Astra Salvensis An II Numar 3 2014 PDF

ASTRA Salvensis.
Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 3, 2014
ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANÃ PENTRU LITERATURA ROMÂNÃ ŞI

CULTURA POPORULUI ROMÂN
DESPÃRŢÃMÂNTUL NÃSÃUD, CERCUL SALVA
ASTRA SALVENSIS
-REVISTÃ DE ISTORIE ŞI CULTURÃ-
2014
1
ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură Indexări BDI:
an II, număr
ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr Periodicals
3, 2014 Ulrich’s 3, 2014 Directory;
Revistă editată de cercul Salva al ASTRA Index Copernicus International;
EBSCO;
Director: profesor Ana Filip. CEEOL (Central and Eastern European Online
Library)
Redactor-şef: Iuliu-Marius Morariu. RePEc;
Google Academic;
Responsabil de număr: Mihai-Octavian Groza. Scipio;
ORCID.
Membrii fondatori:
Prof. Ioan Seni În acest număr:
Prof. Ana Filip Mircea-Gheorghe Abrudan,
Prof. Romana Fetti Sergiu-Adrian Adam,
Prof. George Pop Emanuel Căşvean,
Prof. Vasilica Găzdac Olga Chiş,
Înv. Luminiţa Cuceu; Diana Maria Dăian,
Iuliu-Marius Morariu Alexandru Dărabăn,
Nicolae Dumbrăvescu,
Colegiul ştiinţific: Andrei Sabin Faur,
Academician Mihai Şora (Bucureşti) Ana Filip,
Prof. univ. dr. Nicolae Bocşan (Cluj-Napoca) Vasilica Augusta Găzdac,
Prof. univ. dr. Lucia Fetcu (Bucureşti) Bogdan Gozman,
Prof. univ. dr. Luiza Palanciuc (Paris) Mihai-Octavian Groza,
Prof. univ. dr. Grigore Smeu (Bucureşti) Vasile Hodorogea,
Prof. univ. dr. Gheorghe Ţiclete (Bucureşti) Marian Horvat,
Prof. univ. dr. Mihai Toma (Iaşi) Adrian-Cosmin Iuşan,
Conf. univ. dr. Ludmila Balţat (Cahul) Adriana Denisa Manea,
Conf. univ. dr. Ana Victoria Sima (Cluj-Napoca) Ioan Morar,
Conf. univ. dr. Ioan Cârja (Cluj-Napoca) Iuliu-Marius Morariu,
Conf. univ. dr. Olimpia Iacob (Iaşi) Sámuel Nánási,
Lect. univ. dr. Maria Barbă (Cahul) Andrei Păvălean,
Lect. univ. dr. Mihai Croitor (Cluj-Napoca) Florin-Dorin Parasca,
Lect. univ. dr. Adriana Manea (Cluj-Napoca) Zoltán Petre,
Asist. univ. dr. Ioan Morariu (Bucureşti) Merina Carmen Petrovici,
Asist. univ. dr. Ioana Mudure (Cluj-Napoca) Roxana Dorina Pop,
Asist. univ. drd. Marius Mocan (Cluj-Napoca) Vlad Popovici,
Prof. dr. Petru Demetru Popescu (Bucureşti) Cătălin Rusu,
Prof. dr. Luminiţa Cornea (Sfântu Gheorghe) Ştefan Nicolae Sabu,
Dr. Liliana Rufanda (Atena) Ioan Seni,
Dr. Valentin Talpalaru (Iaşi) Cornelia Stan,
Dr. Vlad Popovici (Cluj-Napoca) Mihaela Talpaş,
Dr. Mircea-Gheorghe Abrudan (Cluj-Napoca) Lucian Turcu,
Dr. Lucian Turcu (Cluj-Napoca) Cătălin Varga.
Colegiul de redacţie: ISSN 2344-1887

Iuliu-Marius Morariu, Emanuel Căşvean, Mihai- ISSN-L 2344-1887
Octavian Groza, Diana Maria Dăian, Andrei
Păvălean, Adrian-Cosmin Iuşan, Grigore-Toma Responsabilitatea pentru materialele
Someşan. publicate revine autorilor
Orice corespondenţă se va adresa/Please
Traducerea şi revizuirea textelor şi rezumatelor send any mail to the following address:
în limba engleză: astrasalva@yahoo.com
2
Zoltán Petre astrasalva@gmail.com.
ASTRA Salvensis. Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 3, 2014
Cuprins/Contents:
Istorie/History:
Ştefan Nicolae Sabu Cruciada a IV-a, Imperiul de la Niceea şi recucerirea

Constantinopolului (The Fourth Crusade, the Empire
of Nicaea and Constantinople’s reconquest)..............p.8.
Diana Maria Dăian Un cărturar de la sfârşitul Evului Mediu: „Cazul‖
Grigore Ţamblac (A Scholar from the dawn if the
Middle Ages: „The case‖ of Grigore Ţamblac)........p.13.
Cătălin Rusu Conceptul de critică în istoriografia medievală
românească. Implicarea Divinităţii în primele cronici
slavone (The concept of critique in Romanian Medieval
Historiography. The involvement of the Divinity in the
early Slavoni Chronicles)..............................................p.20.
Mircea-Gheorghe Abrudan Ctitoriile transilvănene ale Sfântului Voievod
Constantin Brâncoveanu (The Transylvanian
„foundations‖ of the Holy Prince Constantin
Brâncoveanu).................................................................p.30.
Nicolae Dumbrăvescu Nicolae Ianovici, un deschizător de conştiinţă naţională
la aromânii din Imperiul Habsburgic (Nicolae Ianovici,
a national consciousness opener at the aromanian’s
from the Habsburg Empire).......................................p.52.
Andrei Păvălean Aspecte ale Revoluţiei de la 1848/1849 pe Valea
Bârgăului (Aspects of the revolution of 1848/1849 on
Bârgău Valley)................................................................p.55.
Iuliu-Marius Morariu Elevi sălăuani în primele promoţii ale Gimnaziului
Grăniceresc Năsăudean (The students from Salva in
the first promotions of the boundary gymnasium from
Năsăud)...........................................................................p.60.
Vlad Popovici Posibilităţi de reconstrucţie nominală a populaţiei Ţării
Năsăudului în epoca modernă pornind de la registrele
parohiale de stare civilă (Nominal reconstruction of the
population of Năsăud region during the modern era,
based on the parish registers of civil status).............p.64.
Vasilica-Augusta Găzdac Localitatea Salva (judeţ Bistriţa-Năsăud) între anii 1869-
2002. Studiu demografic (Demographic study of the
township of Salva (Bistriţa-Năsăud county) between
1869-2002).....................................................................p.76.
Alexandru Dărăban Discursul pro-dinastic şi loialist al unor ierarhi şi
politicieni ardeleni în momentul intrării României în
Primul Război Mondial (The pro-dynastic and loialist
speech of some hierarchs and politicians in the
3
moment of Romania’s entry in the First World

War).................................................................................p.82.
Mihai-Octavian Groza Pagini din „memorialistica măruntă‖ a Primului Război
Mondial. Însemnările lui Radu Mărgean (Pages from
„minor memoirs‖ of the First World War. The writings
of Radu Mărgean).........................................................p.88.
Zoltán Petre Adolf Hitler and the NSDAP’s political discourse
between 1920-1933 (Adolf Hitler şi discursul politic al
NSDAP între 1920-1933)…………………..…….p.99.
Adrian-Cosmin Iuşan Discursul ţărănist împotriva lui Vintilă Brătianu,
reflectat în ziarul Dreptatea, 1927-1928 (The Romanian
National Peasant’s Party speech used against Vintilă
Brătianu, reflected in the newspaper Justice, 1927-
1928)…………………………………………....p.106.
Studii culturale/Cultural studies:
Ioan Morar Constantin Brâncoveanu-model de dăruire (Constantin

Brâncoveanu-model of dedication)..........................p.115.
Sámuel Nánási Der Abendmahlskonflikt am beispiel der Ereignisse des
II Ökumenischen Kirchentages in München, 2010 (The
Eucharistic conflict in the light of the Ecumenical
Church Day from München, 2010)..........................p.127.
Florin-Dorin Parasca Zeiţa Atena în mitologia greacă şi în Iliada (The
Goddes Athena in Greek mythology and in the
Iliad)...............................................................................p.135.
Emanuel Căşvean Teologie şi neoplatonism la Dionisie Areopagitul
(Theology and neoplatonism in the vision of Dionysius
the Areopagite)............................................................p.142.
Cătălin Varga Paradoxul prezenţei în absenţă sau rădăcinile devenirii
(The Paradoxe of the presence into absence or the
roots of becoming).....................................................p.150.
Olga Chiş Educaţia- repere şi forme de organizare (Education-
guidelines and forms of organization).....................p.158.
Cornelia Stan Motivaţie şi demotivaţie în activitatea educaţională
(Motivation and demotivation in educational
activity).........................................................................p.162.
Adriana Denisa Manea Educaţia incluzivă- un imperativ al societăţii
contemporane (Inclusive education-an imperative of
contemporary society)................................................p.165.
Merima Carmen Petrovici Înţelegere versus interpretare, comprehensiune versus
explicaţie (Understanding versus interpretation,
comprehension versus explanation).........................p.168.
4
Andrei Sabin Faur Sigmund Freud şi noua viziune asupra sexualităţii

(Sigmund Freud and the new vision on
sexuality).......................................................................p.171.
Vasile Hodorogea Moartea unei celebrităţi şi „sărbătoarea‖ mediatică.
Caracteristicile unui media event: moartea regizorului
Sergiu Nicolaescu (Death of a celebrity and media
„feast‖. The characteristics of a media event. Case
study: the death of film director Sergiu
Nicolaescu)..................................................................p.176.
Mihaela Talpaş Interpreting gains momentum. Words-the new weapon
of the 21st century (Interpretând câştigurile din impuls.
Cuvintele-noua armă a secolului al XXI-lea)..........p.184.
Cronică/Chronicle:
Marian Horvat S-a stins doamna de fier.............................................p.193.

Ioan Seni Astrist năsăudean printre aştrii celeşti: profesorul
Grigore Marţian..........................................................p.194.
.Iuliu-Marius Morariu Şcoala de vară de la Sighet-ediţia a XVIII-a (25- 30 iulie
2014).............................................................................p.197.
Ana Filip Deniile Eminescu 1995-2014....................................p.199.
Recenzii/Book reviews:
Mircea Abrudan Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate. Un studiu

referitor la Patriarhia Constantinopolului din perioada
premergătoare cuceririi turceşti până la Marele Război de
Independenţă, traducere din limba engleză de
Mihai Silviu Chirilă, Bucureşti, Editura Sophia, 2013,
486 p.............................................................................p.212.
Mihai-Octavian Groza Florin Dumitru Soporan, Naţiunea medievală în Europa
Centrală şi de Est (secolele XIII-XVI), Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2008, 557 p...........................p.214.
Bogdan Gozman Dominique de Villepin, Napoleon: cele o-sută-de-zile sau
spiritul de sacrificiu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003,
537 p.............................................................................p.217.
Roxana Dorina Pop Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Bucureşti,
Editura Humanitas, 2009, 348 p...............................p.218.
Iuliu-Marius Morariu Pavel Vesa, Învăţămânul teologic de la Arad (1822-1948),
Deva, Editura Episcopiei Devei şi Hunedoarei, 2013,
546 p.............................................................................p.221.
Andrei Sabin Faur Dominique Schnapper, Comunitatea cetăţenilor. Asupra
ideii moderne de naţiune, Bucureşti, Editura Paralela 45,
2004, 222 p...................................................................p.223.
5
Sergiu-Adrian Adam René Guenon, Criza lumii moderne, Bucureşti, Editura

Humanitas, 2008, 172 p.............................................p.226.
Lucian Turcu Glenn E. Torrey, The Romanian Battlefront in World War
I, Lawrence, University Press of Kansas, 2011,
422 p.............................................................................p.230.
Mihai-Octavian Groza Adrian Năstase, George G. Potra, Titulescu, ziditor de
mari idealuri, ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2008,
661 p…………………………………………...p. 233.
Marian Horvat Dmitri Vitkovski, O viaţă în Gulag, Bucureşti, Editura
Corint, 2013, 144 p....................................................p. 235.
6
Istorie:
7
CRUCIADA A IV-A, IMPERIUL DE LA NICEEA ŞI RECUCERIREA

CONSTANTINOPOLULUI
The Fourth Crusade, the Empire of Nicaea and Constantinople’s reconquest
Ştefan Nicolae SABU
Abstract: I chose this topic because I am a great admirer of the Byzantine civilization and the
Empire of Nicaea, which is formed after the Fourth Crusade, which will mark the end of the Byzantine
Empire as a great power. The Byzantine Empire, whas passing through a period of infighting between the
various claimants to the imperial throne and they sought military support from the West, which is expected by
the crusaders which will lead to the preparation of the Fourth Crusade (1202 - 1204 ), which will lead to the
siege of Constantinople by the crusaders and then the creation of the Eastern Latin Empire (which was a
conglomerate of latin states) and the Greek successor states of Byzantium, the Despotate of Epirus, Empire of
Nicaea, Empire of Trebizond. Of these states, the Empire of Nicaea will be the one to banish the crusaders
from Asia Minor and the Lascariss dynasty will lead the entire process of consolidation of the new state, and
after this process, they will initiate campaigns to reconquer Constantinople, which will happen on 25 July
1261, when Constantinople was retaken and the Byzantine Empire is restored.
Keywords: Byzantine civilization, empire, crusade, Nicaea, restoration.
Perioada pe care o voi trata cuprinde Cruciada a-IV-a, culminând cu cucerirea

Constantinopolului de către cruciați pe data de 12 aprilie 1204, constituirea şi evoluţia
Imperiului de la Niceea, ca moştenitor al Bizanţului, urmând să închei cu momentul
încoronării lui Mihail al VIII-lea Paleologul ca împărat al Imperiului Bizantin restaurat
(15 august 1261).
Contextul internațional îl reprezintă debutul Cruciadei a-IV-a (1202–1204),1
care avea ca scop o expediție asupra Egiptului, care era la acel moment centrul lumii
musulmane, pentru aceasta papa Inocenţiu al III-lea2 începând a predica pentru o
nouă cruciadă, încă din 1190. Dar dorințele și planurile sale se vor nărui încă de la
început, când noul doge al Veneţiei, Enrico Dandolo3 (1192-1205), dorește să pună la
dispoziția armatelor cruciate, un număr mare de corăbii, cerând cruciațiilor o sumă
enormă, peste posibilitățiile cruciațiilor, încât a ajuns la un acord cu ei, cerându-le să
asedieze orașul Zara, de pe coasta dalmată a Regatului Ungariei. Acest lucru a dus la
declinul ideei de cruciadă, deoarece Zara era oraș creștin.
Veneția a deturnat direcția cruciadei spre Constantinopol, acest lucru
provocând excomunicarea, atât a cruciațiilor, cât și a lui Enrico Dandolo, de către
papa Inocenţiu al III-lea. Cu toate acestea, cruciaţii și-au continuat demersul contra
bizantinilor. Prin acest demers Veneţia spera la o expansiune către Răsărit, deoarece
controla doar Marea Adriatică şi dorea să pună capăt existenței Imperiului Bizantin,
1 Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Craiova, 1999, p. 155

2 Florentina Căzan, Cruciadele. Momente de confluență între două civilizații și culturi, Editura Academiei
Române, București, 1990, p. 94.
3 Ioan Octavian Rudeanu, Istorie și spiritualitate în Bizanțul mijlociu și târziu, Deva, Editura Călăuza, 2003,
p. 125.
8
care mereu îi crea numai probleme. Acestui motiv i se adăuga şi politica de

superioritate a basileilor bizantini, care le-a atras antipatia statelor din Apus.
În această perioadă, statul bizantin trecea printr-o situație dificilă, datorită
luptelor interne pentru ocuparea tronului imperial, dintre Alexios al III-lea şi fratele
său Isaac, care a fost detronat și întemnițat, iar la porunca lui Alexios al III-lea
Anghelos, a fost orbit. Fiul lui Isaac, Alexios a cerut sprijinul Occidentului contra
uzurpatorului, promiţând că odată cu reînscăunarea tatalui său, vor fi răsplătiți, ceea ce
a întărit motivațiile cruciațiilor. Pe data de 18 iulie 1203, Isaac Anghelos a fost
reînscăunat pe tron alături de fiul său Alexios al IV-lea. Au început primele neînțelegeri
între împărați și cruciați, astfel Alexios al III-lea a fugit cu o parte din visteria
imperiala, încât promisiunile nu au putut fi onorate spre cruciați.
Pe 25 ianuarie 1204, o „revoluție națională‖ l-a răsturnat pe Isaac Anghelos și
Alexios al IV-lea, deoarece erau nepopulari,4 puterea fiind preluată de Alexois al V-lea
Ducas Murzhuflos.5 Ca urmare, cruciații au asediat Constantinopolul și l-au cucerit pe
12 aprilie 1204,6 acesta suferind un jaf înspăimântător. Unele familii grecești înstărite
s-au refugiat în diverse regiuni ale fostului Imperiu Bizantin. Aceștia au fondat trei
state grecești, acestea fiind Despotatul de Epir, Imperiul de la Niceea și Imperiul de
Trapezunt.
Pe ruinele Bizanțului, cruciații au creat Imperiul Latin de Răsărit, care era un
conglomerat de state latine pe teritoriul grecesc, primul împărat fiind Baldouin de
Flandra,7 iar pe tronul patriarhal fiind desemnat Tommaso Morosini (aceasta adâncind
şi mai mult prăpastia dintre cele două biserici).
Imperiul Latin de Răsărit se considera succesorul legitim al Imperiului Roman
de Răsărit și nu al Imperiului Bizantin. În ceea ce priveşte organizarea politico-
administrativă, noul stat latin a avut ca exemplu, modelul apusean, bazat pe sistemul
relațiilor feudale. Pe teritoriul Imperiului Latin de Răsărit au luat naştere: Imperiul
Latin de Constantinopol, condus de Balduin de Flandra (1204-1205); Regatul
Thesalonicului condus de Bonafice de Montferat; Ducatul Atenei, condus de Otton la
Roche; Geoffroy de Villehardouin a ocupat Peloponezul fondând Pricipatul de Achaia
sau Moreea. Veneția a devenit principala beneficiară a acestei cruciade ocupând diferite
orașe de pe coastele Greciei, ocupa insulele Ionice, Negroponte (Eubeea), Creta,
fondând Ducatul Arhipelagului, deținând un vast teritoriu, devenit un imperiu
colonial, iar dogele Enrico Dandolo se intitula ‖senior a unui sfert și jumătate din imperiul
grec‖.8
Evenimentele din 1204 marchează sfârșitul Bizanțului, deoarece a fost lovitura
după care nu și-a mai regăsit niciodată vechea putere. Putem spune că cea care a
4
Au atras nemulțumirea populaţiei, când apăreau în haine latine, fiind considerați trădători de țară,
luând partea latiniilor.
5 Ioan Octavian Rudeanu, op. cit., p.127.
6 Charles Diehl, op. cit., p. 156.
7 Waren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanțului, București, Editura Artemis, 2003, p. 227.
9
profitat cel mai mult de distrugerea Imperiului Bizantin, a fost Veneția care a creat un
imperiu colonial in Orient. Inclusiv turcii otomani, viitorii cuceritori ai Imperiului
Bizantin, numesc Imperiul Latin de Răsărit: „copilul care nu s-a dezvoltat niciodată‖.
O parte a aristocrației și a clerului bizantin s-au refugiat la Niceea, care a
devenit capitala noului stat grecesc întemeiat de Theodor I Laskaris9(1206–1222), care
era ginerele lui Alexios al III-lea Anghelos, care in 1206 a fost încoronat solemn de
noul patriarh al Niceei, Mihail al IV-lea Autoreianos. Noul împărat îşi va aduce aportul
la crearea instituțiilor noului stat, punând bazele pârghiilor necesare pentru o viitoare
recucerire a Constantinopolului din mâinile latinilor. A creat un sistem de apărare a
granițelor susținut de trei linii defensive. Prima linie se baza pe întărirea și paza
frontierelor cu ajutorul aşezărilor de akritai,10 categorie socială scutită de la plata
impozitelor și care beneficia de privilegii financiare. A doua linie era constituită de un
redutabil lanț de cetăţi și castele, dotate cu puternice garnizoane de mercenari. A treia
linie era formată din milițiile de kataphraktarilor proionari, numiți ulterior kaballariori, cu
detașamentele lor. Această luptă contra latinilor, a trezit patriotismul grecilor care
așteptau să fie eliberați din mâiniile latinilor, astfel că schimbările din aparatul de stat
au transformat imperiul într-un stat grecesc medieval .
Prin acordul din 1219, cu Veneția, Theodor I Laskaris este recunoscut oficial
ca „Împărat al grecilor‖,11 iar Imperiul de la Niceea obține recunoașterea internațională.
În acest fel, prin opera lui Theodor I Laskaris, Imperiul de la Niceea, devine singurul
stat succesoral al Bizanțului, dar și cel mai puternic stat grecesc din Anatolia, având o
armată de 30.000 de oameni, ceea ce era impresionant la aceea dată. A ținut piept
Imperiului Latin, oprind ascensiunea latină în Anatolia. Imperiul de la Niceea a avut o
viziune clară, recucerirea Constantinopolului şi restaurarea Imperiului Bizantin, în timp
ce Despotatul de Epir și Imperiul de Trapezunt, nu erau interesate de refacerea unității
Imperiului Bizantin.
Domnia lui Ioan al III-lea Vatatzes12 (1222-1254), este considerată de mulți
istorici, perioada de apogeu al Imperiului de la Niceea. Ioan al III-lea Vatatzes a oferit
statului o ultimă perioadă de înflorire înainte de declinul final al Imperiului Bizantin:
‖A eliberat provinciile de uzurpatorii băştinaşi şi străini până când a ajuns să strângă ca într-un
cleşte Constantinopolul imperial, trunchi fără frunze şi sevă, menit să se prăbuşească la prima
lovitură de secure„.13 A continuat opera începută de Theodor I Laskaris, prin consolidarea
internă a statului, aplicând o politică fiscală chibzuită și reorganizând economia
imperiului, a reuşit să refacă în cel mai scurt timp resursele visteriei, încurajând
autarhia economică, susținând agricultura, avicultura și comerțul cu selgiucizii și
interzice importul de materii costisitoare și care nu erau absolut necesare. Acest tip de
politică este cu adevărat inovatoare, deoarece împărații Imperiului Bizantin erau
9 Charles Diehl, op. cit., p.163.

10 Ioan Octavian Rudean, op. cit., p. 131.
11 Ibidem, p. 132.
12 Waren Treadgold, op. cit., p. 228.
13 Ibidem, p. 185.
10
dornici de o viață îmbelșugată sau campanii militare care secătuiau finanțele statului, el
practic dorind stoparea acestora.
În politica externă a reușit să încheie în 1234 o alianță cu țarul bulgar, Ioan
14
Asan, care era un adversar ireconciliabil al Imperiului Latin, această alianță
constituind ruinarea Imperiului Latin: ‖[...] s-a dovedit demn de încrederea socrului său. În
primăvara anului 1225, în orășelul Poimanenon, în nord –estul Asiei Mici, frații defunctului
împărat Theodor I, Alexios și Isaac Laskaris, însoțiți de o oștire latină, au încercat să-l detroneze
pe Ioan III Vatatzes, însă intrușii au fost zdrobiți de greci‖.15 În urma bătăliei de la
Poimmamenon din 1224, a cucerit ultimele posesiuni latine în Anatolia inclusiv
insulele Samos, Chios, Lesbos și a obligat pe suveranul grec din Rhodos să-i devină
vasal, astfel Ioan al III-lea Vatatzes a devenit stăpân peste Anatolia de vest.
Odată cu pacificarea Anatoliei bizantine, Ioana al III-lea Vatatzes a demarat
campania pentru recucerirea posesiunilor bizantine din Balcani. Prin alianța cu Ioan
Asan, au împărțit Tracia între ei, iar în 1236 au asaltat Constantinopolul,16 orașul fiind
pe punctul de a se prăbuşi (a supravieţuit doar datorită ruperii înţelegerii bizantino-
bulgare, survenită în urma morţii lui Ioan Asan).
Campaniile lui Ioan al III-lea Vatatzes, au avut un mare succes, datorită
anarhiei din Epir, Thesalonic, Bulgaria și Imperiul Latin, astfel că acesta a reuşit să
supună Epirul, a cucerit Macedonia, Thesalonicul, Tracia până la munții Balcanii, iar
din Imperiul Latin, mai rămânea doar Constantinonopolul. Dintre toate statele din
Asia Mică, care au devenit state vasale mongolilor, Imperiul de la Niceea este singurul
care nu a fost afectat, profitând în acest fel, cucerind noi teritorii de la turcii selgiucizii
de Iconium.
Ioan al III-lea Vatatzes și-a asigurat un puternic sprijin oferit de împăratul
Frederic al-II-lea de Hohenstaufen17 (1212-1250), care a fost promotorul refacerii
Imperiului Bizantin, abandonând Imperiul Latin, pentru ura care o avea față de papă.
Dar, relația dintre cei doi împărați nu este doar una politică, este și motivul de a forma
legături dinastice care să consolideze colaborarea:18 ‖În 1241, Ioan Dukas Vatatzes își
pierdea prima soție, Irina Lascaris. În curând, obosit de singurătate, cum spune un contemporan, se
gîndi să se însoare iar și ceru marelui său aliat mîna fiicei sale‖.19 Ea este cunoscută ca
Constanța de Hohenstaufen, împărătesă a Niceei, iar pentru a confirma acest lucru:
„La Valencia, în Spania, în biserica Sfîntului Ioan al Spitalului, se vede în capela Sfănta Barbara,
o cutie de lemn care este gravată această inscripție spaniolă : Aici zace dona Constanța, augusta
împărăteasă a Greciei‖.20

15 Ioan Octavian Rudeanu, op. cit., p. 132.
16 Waren Treadgold, op. cit., p. 229.
18
Acestă tradiție este folosită încă din perioada domniei lui Otto I, sfânt împărat roman al Sfântului
Imperiu Romano-German, care s-a căsătorit cu o prințesă bizantină, iar basilei bizantini la fel, luând
prinţese germane de soţii, ceea ce demonstrează că cele două imperii aveau strânse legături dinastice.
20 Ibidem, p. 230.
11
În timpul împăratului Ioan al III-lea Vatatzes, Imperiul de la Niceea își dublase

teritoriul,21 iar prin aceasta frontierele erau următoarele : Vest-Marea Adriatică, Regatul
Siciliei, Sud-Vest-Despotatul de Epir, Ducatul Atenei, Ducatul Naxos, în Nord-Vest-
Serbia, în Nord-Țaratul Bulgar, Nord-Est-Imperiul Latin și Marea Neagră, iar în Est și
Sud-Est-Sultanatul de Rum (Iconium), Sud-Marea Mediterană.
Urmașii lui Ioan al III-lea Vatatzes, Theodor al II-lea Laskaris (1254-1259) și
Mihail Paleologul (1259-1261), au continuat opera sa, dar și apărarea teritoriilor
cucerite de acesta.
Mihail Paleologul22 (1259-1261), a fost singurul uzurpator din istoria scurtă a
Imperiului de la Niceea, care l-a detronat pe tânărul Ioan al IV-lea Laskaris, instituind
o nouă dinastie, a Paleologilor. Acesta a cucerit Tessalia și sud-estul Peloponesului, iar
în 1260 a cucerit zonele din jurul Constantinopolului, încercând chiar să asedieze
orașul, în acest mod latinii semnând un armistițiu, de un an, cu Mihail Paleologul.
Pe 25 iulie 1261, un general al lui Mihail Paleologul, a profitat de faptul că flota
venețiană părăsise Cornul de Aur, încât au năvălit în oraș, iar Baldouin al II-lea, a fugit
împreună cu patriarhul catolic și coloniștii venețieni. Astfel, înceta existența Imperiului
Latin, iar pe 15 august 1261,23 Mihail Paleologul și-a făcut o intrare solemnă în
Constantinopol, iar în catedrala Hagia Sofia, a fost încoronat ca împărat al Imperiul
Bizantin restaurat sub dinastia Paleologilor, care vor guverna statul timp de două
secole. Mihail al VIII-lea Paleologul, va definitiva opera de restaurare a Imperiului
Bizantin, iar Imperiul de la Niceea își înceta existența.
Concluzionând, putem afirma că întreaga perioadă de existenţă a Imperiului de
la Niceea (1204-1261), care a apărut ca urmare a deturnării scopului Cruciadei a IV-a şi
a cuceririi Constantinopolului de către cruciaţi, a fost marcată de eforturile dinastiilor
Laskaris şi Paleolog de crearea a unui centru temporar de putere, ca bază a viitoarei
restaurări a Imperiului Bizantin. Odată restaurat, imperiul îşi va concentra atenţia
asupra provinciilor europene, în defavoarea celor asiatice, în timp pierzând provinciile
asiatice în favoarea turcilor otomani, iar cele europene în favoarea sârbilor şi
bulgarilor.
21 Ioan Octavian Rudeanu, op. cit., p. 133.

23 Ibidem, p. 169.
12
UN CÃRTURAR DE LA SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU: “CAZUL”

GRIGORE ŢAMBLAC
A Scholar from the dawn of the Middle Ages: The case of Grigore Ţamblac
Diana-Maria DÃIAN
Abstract: During the medieval epoch and the pre-modern period the history of the Romanian
population has been deeply marked by the contacts established with the Slavs and materialized in political,
cultural, confessional and linguistic influences of great importance (the cultural transfer consisting of habits,
beliefs and institutions as well as the use of the Slavonic language within Church and chancellery). Apart from
archaeology or linguistics as means used in studying the history of the Slavic-Romanian contacts, a major role is
played by the cultural dimension through the preoccupation for Slavonism as cultural phenomenon, for its ways
of expression and also for its contributions to the development of the Romanian culture. Initially the Slavonic
language has been used within Church, but it has been adopted also in the literary field and within the
chancellery. One must admit the contacts established between the educated monks and bishops coming from the
Romanian lands and the Serbians and the Bulgarians. The Serbian and the Bulgarian manuscripts have been
copied in the Orthodox Romanian monasteries, which lead to the spread of an incipient Romanian literature.
After the Ottoman advance in the Balkans, a series of educated persons coming Serbia and Bulgaria have
moved forward the Romanian lands, of which one must mention the figure of Gregory Camblak.
Key-Words: ecclesiastical jurisdiction, Slavonic language, peregrinatio academica,
Konstanz, cultural heritage
Pe parcursul epocilor medievală şi premodernă, istoria poporului român a fost

profund marcată de contactele cu popoarele slave, concretizate în influenţe statornice
de natură politică, culturală, confesională, respectiv lingvistică (împrumuturi de
obiceiuri, credinţe, instituţii, preluarea limbii slavone în Biserică şi în cancelarie).
Alături de arheologie sau lingvistică, mijloace prin care se pot cerceta istoricul
contactelor româno-slave şi implicit, pătrunderea primelor elemente slave în spaţiul
românesc, un rol important îi revine şi perspectivei culturale, prin interesul pentru
instituirea slavonismului ca fenomen cultural la români, pentru formele sale de
manifestare, precum şi pentru contribuţiile acestui proces la dezvoltarea culturii
româneşti.24
Iniţial, limba slavonă a fost adoptată ca limbă bisericească, trecând ulterior şi în
domeniul literaturii, respectiv în sfera cancelariei domneşti.25 Introducerea limbii
slavone în Biserică, adoptarea unei liturghii oficiale, utilizarea termenilor specifici
24 A se vedea în acest sens Grigore Nandriş, „The Beginning of Slavonic Culture in the Romanian
Countries‖, în The Slavonic and East European Review, vol. XXIV, număr 63, 1946, pp. 160-171; Dennis
Deletant, ―Slavonic Letters in Moldavia Wallachia and Transylvania from the Tenth to the Seventeenth
Centuries‖, în loc. cit., volum LVIII, număr 1, 1980, pp. 1-21; Petre P. Panaitescu, Interpretări româneşti.
Studii de istorie economică şi socială, Bucureşti, 1994, pp. 13-29.
25 I. D. Negrescu, Limba slavă veche: perioada slavonă la români, texte paleoslave şi româno-slave, glosar slavo-român,
Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, 1961, p. 101; Ion Gheţie, Alexandru
Mareş, Originile scrisului în limba română, Bucureşti, Editura Şiinţifică şi Enciclopedică, 1985, pp. 128-129;
Maria Cvasnîi Cătănescu, Limba română: origini şi dezvoltare, Bucureşti, Humanitas, 1996, p. 70; R. W.
Seton-Watson, O istorie a românilor: din perioada romană până la desăvârşirea unităţii naţionale, Brăila, Editura
Istros, 2009, p. 65.
13
ierarhiei ecleziastice ridică totuşi problema existenţei unei organizări politice care a
adaptat liturghia slavă românilor; cronicile atestă în acest sens, stătuleţe slavo-române
la nord de Dunăre, ale căror căpetenii erau slavi, ceea ce ar fi putut facilita preluarea
liturghiei.26 După asimilarea slavilor, se oficiază în continuare liturghia în limba
slavonă, menţinerea ei datorându-se influenţei celui de-al doilea imperiu bulgar, dar şi
contactului permanent al limbii bulgare vii cu românii.
În afara domeniului Bisericii, limba slavonă a fost utilizată şi în sfera literaturii,
principalele influenţe literare slave venind pe filieră bulgară şi sârbă. Se poate vorbi
despre un contact al călugărilor învăţaţi şi al episcopilor din ţările române cu sârbii şi
bulgarii. Manuscrisele slave din Bulgaria şi Serbia au fost copiate în mănăstirile
româneşti, contribuind la răspândirea unei literaturi incipiente în spaţiul românesc. 27
De asemenea, după instituirea controlului otoman asupra Peninsulei Balcanice, o
seamă de cărturari din Bulgaria şi Serbia au ajuns în Ţările Române, printre aceştia
numărându-se şi Grigore Ţamblac.28
Despre viaţa acestui personaj se cunosc puţine informaţii, rezultate din analiza
evenimentelor în care a fost implicat şi a rolului jucat în acestea. S-a născut cel mai
probabil la Târnovo, în 1365, într-una dintre cele mai importante familii nobile din
timpul celui de-al doilea imperiu bulgar.29 Cea mai timpurie menţiune a familiei
Ţamblac este în 1211, în documentul Synodikon al ţarului Boril (1207-1218),
cuprinzând o listă cu cei care meritau să fie răsplătiţi pentru adeziunea lor la
ortodoxie.30 Studiază limba greacă la Târnovo şi îşi desăvârşeşte formarea la Muntele
Athos şi la Constantinopol (peregrinatio academica), lucrând la redactarea predicilor care îi
vor aduce faima de mai târziu; la începutul secolului al XV-lea (1401) pare să fie în
slujba patriarhului Matei al Constantinopolului, cel mai probabil ca secretar sau
traducător (syncellus).31
Prima ocazie de afirmare a calităţilor sale ca predicator în afara
Constantinopolului vine în 1401, o dată cu misiunea specială din Moldova; scopul
acestei misiuni era de a cerceta circumstanţele numirii episcopului Iosif, capul bisericii
ortodoxe moldovene.32 Cele mai timpurii legături politice ale Ţărilor Române
(Moldova, Ţara Românească) fuseseră stabilite cu Ungaria, dar din punct de vedere
26 Alexandru Grecu [Petre P. Panaitescu], ―Bulgaria în nordul Dunării în veacurile al IX-X-lea‖, în Studii
şi Cercetări de Istorie Medie, volum I, număr 1, 1950, pp. 223-236.
27 Romanoslavica, volum 13, Asociaţia, Bucureşti, 1966, p. 198; Studii şi cercetări de documentare şi bibliologie,
vol. 9, Academia Republicii Socialiste România. Centrul de Documentare Ştiinţifică, număr 1, 1967, pp.
265-267; Alexandru Dimitrie Xenopol, Alexandru Zub, Istoria românilor din Dacia Traiană, volum 3,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 533; vezi şi Ion Ţurcanu, Istoria românilor: cu o
privire mai largă asupra culturii, accesat la
http://books.google.ro/books?id=ahEDAwAAQBAJ&pg=PT142&dq=cronici+slavo-
romane&hl=ro&sa=X&ei=m3F7U8OIHbHB7AaFqoC4Bw&ved=0CEQQ6AEwAw#v=onepage&q
=cronici%20slavo-romane&f=false, 20.05.2014, ora 18:18.
28 Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan (coord.), Istoria României, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane,
2007, p. 290.
29 Romanoslavica, volum 13, p. 79.
30 Muriel Heppel, The Ecclesiastical Career of Gregory Camblak, Londra, 1979, pp. 5-6.
31 Ibidem, pp. 9-10.
32 Constantin Prisnea, The Neamţ Monastery, Bucureşti, Meridiane Publishing House, 1964, p. 24.
14
ecleziastic, ambele se integrau lumii bizantine, aflându-se sub jurisdicţia arhiepiscopiei

de Ohrida. Moldova face primii paşi în obţinerea unei autonomii religioase, în perioada
1370-80, când doi călugări pe nume Iosif şi Meletius, îşi îndreaptă atenţia spre
mitropolitul Anton al Galiţiei.33 După moartea lui Meletius, Iosif ajunge episcop,
stârnind nemulţumirea bizantinilor care vedeau în acesta o posibilitate de uzurpare a
controlului constantinopolitan asupra Moldovei. Situaţia se schimbă o dată cu domnia
lui Alexandru cel Bun (1400-1432), care trimite o delegaţie la Constantinopol cu
scopul de a obţine din partea patriarhului confirmarea lui Iosif în funcţia de episcop; în
acest sens, a fost convocat un sinod care a stabilit să fie cercetate circumstanţele
numirii lui Iosif, sarcina revenind unei misiuni speciale.34 Decizia patriarhului de a-l
include pe Grigore Ţamblac în această misiune poate fi explicată prin faptul că era
vorbitor nativ slav, ceea ce ar fi putut facilita comunicarea cu preoţii români, care
utilizau limba slavonă ca limbă bisericească; de asemenea, era nevoie şi de un bun
predicator, întrucât influenţa ritului latin îşi făcea simţită prezenţa în Moldova dinspre
Polonia (la Siret funcţionau o episcopie catolică şi o mănăstire dominicană). Rezultatul
cercetărilor pare să fi fost satisfăcător pentru patriarhia de la Constantinopol, din
moment ce episcopul Iosif a rămas în funcţie în următorii ani. Prezenţa lui Grigore
Ţamblac în Moldova trebuie analizată raportându-ne în permanenţă la context, la
decizia Constantinopolului de a-şi consolida influenţa asupra acestor teritorii; unii
istorici insistă asupra faptului că în perioada imediat următoare, Grigore Ţamblac a
ajuns stareţ al Mănăstirii Neamţului între anii 1403-141535 (în documente, învăţatul
bulgar este numit stareţ al mănăstirii ce avea hramul lui Iisus Pantocrator), ceea ce este
dificil de demonstrat, având în vedere faptul că hramul Mănăstirii Neamţului era al
Înălţării Domnului.
Un alt moment important în cariera lui Grigore Ţamblac după misiunea din
Moldova a fost perioada petrecută în Serbia, condusă după moartea lui Lazăr
Hrebeljanovici în bătălia de la Kossovopolje (1389) de fiul acestuia, Ştefan Lazarevici,
un mare patron al artelor şi al literaturii. Din moment ce Grigore Ţamblac devenise
cunoscut datorită predicilor sale, era normal ca prezenţa lui să fie dorită în Serbia.
Ajunge stareţ al mănăstirii de la Dečani (cel mai probabil aceasta era mănăstirea care
avea hramul lui Iisus Pantocrator), unde scrie Viaţa lui Ştefan Dečanski, conducătorul
Serbiei între 1321-1331 şi ctitor al acestei mănăstiri, precum şi o scurtă povestire legată
de mutarea relicvelor Sfintei Petka de la Vidin în Serbia.36
Momentul de apogeu în cariera ecleziastică a lui Grigore Ţamblac coincide cu
perioada petrecută în Rusia. În a doua jumătate a secolului XIV, Rusia devenise tot
mai dificil de administrat de către Constantinopol, lucru datorat în principal
presiunilor venite din partea unei puteri în plină expansiune, Lituania. În timpul lui
33 Heppel, The Ecclesiastical Career, p. 18.

34 Ibidem, p. 19.
35 Rebecca Haynes (ed.), Occasional Papers in Romanian Studies, număr 3: Moldavia, Bessarabia,
Transnistria, School of Slavonic and East European Studies, University College London, 2003, p. 16.
36 John V. A. Fine, The Late Medieval Balkans: A Critical Survey from the Late Twelfth Century to the Ottoman
Conquest, Ann Arbor, University of Michigan Press, 1994, p. 444; Jean W. Sedlar, East Central Europe in
the Middle Ages, 1000-1500, Seattle, University of Washington Press, 1994, p. 439.
15
Olgerd (1341-1377), perioadă caracterizată prin tensiuni interne şi prin slăbirea forţei
militare a Hoardei de Aur, Lituania ajunge să stăpânească Kievul şi regiunile
înconjurătoare; în aceste condiţii, Olgerd solicită o organizare ecleziastică separată
pentru teritoriile ajunse sub stăpânirea sa, cerere ce se loveşte de refuzul
Constantinopolului, motivat, în principal, de menţinerea unei singure jurisdicţii pentru
întreaga zonă populată de credincioşi ruşi cu scopul de a contracara disensiunile dintre
principatele ruse.37 La insistenţa lui Olgerd, patriarhul Filoteu decide necesară existenţa
unui mitropolit separat pentru diocezele din Rusia vestică, numindu-l pe Ciprian
Ţamblac, unchiul lui Grigore Ţamblac, mitropolit al Kievului, Lituaniei şi Rusiei Mici
în 1375.38 În timp ce Ciprian activa la Kiev, în Lituania aveau loc mari schimbări, ce se
vor reflecta în cariera lui Grigore Ţamblac. După moartea lui Olgerd, tronul a fost
preluat de Jagiello, care a primit botezul catolic şi care a pus bazele uniunii polono-
lituaniene. În acest context, administrarea diocezelor din Rusia Vestică devenea tot
mai dificilă, întrucât ele constituiau o enclavă ortodoxă într-un mare stat catolic;
acestei probleme se mai adăugau moartea mitropolitului Ciprian, survenită în 1406,
respectiv timpul scurs până la numirea unui nou mitropolit. Din această perioadă
provin cele mai multe informaţii care ajută la reconstituirea activităţii lui Grigore
Ţamblac: cronica lui Nikon menţionează alegerea sa ca mitropolit al Kievului în
1415,39 cel mai probabil ca urmare a prestigiului de care se bucura la Kiev ca
predicator, dar şi a relaţiei cu fostul mitropolit, Ciprian. Sursele vremii lasă să se
întrevadă dificultăţile cu care s-a confruntat Grigore Ţamblac la începutul activităţii
sale în Kiev: pe de o parte, refuzul patriarhului de la Constantinopol de a-l recunoaşte
ca mitropolit, iar pe de altă parte, invazia tătară care a lovit Kievul şi regiunile
înconjurătoare.
Din ultima perioadă a vieţii sale se păstrează informaţii cu privire la prezenţa
lui la Conciliul de la Konstanz.40 Convocat la iniţiativa regelui Ungariei, Sigismund de
Luxemburg, în 1414, conciliul avea scopul de a pune capăt schismei din Biserica
apuseană, cauzată de existenţa a trei papi rivali, Ioan al XXIII-lea, Grigore al XII-lea,
respectiv Benedict al XIII-lea. Prezenţa lui Grigore Ţamblac la Conciliul de la
Konstanz se datorează iniţiativelor lui Vitovt, noul conducător al Lituaniei, punându-
se sub semnul întrebării în ce măsură învăţatul bulgar a fost un susţinător al ideii unirii
celor două Biserici sau mai degrabă un susţinător al politicii iniţiate de Ciprian şi
Vitovt.41 Acest fapt este ilustrat de una dintre predicile compuse de Grigore Ţamblac,
care a fost tradusă în limba latină şi citită în cadrul Conciliului. Structurată pe patru
secţiuni, predica începe cu exprimarea mulţumirii că schisma din Biserica catolică a
37 Heppel, The Ecclesiastical Career, pp. 38- 39.
38 Ibidem, p. 40
39 Jerzy Kloczowski, A History of Polish Christianity, Cambridge, Cambridge University Press, 2000, p. 74.
40 Nelson H. Minnich, ―Councils of the Catholic Reformation: A Historical Survey‖, în Gerald
Christianson, Thomas M. Izbicki, Christopher Bellitto (eds.), The Church, the Councils and Reform: The
Legacy of the Fifteenth Century, Washington DC, The Catholic University of America Press, 2008, p. 34;
Pawel Jasienica, Jagiellonian Poland, American Institute of Polish Culture, 1978, p. 117; Bulgarian Review,
volum 15, Foyer Bulgare, 1975, p. 40.
41 Giedre Mickunaite, Making a Great Ruler: Grand Duke Vytautas of Lithuania, Budapest, Central
European University Press, 2006, p. 202.

16
luat sfârşit, urmată de o pledoarie pentru unirea celor două Biserici, întărită de dorinţa
împăratului bizantin şi a patriarhului de la Constantinopol ca această unire să se
realizeze, pentru ca în final să se solicite convocarea unui conciliu general care să reia
dezbaterea asupra unirii celor două Biserici.42
Perioada cuprinsă între Conciliul de la Konstanz şi moartea lui Grigore
Ţamblac este lipsită de informaţii; cel mai probabil, a fost victima unei epidemii de
ciumă care a afectat Kievul şi regiunile înconjurătoare în 1419, dată reţinută de
cronicile ruseşti ca data morţii sale.
Dacă prima parte a discuţiei a fost concentrată asupra formării şi principalelor
etape din cariera ecleziastică a lui Grigore Ţamblac, este important să analizăm şi
rezultatul activităţii sale: viaţa lui Ştefan Dečanski, cuvinte de laudă (Sfântul Ioan cel
Nou, Sfânta Petka, Sfântul Dimitrie, izvorâtorul de mir, Sfântul Gheorghe), elogiul lui
Ciprian, mitropolitul Kievului, respectiv colecţiile de predici.43
Considerată cea mai elaborată scriere a sa, biografia lui Ştefan Dečanski
constituie o importantă sursă istorică, dezvăluind informaţii relevante cu privire la
contextul politic, dar şi la standardele vieţii monahale din Serbia acelor timpuri.44
Pentru istoria poporului român, lucrarea cea mai importantă rămâne Martiriul
sântului, slăvitului Martiru Ioanu celu Nou, carele s-a martirisatu în Cetatea Albă. Scrisus-a de
Grigorie Monachulu şi presbiterulu la marea Biserică a Moldovlachiei,45 considerată printre
primele lucrări originale ale literaturii române. Lucrarea cuprinde informaţii despre
viaţa Sfântului Ioan cel Nou, negustor din Trapezunt, care a suferit martiriul în 1330,
în Cetatea Albă, după ce a refuzat să renunţe la credinţa creştină. La scurt timp după
moartea sa, fiind înregistrate numeroase miracole, relicvele sale au fost mutate la
Suceava, cel mai probabil în perioada în care misiunea specială trimisă de patriarhul de
la Constantinopol, din care făcea parte şi Grigore Ţamblac, ajungea în Moldova; în
onoarea acestui eveniment, din proprie iniţiativă sau cerându-i-se acest lucru, Grigore
Ţamblac scrie o relatare a martiriului Sfântului Ioan cel Nou.46 De asemenea, Viaţa
Sfântului Ioan cel Nou cuprinde informaţii cu privire la contextul politic şi economic
al secolelor XIV-XV: la începutul secolului al XIV-lea, Cetatea Albă, important punct
comercial, era dominată de tătari; tot pe parcursul secolului al XIV-lea, Akkerman-ul
(denumire dată de turci Cetăţii Albe) va ajunge sub stăpânirea Moldovei, întrucât în
1392, Roman se intitula ―domn al Ţării Moldovei, de la munte până la mare‖; referitor la
denumirea Moldovei, aceasta apare consemnată ca ―Moldovlachia‖ sau ―Rusovlachia‖
42 Heppel, The Ecclesiastical Career, pp. 87- 89; vezi şi Oskar Halecki, W. F. Reddaway, J. H. Penson, The
Cambridge History of Poland, Cambridge, Cambridge University Press, 1941, p. 220.
43 Zaga Gavrilovic, ―Women in Serbian Politics, Diplomacy and Art at the Beginning of Ottoman
Rule‖, în Elizabeth Jeffreys (ed.), Byzantine Style, Religion and Civilization: In Honour of Sir Steven Runciman,
Cambridge, Cambridge University Press, 2006, p. 75.
44 Henrik Birnbaum, On Medieval and Renaissance Slavic Writing: Selected Essays, Haga, Mouton and Co’s
Publishers, 1974, p. 310.

45 Melchisedec, Viaţa şi scrierile lui Grigorie Ţamblacu, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1884, p.
83.
17
(România dinspre Rusia), denumire utilizată de bizantini în secolul al XV-lea pentru a

o deosebi de Muntenia sau ―Ungrovlachia‖ (România dinspre Ungaria).47
Scrierea lui Grigore Ţamblac a generat dezbateri vii, punându-se sub semnul
întrebării paternitatea operei. P. Năsturel a adus o serie de argumente prin care încerca
să conteste faptul că Grigore Ţamblac este autorul acestei lucrări: martiriul a avut loc
în Peninsula Crimeea, relicvele sfântului fiind mutate la Suceava în 1415, an în care
Grigore Ţamblac se afla la Kiev; în ceea ce priveşte stilul scrierii, acesta se
caracterizează prin ―grecisme‖, ceea ce înseamnă că ar fi putut fi tradus dintr-un original
grec.48 O cercetare asupra paternităţii lucrării întâmpină numeroase dificultăţi, în
primul rând, ca urmare a lipsei originalului. Informaţii păstrate provin din anul 1439,
când Gavriil Uric copiază la Mănăstirea Neamţ într-un Sbornic de Sfinţi lucrarea
originală; pe scoarţa acestui Sbornic a fost făcută o însemnare de episcopul Pahomie al
Romanului, conform căreia ―Mucenicia Sfântului Ioan Novîi a fost scrisă de Grigorie Ţamblac,
ce a fost dascăl în Moldova şi egumen la Neamţ şi mai apoi mitropolit de Kiev‖. 49 Reperele
cronologice din opera lui Grigore Ureche pot fi confuze, dar aceasta nu este o sursă
contemporană cu evenimentul din moment ce a fost redactată la jumătatea secolului al
XVII-lea, valorificând cel mai probabil tradiţia orală, nu menţiunile scrise. Mai mult,
―grecismele‖ prezente în scriere sunt un argument în favoarea paternităţii lui Grigore
Ţamblac, în măsura în care formarea sa, precum şi stilul dezvoltat au presupus
cunoaşterea limbii şi a modelelor greceşti.
În ceea ce priveşte elogiul lui Ciprian, mitropolitul Kievului, corelat cu alte
surse, precum scrierile sale şi Cronica lui Nikon, acesta ajută la reconstituirea activităţii
lui Ciprian în perioada 1375-1378, dar cuprinde şi câteva referiri la propria carieră a lui
Grigore Ţamblac.
În final, predicile sale fac referire la sfintele taine, la cei răposaţi şi la învierea
morţilor, la milostenie, respectiv la diferite sărbători din calendarul liturgic. Analizând
scrierile sale, se poate constata preocuparea lui Grigore Ţamblac pentru stil, pentru
modalităţile de construcţie a unei compoziţii literare, stilizarea portretelor precum şi
pentru exploatarea funcţiei persuasive a cuvintelor.50
Conchizând, este necesară o evaluare a personajului istoric Grigore Ţamblac şi
a rolului jucat de acesta în evenimentele secolului XV, întrucât lipsa unor informaţii de
bază, dar şi interpretarea eronată a unora pot genera confuzii; astfel, numele lui
Grigore Ţamblac a ajuns să fie pus în legătură cu o serie de mişcări din istoria Bisericii
răsăritene (dezvoltarea Şcolii de la Târnovo, instituirea unei organizări ecleziastice
autonome în Moldova, primele tentative de unire a celor două Biserici, apuseană şi
răsăriteană).51 Întrebarea care se pune este în ce măsură putem atribui toate aceste
47 Melchisedec, Viaţa şi scrierile, pp. 103- 104.

48 Heppel, The Ecclesiastical Career, pp. 21- 22
49 Florin Grigorescu, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava în viaţa credincioşilor, Suceava, Editura Arhiepiscopiei
Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, accesată la http://sfantulioancelnou.ro/carti/grigorescu/cartea.htm,

21.05.2014, ora 15:46.
50 Dmitrij Ciževskij, History of the Russian Literature: From the Eleventh Century to the End of the Baroque, Haga,
Mouton and Co.’s Publishers, 1971, pp. 163-165.

18
iniţiative lui Grigore Ţamblac sau mai degrabă acesta a acţionat ca urmare a
solicitărilor venite din partea unor persoane (mitropolitul Ciprian sau Vitovt,
conducătorul Lituaniei). Ceea ce cunoaştem cu siguranţă este valoarea lucrărilor sale,
răspândirea manuscriselor conţinând predicile sale fiind un bun indicator al
popularităţii de care se bucura în epocă. Cronica lui Nikon întăreşte această idee,
consemnându-se faptul că a fost un om învăţat, lăsând posterităţii o importantă
moştenire culturală, şi anume, scrierile sale.52
52 Ibidem, p. 106.
19
CONCEPTUL DE CRITICÃ ÎN ISTORIOGRAFIA MEDIEVALÃ

ROMÂNEASCÃ. IMPLICAREA DIVINITÃŢII ÎN PRIMELE CRONICI
SLAVONE
The concept of critique in Romanian Medieval Historiography. The
involvement of the Divinity in the early Slavonic Chronicles
Cătălin RUSU
Abstract: Criticism of historigraphy is mostly made based on truthfulness and authenticity of a

document that belongs to a forgotten world, yet is reminded by researchers in the field of history. The chronicler
of the North Danube area appears in a time in which logging has become a necessity for the very existence of the
state. Not only does this aspect needs to be looked at, but as well as the desire for cultural emancipation that
represented a new point in historical writing. After criticism was analyzed in relation to the North-Danube
area, we can speak of an evolution of Romanian historiography since the first Slavonic Chronicles until the
inter-war era. This paper has two purposes: the introduction requires a critical analysis of the concept of critique
that the researcher made in relation to the historical documents (the concept of "protective Deity" that appears
in the first Slavonic Chronicles) and a philosophical study that includes a comparison between the Western
thought of pessimism (where Divinity was punishing the individual for insubordination) and the Eastern
(Romanian principalities) thought (that treated differently the existence and influence of God, in everyday life).
Keywords: critical historiography, Deity, pessimism, the evolution of the Slavonic
Chronicles.
Prin cunoaștere filosofică, creația istoriografică reprezintă accesul individului la

timpul istoric în care el trăiește și este contemporan cu acesta; o cunoaștere concretă,
bazată pe realitate, prin care autorul dorește să lase posterității faptele eroilor din
veacurile pierdute, o aplecare înspre procesul rememorării. În cazul unei realități
zdrobitoare de utopii, istoricul francez Bernard Guenee, citat de Pompiliu Teodor în
lucrarea sa Introducere în istoria istoriografiei din România, afirmă subiectivitatea istoriei pe
care cercetătorii medievali o prezentau în lucrările lor, istoria în sine, istoria-realitate,
estompându-se succesiv în paginile istoricilor. Pe acest segment, logica istorică
intervine conştient afirmând influența epocii prin cultul personalității autocratului, dar
și inconștienţa autorilor asupra operelor lor. De fiecare dată ne-am lovit de această
constantă pe care o afirmăm până în ziua de astăzi, crezând cu tărie dorința
cronicarilor de a manipula realitatea, transformând-o, prin imaginația lor, într-o lume
utopică. Într-adevăr aceasta a fost intenţia?
Dacă istoria se poate defini, cum a făcut-o și istoricul Constantin C. Giurescu,
ca o disciplină care „cercetează metodic, expune obiectiv și lămurește cauzal dezvoltarea omenirii‖,
o primă problemă ce se ivește în lucrarea lui Alexandru Zub, De la istoria critică la
criticism, este aceea a izvoarelor, care pot fi, cu sau fără intenție, falsificate și care
îndeobște suferă o deviere sau chiar mai multe devieri subiective de la linia adevărului
în măsura în care ele comportă intenționalitate. Izvoarele se cuvin interpretate,
constrânse a furniza informație autentică, iar aceasta reclamă spirit critic.
Cunoașterea analitică pe care o propune Alexandru Zub prin prisma
criticismului modern, este una, în mod expres, adresată veridicității documentelor de
20
epocă, în special cronicile slavone de secol XV și XVI. Cronicarii secolului al XVI-lea,

monahi scriind din poruncă domnească, se mulțumesc cu știrile de la curte și dau o
versiune oficială a evenimentelor, alterată de expresii împrumutate fără discernământ
de la bizantinul Manasses. Așa se face, de pildă, că în cronica lui Macarie, apar expresii
cu totul străine de mediul moldovean, iar faptele sunt narate fără apel la alte izvoare.53
Cronicarul universal este cheia de boltă a istoriografiei, existența
transcendentală dintre fapt și real, judecătorul suprem în definirea unei realități
concrete, lipsite de orice influenţă politică ori socială. Desigur, această definiție este
una plină de pozitivism. Pe de altă parte, înfățișarea adevăratei realități prin intermediul
istoriei nu devine accesibilă individului contemporan, ci este atribuită numai
posterității, urmașii analizând într-un mod sistematic faptele. Studiul istoriei
istoriografiei se face după următorul criteriu, Pompiliu Teodor afirmând necesitatea
unei cunoașteri absolute în raport cu realitatea, apelând la metodologie: „Metodologic,
istoria istoriografiei din România este chemată să răspundă la un set de probleme menite să situeze
scrisul istoric, cum sunt: locul istoriei într-o cultură, cine au fost istoricii, cum au lucrat, cum au
întreprins cunoaşterea trecutului, cine i-a citit, ce cunoştinţe şi imagini au transmis posterităţii, cum au
înrâurit mentalitatea perioadelor. În esenţă, răspunsul acestor întrebări trasează căile prin care
istoricii, popoarele, în cazul nostru românii şi naţiunile conlocuitoare, au reflectat asupra trecutului şi
cum această reflecţie s-a referit la viaţa oamenilor în continuitatea vârstelor istorice. De fapt, ne
interesează ce s-a schimbat. Ce forţe au acţionat în schimbare? Ce constituie continuităţile şi
discontinuităţile?‖.54
Cronicarul din spațiul nord-dunărean apare într-un moment în care
consemnarea a devenit o necesitate pentru însăși existența statului din care făcea parte.
Nu numai acest aspect trebuie analizat, dar și dorința de emancipare culturală ce a
reprezentat un punct nou în scrierea istorică.
În contextul consemnării unor fapte din istoria neamului, cronicarii își pun
primele întrebări, firești de-altfel: Cine suntem? De unde ne tragem? Care este scopul
nostru pe Pământ? Astfel, această temă, a originii și continuității, apare de timpuriu în
istoriografia română și constituie până astăzi o problemă majoră, poate chiar cea mai
importantă, în preocupările istoricilor noștri.
După aflarea unor posibile răspunsuri concrete, plauzibile și logice, cronicarul
urmează să-și continue setul de întrebări prin: Cum au reușit aceste comunități să
dețină o continuitate internă relativă la independența față de Înaltă Poartă? Această
întrebare este pusă în măsura în care cronicarul afirmă lupta neîntreruptă a poporului
român pentru păstrarea ființei de stat, a neatârnării. Situați într-o zonă nevralgică a
Europei, românii au fost nevoiți să-și apere cu dârzenie libertatea, iar paginile de
epopee scrise de la Mircea cel Bătrân până la cucerirea independenței în 1877 și apoi
pentru menținerea și consolidarea ei, au inspirat și au oferit material bogat multora
53Alexandru Zub, De la istoria critică la criticism. Istoriografia română la finele secolului XIX şi începutul secolului
XX, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2000, pp. 23-24.
54Pompiliu Teodor, Introducere în Istoria istoriografiei din România, Bucureşti, Editura Accent, 2002, pp. 13-
14.
21
dintre istoricii noștri.55 Cunoaștem primele tentative de zeificare și glorificare a

personalităților medievale încă din perioada pașoptistă. Mentalitatea colectivă din acea
perioadă emancipează domnitorii importanți, creându-le calități și aspecte fizice
perfecte.
Dacă în istoriografia universală întâlnim o evoluție dinspre planul mitic,
imaginar, înspre istoria-realitate bazată pe acțiuni concrete, logice și raționale, în cea
românească identificăm un salt înspre o lume creștină prin care Dumnezeu domină
viețile comunităților și unde domnitorul, reprezentantul divinității pe Pământ,
administra statul și purta bătălii împotriva turcilor, iluzia unei adevărate cruciade anti-
păgâne. Cultura mitică nu este enunțată de primele cronici din spațiul nord-dunărean,
semn că superstițiile erau strâns legate doar de existența lui Dumnezeu, balanța dintre
Bine și Rău.56
Primele scrieri istorice românești se prezintă sub forma analelor sau cronicilor,
a unor înșiruiri de date și evenimente, legate între ele nu prin logica dezvoltării istorice,
ci prin simpla succesiune cronologică. Printre altele, și cultul personalității ori
mentalitatea anti-turcească au reprezentat idei materializate într-un scris istoric din
Evul Mediu.
Așadar, istoriografia medievală la români a apărut în legătură cu creația statală,
din inițiativa domnilor români care în secolul al XV-lea și al XVI-lea, în condițiile
presiunii exterioare, au inițiat consemnarea faptelor din trecut. Cele dintâi însemnări
analistice datează din perioada consolidării interne a statului în timpul lui Alexandru
cel Bun, după ce la sfârșitul veacurilor anterioare se desăvârșise unificarea teritorială a
Moldovei.
Scrierea documentelor rămâne în chirilică, importantă ca aspect, deoarece se
folosea atât în lucrările și liturghiile bisericești, cât și la curtea domnească. Centrele
producției istoriografice sunt, în primul rând, curtea domnească și mănăstirile; se
consideră, în general, că primele cronici au avut un caracter oficial, fiind redactate la
curte, din ordinul domnitorului.
Lucian Boia, în primele sale pagini din studiul său istoriografic asupra
comunităților românești, afirmă existența și în zilele noastre, a unei probleme
controversate: datarea primelor cronici. Din păcate, unele manuscrise având informații
valoroase s-au distrus odată cu trecerea timpului, pierdute sau niciodată găsite.
Existența lor pune probleme și astăzi, valoarea unui obiect pierdut culminând cu însăși
dorința istoricului de a găsi piesa pierdută dintr-un gigant puzzle.
Conform logicii istorice, prin presupunere, se crede că îndată după întemeierea
statelor feudale Țara Românească și Moldova, s-a ivit necesitatea consemnării succinte
a unor evenimente importante ori danii. S-au păstrat pe diferite manuscrise din
secolul al XV-lea asemenea însemnări, precum: cele două acte ce ni s-au păstrat până
astăzi din 7 ianuarie 1403 (6911) prin care Alexandru cel Bun dăruiește episcopiei
55Lucian Boia, Evoluţia istoriografiei române, Bucureşti, Editura Didcatica şi Pedagogica, 1976, pp. 12.
56Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 15.
22
Moldovei satele Averăuți, pe Suceava și Hretca, lângă târgul Suceava, cu hotarele lor
vechi.57
Scrisul istoric concret nu reprezintă altceva decât o succesiune de întâmplări
logice, progresive dintre un individ și un spațiu în care el există. În acest context,
Lucian Boia abordează două definiții atât pentru cronică, dar și pentru anale, cuvinte ce
pot deveni sinonime pentru mulți istorici contemporani. Conform concepției sale,
analele reprezintă însemnări succinte ale unor evenimente strict contemporane, pe
când cronica este o prezentare mai detaliată și cu o adâncă perspectivă în timp. Astfel,
cronica sporește interesul pentru scrisul istoric, caracterizat de o amplă universalitate
între întâmplări cu care autorul este contemporan.58
Așadar, primele documente autohtone de limbă slavonă sunt niște pure anale,
în sensul său absolut definit de istoricul Boia. Chiar dacă nu putem vorbi încă de un
scris istoric concret, cronicile reprezintă în această perioadă (până spre secolele al XV-
lea și al XVI-lea) doar o succesiune de domnitori într-o ordine cronologică, deseori
eronată, nu din interes, ci dintr-o pură și greșită opinie.
Amploarea pe care o cunoaște ulterior scrisul istoric este expresia evidentă a
domniei lui Ștefan cel Mare, care timp de o jumătate de veac a reușit să fixeze statul de
la est de Carpați pe coordonatele politicii europene și să-și asigure statutul autonom.
Consolidarea puterii domnești și a luptei defensive anti-otomane cu scopul principal
de menținere a independenței Moldovei, generează în chip firesc prima cronică
românească cu caracter oficial, reflectând interesele statului, ale domniei în acea
perioadă.
De la bun început, în cronicile contemporane cu domnitorul și post-mortem,
istoriografia apare strâns legată de realitățile istorice. În centrul desfășurării
evenimentelor se află în permanență personalitatea lui Ștefan cel Mare, reflectându-se
astfel sporirea stăpânirii autocrate centrale, în dauna privilegiilor marii boierimi. De
data aceasta, în compoziția cronicii, se poate observa o preocupare deosebită pentru
precizia cronologică, datarea cuprinzând anul, luna și ziua evenimentului. Și stilul este
deosebit, remarcându-se prin simplitate și vigoare.
În ceea ce priveşte examinarea critică a cercetării științifice, abia Grigore
Ureche se preocupă de acest criteriu, studiind veridicitatea documentelor interne și
externe. El relevă insuficiența și precaritatea știrilor transmise de înaintași, ca unii ce
„n-au aflat scrisori‖ de care să facă uz, „ce au scris mai mult din basme și din povești, ce au auzit
unul de la altul‖.59 Prin nesiguranța unui adevăr absolut din studiul documentelor
autohtone, cronicarul moldovean recurge la izvoare externe, pe care le consideră mai
complete, deoarece acei „râvnitori‖ cum îi numește Ureche, „mai pe larg și de ajuns
scriu‖.60 Îmbinând cele două informații, cronicarul încearcă o reconstituire a
57Lucian Boia, op. cit., p. 15.

58Ibidem.
59Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor
care a scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă, Cluj-Napoca, Editura Grinta, p. 56.
60Ibidem.
23
evenimentelor, conștient că unele ar putea să nu corespundă adevărului, dar este

împăcat cu sine fiindcă s-a străduit să-l descopere: „nu numai letopisețul nostru, ce și cărți
streine am cercat, că să putem afla adevărul‖.61
Criticul istoriograf Alexandru Zub îl consideră pe Grigore Ureche un prim
istoric adevărat prin existența unei conștiințe critice, dar și al scrupulelor pe care și le
asumă în cercetarea sa științifică. Acest statut pe care istoricul îl atribuie cronicarului
nu este suficient îndeajuns să-l îndeplinească deoarece: modul în care Grigore Ureche
în Predoslovie introduce un decalaj notabil tulbură imaginea „istoricului‖; pe criteriul
acestui decalaj, cronicarul moldovean devine un erudit exigent, dar redus totuși la
mijloacele analistului.
Astfel, se pune problema dacă analiza ce o furnizează Ureche în cronistica sa
este una corectă, iar decalajul este sau nu în avantajul său. O anumită interpretare o
aduce tot Alexandru Zub; conform domniei sale, apelând la surse narative, care
comportă un subiectivism mai accentuat, Ureche n-a avut acces la documentele
propriu-zise și nici chiar textele narative nu i-au fost integral la îndemână, ceea ce
explică oarecum completările aduse de Simion Dascălul pentru epoca cuprinsă între
domniile lui Petru Șchiopu şi Vasile Lupu, pe baza acelui „letopiseț unguresc‖ cu
referiri injurioase la români, a cronicii lui Guagnini. În plus, cronicarul se arată
părtinitor atunci când omite din Kronika polska a lui Bielski pasajele ce indicau
vasalitatea domnului Moldovei față de regele polon, ca și atunci când trece sub tăcere
trădarea boierilor față de Ioan Vodă cel Viteaz.62Așadar, între concepția sa euristică și
pragmatismul realizării efective a letopisețului există o anume distanță, care nu va
putea fi parcursă decât mai târziu, în epoca lui Miron Costin.
De la un cronicar precum Grigore Ureche, confuz și iresponsabil, până la
Miron Costin, distanța critică e mai mare decât s-ar justifica cronologic. Cel ce reia
expunerea documentelor de unde o lăsase Ureche, pentru a-i asigura „cursul‖ până la
1661, nu e numai un erudit, cu bune studii la iezuiții din Bar, ci și un spirit critic,
dispus să discearnă și să recompună adevărata istorie a Moldovei, folosind izvoare atât
interne cât și externe. Spre deosebire de înaintașul său, Miron Costin acordă mai multă
atenție izvoarelor primare din Moldova, pentru care sursele străine nu-i puteau fi de
folos decât în mică măsură. Astfel, eruditul devine propriul său prizonier al surselor
sale interne, atunci când altele nu există, şi cronicarul se străduie să confrunte
izvoarele, dând preliminar şi o listă, un ―izvod…de mari şi vestiţi istorici, mărturii a cărora
trăesc şi acum scrisorile în lume şi vor trăi pe veci‖. 63 Informaţiile extrase de la diferiţi
cronicari străini printre care: Otwinowski, Twardowski, Piseski ori Toppeltin64 nu-l
satisfac, căci ―letopiseţele cele străine, lucrurile numai cele mai însemnate, cum sunt războaiele şi
schimbările, scriu, a ţărilor megiaşe‖, nu şi ―cele ce se lucrează în casa altuia‖.65
61Ibidem.
62Alexandru Zub, op. cit., p. 30.
63 Ibidem, pp. 33.
64 Ibidem, pp. 23-24.
65 Miron Costin, De neamul moldovenilor, din ce ţara au ieşit strămoşii lor: Predoslovie, Editura Tineretului, 1958,
p.28-29.
24
Mai puţin perspicace, dar totuşi menţinându-şi statutul de erudit, fiul său,
Nicolae Costin înclină spre o compilaţie, în care istoria Moldovei e proiectată în istoria
universală. El îşi începe letopiseţul de la ―facerea lumii‖, evocând potopul şi risipa
babilonică a limbilor, pentru a-şi urma apoi, de aproape, pe părintele său şi pe Grigore
Ureche. Din păcate, aspiraţiile tânărului nu s-au materializat, aşa cum spera–operele
sale fiind doar cunoscute, nedevenind izvoare exemplare precum cele ale părintelui
său.
Momentul Dimitrie Cantemir apare în perioada în care istoriografia
moldoveană avea nevoie de un nou avânt critic-personalitatea domnitorului
moldovean prin concepție și metodă, reprezintă o etapă superioară, definită prin
demersuri intelectuale, ce nu sunt străine de școala savantă și de suflul inovator al
preiluminismului.
Într-un mod antitetic, lucrările eruditului moldovean se pot încadra și în
curentul umanist. Abordând problematica trăsăturilor umaniste, istorici precum Lucian
Boia, ori Alexandru Zub opinează că acestea pot fi regăsite şi la Cantemir: originea și
continuitatea poporului român, unitatea românilor din provinciile românești și
încrederea în izvoarele primare și secundare. Două lucrări de amploare merită
menționate în acest context: Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman și Historia
Moldo-Vlachica.
La baza primei cercetări științifice, stă o concepție ciclică a istoriei: statele trec
prin faze succesive de mărire și decădere. Asemenea imperiului fondat de Alexandru
Macedon în perioada Antichităţii ori a Imperiului Roman, decăderea otomanilor era
inevitabilă. Convins de concepțiile dobândite de pe urma studiului, Dimitrie Cantemir
va suferi pierderi în fața Imperiului Otoman, aliindu-se cu țarul Petru I cel Mare al
Rusiei în vederea eliminării pericolului otoman în spațiul european. În acest context,
dorința de emancipare politică și independență a Moldovei era curentă. Lucian Boia
sugerează pe această temă că transformările universale, apogeul și decadenţa, nu sunt
însă înțelese în legătură cu evoluția societății, a civilizației, ci exclusiv pe plan politic,
mai precis teritorial.66
Lucrarea domnitorului moldovean amintește de creșterea puterii otomane ce
merge până în anul 1672, când turcii ocupă Cameniţa, atingând maximum-ul de
expansiune teritorială în timpul sultanului Murad al-III-lea. În schimb, decadența se
înregistrează în cadrul unor pierderi teritoriale din partea Imperiului Otoman în faţa
statelor creștine. Opera sa are o anumită semnificație politică, imperiul fiind
predestinat să dispară, rezultând de aici necesitatea ca statele vasale, inclusiv țările
române, să-și recapete independența.
Cercetarea științifică încă neterminată, Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor,
trebuia să cuprindă întreaga istorie a poporului român, de la origini până în zilele lui
Dimitrie Cantemir. Din păcate, el nu a reușit să trateze decât epoca veche, până la
formarea Țării Românești și Moldovei. Important de reținut pentru acest document
este modul în care Dimitrie Cantemir caută, tratează și comentează informațiile găsite.
66 Lucian Boia, op. cit., p. 55-56.
25
O lungă listă bibliografică, alcătuită din 150 de lucrări ne pune în fața unei bogății de
izvoare nemaiîntâlnite până atunci și nici mult timp după aceea în istoriografia noastră.
Remarcabil personaj ce cunoștea nouă limbi străine, Cantemir folosește izvoare și
lucrări științifice din diferite arii europene: grecești, germane, franceze, polone, italiene,
persane, arabe, sârbești ori rusești. Din toate acestea, el adună informații prețioase
pentru istoria românilor în Evul Mediu. Pe lângă aceste izvoare narative, eruditul
moldovean utilizează și documente, inscripții, apelând uneori chiar și la folclor. De
remarcat în toate aceste aspecte este precizia cu care analizează izvoarele primare și
secundare, indicând titlul, volumul și pagina. În mod surprinzător, recurge și la critica
textelor, stabilind chiar unele criterii, pe care uneori nu le poate respecta cu strictețe.
În ceea ce privește conținutul lucrării, Lucian Boia afirmă că în centrul ei stă marea
problemă a originii, unității și continuității poporului român, remarcând aici o abordare
umanistă. Cantemir este un partizan al ideii eronate a dispariției dacilor, urmarea fiind
deci originea pur latină a românilor. Această idee îi va inspira și pe reprezentanții Şcolii
Ardelene în Secolul Luminilor, în contextul toleranței Unio Trium Natiorum-ului asupra
vlahilor din Transilvania Iosefină, fiind apărate interesele majorității încă
nerecunoscute de oficialități și dovedindu-se prin documente și inscripții originea pur
latină a poporului român. Revenind la momentul Dimitrie Cantemir, acesta aduce
numeroase dovezi privind continuitatea poporului român în spațiul nord-dunărean, pe
teritoriul fostei provincii Dacia Felix.
Greșeala pe care o comite Cantemir este tratarea acestui argument prin
implicarea politicului în continuitatea poporului său. După retragerea lor din a doua
jumătate a secolului al III-lea, romanii s-ar fi întors la nordul Dunării. Boia subliniază
aici confuzia pe care o face Cantemir între Dacia Traiană de la nordul Dunării și Dacia
Aureliană de la sudul fluviului. În continuare, barbarii n-ar fi stăpânit Dacia, care
continuă să facă parte din Imperiul Roman de răsărit, apoi din cel Bizantin. Aici a
existat timp de secole un stat unitar românesc. Petru și Asan au coborât de la nordul
Dunării, iar Negru-Vodă și Bogdan sunt urmașii lui Ioniță Caloianul.67
Astăzi este absurd să identificăm concepțiile lui Cantemir ca un criteriu de
urmat. Demonstrația lui este depășită, istoricii care i-au urmat au renunțat cu timpul la
ideea originii pur romane, dar și la continuitatea politică, statală în prima fază a Evului
Mediu. Ceea ce poate fi remarcat în cercetarea științifică a eruditului moldovean este
preocuparea sa politică în analiza textuală. În fond, a arăta originea nobilă și străveche
a românilor, continuatori ai Imperiului Roman, a dovedi existența neîntreruptă nu
numai a poporului, dar și a statului românesc însemna a justifica pentru neamul său un
rol de seamă în prezent și în viitor. Tratarea problemelor originii, atât la Dimitrie
Cantemir cât și la stolnicul Constantin Cantacuzino nu este una întâmplătoare; măreția
trecutului trebuia să fie un argument în sprijinul independenței politice, pe care o
doreau.
67Ibidem.
26
În explicarea faptelor istorice se recurge adesea la intervenția forțelor

supranaturale, credința într-o divinitate absolută punând individul medieval la
încercare. O încercare ce domină în totalitate viaţa.
În Occident, mentalitatea legată de apariția divinității este pusă în raport cu
pesimismul colectiv. Aici, Dumnezeu este văzut precum un călău utopic ce dorește să
pune capăt existenței umane. Cauza doveditoare a acțiunii acestei divinități, precum
zice predicatorul francez Jean-Francois Senault în lucrarea sa Omul Criminal, publicată
în anul 1644, este însuși păcatul originar. De atunci „soarele este mânjit pentru că-i
luminează vinovăţia…iar lumina încetează să fie pură când îi luminează pe criminali‖.68 Dar
acesta nu este decât unul dintre aspectele pedepsei colective și generale hotărâte de
Atotputernicul: „Căci se pare că justiţia divină îi tratează pe păcătoşi la fel cum justiţia omenească
îi tratează pe marii criminali. Ea nu se mulţumeşte să pedepsească un vinovat în persoana sa, ci îşi
descarcă mânia asupra copiilor şi sclavilor lui, crede că tot ce-l atinge este pângărit... amestecă sângele
copiilor cu cel al tatălui lor, înfăşoară în aceeaşi pedeapsă nevinovatul cu vinovatul şi, pentru a face
crima şi mai odioasă, pedepseşte tot ce-i aparţine criminalului. Nu cruţă nici măcar lucrurile
insensibile, atacă morţii după ce-i va fi osândit pe cei vii: căci ea doboară casele şi ruinează castelele
duşmanului său, îşi revarsă mânia asupra pietrelor şi marmurelor, arde ce nu poate răsturna şi, ca şi
cum vinovatul ar trăi în fiecare parte din lucrurile sale, consideră că îi acordă atâtea morţi câte edificii
doboară… Aşa cum îl tratează justiţia divină pe omul păcătos‖.69 Senault continuă afirmând
că „naşterea‖ oamenilor „săvârşeşte întreaga lor crimă. E de ajuns ca Adam să le fie tată pentru
ca ei să fie vinovaţi‖. Deci Dumnezeu nu are nevoie să aștepte ca ei să-i fi încălcat
poruncile pentru a-i pedepsi: el preîntâmpină uzul rațiunii lor, îi face nenorociți înainte
de vreme, pentru ca să se știe că sunt vinovați dinainte de naștere.
De fapt, păcătosul este de două ori criminal, căci el atrage moartea nu doar
asupra lui însuși, ci și asupra lui Dumnezeu. Preotul Berulle ne asigură de asta:
„Măreţia păcatelor noastre, scrie el, este o măreţie periculoasă şi îngrozitoare, o măreţie de o
eficacitate ruinătoare şi mortală, măreţia puternică şi eficientă în a aduce moartea, nu doar asupra
omului, ci chiar asupra Omului-Dumnezeu: măreţie nimicitoare, nu doar păcătoşii, ci într-un fel,
Dumnezeu însuşi, care s-a făcut om vrând să nimicească păcatul, s-a făcut el însuşi păcat; şi ostie
pentru păcat, după apostolul său, supus, captiv şi ca un sclav sub puterea tenebrelor‖.70
Apogeul păcatelor omenești se reflectă, în cel mai rău caz, în existența
Dumnezeului-Om, pe care Berulle îl accentuează. Faptul că Dumnezeu s-a făcut om,
nu reprezintă nimic pentru societatea umană, în plin expansionism pesimist. Prin
materializarea metaficizii divinității în om, păcatul rămâne, chiar și pentru cea mai
puternică pseudo-ființă din Univers, o cale fără întoarcere, un vid al decadenței umane.
Dorința Dumnezeului-Om de a estompa păcatul și de a emancipa ființa umană rămâne
doar o inițiativă utopică, omul fiind obligat prin existența sa și supus atât păcatului său
originar, cât și acelora ce urmau să fie comise.
68Jean Delumeau, Păcatul şi Frica – Culpabilizarea în Occident (secolele XIII-XVIII), vol. I, Iaşi, Editura
Polirom, 1997, pp. 292-293.
69Ibidem.
70Ibidem.
27
Pe de altă parte, în spațiul estic al Europei mentalitățile se schimbă. Civilizațiile

mai involuate decât cele din Occident dau o dimensiune atenuată și simplistă rolului
divinității în mentalul colectiv al societăților pontice. În contextul luptelor anti-
otomane, rolul divinității, așa cum îl percep aceste comunități simple, este de a nimici
forțele păgâne pentru libertatea individuală a fiecăruia atât în Țara Românească, cât și
în Moldova. Astfel, prin puterea ce i-a fost dată de divinitate, domnitorul român este
obligat, prin acest nou statut zeificator, să-și apere statul și interesele sale împotriva
oricăror forțe ce doresc nimicirea societății feudale nord-dunărene. În cazurile armate,
ce implică atât confruntări militare cât și strategice, domnitorul rămâne cu convingerea
unei victorii, deși numărul de soldați din armata adversă este cu mult mai numeroasă.
Metafizica unei acțiuni de încredere într-o divinitate îi garantează domnitorului
pozitivismul necesar pentru un curaj atroce, lipsit de vreo pată ce i-ar putea perturba
viziunea „celui ales de Dumnezeu pe Pământ‖.
În acest sens, faptele suferă un tratament din punctul de vedere al voinţei lui
Dumnezeu, naraţiunea fiind subordonată de fapt cunoaşterii înfăptuirii voinţei
supreme care acţionează prin agentul uman, în cazul nostru, domnul Moldovei, Ştefan
cel Mare. Se poate constata că omul se găseşte cuprins în şuvoiul generat de divinitate
care îi poartă pe oameni spre împlinirea scopului ei. Dovada că domnitorul moldovean
apare ca un instrument prin care se realizează voinţa lui Dumnezeu, care îi dăruieşte
biruinţa împotriva duşmanilor creştinătăţii şi conduce mersul istoriei conform voinţei
lui Ştefan, conştientizarea unei opinii personale date de contextul militaro-politic.
Toate evenimentele oamenilor au loc „cu ajutorul lui Isus Hristos‖, reuşitele voievodului
s-au împlinit deoarece „Dumnezeu l-a ajutat‖ sau într-o altă formulare la fel de elocventă
„a rămas Ştefan voievod stăpân în ţară cu ajutorul lui Dumnezeu‖. Sintagma „ajutorul lui
Dumnezeu‖ oferă istoricului şansa de a accentua poziţia divinităţii în viaţa de zi cu zi a
comunităţilor moldovene. Orice acţiune exercitată de un individ este arbitrată cu sau
prin omniprezenţa lui Dumnezeu. Însăşi existenţa unui domnitor se bazează pe
acţiunea divinităţii absolute: strategia pe care el o aplică în luptele cu „păgânii‖,
deciziile pe care le ia în cadrul Adunărilor boiereşti, luptele pe care le poartă, victoriile
acestor lupte, diplomaţia cu puterile învecinate sau chiar şi moartea, ultima sa acţiune
benefică atât pentru propria persoană, cât şi pentru statul în care îşi exercită puterea.
O parte dintre caracteristicile menţionate anterior se găsesc într-un izvor istoric primar
ce oferă naraţiunea consacrată luptei de la Baia din 1467 dintre Ştefan cel Mare şi
monarhul Regatului Maghiar, Matia Corvin: „La 14 ale lunii decembrie, luni sau marţi, s-a
împlinit gândul lui Dumnezeu cu Ştefan voievod şi a năvălit noaptea asupra ungurilor la Baia. Şi i-a
dat Dumnezeu în mâinile lui Ştefan voievod şi ale oştii lui şi au fost ucişi dintre dânşii mulţime
mare. Şi craiul atunci a fost săgetat în luptă. Şi aşa s-au întors ruşinaţi pe altă cale mai scurtă şi n-a
fost cum s-au gândit ei, ci a fost precum voia lui Dumnezeu, părintele atotştiutoriul‖.71
Momentul propice pentru victorie ales de Dumnezeu este şi cel al
domnitorului moldovean. În contextul fragmentului enunţat, autorul izvorului tinde să
accentueze acţiunea anticipativă a divinităţii absolute în câştigarea războiului în care
71Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 33-34.

28
este implicat Ştefan cel Mare. O altă posibilă interpretare a primei afirmaţii este cea a
ideii salvatoare: Dumnezeu îi transmite voievodului prin apelul la credinţă planul de
estompare a forţelor maghiare ce ameninţau Moldova. Astfel, acest plan este iniţiat:
„Ştefan voievod a năvălit noaptea asupra ungurilor la Baia‖. Continuarea se poate explica
după cum urmează: Credinţa în Dumnezeu sau divinitatea ce i-a conferit puterea
domnului, în momentul luptei, a determinat deznodământul bătăliei-craiul Matia este
rănit de săgeata moldoveană. Putem presupune în acest context al finalului, că puterea
lui Dumnezeu s-a materializat într-o săgeată venită tocmai din partea comunităţilor
atacate.
Divinitatea absolută este atotcunoscătoare, în special când dreptatea cade
asupra celor învingători. Tenta unei victorii eroice prin care cei osândiţi la moarte îşi
recapătă viaţa prin apelul la Dumnezeu se regăseşte în ultima propoziţie din fragment.
Un text şi mai edificator oferă povestirea luptei de la Vaslui în care autorul Letopiseţului
de când s-a început, cu voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei notează: „i le-a dat Dumnezeu pe acele
limbi necredincioase în ascutişul săbiei şi au căzut atunci mulţime mare fără număr...‖.72
Momentul bătăliei de la Vaslui din secolul al XV-lea este unul apoteotic.
Armatele numeroase ale sultanului nu au putut face faţă strategiei domnitorului
moldovean. Dumnezeu a răspuns atacului păgân dând „pe acele limbi necredincioase în
ascuţişul săbiei‖.
Şcoala critică de la finele secolului al XIX-lea considerase orice asumare de
directive teoretice în istoriografie ca o valoare a principiului obiectivității, separând
tranșant filosofia de istorie. Ipoteza unui subiectivism, la fel şi aplicarea acestuia,
rămâne în concepția istoricilor o tranziție dinspre istoria-realitate înspre o lume mitică
și perfectă, efectele ei distrugând autenticitatea și veridicitatea documentului. Era o
iluzie pentru membrii scolii critice fiindcă nici un istoric autentic nu se poate mulțumi
cu funcția de „notar‖ al evenimentelor, iar istoria însăși nu reprezintă doar o
reproducere a trecutului, ci un reflex al acestuia în conștiința cercetătoare.
Într-un univers înclinat înspre perfecțiunea critică, în care veridicitatea faptelor
contemporane este dată de istoria unui popor, cronicarii și cercetătorii români
începând cu secolul al XV-lea și până în epoca modernă înfățișează un elaborat
medieval, reprezentând atmosfera unei Moldove și a unei Țări Românești creștine,
luptătoare, în confruntare cu păgânitatea asiatică. Originea, continuitatea și
independența țărilor române au reprezentat teme majore în demersurile științifice
începând cu Grigore Ureche și Miron Costin. Divinitatea, în acest context, a rămas de
partea celor drepți și celor puri, ajutând comunitățile nord-dunărene în păstrarea
individualității colective. Implicarea acesteia a trasat urme adânci în colectivul mental
românesc încă din Evul Mediu – evoluţia acestei concepţii concretizându-se şi astăzi,
în special în zonele rurale unde cultura complexă şi religia simplistă se îmbină indirect.
Influența modelelor sud-slave și bizantine își spune cuvântul într-o lume în care
inovarea nu era o trăsătură a Evului Mediu, ci însăși existența ca stat.
72Ibidem.
29
CTITORIILE TRANSILVÃNENE ALE SFÂNTULUI VOIEVOD

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU
The Transylvanian “foundations” of the Holy Prince Constantin Brâncoveanu
Mircea-Gheorghe ABRUDAN
Abstract: The name of the Holy Martyr Prince Constantin Brâncoveanu of Wallachia (October
1688-March 1714) is closely linked not only a policy characterized by a long peaceful and stable reign but
also a genuine cultural epoch marked by an architectural and artistic renaissance, known as the Brâncovenesc
style ( or Wallachian Renaissance, or Romanian Renaissance). The cultural activities of Prince Brâncoveanu
exceeded the geopolitical limits of the Principality of Wallachia, having a great impact on the Orthodox Church
in Transylvania. Now, in 2014, when 300 years passed since his martiric death, is a favourable moment to
present his religious, artistic and cultural legacy. The present study aims to illustrate one of the most important
dimensions of the personality of Prince Brâncoveanu, that of a ―founder‖. Therefore the propose of the following
text is to put forward the historical foundation and evolution of the four Transylvanian churches Sâmbăta de
Sus, Făgăraș, Ocna Sibiului and Poiana Mărului that were built in the Wallachian Renaissance style.
Keywords: Transylvania; foundations; Sâmbăta de Sus monastery; St. Nicholas
Church from Fagaras; The Church of St. Archangels from Ocna Sibiului; Church of the Birth
of St. John the Baptist from Poiana Mărului.
Preliminarii:
Sfârșitul dramatic al lungii și prosperei domnii a voievodului Constantin
Brâncoveanu al Țării Românești (octombrie 1688 – martie 1714) a impresionat
profund nu numai pe contemporanii săi din Principatele Române, pe liderii statelor
europene, pe cronicarii și istoricii români și străini, care au relatat și au cercetat
complexa personalitate și îndelungata epocă a acestuia, ci trebuie să recunoaștem că ne
mai impresionează și pe noi, cei de azi. Această constatare este confirmată de
evenimentele culturale de factură laică și bisericească care se vor desfășura în cursul
anului curent ca urmare firească a deciziilor coroborate ale Sfântului Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române și ale Guvernului României de a pune cununa anului 2014 sub
omagiul împlinirii a 300 de ani de la sfârșitul martiric al voievodului, al celor patru fii ai
săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei și al sfetnicului său Ianache Văcărescu.
Studiul de față se dorește a fi o nouă contribuție care să se alăture șirului de
cercetări ce vor readuce înaintea ochilor contemporanilor diferitele ipostaze ale
personalității, domniei și moștenirii culturale a principelui martir, a cărei viață
pământească s-a frânt din cauza urii și a complotului propriilor săi conaționali și a mai
marilor stăpânitori otomani din Constantinopol. Astfel voi aborda una din
dimensiunile personalității sale, anume aceea de ctitor de biserici și mănăstiri,
rezumându-mă asupra itinerariului zidirii celor patru biserici brâncovenești de la
Sâmbăta de Sus, Făgăraș, Ocna Sibiului și Poiana Mărului.
Scurt periplu istoric brâncovenesc:
În urma morții subite a lui Șerban Cantacuzino (1678-1688), boierii și ierarhii
țării au ținut sfat și l-au ales, fără intervenția Porții otomane, pe nepotul de soră al
răposatului domn, marele logofăt Constantin Brâncoveanu, deoarece după cum
30
mărturisește Letopisețul Cantacuzinesc îl „știa că iaste înțelept și să trăgea din odraslă

domnească‖.73 Datorită acestei virtuți, pe care o notează în mod sugestiv cronica,
Brâncoveanu a reușit, într-o perioadă a marilor transformări politice, de pe scena
raporturilor internaționale din Europa Central-Orientală și de sud-est, să se mențină pe
scaunul Țării Românești timp de un sfert de veac, domnia sa surclasându-se imediat
după cea a lui Basarb Întemeietorul (1310-1352) și a lui Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Urmele adânci lăsate în istoria românilor de către domnia sa l-au determinat pe unul
din marii noștri istorici, Constantin C. Giurescu, să-i alcătuiscă voievodului următorul
medalion evocator: „Gospodar, credincios, iubitor de artă și de cultură, Constantin Brâncoveanu
este una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a
spiritului românesc. Iar sfârșitul său tragic, suportat cu tărie de suflet adevărat creștinească, adaugă
chipului său aureola de martir‖.74 Dar virtuțile și faptele lui „Brancovanul Constantin/Boier
vechi și Domn creștin‖, cum îl cântă balada populară românească omonimă,75 au dus în
cele din urmă la ațâțarea urii și a invidiei76 unchilor săi Cantacuzini, Mihai spătarul și
Constantin stolnicul, a lui Radu Dudescu și a altor boieri munteni și moldoveni care l-
au denunțat la Înalta Poartă, cu următoarele acuzații: întreține corespondență secretă
cu austriecii, rușii, polonii și venețienii, a jecmănit țara printr-o fiscalitate
împovărătoare, a strâns averi uriașe cu care spera să se poată întreține după ce s-ar fi
refugiat cu familia în Transilvania, unde poseda mai multe moșii și proprietăți
imobiliare, în vara lui 1711 ar fi îndemnat pe marele spătar Toma Cantacuzino să
treacă cu o parte din oastea sa de partea armatei ruso-moldovenești și duce o politică
tot mai autonomistă, ajungând să bată chiar monede de aur. Tot mai neîncrezătoare în
sinceritatea și loialitatea domnului, Înalta Poartă a găsit în primăvara anului 1714
momentul prielnic să-l mazilească. Luat prin surprindere de firmanul sultanului, față de
care își îndeplinise toate obligațiile, voievodul a fost arestat și dus la Constantinopol
73 Istoria Țării Românești de când au descălecat pravoslavnicii creștini (Letopisețul Cantacuzinesc), în Cronici
brâncovenești, antologie, postfață, glosar și bibliografie de Dan Horia Mazilu, București, Editura Minerva,
1988, p. 327.
74 Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor III, partea întâi, partea a doua. De la moartea lui Mihai Viteazul
până la sfârșitul epocii fanariote (1601-1821), ediție îngrijită de Dinu C. Giurescu, București, Editura All,
2007, p. 148.
75 Balada „Constantin Brancovanul‖ a fost culeasă și publicată pentru prima dată de scriitorul V.
Alecsandri în anul 1866. A se vedea: Poesii populare ale românilor, adunate și întocmite de Vasile
Alecsandri, Bucuresci, Tipografia lucrătorilor asociați, 1866, pp. 210-213.
76 Un contemporan al evenimentelor, ieromonahul grec Mitrofan Grigoraş, prefațează în cronica sa
episodul uciderii „prin sabie a evlaviosului Constantin Basarab‖ cu un paragraf în care enumeră efectele
pătimașe ale urii: „Ci ei disprețuind îngăduința, îndelunga-i răbdare și bunătatea, cum spune Apostolul, și
îngrămădind păcate peste păcate, ajunseseră la culmea răutăților, la invidia care este pricina omorului, la invidia, zic,
mama omorului, invidia care se rănește de cele bune; invidia stăpânindu-i a făcut ca să turbeze firea omenească împotriva
ei însăși și-i ațâța să comită vărsări de sânge prin atentate și intrigi, atât în contra domnitorilor cât și reciproc unii
împotriva altora‖. Vezi: Mitrofan Grigoras, Cronica Țării Românești (1714-1716), în D. Russo, Studii istorice
greco-române. Opere postume tomul II, publicate supt îngrijirea lui Constantin C. Giurescu, București,
Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II‖, 1939, pp. 440-441.
31
împreună cu întreaga familie.77 Închis în Cetatea celor Șapte Turnuri (Yedikulé),

torturat ca să spună unde-și ascunde averile, despre care se zvonea că ar fi fabuloase,
ceea ce se observă și din porecla de „prinț al aurului‖ (Altân Bey) pe care turcii i-o
dăduseră, refuzând oferta sultanului Ahmed al III-lea de a trece la „legea turcească‖, a
fost în cele din urmă decapitat, alături de cei patru fii și de ginerele său, în ziua marelui
praznic împărătesc al Adormirii Maicii Domnului, 15 august 1714, când împlinea 60 de
ani.78
Resorturile istorice și spirituale ale politicii ecleziastice a lui Constantin
Brâncoveanu:
În predoslovia Chiriacodromionului, publicat la Alba Iulia în anul 1699 cu
blagoslovenia mitropolitului Atanasie Anghel și prin osteneala tipografului Mihai
Iștvanovici – inițiat în meșteșugul tiparului bisericesc de către Antim Ivireanul și trimis
în Ardeal de către principele Brâncoveanu pentru a reînvia vechea tiparniță a
mitropoliei bălgrădene79 – domnului, „prea luminatul și înălțatul biruitoriu a toatei
Uggrovlahii, Io Constandin Brâncoveanul Basarab Voevod‖ îi era adus un cuvânt de
mulțumire și de laudă din partea ipodiaconului tipograf, pentru că „s-au arătat (și
pururea să arată) luminătoriu credinții pravoslavnic întărindu-o cu Dumnezăeștile Cărți, în tot
chipul tipărindu-le, carele fiind patronaș adevărat al sfintei Mitropolii de aici din Ardeal și tuturor
celor ce năzuesc supt a Mării Sale milă [...] s-au milostivit pentru dragostea sfintelor lui Dumnezeu
Besérici‖ a se face părtaș „cheltuialei la acest Dumnezăesc lucru, ca și de acum înnainte să puteți
lumina sfînta Besérecă cu Dumnezăeștile scripturi‖.80 Cuvântul de laudă exprimat de tipograf
în numele ierarhului locului, a întregului cler și popor dreptcredincios român din
Transilvania, care s-a hrănit duhovnicește din lectura acestei Cazanii, exprimă, dincolo
de retorica oficială a vremii, cele două trăsături principale ale caracterului voievodului
muntean: cultivarea credinței ortodoxe și asumarea explicită a funcției de apărător și
protector al Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Prin aceste două calități Constantin
Brâncoveanu nu făcea altceva decât să se plaseze în descendența străbunilor săi
înaintași de pe scaunul Țării Românești, Cantacuzinii și Basarabenii, toți mari
77 Brâncoveanu însuși îi mărturisea patriarhului Hrisant al Ierualimului, la o zi după primirea veștii, că

„această nenorocire și prea-mare întristare care pe neașteptate ni s-a întâmplat. Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu
firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar Emini, a adus și mazilirea noastră și cu poruncă de așa cuprins, ca să ne
ducă la Țarigrad cu soția și copiii și ginerii noștri. Această întâmplare firește că este prea-plină de jale și de tulburare
dar, deoarece cunoaștem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că și noi ne gătim și după
puține zile plecăm. Și Dumnezeu să ne ajute.‖ A se vedea: Constantin Brâncoveanu către Hrisant Notara, București,
25 martie 1714, în Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdiilor. Politica externă și diplomația promovate de
Constantin Brâncoveanu (1688-1714), București, Casa de Editură Silex, 1997, p. 146.
78 Paul Cernovodeanu, „Epoca lui Constantin Brâncoveanu‖, în Istoria Românilor, Volum V. O epocă de
înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, Editura
Enciclopedică, 2012, pp. 248-267.
79 Pentru amănunte despre activitatea tipografiei mitropolitane de la Bălgrad și a lui Mihai Istvanovici
vezi: Doru Bădâră, Tiparul românesc la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea, Brăila,
Editura Istros, 1998, pp. 94-97, 125-126.
80 Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia Românească Veche 1508-1830, tomul I. 1508-1716, București,
Stabilimentul Grafic J.v. Socec, 1903, p. 375.

