatelor mari a fost mai ridicat
în variantele cu lucrări minime în comparație cu cele arate sau lucrate cu plugul cizel.
Analizată sub aspectul hidrostabilității agregatelor structurale, prin aplicarea sistemelor
neconvenționale de lucrare, se manifestă o tendință clară de creștere a gradului de agregare a
solului și a stabilității hidrice, atât pe cernoziomuri cambice cât și pe cele argiloiluviale sau
molice (Guș P. și colab., 2004).
Porozitatea. Volumul macroporilor și porozitatea totală au valori mai mici în cazul
sistemului minim, dar în comparație cu sistemul convențional de lucrare a solului sunt mai
favorabile deoarece este asigurată continuitatea pe verticală a porilor, și ca urmare, aerisirea
solului, drenajul și creșterea rădăcinilor sunt asigurate. (R. Lal, T. Logan, 1994).
Compactarea solului. Compactarea constituie un obstacol major în introducerea sistemului
de lucrări mimime, în special pe solurile grele, unde principalii indicatori ai compactării, inclusiv
rezistența la penetrare, au cresc în timp. Totuși, din punct de vedere practic, s-a constatat că un
nivel mediu al compactării are efecte pozitive asupra producției, în special în anii cu precipitații
mai reduse (M. Carter, 1994).
Ca regulă generală însă, sistemul semănat direct dă rezultate mai bune în special pe solurile
ușoare, afânate.
Regimul de apă este influențat de sistemul de lucrare ca efect al modificării structurii
solului, densității aparente, distribuției macroporilor, prezenței stratului de mulci la suprafațăș.a.
Utilizarea îndelungată a sistemului de lucrări minime determină o reducere a cantității de apă
infiltrată, însă acest efect este contracarat de prezența bioporilor, în special a celor datorați
activității râmelor (Kemper, 1987).
Continuitatea bioporilor influențează pozitiv și în mare măsură circulația și infiltrația apei
în sol; aceștia sunt stabili și se continuă până la o adâncime de aproximativ 60 cm (W. A. Dick,
1989, R. Lal și Van Doren, 1990), iar faptul că au continuitate pe verticală, chiar în situația unei
porozități totale mai reduse, favorizează infiltrarea și sporirea rezervei de apă a solului.
De asemenea, prezența mulciului la suprafața solului reduce pierderile de apă prin
evaporare și contribuie la o mai eficientă utilizare a apei provenite din precipitații sau irigații.

102
Temperatura solului. Prezența stratului de mulci la suprafața solului determină o
temperatură mai scăzută a acestuia în stratul de la suprafață, fapt care întârzie semănatul,
germinația și dezvoltarea culturilor de primăvară. Toamna se petrece fenomenul invers, stratul de
mulci împiedicând pierderea căldurii din sol.
în regiunile cu climat rece, producțiile scăzute obținute prin aplicarea sistemului de lucrări
minime sunt asociate cu temperaturile mai scăzute înregistrate în sol (S.C. Gupta, 1993).

Proprietățile chimice ale solului. Unele proprietăți se schimbă foarte greu, însă conținutul
în macroelemente fertilizante, carbonul organic, pH-ul, sunt modificate rapid sub influența
sistemului de lucrare a solului.
Substanțele nutritive. O consecință a utilizării sistemului minim de lucrare o constituie
creșterea conținutului în elemente nutritive în stratul de sol de la suprafață, datorită aplicării
superficiale a îngrășămintelor chimice și organice precum și descompunerii resturilor vegetale
lăsate la suprafața solului.
Carbonul organic.în solul lucrat prin sistemul de lucrări minime, sporește conținutul de
carbon organic și azot din stratul superficial (0-3 cm) și, în consecință, crește și raportul C/N.
Acest fenomen se datorează, în principal, resturilor organice de la suprafața solului și scăderii
activității biologice, prin reducerea numărului și adâncimii lucrărilor.
pH-ul. Prin aplicarea sistemului de lucrări minime pentru o perioadă de câțiva ani, pH-ul
solului se reduce (W.A. Dick, 1987, R.L. Blevis, 1985). Cele mai multe procese și tehnologii
determină acidifierea solului. în solul arat, acidifierea se disipeazăîn întregul strat afânat și se
manifestă după o perioadă de 3-5 ani, în funcție de capacitatea de tamponare a solului. în cadrul
sistemului minim, acidifierea este determinată de descompunerea resturilor vegetale la suprafața
solului și aplicarea îngrășămintelor în stratul superficial și se manifestăîn stratul de la suprafață
(0-2 cm). R.L. Blevis (1985) arată că diferența de pH între sistemul convențional și cel cu lucrări
minime a fost de 1-1,5 unități pH în stratul 0-5 cm și 0,5 unități pH în stratul 5-15 cm.

Proprietățile biologice. Prin aplicarea sistemului minim de lucrare, datorită resturilor


vegetale și reacției acide, se favorizează activitatea biologică din sol și crește activitatea
enzimatică. Studiile au arătat că populația microbiană crește în special în straturile apropiate de
suprafață, 7-15 cm, care sunt mult mai sensibile la modificarea activității biologice induse de
sistemul minim de lucrare a solului (Stanley și colab., 1988).
în straturile superficiale activitatea enzimatică este de câteva ori mai intensăîn comparație
cu sistemul convențional de lucrare, în timp ce în straturile mai profunde diferențele se
estompează (W.A. Dick, 1994).
în cadrul acestui sistem este favorizată activitatea viermilor plați și cilindrici, furnicilor,
râmelor etc. toate formând galerii în sol, care fac legătura între stratul arabil (lucrat) și cel
subarabil, influențând pozitiv infiltrația apei și dezvoltarea rădăcinilor (W. Ehlers citat de M.
Carter, 1994).
Utilizarea sistemului de lucrări minime ale solului este diferită de la o țară la alta, iar
alegerea uneia sau alteia dintre variante trebuie să se bazeze atât pe considerente cu efect
imediat, cât și pe cele cu efecte pe termen lung iar recomandările pentru extinderea în producție
trebuie făcute numai pe baza rezultatelor experimentale.

103
Partea III

1. Buruieni : Definiții, Pagube produse de buruieni

The Oxford English Dictionary definește buruienile ca "plante ierboase fără valoare, care
cresc sălbatec și viguros, acoperind solul și stânjenind creșterea plantelor superioare".
În Dicționarul enciclopedic român (1962) buruienile sunt definite ca "plante străine într-o
cultură agricolă, care produc pagube, consumând apa și substanțele nutritive din sol și care duc la
scăderea recoltei".
De-a lungul timpului termenul de buruiană a fost definit în diferite moduri, atât de
specialiști în domeniu cât și de nespecialiști. Astfel, R.I. Zimdhal (1993) citează definițiile date
de câțiva specialiști în domeniu: Balatchley (1912) "o plantă care crește într-un loc unde nu este
dorită"; Muenscher (1946) "acele plante cu însușiri dăunătoare care cresc în locuri unde nu sunt
dorite, de obicei în locuri unde ar trebui să crească altceva"; Salisbury (1961) "plante care cresc
unde noi nu dorim". Mai recent, J. Godinho (1984), comparând termenul francez pentru buruiană
" malherbe sau mauvaise herbe" cu cel englezesc "weed" și cu cel german "Unkraut", consideră
că o definiție simplă nu poate fi dată întrucât, în sens ecologic, buruiană înseamnă o plantă care
crește în mod spontan, într-un mediu modificat sau influențat de om, iar din punct de vedere
agrotehnic, înseamnă o plantă nedorită. J.D. Fryer și R.J. Makepeace sunt de acord cu această
afirmație, în timp ce alți autori ca W.P. Anderson (1977), A.S. Crafts și W.W. Robbius (1967)
consideră că definirea termenului de buruiană necesită o formulare mai amplă.
Și în țara noastră, diferiți autori care s-au ocupat cu studiul buruienilor au enunțat definiții
pentru această noțiune I. Prodan (1946) consideră buruieni "toate plantele sălbatice, care caută să
înăbușe, să nimicească puterea de creație a fructului așteptat. Ele cresc fără nici un rost, fără să le
fi semănat în acele locuri, care cu mai mare folos ar fi putut fi întrebuințate de plantele de
cultură". Gh. Ionescu Șișești (1955) și I. Staicu (1969) definesc buruienile ca "plante sălbatice
adaptate să trăiască împreună cu plantele cultivate, pe care le stânjenesc în dezvoltare, iar uneori
le distrug sau le elimină din lan" C. Zahariadi și Gh. Anghel (1960) consideră buruienile ca
"plante nedorite, care cresc în cele mai diferite condiții ecologice, care nu prezintă utilitate

104
economică și sunt de obicei dăunătoare, împiedicând într-un fel sau altul activitatea economică a
omului".
În lucrări mai recente (Gh. Budoi și A. Penescu, 1996) buruienile sunt privite ca "plante
nedorite, care cresc pe terenurile agricole, pe pajiști, în parcuri și în grădini, pe terenuri
industriale, aeroporturi etc. producând diverse și enorme pagube".
Termenul de "buruieni" trebuie folosit în sens mai larg, înțelegând prin acesta atât plantele
care cresc pe terenurile cultivate și produc pagube, cât și cele care cresc pe terenurile necultivate
și care pot deveni dăunătoare. Speciile care se dezvoltă pe terenurile arabile, sunt denumite specii
segetale (de la seges, segetis (lat) = semănătură, lan, ogor), iar cele care cresc pe terenuri
necultivate, ca terenuri virane, taluzuri de drumuri sau diguri, curți au primit denumirea de specii
ruderale (rudus, rudestris = moloz, dărâmătură).
În culturile agricole pot să apară în afară de buruieni și alte plante de cultură (floarea
soarelui în grâu de toamnă, secară în grâu etc.), situație în care aceste plante cultivate pot fi
cosiderate buruieni, fiind denumite "buruieni condiționate".
Întrucât condițiile climatice influențează asupra pagubelor pe care le produc unele specii
sălbatice, acestea sunt considerate plante utile în anumite regiuni și buruieni în altele. Astfel,
costreiul (Sorghum halepense) și pirul gros (Cynodon dactylon) sunt considerate plante furajere
în unele zone secetoase din Africa de Nord, sudul SUA, India centrală ș.a. sau sunt utilizate
pentru consolidarea taluzului digurilor, în timp ce în zona noastră sunt considerate ca buruieni
foarte periculoase. De asemenea, unele buruieni au utilizări medicinale, cum ar fi rizomii de pir
(Agropyron repens ), steregoaie (Veratrum album) etc. Pe pajiști sunt considerate buruieni
speciile care nu sunt consumate de animale și care ocupă suprafețe mari, reducând suprafața
utilizabilă pentru nutreț precum și toate speciile dăunătoare sau toxice pentru animale.

PAGUBELE PRODUSE DE BURUIENI


Buruienile povoacă pagube foarte mari atât agriculturii cât și altor sectoare ale economiei.
Pagubele aduse agriculturii sunt determinate de creșterea costurilor de producție, reducerea
nivelului producțiilor și deprecierii calității produselor.
a. Creșterea costurilor de producție și procesare. Toate lucrările executate pentru
distrugerea buruienilor, începând cu cele manuale, continuând cu aplicarea erbicidelor și până la
combaterea integrată, contribuie la creșterea costurilor de producție. Aceste costuri sunt necesare

105
pentru a preveni pierderile importante de recoltă sau chiar distrugerea completă a acesteia, fiind
considerate ca ceva indispensabil pentru obținerea unui profit.
Costurile combaterii buruienilor sau controlării numărului acestora sunt relativ ușor de
calculat dacă prețul lucrărilor permanente (normale), echipamentelor, combustibilului și
erbicidelor sunt cunoscute. S-a estimat că lucrările de pregătire a solului și întreținere a culturilor
reprezintă aproximativ 15% din valoarea recoltei, din care cea mai mare parte sunt necesare
pentru combaterea buruienilor.
Există, de asemenea, cheltuieli indirecte legate de curățirea masei de boabe de semințele de
buruieni cu care s-a amestecat în timpul recoltării. Prin utilizarea selectoarelor, trioarelor,
vânturătorilor sau prin lucrări de sortare, cresc consumurile de energie și muncă pe tona de
produs obținut, iar odată cu acestea și cheltuielile totale.
De asemenea, greutatea suplimentară a masei de buruieni care trece prin combine și alte
mașini agricole, duce la uzura prematură a acestora și la apariția frecventă a unor defecțiuni,
pentru a căror remediere sunt necesare cheltuieli suplimentare.
b. Buruienile crează dificultăți în executarea lucrărilor agricole. Buruienile contribuie
la reducerea indicilor calitativi sau crează dificultăți în execuția lucrărilor de bază ale solului, de
pregătire a patului germinativ, semănat, întreținere a culturilor și recoltat. Se apreciază că pe
terenurile agricole îmburuienate, în special cu buruieni perene cu înmulțire vegetativă, rezistența
opusă la efectuarea lucrărilor solului crește cu peste 30%, iar productivitatea mașinilor de
recoltat se reduce cu 25-30% (T. Onisie, 1992).
Resturile de tulpini, inflorescențele și semințele de buruieni măresc umiditatea materialului
care trece prin aparatul de treier al combinelor, separarea boabelor se face în condiții
necorespunzătoare, existând pericolul blocării sitelor și a înfundării combinelor. În aceste
condiții recoltarea se face anevoios, cu randament scăzut, existența semințelor în masa de
buruieni creând pericolul de autoaprindere sau mucegăire a recoltei.
c. Concurarea plantelor cultivate pentru condițiile de viață. Buruienile consumă apa
din stratul arabil și subarabil, concurând plantele de cultură și amplificând acțiunea secetei.
Consumul acestora este de 1,5-2 ori mai ridicat decât al plantelor cultivate; astfel, dacă porumbul
are nevoie de circa 400 litri pentru a sintetiza 1 kg substanță uscată, buruienile specifice acestei
culturi folosesc 500-1000 litri apă pentru a realiza aceeași masă. Specii ca Amaranthus
retroflexus, Cirsium arvense, Chenopodium album ș.a., consumă între 800-1200 litri apă pentru a

106
produce 1 kg de substanță uscată sau chiar de 3 -4 ori mai mult decât plantele cultivate (G.I.
Bazdîrev, 1985). Consecința acestui fapt este că în lanurile îmburuienate, umiditatea solului în
zona rădăcinilor este cu 2-5% mai mică în comparație cu cea înregistrată în lanurile curate de
buruieni.
Buruienile consumă cantități mari de elemente nutritive, în detrimentul plantelor cultivate.
Unele specii de buruieni, datorită masei vegetale mari pe care o produc la unitatea de suprafață
cât și compoziției lor, utilizează, din sol, cantități mai mari de elemente fertilizante decât
numeroase plante cultivate (tab. 6.1) (L. Pop, 1979).
Datorită consumului mai ridicat de elemente nutritive cât și conținutului plantelor de
buruieni în aceste elemente, se reduce coeficientul de utilizare al îngrășămintelor de către
plantele cultivate. Sporul de recoltă pe tona de îngrășământ se reduce cu 1,0-21,0% la o
îmburuienare slabă și 1,8-42% la o îmburuienare puternică. Cele mai afectate culturi sunt cele de
sfeclă pentru zahăr, cartof și legume. Buruienile au un coeficient mai ridicat de utilizare a
azotului din sol față de plantele cultivate; astfel, la grâul de primăvară, in, mei, valoarea acestui
coeficient este cuprinsă între 35-56%, iar la iarba vântului (Apera spica venti), lobodă
(Chenopodium album), muștar sălbatec (Sinapis arvensis) ș.a. coeficientul de utilizare a azotului
este cuprins între 58-70%.

Buruienile parazite (Orobanche sp., Cuscuta sp.) își extrag hrana prin intermediul
haustorilor din tulpinile sau rădăcinile plantelor de cultură, consumând din substanțele nutritive
extrase de acestea din sol și determinând o dezvoltare slabă sau, în caz de atac puternic, chiar
moartea acestora.
Buruienile au un ritm de dezvoltare superior plantelor cultivate, cresc repede și depășesc
plantele de cultură, pe care le umbresc. Aceasta, determină utilizarea insuficientă a factorului
lumină și, în consecință, se reduce activitatea fotosintetică, apar fenomene de etiolare, creștere în
lungime, asimilare redusă, iar țesuturile mecanice care se formează au o rezistență redusă și se
frâng ușor. La amplificarea acestui fenomen contribuie și faptul că unele buruieni ca volbura
(Convolvulus arvensis), măzărichea (Vicia sp.), hrișca urcătoare (Polygonum convolvulus) ș.a. se
încolăcesc pe tulpinile plantelor cultivate, care devin mai grele și se frâng.
d. Deprecierea calității produselor agricole. După recoltarea lanurilor îmburuienate, în
produsul principal ajung numeroase semințe de buruieni, care trebuiesc îndepărtate prin

107
condiționare; unele dintre acestea ca Avena fatua (odosul), Cuscuta sp. (cuscuta), Lolium
temulentum (zâzanie) ș.a. se înlătură cu dificultate. Multe buruieni au un gust și un miros
neplăcut, pot fi chiar otrăvitoare, fiind foarte periculoase dacă ajung în făină sau în furajele
animalelor.
De exemplu, semințele de Agrostema githago (neghină), Lolium temulentum (zâzanie),
Hyosciamus niger (măselariță) ș.a., măcinate odată cu boabele de grâu fac făina inutilizabilă
pentru om și animale. Dacă semințele de neghină reprezintă mai mult de 0,5% din masa boabelor
de grâu, aceasta nu poate fi utilizată în panificație. Semințele de Polygonum tataricum (hrișcă
tătărească) și Bromus secalinus (obsiga secării), imprimă făinii o culoare neagră, aceasta nu se
poate păstra iar pâinea se înnegrește. Semințele de Thlaspi arvense (punguliță) fac făina
inutilizabilă datorită gustului neplăcut pe care îl imprimă acesteia. Semințele de zâzanie conțin o
ciupercă otrăvitoare care, ajunsă în făina de grâu, poate produce intoxicații grave.
Aflate pe pășuni sau ajunse în fân buruienile determină intoxicarea sau otrăvirea
animalelor precum și deprecierea calității produselor agricole. Buruieni ca Equisetum arvense,
Equisetum palustre (coada calului), Ranunculus repens (floarea de lac), Ranunculus arvensis
(piciorul cocoșului) pot provoca otrăvirea animalelor.
Specii ca Artemsia absinthium (pelin), Allium rotundum (usturoi sălbatec), Melilotus
officinalis (sulfina), Centaurea jurineaefolia (măturele) ș.a., consumate la pă-șunat, transmit
laptelui și derivatelor din lapte un gust neplăcut, făcându-le inutilizabile.
Ca rezultat al îmburuienării se reduce conținutul în substanțe proteice al boabelor de grâu
și mazăre cu 0,5 - 2,3%, procentul de zahăr din sfeclă cu 0,1-0,4%, iar rezistența fibrelor de in
scade cu 4-5 unități. Prin îmburuienare, se mărește raportul între paiele și boabele de grâu în
favoarea paielor, precum și procentul de plevi, cu 5% la ovăz și 4% la secară (I.G. Bazdîrev citat
de T. Onisie, 1992).
e. Intoxicații produse animalelor. Există buruieni la care întreaga plantă este toxi-că, și
pe care, în general, animalele le evită la pășunat. Dacă aceste buruieni toxice ajung în fân,
animalele nu le mai pot evita și apar cazuri de intoxicare. Cele mai frecvente buruieni toxice sunt
Atropa belladona (mătrăguna), Datura stramonium (ciumăfaia), Hyosciamus niger (măselariță),
Conium maculatum (cucută), Galium aparine (turiță), Euphorbia cyparissias (laptele câinelui),
Veratrum album (stirigoaie), Colchicum autumnale (brândușa de toamnă) ș.a. În zonele
mlăștinoase și saline se întâlnesc specii toxice ca Glyceria aquatica și Gliceria fluitans (mana de