32
ocrotitori și binefăcători ai Ortodoxiei românești, balcanice și levantine.81 Această

fervoare ortodoxă personală și moștenită din descendența sa domnească era însă
profund motivată de o veritabilă filiație imperială bizantină pe care însuși Constantin
Brâncoveanu nu a pregetat să o afirme. În acest sens, într-un hrisov de danie, din 24
decembrie 1706, prin care se angaja să ofere mănăstirii sârbești Kruședol82 suma de
4000 de aspri anual, domnul muntean își motiva gestul afirmând lămurit că „din
dumnezeiască râvnă fiind îndemnat, cu fierbinte suflet și din toată inima mea pohtit-am a urma
pravoslavnicilor împărați și domnilor celor de demult‖.83 Ideea a fost dezvoltată atât de către
cronicarul curții, Radu Greceanu, cât și de către mitropolitul Teodosie care au
exemplificat această descendență imperială prin evocarea figurii marilor și
dreptcredincioșilor basilei „Constantin‖ și „Iustinian‖, în șirul cărora era plasat și vodă
Brâncoveanu tocmai datorită „faptelor‖ și „nevoințelor‖ sale „bune‖ și „mari‖ săvârșite „în
tot chipul pentru sfînta biserică‖,84 pentru care era asigurat – pe versoul filei de titlu a
Triodului de la Buzău din 1700 – că „avea-vei Măriia Ta nemuritoriu nume, Ca și Sfântul
Constantin într-această lume‖.85
Urmând pilda înaintașilor săi, români și bizantini, Brâncoveanu s-a considerat
pe sine „defensor et protector Ecclesiae‖, de sprijinul său politic, de activitatea sa
ctitoricească, de dărnicia sa financiară și tipografică bucurându-se întreaga Ortodoxie
sud-est-europeană, athonită,86 orientală,87 ierusalimiteană,88 sinaită89 și georgiană,90 ceea
81 A se vedea în acest sens cunoscuta lucrare a lui N. Iorga, Byzance après Byzance, în cuprinsul căreia
marele istoric a dedicat două capitole moștenirii de către voievozii români a ideii imperiale bizantine și
ocrotirii oferite de către aceștia Bisericii și civilizației bizantine. Nicolae Iorga, Bizanț după Bizanț,
traducere după originalul în limba franceză de Liliana Iorga-Pippidi, București, Editura 100+1 Gramar,
2002, pp. 111-180.
82 Despre istoria acestei mănăstiri și legăturilor ei cu românii vezi: Silviu Anuichi, „Pomelnicele
mănăstirii Kruședol și relațiile cu Biserica Ortodoxă Română‖, în Mitropolia Banatului, anul XXXII,
număr 4-6, Timișoara, 1982, pp. 322-330.
83 Marcel Romanescu, Mile Domnești în Srem și Herțegovina, Craiova, Editura Ramuri, f.a., pp. 10-11.
84 Radu Greceanu, Începătura istorii vieții luminatului și preacreștinului domnului Țării Rumânești..., p. 8.
85 Vezi: „Stihuri politice 12 asupra numelui pre luminatului, slăvitului și blagocestivului Domn Io
Constantinu B. Basarabu Voevoda‖, în Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia Românească Veche..., p. 403.
86 Detalii despre daniile lui Brâncoveanu către mănăstirile Marea Lavră, Vatopedu, Dionisiu,
Pantocrator, Xenofont și Sfântul Pavel la Teodor Bodogae, Ajutoarele românești la mănăstirile din Sfântul
Munte Athos, Pitești, Editura Paralela 45, 2003, pp. 105-106, 125-126, 167, 255, 298.
87 T. G. Bulat, „Daniile lui Constantin vodă Brîncoveanu pentru Orientul ortodox‖, în Biserica Ortodoxă
Română, anul LXXXII, număr 9-10, 1964, pp. 931-944; Florența Ivaniuc, „Tipar de carte bisericească
pentru arabi în vremea domnului Constantin Brâncoveanu‖, în Biserica Ortodoxă Română, anul XCIV,
număr 7-8, 1976, pp. 792-797.
88 Virgil Cândea, „Opera lui Constantin Brâncoveanu în Orientul Apropiat‖, în Paul Cernovodeanu,
Florin Constantiniu (coord), Constantin Brâncoveanu..., pp. 170-179.

89 Cf. Marcu Beza, Urme românești în Răsăritul ortodox, București, Imprimeria Națională, 1935, pp. 12-13.
90 Un tablou general al ajutoarelor brâncovenești către Biserică Ortodoxă la I. Rămureanu, „Constantin
Brîncoveanu sprijinitor al Ortodoxiei‖, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXII, număr 9-10,
București, 1964, pp. 916-930.
33
ce-l va determina pe patriarhul arab Athanasios IV Dabas,91 al Antiohiei și al întregului

Orient, să vadă în domnitorul muntean pe „cel mai înalt protector al credinței ortodoxe‖.92
Ctitoriile brâncovenești din Transilvania:
Dintru început trebuie afirmat că și în ceea ce privește politica sa religioasă la
nord de Carpați, Brâncoveanu nu a fost un novator, ci a continuat și dezvoltat pașii
înfăptuiți în această direcție atât de către unchiul său, Șerban Cantacuzino, ctitorul
bisericii din Tinăud,93 cât și de înaintașii săi Matei Basarab – ctitorul bisericii din
Porcești (astăzi Turnu Roșu)94 – și de neuitatul Mihai Viteazul – ctitorul mănăstirii
Sfintei Treimi din Alba Iulia, devenită reședința mitropoliților ardeleni până la unirea
cu Biserica Romei, respectiv dărâmarea suferită în timpul construirii noilor fortificații
ale cetății austriece Carolina – amfitrionul reașezării oficiale a bisericilor românești din
Ardeal sub jurisdicția Mitropoliei Ungrovlahiei, chestiune ratificată prin tratatul semnat
în 1595 cu principele Sigismund Báthory.95 Încă din timpul când ocupase cu succes
diferite dregătorii la Curtea lui Șerban, Brâncoveanu a cunoscut situația destul de grea
a ortodocșilor din Transilvania. Prilejul cel mai bun în acest sens l-a oferit episodul
legat de depunerea abuzivă din scaun a mitropolitului Sava Brancovici în iunie 1680 de
către un sinod convocat și patronat de principele calvin Mihai Apafi I. Văzând în acest
act un abuz, Șerban Cantacuzino i-a încredințat reprezentantului său la
Constantinopol, Constantin Brâncoveanu, misiunea de a negocia atât cu trimișii lui
Apafi, Ladislau Csáky și Cristofor Paskó, cât și cu oficialii Porții eliberarea din
închisoare și restabilirea în drepturi a mitropolitului. Cu toate că misiunea lui
Brâncoveanu a fost încununată cu succes, deoarece la 21 august 1681, Csáky și Paskó,
îi comunicau lui Șerban Vodă că cererea solului său a fost satisfăcută, ierarhul urmând
a fi reinstituit, iar „legea ortodoxă, ce se zice românească‖ dobândind libertatea de cult după
91 În anul 1700 a efectuat o călătorie în Țara Românească fiind găzduit de principele român care va
sprijini și patrona publicarea primelor cărți de cult în limba arabă: Evanghelia (1700 și 1706), Liturghierul
(1701), Ceaslovul (1702), Psaltirea (1706) și Octoihul Mare (17011). Amănunte la Dan Simonescu, „Cărți
arabe tipărite de romîni în secolul al XVIII-lea (1701-1747)‖, în Biserica Ortodoxă Română, anul LXXXII,
număr 5-6, București, 1964, pp. 524-561.
92 Cf. Ștefan Ștefănescu, Istoria românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin Brâncoveanu, București, Editura
Universității din București, 1996, p. 125.

93 Pe larg despre relațiile sale cu ortodoxia ardeleană la: Ștefan Meteș, Șerban-vodă Cantacuzino și Biserica
românească din Ardeal – studiu istoric –, Vălenii de Munte, Tipografia Neamul Românesc, 1915, 51 p.
94 Detalii la Andrei Gîlea, „O ctitorie transilvană a lui Matei Basarab din anul 1653. Preoții și credincioșii
ei în lumina unui document recent descoperit‖, în Mitropolia Ardealului, anul III, număr 1-2, Sibiu, 1958,
pp. 87-96.
95 Pe larg despre relația lui Mihai cu Biserica Ortodoxă din Ardeal la Pompiliu Teodor, „Politica
ecleziastică a lui Mihai Viteazul în Transilvania‖, în Revista Istorică, serie nouă, tom IV, număr 5-6, 1993,
pp. 473-489. Importantă de amintit este și mai vechea lucrare a părintelui N. Șerbănescu, finalizată în
1948: Nicolae I. Șerbănescu, Politica Religioasă a lui Mihai Viteazul, Târgoviște, Editura Arhiepiscopiei
Târgoviștei, 2001, 219 p.
34
datinile din vechime, urmările acestui triumf brâncovenesc nu au fost de durată,

deoarece la scurtă vreme după eliberare mitropolitul Sava a trecut la cele veșnice.96
Politica bisericească a lui Constantin Brâncoveanu în Transilvania nu poate fi înțeleasă,
nici concepută în afara politicii sale externe, în general, și a relațiilor cu principele
ardelean Mihai Apafi II și cu Casa de Habsburg, în particular. Istoricii P.
Cernovodeanu97 și C. Șerban98 au evidențiat pe larg coordonatele acestei politici, astfel
că nu este cazul acum să insist asupra ei, decât pentru a sublinia că mai ales în cazul
ctitoriilor sale de la Făgăraș și de la Sâmbăta de Sus, domnul român a căutat să se
asigure întâi de legalitatea juridică în conformitate cu legislația Transilvaniei a
viitoarelor sale edificii bisericești cerând și obținând în acest sens aprobări de la ambele
autorități politice, atât a principelui ardelean care de jure s-a aflat la conducerea
Transilvaniei până la semnarea păcii de la Karlowitz (16/26 ianuarie 1699), cât și a
imperialilor care de facto ocupaseră marele principat intracarpatic încă din primăvara
anului 1688, obligându-i pe ardeleni să accepte înlăturarea suzeranității otomane și să
accepte „cu sinceritate și cu bună credință‖ protecția austriacă.99 Din relațiile sale
diplomatice cu imperialii reiese, așadar, că pe lângă o dorință sinceră de manifestare a
zelului ctitoricesc și în mijlocul comunităților românești ortodoxe din Țara Făgărașului
și Ocna Sibiului, Constantin Brâncoveanu a intenționat mai ales prin ridicarea
ansamblului mănăstiresc și a palatului princiar de pe întinsul său domeniu făgărășean –
ce cuprindea moșiile Sâmbăta de Sus, Sâmbăta de Jos și Poiana Mărului – să-și asigure
un loc potrivit demnității sale domnești în care s-ar putea refugia cu întreaga familie în
cazul în care viața sa ar fi fost pusă în primejdie de către turci. Din corespondența
purtată cu autoritățile ardelene și austriece – civile și militare – reiese în mod clar
această politică prevăzătoare și consecventă de a încerca să întrețină o relație cordială
de bună-vecinătate cu autoritatea politică de la nord și vest de Carpați, căutând, cum
subliniază P. Cernovodeanu, mai ales după războiul ruso-turc, soldat cu înfrângerea
țarului la Stănilești și a defecțiunii lui Toma Cantacuzino (1711), să-și extindă
proprietățile din Transilvania și să-și sporească depozitele în bani și obiecte prețioase la
Brașov, concomitent informând comandamentul armatelor austriece de la Sibiu și
96 Detalii despre acest episod la Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, volumul I. Până la
mișcarea lui Horea (1784), ediție îngrijită și prefață de I. Oprișan, București, Editura Saeculum, 2009, p.
287; și Ștefan Ionescu, Panait I. Panait, Constantin Vodă Brîncoveanu..., pp. 138-139. Despre mitropolitul
Sava vezi: Vasile Mangra, Mitropolitul Sava II Brancovici (1656-1680), Arad, Tiparul tipografiei diecezane,
1906, XIII + 181 p.
97 Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdilor..., pp. 3-51; Idem, „Coordonatele politicii externe a lui
Constantin Brâncoveanu – Vedere de ansamblu‖, în Idem, Florin Constantiniu (coord), Constantin

Brâncoveanu..., pp. 123-138.
98 Constantin Șerban, „Relațiile lui Constantin Brâncoveanu cu Austria‖, în Revista de Istorie, tom 41,
număr 9, 1988, pp. 895-911.

99 Vezi declarația reprezentanților celor trei stări transilvane, redactată la Sibiu în 9 mai 1688, prin care
renunță la relația de vasalitate cu Poarta Otomană și acceptă protecția împăratului Leopold I, în Ioan
Lupaș, Documente istorice transilvane, volumul I, 1599-1699, Cluj, Tipografia „Cartea Românească‖, 1940, pp.
423-426.
35
Curtea de la Viena despre mișcările otomanilor.100 În schimb a sperat, cerut și obținut,

pe lângă calitățile nobile de „cetățean al Ardealului‖ (1679), „conte‖ (1688) și „principe al
Sfântului Imperiu‖ (30 ianuarie 1695), autorizația imperială semnată de Leopold I,
reconfirmată ulterior de succesorii săi, Iosif I și Carol VI, de a se refugia și a fi tratat
după cuviință în Transilvania.101
1) Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus:
Încă din perioada de dinainte de a urca pe tronul Țării Românești, când a
îndeplinit mai multe oficii în dregătoria domnească, Constantin Brâncoveanu a fost
legat de Transilvania printr-o moștenire de familie, anume de stăpânirea moșiei de la
Sâmbăta de Sus, care intrase în proprietatea bunicului său, marele vornic Preda
Brâncoveanu, în cursul anului 1654.102 Probabil pentru a consfinți nu numai printr-un
act juridic trecerea în proprietatea sa a noii latifundii, ci a însemna în mod public luarea
în stăpânire a acestei moșii, vornicul Preda a zidit acolo o mănăstire prin anul 1657,
după cum consemnează diaconul Paul din Alep, care l-a vizitat pe boierul Preda în
1657 la moșiile sale din Țara Românească.103 Odată cu uciderea lui Preda de către
Mihnea al III-lea în 1658, familia brâncovenilor a pierdut moșia, aceasta fiind
confiscată de principele Mihai Apafi I, dar va reintra în posesia lui Constantin
Brâncoveanu înainte de 23 iunie 1678, când același principe ardelean emitea un
document prin care reîntărea boierului muntean hotarele moșiei. Era astfel firesc ca
odată ajuns domn al Țării Românești, voievodul să continue opera ctitoricească a
înaintașilor săi și pe această moșie a sa din Țara Făgărașului. Dintre toate ctitoriile
ardelene ale lui Constantin Brâncoveanu, „Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus‖ sau
„Mănăstirea Brâncoveanu‖, cum este numită îndeobște astăzi, este cea mai cunoscută în
literatura de specialitate104 și în mentalul colectiv ardelean, fiind corelată cu
100 Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdilor..., p. 34.

101 Constantin Giurescu, Nicolae Dobrescu, Documente și regeste..., pp. XXXI-XXXIII.
102 Vezi actul de confirmare, emis de principele Gheorghe Rakoczy II, la Ienut în 28 mai 1654, al
proprietății achiziționate de vornicul Preda în 11 martie 1654 de la Susana Lorántfi în Ioan Lupaș,
Documente istorice transilvane..., pp. 259-261.
103 În relatarea exactă a diaconului Paul se spune: „el clădește acum o mănăstire în Ungaria, căci craiul îl iubește
mult și îl numește tată și se crede că stăpânește multe moșii în această țară‖. Clericul arab ținea, totodată, să
menționeze că „binefacerile lui sînt numeroase, clădirile sale strălucite și multe și el este un creștin foarte evlavios,
temîndu-se de Dumnezeu cel preamărit. Îl vedeam cum se scula obișnuit la vremea citirii rugăciunilor de la miezul nopții,
citind neîncetat psalmii profetului David și restul ritualului stabilit, de la începutul slujbei pînă la sfârșit, stînd într-unul
din colțurile bisericii, fără să privească nici la dreapta, nici la stînga și sîrguindu-se cu toată inima, cînd se ivea prilejul, să
aprindă și să stingă lumînările și să facă și alte slujbe bisericești, ca și cînd ar fi fost un paraclisier‖, de unde se poate
observa, așadar, firea profund evlavioasă a familiei brâncovenești, fire pe care a moștenit-o și voievodul
martir. A se vedea: Călători străini despre Țările Române, vol. VI, partea I. Paul de Alep, îngrijit de M.M.
Alexandrescu-Dersca Bulgaru, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1976, pp. 216-217.
104 A se vedea: Ștefan Lupșa, „Din trecutul mănăstirii Brâncovenești de la Sâmbăta de Sus‖, în Revista
Teologică, anul XXI, număr 4, Sibiu, 1931, pp. 126-133; Ștefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania
și Ungaria, Sibiu, Tiparul tipografiei arhidiecezane, 1936, pp. 84-96; Veniamin Tohăneanu, „Mănăstirea
«Brîncoveanu»‖, în Mitropolia Ardealului, anul X, număr 7-8, Sibiu, 1965, pp. 521-546; Valeriu Literat,
„Bisericile, mănăstirea de la Sîmbăta de Sus și slujitorii lor. Cercetări și documente‖, în Mitropolia
36
personalitățile a doi mari mitropoliți, respectiv a doi vestiți duhovnici harismatici ai

secolului XX, care și-au legat numele definitiv de ea. Este vorba despre mitropoliții
Nicolae Bălan (1882-1955) și Antonie Plămădeală (1926-2005),105 cei ce au rectitorit-o,
și de părinții Arsenie Boca (1910-1989)106 și Teofil Părăianu (1929-2009),107 care au
revigorat-o din punct de vedere spiritual. Din acest motiv am și decis plasarea ei la
începutul acestei expuneri, chiar dacă din punct de vedere cronologic, majoritatea
cercetătorilor indică ridicarea ei concomitent sau în urma zidirii bisericii Sfântul
Nicolae din Făgăraș.
Edificată din piatră între anii 1698-1701 pe locul bisericii de lemn înălțate de
bunicul său, biserica mănăstirii Sâmbăta de Sus este situată într-un cadru natural
deosebit, în „Poiana Braniștea‖ ce se formează pe valea râului Sâmbăta care izvorăște
din masivii „Alpi ai Transilvaniei‖, la aproximativ 9 km. de localitatea omonimă, de la
care și-a dobândit de altfel și numele. Domnul muntean s-a îngrijit de biserica
bunicului său chiar și înainte de a purcede la ridicarea noii ctitorii de zid, ceea ce se
poate observa din însemnarea scrisă pe o Evanghelie din anul 1697:108 „Iaste dat de
poman[ă] de bun stăpăn[ul] nostru, Io Constantin B[asarab] B[rîncoveanu] Voevod bisericii de
lemnu ot Sămbăta de Sus, în Țeara Oltului, ținutul Făg[ă]rașului‖.109 Dintr-o altă însemnare,
de această dată de pe un Triod, tipărit la Buzău în 1700,110 aflăm că „acest Triod ni s-a dat
de pomeană de Măria Sa Vodă Ion Constantin B. Brâncoveanu voevod mănăstirei de la satul
Ardealului, anul XX, număr 1-2, Sibiu, 1975, pp. 29-53; Nicolae Stoicescu, „Mănăstirea Brîncoveanu din
Sîmbăta de Sus, un simbol al legăturilor religioase și culturale dintre Transilvania și Țara Românească‖,
în Mitropolia Ardealului, anul XXXI, număr 1, Sibiu, 1986, pp. 77-94 și număr 2, pp. 208-226; Antonie
Plămădeală, „Moarte și Înviere la mânăstirea «Brâncoveanu» de la Sâmbăta de Sus–istorie și confesiune–
‖, în Idem, De la Filotei al Buzăului la Nicolae Bălcescu și Andrei Șaguna, Sibiu, Tiparul Tipografiei Eparhiale,
1997, pp. 109-116; Sebastian Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean în trecut și astăzi, Sibiu, Editura
Andreiana, 2008, pp. 356-363.
105 Amănunte biobibliografice despre ei la Mircea Păcurariu, Dicționarul teologilor români, ediția a doua,
revăzută și întregită, București, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 37-38, 366-368.

106 Considerat de mulți credincioși și preoți „Sfântul Ardealului‖ este înmormântat la mănăstirea Prislop
unde anual se perindă zeci de mii de pelerini. Din lucrările dedicate biografiei sale vezi: Mărturii din Țara
Făgărașului despre părintele Arsenie Boca, ediție îngrijită de Ioan Cișmileanu, Făgăraș, Editura Agaton, 2004,
130 p.; și Natalia Corlean, Părintele Arsenie Boca: o viață închinată schimbării vieții noastre, Făgăraș, Editura
Agaton, 2012, 416 + XVI p.
107 Pentru desfășurarea vieții sale într-o formă autobiografică povestită vezi: Antonie Plămădeală, Cine
sunt eu. Ce spun eu despre mine. Convorbiri cu Arhim. Teofil Părăian, ediția a II-a, Sibiu, Editura Andreiana,
2011, 245 p.
108 Este vorba despre ediția din 1697 a Sfântei și dumnezeieștii Evanghelii tipărite de „smeritul între ieromonahi
Antim Ivireanul, în tipografia mănăstirii Snagov, „cu porunca purtătoriului Pravoslaviei prea sfințitul Kyr Teodosie
Mitropolitul a toatei țări Rumânești și exarhul plaiurilor‖. Vezi: Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia veche
românească..., pp. 343-344.
109 Nicolae Iorga, Scrisori și inscriptii ardelene și maramureșene, II. Inscripții și însemnări (Studii și documente cu
privire la Istoria românilor, vol. XIII), București, Artele grafice Socec & Comp., 1906, p. 184.
110 Tipărit „den porunca și toată keltuiala, Prea luminatului Domn, Io Constantin Basarab Voevod‖ în „sfânta
Episcopie dela Buzău în anul de la zidirea lumii 1700‖, de către „iubitoriul de ostenele, Mitrofanu, Episcopul
Buzăului‖. Apud Ioan Bianu, Nerva Hodoș, Bibliografia veche românească..., pp. 402-409.
37
Măriei Sale de la Sâmbăta de sus vleat 7209 (1701)‖.111 În lipsa pisaniei, aflată în partea
lăcașului afectată de distrugerile suferite în cei peste o sută cincizeci de ani de pustiire,
datele coroborate ale celor două însemnări ne îndreptățesc să susținem că noua
biserică a mănăstirii a fost zidită între anii 1698-1701 pe locul celei vechi de lemn, în
fruntea căreia se afla, pe la anul 1690, egumenul Ion din Pojorta,112 cum se vede dintr-
o semnătură a acestuia pe un exemplar al Bibliei lui Șerban de la 1688.113 Asemenea
celorlalte ctitorii mănăstirești ale lui Brâncoveanu din Țara Românească114 și
mănăstirea de la Sâmbăta a fost înzestrată cu toate obiectele, veșmintele și cărțile
necesare bunei desfășurări a cultului liturgic, fiind după toate probabilitățile încadrată
de chiliile monahilor, de alte clădiri și anexe dedicate atât unei școli de grămătici, unde
vor fi fost aduși dascăli și zugravi din Țara Românească, care să se ocupe de
întreținerea și înfrumusețarea complexului monastic voievodal și de educația obștii și a
clerului din zonă, cât și posibilului refugiu ardelean al domnului și al numeroasei sale
familii. De altfel, pomelnicul de la proscomidie ne precizează nu numai anul încheierii
lucrărilor de pictură ale bisericii (1766), ci și pe membrii și apropiații familiei
voievodului care și-au adus aportul l-a definitivarea acesteia: „Această mănăstire s-a zidit
cu toată cheltuiala Măriei sale Constantin Brâncoveanu, voievod a toată Ungrovlahia, a sfinției sale
părintelui egumen al mănăstirii și a dumnealor ctitorii Nicolae, Maria, Manolache, Constantin
Vodă, Maria, Stanca, Constantin, Constantin, Ana, Ștefan, Radu, Șerban, Maria, Praxia,
Visarion, ierei (preotul n.n.) Isaia, Bogoslava, Rafailă, Iacov, Ionașcu, Rafail, Gheorghe, Nastasia,
Mihail, Ioan, Stoica, Teodor, Hrisantie, Balașa, Bogoslav, Ioil, Ștefan, Monica, Zoița, Mihail
zugrăvit văleat 1766‖.115
Din complexul brâncovenesc original a supraviețuit până astăzi doar biserica
mănăstirii, incinta și parțial sfântul locaș fiind „pustiite‖ în cursul anului 1785 de către
autoritățile austriece după ce rezistaseră asaltului devastator al generalului Nicolas von
Bukow din anii 1761-1762, când toate mănăstirile ortodoxe din Țara Făgărașului și din
întreaga Transilvanie au fost dărâmate sau arse,116 în conformitate cu rezoluția comisiei
aulice din 13 iunie 1761 care stipula în mod limpede că: „cele de lemn să se ardă, cele de
piatră să se dărâme‖.117 Dacă în timpul acțiunii lui Bukow biserica a rezistat, aceasta se
datorează intervenției nepotului voievodului ctitor, Constantin Brâncoveanu, mare
111 Ștefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria..., p. 84.

112 Cf. Nicolae Iorga, Scrisori și inscripţii ardelene și maramureșene, II..., p. 184.
113 Detalii despre apariția, traducătorii, conținutul prefeței, limba și circulația ei vezi: Ioan Bianu, Nerva
Hodoș, Bibliografia veche românească..., pp. 281-291; Niculae Șerbănescu, „Biblia de la București – trei sute
de ani de la apariție (1688-1988)‖, în Biserica Ortodoxă Română, anul CVI, număr 9-10, 1988, pp. 69-82;
Dumitru Abrudan, „Biblia lui Șerban tricentenară‖, în Idem, pp. 102-117.
114 Despre ele vezi: Ioan Barnea, „Ctitoriile bisericești ale lui Constantin Brâncoveanu‖, în Biserica
Ortodoxă Română, anul CXV, număr 1-6, 1997, pp. 117-162.

115 Veniamin Tohăneanu, Mănăstirea «Brîncoveanu»..., p. 526.
116 Pe larg despre acțiunea distructivă a generalului la: Sebastian Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean…,
pp. 144-221.
117 „Translatio Conclusi Excelsae Comissionis Aulicae in negotio Valahorum ordinatae‖, în Ilarion
Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie, tomul I, Sibiu, Tipariul tipografiei archidiecesane, 1889, p. 233.
38
spătar sub domnia lui Constantin Racoviță, cel ce prevalându-se de „dreptul de ctitor‖118
sau în accepțiunea sa occidentală de „dreptul de patronat‖ (Patronatsrecht)119 asupra
sfântului lăcaș a reușit să împiedice autoritățile să-i violeze moșia și ctitoria.120 În 1785
însă, pe fondul unui diferend intervenit între fii lui Constantin – Nicolae și Emanuel,
care au preluat de la tatăl lor moșia ipotecată a cărei datorie crescuse între timp la peste
20.000 de florini – și creditori, moșia de la Sâmbăta de Sus trece în stăpânirea
temporară a negustorului Dumitru Marcu, care a achitat ipoteca în 1772, devenind
proprietarul domeniului până în 1803 când prințul Emanuel Brâncoveanu reușește să
o răscumpere.121 Profitând de noua situație funciară instabilă, când locașul nu a mai
beneficiat de protecția de jure a familiei ctitorului și astfel a scutului reprezentat de
dreptul de patronat al membrilor acesteia – drept garantat de însuși sistemul juridic
ecleziastic și laic occidental – episcopul greco-catolic Grigore Maior, exponentul prin
excelență al prozelitismului unit agresiv din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea,122
și-a propus distrugerea și acestui din urmă focar de rezistență ortodoxă al Țării
Făgărașului. În demersurile sale îndreptate în acest scop către autoritățile civile și
militare din Transilvania episcopul blăjean atrăgea atenția oficialilor asupra pericolului
reprezentat de mănăstire și de obștea ei pentru „sfânta unire‖ din părțile Făgărașului,
arătând că de acolo se răspândește „otrava schismei în toată Transilvania‖, iar călugării
acesteia „pângăresc Țara Făgărașului‖,123 drept pentru care solicita explicit
comandamentului general al trupelor imperiale din Sibiu, în 19 aprilie 1782 „dărâmarea
118 Despre acest drept tipic lumii medievale și premoderne românești a scris profesorul cernăuțean
Nicolae Cotlarciuc, mitropolit al Bucovinei în primii ani ai perioadei interbelice, o teză cuprinzătoare de
doctorat exemplificându-l dintr-o perspectivă istorică, dogmatică și canonică pe cazul Principatului
Moldovei. A se vedea: Nico Cotlarciuc, Stifterrecht und Kirchenpatronat im Fürstentum Moldau und in der
Bukowina. Eine historisch-dogmatische Studie zum morgenländischen Kirchenrecht, în seria Kirchenrechtliche
Abhandlungen, vol. 47, Stuttgart, Verlag von Ferdinand Enke, 1907, XVIII + 203 p.
119 Instituţia patronatului asupra bisericii, principiu conform căruia stăpânul feudal care a ctitorit biserica
este proprietarul ei de drept și de fapt, având absolută putere decizională în toate chestiunile
administrative ale lăcașului, dar fiind îndreptăţit să decidă şi ocuparea funcţiei de paroh. Acest principiu
a făcut ca în spaţiul occidental multe biserici să depindă de nobilii ctitori sau de cei de pe proprietatea
cărora se afla locaşul de cult. Privit pe o scară generală, acest drept bisericesc de factură occidentală a
dus la cunoscuta luptă pentru investitură de pe parcursul secolelor XI-XII, decisă în favoarea papalităţii,
jucând un rol decisiv și în disputele armate și diplomatice declanșate de Reforma religioasă din spațiul
central-european, încheiate prin cunoascuta hotărâre „cuius regio, eius religio‖ adoptată la Pacea de la
Augsburg din 1555, prin care supușii trebuiau să-și însușească confesiunea suveranului.
120 Valeriu Literat, Biserici vechi românești din Țara Oltului, postfață, ediție îngrijită și indice de Nicolae
Sabău, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 146.

121 Cf. Nicolae Stoicescu, Mănăstirea Brâncoveanu..., II, p. 85-86.
122 Maior însuși a raportat Congregaţiei de Propaganda Fide, în cursul anilor 1774-1777, dimensiunile
asaltului său misionar prozelitist scriind că a convertit peste 400 de sate în părţile Turzii, 157 în Solnocul
Interior şi Crasna, 59 tot în Crasna şi 100 în alte zone ale Transilvaniei. Vezi: Greta Monica Miron,
„Biserica greco-catolică din Transilvania în anii reformismului‖, în Remus Câmpeanu, Anca Câmpian
(coord,) În spiritul Europei moderne. Administraţia şi confesiunile din Transilvania în perioada reformismului
Terezian şi Iosefin (1740-1790), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2009, p. 94.
123 Grigorie Maior către generalul Preiss, 26 aprilie 1779, în Ștefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania
și Ungaria..., pp. 88-89.

39
din temelie a acelui lăcaș din pădure‖, mai ales că „Excelența Voastră va ajuta la împlinirea
acestei cereri, dacă acum o sprijinește și dorința prea înaltă‖.124 Dorința la care face referire
episcopul unit nu poate fi alta decât măsura împăratului Iosif II de a desființa toate
ordinele monahale contemplative din monarhie, decretată prin rezoluția din 12
decembrie 1782. Ctitoria brâncovenească a căzut așadar victimă coroborării celor două
acțiuni, cea petiționară a episcopului unit și cea decisivă a împăratului de la Viena.
Nemaiaflându-se sub incidența dreptului de patronat, exercitat de o familie respectată
al cărui cap deținuse titlul nobil de „principe al imperiului‖, mănăstirea de la Sâmbăta de
Sus a fost „abolită și dărâmată‖, iar obștea împrăștiată în iarna anului 1785 din ordinul
guberniului ardelean, emis la Sibiu în 3 noiembrie 1785.125 Din motive necunoscute
însă, cei însărcinați cu ducerea la îndeplinire a deciziei guberniale nu s-au dovedit a fi
scrupuloși în implementarea ordinului primit, biserica fiind doar puternic avariată și
scoasă din circuitul liturgic, dar nu integral demolată. Chiar dacă treptat natura a
reînceput să cucerească construcția, ruina era încă în picioare la cumpăna dintre
secolele XIX – XX, cum se poate vedea și din ilustrațiile publicate în diferite lucrări
românești126 și germane,127 respectiv constata din scrierile lui Andrei Șaguna, Ilarion
Pușcariu sau Nicolae Iorga.
Cu toate acestea, oamenii locului și urmașii brâncovenilor nu au uitat nici de
ctitor, nici de lăcașul de închinare zidit de el. Astfel, o primă încercare de refacere a
bisericii datează din octombrie 1817, când monahia ortodoxă Maria Borșoș din
Făgăraș a cerut voie împăratului de la Viena permisiunea de a reclădi cu mijloacele sale
mănăstirea și biserica, urmând ca ulterior să se mute într-însa alături de alte 10
călugărițe. Cererea ei a fost respinsă de consiliul imperial (Staatsrat) în baza rezoluției
iosefine din 12 decembrie 1782, cancelaria aulică ardeleană motivând că reluarea vieții
monastice „pur speculative‖ de la Sâmbăta „nu ar aduce nici un folos esenţial societăţii civile şi
deaproapelui, ba mai mult, şi-ar susţine viaţa pe cheltuiala poporului şi fără aceasta sărăcit cu totul şi
dedat la exaltare religioasă al Românilor şi astfel i-ar slei şi mai mult puterile‖. Revenind pentru
a doua oară asupra cererii înaintate de Maria Borșoș, cancelaria aulică și împăratul
Ferdinand au sancționat definitiv menținerea rezoluției precedente în 12 ianuarie
1818.128
124 Grigorie Maior către comandamentul general, 19 aprilie 1782, în Ibidem, p. 89.
125 Decizia vorbea despre „abolitionem et totalem demolitionem Monasterii Templique Monasterialis
Szombatfalvensis‖, și a fost publicată de canonicul unit Bunea. Vezi: Augustin Bunea, Episcopii Petru Paul
Aron şi Dionisiu Novacovici sau istoria românilor transilvăneni de la 1751 până la 1764, Blaş, Tipografia
Seminariului Archidiecesan, 1902, p. 337.
126 Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie..., între pag. 384-385 reproduce desenul realizat de
Emil cavaler de Pușcariu în penultimul deceniu al veacului al XIX-lea.

127 Siebenbürgen in Wort und Bild. Vollständiger Nachdruck von «Die österreichisch-ungarische Monarchie in Wort und
Bild, Band 23, (Ungarn, Band VI), Wien 1902, mit einer Einleitung von Krista Zach und durch ein
Ortsregister ergänzt, Böhlau Verlag, Köln.Weimar.Wien, 2004, p. 89, este reprodusă litografia „mănăstirii
greco-orientale din Sâmbăta de Sus‖ realizată de Julius Háry.
128 Vezi cele două rezoluții la Ștefan Lupșa, Din trecutul mănăstirii Brâncovenești..., pp. 132-133.
40
O descriere sugestivă a bisericii la mijlocul veacului al XIX-lea oferă

mitropolitul Andrei Baron de Șaguna în volumul II al lucrării sale Istoria Bisericei
Ortodoxe, publicată la Sibiu în anul 1860. Acesta consemna că „Mănăstirea de la Sâmbăta
de sus cu Hramul intrării în biserică a Născătoarei de Dumnezeu‖ a fost „pustiită ca de vreo 85,
90 de ani‖, realizând totodată, pe baza informațiilor primite de la parohul Ioan Mardan
din satul Sâmbăta de Sus, următoarea descriere a bisericii și a amplasamentului:
„Această mănăstire e zidită din vremile vechi, și anul zidirei nu se știe; dar se găsește, că biserica ei
sau zugrăvit la anul 1767. Această biserică este zidită în două poale de munți dinspre răsărit și
dinspre apus, dinspre miazănoapte este o pădure foarte frumoasă pe loc șes cu niște arbori înalți, și
dinspre miazăzi curge un pârâu cu apă curată ca a Siloamului. Biserica stă într-o grădină mare unde
sânt astăzi multe feliuri de pomi oltuiți. Această biserică are patru încăperi: 1. Pridvorul, 2. Tinda,
3. Biserica, carea e făcută rotogol, împrejur boldită într-una cu turnul, ce este zidit din mijlocul boltei
în sus; boltitura e un zid tare, prin carea nu poate intra ploaia înlăuntrul bisericei și este zugrăvită
de jos până sus în vârful turnului, unde sânt opt ferești, și se pare, că patru policandre de acolo ar fi
fost slobozite, de unde spre mirare stau astăzi două sfore agâțate. Icoanele sfinților sânt zugrăvite
frumos, cununile sfinților sânt tot de aur curat poleite, care luminează biserica. Ce par unele ca cum
ar fi zugrăvite de acum; 4. Oltariul este încă zugrăvit frumos, dar jale! Că boltitura oltariului, a
tindei și a pridvorului sânt surpate. Pe bolta bisericei împrejurul turnului sânt înrădăcinați trei
brăzișori ca de 3 stânjeni și mai mulți mesteceni, dintre carii unul este înalt ca de 5 stânjeni. Biserica
aceasta s-au zidit cu chieltuiala Principelui Constantin Brancovan fostul Voevod al Ungrovlahiei și a
Sfinției Sale, igumenului mănăstirei Visarion și a dumnialui Titor Manolache Rafail, precum stă
scris înaintea sfintei proscomidii. Împrejurul acestei mănăstiriau fost multe chilii‖.129
După alți patruzeci de ani, vizitând mănăstirea arhimandritul Ilarion Pușcariu,
oferă o nouă descriere a zonei și a bisericii, tabloul său fiind mai explicit în ceea ce
privește o serie de detalii arhitectonice decât cel oferit de Șaguna, semn că studiase
personal cu atenție ruina. El nota: „biserica întreagă nu este un edificiu mare, dar proporționat
și de mult gust. Lungimea bisericii este de 18 metri, înălțimea cupolei din fundament și până sus
asemenea; lățimea e de 6 metri. […] Exteriorul bisericii, acoperit la anumite locuri cu iarbă și
arbori mici, face o impresiune tristă. În jurul bisericii se cunosc încă și astăzi gropile unde au fost
așezate chiliile călugărilor, precum și unele morminte‖. Istoricul arhimandrit încheie cu o
concluzie sugestivă despre modul în care clerul ortodox ardelean înțelegea rostul
ctitoriei brâncovenești: „e probabil că zidirea s-a înfăptuit deodată cu zidirea bisericei din
Făgăraș, ridicată asemenea de Constantin Vodă Brâncoveanu, cu scop de-a reține pe ortodocși de-a
trece la unire cu biserica Romei‖.130
O ultimă descriere plastică a zonei și a ruinei lăcașului este semnată de Nicolae
Iorga, care în cursul amplei sale călătorii prin Transilvania, Banat și Ungaria în cursul
anilor 1905-1906, a poposit și pe la moșiile brâncovenești din Țara Oltului. Iată ce
nota el despre „schitul brâncovenesc‖ din „împrejurimile Făgărașului‖: „Drept sub colțul alb al
129 Andrei baron de Șaguna, Istoria Bisericei Ortodoxe Răsăritene Universale, de la întemeierea Ei până în zilele
noastre, tomul II, Sibiiu, Tipografia diecesană, 1860, pp. 118-119.
130 Ilarion Pușcariu, Documente pentru limbă și istorie..., I, pp. 384-386.
41
Pietrei Roșii, în marginea soborului împărătesc al munților, între copacii deși, printre care spumegă
într-o năvălire zgomotoasă două râuri de munte ce stropesc cu apă înghețată întreaga pajiște
sămănată cu acele brândușe plăpânde, vezi dărâmăturile schitului. Un turn fără vârf se fărâmă
deasupra unei clădiri, cu pridvor și tindă, încinsă de linii zimțuite. Copaci subțirateci cresc pe zidul
măcinat, și-i acopăr cu pietate goliciunea părăsită. Pomelnicul se vede încă, și din el se înțeleg că
mănăstirea a fost făcută de frații Manolachi și Nicolae Brâncoveanu în anul 1767‖.131
Mănăstirea a rămas în acestă situație până în anul 1927, când mitropolitul
Nicolae Bălan a decis refacerea bisericii cu asistența Comisiei Monumentelor Istorice,
intenționând să-i redea forma inițială. Resfințirea ei a avut loc de praznicul „Adormirii
Maicii Domnului‖ în anul 1946, celelalte lucrări ample de refacere a incintei după
modelul ansamblului de la Hurez și a palatului episcopal de la Buzău desfășurându-se
între anii 1984-1992 la inițiativa și sub îndrumarea mitropolitului Antonie Plămădeală,
care a și organizat retârnosirea fastuoasă a întregului ansamblu în 15 august 1993 cu
participarea unui mare număr de ierarhi în frunte cu Sanctitatea sa patriarhul ecumenic
Bartolomeu I și a Prea Fericiri Sale, Teoctist al României.132
Biserica mănăstirii are dimensiunile de 18 x 6 m, urmând planul clasic al
bisericilor trilobate din Țara Românească, cu turlă pe naos și un decor al fațadelor
caracteristic secolului al XVII-lea. Absida altarului este mai alungită printr-o travee
dreptunghiulară și mai largă decât cele laterale, în pereții de nord și de sud aflându-se
câte o nișă pentru proscomidiar și diaconicon. Naosul este flancat de câte o absidă
semicirculară în interior și poligonală cu câte cinci laturi în exterior, acoperite cu câte o
jumătate de calotă sferică. Deasupra acestuia este ridicată cupola, circulară în interior și
poligonală în exterior, susținută, prin intermediul pandantivilor, de patru arce, care se
sprijină pe pile dreptunghiulare de colț. Pronaosul despărțit de naos printr-un perete
gros, cu o intrare la mijloc, este o încăpere mică, dreptunghiulară, dispusă transversal
pe axul bisericii și acoperită cu o calotă pe pandantivi ce se sprijină pe zidurile
tranversale și pe două arce dublouri, răzimate pe console. Din cauza ruinării parțiale
forma originală a pridvorului nu se cunoaște cu precizie, fiind refăcut cu arcade înalte,
pe pile octogonale de zidărie, ca la biserica Sf. Nicolae din Făgăraș. Ulterior pilele de
zidărie au fost înlocuite cu coloane de piatră bogat sculptate, iar parametrul de zid cu
panouri traforate, ca palatul de la Mogoșoaia. Fiind mai greu de realizat decât planul
dreptunghiular și mai puțin obișnuit în Transilvania, unde exista tradiția mai veche a
bisericii-sală, tipul de plan triconc al mănăstirii de la Sâmbăta de Sus a rămas un caz
izolat în Țara Făgărașului, unde prototipul preferat a fost biserica Sfântul Nicolae din
Făgăraș. Ulterior însă, biserica mănăstirii a devenit modelul a numeroase biserici
trilobate de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și din primele decenii al celui următor din
Țara Bârsei, de pe Valea Târnavei și din regiunea Sibiului. Frescele interioare au
rezistat pustiiri din 1785, realizarea zugravilor păstrându-se bine în naos, în cupola
131 Nicolae Iorga, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească la anul 1906, ediție îngrijită și prefață de I.
Oprișan, București, Editura Saeculum, 2009, p. 74.
132 Sebastian Dumitru Cârstea, Monahismul ardelean..., pp. 360-361.
42
turlei și în cele două abside laterale, restul pereților fiind repictați, inclusiv tabloul votiv
cu chipurile lui Constantin Brâncoveanu și al doamnei Maria. Restaurată în perioada
interbelică cu respectarea ordinii iconografice inițiale și a stilului în care a fost
executată, biserica a fost dotată și cu icoane împărătești și uși datând din secolul al
XVIII-lea, aduse de la Bran, cele inițiale fiind pictate pe iconostasul de zid care nu a
putut fi salvat.133
2) Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș:
A doua mare ctitorie a voievodului martir în Transilvania este biserica Sfântul
Nicolae din Făgăraș zidită la fel ca și în cazul mănăstirii Sâmbăta de Sus nu pe o terra
deserta, ci pe fundațiile unei biserici ridicate pentru românii făgărășeni de către Mihai
Viteazul după anul 1595 în partea apuseană a șanțului cetății. Situată prea în prim
planul cetății medievale, biserica toleraților valahi nu a rezistat mulți ani fiind demolată
cândva înainte de anul 1617, după cum reiese dintr-un document al principelui Gabriel
Bethlen, care la 1 martie 1617 oferea terenul „pe care fusese odinioară clădită o biserică a lui
Mihai voievodul Țării Românești‖ căpitanului districtului Făgăraș, Mihai Gyulai, în
schimbul a 300 de florini ungurești.134 Pe întregul parcurs al secolului XVII obștea
ortodoxă din oraș a întreprins mai mulți pași în vederea obținerii permisiunii
autorităților de a construi un lăcaș de cult. Opoziția stărilor și a bisericii calvine, dar și
relațiile politice încordate dintre Mihai Apafi I și domnii munteni au zădărnicit însă
aceste planuri.135 Odată cu venirea pe tronul ardelean a lui Mihai Apafi II și pe cel
muntean a lui Constantin Brâncoveanu dorința fierbinte a ortodocșilor făgărășeni a
ajuns și în atenția celor doi principi, astfel că în 10 octombrie 1694 Brâncoveanu
primea, din partea guvernatorului Transilvaniei Gheorghe Bánffy, un act, emis la
Turda în numele lui Mihai Apafi II, prin care i se conferea autorizația de construire a
noii biserici. Acordul autorităților ardelene era condiționat însă de două paragrafe: 1)
Să nu se atingă jurisdicția bisericii calvine asupra clerului ortodox din Transilvania,
domnul român fiind îndatorat, în măsura posibilităților, să-și dovedească prietenia și
sprijinul față de biserica reformată din acel loc și chiar din întreaga Transilvanie; 2)
zidurile viitorului locaș de cult românesc „să nu fie peste măsură de groase‖ și nici prea
133 Alexandru Constantin Chituță, „Ctitorii ale Sfântului Constantin Brâncoveanu în Arhiepiscopia
Sibiului‖, în Îndrumător bisericesc pe anul de la Hristos 2014, anul 162, Sibiu, Editura Andreiana, 2014, pp.
334-335.
134 Gabriel Bethlen către Mihai Gyulai, Făgăraș, 1 martie 1617, în Andrei Veress, Documente privitoare la istoria
Ardealului, Moldovei și Țării-Românești, volumul IX. Acte și scrisori (1614-1636), București, Imprimeria
Națională, 1937, pp. 130-131.
135 Detalii la Valeriu Literat, Biserici vechi românești..., pp. 152-154; și la Susana Andea, Avram Andea,
„Constantin Brâncoveanu și biserica românească din Făgăraș‖, în Nicolae Bocșan, Nicolae Edroiu,
Liviu Maior, Aurel Răduțiu, Pompiliu Teodor (coord), David Prodan. Puterea modelului, Centrul de Studii
Transilvane, Cluj-Napoca, Fundația Culturală Română, 1995, pp. 84-88.
43
înalte, din respect față de cetate, al cărei sistem de apărare trebuie să-i permită un bun
control vizual și în acea zonă.136
Lucrările nu au putut fi demarate imediat din cauza opoziției parohiei
reformate din Făgăraș și a căpitanului suprem al districtului, Grigorie Bethlen. Pentru
a dezamorsa situația Brâncoveanu s-a folosit de relațiile sale cu imperialii, ai căror
factori de decizie ardeleni au fost contactați prin intermediul secretarului său de limbă
latină, Teodor Ladislau Dindar. Astfel, în rezolvarea chestiunii s-a implicat și
comandantul militar al Transilvaniei, generalul conte Rabutin de Bussy, „un sprijinitor al
Contrareformei, interesat în promovarea bunelor relații cu domnul Constantin Brâncoveanu‖, care a
susținut demersurile acestuia în vederea începerii construcției bisericii, urmărind în
acest fel și slăbirea poziției reformaților din Făgăraș.137 Un semn clar al susținerii
generalului a fost însoțirea scrisorii lui Ladislau Dindar către Grigorie Bethlen, din 12
iunie 1697, prin care se cerea aprobarea începerii zidirii bisericii ortodoxe – care urma
„să nu fie mai mare de 34 de coți în lungime, lățimea va fi de vreo 13 coți, iar înălțimea și grosimea
va fi pe măsură‖138 – printr-o o epistolă personală a generalului prin care i se amintea lui
Bethlen aprobarea guberniului pentru construirea bisericii, Rabutin își exprima
speranța că destinatarul nu se va mai opune acestui proiect.139 Generalul austriac s-a
implicat direct în fixarea locului și începerea săpăturii fundației noii biserici trimițându-
l la Făgăraș, alături de secretarul lui Brâncoveanu, pe inginerul șef al trupelor sale,
Giovanni Morando Visconti, pentru a da o mână de ajutor oamenilor voievodului,
aflați sub conducerea ispravnicului Neagoe Rătescu. În ciuda altor proteste, precum cel
al lui Petru Vajda, șeful curții princiare, înaintat capitlului din Alba Iulia în numele său
și al parohiei reformate din Făgăraș în 4 ianuarie 1698,140 lucrările de zidire au
continuat, biserica fiind terminată în 30 septembrie 1698, precum se poate citi în
inscripția așezată în pridvor, deasupra ușii de intrare în locașul de cult: „Această sfîntă și
dumnezeească beserică a Răsăritului Io Costandin B. Băsărabu Voevod, Domnul și oblăduitorul a
toatei Țărăi-Rum[a]nești. În slava și lauda prea-sfentei și necuprinsei în trei ipostasis și una ființă
Troiță și întru cinstea sfântului și de ciudese (minuni n.n.) făcătoriului Nicolae episcopului
Mirelechii a cărui și hramul ieste, den temelie cu toată cheltuiala sa o au ridicat și o a zidit la anul
de la spăsenia lumii 1698, la al zecelea an al domniei sale. Și sau început la luna lui Iunie 17 zile
și sau sfârșit la luna lui Septe[m]vrie 30 zile, la anul - și au fost ispravnic Neagoe Pitar Rătescu,
leat 7206, 1697‖.141 Realizarea a fost considerată deosebit de importantă de către
domnitorul muntean, ceea ce reiese și din cronica lui Radu Greceanu, care a înregistrat
136 Actul lui Apafi a fost publicat în originalul latin și în traducere românească în Nicolau Aron,
Monografia bisericilor, școalelor și reuniunilor române din Făgăraș, Făgăraș, Tiparul tipografiei Jer. Preda, 1913,
pp. 196-200.
137 Susana Andea, Avram Andea, Constantin Brâncoveanu și biserica românească din Făgăraș..., p. 91.
138 Teodor Ladislau Dindar către Grigorie Bethlen, Sibiu, 12 iunie 1697, în Ibidem, p. 96.
139 Rabutin de Bussy către Grigorie Bethlen, Sibiu, 12 iunie 1697, în Ibidem, p. 97.
140 Susana Andea, Avram Andea, Constantin Brâncoveanu și biserica românească din Făgăraș..., pp. 92-93.
141 Nicolae Iorga, Scrisori și inscripții ardelene și maramureșene, II..., pp. 94-95; Valeriu Literat, Biserici vechi
românești..., p. 156.
44
faptele în felul următor: „Într-acest an au trimis măriia-sa și pre Neagoe pitariul Măjăscul în
Țara Ardealului, la Făgăraș, de au isprăvit o biserică, care încă den trecutul an l-au fost trimis
măriia-sa de o au început din temelie a o lucra cu chieltuiala mării-sale. Pentru că neavând creștinii
de acolo biserică, trimis-au la măriia-sa cu multe rugăciuni ca să le facă o biserică și neapărându-se
măriia sa de un lucru dumnezeiesc ca acesta, stătut-au bucuros după rugăciunile lor și au trimis de
au făcut biserică mare și frumoasă, întru pomenirea și cinstea celui mare făcător de minuni, sfîntului
Nicolae Mirlischeischii (al Mirelor Lichiei n.n.)‖.142 După cum îi era obiceiul, evlaviosul
voievod Constantin a avut în vedere întreținerea și stabilitatea materială a bisericii și a
slujitorilor ei și pe viitor, astfel, în 15 martie 1699 dăruia noii sale ctitorii o sumă anuală
de 50 de taleri din venitul vămii domnești de la Rucăr și Dragoslavele, ce urma a se
ridica la sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Dimitrie (26 octombrie), precizând că
„mila‖ aceasta „să fie preoților de hrană și de îmbrăcăminte [...] până vor ținea legea aceasta
pravoslavnică, iar de care cumva ar schimba legea și n-ar fi întru a răsăritului biserică și credință, să
fie lipsiți de această milă ce am făcut‖.143 Condiția referitoare la neschimbarea legii
pravoslavnice indisolubil legată de acordarea sprijinului financiar indică astfel
suspiciunile Curții de la București față de acțiunile prouniate ale proaspătului
mitropolit Atanasie Anghel, care intrase deja în tratative de unire cu Roma, antrenând
după sine mai ales pe protopopi și pe preoți direct interesați de îmbunătățirea
statutului lor social prin semnarea unirii. Ori dania voievodului muntean avea astfel
menirea să-i descurajeze în mod clar pe slujitorii altarului ctitorit de el, oferindu-le
acest sprijin economic consistent. Actul brâncovenesc va fi apoi reconfirmat, sub
aceleași condiții, de succesorii săi la tron, Ștefan Cantacuzino și Nicolae Mavrocordat,
prin hrisoavele emise în 22 noiembrie 1714, respectiv în 16 martie 1719.144 Un alt dar
al domnului, de o notabilă valoare artistică, îl reprezintă clopotul mare (90 kg.) din
clopotnița bisericii, acesta fiind decorat cu două frize ornamentale, în zona de mijloc a
extradosului fiind plasată stema Țării Românești, corbul cu crucea în cioc, încadrat de
soare și de lună. Inscripția comemorativă, redactată în majuscule chirilice, dezvăluie
identitatea donatorului: „Io Costandin Basarab Voevod l[eat] 7209 = 1700‖.145
Din „pomelnicul Sfintei besearici din Făgăraș, hramul Sfîntului Nicolae, întru care să
scriu cei ce au dat și cei ce vor da orice sfintei besearici ca să aibă puterea a să pomeni la sfîrșitul
j[e]rtve[l]nic (altar n.n.) pînă va sta această sfîntă besearică‖, completat până în jurul anului
1723, copiat și publicat de Valeriu Literat din arhiva bisericii ortodoxe din Făgăraș,
reiese însă că biserica s-a bucurat nu numai de mărinimia domnului ctitor și a familiei
sale, ci și de cea a arhiereilor – în frunte cu mitropoliții Teodosie Veștemeanu și Antim
Ivireanu – și a numeroșilor boieri din Țara Românească, dar și a preoților care au slujit
142 Radu Greceanu, Începătura istorii vieții luminatului și preacreștinului domnului Țării Rumânești..., p. 85.
143 O carte a bisericii de la Făgăraș, pentru mila ce iaste să ia den vama domnească de la Rucăr i Dragoslavele,
București, 15 martie 1699, în Melentina Bâzgan, Condica Marii Logofeții..., pp. 239-240.
144 Grigorie Marcu, „Biserica brâncovenească din Făgăraș‖, în Mitropolia Ardealului, anul II, număr 1-2,
Sibiu, 1957, p. 127.

145 Nicolae Sabău, „Două clopote din secolul al XVII-lea la Făgăraș‖, în Ars Transsilvaniae, număr IV,
București, 1994, pp. 141-142.

45
într-însa. În acest sens, biserica a primit pe lângă danii bănești și o serie întreagă de
cărți liturgice (Biblia, Mineie, Evanghelie, Triod, Octoih, Penticostar, Psaltire, Antologhion),
obiecte de cult valoroase (cruce ferecată cu argint, potir și discos de argint, cădelniță de
argint, mai multe lingurițe și candele de argint, sfeșnice și candele de aramă, mai multe
policandre, icoane și prapori), veșminte bisericești și odăjdii preoțești pentru buna
derulare a cultului religios. Din partea ieromonahului Hariton, primul de pe lista
sacerdoților, în patrimoniul bisericii au intrat și părticele din „moaștele Sf.
Pantelimon‖, care vor fi fost probabil introduse în piciorul sfintei mese la târnosirea
bisericii sau cusute în sfântul antimis.146
Totodată trebuie amintit că Brâncoveanu a ținut cont de prevederile
autorizației din 10 octombrie 1694, acordând, prin mijlocirea stolnicului Constantin
Cantacuzino, o donație de 400 de florini refacerii bisericii reformate din Făgăraș,
distruse în 1704 în timpul răscoalei lui Francisc Rákoczi al II-lea. Astfel, noua biserică
reformată construită între anii 1712-1715 cu sprijinul domnului muntean prezintă, nu
întâmplător, numeroase asemănări cu biserica Colțea din București, ctitorie a
spătarului Mihail Cantacuzino, zidită cu un deceniu mai înainte.147
Din punct de vedere arhitectural biserica Sfântul Nicolae aparține tipului de
biserici cristalizat și dezvoltat în Țara Românească în prima jumătate a secolului al
XVII-lea, întâlnindu-se atât la biserica din Strehaia (1645), cât și la capela palatului
domnesc de la Mogoșoaia (1688). Planimetria comportă un plan dreptunghiular
alungit, cu dimensiunile exterioare 30 x 10 m, împărțit în pridvor, pronaos, naos și
altar. Absida altarului este semicirculară, alungită în interior și poligonală, cu șapte
laturi în exterior. Sistemul de boltire folosește calotele pe pandativi, cu diferențieri ale
calotelor de la naos și pridvor la pronaos și altar, soluție constructivă menită să evite
complicatele probleme de rezistență ale planului trilobat muntean cu turlă pe naos.
Pridvorul deschis la construcție, acum închis prin panouri de sticlă, sprijinit pe stâlpi
de zidărie octogonali, cu arcade înalte, este acoperit de două calote pe pandantivi,
despărțite la mijloc printr-un arc dublou. Ferestrele au chenar cu baghete intersectate
de profile în acoladă și cu bazele montanților împodobite cu motive vegetale. Ușa de la
intrarea în pronaos are un portal simplu, în acoladă, deasupra căruia este fixată pisania,
peste aceasta tronând icoana Sfântului Nicolae. Decorația exterioară cuprinde de
asemenea o serie de elemente din Țara Românească: un brâu median compus dintr-un
ciubuc încadrat de două rânduri de dinți de fierăstrău și de cornișele cu zimți care
încununează corpul bisericii, baza pătrată a turnului clopotniță și volumele poligonale
ale clopotniței.148
Importanța arhitectonică a bisericii brâncovenești din Făgăraș este deosebită,
deoarece, spre deosebire de biserica Mănăstirii Sâmbăta de Sus, care rămâne un caz
izolat, biserica Sfântul Nicolae impune un prototip ce va declanșa crearea unei
146 A se vedea: „Anexa IV‖ în Valeriu Literat, Biserici vechi românești..., pp. 226-228.
147 Susana Andea, Avram Andea, Constantin Brâncoveanu și biserica românească din Făgăraș..., pp. 92-93.
148 Ibidem, pp. 93-94; Alexandru Constantin Chituță, Ctitorii ale Sfântului Constantin Brâncoveanu..., pp. 330-
331.
46
adevărate școli de arhitectură a Țării Făgărașului. Profesorul Marius Porumb afirmă în

acest sens că în biserica Sfântul Nicolae „se află un prețios iconostas și o remarcabilă pictură
murală aparținând epocii brâncovenești, exemple valoroase nu numai pentru Transilvania, ci pentru
întreaga lume românească. Monumentalul iconostas făgărășean montat în 1698 este cel mai amplu
dintre fruntariile epocii brâncovenești, fiind sensibil mai mare decât cele ale bisericii principale de la
Mănăstirea Hurez, ori a Mitropoliei din Târgoviște, pentru a da numai două exemple ilustre,
comparație ce subliniază importanța acordată de principe legăturilor sale cu românii
transilvăneni‖.149 Iconostasul (6, 23 m lățime, 4 m înălțime) este compus din patru
registre iconografice fiind bogat decorat de sculpturi cu motive vegetale și geometrice,
lemnul fiind aurit și policromat, dându-i întregului ansamblu o notă de somptuozitate.
Autorul icoanelor și a picturii murale este Preda din Câmpulung, ajutat fiind de fii săi,
unul dintre cei mai cunoscuți iconari ai școlii de la Hurez, de la el rămânând o
semnătură din anul 1699 pe icoana Sfântului Nicolae.150
Dărâmarea reședinței mitropolitane din Alba Iulia în timpul construirii
fortificațiilor cetății austriece Carolina și reorganizarea canonică, jurisdicțională și
ierarhică a episcopiei catolice de rit grecesc din Transilvania odată cu stabilirea
reședinței acesteia în cetatea Făgăraș, implementată prin emiterea bulei papale Rationi
Congruit în 1721, noul episcop unit Ioan Giurgiu Patachi – bun cunoscător al Țării
Făgărașului, unde a desfășurat un acerb efort misionar între anii 1710-1713 – a reușit
prin concursul autorităților imperiale și forță militară să „răpească‖ biserica Sfântul
Nicolae din stăpânirea ortodocșilor, trasformându-o în biserică-catedrală a noii
episcopii catolice de rit grecesc a Făgărașului. Cu toate că biserica se afla sub incidența
patronatului familiei ctitorului, probabil la sugestia venită chiar de la Patachi, care
cunoștea frumusețea fără pereche de atunci a acelei biserici, autoritățile romane au
prevăzut în bula papală transformarea acesteia în catedrală episcopală unită. Pe baza
unei însemnări a preotului ortodox Toma pe foaia unei Cazanii, dăruite de către
brașoveni bisericii din Făgăraș și descoperite de Valeriu Literat în biserica din Văleni,
se poate vedea că ctitoria brâncovenească fusese înstrăinată de obștea ortodocșilor
deja înainte de martie 1723151 și nu în august-septembrie 1723, concomitent cu
instalarea oficială a lui Patachi în scaunul episcopal, cum a afirmat cronicarul
brașovean Radu Tempea,152 utilizat ca sursă și de către alți istorici.153 Protestului
făgărășenilor din aprilie 1724, înaintat camerei aulice prin intermediul
plenipotențiarului văduvei ctitorului, Gheorghe Trapezuntul, i s-a raliat și petiția
doamnei Maria Brâncoveanu, ambele cereri solicitând restituirea bisericii ortodocșilor
149 Ibidem, p. 119.

150 Programul iconografic este descris în mod detaliat de către Marius Porumb în Ibidem, pp. 119-124.
151 Valeriu Literat, Biserici vechi românești..., p. 160.
152 Radu Tempea, Istoria sfintei besereci a Șcheilor Brașovului, ediția a II-a, îngrijire, anexe, prefață și glosar de
Octavian Șchiau și Livia Bot, Cluj-Napoca, Editura Renașterea, 2010, p. 88.

153 Silviu Dragomir, Istoria Desrobirii Religioase a Românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol. I, ediție și studiu
introductiv de Sorin Șipoș, Oradea, Editura Universității din Oradea, 2007, p. 184; Ștefan Meteș, Viața
bisericească a românilor din Țara Oltului, Sibiiu, Editura Asociațiunii, 1930, pp. 55-56.
47
și garantarea libertății de cult a acestora. În consecință, directorul camerei aulice

transilvane i-a scris episcopului Patachi să respecte liberul exercițiu de cult al
„neuniților‖, să nu mai preia cu forța bisericile acestora și să restituie „fără întârziere‖
biserica din Făgăraș. Recursurile episcopului Patachi către autorități au zădărnicit însă
implementarea rezoluției aulice, chestiunea proprietății bisericii Sfântul Nicolae din
Făgăraș fiind tergiversată, în dauna părții ortodoxe, între autoritățile vieneze, pe de o
parte și episcopul Patachi, secondat de statusul catolic ardelean, pe de altă parte.154
Astfel, în urma unui abuz al politicii Bisericii Catolice, biserica Brâncoveanului a fost
trecută în posesia parohiei unite făgărășene, chiar dacă a rămas „fără norod și mai vîrtos
fără preoți‖, cum nota protopopul unit Vasile Barani la puțin timp după incident.155
Luarea cu de-a sila a bisericii nu a atras în mod direct și întreaga comunitate la unire,
însuși episcopul Inochentie Micu, instalat tot în ctitoria brâncovenească în 28
septembrie 1732, recunoscând într-un raport din 8 mai 1734 către baronul
Bornemissza, cancelarul Transilvaniei, că „biserica catedrală din Făgăraș nu are popor, în
continuu stă încuiată și întristată, și grecii (ortodocșii n.n.) vreau să pună mâna pe ea cu tot
prețul‖.156 Ortodocșii din Făgăraș, numiți în mod generic „greci‖, aveau să reziste în
continuare prozelitismului unit, conform conscripției episcopului Inochentie din 1733,
aceștia fiind păstoriți de preotul Toma, după trei decenii, generalul Bukow înregistrând
în Făgăraș doi preoți ortodocși cu 142 de familii și 2 preoți uniți cu 12 familii. În
tumultul mișcării sofroniene majoritatea ortodoxă va intra din nou, pentru scurt timp
în primăvara anului 1761, în posesia bisericii, același prinț Constantin Brâncoveanu,
care a salvat de la distrugere mănăstirea Sâmbăta de Sus, intervenind fără succes pe
lângă generalul Bukow pentru reobține în mod oficial ctitoria familiei sale.157
Locașul de cult va reveni în patrimoniul comunității ortodoxe făgărășene,
căreia i-a fost destinată de către ctitor, respectiv al Mitropoliei Ortodoxe din Ardeal,
sub omoforul căreia a fost plasată de dreptcredinciosul voievod, în 10 octombrie 1948
printr-o ceremonie solemnă săvârșită de mitropolitul Nicolae Bălan la invitația
protopopului Aurel Brumboiu, unul din cei 38 de protopopi ardeleni reveniți la
ortodoxie în 21 octombrie 1948.158
3) Biserica din Ocna Sibiului:
O a treia biserică care este pusă în legătură cu numele voievodului Constantin
Brâncoveanu este cea cu hramul Sfinților Arhangheli din Ocna Sibiului.159 La fel ca și
154 Pe larg despre episodul răpirii bisericii la Silviu Dragomir, Istoria Desrobirii Religioase…, pp. 182-191.
155 Valeriu Literat, Biserici vechi românești..., p. 160.
156 Augustin Bunea, Din Istoria Românilor. Episcopul Ioan Inocențiu Klein (1728-1751), Blaș, Tipografia
Seminariului archidiecesan gr. cat, 1900, pp. 33-34.

157 Ștefan Meteș, Viața bisericească a românilor din Țara Oltului…, pp. 61-64. Detalii despre parcursul
istoric ulterior al celor două comunități românești, ortodoxă și unită, din Făgăraș la Nicolau Aron,
Monografia bisericilor..., 274 p.
158 Grigorie Marcu, Biserica brîncovenească..., p. 129.
159 Amănunte despre istoricul localității vezi în documentata monografie realizată de părintele Savu
Popa, Ocna Sibiului un popas pe drumul sării – cronică istorică -, Sibiu, Editura Universității „Lucian Blaga‖
din Sibiu, 2008, 376 p.
48
în cazul ctitoriei din Făgăraș, biserica din localitatea Ocna Sibiului este legată inițial de
persoana lui Mihai Viteazul. Încă din 1892, Ioan Broju160 a problematizat paternitatea
ctitorului arătând pe baza unor documente arhivistice, a inscripțiilor murale și a
tradiției locale că prima construcție s-a datorat lui Mihai, cel ce a zidit-o prin
vistiernicul Vasile, așezat de el cămăraș al ocnei după victoria de la Șelimbăr (16/28
octombrie 1599), dar degradându-se odată cu trecerea timpului a fost refăcută de către
„popa Ion‖ între 1698-1701, care se deplasase în anul 1697 în acest scop „în Țara
Românească la milostivul Domn Brîncoveanu care îi dădu 1000 de florini ungurești și alte
însemnate ajutoare, cu condiția ca biserica să se refacă din zid‖, cum se poate citi din
documentele vremii.161 Ajutoarele despre care se vorbește în documentul menționat nu
pot fi altele decât cele referitoare la maeștri zidari care au înălțat biserica, cererea de a fi
construită din piatră indicând de asemenea trăinicia și demnitatea pe care domnul
muntean dorea să o inspire noii sale ctitorii. Mâna zidarilor munteni se poate ușor
deduce din planul și arhitectura tipic brâncovenească a locașului de cult, care prezintă
numeroase similitudini cu bisericile Fundeni din Câmpulung-Muscel și Turbați din
Ilfov ridicate aproximativ în aceeași perioadă.162 În 1892, Ioan Broju descria lăcașul în
felul următor: „biserica e făcută din ziduri groase, puternice, ici, colea sunt crăpate, nu are turn, ci
numai cruce simplă [...] e acoperită cu țiglă, care de vechimea vremei abia întrece în grosime
tinichiaua. Sub strașină șerpuesc zidul trei rânduri de „cirade‖ făcute cu multă măestrie. Ciradele
constau din cărămidă, tăiate în formă de triunghi la capetul, care iese afară din zid. Mai încinge
zidul bisericei spre față un brâu de 17 sfinți, frumos desenați, cu diferite culori, iar sub brâul acesta
frumos, alt șir de cirade‖.163 Preotul maghiar Bakk Endre, paroh al comunității romano-
catolice din Ocna între 1870-1906 și autor al unei istorii manuscrise din 1888 a Ocnei,
afirmă că biserica era în stil grecesc, din cărămidă, cea decorată fiind adusă după
aprecierea lui Cezar Boliac, care a examinat-o, din Țara Românească.164
În forma sa actuală, monumentul are o dimensiune de 18 m lungime și 5 m
lățime, urmând un plan dreptunghiular, cu absidă ușor decroșată, de tradiție bizantină,
având la exterior un contur poligonal, iar la interior unul semicircular. Pictura
interioară și exterioară a fost isprăvită în jurul anului 1723 de Ivan din Rășinari, din cea
inițială păstrându-se doar tabloul votiv, lucrat pe peretele de vest al pronaosului. În
acesta sunt înfățișați cei doi ctitori, Constantin Brâncoveanu și Mihai Viteazul,
încadrați de următoarea inscripție: „Constandin Basarab Brâncoveanu Voivod care a făcut
biseareca aciasta făcută L(eat) 1701 și s-au zugrăvit Leat 1723; și fiind ispravnic popa Ioan ot
Vizocnă la acest lucru‖.165 La sfârșitul secolului XIX pictura împodobea încă interiorul
160 Ioan Broju, Biserica din Ocna-Sibiului. 1600 ori 1701, Sibiiu, Tipariul tipografiei archidiecesane, 1892, 16
p.
161 Corneliu Creangă, „Contribuția lui Constantin Brîncoveanu la zidirea unei biserici în Ocna Sibiului‖,
în Mitropolia Ardealului, anul XI, număr 1-3, Sibiu, 1966, p. 149.
162 Ibidem, p. 150, 155.
163 Ioan Broju, Biserica din Ocna-Sibiului..., pp. 5-6.
164 Alexandru Constantin Chituță, Ctitorii ale Sfântului Constantin Brâncoveanu..., pp. 336-337.
165 Ioan Broju, Biserica din Ocna-Sibiului..., p. 11; Marius Porumb, Dicționar de pictură veche..., p. 272.
49
întregii biserici, Ioan Broju descriindu-o astfel: „Biserica pe dinlăuntru, mai ca toate bisericile
vechi ortodoxe e măiestrit zugrăvită cu feliu de feliu de icoane înfățișând diferite scene din viața Mân-
tuitorului Iisus, din viața sfinților de toată seama, închipuind și icoana raiului, a iadului, diferite
soboare‖. Tot de la el deținem și o descriere a celor două chipuri votive: „domnul
Brâncoveanu e îmbrăcat în mantie purpurie și pe cap poartă o cușmuliță cu câteva pene în ea. Barba
e mare și plină. Tot în o astfeliu de mantie, dar mai închisă se află și cealaltă persoană, cu barba
plină. Amândouă figurile stau față în față și țin pe mâini biserica zugrăvită în miniatură‖, Broju
conchidea prin aș declara admirația față de frumusețea veșmântului iconografic și a
iscusinței artistului iconar.166 Cu ocazia restăurării din 1895 s-a construit din lemn,
deasupra pronaosului, un turn-clopotniță, iar în urma intervențiilor de același fel din
1932 s-a înlocuit și iconostasul original, despre care se presupune că era din zid,
deoarece nu s-au mai păstrat din el decât ușile și cele două icoane împărătești, precum
și cea mai veche piesă, „Crucea cu molenii‖, atribuită de istoricii de artă vechii tâmple a
bisericii lui Mihai Viteazul, opera unui artist anonim de la cumpăna secolelor XVI-
XVII. Cele 34 de icoane murale de pe fațada de sud, de factură populară, sunt
rezultatul unor repictări din 1770, datorate probabil rășinăreanului Ioan Pop, autorul
ușilor împărătești, păstrate în muzeul parohial.167
Zugrăvirea celor doi voievozi în tabloul votiv și reținerea numelui lui
Constantin Brâncoveanu în pomelnicul bisericii din 31 martie 1725,168 conservat din
1969 în Muzeul din Alba Iulia, dovedesc recunoștința pe care beneficiarii lăcașului au
purtat-o marelui voievod pentru prețiosul ajutor acordat în ridicarea monumentului în
jurul căruia gravita viața religioasă și comunitară a ocnenilor. Totodată, ei își puneau
astfel lăcașul de cult sub înaltul patronaj al principilor Țării Românești nădăjduind
probabil într-o viitoare ocrotire în fața primejdiilor care au bântuit „legea românească‖
de-a lungul veacurilor.
4) Biserica din Poiana Mărului:
Despre cea din urmă ctitorie transilvană a domnitorului Brâncoveanu deținem
cele mai puține informații. Aceasta a fost ridicată din piatră în cinstea Sfântului Ioan
Botezătorul pe vatra satului Poiana Mărului, achiziționat de voievod de la Nalaczy
Andrieș în iunie 1707 cu 3500 lei, în locul bisericii de lemn strămutată în Viștea de Jos.
Ctitoria apare în conscripția generalului Bukow din 1760-1761, cu 127 de familii
ortodoxe. Din motive necunoscute, biserica a fost supusă unor refaceri și transformări
de către nepoții voievodului Emanuel și Nicolae, astfel că dintr-o însemnare de pe un
Penticostar al parohiei, tipărit la București în 1764, aflăm că biserica fusese retârnosită
166 Ioan Broju, Biserica din Ocna-Sibiului..., p. 12.

167 Marius Porumb, Dicționar de pictură veche..., p. 272; Ioana Cristache-Panait, „Ctitorii ale voievozilor de
la sud de munți în Arhiepiscopia Sibiului‖, în Arhiepiscopia Sibiului – pagini de istorie, Sibiu, Tiparul
tipografiei eparhiale, 1981, p. 171. Vezi de asemenea micromonografia bisericii la Savu Popa, Urmele lui
Mihai Viteazul în sarea de la Ocna Sibiului – cronică religioasă, etnografică și memorialistică, Sibiu, Editura
Universității „Lucian Blaga‖ din Sibiu, 2008, pp. 21-65.
168 Publicat în Corneliu Creangă, Contribuția lui Constantin Brîncoveanu..., p. 154.
50
în 20 noiembrie 1777.169 Astăzi biserica se prezintă cu un turn la intrare, o serie de

contraforți și ferestrele mărite, analiza specialiștilor ducând la concluzia că zidurile
aparțin etapei de reconstrucție dinaintea resfințirii din 1777. În interior se păstrează un
iconostas în stil baroc cu icoane de la sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului
XIX. Din vechea tâmplă brâncovenească se păstrează icoanele împărătești ale
Mântuitorului și ale Sfântului Nicolae, datând din anul 1723, astăzi păstrate la Muzeul
de Artă din Brașov.170 În lipsa unor lucrări de cercetare mai minuțioase a arhitecturii
bisericii, care să vizeze interiorul, cât exteriorul nu pot fi stabilite cu exactitate
caracteristicile și elementele de decor originale, care să-i valorifice dimensiunea
brâncovenească veritabilă și să-i dezvăluie haina artitecturală inițială.
Capodopere de artă românească, ctitoriile brâncovenești din Transilvania au
creat și au exportat la rândul lor cultura și arta din Țara Românească între românii din
interiorul arcului carpatic. Datorită școlilor, atelierelor iconografice, dar mai ales a
preoților și a monahilor, care adesea treceau munții între comunitățile românești
ortodoxe de pe ambii versanți ai Carpaților, s-au creat legături puternice care nu au
putut fi întrerupte nici de către încheierea unirii cu Roma, nici de către măsurile
restrictive de la granițe luate de autoritățile imperiale habsburgice. În ceea ce privește
strict arta bisericească, ctitoriile brâncovenești făgărășene au avut rolul catalizator,
contribuind la conturarea unor trăsături de stil ce se impun în întreaga arhitectură
ecleziastică a secolului al XVIII-lea și a primelor decenii din cel următor, ducând astfel
mai departe moștenirea bogată a voievodului martir, astfel că numele lui Constantin
Brâncoveanu a fost și rămâne strâns legat de Transilvania.
169 Ioana Cristache-Panait, Ctitorii ale voievozilor..., p. 180; Laurențiu Streza, Vasile Oltean, Sfântul
Constantin Brâncoveanu și brașovenii..., pp. 290-292.
170 Marius Porumb, Dicționar de pictură veche..., p. 292.
51
NICOLAE IANOVICI, UN DESCHIZÃTOR DE CONŞTIINŢÃ

NAŢIONALÃ LA AROMÂNII DIN IMPERIUL HABSBURGIC
Nicolae Ianovici, a national consciousness opener at the aromanian’s from the
Habsburg Empire
Nicolae DUMBRÃVESCU
Abstract: In this study I will focus on the life and work of Nicolae Ianovici, an Aromanian
linguist, native of Moscopole. Arriving to Pest, a city of the Habsburg Empire, Nicolae Ianovici, composed a
dictionary in two volumes summarizing 1302 pages titled ―Diccionariu tru cinci limbe ellinescu, grecescu,
rumanescu, nemcescu shii madsarescu‖. His work is extremely important for the study of dialects and languages
in which the dictionary was written.
Key words: Nicolae Ianovici, Habsburg monarchy, Aromanian, culture, dictionary.
Atmosfera spirituală din Monarhia Habsburgic, politica şcolară şi confesională

a josefinismului promovat de Maria Tereza (1740-1780) şi Iosif al II-lea (1780-1790)
favorizau eforturile acelor învăţaţi macedoromâni care erau stabiliţi aici şi care trăiseră
momentul deşteptării naţionale a diferitelor popoare. Negustorii şi proprietarii funciari
aromâni din Ungaria, Banat şi Transilvania asistară la spectacolul înălţător al deşteptării
conştiinţei naţionale. Se simţiră deosebiţi de grecii a căror limbă o întrebuinţau în
afaceri şi o considerau ca limbă maternă deopotrivă cu modestul şi necunoscutul
dialect în auzul căruia crescuseră departe, în satele muntoase ale patriei.
Pepiniera redeşteptării naţionale pentru aromâni au fost Viena şi Budapesta,
unde luaseră contact cu învăţaţi români din Transilvania ca: Petru Maior, Gheorghe
Şincai, Samuil Micu şi cu ideologia iluministă promovată de aceştia. Conform acestei
teorii, progresul social era inevitabil condiţionat de luminarea poporului prin cultură.171
Aşadar, coloniştii macedoromâni din Pesta, de la o vreme, revin la conştiinţa obârşiei
lor naţionale şi sunt mândri de limba lor strămoşească.
La procesul acesta de redeşteptare naţională a contribuit, fireşte, în primul rînd,
curentul literar latinist, pornit la sfîrşitul veacului al XVIII-lea. Sub influenţa corifeilor
Şcolii Ardelene, macedoromânii înlocuiesc în scrierile lor literele greceşti cu cele latine,
introduc pentru prima dată un număr mare de dacoromânisme şi latinisme în locul
cuvintelor străine din dialectul aromân şi îşi publică cercetările despre românii de
dincolo de Dunăre, unele în dialectul aromân. Interesul pentru descoperirea identităţii
etnice şi lingvistice proprii s-a manifestat tot mai evident.
Pe urmele acestei mişcării de renaştere culturală, la începutul secolului al XIX-
lea, din mijlocul coloniei macedoromâne din Pesta se remarcă trei personalităţii ale
culturii aromâne din imperiul Habsburgic: Gheorghe Constantin Roja,172 Mihai
171 Ana Ursulescu, Nicolae Dumbrăvescu, „Şcolii din fosta graniţă militară bănăţeană în atenţia
ierarhilor ortodocşi românii‖, în Sentenţia, Târgu-Jiu, Editura Academica Brâncuşi, 2013, p. 121.
172 Pentru mai multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui Gheorghe Constantin Roja vezi: Nicolae
Dumbrăvescu, „Mişcării naţional-culturale în spaţiul central european. Gheorghe Constantin Roja şi

aromânii‖, în Cetatea Culturală, număr 105, 2013, p. 7-10.
52
Boiagi173 şi Nicolae Ianovici, istorici şi literaţi ce şi-au desfăşurat activitatea la Buda şi

Pesta respectiv Viena. Aşadar în acest studiu am să mă opresc asupra vieţii şi activităţii
lui Nicolae Ianovici lingvist aromân, original din Moscopole, care a trăit pentru o
scurtă perioadă de timp la Timişoara precum o făcuse şi un alt om de cultură
macedoromân Gheorghe Constantin Roja. Ajuns în Imperiul Habsburgic, la Pesta,
Nicolae Ianovici a alcătuit un dicţionar în două volume ce însuma 1302 pagini, intitulat
Diccionariu tru cinci limbe: ellinescu, grecescu, rumanescu, nemcescu shii madsarescu.174
În prefaţa acestei lucrării scrisă în greacă veche, Nicolae Ianovici face o
adevărată pledoarie pentru necesitatea acestei lucrări, atât pentru comunităţile de
aromânii din Balcani cât şi pentru celelalte comunităţi de aici: „Scopul compilatorului
vizează folosinţa obştească a neamului său, şi pe iubitorii de limbi (străine) a celorlate patru limbi, şi
pentru acest lucru a muncit destui ani la alcătuirea dicţionarului şi la observarea exact a cuvîntului
propriu. Că dicţionarul este foarte necesar în şcolile celor patru naţiuni, nu este nevoie de dovedit,
deoarece şi dascălii şi elevii, din experienţa de pînă acum şi din dificultăţile încercate prinea, dovedesc
cele spuse. Iar acei, mai cu seamă, dintre românii de dincolo de Dunăre, vor afla adevărul, cînd vor
vedea în el, propria lor limbă maternă, şi o vor găsi fiică a limbii latine, dar oarecum deformat din
pricina amestecului cu alte neamuri. Cuvintele elineşti şi greceşti le-am luat din dicţionarul domnului
Gheorghe Constantin din Ianina; iar pe cele nemţeşti şi ungureşti din dicţionarul domnului Iosif
Marton iar traducerea în limba mea maternă, ca specialist al ei, am scos-o şi am dat-o de la mine, ca
român ce sînt născut, fiind originar din Moscopolea Macedoniei. Din acest dicţionar se dovedeşte că
românii, şi din năuntru şi din afara Dunării, sînt într-adevăr colonişti din Roma, şi prin acest lucru
însuşi, adică români, adică latini şi nu vlahi sau macedovlahi, după cum câţiva dintr-ai noştri au
îndrăznit să ne numească. Deoarece, cînd cel pe nedrept numit vlah, va fi întrebat, ce neam eşti? -
răspunde: "eu escu ramanu, sau romanu"."eu sunt, spune, român, adic roman". Dar acei care
vorbesc latineşte sau italieneşte, nu se numesc pe ei înşişi români, iar singurii noi am păstrat pînă
acum numele de romani‖.175 Prin urmare observăm că în prefaţa lucrării, Nicolae Ianovici
constată încă o dată dacă mai era nevoie lipsa abecedarelor si gramaticilor în dialect
atât pentru copiii aromânilor cât şi a celorlalte naţionalităţi conlocuitore din Peninsula
Balcanică. Lucrarea sa aşadar nu viza numai comunitatea aromânească cât şi celelalte
comunitaţi de la sud de Dunăre şi din Imperiul Habsburgic. El dorind ca prin această
lucrare să aibă o contribuţie la dezvoltarea culturală a celor cinci comunităţi de la sud
de Dunăre şi din Imperiul Habsburgic cărora li se adresa lucrarea. Ea fiind dealtfel
extrem de importată şi pentru comercianţii care făceau comerţ, atât în Peninsula
Balcanică cât şi în imperiul Habsburgic. Observăm de asemenea în prefaţa acestei
lucrării influenţa corifeilor Şcolii Ardelene asupra scrierii lui Nicolae Ianovici, care
considera că originea coloniilor aromâneşti se află în Imperiul Roman, iar dialectul
aromân provine din limba latină, la fel cum susţinea şi Petru Maior în lucrările sale
despre originea poporului român şi a limbii române.
173 Pentru mai multe amănunte despre viaţa şi activitatea lui Mihai Boiagi vezi: Nicolae Dumbrăvescu,
„Mişcării naţional-culturale în spaţiul central european. Mihai Boiagi şi aromânii‖, în Familia Română,
număr1, 2013, p. 129- 131.
174 Gheorghe Zbuchea, O istoria a românilor din Peninsula Balcanică secolele XVIII-XX, Bucureşti, Editura
Biblioteca Bucureştenilor, 1999, p. 43.

175 Maria Berényi, Cultura românească la Budapesta în secolul al XIX-lea, Giula, 2000, p. 28.
53
Cu toate că lucrarea era de mare interes pentru toate cele cinci comunităţi
cărora li se adresa totuşi ea nu a fost tipărită la tipografia din Buda, deşi a fost aprobat
spre publicare în anul 1821 de căte cenzorul acestei tipografii, Gheorghe Petrovici.
În concluzie, lucrarea lui Nicolae Ianovici este extrem de importantă pentru
studierea dialectelor şi limbilor în care a fost scrisă. Însă pentru încadrarea sa în
diferitele curente de activitate lingvistică urmate de cărturarii aromâni în aceaşi vreme,
aşteptăm cuvîntul autorizat al filologilor şi lingviştilor, care până în acest moment nu s-
au pronunţat asupra valorii ei.
54
ASPECTE ALE REVOLUŢIEI DE LA 1848/1849 PE VALEA BÂRGÃULUI

Aspects of the revolution of 1848/1849 on Bârgău Valley
Andrei PÃVÃLEAN
Abstract: This article is about the famous revolution from 1848-1849 and how this important
event from modern history was perceived in my village. In other thoughts my village is Prundu Bârgăului. The
most important things are the factual events especially the battles from Borgo Valley in 1848-1849 and how
the romanian people react at this battles with the hungarian army. Also I will speak about the importance of
the zone, the main important people who was in my village in this revolution and how the relief influence the
battles.
Keywords: Prundu Bârgăului, battles, Carol Urban, revolution, army.
Revoluția din anii 1848-1849, a fost unul din cele mai importante momente ale
istoriei moderne pe tot continentul european. Cunoscând evenimentele revoluției am
putea spune că nu s-a desfășurat uniform peste tot, fiecare zonă marcată de luptele și
spiritul revoluției, a avut specificitatea ei. De cele mai multe ori, în discursul
istoriografic spiritul revoluției din Franța este preluat ca model și pentru celelalte
revoluții europene. Dacă privim lucrurile din punct de vedere istoric, aceasta pare a fi
ipoteza cea mai corectă, dar pentru marile mase de țărani implicați în evenimentele
revoluției și pentru mentalitatea colectivă, în urmă rămâne fie o personalitate marcantă
(exemplul cel mai elocvent pentru spațiul transilvănean este Avram Iancu) sau fie o
anumită bătălie care a rămas în memoria colectivă, o adunare, toate acestea ținând de
un anume specific local caracteristic în mare parte și spațiului românesc.
Totodată spiritul conservator impus Europei după anul 1815 de politica rigidă
și antidemocratică a Sfintei Alianțe, a generat în deceniile următoare un val succesiv de
mișcări sociale și politico-naționale în diferite regiuni ale continentului.176 Aceste
evenimente s-au propagat în anul 1848, în toată Europa, care a fost martoră a unor
revoluții simultane, care s-au dezvoltat din Franța spre estul bătrânului continent, iar în
deceniile patru și cinci primăvara popoarelor a ajuns și în spațiul transilvănean. Pentru
acest spațiu revoluția din anii 1848-1849 a fost o manifestare a întregii națiuni române,
dar a fost diferită în funcție de zona în care s-a desfășurat, datorită condițiilor specifice
din fiecare provincie, localitate sau sat revoluția a cunoscut intensități și desfășurări
diferite.177
De asemenea aria geografică, pe care o voi studia și voi încerca să prezint
evenimentele de la 1848-1849 coincide și cu zona mea natală, eu fiind născut pe valea
Bârgăului, mai exact în comuna Prundu Bârgăului. În urma parcurgerii unei minime
bibliografii, am rămas plăcut surprins să aflu că și zona Bârgaielor a jucat un rol în
desfășurarea revoluției de la 1848-1849. Poate pentru multă lume numele Văii
176 Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, Revoluția de la 1848-1849 în zona regimentului grăniceresc năsăudean.
Contribuții istorice și demografice, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2003, p. 7.
177 Ibidem, p. 8.
55
Bârgaului nu spune foarte multe, iar majoritatea s-au întâlnit pentru prima dată cu
numele Bârgău sau mai bine zis cu sintagma de ‖trecătoarea Bârgaului‖ în primele pagini
ale romanului Ion, de Liviu Rebreanu. De aceea, prin prezenta lucrare, încerc să aduc în
atenție importanța Văii Bârgaului în cadrul revoluției de la 1848-1849, desfășurarea
evenimentelor, a bătăliilor, prezentarea câtorva personalități care s-au remarcat în
timpul revoluției dar și unele lucruri sau relatări mai inedite. Prin toate cele expuse mai
sus, sper și cred că voi aduce și un mic aport la îmbogățirea unei părți de istorie locală.
În altă ordine de idei, îmi propun, trecerea în revistă a câtorva evenimente din istoria
locală a comunei Prundu Bargăului, referitoare la revoluția de la 1848-1849.
Revoluția română debutează în martie-mai 1848 printr-o serie de adunări și
manifestații, cea mai importantă fiind cea de la Blaj din 3/15 mai 1848. Deși în prima
parte a anului 1848 revoluția română se concentrează mai mult în zona Munților
Apuseni spre finalul anului avem de-a face cu evenimentele revoluției și în partea
nord-estică a spațiului transilvănean. Pentru a fi mai exacți este vorba de zona Năsăud,
Bistrița și valea Bârgăului.
Primele referiri la evenimentele din anii 1848-1849 de pe valea Bârgăului vin
prin intermediul unei scrisori al preotului din satul Rusu Bârgaului, scrisoare trimisă
redactorului Gazetei de Transilvania în care se evidențiau și totodată erau amintite
pedepsele corporale la care erau supuși românii din zona Bistriței de către
revoluționarii maghiari. Tot în această scrisoare, scrisă și trimisă la data de 16
noiembrie 1848, se amintește faptul că și bârgăuanii sunt prezenți în regimentul de
graniță numărul 2 de la Năsăud.178 În general acest prim document din zona Văii
Bârgăului accentuează suferințele fizice la care sunt supuși românii, iar dorința celui
care scrie această scrisoare (rămas anonim deoarece preotul nu se semnează) este: „ca,
să se vadă cu ce și cu câte neplăceri avu nația română a se lupta în timpurile aceste critice‖.179 Se
credea că o viitoare publicare a acestei scrisori într-un organ de presă așa de important
cum era Gazeta de Transilvania putea să tragă un semnal de alarmă în privința situației
românilor din zona Bistriței. Analizând toate aceste evenimente dintr-o perspectivă
personală, aș putea spune puțin forțat faptul că această scrisoare este o primă atestare
documentară a revoluției de la 1848 în zona văii Bârgăului.
Totodată, din punct de vedere militar, principala personalitate care a marcat
evenimentele de la 1848-1849 pe valea Bârgăului a fost locotent-colonelul trupelor
imperiale Carol Urban180 (în unele documente/surse apare și sub numele de Urbeanu).
De cele mai multe ori acesta apare în memoria populației locale ca fiind cel care îi
178 Ibidem, p. 108.
179 Ibidem,p. 109.
180 Carol Urban (31 august 1802, Cracovia- 1 ianuarie 1877 Brunn) a fost locotent-colonel, din 1
decembrie 1848, comandantul regimentului grăniceresc românesc nr.2 de graniță de la Năsăud. Din 13
aprilie 1848 este comandant al regimentului de infanterie nr. 2 de la Năsăud (septembrie 1848-1850).
Din august 1849 conduce trupele austriece în cadrul brigadei generalului rus Grotenhjelm formând
avangarda acestuia. La 6 iunie 1850 este avansat general-maior păstrând funcția de comandant al
districtului militar (Ela Cosma, Dicționar al personalităților revoluției de la 1848-1849, din Banat și
Trannsilvania. Chipuri dintr-un an de neuitat., București, Editura Academiei Române, 2008, pp. 431-432).
56
alungă pe insurgenții maghiari, lucru care îi va aduce și o mare popularitate. Dar cum
ajunge Carol Urban pe valea Bârgăului?
După încercarea eșuată a colonelului Regimentului al II-lea român de graniță
de la Năsăud, a polonului Carol Urban, de a da insurgenților maghiari o lovitură la
Cluj, înțelegând și cu ce armată puternică are de a face, de la comuna Someșeni dă în
retragere spre comuna Apahida pe care o incendiază și nu se oprește pâna la Dej.181 Va
continua marșul spre Beclean unde își împarte trupa, cea condusă de Urban către
Bistrița, iar cealaltă parte către Năsăud. În tot acest timp este urmărit de trupele mult
mai numeroase ale insurgenților maghiari.182
În luna decembrie a anului 1848 retragerea trupei colonelului Urban continuă
și în scurt timp va ajunge și pe valea Bârgăului fiind urmărit de trupele revoluționarilor
maghiari. Nu va trece mult timp și acțiunile armate se vor simți în trecătoarea
Bârgăului. În cele mai multe surse pe lângă descrierea efectivă luptelor, se insistă foarte
mult pe condițiile climaterice din zona Bârgăului. Se amintește de gerul năpraznic, de
temperaturi scăzute de până la -23 de grade Celsius, condiții în care au avut loc luptele
din anul 1849 pe Valea Bârgăului. Astfel la data de 2 ianuarie 1849, în jurul orei 8
dimineața, generalul insurgenților maghiari Bem s-a apropiat cu armata sa de satele
Crainmăt și Viișoara (lângă Bistrița), întâlnind armata lui Urban poziționată în ordine
de luptă; aceasta însă s-a retras din Bistrița spre Bucovina, din cauza lipsei proviziilor și
mai ales a muniției.183 Armata lui Urban trece prin valea Bârgăului, luptându-se cu
insurgenții mai întâi la Josenii Bârgăului, apoi la Prundu Bârgăului și în sfârșit la
Mureșenii Bârgăului. Ținta principală a trupelor imperiale era ocuparea pasului Tihuța,
punct strategic în drumul spre Bucovina. Totuși, în urma atacurilor trupelor
revoluționare maghiare mult mai numeroase, Urban este nevoit să se retragă în zona
Bucovinei spre Vatra Dornei. Practic din acest moment vor începe cele mai
importante evenimente din punct de vedere militar pe valea Bârgăului, deoarece
trupele maghiare vor fi cantonate în zona localităților Mureșenii Bârgăului, Prundu
Bârgăului și Bistrița Bârgăului.184 De cele mai multe ori zona Bârgaielor, în toate
momentele importante ale istoriei era folosită ca zonă de aprovizionare sau de
staționare a trupelor.
Așadar, pentru a fi mai exacți la data de 5 februarie 1849, la ora 7 dimineața,
colonelul Urban pornește la drum spre Transilvania, cu câte o divizie de la regimentele
Sivkovich, Karl Ferdinand și de la batalionul de cordon bucovinean numărul 2,
străbătând munții într-un marș neîntrerupt de 12 ore, pe un ger de -24 de grade
Celsius, campând în aer liber într-o vale, după 3 ore de odihnă, continuă marșul toată
noaptea, în zona dintre Tiha Bârgăului și Mureșenii Bârgăului, fiind mereu în pericol
181 Nicolae Bocșan, Valeriu Leu, Revoluția de la 1848 din Transilvania în memorialistică, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2000, p. 487.
182 Ibidem, pp. 487-488.
183 Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, Contribuții documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean,
București, Editura Enciclopedică, 2006, p. 274.

184 Mircea Gelu Buta, Bistrița Bârgăului. Contribuții documentare, Cluj-Napoca, Editura Eikon, 2010, p. 100.
57
de a fi surprins de patrule inamice.185 Din acest moment putem vorbi de un anume

moment ‖0‖ al revoluției de la 1848-1849 pe valea Bârgăului, deoarece, cele 2 armate
inamice sunt la un pas de a fi puse față în față.
În seara de 5 februarie 1849 în Mureșenii Bârgăului sosieră primele sănii cu
arme și muniție ale trupelor conduse de Carol Urban. În cursul zilei următoare de 6
februarie 1849 Urban ordonă atacul, ce se va dovedi victorios, de la Mureșenii
Bârgăului, unde are loc probabil cea mai importantă confruntare armată de pe valea
Bârgăului în timpul revoluției de la 1848-1849. Condițiile au fost cele amintite mai sus
un frig pătrunzător, drum aproape impracticabil datorită zăpezii, toate acestea s-au
dovedit a fi în avantajul trupelor lui Urban deoarece trupele maghiare nu s-au putut
desfășura într-un spațiu nu foarte mare și într-un câmp de luptă aproape închis nu au
putut beneficia de avantajul numeric.
Prada de război, în urma luptei de la Mureșenii Bârgăului a fost una
considerabilă: comandantul inamic al avanpostului, 11 ofițeri, 3 campanii de infanterie
echipa de artilerie, un steag de luptă, 2 tunuri, 2 care de muniție, 74 de cai, muniție și
armament.186 Mișcarea riscantă a colonelului Urban părea să fi avut succes. Luptele
grele vor continua pe valea Bârgăului. Desfășurarea evenimentelor va continua, iar
după 2 zile de odihnă în zona văii Tureacului (zonă între localitățile Mureșenii
Bârgăului și Tiha Bârgăului) trupele lui Urban vor intra în cea mai mare și populată
comună de pe valea Bârgăului, în Prundu Bârgăului. Aici trupele lui Urban se vor lovi
de trupele maghiare ale generalului Bem, iar în comuna Prundu Bârgăului are loc lupta
de la podul Vrășmășenilor, luptă crâncenă cu mari pierderi pentru ambele tabere.187
Sursele descriu că au căzut atât români, unii dintre ei localnici, din armata lui Urban
dar și maghiari. Un episod pe care se insistă foarte mult este moartea unui comandant
de tunuri cu numele de Pampert (se pare de origine rusă) care se consideră a fi
momentul hotârâtor al luptei, deoarece în lipsa unui comandant al artileriei trupele lui
Urban sunt nevoite să se retragă din nou înspre Bucovina.
De fapt, dacă ar fi să analizăm lupta de la Prundu Bârgăului din 1849 nu are un
câștigător clar deoarece pierderile sunt mari pentru ambele tabere, doar numărul mare
al trupelor maghiare îl determină pe colonelul Urban să se retragă. Totodată este
amintită și urmărirea de către maghiari a trupelor lui Urban până în Mureșenii
Bârgăului. Tot acum întâlnim un fenomen foarte interesant în localitatea Bistrița
Bârgăului unde mulți oameni, majoritatea localnici, au intrat sau au fost forțați să intre
în decembrie 1848 în armata maghiară, după luptele din februarie 1849 (lupta de la
Mureșenii Bârgăului are cel mai mare ecou în rândul populației autohtone, datorită
victoriei lui Urban) întâlnim fenomenul dezertării, mulți soldați fugind înspre Bucovina
unde erau cantonate trupele lui Urban.
După luptele grele din iarna anului 1849 de la Mureșenii Bârgăului și Prundu
Bârgăului, lucrurile păreau să se fi calmat în zonă. Trupele maghiare vor rămâne o
185 Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, op. cit. , p. 279.

186 Ela Cosma, op. cit., p. 434.
187 Niculae Vrăsmaș, Prundu Bârgăului. O vatră străveche, volum 1, Bistrița, Editura Karuna, 2007, p. 144.
58
vreme în localitatea Prundu Bârgăului și vor construi două șanțuri cunoscute în zonă
sub numele de pătării, poate nu degeaba astăzi această zonă poartă numele de ‖Ulița
Pătăriei sau Pătăriilor‖.188 Aceste șanțuri aveau rol de apărare împotriva viitoarelor
atacuri dar se vor dovedi ineficiente, deoarece la scurt timp după februarie 1849
trupele rușești vor intra în Ardeal și îi vor învinge pe revoluționarii maghiari. În acest
context o nouă bătălie va avea loc la Prundu Bârgăului unde artileria rusească va
bombarda șanțurile de apărare ‖pătăriile‖ construite de maghiari care în acest moment
îşi vor dovedi limitele. Insurgenții maghiar vor suferi numeroase pierderi de efectiv și
vor fi alungați din zona Bârgaielor. Prin intervenția trupelor rusești se vor încheia
evenimentele de la 1848-1849 pe Valea Bârgăului.
Totuși, ce rămâne pe Bârgău în urma revoluției de la 1848-1849? Astăzi am
spune nu foarte multe, dar în unele surse este amintit ridicarea unui monument
comemorativ pentru comandatul de tunuri de origine rusă Pampert, care din păcate s-a
detoriorat și în cele din urmă a fost distrus. Însă cel mai important lucru, din punctul
meu de vedere este personalitatea marcantă a colonelului Carol Urban, care în urma
luptelor de la Mureșenii Bârgăului și Prundu Bârgăului va primi la data de 29 iulie 1849
Crucea cavalerească a Ordinului Maria Theresia. Totodată această personalitate
marcantă va coopta populația de pe valea Bârgăului în luptele contra maghiarilor: nu
de puține ori ne sunt amintiți grupul de lopătari bârgăuani care au ajutat trupele lui
Urban să-și facă drum prin zăpada din pasul Bârgăului. Ce ne rămâne însă peste ani
despre revoluția de la 1848-1849 pe valea Bârgăului este manuscrisul învățătorului și
directorului școlii prundene timp de câteva decenii: manuscrisul lui Ilarion Bosga.
Acest manuscris este considerat prima lucrare monografică despre comuna Prundu
Bârgăului. Cam în următoarele cuvinte este descrisă atmosfera de la 1848-1849 pe
Bârgău de către Ilarion Bosga: „Prundul Bârgăului este de însemnat de la răscoala ungurilor din
anul 1848 în contra Austriei și a împăratului ei Francisc Iosef I adică din războiul civil. Împăratul
pentru domolirea războiului contra ungurilor, a cerut ajutor de la împăratul Rusiei și acesta a trimis
o oaste de 200.000 de soldați, dintre care 100.000 de soldați au intrat în Ardeal pe la pasul
Bârgăului și în Prundul Bârgăului s-a întâmplat ciocnirea cu ungurii‖.189 Ilarion Bosga insistă
asupra contingentelor armatei care a trecut prin valea Bârgăului și evidențiază într-un
fel importanța acestei zone geografice, de la poalele masivului Heniu prin faptul că este
o zonă strategică și bineînțeles este cel mai scurt și accesibil drum care face legătura
între Ardeal și Bucovina.
În linii mari, aceasta a fost desfășurarea revoluției în zona mea natală, care se
înscrie prin evenimente (în special lupte/bătălii) pe harta revoluției de la 1848/1849.
Concluzionând, sperăm că prin aceste rânduri am reușit să subliniem și să evidențiezm
importanța zonei Văii Bârgăului în revoluția de la 1848, fie ea în cea mai mare parte
importanța strategică (din punct de vedere militar).
188 Ibidem, pp. 144-145.

189 Ibidem, p. 149.
59
ELEVI SÃLÃUANI ÎN PRIMELE PROMOŢII ALE GIMNAZIULUI

GRÃNICERESC NÃSÃUDEAN
The students from Salva in the first promotions
of the boundary gymnasium
Iuliu-Marius MORARIU
Abstract: The study presents the activity of the students from Salva within the first generations that
graduated the Gymnasium of Năsăud, based on unpublished documents from the Bistriţa-Năsăud County
Archives and on documents published by the Gymnasium (yearly reports and curricula). The author highlights
their scholarly performances compared to the other students and the way in which the school years in Năsăud
contributed to their subsequent life course. The role played by fellowships in stimulating their scholarly interests
it’s also underlined and the students who benefited from such fellowships from the Năsăud Border Regiment
Fund are nominated. The study represents the first research on the topic, the scholarly activity of students from
Salva in the Gymnasium of Năsăud being a subject yet untouched by historians.
Key words: Toader Pavelea, Dumitru Cristea, education, stipendium.
Gimnaziul Grăniceresc năsăudean a constituit, încă de la înființarea lui,

petrecută în data de 4 octombrie a anului 1863, un adevărat focar de cultură pentru
întreaga zonă a Năsăudului. Prin intermediul unor dascăli precum Octav Barițiu,190
Grigore Moisil,191 Ioan Papiu,192 Leon Pavelea,193 Maxim Pop194 sau Ioan Marte
Lazăr,195 școliți în marile universități ale Imperiului, care se vor remarca ulterior fie ca
personalități bisericești, fie ca dascăli de prestigiu, școala va reuși să concentreze în
jurul anilor ’70 ai secolului al XIX-lea, la doar câțiva ani de la înființare, peste o zecime
din populația alfabetizată a localității196 și va forma elita acestei zone, în ciuda
infrastructurii destul de modeste de care a beneficiat la început.197
190 Pentru mai multe informații cu privire la viața și activitatea lui, a se vedea: Sorina-Gabriela Costea,
Școala de la Năsăud. Profesori de limba română, Bistrița, Editura Charmides, 2011, pp. 19-24; Virgil Șotropa,
Nicolae Drăganu, Istoria școalelor năsăudene, Năsăud, Tipografia lui G. Matheiu, 1913, p. 332; Cf. Ioan
Ilieș, coord., Liceul ,,George Coșbuc‖ Năsăud (1863-1988) – micromonografie, s. n., Năsăud, 1988, p. 97.
191 Pentru informații cu privire la viața și activitatea lor, a se vedea: Virgil Șotropa, Nicolae Drăganu, op.
cit., pp. 329-330; Ioan Ilieș, coord., op. cit., p. 97.

192 Pentru mai multe informații, a se vedea: Virgil Șotropa, Nicolae Drăganu, op. cit., pp. 332-333;
Simona-Gabriela Costea, op. cit., pp. 25-46.

193 Pentru mai multe informații cu privire la viața și activitatea lui, a se vedea: Virgil Șotropa, Nicolae
Drăganu, op. cit., pp. 330-331.

194 Pentru mai multe informații, a se vedea: Ibidem, pp. 333-334; Simona-Gabriela Costea, op. cit., pp. 47-
58.
195 Virgil Șotropa, Nicolae Drăganu, op. cit., p. 336; Ioan Ilieș, coord., op. cit., p. 97.
196 Cf. Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, Viorel Rus, Familiile din Năsăud în anul 1869. Contribuții de
demografie istorică, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, 2010, p. 39.

197 Căci, așa cum remarcă profesorul Grigore Marțian: ,,Primul local al școlii, inaugurat la 4 octombrie 1863,
avea înfățișarea unei modeste clădiri, cu acoperiș de șindrilă, cu ferestre minuscule, prin care, cu greutate pătrundeau
razele soarelui. Și totuși, de aici, din chiliile întunecoase ale primului gimnaziu năsăudean au pornit în lume, să-și
împlinească destinul, să tragă făgașe adânci în ogorul culturii noastre naționale, intelectuali de seamă din partea locului‖.
60
Între cei patruzeci de elevi ai primei promoții (1863-1871), proveniți cu

precădere din cele 44 de sate care au constituit regimentul II de graniță,198 s-a numărat
și un sălăuan, pe nume Teodor Pavelea. Pe întreaga durată a studiilor de aici, el a avut
un comportament exemplar și o situație foarte bună la învățătură, după cum ne arată
documentele.199 Bacalaureatul l-a luat, în ciuda faptului că era bolnav în acea
perioadă200, cu calificativul „maturus cum laude‖201 și ulterior a devenit ofițer în
regimentul 17 de infanterie.202 Din păcate, a decedat destul de tânăr, după cum aflăm
de la autorii Istoriei școalelor năsăudene.203
În clasa următoare celei în care studia Teodor Pavelea, cu un an mai tânăr, se
afla un alt sălăuan, pe nume Dumitru Cristea. Ca și Teodor Pavelea și el a avut, pe
întreg parcursul perioadei de studii, calificative variind între „multumitoriu‖, „foarte
Grigore Marțian, Idei pedagogice ale școlii năsăudene și alte însemnări, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star,
2007, pp. 15-16.
198 Au existat însă și excepții. O astfel de excepție este și Grigore Pletosu, originar din Chintelnic,
localitate care nu făcea parte dintre fostele sate ce compuseseră Regimentul II de Graniță năsăudean,
dar care, apare între cei 40 de elevi și cu ocazia înființării școlii, rostește o cuvântare în numele celor 40
de elevi. Teodor Tanco, ,,Grigore Pletosu, primul critic literar al lui George Coșbuc‖, în vol. Virtus
Romana Rediviva, vol. 2 - ,,Urme peste veacuri‖, Bistrița, Comitetul de Educație Socialistă al Județului
Bistrița-Năsăud, 1974, p. 247; Ioan Lăpușneanu, ,,Grigore Pletosu‖, în vol. Dicționarul culturii și civilizației
populare al județului Bistrița-Năsăud, vol. I - ,,Țara Năsăudului‖, Ediția a II-a, ed. Ioan Seni, Cluj-Napoca,
Editura Napoca Star, 2010, p. 289; Virgil Șotropa, Nicolae Drăganu, op. cit., p. 344.
199 Serviciul Judeețan Bistrița-Năsăud al Arhivelor Naționale (în continuare SJBNAN), Fond Liceul
,,George Coșbuc‖ Năsăud, dosar nr. 3/1869, f. 1-2; Ibidem, dosar 3/1870-1871, f. 1, f. 3; ***, Reportu anuale
despre Gimnasiulu romanu greco-catholicu dein Naseudu pentru anulu scolastecu 1866/7, Gherla, Tipografia
Diocesei greco-catholice, 1867, p. 5; ***, Reportulu anuale despre gimnasiulu romanu greco-catholicu dein
Năseudu. Pentru anulu scolastecu 1867/8, Bistrița, Tipografia lui J. E. Filtsch, 1868, p. 10; ***, Reportu anuale
despre gimnasiulu romanu greco-catholicu dein Năseudu pentru anulu scolastecu 1868/9, Gherla, Tipografia
diocesei greco-catholice, 1869, p. 10; ***, Programa dela Gimnasiulu romanescu gr. catholecu de in Naseudu. Pre
anulu scolastecu 1869/70, Bistrița, Tipografia lui J. E. Filtsch, 1870, p. 34; ***, A doua Programa de la
Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr. catolicu de in Naseudu. Pre anulu scolastecu 1870/71, Bistrița,
Tipografia lui J. E. Filtsch, 1871, p. 52. An de an, calificativele care defineau performanțele sale școlare
erau fie mulțumitoriu, cu laudă, foarte mulțumitoriu, sau foarte îndestulitoriu, fapt pentru care, pe toată durata
studiilor sale aici, a fost stipendiat de către Fondurile grănicerești năsăudene, cu câte 50 de florini anual.
200 Virgil Șotropa, Nicolae Drăganu, op. cit., p. 373.
201 Cu toate acestea, el nu apare în rândul absolvenților menţionaţi de către Aurelia Dan. A se vedea:
Aurelia Dan, ,,Perioada 1863- 1918‖, în vol. Monografia Colegiului Național ,,George Coșbuc‖ din Năsăud la
150 de ani de istorie (1863-2013), ed. Alexandru Dorel Coc, Cluj-Napoca, Editura Napoca Star, 2013, p.
22. Având în vedere însă valoarea și întâietatea istorică a volumului lui Șotropa și Drăganu, vom acorda
câștig de cauză acestora.
202 ***, ,,Consemnare despre oficerii români născuţi în ţînutulu fostului alu II-lea regimentu românescu
de margine, resp. alu 17-lea de infanterie, cari au eşitu parte din institutulu militariu din Năseudu, parte
din Academia militară, precum şi din alte şcoli militare‖, în rev. Transilvania, anul XV, nr. 3-4, 1-15
Februariu, Sibiiu, 1884, p. 26; la un moment dat, după câte se pare, a trecut Carpații și a devenit ofițer în
armata română. Cf. ***, Anuarul școlii generale ,,Tiberiu Morariu‖ Salva, (ms. dactil), Salva, 1968, p. 34,
păstrat în Arhiva Școlii Generale ,,Tiberiu Morariu‖ Salva.
203 Virgil Șotropa, Nicolae Drăganu, op. cit., p 373.
61
multumitoriu‖, „cu laudă‖ sau „foarte îndestulitoriu‖,204 absolvind cu același calificativ

bacalaureatul, în anul 1872.205 Ca și el și Demetriu Cristea, despre care însă, din
nefericire, nu avem informații cu privire la viața și activitatea ulterioară, a decedat de
timpuriu.206
Cu patru ani mai tânăr decât el, Ștefan Catone a devenit și el, în anul 1868, elev
al Gimnaziului năsăudean, fiind unul dintre cei 14 tineri din clasa lui207 și numărându-
se între elevii stipendiați de către Fondurile Grănicerești năsăudene.208 Cauza care a stat la
baza numărului atât de mic al elevilor primiți în acel an pe băncile școlii din Năsăud nu
ne este cunoscută. Probabil este vorba despre exigențele crescute, sau despre un impas
financiar prin care treceau fondurile la acea vreme. De altfel, numărul lor va crește cu
timpul, ajungând în cele din urmă la 18, fie datorită repetenților din anii mai mari, fie
datorită primirii de noi elevi.
De asemenea, în anul 1869, îl găsim elev în clasa întâi pe Ioan Ștefănuțiu, aflat
și el o vreme între primii elevi din structura clasei din care făcea parte 209 și având o
evoluție frumoasă la învățătură.
Gimnaziul va cunoaște însă, în perioada de început a sa și un reprezentant ce
nu se va număra între elevii săi de frunte. Este vorba despre Teodor Zăgreanu, aflat
inițial în aceeași clasă cu Ioan Ștefănuțiu. Dacă în clasa I se va clasa între elevii buni ai
școlii,210 ulterior, din motive necunoscute, va înregistra o scădere a performanței
școlare, ajungându-se ca în clasa a II-a să rămână repetent.211 În anii următori însă,
situația lui se va redresa, el ajungând să se numere între elevii care au absolvit școala de
la Năsăud.212 Paradoxal, Zăgreanu va deveni mai cunoscut decât colegii săi mai silitori
fiind, dacă ar fi să-i dăm crezare lui Dionisie Piciu, imortalizat în paginile romanului Ion
al scriitorului Liviu Rebreanu (este vorba despre învățătorul Zăgreanu).213
Ca dascăl, Teodor Zăgreanu a predat în localitățile Prislop (azi Liviu
Rebreanu), Monor și Salva, aici rămânând până la pensionare, când a fost urmat de
204 SJBNAN, Fond Liceul ,,George Coșbuc‖ Năsăud, dosar nr. 3/1869, f. 3; Ibidem, dosar 3/1870-1871, f. 2;
***, Reportu anuale dsepre Gimnasiulu romanu greco-catholicu dein Naseudu pentru anulu scolastecu 1866/7, p. 4;
***, Reportulu anuale despre gimnasiulu romanu greco-catholicu dein Năseudu. Pentru anulu scolastecu 1867/8, p. 9;
***, Reportu anuale despre gimnasiulu romanu greco-catholicu dein Năseudu pentru anulu scolastecu 1868/9, p. 9;
***, Programa dela Gimnasiulu romanescu gr. catholecu de in Naseudu. Pre anulu scolastecu 1869/70, p. 33; ***, A
doua Programa de la Gimnasiulu publicu superiore romanescu gr. catolicu de in Naseudu. Pre anulu scolastecu
1870/71, p. 51.
206 Ibidem, p. 373.
207 SJBNAN, Fond Liceul ,,George Coșbuc‖ Năsăud, dosar nr. 3/1869, f. 1.
208 Ibidem, f. 3.
209 Ibidem, f. 3. Ibidem, dosar 3/1870-1871, f. 1, f 4.
210 Ibidem, dosar nr. 3/1869, f. 3.
211 Ibidem, dosar 3/1870-1871, f. 5.
213 Dionisie Piciu, Gavrilă Iacob, ,,Școala și dascălii ei‖, în vol. Salva – repere monografice, coord. Ana Filip,
Ioan Morariu, Bistrița, Editura George Coșbuc, 2005, p. 257.

62
Nicolae Mihăiese, un dascăl iubit, care a participat ca delegat ales și la evenimentul

Marii Uniri de la Alba-Iulia.214
Numărul maxim de elevi sălăuani în cadrul primelor promoții ale Gimnaziului
năsăudean a fost așadar, după cum s-a putut vedea, de 5. Uneori, sălăuanii aveau și
câte doi elevi într-o clasă (cum este cazul clasei în care îi regăsim pe Ioan Ștefănuțiu și
Teodor Zăgreanu), probabil ca o compensație pentru clasele în care nu aveau elevi din
localitate (dezideratul ar fi fost ca fiecare comună din cele 44 să trimită anual un elev la
școala de la Năsăud; de altfel stipendierea se făcea din Fondurile grănicerești, care erau
proprietatea comună a tuturor comunelor).215 În ciuda numărului mic, care nu depășea
proporția de 5% din numărul total de elevi, datorită faptului că aceștia erau cu
precădere tineri silitori și înregistrau rezultate bune la învățătură, reușeau să obțină un
cuantum semnificativ din totalul sumei alocate pentru burse. Astfel, de exemplu, în
anul școlar 1869-1870, 50 de florini din totalul de 555 acordați ca stipendiu de către
Fondurile grănicerești năsăudene, deci aproximativ 10%, vor reveni elevilor sălăuani, care,
ca și în anii următori și în cei anteriori, vor beneficia de stipendii variind între 12 și 50
de florini anual.
Situația din primele promoții se va menține și ulterior, când Gimnaziul va
forma elite ale intelectualității sălăuane precum academicianul Tiberiu Morariu216 și
când elevi precum cei de atunci se vor menține constant în rândurile premianților. De
exemplu, în anul 1877, sălăuanii aveau elevi în trei din primele patru clase ale școlii,
respectiv Gabriel Petri în clasa a IV-a, Ioan Dedea, în clasa a III-a și George Matei în
clasa a II-a, și toți cei trei reprezentanți ai comunei erau printre primii în ierarhia clasei
lor și beneficiau de stipendii din partea Fondurilor.217
Observăm așadar că, încă din perioada de început a Gimnaziului Grăniceresc
năsăudean, localitatea Salva s-a străduit să ofere acestei instituții elevi silitori, care vor
deveni apoi oameni recunoscuți în domeniile lor de activitate. Apreciind consecvența
lor în materie de studiu, forurile superioare, care se ocupau cu organizarea acestei
instituții și întreținerea ei, îi vor stimula, prin intermediul stipendiilor oferite.
214 ***, 1918 la Români. Documentele unirii, vol. VIII, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989,
pp. 79-80.
215 *** Regulamentele fondurilor școlastice și de stipendie din districtul Năseudului, Bistrița, Tipografia Carol
Csallner, 1897, p. 23; cf. Lazăr Ureche, Fondurile grănicerești năsăudene (1851-1918), Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2001.
216 Vezi: Tiberiu Morariu, ,,Autobiografic‖, în vol. Salva – repere monografice, coord. Ana Filip, Ioan
Morariu, Bistrița, Editura George Coșbuc, 2005, pp. 503-510; Traian Pavelea, Năsăudul - repere istorice și
culturale, Bistrița, Editura George Coșbuc, 2001, pp. 226-228 și Teodor Tanco, ,,Academia Română și
Academicienii noștri‖, în vol. Virtus Romana Rediviva, vol. V - ,,Memoria prezentului‖, Bistrița, Editura
Comitetului de cultură și educație socialistă al Județului Bistrița-Năsăud, 1984, pp. 80-81, pentru mai
multe informații biografice. El nu va fi însă singurul membru al Academiei Române originar din
localitatea Salva, însă pneumoftiziologul Leon Daniello nu se numără între absolvenții școlii năsăudene.
Cf. Idem, ,,Leon Daniello (1868-1970)‖, în Plaiuri năsăudene, Serie nouă, nr. 22, iunie, Năsăud, 2005, p.
IV; Traian Pavelea, op. cit., pp. 199-201; Teodor Tanco, ,,Academia Română și Academicienii noștri‖,
pp. 81-83.
217 SJBNAN, Fond Liceul ,,George Coșbuc‖ Năsăud, dosar 11/1877, f. 3-4.
63
POSIBILITÃŢI DE RECONSTRUCŢIE NOMINALÃ A POPULAŢIEI

ŢÃRII NÃSÃUDULUI ÎN EPOCA MODERNÃ PORNIND DE LA
REGISTRELE PAROHIALE DE STARE CIVILÃ218
Nominal reconstruction of the population of Năsăud region during the modern
era, based on the parish registers of civil status
Vlad POPOVICI
Abstract: The paper deals with the possibility of reconstructing the historical population of the
Country of Năsăud (Transylvania, Romania) during the late eighteenth, nineteenth and early twentieth
century, starting from the preserved parish registers. The first part underlines the state of research in Romanian
historical demography, the importance of reconstructing historical populations and the general features of the
envisioned sources. The main part of the paper offers an overview of the preserved parish registers for the
Country of Năsăud, analysing the actual range of possible population reconstruction for each ethnicity and
denomination. The region under study had an overwhelming Romanian population (over 90%), although
Germans (Saxons), Jews and a handful of Hungarians were also present. This particular feature, combined
with the fact that, being a border regiment area, most of the Romanians were Greek-Catholics, makes the
reconstruction attempts easier. Problems are raised by two aspects. The first one concerns the Romanian
Orthodox and the Hungarian Calvinist minorities scattered in very small communities all over the region, for
which the parish registers are badly preserved or, sometimes, completely missing. The second aspect concerns more
compact communities, like German (Catholics and Lutherans) and Jews, for which parish registers are
preserved, but only for a few decades, allowing the reconstruction of only one generation. Beside these two
problems, the time and resources-consuming character of the population reconstruction activities is also
highlighted, and the conclusions point out not only the theoretical reconstruction possibilities, but also the
necessity of involving local historians into this task, in order to ease and fasten the data entry operations from
the archive documents into the database hosted by the Centre for Population Studies at ―Babeș-Bolyai‖
University Cluj-Napoca.
Keywords: population reconstruction, parish books, Năsăud, nineteenth century,
archives
Stadiul actual al reconstrucţiei nominale a populaţiei Transilvaniei în epoca

modernă nu este foarte înaintat, deşi tradiţia studiilor româneşti de demografie istorică
a Transilvaniei coboară până în perioada interbelică, şi chiar anterior. După 1989,
crearea unei şcoli de demografie istorică la Universitatea „Babeş-Bolyai‖ Cluj-Napoca
a avut ca şi corolare publicarea recensămintelor dintre anii 1830-1941219 şi a unui
218
Acest studiu a fost realizat în cadrul proiectului GTC_34024REGEDIT – Resursă electronică pentru
gestionarea şi evidenţa surselor de demografie istorică a Transilvaniei, finanţat de Universitatea „Babeş-Bolyai‖
Cluj-Napoca.
219 Ioan Bolovan, Bogdan Crăciun, Consignatio statistico topographica singulorum in MagnoPrincipatu
Transylvaniae 1829-1831, Cluj-Napoca, PUC, 2003; Traian-Ioan Rotariu, Maria Semeniuc, Elemér Mezei,
Recensământul din 1850, Transilvania, Cluj-Napoca, s.n., 1993; Traian-Ioan Rotariu, Iulian Pah, Maria
Semeniuc, Recensământul din 1857, Transilvania, Bucureşti, Staff, 1996; Traian-Ioan Rotariu, Maria
Semeniuc, Elemér Mezei, Recensământul din 1869, Transilvania, Cluj-Napoca, PUC, 2008; Idem,
Recensământul din 1880, Transilvania, Bucureşti, Staff, 1997; Idem, Recensământul din 1890 şi recensământul
ţiganilor din 1893, Transilvania, Cluj-Napoca, PUC, 2009; Idem, Recensământul din 1900, Transilvania, vol. 1-
2, Bucureşti, Staff, 2006; Idem, Recensământul din 1910, Transilvania, vol. 1-2, Cluj, PUC, 2006; Idem,
64
număr ridicat de monografii şi sinteze, care au continuat şi extins precedentele

cercetări.220 Alături de prelungirea cercetărilor în direcţiile deja deschise, un pas firesc
spre viitor îl reprezintă iniţierea reconstrucţiei nominale a populaţiei, adică crearea unei
baze de date cuprinzând persoanele care au trăit în Transilvania în perioada
premodernă şi modernă. Astfel de demersuri reconstitutive au fost deja iniţiate în
spaţiul occidental cu câteva decenii în urmă, unele dintre ele fiind instituţionalizate şi
ajungând standarde de referinţă în domeniu, în state precum Suedia, Norvegia,
Danemarca, Olanda, Canada şi Statele Unite ale Americii.
La prima vedere, încercarea de a reconstrui nominal populaţia unei ţări sau
regiuni, întâi la nivelul indivizilor, apoi al reconstrucţiei relaţiilor de familie dintre ei,
urcând ulterior la nivel comunitar şi micro-zonal, poate părea un efort care depăşeşte
posibilităţile naţionale de cercetare şi stadiul actual al cunoaşterii în domeniu. În
realitate, în raport cu stadiul actual al cercetărilor la nivel naţional, ceea ce contează
este dezvoltarea cadrului teoretic şi instituţional necesar. Dacă „Centrul de Studiere a
Populaţiei‖ din cadrul UBB Cluj-Napoca reprezintă un puternic actor instituţional,
capabil să dezvoltă o astfel de iniţiativă, în schimb dezvoltarea cadrului teoretic şi de
referinţă are nevoie de mai multă atenţie. În acest sens, un pas important îl reprezintă
catalogarea surselor disponibile pentru activităţi de reconstrucţie a populaţiei, respectiv
acele documente care înregistrează nominal populaţia, caracteristicile socio-
demografice ale indivizilor şi relaţiile socio-familiale dintre ei.
Recensământul din 1930, Transilvania, Cluj-Napoca, PUC, 2011; Idem, Recensământul din 1941, Transilvania,
Cluj-Napoca, PUC, 2002.
220 Dintre studiile de demografie istorică atingând Ţara Năsăudului amintim, cronologic şi selectiv: Ioan
Pop, „Situaţia populaţiei din districtul năsăudean înainte de militarizare (1700-1762)‖, în Studii şi
Materiale [Târgu-Mureş], 1972, nr. 3-4, p. 223-230; Pompei Boca, „Cu privire la conscripţia grănicerilor
năsăudeni din 1763-1764‖, în Arhiva Someşană, 1973, p. 178-184 & Idem, 1975, p. 179-182; Pompei
Boca, Ion Moldovan, „Populaţia Judeţului Bistriţa-Năsăud între anii 1870-1970‖, în File de Istorie
[Bistriţa], III, 1974, p. 286-323; Pompei Boca, „Populaţia Judeţului Bistriţa Năsăud între anii 1720-
1780‖, în File de Istorie, IV, 1976, p. 295-312; Idem, „Structura etnică a populaţiei judeţului Bistriţa-
Năsăud la Recensământul din 1850-1851‖, în File de Istorie, VI, 1989, p. 150-170; Ioan Bolovan,
„Demographic Aspects in the 2nd Romanian Frontier Guard Regiment‖, în Liviu Maior, Nicolae
Bocşan, Ioan Bolovan (coord.), The Austrian Military Border. Its Political and Cultural Impact, Iaşi, Glasul
Bucovinei, 1994, p. 40-54; Idem, „Realităţi demografice în Regimentul II românesc de graniţă (sec. al
XIX-lea)‖, în Nicolae Bocşan et alii (coord.), D. Prodan - Puterea modelului, Cluj-Napoca, Fundaţia
Culturală Română, 1995, p. 182-186; Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, Revoluţia de la 1848-1849 în zona
Regimentului grăniceresc năsăudean. Contribuţii istorice şi demografice, Cluj-Napoca, Argonaut, 2003; Oana-
Ramona Ilovan, „Evoluţia demografică a comunei Maieru – între tradiţie, comunism şi tranziţia
postdecembristă‖, în Sorina Paula Bolovan, Ioan Bolovan, Corneliu Pădurean (coord.), Om şi societate.
Studii de istoria populaţiei României. Secolele XVII-XXI, Cluj-Napoca, PUC, 2007, p. 357-372; Bogdan
Crăciun, Evoluţia demografică a saşilor din Transilvania în epoca modernă, Tz. Doctorat, Cluj-Napoca,
Universitatea „Babeş-Bolyai‖, 2010; Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, Viorel Rus, Familiile din Năsăud în
anul 1869. Contribuţii de demografie istorică, Cluj-Napoca, Argonaut, 2010; Dana-Maria Rus, Căsătorie şi
recăsătorie în satele Regimentului II românesc de graniţă în perioada epocii moderne (secolul al XIX-lea), Cluj-Napoca,
Accent, 2011; Ioan Bolovan, Adrian Onofreiu, Viorel Rus, „Oraşul Năsăud în anul 1869. Contribuţii de
demografie istorică‖, în Iosif Marin Balog, Ana Victoria Sima, Ion Cârja (ed.), Specific românesc şi confluenţe
central-europene: profesorului Teodor Pavel la împlinirea vârstei de 70 de ani, Cluj-Napoca, PUC, 2012, p. 79-87.
65
Una dintre principalele categorii de surse pe care se poate baza reconstrucţia

populaţiei Transilvaniei este reprezentată de registrele parohiale de stare civilă.
Anterior anului 1895 acestea au fost unica formă de înregistrare de stare civilă din
Transilvania şi Ungaria. Începând cu respectivul an rolul lor a fost preluat de
înregistrările civile, cele două tipuri de documente (administrativ-laice şi bisericeşti)
continuând în paralel până astăzi, chiar dacă registrele parohiale şi-au pierdut caracterul
de documente oficiale în afara cadrului bisericesc.221 După 1895 cele două categorii de
surse sunt, practic, complementare. Chiar şi aşa însă, nu ne putem aştepta ca ele să
ajungă la idealul de acoperire de 100% a populaţiei – neatins nici de către cele mai
avansate baze de date de reconstrucţie nominală a populaţiei. Pe de o parte deoarece
înregistrările nu sunt întotdeauna complete (mai ales în registrele parohiale), pe de altă
parte deoarece nu toate aceste documente s-au păstrat, sau pot fi accesate. Ceea ce
intenţionăm în prezentul studiu este să evidenţiem acoperirea cronologică şi geografică
a Ţării Năsăudului pe care o oferă registrele parohiale de stare civilă păstrate la
Serviciul Judeţean Bistriţa al Arhivelor Naţionale, astfel încât pe viitor să uşurăm
identificarea celor mai potrivite micro-zone din care poate începe reconstrucţia
nominală a populaţiei.
Deşi importanţa unui astfel de demers ştiinţific este evidentă, credem că merită
subliniate principalele avantaje ale dezvoltării unei baze de date de populaţie istorică.
Desigur, fiind vorba despre o întreprindere istoriografică, raţiunea cunoaşterii cât mai
profunde a trecutului ocupă un loc de frunte, dar ea este completată de un spectru
mult mai larg de aplicaţii, care mută centrul de greutate al unui astfel de instrument
dinspre aria pur epistemologică spre cea a utilităţii sociale. Rămânând în domeniul
istoric, amintim importanţa unei astfel de baze de date pentru cercetările genealogice.
Crearea arborilor şi tablelor genealogice ar fi mult simplificată, urmând a fi realizată
într-o primă etapă de aplicaţii software conexe bazei de date, cercetătorilor revenindu-
le doar sarcina verificărilor şi corecturilor. Reconstituirile genealogice vor deveni astfel
mult mai facile pentru spaţiul rural românesc, ceea ce va conduce la o mai bună
înţelegere a modelelor de înrudire şi a rolului lor în context socio-economic. În acest
fel, cercetările în domeniul etnologiei, antropologiei şi sociologiei vor avea masiv de
câştigat. Luând în considerare faptul că multe dintre particularităţile societăţii
româneşti (în special ale lumii rurale) persistă chiar şi după două procese disruptive
majore (sistemul comunist, respectiv globalizarea tot mai accelerată), posibilitatea unei
cunoaşteri atât de detaliate ar permite urmărirea evoluţiei unor tradiţii, atitudini şi
fenomene în durată lungă, timp de aproape un secol şi jumătate, sau chiar mai mult.
Trebuie amintite şi multitudinea de analize care ar deveni posibile pornind de la un
astfel de instrument, în varii câmpuri de cercetare ale ştiinţelor sociale: studii privind
structura profesională, migraţia, ascensiunea socială pe parcursul generaţiilor, sistemul
moştenirii bunurilor etc.
Mai importante însă ni se par aplicaţiile unei baze de date istorice de populaţie
în domeniul ştiinţelor medicale şi al ştiinţelor eredităţii. Sursele epocii înregistrează
cauza morţii, iar uneori chiar bolile, infirmităţile sau diformităţile. O perspectivă de
221 Sorina Paula Bolovan, Familia în satul românesc din Transilvania, Cluj-Napoca, PUC, 1999, p. 67-75.
66
ansamblu asupra acestui tip de informaţie poate releva aspecte precum riscuri sporite
la declanşarea unor boli într-o anumită microzonă, predispoziţii la transmiterii unor
boli ereditare şi/sau congenitale, predispoziţii familiale la afecţiuni cronice etc. Din
acest punct de vedere, relaţionarea unei baze de date de populaţie istorică cu informaţii
medicale contemporane poate reprezenta un important sprijin adus politicilor
regionale de sănătate publică. Desigur, astfel de perspective par îndepărtate, dar odată
creată o bază de date de populaţie istorică dezvoltarea proiectelor şi atragerea
fondurilor necesare vor fi mult facilitate.
Existenţa unei baze de date de populaţie istorică va stimula, cu siguranţă,
interesul publicului larg pentru recuperarea istorie familiale şi prin aceasta angrenarea
societăţii civile într-un act cultural. Valenţele creşterii interesului pentru astfel de
activităţi sunt multiple, de la dezvoltarea personală prin cunoaştere, la modelarea
atitudinii faţă de alteritate. Conştientizarea dimensiunii istorice a convieţuirii într-un
spaţiu multicultural, identificarea relaţiilor interetnice şi interconfesionale în trecut,
descoperirea unor forme ale alterităţii astăzi aproape dispărute (populaţia evreiască, de
exemplu), sunt tot atâtea aspecte care vor fi influenţate pozitiv prin interacţiunea
publicului larg cu informaţia istorică. Iar această interacţiune trebuie să înceapă la nivel
familial, acolo unde şi curiozitatea şi necesitatea cunoaşterii sunt maxime.
O problemă importantă într-un studiu privind Ţara Năsăudului este
reprezentată de circumscrierea geografic-administrativă a acestei entităţi. Cea mai
recentă monografie a zonei (urmând modelul interpretativ promovat de profesorul
clujean P. Cocean) ne îndeamnă să nu ne oprim la graniţele istorico-administrative, ci
să luăm în considerare întregul ansamblu de caracteristici a căror sumă oferă
consistenţă conceptului de „Ţară‖.222 Prin urmare, în prezentul articol ne vom raporta
la Ţara Năsăudului aşa cum este ea circumscrisă de O.-R. Ilovan, incluzând o mare
parte din zona nordică a fostului regiment de graniţă, dar extinzându-se şi spre vest în
limitele spaţiului mental identificat de autoare.223 Fără a intra în amănuntele
modificărilor succesive petrecute de la înfiinţarea regimentelor de graniţă şi până la
reforma administrativă din 1876, menţionăm doar că Ţara Năsăudului, în această
formulă, suprapune complet subdiviziunea administrativă Năsăud din comitatul
Bistriţa-Năsăud, aproape complet Radna224 din acelaşi comitat, parţial Beclean225 din
comitatul Solnoc-Dăbâca, şi o localitate din plasa Dej a acestui din urmă comitat.226
222 Oana-Ramona Ilovan, Ţara Năsăudului. Studiu de geografie regională, Cluj-Napoca, PUC, 2009, p. 25.
223 Astfel circumscrisă, Ţara Năsăudului cuprindea în anul 2005 un număr de 78 localităţi, dintre care 2
oraşe şi 58 de comune, detaliate în Ilovan 2009, 283. În perioada „lungului secol al XIX-lea‖ acelaşi
teritoriu cuprindea doar 53 de localităţi, dintre care 27 făceau parte din regimentul de graniţă.
224 Mai puţin localităţile Coşna şi Cârlibaba Nouă (Ludwigsdorf, Lajosfalva), care fac astăzi parte din
judeţul Suceava. De altfel, cele două localităţi sunt în mod evident integrabile microzonelor din regiunea
administrativă actuală, datorită proximităţii geografice faţă de Poiana Stampei şi Dorna Candreni,
respectiv Cârlibaba.
225 Localităţile: Perişor, Căianu Mic, Căianu Mare, Dobric, Dobricel, Dumbrăviţa, Spermezeu,
Păltineasa, Sita, Chiuza, Mireş, Piatra, Săsarm, Târlişua, Agrieş, Borleasa.

226 Ciceu-Poieni.
67
Din punct de vedere al structurii etno-confesionale a Ţării Năsăudului în epoca

modernă, Tabelele 1 şi 2 infra oferă o imagine de ansamblu, pe diviziuni
administrative, la sfârşitul secolului al XIX-lea.227
Tabel 1. Structura etnică a Ţării Năsăudului la 1890:

Lb. maternă
Plasa Română Germană Maghiară Alta Total
declarată228
Năsăud 20261 1599 927 266 23053
Radna (parţial) 19296 516 841 341 20994
Beclean (parţial) 10507 324 183 357 11371
Total 50064 2439 1951 964 55418
% 90,34 4,4 3,52 1,74 100
Tabel 2. Structura confesională a Ţării Năsăudului la 1890:

Plasa Conf. Gr.-Cat. Ort. Cat. Ev.-L. Ref. Izr. Alta Total
Năsăud 20431 51 250 83 712 1520 6 23053
Radna (parţial) 19243 80 1041 84 61 481 4 20994
Beclean (parţial) 7919 2593 135 0 134 590 0 11371
Total 47593 2724 1426 167 907 2591 10 55418
85,88 4,91 2,57 0,31 1,64 4,67 0,02 100
Se poate observa că populaţia românească însumează peste 90% din total:

50.064 persoane conform structurii etnice, limba maternă fiind definită ca „limba pe care
recenzatul o vorbeşte în mod curent‖ şi nu ca „limba mamei‖. Din acest motiv nu avem o
populaţie israelită în tabelul etnic, ci doar în cel confesional, deşi evreii formau,
procentual, al doilea grup etnic al zonei, fiind împărţiţi în Tabelul 1 între vorbitorii
„materni‖ de maghiară şi germană. Ei sunt urmaţi de germani, maghiari şi un grup de
aproape 1.000 persoane de alte naţionalităţi, marea majoritate de origine slavă. Din
punct de vedere confesional, zona este dominată de greco-catolici, urmaţi la relativă
egalitate de ortodocşi şi izraeliţi, apoi de catolici, reformaţi şi luterani. Numărul
unitarienilor şi al celor de alte religii şi confesiuni este insignifiant.
Pornind de la această structură etno-confesională, devine evident că orice efort
de reconstrucţie nominală a populaţiei Ţării Năsăudului trebuie să aibă în vedere în
primul rând comunităţile greco-catolice, apoi cele ortodoxe, izraelite, catolice,
reformate şi luterane. Tabelul 3 prezintă situaţia prezervării registrelor parohiale de
stare civilă pentru întreaga zonă studiată. Lipsa confesiunii luterane se datorează
faptului că nu există nici un registru parohial evanghelic păstrat pentru Ţara
Năsăudului, deşi comunităţi luterane de dimensiuni restrânse existau în Năsăud,
Rodna, Romuli, Salva, Şanţ şi Telciu.
227 Sursa calculelor: Varga E. Árpád, Erdély etnikai és felekezeti statisztikája, consultată pe site-ul
http://www.kia.hu, la 08.05.2014.
228 Definită ca limba pe care recenzatul o vorbeşte în mod curent, nu ca limba mamei.
68
Pentru populaţia greco-catolică a zonei reconstrucţia ar trebui să fie relativ

facilă, deoarece sunt puţine localităţi care nu beneficiază de serii de registre pentru
toate trei tipurile de evenimente, pe perioadă de cel puţin 70-80 de ani. Comunităţile
greco-catolice din Feldru, Ilva Mare, Maieru, Poiana Ilvei, Şanţ şi Zagra beneficiază
chiar de registre acoperind sfârşitul secolului al XVIII-lea. În alte localităţi seriile de
registre încep doar din anii 1858-1859, şi atunci probabil ca urmare a prevederilor mai
coercitive ale codului civil austriac.229 Din fericire, pierderile registrelor parohiale de
stare civilă în timpul revoluţiei din 1848 par a nu fi fost foarte mari. Chiar şi în acele
cazuri în care registrele lipsesc, există posibilitatea ca populaţia să fi fost înregistrată la
alte localităţi: spre exemplu populaţia greco-catolică din Jidoviţa este posibil să se
regăsească în registrele din Cepari sau Dumitra. Un alt tip de situaţie este cea de la
Perişor, unde au avut loc treceri interconfesionale în masă, astfel că populaţia se
regăseşte în mare măsură în seriile complete ale registrelor ortodoxe.
În cazul populaţiei ortodoxe situaţia surselor este mai precară, cu excepţia
câtorva comunităţi compacte (Ciceu-Poieni, Dobricel, Dumbrăviţa, Perişor). În a doua
jumătate a secolului al XIX-lea români ortodocşi sunt semnalaţi de recensăminte în
mai multe comune din Ţara Năsăudului, însă dispersaţi şi prea puţini pentru a forma
comunităţi proprii (Feldru, Ilva Mare, Maieru, Rodna, Romuli, Spermezeu, Sita, Şanţ,
Târlişua, Agrieş, Telciu, Bichigiu, Zagra). Abia după 1900 numărul lor ajunge la câteva
zeci în fiecare comună. Chiar şi la Năsăud comunitatea ortodoxă avea sub 100 membri
înainte de 1918. Situaţia demografică şi lipsa registrelor pentru Năsăud conduc la
situaţia în care românii ortodocşi din afara comunelor compacte rămân a fi identificaţi
prin intermediul altor surse.
Şi mai slab păstrate sunt registrele parohiale ale comunităţilor evreieşti. Chiar şi
în Jidoviţa, localitate cu populaţie majoritar evreiască (peste 80%), sursele acoperă doar
pentru botezuri o perioadă mai mare de 50 de ani. Populaţia evreiască era răspândită
pe tot arealul Ţării Năsăudului, dar registrele de stare civilă au rămas concentrate în
centrele comunitare (Năsăud, Rodna Veche), inclusiv în cele limitrofe zonei studiate
(Beclean, Bistriţa). Cu mici excepţii, situaţia demografică a evreilor din Ţara
Năsăudului poate fi recuperată şi studiată doar pentru 10-30 ani, în a doua jumătate a
secolului al XIX-lea.
Mare parte din populaţia catolică a regiunii poate fi identificată, pentru o
perioadă de circa patru decenii (1857-1895), în registrele comunităţii din Năsăud.
Pentru comunităţile din Chiuza, Căianu Mic şi Dobric s-au păstrat de asemenea
registre, dar fragmentar. Populaţia catolică surprinsă de recensăminte în alte localităţi
este foarte dispersată şi de regulă puţin numeroasă (sub 20 persoane). Este posibil să
apară şi aceasta, ocazional, în registrele comunităţilor compacte.
O situaţie relativ similară caracterizează comunităţile reformate. Sursele sunt
concentrate în câteva centre (Năsăud, Nimigea de Jos, Blăjenii de Jos) care acoperă
aproape întreaga zonă. În afara lor, populaţia reformată surprinsă de recensăminte este
dispersată şi similară cantitativ celei catolice. Cu toate acestea, raportat la numărul
Sorina Bolovan, Ioan Bolovan, „Registrele parohiale de stare civilă din Transilvania – Izvoare de
229
demografie istorică‖, în Revista Arhivelor, I, 1995 (seria III), nr. 1-2, p. 49-50.
69
membrilor acestei confesiuni, registrele permit o reconstrucţie mult mai bună decât în
cazul romano-catolicilor.
Per ansamblu, se poate concluziona că posibilităţile de reconstrucţie a
populaţiei Ţării Năsăudului în epoca modernă, pornind de la registrele parohiale, sunt
destul de ample, situaţia favorabilă datorându-se caracterului predominant românesc al
zonei şi păstrării documentelor pentru marea majoritate a parohiilor greco-catolice.
Cele mai mari probleme de reconstrucţie sunt ridicate de populaţia israelită, pe fondul
absenţei seriilor de înregistrări parohiale de stare civilă, în acest caz, ca şi pentru
completările zonelor geografice sau cronologice rămase neacoperite pentru alte
confesiuni, fiind nevoie de apelul la alte categorii de surse (liste de recrutare, liste de
impozite etc.)
Tabel nr. 3. Situaţia prezervării registrelor parohiale de stare civilă pentru Ţara
Năsăudului:230
Legenda
xxxx-xxxx Registre acoperind perioade peste 50 de ani
xxxx-xxxx Registre acoperind perioade sub 50 de ani
Nu există populaţie de confesiunea respectivă
Există populaţie de confesiunea respectivă dar nu există registre
Confesiune Greco-Catolici Ortodocşi Catolici Reformaţi Izraeliţi

Loc./Tip B C D B C D B C D B C D B C D
Năsăud 1859- 1831- 1811- 1808- 1893- 1857- 1857- 1857- 1848- 1868- 1867- 1885- 1885- 1885-
1895 1930 1921 1867, 1930 1895 1895 1895 1940 1949 1938 1895 1894 1894
1893-
1922
Jidoviţa 1857- 1857- 1857- 1848- 1868- 1867- 1837- 1860- 1885-
1895 1895 1895 1940 1949 1938 1895 1894 1894
Liviu 1858- 1858- 1858- 1885- 1852-
Rebreanu 1939 1949 1922 1894 1886,
(Prislop) 1885-
1894
Luşca 1858- 1858- 1858- 1857- 1857- 1857- 1885- 1885-
1930 1911 1936 1895 1895 1895 1895 1894
Sângeorz 1810- 1810- 1810- 1885 1885- 1885 1885-
Băi 1909, 1830, 1899, 1895 1895
1930- 1840- 1930-
1943 1911, 1942
1930-
1943
Căianu 1829- 1834- 1829- 1877- 1852-
Mic 1950 1877, 1904 1950 1884
1879-
1952
Căianu 1858- 1858- 1858- 1852-
Mare 1951 1879, 1890, 1884
1881- 1893-
1950 1926
Ciceu- 1821- 1823- 1823- 1852-
Poieni 1952 1950 1950 1884
Dobric 1858- 1858- 1858- 1857- 1857- 1857- 1852- 1864- 1864-
1951 1950 1940 1872 1876 1876 1884 1871 1871
230 Conform inventarului Colecţiei Registrelor Parohiale de Stare Civilă aflate la Serviciul Judeţean
Bistriţa al Arhivelor Naţionale. Porţiunile marcate integral cu gri indică lipsa confesiunilor respective din
localităţi. Trebuie să precizăm că acest studiu porneşte doar de la inventarul Colecţiei de registre de stare
civilă aflată în păstrarea SJBNAN, astfel că datele din tabel pot diferi, în unele cazuri, de realitatea din
registre. De asemenea, tabelul menţionează limitele cronologice acoperite de registre, dar nu sunt puţine
cazurile în care perioadele acoperite de acelaşi tip de registre se suprapun, deoarece înregistrările nu se
efectuau întotdeauna la timp. Pentru un interval cronologic de un secol pot exista între 3-7 registre, în
funcţie de dimensiunile comunităţii. Este posibil, de asemenea, ca printre registrele de căsătorie să se
afle şi registre de logodnă (buna învoială), deşi nu sunt marcate ca atare în inventar.
70

Dobricel 1823- 1869- 1823- 1889- 1889- 1889-
1890, 1952 1952 1922 1921 1921
1892-
1952
Dumbrăviţa 1844- 1844- 1852-
1878, 1923 1928
1880-
1896
Chiuza 1827- 1827- 1827- 1857- 1857- 1857- 1863- 1863- 1863- 1852-
1950 1868, 1920 1872, 1876, 1876, 1889 1889 1889 1884
1873- 1870- 1870- 1870-
1927 1946 1895 1950
Mireş 1858- 1858- 1858- 1780- 1781- 1863-
1871, 1910 1910 1889 1889 1889
1873-
1905,
1910-
1950
Piatra 1828- 1833- 1827- 1845- 1845- 1845- 1852-
1950 1950 1838, 1922 1871, 1871, 1884
1858- 1889- 1889-
1950 1921 1921
Săsarm 1858- 1851- 1858- 1852-
1906 1877, 1871, 1884
1881- 1877-
1896 1933
Coşbuc 1911- 1858- 1858- 1885- 1885-
(Hordou) 1950 1881, 1950 1895 1894
1884-
1911,
1938-
1950
Feldru 1769- 1770- 1772- 1857- 1857- 1857- 1848- 1868- 1867- 1885-
1906 1913 1806, 1895 1895 1895 1940 1949 1938 1895
1858-
1895
Nepos 1813- 1813- 1813- 1857- 1857- 1857- 1848- 1868- 1867-
(Vărarea) 1931 1911 1911 1895 1895 1895 1940 1949 1938
Ilva Mare 1787- 1780- 1772- 1885 1837- 1860- 1880
1808, 1806, 1806, 1884 1895
1814- 1813- 1813-
1943 1833, 1858,
1858- 1876-
1967 1850
Ilva Mică 1858- 1875- 1858- 1848- 1868- 1867- 1885- 1885-
1945 1914, 1914 1940 1949 1938 1895 1895
1917-
1924
Leşu 1800- 1823- 1823- 1885 1885-
1904 1905 1882 1895
Măgura 1809- 1809- 1809- 1885 1885- 1885-
Ilvei 1890, 1927 1876, 1894 1895
1908- 1888-
1935 1900,
1925-
1941
Maieru 1769- 1770- 1770- 1885 1885- 1885
1807, 1807, 1828, 1894
1828- 1851- 1840-
1936 1929 1945
Nimigea 1824- 1824- 1824- 1857- 1857- 1857- 1780- 1781- 1780- 1885- 1885- 1885-
de Jos 1952 1856, 1923 1895 1895 1895 1944 1944 1944 1895 1894 1895
1858-
1884
Floreşti 1824- 1824- 1824- 1863- 1863- 1863- 1852- 1885-
1903 1870, 1919 1889 1889 1889 1884 1895
1880-
1927
Mintiu 1855- 1858- 1802- 1885- 1885- 1885-
1952 1952 1936, 1895 1894 1894
1948
Mititei 1802- 1810- 1809- 1885- 1885-
1937 1937 1836, 1895 1895
1838-
1936
Mocod 1805- 1806- 1841- 1885- 1885-
1929 1950 1912 1895 1894
Mogoşeni 1824- 1825- 1824- 1885-
1952 1952 1950 1895
Nimigea de 1883- 1857- 1857- 1857- 1885- 1885- 1885-
Sus 1950 1895 1895 1895 1895 1894 1895
71

Tăure 1858- 1858- 1858- 1885-
1891, 1952 1952 1895
1896-
1951
Parva 1809- 1818- 1808- 1885- 1885-
(Lunca 1950 1950 1950 1895 1894
Vinului)
Poiana 1769- 1769- 1769- 1895 1885-
Ilvei 1870, 1844, 1839, 1895
(Sâniosif) 1896- 1858- 1845-
1950 1929 1895,
1897-
1950
Rebra 1834- 1835- 1814- 1885-
1952 1952 1952 1895
Rebrişoara 1858- 1858- 1858- 1857- 1857- 1857- 1848- 1868- 1867- 1885- 1885-
1941 1933 1904 1895 1895 1895 1940 1949 1938 1895 1895
Rodna 1808- 1805- 1808- 1856- 1862- 1872- 1848- 1868- 1867- 1885- 1885 1885-
1908 1908 1908 1890 1911 1890 1940 1949 1938 1895 1895
Romuli 1808- 1818- 1806- 1857- 1857- 1857- 1848- 1868- 1867- 1885- 1885- 1885-
(Strâmba) 1943 1968 1836, 1895 1895 1895 1940 1949 1938 1895 1894 1895
1857-
1932
Runcu 1867- 1858- 1858-
Salvei 1950 1912 1910
Salva 1858- 1858- 1858- 1848- 1868- 1867- 1885- 1885- 1885-
1941 1934 1918 1940 1949 1938 1895 1894 1895
Spermezeu 1858- 1858- 1858- 1852-
1887, 1907 1885 1884
1910-
1929
Păltineasa 1827- 1859- 1827- 1852-
1939 1904, 1939 1884
1906-
1907
Sita 1853- 1858- 1858- 1852-
1907 1907 1887 1884
Şanţ 1783- 1783- 1783- 1885
(Rodna 1907, 1807, 1884
Nouă) 1915- 1816-
1943 1939
Târlişua 1859- 1859- 1859-
1952 1952 1952
Agrieş 1858- 1858- 1858- 1852-
1952 1950 1951 1884
Borleasa 1921- 1878- 1874- 1852-
1952 1951 1952 1884
Telciu 1809- 1811- 1808- 1857- 1857- 1857- 1848- 1868- 1867- 1885- 1885-
1857, 1856, 1891 1895 1895 1895 1940 1949 1938 1895 1895
1869- 1858-
1906 1912
Bichigiu 1808- 1808- 1807- 1885- 1885-
1856, 1841, 1947 1895 1895
1859- 1859-
1952 1946
Zagra 1784- 1808- 1808- 1885-
1942 1918 1871 1895
Alunişul 1858- 1858- 1858- 1851-
(Găureni) 1931 1925 1931 1885
Perişor 1833- 1829- 1813- 1852-
1950 1950 1950 1884
Poienile 1816- 1808- 1808- 1885-
Zagrei 1847, 1847, 1870, 1895
1858- 1858- 1900-
1950 1849 1950
Suplai 1829- 1828- 1828-
1949 1950 1950
Reconstrucţia populaţiei este o activitate migăloasă şi cronofagă, care necesită

colaborarea între istorici, demografi, sociologi şi informaticieni. Principiile de bază ale
acestei activităţi au fost standardizate în timp, ajungându-se la crearea unor manuale de
bune practici, care să asigure uniformitatea introducerii datelor chiar dacă ele sunt
transcrise de persoane care nu au comunicat niciodată între ele.231
O foarte utilă sinteză a bunelor pratici în dezvoltarea bazelor de date de populaţie în: Kees
231
Mandemakers, Lisa Dillon, „Best Practices with Large Databaseon Historical Populations‖, în Historical
72
Pentru a se ajunge la marile baze de date este nevoie, însă, în prima fază, de
transcrierea documentelor şi introducerea lor într-un format electronic, care să poată fi
ulterior prelucrat de informaticieni. Această primă etapă conduce la formarea „bazei
de date conţinând sursele‖, adică acea bază de date în care informaţia este introdusă
exact aşa cum apare în documentul original, fără nici cea mai mică modificare. Acolo
unde transcriptorul consideră că este necesară semnalarea unor situaţii speciale sau
erori în sursă, observaţiile nu trebuie să interfereze cu corpul textului transcris, ci
trebuie să apară separat, de preferat într-un alt document. Este vital ca transcrierea să
respecte fidel textul documentului, excluzând orice actualizări ale formelor lexicale,
îndreptarea greşelilor de ortografie, punctuaţie, a antroponimelor sau toponimelor
greşite etc. Documentul astfel transcris trebuie să fie o copie „fotografică‖ a
documentului de arhivă. Motivaţia acestei reguli este una dublă: pe de o parte trebuie
eliminată posibilitatea oricărei intervenţii contemporane care ar altera textul istoric; pe
de altă parte, cei care organizează baza de date trebuie să aibă permanent acces la
forma originală a documentului în format electronic, deoarece ei trebuie să organizeze
sistemul de codare prin intermediul căruia datele din zeci de mii de registre urmează a
fi înţelese şi interpretate unitar de către programele informatice. O variantă a „bazei de
date conţinând sursele‖ trebuie păstrată ca atare, pentru a permite verificări ulterioare,
în timp ce o copie a acesteia urmează să fie uniformizată şi standardizată. Deoarece un
specialist standardizează şi uniformizează munca a zeci sau chiar sute de transcriptori,
este vital pentru el să aibă permanent la dispoziţie „copia fotografică‖ în format
electronic a fiecărui document transcris.
Fie că este remunerată prin intermediul unor finanţări ştiinţifice naţionale
(Suedia, Norvegia, Olanda, Canada), fie că se bazează pe aportul voluntar al istoricilor
(Danemarca), transcrierea informaţiei presupune din partea transcriptorului
competenţe paleografice, o cât mai bună cunoaştere a perioadei istorice şi, cel mai
important, disponibilitatea de a îşi însuşi un set de reguli şi disciplina necesară
respectării lor. Cum în România nu există încă finanţări naţionale pentru un astfel de
proiect, modelul danez rămâne cel mai potrivit. Dacă în fiecare localitate s-ar găsi un
profesor, preot, învăţător sau orice altă persoană cu pregătire şi disponibilitate de a se
ocupa de transcrierea celor câteva registre păstrate în arhive, atunci cel puţin prima
componentă a bazei de date, cea conţinând sursele, ar avansa foarte repede. O serie de
exerciţii preliminare şi comunicarea constantă cu un specialist sunt cerinţe sine qua non,
înainte de începerea oricărei activităţi mai ample de transcriere.
Pornind de la bunele practici enunţate în literatura internaţională de specialitate
şi luând în considerare specificul surselor şi situaţia generală a ştiinţei istorice în
România, oferim mai jos câteva reguli de bază pentru oricine doreşte să înceapă o
astfel de activitate:
1. Contactarea specialiştilor în demografie istorică din cadrul Centrului de Studiere a
Populaţiei, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, pentru a verifica dacă localitatea
Methods. A Journal of Quantitative and Interdisciplinary History, Winter 2004, Volume 37, no. 1 consultat la
adresa: http://www.tandfonline.com/doi/abs/10.3200/HMTS.37.1.34-38. Cu toate acestea, realităţile
locale şi stadiul cunoaşterii în domeniu impun pentru ţara noastră adaptarea unora dintre paşii
preliminari menţionaţi în respectivul set de bune practici.
73
pentru care se doreşte iniţierea transcrierii a fost sau nu cercetată, care este stadiul
prezervării surselor şi dacă există deja copii fotografice digitale ale surselor în arhiva
CSP.
2. Desfăşurarea unor exerciţii de transcriere, pornind de la manualul de bune-practici
pus la dispoziţie de CSP şi cu verificarea documentelor de către specialişti din cadrul
instituţiei.
3. Activitatea propriu-zisă de transcriere.
3.1. Asigurarea că modelul electronic folosit permite integrarea întregii informaţii
prezente în registrele parohiale de stare civilă. Dacă transcrierea se efectuează într-un
editor de text (de ex. Word) este de preferat să se creeze un tabel care să respecte fidel
structura sursei. Dacă transcrierea se efectuează direct într-o bază de date aceasta
trebuie să permită integrarea tuturor informaţiilor din surse.
3.2. Transcrierea fidelă a textului surselor, cu respectarea lexicului, ortografiei şi
punctuaţiei originale, fără nici un fel de actualizări, corecturi, modificări, adăugiri sau
eliminări.
3.3. Semnalarea oricăror probleme, nelămuriri, inadvertenţe etc. într-un fişier
electronic distinct.
3.4. Menţinerea permanentă a contactului cu cercetătorii din cadrul CSP, dialogul
constant, semnalarea oricăror nelămuriri sau dificultăţi, implementarea soluţiilor
oferite. Există posibilitatea reală ca anumite tipuri de probleme legate de transcriere să
fi fost deja întâlnite de către alţi transcriptori şi să existe soluţii standardizate, care să
ajute la uniformizarea ulterioară a informaţiei din bazele de date.
3.5. Crearea, la sfârşitul fiecărei şedinţe de transcriere, a unei copii a fişierului
electronic, distinctă de fişierul aflat în lucru, pentru a asigura prezervarea graduală a
informaţiei în eventualitatea apariţiei oricăror probleme tehnice sau erori umane care
ar duce la deteriorarea fişierului aflat în lucru. Se recomandă păstrarea copiilor pe
medii de stocare portabile (USB, HDD) sau on-line.
Respectarea acestor norme, cu acordarea unei atenţii deosebite punctelor 2 şi
3.1-3.3, poate asigura realizarea unor transcrieri de calitate, utile din punct de vedere al
informaţiei istorice şi uşor de transferat într-o bază de date globală.
La final trebuie ridicată şi problema utilităţii unei astfel de activităţi din punct
de vedere al transcriptorului. Transcrierea registrelor parohiale de stare civilă este
bineînţeles folositoare celor care organizează baza de date de populaţie istorică şi se va
reflecta în rezultatele ştiinţifice din domeniu, dar este ea utilă şi transcriptorului,
dincolo de satisfacerea curiozităţii personale, sau a unui imbold pur cognitiv?
Răspunsul este pozitiv. În primul rând, transcrierile valide ale unor astfel de surse îi
conferă autorului statutul de colaborator şi contribuitor al proiectului major, fiind
astfel recunoscută implicarea sa într-o activitate ştiinţifică de performanţă. Bogăţia
informaţională a registrelor parohiale de stare civilă poate reprezenta punctul de
pornire al unei monografii locale, fundamentul unui studiu demografic amănunţit
asupra comunităţii, suportul unor lecţii de istorice locală, material pentru un muzeu
local. În măsura implicării adecvate a altor factori sociali şi administrativi, cunoaşterea
conţinutului acestor surse poate fi folosită pentru educarea comunitară şi pentru
modelarea coeziunii comunitare prin raportare la trecut, prin conştientizarea amprentei
74
istorice pe care fiecare persoană, indiferent de statutul social din timpul vieţii, o lasă în
urma sa.
75
LOCALITATEA SALVA (JUDEŢ BISTRIŢA-NÃSÃUD) ÎNTRE ANII 1869-

2002. STUDIU DEMOGRAFIC
Demographic study of the township of Salva (Bistriţa-Năsăud county) between
1869-2002
Vasilica-Augusta GÃZDAC
Abstract: In this chapter we have tried to present the data that we had available a demographic
study of the population history of the village Salva,region Bistrita-Năsăud over a longer period of aprox.132
years. The statistical data we took the Transylvanian censuses from 1869 (the text of the study I will use
1870), 1900.1930 and some data provided by the village hall Salva, and other bibliographic sources.
Key words: demographic, population, censuses, number, statistics.
Prin prezenta lucrare am încercat să prezint pe baza datelor pe care le-am avut
la dispoziţie un studiu demografic despre istoria populaţiei din localitatea Salva,
judeţul Bistriţa–Năsăud, în decursul unei perioade mai lungi de aproximativ 132 de ani.
Datele statistice le-am luat din recensămintele populaţiei din Transilvania din 1869 (în
textul studiului am să utilizez anul 1870), 1900, 1930, dar şi unele date puse la
dispoziţie de Primăria Salva, surse bibliografice.
Localitatea Salva este atestată documentar din anul 1245 împreună cu alte sate
din Valea Rodnei,232 dar din punct de vedere demografic avem date mult mai târziu
sau, dacă există, nu am ajuns să le cunoaştem.
Într-o conscripţie din 1725, care este cel mai vechi document, Salva apare cu
un număr de 182 de familii, aproximativ 870 de locuitori233 şi un număr de 7 preoţi.
În 1750, s-a făcut o conscripţie amănunţită: numărul gospodăriilor, starea economică a
fiecărei gospodării, pământul ce-l posedă şi cu ce-l însămânţează, numărul de animale
ce-l posedă, impozitele etc. Ceea ce nu reiese din această conscripţie este numărul de
membri al fiecărei familii, ci sunt consemnate numai numărul de familii.
În conscripţia din 1761, apar 231 de familii cu aproximativ 1155 de persoane.
În anul următor, 1762, sunt 246 familii cu o diferenţă în plus de 15 familii faţă de anul
precedent şi cu aproximativ 1200 de persoane.
Conscripţia din 1763-64 este făcută cu ocazia militarizării satelor de pe Valea
Rodnei. În această conscripţie se specifică din ce corp de armată făcea parte capul
familiei. Se mai menţionează pe lângă starea materială a fiecărui cap de familie şi
menţiunea de a fi apt, sau nu, pentru serviciul militar. Din aceste documente reiese că
în afară de câteva familii de ţigani, toţi locuitorii satului erau români. După înfinţarea
graniţei, evreii şi armenii nu au voie să stea pe teritoriul satelor militarizate decât 12
ore. Se constată un număr de 262 de familii româneşti, 4 familii de ţigani şi 6 familii de
preoţi care erau scutiţi de impozite.234
232 Victor Onișor, Istoria dreptului român pentru anul I al facultăţii de drept, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 1925,
p. 191.
233 Numărul locuitorilor l-am calculat înmulțind numărul familiilor cu 5.
234 Arhivele Naționale, Direcția Județeană Bistrița, Conscripţia din 1763-1764, Inventar Berger, IVA-2356.
76
Acestea sunt datele preliminare care nu vor face obiectul nostru de cercetare în
acest studiu. Vor pregăti cititorul în privinţa evoluţiei numerice a populaţiei din
localitatea Salva pe parcursul a 132 de ani, perioada 1869235-2002. Încă de la început
vreau să precizez că am utilizat anul 1870 pentru datele recensământului din 1869, în
mai multe tabele, figuri.
Potenţialul demografic se analizează prin componentele sale calitative atât prin
evoluţia numerică, dinamică, precum şi prin structura populaţiei.
Populaţia reprezintă elementul de continuitate şi permanenţă în lipsa căruia
aşezările omeneşti nu ar putea exista. Populaţia se impune în peisaj ca factor ce
transformă atât componentele aşezărilor dar şi componentele mediului natural.
Acţiunea factorilor istorici şi socio–economici s-a repercutat asupra unor
caracteristici calitative şi cantitative ale populaţiei, privind structura populaţiei pe grupe
de vârstă, sex, structuri ocupaţionale, repartiţia spaţială a populaţiei.
Analizând aceste date, se observă o serie de variaţii când ascendenta devine
descendentă şi invers. Se pun în evidenţă 4 etape: 1870-1910, 1910-1920, 1920-
1966,1966-2002.
Tabel 1: Evoluţia numărului de locuitori în localitatea Salva,

în perioada 1870-2002:
Anul 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 2
8 8 8 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 9 0
7 8 9 0 1 2 3 4 4 5 6 7 9 9 0
0 0 0 0 0 0 0 1 8 6 6 7 2 8 2
Pop. 1 1 1 1 1 1 2 2 2 2 2 2 3 3 3
3 4 4 6 9 9 1 3 5 5 7 8 1 0 0
5 1 8 9 6 7 6 8 0 6 1 7 0 2 0
8 2 3 1 3 7 9 9 8 1 2 2 5 0 3
Etapa 1870-1910 este importantă în privinţa creşterii numărului de locuitori de

la 1358 locuitori, în anul 1870, la 1963 de locuitori în anul 1910, adică o creştere a
populaţiei în localitatea Salva cu un număr de 605 pe parcursul a 40 de ani.
O creştere a numărului de locuitori se înregistrează şi în intervalul 1870-1890,
cu 125 de locuitori pe parcursul a 20 de ani.
O altă creştere importantă este cea din intervalul 1900-1910, cu un număr de
272 de locuitori.
Etapa 1910-1920, deşi mai redusă ca întindere decât precedenta, este
caracterizată de o creştere de doar 14 locuitori într-un interval de 10 ani. Principalul
factor a fost Primul Război Mondial cu o mortalitate ridicată în rândul populţaiei
masculine dar şi numărul scăzut de naşteri.
Perioada 1920-1966 înregistrează o creştere de 735 de locuitori. Această
creştere a fost influenţată de doi factori, construirea căii ferate Salva-Vişeu şi atragerea
forţei de muncă masculine în zonă, care s-a şi stabilizat prin căsătorie cu localnice, dar
235 Traian Rotaru, Recensământul din 1869, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008, p. 45.
77
şi necolectivizarea localitaţii ce a determinat o stabilitate şi nu o migraţie masivă spre

centrele industriale din oraşe.236
Cu toate că pierderile de vieţi omeneşti din cel de-al Doilea Război Mondial s-
au înregistrat şi la Salva, nu au fost atât de devastatoare şi cu puternic efect asupra
populaţiei ca în cazul primei conflagraţii mondiale.
Etapa 1966-2002 este caracterizată de o creştere semnificativă a numărului de
locuitori de la 2712 la 3003. Valoarea maximă s-a înregistrat în anul 1992, cu 3105
locuitori.
Evoluţia numerică şi dinamică a populaţiei indică pentru perioada 1870-2002 o
creştere numerică a populaţiei de 1645 locuitori, de la un număr de 1358, în 1870, la
un număr de 3003, în 2002.
Se observă că localitatea Salva a înregistrat o evoluţie având valori pozitive în
ceea ce priveşte dinamica populaţiei în intervalul 1870-2002.
Prima etapă 1870-1910 pune în evidenţă o creştere continuă a populaţiei cu
44,5% de la 1358 la 1963 de locuitori. Creşterea populaţiei este rezultatul unei natalităţi
destul de ridicate, dar şi poziţiei favorabile a satului în Culoarul Someşului Mare, pe
drumul ce leagă Năsăudul de Beclean, fapt care a atras populaţia din satele izolate.
Etapa 1910-1948 prezintă o creştere a populaţiei mai puţin spectaculoasă decât
prima, marcată de pierderile de vieţi omeneşti din timpul ambelor conflagraţii
mondiale. Anul 1920 înregistrează o creştere cu doar 14 persoane faţă de 1910.
Această uşoară creştere este urmare a mortalităţii ridicate din Primul Război Mondial şi
retragerea oficialităţilor administraţiei maghiare din acest teritoriu după Marea Unire
din 1 Decembrie 1918. Valorile pentru anul 1920 pot reprezenta o serie de erori
deoarece datele provin de la registrele administrative şi bisericeşti.
Creşteri uşoare ale populaţiei se înregistrează şi în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial şi în anii de secetă 1945-1947, cu toate că pe ansamblul teritoriului
analizat apare o creştere a populaţiei în etapa 1910-1948 de 27,7% adică 545 persoane.
Etapa 1948-1966 este marcată de o creştere puţin semnificativă a populaţiei cu 8,1%
adică 204 locuitori. În această perioadă, natalitatea este redusă şi apare fenomenul
migrării spre centrele urbane industriale apropriate ca Năsăudul, Bistriţa etc.
Etapa 1966-2002 cunoaşte o creştere a populaţiei cu 10,7% adică cu 291 de
persoane, populaţia crescând de la 2712 locuitori în anul 1966, la 3003 locuitori în anul
2002. Decretul din 1966 nu a avut un efect spectaculos în evoluţia natalităţii.
Datele statistice arată o creştere a populaţiei până în anul 1992 care este
considerat moment de prag după care populaţia înregistrează un regres care se
menţine şi astăzi.
Tabel 2: Dinamica populaţiei în localitatea Salva,
Localitatea Anul 1870 2002 Dinam. 1870 1910 Dinam.
Gen.% Gen.%
Salva Populaţia 1358 3003 121,1 1358 1963 44,5
236Ioan Morariu, Ana Filip, coord., Salva- repere monografice, Bistrița, Editura George Coșbuc, 2005, p.
363.
78
19 19 Dinam. 19 19 Dinam. 19 20 Dinam.

10 48 gen% 48 66 gen% 66 02 gen%
19 25 7,7 25 27 8,1 27 30 10,7
63 08 08 12 12 03
Populaţia românească are ponderea cea mai însemnată în localitatea Salva.

Această situaţie era valabilă şi pentru anul 1870 când românii reprezentau aproximativ
80% din totalul populaţiei, urmaţi de germani, aproximativ 8%, maghiari 2% şi ţigani.
Populaţia de origine germană a rămas din timpul Regimentului Grăniceresc când mulţi
soldaţi sau personal auxiliar de origine germană s-au căsătorit cu fete de origine
română, întemeind familii mixte. Acestea la primele două generaţii îşi vor păstra
originea, limba şi entitatea gemană, dar cu timpul aceştia vor fi integraţi în masa
autohtonilor, pierzându-şi identitatea culturală. Actual doar numele de familie şi
caracterele genetice enunţă o origine germanică (Hojda, Hirschman, Sas, Vertic). O
parte dintre urmaşii acestora vor pleca în Germania odată cu retragerea armatei
germane, în toamna lui 1944.237
În anul 1900, românii reprezintă 76,8% din populaţia totală, maghiarii 3,5%,
iar populaţia germană se reduce la 6,7% din populaţia totală.
Surprinzător este faptul că la recensământul din anul 1930 sunt înregistraţi şi
evrei, deşi în recensămintele anterioare ei nu apar, de asemenea trebuie precizat că
celelalte recesăminte au fost realizate de maghiari. Această situaţie se explică prin
faptul că consemnarea numărului de locuitori maghiari din anul 1900, după limba
vorbită, astfel evreii fiind locuitori maghiari au fost consemnaţi ca şi populaţie de
naţionalitate maghiară, chiar dacă erau de confesiune mozaică.
Populaţia română este majoritară şi în anul 1966, atingând 99,2%, în timp ce
populaţia maghiară înregistrează o creştere nesemnificativă, de la 0,4% în 1930, la
0,5% în anul 1966. Evreii apar cu un procent foarte mic, de 0,05% ca urmare a
deportării în lagărele de concentrare din timpul celui de-al Doilea Război Mondial şi
emigrării în Israel, după anul 1950. Ţiganii, mai numeroşi în anul 1930, 0,9% la
următoarele recensăminte, nu se mai declară ţigani ci români astfel că ponderea lor nu
depăşeşte 0,01% în anul 1966.
Structura naţională se simplifică şi mai mult în anul 1992, când sunt înregistraţi
românii în proporţie de 99,6% urmaţi de populaţia maghiară cu 0,1% (O singură
familie, Marica, s-a declarat de origine maghiară).
Tabel 3: Structura naţională a populaţiei din localitatea Salva

în perioda 1870-1992:
Anul Pop.tot Rom. Magh. Evrei. Tigani. Germ. Altii.
1870 1358 80% 2% 0% 0% 8% 0%
1900 1691 76,8% 3,5% 0% 0% 6,7% 0%
237 Ioan Morariu, coord. Salva. Repere monografice, Bistriţa, Editura George Coşbuc, 2005, p. 197.
79
1930 2169 91,9% 0,4% 5,7% 0,9% 0,5% 0,3%

1966 2712 99,2% 0,57% 0,05% 0,01% 0,05% 0,2%
1977 2872 99,3% 0,4% 0,01% 0,05% 0,03% 0,03%
1992 3105 99,6% 0,1% 0 0,05% 0,09% 0%
În localitatea Salva, ca de altfel în întreaga Transilvanie s-au produs mişcări
importante din punct de vedere religios după 1517, când a avut loc schisma în sânul
Bisericii Catolice din care s-a desprins Biserica Protestantă. Religiei ortodoxe a
populaţiei autohtone româneşti i s-a adăugat religia catolică a populaţiei maghiare, dar,
de la mijlocul sec XVI-lea, majoritatea populaţiei maghiare trece la cultul reformat.
Un moment important îl constituie unirea celei mai mari părţi a românilor cu
Biserica Catolică, rezultând cultul greco-catolic. Această mutaţie a avut loc datorită
constrângerilor sociale şi politice din partea ocupanţilor habsburgici.
Structura populaţiei după religie s-a realizat pe baza datelor de la
recensămintele din 1870, 1900, 1930, 1992. Comparând aceste situaţii se observă o
asemănare între primele trei situaţii când predominantă era religia greco-catolică şi
inversarea situaţiei în favoarea religiei ortodoxe în cazul datelor de la 1992.
Tabel 4: Structura confesională a populaţiei în localitatea Salva,

Anul Pop.tot. Ortod R.cat G.c Refor Bap Pen Moz Alte
ocși olici atoli mati tisti. tic. -aic religii
ci
1870 1358 0,3 1,9 79 2,7 0 0 0 0,1
1900 1691 0,2 2,2 77 0,1 0 0 9 0,2
1930 2169 0,5 0,7 92,6 0,1 0 0 5,7 0,1
1992 3105 92,1 0,3 4,7 0,04 0,02 2,6 0 0,1
La recensământul din 1870, ponderea cea mai însemnată o aveau greco–

catolicii aproximativ 79% din populaţia românească. Celălalte religii erau slab
reprezentate: reformaţii-2,7%, romano-catolici-1,9%, ortodocşi-0,3%.
La recensământul din 1900, ponderea cea mai însemnată o aveau din nou
greco-catolicii, 77% reprezentaţi de români şi populaţia mozaică cu un procent de 9%
din total. Procentul de romano-catolici era de 2,2%, ortodocși de 0,2%, reformaţii
0,1%. Structura confesională a populaţiei din localitatea Salva este în concordanţă cu
componenta etnică şi cu procesele istorice şi socio-economice care au avut loc în acest
teritoriu.238
Structura pe religii a populaţiei, după datele recensământului din 1930, oferă o
imagine în mare parte asemănătoare cu cea de la 1900. Pentru acest an ponderea cea
mai însemnată revine tot greco-catolicilor 92,6%, faţă de numărul redus al mozaicilor
5,7%, romano- catolicilor şi ortodocșilor de 0,5%.
238 Cf. Traian Rotaru, Studii de demografie istorică, Iași, Editura Polirom, 2010, p. 69.
80
Marea schimbare în structura confesională are loc după cel de-al Doilea Război
Mondial, când puterea comunistă a interzis practicarea cultului greco-catolic, obligând
populaţia românească să renunţe la acest cult în favoarea celui ortodox. Acest fapt este
evident dacă se urmăreşte evoluţia ponderii populaţiei ortodoxe care în 1930
reprezenta 0,5% din totalul populaţiei faţă de 92,1% în anul 1992. Populaţia greco-
catolică a suferit o involuţie drastică, reducerea fiind de la 92,6% în 1930, la 4,7% în
1992, când are loc o inversare a ponderii celor două mari religii în cadrul populaţiei de
naţionalitate română. Populaţia maghiară aparţine în mare parte cultelor romano-
catolic 0,3% şi reformat 0,04%.
În perioada interbelică au început să pătrundă masiv cultele neoprotestante. În
anul 1992, baptiştii reprezentau 0,02% iar penticostalii 2,6%. Numărul populaţiei
penticostale a crescut mult datorită numărului mare de persoane convertite dar şi
natalităţii ridicate în cadrul familiilor care aparţin acestui cult. Nu mai este semnalată
prezenţa cultului mozaic, populaţia evreiască fie a emigrat după 1948, fie a trecut în
cadrul altor biserici. În localitatea Salva, sunt 0,1% persoane care aparţin altor culte
(adventişti, creştini după evanghelie) fie s-au declarat atei.239
Toate aceste detalii prezintă doar o parte din viaţa şi trecutul localităţii Salva,
judeţul Bistriţa-Năsăud. A scrie despre populaţia acestui sat, chiar dacă ai adunat date
şi ai făcut comparaţii, tabele şi diverse figuri, reprezintă doar un mic gest de
recunoştinţă faţă de înaintaşi. Noi avem datoria de a nu pierde nimic din timpul istoric,
să ştim de unde am pornit, unde se află rădăcinile noastre când ne simţim destabilizaţi
social.
Prin acest studiu am încercat ca toate datele pe care le-am avut, să le prelucrez
într-o manieră atât statistico-demografică, dar şi geografică.
Am prezentat dinamica populaţiei care a relevat întreg procesul de formare al
colectivităţii de-a lungul acestei perioade, influenţat de toate schimbările socio-
economice şi politice .
Structura etnică cu evoluţia în decursul timpului a populaţiei, cu asimilările
unor minorităţi etnice, cu dispariţia unor minorităţi etnice, a constituit un punct
interesant de studiu, de întoarcere în căutarea unor anumite origini etnice (germană).
Prezentarea structurii confesionale este importantă deoarece aruncă o lumină
şi asupra părţii de „spirit‖ din structura persoanei luată ca unitate în cadrul
recensământului şi prezintă evoluţia sau involuţia unei anumite confesiuni datorită
regimului politic.
239Vasilica Augusta Puica, Măricuța Codrea, Salva - schiță monografică, Sighetu Marmației, Editura
Fundației ,,Pro Maramureș‖, 2003, p. 54.
81
DISCURSUL PRO-DINASTIC ŞI LOIALIST AL UNOR IERARHI ŞI

POLITICIENI ARDELENI ÎN MOMENTUL INTRÃRII ROMÂNIEI ÎN
PRIMUL RÃZBOI MONDIAL
The pro-dynastic and loialist speech of some hierarchs and politicians in the
moment of Romania’s entry in the First World War
Alexandu DÃRÃBAN
Abstract: In this study, the author examines, on the basis of information provided by various
periodicals from the analysed period, as well as the daily newspapers ―Romanian Telegraph‖ from Sibiu―, The
Church and school‖ from Arad and ―The Union‖ from Blaj, the standing of different Romanian hierarchical
leaders of the Orthodox, and Romanian Greek-Catholic churches regarding the latency of the Great Union.
Their attitude at the beginning was a rather pendulous one, but in the end these hierchical leaders agreed to the
Great Union, becoming promoters of it.
Keywords: Vasile Mangra, Ioan Papa, Arad, Blaj, metropolitan.
Primul Război Mondial este unul dintre cele mai importante evenimente ale
secolului al XX-lea, un eveniment care şi-a lăsat amprenta asupra populaţiei din
aproape întreaga lume. Totodată, acest eveniment a fost unul dintre cele mai
importante momente din istoria românilor, despre care s-a scris foarte mult. Articolul
meu se opreşte la o zonă mai restrânsă, Transilvania, ca o provincie distinctă a dublei
monarhii, dar voi exemplifica unele aspecte, preponderent cu cazuri şi atitudini venite
din partea unor ierarhi ardeleni, dar şi a unor politicieni de prim rang, încercând
demonstrarea faptului că, sub presiunea momentului, liderii naţionali ai românilor,
constrânşi de poziţia aceasta, vor formula şi vor emite o serie de acte cu caracter pro-
dinastic şi loialist, dorind să protejeze interesele românilor ardeleni în faţa abuzurilor
autorităţilor maghiare.
Fidelitatea faţă de împărat şi dinastie, rezultat al unor experienţe trăite şi
valorificate la nivelul imaginarului politic, s-a datorat, mai ales, episodului mitic
reprezentat de guvernarea luminată a celui care a fost Iosif al II-lea. Mitul politic al
„bunului împărat‖, la românii din Transilvania, a avut o valoare terapeutică, semnificând
o structură mentală realizată în jurul împăraţilor habsburgici, a căror politică reformistă
răspundea aşteptărilor aproape mesianice ale populaţiei româneşti.240 Chiar dacă
realitatea istorică a atenuat din intensitate existenţa mitului, totuşi tendinţa ţăranului
român şi nu numai, de a-l absolvi pe suveran de orice vină, convins că stăpânul lor era
plin de intenţii bune faţă de persoana lor, va alimenta în continuare imaginarul social şi
politic al românilor din Transilvania.241
Intrarea în război a României, fapt care s-a petrecut în 1916, păstrându-se
continuitatea mitului „bunul împărat‖, a fost interpretată, ca „noul nostru duşman‖ care a
intrat în război „în contra monarhiei noastre‖. Se mai făcea menţiunea că: „[...] avem, deci, cu
un duşman mai mult şi noul duşman e fratele nostru [...] Dacă înţelepţii de la Bucureşti au crezut că
240 Petre Din, „Mitul „bunului împărat‖ în Transilvania sub Iosif al II-lea‖, în Revista Bistriţei, XV, Cluj-
Napoca, Editura Accent, p. 213.
241 Ibidem, p. 214.
82
aşa e mai bine, fie aşa! Noi ne vom face datorinţa şi faţă de ei. Căci mare ne este iubirea de neam,
dar mai mare ne este iubirea de patrie! Să o ştie, deci, aceştia, că drumul pe care vreau să-l facă la
Alba-Iulia, îl vor putea face numai peste cadavrele noastre, ale tuturora, şi trecând peste râurile de
sânge, scurs din vinele noastre. Să o ştie, că peste cadavrele care vor trece, sunt cadavre româneşti,
sângele prin care vor umbla, e sânge românesc! Dacă râvnesc la o astfel de bravură, pentru care istoria
are să-i condamne cu asprime, poftească să o săvâşească. A lor e răspunderea, ale noastre vor fi
suferinţele. Asta e solia, tristă şi dureroasă, pe care o trimitem fraţilor noştri de peste munţi, în aceste
momente de nespusă jale şi durere [...]‖.242
Pare surprinzătoare, pentru mulţi, atitudinea întregului Consistor episcopal
ortodox din Arad, care s-a întrunit în şedinţa din 24 August (6 septembrie) 1916.
Prezenţi au fost: P. S. S. Episcop diecezan Ioan I. Papp, ca preşedinte, precum şi
următorii asesori din cler: Roman Ciorogariu, Gheorghe Popoviciu, Vasilie Beleş,
Cornel Lazăr, Fabriţiu Manuilă, Mihaiu Păcăţian, Dr. Gheorghe Ciuhandu, Traian
Văţian, Dimitrie Muscan, Mihaiu Lucuţa, iar mireni: Sava Raicu, Dr. Gheorghe Popa,
Vasile Goldiş, Petru Truţia, Gherasim Şerb, Iosif Moldovan, Dr. Nestor Oprean,
Aurel Petroviciu şi Dr. Cornel Iancu. La propunerea secretarului consistorial, Vasile
Goldiş, s-a admis cu unanimitate întocmirea unul „Manifest de loialitate‖243 care a fost
trimis ministrului-preşedinte ungar Ştefan Tisza. Această declaraţie umilitoare a fost
adresată clerului şi credincioşilor săi în data de 18/31 august 1916, la patru zile după
intrarea României în război.244
În oficiosul Mitropoliei Greco-catolice de la Blaj, „Unirea‖, erau prezentate
atitudinile unor politicieni ardeleni, de cel mai înalt rang, deputaţi în parlamentul de la
Budapesta. Deputatul Dr. Alexandru Vaida-Voievod, în urma acestor evenimente,
declara: „Iată, dar, că tot s-a întâmplat astfel decât au sperat şi năzuit românii cei mai buni şi mai
cumpăniţi din Bucovina şi Ungaria. Toate străduinţele neobosite de a îndupleca România ca în
interesul viitorului Românismului întreg, să se alăture Puterilor Centrale, s-au dovedit a fi o muncă
de Sisif [...]‖.
Două momente caracterizează punctul acesta de vedere, motive de consideraţii
sentimentale şi de politică reală.
Iubirea de patrie, devotamentul pentru dinastie, ce sălăşluieşte la românii din
Monarhie, s-a dezlănţuit în forma de însufleţire pentru război şi în acte de vitejie
strălucite pe care le săvârşesc fiii poporului român pe toate fronturile.
Majoritatea acestui popor a stat în robie şi împărăteasa Maria Tereza şi marele ei
fiu, Iosif al II-lea, au rupt lanţurile ce încătuşa naţia noastră şi sub domnia acestora a
căpătat primele raze de lumină. La tradiţiile acestea culturale şi politice se mai adaugă şi
gloria militară dobândită de grănicerii români din Ardeal şi Banat, care sub steagurile
habsburgice s-au distins prin fapte de arme nemuritoare, în curs de veacuri.
Lupta politică ne-a oţelit şi a dezvoltat conştiinţa naţională a românismului,
caracterul fiecărui român ca şi al naţiei întregi.
242 Telegraful Român, Anul LXIV, Sibiu, 11/24 octombrie 1916, număr 85, p. 344.
243 Biserica şi Şcoala, Anul XL, Arad, număr 35, 28 august/10 septembrie 1916, p. 279.
244 Ion Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul Vechiului Regat – fapte, documente şi facsimile,
Bucureşti, Cartea Românească, f.a., p. 361-363.