108
apă) care, în lipsa altor ierburi, sunt consumate de animale producând intoxicații ce pot fi uneori
mortale. Unele semințe de buruieni (Xanthium sp.) se agață de blana animalelor și depreciază
calitatea lânii și a pieilor.
f. Buruienile sunt gazde pentru diferiți agenți patogeni și dăunători ai plantelor de
cultură, contribuind la înmulțirea și răspândirea acestora. Astfel, diferite specii de buruieni din
familia Crucifere, ca Raphanus raphanistrum (ridichea sălbatecă), Capsella bursa pastoris
(traista ciobanului) ș.a. sunt plante gazdă pentru hernia verzei (Plasmodiophora brassicae).
Specii de Sonchus (susai) constituie plante gazdă pentru diferite rugini care atacă plantele
legumicole. Euphorbia cyparissias (laptele câinelui) este plantă gazdă pentru rugina mazării
(Uromices pisi). Buruieni din familia Graminee (Agropyron repens, Cynodon dactylon)
constituie gazde pentru rugini ale cerealelor. Cancerul cartofului (Synchytrium endobioticum)
trece de pe Solanum nigrum (zârnă) la plantele de cartof.
În ceea ce privește dăunătorii, ploșnița frunzelor de sfeclă (Piesma quadrata) și fluturele de
luncă (Loxostege sticticalis) depun oăle pe plantele de Amaranthus retroflexus (știr) sau
Chenopodium sp. (lobodă). Convolvulus arvensis (volbura) este plantă gazdă pentru buha
semănăturilor (Scotia segetum). Agropyron repens (pirul) este plantă gazdă pentru viermii sârmă
(Agriotes lineatus) care atacă cerealele, iar puricii inului și cânepii au ca plantă gazdă buruieni
din familia Crucifere.
g. Efecte negative asupra sănătății oamenilor. Polenul unor specii de buruieni ca
Sorghum halepense (costrei), Cynodon dactylon (pirul gros), Amaranthus retroflexus (știrul),
Chenopodium album (loboda), Anthemis cotula (romaniță puturoasă), Salsola ruthenica
(ciurlanul) etc. provoacă reacții alergice ca strănutul, curgerea ochilor și a nasului, febră ș.a.
(G.H. Godfrey, 1995).
În concluzie, putem afirma că pagubele variază în funcție de specia cultivată, gradul de
infestare, condițiile climatice, raportul între diferite specii de buruieni, dozele de îngrășăminte
aplicate și fertilitatea naturală a solului. Nivelul acestor pagube os-cilează între 10-70% la grâul
de toamnă, 30-95% la porumb, 40-84% la soia, 42-72% la cartof, 53-96% la sfecla pentru zahăr,
20-68% la inul pentru ulei etc. (N. Șarpe, 1981).
Pagubele provocate de buruieni plantelor de cultură sunt aproape egale cu cele cauzate de
boli și dăunători, iar în unele cazuri sunt chiar mai mari.

109
2. Factorii care influențează pagubele produse de buruieni
Amplitudinea pagubelor determinate de buruieni este foarte mare datorită numeroșilor
factori de care depinde. Cei mai importanți dintre acești factori sunt epoca la care are loc
îmburuienarea, natura buruienilor, gradul de îmburuienare, planta cultivată, lucrările de îngrijire
aplicate, condițiile de cultură și condițiile de climă și sol.
a. Epoca la care are loc îmburuienarea. S-a constatat că dacă buruienile apar mai
devreme, pagubele cauzate de acestea sunt mai mari. Pagubele cele mai ridicate se înregistrează
dacă buruienile răsar odată cu plantele cultivate sau la o dată foarte apropiată de aceasta. În
aceste condiții, concurența pentru factorii de vegetație, între buruieni și plantele cultivate, se
manifestă într-o perioadă foarte critică și cu urmări negative foarte puternice.
Dacă buruienile răsar mai târziu, când plantele cultivate sunt înaintate în vegetație, chiar
specii foarte sensibile la îmburuienare în primele stadii de dezvoltare, ca trifoiul, lucerna, cânepa,
sorgul pentru boabe, nu sunt afectate prea mult de prezența buruienilor, ajungând să le
copleșească.
Porumbul trebuie menținut curat de buruieni timp de 3-5 săptămâni după semănat sau 9
săptămâni după răsărire, în funcție de zonă. Dacă porumbul va beneficia de o astfel de perioadă
după răsărire, el va putea concura cu buruienile care vor apare după acest interval, pentru o
perioadă de șase săptămâni. Rezultatele unor astfel de experiențe au fost utilizate la definirea
"perioadei critice pentru concurența cu buruienile" care reprezintă perioada de după semănat sau
plantat, în care plantele sunt foarte sensibile la îmburuienare. Dacă în timpul acestei perioade
critice, culturile sunt menținute curate de buruieni, ele vor concura cu succes cu acestea pentru
un anumit interval, numit interval de toleranță, fără a se înregistra reduceri de recoltă (tab. 6.3).
Tabelul 6.3
Durata perioadei critice și a intervalului de toleranță
pentru unele culturi (R.L. Zimdhal, 1993)
Durata perioadei Durata
critice intervalului de
Cultura
(săptămâni) toleranță
(săptămâni)

110
Porumb
3-5 6
Soia
3-4 7-8
Cartof
6 8-9
Fasole
5-6 7-8
Alune de
4 8
pământ
3 6
Orez

Durata perioadei critice este influențată de anotimp, sol, speciile de buruieni și zona
climatică. Analiza perioadei critice la diferite culturi evidențiază că esențială este combaterea
buruienilor odată cu răsărirea culturii principale și nu înainte de această dată.
b. Natura buruienilor. În funcție de particularitățile biologice ale buruienilor prezente în
lanurile cultivate, acestea pot să provoace pagube mai mici sau mai mari culturilor agricole.
Astfel, buruienile efemere, ca urmare a masei lor vegetative reduse și a perioadei scurte de
vegetație, de la începutul primăverii, nu aduc pagube culturilor agricole. Exemple de astfel de
buruieni sunt șopârlița (Veronica sp.), flămânzica (Draba verna), rocoina (Stelaria media), trei
frați pătați (Viola arvensis) ș.a.
Alte specii de buruieni, datorită perioadei lungi a vegetației, masei vegetative mari,
consumului ridicat de apă și elemente nutritive, rezistenței ridicate față de măsurile de
combatere, precum și datorită substanțelor toxice pe care le elimină în sol, sunt deosebit de
dăunătoare pentru plantele de cultură. Din această categorie fac parte pălămida (Cirsium
arvense), pirul gros (Cynodon dactylon), costreiul (Sorghum halepense), pirul târâtor (Agropyron
repens) ș.a.
S-a constatat că producția a patru plante de porumb s-a redus cu 7-10% în prezența unei
plante de știr (Amaranthus retroflexus), în timp ce în cazul mohorului (Setaria sp.) aceeași
scădere de producție s-a înregistrat în prezența a patru buruieni (F.L. Kanke, citat de L. Pop,
1979).
La o îmburuienare puternică a porumbului s-a înregistrat o scădere a producției cu 62,1%
în cazul infestării cu boz (Sambucus ebulus), 77,3% la pirul gros (Cynodon dactylon), 83,5% în
prezența pirului târâtor (Agropyron repens) și de 91,3% la o îmburuienare puternică cu costrei
(Sorghum halepense) (L. Pop, N. Șarpe, 1975).

111
c. Gradul de îmburuienare. Pagubele provocate de buruieni se măresc odată cu creșterea
gradului de îmburuienare. Știrul (Amaranthus retroflexus) a determinat o reducere a producției
de soia cu 25% când numărul de buruieni pe metru liniar de rând a fost de șase și cu 50% când
acest număr a crescut la 12 (N. Davidescu și colab., 1969, citat de L. Pop).
S-a determinat că relația între numărul de buruieni la unitatea de suprafață și reducerea
producției plantelor cultivate nu este nici liniară, nici curbilinie (D.M. Weatherspoon and E.E.
Schweizer, 1971), ci sinusoidală (R.L. Zimdhal, 1980) La densități foarte reduse ale buruienilor,
nu se înregistrează efecte asupra producției culturilor, iar la creșterea puternică a gradului de
îmburuienare producția va scădea foarte mult, dar nu va fi niciodată redusă la zero (fig. 6.1)
Dacă gradul de îmburuienare al unei culturi este redus, pagubele produse de buruieni vor fi
practic neînsemnate, încât combaterea lor nu se justifică din punct de vedere economic.

d. Planta cultivată. Plantele cultivate se deosebesc foarte mult între ele în ceea ce privește
modul în care reacționează la prezența buruienilor. Astfel, unele suferă mai puțin datorită
îmburuienării, în timp ce altele sunt foarte repede invadate și copleșite de buruieni.
Din acest punct de vedere se disting culturi mijlociu sensibile, foarte sensibile și extrem de
sensibile la îmburuienare. La culturile mijlociu sensibile la îmburuienare, ca grâul de toamnă,
inul ș.a. pierderile de recoltă datorate prezenței buruienilor oscilează între 5 și 30%. Din grupa
culturilor foarte sensibile la îmburuienare fac parte sfecla pentru zahăr, cartoful, lucerna în anul I
ș.a.. Pierderile de recoltă la culturile din această grupă sunt cuprinse între 10 și 70%. Culturile
extrem de sensibile la îmburuienare (soia, porumbul), înregistrează cele mai mari pagube, de 30-
100%. S-a stabilit că, datorită prezenței buruienilor, se pierd câte 100 kg boabe pentru fiecare 40
kg buruieni substanță uscată, la porumb și 400 kg/ha boabe soia pentru fiecare 1000 kg buruieni
substanță uscată (O. Lesniuc, 1975)
e. Lucrările de îngrijire aplicate. Pagubele provocate de buruieni se reduc prin aplicarea
unor lucrări de îngrijire frecvente, eficiente și la timp. Neefectuarea lucrărilor de îngrijire a
culturilor la timp reduce eficacitatea acestora, deoarece buruienile avansează în vegetație și devin
mai greu de combătut. În același timp, datorită concurenței îndelungate între plantele cultivate și
buruieni, producția obținută va fi mult diminuată.
f. Condițiile de cultură. Amploarea pagubelor provocate de buruieni este influențată și de
condițiile de cultură, fertilizat sau nefertilizat, irigat sau neirigat etc. Pierderile înregistrate

112
datorită buruienilor, exprimate în valori absolute, sunt mai ridicate în condiții de fertilizare și de
utilizare a irigațiilor.
g. Condițiile de climă și sol. Pagubele produse de buruieni culturilor agricole sunt mai
mari în zonele cu precipitații reduse și cu o frecvență mare a perioadelor cu secetă prelungită. De
asemenea, aceste pagube sunt mai mari, din punct de vedere procentual, pe solurile cu fertilitate
redusă și pe cele cu pH acid.

AcȚiunea buruienilor asupra plantelor cultivate


În funcție de intensitatea concurenței cu buruienile și de natura lor, plantele cultivate suferă
o serie de modificări morfologice foarte diverse.
Prezența buruienilor în culturile de cereale păioase reduce creșterea în înălțime, rezistența
la ger și secetă, capacitatea de înfrățire și provoacă etiolarea tulpinilor la bază, însoțită de o
culoare verde- gălbuie a frunzelor.
Elementele de productivitate ale spicului sau paniculului, ca numărul de spiculețe, mărimea
boabelor, greutatea hectolitrică, masa a 1000 de boabe, procentul de spiculețe fertile, se reduc
determinând o scădere corespunzătoare a nivelului producției. De asemenea, buruienile
determină apariția fenomenului de șiștăvire, iar în cazul speciilor agățătoare, provoacă adesea
căderea plantelor.
La porumb, ca urmare a reducerii cantităților de apă și hrană aflate la dispoziția plantelor,
se reduce ritmul de creștere, diametrul tulpinii, numărul de frunze și suprafața acestora, greutatea
și înălțimea plantelor, iar culoarea plantei, în ansamblu, devine verde-gălbuie. În același timp, se
mărește decalajul între apariția paniculului și cea a stigmatelor, fenomen accentuat în timpul
perioadelor de secetă prelungită și, în consecință, crește procentul de plante sterile, se micșorează
lungimea și diametrul știuleților, numărul de boabe și mărimea lor.
La plantele leguminoase pentru boabe, buruienile determină reducerea înălțimii, a
numărului de flori, de boabe în păstăi, precum și a mărimii acestora. La mazăre, buruienile
produc căderea timpurie a plantelor care face dificil recoltatul mecanic, iar în condiții de
umiditate ridicată provoacă mucegăirea plantelor.
La floarea soarelui, buruienile determină o creștere vegetativă slabă, capitule mici și un
procent ridicat de semințe seci. Aceste efecte se manifestă mai pregnant dacă îmburuienarea are
loc la începutul perioadei de vegetație și mai slab dacă îmburuienarea se face mai târziu, când

113
plantele de floarea soarelui acoperă și domină buruienile. Buruienile reduc creșterea vegetativă a
plantelor de cartof, favorizează formarea de tuberculi mici și în număr redus.
La plantele textile - in și cânepă - buruienile reduc densitatea acestora la unitatea de
suprafață, creșterea în înălțime și calitatea fibrelor. La sfecla pentru zahăr, dacă îmburuienarea se
produce la începutul perioadei de vegetație, poate determina chiar compromiterea culturii. În
lanurile cu multe buruieni, plantele au o culoare galben - verzuie și formează rădăcini de
dimensiuni mici.
Pe pajiști, buruienile reduc numărul plantelor cu valoare nutritivă ridicată și stânjenesc
dezvoltarea celor rămase. În plantațiile de pomi și viță de vie, buruienile micșorează capacitatea
de fructificare și favorizează răspândirea bolilor și dăunătorilor.

114
3. Particilarități biologice ale buruienilor: Înmulțirea, Germinația
În cursul timpului, buruienile au dobândit unele particularități adaptative foarte diferite de
ale plantelor cultivate, care le asigură perpetuarea. Cunoașterea lor este deosebit de importantă
întrucât ele permit luarea unor măsuri de combatere mai bine fundamentate biologic și economic,
prin aplicarea cărora, în perioadele din ciclul lor biologic, când sunt foarte sensibile, pot fi
combătute cu succes, cu consecințe minime asupra plantelor de cultură și mediului.
Înmulțirea. Spre deosebire de plantele cultivate, buruienile au posibilitatea de a se înmulți
foarte puternic, atât prin semințe (sexuat), cele anuale, cât și mixt (semințe și vegetativ), cele
perene.
a. Înmulțirea prin semințe. În funcție de favorabilitatea condițiilor de mediu, buruienile
produc un număr de semințe mult mai mare, de la zece la câteva mii de ori, decât plantele
cultivate (T. Onisie, 1992) (tab. 6.4).
O mare parte a acestor semințe, ajungând pe suprafața solului, mor datorită condițiilor
nefavorabile germinării, însă o altă parte sunt încorporate, prin arătură sau alte lucrări, unde se
acumulează în număr foarte mare , constituind rezerva de semințe de buruieni a solului. Aceasta
permite supraviețuirea buruienilor, chiar în condiții de mediu foarte nefavorabile.
Numărul de semințe produse de o buruiană (valori medii)
(după Gh. Anghel, 1972)
Număr de semințe pe
Denumirea speciei
plantă
Avena fatua 6.800 - 8.200
Agrostemma githago 150 - 2.500
Amaranthus retroflexus 500.000 - 1.000.000
Brassica nigra 7.500 - 12.500
Chenopodium album 72.000 - 100.000
Descurainia sophia 500.000 - 700.000
Echinochloa crus-galli 6.000 - 8.000
Erigeron canadensis 100.000 - 240.000
Galinsoga parviflora 2.500 - 250.000
Hyosciamus niger 350.000 - 500.000

115
Sisymbrium sp. 60.000 - 1.500.000

b. Înmulțirea vegetativă. În afară de semințe, numeroase buruieni, dar în special cele


perene, se înmulțesc pe cale vegetativă, prin rizomi, drajoni, bulbi, tulpini târâtoare sau prin
fragmentarea rădăcinilor sau a tulpinilor.
Prin rizomi, din mugurii cărora cresc în sol plante noi, se înmulțesc pirul gros (Cynodon
dactylon), pirul târâtor (Agropyron repens), coada calului (Equisetum arvense), bozul (Sambucus
aebulus) costreiul mare (Sorghum halepense) ș.a.

Alte buruieni, ca pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus arvensis), volbura


(Convolvulus arvensis), urda vacii (Cardaria draba) ș.a., au pe rădăcini muguri din care pot să
pornească drajoni.
După Sagar, citat de T. Onisie (1992), capacitatea de înmulțire prin formarea de noi muguri
capabili de a da tulpini asimilatoare și producătoare de semințe, este foarte mare. Numărul de
muguri determinați la hectar este de 166 milioane la Sonchus arvensis, 5,2 milioane la Cirsium
arvense, 9,1 milioane la Polygonum amphibium, 26 milioane la Tussilago farfara și aproximativ
260 milioane la Agropyron repens.
Specii de buruieni ca Allium rotundum, Poa bulbosa, Gagea arvensis se înmulțesc prin
bulbi, iar altele, care au tulpini târâtoare, ca rugul (Rubus caesius), Potentilla reptans se
înmulțesc prin lăstarii și rădăcinile care se formează la nodurile tulpinii care ating pământul.
Fragmente din rădăcinile unor specii de buruieni perene ca păpădia (Taraxacum officinale)
sau din tulpinile unor specii anuale, meișorul (Digitaria sp.), rocoina (Stellaria media) ș.a., în
condiții de umiditate ridicată sau pe pajiști, pot forma noi plante (Gh. Budoi, 1996).
Germinația eșalonată. Semințele unor buruieni, ca neghina (Agrosthema githago), mohor
lat (Echinochloa crus-galli), pot germina imediat ce ajung în sol sau după un anumit interval de
timp.
Cele mai multe semințe au o perioadă de postmaturație, care are loc, de regulă, în stratul
superficial al solului. Lungimea acestei perioade depinde de o serie de factori interni și externi.
Factorii interni depind de duritatea tegumentului seminal, gradul de coacere în momentul
încorporării în sol, existența unor substanțe care inhibă germinarea, iar cei externi de umiditatea
solului, temperatură, lumină, prezența oxigenului sau a bioxidului de carbon etc. (M. Berca,

116
1996). În stratul superficial, semințele de buruieni au o germinație optimă la o umiditate de 40%
din capacitatea capilară, iar în profunzime la o umiditate mai redusă.
Temperatura minimă de germinație, diferă în funcție de specie, începând cu 1-5°C la
Thlaspi arvense, Capsella bursa pastoris ș.a., 5-10°C la Amaranthus albus, Chenopodium album
etc. sau peste 10-12°C la Echinochloa crus-galli, Digitaria sanguinalis, Galinsoga parviflora.
Unele specii ca mușețelul (Matricaria inodora) și iarba vântului (Apera spica venti) au
nevoie de lumină pentru a germina, în timp ce odosul (Avena fatua), turița (Galium aparine) ș.a.
trebuie să fie acoperite cu un strat de sol.
Majoritatea semințelor de buruieni germinează la o adâncime cuprinsă între 0-5 cm, dar
există și specii ale căror semințe pot germina la o adâncime mai mare. Astfel, semințele de
volbură (Convolvulus arvensis) și cele de hrișcă urcătoare (Polygonum convolvulus) germinează
și la adâncimea de 8-10 cm, iar ovăzul sălbatic (Avena fatua) până la o adâncime de 20 cm.
Atât factorii interni cât și cei externi au o importanță deosebită, determinând pe lângă
durata perioadei de postmaturație și germinarea eșalonată a semințelor de buruieni. Gh. Ionescu
Șișești și Ir. Staicu (1958) citează rezultatele unor experiențe în care după o perioadă de trei ani
au germinat, la diferite intervale de timp, aproximativ 20% din semințele de traista ciobanului
(Capsela bursa pastoris) aflate sub observație, iar dacă experimentul ar fi continuat, ar mai fi
germinat și alte semințe. Datorită germinației eșalonate, lupta împotriva buruienilor este foarte
dificilă și trebuie purtată cu perseverență, ani de zile, pentru a reduce rezerva de semințe din sol.
Este de reținut faptul că germinația maximă se înregistrează la stări diferite de maturitate.
Astfel, la muștarul de câmp (Sinapis arvensis ), germinația maximă are loc la coacerea în pârgă,
la neghină (Agrostemma githago) la coacere deplină, iar la sângele voinicului (Lathyrus
tuberosus), perioada de postmaturație este foarte lungă.