83
Democratizarea de neînlăturat a Ungariei, după război, ar fi deschis şi poporului

nostru perspective că încrederea cu care au plecat flăcăii noştri în război nu va fi
înşelată şi victoria poporului român, în toate garanţiile instituţionale ale dezvoltării ei
etnice libere.
Aceasta era şi este concepţia tuturor românilor din Austro-Ungaria. Şi acestea,
toate, s-au trecut cu vederea. Ce dezamăgire, ce lovitură pentru poporul nostru:
,,Poporul român din Austro-Ungaria, însă, va păstra acelaşi devotament faţă de dinastie şi patrie,
probat de veacuri, cu aceeaşi sinceritate şi dragoste ca în trecut. Căci instinctele populare şi tradiţiile
nu se pot schimba de azi pe mâine. Dacă, însă, ne închipuim toate suferinţele românismului
habsburgic şi dacă luăm în considerare toate faptele de mai sus, atunci nu putem concepe declaraţia de
război a României şi, tot mereu, trebuie să ne întrebăm: Cum a fost cu putinţă aşa ceva? Autorului
acestei catastrofe, de bună-seamă, că-l va ajunge blestemul viitoarei generaţii române‖.245
Într-o adunare municipală care a avut loc în comitatul Solnoc-Dăbâca, la Dej,
deputatul român Dr. Teodor Mihali, preşedintele partidei naţionalităţilor a făcut
următoarea declaraţie: „În chemarea ce am adresat-o fiilor poporului român din patrie la începutul
războiului mondial, am dat expresiune credinţei mele nestrămutate că românismul din patria noastră,
precum în trecut, aşa şi în timpul războiului va rămâne loial şi cu acelaşi ataşament tradiţional întru
apărarea tronului şi a patriei, gata de jertfe pe câmpul de război, ca şi acasă. Experienţelse de peste
doi ani au confirmat în mod strălucit presupunerea mea şi cu mândrie pot să stabilesc că faptul acesta
a fost recunoscut şi de factorii autorizaţi din patria noastră şi ai aliaţilor noştri. Acum când
România, spre surprinderea noastră dureroasă, a apărut ca un nou duşman contra monarhiei, când
noi am crezut şi am sperat mereu că va lupta cu noi în marea bătălie pentru apărarea intereselor
noastre de existenţe comune, declarăm, în mod solemn, această nouă fază a războiului mondial nu va
zdruncina întru nimic ţinuta noastră patriotică, loialitatea noastră tradiţională şi credinţa noastră
nestrămutată către tron şi patrie, ci ne va face să ne împlinim în măsură şi mai mare datoriile noaste
patriotice şi cetăţeneşti. Rog să se ia la cunoştinţă această declaraţie pe care o fac şi pentru liniştirea şi
informarea concetăţenilor noştri şi am convingerea fermă că dreapta noastră cauză sprijinită de
iubirea frăţească, de înţelegere şi susţinere reciprocă, care nu se dă în lături de la niciun sacrificiu, va
birui sigur‖.246
Sentimentele de indignare şi de dispreţ faţă de intrarea în război a României
alături de Antanta au continuat să fie exprimate la diferite ocazii şi în diferite forme.
Astfel, Consistoriul Diecezan Ortodox, întrunit la Oradea Mare în data de 8/21
septembrie 1906, prin mitropolitul Vasile Mangra, episcopii Ioan al Aradului şi Miron
al Caransebeşului au dat o scrisoare circulară, adresată clerului şi poporului drept
credincios român din întreaga mitropolie ortodoxă română din Ungaria şi Transilvania
în care se menţiona, printre altele: „[...] cu sprijinul monarhiei habsburgice s-a ridicat şi s-a
întărit România modernă, liberă şi independentă care, de bunăvoie, s-a legat de monarhia noastră cu
contract de credincioşie, cu făgăduieli de sprijinire reciprocă. România, spre marea noastră durere, a
călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra
patriei noastre, asupra înălţatului nostru împărat şi rege; şi asupra acelor fraţi care, de doi ani de
zile, luptă pe moarte şi viaţă cu o vitejie nemaipomenită împotriva duşmanilor monarhiei [...] Unde
245 Unirea, Anul XXVI, Blaj, joi 7 septembrie 1916, număr 89, pp. 1-2.
246 Ibidem, p. 2.
84
vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, români, ucigători de fraţi? [...] Fiţi cu încredere că în
ziua judecăţii şi a răsplătirii, Majestatea Sa, înălţatul nostru împărat şi rege împreună cu luminatul
său guvern ungar, nu vor întârzia a răsplăti după merit, credinţa şi vitejia cu care aţi apărat tronul şi
patria, asigurând condiţiunile trebuincioase pentru dezvoltarea şi întărirea etnică, culturală şi
economică a poporului din patrie‖.247
În dieta ţării au făcut declaraţii „corecte patriotice‖ deputatul naţionalist român Dr.
Ştefan Cicio Pop, exprimându-şi adânca mâhnire şi atitudinea necorectă a României şi
asigurând pe cei de la conducerea ţării despre nestrămutata loialitate a poporului
român din Ungaria faţă de tron şi patrie, care loialitate nu va fi deloc zdruncinată prin
declaraţia de război, neaşteptată, a României.248
Mitropolitul de Blaj, Dr. Victor Mihaly, a trimis guvernului adresă de loialitate
precizându-şi bine punctul de vedere, al lor şi al poporului întreg românesc din patrie,
faţă de noul duşman al monarhiei.249 Demnă de remarcat este şi poziţia episcopului
greco-catolic de Oradea Mare, Demetriu Radu, care a declarat următoarele: „Poporul
român din Ungaria se alipeşte de veacuri de pământul însângerat al patriei noastre, iar credinţa faţă
de tron e un lăsământ sfânt şi strămoşesc. Fraţii noştri, în decurs de veacuri, s-au luptat pentru gloria
sfintei coroane ungare. Sângele vărsat şiroaie pe toate câmpurile ni-e martor, că nepoţii păstrează
pilda străbună. Noi nu dorim eliberare. Ne alipim la integritatea patriei. Suntem convinşi că factorul
sfintei coroane ungare va asigura şi pe viitor dezvoltarea poporului român din Ungaria. Şi noi vrem
pace, dar numai astfel de pace care să asigure integritatea Monarhiei şi a patriei noastre‖.250
Înalţi prelaţi ai ambelor biserici române în fruntea episopiilor cărora se aflau, cu
numeroşi reprezentanţi din cler şi mireni, s-au întrunit într-o mare „Manifestaţiune a
românilor din Ungaria‖ în care şi-au manifestat sprijinul faţă de monarhia austro-ungară.
În urma acestei întruniri s-a întocmit o declaraţie care au înaintat-o „domnului ministru
prezident Ştefan Tisza‖ cu rugămintea ca, la rându-i, s-o aducă la cunoştinţa Majestăţii
Sale, împăratul şi regele Carol, în care se precizau următoarele: „Conform răspunsului
adresat prezidentului Statelor Unite din partea guvernelor statelor aparţinătoare Antantei, unul din
scopurile război ale duşmanilor noştri este eliberarea diferitelor naţionalităţi, între acestea, şi a
românilor de sub domnia străină. Această exprimare de voinţă a duşmanilor noştri e îndreptată în
mod nemijlocit în contra integrităţii patriei noastre. Ca reprezentanţi bisericeşti şi mireneşti, şi ca
reprezentanţi chemaţi ai românilor din ţările de sub sfânta coroană ungară, în numele românimei din
patrie respingem cu cea mai mare tărie afirmarea că noi am trăit sub o dominaţie străină. Noi,
românii, suntem cetăţeni liberi şi egal îndreptăţiţi ai patriei ungare. Nu există nicio singură lege în
Ungaria care, în privinţa drepturilor şi a libertăţilor, precum şi a datorinţelor, ar face deosebire între
cetăţenii de limbă maghiară şi nemaghiară. De secole e legat poporul român din Ungaria, cu cea mai
mare credinţă şi iubire, de pământul patriei noastre, udat atât de des cu sângele propriilor săi fii. Iar
credinţa faţă de persoana unsă a domnitorului nostru şi faţă de prealuminata casă domnitoare e o
tradiţie sfântă şi nobilă, de mult obişnuită la poporul nostru. Pătrunşi de aceste înalte sentimente, au
luptat înaintaşii noştri, în curs de o mie de ani cu fraţii lor maghiari, pentru apărarea şi gloria sfintei
coroane ungare; şi cum că acum şi strănepoţii lor fac acelaşi lucru, dovedeşte sângele lor vărsat în râuri
247 Telegraful Român, Anul LXIV, Sibiu, marţi 11/24 octombrie 1916, număr 85, pp. 343-344.
248 Ibidem, p. 345.
249 Ibidem.
250 Unirea, Anul XXVI, Blaj, joi 8 februarie 1917, număr 6, pp. 1-2.
85
pe câmpurile de luptă, iar acasă însufleţirea noastră pentru aducerea oricăror jertfe. Nu e străină,
deci, pentru noi, domni de sub sfânta coroană ungară. Nu vrem să ştim nimica de promisa eliberare.
Ţinem cu tărie la inviolabilitatea patriei noastre ungare. Noi consideraţiuni momentane, oportuniste,
au determinat şi determină această atitudine rezolută şi neşovăitoare a poporului român din patrie, ci
adânca convingere politică bazată pe experienţele făcute în cursul multor secole şi pe tradiţiile istorice,
căci noi ştim că şi în viitor splendoarea şi căldura sfintei coroane ungare va rămânea chemată să
asigure dezvoltarea culturală, economică şi politică a românimei din Ungaria. Noi, românii din
Ungaria, ţinem cu tărie la aceea, ca să trăim sub domnia sfintei coroane ungare. Pentru înfăptuirea
acestei voinţe neînfrânte, sângerează miile dintre fraţii noştri şi pentru asigurarea acestei voinţe a
noastre va lupta şi mai departe poporul român din patrie, cu opintirea tuturor armelor sale‖. 251
Declaraţia a fost semnată de următorii:
-Dr. Victor Mihaly, arhiepiscop de Alba-Iulia şi mitropolit de Blaj;
-Vasile Mangra, arhiepiscop şi mitropolit al românilor greco-orientali din Ungaria;
-Dr. Demetriu Radu, episcop greco-catolic de Oradea Mare;
-Ioan I. Papp, episcop greco-oriental de Arad;
-Dr. Valeriu Frenţiu, episcop greco-catolic de Lugoj:
-Dr. Miron E. Cristea, episcop greco-oriental de Caransebeş;
-deputaţii dietali: Dr. Teodor Mihaly, Gavriil Rednic, Dr. Iosif Siegescu, Petru Corcan,
Alexandru Gheţie, Ludovic Man, Dr. Petru Mihaly, Dr. Nicolae Şerban;
-Constantin Bunea, consilier aulic;
-Ioan Georgiu, prepozit în Gherla,
-canonicii: Dr. Victor Smigelschi, Alexandru Uilăcan, Dr. Izidor Marcu, Dr. Vasiliu
Suciu, Coriolan Ardeleanu, Ilie Stan, Dr. Iacob Radu, Ioan Mandincea, Dr. George
Miculaş, Neculau Nestor;
-Iuniu Brut Micu, protonotar consistorial;
-Dr. Ioan Sâmpetrean, profesor;
-Dr. Gheorghe Popoviciu, protopresbiter greco-oriental;
-Dominic Raţiu, dirigentul filialei „Albina‖;
-Dr. George Popa, jude regesc;
-arhimandriţii: Dr. Eusebiu Roşca, Filaret Musta, Dr. Ilarion Puşcariu, protosinghelul
Dr. Iosif Tr. Bădescu;
-Nicolae Zigre, Octavian Costea, secretari mitropolitani greco-orientali;
-asesorii consistoriali: Nicolae Ivan, Lazăr Triteanu;
-profesorii de seminar: Ştefan Roşianu, Dr. Vasile Stan, Timoteiu Popoviciu, Dr.
Romulus Cândea, Dr. Pavel Roşca, Dr. Nicolae Bălan;
-preposiţii: Dr. Florian Stan, Ioan Boroş;
-Tit Bud, vicar, în numele tuturor membrilor clerului român din Maramureş;
-Dr. Victor Bojor, Dr. Octavian Domide, Andrei Bârseanu, Ioan I. Lapedatu, Dr.
Constantin Pavel, Francisc Hubic şi alţii.252
251 Telegraful Român, Anul LXV, Sibiu, marţi 7/20 februarie 1917, număr 9, p. 33; Unirea, Anul XXVI,
Blaj, număr 8, sâmbătă 17 februarie 1917, pp. 1-2.
252 Ibidem.
86
Odată cu ivirea zorilor înfăptuirii României Mari, când triumful politicii

patriotice şi înţelepte dusă de Ion I. C. Brătianu era vizibil şi când prăbuşirea
monarhiei austro-ungare era o chestie de zile, toţi „dietalii români de la Budapesta‖,
precum şi ierarhii celor două biserici din Ardeal şi-au modificat discursul simţindu-se
eliberaţi de presiunile autorităţilor maghiare şi de cenzură, exprimând adeziunea totală
la politica naţională a organismelor create în toamna şi iarna anului 1918, precum şi la
istoricul act al Marii Adunări Naţionale de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918. Acest
aspect, demonstrează faptul că mesajele, manifestele şi declaraţiile de fidelitate faţă de
patrie şi dinastie, formulate în timpul războiului, au fost redactate sub presiunea
momentului, liderilor politici români fiindu-le solicitată emiterea acestor acte cu scopul
„docilizării‖ oamenilor de rând (considerându-se probabil că atitudinea liderilor
naţionali va influenţa atitudinea locuitorilor provinciei, precum şi a celor plecaţi pe
front).
87
PAGINI DIN “MEMORIALISTICA MÃRUNTÃ” A PRIMULUI RÃZBOI

MONDIAL. ÎNSEMNÃRILE LUI RADU MÃRGEAN
Pages from “minor memoirs” of the First World War.
The writings of Radu Margean
Mihai-Octavian GROZA
Abstract: World War I represents an important point in our national history, because its outcome
succeeded with the unification of the territories inhabited by Romanians. In the context of the celebrations of the
centenary of the outbreak of the Great War and the successful editing of sources related to this event, we
propose, through this short article, to restore into the circuit of Romanian historiography an excerpt from so-
called ―minor memoirs‖, representing the soldier R. Mărgean, from the Austro-Hungarian army.
Keywords: World War I, Transylvania, memoirs, army, soldier.
Identificarea, prelucrarea şi editarea textelor memorialistice privitoare la Primul

Război Mondial, la participarea României şi a teritoriilor locuite de români la acest
conflict, la Marea Unire, reprezintă o tentativă ―de a reconstitui memoria colectivă‖
referitoare la un eveniment cu impact asupra societăţii româneşti.253 Cu toate că
bibliografia dedicată acestor evenimente cuprinde un număr impresionant de titluri
(atât lucrări generale, cât şi lucrări speciale concretizate în studii şi articole, culegeri de
documente, corespondenţe etc.),254 apărute chiar în timpul desfăşurării conflictului, dar
mai ales după finalizarea acestuia, aceasta se axează, mai mult, pe o istorie militară,
politico-diplomatică şi economico-socială şi mai puţin, pe o istorie culturală a
războiului, a reprezentărilor, sentimentelor, emoţiilor celor care au trăit perioada
respectivă, indivizi simpli, anonimi, umili, cei care au umplut tranşeele.255 Ori, această
istorie culturală a războiului poate fi refăcută, în mare parte, pe baza textelor
memorialistice, încă nepublicate (până în prezent, cel mai voluminos corpus de texte
memorialistice este cel iniţiat de istoricii Valeriu Leu şi Nicolae Bocşan, ajuns la
volumul al II-lea).256
Pe tot parcursul desfăşurării Primului Război Mondial, în contextul implicării
unor asociaţii culturale, a intelectualităţii înrolate, a preoţilor militari, în sprijinirea
soldaţilor români, mai ales prin furnizarea unor materiale (ziare, reviste, cărţi religioase,
253 Nicolae Bocşan, ―Memoria bănăţeană a Marelui Război şi a Unirii cu România‖, în volumul Marele
Război în memoria bănăţeană (1914-1919), editat de Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, 2012, p. 31.
254 Cornel Ţucă, Prizonierii români din armata austro-ungară internaţi în Rusia. Problemele repatrierii, Cluj-
Napoca, Editura Argonaut, 2011, p. 11.

255 Toader Nicoară, Clio în orizontul mileniului trei, volum II, Noi explorări în istoriografia contemporană, Cluj-
Napoca, Editura Accent, 2009, pp. 141-154; Mihai-Octavian Groza, ―Din istoria culturală a Primului
Război Mondial: ―Religia războiului‖. Studiu de caz: românii ortodocşi din armata austro-ungară‖, în
volumul Tinerii istorici şi cercetările lor, coordonat de Nicolae Dumbrăvescu, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut, 2014, pp. 195-196.
256 A se vedea: Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Marele Război în memoria bănăţeană (1914-1919), Cluj-
Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2012; Valeriu Leu, Nicolae Bocşan, Mihaela Bedecean, Marele
Război în memoria bănăţeană (1914-1919), volum II, Memoriile lui Pavel Jumanca, Cluj-Napoca, Presa
Universitară Clujeană, Centrul de Studii Transilvane, 2013.
88
cărţi laice) şi organizarea unor cursuri de alfabetizare pe front,257 îşi face apariţia un
personaj nou: ―soldatul memorialist‖. Ceea ce a generat acest fenomen a fost ―conştiinţa
istorică‖, toţi cei care îşi consemnează experienţa participării la război, făcând acest
lucru din convingerea că au luat parte şi şi-au adus contribuţia la unele evenimente
majore şi că trebuie să le consemneze pentru posteritate (credeau că este de datoria lor
să facă acest lucru). Conform istoricului Rodica Groza, prin aceasta se creează un
precedent în memorialistica Primului Război Mondial, soldatul (majoritatea ţărani) care
îşi scrie memoriile, ―demonstrând o mutaţie în mentalul colectiv demnă de sesizat. Această noutate
completează tipul de memorialistică cunoscut până acum, redactată de ofiţeri, preoţi, ziarişti,
politicieni, învăţători. Fiecare percepe realitatea într-un mod propriu, prin prisma experienţei proprii,
a contactului nemijlocit cu frontul, cu mizeria, cu foametea, disperarea sau deznădejdea. Ţăranul,
ofiţerul, preotul selecţionează faptele într-o manieră diferită şi le povestesc de asemenea într-un mod
diferit. Din acest motiv este unul din elementele ce dau unicitate memorialisticii Primului Război
Mondial‖.258
În condiţiile în care, anul acesta celebrăm un veac de la izbucnirea Primului
Război Mondial, în cadrul efortului de recuperare a materialului documentar,
memorialistic, fotografic etc., privind această perioadă, redăm, ca anexă, însemnările
unui participant la conflict, Radu Mărgean, soldat (―completaş‖)259 în armata austro-
ungară, ca parte a ―memorialisticii mărunte‖,260 publicate în anul 1914 în paginile revistei
Cosânzeana.261 Considerăm că această etapă, a recuperării şi valorificării memoriei
războiului, constituie o datorie a istoricilor, pentru cunoaşterea şi realizarea unei
imagini nuanţate a evenimentelor şi personajelor implicate (din păcate finanţarea unor
astfel de demersuri este una deficitară, iar instituţiile care au în păstrare astfel de
documente memorialistice interzic, aproape cu desăvârşire, accesul cercetătorilor din
afara instituţiei respective la studierea şi valorificarea acestor documente).
257 Rodica Groza, ―ASTRA şi soldaţii români de pe front în Primul Război Mondial‖, în Anuarul
Institutului de Istorie şi Arheologie Cluj-Napoca, număr XXVIII, 1987-1988, p. 351-362; Mihai-Octavian
Groza, ―Despre activitatea preoţilor militari transilvăneni în perioada Primului Război Mondial (1914-
1919)‖, în volumul Administraţie românească arădeană. Studii şi comunicări din Banat-Crişana, VIII, Arad,
―Vasile Goldiş‖ University Press, 2014, pp. 537-540.
258 Rodica Băluţiu, ―Atitudinea soldaţilor români faţă de Primul Război Mondial‖, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai Historia, an XLVI, număr 1-2, 2001, p. 108.

259 ―Completaş‖: soldat care după finalizarea serviciului militar era menţinut în evidenţele armatei o
anumită perioadă de timp, înainte de a fi trecut în rezervă.

260 Sintagma ―memorialistică măruntă‖ a fost consacrată în istoriografia românească de către istoricul
bănăţean Valeriu Leu (a se vedea: Valeriu Leu, Carmen Albert, Banatul în memorialistica ―măruntă‖ sau
istoria ignorată (1914-1919), Reşiţa, Muzeul de Istorie al Judeţului Caraş-Severin, 1995).
261 Cosânzeana: revistă bilunată de literatură, ilustrată, ce apare la Orăștie, de la 15 octombrie 1911, până
la 7 februarie 1915, redactată de proprietarul său, Sebastian Bornemisa, având ca editor pe D. Demian.
Între cei ce colaborează se numără Ion Agârbiceanu, Zaharia Bârsan, T. Liviu Blaga, I. Borcia,
Alexandru Ciura, Nicolae Iorga, Ilarie Chendi, D. N. Ciotori, Aron Cotruș, I. Dragoslav, Victor
Eftimiu, V. C. Osvadă, Liviu Rebreanu, Ecaterina Pitiș, I. U. Soricu, Gavril Todica, V. Stoica, Liviu
Marian, P. Dulfu, Emil Borcia, Oreste Georgescu, Corneliu Moldovanu, I. Chiru-Nanov, M. Săulescu,
Vobură-Poiană, I. Alexandru-George, Octav Minar, D. Tomescu, C. Șaban-Făgețel, Eleba Farago etc.
Revista reapare la 1 ianuarie 1922 (a se vedea: Georgeta Răduică, Nicolin Răduică, Dicţionarul presei
româneşti (1731-1918), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995, p. 137).
89
ANEXÃ:
RADU MÃRGEAN
Însemnările unui completaş mobilizat262
1. Pe drum:
Când mi-a pus în mână omul legii biletul de chemare, făcându-mă să iscălesc263
de primire, n-am strigat într-un elan de însufleţire: trăiască războiul!
Am luat încet creionul, am iscălit cu grije şi am desfăşurat biletul gălbui, să văd,
unde şi când trebuie să plec. L-am împăturat apoi şi punându-l în buzunar, am ieşit
buzna, în liber. Aerul din odaie, părea, că mă îneacă şi simţeam prea strâmtă încăperea
celor patru pereţi. Am căutat instinctiv lărgământul, ca un loc de scăpare, unde te poţi
pierde şi unde nu eşti ţintuit de nimic …
Cele douăzeci şi patru de ceasuri, ce-au urmat după asta, au fost o clipă.
Niciodată vremea nu mi s-a părut mai trecătoare, ceasurile mai scurte şi viaţa mai
scumpă. Când m-am trezit din starea sufletească de extremă nervozitate, care mă
făcuse să fiu o zi şi-o noapte aproape inconştiu, eram într-un vagon de clasa III. În
goana acceleratului, care fugea nebun şi în înghesuială grozavă, prăpădit şi somnoros,
plângând mereu fără să ştiu de ce şi fără să mă pot opri, vedeam, nu ţarinele verzi şi
grânele legănate în bătaia vântului, nu creasta mândră a dealurilor noastre, din care
coborau doinind voinicii cu frunză verde-n pălărie,- ci ochii ei dulci şi plini de lumină.
Pe frunte, arşiţa soarelui, care se strecura fără milă prin geamuri, îmi scosese broboade
de sudoare şi zăceam pe banca unsuroasă, ca un animal bolnav în umbra stogului 264 de
paie, aşteptând moartea clipă de clipă. Cât o fi trecut aşa, nu ştiu. Când m-am trezit,
căci aţipisem cu plânsu în ochi, n-am mai zărit jur-împrejur nimic din podoaba
scumpului Ardeal: nici sate, nici văi, nici codri, nici poiene. Acceleratul alerga pe
câmpia întinsă dintre Dunăre şi Tisa şi din când în când răzbătea pufăitul obosit al
locomotivei până la mine, în ultimul vagon. Era [î]n amurg şi cum alergam aşa ca o
nălucă, începeam să desluşesc în minte rând pe rând toate, prin câte trecusem de ieri.
Căutam să înţeleg şi să-mi mulcomesc265 sufletul bolnav, zugrăvind în închipuire:
oboseli, jertfe, sute de mii bătuţi de aceeaşi soarte, traiu rău, chinuri, răni chiar, dar
totuşi la sfârşit o dulce revedere!
O dulce revedere! Dar dacă nu va fi aşa? Dar, dacă va veni un glonte, numai
unul, tocmai în mijlocul creierilor, cu care gândesc la revedere? Dar dacă va veni un
glonte, numai unul, tocmai în dreptul inimii?
Şiragul gândurilor mi se curmă brusc. Acceleratul s-a oprit într-o gară mare şi
înaintea ochilor mi se desfăşoară un tablou superb. O mare de oameni, furtunoasă şi
plină de mişcare, se agita înaintea noastră. Mii de rezervişti chemaţi din depărtări, de la
vatra familiară, stau gata să pornească pe câmpul de luptă, acolo unde bubuie tunurile
şi seceră moartea. În pălării cu flori şi cu frunza verde, stau închiegaţi după sate, după
262 Menţionăm că pentru a face textul accesibil lectorului contemporan, am procedat la modernizarea
ortografiei conform normelor în vigoare, păstrând, totuşi, câte ceva şi din limbajul şi expresia epocii.
263 ―A iscăli‖: ―A semna‖.
264 ―Stog‖: ―Grămadă de paie/Căpiţă‖.
265 ―A molcomi‖: ―A liniştii‖.
90
prietenie, după regiment, după companie poate. Cei mai mulţi sunt cu ochii pierduţi în
zare, nemişcaţi, ca şi când fiecare s-ar gândi la rostul vieţii, la rostul luptelor, la rostul
morţii. Alţii mângâie cu o mână pe frunte iubitele cu ochii roşii de plâns, în vreme ce
cu cealaltă mână ţin de lăzile negre ori verzi. Aproape în faldurile fiecărei rochii se
înfăşura câte un copilaş nevinovat, care priveşte neştiutor la lumea din jur, la
baionetele sclipitoare ale soldaţilor, ce susţin ordinea şi scânceşte domol, temându-se
ca să plângă cu hohot, ca acasă.
Aspect înfiorător, privelişte grozavă! Ca şi când ai aduna un codru de oameni
într-un ocol strâmt, poruncindu-le să cânte, să zbiere şi să plângă toţi de-a valma, în
aceeaşi vreme. O masă enormă lipsită de conştiinţă, presărată cu puşti şi cu baionete,
iar înaintea ei cealaltă mulţime uriaşă, înghesuită în vagoane, doinind şi zbătându-se, ca
un iad …
După ce am trecut şi de gara aceasta, am răsuflat mai uşor şi mai stâmpărat
parcă. În suflet mi se încuibase ceva din liniştea din urmă, când nu mai ai decât un
strop infinit de mic de nădejde. Mă împăcasem cu toate şi nu mai doream nimic, din
toate pe câte le trăisem. Valurile furtunei dezlănţuite mă prinseseră şi pe mine în horă
şi priveam nepăsător la toate, câte alergau pe dinaintea ochilor mei în fuga trenului.
Doar la câte o gară mai mare, mă mai desmeteceam din aiurare, când bubuia văzduhul
de strigăte şi se spărgeau de stâncile din faţa drumului de fier melodiile străine ce
scăpau într-o disarmonie superbă din mii de guri …
2. Cu flori şi cu suspine:
Amurgea. Pe piscurile munţilor austrieci se resfrângeau de turnurile de tinichea
ale bisericuţelor pline de evlavie razele de soare şi trenul alerga încet şi greoi în vale, ca
un şarpe uriaş. Noi stam în fereşti, pe trepte, grămadă, om peste om şi măsuram cu
privirile largul. Umbra pădurilor se întindea domoală înaintea noastră şi cercetând
desişurile cu ochii, alegeam printre tufişuri şi prin porumbişte sute de soldaţi,
strecurându-se pe furiş în linie de front, plecaţi de spate şi plini de sudoare. Din când
în când ne ajungeau la urechi comenzi scurte şi aspre, vedeam apoi baionete
înfricoşate sclipind în câte un mănunchiu de raze de soare şi pe urmă auzeam
bubuituri prelungi, pierzându-se zgomotos în inima pădurilor.
În sufletul nostru de completaşi obicinuiţi266 cu hodina267 şi cu comoditatea,
răsăreau iarăşi mizeriile de cazarmă cu viaţa prăpădită, cu zilele obositoare, lungi, urâte
şi înfricoşate. De ce s-o negăm? Nu ne era dragă viaţa asta. Fiecare dintre noi am fi
dorit mai bine, să stăm undeva feriţi de tot zgomotul lumii, de toată învălmăşeala asta.
Să stăm pe lângă afacerile, care ameninţau să ni se prăpădească, să stăm pe prispa
căsuţelor şi să ne mângâiem în amurgul serii pe cei scumpi şi dragi. Dar ne chema ţara
şi ne chema împăratul! La gândul acesta sufletul nostru amorţia parcă şi pe dinaintea
ochilor ne trecea, ca un întunerec greu şi înfricoşat. Ne venea în minte jurământul:
―prin foc şi prin sabie, pe pământ şi pe apă, în pace şi-n războiu…‖,268 ne venea în minte şi nu
mai înţelegeam nimic, din cele ce se petreceau în preajma noastră …
266 ―Obicinuit‖: ―Obişnuit‖.
267 ―Hodină‖: ―Odihnă‖.
268 Conform istoricilor Sorin Mitu şi Rudolf Gräf, în momentul izbucnirii Primului Război Mondial,
popoarele au răspuns la chemarea guvernelor lor, dat fiind faptul că acestea au depus toate eforturile
91
Vom merge! Da, o să mergem! Şi acum, fluturările de batiste din drum ne

păreau cu mai mult înţeles. Citeam în ochii fetelor şi a nevestelor păreri de rău mai
intensive şi la cea mai apropiată gară, unde ne-am oprit, am simţit întreg fiorul bietului
soldat pornit în luptă; cu gândul, ca niciodată să nu se mă reîntoarcă. Căci ce ne aştepta
aici! Femei cu ochi duioşi, fete visătoare şi blânde, copii neastâmpăraţi şi sprinteni,-
mulţime, care furnica de la vagon la vagon, împărţindu-ne băutură, mâncare, ţigarete şi
câte-o floare, să ne înveselească inima şi să ne usuce lacrimile. Ne încărcau cu mâna
largă şi la fiecare ne spuneau un cuvânt de îmbărbătare, o vorba de mângâiere: ―Cu bine
mergeţi, dragii noştri‖,- şi pe guriţele lor fermecătoare fluturau zâmbete şăgalnice, de
iubire, de dor, de promisiune poate, ori,- cine ştie să pătrundă sufletul femeii?,- ca să
ne îmbărbateze şi să ne toarne în inimă avânt şi ca să-şi ascundă lacrimile.
Aceasta e soarta femeilor. În adâncul inimii să plângă după ai lor, iar cu vorba
şi cu ochii să mângâie pe cei ce vin şi trec mai departe, necunoscuţi, ca şi aceia, pe care
i-au pierdut ele. Să aştepte trenurile lungi şi grele, să trăiască aceeaşi suferinţă de zeci
de ori şi să spereze mereu, că ai lor se vor reîntoarce iar cu bine. Să asculte înfiorate
cântecele plângătoare, să spună cuvinte dulci celor, pe care i-or vedea trişti şi să
privească apoi cu ochii în lacrimi, pe urma fiecărui tren, ce pleacă …
Cu flori şi cu suspine, triste şi zâmbitoare, aşa aşteptau şi poate aşteaptă şi
acum, frumoasele din Pöltschau, trenurile militare.
În fiecare zi ele petrec tot alte rânduri noi de soldaţi şi în fiecare zi zâmbesc şi
plâng, împart flori şi-şi flutură batistele imaculate, în vreme ce din inima plăpândă le
scapă suspinuri lungi şi dureroase după fiecare tren ce trece …
O, Doamne, minunată făptură ai croit, când ai făcut femeia!
3. În spital:
―Dumneata esti român, ca noi, de vorbeşti aşa frumos româneşte?
-Da, român, de pe la Orăştie.‖
Cu vorbele acestea mă întâmpinară cei 15-20 de răniţi, cari ne sosiră într-una
din zilele trecute în spital. Când auziră din gura mea vorba românească, în ochii lor luci
bucuria omului ajuns în necaz prin ţară străină, unde nu-i înţelege nimenea plânsoarea.
Erau o ceată de românaşi de pe la Bistriţă şi se rătăcise printre ei, în bătaia de la
Grodek şi un rezervist de la regimentul orăştian, 64.269 Ajunseseră acum cu toţii aici, în
spitalul de rezervă din orăşelul acesta din Stiria şi printre lume străină, cu care nu se
puteau înţelege, când deteră cu ochii de mine, li se păru ca ceva de necrezut. Fraţi de
acelaşi sânge, coborâţi din aceiaşi opincă, ne împrietenirăm degrabă şi priveau la mine
cu încredere, ca la un frate mai mare, mai cuminte, mai cu trecere. Îşi spuseră
plânsorile- românul totdeauna se plânge numai către ai săi, căci în faţa străinului nu
cutează s-o facă- şi mă rugară să le ajut, dacă îmi stă în putinţă. Doreau să-i sloboadă
acasă, să-i lase să se vindece în sat şi în două-trei săptămâni vor veni înapoi şi s-or duce
pentru a le transmite cetăţenilor sentimentul că patria se află în primejdie şi că este de datoria lor să îşi
dea viaţa sau să ucidă pentru a o apăra (a se vedea: Sorin Mitu, Rudolf Gräf, Geschichte der Neuzeit. Europa
und die Vereinigten Staaten von Amerika. Innenpolitik, Internationale Konflikte und Beziehungen, Klausenburg,
International Book Access, 2009, pp. 254-255).
269 Pentru istoricul Regimentului 64 Infanterie Orăştie a se vedea: Dorin Petresc, Ioan Lăzărescu, Istoria
regimentului cezar şi regesc numărul 64 Orăştie (1860-1918), Deva, Editura Corvin, 2004.
92
iară la luptă. Li-i dor să-şi mai vadă odată moşia, să-şi mai cuprindă odată copilaşii şi
nevasta în braţe şi apoi nu li-o păsa, măcar să moară …
Sărmanii oameni! Cât era în ei de puternic dorul de casă şi nu băgau de seamă,
că ranele din piept, din braţe, din picioare, din mâini, din pântece, îi ţintuiesc zile de-a
rândul de pat şi le fac cu neputinţă să plece pe drum singuri. I-am mângâiat totuşi, că
în câteva zile le va fi mai bine şi s-or putea duce. Le-am scris apoi rând pe rând scrisori
şi după ce am isprăvit cu toţi şi am plecat spre uşă, la patul din margine mă opreşte un
rănit cu ochii tulburi, cu faţa suptă şi cu graiul stâns aproape:
-―Mă rog, să-mi scrie domnişorul önkéntes270 şi mie o scrisoare‖, îmi zice într-o
românească stricată, că abia o puteai înţelege.
-D-apoi şi d[umnea]ta eşti român, bade?
-Şi eu.
-De pe unde?
-Din Marmaroş,271 răspunde omul meu şi când îl întreb de nume, rosteşte
încet:
-Şereş János, şi-mi spune că şi ei sunt o ceată întreagă şi arată cu mâna spre
paturile pline. Li-e ruşine însă, că nu ştiu bine româneşte. I-au şi luat drept unguri pe
aici, după nume, după vorbă.
Am scris scrisori şi maramureşenilor, scrisori româneşti, scrise în grai curat şi
neaoş, pe care însă cine ştie, daca-l vor înţelege cei de acasă, căci pe la marginele
românismului azi numai inima mai bate româneşte, încolo graiul e mestecat şi umplut
de străinisme, mai încalte decât ale celorlalţi fraţi de-ai lor din Basarabia, cu cari am
vorbit întâiaş dată tot aici …
Pe aceştia, pe basarabeni, i-am întâlnit tot ca răniţi, prinşi în lupta uriaşă din
pădurile de la Grodek. Au căzut şi ei de-a valma cu oştenii noştri, loviţi poate tocmai
de gloanţe trimise de la de-ai lor …
Am ieşit cu sufletul zbuciumat în coridoarele largi, curate şi mi-am proptit
capul pe geamurile mari. Afară cernea ploaie măruntă, o ploaie de toamnă, din acele,
care ţin zile întregi şi bagă în oase boală şi în trupuri frig şi ruină. Înaintea ochilor mi
s-au ivit stepele Rusiei, câmpurile galiţiene şi soldaţii înglodaţi în tină şi zăcând zile
întregi în şanţuri, cu picioarele în apă până la glezne, fără somn, fără mâncare, cu mâna
îţepenită pe puşcă, cu ochii ţintă înainte. Războiul, vai războiul, războiu-i de viteji
purtat şi fiecare soldat de pe câmpul de bătaie e astăzi un erou, căruia trebuie să i ne
închinăm cu toţii. Şi totuşi, ce crudă ironie, în istoria oamenilor acestora.
E îngrozitoare priveliştea dintr-un spital militar, încărcat azi cu răniţi. Oameni
teferi de altădată, zac aici nemişcaţi, bandajaţi pe trup pretutindeni, împuşcaţi prin
mâni, prin picioare, prin şolduri, prin spate, prin piept, prin umere, prin gât, prin cap.
Pe feţele lor e răspândită o durere ascunsă, o durere mută şi ochii trişti nu se
înviorează niciodată. Dacă-i întrebi de luptă, răspund scurt, dau din cap şi n-au chef de
vorbă. Am întrebat pe unul, cât crede el, că va mai ţinea războiul şi mi-a răspuns scurt:
-Până rămâne om sănătos, nu înceată, domnişorule, aşa s-au pornit acum.
270 ―Önkéntes‖: ―Voluntar‖.

271 Maramureş.
93
În cuvintele acestea: aşa s-au pornit acum, e întreagă povestea vieţii de pe

câmpul de luptă. Bătăile de la Rava-Ruşca, de la Lemberg, de la Grodek, au fost dintre
cele mai sângeroase, din câte va aminti istoria. Odată, când furtuna se va linişti şi
râurile tulburate vor reintra în matca lor, va fi îngrozitoare povestea lor, dacă se va
scrie. Noi, care astăzi suntem în uniformă, nu vom ceti-o poate, dar ceialalţi o vor
povesti-o ani de-a rândul în serile de toamnă, când zile întregi se cerne ploaia măruntă
în geamuri, la vatra încălzită, vor plânge femei îndoliate şi vor visa copilaşi plăpânzi,
de-un tata, pe care l-au pierdut în cel mai crâncen război din câte s-au dat vreodată …
4. Icoanei celor dispăruţi:
Revista ―Cosânzeana‖, în numărul 44, pomeneşte cu duioşie de moartea
locotenentului D[octo]r Alexandru Bogdan şi pentru mângâierea sufletelor noastre, ale
celora, care am stat pe vremuri în faţa catedrei eminentului profesor, ne redă în culori
vii momentele vieţii lui din urmă. Îmi place să mă cred între cei mai devotaţi elevi ai
profesorului Bogdan şi de aceea nu pot, să nu dau în câteva cuvinte expresie
vibraţiunilor din sufletul meu, acum, când aflu, că Sandi nu mai este …
Sandi,- aşa-i ziceau prietenii şi cunoscuţii şi aşa-i ziceam şi noi, elevii lui. Şi
simţiam, că în numele acesta simplu, fără orice atribut, se ascunde ceva mai mult, ca
legătura de stimă dintre elev şi profesor. Şi într-adevăr, când vorbeam de Sandi, nu
numai pe vremea când îi eram elevi, ci şi acum mai târziu, după ani de zile, că ne
despărţisem de el,- simţeam totdeauna, că vorbim de un eminent prieten, care ani de
zile ne-a învăţat să cunoaştem frumosul, să iubim idealul şi să înţelegem viaţa. Cât de
neuitate sunt pentru mine orele de literatură românească, când profesorul Bogdan urca
pe catedră cu o mulţime de notiţe, fructul atâtor ore lungi de studii şi dezgropa
înainte-ne figura marilor literaţi din trecut. Începea cu glas domol, zugrăvia omul în
trăsături marcante şi trecea apoi la operă. Şi aici era profesorul Bogdan maestru. Toate
frumuseţile scrisului românesc, aşa după cum s-au urmat acelea prin sufletul lui mare şi
adânc, select şi aplicat spre selecţiune,- ni le aşternea înaintea ochilor cu drag, cu
pricepere, cu putere şi cu entuziasm. Niciodată nu mi s-a dat să aud pe cineva vorbind
mai frumos de George Lazăr,272 Grigore Alexandrescu273 şi chiar acum după şase ani
de zile, îmi pare că aud cuvântul lui Bogdan, plin cu observări fine, plin cu înţelegere
adâncă, plin cu dragoste de neam, vorbind de cel ce-a dus peste Carpaţi lumina şi cel
ce-a scris oda la anul 1840. Câtă turbare era în cuvântul lui, când la sfârşitul odii
încheie cu versurile:
―Pustiul Siberiei te-nghită
Şi dracul să te ia!‖
Consulul Holzinski s-o fi cutremurat, în mormânt, auzind cum ura marelui
poet român şi după un veac aproape, trece din generaţie în generaţie şi taie aceeaşi
brazdă adâncă în sufletele noastre, pe care a tăiat-o într-a urzitorului … Şi şrapnelul
muscalului,274 când a căzut în plin pe trupul lui Sandi, n-a ucis numai pe ofiţerul
272 Gheorghe Lazăr (1779-1823): teolog şi dascăl român transilvănean, considerat întemeietorul
învăţământului românesc în limba naţională din Ţara Românească, prin Şcoala de la Sfântul Sava.
273 Grigore Alexandrescu (1810-1885): poet şi fabulist român, a introdus în literatura română epistola,
meditaţia şi satira ca specii literare autonome, a tradus din Byron şi Lamartine.

274 ―Muscal‖: ―Rus‖.
94
austriac, ci a ucis şi pe interpretul lui Grigore Alexandrescu. Au stat acolo faţă în faţă
duşmanii de-un veac, împilatorul şi revoltatul de pe vremuri … Dumnezeu ştie, poate
în sufletele lor vor fi fost împăcaţi în vremea din urmă, dar piaza rea i-a ţinut mereu
departe şi în loc să le unească drumurile, uitând nedreptăţile ce şi le-au făcut unul
altuia; în loc să-i ducă pe acelaşi drum frumos şi plin de lumină,- i-a dus pe cărări
piezişe şi i-a scos faţă în faţă. Dumnezeu ştie … şi cum mă strânge haina împărătească,
nu mă pot gândi liber şi simt că aici, mi se curmă firul gândurilor … Undeva, departe,
mi se pare că aud bubuitul tunurilor şi îngropat în şanţuri, pare, că văd pe Sandi. Cum
mă cheamă aproape şi-şi îndreaptă ochii blânzi şi scrutători spre mine, înţeleg graiul lui
mut şi-l ascult. Parcă mi-ar zice de acolo, din pragul morţii, cu graiul lui ironic:
Zadarnic, ―sub braţul grosolan al forţii, dreptatea celui slab se sfarmă …‖.
Aşa s-a sfărâmat şi el, sufletul cu adânci înţelesuri, cu mare dragoste de carte
românească şi cu mai mare dragoste de neamul românesc. Şrapnelul duşman n-a ucis
în el numai pe omul singuratic, pe soldatul devotat şi credincios până la clipa din urmă,
ci a ucis pe apostolul, care trebuia să mai trăiască … ―N-ai ucis în el un rege, ai ucis un şir
de regi‖,- zice mustrător regina ostrogotă,- şi cuvintele acestea îmi vine să le schimb şi
să i le zbier duşmanului în ureche: ―N-ai ucis în el un suflet, ai ucis sute de suflete, ai ucis
sufletele noastre, ale tuturora, cari i-am ascultat cuvântul şi mai ales ale urmaşilor noştri, care erau
să-i asculte cuvântul …‖.
Dar, care e duşmanul? … Vai, mă strânge haina împărătească şi în strânsul ei
începe şi sufletul sărman să mi se strângă … Dar vin necontenit viziunile şi îmi pare,
că răsar toţi morţii de prin şanţurile galiţiene. Răsare-o întreagă oaste de intelectuali
români şi îmi aruncă la picioare capetele proprii sângerate. Cum se rostogolesc înaintea
mea, pe gura lor bâlbâie încă sângele roşu şi strigă: răzbunare. Ah, ce greu e să-ţi fie
încătuşat sufletul şi să simţi lanţurile pe mâini. Cum nu poţi scrie cuvântul, care arde
inima şi cum nu poţi arăta drumul, pe care-l arată visul de veacuri …
Mă frec la ochi şi vreau să mă liniştesc, dar în mâini simt încă scrisoarea umedă
de lacrimi, pe care mi-a scris-o un prieten, cu care stam înaintea lui Sandi, în aceeaşi
bancă. ―Am plâns, când am aflat moartea acestui om bun‖- scrie el despre profesorul Bogdan
şi în neputinţa mea îmi vine să plâng şi eu. Dar eu nu pot. În ochii mei nu se adună
lacrimi, ci numai revoltă şi foc şi ură …
Dragă Sandi, omule bun, tu iartă-i, desigur, duşmanului nostru, că doar nimeni
nu duce cu el dincolo de hotar ură şi răzbunare. Noi, însă, dacă vom trece cu viaţă
peste potop, nu-i vom ierta, că mi te-a răpit pe tine şi cu tine împreună încă un codru
de voinici. Nu-i vom ierta, căci nu putem uita şi nu putem şterge din sufletele noastre
adânca iubire de neam, pe care tu ne-ai sădit-o.
5. O clipă de repaos:
… Şi acum veniţi voi, cei fugăriţi de trompetele războinice şi alungaţi de
zăngănitul armelor. Voi, luceferii dătători de lumină, soliile vremilor de pace
binefăcătoare, aluatul minţii omeneşti. Veniţi şi închideţi pe-o clipă ochiul minţii mele,
să nu mai vadă şiroaiele de sânge, să nu mai vadă pustiurile imense de gheaţă, cu leşuri
de oameni presărate,- să nu mai vadă nimic din ceea, ce aminteşte de-o ură nepotolită
a neamurilor şi de-un război mai îngrozitor decât focul iadului şi mai năpraznic decât
cicloanele, care doboară în urgia lor codri de veacuri … Veniţi sămănătorii de gânduri
95
frumoase, aleşii popoarelor: voi, cugetătorii şi poeţii, pictorii şi sculptorii şi înaintea

ochilor mei întindeţi salba nesfârşită a podoabelor voastre scumpe, să se delecteze
ochiul meu setos de frumuseţe şi hrănit acum de patru luni de zile cu sânge numai …
Vină tu Carlyl,275 cu gândurile tale sănătoase şi cu îndemnurile tale la muncă
neîntreruptă; tu Flammarion,276 cu spiritul îndrăzneţ împreunat cu potop de ştiinţă; tu
dulce Horaţiu,277 cel mai înţelegător al vieţii, care ne trece pe dinainte; tu Eminescu, 278
cel mai sensibil şi mai adânc dintre ai neamului meu;- şi voi, toţi ceilalţi, ai vremilor
trecute şi-ai vremilor de azi, cari odihniţi acum în rafturile perdelate şi visaţi la
zădărnicia lucrurilor şi la incorigibilitatea oamenilor. Veniţi, veniţi, şi în seara asta dulce
de iarnă începătoare, când se cern visători întâii fulgi de zăpadă şi îngână melodii
dureroase focul în cuptorul meu scump,- primiţi-mă în hora voastră blândă şi staţi din
nou cu mine la taifasuri.
-Da, e frumoasă viaţa, Turgheniew.279 Mai ales acum, iarna e frumoasâ. Să tragi
ciorapii groşi să iei tolba în spate şi să pleci cu copoul280 după tine prin mlaştinele
îngheţate, prin poienele înălbite şi să stai la pândă cu puşca întinsă, mai nerăbdator,
decât tânărul îndrăgostit întâia oară, când îşi aşteapta iubita în umbra salcâmilor în
floare. Seara să vii vesel şi să te aştepte lângă căminul cald, prietenii cu cupele pline.
-Horaţiu, tu râzi? Nu-i vinul nost[ru] aşa bun poate, ca cel din Taberne şi nu-s
munţii noştri aşa frumoşi, ca înzăpezitul Socrate? A, te înţeleg, noi cei din vremile
noastre, n-avem ulcioare de lut şi n-avem cârduri de sclave din depărtata Bytholie.
-Nu-i aşa, măestre Maupassant?281 Avem însă cafenele moderne, cu pereţi de
oglindă şi bem din păhărele de cristal. Cum spumegă şampania noastră, când ne-o
întind demi-mondenele uşoare ca fulgul de zăpadă?! Şi cât de îmbătător e sărutul lor,
când ni-l întind de după perdele, în saloanele învelite în penumbră. Uite, bietul
Lovinescu,282 de când a ajuns în mreaja lor, şi-a pierdut bunul cumpăt şi vorbeşte şi azi
în aiurare.
-Ce te indignezi Tolstoi283 şi de ce priveşti la noi mustrător? Ne invidiezi clipa
asta de slăbiciune şi ne cerţi, că nu ne place să auzim mereu Sonata Kreutzer? 284
Suntem tineri, apostole, şi în vinele noastre curge alt sânge, cam ca acelaşi, de care
curgea întru ale tale pe vremea, când erai ofiţer în Caucaz …
-Sst … Tăceţi o clipă. Ascultaţi cât de dulce cântă Hafis285 şi cât de fermecător
îl acompaniază Coşbuc.286 Uite-i cum s-au retras în colţul vetrii şi povestesc şi-şi spun
275 Thomas Carlyle (1795-1881): istoric, eseist, autor satiric scoţian.

276 Camille Flammarion (1842-1925): scriitor, astronom francez.
277 Quintus Horatius Flaccus (65-8 i. Hr.): poet roman, considerat a fi unul dintre cei mai importanţi
autori ai aşa-numitei ―perioade de aur‖ a literaturii romane.

278 Mihai Eminescu (1850-1889): scriitor, poet, jurnalist, român romantic.
279 Ivan Sergheievici Turghenev (1818-1883): romancier, dramaturg rus.
280 ―Copou‖: ―Câine care adulmecă vânatul‖.
281 Guy de Maupassant (1850-1893): scriitor, nuvelist francez.
282 Eugen Lovinescu (1881-1943): scriitor, critic, istoric literar român.
283 Lev Tolstoi (1828-1910): scriitor rus, considerat a fi unul dintre cei mai de seamă romancieri ai lumii.
284 Sonata Kreutzer (nuvela lui Lev Tolstoi).
285 Hafis (1320-1389): poet persan.
286 George Coşbuc (1866-1918): scriitor, poet român, membru al Academiei Române.
96
versuri, mai melodioase, decât şopotul izvoarelor şi mai ritmice, decât picuratul ploaiei
de pe streşină. Ştrengarii! Îşi râd acum în barbă şi privesc cu admiraţie la ştrengăriţele
Sacontalei. Uite, cât de puţin îi interesează lumea orbilor lui Maeterlink287 şi povestea
paserei albastre. Pentru ei fericirea e în vin, în cântec şi în femeie …
… În vin, în cântec şi în femeie. Cât de sarcastic răsună acum refrenul acesta,
aici, departe de lumea civilizată, prin lăcaşurile de soboli, adânc îngropaţi în pământ.
Cât prinzi în zare cu ochiul, e o imensitate de zăpadă şi peste cadavrele neacoperite de
giulgiul alb, plutesc legioane de corbi flămânzi şi niciodată sătui. Cum mă înfioară
corbii! În croncănitul lor lugubru e ceva din sarcasmul vieţii, din ironia eternă, care
desfide liniştea, desfide pacea, desfide tot, pentru ce oamenii au luptat de mii de ani,
de zeci de mii, de sute de mii. O, Carnegie,288 că nu răsari în preajma noastră o clipă, să
ne vezi isprava de luni de zile, să ne admire puterea tunurilor şi măcelul mitralierelor.
Şi tu blândă şi de curând răposata baronesă, care din saloanele tale de mătasă numai, şi
te-ai înfiorat de războaie, scoţând din adâncul sufletului tău acel strigăt desperat şi plin
de revoltă: Die Waffen nieder!289
Să ne vedeţi voi, şi voi ceilalţi toţi apostoli ai păcii. Nu ştiu, dacă s-ar mări în
voi dorinţa de-a lucra pentru pacea eternă, ori vi-aţi întoarce faţa cu dispreţ de la cei,
ce nu v-au înţeles niciodată şi în butul milioanelor de oameni, au cerut războiul …
Dar, … vreau o clipă de repaos. O clipă din repaosul acela sfânt şi dulce, când
sufletul se dezbracă de lut şi aleargă în atmosfera curată a visului, a cântecelor şi-a
iubirei. Vreau să nu mă mai gândesc la ţipătul milioanelor de răni, care lasă dungă roşie
pe zăpada imaculată, ci la şopotele tainice din umbra salcâmilor, la poveştile duioase de
la vatră, pe care troznesc vreascurile acum, pe vremea asta şi la tot ce-i dulce, senin şi
frumos şi nu mai este … La tine, frumoasă, cu părul bălai şi cu ochii plini de lumină, la
voi prieteni vechi, cu cari am colindat prin hoceaguri veri de-a rândul şi la voi nopţi
visătoare, cărora mi-am spovedit de atâtea ori taina sufletului, privind bolta de stele şi
vârful codrilor scăldaţi în lumina de lună … Cum curgea de blândă apa Murăşului şi
cum îmi legăna luntrea de uşor pe spatele ei de unde. Şi stam aşa, cu faţa în sus şi
priveam seninătatea nopţii şi ascultam cântecul inimii. O, cum cânta inima mea atunci!
Te-aşteptam, să-mi răsari fermecătoare din valurile apei, cu părul de aur lăsat pe spate,
cu braţele moi şi rotunde şi plecându-te la pieptul meu, să-mi spui cuvântul, după care-
am însetat o viaţă. Şi-ai venit. Ai venit într-o sară dulce de august, când mirosul teilor
seamănă în suflet ritm şi melancolie şi îmbată simţurile dornice de aroma femeii. Ai
venit şi ţi-ai lăsat capul moale pe pieptul meu, şi ţi-ai dat gura pradă gurii mele. O, ce
frumos a fost! Cum a început sufletul meu să cânte şi inima mea să ţi se închine, ţie,
zeiţă a iubirii! Şi ce-a mai fost apoi?! Săruturi, flori şi cântece şi iar săruturi. Nu
credeam, să se sfârşească visul meu vreodată şi nu credeam să încete cântecul de pe
buzele mele …
O clipă de repaos. Ce dulce-i clipa asta acum! Închid ochii să nu mai văd
câmpul de zăpadă, gurile tunurilor şi corbii croncănitori deasupra. Să nu mai văd
287 Maurice Maeterlinck (1862-1949): scriitor, poet, eseist, dramaturg belgian.

288 Andrew Carnegie (1835-1919): om de afaceri american.
289 ―Die Waffen nieder!‖: ―Armele jos‖.
97
nimic, ce mi-ar putea aduce aminte, că tot visul meu, toată fericirea mea poate fi
nimicită ca mâine printr-un glonţ din ţeava puştii care e îndreptată spre mine din
şanţurile duşmane din faţă… Dar nu! Ziarele pomenesc şi cutează să scrie cuvântul:
pace. Sufletul meu e turburat de atâta fericire şi se roagă curat şi plin de pocăinţă:
Doamne, destul a fost din încercările tale. Să treacă acum paharul ăsta şi să vie iar împărăţia
strălucitoare a păcii, a muncii, a vieţii!
Notă: Transcrierea textului s-a făcut după: Radu Mărgean, ―Însemnările unui
completaş mobilizat‖, în Cosânzeana. Revistă ilustrată săptămânală, Orăştie, an IV, 1914,
partea I (număr 31-32, 16 august 1914, pp. 458-459), partea a II-a (număr 33, 23
august 1914, p. 474), partea a III-a (număr 39, 11 octombrie 1914, p. 546), partea a IV-
a (număr 46, 28 noiembrie 1914, p. 622), partea a V-a (număr 47-48, 13 decembrie
1914, pp. 634-635).
98
ADOLF HITLER AND THE NSDAP’S POLITICAL DISCOURSE

BETWEEN 1920-1933
Adolf Hitler şi discursul politic al NSDAP între 1920-1933
Zoltán PETRE
Abstract: The following article presents the evolution of the political discourse used by Adolf Hitler,
from the moment he became the leader of the Nazi Party, 1920, until 1933 when he seized official power at
the helm of Germany. Moreover this study follows step by step the gradual changes and techniques in the
propaganda that both Hitler and the NSDAP adapted and relied during their fast-tracking that culminated
into a new fascist totalitarian ideology, known as ―nazism‖.
Keywords: Adolf Hitler, NSDAP, power, Nazi Party, political discourse, propaganda.
The European political map created as a result of the Treaties of Versailles and
the new democracies that emerged after the Great War, proved to be much more
fragile than they seemed. The new European liberal regimes had real difficulties in
adapting to the challenges of the postwar world (Soviet victory in Russia in 1917, the
German revolution of 1918-19 in Berlin, the Soviet Hungarian Revolution in 1919)
caused many political crises.290
Disappointed and unable to find solutions in the newly established democratic
countries by the Versailles Treaties, millions of common people started to look at the
authoritarian and totalitarian discourses, which will become in some countries political or
social systems. The start began with the Communists in Russia, followed by Benito
Mussolini’s fascism in Italy, Horthy’s regime in Hungary, the Nazi regime in Germany,
the regimes of Salazar in Portugal and Franco in Spain.291 In each of these countries
the political discourses of the leaders will gradually transform into authoritarian and
totalitarian ideologies, that caught ground being directed against class or certain social
categories.
The political discourse of the leader reached its zenith in Italy during the time
of Benito Mussolini and later in Germany under Adolf Hitler. It must be stressed that
no one can speak of a dictatorship imposed on the masses, but one in which the
majority of the population accepted this meaning (the Nazi Party rose to power
through democratic elections and not through coup d’etat. In these regimes different
social classes or categories which in other systems would have been in opposition (in
Germany we have the case of workers and the bourgeoisie), eventually were united by
the political leader’s (Hitler) nationalistic discourse. This unity of the masses under the
leadership of Hitler can be seen very easily if we compare the results of the elections
in Germany, from May 20, 1928 and September 14, 1930. In the elections from 1928
the NSDAP only gained 2.6% (12 seats), but 2 years later, in 1930 the percentage rose
to 18.3% (107 seats) becoming the second most powerful political party in
Germany.292 Thus we can notice that in only 11 years (1919) since Hitler took the lead
290 Edward H. Carr, The Twenty Years' Crisis, 1919-1939, New York, Perennial, 2001.
291 Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, Bucureşti, Editura All, 2002, p. 472.
292 http://www.historylearningsite.co.uk/weimar_elections_1928_1932.htm.
99
of the German Workers Party (later NSDAP), it became one of the most powerful
political parties in Weimar Germany.
In this study I will focus on the political discourse of Adolf Hitler and his
party, the NSDAP. I consider that this was the most vehement and acutest (for the
masses) political speech in the first half of the XXth century that had the most adverse
consequences among the German population and not only. The case of Germany
after the Great War is related to the very complex political relation between Liberals
and Conservatives, or between the Extreme Left and the Social Democrats.
When the First World War ended Germany was in chaos. For a nation of
soldiers it was necessary to give them items that defined their moral and civic training.
The population was convinced that the country could not be saved from this
imminent collapse by the responsible parties ―for the great shame of November
1918‖, or by the national bourgeois parties. In these troublesome times, on the
political scene of postwar Germany, a simple Austrian corporal will make his
appearance, called Adolf Hitler, but who through his actions will influence both
Europe’s and the world’s history for the upcoming three decades.
In September 1919 in Münich, Hitler took charge of a small workers party,
called the German Workers Party. During a meeting where over 100 people were
present Hitler held a speech that lasted over 30 minutes; he later will recall this in his
autobiographical book ―Mein Kampf‖ as his first moment of his future political
discourse: "I talked for 30 minutes, and what until then seemed something impossible, now proved
to be achievable; I could talk!‖.293
This could be considered the starting point of Adolf Hitler’s political thought
and action, and later the NSDAP’s (Nazi Party) beginning. In April 1920 he finally left
the army in order to dedicate himself exclusively to his political career becoming the
party’s head of propaganda. He managed to transform the NSDAP into the core of a
great party, by attaching to it on one hand an external policy (repeal the Treaty of
Versailles, unite a Greater Germany, expand to the East, and withdraw the citizenship
from Jews) and on the other an internal one, by reorganizing the economic policies in
a radical program comprised in 25 points: confiscation of war profits, abolition of
earnings through gambling, acquisition by the state of industrial trusts and profits,
expropriation of land without compensation for national needs.294
During this period Hitler on one hand added the National-Socialist words to
the old name of the party extending it to NSDAP (National Socialist German
Workers' Party) and on the other, created a new party emblem in 1923, thus initiating
the cult of the flag. His personal creation, the Nazi swastika from September 1933 will
become the official flag of the Nazi Party. The red color represents the socialist
movement, white stands for the national attitude and the black swastika represents the
fight of the Aryan as a symbol of productive labor, but also anti-semitism. During the
late 1920’s the new party already had 3000 members (only 100 in 1919).295 In a short
293 Adolf Hitler, Mein Kampf, Bucureşti, Editura Beladi, 1996, p. 23.
294 Marian Podkowinski, Hitler şi clanul său, Bucureşti, Editura Colosseum, 1991, p. 75.
295 http://fcit.usf.edu/holocaust/timeline/nazirise.htm.
100
time Hitler earned the reputation in Germany as a man able to lead the country and
who could detain a Communist revolution similar to the Russian one. Thus in 1921
Hitler went to Berlin to seek support from the other nationalist parties. Other leaders
of the NSDAP were jealous or even skeptical and didn’t want Hitler to lead the party.
In his absence from Münich, these political leaders formed an alliance with another
nationalistic party from Augsburg in order to depose him, but when Hitler returned,
he demonstrated once again his political manipulative techniques. Arriving on July 11,
1921 to Münich he resigns from the Nazi Party forcing somehow the other political
leaders to realize the mistake they made, because this resignation meant the loss of the
advantages that the party gained so far. Adolf Hitler realized that without him the
Nazi party will perish so via a letter that he sent to the current leaders of the party he
emphasized that he will return only if he will be named chairman of the NSDAP and
will have supreme power. After the vote, 543 for and 1 against, Hitler was elected as
the new leader of the Nazi Party and on July 29, 1921, was presented to the crowd
with the title of "Führer",296 a name that he will carry all his life.
Adolf Hitler used until his rise to power "a programed plurality so perfect, that there
was no class, or social category, or even a professional one, which hadn’t received a program, according
to the strivings of those who composed them."297 He was never in any sense a bourgeois
politician, a conservative or a defender of capitalism, nor did the Nazi Party represent
the small bourgeois class: "The truth seems that the active Nazis were recruited from among the
unsatisfied from all the social classes (except the peasants and farmers) so that in 1923 from the total
members of the NSDAP, 34, 5% were workers, 31% small bourgeois, 6,2% lower servants, 11%
state clerks, 13% small business people".298
The political discourse of Hitler followed an organized plan in order to create
a party of elites, the avant-garde which would be capable of finishing successfully a
fundamental revolution, because in his opinion "only a disciplined and strongly centralized
party that reached the peak of autocracy, is the only instrument capable to take over power in all
bodies of the society".299
In order to better understand this political discourse of Hitler and the
propaganda of the Nazi Party during its early years, we must look back to ―Mein
Kampf‖ in which he presented his concepts about the future German Millennial Reich.
From the start he was very clear with the necessary plans and steps that had to be
carried out (the deadline being 1945) but he was not taken seriously. This general
doubt will change after 1939 (the attack on Poland) and 1941 (the invasion of the
USSR) when the entire world saw that what he emphasized in his discourse between
1923 and 1925, had to be taken seriously. Even at the beginning of his political
activity, Hitler laid out a few basic ideas for his political future: "The task of one, of
establishing a program of action is not at all the establishment of various possibilities to realize one
thing, but to display clearly, how this is feasible; that is to be concerned about the less means than the
296 Henrik Eberle, Scrisori către Hitler, Bucureşti, Editura Meditaţii, 2009, p. 29.
297 Marin Voiculescu, Doctrine politice contemporane, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985, p.
120.
298 Paul Johnson, O istorie a lumii moderne (1920-2000), Bucureşti, Editura Humanitas, 2003, p. 137.
299 Ibidem, p. 138.
101
purpose. What you decide in these conditions is the adequacy of an idea in its essence and not the
difficulty of its shape taking‖.300 In addition the leader of the NSDAP stated that "the person
who sets a program of a movement must establish its goal, while the political person has to pursue its
fulfillment. The first person will guide his thinking towards the eternal truth, while the other’s action
will depend rather on the practical realities of the moment. The importance of the first one resides in
the adequate dealing with the absolute idea seen in the abstract, and the second one in the just
appreciation of the given realities and their useful values".301 Here I consider that the political
discourse of the self-proclaimed Führer caught ground among the great majority of
German people within the situation created after the Great War (economic crisis,
territorial losses, reduction of army, lack of a strong political elite, etc.).302 Hitler
argued further that "the more an idea is fair from an abstract point of view its achievement is
impossible in so far as it depends on people. Therefore the value of the creator of the doctrine can be
measured only by the influence exerted on the population ".303
Regarding the role of the NSDAP’s movement, Hitler was of the opinion that
it "must not proceed towards an organization of satisfied and happy people, but to recruit the tortured,
suffering, unhappy and dissatisfied persons (the majority of Germans were after Versailles). Before
any actions we must not float at the surface of the social body, but we must let our roots to penetrate
deep into the popular masses",304 furthermore "a nation doesn’t consolidate with weapons, but with
the people and our movement must reach before any, the nationalization of the masses".305
Referring to the necessary tactics that must be followed in order to achieve his
political discourse and the propaganda of the Nazi Party, Hitler had in mind a series of
obligations: "in order to win the masses for the national reawakening, no sacrifice is too big
(economic concessions made on the workers); the national education of the masses, carried out on the
path of social rising; the nationalization (Germanization) of the masses can’t be done by half-
measures, but through concentration of forces deployed through fanaticism; winning the soul of the
people (Volk) by destroying any enemy; the mass is only a part of nature and it conceives only the
victory of the stronger or at least subjecting without conditions and maintaining the breed in the social
body".306 Regarding the essential role of propaganda in his political discourse, a few key
ideas were pointed out in ―Mein Kampf‖: "in order for the propaganda to be an effective support
for the movement (NSDAP) it must be exercised in a single direction, if not, because of the difference
of the present two band intellectual camps (German bourgeoisie and workers), propaganda would be
only understood by one of them, or rejected by the other".307 Additionally Hitler talks about
propaganda as being "the action on the broad masses, the limitation to a few points, few in
number and repeated constantly, the use of a concise text, focused, known by heart and using
300 Adolf Hitler, op. cit., p. 190.

301 Ibidem, p. 191.
302 Sir Ian Kershaw, Hitler: A Biography, New-York, W.W. Norton&Company, 2008, p. 194.
303Adolf Hitler, op. cit, p. 195.
304 Ibidem, p. 293.
305 Ibidem, p. 294.
306 Ibidem, p. 296
307 Ibidem, p. 319.
102
affirmative formulas; maximum of perseverance in the propagation of the idea and patience in
awaiting the results".308
I consider that Henrik Eberle was right when he described the situation of
Germany after the Great War, as a country where ―the German population saw in Hitler a
new Messiah, the Savior of the State from its shame and humility. They understood him as being the
leader who would lead them out of the shame of the Treaty of Versailles and would lift them up to
heights they never attained until then".309 Hitler saw in people a useful material (the masses)
to achieve his personal vision of domination and grandeur. In his opinion "the German
people had fallen because of the mixture of races but remained however broadly Aryan". 310
Influenced by various racist philosophies, mainly that of ariosophy311 (term promoted by
Lanz von Liebenfels), Hitler saw in the ―Aryan‖ the warrior-creator of a new
civilization, the unchained Prometheus.312 Thus it’s not surprising that in "Mein Kampf" he
stated that "the Aryan looked like a conqueror which subdued inferior people, whom later adjusted
their practical activities under his direct orders, personal wills and goals‖. The German man
represents according to this discourse, the master with whom he will make fantasies
related to world domination come true. He found naturally millions of people who
have submitted voluntarily in turn to become masters over others. The people
followed him because they identified themselves with his initial goals and ideals. Hitler
was aware of the fact that not everybody will follow him, recognizing this univocally in
his book: "the foundation for building authority is always popularity, and this is created by
propaganda, propaganda that is more effective when it’s guided exclusively according to the feelings of
the masses".313
The second pillar of domination in the opinion of the Nazi Party’s leader was
violence. A question was raised many times, but no one could come up with a
definitive answer yet, related to which of these two factors was in the last instance
decisive in the process of rising to power by the National-Socialists. A recent attempt
was made by Felicity J. Rash in the book, ―The Language of Violence: Adolf Hitler's Mein
Kampf‖, where she identifies in the doctoral thesis of Manfred Pechau (1935), an elite
National-Socialist Party member, the importance of propaganda and violence, stated
many times already by Adolf Hitler in ―Mein Kampf‖. According to Pechau propaganda
is regarded as ―Kampf‖ (derived from ―Mein Kampf‖) and the National-Socialist
language is coined as ―Sprache der Kampfformen‖ (language of violence), thus we can
identify a strong interconnection.314 On one hand Nazi propaganda was spread mainly
through violence (role of the S.A. troops, or the failed Münich Putsch from 8-9
November 1923), on the other, this violence needed a more effective tool than just
brutal force, a tool which became political propaganda. Various other attempts to
answer this question were made by: Heinz Pechter –―Nazi-Deutsch: A Glossary of
308 Ibidem, p. 322.

309 Henrik Eberle, op. cit., p. 14.
310 Ibidem, p. 14.
311 Mickael Streller, Istoria Societăţilor Secrete, Bucureşti, Editura Litera Internaţional, 2009, p. 117.
313 Ididem, p. 15.
314 Felicity J. Rash, ―The Language of Violence: Adolf Hitler's Mein Kampf‖, New-York, P. Lang, 2006, p. 29.
103
Contemporary German Usage‖(1944), Victor Klemperer–―LTI: Notizbuch eines Philologen‖

(1947), Cornelia Shmitz-Berning–―Vokabular des Nationalsozialismus‖, Konrad Ehlich –
―Sprache im Faschismus‖ (1989),315 etc., where each of them presented various
approaches towards Nazi propaganda and violence. I think an adequate answer will
never be found regarding this question, because at one certain point both elements
merged and became a single part of Nazi ideology. Violence or propaganda, were in
Hitler's vision, the tools with which each individual could be eventually integrated into
the national community.
For those who wanted to be integrated, the regime offered important benefits
especially after the seizure of power by the Nazi Party; thus having the opportunity to
climb the social ladder and get rich. According to the philosopher Ralph Darhendorf
those who believed of themselves that they were against politics (apolitical) were also
exposed to the "temptations of lack of freedom".316 In his opinion one of the decisive
promises made by the National-Socialists was the link between the feeling of
belonging and cohesion. Be it national euphoria or affiliation to a structure of the
Party, this desire "to be part of something", was found more and more in the souls of
Germans either they were rich or poor.
The psychologist Stephan Marks connected this feeling of nostalgia, of
belonging to something and the lack of freedom, to the "pleasure of regression",
typical for human nature: ―The majority of Germans of that time transferred voluntarily their
personal decisions on liability to a higher court (in our case Hitler or the Nazi Party), precisely
because the magical world seemed more appealing than the real one. Acting in this way they tried
deliberately to remain outside the responsibilities".317
The metaphysical element of National-Socialism responded to the need for
meaning, probably always present and met with the desire of "belonging".
With the disappearance of order (very stable during the Empire) now a
significant part of trust in the divine power was lost, thus the interpretation of the
diffuse world proposed by the political discourse of Adolf Hitler gained attractiveness.
This fondness was caused because of the highly fragmented type of political discourse
offered by Hitler, which was regarded by many as a quote in which each could get
what they convened. Only the clear headed and familiar with political thought and
terms understood before 1933, that this discourse consisted actually in the hatred of
Judaism and Jews.
In conclusion I want to point out a few ideas:
-The political discourse of Hitler objectified in the propaganda of the Nazi Party,
appeared and developed in Germany during the Weimar Republic when there was a
fierce political battle for hegemony between the left and right.
-Hitler understood perfectly that the two antagonistic social classes (bourgeoisie and
workers) separately couldn’t succeed, and it takes a new force to approach them in
315 Ibidem, pp. 30-31.

316 Ralph Darhendorf, Versuchungen der Unfreiheit- Die Intellektuellenin Zeiten der Prüfung, Munich, Editura
C.H. Beck, 2006, p. 25.
317 Stephan Marks, Warum folgten sie Hitler ? Die Psychologie des Nationalsozialismus, Düsseldorf, Editura
Patmos, 2007, p. 42.

104
achieving a single goal (in his view this was the revival of Germany through a
National-Socialist state). This was recognized even in "Mein Kampf": "the task of the Party
is to create a common platform on which both sides in the dispute should meet. This platform is
National-Socialism".318
-To motivate his future decisions or concrete actions, Hitler stressed from the outset
his position within German society: "I don’t need the German bourgeoisie, it needs my
movement. The blame is on the bourgeoisie that failed to make the industrial proletariat, instead of
taking the leadership they gave it on the hands of Marxism. I have created the idea of National-
Socialism and I will realize it brutally, if necessary by force".319
-On his way to absolute power, Hitler encountered some moments of difficulty (1923
and 1932) but managed to adapt to the new events. It is interesting that although he
clearly stated his intentions, he was not stopped in time, exposing clearly that: "I'm
ready to create together with the Conservatives a coalition Government for the awakening of Germany,
but in the future only a National-Socialist Government can act".320
-Another example of the flexibility of his political discourse, was formulated in a
plastic way by the future Propaganda Minister of the NSDAP, Joseph Goebbels:
"What record must we put on today, national, social, or sentimental. We have all of them we only
need to choose the proper one".321
-Regarding the ideological problems and racism, he clearly specified in the basic ideas
of his discourse the following: "Where wood is cut there are chips flying. Do not believe that
reaching out to power there will no longer be brutality. We have no intention to hang all Jews to the
telegraph pillars, but the spirit of Judeo-Marxism must disappear from the National-Socialist state
governed by the best forces of the nation".322
After seizing official power (January 30, 1933) nothing more stood in the way
of achieving Hitler's or the NSDAP’s policy, thus gradually acting through official
measures (Nürnberg Racial Laws against Jews and foreigners), the use of symbols or
other graphics (flag, the swastika), social ones (language, religion, ethnicity) or genetic
ones (skin color, hair color, stature, race), all important elements in creating the
domination of the Aryan race – the cornerstone of Hitler's political discourse.

319 Ibidem, p. 89.
320 Ibidem, p. 90.
321 Marian Podkowinski, op. cit., p. 18.
105
DISCURSUL ŢÃRÃNIST ÎMPOTRIVA LUI VINTILÃ BRÃTIANU,

REFLECTAT ÎN ZIARUL DREPTATEA, 1927-1928
The Romanian National Peasant’s Party speech used against Vintilă Brătianu,
reflected in the newspaper Justice, 1927-1928
Adrian-Cosmin IUŞAN
Abstract: This study intends to analyze the various speeches used against Vintilă Brătianu, that
were published in the party newspaper ―Justice‖, belonging to the The Romanian National Peasants’ Party.
For the following analysis, I will use articles from the earlier mentioned newspaper listed chronologically between
1927-1928, particularly between the year of its first issue and the year when the National Liberal Party led
by Vintilă Brătianu was replaced at the helm of the country by the National Peasants’ Party wielded by Iuliu
Maniu.
Keywords: justice, opposition, Vintilă Brătianu, national liberals, National Peasants’
Party.
Termenul de „discurs‖ este un termen extrem de complex. În această analiză,

el se referă la expunerea unei anumit subiect încărcat cu o valoare politică, cu scopul
susținerii sau din contră, denigrării unui anumit personaj. În acest sens vor fi selectate
din numărul mare de articole din revistă acelea care se referă la Vintilă Brătianu și la
Partidul Național-Liberal, însă și aici voi face o selecție, în sensul că vor fi avute în
vedere cu precădere doar articolele ce se află pe prima pagină a Dreptății. Voi acorda o
mai mare atenție celor de pe prima pagină deoarece, în opinia mea, ele ocupă cel mai
important loc în structura unui ziar. În general, aici apar acele articole considerate ca
fiind cele mai relevante. Evident că acest lucru ține de o oarecare subiectivitate, aspect
ce nu ocolește nici Dreptatea. Mă voi opri si la articole de pe alte pagini decât prima (de
regulă, foarte puține), alegându-le pe acelea pe care eu le consider importante (evident
și aici vorbim de o anumită formă de subiectivism). Trebuie precizat că în urma
studierii cu atenţie a scrierilor din ziar, am observant că personalitatea lui Vintilă
Brătianu este echivalentă în opinia celor responsabili de redactarea lor, cu Partidul
Național-Liberal. Ce vreau să spun este că în discursurile lor, autorii articolelor nu fac
nici o distincție între partid și cel care conduce partidul (sinecdocă). Prin urmare critica
(bună sau rea) adusă lui Vintilă Brătianu reflectă și poziția țărănistă față de liberali.
Revista Dreptatea apare în anul 1927, primul ei număr fiind datat pe 17
octombrie la Bucureşti. Editată de Partidul Național-Țărănesc, revista a fost condusă
inițial de către Nicolae Carandino. Ea a disparut și a reapărut de mai multe ori. Primul
interval cronologic în care vede lumina tiparului este cel cuprins între 17 octombrie
1927-29 iunie 1938. Al doilea este cuprins între 27 august 1944- 9 martie 1945. Cel de-
al treilea interval cuprinde perioada 5 februarie 1946-16 iulie 1947. Revista reapare
după 1990, mai exact pe 5 februarie avându-l ca director onorific pe Nicolae
Carandino, care fusese primul director al revistei.323
323Marian Petru (coord.), Istoria jurnalismului din România în date. Enciclopedie cronologică, Iași, Polirom,
2012, p. 475.
106
Se pot face 2 observații. Pe de o parte, ziarul a avut de suferit datorită „viziunii

politice‖ pe care o promova, iar pe de altă parte ea a „urmat‖ același traseu ca al
țărăniştilor. Apare în 1927 (la puțin timp de la constituirea partidului), dispare în 1938
(când sunt interzise partidele politice și este impusă cenzura presei), reapare pentru o
scurtă perioadă de timp în 1944 și dispare pentru mai bine de 4 decenii în 1947 (ca și
în cazul partidului a cărui interese le apără). Mai trebuie menționat că o bună parte a
articolelor din cele analizate (dar și în general) au fie un autor anonim (nu semnează
articolul) fie autorul semnează cu un pseudonim. Acest lucru, consider eu, duce spre
idea că ele sunt realizate la comandă. De ce cred asta?. Există și articole semnate cu
numele autorilor lor, iar, comparând cele cu nume, cu cele fără, se poate observa că
cele din urmă sunt copii fidele ale primelor, având aproximativ aceeași structură,
aceeiași temă (de regulă Partidul Național-Liberal sau liderul lui) și un limbaj
aproximativ identic.
Vintilă Brătianu a fost una dintre cele mai controversate personalități din
cadrul Partidului Național-Liberal. Evident că acesta a stat în umbra mult mai
celebrului său frate, Ionel I. C. Brătianu dar și în cea a lui Gheorghe Brătianu sau a
altor liberali..
În ceea ce privește ascensiunea lui politică, aceasta i-a o altă turnură, o dată cu
anul 1927. Acest an a reprezentat o dublă tragedie pentru liberali. Pe de o parte, este
anul morții regelui Ferdinand I (1914-1927), care era un susținător al liberalilor, iar pe
de altă parte, acest an reprezintă momentul dispariției lui Ionel I.C.Brătianu. Cel de-al
doilea episod și-a pus, fără îndoială o amprentă mai mare asupra partidului, iar pe acest
fond, președinte al Partidului Național-Liberal ajunge un alt Brătianu: Vintilă Brătianu.
O dată cu ascensiunea lui în cadrul partidului, Vintilă Brătianu ajunge în fruntea
Consiliului de Miniștri, funcție ce o va deține, alături de cea de ministru de finanțe,
între 24 noiembrie 1927 și 9 noiembrie 1928.324
Foarte interesant e faptul că succesorul la conducerea P. N. L. nu trebuia să fie
Vintilă Brătianu. Ionel Brătianu, se pare că avea un alt favorit, pe care îl pregătea
pentru a-i înmâna ștafeta partidului și anume pe I. G. Duca,325 care fusese chiar
secretarul său personal.
Personaj controversat, acesta era o fire diferită de cea fratelui său mai mare,
însă elementul ce îi apropia era tocmai înteresul deosebit pe care aceștia îl nutreau față
de Partidul Național-Liberal. Astfel, la fel ca predecesorul său, Vintilă Brătianu a
încercat să se ocupe direct de partidul pe care îl conducea, încercând, deseori fără
succes, să se ocupe de problemele interne ce amenințau să fărămițeze partidul din
interior.326 Din păcate pentru el și pentru liberali el nu a reușit să fie omul potrivit
324 Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi-1859 până în zilele noastre-1995, București,
Editura Machiavelli ,1995, pp. 94-95.
325 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzat, Istoria românilor in secolul XX(1918-1948 ), București, Editura Paidea, 1994
, p. 182.
326 Marin Nedelea, Prim- Miniștri României Mari.Ideile Politice, București, Editura Garell, p. 62.
107
evenimentelor din 1927, dovadă fiind plecările din cadrul P. N. L., petrecute imediat
dupa decesul lui I. Brătianu.327
Vintilă Brătianu, nu doar că avea o altă personalitate decât cea a fratelui său dar
avea și alte interese. Principala sa pasiune se pare că a fost economia și în speță,
finanțele.328 Acest lucru este evident prin măsurile cele mai importante adoptate în
timpul când el a fost președintele Consiliului de miniștri. Astfel el și-a concentrat
atenția înspre realizarea stabilizării monetare a statului, luptând însă acerb și pentru
combaterea curentului carlist sau sau a ofensivei P.N.Ț către putere.329 Printre măsurile
cele mai importante adopate de guvernul Brătianu se numără legea pentru ocrotirea
muncii minorilor și femeilor și durata muncii. Acesta lege a fost promulgată la 13
aprilie 1928 și prin ea era interzisă munca copiilor sub 14 ani, era acordat femeilor
concediu de naștere plătit de 12 săptămâni, era interzisă concedierea gravidelor și era
introdusă ziua de muncă de opt ore.330
Chiar și în atare condiții, prioritatea lui a fost, fără indoială, cea economică.
Astfel, acesta a încercat să contracteze un împrumut extern pentru remedierea situației
interne, care nu arăta deloc roz în acel moment. Faptul că Vintilă Brătianu dorea să
realizeze un astfel de demers dar mai ales nereușita contractării lui vor duce la demisia
lui survenită la aproximativ un an de la preluarea puterii.331
Încă din primul număr al revistei, ziarul atacă indirect și mai apoi direct
Partidul Național-Liberal dar și pe conducătorului acestuia, Ionel I. C. Brătianu. Astfel
motto-ul (care reprezintă un fragment din discursul lui Iuliu Maniu din Parlment din
27 iulie) reprezintă un atac indirect adresat adversarilor: ―Partidul Național Țărănesc cere
dizolvarea actualului parlament izvorât din violență și fraudă (aluzie la liberali) și decretarea unor
alegeri legale‖.332
Atacul direct este „lansat‖ în articolul de pe prima pagină: ―Din afară
văzută,viața noastră politică, cu onorabile excepții apare într-o formă și mai sumară:o menajerie de
fiare condusă de un bici și stăpânită de mirajul unei biete bucăți de carne pe care îmblânzitorul o
dozează savant […] Căci domnul I. C. Brătianu a avut această cochetărie funestă spiritului de
dominație a partidului său: de a așeza o dictatură efectivă în decorul vieții parlamentare și
constituționale [...] În graba concepții a pierdut din vedere că regimul reprezentativ nu se poate lipsi de
anumite condițiuni. Adică de existența a două partide de guvernământ, alternând în greaua sarcină a
conducerii destinelor unei țării; sau de colaborarea voită a grupurilor politice înlăuntrul unui regim
înarmat cu toate libertățiile publice, fără tirania executivei și coruperea serviciului de stat‖.333
Se poate observa că autorul articolului (care este anonim) susține că Ionel I. C.
Brătianu a impus o dictatura vieții politice românești. Totodată el crede că principala
327 Keith Hitckins, Romania: 1866-1947, Ediția a IV-a, București, Editura Humanitas, 2013, pp. 407-408.
328 Stelian Neagoe, op cit, p. 83.
329 Ioan Scurtu, Viața politică din România. 1918-1944, Bucureşti, Editura Albatros, 1982, p.105.
330 Ibidem.
331 Acest lucru reiese din articolele publicate în 1928 în ziarul Dreptatea. Pentru o perspectivă mai mare
urmăriți numerele din ultima lună de mandat a lui Vintilă Brătianu.