117
4. Particilarități biologice ale buruienilor : Maturitatea semințelor, Răspândirea
semințelor, Sistemul radicular

Maturitatea semințelor. În funcție de specie, semințele de buruieni ajung la maturitate în


perioade foarte diferite, practic pe parcursul întregii perioade de vegetație. Numeroase specii de
buruieni sunt capabile să producă semințe într-un timp foarte scurt de la răsărire, de 5-6
săptămâni (Galinsoga parviflora) sau produc 3-4 generații pe an (traista ciobanului - Capsella
bursa pastoris, spălăcioasă - Senecio vernalis, urzica - Urtica urens). Maturitatea timpurie după
înflorit este o caracteristică a majorității buruienilor. La specii ca știrul (Amaranthus retroflexus),
mohor lat (Echinochloa crus-galli), pălămida (Cirsium arvense), maturarea semințelor se face
eșalonat, pe aceeași plantă putându-se găsi, o perioadă îndelungată, concomitent, flori și semințe
mature.

Răspândirea semințelor. O altă particularitate biologică a buruienilor este că semințele


lor se răspândesc foarte ușor la distanțe mari. După modul de răspândire a semințelor, deosebim
specii de buruieni anemohore, care se răspândesc cu ajutorul vântului, hidrohore, la care
răspândirea se face prin apă și zoohore, răspândite prin intermediul animalelor.
Semințele speciilor anemohore, ca pălămida (Cirsium arvense), susaiul (Sonchus sp.)
păpădia (Taraxacum officinale), albăstrița (Centaurea cyanus), ciurlanul (Salsola kali ssp.
ruthenica), busuiocul dracului (Galinsoga parviflora) ș.a. prezintă formațiuni care le sporesc
suprafața de contact cu aerul, ceea ce le permite să fie ușor transportate de vânt (fig. 6.4). Cele
mai multe semințe sunt ușoare și pot fi purtate chiar de vânturi slabe pe distanțe mari (G.C.
Klingman and F.M. Ashton, 1982). La alte specii de buruieni (ciurlanul - Salsola ruthenica)
întreaga plantă ajunsă la maturitate și uscată, este purtată de vânt, iar în timpul transportului
semințele se scutură.
Numeroase buruieni sunt răspândite de către apă (hidrohore), provenită din precipitații sau
irigații, ca mohor lat (Echinochloa crus-galli). Wilson (1980) a găsit semințele a 77 de specii
diferite în canalele de irigare din Nebraska, din care apoximativ 30% erau viabile și de 26 de ori
mai multe la capătul canalului decât la originea acestuia. El a estimat la 250.000
semințe/hectar/an cantitatea transportată prin canalele unui sistem de irigație de mărime medie.

118
Deși sunt organisme vii, semințele își păstrează viabilitatea dacă sunt acoperite cu în apă
(R.J. Aldrich, 1984). R.D. Comes, V.F. Bruns and A.D. Kelly (1978) au constatat că prin
păstrarea în apă a 82 de specii de buruieni , 70% dintre acestea și-au păstrat capacitatea de
germinație după 12 luni, din care 22% erau reprezentate de monocotiledonate anuale și 75% de
monocotiledonate perene și dicotiledonate anuale sau perene.
O altă categorie de buruieni, sunt zoohorele, la care semințele se răspândesc cu ajutorul
păsărilor (ornitohore ), furnicilor (mirmecohore), ori animalelor, prin prinderea de blana acestora
(epizoohore) sau datorită trecerii prin tubul lor digestiv (endozoohore). Dintre buruienile
ornitohore sunt menționate îndeosebi măzărichile (Vicia sp.) (V.W. Proctor, 1988). Speciile
mirmecohore au apendice bogate în uleiuri, cum este elaiosomul de la trei frați pătați (Viola
arvensis), care sunt consumate de furnici. La epizoohore, pe suprafața semințelor apar spini care
facilitează prinderea de părul și lâna animalelor, fiind în acest fel transportate la distanțe mari
față de locul unde au fost produse (holera- Xanthium spinosum, corneții - Xanthium strumarium,
turița - Galium aparine, mohorul agățător – Setaria verticillata, dentița - Bidens tripartitus ș.a.)
(fig. 6.4). Endozoohorele, consumate de animale, trec prin tubul digestiv al acestora fără a fi
digerate și ajung astfel departe de locul unde au fost ingerate (odosul - Avena fatua, cuscuta -
Cuscuta sp., muștarul de câmp - Sinapis arvensis etc.).

Sistem radicular puternic. Marea majoritate a speciilor de buruieni au un sistem radicular


profund și puternic ramificat, cu particularități distincte privind arhitectura rădăcinilor și puterea
de absorbție. În aceste condiții, buruienile fac față mai ușor condițiilor diferite și dificile de
mediu, realizează o desime mare la unitatea de suprafață și o concurență acerbă plantelor
cultivate.
Trebuie remarcat că rădăcinile unor specii de buruieni elimină în sol secreții, iar microflora
rizosferei altor specii elimină produse metabolice care, creează procese de alelopatie față de
plantele cultivate. Este cunoscută comportarea alelopatică a susaiului (Sonchus arvensis) față de
floarea soarelui, a pălămidei (Cirsium arvense) și a pirului gros (Cynodon dactylon) față de ovăz,
cu influențe negative asupra dezvoltării normale a acestora.

119
5. Particilarități biologice ale buruienilor : Vitalitatea și Longevitatea

Vitalitatea și longevitatea. Prin vitalitatea semințelor se înțelege proprietatea acestora de a


rezista la condițiile nefavorabile de mediu, fără a-și pierde capacitatea de germinație, iar prin
longevitate, însușirea semințelor de a-și păstra un timp foarte îndelungat capacitatea germinativă.
Spre deosebire de plantele cultivate, semințele de buruieni au o vitalitate și o longevitate foarte
mare. Dacă semințele plantelor de cultură, ajunse în sol, își păstrează capacitatea germinativă de
la câteva zile la câteva săptămâni, semințele de buruieni rămân viabile în sol câțiva ani sau chiar
zeci de ani și germinează eșalonat, infestând culturile.
Semințele de buruieni au o vitalitate mai mare când prezintă membrane groase, greu
permeabile, au ca substanțe de rezervă grăsimi și când au ajuns deja la maturitate. Variațiile de
temperatură din sol reduc viabilitatea semințelor, motiv pentru care cele aflate la o adâncime mai
mare în sol au vitalitatea mai ridicată decât cele din stratul superficial, supuse oscilațiilor de
temperatură. S-a constatat că semințele de buruieni păstrate în condiții de laborator, la
temperatura și umiditatea constante și reduse, au o vitalitate mai mare decât atunci când se
găsesc în sol.
Longevitatea variază în funcție de speciile de buruieni (tab.6.5) și de condițiile de mediu.
W. Koch, citat de T. Onisie (1992), clasifică speciile de buruieni, în funcție de longevitate, în trei
grupe: cu longevitate mai mică de trei ani, cu longevitate cuprinsă între 3 și 17 ani și cu
longevitatea cuprinsă între 17 și 100 de ani.
Pentru majoritatea semințelor de buruieni din climatul continental, viabilitatea este de 5-20
ani, timp în care acestea rămân în sol în stare latentă și germinează eșalonat.
Principalii factori care influențează asupra longevității semințelor de buruieni sunt lumina,
gradul de maturare embrionară, prezența unei membrane groase și impermeabile, existența unor
inhibitori ai germinației în interiorul acestora, concentrația oxigenului în sol și temperatura. (F.L.
Bazzaz, 1979).

120
6. Particilarități biologice ale buruienilor : Plasticitatea și Adaptabilitatea
Plasticitatea și adaptabilitatea. Plasticitatea buruienilor este însușirea acestora de a crește
și a se dezvolta în funcție de condițiile de mediu. La buruieni, intervalul de variație al condițiilor
de viață (apă, hrană, lumină, temperatură) este foarte larg, spre deosebire de plantele de cultură la
care este foarte îngust. În timp ce plantele de cultură stagnează în creștere și dezvoltare dacă nu
au apă și hrană suficientă, sau chiar mor, buruienile suferă mult mai puțin. De exemplu, știrul
(Amaranthus retroflexus) se poate dezvolta pe un teren uscat și tasat sau pe marginea unui drum.
În aceste condiții buruiana va avea o înălțime redusă, dar va produce, totuși, câteva semințe. Pe
un teren fertil, lucrat și cu umiditate suficientă, acesta crește viguros, poate atinge 80 cm
înălțime, se ramifică și fructifică abundent. La fel se întâmplă cu loboda (Chenopodium album)
care, în condiții neprielnice, atinge abia 1,5 cm înălțime și produce numai câteva semințe, iar, în
condiții optime, se dezvoltă puternic și produce peste 700.000 de semințe.
Adaptabilitatea este însușirea buruienilor de a se adapta la condiții foarte diferite de viață,
de a rezista la factorii negativi de creștere și dezvoltare și de a conviețui cu anumite plante de
cultură. Unele buruieni apar în toate culturile, însă altele s-au adaptat să trăiască și să se dezvolte
în anumite culturi, astfel, unele îmburuienează puternic culturile de grâu și orz de toamnă
(mușețelul - Matricaria sp., albăstrița - Centaurea cyanus), ovăzul sălbatec (Avena sp.) crește în
culturile de ovăz, obsiga secarei (Bromus secalinus) în lanurile de secară, lintoiul (Vicia
lentisperma) în culturile de linte, costreiul orezului (Echinochloa oryzicola) în orezării, lubițul
(Camelina sp.) în culturile de in etc.

121
7. Sursele de îmburuienare ale culturilor agricole
Principalele surse de îmburuienare ale culturilor agricole sunt rezerva de semințe de
buruieni din sol, terenurile necultivate, sămânța plantelor cultivate, gunoiul de grajd și
transportul produselor agricole.
Rezerva de semințe de buruieni din sol. Ca urmare a capacității ridicate de înmulțire,
prin scuturare, la suprafața solului ajung anual cantități enorme de semințe de buruieni și organe
de înmulțire vegetativă ale acestora care, odată cu executarea lucrărilor agricole, sunt
încorporate.
Cele mai multe semințe se găsesc în stratul arabil și, în special, în cel superficial, 0-20 cm
(I. Vlăduțiu, 1970); numărul lor se reduce odată cu creșterea adâncimii, astfel încât la 50-60 cm,
acestea aproape că nu mai există. Rezerva de semințe de buruieni din sol depinde de:
- speciile cultivate – dacă predomină păioasele, se mărește rezerva de semințe de buruieni a
solului și invers, când predomină prășitoarele;
- speciile de buruieni - pe terenurile pe care se găsesc specii care produc un număr mare și
foarte mare de semințe, rezerva solului este și ea ridicată;
- condițiile climatice - regimul termic ridicat și umiditatea sporită, reduc numărul
semințelor din sol prin putrezirea unei părți din acestea;
- agrotehnica folosită - rotațiile raționale, sămânța condiționată, lucrările de îngrijire
corespunzătoare etc. contribuie la reducerea numărului de semințe de buruieni din sol;
- tipul de sol - în solurile în care condițiile de aerație sunt mai favorabile, cum sunt cele
lutoase și luto-nisipoase, numărul semințelor germinabile este mai mare decât în solurile
argiloase, care prezintă periodic un exces de umiditate și anaerobioză.
Rezerva de semințe de buruieni din sol se modifică în dinamică, dar având în vedere
capacitatea mare de înmulțire prin semințe a acestora, câteva plante la metru pătrat pot reface
această rezervă.
Terenurile necultivate. Pe toate terenurile necultivate, respectiv răzoarele de hotar,
taluzurile canalelor și căilor de comunicație, capetele parcelelor, greșurile rămase la semănat etc.
se dezvoltă și ajung la maturitate un număr foarte mare de buruieni. Semințele acestora sunt
răspândite de vânt, animale, apă etc. pe terenurile cultivate, care sunt astfel infestate.
Sămânța plantelor cultivate. Odată cu recoltarea, un număr mare de semințe de buruieni
se amestecă cu boabele culturii principale. Dacă semințele nu sunt condiționate, odată cu ele se

122
introduc în sol și sunt puse în condiții de germinare și semințele de buruieni. Un studiu efectuat
în 1988 în Utah (SUA), arată că 31,3% din probele de grâu de toamnă, orz și ovăz extrase din
cutia de semințe a semănătorilor erau infestate, în medie, cu 630 semințe de buruieni pe
kilogramul de sămânță. Pentru ca această sursă de îmburuienare să fie redusă la minim, este
necesar ca la semănat să se folosească numai semințe condiționate. Tot materialul care rezultă în
urma condiționării trebuie ars sau îngropat, pentru a nu reprezenta un focar de răspândire a
semințelor de buruieni.
Gunoiul de grajd. În gunoiul de grajd se găsește un număr mare de semințe de buruieni,
care provin din furajele folosite pentru hrana animalelor, din gozurile de la magazii sau de la
buruienile care cresc în jurul platformelor de gunoi. S-a constatat că multe din semințele de
buruieni consumate de animale odată cu furajele, trec prin tubul digestiv al acestora fără a pierde
în totalitate capacitatea germinativă. Din totalul semințelor care trec prin tubul digestiv, își pierd
capacitatea germinativă 77% la bovine, 89% la ovine, 66% la porcine și 87% la cabaline. Rezistă
în special semințele mici, cu diametrul sub 1 mm, cele netede și rotunde (Gh. Budoi, 1996),
precum și semințele unor specii ca piciorul cocoșului (Ranunculus acer), știrul (Amaranthus
retroflexus), patlagina (Plantago media), spanacul alb (Chenopodium album), zârna (Solanum
nigrum).
Conținutul în semințe de buruieni, din gunoiul de grajd, capabile să germineze, este
influențat de gradul de fermentare al acestuia, cel mai mare număr găsindu-se în gunoiul de grajd
proaspăt, nefermentat. Prin fermentare la cald, temperatura acestuia se ridică la 60-70°C, la care,
semințele de buruieni își pierd capacitatea germinativă în decurs de câteva săptămâni. La o
temperatură de 30°C, numai o parte din semințele de buruieni își pierd capacitatea germinativă,
iar când temperatura de fermentare este de numai 10°C, toate semințele de buruieni își mențin
puterea de a germina. Având în vedere că datorită rezervei de semințe de buruieni pe care o
conține, gunoiul de grajd poate mări gradul de îmburuienare a culturilor agricole cu 20-50%, se
impune, ca obligatorie, fermentarea rațională a acestuia.
Transportul produselor agricole. Multe din speciile actuale de buruieni nu sunt
autohtone, ci au fost aduse în decursul timpului, din diverse părți ale lumii, începând cu migrația
popoarelor. Semințele erau prinse în părul sau blana animalelor, roțile vehiculelor sau răspândite
odată cu semințele folosite de oameni sau animale.

123
Comerțul cu produse agricole contribuie, de asemenea, la răspândirea semințelor de
buruieni. În prezent statele iau măsuri de carantină internă și externă pentru a opri răspândirea
acestora. Astfel, sunt de origine asiatică măzărichea de primăvară (Vicia sativa), sângele
voinicului (Lathyrus tuberosus); de origine eurasiatică, mărgelușa (Lithospernum arvense),
voinicica (Sisymbrium officinale); de origine americană, știrul sălbatec (Amaranthus retroflexus),
busuiocul dracului (Galinsoga parviflora) ș.a.
Una din sursele importante de îmburuienare o constituie mașinile agricole și în special
combinele prin a căror deplasare de la o parcelă la alta sunt transportate și diseminate cantități
mari de semințe de buruieni. R.S. Currie și T.F. Peeper (1988) arată că printr-o curățire
suplimentară, mai atentă, a unei combine care a recoltat grâu de toamnă, s-au găsit trei kg de
material, din care 8% (250 g) erau semințe de buruieni; prin deplasarea aceleiași combine de la o
parcelă la alta, fără a o curăța, s-au extras din aceasta, după cinci minute de lucru în noua parcelă,
5,2 kg semințe, din care 80% se găseau pe suprafețele exterioare ale combinei. Se impune deci,
curățirea atentă a combinelor după încheierea lucrului pe o parcelă, golirea periodică a sacului cu
impurități de la curățirea a doua și îngroparea conținutului acestuia.