332 Dreptatea, anul I, număr 1 din luni 17 0ctombrie 1927, p. 1.
333***, „Impasul politicii liberale‖, în Ziarul Dreptatea, anul I, număr 1 din luni 17 octombrie 1927, p. 1.
108
greșeală o reprezintă faptul că Brătianu nu are în vedere dezvoltarea unui sistem

parlamentar sănătos (lucru realizabil doar prin încurajarea unui sistem politic
parlamentar concurențial), deci nu prin actuala politică încurajată de acesta: ―Nu există
însă un regim democratic,care să fii înălțat o țară astfel cum îl vrea d. I. C. Brătianu: întemeiat pe
dominația unui singur partid și supunerea miloagă a tuturor partidelor. Adică o nepotrivire politică
și istorică‖.334
Același discurs anti-Brătianu și anti-liberal este prezent în fiecare din numerele
ziarului, până în momentul morții lui Ionel I. C. Brătinu, survenit în noiembrie 1927.
Evident, nu se face nici o distincție între liderul liberal și partidul pe care îl conduce,
acțiunea unuia fiind de fapt și acțiunea celuilalt.335
Am dorit să încep cu articole ce îl vizau pe Ionel Brătianu deoarece, după cum
veți observa, discursul îndreptat împotriva lui Vintilă nu va fi cu mult diferit: unul care
critică atât personajul politic, cât și persoana.
Primele articole ce îl vizează pe Vintilă Brătianu apar imediat după decesul lui
Ionel Brătianu. Astfel în numărul 7 al ziarului pe prima pagină i se dedică un întreg
articol semnat de una dintre cele mai importante voci ale tărăniștilor: V. N. Madgearu.
Evident, conținutul articolului nu putea fi unul pozitiv, lucru evidențiat și de
denumirea articolului: Calamitatea națională.
Articolul cu pricina face o analiză a politicii duse de Vintilă Brătianu în
perioada în care acesta fusese ministru al finanțelor oprindu-se asupra anului 1925,
când Vintilă Brătianu a încheiat cu Banca Națională două convenţii. Prima prevedea
lichidarea datoriei statului la Banca Națională (pe parcursul a 15 ani) fiind alocate în
acest sens 650 milioane lei (sumă ce trebuia plătită anual!), iar cea de-a doua viza
prelungirea cu încă 5 ani a privilegiilor de care Banca Națională se bucura.336 Iată cum
vedea acţiunile lui Vintilă Brătianu, ţărănistul V. N. Madgearu: ―Politica de revalorizare a
d-lui Vintilă Brătianu dăduse faliment. Făcuse circulația maximă de bilete la 14 miliarde și a
trebuit sporită la peste 20 de miliarde; pornise în 1922 dela un număr indice dela 16 și în 1925 se
urcase la 45; declarase o politică de comprimare a bugetelor și consecințele inflației i-au adus bugetul
dela 10 la 40 de miliarde; și în tot timpul, bugetele sale, contabilicește excendentare, rămăseseră în
realitate fictive, mai prejos de satisfacerea nevoilor minimale‖.337
Criticile aduse în articol sunt oarecum îndreptățite, însă, evident, ele încearcă să
ascundă sau reinterpretează și reușitele lui Vintilă Brătianu cum ar fi creșterea
334 Ibidem.
335 În acest sens, demn de menționat este un articol intitulat „Agonia liberalismului‖ semnat sub
pseudonimul L.N ,din numărul 3 al Dreptății în care cele două entități (Brătianu și P. N. L.) sunt una şi
aceeași: „Nici odată ca astăzi, dl. Ionel Brătianu n-a avut viziunea clară a organismului solid care trăindu-și zilele și
suferind uzura vremilor e sorbit și alunecă în vale ca un corp rotund pe un plan înclinat și să se dezintregreze văzând cu
ochii […]. Dacă partidul liberal a izbutit în decursul vremilor să stea pe poziție și să reziste timpului, două sunt cauzele
cari au determinat aceasta: inexistența unei opoziții bine organizate și organizarea bancară partidului liberal.
336 Virgil Madgearu, „Calamitate Națională‖ în Ziarul Dreptatea, an I, numărul 7 din luni 27 octombrie
1927, p. 1.
337 Ibidem. Concluzia articolului reprezintă ultimul frază: ―Domnul Vintilă Brătianu este privit ce opinia publică
drept o calamitate naturală‖.

109
bugetului statului român. Critica adusă celei de-a doua convenții privește relația dintre
Partidul Național-Liberal și Banca Națională, relație reprezentând pentru țărăniști un
pericol extrem de mare deoarece ea putea duce la o întărire și mai mare din punct de
vedere financiar al liberalilor.
În același număr al acestui ziar, un alt articol critic este unul anonim, publicat
tot pe prima pagină și intitulat „Criza de conducere în lagărul liberal‖. În cadrul acestui
articol autorul său dorește să prezinte evoluția Partidului Național Liberal de după
momentul 24 noiembrie 1927. Prima parte are în vedere lupta pentru putere în cadrul
acestui partid între I. G. Duca și Vintilă Brătianu, în timp ce a doua parte este o critică
puternică aduca celui din urmă,susținându-se mai în glumă sau în serios că Vintilă
Brătianu face ce dorește în partid iar în ce privește concepția sa politică, ea este una
extrem de limitată: ‖D.Vintilă a vrut să introducă în cabinet două persoane: pe d. general
Mărdărescu (la război) și pe d. T. Constantinescu la industrie[…]. În capul lui (Vintilă Brătianu)
există o despărțitură ptr. Viitorul338, alta pentru Banca Românească339, o a treia pentru Ministerul
de Finanțe‖.340
În numărul 10 al ziarului, într-un alt artiol anonim, care apare pe prima pagină
încearcă să facă un rezumat al guvernării liberale, axat cum este de imaginat, pe
perioada post 1927. Iată cum vede el această perioadă:‖Opera aceasta se poate rezuma în 2
puncte esențiale: Prăbușirea materială a țării și decăderea ei morală fără nădejde de îndreptare. Prin
rețeaua aplicare a reformei agrare și prin abuzurile săvârșite de un aparat în majoritate corupt, o
mare parte a țărănimii a rămas fără pământ.[…]. Politica nefericită a ministrului de finanțe a
determinat o oprire bruscă a producției în industria românească‖.341
Toate aceste critici, așa cum se poate observa, sunt îndreptate atât asupra
partidului cât și asupra lui Vintilă Brătianu.Totuși, toate aceste critici, care sunt de
altfel de înțeles din partea unui ziar al partidului adversar rămân doar la stadiul de
critică, ele nepropunând nicio soluție de rezolvare a acestor probleme sesizate,
anticipând, după părerea mea, campania de răsturnare a guvernului, declanșată în
decembrie 1927 (―o asemenea situație soră cu prăbușirea, cere o imediată și definitivă
schimbare‖)342, ceea ce mă face să cred că planurile vizând răsturnarea lui Vintilă
Brătianu erau de mult puse la punct, așteptându–se doar momentul oportun
declanșării acestora.
338 Joc de cuvinte cu aluzie la viitorul-ca element temporal și la Viitorul-ziarul oficial al Partidului
Național-Liberal.
339 Aluzie la relaţiile speciale dintre această bancă şi liberali (n. n.).
340***, ―Criza de conducere în lagărul liberal‖, în Ziarul Dreptatea, an I, numărul 7 din luni 27 octombrie
1927, p. 1; Ministru de Finanțe este aluzie la portofoliul său preferat, deținut și în alte cabinete liberale și
inclusiv pe lânga mandatul său de prim-ministru.
341 *** , ―Un bilanț al politicii liberale‖, în Ziarul Dreptatea, an I, numărul 10 din Joi 31 octombrie 1927 ,
p. 1.
342 Ibidem.
110
Deși criticile nu contenesc,343 ele par toate trase la indigo, cititorul întâlnind
mereu acelaşi tip de discurs. O situație cu totul nouă o întâlnim în numărul 35 al
ziarului Dreptatea. Prefațat de un studiu introductiv, care critică conținutul articolului
următor, este redat în integralitatea lui un articol publicat de revista engleză New
Statesman. Articolul publicat de revista engleză se bazează pe un interviu realizat La
Florica (locul de relaxare a Brătieniștilor).
Portretizat evident pozitiv de către revista New Statesman, Vintilă Brătianu,
văzut ca o personalitate foarte mare a scenei politice românești, nu scapă de criticile
devenite o obișnuință. Autorul anonim, confruntat cu o mare problemă, el neputând
critica revista engleză care era una extrem de prestigioasă și ar fi afectat credibilitatea
articolului, se mulțumește să afirme despre revistă că a exagerat în laudele sale: ―Opinia
publică a lumii nu cunoaște îndestul de bine pe d. Brătianu, stăpânul României în cei din urmă 14
ani (…).344 El nu încearcă să uimească întreaga omenire. Și nu are probabil, nici ambiții deosebite
pentru România. Are numai o poftă nepotolită de putere personală și de ce poate aduce această putere
lui și a lor săi (…). Iată în adevăr ce publică despre regimul dictatorial dela noi, revista amică‖.345
La inceputul lunii decembrie 1927, deja anunțată de criticile virulente atât prin
discursurile din Parlament, cât și prin comentariile din ziarele țărănești, Partidul
Național-Țărănesc lansează o campanie de răsturnare a guvernului Vintilă Brătianu.346
Pentru realizarea acesteia, se propunea o amplă acțiune de mobilizare a maselor,
îndreptate evident asupra cabinetului liberal, fiind pregătite în acest sens adunări
național-țărăniste în toată țara (la nivelul comunelor, județelor, provinciilor).347 Totuși,
campania de răsturnare nu a avut un efect imediat dovadă fiind faptul că Vintilă
Brătianu va demisiona abia la finele anului următor. Totuși, ea va continua fără
încetare pe tot parcursul mandatului lui Brătianu.
Un moment important al revirimentului acestei campanii îl reprezintă data de 7
septembrie 1928, când Ziarul Dreptatea publica un articol intitulat „La luptă‖, prin
care se cere demisia prim-ministrului, în caz contrar țărăniştii amenințând că vor lua
măsuri pentru al da jos de la putere. Motivul pentru care îi este cerută demisia este
foarte scurt prezentat: ―Prim-ministru, după o serie nesfârșită de concesii-mult ivite de situația
desnădăjduită a guvernului n’a izbutit decât să sărăcească înăuntru și să ne umilească înafară‖.348
343 În această perioadă sunt scrise parcă și mai multe articole anti-Brătianu dintre care aș evidenția
„Antagonismul din guvern‖ semnat de N.Ghiulea, „Mizeria la sate. O altă realitate a politicii d.lui Vintilă
Brătianu‖ (anonim).
344 Se poate observa aceeaşi critică adusă şi lui Ionel Brătianu, care era văzut în epocă de către adversarii
politici ca fiind de fapt conducătorul României. În acest sens, elocvent este afirmația lui Nicolae Iorga
care spunea despre el că este „temutul rege neîncoronat al țării‖ (vezi: Keith Hitchins, op. cit, p 305).
345 *** , ―Un studiu despre dictatură‖, în Ziarul Dreptatea, an I, numărul 35, Sâmbătă 26 Noiembrie 1927,
p. 3.
346 *** , ―Campania de răsturnare a guvernului‖, în Ziarul Dreptatea, an I , numărul 45 din 7 decembrie
1927 . p. 1.
347 Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947). Carol II. Vol III, București, Editura
Enciclopedică, 2011, p. 30.

348 ***, ―La luptă‖, în Ziarul Dreptatea, an II, număr 270 din Vineri 7 septembrie 1928 , p. 1.
111
După cum se observă, motivele invocate au în vedere atât politica internă

văzută ca fiind una care a sărăcit țara dar și de politica externă,susținându-se că prin
acțiunile sale guvernul a umilit țara.349 În atare condiții, este prezentat mecanismul prin
care aceștia vor să își atingă obiectivul, hotărât de comiteul partidului: „Pentru operațiile
de răsturnare imediată a guvernului s-a întrunit comitetul de direcție a Partidului Național-
Țărănesc-care a dat dispozițile preliminare asaltului. Vor avea loc, mai întâiu, conferințe regionale la
București, Cluj, Arad, Slobozia și Craiova. Organizațiile de provincie, de acord cu delegațiile
Comitetului de direcție vor pune în aplicare planul de acțiune‖.350
Planul avea în vedere implicarea tuturor forțelor țărăniste,atât cele cele de la
centru, cât și cele de la celelalte niveluri, regional și provincial. Se înțelege că
răsturnarea lui Vintilă Brătianu și a liberalilor nu era o sarcină ușoară iar intenția
țărăniștilor era aceia de a declanșa proteste de proporții în toată țara care să oblige la
demisia prim-ministrului.
Guvernul își va înainta demisia, însă contrar celor așteptate, motivul principal
nu a fost valul de proteste, ci faptul că a pierdut încrederea Regenței, aceasta din urmă
considerând, prin vocea lui Gheorghe Buzdugan, că prin această schimbare se vor
pune capăt acţiunilor Partidului Național-Țărănesc, vizând readucerea în țară a lui
Carol al II.351
În atare condiții, când își pierde și ultimul sprijin, Vintilă Brătianu
demisionează. Această acțiune nu doar că e salutată de oficiosul țărănist, dar e văzută
prin perspectivă morală, susținându-se că s-a facut dreptate. În acest sens sunt
elocvente atât motto-ul352 din numărul Dreptății din 5 noiembrie (primul număr de
după demisia lui Brătianu) dar articolul ce deschide prima pagină a aceluiași număr în
care situația în care a ajuns fostul guvern se datorează intențiilor sale „uzurpatoare‖.
Așa cum reiese din numeroasele exemple mai sus menționate, discursul anti-
brătienist este unul extrem de puternic și virulent, scopul acestuia fiind, pe de o parte,
discreditarea cabinetului condus de Vintilă Brătianu, iar pe de altă parte, demisia și
înlocuirea lui.
Discursurile au un anumit tipar. Pe de o parte toate (fără excepție) critică într-o
manieră vehementă, chiar violentă pe alocuri pe liderul Partidului Național Liberal și
al guvernului, lucru ce arată determinarea extraordinară a țărăniștilor. Devenită poate o
349 Într-un alt număr, motivele invocate sunt altele: ―De ce trebuie să plece guvernul?-Două sunt motivele cari l’ar
fi adaptat împrejurărilor: dacă este emanația poporului și dacă poporul îl merită. De ce trebuie să plece guvernul?-Pentru
unicul motiv care înoadă trecutul și viitorul neamului și țării, pentru că nu mai are autoritatea morală să domine situația
politică înăuntru‖ (***, „De ce trebuie să plece guvernul?‖, în Ziarul Dreptatea, an II, numărul 296 din
Duminică 7 Octombrie 1928). Avem de a face aici cu o schimbare în discursul anti-brătienist, legată de
motivele pentru care i se cere demisia. În scopul legitimării acțiunilor de răsturnare a guvernului,
țărăniștii vorbesc de neligitimitatea guvernului Brătianu, înţeleasă nu în sensul juridic ci în cel moral.
350 ***, ―La luptă‖, op .cit., p. 1.
351 Ioan Scurtu, op. cit., p. 40.
352 ―Iar tu, trufașule, îngîmfatule, ține seama/că pecât te vei semeți, pe atât te vei umilii/că pecât vei lovi, pe atât vei
pătimi/că pecât te vei înălța pe atît te vei prăbuși‖ (Prorocul Ezechia)-Motto-ul ziarului Dreptatea din Luni ,5
noiembrie 1928.
112
obsesie, această critică ocupa majoritatea spațiului revistei.353 De regulă articolele mai
importante erau publicate pe prima pagină, conținutul lor fiind anunțat de motto-ul
ziarului din data respectivă.354 Astfel, majoritatea articolelor de pe prima pagină îi erau
dedicate „rivalului‖ (mai mult de ¾ din numărul articolelor de pe prima pagină, din
primele 20 de numere ale ziarului, erau îndreptate împotriva lui Vintilă Brătianu).
353 Revista Dreptatea avea 4 pagini. Deschisă de un motto (în fiecare număr unul nou) revista avea o
structură rigidă. De regulă, primele două pagini cuprindeau articole, pe treia pagină erau publicate știri
pe scurt, iar ultima pagină era dedicată micii publicități.
354 Motto-ul avea un rol foarte important în discursul anti-brătienist. Situația aceasta este confirmată de
faptul că, în 13 din primele 20 de numere, motto-ul are în componența sa cuvintele Vintilă Brătianu sau
Partidul Național Liberal.
113
Studii culturale:
114
CONSTANTIN BRÂNCOVEANU-MODEL DE DÃRUIRE

Constantin Brâncoveanu-model of dedication
Ioan MORAR
Abstract: Brâncoveanu Constantin/Old boyar and Christian lord… This is the way the people
perceived him, his people the ones who dedicated him the beautiful ballad. Yes, Brâncoveanu was a boyar, he
was a lord and he was a christian. He belonged to a very old house of boyars, not a boyar who appeared over
night due to some ambiguous situations. He was a true lord; at first, he became one through his lineage but he
was also a lord as a consequence of hisstudies, his moral and intellectual status. He was a lord before being a
ruler. And then, he was a christian. Not just because he was baptized in the name of the Holy Trinity, but
because he took this quality with responsibility, with a burning love for what being a friend of Jesus Christ
means. He understood this friendship to its fullness and he sealed it with his great sacrifice – which brought his
holiness.
Key words: Constantin Brâncoveanu, Christianity, gifts, love, martyrdom.
Cazul Brâncoveanu nu poate fi abordat decât cu mâna tremurândă, copleşit de

fiorul unor sentimente cu mare încărcătură emoţională şi cu efortul de a zăgăzui
izvorul lacrimilor gata să irumpă la orice pomenire a acestui nume cu cea mai mare
rezonanţă în istoria neamului românesc. Raportat la toţi marii domnitori pe care
neamul nostru i-a avut de-a lungul istoriei, Brâncoveanu reprezintă ceva cu totul
special. Este atât de bine fixat în conştiinţa noastră, în sfânta sfintelor fiecărui român
de bună credinţă, încât mă tem ca nu cumva un contur strict istoric să nu umbrească
chipul domnitorului devenit icoană. De aceea şi intervenţia noastră va fi mai puţin
marcată de rigorile impuse de istorie, cu date şi evenimente şi va da mai degrabă
libertate de exprimare undelor calde ale inimii. Va fi adică un crochiu de suflet al unei
dinastii domnitoare care ne conferă o poziţie de mare nobleţe nu doar în Europa, ci în
întreaga lume. Ba chiar şi în ceruri.
Apropierea de complexul Brâncoveanu se poate face cel mai lesne prin Cerurile
Oltului. Am numit grandioasa operă de reportaj a lui Val-Bart. Pentru cine nu ştie, este
vorba de Scholiile Arhimandritului Bartolomeu, adică scriitorul Valeriu Anania, cel
care ne şi sileşte la un citat ceva mai consistent: „Cu mulţi ani în urmă tânăr fiind
străbăteam marele sat al Vaideenilor şi m-am dat în vorbă cu ciobanii, fii ai transhumanţei, urmaşi
ai descălecătorilor de peste Carpaţi. Să vii odată pe la noi mai pe-ndelete –mi-au spus –să te ducem
prin munţii noştri şi să-ţi arătm locurile unde stau îngropate comorile lui Brâncoveanu [...] Eram
sigur că niciunul dintre ei sau din strămoşii lor nu încercase vreodată să descopere vreun loc anume
unde ar fi putut să sape pentru a găsi o căldare cu galbeni. Celebrele bogăţii ale voievodului (pentru
care turcii îl porecliseră Altân Bei, adică prinţul aurului) nu constituiau câtuşi de puţin o ispită a
căutătorilor de comori, ci doar evocarea generică a numelui său, flacăra verzuie, magică, aproape
ireală, a unui tezaur subteran ce putea fi bănuit oriunde. O astfel de avuţie nu se cere căutată,
descoperită, furată, însuşită, ci doar perpetuată în amintire. Este exact ceea ce se petrece cu eroul care
115
trece din istorie în legendă; nu exactitatea datelor biografice interesează şi se reţine, ci aura faptelor
semnificative‖.355
Ne aflăm aşadar învăluiţi într-o atmosferă de istorie şi de legendă care este
proprie marilor personalităţi şi popoarelor din rândul cărora ele s-au ridicat. Şi
pentru că ne dorim o imagine cât mai completă a fenomenului Brâncoveanu, vom
începe, totuşi, cu câteva date istorice, fie cât de sumar amintite. Iar pentru aceasta va
trebui să ne întoarcem cu peste 300 de ani în urmă.
Mijlocul veacului şaptesprezece, mai precis anul 1654, marchează în istoria
neamului românesc naşterea celui ce avea să devină domnitorul Constantin
Brâncoveanu. Din viţă nobilă, boierească, cu ascendenţă în vechile dinastii ale
Basarabilor, pe linie paternă, iar pe linie maternă din cea levantină cu tentă imperială a
Cantacuzinilor, era firesc să moştenească câte ceva de la fiecare.356 Şi se pare că a
moştenit ceea ce aveau mai bun străbunii săi. Nu este scopul acestei comunicări să o ia
pe urmele destul de sinuoase ale celor ce visau poate să odrăslească din sângele lor un
vlăstar cu renume, dar nu credem că şi-ar fi putut închipui măcar ce ar putea
reprezenta un astfel de urmaş. Tânărul Constantin se formează în familie, după moda
vremii. Avea toate condiţiile în acest scop. Deşi a rămas orfan încă din pruncie,
unchiul său Constantin Cantacuzino şi-a asumat cu responsabilitate creşterea şi
educarea lui. Datorită unor dascăli buni, ale căror nume nu ne sunt cunoscute,
probabil greci, ne informează academicianul Mircea Păcurariu, şi-a putut însuşi limbile
greacă, latină şi slavonă. Pe lângă acestea a mai acumulat încă multe cunoştinţe, de
vreme ce de tânăr i se încredinţează o seamă de slujbe pe la curtea domnească. În casa
boierului Brâncoveanu se pare că nu se făcea numai carte, ci şi educaţie civică şi
religioasă, se cultivau artele, se punea mare preţ pe formarea omului întreg, bine
instruit, pentru a intra în viaţă demn şi a prezenta garanţie. Conceptele lui de viaţă erau
cele ale unui bun creştin: familie aşezată, cu mulţi copii, pe care dorea să-i rânduiască
după legile boiereşti, pentru a duce o viaţă tihnită, liberă, la capătul căreia să poată da
fiecare socoteală de felul cum şi-a chivernisit talanţii. Aşa că se căsătoreşte cu Maria
(Marica) şi ea cu ascendenţă boierească, domnească chiar şi îşi umple casa cu o droaie
de copii, unsprezece la număr, patru feciori şi şapte fete.
Domnia nu şi-o dorea în niciun chip. Calităţile lui l-au silit spre aceasta. Oare
nu cumva ceva sau cineva din afara planurilor noastre să-i fi marcat destinul? Cronica
ţării ne arată cum s-au petrecut lucrurile: „Logofete – i-au spus dregătorii – noi cu toţii pohtim
să ne fii domn‖. Brâncoveanu zise: „Dar ce aş vrea eu cu domnia? De vreme ce un domn sunt la casa
mea, nu-mi trebuieşte să fiu‖; iar ei ziseră: Ne rugăm nu lăsa ţara să intre alţi oameni, sau răi sau
nebuni, să o strice, ci fii! Şi-l luară de mâni şi-l împingeau de spate şi acolea fiind şi un capegiu
împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl dusese şi pe el la Mitropolie, şi duseră caftan de capegi başa ale
355 Valeriu Anania, Cerurile Oltului, Râmnicu Vâlcea, Editată de Episcopia Râmnicului şi Argeşului, 1990,
p. 88.
356 Pentru detalii a se vedea Răzvan Theodorescu, Constantin Brâncoveanu între Casa Cărţilor şi Europa,
București, Editura RAO, 2012, p. 54 - ș. u.

116
împăratului de l-au îmbrăcat în caftan şi intrară în biserică de au citit molitfele de domnie şi au mers
de i-au sărutat mâna, zicându-i: Mulţi ani!‖.357
Noul domn, înzestrat cu darurile culturii le răspunde: „Iată, am ascultat eu
rugăciunea dumneavoastră şi mi-am lăsat toată odihna şi toate moşiile mele şi mai mult fără voia
mea m-aţi ridicat domn. Acum dacă să cade şi dumneavoastră să vă arătaţi credinţa cea adevărată,
cum că vă veţi afla în toată vremea lângă noi, cu slujbă dreaptă şi credincioasă, şi veţi face toate
poruncile domniei fără nicio îndoială, precum şi noi făgăduim să aveţi dumneavoastră şi toată ţara de
la noi dreptate‖.358
Sfatul boierilor îi urează din nou „mnogo leta!‖. Şi mulţi au fost. Treizeci şi
patru de ani de domnie, printre cele mai lungi domnii din Muntenia. Dar nu durata
domniei sale este importantă, ci felul în care a domnit. Care au fost foloasele ţării în
timpul domniei lui. De reţinut că mica Ţară Românească se afla la răscrucea a trei
imperii, toate belicoase: Austriac, Otoman şi Rusesc. Ori, a păstra echilibrul şi
independenţa în asemenea situaţie presupunea o diplomaţie extrem de delicată. Şi cum
tânărul domnitor (avea doar 26 ani) nu era adeptul conflictelor şi îşi iubea cu adevărat
neamul şi ţara, ar fi vrut să trăiască în pace cu toţi şi să îşi pună toate puterile şi
priceprerea în slujba propriului său neam. Ceea ce a şi reuşit în bună parte, chiar dacă a
fost nevoit să accepte şi unele compromisuri diplomatice.
În timpul domniei lui C. Brâncoveanu, Ţara Românească a cunoscut un
remarcabil progres cultural, artistic şi religios. Deşi ne este bine cunoscută această
efervescenţă spirituală din epoca brâncovenească, amintim totuşi, în mare, în ce a
constat ea. Activau o serie de tipografii: Bucureşti, Snagov, Târgovişte, Buzău, Râmnic,
din care au ieşit în jur de optzeci de cărţi în limbile română, slavonă, greacă, arabă.
Ceea ce pentru acea perioadă nu era deloc puţin. Au prins viaţă o serie de şcoli:
Academia Sfântul Sava din Bucureşti, şcolile de pe lângă mânăstirile Sfântul Gheorghe
Vechi şi Colţea, tot din Bucureşti şi altele. La acestea se adaugă salba de biserici de
enorie şi mânăstireşti care conferă spaţiului din preajma Carpaţilor o notă distinctă. Pe
unele le-a ctitorit, pe altele le-a renovat, le-a îmbogăţit. Sunt bine cunoscute şi
rezonanţa lor adânc pătrunsă în conştiinţa poporului: Potlogi, Mogoşoaia, Hurezi,
Brâncoveni, Cozia, Arnota, Bistriţa, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn,
Argeş, Dealu etc. Râvna lui Brâncoveanu pentru cultură şi pentru cele sfinte a trecut şi
în Transilvania. O biserică în Făgăraş, altele în Ocna Sibiului şi Sâmbăta de Sus. A
oferit danii Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului, Mitropoliei din Alba Iulia.
Şi dărnicia lui nu s-a oprit doar la neamul românesc, ci s-a răsfrânt în tot spaţiul
ortodox: în Muntele Athos, Ierusalim, Sinai, Constantinopol, Alep (în Arabia),
Antiohia, Georgia, Tibilisi, Bulgaria, Serbia. Doamne şi oare unde nu a ajuns ajutorul
material, cultural şi spiritual al acestui mare om şi domnitor!?
Pe lângă biserici şi mânăstiri a mai ctitorit o serie de lăcaşuri civile cu destinaţie
culturală, sanitară, diplomatică ori familială. Ei bine, pentru toate aceste mari realizări
357 C.C. Giurăscu, Dinu C. Giurăscu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti,
Editura Albatros, 1975, p. 409
358 Alexandru Briciu, ziarul Lumina, număr 47 din 27 febr. 2014
117
şi-a ştiut alege oamenii şi a ştiut colabora cu personalităţi remarcabile. Mitropoliţii

Teodosie, Antim Ivireanul, Mitrofan, Damaschin Dascălu, toţi iubitori de cultură.359
Mândru şi preţuindu-şi ca nimeni altul străluciţii săi înaintaşi Basarabi şi
Cantacuzini, Constantin Brâncoveanu se socotea, pe drept, prin origine şi bogăţii, cel
mai de seamă boier al ţării, după cum spune Ştefan Ionescu. Iar când în 1674, îi muri,
la Costantinopol, fratele Barbu, el preluă conducerea puternicei familii a
Brâncovenilor, rămânând singurul moştenitor al uriaşei averi a lui Matei Basarab.
Acum că înţelegem de ce l-au numit turcii Altân Bey, adică „prinţul aurului‖, şi l-
au invidiat cu atâta înverşunare jinduind după acest aur, înţelegem şi imensa lui
capacitate de jertfă. Numai că aceasta nu s-a datorat doar faptului de a fi bogat.
Generozitatea lui vine din altă parte, din acea zonă inefabilă pe care o conferă
educaţia, în toată complexitatea ei, culturală, spirituală, umană. Aceasta l-a făcut cu
adevărat mare pe Brâncoveanu. De aici apoi idealurile lui de pace, de promovare a
culturii şi artelor, de aici dragostea sa pentru ţară, pentru valorile ei, care trebuiau
sporite şi ca un corolar, dragostea şi preţuirea faţă de cele sfinte ale neamului său.
Descifrând tainele frescelor brâncoveneşti, reputatul cercetătăor Răzvan Theodorescu
ne prezintă pe un Constantin Brâncoveanu aflat în rivalitate cu Constantin cel Mare,
justificată fără nicio rezervă. Ar fi încă un motiv care a stârnit sălbatica invidie şi teama
criminală a sultanului. Altfel nu ni-l putem închipui pe acel domnitor darnic peste
măsură, care cea mai mare parte a daniilor, care i-au adus faima unui Mecena român, o
făcea din propria-i visterie. „Despre imensele lui averi, moştenite sau dobândite în timpul vieţii,
ne putem da seama din faptul că nenumăratele ctitorii şi palate pe care le-a zidit, restaurat sau
înzestrat, precum şi daniile pe care le-a făcut la mai toate mânăstirile din orientul creştin, tot
mecenatul său cultural, a fost înfăptuit cu bani din cămara personală, nu cu bani din visteria ţării.
Condica de cheltuieli a visteriei cuprinde doar cheltuielile făcute pentru repararea sau întreţinerea
curţilor domneşti de la Bucureşti sau Târgovişte‖. Este concluzia la care ajunge cercetătorul
Ştefan Ionescu, pe bază de documente.360
Cum i-a fost răsplătită, de către oameni, bineînţeles, toată această grandioasă
operă de binefacere, ne este bine cunoscut. Propriul său neam, prin vărul său Ştefan
Cantacuzino, care i-a urmat la domnie, a înţeles să-i răvăşească palatele, să-i prade
bogăţiile, să-i spulbere documentele de arhivă. Iar fraţii întru credinţă creştinească, care
s-au dat cu Roma, au socotit lucru bun ca printr-o scrisoare întocmită de învăţatul
ierarh Grigore Maior pe la 1773 să fie invitat generalul austriac Preiss, cu sinistrele lui
tunuri să distrugă ctitoria brâncovenească de la Sâmbăta de Sus, desăvârşind astfel
opera de tristă amintire a generalului Adolf von Bucov, cel care îşi va afla meritatul
sfârşit, călcat în picioare de proprii săi cai.
Nu putem să nu amintim aici acel document din preajma lui 1700 prin care
aceiaşi fraţi creştini, vecini ai Brâncoveanului, l-au silit sau mai bine-zis siluit pe acel
nefericit ierarh ardelean Atanasie Anghel, hirotonit în ţara lui Brâncoveanu şi ajutat din
belşug de acesta, să semneze, cum spunea Nicolae Iorga, „cel mai josnic document semnat
vreodată de un ierarh român!‖. În declaraţia sa de fidelitate făcută după rehirotonirea sa la
359 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Iași, Editura Trinitas, 2006, p. 234.
360 Ştefan Ionescu, Epoca Brâncovenească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1981, p. 11.
118
Viena, în articolul 6 spune: „Mă lepăd de astăzi încolo pentru totdeauna în viitor de orice
corespondenţă, legătură şi prietenie cu toţi schismaticii şi ereticii, inclusiv cu principele Ţării
Româneşti, cu care nu voi avea de acum înainte niciun schimb de scrisoare‖. Vai!, principele Ţării
Româneşti de care se lepăda, nu ştim dacă sincer sau cu strângere de inimă, era
binefăcătorul său şi al românilor de pretutindeni, Constantin Brâncoveanu.361
Cu aceasta ne-am apropiat, cred, de acea zonă care constituie universul
dinastiei Brâncoveanu în care s-a plămădit cea mai mare jertfă pe care un om o poate
face pentru sine şi pentru neamul său. Aici aş dori să zăbovim puţin pentru o mai bună
înţelegere a fenomenului Brâncoveanu şi pentru ca el să nu rămână o simplă pagină de
istorie. De altfel poporul, care este cel mai bun catalizator al marilor evenimente
istorice, a intuit foarte degrabă scânteia care a învâlvorat destinul unui neam întreg. În
ritm tărăgănat de baladă el şi-a spus părerea şi a dat semne că şi-a asumat jertfa:
„Brâncoveanu Constantin/Boier vechi şi domn creştin [...]‖.
Da, Brâncoveanu era boier, era domn, era creştin. Era boier cu rădăcini adânci
în boierie, nu din cel procopsit peste noapte prin mijloace dubioase. Era domn în
înţelesul cel mai deplin al cuvântului. Domn prin descendenţă, domn prin formaţie,
domn prin ţinută morală şi intelectuală. El era domn înainte de a fi domnitor. Şi apoi
era creştin. Nu doar pentru că era botezat în numele Sfintei Treimi, ci pentru că şi-a
asumat această calitate cu toată responsabilitatea, cu o dragoste înflăcărată pentru ceea
ce înseamnă a fi acceptat în prietenia Mântuitorului. El a înţeles această prietenie în
deplina ei reciprocitate. Explicaţia acestei idei va veni spre final.
În preajma unui astfel de om ne putem închipui cam cum se desfăşura viaţa.
Familie întemeiată pe principiile moralei creştine: bunăcuviinţă, credinţă neşovăielnică
şi activă, cultul muncii, pasiunea pentru cultură şi frumos. Cei 11 pruncuţi, cum ar
spune Ioan Alexandru, 4 băieţi şi 7 fete erau o pepinieră de nădejde pentru viitorul
Ţării Româneşti.
A întemeia o epocă marcată de artă şi un stil cu valoare perenă, presupune o
cultură în permanentă efervescenţă. Casa lui Brâncoveanu era o adevărată universitate.
Doar o mostră din ceea ce puteau produce tinerele vlăstare brâncovene: „De suntem
răniţi de moarte, sau chiar morţi, coasta cea împunsă a Mântuitorului fie-ne mormânt! Şi chiar vii de
suntem [...]‖; este un fragment dintr-un Cuvânt la Patimile Domnului alcătuit, probabil
chiar susţinut, de unul din fiii săi. Aceasta înseamnă teologie, înseamnă poezie,
filosofie, artă oratorică, credinţă şi logică.
Să nu ne închipuim că viaţa Brâncovenilor era una lipsită de griji, de încercări.
Peste o familie atât de numeroasă au trecut destui nori negri şi vântoase, dar o
asemenea întemeiere era greu de dislocat.
Paginile de istorie scolastică pomenesc mai puţin din intimitatea dinastiei
brâncoveneşti. Este interesant deci să facem cunoscute relatările unei cercetătoare,
Raluca Brodner, despre aceasta.362
361 Andreas Feyberger, Relatare istorică despre unirea Bisericii Româneşti cu Biserica Romei (ed. bilingvă),
versiunea românească de Ioan Chindriş, Cluj-Napoca ,Editura Clusium 1996, p. 93.
362 Cf. Raluca Brodner, ziarul Lumina nr. 44 din 24 febr. 2014.
119
Situaţia fiicelor:
1) Stanca 1676 – 1714 = 38 ani. Nu lasă urmaşi. În timpul agoniei, are o viziune: o
ceată de turci smucesc de grumaz pe tatăl său pentru a-l duce la Constantinopol;
2) Maria 1678 – 1697= 19 ani. Moare de ciumă la Ţarigrad, lăsând în urmă un copil;
3) Ilinca 1682 - ? Căsătorită cu Alexandru Mavrocordat în 1699, după decesul căruia se
recăsătoreşte. Nu se ştie cât a trăit şi dacă a avut sau nu urmaşi;
4) Safta 1686 – 1747 = 61 ani. Se căsătoreşte cu Kretzulescu, cu care are 5 copii. De
numele lor se leagă cunoscuta biserică Creţulescu din Bucureşti;
5) Ancuţa 1691 - ?;
6) Bălaşa 1693 – 1752 = 59 ani. Nu are urmaşi. De numele ei se leagă celebra biserică
Domniţa Bălaşa din Bucureşti, cu marea ei încărcătură culturală şi spirituală.;
7) Smaranda 1696 – după 1712, fără urmaşi.
Grupul coconilor martiri:
1) Constantin 1683 – 1714 = 31 ani. Căsătorit la 23 ani;
2) Ştefan 1685 – 1714 = 29 ani. Căsătorit la 24 ani, are o fiică, soţia îi decedează doar
după 2 ani de la căsătorie. Tipăreşte în limba greacă penegirice la diferite personalităţi,
cuvânt la Patimile Domnului etc. El este expresia atmosferei culturale a familiei;
3) Radu 1690 – 1714 = 24 ani. Este doar logodit;
4) Matei 1702 – 1714 = 12 ani. El va fi expresia curajului prin credinţă şi a ascultării
filiale;
Iar acum, cu cuvenita emoţie, să încercăm să reconstituim una din cele mai
cutremurătoare drame din istoria omenirii. Nici tragicii Greciei antice, nici
Shakespeare, nici teatrul absurdului nu au putut concepe o scenă mai îngrozitoare
decât cea petrecută aievea în ziua de Sfântă Mărie a anului 1714 în Constantinopol.
Dramaticul eveniment a fost descris de către multe condeie, care de care mai
îndemânatice, căutând fiecare să scoată în evidenţă atât latura negativă, adică cea a
călăului, a diabolicului, a neomenescului sultan al cărui nume nici nu merită să fie rosti
de buze creştineşti (Ahmed al III-lea), cât mai ales cea pozitivă, de jertfă în numele
unei credinţe, a omeniei, a răbdării de care au fost capabili martirii Brâncoveni şi
împreună cu ei un neam întreg. Nu au fost neglijaţi nici diplomaţii reprezentanţi ai
statelor civilizate ale Europei care nu au dat nici cele mai mici semne de împotrivire,
sau poporul gură-cască care fie că se jeluia, fie că se desfăta, era neputincios în faţa
crudului asasinat. Dar istoria a consemnat şi gestul nobil al acelor buni creştini care cu
înfrigurare, cu mare risc au urmărit soarta decapitaţilor, recuperând trupurile lor în
vederea cuvenitei cinstiri. Poetul Ioan Alexandru, cel care le dedică cele mai frumoase
şi consistente versuri şi care la canonizarea martirilor Brâncoveni a fost purtătorul
icoanei până la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, într-un curs ţinut la Facultatea de
Filologie din Bucureşti spune că a vorbi despre Constantin Brâncoveanu cu cei patru
fii ai săi martiri creştini: „înseamnă practic a vorbi despre o splendoare de slujire şi credinţă, de
valoare universală, despre o perlă ce străluceşte în coroana cerului spiritual mai luminoasă decât
soarele‖.363
363 Ioan Alexandru, Note de curs, consemnate de Silviu Despa.

120
Care a fost desfăşurarea dramei o ştie toată lumea. Şi dacă totuşi, pe scurt, o
reconstituim acum e pentru a o aprofunda, a ne-o asuma, încercând, după 300 de ani
să vedem care mai este ecoul ei în sufletele noastre.
Anul 1714, Vinerea Mare, domnitorul Constantin Brâncoveanu dimpreună cu
doamna Marica, cu toţi copiii şi ginerii lor, la porunca sultanului este ridicat şi dus la
Istanbul. Totul a fost pe neaşteptate şi cu spijinul criminal al vărului său Ştefan
Cantacuzino dimpreună cu soţia sa Păuna, cea care într-o criză de conştiinţă, aşa cum
le şade bine trădătorilor, va lua câmpii tocmai în ziua sacrificiului. Val-Bart ne descrie
episodul, cu neîntrecută măiestrie, în Cerurile Oltului. Sunt aruncaţi în neagra temniţă
numită Edicule (Şapte Turnuri) unde încep torturile psihice şi fizice pentru a smulge
de la ei secretul aurului. Schingiuirile deveneau din ce în ce mai cumplite, pe măsură ce
turcii treceau de la interesul pentru avuţiile Brâncoveanului la comoara lăuntrică a sa.
Iar aici întâmpină ei cea mai dârză împotrivire. Aici condeiele încep să pălească pentru
că este imposibil de descris de unde vine această putere a domnitorului, putere pe care
o transmite întregii sale familii încât devine, cum spune poetul Ioan Alexandru în
cursul amintit, „un monolit de nedistrus‖, „o cupolă de aur pe care ard patru torţe de foc mai
strălucitoare decât stelele cerului şi cântă îngerii osanale‖, „un boboc de roze amirosind, înfipt pe
vârful Carpaţilor‖. Şi mai departe poetul înşiră o serie de secrete pe care turcii nu le ştiau
şi nu le puteau înţelege: „ei nu ştiau că Brâncoveanu purta la grumaz un Testament pe care i-l
dăduse Antim Ivireanul (chipurile marilor personalităţi biblice); că avea în sânge un legământ, că
Brâncovenii se îmbrăcaseră de la Hurezi în straie sub coroniţe nu în virtutea lumii de aici, ci a
nunţii de dincolo; ei nu ştiau că el ştie unde se duce, că murind trec de-a dreapta lui Hristos, merg de-
a dreptul la Înviere. Ei erau nişte oameni senini, în inima lor nu mai duceau demult ei lupta, ci
începuse să o poarte Iisus Hristos‖. Şi conchide poetul: „În momentul în care ei au fost puşi, în
ziua de 15 August, de Adormirea Maicii Domnului, în cămăşi albe, desculţi pe uliţele
Constantinopolului, ei erau deja îmbrăcaţi în cămăşile albe din Apocalipsă şi în faţa lor se afla deja
Mielul care îi trecuse de la moarte la viaţă. Ei deja umblau în cămaşa lui Hristos. El era în inima şi
viaţa lor, Iisus Hristos, înviatul din morţi, pentru că ei erau gata să-l mărturisească în faţa acestor
păgâni până la ultima clipă, neînfricoşăndu-se de fiară şi de numărul şi de chipul ei, tăindu-li-se
capul pentru această mărturisire [...] Fără să ştie turcii, deja îi îmbrăcaseră în cămaşa albă precum
neprihana sufletelor lor dincolo după retezarea capului când nu mai cunosc moartea niciodată şi sunt
sfinţii Dumnezeului celui viu care-L însoţesc pe Hristos oriunde se duce El! Ei deja purtau această
slavă înaintea momentului în care capetele lor au fost aşternute pe butuc‖.364
Am recurs la această parafrază mai amplă a poetului ce odihneşte în poiana cu
brânduşe de la Nicula, care se regăseşte de altfel în zecile de poezii dedicate lui
Brâncoveanu, pentru a vedea cum peste 300 de ani, un curcubeu înfipt cu un capăt în
mlaştina semilunii iar cu celălalt în smârcurile ateismului, poate să strălucească
mărturisitor dacă ecoul jertfei Brâncovenilor întâlneşte sufletul care vibrează
brâncoveneşte. Şi pentru a mai înţelege de unde acea nelumească putere care i-a
înnobilat şi i-a suit la ceruri pe sfinţii martiri mărturisitori. Acum putem şi noi să
sfidăm cruzimea sălbatică a turcului, închipuindu-ni-l în flăcările veşnice ale Iadului,
dimpreună cu trădătorii care i l-au dat pe mână, iar pe cel ce cu atâta demnitate şi-a
364 Ioan Alexandru, Note de curs, ms., p. 15.

121
păstrat verticalitatea desfătându-se în sânurile lui Avraam şi privind ocrotitor spre cei
ce îl cinstesc.
Este luat mai întâi sfetnicul domnitorului, Ianache, pentru a se crea cadrul de
groază şi spaimă care, eventual, l-ar putea deturna pe Brâncoveanu din demnitatea lui
statornică. Urmează la rând, în ordine descrescândă, Constantin, Ştefan, Radu şi
Mateiaş. La anumite intervale de timp, până ce gâdele îşi mai trăgea puţin sufletul,
sultanul mai punea câte o întrebare legată de cele pământeşti şi de cele cereşti ale
voievodului. Răspunsul era de fiecare dată „Doamne, fie voia Ta!‖. Urmat de o tăcere
adâncă sau înaltă cât distanţa dintre pământ şi cer. Ezitarea firesc-copilărească a lui
Mateiaş a făcut să înmugurescă pe chipul monstruosului sultan un dram de speranţă că
dacă legat de aurul mult jinduit nu putuse să obţină nicio dovadă, dar pe care socotind
el că răscolind Ţara Românească tot îl va afla odată, atunci măcar să poată stinge
candela credinţei care le mai învâlvora sufletele. Acum este momentul când sabia
Duhului, ca să ne exprimăm paulin, mânuită cu dibăcie de arhanghel, arde orgoliul
păgânesc şi spulberă puterea de lut a unui imperiu. „Fiii mei, am pierdut tot ce aveam pe
lumea aceasta pământească, nu ne-au mai rămas decât sufletele; să nu le pierdem şi pe ele! Staţi tari,
bărbăteşte, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea! Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a
răbdat pentru noi şi în ce moarte groaznică a murit! Credeţi tare în aceasta şi nu vă mişcaţi din
credinţa pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta! Acum dară, o dulcii mei fii, cu sângele nostru
să spălăm păcatele noastre!‖. Cu aceasta faţa cinstitului domnitor cade şi se spală în
propriu-i sânge sporit de cel al fiilor săi.
Drama nu se încheie aici. Trupurile Brâncovenilor sunt târâte pe uliţele
Istanbulului, capetele puse în ţepuşi iar mai la urmă aruncate în apele Bosforului. Pe
ascuns, la îndemnul Patriarhiei Ecumenice, nişte pescari cu frica lui Dumnezeu, le-au
cules din valuri şi au fost îngropaţi la o mânăstire a Maicii Domnului din insula Halki.
După mai bine de cinci ani, datorită unor conjuncturi favorabile, rămăşiţele
pământeşti au fost aduse în ţară şi aşezate întru nădejdea Învierii la ctitoria sa Sfântul
Gheorghe cel Nou din Bucureşti. O candelă cu un înscris greu descifrabil şi o lespede
de marmură tăinuitoare (fără înscrisuri) vor veghea şi vor ocroti cinstitele oseminte
într-o răbdătoare aşteptare de 300 de ani până când Duhul Sfânt care pe toate le
plineşte va desăvârşi jertfa lor, oficializând şi după rânduieli omeneşti înscrierea lor în
rândul sfinţilor neamului. Aceasta petrecându-se în anul 1992. De atunci ziua în care
este prăznuită Adormirea Maicii Domnului cuprinde ocrotitor şi pe cea următoare întru
cinstea şi pomenirea Sfinţilor Brâncoveni.
Timpul va lămuri şi secretul marmurei şi va descifra şi pe cel al candelei. Cel
care aduce o lămurire pentru noi este Ioan Alexandru în poezia „Brâncoveanu este-n
Bucureşti‖, din volumul „Imnele Ţării Româneşti‖ (p.300):
„Brâncoveanu este-n Bucureşti
A sosit cu fiii săi de mână
Din Fanar, Maria, maica lor,
I-a luat acum o săptămână
Şi pruncuţii pentru că-s micuţi

Şi mereu e marea în furtună
122
Maica lor din brad de la Hurezi

Le-a-ncropit un leagăn împreună
Iar pentru bătrânul ostenit

De atâta vreme-n pribegie
Ca să-i treacă noaptea mai uşor
L-a întins pe-o salcie pustie
Au ajuns în postul de Crăciun

Şi cântau cocoşii-ntâia oară
Şi să nu-i trezească pe pruncuţi
I-a lăsat pe laiţa dinafară
Şi în grabă-n ctitoria lor

Chiar acum în zori de dimineaţă
Până se deşteaptă somnul lor
I-a-nvelit cu marmora pe faţă‖.365
Iar istoricul Virgil Drăghiceanu descifrează înscrisul de pe candelă: „Această
candelă, ce s-au dat la s[ve]ti Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io
Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaşte făcută de Doamna Măriii Sale Mariia, carea şi
Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228
(1720)‖. Aceasta se petrece în 1914, exact după 200 de ani.
Aşadar, doamna Marica, în mare taină a căutat să le rânduiască toate şi pentru
aducere aminte şi spre ferirea de profanarea răzbunătoare.
Mai rămâne însă o taină. Candela pomeneşte doar de osemintele voievodului.
Ce s-a întâmplat cu cele ale copiilor. Să nu fi fost aduse în ţară, să fie în altă parte? Că
sufletele sunt în ceruri nu încape îndoială. În 1932, în urma unor cercetări arheologice
şi a unor analize osteologice efectuate de dr. N. Minovici şi dr. F. Reiner s-a ajuns la
concluzia că osemintele aparţin, fără dubii, domnitorului Constantin Brâncoveanu.
Pacheţelul cu frunze de merişor aflat în mormânt probabil să fi simbolizat pe copiii
martiri.
Patriarhul Miron Cristea care asistă la exhumarea şi identificarea
Brâncoveanului, hotărăşte în Sfântul Sinod ca să se facă o slujbă de pomenire cu mare
fast, care va avea loc la 220 de ani de la martiraj. În ziarul Universul, anul 51, număr
134, duminică 20 mai 1934, p.1, Patriarhul face un apel atât de vibrant: „Comisiunea
Monumentelor Istorice, în urmărirea scopurilor ei, făcând exhumări în biserica Sf. Gheorghe cel Nou
din capitală, a verificat adevărul afirmat în inscripţia unei candele de Doamna Marica – pioasa soţie
a lui Constantin Vodă Brâncoveanu, care a adus din insula Halki osemintele scumpului ei soţ şi
mucenic al credinţei creştine ortodoxe şi le-a aşezat în mormântul familial şi ctitoricesc de acolo. Iar
biserica a crezut a fi o creştinească datorie să reaşeze la locul de odihnă scumpele oseminte, în cadrele
unei slujbe şi procesiuni festive, ca toţi credincioşii să aibă putinţa de a le da cuvenita cinstire.
Cetăţenii vor îndeplini o patriotică şi creştinească datorie, participând la această slujbă şi procesiune
365 Ioan Alexandru, Imnele Ţării Româneşti, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1981, p. 30.
123
în ziua de 21 mai 1934 [praznicul Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena], ora 10 dimineaţa. De
sine se înţelege că toţi cei ce se ştiu rude cu nemuritorul Voievod îşi vor face prin participare şi o
familială datorie către memoria celui ce a ridicat slava numelui Brâncoveanu până la mucenicie‖. 366
Apelul întâiului patriarh nu a rămas fără ecou. A fost atunci o impresionantă
manifestare de suflet. Se spune că la prenoirea mormântului, cu ocazia reînhumării,
pământul scos a fost aşezat lângă biserică, iar după ceremonia religioasă nu a mai
rămas nicio fărâmă. Tot l-au luat credincioşii acasă spre amintirea şi cinstirea
voievodului. Într-o şedinţă a Sfântului Sinod din 30 noiembrie 1934, acelaşi Patriarh
propune înfiinţarea unei Comisii pentru canonizarea martirilor Brâncoveni. Comisia s-a
constituit, dar vremurile au fost potrivnice împlinirii visului. Canonizarea va avea loc
abia în timpul celui de al cincilea patriarh, venerabilul Teoctist, în 1992.
Acum, dacă lăsăm să ne treacă prin minte chipurile reprezentative din galeria
domnitorilor români: remarcabilul strateg Sfântul Ştefan cel Mare, neîntrecutul
diplomat şi unificator de neam Mihai Viteazul, marele ctitor de biserici şi strămoş al
Brâncoveanului, Matei Basarab, înţeleptul Dimitrie Cantemir şi mulţi alţii, înţelegem de
ce Constantin Vodă este o figură aparte.
Şi cu a dumneavoastră îngăduinţă voi încheia acest excurs cu un „of‖ care mi
s-a cuibărit în suflet îndată ce am văzut Icoana Brâncovenilor. Mi-am exprimat în
grabă această nedumerire şi chiar a fost publicată la vremea aceea prin ceva reviste iar
mai apoi în volumaşul „Din zborurile minţii pentru statornicia inimii‖, apărut la Editura
Astra în 2009. Credeam că va rămâne o simplă părere, nici nu mă aşteptam la mai
mult. Prin 2008, mă pomenesc cu o scrisoare prin care mi se adresa rugămintea de a
îngădui să fie inclusă această poezie, care nu era poezie, ci doar o idee şi un sentiment
exprimate într-o potrivire oarecare, într-o carte ce se pregăteşte la Fundaţia Sfinţii
Martiri Brâncoveni din Constanţa, carte dedicată Doamnei Maria Brâncoveanu. Ea a şi
apărut sub îngrijirea lui L. S. Desartovici şi se vede că la temelia ei stă acelaşi „of‖ care
a străpuns pe mai mulţi. Dar care este „of‖-ul? Este că lipseşte ceva din Icoana
Brâncovenilor. Şi este cu atât mai surprinzătoare şi greu de justificat această lipsă, cu
cât în vechile tablouri votive, de la Hurezi şi din alte părţi acest gol este umplut.
Vă rog să-l sesizaţi şi să vă pronunţaţi:
Icoană Brâncoveană367
Deşi s-a aşternut de multă vreme

O sfântă linişte peste icoana brâncoveană
Răscolitoare glasuri din străfunduri
Ne fac să mai simţim nevindecata rană
În ape de Bosfor se scaldă

Lumina ochilor răsfrântă prin istorii
366 Cf. Doamna Maria Brâncoveanu Tainica biruinţă a lacrimilor, Ediţie îngrijită de L. S. Desartovici,
Constanţa, Fundaţia Sf. Martiri Brâncoveni, 2008.
367 Pr. Ioan Morar, Din zborurile minţii pentru statornicia inimii, Dej, Editura Astra, 2009, p. 57.
124
Şi vrea să limpezească ce este veşnic

Şi ce-i vremelnic în ale lumii glorii
Privirea vulturească de înţelept bătrân

Ce-a stat ani mulţi în scaun de domnie
Ne dă o strălucită-nvăţătură
Ce-ar trebui sădită-n suflet din pruncie
Se pierd averi, se clatină coroane

Frumuseţea ca şi faima curând se veştejesc
Se prăbuşesc orgolii, se sting dorinţi aprinse
Se-nvolbură-n risipă tot ce e pământesc
Se află-n noi însă un dram de cer

Pe care nu-s puteri ca să-l răpună
Acesta i-a înnobilat pe Brâncoveni
Făcându-i purtători de cruce şi cunună
Şi astăzi încă ascuţite iatagane

Se leagănă de-un fire subţire atârnate
Aşteaptă mărturia de credinţă
A unui neam mâncat de nedreptate
Vom şti ce hotărâre să luăm

Când Beiul întunericului va face negrul semn
Că e momentul candela să ni se stingă
Turnând vrăjmaşul apă-n untdelemn?
Trebuie oare să mai crească încă

Munţii de jertfe, de trudă şi alean
Aduse peste veacuri cu răbdare
De veşnic obiditul nostru neam?
De-ar fi ca toate-acestea odată, undeva

O dreaptă cântărire să-şi găsească
Atunci şi Caraimanul şi Făgăraşul şi Ceahlăul
În faţa lor ar trebui să se smerească
Privesc icoana pruncilor martiri

A unui vistiernic şi-a marelui voievod
Şi văd în preajma lor zburând spre ceruri
Pe toţi eroii dăruiţi de acest norod
Şi simt că încă un chip cu aură mucenicească

125
Undeva-n icoană ar trebui să fie

Un suflet de patru ori decapitat ca mamă
Şi încă de vreo două ca doamnă şi soţie
126
DER ABENDMAHLSKONFLIKT AM BEISPIEL DER EREIGNISSE DES

II. ÖKUMENISCHEN KIRCHENTAGES IN MÜNCHEN 2010
The Eucharistic conflict in the light of the Ecumenical Church Day from
München 2010
Sámuel NÁNÁSI
Abstract: The present essay discusses a problem which is one of the most frequent questions to many
churches and Christians: Why is it impossible assemble at the table of the Lord across confessional boundaries
and receive Holy Communion through the body or blood of Christ? The example that the article focuses on are
the events from the II. Ecumenical „Kirchentag―(Church Assembly) which was organized in Munich,
Germany in 2010. Lots of Protestants and Catholics wanted to celebrate the Eucharist together. Yet, the
leaders of the Catholic Church as well as Protestant Churches did not grant permission for a common
celebration of the Eucharist. The statement of the Archbishop of Munich, Reinhard Marx, had been very
clear: A Ecumenical Church Assembly will only be possible without a common celebration of the Eucharist.
The evangelical bishop of the Munich diocese Johannes Friedrich stated, that the church is not yet prepared to
celebrate the Eucharist. Despite the official prohibition by church leaders, a considerable number of believers of
different confessions gathered nevertheless to celebrate a Holy Communion with the help of a Protestant pastor
and a Catholic priest, both of which were later punished by their respective Church Boards. Finally,
representatives of the Orthodox Church came to distribute consecrated bread in the course of a simple dinner.
But yet many observers perceived this action as a celebration of the Holy Communion and a practical and
dogmatic opening of Orthodox Church leaders. Is that really what happened?
Keywords: Church, Church Assembly, Holy Communion, Eucharist, Munich.
1. Einleitung:
Der ungarische Ausdruck für das Wort Geschwister lautet testvér. Der Begriff ist
eine Verschmelzung von zwei Substantiven: TEST und VÉR . Test bedeutet Leib und
vér bedeutet Blut. Die Antwort auf die Frage, der Geschwister sind, ist also: diejenigen,
die aus dem gleichen Leib geboren sind, bzw. in denen das gleiche Blut fließt. Dietrich
Bonhoeffer beschäftigt sich in seiner Schrift Communio Sanctorum auch mit der
Definition dieses Begriffes. Er schreibt, dass das Wort Bruder/Schwester auch einen
transzendentalen Aspekt hat: Bruder und Schwester zu sein, bedeutet mehr als
zusammen aufzuwachsen, miteinander zu spielen, zu weinen, zu lachen und
gemeinsame Eltern zu haben. Bruder und Schwester sein bedeutet, dass die Menschen
erkennen können, dass sie vom gleichen Leib und vom gleichen Blut aus dem gleichen
Elend erlöst worden sind (vgl. Bonhoeffer 1997).
Gleicher Leib und gleiches Blut! Wenn der Mensch in seinem Nächsten Bruder
oder Schwester erkennt, bzw. erkennt, dass er oder sie auch von Christus erlöst wurde,
dann entsteht daraus der Wunsch, sich zu freuen, Gott zu preisen, an den gleichen
Tisch zu gehen, zusammen aus dem gleichen Kelch zu trinken und vom gleichen Brot
zu essen. Dieser Wunsch bewegt die Herzen der Christen schon lange, er ist ein
Traum der Kirche. Aber ist er wirklich ein Traum der ganzen Kirche oder ist das nur
die Meinung einzelner?
127
Bis heute halten die Kirchen unterschiedlicher Konfessionen an ihrem

Verständnis fest, dass das Abendmahl nicht zusammen gefeiert werden kann, da in
grundlegenden Fragen unterschiedliche Auffassungen bestehen, wie die Feier in ihrer
Stiftung, Einsetzung, Wirkung und religiösen Bedeutung zu verstehen ist. Zwar bes
teht in der Evangelischen Kirche seit der Leuenberger Konkordie 1973
Abendmahlsgemeinschaft, jedoch ist es für Protestanten, Katholiken und Orthodoxe
nach geltender Lehrmeinung weiterhin nicht möglich Abendmahl miteinander zu
feiern.
Beim II. Ökumenischen Kirchentag in München im Jahr 2010 wurden diese
konfessionellen Grenzen jedoch durch einige Christinnen und Christen bewusst
übertreten. Einige Katholiken und Protestanten haben gemeinsam Abendmahl
gefeiert. Ihr Wunsch war es, endlich zusammen zum Altar Gottes zu gehen, das
gleiche Brot zu brechen und aus dem gleichen Kelch zu trinken, wie es damals Jesus
mit seinen Jüngern tat. Für sie war das ein großes Zeichen der Ökumene.
Doch wie ist das möglich angesichts des differieren den
Abendmahlsverständnisses von Katholiken und Protestanten? Gab es tatsächlich ein
gemeinsames Abendmahl von Katholiken und Protestanten bzw. ein Abendmahl das
den „Normen― der Kirchen entspricht? Und weiter gefragt: Wird Ökumene
tatsächlich durch ein gemeins ames Abendmahl deutlich–ist dies das Maß für die
Qualität von Kirchengemeinschaft?
Um diese Fragen zu beantworten, soll im Folgenden ein Blick auf die
Vorgänge in Bezug auf das gemeinsame Abendmahl während des II. Ökumen ischen
Kirchentages in München im Jahr 2010 geworfen werden.
2. Begriffserklärungen:
„Die Kirchen verstehen das Abendmahl, die Eucharist ie als Stiftung des irdischen Jesus.
Die Einsetzung des Abendmahls hat ihre geschichtliche Mitte im letzten Mal Jesus mit seinen
Jüngern―.368
Für das Abendmahl besteht im Raum der christlichen Kirchen eine Vielzahl
verschiedener Begriffe, die jeweils eine eigene Konnotation haben und einen
bestimmten Aspekt hervorheben.
Durch die Benutzung der verschiedenen Bezeichnungen für den gleichen
Vorgang werden die unterschiedlichen Aspekte des Begriffs deutlich. Schon hier
findet sich der Ursprung der daraus entstehenden Konflikte. Die Bezeichnung
„Abendmahl― betont einen Versöhnungsvorgang zwischen Mensch und Gott nach
einem Sündenbekenntnis. Dies soll ein Zeichen der Rehabilitation sein. Zu dieser
Handlung lädt nach d ogmatischer Auffassung der evangelischen Kirche Gott selbst
den Menschen.
Die Bezeichnung „Herrenmahl― kann zurückgeführt wer den auf das
nachösterliche Verständnis des Mahls als Verkündigung des Herrn. Jesus ist nach
Ostern als Kyrios/Herr aufgetreten.
„Eucharistie― bezeichnet eine Danksagung - Danksag ung als Antwort für die
368Sattler,Dorothea/Track,Joachim(2010):Abendmahl/Eucharistie,http://www.oekt.de/programm/oek
umene_von_a_bis_z/abendmahleucharistie.html, aufgerufen am 26.10.2013.

128
erhaltenen Gaben. Der Begriff wird hauptsächlich von der römisch-kath olischen und
der orthodoxen Kirche genutzt (vgl. Sattler/Track 2010).
Das Abendmahl/die Eucharistie hat sowohl transzendentale als auch
immanente Aspekte. Das Abendmahl ist nicht nur eine Handlung, während derer man
Jesus treffen kann, sondern auch ein Geschehen während dessen die Menschen sich
selbst und sich auch gegenseitig finden (im ontologischen Sinne) und erkennen
können.
Bevor das eigentliche Thema untersucht wird, soll zunächst kurz auf die
grundsätzlichsten Unterschiede hinsichtlich des Abendmahlsverständnis ses zwischen
den Konfessionen eingegangen werden.
-Die katholische Lehre besagt, dass sich während des Abendmahls ("Eu charistie")
Brot und Wein tatsächlich in Leib und Blut Jesu Christi verwandeln. Jesus Christus ist
also leiblich anwesend. „Aufgrund der katholischen Lehre über die Sakramente und ihre
Gültigkeit kann ein Katholik […] diese Sakramente n ur von einem Spender einer Kirche erbitten,
in dessen Kirche diese Sakramente gültig gespendet werden, oder von einem Spender, von dem feststeht,
dass er gemäß der katho lischen Lehre über die Ordination gültig geweiht ist―.369 Demnach ist es
laut der katholischen Lehre und Regel unabdingbar, dass in der Eucharistiefeier das
Miteinander von Gemeinde und Bischof bzw. einem Priester hervortritt (vgl. Löser
2002).
-Die lutherische Lehre sagt ebenfalls, dass Jesus Christus während d es Abendmahls
gegenwärtig ist. Allerdings werden Brot und Wein du rch die Einsetzung (durch den
Pfarrer oder die Pfarrerin) zu einem einheitlichen Sakrament, also zu einem
besonderen Zeichen, das den Glauben stärkt. Dies ist bereits i n Artikel 10 der
Confessio Augustana verankert: „Vom Abendmahl des Herrn wird so gelehrt , daß der wahre
Leib und das wahre Blut Christi wirklich unter der Gestalt des Brotes und Weines im Abendmahl
gegenwärtig ist und dort ausgeteilt und empfangen w ird […]―.370 In diesem Artikel wird die
Realpräsenz im Heiligen Abendmahl betont. Der w ahre Leib und das wahre Blut
Christi sind wahrhaft und wirklich in Brot und Wein gegenwärtig, bzw. wie Luther es
formulierte, ist Jesu Gegenwart während des Abendma hls vergleichbar mit dem Feuer
in glühenden Kohlen. Eine Verwandlung in Leib und Blut geschieht nicht–da Brot
Brot und Wein Wein bleibt. Gemäß CA 14 darf niemand ohne ordentliche Berufung
(rite vocatus) predigen oder die Sakramente reichen.
-Die reformierte Lehre besagt, dass Brot und Wein nur ein Zeichen für Jesu Christi
Leib und Blut sind. Während des Abendmahls ist der Geist Gottes dabei, weil man
gemeinsam Brot und Wein im Gedächtnis an Jesus Christus teilt .
-Die unierten Kirchen schließen sich teilweise dem lutherischen o der dem
reformierten Abendmahlsverständnis an.
-Die orthodoxen Kirchen gehen, wie die katholische Kirche, davon aus, dass Brot
und Wein sich in der Liturgie in den Leib Christi verwandeln. Mit dem Unterschied,
dass die Verwandlung durch das Wirken des Heiligen Geistes, der durch ein vom
369 Päpstlicher Rat zur Förderung der Einheit der Christen (1993): Direktorium zur Ausführung der
Prinzipien und Normen über den Ökumenismus, Nr. 132.
370 http://www.ekd.de/glauben/bekenntnisse/augsburge_bekenntnis.html.
129
Priester ausgesprochenes Gebet (Epiklese) angerufen wird, geschieht. Die Gegenwart

des Priesters hat nur nachrangige Bedeutung, da die dargebotenen Gaben durch den
Heiligen Geist verwandelt werden.
In diesen Erläuterungen werden nur die zwei wichtig sten Aspekte in Bezug
auf die Unterschiede im Abendmahlsverständnis aufgezeigt: die Auffassung über die
Anwesenheit Jesu Christi während des Abendmahls und die Apostolizität der Ki rche.
Diese zwei Punkte gehören mit zu den Auslösern des Abendmahlskonflikts und
machen ei n gemeinsames Abendmahl derzeit unmöglich.
3. Ökumenischer Kirchentag:
Im Jahr 2003 trafen sich auf Einladung des Deutschen Evangelischen
Kirchentags und des Zentralkomitees der deutschen Katholiken fast 200.000
Menschen in Berlin zum 1. Ökumenischen Kirchentag. In einem Grundsatzpapier z u
den Aufgaben und Zielen des Ökumenischen Kirchentages aus dem Jahr 2000 heißt
es, dass die Bibel und der Glaube an den dreieinigen Gott die gemeinsame Grundlage
des Ökume nischen Kirchentages sein soll. Die Teilnehmer sind dazu eingeladen, trotz
aller Verschiedenheiten offen aufeinander zuzugehen und Zeugnis von ihrem Glauben
abzulegen. Gleichzeitig sollen Katholiken und Protestanten miteinander ihre
Verantwortung für Gesellschaft und Welt wahrnehmen und gemeinschaftlich ihre
Stimme erheben, um in der Öffentlichkeit gehört zu werden (vgl.
http://www.oekt.de/wir-ueber-uns/geschichte.html, aufgerufen am 26.10.2013).
Siebe Jahre Später fuhren zehntausende Menschen im Jahr 2010 mit
verschiedenen Gedanken, Träumen und Hoffnungen zum Zweiten Ökumenischen
Kir chentag in München, der unter dem Leitwort „Damit ihr Hoffnung habt― stand.
Menschen, die einen Bezug zur Kirche haben und auch Menschen, die nicht viel mit
der Kirche zu tun haben, sind nach München gefahren, um miteinander Ideen
auszutauschen und zu beten.
4. Ökumenische Ereignisse in München und Reaktionen:
Bereits im Vorfeld wurde von der Leitungsebene beider Kirchen ein
gemeinsames Abendmahl deutlich abgelehnt. Die Aussage des Münchner Erzbis chofs
Marx in Bezug auf dieses Thema lautete: „Ein ökumenischer Kirchentag kann nur ohne
gemeinsames Abendmahl gefeiert werden - Wer Grenzen nicht respektiert, fügt dem Ganzen ei nen
Schaden zu. Aus unserer Sicht sind wir noch nicht so weit, dass wir eine gemeinsame Eucharistie
feiern können―.371 Auch der evangelische Bischof der bayrischen Landeskirche Johannes
Friedrich lehnte ein gemeinsames Abendmahl ab, da er das unterschiedliche
Amtsverstä ndnis von Pfarrern und geweihten Priestern berücksichtigen wollte. Aus
seiner Sicht dürfe Ökum ene keine Gleichmacherei sein, sondern für ihn bedeutete es,
fähig zu sein, den anderen in sei nem religiösen Kontext zu verstehen und zu
akzeptieren. Als Bekenntnis der ökumenischen Partnerschaft sah er den Respekt
zwischen Christen, dass sie ihren Glauben auf unterschiedliche Art leben.
Hieran sieht man, dass der lutherische Bischof eine realistische Einschätzung
in Bezug auf die diplomatischen Beziehungen zwischen den Kirchen hat. Zudem sagt
er deutlich, was auch hinter der Aussage des katholischen Bischofs steht, was dieser
371 http://www.kath.net/news/24883, aufgerufen am 20.10.2013.

130
jedoch so nicht ausspricht und lediglich als „Grenzen― bezeichnet. Der katholische
Bischof betont die katholische Lehre, begründet seine Aussage damit und nutzt dies
als eine Art Schutz bzw. Erklärung für die Unmöglichkeit des gemeinsamen
Abendmahls. In den Äußerungen des luthe rischen Bischofs wird deutlich, dass er die
katholische Lehre respektiert und sein Verständ nis von Ökumene auf gegenseitigen
Respekt begründet.
Dass das Thema nicht nur für Kirchenvertreter und die Organisatoren des
Kirchentages wichtig war, kann auch die Aussage des damaligen Bundespräs identen
Horst Köhler bezeugen. Er sprach von einer unnatürlichen Aussperrung einzelner
Christen. Er erkennt die dogmatischen und theologischen Gründe der Trennung
zwischen Protestanten und Katholiken. Für ihn stehen allerdings die Menschen im
Vordergrund, die Bedarf haben nach Seelsorge. Laut Köhler ist eine wichtige Frage,
„dass die Menschen der Kirche nicht davonlaufen― (vgl. epd, Interview mit Horst Köhler am
11. Mai 2010).
Letztendlich fand–unter Leitung eines Altkatholis chen Bischofs, eines
Anglikanischen Vikarbischofs, des Landesbischofs der Evangelisch-lutherischen
Kirche in Braunschweig und des Landessuperintendenten der evangelischen
Lippischen Landeskirche ein ökumenisches Abendmahl nach der sogenannten Lima-
Liturgie (siehe Erklärung Seite 6) in der Erlöserkirche in München statt. Kein
Vertreter der katholischen Kirche beteiligte sich an diesem Abendmahl.
Trotz Verbots372 feierten der römisch-katholische Priester und Theo loge
Gotthold Hasenhüttl und der evangelische Pfarrer Eberhard Braun mit ca. 1000
Menschen ein ökumenisches Abendmahl nach der Lima-Liturgie. Weder die
evangelische noch die katholische Kirche wollten hierfür eine Kirche zur Verfügung
stellen, so feierten sie im Hö rsaal der TU München.
Die Veranstalter des 2. Ökumenischen Kirchentages s pürten den Wunsch
vieler Teilnehmender nach einer Tischgemeinschaft. So wurde eine orthodoxe Vesper
am letzten Abend geplant. Ungefähr 10.000 Besucherinnen und Besucher aller
Konfessionen sind der Einladung der orthodoxen Kirchen zur Artoklasia373 gefolgt.
Brot wurde geteilt, gemeinsam Wasser getrunken, gesungen, gebetet. Eckhard Nagel,
der evangelische Präsident des 2. Ökumenischen Kirchentages äußerte sich dazu
folgendermaßen: „Nicht Vertreter der Kirche sind es, die zur Tischgemeinschaft einladen, sondern
Christus selbst. Er sitzt mit am Tisch und feiert das Leben. […] Diese Tische stehen unter freiem
Himmel, nicht in Kirchen und Gemeindehäusern, um deutlich zu machen, der Tisch stellt ein
Gegenstück zu den künstlichen konfessionellen Grenzen dar, die im Laufe der Religionsgeschichte aus
sicher auch nachvollziehbaren Gründen gezogen worden sind―.374
In München wurde also von offizieller Seite kein ge meinsames Abendmahl
gefeiert, aber es fand ein orthodoxes Gemeinschaftsmahl statt. Die Veranstalter
372 Wegen des ökumenischen Gottesdienstes 2003 in Berlin wurde er 2004 von Bischof Marx als
Priester suspendiert und 2006 wurde ihm die Lehrerlaubnis entzogen.
373 6Artoklasia (griechisch): Brotbrechen; Ritus, der in den orthodoxen Ostkirchen sowie teilweise auch
Griechisch-Katholischen Kirchen gegen Ende von Vespern vollzogen wird (vgl. Braniste/Braniste
2001).
374 Nagel, Eckhard u.a. 2010.
131
nannten dies die Geburtsstunde einer neuen Phase der Ökumene. Sie bezeichneten
dieses Er eignis als neues Gesicht der Ökumene (vgl. Bohle 2010).
Was sagen diese verschiedenen Formen der Tischgemeinschaft über das
Abendmahlsverständnis aus?
Sowohl das ökumenische Abendmahl der Vertreter der altkatholischen Kirche
und der evangelischen Kirche als auch das ökumenische Abend mahl von Hasenhüttl
und Braun wurden nach der Lima-Liturgie gefeiert. Diese Liturgie geht zurück auf
eine gemeinsame Erklärung über Taufe, Eucharistie und Amt (BEM), die 1982 von
der Kommission für Glauben und Kirchenverfassung und dem Ökumenischen Rat
der Kirc hen (ÖRK) in Lima verabschiedet wurde. Das Papier entstand durch den
Wunsch einer Gemeinschaft „Das wesentlich größer gewordene gegenseitige Verständnis, das in
der vorl iegenden Erklärung zum Ausdruck kommt, könnte es einigen Kirchen erlauben, ein größeres
Maß an eucharistischer Gemeinschaft untereinander zu erreichen und so den Tag näher zu bringen,
an dem das gespaltene Volk Christi um den Tisch des Herrn sichtbar wieder vereint sein wird―.375
Trotz dieser Bemühungen wurden weder das Papier noc h die dadurch
entstehenden Ausführungen von der Katholischen Kirche akzeptiert . Grund hierfür
war, dass die Erklärung nicht das grundsätzliche Verständnis der Katholisch en Kirche
von der apostolischen Sukzession des Priesteramtes beinhaltete.
Hasenhüttl und Braun forderten in ihrem ökumenische n Gottesdienst zum
Protest gegen die Trennung des Abendmahls auf. Laut Hasenhüttl sei de r Konflikt
nicht zu verstehen, da es Jesus ist, der alle zum Abendmahl einlädt.376 Braun betonte,
dass die Einheit Christi gelebt werden müsse und die Menschen nicht unendlich
warten könnt en bis die Kirchenleitungen sich zu einer gemeinsamen Feier
entschließen würden (vgl. http:// www.kath.net/news/26736, aufgerufen 20.10.2013).
Doch sind diese beiden Personen repräs entativ für die beiden Kirchen? Hasenhüttl ist
ein suspendierter Theologe, dem die Lehrerlaubnis entzogen wurde und Braun ist ein
Ruhestandspfarrer. Wie kann Braun behaupten, dass sie die Einheit Christi leben,
wenn schon zuvor von den Vertretern der Kirche verkündet wurde , dass ein
gemeinsames Abendmahl nicht stattfinden wird? Wie kann eine Einheit mit Christus
stattfinden, wenn das Sakrament der Einheit377 bzw. die Eucharistie nicht nach den
jeweiligen Regeln der Kirche gefeiert wird?
Dass bei vielen Christinnen und Christen dennoch der Wunsch nach einem
Ausdruck der Zusammengehörigkeit durch ein gemeinsames Abendmahl besteht,
wurde durch die Anwesenheit der vielen Gläubigen auf dem Odeonsplatz bei der
375 Lima-Papier von 1982, Zusammenwachsen in „Taufe, Eucharistie und Amt― (1982), S.19.
376 Hasenhüttl betont in seinen Ausführungen über ein gemeinsames Abendmahl das Brotwunder Jesu
als Hinweis auf die Eucharistie. So verbindet das Johannesevangelium die Eucharistie mit der
sogenannten „wunderbaren Brotvermehrung―. Schon dieses Ereignis deutet, wie später auch das letzte
Abendmahl, darauf hin, dass Jesus der Einladende ist. Die Geschichte des Brotwunders wird bei allen
Evangelisten nicht nur mit der Eucharistie assoziiert, sondern hat bereits liturgisch-kultische Form: „…
Er NAHM die fünf Brote … blickte zum Himmel hinauf, SPRACH das Dankgebet und BRACH die
Brote und GAB sie seinen Jüngern …― (Mk 6,41) Hasenhüttl führt diesen Gedanken weiter, in dem er
darauf verweist, dass das Sammeln der übrig gebliebenen Brote ein eindeutiger Hinweis auf die frühe
Gemeindepraxis, die genauso mit geweihten Broten umgegangen ist (vgl. Hasenhüttl 2010, 34f).
377 „Sakrament der Einheit― - So bezeichnet Kardinal Walter Kasper die Eucharistie in seinem Buch
„Sakrament der Einheit – Eucharistie und Kirche― (vgl. Kasper 2004 ebd.).
132
orthodoxen Vesper deutlich. Zehntausende Menschen haben Brot, Äpfel und Wasser
geteilt, gebetet und gesungen. Laut Buchner schaffte dieses Ereignis einen besonderen
spirituellen Moment (vgl. Buchner 2010).
Der griechisch-orthodoxe Erzpriester Constantin Miron bezeichnete die
Vesper als „Feier des Miteinanders―.378
Die orthodoxe Vesper war ein ökumenischer Gottesdie nst. Christen aller
Konfessionen waren eingeladen, es wurde konfessionelle Vielfalt demonstriert. Aber
kann man von einem Erfolg in Bezug auf die Ökumene sprechen, wenn man das
Abendmahl bzw. das Gemeinschaftsmahl betrachtet? Die Vorgänge entsprachen
weder den litu rgischen Abläufen einer evangelischen noch einer katholischen
Abendmahlsfeier.
Helmut Kremers stellt in diesem Zusammenhang eine sehr interessante Frage:
War dies „ein wichtiger Schritt vorwärts in der Ökumene oder ein Schritt zur
Entsakramentalisierung der Mahlfeier?―.379
Den Organisatoren war bewusst, dass eine solche Feier kein gemeinsames
Abendmahl sein kann, doch ließen sie dies in ihrer Wortwahl stets etwas
verschwimmen (vgl. Buchner 2010). Dies zeigt erneut, dass dem gemeinsamen
Abendmahl von vielen Kirchenrepräsentanten eine immense Bedeutung in der
Ökumene zugesprochen wird. Aber durch die Entscheidung für die orthodoxe Vesper
zeigt sich, dass eine konfessionsü bergreifende Eucharistiefeier derzeit nicht gewollt
und nicht möglich ist.
5. Auswirkungen auf die Ökumene
An dieser Stelle soll nochmals die anfangs formulierte Frage wiederholt
werden: Wird Ökumene tatsächlich durch ein gemeinsames Abendmahl deutlich–ist
dies das Maß für die Qualität von Kirchengemeinschaft?
Löser380 fasst die Situation folgendermaßen zusammen: gemei nsamer
Kirchentag–getrenntes Abendmahl. Zum einen drückt er sein Bedauern über d iese
Situation aus, betont aber zugleich auch, dass es für die katholische Kirche aufgrund
ihrer theologischen Grundlagen kaum noch nicht bereits genutzte Möglichkeiten gebe.
Weiter sagt er, dass Protestanten und Katholiken in wichtigen Bereichen auf
getrennten Wegen gehen und dass dies nicht überspielt werden könne.
Trotz der Trennung am Tisch des Herrn sieht er viele Gemeinsamkeiten und
Berührungspunkte (vgl. Löser 2010).
Der EKD-Ratsvorsitzende Nikolaus Schneider nannte die Münchner Feier
eine „Vorspeise― und sprach von seinen Erwartungen in Bezug auf einen
„eucharistischen Hauptgang― (vgl. Bohle 2010).
Hasenhüttl sieht das gemeinsame Abendmahl weiterhin als entscheidend, da
Katholiken und Protestanten sich genau in dieser Frage noch nicht geeinigt haben und
dies das Zentrum der Kirche sei. Sein Vorwurf an die katholische Kirche ist, dass sie
378 Buchner 2010.

379 Kremers 2010.
380 Dr. theol. Werner Löser SJ ist Professor für Dogmatik und Ökumenische Theologie an der
Philosophisch-Theologischen Hochschule Sankt Georgen in Frankfurt am Main.
133
den Leib Christi verweigere (vgl. http://www.protestantisch.org/oekumene.htm,

aufgerufen am 26.10.2013)
Eine zunächst einfach erscheinende Antwort auf dies e Frage gibt die
Journalistin Evelyn Finger: Ökumene findet bereits draußen vor der Kirchentür statt,
als Ehe, Seelsorge und Theologie (vgl. http://www.zeit.de/2010/19/Reformation-
Beistueck, aufgerufen am 26.10.2013).
Durch die Ereignisse während des 2. Ökumenischen Ki rchentages sind die
kontroversen Positionen erneut deutlich geworden. Über die Umset zung eines
gemeinsamen Abendmahles wird bereits sehr viel gesprochen, allerdings ist die
Umsetzung noch in keinster Weise absehbar. Man erkennt außerdem, dass die Feier
eines gemeinsa men Abendmahles für viele keine auschlaggebende Frage in Bezug auf
die Ökumene ist. Geht man aber davon aus, dass sich Christen als Glieder eines
Leibes bzw. dem Leib Christi als Kirche zugehörig fühlen und dies in Gemeinschaft
mit allen Christen feiern möchten, ist die Frage eines gemeinsamen Abendmahles sehr
präsent. Schon zu Urzeiten war die Tischgemein schaft ein aussagekräftiges Symbol
der Zugehörigkeit. Dies bezieht sich nicht nur auf jüdi sche und christliche Kulturen,
sondern wird bereits in heidnischen Kulturen und auch in der Literatur (z.B. in dem
Werk „Das Mahl― von Platon) sichtbar.
Im Jahr 2019 wird der 3. Ökumenische Kirchentag sta ttfinden. Es bleibt
abzuwarten, was sich in der kommenden Zeit im ökumenischen Dialog, vor allem
hinsichtlich des gemeinsamen Abendmahls für Diskussionen und Entwicklungen
ergeb en.
134
ZEIŢA ATENA ÎN MITOLOGIA GREACÃ ŞI ÎN ILIADA

The Goddes Athena in Greek mythology and in the Iliad
Florin-Dorin PARASCA
Abstract: Along with the emphasis on the mythological aspects of the goddess Athena, we look
towards one of the most representative texts of ancient Greek literature, Homer's Iliad, while examining the
ancient religious thought put forward by the author in his creation. In other words, we try to confirm based on
the text of the Iliad the theory supported by many historians regarding the importance of ―the goddes with
gleaming eyes‖.
Keywords: Pallas Athena, Greek mythology, Iliad, Homer, soldier, warrior, goddess
with gleaming eyes.
Între figurile complexe ale panteonului grecesc, Pallas Atena ocupă un loc
privilegiat, unicitatea zeiţei rezultând din numeroasele sale funcţii şi din multitudinea
de împrejurări, între care unele chiar spectaculoase, în care aceasta îşi declină
personalitatea.
Prin practica uzuală de a defini esenţa unui zeu recurgând la etimologia
numelui, ar trebui să aflăm latura definitorie a caracterului Atenei, însă, în cazul de faţă,
această metodă nu este eficientă, deoarece în cadrul numelui ei nici forma cuvântului şi
nici silaba din rădăcină nu aparţin epocii greceşti.381
Coborând în negurile istoriei, remarcăm la civilizaţia miceniană o zeiţă
adoptată de la cretani, cărora ei îi spuneau Zeiţa Mama sau Marea Zeiţă şi ale cărei
numeroase caracteristici se regăsesc la zeii olimpieni, între care se află şi Atena.382
În cunoscuta sa lucrare Zeii Greciei. Imaginea divinităţii în spiritualitatea greacă,
istoricul Walter F. Otto, bazându-se pe descoperiri arheologice, o descrie pe Marea
Zeiţă astfel: „zeiţă care dispare aproape în spatele scutului uriaş, la mijloc, încadrată în stânga şi în
dreapta de două femei ce o venerează‖.383 Părerea unanimă a cercetătorilor a fost că în
tabloul respectiv este Atena de la Micene, însă această înfăţişare este cu totul
neputincioasă în a ne crea nouă o viziune de ansamblu despre tema care pe noi ne
interesează.
Zeiţa acoperită de scutul ei, pregătită de luptă sau de ocrotire, relevă însuşiri
războinice, însă imaginea este insuficientă pentru generarea unei analize mulţumitoare
despre rolul şi funcţiile sale în epoca respectivă.
Mircea Eliade în capitolul dedicat zeiţelor greceşti din Istoria credinţelor şi ideilor
religioase, punând în discuţie problematica originii zeiţei Atena, este de acord, ca şi
majoritatea cercetătorilor, cu ipoteza lui Nilsson, pe care ne-o expune parafrazându-o
astfel: „Atena ar fi fost Stăpână a Palatului, protectoare a palatelor întărite ale regilor micenieni;
381 A se vedea Walter F. Otto, Zeii Greciei. Imaginea divinităţii în spiritualitatea greacă, trad. rom. de Ileana
Snagoveanu-Spiegelberg, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 46.
382 Ideea respectivă este susţinută de către Pierre-Maxime Schuhl, Eseu asupra formării gândirii greceşti, trad.
rom. de Liliana Zaschievici, Bucureşti, Editura Teora, 2000, p. 69.

383 Walter. F. Otto, Zeii Greciei … p. 46.
135
deşi zeiţă domestică, în legătură cu meseriile femeieşti şi bărbăteşti, prezenţa sa în citadelă în timp de
războaie şi jafuri i-a conferit atributele şi prestigiile unei zeiţe războinice‖.384 În continuare,
savantul ne expune şi câteva nume atribuite de-a lungul timpului Atenei, din care
reiese această latură marţială: Promachos (Luptătoarea), Sthenias (Puternica) şi Areia
(Războinica).
Mai mult, istoricul Schuhl ne spune că în cetatea Atena, ca şi la Micene sau la
Tirint, tempul zeiţei era construit pe ruinele palatului regelui micenian, de unde se
poate observa transformarea treptată a palatului sacru al regelui preot cretan. Dar tot
el adaugă faptul că, la origine, Atena, în înfăţişarea ei clasică de zeiţă cu scut, era
protectoarea regelui războinic din Micene, dar nu numai a regelui, ci şi a întregii sale
familii. Şi prin urmare, aşa cum se obişnuia în antichitate, cultul particular al regelui
devine cultul public al statului, protecţia zeiţei extinzându-se astfel asupra întregului
teritoriu aflat în stăpânirea respectivului suveran.385
În spaţiul antic grecesc, Hesiod este cel care în Teogonia sa (886 ş. u.) ne
relatează desluşit două mituri despre originea Zeiţei Atena şi anume, unul potrivit
căruia zeiţa s-ar fi născut, pur şi simplu, din capul tatălui ei, Zeus, iar altul, şi mai
straniu, care vorbeşte despre Atena ca fiind zămislită de către Zeus cu zeiţa Metis,
maestra judecăţii şi a iscusinţei.
Suveranul zeilor olimpieni, dorind a o avea mereu pe Metis înăuntrul lui ca
sfătuitoare, iar, potrivit unei alte tradiţii, întrucât se temea ca pruncul zămislit de
aceasta să nu-l detroneze, aşa cum a făcut el cu tatăl său, Cronos, şi Cronos cu tatăl lui,
Uranus, Zeus o înghite pe Metis, aceasta fiind însărcinată.
Când s-a împlinit sorocul, Zeus a născut-o pe Atena prin creştetul capului său.
Având la bază aceste mituri străvechi, s-ar explica firea masculină şi inteligentă a Zeiţei
Atena, care întruchipează în mitologia elenă înţelepciunea şi iscusinţa.
Dar, mai mult, asocierea ei cu zeiţa războinică miceniană este dată de armura
cu care ea iese din capul lui Zeus, întrucât în al 28-lea imn homeric, ni se relatează:
„Încep să o preamăresc pe Pallas Atena, straşnica zeiţă/Cu ochi de peruzea, mintoasă, cu inima
nedomolită,/Puternica şi venerata fecioară izbăvind cetăţi,/Tritogenia zămislită de însuşi chibzuitul
Zeus/Din ţeasta lui dumnezeiască: purta războinică armură/De aur sclipitor./Văzând-o, au fost
cuprinşi de un sfânt fior/Toţi zeii veşnici. Înaintea lui Zeus, stăpânul cu egidă,/Ea se ivi ţâşnind
năvalnic din creştetul nemuritor,/În mâini c-o lance ascuţită. S-a clătinat Olimpul mare‖.386
Şi tot Hesiod (Teogonia, 924 ş.u.), prezentâdu-ne în continuare imaginea
proaspetei născute zeiţe, ne spune: „Însuşi din capu-i născut-a Zeus pe Tritogeneea/Ochi de
cicoare, ce-ndeamnă, crâncenă şi neînvinsă,/Oştile-n luptă, căci vrajba şi crudul război îndrăgeşte‖.
Însă pentru epoca homerică cognomenul de războinică nu i se potriveşte Zeiţei
Atena, în ciuda spiritului ei activ şi bătăios, întrucât ea se dovedeşte superioară ideii
beligerante, declarându-se deschis împotriva lui Ares,387 zeul prin excelenţă al
384 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, trad. rom. de Cezar Baltag, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2000, p. 179.
385 Pierre-Maxime Schuhl, Eseu asupra formării … p. 73.
386 Homer, Imnuri. Războiul şoarecilor cu broaştele, trad. rom. Ion Acsan, Bucureşti, Editura Minerva, 1971.
387 Homer, Iliada, V, 810-819, vol. I, trad. rom. de G. Murnu, Bucureşti, Editura Albatros, 1973, p. 115.
136
războiului, a cărui întreagă existenţă se împlineşte în pofta de a se arunca în

învălmăşeala luptei.388
Prin urmare, putem să o identificăm pe Atena cu o zeiţă a acţiunii paşnice şi
chibzuite, a inteligenţei practice, a meşteşugului şi a invenţiei tehnice,389 ea
întruchipând prin armura ei apărarea şi protecţia divină.
Astfel, Atena ne este descrisă ca prietenă a lui Heracles, ca sprijinitoare a lui
Ahile şi a lui Diomede, ca cea care îl inspiră pe Iason să construiască prima corabie şi
la nevoie, trece la cârma acesteia pentru a feri echipajul de naufragiu, ca mai apoi tot
de la ea primeşte Belerofon frâul pentru a-l pune pe armăsar şi a-l domestici.
Dulgherii de la zeiţa Atena au învăţat construcţia carelor, iar din Iliada ştim că
cel care se pricepe să înalţe catargul corabiei este protejatul ei,390 iar măiestria şi-a
dobândit-o prin îndrumările primite chiar de la aceasta.391 Tot ucenic al Atenei e şi
turnătorul artist care ştie să toarne vase superbe din aur şi argint.
Să nu uităm ataşamentul ei faţă de Odiseu, cât şi implicarea ei în făurirea
plugului, din mitul relatat de Servius,392 în prelungirea căruia în Muncile lui Hesiod ni se
spune că singur slujitorul Atenei este priceput la făuritul plugului ţăranului, la îmbucarea
piesei de lemn încovoiat în talpa brăzdarului spre a fi prinsă, apoi cu un piron, de oişte.
Tot zeiţa este invocată de către olari: „Vino la noi, Atena, ţine-ţi mâna deasupra cuptorului
nostru !‖, aşa după cum citim în cunoscuta epigramă a lui Homer 14, 2.
Dar Atena domneşte şi peste operele artistice create de femei, devenind astfel
îndrumătorul femeilor şi al fetelor, însă fără a-şi nega latura masculină. Cazul celebru
este dăruirea îndemânării zeieşti Penelopei, pe care a înzestrat-o şi cu o minte clară şi
isteţime, cum nu a mai dăruit unei alte femei, aşa încât, Penelopa îşi ţese singură
veşmintele393 şi chiar rochia pe care o îmbracă Hera pentru a-l vrăji pe Zeus.
După cum putem uşor să ne dăm seama, în acţiunile ei sunt prezente aproape
în totalitate personaje masculine, ea vădindu-se ca apropiată şi ocrotitoare a bărbaţilor,
întrucât, „ţine de firea ei să se lege sufleteşte de bărbaţi, să se gândească mereu la ei şi să fie mereu
aproape de ei spre a li se arăta în momente ale existenţei care se deosebesc de cele erotice, nu prin
răceală sufletească, ci prin rigoarea şi limpezimea capacităţii de acţiune‖.394 Toate acestea,
deoarece ea „este fiica părintelui celui puternic (Obrimopater)‖, care a aparţinut întotdeauna
tatălui. Atena însăşi spune în Eumenidele: „Eu n-am avut o mamă care să mă nască şi întru
totul preţuiesc mai mult bărbatul, dar nu până la pragul nunţii. Sunt din toată inima de partea
tatălui‖.395
În ceea ce priveşte reprezentările zoomorfe ale zeiţei, cel mai adesea pe Atena
o găsim sub chipul unei bufniţe (glaux), deoarece între zeiţă şi bufniţă, cei vechi au
388 Ibidem, V, 870-873, p. 117.
389 Marcel Detienne, Jean-Pierre Vernant, Vicleşugurile Inteligenţei. Mêtis la greci, trad. rom de Margareta
Sfirschi, Editura Symposion, 1999, p. 205.
390 Homer, Iliada, V. 61, vol. I … p. 90.
391 Ibidem, XV, 412, vol. II ... p. 59.
392 Servius, In Verg. Aen., IV, 402, I, p. 536, Thilo apud Marcel Detienne, Jean-Pierre Vernant,
Vicleşugurile Inteligenţei … p. 204.