124
8. Cartarea buruienilor și Hărți de îmburuienare
Combaterea eficientă a buruienilor presupune, pe lângă cunoașterea particularităților lor
biologice, existența unei clasificări exacte a acestor specii. Buruienile se pot clasifica după
următoarele criterii: sistematic (botanic), habitat (locul unde se dezvoltă), preferințele față de
hrană, biologie, modul de procurare al hranei ș.a.
Clasificarea sistematică (botanică), are la bază sistemul binomial, gen + specie, propus
de botanistul suedez Carl von Linné (1707 - 1778), bazat pe prezența, numărul și caracteristicile
staminelor și pistilurilor. Clasificarea după acest criteriu nu dă indicații suficiente pentru
organizarea combaterii buruienilor, deoarece în aceeași familie se întâlnesc plante foarte diferite
ca biologie, anuale sau perene, iar măsurile de combatere a acestora vor fi foarte diferite.
Clasificarea buruienilor după habitat. După habitat (locul unde se dezvoltă) buruienile
se clasifică în ruderale, segetale, din pajiști, etc.
Buruienile ruderale (rudus, ruderis = moloz, dărâmătură, pământ gros - lb. lat.) cresc pe
marginile drumurilor, pe lângă garduri, în curți, deci pe locuri necultivate. Din această categorie
fac parte urzica moartă (Laminium purpureum), nalba sălbatică (Malva neglecta), talpa gâștei
(Leonorus cardiaca), cătușele (Balota nigra) ș.a.
Buruienile segetale (de la seges,segetis = semănătură, lan, ogor- lb. lat.) se dezvoltă în
semănăturile de câmp. Din această categorie fac parte cele mai numeroase buruieni, dintre care
amintim doar muștarul sălbatic (Sinapis arvensis), pălămida (Cirsium arvense), pirul gros
(Cynodon dactylon), susaiul (Sonchus arvensis), odosul (Avena fatua), zâzania (Lolium
temulentum).
Buruienile de pe pajiști ca laptele câinelui (Euphorbia sp.), pelinul (Arthemisia
absinthium), păpădia (Taraxacum officinale) ș.a. apar cu predilecție pe pajiștile naturale sau
cultivate.
Clasificarea buruienilor după preferințele față de hrană. În funcție de acest criteriu
deosebim buruieni azotofile, calcicole, calcifuge și halofile.
Azotofilele sunt speciile de buruieni care preferă solurile bogate în azot, ca știrul
(Amaranthus retroflexus), loboda (Chenopodium album), urzica (Urtica dioica) etc.
Calcicolele sunt buruienile care se dezvoltă în special pe solurile bogate în calciu; din
această categorie fac parte sulfina (Melilotus officinalis), rugii (Rubus caesius), linarița (Linaria
vulgaris) ș.a.

125
Calcifugele sunt buruieni care cresc și se dezvoltă bine pe solurile cu pH acid, ca măcrișul
(Rumex acetosella), coada calului (Equisetum arvense) etc.
Halofilele sunt specii de buruieni care apar numai pe solurile saline și alcaline; din această
grupă fac parte Salicornia herbacea, Statice gmelini, Lactuca saligna etc.
Clasificarea buruienilior după biologie. Această clasificare, care are în vedere modul de
înmulțire, data răsăririi și a înfloririi, durata vieții și de desfășurare a ciclului biologic, este cea
mai importantă din punct de vedere agronomic deoarece permite stabilirea celor mai eficiente
măsuri de combatere. Ea a fost propusă de Raunchiaer și completată ulterior de numeroși alți
autori și cuprinde șase grupe principale de buruieni (N. Șarpe și colab. citat de T. Onisie, 1992).
Grupa terofite (T). Cuprinde buruieni anuale ale căror organe vegetative apar și dispar în
fiecare an, cu îmulțire exclusiv prin semințe. Buruienile terofite se împart în patru subgrupe, și
anume:
T1 - Buruieni anuale cu răsărire predominantă în toamnă și maturare primăvara timpuriu
sau la începutul verii. Fac parte din această subgrupă Senecio vernalis, Stelaria media, Lamium
purpureum, Lamium amplexicaule, Capsella bursa pastoris, Veronica sp. etc.
T2 - Buruieni anuale cu răsărire predominant în toamnă și maturare în cursul verii. Aceste
specii sunt adaptate să se dezvolte, în special, în culturile de cereale păioase de toamnă și dintre
ele amintim Agrostema githago, Apera spica venti, Bromus secalinus, Matricaria chamomilla,
Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Sisymbrium sp.
T3 - Buruieni anuale care răsar primăvara devreme și ajung la maturitate în cursul verii, ca
Avena fatua, Fumaria sp., Lolium temulentum, Orobanche minor, Polygonum convolvulus,
Raphanus raphanistrum, Melampyrum arvense, Cuscuta epilium ș.a. Speciile din această grupă
însoțesc culturile semănate primăvara devreme.
T4 - Buruieni anuale care răsar primăvara târziu și ajung la maturitate spre sfârșitul verii
sau în cursul toamnei, dezvoltându-se cu predilecție în culturile prășitoare de primăvară. Din
această subgrupă fac parte Amaranthus retroflexus, Chenopodium album, Datura stramonium,
Echinochloa cruss gali, Hibiscus trionum, Matricaria inodora, Setaria sp., Solanum nigrum,
Xanthium spinosum, Stachis anua ș.a.
Grupa hemiterofite (HT) cuprinde specii de buruieni bianuale. Acestea răsar pri-măvara
târziu și se dezvoltă puternic vegetativ, acumulând substanțe de rezervă în rădăcini. Iernează sub
formă de plantă, iar în anul următor formează tulpini florifere și semințe, după care mor. Aceste

126
specii se înmulțesc prin semințe și prin butași, dezvoltându-se în plantații, pajiști naturale sau
terenuri necultivate. Amintim din această grupă Arctium sp., Comium maculatum, Daucus
carota, Hyoscyamus niger, Verbascum phlomoides, Onopordon acanthium etc.
Grupa criptofite (K). Aceasta cuprinde buruieni perene, care se înmulțesc prin semințe,
dar, în special, cu ajutorul organelor vegetative. Speciile ale căror organe de înmulțire vegetativă
se dezvoltă în soluri uscate se numesc geofite (G), iar cele care se găsesc pe soluri cu exces de
umiditate sau submerse hidrofite (Hy).
În funcție de aspectul morfologic al organelor de înmulțire vegetativă, geofitele (G) se
împart în patru subgrupe:
G1 - Buruieni perene cu înmulțire prin rizomi: Agropyron repens, Cynodon dactylon,
Sorghum halepense, Achilleia millefolium, Sambucus ebulus, Aristolochia clematitis, Equisetum
arvense ș.a.
G2 - Buruieni perene cu înmulțire prin tuberculi ca Latyrus tuberosus, Helianthus
tuberosus, Stachys palustris etc.
G3 - Buruieni perene cu înmulțire prin drajoni; din această subgrupă fac parte Cirsium
arvense, Lepidium draba, Linaria vulgaris, Sonchus arvensis, Rubus caesius, Rumex acetosella,
Convolvulus arvensis, Euphorbia cyparissias etc.
G4- - Buruieni perene cu înmulțire prin bulbi, ca Poa bulbosa, Allium rotundum, Gagea
pratesis, Colchicum autumnale.
Grupa burienilor hidrofite (Hy) cuprinde specii acvatice ca Glyceria aquatica, Cicuta
virosa, Caltha laeta, Typha angustifolia etc.
Grupa hemicriptofite (H) cuprinde buruieni perene cu tulpini incomplet lignificate, ale
căror organe vegetative de înmulțire sunt situate în imediata apropiere a nivelului solului și ale
căror surse de regenerare sunt reprezentate de mugurii de la baza tulpinilor aeriene sau din partea
superioară a rădăcinilor. În timpul iernii mugurii sunt protejați de tulpinile uscate ale plantei sau
de stratul de zăpadă. Având în vedere că din această grupă fac parte specii foarte diferite, cu
cerințe variate față de umiditate și sol, clasificarea lor s-a făcut în funcție de aspectul morfologic
al sistemului radicular, de modul și capacitatea de regenerare pe cale vegetativă. În funcție de
aceste criterii, hemicriptofitele au fost clasificate în cinci subgrupe:
- H1 - Buruieni perene cu rădăcini fibroase: Caltha palustris, Deschampsia caespitosa,
Holcus lanatus, Nardus stricta, Ranunculus ficaria ș.a.

127
- H2 - Buruieni perene cu tulpini repente (stolonifere): Glaechoma hederacea, Potentilla
reptans, Ranunculus repens, Trifolium repens etc.
- H3 - Buruieni perene cu rădăcini capabile de înmulțire vegetativă atunci când sunt tăiate
de la colet: Cichorium inthybus, Coronilla varia, Reseda lutea, Taraxacum officinale etc.
- H4 - Buruieni perene cu rădăcini incapabile de înmulțire vegetativă atunci când sunt
tăiate de la colet: Atropa belladonna, Eryngium campestre, Galega officinalis, Scorzonera
canum etc.
- H5 - Buruieni perene cu rădăcini drajonante: Adonis vernalis, Chelidonium majus,
Plantago sp., Salvia nemorosa.
Grupa camefite (Ch) include buruieni perene de climă rece, specifice zonei submontane și
montane, având organele generative situate la 10-30 cm deasupra solului. Din această grupă fac
parte Genista tinctoria, Geum rivale, Sedum acre, Veronica officinalis etc.
Grupa fanerofite (F) cuprinde specii cu tulpini înalte, lignificate, sub formă de arbuști
(nanofanerofite) sau chiar arbori (mega-și mezofanerofite), ale căror organe generative, mugurii,
sunt protejate în timpul iernii de frunze solzoase. Înmulțirea lor se face prin segmentarea
drajonilor sau prin semințe. Populează pajiștile naturale, terenurile degradate și luncile râurilor.
Din această grupă amintim Berberis vulgaris, Cardus sanguinea, Corylus avelana, Crataegus
monogyna, Ligustrum vulgare, Prunus spinosa, Rosa canina, Rubus sp. etc.
Clasificarea buruienilor după modul de procurare al hranei. După acest criteriu,
buruienile se clasifică în specii neparazite, semiparazite și parazite.
Buruieni neparazite - au capacitatea de a se hrăni independent, prin propriile organe,
concurând plantele cultivate pentru factorii de vegetație. Din această grupă fac parte majoritatea
speciilor de buruieni, prezentate în clasificările anterioare.
Buruieni semiparazite - au clorofilă, producându-și hrana prin fotosinteză proprie, dar pot
parazita pe rădăcinile plantelor cultivate sau din flora spontană. Unele specii pot trăi independent
și fructifică fără să paraziteze, formându-și rădăcini normale; în cazul în care întâlnesc rădăcinile
unei plante gazdă, capetele lor se fixează de rădăcinile acesteia, de unde absorb substanțele
nutritive brute. Aceste buruieni își formează pe rădăcinile plantei parazitate organe de sugere sub
forma unor negi.

128
Din această categorie fac parte ciormoiagul sau grâul prepeliței (Melampyrum arvense),
Melampyrum barbatum, dințura sau iarba dintelui (Odontites rubra), clocoticiul sau sunătoarea
(Rhinanthus sp.) ș.a.
Buruieni total parazite - sunt lipsite de clorofilă, hrănindu-se cu substanțe nutritive gata
elaborate de către speciile pe care le parazitează. După organul pe care parazitează se deosebesc
buruieni total parazite pe tulpină și buruieni total parazite pe rădăcină.
Buruienile total parazite pe tulpină, sunt reprezentate prin diferite specii de cuscută. Din
cele peste 100 de specii de cuscută indentificate pe glob, în țara noastră se găsesc 13 (D. Hălălău
și colab., 1980). Cuscutele parazitează un număr mare de plante agricole, arbuști, arbori, pomi,
viță de vie și chiar buruieni.
Înmulțirea cuscutelor se face, în special, prin semințe, iar în unele cazuri se înmulțesc prin
fragmentarea tulpinilor. Pe partea internă a tulpinii cuscutelor, la locul de contact cu planta
gazdă, se formează organe de sugere, numite haustori, cu ajutorul cărora extrag din planta gazdă
apa și seva elaborată, până când aceasta este epuizată și moare.
Principalele specii de cuscută care parazitează pe tulpină, întâlnite în țara noastră sunt
Cuscuta campestris, Cuscuta trifolii, Cuscuta epilinum, Cuscuta monogyna și Cuscuta europaea.
Buruieni total parazite pe rădăcină, sunt reprezentate prin diferite specii de lupoaie
(Orobanche). Plantele de Orobanche posedă în loc de rădăcini, haustori, cu ajutorul cărora se
fixează pe rădăcinile plantei parazitate, se dezvoltă și fructifică. Principalele specii de lupoaie
întâlnite în România sunt Orobanche cumana, Orobanche ramosa și Orobanche brassicae.
6.8 Cartarea buruienilor
O condiție de bază pentru o combatere eficientă a buruienilor și utilizare integrată a
metodelor de combatere este cunoașterea răspândirii speciilor de buruieni pe un anumit teritoriu
și finalizarea studiilor asupra florei și vegetației segetale prin lucrări de cartare.
Prin cartarea buruienilor se înțelege stabilirea gradului de îmburuienare, cantitativ și
calitativ, a terenurilor agricole. Lucrarea se execută anual și este deosebit de importantă
deoarece, pe de o parte, organizarea, planificarea și desfășurarea eficientă a activităților de
combatere se poate face numai prin cunoașterea numărului și a speciilor de buruieni prezente, în
special a celor problemă, iar pe de altă parte, rezultatele obținute servesc pentru aprecierea
măsurilor de combatere și a agrotehnicii practicate în anii precedenți. În funcție de condițiile
climatice și sistemul de agricultură practicat, gradul de îmburuienare al unei anumite suprafețe se

129
modifică în timp, iar aprecieri și decizii exacte pot fi luate numai prin analizarea datelor privind
îmburuienarea pentru fiecare solă și parcelă de lucru în parte, pe o perioadă de mai mulți ani
(Șerbu și Chirilă 1982, L. Pop, 1985, Gh. Budoi și A. Penescu, 1996).
În prezent, în România sunt indentificate 691 de specii de buruieni segetale (C. Chirilă,
1989), dintre care unele nu produc pagube semnificative agriculturii, iar altele nu ridică
probleme deosebite privind combaterea lor. Pentru combaterea eficientă a celor care produc
pagube însemnate agriculturii lucrările de cartare sunt absolut necesare.
Hărțile de îmburuienare, cu care se încheie acțiunea de cartare a buruienilor sunt foarte
utile deoarece prezintă o imagine sintetică a gradului de îmburuienare, indică speciile dominante,
scot în evidență existența vetrelor cu buruienile cele mai periculoase, permit aplicarea unor
măsuri de combatere diferențiate pe fiecare solă și parcelă în parte, în funcție de gradul de
îmburuienare. De asemenea aceste hărți fac posibilă planificarea și utilizarea eficientă a
erbicidelor, mijloacelor mecanice sau aviatice de combatere și permit urmărirea dinamicii
îmburuienării și eficiența măsurilor de combatere aplicate.
Tipuri de hărți de îmburuienare. Hărțile botanice elaborate pentru evidența florei și
vegetației unei anumite zone se clasifică în funcție de conținut (floră-vegetație), după gradul de
generalitate (generale-speciale) și după scară (gradul de detaliere). Cel mai frecvent, hărțile de
îmburuienare, ca hărți botanice cu destinație specială, se clasifică după modul de alcătuire și
după felul în care exprimă starea de îmburuienare; în funcție de aceste criterii deosebim hărți
analitice, sintetice și mixte.
Hărțile analitice evidențiază răspândirea pe o anumită suprafață a unei singure specii sau a
unui număr redus de specii. Cea mai folosită metodă pentru elaborarea acestor hărți este "metoda
punctelor", care constă în prezentarea răspândirii unei specii, pe un anumit teritoriu, prin
intermediul unor puncte, desimea acestora evidențiind frecvența speciei pe suprafața respectivă.
O variantă a acestei metode este "metoda pătratelor" care presupune divizarea suprafaței
respective în pătrate egale; cu cât suprafața unui pătrat este mai redusă cu atât indicațiile
furnizate de hartă sunt mai exacte. Precizia acestei metode se mărește dacă cerculețele care
evidențiază prezența unei anumite specii scot în relief și gradul ei de acoperire.
Pentru suprafețe mai mici, de nivelul fermei, la scara 1:5.000 - 1:10.000, pentru întocmirea
hărților analitice se utilizează metoda perimetrelor; aceasta oferă informații referitoare la
suprafața ocupată de o anumită specie.

130
Hărțile sintetice prezintă gradul global de îmburuienare al unei suprafețe, cu evidențierea
asociațiilor și subasociațiilor de buruieni, grupele de buruieni cu aceeași durată a perioadei de
vegetație, aceleași particularități de înmulțire și sensibilitate la erbicide etc. Pentru prezentarea pe
hartă a asociațiilor sau grupelor de buruieni se utilizează suprafețe colorate divers sau hașurate.
În cazul suprafețelor mai reduse, pentru a prezenta situația îmburuienării pe parcelele respective,
se utilizează semne convenționale.
Hărțile mixte cuprind asociațiile sau grupele biologice, dar evidențiază și răspândirea unor
specii de buruieni mai periculoase.
Tehnica elaborării hărților de îmburuienare. Elaborarea hărților de îmburuienare
cuprinde trei faze distincte: de pregătire, de teren și de elaborare propriu-zisă a hărților.
Faza de pregătire. Înainte de începerea lucrărilor, în teren se face o documentare
amănunțită privind condițiile pedoclimatice, hidrologice și geobotanice ale suprafaței de cercetat,
modul de folosință al terenului în anii anteriori, măsurile agrotehnice aplicate și producțiile
realizate. Pe baza acestor date se stabilesc punctele unde se vor face determinări și observații,
metodele care se vor utiliza și scările la care se vor întocmi hărțile. Locurile unde se vor executa
determinările vor fi astfel alese încât să cuprindă toate tipurile de sol sau formele de relief,
precum și toate plantele cultivate de pe suprafața respectivă. În cadrul acestei etape se stabilește
și scara la care va fi întocmită harta, cea mai utilizată fiind scara 1:5.000; pentru suprafețe mai
mari de 2.000 ha se poate lucra până la scara de 1:200.000.
Faza de teren. Pentru lucrările de teren sunt necesare un plan de situație sau o hartă a
zonei, busolă, riglă gradată, ramă metrică, ruletă, pungi, carnet de observații. Pentru
determinarea gradului de îmburuienare se utilizează una din următoarele metode: metoda de
apreciere vizuală, metoda de apreciere numerică și metoda de apreciere gravimetrică.
a. Metoda vizuală. Deși nu este foarte precisă, este expeditivă și dă o imagine destul de
fidelă a realității din teren. O astfel de metodă a fost propusă de Maltev, completată de Gh. Budoi
și alții (citat de Gh. Anghel și colab., 1972). Conform acestei metode, pentru a aprecia frecvența
buruienilor pe o anumită suprafață, se utilizează următoarea scară de apreciere:
1 - buruieni izolate, care ocupă sub 5% din suprafață;
2 - buruieni rare, dar prezente pe întreaga suprafață, ocupând 5-20% din aceasta;
3 - buruieni frecvente, dar care nu înăbușă plantele de cultură;
4 - buruieni frecvente, care înăbușă plantele de cultură.

131
În vederea determinării, se parcurge sola sau parcela pe cele două diagonale, notându-se
toate speciile întâlnite, iar apoi se atribuie, conform scării de mai sus, fiecărei specii o notă. La
fiecare specie se notează înălțimea (centimetri) și fenofaza, astfel:
A - plante care au numai o rozetă de frunze, tulpini sau frunze;
B - plante cu boboci florali sau în faza de burduf;
C - plante înflorite;
D - plante cu fructe;
E - plante la care a avut loc diseminarea.
Fiecare punct în care se fac observațiile primește un număr de ordine, în carnetul de
observații, iar apoi se înscrie și pe harta teritoriului respectiv; de asemenea, pe hartă se reprezintă
prin semne convenționale vetrele de buruieni.
b. Metoda numerică. Această metodă este mai exactă decât cea anterior prezentată și
constă în numărarea buruienilor în mai multe puncte, reprezentative și repartizarea pe
diagonalele suprafeței cercetate.
Pentru a avea o imagine globală asupra gradului de îmburuienare, prezența vetrelor de
buruieni și pentru a evita suprafețele nereprezentative, se recomandă parcurgerea prealabilă a
întregii suprafețe de analizat. Întrucât gradul de îmburuienare variază mult în teren, se
recomandă ca pentru fiecare solă și parcelă să se facă mai multe determinări și apoi să se
calculeze media. Pentru suprafețe sub 20 ha, numărul determinărilor este de 10-20, iar pentru
suprafețe mai mari 30. Rezultatele determinărilor se trec în carnetul de observații unde se face și
o schiță a solei sau parcelei. Determinarea numărului de buruieni se face la m2, cu ajutorul ramei
metrice având latura de 0,5 m, 0,75 m sau 1 m.
c. Metoda gravimetrică. Prin această metodă se obțin cele mai exacte rezultate privind
gradul de îmburuienare a unei suprafețe. Ea constă în numărarea tuturor speciilor de buruieni din
interiorul ramei metrice, urmată de tăierea acestora de la colet. Buruienile se separă pe specii, se
usucă la aer sau la etuvă, la 40°C, după care se cântăresc. Se calculează media valorilor obținute
în cadrul repetițiilor și apoi gradul de îmburuienare.
Gradul de îmburuienare, reprezintă procentul de buruieni la m2 de pe o solă, față de
numărul plantelor de cultură sau față de numărul total al buruienilor sau greutatea lor uscată la
m2 față de greutatea maximă a buruienilor (tab. 6.6).

132
Gradul de combatere exprimă modul în care un anumit tratament contribuie la distrugerea
buruienilor; se exprimă în procente și reprezintă diferența între gradul maxim de combatere
(100%) și gradul de îmburuienare al parcelei respective.
Faza de elaborare propriu-zisă a hărților. Această fază începe prin întocmirea tabelelor de
sinteză, utilizând datele obținute în teren, însoțite de analiza varianței. Valorile din tabele se
marchează pe hărți, utilizând culori și semne convenționale, însoțite de cifre care indică numărul
buruienilor la m2. Tabelele și hărțile vor fi însoțite de observații, concluzii și măsurile de
combatere propuse.
Perioada de timp după care trebuie refăcută lucrarea de cartare a buruienilor, este de 2-3
ani la culturile de câmp și de 5-6 ani când se urmărește dinamica buruienilor dintr-o anumită
regiune. În cazul hărților analitice, cartarea se va reface anual, deoarece gradul de acoperire a
unei singure specii sau numai a câtorva, se modifică extrem de repede.
În lipsa posibilităților de a executa o cartare riguroasă, fermierul poate evalua singur, prin
metode expeditive, gradul de îmburuienare al culturilor; făcând în mod obișnuit, la fiecare
cultură, două determinări. Astfel, pentru cerealele păioase de toamnă, prima determinare se face
la înfrățire, înainte de aplicarea erbicidelor; iar a doua cu 3-4 săptămâni înainte de recoltare; la
plantele prășitoare, prima determinare se face înainte de prașila întâi, iar a doua cu 3-4 săptămâni
înainte de recoltare.
V. Slonovschi, D. Pânzariu și A. Ștefănescu (1994) propun o nouă metodă de cartare care
se bazează pe determinarea rezervei de semințe de buruieni anuale din sol, căreia i se aplică un
coeficient de corecție, rezultând numărul de plante care potențial ar putea să răsară. Rezultatul
astfel obținut este mai edificator decât în cazul celorlalte metode, deoarece elimină o serie de
inconveniente, cum sunt:
- în varianta clasică cartarea nu se poate face în primele faze de creștere a buruienilor,
deoarece multe specii nu sunt răsărite, iar determinarea în faza de plantulă este foarte dificilă;
- nimeni nu-și permite să lase buruienile să ajungă în faza de înflorire sau fructificare,
pentru a le putea determina mai ușor;
- după prașile sau erbicidări, notările dau impresia eronată a unui teren cu un grad redus de
îmburuienare;

133
- condițiile climatice, diferite de la un an la altul, favorizează apariția în masă a unor specii
de buruieni sau inhibă apariția altora, dar a căror rezervă de buruieni există în sol, ceea ce face
posibilă apariția lor ulterioară;
- pentru a surprinde toate speciile de buruieni sunt necesare mai multe determinări pe an.
Probele de sol se prelevează după metoda clasică, până la 30 cm adâncime, la o distanță de
6-8 m una de alta. Pe solele recoltate cu combina și unde s-a efectuat deja recoltarea, probele vor
fi prelevate la o distanță de 1,5 m pe laturile unui triunghi echilateral cu înălțimea de 4,5 m; la
următoarea prelevare acest triunghi va fi rotit cu 90o pentru a acoperi atât urma de 1,2 m a
combinei, cât și cele două spații laterale de 1,3 m.

134
9. Pragul economic de dăunare

Exprimarea gradului de îmburuienare al unei culturi se face prin numărul de buruieni la


m2, la care se adaugă numărul de specii și numărul de buruieni din fiecare specie în parte. Acest
lucru este necesar, deoarece unele specii ca Cirsium arvense, Matricaria sp., Sorghum
halepense, Avena fatua ș.a. sunt deosebit de periculoase și dificil de combătut, în timp ce altele,
în special cele efemere Fumaria sp., Veronica sp., Holosteum umbelatum ș.a., sunt mult mai
puțin periculoase.
Faptul că într-o cultură apar un număr redus de specii de buruieni, în special din cele mai
puțin periculoase sau câteva exemplare din speciile periculoase, nu produc pagube culturii
respective. Aplicarea unor măsuri de combatere a buruienilor, ca prașilele sau erbicidarea,
trebuie să se facă numai atunci când numărul de buruieni prezente în cultură depășește pragul
economic de dăunare.
Prin prag economic de dăunare se înțelege gradul de îmburuienare al unei culturi de la care
devine evidentă diminuarea cantitativă sau calitativă a recoltei și de la care se justifică economic
aplicarea măsurilor speciale de combatere, ca erbicidarea, prașilele sau plivitul (Gh. Budoi,
1996).
Gradul de îmburuienare și pagubele produse unei culturi depind de foarte mulți factori cum
ar fi condițiile climatice din anul respectiv, densitatea plantelor cultivate, vigoarea plantelor,
vigoarea buruienilor etc. Din această cauză, este dificil să stabilim limite fixe, referitoare la
numărul de buruieni, pe specii, de la care se atinge pragul economic de dăunare. Pe baza
cercetărilor proprii, coroborate cu date din literatura de specialitate, Gh. Budoi (1996)
recomandă, orientativ, următoarele limite pentru pragul economic de dăunare, exprimat în număr
de buruieni la m2, pentru câteva culturi: cereale de toamnă: 10-12 anuale și 2-3 perene; cereale
de primăvară: 10-30 anuale și 2-4 perene; cartof: 5-10 anuale și 1-3 perene; in: 5-15 anuale și 1-2
perene
Același autor arată că diferențele între specii, privind numărul de buruieni la m2, de la care
se justifică economic aplicarea tratamentelor, sunt foarte mari; astfel, pentru cultura grâului de
toamnă, tratamentele cu erbicide sunt eficiente și necesare la apariția a peste 5 buc./m 2
Matricaria sp. și Polygonum convolvulus, >10 buc./m2 Centaurea cyanus și mai mult de 20
buc./m2 Fumaria sp.

135
Trebuie avut în vedere faptul că, prin măsurile de combatere care se iau, nu trebuie
urmărită distrugerea în totalitate a buruienilor. Aceasta pentru că, pe de o parte, nu este posibil,
iar pe de altă parte, nu este ecologic. Distrugerea în totalitate a buruienilor nu este posibilă,
întrucât rezerva de semințe de buruieni din sol este imensă iar răspândirea buruienilor poate fi
redusă, limitată, dar nu evitată. Nu este ecologică distrugerea în totalitate a buruienilor, deoarece
prezența în ecosistem a acestora într-un număr redus, este benefică pentru menținerea
echilibrului ecologic.

10. Metode preventive de combatere a buruienilor


Aceste metode se referă în general la sursele de îmburuienare a culturilor care au fost
prezentate în subcapitolul. Astfel, putem enumera următoarele metode preventive: utilizarea la
semănat, de sămânță condiționată; folosirea de gunoi de grajd cu un grad redus de infestare cu
semințe de buruieni, evitarea transportului sau contaminării cu semințe de buruieni prin
intermediul mașinilor agricole; menținerea curată a canalelor de irigare și desecare și folosirea la
irigat a apei fără semințe de buruieni; distrugerea focarelor de buruieni de pe suprafețele
necultivate; recoltarea la timp a culturilor pentru a împiedica buruienile să ajungă la maturitate
precum și organizarea serviciilor de carantină și controlul semințelor.

136
11. Metode agrotehnice de combatere a buruienilor

În această grupă sunt cuprinse toate măsurile ce se întreprind în cadrul tehnologiei de


cultivare a fiecărei plante, în vederea reducerii cât mai accentuate a gradului de îmburuienare,
având ca scop final diminuarea la maximum posibil a efectelor negative a acestora asupra
producției.
Metodele agrotehnice prezintă o serie de avantaje, printre care enumerăm: se pot combate
toate speciile de buruieni; distrugerea buruienilor se realizează concomitent și cu alte scopuri
urmărite (realizarea patului germinativ, încorporarea îngrășămintelor în sol etc.), nu lasă
reziduuri în sol și nu deranjează echilibrul din natură.
Aceste mijloace de combatere nu sunt lipsite și de unele dezavantaje ca: înrăutățesc unele
proprietăți ale solului (de exemplu, pulverizează agregatelor de sol, dacă se folosesc repetat și la
conținut necorespunzător de umiditate a solului); sunt costisitoare, necesitând multe mașini, forță
de muncă etc. și nu se pot realiza întotdeauna la momentul optim, dacă intervin perioade mai
lungi cu precipitații care împiedică intrarea tractoarelor și mașinilor pe teren.
Printre măsurile agrotehnice cu rol în combaterea buruienilor, cităm: introducerea unor
asolamente raționale, lucrările de bază ale solului, lucrările superficiale ale solului premergătoare
semănatului, tehnica de semănat, grăpatul unor culturi, prășitul mecanic, plivitul și prășitul
manual, fertilizarea rațională și folosirea amendamentelor, mulcitul și eliminarea excesului de
umiditate.
Rotația culturilor. Prin folosirea asolamentelor raționale se ușurează mult lupta cu
buruienile întrucât unele culturi înăbușă buruienile, iar altele luptă mai greu cu acestea. De
asemenea, plantele cultivate sunt însoțite de anumite specii de buruieni care s-au adaptat în
decursul timpului particularităților biologice și tehnologiei lor de cultură. Din această cauză, dacă
se cultivă mai mulți ani la rând aceeași plantă pe un teren, se înmulțesc foarte mult speciile de
buruieni care însoțesc cultura respectivă.
În cadrul asolamentelor raționale, plantele fiind într-o reducere continuă succesiune în timp
și în spațiu, se realizează o reducere evidentă a gradului de îmburuienare.
C. Pintilie și Gh. Sin (1974) arată că rotația culturilor rămâne în continuare una dintre
măsurile agrotehnice foarte eficiente în combaterea buruienilor. Astfel, rezultatele obținute la

137
I.C.C.P.T. Fundulea, în diferite rotații, au evidențiat un grad de îmburuienare la cultura grâului în
monocultură de aproape 10 ori mai mare decât în rotația de 4 ani. Deși gradul de îmburuienare la
cultura porumbului este mai redus decât la grâu, în monocultură, numărul de buruieni este de 6-7
ori mai mare decât în rotația de 4 ani.
Aceste date au o deosebită importanță pentru practică, deoarece demonstrează că și în
condițiile de agrotehnică superioară, infestarea cu buruieni în monocultură este foarte puternică.
Lucrările de bază ale solului executate la timpul optim și de înaltă calitate au un rol
deosebit în combaterea buruienilor.
Prin arătură sunt distruse în totalitate buruienile anuale și bienale în vegetație și numai
temporar cele perene, deoarece ele regenerează din organele vegetative de înmulțire. Dar, prin
arătură, o parte dintre aceste organe sunt aduse la suprafața solului unde mor, fie prin uscare-în
cazul arăturilor de vară din zonele secetoase, fie prin degerare în timpul iernii-în cazul arăturiilor
de toamnă.
Din cercetările efectuate de I. Lungu (1963), rezultă că prin arătură, combinată cu lucrarea
de discuire, se pot combate cu destulă eficiență buruienile care se înmulțesc prin rizomi
(Agropyron repens, Cynodon dactylon etc.). Arătura se va executa până la adâncimea unde se
găsește densitatea mare a rizomilor, aceștia sunt scoși, în cea mai mare parte, la suprafață, apoi
sunt fragmentați prin două lucrări cu grapa cu discuri. După lăstărire în masă se execută o nouă
arătură la 20-22 cm, prin care se încorporează sub brazdă fragmentele de rizomi, ajunse la
epuizare.
Combaterea buruienilor perene se poate realiza și cu freza. După Grans (cit. Gh. Anghel și
col., 1972), prin 2-6 lucrări cu freza, dacă sunt suficient de adânci, se poate stârpi pirul
(Agropyron repens). Același autor menționează că freza poate fi folosită și în combaterea
pălămidei (Cirsium arvense), dar, în acest caz stârpirea se realizează mult mai greu.
Prin arătură, semințele de buruieni sunt încorporate la adâncimi de la care nu pot germina
și răsări. Dar, întrucât ele au o longevitate foarte mare, concomitent cu încorporarea în adâncime
a semințelor de la suprafață, sunt aduse, din partea inferioară a brazdelor, în stratul superficial de
sol, semințe germinabile. Așa de exemplu, arătura adâncă, atunci când se execută pentru prima
dată pe o anumită parcelă, reduce substanțial numărul semințelor de buruieni din stratul
superficial. Dacă însă arătura adâncă se execută consecutiv mai mulți ani la rând, își pierde din
eficacitate deoarece repartiția semințelor pe stratul arat se uniformizează. Din această cauză, cât

138
și pentru evitarea altor fenomene nedorite, arătura adâncă trebuie să se execute periodic, la
interval de câțiva ani.
Dintre lucrările adânci, desfundarea contribuie la curățirea radicală a solului de către
buruieni, deoarece acestea fiind încorporate adânc, din lipsă de oxigen, organele vegetative de
înmulțire pier, iar semințele nu pot germina.
Lucrările superficiale ale solului, premergătoare semănatului. Lucrările cu grapa cu
discuri, cultivatorul, combinatorul și cu grapa reglabilă, care se folosesc în vederea pregătirii
patului germinativ, taie sistemul radicular al buruienilor încât acestea mor prin desicare. Efectul
este maxim când buruienile se află în prima fază de vegetație, iar solul este mai uscat. În solurile
umede sau când survin ploi îndată după executarea lucrărilor, rădăcinile se restabilesc repede și
buruienile încep să vegeteze.
Concomitent cu distrugerea buruienilor prin lucrări superficiale, prin întoarcerea și
afânarea solului sunt puse în condiții de germinare alte semințe de buruieni, care, apoi, sunt
distruse prin repetarea lucrărilor, contribuind în felul acesta la reducerea rezervei de semințe din
sol.
În combaterea buruienilor anuale care germinează și răsar primăvara timpuriu, un rol
important îl are lucrarea cu grapa cu colți reglabili, care se execută imediat ce se poate intra cu
agregatul pe teren.
Ultima lucrare superficială a solului trebuie executată odată cu semănatul sau în preziua
semănatului, pentru ca buruienile să nu aibă un avans de răsărire față de plantele de cultură.
Tehnica semănatului. Semănatul la timp și realizarea unei densități optime specifice zonei
pedoclimatice și a tehnologiei practicate la irigat și neirigat contribuie la diminuarea
îmburuienării culturilor.
Așa de exemplu, semănatul la epoca optimă asigură încolțirea rapidă a semințelor,
reducându-se perioada de timp între semănat și răsărire, iar plantele cultivate reușesc să pună
stăpânire pe teren și să înăbușe unele buruieni care răsar ulterior. De asemenea, repartizarea
uniformă a semințelor la unitatea de suprafață și realizarea unei densități corespunzătoare,
asigură o mai bună acoperire a terenului de către plantele cultivate, împiedicându-se în felul
acesta vegetația buruienilor.
Pentru realizarea repartizării uniforme a semințelor, la cerealele păioase poate fi folosită
metoda de semănat în rânduri dese, micșorând distanța dintre rânduri și mărind corespunzător

139
distanța pe rând. La plantele prășitoare, distanța dintre rânduri poate fi micșorată până la distanța
minimă necesară pentru efectuarea în bune condiții a prășitului mecanic.
Grăpatul semănăturilor, în vederea combaterii buruienilor, se recomandă numai pentu
anumite culturi cum sunt porumbul, cartoful ș.a. și numai în situațiile în care erbicidele aplicate
preemergent nu au fost eficace.
Grăpatul se poate efectua și înainte de răsărire pentru unele culturi, la care din diferite
motive se întârzie răsăritul și există pericolul îmburuienării. În acest scop se folosesc, după caz,
sapa rotativă sau grapa cu colți reglabili.
După răsărire, rezultate bune se obțin prin folosirea sapei rotative la cultura porumbului,
când acesta se găsește în faza de 4-6 frunze, iar buruienile sunt abia răsărite sau în curs de
răsărire.
Prășitul și plivitul sunt singurele metode agrotehnice a căror scop principal îl constituie
combaterea buruienilor. Numărul prașilelor, în funcție de natura plantei cultivate și gradul de
îmburuienare, este cuprins între 2-5. Prașilele trebuie să se execute la timp, adică imediat după
apariția buruienilor, deoarece buruienile mici sunt combătute mult mai ușor și, de asemenea,
pentru faptul că la începutul perioadei de vegetație culturile sunt deosebit de sensibile la
concurența buruienilor. Prașilele efectuate la timp, pe lângă reducerea gradului de îmburuienare,
contribuie la sporirea recoltei atât la cultura pentru care se execută, cât și la planta care urmează
a fi cultivată în anul următor.
Plivitul se folosește la culturile semănate des, care nu pot fi prășite.; mai rar și numai pe
rând la plantele care se prășesc mecanic (de exemplu: soia, fasole). Fiind o lucrare anevoioasă și
foarte costisitoare, necesitând o importantă forță de muncă, folosirea acestei lucrări este în
continuă scădere.
Este necesar să se plivească în special buruienile care depășesc în creștere plantele
cultivate și care de obicei se dezvoltă în vetre cum sunt: pălămida (Cirsium arvense), susaiul
(Sonchus arvensis) ș.a.
Se mai practică plivitul în răsadnițe, diferite culturi legumicole semănate des, precum și în
procesul de ameliorare a plantelor și de producere de sămânță din verigi superioare (plivit
biologic).
Folosirea îngrășămintelor și amendamentelor. Îngrășămintele stimulează creșterea atât a
plantelor de cultură cât și a buruienilor. Dacă însă buruienile sunt distruse prin diferite metode

140
culturale până la semănat și îndată după semănat, plantele de cultură beneficiază de fertilitatea
solului, avansează în vegetație și stânjenesc creșterea buruienilor care răsar ulterior. Importanța
folosirii gunoiului de grajd bine fermentat a fost prezentată anterior.
Anumite specii de buruieni ca: hrana vacii Spergula arvensis, sincerică (Scleranthus
annus), coada calului (Equisetum arvense), piciorul cocoșului (Ranunculus arvensis), măcrișul
mărunt (Rumex acetosella) ș.a. sunt tolerante la reacția acidă, iar altele cum sunt: iarba sărată
(Salicornia herbacea), sărăcica (Salsola soda și S. kali ssp. ruthenica), limba peștelui (Statice
gmelini), pelin (Artemisia sp.) sunt tolerante la reacția alcalină. Aceste specii se înmulțesc
excesiv în astfel de condiții, în mare măsură și datorită lipsei de concurență din partea altor
plante.
Prin aplicarea de amendamente, pe astfel de soluri, se corectează în bună măsură pH-ul,
reducându-se numărul buruienilor specifice. De asemenea, plantele de cultură, întâlnind condiții
mai bune de creștere și dezvoltare, luptă mai ușor cu buruienile.
Mulciul are rol de a împiedica ajungerea luminii la suprafața solului și deci de a preveni
creșterea buruienilor. Ca mulci se pot folosi: paiele, gunoiul de grajd, hârtie, mase plastice ș.a.
materiale, cu care se acoperă solul dintre rândurile de plante prășitoare. Mulciul organic și în
special gunoiul de grajd, dacă conține semințe de buruieni poate fi el însuși sursă de
îmburuienare. Eficacitate importantă în combaterea buruienilor o are mulciul de mase plastice,
care împiedică răsărirea buruienilor.
Eliminarea excesului de umiditate. Pe terenurile cu exces de umiditate, cu drenaj natural
slab, se dezvoltă buruieni specifice ca: măcrișul (Rumex limosus), coada calului (Equisetum
arvense), jaleș (Stachys palustris), mana de apă (Glyceria aquatica) etc. Prin desecare sau
drenare, după caz, eliminându-se surplusul de apă, se reduce simțitor gradul de îmburuienare cu
speciile caracteristice și sporește puterea de concurență a plantelor cultivate.