393 Homer, Iliada, V, 735, vol, I … p. 113.
394 Walter. F. Otto, Zeii Greciei … p. 58
395 Eschil, Orestia, trad. rom. de Alexandru Miran, Bucureşti, Editura Univers, 1979, p. 736.
137
găsit o similitudine izbitoare: ochii strălucitori. De aici şi supranumele zeiţei de

Glaukopis, adică, cea cu privirea luminoasă. Ceea ce surprinde şi rămâne de neuitat sunt
expresia ei ageră, ochii luminoşi şi pătrunzători, asemeni bufniţei, considerată chiar
întruchiparea spiritului zeiţei Atenei.
Deoarece am trecut în revistă, în linii mari, aspectele mitologice ale zeiţei
Atena, ne îndreptăm privirea spre unul dintre cele mai reprezentative texte ale
literaturii antice greceşti, Iliada lui Homer, pentru a analiza cât de mult sau de puţin
coordonatele gândirii religioase ale celor vechi sunt cuprinse de către Homer în creaţia
sa. Cu alte cuvinte pentru a vedea dacă textul Iliadei confirmă sau nu teoria susţinută de
către istorici în expunerile şi argumentaţiile lor, în ceea ce o priveşte pe zeiţa „cu ochi
strălucitori‖.
În Cântul I, versurile 190-214, zeiţa Atena apare în momentul în care Ahile
este jignit pe faţă de către Agamemnon, care tocmai îl ameninţase că o să-i ia cea mai
preţioasă pradă de război, pe sclava Briseis. Ahile, furios, duce măna la teacă pentru a
scoate sabia, ca astfel, să se răzbune pe Agamemnon pentru înjosire, când, deoadată, se
apropie de el Atena, ai cărei ochi doar el putea să-i vadă şi cu tact, îl linişteşte,
îndemnându-l la chibzuinţă şi răbdare. Îl asigură, în schimb, că „daruri frumoase primi-vei
o dată, de trei ori pe-atâta,/pentru ocara de azi, deci rabdă şi ascultă-ne sfatul‖.
În Cântul al II-lea, versurile 155-181, Homer ni-i prezintă pe ahei descurajaţi,
îndreptându-se către corăbii, ca să se întoarcă acasă. Atena este trimisă de către Hera,
pentru a-i îmbărbăta şi a le insufla în piepturi curajul de luptă. Atena „din ochi scânteind‖,
coboară din Olimp şi se adresează lui Ulise, pe care îl îmbărbătează amintindu-i că
dacă pleacă danaii spre Argos, Elena va rămâne în continuare la Tronia, „spre fala lui
Priam şi a supuşilor lui‖.
În acelaşi Cânt, versurile 278-283, zeiţa „cea fulgerătoare din ochi, întocmai la chip ca
un crainic‖, struneşte oştile ahee spre a face linişte, ca toţi să audă cuvântarea lui Ulise
către Agamemnon.
Şi tot în acelaşi Cânt, versurile 446-454, Atena „cu ochii lucii‖ este în mijlocul
aheilor, îndemnându-i la luptă. Este descris prin cuvinte măiestrite scutul zeiţei,
metaforă a bărbăţiei şi a fermităţii sale în luptă.
În cântul al IV-lea, versurile 64-147, pe zeiţa Atena o găsim într-o postură
inedită şi anume, în contextul în care cele două tabere au încheiat un armistiţiu, care nu
era pe placul olimpienilor, Zeus şi Hera o trimit pe Atena să-i ademenească pe troieni
pentru a încălca neînţelegerea şi astfel să se reia conflictul. Prin isteţimea ce o
caracterizează, Atena prefăcută, coboară în tabăra duşmană şi-l ademeneşte pe
Pandoros să-l ţintească pe Menelau. Săgeata l-ar fi ucis pe acesta, dacă nu intervenea
aceeaşi zeiţă pentru a o îndepărta de la organele vitale ale trupului lui Menelau,
provocându-i doar o mică rană, însă, îndeajuns pentru ahei, încât să repornească
războiul.
Iar în acelaşi Cânt, versurile 514-544, Atena ne este prezentată din nou în
mijlocul aheilor, pe când aceştia se află în luptă, ea înflăcărând „pe ahei, oriunde slăbeau‖.
În Cântul al V-lea, o găsim pe Atena încurajându-l în luptă pe Diomede şi mai
mult, ocrotindu-l de străpungerea unei săgeţi. Observând avântul aheilor, în
138
comparaţie cu troienii secondaţi de Ares, zeiţa îl convinge pe acesta ca împreună să

părăsească bălălia pentru ca Zeus să aibă ultimul cuvânt.
Mai departe, în versurile 114-134, îl găsim din nou pe Diomede în luptă,
rugându-se de Atena să-i dea putere şi curaj. Zeiţa îl încredinţează, şoptindu-i la
ureche: „luptă vârtos cu troienii, că-n pieptu-ţi am pus vitejia‖, însă îi dă şi claritate privirii, ca
astfel să discearnă pe zeii ascunşi care luptă alături de troieni. Îl sfătuieşte astfel să nu
lupte cu niciun zeu, cu excepţia Afroditei, pe care văzându-o, să o ţintească cu arma.
Şi tot aici, versurile 418-430, o găsim pe Atena preocupată în a-l ajuta pe
Diomede să o rănească pe Afrodita. Atena intervine imediat după rănire pe lângă
Zeus, şi îi prezintă eronat contextul vătămării Afroditei, asftel încât, Yeus o dojeneşte
pe aceasta pentru amestecul ei în luptă.
Spre finalul Cântului V, versurile 713-900, când troienii împresuraseră pe ahei,
Atena şi Hera coboară în mijlocul danailor spre a-i susţine. Cu precădere, Atena îl
încurajează în luptă pe Diomede, pândind chiar momentul rănirii lui Ares de către
acesta. Ares, părăsind lupta rănit, se duce la Zeus, în faţa căruia o denigrează pe Atena
pentru complicitate la rănirea lui. Zeus îl potoleşte şi nu îi ia în seamă reproşurile la
adresa Atenei. Cele două zeiţe se întorc din luptă bucuroase că au putut să-l învingă pe
Ares.
În Cântul al VIII-lea, versurile 351 ş. u., Hera şi Atena se hotărăsc, peste voia
lui Zeus, să coboare în luptă lângă ahei, deoarece aceştia erau împresuraţi de Hector.
Văzând hotărârea zeiţelor, care nesocotesc decizia lui Zeus, de a birui troienii,
Părintele o trimite pe Iris să le anunţe pe cele două zeiţe de urmările dezastruoase ale
actului lor nepregetat. Ruşinate şi supărate pe Zeus, Hera şi Atena se întorc în Panteon
şi refuză să vorbească cu Zeus. Acesta, calm, le explică necesitatea împliniriii ursitei
pentru cei ce vor muri dintre ahei, până ce se va întoarce Ahile în luptă.
În Cântul X, versurile 245 ş. u. Ulise şi Diomede merg ca iscoade în tabăra
duşmană. În călătoria lor periculoasă, ei cer insistent ajutorul Atenei, care îi
încredinţează de ocrotire printr-un bâtlan, care-i însoţeşte.
În Cântul al XI-lea, versurile 611-614, în contextul în care Zeus îl ocroteşte în
luptă pe Hector, zeiţa Atena va fi cea care va împlini acestuia ursita, prin mâna lui
Ahile.
În cântul al XVIII-lea, versurile 203-227, Homer ni-l prezintă pe Ahile
determinat să iasă pe lângă corăbii pentru ca prezenţa lui să-i îmbărbăteze pe aheii
obosiţi. Ahile era nepregătit de luptă, deoarece mama sa, zeiţa Tetis, încă nu-i adusese
armura de la Hefaistos. Dar Atena este cea care îi împrumută lui Ahile scutul ei şi mai
mult, îi aşază pe cap o strălucitoare cunună dintr-un nor de aur, ca astfel, să-i
intimideze pe troieni. Prin strigătul lui Ahile răsunător ca un tunet, zeiţa presară în
sufletele duşmane spaima.
În Cântul al XIX-lea, versurile 341-356, este prezentată durerea sfâşietoare a
lui Ahile pricinuită de moartea lui Patrocle. Ahile de câteva zile refuzase să mănânce
sau să bea ceva. În acest context, Zeus o trimite pe Atena la acesta, să-l mângâie cu
ambrozie şi nectar, ca astfel să-i potolească foamea şi să-l întărească.
În cântul XX, versurile 33 ş. u., troienii pe câmpul de luptă sunt în mare
pericol. Zeus văzând acest lucru, îi cheamă pe zei la sine şi le porunceşte să coboare şi
139
deliberat, să se alăture cărei tabere vor vrea. Atena, cum era de aşteptat, se alătură
taberei ahee şi „ţipând groaznic‖ îmbărbătează pe danai la luptă.
În Cântul al XXI, versurile 391-434, ne este prezentat conflictul dintre Atena,
Ares şi Afrodita. Ameninţată de Ares, Atena reuşeşte să se apere cu scutul ei de
săgeata acestuia şi în schimb, printr-o lovitură crâncenă, îl doboară pe zeu la pământ.
Afrodita reuşeşte să-l apuce pe Ares de braţ şi să-l târască afară din luptă, dar Atena îi
ajunge şi o doboară pe aceasta printr-o lovitură cu pumnul în ceafă. Astfel doborâţi,
Atena se laudă în faţa amândurora cu puterea şi biruinţa ei.
În Cântul al XXII-lea, versurile 177-185, ne este prezentată lupta dintre Ahile
şi Hector. Atena, pentru a-l ademeni pe Hector, văzând cum e fugărit feciorul lui
Priam în jurul cetăţii de către Ahile şi că nu mai are şansă de scăpare, lui Zeus i se face
milă de el. Cheamă pe zei la sfat, pentru a vedea dacă poate să-l izbăvească pe Hector
de nenorocire. În acest momet întrevine Atena şi vorbind în numele tuturor zeilor, îi
aminteşte Zeului Suprem că „pe unul născut muritor, de mult osândit de ursită‖ nu poate să-l
sustragă de la împlinirea acesteia. Acum este momentul ca Hector să moară.
Zeus se resemnează, iar Atena coboară pentru a-l ajuta pe Ahile. Ea recurge la
un şiretlic: apropiindu-se de Hector, se preface în Deifob, care ieşind din cetate în
întâmpinarea lui îi promite sprijinul său în luptă. Hector încrezător se opreşte din
alergare şi astfel are loc confruntarea dintre acesta şi Ahile. Însă zeiţa îl părăseşte pe
Hector, care în scurt timp cade răpus de braţul puternic al lui Ahile.
Analizând fragmentele prezentate mai sus în care apare zeiţa Atena, ne putem
da uşor seama că doar cu câteva excepţii, informaţiile pe care ni le oferă literatura de
specialitate despre Atena îşi găsesc argumente solide şi în epopeea lui Homer.
Având în vedere că sunt doar patru împrejurări în care Atena apare cu noi
trăsături faţa de cele reliefate în tradiţia despre imaginea şi funcţiile sale, e mai uşor de
le evidenţiat pe acestea. Prin urmare:
-în Cântul IV, versurile 64-147, o întâlnim pe zeiţă în postura de instigatoare la luptă,
când din porunca lui Zeus şi a Herei, trebuie să coboare în tabăra troiană şi să-i incite
pe aceştia la călcarea armistiţiului. Această imagine ce contravine spiritului ei chibzuit,
ponderat şi înţelept;
-În Cântul al VIII-lea, versurile 351 ş. u., Hera şi Atena se hotărăsc, peste voia lui
Zeus, să se vină în ajutorul aheilor împresuraţi de troieni. Din nou, întâlnim o latură
până acum necunoscută a zeiţei, şi anume apare ca fiică neascultătoare, ea care apare în
mitologie „din toată inima de partea tatălui‖, după cum însăşi declară în Eumenidele;
-În Cântul al XI-lea, versurile 611-614, Atena apare ca împlinitoare a ursitei lui Hector,
prin ajutorul dat lui Ahile la uciderea acestuia. Nici cu această imagine nu ne-am mai
confruntat în literatura antică greacă;
-şi un ultim aspect, în Cântul XXII-lea, versurile 177-185, zeiţa Atena se vede nevoită
să-l înfrunte pe Zeus, opunându-se în numele tuturor zeilor amânării morţii lui Hector.
Iată, aşadar, noi trăsături aduse în prim-plan de către Homer, dar care nu
periclitează cu nimic imaginea pozitivă de care se bucură zeiţa Atena în mitologia
antică.
Ca o concluzie a tot ceea ce s-a spus mai sus despre diversitarea şi în acelaşi
timp, unicitatea zeiţei, trebuie subliniat faptul că Atena, „fiinţa aflată întotdeauna
140
aproape‖,396 după cum spunea şi Walter F. Otto, reprezintă „sensul şi realitatea unei întregi
lumi, a unei lumi desăvârşite în sine: o lume masculină, limpede, dură, glorioasă, o lume a chibzuinţei
şi împlinirii, o lume doritoare de luptă, şi care lume include şi elementul feminin. Dar feminitatea
Atenei nu înseamnă calitatea ei de mamă sau iubită …ci atributul ei de fiinţă cu experienţa vieţii, de
fiinţă ingenioasă, creatoare‖.397
396 Walter. F. Otto, Zeii Greciei … p. 65..

397 Ibidem, p. 64.
141
TEOLOGIE ŞI NEOPLATONISM LA DIONISIE AREOPAGITUL

Theology and neoplatonism in the vision of Dionysius the Areopagite
Emanuel CÃŞVEAN
Abstract: The present study aims to present the reader based on a thorough and well documented
analysis the mystical theology of St. Dionysius the Areopagite, in the vision of Eric D. Perl. and other
scholars. Additionally this article is an improvement to the previous texts, and researches that were dedicated by
the different authors who have analysed this aspect.
Keywords: vision, theology, neoplatonism, Dionysius the Areopagite, mysticism.
Tratarea noțiunii de analogie ca ierarhie la Dionisie Areopagitul poate lămuri

ideea unei comunități universale, pe fondul tendințelor teocratice sau imperialiste
specifice Evului Mediu.398 El joacă un rol important în gândirea politică a Evului
Mediu, opunându-se concepției apusene a analogiei, care a determinat o altă civilizație,
cu alte ingerințe socio-politice. Lucrarea este una de teologie politică, ca trăire
anticipată a mesajului eshatologic, a unei comuniuni a iubirii după modelul Treimic, în
istoria concretă.
Teocrația iudaică era încă de pe vremea lui Aaron și a Împărăției lui Saul, dar
proorocii au deținut rolul cel mai important în teocrație. Moise a instituționalizat
preoția, iar Samuel împărăția. Proorocia-izvor al celorlalte două puteri. Împărăția
decade începând cu Solomon, iar profetismul s-a transformat în rabinat ca didactisim
meticulos.399 În iudaism preoția era condiționată de profetism, de aceea Moise îl alege
pe fratele său. În creștinism preoția descinde chiar de la Dumnezeu. Singurul Preot
este Hristos, a lui este Preoția universală, iar soborul bisericesc este expresia vizibilă a
unității ierarhiei bisericești.400 Referindu-se la importanța ierarhiei, la rolul ei
sacramental și la reflectarea ei în viața Bisericii, Eric Perl spune, parafrazându-l pe
Areopagit: „Principiul conform căruia, în orice ierarhie aceeași desăvârșire sau activitate este prezentă prin
analogie de-a lungul tuturor nivelurilor este evident în relatările lui Dionisie referitoare la ierarhiile bisericești
și cele angelice. În Despre ierarhia cerească, el explică faptul că numele unui nivel mai înalt poate fi aplicat la
unul mai mic, deoarece „la fel cum primele [adică rangurile superioare ale îngerilor] posedă eminamente
398 Principiul conform căruia, în orice ierarhie aceeași desăvârșire sau activitate este prezentă prin analogie de-a lungul
tuturor nivelurilor este evident în relatările lui Dionisie referitoare la ierarhiile bisericești și cele angelice. În Despre
ierarhia cerească, el explică faptul că numele unui nivel mai înalt poate fi aplicat la unul mai mic, deoarece „la fel cum
primele [adică rangurile superioare ale îngerilor] posedă eminamente proprietățile cuvenite celor inferioare, tot astfel cele din
urmă posedă proprietățile cuvenite celor anterioare, nu în același mod, ci într-un mod inferior‖ (CAP. XII.2, 293B). El
folosește apoi acest principiu pentru a explica de ce se spune că profetul Isaia a fost purificat de un serafim, deși, potrivit
regulilor stricte ale ierarhiei, doar rangul cel mai mic al îngerilor ar trebui să fie în contact direct cu oamenii. Ca o
justificare posibilă, a acestei aparente anomalii, Dionisie sugerează că îngerul în cauză nu a fost de fapt un serafim, ci „a
atribuit propria activitate sacră purificatoare. . . lui Dumnezeu, și după Dumnezeu, ierarhiei sale anterioare‖. Eric D.
Perl, The Neoplatooic philosophy of Dionysius the Areopagite, New York, State University of New York Press,
2007, p. 62.
399 Vladimir Soloviov, ,,Evreitatea și problema creștină‖, în Creștinism și antisemitism, București, Editura
Humanitas, 1992, p. 54
400 Ibidem, p. 55.
142
proprietățile cuvenite celor inferioare, tot astfel cele din urmă posedă proprietățile cuvenite celor anterioare, nu în
același mod, ci într-un mod inferior‖ (CAP. XII.2, 293B). El folosește apoi acest principiu pentru a explica
de ce se spune că profetul Isaia a fost purificat de un serafim, deși, potrivit regulilor stricte ale ierarhiei, doar
rangul cel mai mic al îngerilor ar trebui să fie în contact direct cu oamenii. Ca o justificare posibilă, a acestei
aparente anomalii, Dionisie sugerează că îngerul în cauză nu a fost de fapt un serafim, ci „a atribuit propria
activitate sacră purificatoare... lui Dumnezeu, și după Dumnezeu, ierarhiei sale anterioare‖.401
Răsăritul l-a arătat pe împărat ca suprem stăpânitor și autocrat neîngrădit, la
Roma împăratul era întruparea legii statale, iar în Elada împăratul era păstor și înțelept
conducător.În creștinism împăratul trebuia să fie slujitor al adevăratei religii, era unsul
lui Dumnezeu, independent. Îl recunoșteau ca împărat pentru că Hristos este împărat.
El trebuie să fie fiu al Bisericii, chiar dacă are toată puterea jos pe pământ. Patriarhul îl
încorona și ungea pentru domnie, obținea această putere de la reprezentanții direcți ai
puterii lui Hristos, căci la împărați nu era succesiune hristică.402
Nu putem trece cu vedere, în ceea ce privește raportul Stat-Biserică din Apus,
Epistola către Diognet unde se spune: ,,Trupul nu iubeşte sufletul, pentru că nu îl lasă să facă
ce vrea, ar sufletul iubeşte trupul şi mădularele lui, deşi nu este din trup ci numai locuieşte în el‖. 403
În sensul acesta se asimilau creştinii cu lumea în care trăiesc, în perioada apostolică.
Sfântul Dionisie Areopagitul prezintă ierarhia, astfel: „Că ierarhiei îi aparține
știința, lucrarea și desăvârșirea îndumnezeită și dumnezeiască și cu izvorul în Dumnezeu, trebuie să
dovedim din Scriptura mai presus de nume-celor ce au fost sfințiți prin tainele ierarhice și prin
tradiție, pentru săvârșirea slujbei de introducere în cele tainice(mistagogie)‖.404
Prezentarea analogiei ca ierarhie ne va ajuta să înțelegm diferențele care există
între Apus și Răsărit, în conturarea a două civilizații, cu diferențe în ceea ce privește
viziunea politică, economică și nu numai. Analogia platonică este mai apropiată de
teognosia apofatică caracteristică Tradiției Bisericii de Răsărit. Această tradiție, după
cum vedem și din citatul de mai sus implică o „ceremonie de inițiere dinamică și ierarhică,
progres dinamic și ierarhic; ea urmează ordinea divină a comuniunii și a frumuseții de dragoste și
golitoare; se realizează ca dublă deplasare dinamică: transmitere a experienței, a cunoașterii, a
virtuții, care se predă ca o realizare dinamică a dragostei și care se face primită ca o umilă așteptare
în care ne pregătim pentru participarea și conlucrarea la unitatea liturghiei de inițiere, împreună
împlinită ierarhic, a adevărului‖.405 Acest adevăr nu este desprins de existență, de aceea și
cunoașterea analogică este una calitativă, a existenței, doar în Hristos, Logosul lui
Dumnezeu în care sunt toate și pentru care sunt toate. Comunicarea Lui prin Cuvânt a
401 Eric D. Perl, op. cit., p. 41.

402 Ibidem, p. 55-56.
403 Epistola către Diognet, cap. V 1-10, în volumul: Scrierile Părinţilor apostolici, colecţia "Părinţi şi scriitori
bisericeşti’’ (PSB) 1, traducere, note şi indice de Pr. Dumitru Fecioru, Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1979, p. 340- 341.
404 Sfântul Dionisie Areopagitul, „Despre ierarhia bisericească‖, în Opere complete și Şcoliile Sfîntului Maxim
Mărturisitorul, traducere, introducere și note de Pr. Dumitru Stăniloae, Ediție îngrijită de Constanța
Costea, Bucureși, Editura Paideia, 1996, p. 71.
405 Christos Yannaras, Personă și Eros, traducere de Mihai Șora, București, Editura Anastasia, 2000, p.
232.
143
avut rostul să-i unească pe ei cu Sine şi între ei fiind vorba de o grăire şi un răspuns în
numele Domnului având în ei puterea cuvântătoare a Cuvântului.406 Cuvântul vizează
această comunicare a divinului cu creaţia şi în special cu omul. Cuvântul nu este
instrument creat ci puterea creatoare a lui Dumnezeu.407
Platon referindu-se la cunoașterea analogică spunea că „orice ființă participă prin
analogie la ideea sa […] ideea este vlăstarul Binelui, pe care Binele l-a născut prin asemănare cu sine
însuși‖.408 Așadar, pe baza acestei analogii dintre ființă și idee se poate ajunge la
analogia dintre idee și bine. Prin logosul ființelor ai participa la adevărul ideilor și prin
idei ai participa la Bine. El zicea că Binele „dă putere de cunoaștere celui ce vrea să
cunoască‖.409 Important de subliniat faptul că analogia este văzută în spectrul unei
participări și împărtășiri de adevărul ființelor și apoi de Bine, dar analogia rămâne doar
o asemănare, o măsura, care implică o oarecare delimitare obiectivă. Nu se punctează o
absolutizare demonstrativă, raporturi cantitativ-măsurabile, ci doar o posibilitate
cognitivă spre adevăr, oricum ideea fiind în afara oricărei posibilități creatoare.410 De
asemenea, nu întâlnim relația matematică a raportului, ca directă proporționalitate,
implicată în analogie, măsură cantitativă sau apariția celui de-al treilea termen al relației;
aspecte pe care le vom regăsi la Aristotel, care vede analogia nu ca o relație a identității
ontologice, ci „ca o participare a ființelor la un a Fi universal‖.411 Reținem această analogie,
care epuizează, între sensibil și inteligibil, ca metodă de cunoaștere, unde Binele este
dincolo de esență sau idee, dar nu întru spirit accentuat antitetic-esențial, așa cum va
apărea la Aristotel. Relația analogică prezentată de Platon este o „relație de reprezentare, o
relație a imaginii cu obiectul reprezentat‖, unde intelectul ca putere de cunoaștere a minții
joacă rolul de mijloc cognitiv.412 Referitor la acest aspect, un exeget al operei dionisiene
spunea, arătând rolul rațiunii în cunoaștere: „Totuși, în cazul conștiinței raționale, obiectul însuși
este formă pură sau idee lipsită de materie, și astfel identitatea dintre gând și obiectul său este completă: ―În
cazul obiectelor care nu implică materia, ceea ce gândește și ceea ce este gândit sunt identice; deoarece
cunoașterea speculativă și obiectul ei sunt identice.‖ (Despre suflet III.4, 430a3–5; cf. Metafizica XII.9,
1075a2–4). Intelectul este astfel strict identic cu obiectul său inteligibil, având aceeași idee cu conținutul său și
astfel cu ceea ce rațiunea însăși este în actul gândirii‖.413
Analogia platonică se deosebește totuși radical de acea analogie a asemănărilor
ca neasemănări, deși implică participare și împărtășire. Sfântul Dionisie Areopagitul se
oprește în înțeles apofatic la această analogie ca o limită nelimitativă, ce nu epuizează
în determinări conceptuale, dar nici nu le ignoră. El vizează o experiență ecleziastică a
406 Sandu Frunză, ,,Pentru o metafizică a persoanei implicată în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae’’,
în volumul Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea
vârstei de 90 de ani’’, Sibiu, Editura Arhiepiscopiei Sibiu, 1993 , p. 84-85.
407 Ibidem, p. 100-101.
408 Platon, Republica VI, 508b 12-13, apud Christos Yannaras, op. cit., p. 213.
409 Ibidem, VI, 508 e 1-2, apud Christos Yannaras, op. cit, p. 214.
410 Christos Yannaras, op. cit., p. 214-215.
411 Ibidem, p.220.
412 Ibidem, p. 215.
413 Eric. D. Perl, op. cit., p. 62.
144
participării, un mod de existență personal, o chemare și un răspuns existențial la

această chemare, depărtându-se de legalism sau de conformarea etică. Totul ar viza o
integrare într-o comunitate erotică, ce implică un altfel de cunoaștere a adevărului, de
data aceasta a unui Adevăr Personal. Absolutul nu este predeterminat ca Impersonal,
cunoașterea nu este doar rațională ci una universală, care implică întreaga natura
ipostaziată in orice ipostas. Nu ar exista natură sau esență care să rămână neipostaziată.
Dionisie Areopagitul promovează „participarea și împărtășirea empirică din Adevăr‖.414
Adevărul trebuie să fie conştient de sine sau persoană care are viaţă şi o comunică şi
altora, căci viaţa implică comuniune. Naşterea Fiului din veci reprezintă forma
supremă de mişcare a Tatălui spre altă Persoană. Fiul este Cuvântul comunicat de
Tatăl şi Cuvânt ce răspunde Tatălui şi astfel ca şi Cuvânt se împlineşte Cuvântul în
Dumnezeu. Cuvântul e Persoana caracterizată prin trebuinţa şi elanul de a răspunde
prin dăruire, dăruirii Tatălui.
Comunicarea există în Sfânta Treime şi de aceea există şi între oameni. Înşişi
Tatăl şi Fiul se comunică ca sensuri ale lor, nedeplin înţelese acum, care trimit spre
transcendere.415
Dionisie evită aceea analogie a reducției relativului la absolut și a particularului
la universal, neutilizând analogia proprietăților așa cum ea era folosită în Apus. Într-
adevăr, Aristotel spunea că „ființa se definește în mai multe moduri, dar numai în raport cu un
singur principiu și o singură natură, dar nu prin omonimie‖,416 dar el viza analogia entis, dintre
ființe și Ființă. El viza o egalitate a raporturilor dintre ființe și Ființa universală a
naturii și dintre Ființa universală și Dumnezeu, văzut ca termen necunoscut în această
ecuație. Definiția esenței era pentru el definiţia subiectului, determinat astfel. Analogia
proprietăților permitea definirea unui lucru în mai multe feluri, dar trebuie să se
raporteze la un singur principiu, deoarece așa se cunoștea faptul existenței unei
ființe.417 Dar diferența analogiei asemănărilor ca neasemănări față de analogia entis este
că ultima ar epuiza cunoașterea ființei, ba mai mult ar raporta totul dincolo de
asemănarea ființe-Ființă la analogia proprietăților ființelor și a proprietăților Ființei
universale, ca relație cauză-efect. Dionisie Areopagitul nu punctează analogia ca
ierarhie, în sensul unei posibilități a definiției, ci ca o posibilitate de cunoaștere în
relație în funcție de gradul de desăvărșire existențială. Faptul existențial al ființei ar fi
modul personal de existență, care nu poate fi conceptualizat, pe baza unor categorii ale
esenței. Dionisie nu vorbește despre un principiu nemișcat, „care pune în mișcare, e veșnic,
și care e esență și act‖.418 El accentuează o participare a Dumnezeului Tripersonal în afara
Sa, de aceea se deosebește analogia asemănărilor ca neasemănări de cea entis, pentru
că ultima induce o Ființă care este Dumnezeu, nepartcipant la Ființă, fiind Ființa în
414 Christos Yannaras, op. cit., p. 224

415 Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1987,
p.108-109.
416 Aristotel, Metafizica IV, 2, 1003 a 33-34, apud Christos Yannaras, op. cit., n. 618, p. 380.
417 Christos Yannaras, op.cit., p. 219.
418 Aristotel, Metafizica XII 7, 1072 a 25-26, apud Christos Yannaras, op. cit., n. 626, p. 380.
145
sine, cauza a lui „a fi‖. Areopagitul vorbește despre un alt mod de a fi al lui Dumnezeu
decât cel după esență, modul personal de existență, nu determină rațional obiectiv
Ființa, neutilizând extensia mentală, plecând de la experiența sensibilă. Relația pentru
Areopagitul nu este categorie transcendentală a Ființei, ci este mod de existență,
accentuând empirismul relațional. Esența lui Dumnezeu nu ar fi doar existența Lui,
cum ziceau scolasticii, ci aceasta e ipostaziată, fiind comuniune de iubire, Treime de o
ființă.
Dionisie Areopagitul depășește prin concepțiile despre Dumnezeu, om și
lume, viziunea apuseană pentru care analogia ar fi doar o suficiență a conceptului, o
transferare a imaginilor în concepte. El trece de la „însușirile obiective ale esenței la
alteritatea personală, modul de existență al esenței, la unicitatea și lipsa de asemănare a existenței
personale‖.419 Putem spune gândirea politică a Evului Mediu bazându-se pe metafizica
occidentală este departe de apofatismul teognosiei, influențată de deosebirea esențelor
celor două comunități de inspirație augustiniană. Trebuie să privim comunitatea umană
în sfera comuniunii erotice ca participare ecleziastică la adevăr și nu pe baza unor
analogii între două esențe diferite și a unei posibile compatibilizări a lor. Teocrația
pontificală a Evului Mediu puncta această deosebire a esențelor, deoarece lipsea
distincția dintre esență și energii, care se regăsește în opera Areopagitului. Teocrația
pontificală rămânea cantonată în categoriile intelectului și se depărta de cunoașterea
universală pe care o oferă doar experiența empirică.
Rămâne acel rol pozitiv al analogiei de a deschide spre o posibilitate a
cunoașterii, datorate și unui grad de desăvârșire existențială întrucât „știind că cei ce au
legiut cele sfinte potrivit predării lor dumnezeiști au stabilit ierarhia ordinelor în trepte bine
statornicite și împărțite în mod potrivit și după vrednicia fiecăruia‖.420 Totul s-ar supune unei
ordini divine, ce nu ar fi doar un reflex în creație a perfecțiunii desăvârșite, ci ar viza o
voință activă personală ca lucrare comună a Treimii celei mai presus de Ființă, într-o
diversitate existențială a Ipostasurilor, dătătoare de viață și generatoare de esență.
Dumnezeu începe dialogul cu noi în momentul creării noastre ca şi fiinţe capabile de
dialog. Aducerea la existenţă înseamnă şi menţinerea dialogului, căci de aceea ne-a
creat ca să vorbească cu noi şi noi să vorbim cu el. Dialogul este unul imprimat în
fiinţă.421
Perspectiva rămâne una dinamică, de depășire a sinelui, ca realizare a căii
relaționale de găsire a acestuia, dincolo de individualitatea ontică și de autarhia naturii,
care implică o modalitate de cunoaștere diferită de împărtășirea din Esența cea
neîmpărtășită. Această cunoaștere prin analogie ca ierarhie rămâne fapt existențial
dincolo de posibilitate și act în sensul unei reducții ce ține de esență. Doar această
dimensiune relațională, ca analogie calitativă, poate să ofere cunoașterea unui fapt
419 Christos Yannaras, op. cit., 225.

420 Sfântul Dionisie Areopagitul, op. cit., I, 5, p.73.
421 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Craiova, Editura Mitropoliei
Olteniei, 1990, p. 205.

146
existențial al subiectivității, ca universalitate personală a existenței.422 Oricum și această

posibilitate cognitivă ca împreunare a tot ceea ce înseamnă potențial personal cognitiv
ar fi un fapt etic, de acord existențial și luminare pe măsura pasivității activiazante a
iluminării subiectului, în chip revelator, ca invitație existențială, a Celui Ce este mai
presus decât Unu-ul categorialului transcendentaliilor, reductiv obiectiv. Se vizează
depășirea acelui static-rațional spre o realitate existențială, ca ordine și lucrare
dinamică, chip și arătare a frumuseții comuniunii Treimice. Prevalează transmiterea
cunoașterii în mod universal, nu pentru că esența este tot, ci pentru că persoana este
subiectivitate ce implică realitatea existențială relațională. Deoarece este vorba despre
ierarhie ca mod, ca și cale de transmitere, ca orânduire sfântă există și împărtășirea ca
imitare a lui Dumnezeu, imitarea modelului existențial al relațiilor. De aceea Sfântul
Dionisie Areopagitul referindu-se la Iisus Hristos care a enipostaziat natura umană în
Persoana Sa divino-umană, spune că El ,,mintea cea mai înaltă dumnezeisc ierarhică și mai
presus de ființă, inceputul și sfârșitul a toată ierarhia, sfințirea și lucrarea dumnezeiască și puterea
cea mai dumnezeisc ierarhică […] ne dăruiește puterea sfântă a preoției dumnezeiști‖.423 Doar
astfel „vom putea să ne facem sfinți, asemănători luminii, lucrători ai celor dumnezeiști, desăvârșiți
și desăvârșitori‖.424
Cuvântul nu este de la om ci de la Creatorul omului fiindcă am fost creaţi de
Cuvântul Suprem şi prin Întrupare Acesta a readus în noi puterea dăruirii.
Cuvântul s-a făcut om ca să ne comunice sensul existenţial plenar. În Hristos
atât omul cît şi Dumnezeu se oferă ca dar şi cuvânt. Hristos e Cuvântul Tatălui prin
care noi trebuie să-i răspundem Lui. În Hristos ca şi Cuvânt, provoacă cuvântul
nostru. Persoanele umane sunt daruri şi cuvinte ale lui Dumnezeu şi Hristos Însuşi s-a
făcut dar şi cuvânt pentru a ne ridica în eternitate. El este darul ce se dăruieşte pe Sine
şi Cuvântul care se arată pe Sine. Cuvântul exprimă sensul etern ca manifestare
omenească. Originea cuvintelor este în iubirea eternă.425
Ierahia rămâne o lucrare divină care implică subiecte coparticipante. Se
bazeaza pe o transmitere a lucrării iubirii, dar și pe o inițiere a celor ce se împărtășesc
de ea și pe o ascultare a celor ce o primesc într-o totală umilință.
La această ordine divină nerecunoscută în materialismul științifico-filosofic
participă întreaga făptură, ca la o liturghie cosmică. Stoicii vedeau patria întruchipată în
univers, dar Sfântul Dionisie accentuează participarea la această ordine chip al
frumuseții Treimice, a întregii făpturi. Ar participa făptura neînsuflețită la Ființa pe
care o dă Dumnezeu, ar participa ființele însuflețite la viață, ca dar și lucrare a lui
Dumnezeu, ar participa ființele raţionale și inteligibile, ca singurele ce pot ipostazia
cosmosul în vederea transfigurării lui, printr-o lucrare personală de sintetizare a întregii
organizări ierarhice a lumii în perspectiva acelei relații ipostatice. Această ierahie ca
422 Ibidem, op.cit., p. 227-228.

423 Sfântul Dionisie Areopagitul op. cit., I,1, p. 71.
424 Ibidem, p.71.
425 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ,,Chipul lui Hristos în Biserica răsăriteană: lisus Hristos, darul şi
cuvântul suprem al Lui Dumnezeu‖, în Ortodoxia, an XXV, 1973, număr 1, p.10-12.

147
mod total de viață se regăsește în toate domeniile vieții ecleziale (arhitectură, pictură,
ierarhie administrativă etc.).
Teocrația este creația ca eclesiologie. Însă eclesiologia nu poate fi înțeleasă în
afara euharistiei. Euharistia este Taina, care manifestă Biserica, unde se trăiește
anticipat acea stare eshatologică oglindită de Fericitul Augustin în prezentarea Cetății
lui Dumnezeu.426
Dionisie este cel care vede și lumea în Dumnezeu, de aceea vorbește despre
suportul real al Împărăției lui Dumnezeu, ca fapt existenţial relaţional. Totodată el
punctează libertatea volițională și diversitatea personală specifică a subiectelor
ipostaziante ale esenței. Aspectele acestea subliniază comunitatea universală în Hristos
care duce la o desăvârșire nedesăvârșită a cunoașterii. Totul se bazează pe modul de
existență personal al lui Dumnezeu și pe revelația Sa în lume, ca o revelație în afara Sa,
datorită diferenței de esență între creat și increat sau existenței de sine, ca
autodeterminare a voinței iubitoare și ca lucrare comună a Persoanelor Sfintei Treimi,
în vederea împărtășirii de frumusețea dumnezeiască. Lucrarea este a lui Dumnezeu,
dar și a omului ca ființă liberă, ce se autodepășește într-o dăruire es-statică, fără o
risipire de sine și fără o pierdere a conștiinței de sine, ci într-o adâncire de sine în
modul de existență personal.
Ierarhia dionisiană e gnoseologie, ontologie și etică, deoarece Dumnezeu este
totul în toate, rămănând mai presus de toate, împărtășit în mod neîmpărtășit, într-o
absconditate a esenței, chiar și în Logosul Întrupat în persoana,istorică, divino-umană
a lui Iisus Hristos, în vreo altă dimensiune decât cea a Logosului creator-demiurgic și
proniator. Totuși Unul-ul și Cel mai presus de toate, Bunătatea, Frumuseţea
Supraeesențiale se manifestă în istoria concretă, nefiind supus determinării, datorită
Tripersonalității Sale și a modului personal de existență.
Biserica rămăne condiția obiectivă pentru realizarea teognosiei apofatice, ca
unitate de viață teantropică inaugurate de Logosul Întrupat, datorită noului mod de a fi
al naturii umane din Persoana Logosului, la care se poate participa prin voința
personală. Experiența vieții trupului euharistic se trăiește doar în Duhul Sfânt, „ca Duh
făcător de viață naturală și dătător întotdeauna de viață adevărată‖.427
Țelul este unul pentru Biserică și Stat, teocrația universală, unirea cerului cu
pământul, legea dumnezeiască să se impună în legea omenescă,428 cerul să se întrupeze
pe pământ. Împărăția nu se primește din afară, precum spuneau evreii. Ei au refuzat
lupta morală, suferința. Ei nu au un spirit ascetic, mucenicia, ci doar răzvrătirea.
Împărăția se apropiază dinăuntru iar după aceea se va arăta în exterior.
Teocrația pontificală a Evului Mediu a vizat aplicarea principiilor lui Augustin.
Augustin este cel care a folosit noțiunea de corp social, iar apoi s-a ajuns la ideea
426 Christos Yannaras, Heidegger și Areopagitul, traducerea Nicolae Șerban Tanașoca, București, Editura
Fundația Anastasia, 2009, p. 110.
427 Ibidem, p. 110-111.
428 Vladimir Soloviov, op.cit, p. 47
148
„temporalului învăluit în spiritual și a statului în Biserică‖.429 Dionisie prin viziunea sa asupra

ierarhiei vedea simfonia dintre Biserică și Stat, acțiunea providențială a lui Dumnezeu
prin îngerii Săi în lume și nicidecum compatibilizarea acestora şi diferența aceea
esențială de netrecut în înţelepciune.
429Etienne, Gilson, Filosofia în Evul Mediu-De la începuturile patrisitce până în secolul al XIV-lea, Edition
Payot, Paris, 1986, traducera Ileana Stănescu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995, p. 159.
149
PARADOXUL PREZENŢEI ÎN ABSENŢÃ SAU RÃDÃCINILE

DEVENIRII
The Paradox of the presence into absence or the roots of becoming
Cătălin VARGA
Abstract: My article tries to point the fact that, the convenience of ignorance and the refusal of the
mysteries that we meet all day, could lead us to what we call paradox. Our rational being in the quest of
aperture towards the transcendence, as long as it keeps the holiness of seeking, mystagogical through Christ; will
be able to shut down the call of temptation cultivating its aristocratical dignity. Precisely in this point, the logic
of being into an absent circumstance, gets born; a new lifestyle, a new dimension in which whole creation its
anchored: the quest of becoming.
Keywords: paradox, aperture/casemate, rational being, pauline philosophy
Fenomenologic vorbind, gândirea noastră ca expresie a raţiunii pure, este

caracterizată de lumea variabilelor şi-a incertitudinilor metafizice, astfel noi putem
decanta unele idei, premise, care ni se par nouă corecte promovându-le în funcţie de
gradul nostru de înţelegere.430 Dar aceasta nu înseamnă că am epuizat întregul conţinut
al universului tainic ce ne înconjoară. Spre exemplu, în urmă cu câteva sute de ani,
astronomia echivala distanţele universului în sute sau chiar mii de ani lumină. Însă
dezvoltându-se cercetările, studiile au transferat incidentul sub semnul milioanelor.
Lucrurile au stat întocmai şi în ceea ce priveşte lumea subatomică, s-a susţinut cu patos
că atomul este ultima parte indivizibilă a materiei, întregul plan orbitând în jurul său.
Însă odată cu secolul al XX-lea, am reuşit să descoperim particule din ce în ce
mai mici, unităţi divizibile ale atomului: electronul, protonul, neutronul, quarcurile,
gluonii, tahionii, sau fotonii de lumină.431 Astfel că, universul fizicii cuantice, naşte
mereu noi şi noi descoperiri într-o progresie sinonimă cutezanţei de-a descifra limitele
şi tainele universului înconjurător, şi a cărei evoluţie este neodihna însăşi. Barierele
universului sunt tot mai departe şi parcă aşa vor fi mereu; iar noi obosiţi de-atâta
alergare şi de-aşa o luptă crâncenă cu paradoxul existenţei noastre efemere.432
430 Părintele Chirilă înţelege existenţa unui „bun sens ştiinţific‖ care devine indispensabil oricărui
cercetător renumit, şi care protejează studiile sale de logica hazardului şi-a predicţiilor gratuite. La
antipod însă se poate foarte bine vorbi şi despre un aşa zis „rău sens ştiinţific‖ care fie riscă prea mult în
supoziţiile sale, fie nu poate depăşi barierele spectrului cercetat, rămânând astfel prizonierul ipotezelor
lipsite de intuiţie şi imaginaţie. Ioan Chirilă, The Dia-Logos between Theology and Science. Meeting Through the
Word, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2009, p. 74.
431 Natalia Fiuciuc, În lumea atomului, București, Editura Albatros, 1983; Dr. Vasile Ureche, Universul.
Astrofizică, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987; Fizică. Manual pentru clasa a XII-a, București, Editura
Didactică și Pedagogică, 1986, pp. 6-24.
432 Această nelinişte ontologică îl va determina pe Cioran să-şi prefaţeze una dintre lucrările sale astfel:
Acest text este poate cel mai pasionat şi în acelaşi timp îmi este cel mai străin. Nu mă regăsesc în el, deşi îmi pare
evidentă prezenţa isteriei mele de atunci. Cioran, Schimbarea la faţă a României, Bucureşti, Editura Humanitas,
2011.
150
Heidegger afirma că puţini dintre noi reuşesc să facă diferenţa între „un obiect
învăţat şi un lucru gândit‖.433 Tocmai de aceea gândirea trebuie să gândească împotriva ei
însăşi, concluzionează marele gânditor german, dezbrăcându-se de stereotipuri seci şi
angajându-se într-o funcţie critică a propriei reflecţii,434 a propriei credinţe ancorată în
ceva ce nu se poate experia cu raţiunea, ci cu duhul. Fiindcă doar o astfel de gândire,
de trăire a credinţei, devine contemporană cu Dumnezeu. Paradoxul apare atunci
când operăm în logica liniară specifică gândirii în istorie, când refuzăm interacţiunea
Duhului Sfânt–singurul care le poate face audibile,435 singurul Care oferă sens
paradoxului prezenţei divine în lumea guvernată de marele absent, de marele anonim
al lui Blaga. Fiindcă doar El cunoaşte şi cercetează „adâncurile lui Dumnezeu‖ (1
Corinteni 2, 10). El este Cel care ne umbreşte prin norul tainic spre înţelegerea celor
de neînţeles (Luca 9, 34-35) și în afara căruia nu mai există decât „întunericul cel mai din
afară‖ (Matei 25, 30)–lumea întrebărilor nesfârşite, a aporiilor şi-a paradoxurilor de tot
felul.
De multe ori ne împiedicăm de faptul că primul rod al lui Hristos a fost un
tâlhar, iar primul dintre cei căzuţi un apostol. Că se ia apărarea unor femei uşoare
(Luca 7, 44-50) iar Raiul se promite unor tâlhari; că se preferă paradigma fiului risipitor
în locul celui cuminte dar adulat; că Hristos stă la masă (Luca 7, 33-34) în compania
celor hrăpăreţi şi păcătoşi.436 Suntem contrariaţi de aceste exemple încât în revoluţia
gândirii noastre telurice, am dori să le extirpăm din circuitul religios. Ecart sinonim cu
tragedia unor culturi prea mici, vorba lui Cioran. Şi din păcate acesta este exemplul
clasic al ratării întâlnirii cu Prezentul cel viu, cu Duhul (Ioan 14, 15-17); acesta este
exemplul unei morţi spirituale, a cărei viaţă nu mai este ascunsă cu Hristos în
Dumnezeu (Coloseni 3, 3). Este exemplul multora care deliberat aleg să se ascundă în
întunericul necunoştinţei osificându-şi în felul acesta puterile spiritului. Şi tocmai aici
apare paradoxul.
Fiinţa raţională în periplul deschiderii către Prezentul viu:
Fiinţa raţională este rezultatul conlucrării pluralului maiestăţii, a Sfintei Treimi
(Facerea 1, 26-27). Verbul grecesc ποιέω (a face, a modela, a construi, acţiunea
creatoare a lui Dumnezeu)437 prezent în text, alături de particularizarea
Chip/Asemănare, surprinde atât potenţa învierii omului (după Chip) cât şi alteritatea
(după Asemănare). Pentru că aici intervine taina alterităţii, Dumnezeu nu este după cum
433 Martin Heidegger, Originea operei de artă, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p.386.
434 André Scrima, Funcţia Critică a Credinţei, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 32: Există în credinţă o
calitate specială, prin care fiinţa devine fermă, puternică, prin care subzistă. În vreme ce alte atitudini ale fiinţei
sentimentul de pildă – nu sunt tot atât de ferme, ci se pot schimba şi pot schimba fiinţa.
435 John Breck, Dorul de Dumnezeu, Cluj-Napoca, Editura Patmos, 2009, pp. 176-177.
436 Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, p. 212.
Steinhardt aminteşte şi el despre paradoxul iubirii consumat în neputinţa înţelegerii noastre, printre
paginile unei memorialistici zguduitoare: Logica noastră, morala noastră, bunul nostru simţ nu fac cât o ceapă
degerată în prezenţa suveranei şi neaşteptatei atotputernicii divine, care adeseori ne uimeşte de nu ne şi scandalizează.
Pentru că nu o putem înţelege. Vezi Nicolae Steinhardt, Jurnalul Fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, 2005, p.
351.
437 Barbara Friberg, Timothy Friberg, Neva F.Miller, Analytical Lexicon of the Greek New Testament, Baker
Books, 2000.
151
afirma Levinas „o fiinţă infinită ce stă alături şi tolerează ceva în afara ei‖,438 ci potrivit
Revelaţiei, El nu doar că tolerează omenirea, ci o invită prin Hristos la realizarea
deziratului amintit mai sus, „fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este‖
(Matei 5, 48). Îi oferă condiţia sacralităţii, a sfinţeniei (Leviticul 19, 2),439 a depăşirii
stadiului de creatură. El nu este un Dumnezeu distant, sau abstract cum credeau
filozofii antici–ci proniatorul, purtătorul de grijă (Ieşirea 3, 14).
Prin alteritate fiinţa raţională se declină sub semnul acelui ἐγώ εἰμι (Eu sunt
Cel ce sunt) al cărui nucleu este verbul „a fi‖ – adică fiinţa prin ea însăşi. Traducerea
franceză440 propune o variantă destul de interesantă prin expresia: „Je Suis qui Je Serai‖
(Eu sunt Cel ce voi fi), adică cauzalitatea fiinţei raţionale umane, sau dacă ar fi să-l
parafrazăm pe Coşbuc: fiinţa de-a pururi a neamului nostru.441
Fiinţa presupune un nume, fie că stă sub semnul misterului sfânt ce refuză să-l
dezvăluie (Facerea 32, 29-30), fie că anunţă prin rostirea lui, rostuirea identităţii şi-a
realului însuşi. Numele, cel de eternitate, după cum spunea Noica,442 reprezintă
intimitatea principiului de fiinţare al oricărui individ, numele este mai mult decât un
cuvânt, el este o realitate ontologică care se deschide către „ceva‖, către „Cineva‖,
recunoscând în această deschidere telosul propriu. Fiinţa ca parte dintr-un întreg: „şi a
suflat asupra lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul întru suflet viu‖ (Facerea 2, 7), tânjeşte
koinonic spre acest Cineva care este Hristos, Prezentul cel viu al omenirii (Matei 28,
20), Dumnezeu şi om în unire ipostatică, „săvârşind cele omeneşti dumnezeieşte şi cele
dumnezeieşti omeneşte‖.443 Pentru că această deschidere trebuie să se nască în sânul unui
creştinism fondat pe paradox şi absurd ne spune Părintele Chirilă, dar numai acolo
unde „harul creează contactul efectiv cu paradisul, unde acesta instaurează blândeţea marială şi
taina tăcerii Domnului‖.444 Această deschidere spre Soarele dreptăţii (Maleahi 4, 2)
presupune însă şi o închidere, un fel de absenţă, care prin răcorile ei cosmice şi
ritmurile fundamentale ale realului, rămâne totuşi într-o permanentă deschidere. Nu
este vorba aici despre acea închidere egolatră, despre care Pleşu spunea că-şi plimbă
peste lume „o privire obturată de cataractă‖445 şi care prin noaptea ei sufletească, îşi anunţă
anticipativ propria volatilizare; ci despre acea concentraţie paulină (2Corinteni 4, 16)
438 Emmanuel Levinas, Totalitate şi Infinit, trad. de Marius Lazurca, Iaşi, Editura Polirom, 1999, pp. 242-
243.
439 Nu este vorba aici despre paradoxul cioranian care definea sfinţenia ca pe-o expresie a orgoliului
absolut şi nesatisfăcută de micile bucurii fireşti (Petre Ţuţea, Între Dumnezeu şi neamul meu, Bucureşti,
Editura Arta Grafică, 1992, p. 101); ci de obiceiul de a-ţi lega micile gesturi şi acţiuni de Dumnezeu
(după cum spunea C.S.Lewis), de acea binecuvântată înclinaţie asimptotică spre cucerirea eterului.
440 La Bible TOB, (Traduction Oecuménique de la Bible), Alliance Biblique Universelle, 2000.
441 George Coşbuc, Poezii, Bucureşti, Editura Unicart, 2008, pp. 429-430. Crainic animat şi el de
spectacolul alterităţii exclama pasionant: Eşti totul în toate şi toate prin Tine / Tu, pâinea de-a pururi a neamului
meu. A se vedea Ion Buzaşi, Poezia Religioasă Românească, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, p. 204.
442Constantin Noica, Eseuri de Duminică, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 120.
443 Pr.Ioan Chirilă, „Elemente de antropologie biblică: persoană/subiect, sine şi suflet‖, în Studia
Universitatis Babeş-Bolyai, Orthodox Theology, nr.1/(2009), p. 55.

444 Idem, „Despre o „carte sinceră‖ sau mărturisirile unui om fascinat de frumuseţile spirituale‖, în Revista
Renaşterea, nr. 6, iunie (2000), p. 9.

445 Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 30.
152
prin care omul se depăşeşte pe sine, în interiorul unei închideri, unei absenţe cu privire
la concupiscenţă şi pasiune.
Deschiderea fiinţei care nu se realizează fără o închidere, sau logica
prezenţei în absenţă:
Constantin Noica spunea: „Fiinţa se anunţă în lucruri ca o închidere ce se deschide‖446
însă rămânând constantă în deschidere, dând astfel naştere la acest binom–singurul
capabil a „trimite realul mai departe‖. Legătura dintre închiderea ca expresie vie a baricadării
în dimensiunea nepticului şi deschiderea uşorii porţilor făptuirii, stropiţi cu sângele
Mielului, către mişcările contemplaţiei;447 este una circumscrisă unităţii perfectibile. De
aceea se crează acest raport unitar cu privire la absenţa faţă de păcat şi prezenţa faţă de
virtute, fiindcă această constatare paulină: „chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel
dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi‖448 nu face altceva decât să sublinieze prezenţa lui
Dumnezeu în noi cei expulzaţi printr-o naştere prematură în această lume absentă şi
închisă contemplaţiei. În circuitul divizării lui antropos, Sfântul Pavel exprimă două
direcţii de interpretare: ―omul cel din afară‖ sau omul cel vechi, pasional, luxurios
aparţine acestui prezent lasciv, acestei lumi trecătoare; pe când „omul cel dinlăuntru‖
absent ochiului acestei lumi în derivă, însă prezent şi văzut de Dumnezeu, este înscris
dimensiunii eshatologice, a sfinţeniei, a lumii de dincolo.449
Fireşte că această închidere despre care vorbim, se concentrează în jurul a
ceva, pe-o direcţie înspre ceva şi într-o asociere cu ceva, aminteşte Noica450 iar acest
adevăr a fost exprimat ca nimeni altul de către Apostolul Pavel atât în textul de mai sus
cât şi în cel de la Coloseni 3, 9-10451 unde printr-o exprimare plastică („v-aţi dezbrăcat/v-
aţi îmbrăcat‖) arată telosul acestui „ceva‖ al închiderii – Chipul Celui ce ne-a zidit.
Omul duhovnicesc (ἔσω ἄνθρωπος) este înrudit cu Creatorul Său prin Chipul lui
Dumnezeu care este în el şi astfel el se află într-o relaţie de strânsă legătură, într-o
relaţie vie cu El, participând în felul acesta la Sfânta Treime.452 Această transformare
ontologică având la baza ei exerciţiul închiderii, nu este doar o simplă renunţare la
446 Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p. 195.
447 Makarios Simonopetritul, Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Sibiu, Editura Deisis, 2008, p. 81.
448 În contextul redactării acestui text din 2 Corinteni 4, 16 Sfântul Pavel accentuează contrastul dintre
suferinţa vieţii sale încorsetată în acest prezent inoportun (ἔξω ἄνθρωπος) şi transformarea ei întru
imaginea lui Dumnezeu văzută prin Hristos (ἔσω ἄνθρωπος). A se vedea ESV Study Bible. English
Standard Version, Crossway, Wheaton, Illinois, 2008, p. 2229.
449 Robert Jewett, Paul’s Anthropological Terms. A Study of their use in Conflict Settings, by E.J.Brill, Leiden,
Netherlands, 1971, pp. 399-401.

450 Constantin Noica, Devenirea întru fiinţă, op.cit., p. 202.
451 μὴ ψεύδεσθε εἰς ἀλλήλους, ἀπεκδυσάμενοι τὸν παλαιὸν ἄνθρωπον σὺν ταῖς πράξεσιν αὐτοῦ καὶ
ἐνδυσάμενοι τὸν νέον τὸν ἀνακαινούμενον εἰς ἐπίγνωσιν κατ᾽ εἰκόνα τοῦ κτίσαντος αὐτόν : Nu vă
minţiţi unul pe altul, de vreme ce v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel
nou, care spre cunoaştere se reînnoieşte după Chipul Celui ce l-a zidit. A se vedea The Greek-English New Testament,
(NA 28), Deutsche Bibel-gesellschaft, Stuttgart / Crossway, Wheaton, Illinois, 2012, p. 1236; respectiv
Biblia sau Sfânta Scriptură, Versiune Diortosită după Septuaginta, Redactată, Adnotată şi Tiparită de
Bartolomeu Valeriu Anania, Cluj-Napoca, Editura Renaşterea, 2009, p. 1690.
452 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Bucureşti, EIBMBOR, 1996, pp.
267-268.
153
obiceiuri vechi de viaţă, ci ea presupune un nou mod de viaţă, o altă realitate în

interiorul căreia este arborată întreaga creaţie (Galateni 3, 28). Vorbim aici despre o
filosofie paulină a cărei efect se înscrie pe trepte diferite ale cunoaşterii, criteriile eticii
creştine nu mai constituie doar o problemă ce ţine de-o rezolvare individuală, ci
implică o dimensiune corporativă prin implicaţiile sale hristologice. O temă deloc de
neglijat în vederea transformării noastre după Chipul Celui ce ne-a creat.453
Concluziv, imaginea paradox din acelaşi capitol 4 al epistolei 2 Corinteni:
„Astfel că în noi lucrează moartea, iar în noi viaţa‖ (v. 12), poate fi elucidată prin înţelegerea
dimensiunii: „omul cel vechi/omul cel nou‖ care în funcţie de încrederea pe care-o oferim
fiecăruia în parte, poate fie să genereze o moarte anticipativă a noastră, fie o înviere ce
se petrece cu mult timp înaintea marii Învieri (Efeseni 5, 30).454
Închiderea fiinţei realizată printr-o deschidere stabilă. Prezentul
eshatologic
Cu această etapă îşi face apariţia o aşa numită tensiune a fiinţei întocmai unei
concentraţii care singură devine expansiune, afirmă acelaşi Noica.455 Relaţia dintre cele
două concepte prin prisma acestei tensiuni, devine structurată de obicei în funcţie de
termenii: revelaţie şi raţiune; cea din urmă liberă de orice credinţă în actul ei de
interpretare a lumii, iar prima lipsită de umbra epistemicului în derularea ei. 456
Dumnezeu revelat în istorie este experimentat corect de către fiinţa care nu trece
momentul epifanic prin filtrul raţionamentului ei, fiindcă abordând astfel revelaţia, se
poate constata de cele mai multe ori acelaşi văl rămas pe feţele multora (2 Corinteni 3,
13-14) parcelându-le adevărata cunoaştere.457 Datorită acestei poziţionări antagonice se
crează o închidere incapabilă a mai izbucni într-o deschidere mistagogică. Fiinţa
închisă în temniţa acestui raţionament, fiindcă devine rudimentară în cunoaştere, este
incapabilă în a-L recunoaşte pe Dumnezeu prezent aici în imanent, El rămânând
undeva în afară, distant şi rece (Ieremia 23, 23).
Revelaţia lăsată însă să se exprime în acord cu intenţiile ei, adică sub logica
istoriei mântuirii, crează acel spaţiu sacru al regăsirii dintre Creator şi creatură, acel
topos theou despre care vorbeau bătrânii lui Izrael, prezentul eshatologic circumscris
spaţiului anastasic. Abia acum fiinţa teoforă, în exerciţiul închiderii ei faţă de ispitele
raţiunii, şi deschiderii totodată prezentului eshatologic, reuşeşte să se dezbrace de
imanent, îmbrăcându-se în slava ei originară. Depăşindu-şi condiţia de trup căzut şi
supus păcatului (Facerea 1, 26-27). Pentru că spaţiul întâlnirii dintre sacru şi profan
oferă omului căzut şansa reabilitării lui, contactul acesta consumat în afara timpului
liniar (Luca 9, 27-36), oferă şansa unei deschideri stabile, înscrise pe filonul unei
poziţionări epectazice. Iar spaţiul acesta se numeşte acasă – locul redobândirii libertăţii.
453 James D.G. Dunn, The Epistles to the Colossians and to Philemon. A Commentary on the Greek Text, William
B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan, 1996, pp. 220-223.
454 Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Sibiu, Editura Deisis, 2001, p. 115.
456 Pr.Dr. Ioan Chirilă, „Telosul omului: contemplaţie sau pragmatism?‖, în Journal for the Study of Religions
and Ideologies, No.1, Spring (2002), p. 135.

457 Werner E.Lemke, „The Near and the Distant God. A Study of Jer. 23:23-24 in its Biblical
Theological Context‖, în Journal of Biblical Literature, 100/4, (1981), p. 543.

154
Tocmai de aceea nu este de mirare că Moise după ce s-a învrednicit de şansa acestui
contact, fie în trup, nu ştim; fie în timp, iarăşi nu ştim – Dumnezeu ştie (2 Corinteni
12, 2), chipul său intarsiat de slava Chipului hristic, a trebuit să fie acoperit astfel încât
ce-i care-l priveau să nu orbească (Ieşirea 34, 29-35).
În Biserică spaţiul nu mai este conceput ca o anume depărtare între fiinţe sau
lucruri, ci un mediu energetic „ce măsoară raportarea omului la Dumnezeu, dar şi lucrarea
mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de făptura umană‖,458 fiindcă ori de câte ori este gândit
acest timp şi spaţiu, el primeşte o infuzie din eternitate. Raportare înspre Dumnezeu,
care pe lângă şansa dobândirii libertăţii, oferă omului pârghiile necesare devenirii lui
întru fiinţa hristică cea de după Înviere, căci fiinţarea sa prin aceasta se arată, chiar dacă
diferă prin ceea ce a fost.459 Deschiderea întru prezentul cel eshatologic este necesară şi
pentru a înţelege că de fapt noi nu posedăm fiinţa (esse) prin noi înşine, ci de la o cauză
(Hristos) care este unică şi irepetabilă: „Că noi în El vieţuim şi ne mişcăm şi suntem...‖(Fapte
17, 28). În dăruire cât şi în primire, fiinţa noastră hristică se va trece pe sine într-un alt
mod de existenţă, periplu care-i va oferi sprijinul necesar înscrierii ei în durată, înţeles
şi fiinţare.460 O măsură a realului devenirii pe linia posibilului din noi, pentru că întru
Hristos suntem cu toţii chemaţi să ne reîntregim fiinţa.461
Efortul deschiderii fiinţei întru dobândirea prezentului eshatologic, este
augmentat de forţa renunţării sinelui şi-a zvâcnirilor lui egolatre. Fără dezbrăcarea
acestei condiţii este cu neputinţă să păşeşti pe acest pământ sfânt (Ieşirea 3, 5) al
devenirii. Această înfăţişare de servitor spune Kierkegaard462 nu este una de
împrumut, fiindcă întotdeauna va exista acest Cineva care trebuie să crească în timp ce
noi ne micşorăm (Ioan 3, 30), pentru că esenţialul devenirii este să renunţi la tine
însuţi. Tocmai aici se găseşte şi reversul paradoxului: Această micşorare pe deplin
asumată de Sfântul Ioan Botezătorul nu se sfârşeşte în uitare, în mormânt; ci într-o
deschidere spre nemurire, în veşnica prezenţă a Celui lăsat să crească până la
asemănarea cu Tatăl. De aceea Ioan a rămas Botezătorul, adică sămânţa îngropată cu
Iisus prin Botez (Coloseni 2, 12) întru nădejdea unei învieri veşnice, nestricăcioase şi
pline de slavă (1 Corinteni 15, 42-44). De aceea a reuşit el să ascundă sub o haină din
păr de cămilă, o inimă atât de sinceră şi deschisă pentru Adevăr (Ioan 14, 6).
Ca să fie posibilă această dublă experienţă, închidere şi deschidere / timp şi
eternitate; fiinţa cea adevărată nu dislocă legătura dintre ele ci le face să coexiste, sau
după cum spunea Ernest Bernea: „nu înlătură timpul trăit aici în favoarea eternităţii şi nici
invers, adică nu înlătură experienţa eternităţii‖.463 Proces care se înscrie pe trepte diferite ale
devenirii.
458 Pr. Ioan Bizău, Experienţa liturgică a Prezenţei lui Dumnezeu în viaţa lumii, Cluj-Napoca, Editura Eikon,
2012, p. 290.
459 Étienne Gilson, Introducere în filosofia creştină, Galaxia Gutenberg, 2006, p. 28.
460 André Scrima, Timpul Rugului Aprins, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, p. 125.
461 Cătălin Varga, Fiul risipitor – o paradigmă a suferinţei. Abordare transdisciplinară, Editura online
„Semănătorul Tismana‖, septembrie, 2012, p. 11.
462 Søren Kierkegaard, Opere III. Discursuri edificatoare, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, pp. 352-353.
463 Ernest Bernea, Meditaţii Filosofice. Note pentru o filosofie inactuală, Predania, 2010, p. 136.
155
Deci, primul pas este arborarea unei poziţionări incipiente, care însă datorită
suportului ei fragmentat decade, înscriindu-se pe-o orbită imposibilă. O închidere a
fiinţei în lumea imanentului fără dinamica unei deschideri aşezată întru Hristos, riscă să
devină o relativitate a poziţionării. Şi astfel şi-a ratat întâlnirea cu paradoxul. L-aş
aminti aici pe fratele cel mare din parabola fiului risipitor, care poartă în el suferinţa
decăderii dintru devenirea sa paradisiacă. Greşeala sa este sinonimă cu acea supunere
adulată, acesta trăind doar după porunci şi slujind din interes, refuzând devenirea întru
vechea stare aristocratică.464 Următorul pas al devenirii, aminteşte Noica465 este cel care
duce la devenit, însă acesta, aminteşte tot el, poate să nu se prelungească dincolo de
real. Şi îl avem aici pe fiul risipitor, care cu toate că şi-a orientat devenirea spre-un
teren stabil (Luca 15, 21) tăcerea textului cu privire la deznodământul său, ridică mari
semne de întrebare. Devenirea în cazul acesta este departe de a fi obţinută. Cel din
urmă pas al devenirii este efectul însuşi întru devenire, adică menţinerea în elementul
potrivit.466 Aici este cheia paradoxului prezenţei în absenţă: Omul înscriindu-şi
devenirea fiinţei într-un prezent eshatologic intarsiat de Duhul Sfânt, se sustrage
legilor imuabile ale imanentului şi devine astfel absent ecourilor concupiscenţei.
Efortul devenirii lui s-a realizat în forma devenitului, a hristoforului! Exemplul cel mai
la îndemână pentru această treaptă ultimă a devenirii, este cel al Sfântului Pavel care
exclama galatenilor: „nu eu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine‖ (2, 20).
Aceasta este expresia unei realităţi vii, consumată în Hristos, şi nicidecum o himeră a
timpurilor babilonice, nicidecum o piesă a tragediei antice în care destinul implacabil
este alimentat până la saturaţie.
La baza tuturor manifestărilor noastre, paradoxul oferă nu de puţine ori regia
necesară unei orientări corecte. Mesajele divine rejectate de sinele recalcitrant, pot
deveni paradoxuri tocmai pentru că nu ştim cum să comunicăm cu ele, tocmai fiindcă
nu ştim să ne aplecăm urechea la ceea ce ele vor să ne transmită. „Dacă acţiunile noastre
nu ar fi anticipate de înţelesul nostru, lumea noastră ar fi o acumulare de neînţelesuri‖ amintea
profesorul Russell Stannard pe blogul personal. Dacă pentru Papini rugăciunea Tatăl
nostru este textul pe care omenirea îl poate propune pentru invocarea asemănării ei cu
Dumnezeu,467 pentru Steinhardt cuvintele: „Cred Doamne! Ajută necredinţei mele‖ (Marcu
9, 24) sunt de ajuns pentru a dovedi lumii esenţa divină a creştinismului. 468 În cele din
urmă orice reflecţie este autoreferenţială, adică indiferent de disciplina sau concluziile
la care ajunge un autor, se va vorbi mai mereu despre preferinţele şi gusturile lui; unica
diferenţă este că o va face indirect.469 Singur paradoxul poartă în el o aparentă
antinomie, de fapt expresia unei forţe creatoare nativă sau cultivată, care însă nu se
poate valorifica pentru că nu poate fi pe deplin înţeleasă şi nici depăşită taina fiinţării
ei. Iar aceasta îi oferă autonomie, autenticitate şi urme de mister cu cât căutăm mai
mult să-i epuizăm sensurile.
464 Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006, p. 280.
466 Idem, p. 379.
467 Giovanni Papini, Viaţa lui Isus, Bucureşti, Editura Orizonturi, 2012, pp. 143-144.
468 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, op.cit., p. 46.
469 Sorin Lavric, „Aporiile raţiunii‖, în România literară, nr. 46, 17 noiembrie 2006.
156
Paradoxul pregăteşte pentru cel care ştie să-şi stimuleze corect devenirea întru
fiinţa hristică pârghiile necesare, el trimiţând dincolo de realitatea logică a oricărui
eveniment. Cel care reuşeşte să-i intuiască taina vede prin el, calea ce duce spre
Împărăţia Cerurilor; cât despre toţi ceilalţi, rămâne un simplu paradox și nimic mai
mult.
157
EDUCAŢIA-REPERE ŞI FORME DE ORGANIZARE

Education-guidelines and forms of organization
Olga CHIŞ
Abstract: In contemporary society, the educational phenomenon takes new forms, determined mainly
by the flexibility and changes in all areas of social life. As an immediate consequence in the field of
education we can bring to mind the emphasis regarding the switch between the informative and the formative
curricula. Education is a comprehensive and complex phenomenon, guided by the formation process
of personalities of young people in a formal and an informal environment.
Keywords: formal education, non-formal, informal educational activities.
Educaţia este procesul prin care oamenii transmit copiilor cunoştinţele

dobândite şi aspiraţiile lor pentru o viaţă mai bună. Acest proces începe imediat după
naştere, părinţii învăţând copilul să se comporte conform cerinţelor culturii lor. Dar
educaţia nu înseamnă doar transmitere a culturii şi pregătire a indivizilor pentru
asumarea acesteia, ci şi formarea şi dezvoltarea lor pentru însăşi activitatea complexă
de influenţare a culturii. Aspect care admite mai multe componente: amplificarea
imaginaţiei şi creativităţii, valorificarea vocaţională a predispoziţiilor, implicarea celor
care se educă în acte de creaţie culturală.470
Şcolarizarea sau educaţia formală, constă în experienţe care sunt deliberat
planificate şi utilizate pentru a-i ajuta pe tineri să înveţe ceea ce adulţii consideră
important pentru ei. Educaţia reprezintă procesul sistematic de dezvoltare a
personalităţii copilului şi tânărului. Pedagogia contemporană identifică cauzele şi
influenţele care mijlocesc dezvoltarea, formarea. Sunt influenţe generate în contextul
unor relaţii interpersonale, ceea ce plasează educaţia în context psihosocial .
Clasificarea acestor influenţe conduce la o taxonomie multifactorială a tipurilor
de educaţie. Runa Patel,471 în lucrarea Educaţional activities in developing countries: a
disscusion of types of education in relation to culture and a suggested model for analyses, oferă o
clasificare a tipurilor de influenţe educative şi a tipurilor de educaţie, astfel:
Educaţia formală – ansamblul influenţelor sistematice, planificate, organizate,
care se desfăşoară în instituţii şcolare şi au drept scop dezvoltarea personalităţii
copiilor şi tinerilor. Educaţia formală completează rolul familei în procesul de
socializare a tinerilor. Ea reprezintă principalul mecanism prin care societatea asigură
formarea şi dezvoltarea personalităţii membrilor săi şi se realizează în conformitate cu
programe oficiale de învăţământ şi prin activităţi structurate ierarhic şi cronologic,
începând cu grădiniţa şi terminând cu universitatea şi centrele de perfecţionare.
Educaţia nonformală – influenţe educative neformale, respectiv cele
extraşcolare, organizate şi desfăşurate într-un cadru instituţionalizat, situat în afara
sistemului de învăţământ: familie, cluburi, biblioteci, muzee, teatre, alte instituţii.
470Sorin Cristea, Fundamentele ştiinţelor educației. Teoria generală a educației, Bucureşti, Editura Litera, 2003.
471Runa Patel, Educaţional activities in developing countries: a disscusion of types of education in relation to culture and
a suggested model for analyses, University of Linkoping Department of Education and Psychology in
Linkoping, 1984.
158
Educaţia nonformală cuprinde totalitatea influenţelor educative ce se derulează în

afara clasei sau prin intermediul unor activităţi opţionale sau facultative.472 Aceste
influenţe se realizează prin intermediul cercurilor ștințifice, concursurilor, olimpiadelor
şi pot fi organizate fie de şcoală, fie de părinţi sau organizaţii de copii şi tineret, fie prin
intermediul radioului, televiziunii sau a presei. Aceasta răspunde la necesităţile
concrete de acţiune, oferă cunoştinţe extrase din practică şi facilitează cunoaşterea
plecând de la nevoile resimţite de individ.
Instituţiile în care se desfăşoară educaţia nonformală nu au destinaţie
educaţională explicită şi deci, nici finalităţi educaţionale explicite. Această categorie
educaţională este compusă din activităţile paraşcolare, care se desfăşoară în mediul
socio-profesional: unităţi economice, ştiinţifice, activităţi de perfecţionare, vizitări de
expoziţii şi din activităţile perişcolare, care reunesc activităţile desfăşurate în mediul
socio-cultural: muzee, biblioteci, cercuri ştiinţifice, navigarea pe internet etc.473
Educaţia informală, difuză/incidentală-influenţe care se generează în
interacţiunile individului cu alte persoane, în mediul social, cultural, economic etc.,
acţiunile cu influenţe educative rezultate din contextul situaţiilor de activitate cotidiană,
care nu îşi propun în mod deliberat atingerea unor finalităţi educative.474
Educaţia informală cuprinde totalitatea activităţilor cu care individul
interacţionează, care nu sunt analizate, prelucrate, sintetizate din punct de vedere
pedagogic.475 Acest tip de educaţie poate încuraja raporturi noi a individului faţă de
realitatea înconjurătoare, dar decizia este strict a individului. Potrivit concepţiei
noastre, fiecare om este dator să se informeze cu tot ceea ce consideră el că ar fi
necesar în propria-i experienţă de viaţă, dar decizia comportamentală sau atitudinală
este a sa proprie, iar el este cel care răspunde moral sau juridic de urmările acesteia.
Cele trei forme ale educaţiei au, fiecare, mecanisme proprii de acţiune şi funcţionalitate
proprie şi cu toate acestea, intră în relaţii de interdependenţă, de complementaritate,
mai ales în contextul educaţional general din prezent, care valorizează
responsabilizarea maximă a celor care se educă, implicarea părinţilor şi a comunităţii în
procesul educaţional, interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea, educaţia permanentă,
globarizarea. Formarea se poate realiza doar cu participarea voită a celui educat, de
aceea, principiile educaţiei trebuie aplicate, nu numai enunţate şi memorate. Astfel se
produce în conştiinţa celui educat o întreită convingere: intelectuală, afectivă şi
voliţională, care îl va însoţi toată viaţa.
Comunitatea este mediul firesc necesar omului, de aceea este necesară
pregătirea copiilor pentru activitatea lor ulterioară în comunitate. Aici copiii învaţă să
cunoască şi să preţuiască solidaritatea socială, deprind sentimentul şi ideea de
responsabilitate. Lumea contemporană este o lume a experienţelor comune întregii
omeniri. Globalizarea şi integrarea vieţii antrenează o globalizare şi o integrare a
472 Constantin Cucoș, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2006.

473 Miron Ionescu, Instrucție și educație, Arad, Editura „Vasile Goldiș‖ University Press, 2005.
474 Vasile Chiș, Fundamentele pedagogiei. Repere tematice pentru studenți și profesori, Cluj Napoca, Editura
Eikon, 2014.
475 Constantin Cucoș, Pedagogie, Iaşi, Editura Polirom, 2006.
159
temelor şi strategiilor în educaţie, ceea ce a consacrat sintagma educaţie globală.

Evoluţia transdisciplinară a educaţiei nu este o reţea-minune,476 ci un centru comun de
interogaţie pentru o lume mai armonioasă. Confruntările vieţii în acest început de
mileniu aduc în prim plan noi dimensiuni de învăţare, dimensiuni privite din alte
perspective: a învăţa să cunoşti, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti alături de ceilalţi, a
învăţa să exişti.
Activităţile educaţionale sunt organizate sub diverse forme, acestea cunosc
multiplele etape de modernizare și adaptare la nevoile copiilor și tinerilor. Educaţia
nonformală oferă acestora o libertate de acțiune mai mare, valorificând o pedagogie
diferenţiată, individualizată și personalizată.
Tipologia formelor de organizare a procesului de învățământ este extrem de
complexă, amintind aici taxonomia acestora după locul lor de desfășurare:
- activități organizate în mediul școlar (sala de clasă, lotul școlar, sala de sport,
bibliotecă, laborator, sala de spectacole, ateliere, cercuri de informatică/șah/limbi
moderne etc.); aceste activităţi au rolul de a încuraja copiii cu preocupări comune să se
organizeze prin activităţi de cooperare. Ca și forme de finalizare/evaluare pot fi
concursurile de şah, serbările în limbi de circulație internațională, dansuri
ritmice/sportive/populare;
- activități organizate în mediul extrașcolar (organizate de colectivul didactic
sau de instituții din afara școlii: teatre, case de cultură, biserică, organizații sportive,
baze sportive, palate ale copiilor, cluburi, tabere, vizionări de expoziții/filme, vizite,
excursii, drumeții).
Activităţile extraşcolare contribuie la dezvoltarea personalităţii armonioase a
copiilor, pentru cultivarea înclinaţiilor şi aptitudinilor acestora de la cea mai fragedă
vârstă, la planificarea și organizarea eficientă a timpului liber.
Conţinutul activităților extracurriculare poate fi artistic, ştiinţific, tehnico-
aplicativ, sportiv, cultural, artistic sau doar activități ludice, de participare la viaţa şi
activitatea comunităţii locale.
Abordând comparativ cele două tipuri de activități se pot identifica
următoarele asemănări și deosebiri.
Activități organizate în mediul școlar și extrașcolar

ASEMĂNĂRI DEOSEBIRI
Vasile Chiș, Fundamentele pedagogiei. Repere tematice pentru studenți și profesori, Cluj-Napoca Editura Eikon,
476
2014.
160
-stimulează creativitatea și -activitățile extrașcolare sunt mai

independența în acțiune și gândire; variate;
-formează abilități intelectuale și -atât comportamentul cadrelor didactice,
sociale; cât și cel al copiilor este diferit în funcție
-cultivă interesul pentru știință, tehnică, de obiective, timp, loc, spațiu, grup;
cultură, artă; -activitățile extrașcolare au caracter
opțional, ele realizând conexiuni între
discipline.
Figura 1. Tipuri de activități – Abordare comparativă a activităților organizate în mediul şcolar şi

extraşcolar, Ionescu M., 2005, pag. 194.
Activitățile în afara clasei și cele extrașcolare, în funcție de etapa procesului de

învățământ, pot fi de trei tipuri: introductive, desfășurate pe parcursul studierii temei și
activități finale.
Activități introductive la începutul studierii temei/proiectului tematic;
familiarizarea cu conținutul proiectului; trezirea interesului copiilor pentru tema
studiată; vizite în instituții de cultură / economice;
Activități desfășurate pe parcursul studierii temei în paralel cu proiectul
tematic/unitatea de învățare; consolidarea sistemului cognitiv al copiilor; verificarea în
practică a cunoștințelor și atitudinilor; consolidarea achizițiilor; excursii în natură;
vizite la muzee;
Activități finale la sfârșitul studierii temei/proiectului tematic ilustrarea în
practică a conoștințelor și comportamentelor, aprofundarea achizițiilor; transferul
cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor activități în spații proprii: bucătărie, grădină,
atelier de construcții.
În cadrul lor copilul poate fi în același timp resursă, lider și participant activ în
care are posibilitatea unei afirmări şi recunoaşteri a aptitudinilor sale. slujitorii ei.
161
MOTIVAŢIE ŞI DEMOTIVAŢIE ÎN ACTIVITATEA EDUCAŢIONALĂ

Motivation and demotivation in educational activity
Cornelia STAN
Abstract: We live in a society marked by profound changes, where younger generations no longer
find in any correspondents in the cultural, behavioral or even spiritual particularities of adult generations.
School, regarded as the fundamental institution of education, provides the necessary information and formal
training from the increasingly fragile and up to adult age, apparently still plays the same key role in
development, today like in previous years. However, the results achieved by Romanian students within various
types of international evaluations demonstrates that we stand on the lowest rankings. Thus a rigid search needs
to be put in motion regarding the explanations and causes which could bring clarity to this difficult situation of
the educational plan.
Keywords: motivation, demotivation, learning behavior, knowledge.
Analiza în detaliu a ierarhizărilor diferitelor aspecte ale procesului educaţional

care influenţează performanţa elevilor, situează atitudinea de interes şi motivaţia
pentru învăţare a elevilor pe ultimul loc în rândul ţărilor evaluate, alături de
absenteismul şcolar.
Corelând cele două elemente, rezultă cu claritate o atitudine de dezinteres şi
lipsă de orientare înspre viitor a acestor elevi, strict relaţionată cu dificultăţile de
angajare pe piaţa muncii şi gradul de insatisfacţie a absolvenţilor, în ceea ce priveşte
inserţia lor profesională şi socială.
Întrebările care vizează sesizarea unor elemente explicative de fond a acestei
realităţi şi-ar putea găsi răspunsuri în diverse teorii psihologice, care accentuează relaţia
dintre cultură, motivaţie pentru învăţare şi experienţă personală. Cu toate acestea,
particularităţile şi amploarea fenomenului conduc la controverse manageriale ale celor
implicaţi în organizarea şi buna desfăşurare a activităţilor educaţionale, fiind dificil de
identificat cauzele reale ale situaţiei. Apelul la unele teorii psihologice în scopul analizei
critice a situaţiei educaţionale pare să aducă mai degrabă întrebări suplimentare decât
clarificări.
Astfel, dacă, în acord cu teoria lui Maslow,477 comportamentul uman este
activat şi direcţionat de un set de trebuinţe instinctive, ierarhic organizate, de ce
majoritatea elevilor nu ajung în situaţia în care să se motiveze pentru a-şi depăşi nevoia
de satisfacere a trebuinţelor de nivel inferior şi nu tind spre atingerea ―vârfului‖
piramidei, la o recunoaştere socială reală, autorealizare şi stimă de sine crescută? Să fie
vorba de faptul că pe măsură ce ne orientăm spre treptele superioare ale piramidei
trebuinţelor, efortul necesar pentru atingerea scopurilor este din ce în ce mai
solicitant? Sau este pur şi simplu o lipsă de interes şi ne mulţumim cu puţin?
În acord cu teoria behavioristă a lui Bandura,478 majoritatea comportamentelor
umane sunt achiziţionate prin intermediul exemplului, care poate avea un caracter fie
477
A. H. Maslow, ―A Theory of Human Motivation‖, în Psychological Review, număr 50, 1943 p. 370—
396.
478
Albert Bandura, Social Learning Theory, New York, General Learning Press, 1977.
162
intenţional, fie accidental. Comportamentul de învăţare ar trebui să se subsumeze

modelelor oferite elevilor de către educatori sau familie. Le lipsesc aşadar elevilor din
România modelele de bune practici? Părinţii sau profesorii nu reprezintă modele
îndeajuns de convingătoare pentru elevi, astel încât să-i determine să înveţe? Le lipsesc
elevilor abilităţile care i-ar ajuta să pună în aplicare acele comportamente observate şi
apreciate ca dezirabile? Ori, pur şi simplu, le lipseşte motivaţia pentru a-şi însuşi
comportamente aşteptate şi solicitate de educatori?
O teorie interesantă este şi cea a lui Alfred Adler,479 care susţine că o formă
motivaţională majoră a indivizilor este sentimentul de inferioritate, care ar reprezenta
cel mai semnificativ mobil al conduitei umane, indiferent de sistemul de referinţă al
acesteia. Din dorinţa de a compensa anumite lipsuri conştientizate drept surse de
inferioritate în raport cu ceilalţi, omul apelează la resurse mobilizatoare pentru a depăşi
condiţia în care se află la un moment dat. Toţi oamenii sunt supuşi acţiunii diverselor
influenţe de mediu încă din copilărie, astfel încât nimeni nu se poate sustrage resimţirii
unor sentimente de inferioritate care vor constitui forţă motivatoare pentru
dezvoltarea viitoare. În acest sens, copiii noştri nu au în nici o privinţă sentimente de
inferioritate care să-i motiveze în învăţare? Sau, faptul că unii elevi care provin din
medii modeste ajung să atingă performanţe net superioare multor elevi care nu se
confruntă cu dificultăţi materiale şi economice se poate explica tocmai printr-o astfel
de motivare dată de conştientizarea unei anumite stări de inferioritate?
Desigur, un proces atât de complex ca şi motivaţia nu poate fi redus la o
singură teorie explicativă, cu atât mai mult cu cât particularităţile culturale amprentează
în mod diferit şi nu universal, condiţiile interne care determină şi susţin activitatea
omului. În procesul învăţării şcolare intră în conexiune o serie întreagă de factori–
caracteristici ale profesorilor şi elevilor, cerinţe şi sarcini de lucru, modalităţi de
abordare a conţinuturilor învăţării, condiţii ale mediului educaţional, cunoaşterea
potenţialului propriu etc., care determină atitudinea rutinieră a elevilor în ceea ce
priveşte învăţarea, intensitatea motivaţiei sau a tipului de motivaţie care va sta la baza
implicării elevului în actul educativ.
În contradicţie cu conceptul de motivaţie se situează cel de demotivaţie, înţeles
ca absenţa intenţiei de acţiune sau de abordare a unui comportament, din cauza
aprecierii respectivei acţiuni sau respectivului comportament ca fiind nerelevante, fără
legătură cu trebuinţele, interesele sau abilităţile persoanei.
Pentru a trece de la stadiul de demotivare la cel de motivare intrinsecă
(percepută ca formă optimă de motivare) se parcurg mai multe etape:480 reglarea externă
(caracterizată de introducerea unor reglementări acţionale, finalizate cu evaluări ce
implică recompense sau pedepse, care condiţionează manifestarea comportamentului);
integrarea-care presupune recunoaşterea de către individ a faptului că prezenţa unui
comportament aşteptat îl valorizează şi îi aduce apreciere în grupul de apartenenţă;
identificarea-ce se axează pe asimilarea comportamentului, repetarea lui, fiind înţeleasă
479
Alfred Adler, Înţelegerea vieţii. Introducere în psihologia individuală, Bucureşti, Editura Trei, 2009.
480
E. L. Deci, R. M. Ryan, Self-Determination Theory; An Approach To Human Motivation And Personality
(http://www.psych.rochester.edu/SDT/index.html).
163
importanţa acestuia; interiorizarea-care vizează asumarea definitivă a comportamentului

solicitat, lipsind senzaţia de efort şi obligativitate în executarea lui.
Pentru parcurgerea acestor paşi trebuie respectate anumite elemente acţionale,
care împletite cu aptitudinea pedagogică pot conduce treptat la creşterea gradului de
interes şi responsabilizare a elevului în învăţare.481 Dintre aceste elemente putem
enumera: stimularea sistematică a abilităţilor şi competenţelor elevilor, identificarea
surselor de satisfacţie pe care aceştia le regăsesc în conţinuturile învăţate, utilizarea
laudelor şi evitarea aprecierilor negative, stimularea autonomiei în organizarea şi
gestionarea propriei învăţări, dar şi argumentarea repetată a utilităţii celor învăţate.
Motivaţia constituie o cerinţă generală în învăţare şi educaţie, iar acest aspect
pretinde din partea educatorului să se raporteze în permanenţă, în contextul
activităţilor didactice, la interesele şi nevoile de cunoaştere şi formare ale elevilor, astfel
încât acestea să se armonizeze cu scopurile educaţionale şi obiectivele stabilite de
formatori.
În consecinţă, rolul educatorului este acela de a facilita implicarea în învăţare şi
de a găsi modalităţi eficiente de creştere şi activizare a motivaţiei elevului, urmărind în
primul rând activizarea motivaţiei intrinseci, apoi cea a motivaţiei venite din exterior.
Educatorul nu trebuie să impună elevului participarea în activitate ci trebuie să-i ofere
suficiente informaţii şi argumente care să-l autodetermine pe acesta să se implice activ,
să colaboreze, fără a resimţi anxietate faţă de activitate, mediul înconjurător sau
persoane.
481
C. Benware, E.L. Deci, ―Quality of learning with an active versus passive motivational set‖, în
American Educational Research Journal, număr 21, 1984, pp. 755–765.
164
EDUCAŢIA INCLUZIVÃ-UN IMPERATIV AL SOCIETÃŢII

CONTEMPORANE
Inclusive education-an imperative of contemporary society
Adriana Denisa MANEA
Abstract: Inclusive education is a holistic concept, which clearly differentiates itself

from formal schooling by extending its coverage regarding general education, to family and
community education. It represents a dynamic process, which develops constantly while depending on the objective
needs and culture of the reference group. At the same time it’s part of a broader strategy that focuses on the
promotion and construction of an inclusive society. Inclusive education is a strategic approach designed to
facilitate the success of learning for all children, in the same time confirming that every children can study while
requiring some form of support for education.
Keywords: education, schooling, family, community, process.
Abordarea prospectivă asupra educaţiei mileniului III ne îndreptăţeşte să

considerăm educaţia incluzivă ca fiind o educaţie accesibilă fiecărui cetăţean,
deservindu-i interesele şi expectanţele sale individuale şi răspunzând în acelaşi timp
imperativelor de ordin socio-economic şi cultural.
Educaţia incluzivă este o problemă care ţine de drepturile omului şi se poate
realiza prin schimbarea fundamentală a sistemelor de educaţie existente şi încetarea
existenţei şcolilor, claselor, unităţilor, cursurilor şi programelor segregate. În cadrul
reuniunii Forumului Mondial Educaţiei de la Dakar,482 din aprilie 2000, s-a declarat că
Educaţia pentru toţi trebuie să ţină seama şi de nevoile altor categorii de persoane cum ar
fi: persoanele sărace şi persoanele dezavantajate. De asemenea, în cadrul acestui
Forum s-a subliniat atenţia deosebită care trebuie acordată fetelor şi femeilor pentru a
se asigura egalitate de şanse după criteriul sex. Din această perspectivă, incluziunea
este văzută ca un proces care abordează şi răspunde la diversitatea de nevoi a tuturor
copiilor, tinerilor şi adulţilor, prin creşterea participării la învăţare, la viaţă socială în
cadrul comunităţii, precum şi prin reducerea şi eliminarea excluziunii din şi de la
educaţie. Acest proces implică schimbări şi modificări de conţinut, de abordări
structurale şi strategii noi, printr-o viziune comună care cuprinde toţi copiii, pe
categorii de vârstă.
„Scopul educaţiei incluzive este nu numai de a educa pe toţi cei care învaţă în şcoli
obişnuite, ci şi menţinerea acestora în familie şi comunitate. Mai mult, prin viziunea şi mai largă a
Educaţiei pentru toţi, învăţarea este văzută ca un concept holistic-acel ceva care are loc în familie şi
comunitate, dar şi în şcoli şi alte centre de educaţie‖.483
Conceptul de incluziune este strâns legat de cel de dezvoltare a şcolii,
reflectând un angajament puternic pentru formarea unei culturi incluzive şi generarea
de practici incluzive în scopul atingerii standardelor educaţionale de calitate pentru
482 Cadre d' action de Dakar – „L' education pour tous: tenir nos angagements collectifs‖. Forum mondial sur
l‖education, Dakar, Senegal, 26-28 avril 2000, Paris, UNESCO.
483
Dosar deschis al Educaţiei Incluzive, materiale – suport pentru directorii şi administratorii de şcoli,
UNESCO, RENINCO, 2002, p. 81.
165
întreaga comunitate şcolară. Focalizarea comportamentului atitudinal şi acţional va

viza învăţarea experienţială, parcurgând etape ca: observaţia şi experienţa directă,
reflecţia, generalizarea şi experimentarea (aplicaţia practică).
Pentru o înţelegere mai clară a problematicii incluziunii se impun câteva
precizări cu privire la noţiunea de „bariere în învăţare şi participare‖. Barierele pot fi
întâlnite în toate aspectele ce ţin de şcoală, precum şi de comunitate. Ele direcţionează
atenţia înspre ceea ce trebuie făcut pentru a îmbunătăţi educaţia fiecărui copil.
Minimalizarea barierelor în învăţare şi participare, chiar şi în cazul în care apar în
interacţiunea elevilor cu ceea ce li se predă şi modul în care li se predă, presupune
mobilizarea resurselor din şcoli şi din comunităţi. Conform modelului social al
dificultăţilor educaţionale şi al dizabilităţilor, „bariere de învăţare şi participare ţin de mediul
de viaţă sau pot apărea în interacţiunea dintre caracteristicile elevilor cu contextele lor de viaţă,
contexte date de instituţii, culturi, circumstanţe sociale şi economice care le afectează viaţa‖.484
Responsabilitatea de a educa toţi copiii revine sistemului de învăţământ
organizat la nivel naţional. Din punct de vedere educaţional, necesitatea dezvoltării
şcolilor incluzive care să asigure educarea tuturor copiilor împreună înseamnă că aceste
şcoli trebuie să dezvolte metode de predare care să răspundă la diferenţele individuale
şi prin urmare, de care să beneficieze toţi copiii. Din punct de vedere social, şcolile
incluzive sunt capabile să schimbe atitudini prin acceptarea diversităţilor, prin
educarea împreună a tuturor copiilor şi să creeze baza pentru o societate dreaptă şi
nediscriminatorie. . Din punct de vedere economic este mai puţin costisitor să se
înfiinţeze şi să se întreţină şcoli care educă toţi copiii împreună, decât să se creeze un
sistem complex format din diverse tipuri de şcoli specializate pentru diferite grupuri de
copii.485
Educaţia incluzivă trebuie privită ca un proces permanent de revalorificare a
instituţiei şcolare, având drept scop generarea de pârghii constructive prin exploatarea
corectă a resurselor existente, în special a resurselor umane, pentru a facilita
participarea tuturor persoanelor din cadrul unei comunităţi la procesul de învăţământ.
Prin construirea unor astfel de şcoli incluzive se poate asigura o educaţie de calitate
pentru toţi copiii. Acest tip de şcoală deserveşte copilul respectându-i drepturile şi
asigurându-i serviciile educaţionale şi sociale conform principiului „resursa urmează
copilul‖. În cadrul şcolii incluzive, variatele necesităţi ale elevilor trebuie identificate
corect, acceptate şi recunoscute, urmând a se căuta soluţii potrivite pentru fiecare,
ţinându-se cont de stilurile şi de ritmurile diferite de învăţare.486
Educaţia incluzivă înseamnă o educaţie pentru toţi, o şansă dată tuturor
copiilor şi o preocupare ca indiferent de particularităţile şi diferenţele individuale toţi
copiii să se poată bucura de educaţie şi instruire, ceea ce exprimă o cerinţă atât pentru
484
Tony Booth, Mel Ainscow, Maria Pantea, Mária Roth-Szamosközi, Indexul incluziunii şcolare.
Promovarea educării şi a participării tuturor copiilor la educaţia de masă, Cluj-Napoca, Presa Universitară
Clujeană, 2007.
485 N. Burnett, Incluziunea în educaţie – Ghid de politici, Assistant Director- General for Education, 2010.
486 Declaraţia de la Salamanca şi direcţiile de acţiune în domeniul educaţiei cerinţelor speciale: Acces şi calitate,
Salamanca, Spania, iunie 1994, UNICEF, 1995.
166
politicile cât şi pentru practicile educaţionale. Dacă politicile educaţionale pot

determina direcţiile de acţiune viitoare în sensul de nevoile acestei orientări, pentru
practici, schimbările cerute sunt de profunzime. Conform acestei noi orientări
schimbarea trebuie să pună în practică accentul pe cooperare, parteneriat, învăţare
socială şi valorizare a relaţiilor pozitive, umaniste în educaţie. Componentele vizate de
schimbare sunt:
a. educaţie - educaţie în general cu referire la principii, proces, produs şi beneficiari;
b. şcoală - educaţia şcolară care se referă la abordarea generală, strategii şi durată a
programelor propuse;
c. societate - legăturile necesare între formele educaţiei şi agenţii acesteia ceea ce
înseamnă în primul rând nevoia de parteneriat social (familie, comunitate, societate)
pentru îndeplinirea sarcinilor educaţiei moderne;
d. individ - se pune accentul pe valorizarea fiecărei persoane, pe o abordare pozitivă,
umanistă a relaţiilor şi a rolului fiecărui participant la procesul educaţional.
Prin structură, obiective şi conţinut, educaţia trebuie să răspundă permanent
exigenţelor derivate din evoluţia realităţii naţionale şi internaţionale. Soluţia rezolvării
problemelor actuale trebuie să vină nu numai din partea educaţiei instituţionalizate, ci
şi din însăşi societatea civilă care sesizează, propune şi dezvoltă structuri alternative
educaţionale, idee susţinută şi de către unii analişti şi cercetători în domeniul ştiinţelor
educaţiei, care opinează că procesele educative sunt atât de complexe şi se raportează
la un cumul de obiective actuale, încât se impune concentrarea eforturilor întreprinse
de mai multe instituţii şi concretizarea în ceea ce au numit cetatea educativă, prin
redistribuirea învăţământului către mai mulţi factori, ceea ce ar putea crea acţiuni
generatoare de rezultate mulţumitoare.
167
ÎNŢELEGERE VERSUS INTERPRETARE, COMPREHENSIUNE

VERSUS EXPLICAŢIE
Understanding versus interpretation,
comprehension versus explanation
Merima Carmen PETROVICI
Abstract: Understanding, interpreting, comprehending and explaning, are philosophical and

fundamental concepts in the communication precess. Furthermore for educators these concepts represent methods
within the instructive-educational activities they rely on. Although seemingly trivial and available to anyone, the
correct use of these terms can result in practical performance descriptors for those who want to became „good
communicators‖. The purpose of this paper is to help identify the differences between these concepts, to highlight
their interdependence and the fact that they constitute the steps necessary to achieve full understanding.
Keywords: understanding, comprehension, interpretation, explanation,
communication.
În prezenta lucrare ne-am referit la înţelegere în special ca etapă a procesului

învăţării, dar şi ca rezultat al semiozei (actului de semnificare), interacţiunea dinamică
dintre semn – interpretant - obiect, însă nu i-am omis nici valenţele lingvistice, de
stăpânire a codării semnelor (înţelegerea limbii), sociologice, de integrare în societate
(înţelegerea modului de viaţă), respectiv pe cele hermeneutice, axate pe sensul şi
semnificaţia cuvintelor. Un alt suport al opţiunii noastre interpretative îl avem în
aprecierea lui Jurgen Habermas, cuprinsă în teoria acţiunii comunicative şi teoria
consensuală a adevărului, conform căreia înţelegerea reprezintă rezultatul unei
interacţiuni între interlocutori care, în final, acordă acelaşi sens unei exprimări.
Cercetătorul american Pearson completează definiţia înţelegerii spunând că aceasta
reprezintă găsirea răspunsurilor la propriile întrebări. Pornind de aici ne este uşor de
acceptat că procesul înţelegerii nu este unul liniar şi unidirecţional, ci au loc simultan
derulări convergente dar şi divergente atât ale sensurilor proprii interlocutorilor cât şi
la nivelul aceluiaşi locutor. Drumul este al construcţiei nu al căilor prestabilite. Avem
construcţii paralele dar şi comune, simultane dar şi succesive.
Strâns legate de conceptul înţelegerii sunt accepţiunile principale ale
conceptului de interpretare în sine, enumerate în cele ce urmează:487 încercarea de
explicare, clarificare, explicitare a unui enunţ sau text, aprofundare a unui înţeles,
desluşirea a ceea ce se ascunde „dincolo de cuvinte‖, de ceea ce vrea să spună autorul.
Referindu-se la sensul de explicitare, Heidegger spunea că acesta „se întemeiază
existenţial în înţelegere‖;488 încercarea de explicare a modului de înlănţuire a
componentelor unui proces, de a descoperi originea unor fenomene, de a da
―socoteală‖ de intenţiile unei persoane, ale unui text, de a indica momentele
desfăşurării unui proces; acţiunea de a atribui semnificaţii expresiilor unui limbaj
Paul Cornea, Interpretare şi raţionalitate, Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp.57-58.