141
12. Metode fizice și biologice de combatere a buruienilor

Aceste metode au la bază utilizarea forței mecanice, termice sau electrice.


Pentru distrugerea mecanică a vegetației lemnoase de pe pajiști degradate sau din luncile
râurilor, când aceste terenuri se iau în cultură, se folosesc mașini și utilaje speciale sau unelte
obișnuite. Prin această metodă sunt distruse specii ca: Rosa canina, Crateagus sp., Amorpha sp.
Salix, Alnus ș.a.
Pe cale termică s-a încercat combaterea buruienilor dintre rândurile plantelor prășitoare, a
vetrelor de cuscută din culturile de leguminoase perene după cosiri, a buruienilor din plantațiile
de pomi, de pe canale de irigație sau de desecare, cu ajutorul unor mașini speciale prevăzute cu
arzătoare a căror poziție poate fi reglată. Flăcările sunt produse cu un amestec de propan și
parafină. Datorită temperaturii ridicate, sucurile vegetale se încing, fierb și sparg pereții
celulelor. Astfel, circulația substanțelor nutritive de la rădăcini spre frunze se întrerupe și planta
piere (Cattabriga, cit. N. Șarpe și col., 1976):
C. Pintilie și col., (1985) citează date din care rezultă că în S.U.A., această metodă a dat
bune rezultate în combaterea costreiului mare (Sorghum halepense) din cultura porumbului, când
s-au efectuat trei tratamente folosindu-se cultivatoare cu flăcări, la viteza de 3,2 km/oră și la o
înălțime a plantelor de porumb de 26 cm.
La bumbac, distrugerea buruienilor cu ajutorul flăcărilor se poate realiza când plantele au o
grosime a tulpinilor de cel puțin 5 mm.
La cartofii plantați la distanța de 90 cm s-au obținut rezultate bune când arderea buruienilor
s-a efectuat de două ori: în momentul când plantele de cartof erau răsărite în proporție de 10% și
buruienile abia răsărite și când plantele de cartof aveau înălțimea de 20 cm. Flăcările produse de
amestecul de propan și parafină au fost îndreptate sub un unghi de 45o și până la 10 cm de
tulpinile plantelor de cartof. În felul acesta au fost distruse 70% din buruieni. Din cauza costului
ridicat al carburanților folosiți, cât și a altor inconveniente, printre care și acela că flăcările pot
dăuna și plantelor de cultură, această metodă nu s-a generalizat în practică.
Tot pe cale termică se poate distruge o parte din rezerva de semințe de buruieni din sol, cu
ocazia sterilizării solurilor din sere, răsadnițe, ghivece nutritive, culturi forțate intensive de
legume ș.a., pentru distrugerea dăunătorilor și bolilor criptogamice. Ca agent de acțiune se

142
folosește căldura rezultată prin arderea buruienilor (se realizează temperaturi de 60-80oC pe
adâncimea de 0-10 cm), introducerea în sol de var nestins etc.
În cazul solurilor din sere, a pământului utilizat la răsadnițe, ghivece nutritive etc., se
utilizează cu bune rezultate vapori de apă care sunt trecuți prin masa solului.
În solurile din sere și răsadnițe se poate folosi pentru sterilizare și electricitatea.
În S.U.A. s-au obținut bune rezultate cu ajutorul energiei electromagnetice, la foarte înaltă
frecvență a microundelor (mașina Zapper). Se distrug, alături de semințele de buruieni și
nenatozi, fungi etc. pe adâncimile de sol dorite, fără riscul acumulării de reziduuri.

Combaterea buruienilor pe cale biologică, adică prin folosirea organismelor vii ca: virusuri,
bacterii, ciuperci, precum și insecte, pești, melci etc. și a însăși plantelor de cultură, s-a bucurat
în ultimul timp de o atenție sporită din partea specialiștilor.
Această metodă se bazează pe faptul că buruienile, ca și plantele cultivate, sunt atacate de
numeroase insecte și boli criptogamice și deci, prin înmulțirea și răspândirea acestora, se poate
realiza combaterea buruienilor.
Combaterea biologică s-a dovedit eficientă pe terenurile infestate puternic cu o singură
specie de buruieni, provenită din altă țară sau continent și care în noul habitat nu este atacată de
dușmani naturali. Pentru a se stăvili înmulțirea acestora este necesar să se aducă, din zonele de
origine, dăunători și boli specifice. Metoda are mai multe avantaje, printre care amintim: este
ieftină, este continuă (permanentă), iar în comparație cu folosirea erbicidelor nu este poluantă
pentru mediul înconjurător. Pe lângă avantaje, ca orice metodă, prezintă și unele dezavantaje,
cum ar fi de exemplu riscul, ca înmulțind o insectă sau ciupercă, care atacă anumite buruieni,
aceasta să treacă la plantele cultivate, după ce buruienile s-au rărit.
Până în prezent cele mai bune rezultate s-au obținut în combaterea buruienilor aquatice. N.
Șarpe și col., (1976) citează în acest sens cercetările întreprinse de Yeo și Fisher (1970). Astfel,
în canalele de irigație sau eleștee, în combaterea speciei de Miriophyllum spicatum se foloseau
diferiți fungi și viruși. Două specii de Fusarium au redus populația aceleiași buruieni în estuarele
Iugoslavei cu 50-100%. Buruiana Potamogeton foliosus atacată de alga epifită Oedogonium,
dispare din ape în curs de câteva zile. Lemna minor elimină, de asemenea, toate algele în mediul
în care se instalează. Alisma germineum este un concurent păgubitor al plantelor submerse din
canalele de irigație.

143
În combaterea buruienilor din baltă un rol important îl au diferitele specii de pești. Dintre
aceștia se evidențiază în mod deosebit specia aproape “polifagă” Ctenopharyngoton idellus
(crapul chinezesc).
Rezultate promițătoare s-au obținut în combaterea buruienilor din culturile de câmp. Așa
de exemplu, în S.U.A. și Canada se poate combate Senecio jacobea prin musca semințelor,
Hylemyia seneciela și fluturele Tyria jacobaeae. Euphorbia cyparissias și E. esula se pot
distruge cu Chamaesphecia sp. ale căror larve perforează rădăcinile buruienilor. Răspândirea lui
Cirsius arvense poate fi mult limitată prin expansiunea coleopterului Altica carduorum, care-i
consumă frunzele și prin înmulțirea dirijată a speciei Ceutorhynchus litura, a cărei larve distrug
la bază tulpinile de pălămidă. Pentru combaterea buruienii Althernatera philoxeroides, răspândită
în partea de nord a Americii, s-au introdus: musca frunzei Agasicles hydrophila, tripsul
Aminotrips andersoni și fluturele Vogtia molloi, acțiunea bucurându-se de mult succes; nu a mai
fost nevoie să se folosească anual erbicide pentru combaterea acestei buruieni din perimetrele
drenate și irigate.
În vestul S.U.A. s-a limitat răspândirea speciei Hypericum perforatum, cu ajutorul câtorva
insecte folosite succesiv, din genul Crisolina.
În literatura de specialitate există, de asemenea, date din care rezultă că în Australia s-a
realizat practic distrugerea totală a cactusului (Opuntia sp.) prin intermediul lepidopterului
Cactoblastis cactorum. În Australia, apoi în Canada și S.U.A., s-a folosit fluturele Tyria
jacobaeae pentru combaterea spălăcioasei (Senecio sp.).Tot în Australia au fost introduse insecte
și agenți patogeni care au contribuit la reducerea puternică a răsfugului (plantă caucicoferă),
Condrilla gummifera. Această buruiană este originară din Europa. S-a răspândit foarte repede în
Australia și produce pagube mari în culturile de cereale păioase și în special la grâu. Introducând
și aclimatizând linii de rugină, Puccinia chondrillina și artropozii Cystiphora schmidti și Aceria
chondrillae s-a reușit diminuarea pronunțată a răsfugului și implicit sporirea producției de grâu.
În C.S.I., Iugoslavia și alte țări se folosește musca Phytomisa orobanchia în lupta cu
buruienile din familia Orobanchaceae, iar pentru combaterea cuscutelor sunt folosite ciuperci
din genul Alternaria.
Sunt considerate de perspectivă adulții gărgăriței Bactraverutana pentru distrugerea
buruienii cărpișor (Cyperus sp.) din culturile de bumbac și alte plante agricole.

144
În ultimul deceniu s-a pus accent în combaterea biologică pe înmulțirea diferitelor
microorganisme și dintre acestea în special pe ciuperci. S-au făcut cercetări pe un număr de 20
specii de buruieni (L I.. Isaeva, 1985), făcându-se preparare care conțin spori sau micelii, sub
denumirea de erbicide biologice sau “ micoerbicide”. În anul 1981 a apărut micoerbicidul
“Devin”, iar în 1982 “Kolego”.
Preparatul “Devin” conține sporii ciupercii Phytophtora palmivora, destinat combaterii
buruienii Morrenia odorata din livezile de citrice, iar “Kolego” conține sporii ciupercii
Colletotrichum gloesosporiaides f. sp. aeschynomene și este destinat combaterii Aeschynomene
virginica din culturile de orez și soia.
Pe lângă preparatele amintite se mai folosesc micoerbicide granulate. Astfel, s-a utilizat
micoerbicidul granulat, care conține miceliul ciupercii Alternaria cossiae în amestec cu alghilat
(algol) de sodiu și caolin, împotriva buruienii Cassia obtusifolia din culturile de soia.
În ultimul timp oamenii de știință sunt preocupați de lărgirea gamei insectelor și agenților
patogeni în lupta biologică cu buruienile.
Așa cum s-a arătat, în lupta împotriva buruienilor se folosesc și multe specii de plante
cultivate; metoda se bazează pe însușirea acestora de a înăbuși și astfel de a curăți terenul de
buruieni. În această categorie intră secara, cânepa, lucerna, amestecul de graminee și
leguminoase perene, începând cu anul al doilea de folosință etc. De această însușire a plantelor
menționate se ține cont la alcătuirea asolamentelor care, printre numeroase avantaje, au și un rol
important în combaterea buruienilor.

145
13. Clasificarea erbicidelor după : modul de acțiune

După modul de acțiune, erbicidele se împart în:


- a1 – De contact, care se aplică prin stropiri pe masa vegetativă și acționează în principal
numai asupra organelor plantei pe care le ating; aceste erbicide au totuși o acțiune – mai mică
sau mai mare – și asupra altor părți aeriene ale plantei. Eficiența lor este condiționată de
contactul cât mai bun cu toate părțile aeriene ale plantei care trebuie distruse. Acțiunea lor nu
este legată de natura solului, fiind însă influențată de condițiile meteorologice. Din această
catgorie cităm: Basagran (Bentazon), Brominal (Bromoxynil), Aretit (Dinoseb – acetat),
Surcopur (Propanil) etc.
- a2 - Sistemice,care se aplică pe masa vegetativă, ca și precedentele, dar se deplasează în
plantă și acționează asupra diferitelor organe ale acesteia. Acțiunea lor este mai lentă, eficiența
lor fiind influențată de condițiile meteorologice, nu și de natura solului. Din această categorie fac
parte: Sarea de amine (2,4 D), Icedin (2,4 D + dicamba), Banvel (dicamba), Dikotex (MCPA),
Aniten D (flurenol + 2,4 D), Aniten M (flurenol + MCPA), Roundup (glyphosate), Betanal
(phenmedipham) etc.
- a3 – Reziduale, care se aplică pe sau în sol, acționând asupra semințelor și buruienilor în
curs de răsărire; acționează o perioadă mai lungă de timp asupra buruienilor pe suprafețele
tratate. Eficiența acestor erbicide este condiționată atât de condițiile meteorologice cât și de
natura solului. Din această categorie fac parte erbicide ca: Balan (benefin), Sutan (Butylate),
Amiben (Chloramben), Ro-Neet (Cycloate) Eradicane (EPTC), Ordram (molinat), Treflan
(trifluralin), Gesaprin (atrazin), Gesagarde (prometryn) etc.

146
14.Clasificarea erbicidelor dupa : spectrul de acțiune
După spectru de acțiune, erbicidele se clasifică în :
- b1 – Cu acțiune totală, care sunt fitotoxice pentru întreaga vegetație (buruieni și plante de
cultură) și acționează mai ales prin contact. Dintre aceste erbicide enumerăm: Gramoxone
(paraquat), Reglone (Diquat), Amizol (amitrol), Basinex P (dalapon), NaTA (TCA) etc.
- b2 – Selective, care manifestă fitotoxicitate numai asupra anumitor specii de buruieni.
Aceste erbicide, în funcție de grupa vegetală asupra căreia acționează cu precădere, se împart în:
erbicide antigramineice ca: Treflan, Avadex (triallate), Ordram, Suffix (benzojlprop–ethyl),
Illoxan (Diclorpop-metil), Fusilade (Fluazifop-p-butyl) etc. și erbicide active față de
dicotiledonate ca: SDMA, Dicotex, Aretit, Venzar (lenacil), Basagran (bentazon), Icedin, Aniten,
Hedonal (mecoprop) etc.

15.Clasificarea erbicidelor dupa: epoca de aplicare

- d1 – Erbicide care se aplică înainte de semănat (ppi). În această grupă se disting două
categorii: erbicide care se încorporează superficial în sol, la 2-3 cm, ca: Gesaprim, Afalon,
Venzar, Dual, Lasso, Amiben etc. și erbicide volatile care se încorporează imediat la 8-10 cm,
ca: Treflan, Balan, Sutan, Ro-Neet, Eradicane, Ordram etc.
- d2 – Erbicide care se aplică în perioada dintre semănat și răsărire, numite și
preemergente (preem), dintre care amintim: Gesagard, Stomp (pedimethalin), Prodix
(isoproturon + neburon) etc.
- d3 – Erbicide care se aplică după răsărirea plantelor (postemergente sau postem):
SDMA, Icedin, Dikotex, Basagran, Betanal etc.

147
16.Clasificarea erbicidelor dupa : forma de condiționare
După forma de condiționare, erbicidele pot fi:
- e1 - Soluții: SDMA, Icedin, Dikotex, Asulox (asulam), Basagran, Brominal, Gramaxone
etc.
- e2 – Emulsii: Lasso, Treflan, Eptam, Ro-Neet, Sutan, Dual, Ordram etc.
- e3 – Pudre muiabile: Gesaprim, Venzar, Afalon, Sencor, Ramrod (propachlor), Gesatop
(simazine) etc.
- e4 – Granule: Machete (butachlor), Gesaprim, Bladex, Dual, Ordram, Gesatop etc.
Erbicidele, care din punct de vedere fizic se prezintă ca soluții, emulsii sau pulberi
muiabile, se administrează numai împreună cu apa, preparându-se în prealabil amestecuri pentru
stropit (apă + erbicid), iar cele granulate se aplică ca atare.

17.Clasificarea erbicidelor dupa: gradul de toxicitate


După gradul; de toxicitate față de om și animale, exprimat prin doza lentă-DL 50–(doza
de substanță activă care omoară 50% din animalele de experiență tratate, de obicei șobolani albi),
care se exprimă în mg/l kg corp, erbicidele pot fi:
- f1 – Erbicide extrem de toxice, care conțin o substanță activă cu DL50 până la 50 mg/kg
corp, sunt marcate cu etichetă roșie. Din această grupă fac parte foarte puține erbicide, dintre
care amintim: Gramoxone și Reglone.
- f2 – Erbicide puternic toxice, care conțin o substanță activă cu DL50 cuprins între 50 și
200 mg/kg corp, marcată cu etichetă verde. Și din această grupă fac parte puține erbicide, ca:
Actril, Aretit etc.
- f3 – Erbicide moderat toxice, cu DL50, între 200 și 1000 mg/kg corp, marcate cu etichetă
albastră: Prefar, Brominal, SDMA, Weedone (dichlorprop), Dicotex, etc.
- f4 – Erbicide cu toxicitate redusă, cu DL50 mai mare de 1000 mg/kg corp, marcate cu
etichetă neagră. Din această grupă fac parte marea majoritate a erbicidelor folosite în țara noastră
ca: Basagran, Bladex, Ro-Neet, Gesaprim, Gesagarde, Roundup, Venzar, Dual, Sencor, Ordram,
Igran etc.
Cunoașterea gradului de toxicitate a erbicidelor prezintă interes deosebit pentru stabilirea
măsurilor de protecția muncii.