487
Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, trad. rom. de Gabriel Liiceanu şi Cătălin Cioabă, Bucureşti, Editura
488
Humanitas, 2003, p. 204.

168
formal; acţiunea de a traduce dintr-o limbă în alta;489 încercarea de a face o

conjectură,490 de a media între două alternative, de a urmări implicaţiile unei decizii,
situaţii, etc.; modalitatea de a reprezenta, a cânta, a dansa o operă coregrafică,
muzicală, etc.
Se poate observa că, în toate cazurile de mai sus, interpretarea este considerată
ca fiind concomitent activitate şi rezultat al acestei activităţi. Mai mult, interpretarea
este o parte integrantă a înţelegerii depline, situată pe un nivel superior acesteia, mai
performant, mai adecvat situaţiei, cu rol în clarificarea, explicarea, problematizarea,
pătrunderea în esenţa conceptelor/fenomenelor/situaţiilor respective.
În concluzie se poate afirma că în procesul înţelegerii se pot distinge două
etape care nu au o limită clară de demarcaţie şi de cele mai multe ori se întrepătrund:
î n ţ e l e g e r e , prima etapă, elementară şi automatizată, are loc în mod obişnuit, când
comunicarea cu ceilalţi e spontană, pe baza unor convenţii acceptate;
i n t e r p r e t a r e a , cea de-a doua etapă, e premeditată, se bazează pe judecăţi şi
inferenţe. Interpretarea nu reprezintă numai componenta performantă a înţelegerii, ci
completează şi perfecţionează acţiunea acesteia.491
Paul Cornea evidenţiază diferenţa dintre înţelegere şi interpretare prin faptul că
înţelegerea „survine‖, în timp ce interpretarea e „asumată‖ şi orice tip de interpretare
constituie o „dezvoltare a înţelegerii, cauzată de o criză a sensului (un blocaj pe circuitul
comunicativ, dorinţa de a investiga adâncit dimensiunea simbolică a textului)‖.492
Problematica distincţiei între înţelegere şi interpretare i-a preocupat cu mult
timp înainte pe Wittgenstein, care a evidenţiat distanţa dintre „înţelegerea curentă‖ şi
interpretare, şi pe Gadamer pentru care ,,a înţelege înseamnă totdeauna a interpreta (…).
Interpretarea e forma explicită a comprehensiunii‖.493
După ce în secolul al XVII-lea pozitiviştii au realizat demarcarea ştiinţelor
naturii de cele ale spiritului, în încercarea de a demonstra că, deşi sunt diferite, aceste
ştiinţe denumite ulterior nomotetice respectiv ideografice au ca numitor comun
cunoaşterea, Wilhelm Dilthey precizează că fenomenele naturii necesită explicarea, iar
comprehensiunea ar fi cea care ar permite înţelegerea vieţii omeneşti sub diversele ei
forme de manifestare. În perspectiva lui Dilthey, comprehensiunea se referă doar la
situaţiile în care „spiritul sesizează spirit‖,excluzând operaţiile cognitive precum
raţionamentele, demonstraţiile caracteristice ştiinţelor naturii.494 Deosebirea dintre
ştiinţele naturii şi cele ale culturii nu se datorează domeniilor diferite de studiu, ci
489 „Traducerea înseamnă înlocuirea reprezentării unui text într-o limbă print-o reprezentare a unui text echivalent într-o
a doua limbă‖ (Roger T. Bell, Teoria şi practica traducerii, trad. rom de Cătălina Gazi, Iaşi, Editura Polirom,
2000, p. 24).
490 Conjectura este conform lui Paul Cornea: „evaluarea opţiunilor luate în considerare la un moment dat, spre a
alege pe cea mai potrivită situaţiei şi scopului urmărit‖ (Paul Cornea, op. cit., p. 249)
491 Paul Cornea,op.cit., p. 72.
492 Ibidem, p. 67.
493 Hans Georg Gadamer, Gesammelte Werke. Hermeneutik, vol.I: Wahrheit und Methode, Tübingen, J. C. B.
Mohr (PaulSiebeck), 1960/1990 (Verite et Methode. Les grandes lignes d’une Hermeneutique philosophique, ed.
integrale révue et complète, trad. fr. de Pierre Fruchon, Jean Grondin, Gilbert Merlio, Seuil, Paris,
1996).
169
metodologiei folosite, adică „diferenţei dintre explicare şi comprehensiune în calitate de condiţii

ale conceperii şi constituirii ştiinţei experimentale posibile‖.495 De fapt, între comprehensiune şi
explicare există un raport de complementaritate, ceea ce înseamnă că sunt create
premisele unui nou tip de explicaţie „o explicaţie pe baza înţelegerii, adică una comprehensivă:
nu prin cauză şi lege ci prin sens şi scop‖.496
Drept argument la afirmaţiile anterioare referitoare la raportul de
complementaritate al explicaţiei şi comprehensiunii, aducem opinia lui Paul Ricoeur
conform căreia „explicaţia şi comprehensiunea nu constituie polii unui raport de excluziune, ci
momentele relative ale unui proces complex care ar putea fi numit interpretare‖.497
Paul Cornea completează tabloul caracteristicilor celor două tipuri de activităţi
cognitive şi precizează că, în timp ce comprehensiunea operează spontan,
nonsecvenţial, euristic şi nu algoritmic, constituind unul dintre principalele
instrumente de explorare a artei şi literaturii, nefiind adecvată explorării universului
fizic, explicarea constă nu doar în a face mai inteligibil un lucru, ci şi în a descoperi
originea unor fenomene, motivele unor acţiuni, fiind legată de raţionalitate şi potrivită
ştiinţelor naturii, deoarece este o cunoaştere obiectivă, analitică, metodică.498
În timp ce comprehensiunea răspunde la întrebarea „cum este‖?, explicarea
răspunde la întrebarea „de ce‖?
Etimologic, comprehensiunea provine din latinescul „comprendo (-ere)‖
însemnând: a prinde, a cuprinde, a înţelege, a exprima, a descrie sau a povesti. Analog,
explicarea are rădăcinile în latinescul „explicare‖ tradus prin: a deplia, a aduce la
lumină ceea ce este ascuns, deci a face clar, cunoscut, inteligibil. A explica presupune
două sensuri: „cum se întâmplă, ce se întâmplă?‖ (comprehensiunea) şi „de ce se
întâmplă?‖ (explicaţia propriu-zisă, construită deductiv sau inductiv). În esenţă,
comprehensiunea înseamnă înţelegerea sensului (inclusiv explicaţie într-o accepţiune
largă), iar explicarea reprezintă determinarea cauzelor.
În calitate de „gestionară‖ de sensuri, interpretarea, fenomen exclusiv
caracteristic fiinţei umane, implică două tipuri majore de activitate cognitivă:
comprehensiunea şi explicarea. Conceptele de explicare şi comprehensiune,
evidenţiază individual şi laolaltă, modalităţile de fiinţare ale interpretării, mai mult,
putem spune că explicarea, comprehensiunea şi interpretarea formează triada
conceptelor hermeneuticii. Astfel, hermeneutica a fost definită „teoria interpretării
comprehensive, a interpretării care conduce la înţelegere‖.499
495 Manfred Riedel, Comprehensiune sau explicare? Despre teoria şi istoria ştiinţelor hermeneutice, traducere din
limba germană şi prefaţă de Andrei Marga, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1989, p. 39.
496 Alexandru Boboc, Hermeneutică şi ontologie. Prolegomene la o reconstrucţie modernă în filosofia culturii,
Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1999, p. 27.

497 Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, traducere de Vasile Tonoiu, Bucureşti, Editura Humanitas, 1995,
p. 134.
499 Aurel Codoban, Semn şi interpretare. O introducere postmodernă în semiologie şi hermeneutică, Cluj-Napoca,
Editura Dacia, 2000, p. 81.

170
SIGMUND FREUD ŞI NOUA VIZIUNE ASUPRA SEXUALITÃŢII

Sigmund Freud and the new vision on sexuality
Andrei Sabin FAUR
Abstract: The present article offers a brief vision on some main aspects regarding the life of
Sigmund Freud, the founder of psychoanalysis. At the end of the XIXth and the beginning of the XXth century,
psychoanalysis was a particularly important area within scientific life, specially in psychology. Sigmund
Freud has built his theory based on previous clinical observations that were processed and adapted to the current
scientific framework that characterised his era. A direct result of his research was the establishment of a series
of scientific roles for women and men in society, that later had a major influence on many theories.
Keywords: Sigmund Freud, psychoanalysis, Breuer, Viena, woman, society.
În acest eseu ne propunem să scoatem în evidență noua viziune asupra

sexualității umane, adusă în prim-plan de dezvoltarea psihanalizei, disciplină legată în
mod fundamental de numele medicului austriac Sigmund Freud (1856-1939). Teoria
sa, dezvoltată la finalul secolului al XIX-lea, afirmă că cea mai mare parte a
comportamentului uman este determinat de procesele inconștiente, constituite în
ansambluri de credințe, temeri și dorințe a căror existență nu o putem surprinde
conștient. Oamenii sunt conduși de instincte pe care societatea se luptă să le înfrâneze,
de aici rezultând o permanentă stare de tensiune exercitată asupra fiecărui individ.
Dintre aceste instinte, cele mai des întâlnite sunt instinctul sexual și instinctul
agresivității500.
Dezbaterile asupra științificității psihanalizei continuă și astăzi și au divizat în
multiple rânduri comunitatea academică. Această disciplină a fost considerată
științifică de către unii savanți, în vreme ce alții au considerat-o o mișcare terapeutică,
o stiință hermeneutică (Paul Ricoeur) sau chiar o pseudo-știință (Karl Popper),
afirmațiile psihanalizei fiind imposibil de supus falsificării empirice. Însuși Sigmund
Freud a fost ambiguu cu privire la eventualitatea unei verificări experimentale a
teoriilor sale501.
Psihanaliza a adus în istoria științei prima semnalare a importanței sexualității
în viața unui individ afirmând că, la baza tuturor simptomelor nevrotice se găsesc
conotații sexuale502. Această teorie a fost formulată de către Sigmund Freud în ultimul
deceniul al secolului al XIX-lea, pe parcursul unei perioade mai îndelungate, în urma
observării cazurilor clinice în propriul cabinet medical și a schimbului de idei cu
medicii Josef Breuer și Wilhelm Fliess.
Secolul al XIX-lea a fost o epocă a rapidei dezvoltări tehnologice, facilitată de
mitul dominant al progresului. Triumful raționalismului în viața omului trebuia să ducă
la subordonarea naturii în fața intereselor sale. Alături de acest mit, ideea de moralitate
era foarte puternică și stabilea clar roluri pentru ambele sexe. Femeilor educate și
500 Rita L. Atkinson et alii, Introducere în psihologie, ediția a 11-a, București, Editura Tehnică, 2002, p. 12.
501 Șerban Ionescu, 14 abordări în psihopatologie, Iași, Editura Polirom, 2006, pp. 223-225.
502 Ibidem, p. 220.
171
oneste li se nega posibilitatea de a avea dorințe sexuale. Doar bărbații puteau afișa
astfel de dorințe, iar societatea permitea satisfacerea lor în cadrul legitim (cuplul
căsătorit) sau ilegitim, în casele de toleranță503. Comparativ cu secolele precedente,
istoricul și filosoful Michel Foucault a constatat o relaxare a mecanismelor de
reprimare a sexualității, manifestată prin toleranța la relațiile prenupțiale și
extraconjugale, estomparea blamării homosexualilor sau descoperirea sexualității
infantile504. În acest cadru general, care a dus și la creșterea interesului savanților
pentru sexualitatea indivizilor, Sigmund Freud a trăit și și-a dezvoltat teoriile.
Fondatorul psihanalizei s-a născut în data de 6 mai 1856, în orașul Freiberg,
situat în nordul Imperiului Habsburgic, pe teritoriul Cehiei de astăzi. Provenea din
familia unui negustor evreu sărac, Jacob Freud, care avea doi fii mult mai mari dintr-o
primă căsătorie. În anul 1860, familia s-a stabilit la Viena pentru a scăpa de creditorii
tatălui. Au urmat ani dificili, membrii familiei Freud trăind la limita subzistenței în
mahalalele vieneze. Statutul de evreu într-un oraș în care antisemitismul era prezent și
putea îmbrăca forme violente l-a marcat pe tânărul Siegfried și l-a ambiționat să învețe
din greu pentru a depăși adversitățile505. Studiile liceale au fost desăvârșite cu brio, fiind
mereu primul între colegii săi, iar în anul 1873 a decis să urmeze o carieră medicală.
În anul 1876 Freud a început să lucreze în laboratorul de fiziologie a lui Ernest
Brücke, pe care îl admira. .Șase ani mai târziu, în anul 1882, a fost nevoit să renunțe la
studiul academic în favoarea practicii medicale, după ce publicase câteva studii asupra
sistemului nervos la o serie de organisme marine și obținuse titlul de doctor cu un an
înainte. Următorii trei ani au însemnat pentru Freud mutarea interesului științific
dinspre sistemul nervos animal spre bolile nervoase umane, lucrând ca intern într-un
spital de boli nervoase din Viena. Numit în anul 1885 conferențiar în neuropatologie,
tânărul savant a obținut și o bursă pentru un stagiu de șase luni la spitalul Salpêtrière
din Paris, pentru a audia cursurile marelui neurolog Jean-Martin Charcot (1825-
1893)506.
Pentru a intensifica legăturile cu savantul francez, Freud i-a propus să-i traducă
lucrările în limba germană pentru a fi mai bine cunoscute. Charcot a acceptat și astfel a
permis tânărului medic austriac să se apropie de el. De aici Freud a luat contact cu
ideea că există cu siguranță o legătură între isteria feminină și aspectele genitale, însă
această supoziție a fost enunțată doar în mediul privat507. Oficial, Charcot promova la
cursurile sale ideea că isteria era o manifestare a degenerării indivizilor. Teoria
degenerescenței era foarte populară printre savanții epocii, care considerau că sub
influența unor boli ascunse în familii, indivizii ajung treptat să se degradeze, pornind
de la tulburări de conduită minore și ajungând până la nebunie. Ideea s-a bucurat de o
puternică popularizare și în spațiul cultural, prin lucrările unor scriitori precum Émile
503 Roger Perron, Istoria psihanalizei, Timișoara, Editura de Vest, 1997, p. 26.
504 Michel Foucault, Istoria sexualității, volumul I, Voința de a ști, București, Editura Univers, 2004, p. 109.
505 Pierre Babin, Freud- de la tragedie la psihanaliză, București, Editura Univers, 2007, pp. 14-18.
506 Sigmund Freud, Viața mea și psihanaliza, Timișoara, Editura Excelsior, 2001, pp. 10-13.
507 Roger Perron, op.cit., p. 21.
172
Zola și Guy de Maupassant, sau filozofi precum Friedrich Nietzche508.

Freud a revenit în Austria în anul 1886 și a încercat să folosească cunoștințele
nou-dobândite, însă s-a lovit de opoziția corpului medical vienez. Conferințele sale s-
au lovit de reacții ostile și accesul său în laboratoare a fost drastic limitat. În aceste
condiții, tânărul savant a renunțat la cariera universitară și și-a deschis un cabinet
pentru a practica medicina pe cont propriu. Instrumentele sale practice pentru a trata
„bolnavii de nervi‖ erau doar electro-terapia și hipnoza. Practica i-a demonstrat repede
tânărului savant că electro-terapia este complet inutilă și nu dă roade decât dacă
terapeutul folosește și sugestia. Hipnoza i-a rămas instrumentul de bază, pentru
perfecționarea căruia a făcut și un stagiu la clinica doctorului Hippolyte Bernheim de la
Nancy, în anul 1889509. În acești primi ani grei ai formării și căutărilor, întâlnirea sa cu
doctorul Josef Breuer a fost decisivă. Mai în vârstă cu paisprezece ani decât Freud,
Breuer era un medic respectat, care i-a arătat prietenie și l-a sprijinit moral și financiar
în repetate rânduri. Contribuția sa majoră la apariția psihanalizei se leagă de cazul Anna
O. (Bertha Pappenheim), o femeie pe care a tratat-o între anii 1881 și 1882 prin
metoda hipnotică. Anna O. era o tânără de 21 de ani, foarte inteligentă, extrem de
afectată de boala mortală a tatălui ei, pe care l-a îngrijit cu devotament. În acest
răstimp, ea a dezvoltat o serie de stări nocive precum slăbiciune, tuse, strabism
convergent, dureri de cap, tulburări de vedere și paralizii parțiale. Breuer a reușit să
elimine prin hipnoză o parte a acestor manifestări, aducând la lumină o serie de
evenimente din viața ei, pe care acesta le considera cauzale. Vindecarea Annei O. nu a
avut loc în totalitate, însă multe din simptome au dispărut. Breuer a evitat mult timp să
vorbească despre această metodă deoarece vindecarea nu era completă și pacienta
începuse să se îndrăgostească de el, fapt pentru care a și întrerupt tratamentul510.
Freud a fost informat pentru prima oară despre acest caz în anul 1883, însă
abia în deceniul următor i-a solicitat lui Breuer să-l revadă împreună, întrucât metoda
folosită și descoperită atunci merita mai multă atenție. După cum arată corespondența
sa cu Wilhelm Fliess, confidentul său, cu care împărtășea multe preocupări, Freud a
început din anul 1893 să lege neurasteniile de sexualitatea anormală511. De la Breuer a
preluat această metodă și a aplicat-o pe propriile paciente, care au contribuit foarte
mult la conturarea propriei teorii. Paciente precum Cäcilie M., Emmy von N. sau
Elisabeth von R. l-au ajutat foarte mult să obțină propriile concluzii cu privire la
cauzele isteriei și de natura lor sexuală. În anul 1895 i-a scris lui Fliess despre concluzia
la care ajunsese: isteria este cauzată de o spaimă sexuală petrecută în perioada dinaintea
pubertății512.
Această concluzie a constituit unul din motivele pentru care relația dintre
Freud și Breuer s-a deteriorat treptat, până la ruperea legăturii. Cei doi medici au
508 Ibidem, p. 40.

509 Sigmund Freud, op.cit., pp.17-19.
510 Peter Gay, Sigmund Freud- o viață pentru timpul nostru, București, Editura Trei, 1998, pp. 76-79.
511 Ibidem, p. 74.
512 Ibidem, pp. 81-104.
173
publicat în anul 1895 un volum intitulat Studii asupra isteriei, care reunea cercetările lor
și punea la punct o metodă de intervenție, pe care autorii au numit-o catarctică,
constând în decărcarea bagajului mental nociv prin hipnoză513. Lucrarea a fost primită
cu rezerve de către corpul medical austriac, fapt care l-a determinat pe Breuer să se
retragă din aceste cercetări. De asemenea, protectorul lui Freud nu admitea rolul
sexualității în producerea isteriei, nedorind să-și pună în pericol reputația.
Concluziile lui Sigmund Freud însă erau diferite. Calea pe care ajunsese la ele
era în opinia sa rațională și conformă spiritului științific al epocii. În spatele pacientelor
sale, medicul a descoperit conflicte sexuale actuale sau amintiri despre evenimente
sexuale precoce. Discuțiile cu bolnavii săi, uneori facilitate de hipnoză, l-au dus la
concluzia că toți avuseseră la un moment dat vătămări sexuale514. Cu perseverență,
savantul a studiat toate aceste manifestări și a reușit să deosebească între nevroza
anxioasă, cauzată de coitus interruptus, excitația amăgitoare și abstinența, și neurastenie,
cauzată de masturabarea în exces. A reușit astfel să stabileacă o legătură între liniștea
pe care o căutau pacienții săi și gestiunea funcției sexuale515. Prima teorie născută din
această legătură a fost teoria seducției, care presupunea intervenția agresivă a unei
persoane asupra copilului înainte de pubertate, sub forma unei molestări. Freud a
renunțat însă la această teorie în anul 1897, considerând că este posibil să fi indus chiar
el această imagine pacienților. A contribuit la această renunțare și sentimentele față de
tatăl său, pe care nu și-l putea închipui în acea postură, pentru a explica isteriile din
familia sa516.
Într-o epocă în care corpul era imaginat ca o mașină compusă din celule și
supusă legilor fizice și chimice, Freud a fost primul care și-a pus problema influenței
moralului asupra fizicului517. Prin teoria sa legată de rolul sexualității, fondatorul
psihanalizei s-a rupt de teoria dominantă a degenerescenței, punând în schimb bazele
unei tehnologii a instinctului sexual, autonomă față de ereditate, rasism și eugenie, care
erau atunci în plină afirmare518.
Concepția lui Freud asupra sexualității se regăsește în lucrarea Trei eseuri privind
teoria sexualității, publicată în anul 1905. Aceasta este lucrarea în care și-a teoretizat cele
mai importante concepte cu care a operat ulterior. Primul eseu cuprindea un model de
clasificare al „perversiunilor sexuale‖ din vremea sa: homosexualitatea, fetișismul,
pedofilia, sadismul, sado-masochismul. Acestea au fost grupate în două categorii:
deviații de la obiectul sexual normal și deviații de la scopul sexual normal. Al doilea
eseu definea și analiza sexualitatea infantilă, căreia părintele psihanalizei i-a atribuit
următoarele manifestări: suptul degetelor, reținerea fecalelor, rivalitatea fraternă și
513 Sigmund Freud, op.cit., p. 25.

514 Ibidem, p. 27.
515 Ibidem, p. 28.
516 Peter Gay, op.cit., p. 106.
517 Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine, Georges Vigarello (coord.), Istoria corpului, volumul II, De la
Revoluția Franceză la Primul Război Mondial, București, Editura Art, 2008, pp. 50-51.
518 Michel Foucault, op.cit., p. 112.
174
masturbarea. În al treilea eseu, Freud a discutat despre maturizarea sexuală a

indivizilor519.
Reputatul istoric Thomas Laqueur a adus în discuție una din inovațiile lui
Freud în domeniul sexualității, care constă în teoretizarea unei transformări ce ar avea
loc la maturizarea sexuală a fetițelor și anume transferul sexualității feminine de la
clitorisul aparent masculin (echivalent al penisului) la vaginul esențialmente feminin,
văzut ca un non-penis520. Sub acțiunea factorilor sociali, femeia renunță la plăcerea
orgasmului clitoridian, căutând plăcerea în orgasmul vaginal, clitorisul devenind un
organ secund, cu rol în potențarea plăcerii produse de vagin. Consecința acestei
schimbări este o creștere a libidoului bărbaților și o pregătire a sexualității pentru
scopul reproductiv. Acest orgasm vaginal este o invenție a lui Freud întrucât, după
cum a arătat profesorul Laqueur, o întreagă literatură medicală cunoștea rolul
clitorisului, iar Freud nu avea cum să o ignore521. Teza sa reprezintă o altfel de
formulare a relațiilor dintre sexe, așa cum le vedea epoca sa. Trecerea plăcerii de la
clitoris la vagin însemna pentru femeie asumarea rolului pentru care le pregătea
societatea. Prin această concluzie, psihanaliza justifica rolul pe care societatea l-a
acordat femeilor și care începuse să fie contestat de către feministe.
Sigmund Freud a devenit celebru abia după Primul Război Mondial, când
teoriile sale se răspândesc și sunt puse în practică. Scrise cu un mare talent literar,
lucrările sale au circulat intens în perioada următoare522 iar perspectiva nouă pe care a
adus-o asupra sexualității a devenit un reper fundamental pe scena intelectuală a
modernității europene, chiar dacă a fost ulterior infirmată pe baze empirice.
Personalitatea fondatorului psihanalizei a rămas și astăzi o figură majoră pentru cei
care practică psihanaliza, iar operele sale sunt studiate și respectate. Dezbaterea de idei
în jurul teoriilor sale a început încă din timpul vieții sale, prin criticile aduse de
reprezentantele feminismului și continuă până azi, atenția mutându-se asupra
științificității și moștenirii lor în psihologie.
519 Peter Gay, op.cit., pp. 156-160.

520 Thomas Laqueur, Corpul și sexul de la greci la Freud, București, Editura Humanitas, 1998, p. 215.
521 Ibidem, p. 216-220.
522 Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, București, Editura Humanitas, 2005, pp.13-14.
175
MOARTEA UNEI CELEBRITÃŢI ŞI “SÃRBÃTOAREA” MEDIATICÃ.

CARACTERISTICILE UNUI MEDIA EVENT. STUDIU DE CAZ:
MOARTEA REGIZORULUI SERGIU NICOLAESCU
Death of a celebrity and “media feast". The characteristics
of a media event. Case study: the death of film director, Sergiu Nicolaescu
Vasile HODOROGEA
Abstract: The objective of the present research is to identify the characteristics of a media event,
while analyzing the particularities of the media coverage regarding the death of film director, Sergiu Nicolaescu.
The research is based on one hand on the theoretical presentation of the concept of ―media-event‖, and on the
other on the analysis of the particularities of the recalled event. In the case study we try to place the event in
question within the cathegory of ―restorative events‖, while evaluating mechanisms used by journalists such as
―to mythologize‖ and ―to ritualize‖. Classifying in the category of ―media events" is permitted only if we follow
a set of specific traits that include: hypermedia, audience, general public mobilisation, press materials, etc.
Keywords: media-event, Sergiu Nicolaescu, journalistic tone, mass-media.
Moartea, inevitabil rit de trecere, este subiectul predilect al articolelor de presă

mai ales atunci când "victimă" îi cade o personalitate a vieţii publice (politice, artistice,
economice). Moartea unui homeless (de exemplu) este tratată cu parcimonie, 2-3 ştiri
sunt publicate pe subiect doar dacă informaţia este cu adevărat "spectaculoasă"
(moartea a survenit în scara unui bloc iar cadavrul a fost descoperit de locatarii
"îngroziţi", în incendiul unei clădiri abandonate au fost descoperite trupuri carbonizate
şi nerevendicate de familii, etc.) – principiul "valorii de ştire" este interpretat stricto sensu
de jurnalişti. Atunci însă când moare o celebritate, jurnaliştii caută febrili şi descoperă
cu voracitate cele mai ascunse detalii ale evenimentului, pe care le transformă în
materie primă pentru un circ macabru. Din această perspectivă, ultimii ani s-au
remarcat prin tratamentul special acordat trecerii în nefiinţă a unor personalităţi
precum Adrian Păunescu, Mădălina Manole, Gheorghe Dinică, Şerban Ionescu,
Bogdan Baltazar şi Sergiu Nicolaescu. Artist, politician, om politic sau bancher – în
cazul fiecăruia, moartea a avut puterea, prin mănuşa de fier a jurnaliştilor, să îngroape
o persoană şi să dezgroape o cantitate impresionantă de informaţii despre acea
persoană, ca într-o nefirească şi amorală lege a lui Arhimede.
Cercetarea de faţă va încerca să determine care sunt resorturile care transformă
o informaţie de rutină (moartea se întâmplă în fiecare zi, în mod repetat şi consecvent)
într-un media event, analizând antiteza rutină/vs./non-rutină din perspectiva
antropologiei mass-media, în succesiunea durkheimiană a opoziţiei sociologice
normal/vs./anormal.
Ţinând cont de tendinţa actuală de consum al ştirilor prin intermediul
internetului, au fost selectate, cu ajutorul motorului de căutare Google, articolele care
au reflectat pe paginile de internet ale unor titluri din presa scrisă şi ale unor posturi
TV româneşti decesul şi mai apoi, incinerarea lui Sergiu Nicolaescu. Monitorizarea
articolelor cu privire la acest subiect s-a realizat în luna ianuarie 2013, începând cu ziua
176
decesului (03 ianuarie 2013) şi până în 8 ianuarie 2013, zi în care subiectul mai suscita
încă interesul jurnaliştilor. În acest sens au fost selectate 3 titluri din presa scrisă
(Adevărul – www.adevarul.ro, Gândul – www.gandul.info, Evenimentul zilei –
www.evz.ro) şi 2 posturi de televiziune (ProTV – www.stirileprotv.ro, Romania TV –
www.rtv.net), însumând (fără a avea pretenţia exhaustivităţii), 191 de articole. În
paralel, au fost monitorizate şi ediţiile tipărite ale celor 3 cotidiane.
Articolele şi materialele video au fost analizate urmărindu-se existenţa
elementelor constitutive ale unui media event: schimbări ale tonului jurnalistic în
prezentarea informaţiilor şi a opiniilor, modificări în structura discursului jurnalistic (la
nivel de formă, într-un mod diferit faţă de reportajele obişnuite), privilegieri ale
structurilor narative, spectacularizarea mesajelor şi a scenelor prezentate, respectiv
schimbări ale statutului social al jurnaliştilor. Materialele amintite au fost analizate sub
aspectul ipostazelor în care un media-event se manifestă în spaţiul public şi în cel
mediatic (restorative, transformative) şi al celor trei tipologii ale media-events
(Confruntări, Cuceriri, Consacrări), dar şi prin prisma caracterului interuptiv şi
anticipat al media-event-ului.
Moartea şi riturile asociate acesteia sunt fapte sociale curente. În fiecare
societate, moartea şi obiectul ei (decedatul) sunt celebraţi în funcţie de caracteristicile
societăţii respective, de momentul istoric, de cutume/obiceiuri. În fiecare societate, un
set de rituri este folosit pentru a omagia decedatul, a-l conduce pe ultimul drum şi a-l
comemora: înhumare, incinerare, scufundare, însoţite sau nu de ceremonii funerare cu
grade diferite de complexitate. În general, acestea au rol mobilizator şi permit
"afirmarea coeziunii sociale în faţa vicisitudinilor şi reactivează obligaţiile de sprijin reciproc fixate de
legăturile de sânge…, de alianţele sociale… şi de cele geografice…".523 Moartea este aşadar un
fenomen social normal, acceptat şi tratat ca atare. Dar cum putem aprecia un fapt
social ca fiind normal (îndeplinind funcţii pozitive în viaţa socială) sau anormal (care se
resimte negativ în funcţionarea organismului social)? În accepţiunea durkheimiană,
criteriul normalităţii este generalitatea: ―Pentru ca sociologia să fie cu adevărat o ştiinţă a
lucrurilor, trebuie ca generalitatea fenomenelor să fie luată drept criteriu al normalităţii lor‖.524 Un
fenomen, un fapt social este normal dacă este cel mai frecvent într-o societate dată, la
o etapă dată a dezvoltării sale (―Un fapt social este normal pentru un tip social dat, considerat
într-o fază determinată a dezvoltării sale, când el se produce în media societăţilor din această specie,
comparate în faza corespunzătoare a evoluţiei lor‖)525. Normalitatea unui fenomen social este
dată, deci, de concordanţa acestuia cu condiţiile sociale care au făcut posibilă şi
necesară apariţia sa. Din această perspectivă, analiza corpusului cercetării va evidenţia
că înmormântarea "creştinească" (în societatea românească a momentului 2013,
predominant creştină, majoritar ortodoxă şi încă însetată de ritual bisericesc) ar fi fost
normalul aşteptat. Lipsa acesteia (şi a relatărilor aferente, despre soborul de preoţi
oficianţi şi despre mulţimea de admiratori reculeşi la mormânt), s-a constituit în
523 Mihai Coman, Introducere în antropologia culturala: mitul şi ritul, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 158.
524 Émile Durkheim, Regulile metodei sociologice, Iaşi, Editura Polirom, 2002, p. 112.
525 Ibidem, p. 101.
177
elementul de anormalitate care a declanşat reacţiile augmentate ale societăţii (aşa cum e
aceasta reflectată de jurnalişti).
Admiţând că anormalitatea (din perspectivă sociologică) poate declanşa reacţii
puternice în mass-media, aducem în discuţie conceptul "media-events". Acesta se
referă la ―evenimente publice care sunt amplu acoperite de mass media şi care, datorită acestei
mediatizări, declanşează procese de mobilizare socială şi (uneori) de acţiune politică‖.526
Evenimente politice, manifestări sportive sau artistice ori rituri de trecere – fiecare
poate deveni un media event şi fiecare poate mobiliza categorii largi de public şi poate
creşte coeziunea unor categorii sociale diverse (caracteristici similare cu cele ale
riturilor funerare descrise din perspectiva antropologiei culturale). Potrivit autorilor de
referinţă Daniel Dayan şi Elihu Katz, media-events, construite ca atare, "amintesc
societății că trebuie să îşi afirme în mod continuu susținerea față de valorile, instituțiile şi
personalitațile consacrate‖527 şi "remodelează realitatea socială prin impunerea semnificaţiilor
acesteia".528 Pe lângă aceste caracteristici (care se regăsesc în materialele analizate în
studiul de caz), cercetarea teoretică va lua în considerare şi clasificarea familiilor de
evenimente care generează media-events ("ştirile despre marile evenimente… ştirile despre
marile ceremonii"),529 precum şi tipologia Confruntări, Cuceriri, Consacrări. În speţă,
Consacrările ne interesează, această etichetă putând fi aplicată evenimentului cercetat
deoarece "se referă la evenimente festive, generate atât de ritualurile publice cât şi de cele de trecere
ale persoanelor publice".530 Şi includerea în clasa evenimentelor restorative este aplicabilă
în studiul de caz, mai ales pentru că acestea permit, ca şi evenimentul studiat,
"suspendarea timpului prezent şi retrăirea unui timp şi a unei ordini pierdute".531 Utile sunt şi
consideraţiile lui Pascal Lardelier despre media rituală. Acesta statuează prezenţa, dacă
nu obligatorie, cel puţin obligată, imposibil de ocolit, a marilor ritualuri instituţionale
(vizite prezidenţiale, nunţi regale şi înmormântări) în programele televizate şi în ediţiile
speciale ale presei tipărite cu un rezultat imediat evident – creşterea audienţelor (n.a. –
cel puţin a celor care receptează riturile).532 Vorbind despre mass-media în calitate de
creator de ritual, Lardelier apreciază că acestea monumentalizează evenimentul
prezentat, construind imaginea ce va rămâne în memoria colectivă prin "prisma
magnificantă şi idealizantă care creează şi guvernează principiul ritual".533 Perspectiva lui Mihai
Coman asupra ritualizării, potrivit căreia jurnaliştii se folosesc de poziţia privilegiată în
relaţia dintre eveniment şi public şi atribuie informaţiilor prezentate înţelesuri care
modelează imaginarul colectiv,534 argumentează şi ea tratamentul diferit al morţii lui
526 Mihai Coman, Mass media, mit şi ritual. O perspectiva antropoligica, Iaşi, Editura Polirom, 2003, p. 59.
527 Dayan, Daniel and Katz, Elihu, 1992, apud Mihai Coman, coordonator, MEDIA EVENTS –
Perspective teoretice şi studii de caz, București, Editura Universităţii din Bucureşti, 2011, p. 25.
528 Ibidem, p. 26.
529 Dayan, Daniel and Katz, Elihu, 1992, apud. Coman, Mass media, mit şi ritual. O perspectiva antropoligica,
op. ci., p. 59.

530 Ibidem, p. 61.
531 Ibidem, p. 63.
532 Mihai Coman, ,,Cultural Antrhoplogy and Massd Media: A Processual Approach‖, în Media
Anthropology, Eric Rothenbuhler and Mihai Coman, Thousands Oaks, Sage 2005, p. 71.
533 Ibidem, p. 75.
534 Mihai Coman, ,,Cultural Antrhoplogy and Massd Media: A Processual Approach‖, p. 50.
178
Nicolaescu. Potrivit lui Coman, jurnaliştii legitimizează această diferenţiere privilegiată

între subiectele de presă folosind discursuri şi etichete specifice (definite cultural)
pentru a interpreta un eveniment ca ne-obişnuit, ca purtator de valoare simbolică mai
mare decât în realitate.535 Folosită ca instrument al autorităţii jurnalistice, ritualizarea
permite un control total asupra construcţiei variantei de realitate care ajunge să fie
prezentată de jurnalişti.536 Nu în ultimul rând, mitologizarea, văzută ca instrument de
reconstruire simbolică a faptelor prezentate, ridicând întrebări despre valorile şi
instituţiile, fricile şi expectaţiile unei societăţi537 poate fi adusă în discuţie în studiul de
caz. Procesul de construire a textului, colarea şi bricolarea de unităţi culturale de bază
cu scopul de a creea/recreea un nou sistem de interpretare a evenimentului538 este un
aspect teoretic ce trebuie luat în calcul în analiza corpusului cercetării.
Abordată din perspectiva lui Dayan şi Katz, moartea regizorului Sergiu
Nicolaescu a prezentat caracteristicile specifice ale unui media-event:
-interuptiv – a întrerupt fluxul normal de ştiri şi s-a impus ca subiect central al
informărilor, relatărilor şi chiar al dezbaterilor televizate în direct. A fost un eveniment
care a întrerupt rutina zilnică, intervenind atât în structura proceselor profesionale (în
cazul jurnaliştilor) cât şi a celor de receptare (în cazul consumatorilor de media);
-monopolizator – pentru câteva zile, a focalizat atenţia jurnaliştilor de informare şi de
opinie şi implicit, a consumatorilor de media;
-mobilizator – publicul şi-a abandonat pentru o vreme activităţile cotidiene şi a
participat la eveniment (priveghi, proiecţii comemorative, incinerare) la faţa locului
(Cercul Militar Naţional, Crematoriul Bucureşti, cinematografe din ţară) sau în faţa
media receptoarelor (televizoare, calculatoare, presă scrisă);
-transmis în direct – atât la TV cât şi în fluxurile de ştiri on-line,
-hipermediatizat – pe lângă titlurile monitorizate, majoritatea posturilor TV şi a
cotidianelor au alocat spaţii ample subiectului;
Acoperirea mediatică a evenimentului a fost marcată de mecanisme care au
condus la anularea procedurilor jurnalistice de rutină (rapiditatea în difuzarea
informaţiei a primat în faţa principiului verificării surselor, morala şi bunul simţ au fost
înlocuite fără scrupule de dreptul la informare şi de interesul public), la modificarea
genurilor şi a formatelor uzuale (ştirile din presa scrisă au fost înlocuite de reportaje şi
documentare, ştirea de televiziune a fost înlocuită de ample transmisiuni în direct cu
intervenţii şi interviuri cu personalităţi şi cu oameni obişnuiţi), la activarea unor
formule narative, a unor simboluri şi arhetipuri culturale (povestirea eroică, memoriile,
eroul naţional, figura apostolică), la crearea unor sisteme de semnificatii cu funcţii
integratoare, celebratorii, securizante (apartenenţa la popor, dreptul la o înmormântare
creştinească, recunoştinţa şi locul de pelerinaj).
Moartea lui Nicolaescu a fost un eveniment restorativ pentru că a creat un
moment de suspendare a timpului prezent şi posibilitatea retrăirii unei ordini trecute
pentru spectator. Deşi previzibil (din cauza vârstei şi a stării de sănătate precare),
535 Ibidem, p. 75.
536 Ibidem, p. 51.
537 Ibidem, p. 53.
538 Ibidem, p. 52.
179
decesul a intervenit oarecum neaşteptat, la doar 3 zile după Anul Nou, provocând o
prelungire a stării de latenţă de după Sărbători, o stază contemplativă în care
(tele)spectatorii au neglijat obligaţiile curente (minimale în prima săptămână a anului) şi
s-au dedicat comemorării (urmărind fluxurile de ştiri, rememorând informaţii despre
regizor, depănând amintiri despre filmele acestuia, urmărind filmele difuzate de
televiziuni sau participând la proiecţiile publice din cinematografe sau chiar participând
la priveghi şi/sau încercând să participe la ceremonia de incinerare). Rememorările şi
revizionările secvenţelor/filmelor au permis publicului, avizat sau nu, sa retrăiasca
multiple perspective istorice (ale epocilor istorice evocate în filmele regizorului, ale
epocii în care au fost produse filmele respective, ale trăirilor personale din momentele
primelor vizionări, etc.).
Jurnaliştii nu au mai fost interesaţi strict de redarea informaţiei (un om a murit
şi va fi incinerat) ci de redarea atmosferei şi a informaţiilor adiacente (detalii despre
persoană şi cauzele morţii, detalii controversate despre cariera acesteia, despre familie
şi dispute conjugale, avere şi modul în care a fost obţinută, urmaşi, alegerea modalităţii
de tratare a corpului neînsufleţit). Cu toate că mare parte din informaţii mai circulaseră
în presă iar controverse la adresa regizorului au mai fost publicate, în aceste momente
jurnaliştii au "dezgropat" şi retratat informaţiile într-un ton care să permită noi
investigaţii jurnalistice şi care să justifice efortul lor de a servi "interesul public". Doar
ştirea propriu-zisă care anunţa decesul, publicată în dimineaţa zilei de 3 ianuarie, a
păstrat tonul informativ, obiectiv şi detaşat al informaţiei de presă. Imediat dupa aceea,
"investigaţia" jurnalistică a prevalat iar ştirile s-au transformat în:
-ample naraţiuni ce au evocat: fie trecutul glorios şi prolific al regizorului sau amintirile
acestuia despre copilărie/tinereţe şi cariera cinematografică/politică, fie aservirea
politică din perioada comunistă sau finanţarea interesată a filmelor acestuia în
detrimentul altor regizori;
-treceri în revistă ale succeselor cinematografice din portofoliul regizorului;
-treceri în revistă ale elogiilor şi regretelor exprimate de personalităţi ale vieţii publice;
-ştiri din categoria "senzaţional" (cu tratament grafic special, titluri mari şi intertitluri
stridente) despre afilierile politice de tristă amintire şi despre implicarea în Revoluţia
din '89, despre relaţiile nesatisfăcătoare cu tânăra sa soţie şi mai apoi, despre averea
defunctului şi despre presupusa succesiune a unui fiu nelegitim;
-articole de opinie (clasificate astfel şi semnate de editorialişti) care alimentau
controversa în privinţa valorii profesionale a regizorului sau cea privind incinerarea;
Charismatic şi binecunoscut multor generatii, regizorul/actor Nicolaescu a
jucat de această dată într-un ultim rol controversat. O parte a articolelor au încercat să
îl plaseze într-o sferă mitică, să îi construiască o personalitate sacră, de erou (naţional).
În acest sens trebuie menţionate relatările despre amintirile acestuia, îmbibate cu
cuvinte şi formulări alese (Adevărul scrie: "copil isteţ", "rege într-o bandă de copii", admis la
3 facultăţi, cu "talent la pictură şi desen", "sportiv de performanţă" şi bun cunoscător al
istoriei, nefumător şi nebăutor, provenind dintr-o familie simplă, patriot, luptător,
onest, iubit de femei, nemuritor la propriu – după 3 tentative de suicid). Acestora li se
adaugă relatările altora despre el, cele pozitive, care l-au conturat ca un cineast valoros,
energic şi inovativ, prolific, iubit şi respectat de colegi, care "s-a zbătut toată viaţa să-şi
180
finanţeze filmele şi …a dat bani din propriul buzunar pentru ele", "a încercat mereu să readucă în
amintirea românilor personaje istorice uitate în paginile manualelor", "a dus faima cinematografiei
româneşti peste hotare", "a pus talentul şi idealul său artistic în slujba tuturor românilor" şi "a
fost… un senator remarcabil". Cuvinte puternice şi formulări emblematice au continuat
construcţia unei imagini apostolice post-mortem: „emblema cinematografiei române‖,
"nemuritorul filmului românesc", "luptător pentru destinul culturii naţionale în film", "creator de
şcoală", "personalitate a culturii româneşti". În această construcţie se aşează cu succes şi
colecţia personalităţilor cu reactii elogioase, favorabile regizorului: actori şi persoane
publice cunoscute, vectori consacraţi de opinie artistică/publică, din Bucureşti şi din
provincie (Claudiu Pintican, Cristian Şofron, Ion Besoiu, Alexandru Arşinel, Mihai
Mălaimare, Mircea Albulescu, Irina Nistor, Ştefan Bănică Jr., Grigore Cartianu,
Luminiţa Erga, Valentin Teodosiu, Cătălina Grama / Jojo, Geo Saizescu), oameni
politici (preşedintele Traian Băsescu, fostul preşedinte Ion Iliescu, fostul premier Petre
Roman, fostul ministru al culturii Puiu Haşotti, premierul Victor Ponta, senatorii Gigi
Becali şi Corneliu Vadim-Tudor). Cu o conotaţie pozitivă la adresa regizorului apare
des repetată tema "recunoaşterii valorii" (titlul de cetăţean de onoare acordat de oraşul
natal) şi a locurilor şi străzilor re-denumite cu numele regizorului (cinematograful cu
numele său din Târgu-Jiu, strada cu numele său în Timişoara), tema "moştenirii culturale
pentru mase" (proiecţiile gratuite ale filmelor regizorului în diverse cinematografe din
Bucureşti şi din ţară), precum şi tema destinului (a premoniţiei) – propriul discurs al
regizorului, cu mai puţin de o lună înaintea decesului menţiona "puţini ani de trăit" iar o
altă declaraţie a acestuia titrată cu litere mari spune: "mă aşteaptă Iurie Darie" (alt actor
celebru român decedat în 2012, cu puţin înaintea regizorului). Premoniţia este
menţionată şi în elogiul lui Mircea Diaconu, la rândul lui actor şi parlamentar.
În masa în general elogioasă a reacțiilor au apărut însă, foarte curând după
anunțarea decesului, elementele disruptive, informațiile care au declanșat starea
conflictuală la nivelul tele/spectatorului, care l-au obligat să își aleagă un pol de opinie:
-setul de reacții negative ale mai multor personalități din domeniul
filmului/cinematografiei ("întruchiparea gărzii vechi, ce nu renunţă şi nu se predă", "vechii
dinozauri secătuiţi de creativitate"), reluarea unor articole din anii trecuți în care se făcea
referire la practicile necinstite din cinematografia românească şi la contribuția lui
Nicolaescu la o stare negativă de fapt, la valoarea profesională cel puțin discutabilă a
acestuia (în calitate de regizor sau de actor), articolele despre afilierile politice
(Adevărul.ro titra în chiar ziua decesului: "Complicatele relaţii ale lui Sergiu Nicolaescu cu
Nicolae Ceauşescu şi nomenclatura comunistă", în timp ce Evz.ro scria cu litere mari: "Încă un
schelet în dulapul lui Sergiu Nicolaescu!"),
-colecția de personalități cu reacții contra-Nicolaescu: Florin Iepan (regizor timișorean
care își exprimă rezerva față de calitatea/originalitatea actului artistic al decedatului: "el
a servit propagandei naţional-comuniste ale lui Ceauşescu"), Nicu Covaci (Phoenix – care se
declara păgubit de defunctul regizor), regizorii Cristi Puiu şi Cristian Mungiu (într-o
reluare a unor articole mai vechi despre divergențe financiare), editorialistul Cristian
Tudor Popescu (cu o critică cinematografică acidă şi extrem de rece care a şi suscitat
cele mai multe reacții din partea presei şi a publicului, "Tămâia şi vata din nas"),
181
-setul de informații despre opțiunea defunctului în privința incinerării (ce urma să fie
respectată de familie) și mai apoi, refulările pe această temă la adresa soției, în
adiacență cu un set de informații privind averea, succesiunea şi fiul nelegitim.
Informaţiile cu conotații pozitive au fost astfel construite şi servite în discursul
jurnalistic încât să modeleze imaginea şi amintirea unui "erou al neamului românesc",
apărător şi promotor al valorilor culturale ale acestuia şi chiar al libertății de exprimare
în perioada comunistă (prin prisma cenzurii negociate în favoarea creativității artistice).
Povestea astfel construită în jurul regizorului are potențialul de a se transforma în mit,
pentru ca mai apoi acesta să migreze spre legendă. Acestei perspective i se adaugă cea
a ritualizării performate de jurnalişti. Se ridică însă întrebarea: de ce în cazul lui
Nicolaescu şi nu şi în alte cazuri (de exemplu, Ilarion Ciobanu sau Jean Constantin)?
În momentul în care informația despre incinerare s-a confirmat, jurnaliştii au preluat
sarcina performării ritului de trecere, a conducerii pe ultimul drum în termenii doliului
specific românesc: cu alai şi cu jelire, cu bocitoare. Pentru jelire, ziarele au alocat
articole întregi cu argumente pro şi contra incinerare, confirmând opțiunea personală a
defunctului şi lamentând oprobiul public față de respectarea aceasteia, proclamând
adopția de către popor a "eroului" şi cerând doliul național. Televiziunile s-au raliat
efortului şi au dezbătut ore întregi, condamnându-i pe detractori şi pe cei care nu au
prezentat omagii la sicriul defunctului (în special pe președintele Băsescu şi pe actorul
Florin Piersic), acuzând familia de sabotare a interesului publicului şi proslăvindu-l pe
decedat. Buletinele de ştiri au transmis imagini înregistrate şi în direct de la priveghi
(Cercul Militar Național), înţesate de interviuri cu oameni obișnuiți şi cu personalități
care deplângeau pierderea regizorului. Momentul incinerării a fost difuzat în direct,
din fata Crematoriului Uman din București, cu insistențe asupra onorului militar, pe de
o parte (marcând recunoașterea eroului), şi asupra reacțiilor publicului ("bocitor" căruia
nu i-a fost permis accesul în crematoriu) mai ales în relația cu văduva Nicolaescu,
"huiduită de mulțime la IML" (supratitlu, România TV). Lipsa preotului ortodox a fost
suplinită fie de considerațiile pe tema incinerării ale diverșilor specialiști (bloggeri
teologi, sociologi invitați în emisiuni) fie de promisiunile unei slujbe ce urma să fie
ținută la Studiourile Cinematografice din Buftea. Dar este oare lipsa ritualului
creștinesc (ortodox) de înmormântare elementul anormal care a declanșat acest întreg
ritual mediatic de trecere? Răspunsul poate fi pozitiv în acest caz, dar întrebarea nu
acoperă suficient aria de cercetare – nu doar ritualizarea ne intereseaza, ci construcția
media-event-ului în ansamblul său.
Cu rol în construirea mitului dar şi în procesul de ritualizare, an alt aspect a
venit să completeze media-event-ul: dușmanul. Pentru că un erou nu poate să moară
pur şi simplu de bătrânețe şi de boală. Nevoia de anti-erou a fost satisfacută în primă
fază de tânăra văduvă, acuzată de manipularea romantică a regizorului, de inginerii
financiare cu banii acestuia sau de parvenire prin influența lui. Asupra ei s-au
concentrat până şi acuzațiile de "ne-creștinism" sau chiar de "satanism" implicate de
incinerare. Și pentru că văduva a intuit pericolul declarațiilor publice şi nu a răspuns
nici unei provocări mediatice care să o confirme în postura de anti-erou, un alt
182
dușman pe măsura eroului a fost adus în scenă: cancerul. Și aliatul său: malpraxisul.
Ipoteze lansate în emisiuni televizate, preluate pe fluxurile de ştiri şi infirmate/epuizate
rapid în zilele de după incinerare. Procesele de ritualizare şi de mitologizare au fost
astfel întregite de jurnalişti cu informații tratate şi expuse într-un registru ieșit din
rutina redacțională.
Departe de a încerca să formulăm o rețetă cu success garantat pentru
construcția şi gestionarea unui media-event, trebuie totuși să remarcăm că în cazul
Nicolaescu, la fel ca şi în cazurile altor celebrități decedate în România ultimilor ani,
câteva ingrediente sunt folosite cu precădere de jurnalişti cu scopul evident al creşterii
audienței (exprimată fie ca rating, fie ca tiraj sau vizite/unici/pagină). Metoda
dosarelor anticipate pentru cazuri de deces (aplicată în marile redacții pentru șefi de
state, conducători religioși, mari VIP-uri) pare să fie replicată la o scară diminuată în
cazul celebrităților mici şi medii: cadavrului i se adaugă informații mai mult sau mai
puțin relevante (diasporice) despre afilieri politice, aventuri trecute şi cel puțin un
urmaș nelegitim, avere obținută pe căi dubioase, relații tumultoase cu familia, cel puțin
o boală și eventual, un tratament inadecvat (sau un caz de malpraxis). În plan teoretic,
acestea se subsumeaza conceptelor de mitologizare şi ritualizare și împreună,
declanşează mecanismele care au potențialul de a transforma un eveniment normal, de
rutină, într-unul cu totul neobișnuit.
În cazul specific al regizorului Nicolaescu, eforturile jurnaliştilor au reintrat pe
făgașul normal al rutinei redacționale încă din 6 ianuarie, la o zi dupa incinerare. Iar
dacă, din perspectivă teoretică, s-a concretizat un media-event, cu elemente de mit şi
ritual, din perspectiva practică, în afară de câțiva pasionați care vor reține legenda
"comisarului Moldovan" este foarte posibil ca, peste câteva generații, amintirea să se
rezume la "comisarul ars de soție la crematoriu" (similar cu "actorul care a murit la cutremur").
Iată de ce considerăm că întrebarea anterioară referitoare la declanșatorul unui media-
event ar putea fi lărgită pentru o mai amplă cercetare și reformulată pentru a investiga
un şablon și implicit, o eventuală agendă politică (a proprietarilor de media): cine
decide dacă un eveniment devine media-event și cum se pune în aplicare această
decizie?
183
INTERPRETING GAINS MOMENTUM. WORDS – THE NEW WEAPON

OF THE 21ST CENTURY
Interpretând câştigurile din impuls.
Cuvintele- noua armă a secolului al XXI-lea
Mihaela TALPAŞ
Abstract: Whether referring to negotiation in diplomacy or trade – local and international, to

partnerships and relationships between different organisations, communities and countries, to mass media,
humanitarian intervention and even – or mostly – to local and international armed conflicts, words seem to be
the raw material to work with. Interpreters are among those people whose mission is to ―melt down‖ this raw
material and give it the appropriate shape in various contexts and for particular purposes; similar in a way to
the job of an engineer in the glass or metal industry. Words, however, are invisible – unless they are written or
recorded, in which case they attain materiality – and they can often turn into dangerous weapons, for both their
producers and their receivers. The present research shall try to highlight the role of interpreters in conflict
situations, in the sense of acknowledging their presence and input. This acknowledgement allows for a double
perspective, namely that of the interpreters themselves and that of the users of their services, contractors and
beneficiaries. It is to no surprise that there are significant gaps between the two perceptions, given that they
involve a two-angle approach. Nonetheless, access to both points of view is necessary: interpreters have to be
aware of their influence upon the development of events and act accordingly and their users should acknowledge
the importance of interpreters in order to provide them with all the necessary conditions in order to facilitate a
satisfactory professional performance. The data for this analysis comes from a corpus of online interviews and
articles, specialised journals, reports and literature containing the opinions and experiences of interpreters who
dealt with conflict situations and of other parties they interacted with. This will enable us to start from one
objective common point – the interpreting situation – and compare the two emerging approaches – of the
interpreters and of their users – in an attempt to provide possible solutions for a higher quality in interpreting,
both in terms of process and product.
Keywords: war, diplomacy, interpreting, armed conflicts.
Whether referring to negotiation in diplomacy or trade – local and

international, to partnerships and relationships between different organisations,
communities and countries, to mass media, humanitarian intervention and even – or
mostly – to local and international armed conflicts, words seem to be the raw material
to work with. Interpreters are among those people whose mission is to ―melt down‖ this
raw material and give it the appropriate shape in various contexts and for particular
purposes; similar in a way to the job of an engineer in the glass or metal industry.
Words, however, are invisible – unless they are written or recorded, in which case they
attain materiality – and they can often turn into dangerous weapons, for both their
producers and their receivers.
The present research shall try to highlight the role of interpreters in conflict
situations, in the sense of acknowledging their presence and input. This acknowledgement
allows for a double perspective, namely that of the interpreters themselves and that of
the users of their services, contractors and beneficiaries. It is to no surprise that there
are significant gaps between the two perceptions, given that they involve a two-angle
approach. Nonetheless, access to both points of view is necessary: interpreters have to
184
be aware of their influence upon the development of events and act accordingly and
their users should acknowledge the importance of interpreters in order to provide
them with all the necessary conditions in order to facilitate a satisfactory professional
performance.
The data for this analysis comes from a corpus of online interviews and
articles, specialised journals, reports and literature containing the opinions and
experiences of interpreters who dealt with conflict situations and of other parties they
interacted with. This will enable us to start from one objective common point – the
interpreting situation – and compare the two emerging approaches – of the
interpreters and of their users – in an attempt to provide possible solutions for a
higher quality in interpreting, both in terms of process and product.
The main focus shall be on the reality of interpreters in war theatres such as
Iraq and Afghanistan and this for two reasons: one – it provides us with an extreme
example of the profession, and second – the present international context makes
room for conflict to emerge at all times and across the globe and asks for prompt,
efficient measures.
Interpreters – a breed apart:
In order to better grasp the image third parties have developed on interpreters
helping them to carry on their activities in conflict theatres, we shall observe it from
three angles: before, during and after the conflict itself. This will allow us to have a
cause-effect approach in that the anticipated linguistic difficulties and the measures
taken – or not – to cope with them influenced the situation during the conflict and
during its aftermath.
Before conflict stage. Language–the wrong place in the equation:
In our mother tongue, we mould our language to our ideas, whereas in a
foreign language we mould our ideas to the language. When forced to speak in the
language of the other, we are put, by all means and in all circumstances, in a situation
of inferiority.539
The wars in Iraq and Afghanistan are cases in point of a Babel Tower
situation. With the existence of so many languages and dialects (Arabic and Kurdish –
Iraq; Pashto and Dari – Afghanistan; Persian – Iran; Urdu, Pashto, Sindhi, Punjabi,
etc. - Pakistan), the Middle East resembles a melting pot of languages.540 The wave of
foreign media, NGOs, international organisations and peace-keeping forces only
added to this linguistic diversity and made the need of linguistic mediation and,
implicitly, of translators and interpreters a burning issue on the daily agenda of
participating countries.
However, the USA faced the striking reality of monolingualism, which in this
case translated into a dearth of Arabic linguists. Given that at the present moment the
United States occupies the leading position in terms of economic power, it seems only
539 Danica Seleskovitch, ,,Introduction, in Traduire 116 (Faut-il sauver les langues nationales? Rôle de la
traduction et de l’interprétation), Didier érudition, Paris, 1986, p. 5, our translation): ―Dans sa propre langue, on
plie sa langue à sa pensée, dans une langue étrangère on plie sa pensée à sa langue. Être forcé de parler la langue de l’autre
c’est à tous égards et en toutes circonstances être mis en situation d’infériorité‖.
540 http://middleeastcouncilnc.org/home/MECC-languages.php, accessed in 04. 05. 2014.
185
natural that others will learn English and not necessarily the other way round, which is
in a way a form of self-sufficiency and, eventually, of self-destruction. Moreover,
through its long-lasting relationship with Israel, the United States made sure it had a
reliable partner in the Middle East, which constituted a binding element with the
region’s countries and made superfluous the knowledge of their languages and
dialects. Second and residing from the first explanation, the secondary educational
system in the US is of such nature it does not cover the full need of Arabic
languages.541
Flaws at the level of language preparation and intelligence gathering:
Senator Rockefeller makes reference to the Graham-Feinstein amendment,
which is partly ―aimed at Arabic, Farsi, Urdu or maybe not Farsi but Pashto‖ and in fact at
―the whole panoply of languages‖. He also admits that ―We are not teaching any longer in
our schools. America is in a sense withdrawing from the world‖ (S. 1448, The
Intelligence to prevent Terrorism Act of 2001 and other Legislative Proposals in the wake of the
September 11, 2001 attacks 2002). In addition, the report highlights the importance of
developing translator networks and, thus, of overcoming physical problems such as
time and space, which hinder the translation of highly important documents. Such a
project could be very well implemented in what concerns interpreters as well, though,
on a conflict background, remote interpreting does pose more difficulties than in the
case of translators.
Along the same line, an Asia Times article, from November 2003, pointed out
to the fact that ―In terms of linguistic and cultural capacity, the US today commands what may be
the lowest-quality clandestine service of any great power in history‖ (Spengler, online article,
emphasis added). The US Joint inquiry supported this idea, pointing out to the shortage
of language specialists and language qualified field-officers and evaluating the level of
readiness to deal with the most critical terrorism-related languages at about 30%
(2002).
The same report highlighted the necessity of a ―pool of interpreters‖ in terrorism-
related intelligence gathering and analysis, including colloquial ―terrorist languages‖ and
dialects.542 It also illustrated the difficulties such an undertaking involves. The
Intelligence Community relied in fulfilling its mission on a limited reservoir of
qualified persons, which included persons with military experience, university
students, and those with native background or extensive experience in particular
countries. Nonetheless, according to statistics, in 2002, the American colleges and
universities granted only 6 degrees in Arabic, far from enough in the context of pre-war
intelligence gathering and on the verge of the 2003 bursting of the Iraq armed conflict.
Foreign linguistic resources:
Apart from the few local Americans who learn Arabic, there are also the
university students from Islamic countries, who come to perfect their education in the
US and in other Western countries. They, however, pose a problem to the United
541 Mathieu Guidère, Irak in Translation — De l ’art de perdre une guerre sans connaître la langue de son adversaire,
Éditions Jacob-Duvernet, Paris, 2008.
542 Ibidem, p. 72.
186
States. The stake for the latter is to make allies out of them, but this seems to be quite
difficult: these students, belonging to the upper class in their countries of origin and
enjoying more than satisfactory financial resources, are rather reluctant to adopt the
Western culture and leave out their own ideology.
On top of this, out of the Muslim students, the Arabs seem to be overtaken in
terms of noteworthy results and prizes by their Indian and Chinese counterparts,
which triggers the resentment of the former towards the West.543 In this situation, the
United States are leading a war against terrorism, but also a linguistic and cultural war
and losing the last two automatically means losing the first.
The importance of linguistic skills was evident from the very beginning in
fighting the terrorist threat. The declaration of the Director of Central Intelligence for
the Joint Inquiry shed light upon a strategy of attack against Bin Laden and al-Qa’ida,
called ―The Plan‖, in which professional linguists were considered to be indispensable:
―We sought native fluency in the languages of the Middle East and South Asia, combined with
policy, military, business, technical, or academic experience‖.544
This project conjures up another plan, namely ―Plan Z‖, a Japanese document
intercepted by the Americans and crucial for them in winning the Second World War.
Key-elements in this case were the so called Nisei, Americans of Japanese origin, who
were trained by the American army as translators and interpreters. These American-
Japanese underwent a thorough training program of six months aimed at turning them
into useful resources in the oncoming war and did not pose problems in terms of
loyalty biases, unlike their American-Iraqi counterparts.545
The problem in Iraq appears to have been of a different nature: the United
States did think of the benefits of having professional linguists in the field, but they
failed to envisage the consequences of a lack or misuse of trained translators and
interpreters. And as far as these consequences are concerned, they went as far as
losing the war in Iraq.
During conflict stage. The interpreter – victim or villain?:
The categories of interpreters activating in the war theatre in Iraq have
different origins. On the one hand, we have the local Americans, who are however so
limited in number they could almost be put out of the equation. On the other hand,
we have the American-Iraqis. They are: 1. the Muslim students we mentioned above,
2. the expatriate members of the Christian community, Assyrians and Chaldeans, who
fled the Baathist regime of Iraq, Syria and Lebanon, 3. the Iraqis who fled their
country and went to the US during the 1980’s war between Iran and Iraq – Shiites,
Kurds and Sunnites –, 4. the Turkish mercenaries brought to Iraq by the coalition
forces. Last but surely not least, there is a third category of interpreters, namely the
543 Spengler, ―Why America is losing the intelligence war‖. Web

01.06.2013.http://www.atimes.com/atimes/Middle_East/EK11Ak01.html, accesed in 05. 06. 2014.
544 Joint Inquiry (review) , 2002, p. 231, emphasis added.
545 Mathieu Guidère, op. cit.
187
locals.546 The American-Iraqi interpreters and especially the third category, add the
problem of divided loyalties to that of lacking or insufficient training.
This created the proper milieu for accusations of treason and cooperation with
the enemy to hover upon interpreters, while others maintained that the job of
translators and interpreters was essential to the coalition forces.
According to Guidère, ―Without interpreters, the Americans in Iraq resemble a blind
man lost in the desert, but one who, on top of everything, is also deaf‖.547 He is undoubtedly right
if we are to consider that the majority of American intelligence officers are unable to
pose the simplest questions and ask for example for coffee.548 Could they be then able
to conduct a house search or an investigation without the help of professional
interpreters, knowing that Arabic dialects are of such nature that the slightest
distortion in the utterance of a word, even at the level of intonation, can completely
alter its meaning?
Even more, fluency in English on the part of the locals and in local dialects on
the part of foreigners can be seen as a weakness and can lead to accusations of treason
or collaboration with the CIA, the Israeli spies or any other opposing party.549 In this
context, interpreters are often used not only for linguistic purposes, but also act as a
―useful human shield‖ for foreigners.550 Consequently, ―these war translators […] are in fact
translators at war, whether they want it or not‖.551
Back-up solutions:
As we have seen above, one of the foreigners’ main concerns had to do with
languages. Ill prepared at dealing with this problem, they had to come up with quick
and efficient solutions. While the measures taken were indeed rapid ones, their
efficiency remains doubtful. Swamped with demands of language services in the
theatre, the United States tried if not to replace, at least to back up human translators
and interpreters with automatic translation machines. The results were nonetheless
rather disappointing: on the one hand, the expectations formulated in the laboratories
failed to meet those in the field and, on the other hand, elements such as
pronunciation and intonation, essential in the process of interpreting, were poorly
rendered.552
546 Ibidem. Ellen Ruth Moerman, ―Interpreters under fire‖, 2013. Web 01.06.2013.
http://aiic.net/page/2977/interpreters-under-fire, accesed in 04. 05. 2014.
547 Mathieu Guidère, op. cit., p. 25, our translation. ―Sans interprètes, les Américains en Irak ressemblent
en effet à un aveugle perdu dans le désert, un aveugle de surcroît sourd-muet.‖

548 Judith Miller, ―A Battle of Words Over War Intelligence‖, 2003. Web 01.06.2013.
http://www.nytimes.com/2003/11/22/books/a-battle-of-words-over-war-
intelligence.html?pagewanted=all&src=pm, acceded in 04. 05. 2014.
549 See more on: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2084123/Iran-sentences-U-S-Marine-
accused-CIA-spy-death.html, acceded in 04. 05. 2014.

550 Beverley Curran, ―The Embedded Translator: a Coming Out Story‖. in Salama-Carr, Myriam,
Translating and interpreting conflict. Rodopi B.V., Amsterdam-New York. NY, 2007, p. 241.
551 Mathieu Guidère, op. cit., p. 22, our translation, emphasis added. ―Ces traducteurs de guerre […] sont en
réalité des traducteurs en guerre, qu’ils le veuillent ou non.‖

552 Ibidem.
188
This being the case, the coalition forces turned once again to the human
element. In this respect, the American government sought help with subcontractor
companies in providing the necessary linguistic services. This also implied a transfer of
responsibility from the State to private collaborators, which means that, in case of
injury or death, the State was exempt from financial compensations. The exclusivity
was held until 2006 by the giant company Titan, with a field experience of more than
twenty years. The need was urgent and the contract big – in April 2005, the company’s
revenue had gone up by a record 23%, $559 million that is553 –, but the company did
not dispose of the required resources in Arabic languages and dialects. It therefore
launched a massive recruitment campaign.
At first, there were hard-to-meet prerequisites but, with special situations
asking for special solutions, expectations plummeted and ―linguists‖ were chosen
among former taxi drivers, pizza boys, sushi sellers, pseudo-artists and failed or poor
students. Out of 4 200 selected agents, almost none had special formation in languages
or translation. In 2006, DynCorp took the lead in providing translators and
interpreters for the American army, but the situation did not and could not improve,
given that the demand was even greater and the resources narrower.554
It was the moment for local translators and interpreters to enter the scene.
They were important for several reasons. First, by resorting to local personnel, the
coalition forces could limit the exposure of their own people to dangers. Second, they
were a cost effective solution: the locals received merely a fifth of what was given to
their American counterparts.555 Third, being out of their geographical and
jurisdictional borders, the foreign authorities were not legally bound to ensure the
safety of their local field translators and interpreters in terms of healthcare, working
conditions, disability benefits, pensions and so on. As for human rights lawyers, they
defend the idea that this should not have been an excuse for governments to elude
their responsibilities, given that geographical borders do not constitute a limitation in
terms of legal rights and responsibilities.556
Prerequisites for the selection of interpreters:
In broad lines, the basic requirement for translators and interpreters was to be
bilingual and bicultural. This expectation is ever the more reasonable in the context of a
clash between two very different cultural and linguistic poles, namely the West and the
East. A question such as ―Where do you live‖ could be asked in such a way as to indicate
a demand for information, an aggressive interrogation or sarcasm with respect to the
interlocutor’s home place557. In a normal, everyday situation, and in a different place,
the consequences of such nuances might not be that relevant, but in a war-stricken
553 Jim Krane, ―The most dangerous civilian job in Iraq. Dozens of translators for U.S. military have
been killed‖, 2005. Web 01.06.2013. http://www.nbcnews.com/id/7911356/#.UVaaPpbTBUp,
acceses in 04. 05. 2014.
555 Ibidem.
556 Ellen Ruth Moerman, op. cit.
189
Iraq or Afghanistan, when in everyone lies a potential insurgent or terrorist, they make
a huge difference.
It is why the Americans rather sought for interpreters who were fluent in
Arabic languages, more than in English. This explanation lies in the natural instinct
one has in his/her mother tongue, an instinct which was vital in the given
circumstances. This aspect was very well emphasised by Dejean Leféal, who believed
that: ―In an acquired language we do not have the support of instinct, the basic sense of language
which guides us and dictates, as if by magic, the most appropriate way of expressing our thoughts.
This instinct is not just creative; it is also corrective in the sense that it alerts us to every defect of form.
When one is speaking in one’s native tongue and when one has, for whatever reason, constructed a
sentence poorly, one immediately feels ill at ease at having expressed oneself incorrectly or
awkwardly‖.558
One of the main drawbacks of interpreters in Iraq resides in the fact that they
were neither fully bilingual, nor fully bicultural. On the one hand, there are the
Americans who possessed linguistic knowledge but were ill prepared for the cultural
realities awaiting for them in the field and, on the other hand, there are the local Iraqis
who had acquired English knowledge in an artificial, educational environment. Neither
of the two categories was fully prepared to cope with the linguistic and cultural
subtleties of the other party. Even more, a third category added to the two already
mentioned, namely the Arab immigrants to the United States. This third category were
initially sensitive to the realities of the Arab world, but after years of living in America,
they had losses in terms of both their mother tongue skills and their national culture
and ended being suspended between two nations.559
The interpreters – possible moles?:
As for biculturalism, the locals were at the same time an asset and a handicap
for the coalition forces. This was a result of their potential hidden ideologies.
According to Major in the Territorial Army Anderson, ―You've got to try and figure out
who's real and who isn't and who's got an agenda and who hasn't‖, which was quite difficult
since the interpreters were recruited by ―word of mouth‖. He added that ―you've got to get
out there and just pad the pavements‖ in order to recruit interpreters.560
The issue became even more delicate given that the tasks of the interpreters
extended from interpretation proper to translation of secret intelligence, to assistance
during witness interrogations and house searches or field operations. They even went
as far as interfering in the chain of commands. As Guidère puts it, they had a ―life and
death power over suspects and intercepted persons‖.561 The ―traitor‖ label came from both
parties: the Americans and the Iraqis and was given momentum by Saddam Hussein
558 Leféal K. Dejean, ―Perfecting Active and Passive Languages‖, in Conference Interpretation and Translation
2, 2000, p. 11.
560 BBC Radio 4, 2007. Transcript : Face the Facts - 20 July 2007. Web 01.06.2013.
http://www.bbc.co.uk/radio4/facethefacts/transcript_20070720.shtml, accessed in 04. 05. 2014.

561Ibidem, p. 17, our translation: ―un pouvoir de vie ou de mort sur les personnes recherchées ou interpellées‖.
190
who used it when addressing the interpreter who assisted the Americans at his
capture.562
Besides quality, interpreting was deficient in terms of quantity as well.
According to Guidère, in Iraq there was an average of one translator for 150
soldiers.563 However, the situation of other military camps was even more critical,
lacking translators and interpreters altogether. On these grounds, many of the
American soldiers appreciated the presence and help of local interpreters. Former
Army captain Mark Zambarda spoke gratefully of his Afghan interpreter: ―As a
platoon leader, this guy was my right-hand man because he was my voice‖. He was of
the opinion that ―These guys aren’t just another Afghan. They’re heroes, just the same. They did a
lot of stuff for our country and they did a lot of stuff for theirs‖.564 Another Afghan interpreter
was described by an American officer as ―a role model to his fellow citizens‖, while another
underlined his role as a ―strong supporter of the U.S. presence in Afghanistan‖.565
Harding566 also insisted on the role of fixers for the war correspondents in
Iraq: ―Fixers, of course, share the same risks as war correspondents. But they don't get any of the
glory‖. It is why interpreters turned into a principal target for the local insurgents.
Army Captain Joseph Ludvigson linked this to the importance such aides had gained
for the armed forces based in Iraq: ―They were important to our mission, and terrorists were
trying to hurt us by hurting them‖.567 Referring to two killed Iraqi interpreters, 1st Cavalry
Division Major Derik Von Recum argued that ―The two we lost were like family to us‖ and
regretted not having been able to provide them with better protection.568
In a future issue of the magazine we shall pass on to discussing the role of
interpreters in the after conflict stage and then have a look at the interpreters’ own
perception of their input, rights and obligations in and outside the theatre.
562 Ibidem.
563 Ibidem.
564Monica Campbell, ―Now at Law School. Veterans Work to Bring Those Left Behind to US‖, 2013.
Web 01.06.2013. http://www.theworld.org/2013/02/now-at-law-school-veterans-work-to-bring-those-

left-behind-to-us/, accesed in 04. 05. 2014.
565 Kevin Sieff,―Alleged terrorism ties foil some Afghan interpreters’ U.S. visa hopes‖, 2013. Web
01.06.2013. <http://www.washingtonpost.com/world/asia_pacific/alleged-terrorism-ties-foil-some-
afghan-interpreters-us-visa-hopes/2013/02/01/3d4b80fc-6704-11e2-889b-f23c246aa446_story.html>
accesed in 04. 05. 2014.
566 Luke Harding is an award-winning correspondent for the Guardian, who also covered wars in Iraq,
Afghanistan and Lybia.