148
18. Asolamentele: definiție, Organizarea asolamentelor
Asolamentul și respectiv rotația reprezintă prima verigă din tehnologia unei plante de
cultură de care depinde în bună măsură producția obținută, ca urmare a efectelor multiple pe care
le are asupra însușirilor solului, a combaterii buruienilor, bolilor și dăunătorilor.
Un rol deosebit de important are asolamentul în combaterea anumitor boli și dăunători.
Deși în ultimii ani s-au obținut soiuri și hirizi rezistei la diferiți agenți patogeni, s-a creat un
sortiment mai mare de insecto-fungicide pentru combaerea bolilor și dăunătorilor pe cale
chimică, toate acestea nu reduc importanța rotației culturilor.
O importanță hotărâtoare o are asolamentul rațional ca măsură de ameliorare și conservare
a solului. Este cunoscut faptul că în țara noastră este 50% din supafața cultivată este afectată de
eroziune. Cercetările științifice arată că în cadrul complexului de măsuri antierozionale,
asolamentul cu solă înierbată nu trebuie să lipsească.
Pe solurile cu exces temporal de umiditate, pe nisipuri, sărături, asolamentul cu plantă
amelioratoare constituie o măsură de bază în îmbunătățirea însușirilor fizico-chimice ale acestor
soluri și sporirea producției la hectar.
Toate aceste aspecte rdicate în legătură cu rolul și importanța asolamentului în agricultura
modernă impun ca de fiecare dată să fie analizată, din toate punctele de vedere, interacțiunea
dintre măsurile agrofitotenice aplicate și succesiunea culturilor, ca o condiție esențială de sporire
a producției și menținerea a fertiltății solului.
În agricultura modernă, arată A. Vasiliu, noțiunea de asolament a căpătat un sens mai larg
și ca atare asolamentul nu reprezintă numai succesiunea culturilor în timp și în spațiu ci și
sistemul de îngrășare și de lucrare ce se aplică fiecărei culturi.
Așadar, prin asolament se înțelege succesiunea culturilor în timp și în spațiu însoțită de un
sistem corespunzător de lucrare și îngrășare care asigură creșterea fertilității solului și sporirea
cantitativă și calitativă a producției.
Rezultă clar din această definiție că succesiunea culturilor nu este un scop în sine, ci
trebuie să se facă în mod rațional după anumite principii, reguli științifice, în așa fel ca fiecare
plantă să găsească în sola unde este cultivată condiții de vegetație optime, asigurând o producție
mare și cu eficiență economică maximă posibilă, iar fertilitatea solului să crească.
Asolamentul presupune, în primul rând , împărțirea teritoriului unității pe categorii de
folosiță și în cadrul fiecărei categorii de folosință, delimitarea solelor, aproximativ egale ca

149
mărime. În al doilea rând, repartizarea diferitelor plante pe tarlale sau sole și în al treilea rând,
rotația culturilor pe aceste suprafețe în decursul anilor.
Deci, asolamentul se referă la distribuirea culturilor în spațiu, iar rotația la succesiunea lor
în timp pe aceeași solă. Adeseori, aceste două noțiuni se confundă și se întrebuințează una în
locul celeilalte.
Rotația în care într-un număr egal de ani cu numărul de sole, pe fiecare solă se succed toate
culturile din cadrul asolamentului, poartă numele de rotație ciclică.
În condiții de producție se mai întâlnește și așa numita rotație aciclică sau liberă. În acest
caz culturile se amplasează în fiecare an după criteriul premergătarei celei mai potrivite, iar
îngrășămintele se administrează la culturile ce cea mai mare importanță economică. Astfel, de
rotație prezintă o serie de dezavantaje printre care amintim: nu se poate stabili o orientare în timp
în ceea ce privește alternanța culturilor, nu se pot stabili sisteme de lucrări și fertilizare raționale,
nu se poate elabora un program corespunzător de folosire a erbicidelor și insecto-fungicidelor
ș.a.m.d.
În anumite situații, aceeași plantă se cultivă după ea însăși, adică în monocultură. Trebuie
să facem deosebire între monocultură și cultură repetată întrucât monocultura presupune
cultivarea unei plante pe aceeași solă mulți ani (peste 5-6 ani), situație în care totdeauna apar
efectele negative ale acestei practici. Definirea acestei noțiuni este legată de perioada de timp
care se înregistrează scăderi semnificative de recoltă, continuarea acestui sistem de cultură
nefiind justificat economic.
Cultura repetată se referă la plantele care se cultivă pe aceeași solă doi-trei ani consecutiv,
deoarece se autosuportă (ex. cultivarea porumbului după porumb timp de doi-trei ani).

150
19. Asolamentele: Mărimea și forma solelor, Principii de eleborare a asolamentelor

Asolamentul trebuie să cuprindă, în primul rând, acele culturi și într-o astfel de proporție,
încât să asigure necesarul de produse agro-alimentare conform cerințelor la nivelul întregii țări.
În unitățile constituite pe baza asocierii mai multor familii, trebuie să se ia în considerație
fie necesitățile proprii ale asociației atât din punct de vedere cantitativ cât și în ceea ce privește
sortimentul produselor necesare pentru membrii.
Alegerea plantelor de cultură, stabilirea ramurilor de producție principale și secundare
depinde, în mare măsură, de factorii social economici locali. În acest sens, dacă brațele de muncă
sunt asigurate, va crește ponderea culturilor intensive, care necesită un volum mare de muncă
manuală, chiar în cazul unei mecanizări și chimizări înaintate. Astfel de culturi, care necesită un
număr mare de brațe de muncă sunt: sfecla de zahăr, tutunul, legumele, plantele medicinale etc.
În cazul că brațele de muncă nu pot fi asigurate, o pondere mai mare în structura culturilor o vor
avea culturile complet mecanizate (cereale păioase, soia, inul pentru ulei etc.).
În cadrul unei zone mari de producție se va avea în vedere ca plantele care dau producții
ridicate la hectar sau a căror produse nu se pot păstra în cantități mari în unitățile agricole (sfecla
de zahăr, legumele etc.). să fie amplasate în aproprierea căilor de comunicație și pe cât posibil în
aproprierea fabricilor producătoare sau a centrelor de desfacere. Pe suprafețele situate la distanțe
mari de căi bune de comunicații se vor amplasa culturi a căror produse se pot păstra o perioadă
mai îndelungată de timp în unitate (cereale, leguminoase pentru boabe etc.).
La stabilirea structurii culturilor se va avea în vedere ca atât cheltuielile de producție cât și
veniturile să fie eșalonate cât mai rațional în tipul anului, în așa fel încât să se poată acorda
avansuri bănești țăranilor asociați în fiecare lună.
Un alt principiu organizatoric care trebuie avut în vedere la întocmirea asolamentelor îl
constituie mărimea și forma solelor.
Sola este veriga de bază în organizarea teritoriului, în executarea lucrărilor agricole precum
și în organizarea procesului de producție. Pentru îndeplinirea în cele mai bune condiții a celor
trei funcții, solele trebuie să îndeplinească următoarele condiții: fiecare solă să cuprindă terenuri
cât mai omogene ca favorabilitate pentru culturi și potențial de producție, pentru a permite
aplicarea unor tehnologii unitare pe întreaga suprafață; solele din cadrul unui asolament să fie pe
cât posibil egale ca suprafață sau cu abateri care să nu depășească 3-5% față de sola medie;

151
forma și dimensiunile laturilor solelor trebuie să permită folosirea cu randament a tractoarelor și
agregatelor la executarea lucrărilor agricole, să permită mutarea mecanizată a aripilor de udare
pe terenurile irigate și aplicarea măsurilor și lucrărilor pentru prevenirea și combaterea eroziunii
solului pe terenurile cu pantă mai mare de 3-5%.
Sola poate fi formată din una sau mai multe parcele de lucru. De regulă, parcela de lucru
este delimitată de drenuri, canale, căi ferate, râuri, limite de categorii de folosință și alte limite
obligate, existente în teritoriu.
Pe terenurile înclinate, laturile lungi ale parcelelor de lucru vor fi orientate paralel cu
curbele de nivel sau cu abateri de la această direcție de 2-5%. Laturile terebuie să fie paralele
între ele.

152
20. Clasificarea asolamentelor

Clasificarea asolamentelor se face după culturile pe care le cuprind și locul de amplasare și după
numărul de sole.
Clasificarea asolamentelor dupa culturile care le cuprind Și locul lor de amplasare
După acest criteriu asolamentele pot fi: agricole sau de câmp, furajere, speciale și mixte.
Asolamentele agricole sau de câmp cuprind cea mai mare suprafață ocupată cu principalele
culturi agricole, care în ordinea importanței lor economice sunt: cerealele grâu, porumb, secară,
orz, orzoaică, ovăz etc.), leguminoase (mazăre, fasole, soia etc.), plante tehnice (sfecla de zahăr,
floarea-soarelui, cartof, etc.) ș. a.
În funcție de condițiile pedoclimatice și economico-organizatorice din unitățile agricole,
asolamentele de câmp pot cuprinde diferite proporții din culturile prezentate mai sus.
Asolamentele furajere se introduc în unități în vederea obținerii de furaje variate și de bună
calitate, în cazul când acestea nu se pot produce în celelalte asolamente.
Asolamentele furajere se plasează în primul rând pe suprafețe ocupate de pășuni și fânețe
și, în continuare, pe suprafețele arabile, în raport cu profilul unității.
În mod obișnuit asolamentele furajere se amplasează pe formele cele mai joase ale
reliefului, în depresiuni, luncile râurilor, văi și alte terenuri cu apă freatică aproape de suprafață.
Unele furaje cuprind plante care produc cantități mari de furaje suculente, voluminoase,
cum ar fi: porumb pentru masă verde și siloz, borceag pentru masă verde, lucernă, gulii furajere
etc. Pentru ușurința transportului aceste asolamernte se amplasează mai aproape de fermele de
creștere a animalelor și în acest caz poartă numele de asolament de fermă sau de lângă fermă.
Alte asolamente furajere cuprind plante de cultură pentru producere de fân furaje
concentrate (boabe), plante de cultură pentru pășunat, care sunt amplasate în vecinătatea
pajiștilor naturale. Aceste culturi nu necesită un volum mare de transport și se pot amplasa mai
departe de fermele de creștere a animalelor, purtând numele de asolamente de pășune și fâneață.
Asolamentele speciale se organizează în afara asolamentelor de câmp sau furajere, în
unitățile în care o anumită cultură sau mai multe culturi au o pondere importantă datorită unor
condiții specifice. Printre acestea cele mai importante sunt asolamentele pentru orezării,
asolamentele legumicole, asolamente pentru plante medicinale, asolamente de pepinieră. De

153
asemenea, pot fi considerate ca speciale și asolamentele care se introduc în unități cu un anumit
scop și anume pentru protecția antierozională a spațiului liber dintre pomi în livezi etc.
Asolamentele mixte se realizează prin asocierea culturilor de câmp cu cele furajere și chiar
din alte tipuri de asolamente. Astfel se pot organiza un asolament agricol-furajer sau furajer
agricol, după ponderea pe care o au unele sau altele din culturile agricole.
Un asolament mixt ce poate fi întâlnit în majoritatea unităților care au și sector zootehnic
este asolamentul cu solă săritoare sau stingheră. În acest caz una din sole este ocupată cu lucernă
sau tifoi, aceste culturi fiind dependente de cantitatea de precipitații ce cad în zonă, iar uneori cu
un amestec de legumioase și gramineee perene. Această solă în afara rotației timp de 2-5 ani, în
funcție de cultura ce o ocupă. În această perioadă de timp, rotația culturilor anuale amplasate pe
celelalte sole se produce ca în orișice asolament agricol. După 2-5 ani, când cultura furajeră
perenă care ocupă sola stingheră s-a sărit, această solă se desțelenește, în locul culturii furajere
respective se amplasează o cultură valoroasă, cum ar fi porumbul sau grâul, în funcție de zonă și
o altă solă din cadrul asolamentului se însămânțează cu o cultură perenă și se scoate în afara
rotației.
Acest asolament, în afara faptului că asigură furajele necesare sectorului zootehnic,
contribuie și la refacerea proprietăților fizice ale solului.

Clasificarea asolamentelor dupa numarul de sole

În cadrul unui asolament numărul de sole depinde de mai mulți factori: structura culturilor,
condițiile de climă și sol, numărul ani după care o plantă poate reveni pe aceeași solă, de gradul
de mecanizare a lucrărilor pentru fiecare cultură etc. În funcție de acești factori, asolamentele pot
fi cu două, trei, patru sau mai multe sole. În situația când numărul de culturi este mai mare și
urmărim să evităm împestrițarea exagerată a solelor, numărul lor va fi mai mare, iar la un număr
mai redus de culturi pot fi introduse asolamente cu un număr mai mic de sole.
Întrucât asolamentele prea lungi (8-10 sole) sunt mai greu de elaborat și de aplicat, este de
preferat a le evita și înlocui prin două asolamente mai scurte, mai ușor de aplicat și la nevoie de
modificat.

154
21. Asolamente: Locul grupelor de plante, Ciclul de rotație, Elaborarea asolamentelor

Locul grupelor de plante În asolament


a. Grupa plantelor leguminoase. Leguminasele (trifoiul, lucerna, sparceta, măzărichea,
lupinul, mazărea, bobul, năutul, fasolea etc.) îndeplinesc un rol ameliorator, pentru că
îmbogățesc solul cu azot, calciu și în materie organică. Cele mai bune amelioratoare sunt
leguminoasele pentru nutreț care lasă în sol materie organică, se recoltează devreme și rămâne un
interval lung de timp pentru pregătirea terenului în vederea semănăturilor de toamnă. Foarte
indicate sunt următoarele leguminoase de nutreț: trifoiul, desțelenit după a doua coasă în luna
iunie, în zonele umede, apoi borcagul de toamnă care eliberează terenul în luna mai. Foarte bune
premergătoare sunt de asemenea leguminoasele anuale, cum ar fi: mazărea și lintea, care se
recoltează la începutul verii.
Leguminoasele pentru boabe târzii ca bobul, soia se recoltează spre sfârșitul verii,
împiedicând în felul acesta o bună pregătire a solului ca ogor, în timpul verii. Soiurile timpurii
ale acestor plante care se recoltează devreme, sunt mai bune premergătoare pentru semănăturile e
toamnă decât cele târzii.
În agricultura modernă, intensivă, leguminoasele timpurii sânt indicate ca bune
premergătoare pentru culturile succesive în condiții de irigare. De exemplu, fasolea și soia sunt
cultivate cu succes după grâul de toamnă în condiții de irigare.
Fiind plante amelioratoare, leguminoasele urmează de obicei în asolament după cerealele
de toamnă sau de primăvară. Dar cum ele cer un teren curat de buruieni, mai ales mazărea și
lintea este bine să fie cultivate după prășitoare: porumb, cartofi, bumbac, sfeclă.
În rotație, leguminoasele se plasează după culturile care consumă mult azot, cum ar fi
cerealele de toamnă, cânepa, inul și porumbul. Nu se recomandă cultivarea mazării și lintei după
floarea-soarelui, fiindcă în cultură vor răsări foarte multe plante străine din semințele recoltei
precedente. În astfel de situații este bine să urmeze după floarea-soarelui leguminoase care se
prășesc cum ar fii: fasolea, bobul, soia etc.
După leguminoase este bine să urmeze cereale de toamnă, fiindcă solul este mai bogat în
substanțe hrănitoare și în special în azot.

b. Grupa cerealelor păioase de toamnă(grâu, orz, secară).

155
Aceste plante sunt considerate ca pretențiase față de culturile premergătoare prin aceea că
ele cer ca solul să fie afânat, mărunțit și bine aprovizionat în substanțe nutitive apă, încă de cu
toamnă.
Premergătoarele cele mai bune în zona de stepă pentru cerealele păioase de toamnă sunt
leguminoasele care eliberează terenul timpuriu, iar în zonele umede sunt leguminoasele anuale și
cele perene, în special trifoiul.
Grâul este mai pretețios decât orzul și secara, iar sub raport economic alături de porumb
este planta cea mai importantă din țara noastră. De aceea locul cel mai bun în rotație se va acorda
în primul rând grâului. Cum în țara noastră suprafața ocupată cu grâu de toamnă și cu porumb
este pecumpănitoare față de alte culturi (circa 65%), cultivarea grâului de toamnă după porumb
devine o necesitate.
Trebuie aplicate însă măsuri agrotehnice, care pot face din porumb o mai bună
premergătoare pentru grâu și anume: grâul să urmeze după hibrizii dublii mai timpurii, să se
fertilizeze solul pentru porumb cu gunoi de grajd, să se prășească de minimum 3 ori, pentru ca
solul să fie curat de buruieni și afânat.
Grâul de toamnă nu se recomandă să se cultive în monocultură sau cultură repetată. El
reușește un an doi după el însuși, dacă solul este bine lucrat din vară, dacă prima oară s-a cultivat
după o premergătoare bună și dacă n-au apărut dăunători: gândacul ghebos (Zabrus
tenebrioides), cărăbușul grâului (Anoxia villosa) etc.
Rapița de toamnă se situiază în rândul celor mai bune premergătoare pentru grâul de
toamnă.
Inul de ulei, extins mai ales în Dobrogea, Câmpia Banatului, și Câmpia Dunării, constitiue
o bună premergătoare deoarece perioada lui de vegetație este de numai 90-100 zile. Bune
premergătoare sunt și inul sau cânepa pentru fuior care de asemenea, eliberează terenul devreme.
Cartofii timpurii și sfecla de sămânță, fiind prășitoare și plante la care se folosesc cantități
mari de îngrășăminte minerale și organice, lasă terenul curat de buruieni, afânat și în bună stare
de fertilitate. Ambele plante eliberează timpuriu terenul.
Porumbul cultivat pentru masă verde și siloz constituie o bună plantă premergătoare pentru
grâul de toamnă, fiindcă se recoltează timpuriu.
Sfecla de zahăr este o bună plantă premergătoare pentru grâul de toamnă, dacă recoltatul ei
se face timpuriu.

156
Floarea-soarelui este, în general, o potrivită premergătare pentru grâul de toamnă. După
această plantă terenul rămâne sărac în apă, iar sămânța care se scutură la recoltare încolțește abia
în primăvară, îmburuienând grâul. Are avantajul că se recoltează înainte de porumb.
Sunt neindicate ca premergătoare pentru grâul de toamnă: sorgul, iarba de Sudan, dughia,
și meiul. După aceste plante solul rămâne sărac în apă, motiv pentru care nu se poate pregăti
bine.
Grâul de toamnă nu dă rezultate bune în regiunile secetoase nici după lucernă, fiindcă
sărăcește puternic pământul în apă.
Orzul de toamnă, ca și grâul de toamnă, asugură cele mai ridicate producții după plante
premergătoare care eliberează terenul devreme: mazărea, borceagul, rapița, cartofii timpurii,
semincerii de sfeclă etc.
Rezultate bune dă orzul de toamnă după grâu sau chiar după el însuși, dacă terenul nu este
infestat cu gândacul ghebos. Nu se recomandă monocultura.
Rezultate mai slabe se obțin la orzul de toamnă după plante cu recoltare târzie cum sunt
floarea-soarelui, sfecla de zahăr și chiar porumbul.
Dintre cerealele de toamnă secara se poate cultiva după ea însăși mai mulți ani, așa cum s-a
verificat la Stațiunea experimentală Poltava, unde s-a cultivat timp de 60 de ani în monocultură
fără să scadă mult recolta.
După cerealele de toamnă pot urma tot plante pretențioase cum ar fi: sfecla de zahăr,
cartoful, porumbul care au nevoie de substanțe hrănitoare ce n-au fost consumate de cerealele de
toamnă. În același timp ele folosesc efectul ogorului de vară.
De asemenea, după cerealele de toamnă pot urma: lucerna, trifoiul, sparceta care are nevoie
de teren curat și în stare de bună fertilitate.

c. Grupa cerealelor păioase de primăvară (grâu, secară, orz, ovăz, orez, mei).
Această grupă prezintă o importanță economică mai redusă în condițiile țării noastre,
ocupând suprafețe mici.
Locul cel mai potrivit pentru aceste plante în rotație este după plante prășitoare (porumb,
sfeclă de zahăr, cartof, floarea-soarelui, tutun etc). Prășitoarele lasă terenul curat de buruien,
arătura de bază și îngrășarea solului se face în bune condiții de cu toamnă. Întrucât suprafața
cerealelor păioase de primăvară este cu mult mai mică decât a plantelor prășitoare, amplasarea

157
lor se poate face după acestea. Sunt cazuri când cerealele de primăvară pot să urmeze și în altă
alternanță; grâul secara și orzul dau rezultate foarte bune după leguminoase anuale și perene în
cazul când împrejurările fac ca ele să se situieze printre plantele principale sau când dintr-o
anumită cauză, după aceste premergătoare, nu pot să urmeze cerealele de toamnă. Orzoaica nu
este indicată să se cultive după premergătoare care lasă mult azot în sol, întrucât excesul de azot
dăunează calității ei.
Nu este indicat ca cerealele de primăvară să urmeze după ele însele; pot urma mai bine
după cereale păioase de toamnă dacă eventual impurificarea biologică nu depreciază calitatea lor.
Ovăzul, nefiind pretențios, se poate aplasa în rotație după orice fel de cultură.
Orezul se cultivă numai pe terenuri irigate. El suportă să fie cultivat după el însuși mai
mulți ani. Neaplicarea însă a unui asolament rațional a dus la îmburuienarea excesivă a unor
orezării, la sărăturarea secundară, la scăderea producției și chiar la părăsirea unor terenuri
amenajate pentru cultivarea lui. Asolamentul rațional este indispensabil pentru menținerea
solului în stare bună de fertilitate și pentru obținerea de producții mari. Leguminoasele perene
premergătoare orezului se pot iriga, putându-se cosi de mai multe ori pe an. Ele dau recolte
foarte mari de masă verde sau fân și reprezintă un mijloc important pentru dezvoltarea
zootehniei.
Meiul este tot o cereală de primăvară, care reușește cel mai bine după lucernă și sparcetă.
Se obțin rezultate bune când urmează după prășitoare fertilizate sau leguminoase anuale pentru
boabe. Meiul este pretențios față de fertilitatea solului și față de gradul de îmburuienare a
acestuia. Se poate cultiva și în cultură dublă după recoltarea unei plante timpurii cum ar fi:
borceagul, rapița, orzul de toamnă și cartofii timpurii.
Cerealele de primăvară, în mod obișnuit se plasează în cadrul unui asolament rațional, la
sfârșitul acestuia ele încheind de regulă rotația.

d. Grupa plantelor prășitoare (porumbul, sfecla de zahăr, floarea-soarelui, cartoful, tutunul


și altele).
Suprafața plantelor prășitoare ocupă peste 50% din suprafața arabilă a țării și de aceia ele
intervin cu o mare pondere în rotație. Sub raportul particularităților bologice aceste plante se
deosebesc mult între ele, însă sub raportul particularităților agrotehnice au unele asemănări.
Toate se seamănă primăvara, ceea ce permite ca pregătirea solului să se poată face în condiții

158
corespunzătoare, indiferent de durata perioadei de vegetație a plantelor premergătoare.
Majoritatea lor preferă arături normale și adânci și necesită un număr însemnat de prașile în
timpul vegetației, dacă nu se folosesc erbicide. Ca urmare, prin cultura prășitoaelor solul este
mobilizat mai activ, sunt combătute mai energic buruienile.
Locul cel mai potrivit al plantelor prăsitoare în rotație este după cerealele păioase, atât
după cele de toamnă cât și după cele de primăvară. După aceste plante solul se poate lucra încă
din vară, se poate asigura semiogorul cu toate efectele lui bine cunoscute: îmbunătățirea
prceselor boichimice, refacerea provizorie de apă și substanțe nutritive în forme ușor asimilabile
plantelor, combaterea buruienilor etc. Totodată cerealele extrag substațele nutritive din stratul
mai superficial al solului, pe când prășitoarele, având un sistem radicular mai dezvoltat,
explorează și straturile mai adânci. După cerealele păioase se asigură și timpul necesar
administrării îngrășămintelor organice: gunoiul de grajd, așa cum se știe, este mai bine utilizat de
către prășitoare.
Porumbul se poate cultiva după o serie de plante: de obicei se plasează după cereale de
toamnă sau de primăvară, deseori după plante prășitoare (sfeclă, cartof etc) și de multe ori după
el însuși. Este una dintre cele mai puțin pretențioase plante față de cultura premergătoare, în
special pe solurile bogate în humus din stepă și silvostepă. Este totuși recunăscător atunci când i
se poate asigura o premergătoare bună.
Pentru valorificarea fertilității ridicate a unor pământuri noi luate în cultură (mlaștini
desecate, terenuri aluviare din luncile râurilor) se poate cultiva cu porumb 3-4 ani consecutiv,
obținându-se producții mari.
Porumbul se poate cultiva după el însuși 2-3 ani și chiar mai mulți ani când urmează după
leguminoase perene și se aplică îngrășăminte organo-minerale în cantități mai mari și se combat
bolile și dăunătorii. Dintre plantele prășitoare, sfecla de zahăr nu se poate cultiva după ea însăși.
Experiențele au arătat că după 2 ani de cultivare pe același loc, recolta a scăzut cu 15% și după 4
ani, cu 40%.
Îngrășămintele nu pot menține recolta la un nivel prea ridicat, în cazul cultivării sfeclei mai
mulți ani după ea însăși.
Floarea-soarelui nu suportă cultura consecutivă; nu va reveni pe același loc la intervale mai
mici de 5-6 ani, atât datorită epuizării solului, cât și mai ales înmulțirii puternice a lupoaiei
(Orobanche cumana), putregaiului alb (Sclerotinia sclerotiorum), manei (Plasmophara helianti).

159
De asemenea, în regiunile umede nu este indicat să urmeze după fasole, soia, care sunt și ele
atacate de putregai, iar în cultura neirigată din regiunile secetoase, nici după sfeclă și lucernă,
întrucât floarea-soarelui este mare consumatoare de apă, utilizând-o de la o adâncime mai mare a
solului.
Cartoful se autosuportă, însă datorită îmulțirii virozelor, manei (Phytophtora infestans) și
gândacului de Colorado (Leptinotarsa decemlineata) este mai indicat să urmeze în rotație cu alte
plante.
Cartoful pentru industrie nu este bine să se cultive într-un teren prea bogat în azot,
deoarece excesul de azot dă grăunți de amidon foarte mici și aproape 40% din acest amidon este
spălat la decantare cu apă.
După cartofi și în special după cartofii timpurii se cultivă cu rezultate bune cerealele
păioase.

e. Grupa plantelor diverse cuprinde o gamă mare de plante diferite ca specii, cerințe și
tehnologii de cultură; pentru că ele nu ocupă suprafețe mari, vor fi tratate în parte.
Tutunul este o cultură pretențioasă, care cere un sol curat de buruieni și fertil. Urmează
după cereale de toamnă și primăvară. Poate fi cultivat și după prășitoare care lasă terenul curat de
buruieni, dacă solul are o structură bună. Nu se poate cultiva după alte plante din familia
solonaceelor cum sunt cartofii și pătlăgelele roșii, din cauză că aceste plante sunt atacate de
aceleași boli.
Inul pentru fibre și ulei este considerat o plantă pretențioasă în ce privește locul în
asolament. Datorită faptului că nu se autosuportă și fiind sensibil la îmburuienare, plasarea lui în
rotație este dificilă. Cele mai bune premergătoare sunt considerate cartoful, sfecla (bine
îngrășate) și grâul de toamnă. Pentru inul de ulei, porumbul fertilizat este considerat
premergătoarea cea mai indicată.
Cânepa pentru fibre și semințe se autosuportă. Până nu de mult pe terenurile bogate și bine
fertilizate se practică monocultura de cânepă pe suprafețe numite "cânepiști". Cercetările recente
scot în evidență că monocultura nu asigură producții mari și de calitate. Acestea s-ar datora
înmulțirii buruienilor, în special a celor parazite (Orobanche sp.) ca și unei infestări puternice a
solului cu diverși dăunători, cum sânt: puricii, molia cânepii etc. Cele mai bne pemergătoare
pentru cânepă sânt leguminoasele perene (trifoiul, lucerna) și cele anuale (mazărea, fasolea);

160
prășitoarele îngrășate cu gunoi (sfecla, cartoful) sunt cele mai folosite ca premergătoare pentru
cânepă. Cânepa este considerată o bună premergătoare pentru toate culturile.
Rapița de toamnă este o plantă pretențioasă față de fertilitatea și lucrările solului. Ca și
cerealele de toamnă poate urma după cartofi timpurii, după in, grâu și orz.
După rapița de toamnă dau rezultate foarte bune cerealele păioase de toamnă, sau orzul. De
asemenea, după rapiță se pot practica culturi duble de mei, sorg, iarbă de Sudan etc.
Rapița de primăvară urmează după cereale fertilizate sau după leguminoase pentru boabe.
După ea dau rezultate foarte bune cerealele de toamnă sau de primăvară.
Sorgul pentru nutreț, pentru mături sau pentru semințe are aceleași cerințe ca și porumbul
de nutreț, adică un teren fertil și bine lucrat; urmează după cereale de primăvară sau de toamnă.
Sorgul este mai rezistent la secetă decât porumbul, suportă alcalinitate mai mare în sol,
poate înlocui deci porumbul de nutreț pe terenurile mai uscate și pe sărături cu alcalinitate până
la pH=8. El poate fi cultivat ca o cultură dublă, în aceleași condiții ca și meiul și porumbul
furajer.
Așa cum s-a arătat în prima parte a acestui capitol, o particularitate esențială a
asolamentului este caracterul său ciclic, adică faptul că după un număr de ani egal cu numărul
de sole, pe fiecare solă se succed toate culturile din cadrul asolamentului. Această ordine se
realizează în situația când structura culturilor nu se schimbă în timp. În cazul când totuși apar
modificări în acest sens, există posibilități de rezolvare, fără a proceda la o reorganizare radicală
a asolamentului. În acst scop este necesar ca plantele de cultură să se grupeze pe baza cerințelor
agrobiologice asemănătoare și cu tehnologii cât mai apropiate. Astfel există posiblitatea ca într-o
solă, o cultură să fie înlocuită cu alta din aceeași grupă agrobiologică. Pentru ușurarea planificării
și organizării lucrărilor este de preferat ca fiecare solă să fie ocupată de o singură plantă de
cultură. Datorită însă structurii culturilor și a ponderii lor în planul de cultură, acest lucru nu este
posibil. Din această cauză în cadrul asolamentelor vor fi și sole a căror suprafață va trebui
ocupată cu 2-3 culturi. Aceste sole poartă numele de sole mixte. Este necesar ca plantele care
ocupă aceste sole să aibă cerințe agrobiologice comune.
Principalele grupe de plante sunt:
a. Cereale de toamnă : grâu, orz, secară;
b. Cereale de primăvară: orz, secară, ovăz, grâu, mei, hrișcă;
c. Prășitoare: porumb, sfeclă, floarea-soarelui, cartof, bumbac, sorg, etc;

161
d. Leguminoase anuale: mazăre, soia, fasole, măzăriche pentru boabe și sub formă de
borceag, iar pe suprafețe mici, linte, năut, bob și lupin;
e. Leguminoase perene: lucernă, trifoi, sparcetă etc;
f. Plante furajere anuale: iarbă de Sudan, borceagurile, porumbul masă verde, sorg furajer
etc.
Culturile, în cadrul unui asolament, se prezintă în mod obișnuit în ordinea succesiunii lor,
cum ar fi de exemplu:
I. mazăre + fasole + măzăriche pentru sămânță;
II. grâu de toamnă;
III. porumb pentru boabe;
IV. orz de primăvară;
V. porumb pentru boabe.
În exemlu prezentat se observă că pe prima solă s-au amplasat 3 culturi, deci este vorba de
o solă mixtă. Dar în același timp se constată că aceste culturi fac parte din aceeași grupă
agrobiologică.
În situația când pentru fiecare solă se indică cultura sau culturile ce o vor ocupa, vorbim de
tip de asolament (ca în exemplul precedent). Atunci când se specifică pentru fiecare solă doar
grupa de plante, vorbim de schemă de asolament.
Tipul de asolament exemplificat anterior corespunde schemei următoare:
I. leguminoase pentru boabe;
II. cereale de toamnă;
II. prășitoare;
IV. cereale de primăvară;
V. prășitoare.
Având în vedere că fiecărei grupe agrobiologice îi corespund mai multe culturi este evident
că fiecărei scheme de asolament îi corespund mai multe tipuri.
Schema de asolament are avantajul că permite mai ușor unităților agricole să introducă în
asolament schimburi în structura culturilor cerute de noile sarcini de plan, fără a schimba rotația
stabilită inițial.

162
Elaborarea asolamentelor în unitățile agricole se face concomitent cu lucrările de
organizare a teritoriului. Lucrările se concretizează în "Schița de organizare a teritoriului și
asolamentelor" care va avea următorul conținut:
- stabilirea modului de folosință a terenului și a măsurilor și lucrărilor necesare pentru
realizarea suprafeței agricole și arabile planificate;
- stabilirea numărului și mărimii asolamentelor și delimitarea teritorială a acestora;
- delimitarea solelor și a parcelelor de lucru în cadrul fiecărui asolament;
- stabilirea structurii și rotației culturilor pe asolamente;
- stabilirea lucrărilor antierozionale și agropedoameliorative pe terenurile arabile.
Elementele organizării teritoriului și asolamentelor sunt strâns legate între ele și se
condiționează reciproc.
De aceea proiectarea lor se face în complex, adică concomitent pentru toate elementele
reciproc legate și nu prin amplasarea succesivă.
În continuare se prezintă etapele principale de lucru în vederea introducerii asolamentelor
raționale în unitățile agricole.
a) Stabilirea modului de folosință a terenului și a măsurilor și lucrărilor necesare pentru
realizarea suprafeței agricole și arabile planificate.
Pe baza documentației cadastrale actualizată de deținători și categorii de folosință se
stabilește modul de folosință actual al unității respective.
Pentru realizarea suprafeței agricole și în mod deosebit a celei arabile planificate pentru
fiecare an agricol, se va analiza parcelă cu parcelă, în scopul stabilirii surselor de creștere a
supraeței agricole și arabile precum și a măsurilor și lucrărilor necesare la amenajarea și
transformarea a acestor surse. În funcție de complexitatea acestor lucrări se va face o eșalonare
pe ani a execuției lucrărilor, avându-se în vedere ca aceste lucrări să se execute cu mijloace
proprii a unităților și în cazuri mai deosebite cu mijloace financiare din fondurile puse la
dispoziție de stat.
b) Stabilirea numărului și mărimii asolamentelor și delimitarea teritorială a acestora
La stabilirea numărului și mărimii asolamentelor se va ține seama de următoarele:
- structura culturilor și sarcinile de producție ale unității;
- gruparea cea mai economică a culturilor;
- condițiile de favorabilitate a terenurilor pentru culturi;

163
- condițiile de relief și dispersare a terenurilor;
- sistemul de cultură irigat-neirigat, antierozional.
c) Stabilirea numărului de sole și a mărimii acestora.
Delimitarea solelor și a parcelelor de lucru în cadrul fiecărui asolament
După stabilirea numărului și felului asolamentelor se trece la elaborarea fiecărui asolament
în parte.
În vederea stabilirii numărului de sole și a mărimii acestora este necesar să se grupeze
culturile care au cerințe agrobiologice asemănătoare. După gruparea plantelor pe grupe de
cultură se calculează valoarea procentuală a fiecărei grupe. Pe baza procentului de participare a
fiecărei grupe la suprafața totală destinată asolamentului se stabilește numărul de sole și
respectiv mărimea acestora. La stabilirea numărului de sole este necesar să avem în vedere faptul
că pentru asolamente de câmp se recomandă ca durata de rotație să fie de 3-6 ani.
d) Stabilirea structurii și rotației culturilor pe asolamente
După ce s-a stabilit mărimea solelor și numărul acestora în cadrul asolamentelor, se trece la
proiectarea schemelor și a tipurilor de asolamente.
În cadrul fiecărui asolament se stabilește rotația culturilor, ținându-se seama de cerințele
diferitelor plante față de lucrările agrotehnice, necesitatea de a se asigura bune premergătoare
pentru culturile din rotație care să ducă la eliminarea posibilităților de înmulțire a bolilor și
dăunătorilor, precum și efectelor negative de remanență a tratamentelor chimice.
Se întocmește în continuare un plan de rotație a culturilor în timp și în spațiu cel puțin
pentru un ciclu de rotație.
Concomitent cu elaborarea asolamentului se proiectează și sistemele de lucrare, fertilizare
și de combatere a buruienilor.
e) Planul de tranziție al asolamentelor
După ce asolamentul a fost elaborat urmează materializarea lui pe teren. Dar aplicarea
efectivă a asolamentului stabilit pe terenul unității agricole respective nu se poate face imediat, ci
în decursul unei anumite perioade de timp. Acest lucru se datorește mai multor cauze, dintre care
amintim câteva. Astfel, pe unele din solele delimitate la elaborarea asolamentului nou s-au
cultivat anterior plante care nu corespund ca premergătoare pentru culturile care ar urma în
succesiune conform noii rotații. În unele sole se pot ivi cazuri ca fertilitatea solului sau starea lui
culturală șă nu fie cea mai potrivită pentru cultura planificată conform rotației. De asemenea, se

164
pot ivi cazuri ca solul de pe cuprinsul unor sole să fie eterogen sub raportul fertilității și a stării
culturale, ca urmare a reorganizării solelor. Se poate apoi întâmpla ca în unele sole, solul să nu se
poată fertiliza și lucra din timp, corespunzător cerințelor plantei care ar urma în rotație etc.
Aspectele prezentate impun ca pe noile sole trasate să nu fie imediat introduse culturile
conform asolamentului proiectat, deoarece acest lucru se poate răsfrânge negativ asupra
producției. Din această cauză, odată cu delimitarea noilor sole pe teren, se stabilește și perioada
de tranziție (de trecere, de adaptare).
Perioada de tranziție nu trebuie să dureze prea mulți ani, dar în timpul ei trebuie să se
realizeze sarcinile propuse, ceea ce impune acordarea unor bune premergătoare culturilor
agricole, folosirea îngrășămintelor la nivelul cerințelor, folosirea unei agrotehnici
corespunzătoare, în așa fel încât treptat să se ajungă la forma definitivă a asolamentelor, fără ca
producția să sufere. În mod obișnuit, în funcție de rotație, perioada de tranziție durează 1-3 ani.
În timpul perioadei de tranziție, rotația culturilor pe noile sole se stabilește pe baza unui
plan special întomit, numit plan de tranziție (ultimul an de tranziție corespunde primului an de
rotație a noului asolament).
Pentru întocmirea planului de tranziție este necesar să se cunoască mai multe elemente,
dintre care cele mai importante sunt: delimitarea precisă a solelor noului asolament, plantele
premergătoare din ultimii 2-3 ani în cadrul fiecărei sole delimitate, gradul de îmburuienare și de
infestare a culturilor cu boli și dăunători, îngrășămintele și erbicidele întrebuințate și lucrările
aplicate solului.

165