567 Jim Krane, op. cit.
568 Ibidem.
191
Cronică:
192
S-A STINS DOAMNA DE FIER
Marian HORVAT
Margaret Thatcher, Doamna de Fier a Marii Britanii, s-a stins la 8 aprilie 2013,
în urma unui accident vascular cerebral, la vârsta de 87 de ani. Considerată de mulţi ca
cel mai mare prim-ministru al Marii Britanii pe timp de pace, din secolul XX, viaţa ei
merită amintită pentru măsurile intransingente şi personalitatea ei puternică şi
cuceritoare (vezi John Blundell, Margaret Thatcher: portretul Doamnei de Fier, Bucureşti,
Curtea Veche Publishing, 2012, 220 p.).
Născută Margaret Hilda Roberts în 13 octombrie 1925, a absolvit Somerville
College din Oxford şi s-a specializat în chimie şi drept fiscal. În 1970 ajungea ministru
al educaţiei şi ştiinţei, în 1975 lider al Partidului Conservator aflat în opoziţie, iar în
urma alegerilor din 3 mai 1979, devenea primul şi până acum singurul prim-ministru
femeie al Marii Britanii. Doamna de Fier a fost preocupată cu liberalizarea economiei,
privatizarea ramurilor strategice ale economiei, eliminarea controalelor valutare,
,,denaţionalizarea‖ companiilor mari, subcontractarea externă a serviciilor publice,
vânzarea locuinţelor sociale (,,Dreptul de a cumpăra‖) etc., măsuri energice şi ingenioase
care au învins inflaţia, au restabilit răspunderea fiscală şi au relansat economia, aflată în
pragul dezastrului. În perioada aprilie-iunie 1982, Marea Britanie a fost implicată într-
un război cu Argentina pentru controlul asupra Insulelor Malvine (Falklands), conflict
care a dovedit tăria de caracter şi curajul lui Thatcher, care a dobândit şi o mare
popularitate printre britanici. În perioada 1983-1984, Marea Britanie a fost tulburată de
mişcările minerilor, iar pe tot timpul mandatului ei, Armata Republicană Irlandeză
(IRA) a organizat numeroase atentate, destabilizând relaţiile cu irlandezii. Thatcher a
ajuns să fie văzută ca o crudă Jezebel pentru semnarea Acordului Anglo-Irlandez din
1985. A reuşit să reformeze sindicatele, prea puternice la acea vreme şi a întreţinut
relaţii foarte strânse cu SUA, îndeosebi cu preşedintele Ronald Reagan, cu care a avut
o prietenie de durată. În urma unor tulburări publice şi a pierderii încrederii cabinetului
ei, Thatcher s-a simţit trădată şi a demisionat din funcţia de prim-ministru la 28
noiembrie 1990.
Principiile şi convingerile ei în arta conducerii au rămas în memoria urmaşilor
ca un nou brand de leadership, numit ,,thatcherism‖. Aşa cum spunea şi ea: ,,În politică,
dacă-ţi doreşti vorbe, roagă un bărbat. Dacă-ţi doreşti fapte, roagă o femeie‖.
193
ASTRIST NÃSÃUDEAN PRINTRE AŞTRII CELEŞTI: PROFESORUL

GRIGORE MARŢIAN
Ioan SENI
Iubind la cele mai înalte cote limba română, ilustrul literat Grigore Marţian a
iubit ASTRA – societate culturală transilvană care în întreaga sa existență a promovat
cultura română, istoria românilor și liantul întregii românimi
– limba română, vorbită la sate sau orașe, în interiorul sau în
exteriorul granițelor statale românești. A iubit și promovat
limba română ca elev, student, profesor, inspector școlar și nu
mai puțin în toate lucrările sale scrise sau în manuscrisele
încă nepublicate.
Semne evidente ale acestei iubiri a manifestat în
şcoala din comuna sa natală Mintiu, dar și la Școala Normală
de Învățători din Năsăud, ca elev eminent sau la Facultatea
de Filologie a Universității clujene, ca student meritoriu. Mai
mult de patru decenii și jumătate a slujit limba română ca profesor în prestigiosul
Liceu Grăniceresc sau Colegiu Național „George Coșbuc‖, ca director sau director
adjunct al Liceului Pedagogic Năsăudean, ca inspector școlar, învățând zeci de
generații cum să iubească limba română, cum s-o promoveze, cum s-o cultive și s-o
înfrumusețeze prin exprimări elevate curente sau în cadrul serbărilor aniversare, a
schimburilor de experiență, în sesiunile de comunicări sau în redactarea lucrărilor de
cercetare, fiind el însuși răsplătit cu însemnele recunoștinței din partea protagoniștilor
sau discipolilor săi, pentru prestigioasele-i performanțe reușite în demersul limbii și
literaturii române.
Și-a respectat mentorii de la care a învățat arta învățării, dedicându-le o carte
binemeritată binecunoscuților pedagogi năsăudeni Ioan Marian, Vasile Petri și Sandu
Manoliu (Idei pedagogice ale şcolii năsăudene şi alte însemnări, Cluj-Napoca, Editura Napoca
Star, 2007); A colaborat la Răsunetul, Mesagerul, Tribuna ideilor pe care a condus-o ca
fondator și redactor, a colaborat la Almanahul „VRR‖ Cluj-Napoca - periodice în care
a publicat articole de atitudine civică și opinii sau biografii despre Iosif Vulcan, George
Coşbuc, Mihai Eminescu, Veronica Micle, Liviu Rebreanu, Octavian Goga, ori
recenzii referitoare la scrierile lui Simion Lupşan, Adrian Onofreiu, Grigore Chitul,
Vasile Tutula, Romulus Berceni, Crin-Triandafil Teodorescu, s.m.a. A lăsat scrisori pe
teme metodice si pedagogice: „Din carnetul unui profesor metodist‖; „Panoul de onoare al
şcolii‖; „Profesorul bun, elevul ideal‖, „Pedagogia inimii‖ etc.
S-a numărat printre membrii fondatori ai Astrei, Despărțământul Năsăud,
ocupând funcţia de secretar în primii ani ai Astrei Năsăudene Rediviva și apoi de
preşedinte al Comisiei de cenzori până la sfârșitul vieții. Cu Domnia sa s-au pus bazele
primelor cercuri astriste din ținutul năsăudean, însoțindu-mă la Rebrișoara, Rebra,
Parva, Nepos, Feldru, Salva, Zagra sau în școlile din oraș. Cu Domnia sa s-au
194
organizat primele adunări anuale ale Despărțământului, în calitate de secretar, pentru

ca ulterior să întocmească rapoartele anuale ale Comisiei de cenzori, veghind ca
modestele venituri ale Despărțământului să fie chibzuit și util cheltuite și bucurându-
se, când acestea deveneau mai consistente și se îndreptau spre premii pentru tinerii
năsăudeni performanți fie la învățătură, fie pe linia păstrării și valorificării folclorului
autentic năsăudean, exprimat prin port, joc, cântec sau colind.. Domnia sa s-a implicat
consistent în organizarea adunărilor anuale ale Despărţământului Năsăudean, în special
cele organizate la Năsăud (1990,1999, 2001, 2008), la Sîngeorz-Băi (1992, 1996), la
Maieru (1991, 2006), la Salva (1993, 2005), la Zagra (1994), la Ilva Mare şi Măgura
(1995), la Rebrişoara (1997, 2007), la Feldru (2000), la Cristeştii Ciceului (2003, 2004)
etc., unde a prezentat raportul comisiei de cenzori a Despărţământului Astra Năsăud,
încurajându-ne pe toți spre noi izbânzi.
S-a bucurat enorm când autoritățile orașului – primarul Dănuț Oancea și
Consiliul Local au acordat un spațiu potrivit pentru sediul Despărțământului, loc unde
s-a amenajat pentru prima dată în oraș galeria academicienilor năsăudeni, loc unde s-a
creat o bibliotecă a Astrei prin donațiile unor intelectuali năsăudeni, loc unde s-a creat
expoziția permanentă a Astrei, ce reflecta principalele acțiuni educative astriste, loc
unde se croiau viitoarele activități educative ale Astrei năsăudene, unde se elabora
tematica primelor numere din periodicul Plaiuri năsăudene, unde se stabilea tematica
adunărilor anuale ale Astrei, numărul și calitatea invitaților la aceste adunări, loc unde
s-au lansat zeci de cărți și reviste. A fost
profund dezamăgit când, după 2012, acest
spațiu, renovat odată cu Primăria, ne-a fost
refuzat de noii edili aleși ai orașului, fără să ni
se ofere un alt spațiu corespunzător în care să
revină biblioteca, arhiva, expoziția și galeria
academicienilor, acestea trăindu-și veacul prin
beciurile Protopopiatului Năsăud, la
îngăduința preotului protopop și a preoților
din oraș.
Profesorul Grigore Marțian trăia cu
sinceritate toate evenimentele astriste
educative atât pe plan local, cât și la nivel
național, căci ce putea fi mai important și
relevant pentru domnia sa decât să vadă în Năsăudul lui drag sau în ținutul năsăudean,
semne și simboluri ale respectului pentru valorile culturii și istoriei noastre naționale,
implicându-se cu energie și solicitudine în dezvelirea busturilor sau monumentelor
închinate lui Eminescu, Veronica Micle, Liviu Rebreanu, Avram Iancu, Ferdinand
Întregitorul, Iulian Marțian (la Mintiu), Nicolae Drăganu (la Zagra), Iuliu Morariu (la
Salva), Decebal (la Rebrișoara și Coșbuc), Solomon Haliță (la Sângeorz Băi), Emil
Boșca-Mălin (la Maieru), Andrei Mureșanu și Petru Rareș (la Cristeștii Ciceului), Lupa
Capitolina (la Năsăud, Leșu, Cristeștii Ciceului, Maieru); a plăcilor comemorative
195
dedicate lui Virgil Șotropa, Iuliu Moisil, Iulian Marțian, Emil Catarig, grănicerilor și
Astrei (în Năsăud), a profesorului Ștefan Lupu, generalului Onișor Cârcu, preotului
Anton Precup, a lui Iacob și Ioachim Mureșanu (la Rebrișoara) și multe alte
evenimente asemănătoare în care s-a implicat încrezător.
A trăit cu mândrie cele două adunări generale ale Asociațiunii ASTRA
găzduite la nivel național de către astriștii năsăudeni, adunarea din 1991 dedicată
împlinirii a 130 de ani de la înființarea ASTREI (1861) și a 125 de ani de la nașterea
poetului George Coșbuc (1866), adunare în care cuvântul său de mare intelectual
năsăudean a fost ascultat cu toată atenția atât de astriștii năsăudeni, cât și de cei sosiți
la Năsăud din toate colțurile țării și chiar și de peste Prut. De aceeași atenție s-a
bucurat și la a doua adunare generală a Asociațiunii desfășurată la Năsăud în 2010,
când astriștii din toată țara se pregăteau de marele jubileu astrist – împlinirea a 150 de
ani de la înființarea ASTREI (2011). Alături de ceilalți astriști năsăudeni, zeloși în fapte
și izbânzi meritorii, profesorul Grigore Marțian a primit de la conducerea Astrei
Centrale, diploma de merit și medalia jubiliară a Asociațiunii ASTRA pentru merite
deosebite în reușitele de astăzi ale ASTREI contemporane. La fel de meritoriu este și
gestul administrației locale care i-a conferit titlul de cetățean de onoare al orașului,
pentru faptele și atitudinea sa civică.
Împreună cu copiii săi – Radu și Tania Marțian au primit cu multă căldură, în
mai multe ediții, grupurile de copii de peste Prut, aflate în ținutul nostru în cadrul
Taberei internaționale „Acasă la noi‖, oferindu-le din belșug cele de folos în timpul
deplasărilor în județ sau la întoarcerea lor spre casă. N-au lipsit din darurile oferite nici
cărțile de povești în limba română și nici hrana, dulciurile sau sucurile atât de necesare
și îndrăgite de copii în astfel de situații.
Astrul Astrei năsăudene, profesorul Grigore Marțian ne-a lăsat o bogată
experiență pe linia voluntariatului astrist năsăudean, obișnuindu-ne cu realitatea prin
care orice succes se obține cu mult efort și cu mult sacrificiu.
Fie-i plăcută aducerea aminte.
196
ŞCOALA DE VARÃ DE LA SIGHET-EDIŢIA A XVIII-A

(25-30 IULIE 2014)
În perioada 25-30 iulie a anului curent, la Memorialul Victimelor

Comunismului și al Rezistenței de la Sighet a avut loc cea de-a șaptesprezecea ediție a
școlii de vară privitoare la comunism, organizată de către Fundația Academia Civică în
parteneriat cu Fundația Konrad Adenauer, Institutul Polonez și Abasada Republicii
Cehe la București, avându-i ca anfitrioni pe cunoscuții oameni de cultură Ana
Blandiana și Romulus Rusan.
Manifestarea din acest an a fost dedicată evenimentelor petrecute în anul 1989.
Ea a reunit nume mari ale culturii românești și străine precum Jardar Seim (Oslo),
Alexandra Bellow (Evanstone), Anatol Petrencu (Chișinău), Gheorghe Palade
(Chișinău), Petruska Sustrova (Praga), Alicja Gluza Wancerz (Varșovia), Helmut
Muller-Enbergs (Berlin), Gyarmati Gyorgy (Budapesta), Alexander Dimitrov (Sofia),
Katharina Kilzer (Frankfurt), Mihai Wurmbrand (SUA), academician Alexandru Zub
(Iași), Nicolae Constantinescu (București), Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu (București),
Liviu Ţârău (Cluj-Napoca), Alexandru Mititelu (București), Ruxandra Cesereanu (Cluj-
Napoca), Nicolae Scurtu (București), Daniel Vighi (Timișoara), generalul Dan Voinea
(București), Miodrag Milin (Timișoara), Doina Jela (București), Brândușa Armanca
(Timișoara), Petre Mihai Băcanu (București), Traian Orban (Timișoara), Monica
Macovei (București), Ada Milea (București).
Invitații au dezbătut împreună cu cei 25 de studenți participanți și cu profesorii
de istorie selectați, evenimentele petrecute în anul 1989, analizându-le din diferite
perspective. Astfel, invitații de la Timișoara și cei de la Chișinău au prezentat cele trăite
atunci pe viu, masa rotundă coordonată de dânșii fiind însoțită de o serie de discuții și
întrebări și prelungindu-se cu mult peste limita temporală prevăzută, invitații din
străinătate au prezentat fie evenimentele petrecute în același an în țara lor și au vorbit
despre felul în care erau receptate evenimentele românești din decembrie 1989 în țara
lor, domnul Mihai Wurmbdand a relatat amintiri legate de tatăl dânsului, pastorul
Richard Wurmbrand, doamna Arnăuțoiu a vorbit despre imginea marilor muzicieni în
dosarele Securității, domnul doctor Nicolae Constantinescu, cel care a operat o parte
importantă dintre răniții de la revoluție și o parte dintre victimele mineriadei, a realizat
o prezentare impresionantă, bazată pe documente medicale, privitoare la cele mai
importante cazuri întâlnite, doamna Ruxandra Cesereanu a vorbit despre deconstrucția
unei revoluții etc.
Prezentările au fost alternate cu vizite, excursii, vizionări de filme, sau
concerte. Astfel, evenimentul a debutat cu o vizită la ,,Cimitirul săracilor‖ din Sighet și
cu un ,,pelerinaj ghidat‖ prin Memorial și s-a încheiat cu o vizită la „Casa Memorială
Ellie Wiesel‖ și la „Muzeul Maramureșului‖ din localitate. Pe parcurs, participanții au
197
avut de asemenea ocazia să audieze un concert susținut de Ada Milea și să vizioneze

filmul documentar „Muzicienii și securitatea‖.
198
DENIILE EMINESCU 1995-2014569
Ana FILIP
Creată între anii 1860-1861, Asociațiunea Transilvană pentru Literatura

Română și Cultura Poporului Român – ASTRA era, pe lângă Biserică și presă, al
treilea factor de luptă al poporului român din Transilvania pentru ridicarea prin cultură
de sub opreliștile de tot felul și abuzurile vremelnicilor stăpâni străini. Aceștia nu s-au
mulțumit cu însuțirea bogățiilor și a rezultatelor muncii supușilor, ci atentau la însăși
identitatea națională a românilor, încercând să le răpească limba, credința, obiceiurile și
tradițiile.
Câtă dreptate avea O. Densuțianu care afirma: ,,Când o națiune și-a pus în cap să
stingă cu totul pe alta, nu ia armele ca s-o șteargă de pe fața pământului cu fier și foc, ci îi răpește
limba națională‖.570
După ce încercările revoluționarilor români de la 1848 nu au dus la rezultatul
dorit, înțelepții neamului s-au gândit la alt mijloc de apărare, mai eficace și anume
cultura. De aceea s-a creat în anul 1861 ASTRA la Sibiu, prin străduința celor doi
mitropoliți ardeleni, Andrei Șaguna, ortodox și Alexandru Sterca Șuluțiu, greco-
catolic, care au atras alături de ei și elita intelectualității ardelene, fixând două direcții de
acțiune: 1. cultivarea literaturii și istoriei prin studii, publicații, premii și respectiv
2. ridicarea nivelului cultural al românilor prin școli, cărți, conferințe, negoț și meserii,
ambele având ca țel unitatea coștiinței naționale a tuturor românilor și colaborarea
frățească a celor două biserici.571
,,Crearea Astrei a fost un dar al cerului, de unde i se trage lumina și a fost zămislită de
mințile luminate ale intelectualității române, cum afirma părintele Ioan Morar, protopop de
Gherla.572
Prin ,,Astra‖, românii nu au fost mereu ,,ascultători și privitori‖, ci au devenit
partea cea mai frumoasă a celor ce trudeau împreună cu elita conducătoare la păstrarea
tuturor comorilor neamurilor pentru că Asociațiunea a coborât în rândul maselor,
creând pe tot întinsul teritoriului românesc Despărțăminte și Cercuri. A creat instituții
proprii de cultură și educație, biblioteci sătești, muzee, a publicat reviste și cărți de
569 Informațiile privitoare la desfășurarea Deniilor le-am extras fie din Cartea Astrei ieșene, fie din
însemnările proprii, rezultate în urma participării la aceste manifestări. Pentru mai multe informații, a se
vedea: Iulian Pruteanu-Isăcescu, Mircea-Cristian Ghenghea, O istorie vie, cartea Astrei ieșene, Iași, Editura
Junimea, 2013.
570 Ovid Densușianu, Filologia romanică: evoluția estetică a limbii române, vol. 1, București, Ed. s. n., 1929, p.
7.
571 Pentru mai multe informații cu privire la înființarea ,,Astrei‖ și la scopurile ei, a se vedea: ***, Actele
privitore la Urdirea şi înfiinţarea Asociaţiunei Transilvane pentru literatura română, şi cultura poporului român, Sibiiu,
Tipografia diecesană, 1862; ***, Statutele Asociaţiunei Transilvane pentru Literatura română şi cultura poporului
românu, Sibiiu, Tipografia lui S. Filtsch (W. Kraft), 1874.
572 Ioan Morar, Colocviile de la Nicula, Edițiile I-II-III, Nicula, Editura Ecclesia, 2013, p. 47.
199
popularizare, a organizat reuniuni și manifestări culturale de masă, sub îndemnul ,,să ne

luminăm poporul dacă vrem să fim liberi‖.
Interzisă timp de 57 de ani în timpul comunismului, ASTRA și-a reluat
activitatea după 1990, când s-au reactivat Despărțămintele și Cercurile existente înainte
de 1948 și s-au înființat altele noi, Asociațiunea desfășurând ulterior acțiuni
deosebite.573
Astfel, ASTRA a comemorat personalități din toate domeniile, a elaborat studii
și cercetări, a editat reviste și ziare, a organizat simpozioane, expoziții, concursuri
pentru tineret, programe artistice, a strâns și donat zeci de mii de cărți și și manuale
pentru românii din afara granițelor etc. Nu puteau lipsi din programele ei marii
scriitori, istorici, oameni de știință, artiști etc., cărora li s-au dedicat activități deosebite.
La loc de frunte s-au aflat Deniile Eminesciene, organizate de Despărțământul ,,Mihail
Kogălniceanu‖ Iași, împreună cu Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza‖ și filiala Iași a
Academiei Române, de care s-a ocupat, cu succese deosebite, profosoara Areta Moșu
din Iași.
Deniile Eminesciene au debutat la Iași în iunie 9995, sub genericul ,,O floare și o
lumânare pentru Eminescu‖. S-au depus coroane de flori la bustul lui Eminescu din parcul
Copou, apoi la Muzeul Mihai Eminescu s-a evocat personalitatea lui, opera, s-a
desfășurat un recital de poezie. Apoi s-au vizitat la Iași locurile pe unde a călcat poetul
și toți participanții au parcurs un itinerar la: Ruginoasa, Botoșani, Ipotești, Putna,
Voroneț, Suceava, Neamț, Bacău, Roman, Cheile Bicazului Lacul Roșu, pe parcursul
căruia au avut întâlniri cu alți astriști, cu oficialități, au vizitat louri legate de prezența
poetului, opere de patrimoniu etc. Următoarele ediții au urmat structura de bază a
acestei prime ediții, dar s-au îmbogățit an de an.
A doua ediție a avut loc în anul 1996 și a fost intitulată ,,Cu Eminescu prin
Moldova până la Putna‖. Ea s-a bucurat de o prezență și mai mare a oaspeților din țară și
Republica Moldova. După Conferințele de la Iași, oaspeții și organizatorii au plecat
spre Putna, vizitând pe traseu Cetatea de scaun a Sucevei, mănăstirile pictate din
Bucovina, iar la Putna au fost primiți cu multă căldură și ospitalitate de viețuitorii
mănăstirii. Au avut loc evocări ale serbării din 1871 de la Putna, în organizarea cărora
s-a implicat și poetul, s-a vizitat muzeul mănăstirii și Coliba lui Daniil Sihastrul.
A treia ediție din 1997, numită ,,Ci noi locului ne ținem‖, a debutat la Iași cu
comemorarea poetului, depunerea coroanelor de flori și conferințele ASTREI și a
continuat în Republica Moldova la Chișinău, Criuleni, Onițcani. Itinerariul a fost menit
să marcheze traiectoria spirituală urmată de Eminescu în monografia istorică Basarabia,
operă de excepție editată în anul 1989 la Chișinău. Moldovenii i-au primit pe frații lor
din țară, din Bulgaria și Banatul Sârbesc cu multă bunătate, respect, ospitalitate și
autoritățile la fel.
573 Cf. Pamfil Matei, Asociațiunea în lumina documentelor (1861-1950). Noi contribuții, Sibiu, Editura
Universității ,,Lucian Blaga‖, 2005; Idem, ASTRA – Asociațiunea transilvană pentru literatura română și
cultura poporului român 1861-1950, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1986.
200
Deniile din 1998, ediția a patra ,,La Iași prin Eminescu spre izvoarele noastre‖, a fost
concepută și organizată pentru studenții români ai Institutului de Stat din Ismail și
pentru tineretul studios din Sudul Basarabiei (regiunea Odesa-Ucraina), cum se
specifica în program. Cu toate greutățile întâmpinate, Deniile au constituit o
manifestare foarte reușită și au pășit spre internaționalizarea lor.
Între timp și-au reluat activitatea vechile Despărțăminte și cercuri din
Basarabia și s-au creat altele noi, care au început și ele activitățile și s-au angajat în
mișcarea astristă Alături de participanții la Denii au venit ansambluri și formații
artistice de prestigiu din Suceava, Botoșani, Jludești, care prezentau spectacole în fața a
sute și chiar mii de spectatori dornici de cântece și dansuri românești. De la o ediție la
alta, experiența de organizare și desfășurare s-a îmbogățit și Deniile s-au ridicat la un
nivel calitativ care cu greu ar putut fi bănuite la debutul lor.
Sub lumina versului eminescian ,,Luceasc-un cer senin pe-ntinsele ape‖ s-au
desfășurat Deniile ediției a V-a din 1999, care au vizat pe românii din sudul Basarabiei:
Glubocoe, Borisovca, Babele, Satu Nou, Cetatea Albă, Sărata și Odesa, unde
Eminescu a fost internat de două ori. După deschiderea de la Iași, comemorarea
poetului în Copou și Conferințele Astrei, participanții s-au deplasat în Ucraina la
românii din sudul Basarabiei și împreună cu Asociația O. D. A. din Odesa s-au
organizat expoziții de pictură, de cărți, filatelie, cartofilie și medalistică, s-au donat
cărți, s-au desfășurat concerte de fanfară, spectacole folclorice. Erau prezenți oameni
de cultură din România, Republica Moldova, Bulgaria, Macedonia, Serbia și Ucraina,
care s-au întâlnit sub auspiciile ASTREI și i-au sărbătorit pe Mihai Eminescu și Taraș
Șevcenco într-o zonă unde românii conviețuiesc alături de ucraineni, tătari, ruși și alte
etnii. Câte ar putea fi povestite, dar nu ne-ar ajunge sute de pagini ca să relatăm toate
peripețiile din Ucraina prin care au trecut astriștii noștri și durerea sufletească la aflarea
veștii că statuia lui Eminescu a fost trasă cu tot cu soclul în curtea unei fabrici de la
marginea orașului. Dar totul s-a încheiat cu bine și totul a fost o reușită.
Călăuzită de alt vers eminescian: ,,Noi amândoi avem același dascăl‖, s-a desfășurat
ediția a șasea a Deniilor în anul 2000 pe un traseu: Iași, Cotnari, Hârlău, Botoșani,
Vorona, Ipotești, Neamț, Suceava și Republica Moldova: Edineț, Ocnița, Bacova,
Chișinău, cu peste 150 de invitați din Macedonia, Bulgaria, Serbia, Republica Moldova,
Ucraina și România. Primiți cu căldură de autoritățile din Edineț și Parcova, astriștii au
donat sute de cărți și manuale pentru școli și biblioteci, au vizitat conacul și grădina cu
teiul de pe moșia Condachi de la Ocnița și Parcova, unde a poposit Eminescu în drum
spre Odesa și în vacanțe, au asistat la programele artistice prezentate de gazde, au
depus jerbe de flori la mormintele înaintașilor astriști și nu numai, au omagiat
personalitățile locale.
Ediția a VII-a, din anul 2001, ,,Nu voi sicriu bogat, nu-mi trebuie flamuri‖, s-a
bucurat de participarea a peste 250 de invitați din țară și din afara granițelor,
atingându-se țelul de internaționalizare a Deniior. Centrul acestei ediții a fost mutat de
la Iași la București. S-a vizitat mormântul poetului din Cimitirul Bellu, s-au desfășurat
201
simpozioane, conferințe, dezbateri, lansări editoriale, concerte de cântece pe versuri

eminesciene. Spectacolul a fost susținut de fanfara ,,Crescendo‖ și ansamblul din
localitatea Buteni, județul Arad. S-a dezvelit o placă comemorativă pe peretele
Bibliotecii Centrale Universitare din Piața Revoluției, iar spectacolul ,,Vreme trece, vreme
vine‖, a fost prezentat de actorii Rodica Mandache și Eusebiu Ștefănescu în sala A. R.
C. U. B. Deniile au continuat în Bulgaria, unde au fost vizitate locurile istorice de la
Plevna și Grivița și au avut loc întâlniri cu unele asociații ,,vlahe, valahe și românești‖ din
Bulgaria.
A opta ediție a Deniilor (2002), ,,Și candelă s-aprinzi iubirii pe pământ‖ a trecut în
Transilvania pentru a evidenția unitatea spirituală și culturală a românilor și legătura lui
cu această parte a țării. A debutat la Iași, cu comemorările eminesciene și a continuat
în județul Bistrița-Năsăud, unde au fost omagiați George Coșbuc și Liviu Rebreanu.
S-au vizitat muzeele și colecțiile muzeale George Coșbuc și Liviu Rebreanu la Hordou,
Prislop, Maieru, Năsăud și Bistrița, s-a inaugurat bustul lui Eminescu și s-a vizitat
Muzeul Grăniceresc. De asemenea, s-a ridicat bustul lui Eminescu la Beclean. Ambele
busturi au fost donate de dr. Traian Dascăl din Năsăud, un mare binefăcător al
ASTREI. În încheierea deniilor s-au întins hore ale înfrățirii ca în toate celelalte ediții și
s-a hotărât ca în anul următor ASTRA să treacă Dunărea în Serbia și pe Valea
Timocului sârbesc și bulgăresc.
Ediția a IX-a (2003), desfășurată sub genericul ,,Și de-i vremea bună, rea, mie-mi
curge Dunărea‖, s-a desfășurat în colaborare cu Despărțământul Săcele-Brașov,
Societatea Culturală de Limbă Română de la Novi Sad, și ASTRA Coștei și
Muntenegru. După comemorările de la Iași, Deniile au trecut în Transilvania, la
Brașov și Săcele, unde s-a dezvelit statuia lui Mihai Eminescu, au trecut prin Țara
Făgărașului unde sunt rădăcinile moșilor Eminovicilor, la Sibiu, unde se află din 1861
până azi sediul central al ASTREI și de la Timișoara, astriștii au trecut în Serbia.
Programul a început la Coștei, unde s-a oficiat Te-Deumul și după câteva
alocuțiuni ale localnicilor și oaspeților s-a desfășurat un microrecital cu versuri ale lui
Mihai Eminescu și un concert de fanfară. A continuat la Vârșeț la Casa Butoarcă, care
va fi sediul ,,Bibliotecii Andrei Șaguna‖, apoi la liceul din Vârșeț, unde membrii
Cenaclului literar ,,Tinere condeie‖ au susținut un frumos spectacol dedicat poetului.
După o vizită la Casa de editură și presă din Parciova, participanții au fost primiți la
Primăria din Parciova. La Klek s-a sfințit cimitirul românesc de către episcopul Daniil
și s-a oficiat un Te-Deum la mormântul primului deputat român în Dieta de la Pesta,
Lazăr Gruescu. La Torac s-a vizitat Casa Etnos și astriștii s-au întâlnit cu membrii
Asociației de Etnografie și Folclor. La buna desfășurare a Deniilor a contribuit și
Departamentul Minorităților din Guvernul Serbiei și a participat Ambasadorul
României în Serbia. La această ediție s-a vorbit, s-a cântat și s-a recitat în limbile
română, sârbă, bulgară, maghiară și suedeză.
În 2004, ediția a zecea ,,Ștefane Măria Ta, Tu la Putna nu mai sta‖, a fost o ediție
jubiliară, la împlinirea a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, deci a fost
202
dedicată și marelui voievod Ștefan și lui Eminescu și a avut invitați un mare număr de
români din țările din jur, iar programele artistice au fost susținute de ansambluri
folclorice și formații de muzică ușoară din Iași, Putna, Suceava, Chișinău și Soroca. Pe
lângă manifestările oficiale de la Putna, astriștii au vizitat expoziții, muzee, au participat
la lansări de carte, au cântat pe versurile lui Eminescu, au audiat concerte de fanfară și
programe folclorice susținute de formațiile amintite mai sus.
Ediția a XI-a, ,,De la Nistru pân’ la Tisa‖, în 2005 a debutat la Iași cu
comemorarea poetului, depuneri de coroane și vizite la Complexul Muzeal Moldova-
Iași, Muzeul ,,Mihail Sadoveanu‖, ,,Bojdeuca din Țicău‖, a lui Ion Creangă – marele
prieten al lui Eminescu, în care acesta a poposit adeseori și a stat la sfat cu ,,fratele‖
său, la Casa de Cultură ,,Mihai Ursachi‖, s-au marcat 10 ani de apariție a Revistei Române
– Revistă a Românilor de pretutindeni. Activitățile au continuat la Chișinău, unde s-au
donat sute de cărți la Biblioteca ,,Onisifor Ghibu‖ și CD-uri cu muzică pe versuri de
Eminescu și cu muzică populară din toate zonele țării. În organizarea Deniilor de
peste Prut s-a implicat Despărțământul ,,Mihai Eminescu‖ din Strășeni și Uniunea
Scriitorilor din Republica Moldova. După vizitarea Mănăstirii Căpriana și a altor
monumente și locuri istorice din zonă, ediția s-a încheiat cu mult succes.
,,Te salut, Romă mică!‖ (2006), s-a intitulat a douăsprezecea ediție a Deniilor
eminesciene la care au participat delegați din Republica Moldova: Căușeni, Tănătai,
Ștefan Vodă, Ermoclea, Onițcani, Criuleni, Strășeni, Edineț, Parcova, Cahul,
Macedonia, Ucraina și Serbia.
Deniile au început la Iași cu comemorarea și depunerea coroanelor de flori.
Domnul prof. univ. dr. Alexandru Husar a susținut o conferință intitulată ,,Eminescu și
Transilvania‖, prezentând peregrinările lui Eminescu prin ținuturile de peste munți, iar
Liviu Papuc a prezentat ultimul număr al Revistei Române și a distribuit câte o revistă
fiecărui participant. De asemenea, a fost lansată publicația tinerilor astriști, ,,Constelații
ieșene‖, coordonată de Mircea-Cristian Ghenghea. A doua zi, participanții au pornit pe
traseul Iași, Târnăveni, Blaj, Alba-Iulia. La Târnăveni, elevii Liceului Teoretic ,,Andrei
Bârseanu‖, au prezentat un bogat recital de poezie și muzică, din versurile lui Eminescu.
La Blaj, în 23 iunie 2006 s-a sfințit Monumentul ,,Popasul lui Eminescu la Blaj‖, operă a
sculptorului Ion Cândea din Sibiu și s-au vizitat școlile Blajului, dealul cu Crucea
Iancului și teiul, plantat în amintirea lui Eminescu. În ziua următoare, participanții la
Denii au sosit la Alba-Iulia, unde au fost întâminați cu deosebită ospitalitate de către
autoritățile locale și de către ÎPS Andrei Andreicuț, la Catedrala Reîntregirii Neamului.
Apoi au fost vizitate obiectivele turistice: Cetatea medievală, Muzeul Unirii, Sala Unirii,
Celula lui Horea și Crișan și locul din temniță unde au fost închiși Avram Iancu și
Ecaterina Varga, după care participanții au fost invitați la Festivalul Cetăților Dacice.
Sunt greu de descris emoțiile pe care oaspeții din afara granițelor țării le-au avut pe
parcursul deniilor.
În anul 2007, ediția a treisprezecea, sub genericul ,,Iar raza ei abia acum, luci
vederii noastre‖, a Deniilor eminesciene, a început în ,,Aula Magna‖ a Universității ,,Al. I.
203
Cuza‖ din Iași și au continuat cu manifestări omagiale: depuneri de coroane,

microrecitaluri pe versuri eminesciene etc. S-a plecat apoi la drum și pe traseu s-au
vizitat obiective turistice și locuri pe unde au trecut pașii poetului: Biserica Sfântul
Gheorghe din Hârlău, Muzeul Unirii, Muzeul Vinului și al Viței de Vie, Casa
Memorială ,,N. Iorga‖ din Botoșani, Biserica Uspenia, unde a fost botezat Eminescu,
Casa copilăriei poetului de la Ipotești, Lacul de Argint. Trecând Carpații prin locuri de
o frumusețe deosebită, am poposit la Alba Iulia și Blaj. Peste tot s-au făcut lansări
editoriale, întâlniri cu astriștii locali, s-au prezentat programe artistice. Ultimul popas a
fost la comunitatea românilor din Giula, unde a avut loc o manifestare care i-a
impresionat pe românii de acolo și în acest fel s-a stabilit o punte de legătură a
ASTREI cu etnicii români din localitate. Programul artistic prezentat a fost primit cu
aplauze și au plăcut atât poeziile, cât și cântecele și dansurile românești.
,,Suntem români și punctum‖, s-a intitulat ediția a paisprezecea din 2008, care a
străbătut itinerariul: Iași, Botoșani, Alba-Iulia, Cernăuți, Herța, Hotin. După
festivitatea de deschidere s-au desfășurat acțiunile de comemorare: Te Deum,
depunere de coroane, vizite la Muzeul Eminescu și la bojdeuca lui Ion Creangă. La
conferințele ASTREI au participat sute de spectatori, pe lângă oaspeții astriști care
i-au ascultat pe Doru Scărlătescu, Nicolae Crețu, Viorel Hodiș și Alexantru
Amititeloaie. Programul artistic a fost prezentat de Ansamblul ,,Doruleț‖ și corul
,,Luceafărul‖ din Iași, iar recitalul de poezie eminesciană a fost susținut de Cătălina
Chelaru și Lăcărmioara Nae. La Botoșani s-au vizitat locurile natale ale poetului, s-au
evocat momente din viața lui mai puțin cunoscute, iar programul artistic a fost susținut
de Ansamblurile ,,Balada‖ din Botoșani și ,,Mugurelul‖ din Dorohoi. La Alba-Iulia,
participanții au fost primiți de către autoritățile locale și de către înaltele fețe bisericești
și apoi au vizitat Cetatea și Catedrala Reîntregirii.
Deniile au continuat la Cernăuți, Herța și Hotin, unde au fost vizitate Casa
Aron Pumnul, unde a fost găzduit Eminescu, mormântul lui Aron Pumnul și al
familiei Hurmuzachi, Bustul lui Eminescu, unde s-a cântat pe versurile poetului; la
Herța s-a vizitat biserica și biblioteca și s-au depus flori la statuia lui Gheorghe Asachi,
apoi s-a vizitat cetatea Hotinului. Spectacolul artistic a fost susținut de Ansamblurile
,,Perla‖ și ,,Dor bucovinean‖, conduse de un om deosebit, Iurie Levcic. Cele cinci zile
ale Deniilor au fost pline de evenimente deosebite, trăire intensă în sufletele românilor,
oaspeți sau gazde și hotărârea de a strânge și mai tare legăturile între cei despărțiți de
granițele nedrepte, prin vizite reciproce și participarea la festivaluri în țară.
Ediția a cinsprezecea (2009), ,,Tu ai ș-acum comoara-ntreagă,/Ce-n suflet pururi ai
avut‖, a fost una aniversară și s-a desfășurat la Iași și Alba-Iulia. Comemorarea a 120
ani de la moartea lui Eminescu s-a bucurat de o largă participare a astriștilor oaspeți și
a ieșenilor care i-au însoțit la Te-Deum și la parastasul de pomenire, la depunerile de
coroane la statuia de la baza dealului Copou, apoi la Teiul lui Eminescu și Muzeul
,,Mihai Eminescu‖. Conferințele ,,Astrei‖ au fost susținute de către acad. Alexandru
Zub și Mihai Dorin, iar Recitalul liric a fost prezentat de Cătălina Chelaru și Gabriela
204
Lipceanu. Apoi, un frumos eveniment a fost realizat de către cantautorul Radu Ștefan
și actorul Gabi Lazăr.
Masa rotundă ,,Astra și românii din afara granițelor‖, a prilejuit gazdelor și
oaspeților un schimb de experiență în care s-a văzut ce s-a făcut, ce se face și ce
trebuie făcut pentru frații noștri de peste graniță. S-au oferit în dar cărți și reviste,
vederi și pliante. Spectacolul de la Iași, susținut de Anasmblul de Dansuri ,,Brâușor
Moldovenesc‖ al Școlii de Arte și Meserii Popricani a încheiat cu succes ziua a treia a
Deniilor.
În următoarele două zile, oaspeții au plecat spre Alba-Iulia; pe drum au vizitat
numeroase locuri istorice (muzee, mănăstiri, monumente ale naturii) și apoi obiectivele
turistice din capitala reîntregirii noastre și împrejurimi, unde sunt atestate treceri ale
Luceafărului.
Sub îndemnul ,,Fiii tăi să trăiască numai în frăție‖, s-a desfășurat ediția a XVI-a a
Deniilor, din anul 2010 la Iași, Alba-Iulia și Blaj. La organizarea manifestărilor și-au
adus contribuția substanțială Despărțământul ,,Timotei Cipariu‖ Blaj și
Despărțământul ,,Eugen Hulea‖ Alba-Iulia, programul fiind deosebit de bogat. Ca în
cazul celorlalte ediții, manifestările au debutat la Iași, cu Conferințele ASTREI, având
genericul ,,Sub zodia lui Eminescu‖. În cadrul lor au conferențiat conf. univ. dr. Doru
Scărlătescu și Antonie Pătraș. Apoi, la cei 160 ani de la naștere, au avut loc multe
momente omagiale, culminând cu comemorarea, depunerea de coroane și flori, dar și
recitaluri la Muzeul Eminescu și la Teiul lui Eminescu. Alături de invitații din țară au
participat mulți invitați din Basarabia, care au adus omagiu lui Eminescu prin recitări
de poezii și cântece.
În următoarele două zile, Deniile au trecut munții spre Blaj și Alba-Iulia, cu
multe opriri și vizite pe traseu. Programul de la Blaj s-a desfășurat sub titlul ,,Mica
Romă cinstește popasul Luceafărului‖ și a cuprins mai multe activități; vizite la Câmpia
Libertății, Catedrala Sfintei Treimi, Reședința Mitropolitană, masa rotundă ,,Eminescu
și Blajul‖, în cadrul căreia s-au prezentat multe noutăți despre popasurile poetului la
Blaj, microrecitaluri de lirică eminesciană și cântece dedicate lui. Cu multă emoție,
participanții s-au îndreptat apoi spre capitala de suflet a românilor, Alba-Iulia.
Comemorarea s-a făcut la bustul lui Eminescu sub genericul ,,La steaua...‖, unde au
vorbit poeți, invitați de peste hotare, elevii de liceu, cu toții aducând un omagiu de
recunoștință celui ce a avut o activitate atât de prodigioasă. S-au vizitat obiectivele din
Alba-Iulia: Catedrala Reîntregirii, Palatul Episcopal, Lapidariumul din galeriile
palatului, Sala Unirii și Biblioteca Județeană ,,Lucian Blaga‖, peste tot oaspeții au fost
primiți cu căldură, au primit explicații și mici daruri.
Ediția a șaptesprezecea (2011), ,,Îmbătat de-un cântec vecninc/Îndrăgit de-o sfântă
rază‖, a trecut din nou hotarele țării, pe un itinerariu ce a cuprins: Iași, Hagimus,
Căușeni, Ștefan Vodă, Odesa, Cetatea Albă, Ismail, Cahul. Deschiderea s-a făcut la
Iași cu Te Deum, depunerea coroanelor și a jerbelor de flori la statuia lui Eminescu și
la bustul din parcul Copou, unde a avut loc și un recital de poezie și muzică, iar apoi
205
s-au vizitat Universitatea și mai multe obiective turistice din Iași. La Conferințele
ASTREI au vorbit despre crearea acesteia în anul 1861, Victor Durnea (ASTRA- 150),
Mihai Dorin (A doua modernizare a României. Canonul Eminescian) și Doru Scărlătescu
(Eminescu între tradiție și modernitate). Apoi participanții au trecut Prutul și au desfășurat
multe acțiuni: s-a vernisat expoziția ,,Eminescu la Odesa‖, s-a dezvelit bustul poetului,
realizat de sculptorul Marcel Mănăstireanu din Botoșani, donat de către
Despărțământul ,,Mihail Kogălniceanu‖ Iași în anul 2003, s-au vizitat catedrala, teatrul
și falzea. În orașul Ștefan Vodă s-a dezvelit bustul lui Mihai Eminescu, opera
sculptorului Mircea Ștefănescu din Iași, în prezența unui numeros public și s-a evocat
viața și opera eminesciană, urmând programe artistice prezentate de formații școlare
din localitate. La această ediție au participat delegații din Sibu, Covasna-Harghita,
Botoșani, Piatra Neamț, Vatra Dornei, Bârlad, Bistrița-Năsăud, care au donat cărți și
reviste mai ales pentru elevi; din Republica Moldova: Criuleni, Onițcani, Căușeni,
Ștefan Vodă, din Sudul Basarabiei, din Regiunea Odesa, raioanele Ismail și
Tatarbunar. Cele șapte ediții ale Deniilor s-au încheiat într-o atmosferă de frăție și
hotărâre de a duce mai departe idealurile ,,Astrei‖.
În 2012, ediția a optsprezecea ,,Voiu să fiu ceea ce suntem – români‖, s-a desfășurat
la Iași, Chișinău, Ialoveni, Anenii Noi, Căiușeni, Zain, Odesa, Cetatea Albă, Ismail și
Cahul. După deschiderea festivă s-a desfășurat Te Deum-ul și comemorarea lui
Eminescu la bustul din pragul casei și la Muzeul Limbii Române. Programul artistic a
cuprins concerte corale, recitaluri din lirica eminesciană, vizite la locurile istorice și la
obiectivele culturale din Iași, un spectacol folcloric prezentat de Ansamblul ,,Floarea
Soarelui‖ din Săveni, județul Botoșani. Conferințele ASTREI s-au desfășurat la ,,Casa
Pogor‖ și au fost realizate de către acad. Al. Zub (,,Românii din afara granițelor țării și
conștiința aparteenței la valorile culturale europene‖), conf. univ. dr. Bogdan Crețu (,,Datoriile
criticii față de Eminescu. Repere în eminescologia ultimilor ani‖), conf. univ. dr. Emanuela Ilie
(,,Imaginarea străinului în publicistica eminesciană‖). A urmat lansarea Revistei Române, nr.
2/2012 și distribuirea ei tuturor participanților la Denii, apoi programul artistic
susținut de formațiile artistice ale elevilor de la Colegiul Național de Artă ,,O. Băncilă‖
Iași, îndrumați de prof. Cristi Lazăr și de fanfara Liceului Teoretic ,,Principesa N.
Dadiani‖ din Chișinău. Seara s-a încheiat la teiul lui Eminescu din Parcul Copou cu
un spectacol muzical-literar susținut de elevii Colegiului ,,M. Kogălniceanu‖ din
Moroslava și un concert de fanfară. A doua zi, astriștii au plecat spre Chișinău unde au
fost așteptaţi de gazde și de un public numeros. S-au depus flori la statuia lui Ștefan
cel Mare, la bustul lui Eminescu de pe Aleea Scriitorilor. În parc a avut loc un program
artistic susținut de elevii mai mulor licee din Chișinău.
La Ialoveni primirea s-a făcut la Liceul Teoretic ,,Petre Ștefănucă‖. Elevii
liceului au prezentat un minunat program intitulat ,,Dor de Eminescu‖. Într-un sat
apropiat, Vășieni, s-a vizitat muzeul de istorie și etnografie ,,Anatol Condu‖, care are o
colecție de mare valoare de exponate vechi de peste 250 de ani. Deniile au continuat la
Anenii Noi, unde s-au depus flori la Bustul lui Eminescu, s-a vizitat liceul teoretic și
centrul cultural ASTRA – Mihai Eminescu. Însoțiți de reprezentanții Centrului
206
ASTRA, participanții au vizitat locul crâncenei bătălii de la ,,Cap Pod Nistru‖, de la

Șerpești și au depus flori la Memorialul ridicat în amintirea soldațlor căzuți acolo. La
întoarcere, au participat la Festivalul Folcloric din parcul orașului, intitulat sugestiv
,,La Nistru, la mărgioară‖, la care participau formații din toate localitățile din județ. Au
răsunat cântece foarte vechi și se părea că suntem la Festivalul Maria Tănase de la
Craiova. Câtă unitate în folclorul românesc de pretutindeni! Seara, astriștii au fost
invitați să participe la ,,Zilele orașului Căușeni‖ și au asistat la programul ,,Se-ntâlnește dor
cu dor‖, unde, pe lângă formațiile locale și-au dat concursul și artiștii din ansamblul
,,Floarea Soarelui‖ din Botoșani, culegând îndelungi aplauze. S-a plecat spre Odesacu
mari emoții la vamă, dar spre uimirea noastră, am trecut în 17 minute, câștigându-se
astfel timp pentru un tur al orașului Odesa. A patra zi am fost invitați la Consulatul
României, unde am fost primiți cu multă căldură. S-au depus flori la bustul lui
Eminescu aflat într-o nișă în colțul gardului care împrejmuiește clădirea consulatului.
S-a vizitat apoi monumentul Eroilor Români din al II-lea Război Mondial, căzuți în
regiunea Odesa.
În ultima zi s-a vizitat Cetatea Albă, unde o femeie a prezentat în limba
ucraineană istoricul cetății. La remarca unuia dintre astriști, ,,ce baliverne și ce minciuni
îndrugă doamna‖, aceasta a sărit ca arsă și într-o limbă română curată ca lacrima, a spus:
,,Ăsta-i adeăvrul, vă place, nu vă place, așa a fost!‖. Deniile au continuat la Ismail. Existau
aprobări prealabile să se desfășoare la Universitatea de stat, dar la sosire, totul era
închis. Ajutorul a venit de la ,,Flotila Mării Negre‖, unde au fost primiți și ospătați ca la
carte de marinari, iar într-un colț al cantinei a avut loc un program artistic, cum rar se
întâmplă chiar în țară. Cântece și jocuri românești din mai multe ținuturi, interpretate
de tineri elevi și studenți din Ismail și din localitățile din jur i-au uimit pur și simplu pe
astriști prin ținută, interpretare, trăire și prezență scenică. Am aflat că instructorul
artistic este inginer, a urmat cursurile Facultății din București și a activat în mai multe
formații din țară în timpul studenției, iar la întoarcere a creat acest ansablu de elită.
După program s-a desfășurat tot acolo o masă rotundă la care au participat profesori
și studenți de la Universitatea ,,Bogdan Petriceicu Hașdeu‖ din Cahul, și reprezentanți
ai Despărțământului ,,Astra‖ – Iulia Hașdeu.
La întoarcerea spre Cahul, din cauza lipsei indicatoarelor rutiere, cele două
microbuze au rătăcit câteva ore bune din noapte printre bălțile Dunării, pe drumuri de
nedescris, prin sate ruinate, unde se puteau distinge socluri de statui și bălării. De fapt,
astriștii din țară mergeau pe urmele marelui Ștefan care, în anul 1476, după Bătălia de
la Războieni- Valea Albă, i-a urmărit pe turci și i-a alungat peste Dunăre, eliberând
robii și recuperând bogățiile jefuite din Moldova. Am trecut pe la locul vestitelor
bătălii de la Iezerul Cahulului, Cătlăbuga, Ialpug etc.
La vama Giurgiulești, prin ,,voința‖ vameșilor ucraineni am stat 2 ore și dacă
printre astriști nu era și prof. univ dr. Maria Barbă din Cahul, care a parlamentat cu
vameșii în limba rusă, rămâneam până a doua zi. Ca să poată trece cele două mașini a
fost nevoie să fie mutate cinci tiruri, dar dânsa a procedat cu multă diplomație, vorbind
207
cu fiecare șofer de tir, ,,pre limba lui‖, în rusă, ucraineană sau română și cerându-și
scuze că-i deranjează din somn. Totul s-a sfârșit cu bine și pe la ora 2 și 30 de minute
astriștii au sosit cu bine la Cahul, unde erau așteptați de gazde, profesori de la
Universitatea din Cahul, preoți, astriști din împrejurimi, reprezentanți ai autorităților
locale, cu masa pusă.
Ediția a nouăsprezecea (2013), sub genericul ,,Pe drum lung și cunoscut...‖ a
debutat la Iași și a urmat traseul Galați, Reni, Sărata, Tatarbunar, Ismail și Cahul. Mai
întâi s-au desfășurat Conferințele ASTREI, susținute de: prof. univ. dr. Traian
Diaconescu (,,Eminescu și antichitatea greco-latină‖), prof. univ. dr. Lvia Iacob (,,Eminescu
în critica actuală‖), și Mario Castro Navarette (,,Posibilitatea traducerii lui Eminescu în limba
spaniolă‖), au fost urmate de lansarea Revistei Române și Sud-Vest, almanah istorico-
cultural pentru cititorii de limbă română din Sudul Basarabiei. Slujba de pomenire a
poetului a avut loc la Teiul lui Eminescu din grădina Copou și a fost urmată de un
program susținut de elevii Colegiului Național de Artă ,,O. Băncilă‖.
În ziua a doua, Conferințele ASTREI au continuat la Galați la Biblioteca ,,V.
A. Urechia‖, unde au vorbit prof. dr. Ilie Zamfir (,,Eminescu și Galațiul‖), Gheorghe
Lateș și prof. univ. dr. Doru Scărlătescu din Iași. Programul artistic ,,Mai am un singur
dor‖ a fost susținut de actori și interpreți din Galați și Ansamblul Hudișteanca din
Hudești-Botoșani.
În ziua a III- s-a trecut Dunărea și Deniile au continuat la Satu Mare, raionul
Sărata și Utconosovca, unde participanții s-au întâlnit cu astriștii localnici, au schimbat
impresii și au participat la un program artistic prezentat de artiștii amatori de la
Ansamblul ,,Dor basarabean‖de la Utconsovoca și Ansamblul ,,Hudișteanca‖ din
Hudești-Botoșani, în fața unui public numeros. A urmat un concert de fanfară în satul
Babee, raionul Ismail la Monumentul Eroilor din Priul Război Mondial. Ultimul
spectacol a avut loc în satul Colibași, Republica Moldova, și s-a încheiat cu o horă a
satului în care s-au înfrățit românii participanți la Denii cu localnicii.
Ultima ediție (2014), a douăzecea, ,,Ca un Luceafăr am trecut prin lume...‖, s-a
desfășurat la Ungheni, Căpriana, Orhei, Orheiul echi și Boșcova. Comemorarea lui
Mihai Eminescu la 125 de ani de la trecerea în eternitate a debutat la Biserica ,,Sfânta
Paraschiva‖ din apropierea Bibliotecii Universitare. Parastasul a fost oficiat de către cei
doi preoți parohi. Apoi, convoiul astriștilor, în frunte cu ,,Fanfara Hudișteanca‖ s-a
deplasat la Biblioteca Universitară și s-a desfăşurat în Aula Mihai Eminescu. În fața
unei săli arhipline formată mai ales din tineri au conferențiat prof. dr. Miahi Dorin
(,,Eminescu între imaginarul colectiv și exigența critică‖) și prof. univ. dr. Traian Cepoiu din
București (,,Eminescu- coloana vertebrală a timpului său proiectată la plus infinit‖). A urmat un
recital ,,A eminescianzia‖ (de Lucian Teodosiu), susținut de marele actor ieșean Petrică
Ciubotaru și grupul vocal ,,Ihos‖ al elevilor de la Colegiul ,,O. Băncilă‖ din Iași.
Programul artistic a fost susținut de formațiile ,,Palatului Copiilor‖ din Iași, fiind
compus dintr-un moment poetic Eminescu, un moment al ansamblului de viori,
dansuri de societate și muzică populară.
208
Toți participanții au depus coroane și buchete de flori la statuia poetului, s-au

fotografiat pe treptele statuii și apoi, o coloană uriașă a urcat dealul Copou în sunet de
fanfară până în parc la Teiul lui Eminescu și bust. S-au adunat zeci de oameni care se
odihneau în parc și i-au răsplătit pe interpreți cu ropote de aplauze.
În cadrul acestei ediții s-a desfășurat și proiectul transfrontalier ,,Carte
românească pentru Basarabia‖, prin care s-au donat sute de cărți din toate domeniile și
publicații astriste. A doua zi, astriștii au fost primiți cu căldură și salutați de Iurie
Toma, președintele Consiliului Raional Ungheni, Alexandru Ambros, primarul
orașului și Vera Mihăilă, președinta ASTREI Ungheni, iar prof. Ioan Seni din Năsăud
le-a mulțumit pentru primire. Elevii școlilor gimnaziale și ai liceelor din Ungheni au
prezentat un bogat program artistic inspirat din opera eminesciană, Gheorghe Filip din
Miercurea Ciuc a recitat un colaj de versuri, iar prof. dr. Zanfira Dănilă din Iași a
interpretat cântecele ,,Codrule, codruțule‖ și ,,Pe lângă plopii fără soți‖. Spectacolul folcloric
a fost susținut de două interprete: Olimpia Iacob Bistor din Iași și Maricica Mihoranu-
Blcău din Vaslui. S-au depus flori la statuia lui Eminescu din Ugheni. Apoi s-a vizitat
frumoasa mănăstire Căpriana, după care membrii grupului folcloric ,,Mugurașii‖ din
Căpriana au cântat și dansat spre deliciul astriștilor și a unor localnici sosiți la
eveniment.
A patra zi, programul a continuat la Orhei. La Biserica ,,Sf. Cuvios Vasile de la
Poiana Mărului‖, s-a desfășurat Sfânta Liturghie de către un sobor de preoți din
România și preoții din Orhei și s-a comemorat Mihai Eminescu. După serviciul
religios s-a format un lung convoi de localnicii din Orhei, formații artistice din raion și
oaspeții din România, care au parcurs drumul prin centrul orașului până la Școala
Gimnazială ,,Mihai Eminescu‖ pentru dezvelirea bustului poetului. După un mic ritual
de binecuvântare, oficiat de preoți, a luat cuvântul primarul orașului Orhei, Vitalie
Colun, care a salutat oaspeții și și-a exprimat bucuria să-l primească pe Eminescu la
Orhei, mulțumind oaspeților români. Apoi a vorbit sculptorul Mircea Ștefănescu din
Iași, autorul bustului. În ritmurile fanfarei de la Liceul Teoretic ,,Principesa Maria
Dadiani‖ din Chişinău s-au depus la bust coșuri cu flori, buchete, coronițe, încât în
câteva minute bustul și soclul au fost acoperite în întregime de flori. În sala de
festivități a Gimnaziului s-a prezentt un minunat program folcloric susținut de elevi și
formații vestite din raion. După masă, oaspeții au vizitat complexul Turistic Orheiul
Vechi și Mănăstirea Cuurchi.
Ultima zi a Deniilor s-a desfășurat la Boșcana, Onițcani și Strășeni. La
Boșcana, domnul Corneliu Filip din Botoșani și-a lansat cartea Mărturii de la Rmânii din
jurul României (Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina și Republica Moldova).574 Un moment
emoționant l-a constituit întâlnirea cu unul dintre eroii cărții, un român nonagenar care
a supraviețuit deportării în Siberia și s-a întors după zeci de ani în satul natal. Primarul
i-a decernat titlul de Cetățean de Onoare al localității, iar sala arhiplină l-a aplaudat
minute în șir, oferindu-i flori. Au mai fost lansate și Revista Română, nr. 75, almanahul
574 Ediția a II-a, Chișinău, 2014.

209
Sud-Vest, iar poetul Anatol Manolache și-a lansat placheta de versuri ,,Grădina
mamei‖.575
După un tur prin orașul Vadul lui Vodă de pe malul Nistrului, Deniile s-au
încheiat și astriștii s-au întors mulțumiți și fericiți că totul s-a desfășurat într-o
atmosferă de cordialitate, frăție și speranță pentru mai bine. Cele 20 de ediții ale
Deniilor eminescine, organizate și conduse de către prof. Areta Moșu din Iași au
constituit adevărate sărbători de suflet pentru gazde și oaspeți. În cadrul lor s-au donat
mii de cărți pentru copii, manuale, dicționare, opere ale clasicilor români, s-au făcut
schimburi de experiență, s-au vizitat școli, muzee, biblioteci, cetăți, mănăstiri, locuri
istorice, cimitire ale eroilor, monumente, s-au inaugurat busturi și statui ale lui Mihai
Eminescu, au fost omagiate personalități culturale și locale, s-au desfășurat programe
artistice, momente poetice, serbări folclorice, dar mai ales, s-au strâns legăturile de
frăție cu românii din afara țării care au vizitat România cu ocazia Deniilor și românii au
putut să-i cunoască la ei acasă, în regimurile în care trăiesc.
Am relatat doar una dintre activităție pe care le-a desfășurat Despărțământul
ASTRA ,,Mihail Kogălniceanu‖ Iași, fiind participantă la majoritatea edițiilor. Dar
ASTRA Iași mai are și alte activități deosebite: Simpozioanele Internaționale ,,Românii din
afara granițelor țării, aflate la cea de-a XVI-a ediție, care au început la Iași și au trecut
apoi granițele la frații despărțiți de străini; Tabăra de Cultură și Civilizație Acasă la noi,
aflată la cea de-a XVIII-a ediție, în cadrul căreia, în fiecare an câte 400-500 de elevi
români de peste granițe au petrecut zile de neuitat în țară, vizitând cele mai vestite
obiective turistice, istorice, muzee, mănăstiri; Concursul de Artă Plastică ,,N. Tonitza‖,
pentru copiii din țară și de peste granițe, Concursul Internațional de Creație Literară și
Traduceri Veronica Micle, aflat la a XVII-a ediție; Concursul de fizică N. Teclu, și altele.
Cu adevărat, ASTRA își onorează menirea pe pământ, cum spune sugestiv Imnul ei:
,,Menire-naltă v-a urzit
În lume Domnul Sfânt
Datori sunteți să vă-mpliniți
Menirea pe pământ...
..............................
Cu dreapta-Ți să ne ocrotești
Puternic Dumnezeu
A noastră stea pe bolți cerești
Lucească-n veci, mereu!‖.
575 Iași, 2014.

210
Recenzii şi
note de lectură:
211
Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate. Un studiu referitor la

Patriarhia Constantinopolului din perioada premergătoare cuceririi turcești
până la Marele Război de Independență, traducere din limba engleză de Mihai-
Silviu Chirilă, București, Editura Sophia, 2013, 486 p.
Sir Steven Runciman (1903-2000) a fost și rămâne una din personalitățile

proeminente ale Bizantinologiei și Medievisticii mondiale din secolul trecut. Născut în
Marea Britanie, fiind moștenitorul unei averi uriașe, Runciman s-a dedicat întru totul
cercetării, călătoriilor și conferințelor nefiind legat decât pentru o scurtă perioadă de
timp de o catedră universitară la Cambridge și Istanbul. A devenit însă celebru atât în
lumea academică, cât și în cea culturală și bisericească europeană prin lucrările sale
dedicate istoriei cruciadelor, relațiilor bizantino-apusene, căderii Constantinopolului,
ortodoxiei bizantine și postbizantine, opere redactate într-un stil narativ captivant într-
o mare măsură atipic pentru un cercetător modern și un istoric de profesie. De altfel,
el însuși a mărturisit că istoria este ca o poveste în care nu atât restituirea obiectivă și
interpretarea evenimentului reprezintă sarcina de căpătâi a istoricului, cât mai ales
înțelegerea profundă a oamenilor, a sentimentelor și a trăirii personajelor, a gravității
întâmplărilor. Astfel, cititorul poate observa că lumea Bizanțului și a Europei
Medievale nu au fost pentru Runciman doar două domenii de interes științific, ci o
pasiune sinceră dublată de o dragoste adevărată pentru spiritul, cultura, teologia,
biserica, moștenirea și etosul lumii romeice sau bizantine ortodoxe, spre al cărei trecut
s-a aplecat cu multă dăruire și deschidere lipsit de orice fel de resentimente sau aere de
superioritate, care se percep adesea în lucrările unor cercetători occidentali. Și datorită
acestui fapt cărțile sale s-au bucurat și se bucură în continuare de o largă receptare în
întreaga lume cunoscând numeroase reeditări și traduceri. Până în prezent în limba
română au apărut patru volume: Căderea Constantinopolului (1991, 2011), Vecerniile
siciliene (1993, 2011), Teocrația bizantină (2012) și Marea Biserică în captivitate (2013),
publicată în 1968 și 2006 la Cambridge University Press.
Consider această din urmă apariție deosebit de importantă pentru mediul
bisericesc și cultural din țara noastră, deoarece accesibilizează evoluția istorică a
Patriarhiei Ecumenice mai ales într-o perioadă care, spre deosebire de cea bizantină,
nu s-a aflat atât de mult în atenția cercetătorilor români și străini. Retrospectiva oferită
de Steven Runciman nu este o simplă restituire evenimențială a istoriei Marii Biserici în
perioada turcocrației, însoțită de o largă perspectivă asupra perioadei de dinainte de
cucerirea otomană, ci după o parcurgere a textului, foarte bine gândit și structurat,
cititorul va fi capabil să înțeleagă mai bine întregul trecut al Ortodoxiei sud-est-
europene în perioada veacurilor XIV-XIX, pătrunzând în universul care a lăsat urme
adânci în trupul Bisericii Constantinopolului și a marcat decisiv evoluția tuturor
popoarelor ortodoxe. Viziunea autorului este deopotrivă tradițională, prin abordarea
raporturilor Bisericii cu Statul (creștin-bizantin și păgân-otoman), prin structurarea
identității dogmatice, prin rolul Bisericii în păstrarea, conservarea și cultivarea
212
identității grecești și a educației poporului elen, dar și novatoare, prin capitolele

dedicate prezentării contactelor sau relațiilor teologice ale Eclesiei constantinopolitane
cu Roma, cu luteranii germani, cu reformații elvețieni și olandezi și cu anglicanii,
acestora adăugându-li-se apoi trei teme deosebit de interesante care survolează filiația
și uneori disputa dintre Constantinopol și Moscova, ascensiunea fanarioților și
raporturile Marii Biserici cu mișcările naționale, care au dus în cele din urmă la
dizolvarea „milletului ortodox‖ prin nașterea bisericilor naționale.
Cititorul român va fi plăcut impresionat să constate, pe de o parte, cât de
cunoscute i-au fost lui Runciman operele lui Dimitrie Cantemir (Istoria creșterii și
descreșterii Imperiului Otoman) și Nicolae Iorga (Istoria bisericii românești, Byzance après
Byzance), pe care-i citează de nenumărate ori, iar pe de altă parte să descopere
multiplele sale introspecții în istoria Țărilor și Bisericii Române, evocate mai ales prin
prisma legăturilor voievozilor români cu cetatea împărătească, introspecții care
oglindesc, de asemenea, detalii referitoare la: ajutoarele acordate de românii din
Principate bisericilor și mănăstirilor ortodoxe din Țarigrad, Muntele Athos, Țara
Sfântă și Sinai, ierarhii celor patru patriarhii antice care i-au vizitat și păstorit pe
munteni și moldoveni, domniile fanariote și la revolta eteristă.
Dincolo de restituirea unui tablou istoric care acoperă o perioadă de
aproximativ cinci veacuri, discursul lui Runciman surprinde și impresionează totodată
prin cunoștințele teologice profunde de care autorul dă dovadă, capacitatea sa de
înțelegere, de pătrundere și de relatare a unor chestiuni de finețe ale teologiei
dogmatice răsăritene și apusene fiind sesizabilă pe întregul parcurs al cărții, dar mai
ales în capitolele „Biserica și bisericile‖, „Biserica și filozofii‖, „Teologia misticismului‖
și „Definirea doctrine‖, când oferă lectorului o frescă complexă a civilizației bizantine,
respectiv a Bisericii Ortodoxe. Or tocmai această perspectivă, care transcende un
discurs istoriografic obișnuit, singularizează lucrarea lui Steven Runciman în cadrul
literaturii de specialitate, dedicate de savanți occidentali istoriei Bisericii și bisericilor
ortodoxe din Europa Central-Orientală și de Răsărit, transformându-o în mod evident
într-o bibliografie obligatorie a oricărui istoric și teolog interesat de evoluția istorică a
Ortodoxiei ecumenice.
Marea Biserică în captivitate ni se descoperă, așadar, a fi nu numai un simplu
studiu academic despre Patriarhia Constantinopolului sub stăpânirea otomană, ci o
veritabilă cronică care accesibilizează mai bine de o jumătate de mileniu din istoria
acelei instituții ecleziastice ortodoxe ce a supraviețuit căderii imperiului creștin al lui
Constantin cel Mare și a influențat deopotrivă istoria Europei Centrale și de Sud-est, a
Bisericii și a Neamului nostru românesc, ceea ce o recomandă între lecturile istorice de
căpătâi ale oricărui teolog, cleric, monah sau mirean ortodox care dorește să descopere
trecutul, pentru a înțelege mai bine situația prezentă a Bisericii Ortodoxe Ecumenice.
Mircea-Gheorghe ABRUDAN
213
Florian Dumitru Soporan, Naţiunea medievală în Europa Centrală şi de Est

(secolele XIII-XVI), Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 2008, 557 p.
Florian Dumitru Soporan, cercetător al Centrului de Studii Transilvane din

cadrul Academiei Române, s-a afirmat în ultimii ani ca un fin observator al
preliminariilor medievale ale naţiunilor central-europene, afirmarea Monarhiei
Habsburgice şi problematica Transilvaniei la finele perioadei medievale şi începuturile
sale moderne (dintre care amintim: La Transylvanie au milieu du XVIe siecle- entre
Habsbourg et Ottomans, în Transylvanian Review, volum XII, număr 1, 2003; Afirmarea
Monarhiei Habsburgice în Europa Centrală şi de Est 1526-1556, în Studia Medievalia, Cluj-
Napoca, 2004; L’Entranger de chez moi. La colonization de l’Est par les Germanins, în
Transylvanian Review, volum XVI, număr 2, 2007), precum şi ca participant la o serie
de conferinţe/simpozioane/manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale organizate
sub egida Şcolii Doctorale a Universităţii ―Babeş-Bolyai‖, a Centrului de Studii
Transilvane şi a Institutului Cultural Român. Volumul de faţă reprezintă varianta
tiparită a tezei de doctorat a autorului, realizată sub conducerea academicianului Ioan-
Aurel Pop, teză susţinută în anul 2007, la Universitatea ―Babeş-Bolyai‖, Facultatea de
Istorie şi Filosofie, Catedra de Istorie Medie şi Istoriografie şi vine să întregească
preţioasele contribuţii cu care domnul Soporan ne-a obişnuit.
Volumul pe care ne propunem să-l recenzăm constituie una dintre puţinele
cercetări dedicate unui astfel de subiect (începute în spaţiul românesc de academicianul
Ioan-Aurel Pop, prin volumele: Geneza medievală a naţiunilor moderne (secolele XIII-XVI) şi
Naţiunea română medievală: solidarităţi etnice româneşti în secolele XIII-XVI, publicate în anul
1998, iar pentru Europa Occidentală, de Patrick Geary, prin volumul Mitul naţiunilor.
Originile medievale ale Europei, tradusă relativ recent de istoricul Alexandru Madgearu).
Tocmai din acest considerent, subiectul circumscris unei teme de interes, reuşeşte să
acoperă întreaga problematică (evident pentru spaţiul central şi est european),
complexă, pe care titlul o impune.
Lucrarea este structurată pe zece capitole, precedate de o consistentă
introducere, la care se mai adaugă o bibliografie voluminoasă şi un indice de nume.
Introducerea volumului (p. 9-20) este dedicată motivării investigaţiei asupra
―aspectelor privitoare la chestiunea existenţei şi manifestărilor concrete ale unor
sensuri naţionale pentru secolele ce preced naşterea Europei moderne‖ (p. 9),
explicării conceptului de ―Europa Centrală şi de Est‖ (p. 10) sau de ―Mitteleuropa‖ (p.
11), a solidarităţii medievale, precum şi a conştiinţei etnice (având ca obiect de studiu
teritoriul Poloniei, Cehiei şi Ungariei, implicit şi Transilvaniei).
Primul capitol (p. 21-64) este dedicat conceptului de ―natio‖ în istoriografie,
pornindu-se de la aspectul etimologic (―natio‖ este un derivat al verbului ―nascor‖,
―nascei‖, ―natus sum‖), acesta având încă de la început o accepţiune colectivă, iar
înţelesul său principal exprimă ideea de naştere, înrudire, apartenenţă familială etc.,
continuând cu cariera pe care termenul a făcut-o de-a lungul diverselor epoci.
Al doilea capitol (p. 65-108) tratează problematica apariţiei şi afirmării
identităţilor naţionale în Europa Centrală şi de Est, pornindu-se de la epoca marilor
214
migraţii şi sedentarizarea migratorilor, de la simbioza populaţiilor latinofone cu

elementele invadatoare stabilite în vechile provincii ale Imperiului Roman (plasată sub
auspiciile religiei creştine). Un scurt subcapitol este dedicat procesului de etnogeneză al
românilor, precum şi trecerea la organizarea primelor structuri de putere. Un alt
subcapitol este dedicat momentului trecerii de la ―gentes‖ la ―regna‖. În ultima parte a
capitolului, autorul operează o succintă analiza a dezvoltării conştiinţelor etnice, ―mai
ales a discursului pe care îl încorporează‖ (p. 98) în două cazuri particulare: Franţa
medievală şi Rusia moscovită (considerată de autor drept o sinteză între elementul
bizantin şi autarhia slavă).
Capitolul al III-lea (p. 109-140) sondează originea naţiunii, ca marcă a
specificului identitar, pornind de la cronicile medievale şi până la studiile umaniste
(printre care şi celebra Cronică moldo-rusă: conform acesteia, românii se trag din eroii
Roman şi Vlahata şi din românii vechi, care în epoca papei Formosus au părăsit Italia,
răspunzând chemării regelui maghiar Vladislav la lupta împotriva tătarilor în 1339.
Pentru vitejia lor aceştia sunt remarcaţi de rege, care îi înzestrează cu privilegii şi le
permite stabilirea în zona Maramureşului, de unde trec în Moldova), autorul
constatând că interesul pentru originea proprie a unei comunităţi este constant pe
parcursul evoluţiei specie umane, manifestările sale variind în funcţie de cristalizarea
unor structuri sociale şi de apariţia sentimentului duratei.
Capitolul al IV-lea (p. 141-222) este rezervat relaţiilor cu străinul de acasă,
pornind de la ipostazele de ―parteneri‖ sau ―inamici‖, la străinii cu drept de cetate,
continuând cu studierea entităţilor regionale şi a identităţilor etnice din cadrul
Regatului Apostolic al Ungariei, cu grupurile etnice minoritare din Ungaria şi Polonia-
Lituania, încheiind cu afirmarea politică a românilor din spaţiul extra-carpatic.
Al V-lea capitol (p. 223-300) este dedicat aspectelor etnice şi confesionale în
spaţiul central şi est-european, pornind de la teoriile ecleziologice şi realităţiile
regionale şi continuând cu cea ce s-a numit ―cruciada germană în estul Europei şi la
Marea Baltică‖ (p. 232), cu problematica creştinismului (în forma sa catolică) în
Polonia şi Cehia, precum şi cu misiunea creştină şi relaţiile interetnice din răsărit.
Al VI-lea capitol (p. 301-354) este dedicat ―naţiunii pe câmpul de luptă‖, mai
precis a confruntării cu elementul străin şi anume: elanurile ofensive, dar şi ofensivele
venite dinspre exterior în secolul al XIII-lea, restaurarea vechiului regat al Piaştilor
(căzut pradă dezmembrării şi luptelor între diversele sale componente), precum şi
apărării patriei în faţa alterităţilor confesionale (acţiune cunoscută sub numele de
―apărarea creştinătăţii‖). Autorul consideră că perioadele de conflict militar contribuie
la definirea identităţilor naţionale, uniindu-i pe regi şi nobili, orăşeni şi ţăranii liberi.
Al VII-lea capitol (p. 355-404) rezervat monarhiei, ca factor de agregare al
naţiunilor medievale, porneşte de la edificarea monarhiilor medievale (în spaţiul central
şi est european), de la întemeietori la dinastiile naţionale, de la sfinţii dinastici, la cei
naţionali, încheiind cu exemplul statelor medievale româneşti. Concluzionând, autorul
afirmă că monarhia a reprezentat un ―factor de prim ordin în Europa Centrală şi de
Est, în direcţia consolidării conştiinţei identitare a naţiunilor medievale. Regii, ducii,
cnezii sau domnii au dat o expresie concretă unităţii etnice a supuşilor, au circumscris-
o unui cadru teritorial care a devenit patria, au asociat legitimităţii stăpânirii efective a
215
pământului un corolar spiritual prin ritualul încoronării şi mirungerii, au alimentat

interesul pentru propria identitate‖ (p. 403).
Capitolul al VIII-lea (p. 405-446) este dedicat ―naţiunii nobiliare‖, autorul
considerând că nobilimea a fost cea care a asumat valorile conştiinţei etnice, sfârşind
prin a se identifica cu sentimentul naţional (iar feudalitatea este considerată ca un
produs al simbiozei etnice, subsumând elemente ale aristocraţiei gentilice, care domina
clanurile migratoare şi componente ale vechii elite latinofone).
Capitolul al IX-lea (p. 447-492) ne prezintă ―revoluţia husită‖, autorul
încercând să surprindă valenţele naţionale şi religioase ale acestei mişcări, socotită un
moment de apogeu al patriotismului ceh medieval, o speculaţie teologică ce evoluează
spre o mişcare socială, un triumf al ignoranţei etc.
Capitolul al X-lea şi ultimul (493-540) dedicat naţiunii medievale, între
loialitatea etnică, privilegii şi patriotism, face trimiteri la proiectele politice şi la
realităţile etnice de la mijlocul secolului al XV-lea. Autorul consideră că a doua
jumătate a secolului al XV-lea reprezintă epoca regilor naţionali (Matia Corvinul în
Ungaria, Jiriz Podiebrad în Cehia, Cazimir al IV-lea în Polonia), iar ultimul deceniu o
nouă etapă a dezvoltării popoarelor din Europa Centrală şi de Est, din punct de vedere
social, economic şi politic, la capătul căreia fiecare naţiune va urma un drum propriu
spre modernitate (ţările ungare şi cehe îşi vor pierde independenţa, iar Polonia va
desăvârşi integrarea Lituaniei).
Neavând pretenţia că fenomenul naşterii naţiunii medievale a fost tratat în
mod exhaustiv, autorul analizează subiectul în mod complex, ţinând cont de
evenimentele importante ale acelor timpuri, precum şi cele ce ţin de formarea
naţiunilor medievale din Europa Centrală şi de Est.
Din punct de vedere material, lucrarea, într-o ediţie elegantă, de aleasă ţinută,
ne este redată în format de dimensiuni mari, în condiţii grafice excelente, cu un text
bine dispus în pagină, conform standardelor de redactare al lucrărilor ştiinţifice, toate
aceste elemente conferind textului o înfăţişare plăcută, ce îndeamnă la o lectură
imediată.
Tratarea în mod echilibrat a subiectului (dovedită prin faptul că autorul nu are
nici un fel de reţinere în a prezenta atât aspectele pozitive, cât şi cele negative ce au
caracterizat naşterea naţiunilor medievale), stilul accesibil (cu excepţia citatelor în limba
latină, netraduse de autor) fac ca lucrarea de faţă să poată fi recomandată spre
lecturare. În încheiere, nu ne rămâne decât să îndemnăm istoricii interesaţi de
fenomenul afirmării naţiunilor medievale, dar nu numai, la lecturarea acestui volum,
care prin întinderea sa, prin maniera de abordare şi prin discursul autorului, reprezintă
o reală contribuţie într-o istoriografie românească reticentă la abordarea unei astfel de
tematici.
216
Dominique de Villepin, Napoleon: cele o-sută-de-zile sau spiritul de sacrificiu,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2003, 537 p.
Diplomat şi personalitate politică franceză de anvergură, Dominique de

Villepin are în spate o carieră prodigioasă. Printre altele, a fost Secretar al Afacerilor
Externe, Prim Secretar al Ambasadei Franţei la Washington, Vice-consilier al
Ambasadei Franţei la New Delhi, Director al Cabinetului Ministrului Afacerilor
Externe, Ministru al Afacerilor Externe, Ministru de Interne cât şi Prim Ministru al
Franţei. În Franţa însă el nu este cunoscut doar pentru preocupările ce ţin de politică şi
diplomaţie, ci şi pentru bogata activitate cărturărească, publicând culegeri de poeme,
eseuri şi lucrări cu caracter istoric.
În această ultimă categorie includem şi lucrarea Napoleon: cele o-sută-de-zile sau
spiritul de sacrificiu, apărută la noi în anul 2003 la Editura Dacia International, pe care o
putem situa undeva la confluenţa dintre preocupările intelectuale şi experienţa politico-
diplomatică personală a lui Dominique de Villepin.
Cartea este structurată în trei părţi mari şi anume: Actul I. Zborul, Actul II.
Capcana şi Actul III. Sacrificiul, fiecare divizate – şi dozate corespunzător – la rândul
lor în capitole şi subcapitole. Într-un număr impresionant de pagini, autorul pune în
lumină evenimentele care s-au succedat între prima şi a doua abdicare, practic ultimul
episod al epopeii napoleonine în Europa, ceea ce presupune din partea cititorului o
cunoaştere elementară a domniei lui Napoleon Bonaparte, anterioară exilului de pe
insule Elba.
Este de remarcat spiritul erudit şi în acelaşi timp foarte atractiv în care a fost
scrisă lucrarea, căci imensul material informativ utilizat este supus unei analize intense
– în care abundă şi notele explicative – dar cititorul nu va avea în faţă un text criptat, ci
o lectură care se înşiră fluent şi logic şi care va putea fi parcursă cu uşurinţă.
Desigur că tentativa lui D. de Villepin este demnă de laudă, dat fiind faptul că
a reuşit să redea cu rigurozitate episodul celor o sută de zile, poate într-o măsură în
care nu a făcut-o nimeni până la el. În Cele o-sută-de-zile... îl vedem înfăţişat pe
Napoleon într-o dublă ipostază: aceea de şef de stat şi de simplu om. Aşa cum putem
deprinde din paginile cărţii vom avea însă la 1815 atât un conducător, cât şi un om
total diferit faţă de Napoleon cel care împodobise în trecut laurii gloriei franceze cu
victoriile de la Auterlitz, Jena, Auerstadt şi Wagram. În faţa acelui om aproape întregul
continent s-a prosternat şi legile erau aplicate fără echivoc. Iată dar, că în ultimul an de
domnie Napoleon era doar o umbră a ceea ce fusese odată: ne este descris un Împărat
şovăielnic, care ezită tot timpul să ia o decizie şi apare tot mai depăşit de evenimentele
pe care el le-a pus în mişcare.
Zborul vulturului „din clopotniţă în clopotniţă‖ care a creat a atmosferă plină
de efervescenţă şi bucurie, duce Franţa în cuibul războiului, unul pe care Napoleon
probabil că nu şi-l dorea (cel puţin nu la acea dată), dar care prin simpla lui prezenţă
nu mai putea fi evitat. Nemaiavând încredere decât în puţini oameni având în vedere
experienţa amară a primei abdicări, pentru a face dovada schimbării sale, Împăratul
promite un regim liberal francezilor, dar tergiversează îndelung aplicarea lui. În
217
definitiv, după cum arată şi Villepin, Napoleon nu-şi putea schimba înclinaţia către
autoritate şi nu putea deveni liberal peste noapte. Era cu atât mai greu să facă acest
lucru din cauza mobilizării (din nou!) a Europei împotriva Franţei, situaţie care
impunea practic de la sine o mână de fier, un conducător cu putere la discreţie, dar
care în mod paradoxal Napoleon nu mai avea tăria de a fi.
Îşi găseşte şi această carte locul printre sutele de mii de lucrări şi studii scrise
despre Napoleon? Abordarea interesantă şi munca depusă de diplomatul francez ne
îndreptăţesc să spunem că da, în speranţa că mitul napoleonian mai alimentează şi
astăzi încă minţile istoricilor, situaţi şi acum, după cunoscuta lucrare a lui Pieter Geyl
pe poziţii pro şi contra. Acesta este de fapt şi cusurul care îi poate fi imputat lui Villepin,
căderea într-o extremă: în repetate rânduri autorul nu-şi ascunde simpatia pentru
Napoleon şi vrea să pară tot timpul că oscilează între o Franţă napoleoniană, liberală şi
democratică şi o Franţă care necesită un lider providenţial care să conducă într-o
manieră monarhică-dictatorială. Îndoielile ne sunt spulberate de o corelaţie strânsă
între titlul cărţii, conţinutul acesteia şi imaginea de pe copertă, care înfăţişează câţiva
dragoni în luptă cu tunicile roşii englezeşti la Waterloo. Să fie vorba de spiritul de
sacrificiu al Gărzii Imperiale care s-a aruncat disperată în luptă împotriva lui Wellington
pentru a salva ce nu putea fi salvat? Nu. Răspunsul se află în persoana lui Napoleon.
Împăratul acceptă să se sacrifice pentru binele Franţei şi pentru a nu mai provoca o
vărsare de sânge inutilă, vrea, abătut şi deconectat parcă de realitate să se îmbarce
pentru un nou exil, unul definitiv, nu înainte de a fi huiduit în sudul ţării.
Transpare din paginile lucrării o stimă deosebită pentru Împărat, pentru cel
care a făcut din Franţa pentru o vreme prima putere de pe mapamond. Este poate de
înţeles din moment ce Dominique de Villepin însuşi a militat de-a lungul anilor pentru
menţinerea ţării sale în avangarda celor mai puternice state europene şi mondiale,
obiectiv urmărit uneori cu stăruinţă napoleoniană. Probabil că s-a identificat atât de
mult cu cel despre care a scris încât Franţa înainte de toate nu a rămas un citat oarecare.
Bogdan GOZMAN
Ioana Pârvulescu, În intimitatea secolului 19, Bucureşti, Editura Humanitas,

2009, 348 p.
Ioana Pârvulescu, absolventă a Facultăţii de Litere a Univeristăţii din

Bucureşti, secţia română-franceză, reprezintă o peronalitate culturală remarcabilă,
datorită angajamentului literar pe care l-a adoptat în scrierile sale cu privire la recrearea
unei societăţi apuse. Carierea sa este presărată de o implicare activă în publicistica
românească, ca redactor la România Literară, unde ţine rubrica dedicată literaturii,
intitulată Despre literatură, cu bucurie. Este conferenţiar la Catedra de litere la facultatea
pe care a urmat-o şi iniţiatoarea colecţiei „Cartea de pe noptieră‖ a Editurii Humanitas,
un proiect îndrăzneţ care urmăreşte susţinerea importanţei cărţii în mentalitatea
societăţii contemporane, afundate de setea de mass- media.
218
Activitatea sa ştiinţifică cuprinde scrieri precum: Lenevind într-un ochi (1990),

Prejudecăţi literare (1999), Alfabetul doamnelor (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003),
În intimitatea secolului 19 (2005), În ţara Miticilor, Întoarcere în secolul 21 (2009). La aceste
cărţi se adaugă şi câteva traduceri, dintre care putem menţiona: Angelus Silesius,
Călătorul heruvimic/ Cherubinnischer Wandersmann (1999), Maurice Nadeau, Să fie
binecuvântaţi (2002) sau Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor (2007) şi o antologie dedicată
dragostei (De ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006).
Scriitoarea Ioana Pârvulescu încearcă, prin opera sa, să-şi creeze cadrul prielnic
de cercetare a unor subiecte cu o importanţă deosebită pentru mentalitatea epocii
actuale, deoarece trebuie să îi dăm dreptate lui Phillippe Ariés, când spunea că istoria
înseamnă un permanent dialog al prezentului cu trecutul. Această pendulare între
trecut şi prezent ajută civilizaţia să privească cu înţelepciune către viitor, după Pierre
Chaunu prin cunoaşterea istorică se pot evita erorile trecutului în acţiunea umanităţii
de construire a viitorului. Prin urmare, analiza Ioanei Pârvulescu izvorăşte din dorinţa
de a creiona un tablou complet al societăţii României moderne, presărat de moravuri,
tradiţii, educaţie, cultură, dezvoltare, urbanizare, igienă, evenimente mondene, într-un
cuvânt pro-occidentalizare.
Apariţia cărţii În intimitatea secolului 19, în 2005, la editura Humanias, apoi
reeditată în 2007, 2009 şi 2010, reprezintă continuarea volumului Întoarcere în Bucureştiul
interbelic (2003). Cartea în sine, este o întoarcere a omului contemporan, într-un timp
atipic pentru gusturile actuale, dar care reprezintă lumina şi luciditatea conştiinţei
umanităţii româneşti. Percepţia scriitoarei nu se rezumă doar la expunerea unor
evenimente semnificative din istoria noastră, ci preferă să renunţe la protocolara
expunere de idei, în favoarea unei descrieri de excepţie, care face imaginea oricărui
cititor, oricât de neiniţiat ar fi cu subiectul în cauză, să se îndrăgostească de tabloidul
virtual al unei epoci de o importanţă desăvârşită pentru naţiunea română.
Opera În intimitatea secolului 19, ca gen literar, se află la graniţa dintre roman şi
documentar, astfel avem de-a face cu un eseu despre trecut, proiectat în prezentul
cotidian. Structura lucrării ne creează un drum pe care suntem nevoiţi al urma, pentru
a reuşi să ne catapultăm imaginaţia în paginile încărcate de cunoştinţele unei epoci
inovatoare, din punctul de vedere al schimbărilor pe care le-a suferit înfloritoarea
societate a secolului al XIX-lea.
De remarcat este dorinţa Ioanei Pârvulescu de a ne integra, încă de la începutul
cărţii, în atmosfera secolului al XIX-lea, lucru ce reiese din prezentarea evenimentelor
din perspectiva acelor vremuri. De aceea, chiar autoarea relatează faptul că a refuzat să
adauge cărţii note de subsol şi trimiteri pentru că într-o carte de reconstituire a intimităţii unei
epoci, orice subsol sau paranteză bibliografică ar fi rupt brutal vraja pe care m-am străduit să o
recuperez din vieţile oamenilor de atunci.
Cartea este împărţită în nouăsprezece capitole, prin analogie cu veacul care
intră în discuţie, însă ceea ce trebuie remarcat este structurarea acestor capitole în
câteva secţiuni principale, denumite prin adverbe de timp, mod, spaţiu şi pronume
relative. Altfel spus, Unde, este prima parte care ne oferă amplasarea în timp a acţiunii
şi transpunerea cititorului în acele timpuri, şi conţine două capitole (Viaţa la Bucureşti şi
Quel pays!), care glorifică capitala României, prin apelativul Micul Paris.
219
Ioana Pârvulescu, în cercetarea sa, surprinde lumea mondenă a unei capitale

europene care aspiră la standardele şi abilităţile unei lumi occidentale. Impresionantă
este asocierea a cinci culori, care apar pe harta oraşului, cu viaţa mondenă a
Bucureştiului, iar printr-o enumerare scriitoarea reuşeşte să identifice imaginea de
ansamblu a unei lumi aflate într-o continuă schimbare, de la nivel politic, până la nivel
social. Roşul şi albastrul se întâşnesc în rochiile şi accesorile doamnelor, umbreluţe sau flori prinse pe
pălărie, negrul în costumele de gală ale domnilor şi în pălăriile lor, galbenul în mierea vândută de
apicultori şi în lumina amiezilor de toamnă, însă cel mai mult, invadând oraşul se întâlneşte
„vopseaua de verde‖ a grădinilor de la fiecare casă.
Caracterul boem al capitalei şi existenţa unor sumedenii de gusturi se poate
observa prin studierea de aproape a oamenilor şi prin interceptarea întâmplărilor prin
care societatea, grupul, familia sau individul e obligat să treacă (serate, participarea la
teatru sau operă, cititul, plimbările etc.). Capitolul al doilea al lucrării, Cine, ne face
cunoştinţă cu personajele cu care ne vom întâlni tot mai des în promenada noastră, de
cititori. Pe lângă redarea aspectelor generale ale bărbaţilor, femeilor sau copiilor, ne
mai sunt prezentate diferite secvenţe din viaţa personajelor, cu scopul de a apropria
sufleteşte cititorul de situaţia dată.
Secolul al XIX-lea este unul al bărbatului, cu barbă şi mustăţi, iar viaţa aceasta
cere curaj, hotărâre, forţă, atribute ce caracterizează portretul masculin. Bărbatul îşi
schimbă perspectiva de viaţă în funcţie de perioada în care trăieşte şi de acţiunile
politice sau culturale în care se implică. Asistăm la trecerea de la romantismul patriotic,
în care se adopta sintagma geniul este în inimă, nu în cap, la interesul acerb faţă de ştiinţele
naturii, cititului, scrisului, cugetărilor etc.
Ele sunt acele fiinţe delicate, care au un program zilnic, iar a căror viaţa se
rezumă la două lucruri: nu e voie şi e voie. Femeia este obligată să se supună bărbatului,
prin adoptarea şi respectarea tablei permisiunilor şi interdicţilor, care urmăresc îngrădirea
aspiraţilor şi puterii de decizie a femeii. Dintre aceste măsuri putem să deducem şi
izvorul nemulţumirilor genului feminin, cu privire la statutul pe care îl ocupă în
societate, însă egalitatea femeii cu cea a bărbatului va fi doar un concept de epocă
contemporană. Ceea ce este surprinzător de-a dreptul este faptul că femeia, şi la modul
general societatea, este mulţumită de lumea în care trăieşte. De exemplu, femeia ştie de
la început care este destinul său, deoarece căsătoria este mai importantă ca şi dragostea -
acesta este firul pe care o călăuzeşte pe ea în viaţă, de când înţelege că e fată.
O altă parte interesantă a cărţii este cea legată de Ce şi Cum îşi petrecea lumea
bună timpul liber, de intimitatea sa sau de indiscreţiile la care era supusă. Cititul a
devenit o activitate destul de prezentă în societate, însă se păstrează afilierea şcolii
române la modelul francez, care îi impune pe clasici (Voltaire, Montesquieu, Boileau,
Corneilles sau Racine). Dezvoltarea liniei ferate aduce în prim plan o nouă modă, cea a
călătoriilor de plăcere, care treptat devin un moft. În România secolului 19 nimeni nu se
teme de distanţe, bărbaţii sunt obişnuiţi să fie când la Paris, când la Pomârla, când la Focşani, când
la Roma, să străbată mări şi ţări, ca-n poveşti. Cel puţin distanţa Bucureşti-Iaşi şi-napoi e de la
înfiinţarea trenului, aproape o bucurie.
Secolul al XIX-lea este unul predilect al intimităţii, al prieteniei, dragostei şi
familiei. De aceea, societatea prezentată de Ioana Pârvulescu devine ameninţată în
220
permanenţă de ochii şi gura lumii. Intimitatea, devine astfel un subiect tabuu, iar fiecare
persoană încearcă să îşi ascundă sentimentele fie într-un poem de dragoste sau
scrisoare, fie să le afişeze discret prin vizitele anunţate, făcute celor apropriaţi. Familia
capătă un statul aparte, pentru că ea devine simbolul bunăstării, al intimităţii, al
bucuriei şi al armoniei societăţii.
Ultima parte a cărţii intitulată Încotro, se rezumă la prezentarea evoluţiei
societăţii, la minunatele progrese care au schimbat lumea (telefonul, radioul,
canalizarea etc.), dar care a produs în conştiinţa civilizaţiei un sentiment de spaimă şi
insecuritate. Acest lucru este de la sine înţeles, deoarece progresul înseamnă devenire,
devenirea duce la moarte, din neantul morţii se iveşte din nou viaţa. Cu alte cuvinte lumea epocii
moderne se implică într-un circuit care va crea oameni energici, încrezători,
constructivi, capabili să înfrunte răul cu râsul pe buze.
Cercetarea Ioanei Pârvulescu este excepţională prin sursele pe care le-a folosit
în documentarea subiectului în cauză (jurnale ale unor personalităţi de excepţie,
corespondenţă, proze semibiografice, romane, scrisori, reviste, ziare). Ceea ce trebuie
remarcat este faptul că scriitoarea renunţă la ideea datelor de dicţionar şi îşi focalizează
atenţia descrierii atmosferei celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea. Se impune
în primele optsprezece capitole existenţa unui narator impersonal, însă ultimul capitol
este unul plin de subiectivităţi, prin exprimarea eului vizavi de existenţa unei societăţi
puternice, într-un timp istoric care redă farmecul înduioşător al unui secol de excepţiei.
Astfel se poate afirma că, vieţile oamenilor secolului 19 par mai încăpătoare decât ale altora şi
veacul lor mai lung şi mai solid decât alte veacuri.
Roxana Dorina POP
Pavel Vesa, Învățământul teologic de la Arad (1822-1948), Deva, Editura

Episcopiei Devei și Hunedoarei, 2013, 546 p.
Istoriografia contemporană a cunoscut un reviriment al cercetărilor ce

analizează anumite sectoare ale învățământului, precum cel confesional, și al
monografiilor dedicate anumitor instituții de învățămînt superior, bogate în istorie și
tradiție.
În cea din urmă categorie se înscrie și lucrarea intitulată: Învățământul teologic de
la Arad (1822-1948), una dintre ultimele apariții editoriale ce poartă semnătura
harnicului și regretatului părinte Pavel Vesa. Opera dânsului, o monografie amplă și
bine documentată a Institutului (devenit apoi Academie) teologic arădean, se
constituie, după cum arată Preasfințitul Gurie, episcopul Devei și Hunedoarei și
semnatarul prefeței, într-o continuare a cercetării ilustrului său înaintaș, părintele
Teodor Botiș (Istoria școalei normale (Preparandiei) și a Institutului Teologic Ortodox-român din
Arad), și a celor mai recente, aparținând părintelui Mihai Săsăujan (Academia de teologie
ortodoxă din Arad în perioada interbelică. Contribuții la istoria învățămului teologic românesc).
221
Lucrarea, segmentată în patruspreceze capitole și înzestrată cu o bogată anexă,

constând din lista cadrelor didactice și a absolvenților, valorifică deopotrivă izvoare
inedite, provenind din diferite arhive, precum cele ale CNSAS-ului, ale Arhiepiscopiei
arădene, ale parohiei Arad-centru sau de la direcția judeţeană Arad a Arhivelor
Naționale, cât și izvoare edite sau surse istoriografice mai vechi sau mai noi.
Ea debutează cu o prezentare succintă (pp. 17-29) a literaturii de specialitate ce
a stat la baza vastelor eforturi de documentare întreprinse de autor și se continuă cu o
incursiune în viața bisericească a românilor arădeni de la începuturi și până la
înființarea instituției de învățământ teologic (pp 30-47). În cadrul acesteia, părintele
Vesa prezintă diferite instituții care au suplinit, în anumite contexte, lipsa unei școli
care să se ocupe în mod exclusiv, la nivel înalt, de pregătirea de specialitate a viitorilor
clerici.
Următoarele trei capitole surprind apoi diferite etape din evoluția istorică a
școlii teologice, respectiv cea de Institut teologic, între anii 1822-1876 (pp. 47-74), cea
de Institut Pedagogic-Teologic, între anii 1876-1927 (pp. 75-137) și cea de Academie
Teologică, între anii 1927-1948 (pp. 138-174). În cadrul acesteia, autorul prezintă felul
în care era organizată instituția, desfășurarea procesului didactic și a examenelor și
chestiuni legate de disciplina școlară.
În cel de-al șaselea capitol (pp. 175-190) este prezentată apoi activitatea
științifică, literară și culturală a cadrelor didactice, iar în cel următor sunt prezentați
duhovnicii acesteia, cărora autorul le dedică mici crochiuri cuprinzând repere bio-
bibliografice.
Un spațiu amplu (pp. 195-248) oferă părintele absolvenților acestei instituții,
prezentând, într-o manieră sistematică elemente legate de originea lor socială, de
absorbția lor pe piața muncii, de modalitățile de stipendiere sau de activitatea culturală
desfășurată de ei în timpul studiilor și după finalizarea lor.
Întrucât zona Aradului s-a aflat mereu într-o poziție cheie în momentul marilor
frământări naționale, iar preoții au avut adesea un cuvânt de spus, fapt ce le-a pricinuit,
de cele mai multe ori grele suferințe, părintele dedică două capitole ale lucrării (pp.
249-276) profesorilor de aici care au fost implicați în mișcarea națională sau au avut de
suferit în temnițele comuniste.
În partea finală a lucrării, dânsul analizează activitatea societății de lectură a
școlii (pp. 293-307), prezintă componența bibliotecii (pp. 277-292), istoricul edificiului
școlar (pp. 308-322) și bio-bibliografii ale fiecărui dascăl al acesteia.
Lucrarea dânsului, o monografie ce se distinge prin densitatea și noutatea
informației oferite, cursivitatea stilului, corectitudinea metodei și prin acuratețe, se
constituie apodictic între cercetările de seamă dedicate instituțiilor teologice de ieri și
de azi, făcând cinste atât regretatului său autor, cât și instituției prezentate, fapt ce ne-a
determinat să o semnalăm și recomandăm cititorilor legați într-un fel sau altul de
școala teologică arădeană și celor dornici să cunoască în profunzime istoria Bisericii
Ortodoxe Române. În mod cert, alături de teza de doctorat și de celelalte opere ce
poartă semnătura lui, ea va contribui la consacrarea lui între numele mari ale
222
istoriografiei eclesiastice arădene și românești totodată, și la perpetuarea memoriei sale

în rândul generațiilor următoare.
Dominique Schnapper, Comunitatea cetăţenilor. Asupra ideii moderne de

naţiune, Bucureşti, Editura Paralela 45, 2004, 222 p.
Lucrarea analizată aici, Comunitatea cetăţenilor. Asupra ideii moderne de naţiune, a

apărut la editura Paralela 45, în Bucureşti, în anul 2004, la 10 ani după prima apariţie
în Franţa, la editura Gallimard, în colecţia NRF essais. Autoarea, Dominique Schnapper
(născută în 1934 la Paris), este sociolog şi director la École des hautes études en sciences
sociales, om politic (a fost membră în Consiliul Constituţional între 2001 şi 2010) şi, din
2012, director al Musée d’art et d’histoire du judaïsme. Formaţia intelectuală dobândită chiar
în familie, fiind fiica ilustrului sociolog Raymond Aron, o face una din personalităţile
de prim rang ale culturii franceze contemporane. Cartea de faţă propune un model
sociologic al naţiunii, vizând o înţelegere superioară a emergenţei acestora, ale
aspectelor specifice acestei forme de solidaritate, şi totodată a lumii contemporane.
Ediţia în limba română cuprinde o prefaţă a Anei-Luana Stoicea-Deram, doctorand în
sociologie la Paris, care explică rolul lui Dominique Schnapper în elaborarea unei
sociologii a naţiunii şi principalele noutăţi aduse de această carte.
Autoarea a împărţit Comunitatea cetăţenilor în 7 părţi: o introducere, cinci capitole
şi o concluzie. La final mai putem găsi o bibliografie a subiectului şi un indice de
nume.
Introducere debutează cu o perspectivă de ansamblu asupra felului în care
naţiunea, ca formă de organizare, este privită astăzi: izvor de prejudecăţi, de rasism,
focar de xenofobie şi un alibi eficient pentru regimurile politice autoritare şi totalitare.
Astfel de păreri, împărtăşite de mulţi intelectuali, printre care şi deţinătorul premiului
Nobel pentru literatură Mario Vargas Llosa, sunt considerate simpliste de către
Dominique Schnapper, care motivează că războaiele şi masacrele care o incriminează
au existat cu mult înainte de apariţia naţiunii moderne. Geneza acesteia este plasată în
secolul al XVI-lea, în mediul intelectual englez, iar consacrarea ei ca organizare politică
legitimă şi universală (p.17) a venit după cele două mari revoluţii ale secolului al XVIII-
lea: Revoluţia Americană şi Revoluţia Franceză. Naţiunea modernă aduce ca principiu
al legitimităţii politice suveranitatea naţională, în locul tradiţiei dinastice sau religioase,
schimbare consfinţită şi în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului: „principiul oricărei
suveranităţi rezidă în mod esenţial în naţiune‖. În introducere este anunţată şi
schimbarea punctului de vedere aasupra naţiunii: Dominique Schnapper atrage atenţia
că naţiunea trebuie analizată mai întâi din punct de vedere politic, în ciuda opiniei
curente a sociologilor care considerau că organizarea economică şi socială primează în
faţa celei politice. După o trecere în revistă a opiniei principalilor sociologi legată de
naţiune (Emil Durkheim, Norbert Elias, Marcel Mauss), autoarea enunţă scopul
lucrării: formularea unui principiu concret pe baza căruia se formează naţiunea definită
223
ca o comunitate a cetăţenilor. Pentru Dominique Schnapper nu există decât un singur

model de naţiune (în locul celor două modele de naţiune organicistă şi naţiune
contractualistă prezentate în conflict).
Primul capitol, Definiţii, urmăreşte să ofere o definiţie a conceptelor cheie a
acestei lucrări: etnic, naţional, între care au loc dese confuzii. Dominique Schnapper
consideră naţiunea se defineşte prin suveranitatea exercitată pentru a forma
comunitatea de cetăţeni, iar etnia este un grup de oameni care se consideră moştenitorii
unei comunităţi istorice şi culturale. Cea mai mare diferenţă între cele două concepte
est că etnia nu dispune de o organizare politică autonomă, apanaj al naţiunii moderne.
Autoarea critică cele două şcoli de gândire care s-au pronunţat asupra naţiunii: şcoala
primordialistă, care sustine că naţiunile ar exista dintotdeauna, ca unităţi care grupează
populaţii şi şcoala modernistă care insistă pe caracterul modern al naţiunii. În opinia ei,
niciuna din aceste şcoli nu a definit clar termenii. Sunt trecute în revistă opiniile unor
mari sociologi asupra naţiunii: Marcel Mauss, care considera orice societate centralizată
o naţiune (Dominique Schnapper atrage atenţia că acesta a ajuns să numească naţiune
orice formă de organizare politică), Raymond Aron şi Adam Smith consideră că
naţiunea este echivalentul oricărei comunităţi organizate teritorial şi politic. Autoarea
trage două concluzii importante: nu exista naţiune fără un stat, şi există întotdeauna o
legătură între dimensiunea interioară a naţiunii şi acţiunea ei exterioară, gestionată de
instituţiile, mijloacele de control şi coerciţie care compun statul. O bună parte a
primului capitol este consacrată distincţiei obligatorii între naţiune şi naţionalism, aupra
rolului statului în integrarea cetăţenilor prin şcoli (asupra cărora insită Rousseau, Kant,
Fichte şi Mauss), fiind subliniată ideea că omogenitatea etnică nu a fost niciodată o
condiţie suficientă pentru formarea unei naţiuni. Existenţa naţiunii este condiţionată
de conştiinţa cetăţenilor că există un domeniu politic independent de interesele particulare şi că
trebuie să-i respecte regulile de funcţionare (p.47). Capitolul se încheie prin analiza războiului
ca factor de coeziune socială.
Al doilea capitol, intitulat Politicul şi naţionalul, prezintă mecanismele prin care
naţiunea îi integrează pe cetăţeni, în ciuda particularităţilor istorice, economice, sociale,
biologice etc. Atât filozofi ca Ernest Renan, cât şi sociologi precum Max Weber şi
Marcel Mauss au vorbit despre partea de constrângere pe care o impune apartenenţa la
comunitatea de cetăţeni. Dominique Schnapper pledează pentru un studiu atent al
instituţiilor locale, luând prima dată cazul Angliei, prima ţară care a cunoscut instituţii
pentru limitarea puterii regale. Construcţia unei naţiuni presupune existenţa unui proiect
politic, care presupune idei, embleme, valori ideologice, practici sociale şi instituţii. Este
studiat proiectul politic al diferitelor ţări: al Angliei, bazat pe o creştere continuă a
reprezentativităţii, al Statelor Unite, întemeiat pe adeziunea la o serie de valori
(libertate, democraţie, respectul faţă de legile americane). Autoarea insistă pe proiectul
politic francez, marcat de egalitate, suveranitatea naţiunii, laicitate, precum şi de
instituţii care au dus la consolidarea lui: legea serviciului militar obligatoriu din 1872,
legile privind învăţământul laic, obligatoriu şi gratuit ale lui Jules Ferry, legile
naţionalităţii din 1889. Importanţa istoriei în constituirea mitului fondator este
subliniată: raportarea francezilor la Revoluţia franceză, a grecilor la democraţia
ateniană, cultul israelian pentru shoah etc. Integrarea cetăţenilor în stat a fost o
224
provocare pentru naţiuni: din această cauză au apărut mituri fondatpoare, eroi şi vârste
de aur.
Capitolul Transcenderea prin cetăţenie analizează ce presupune de fapt cetăţenia.
Principiul statului de drept a fost formulat pentru prima oară de greci, prin stabilirea că
singurul stăpân recunoscut de cetăţean sunt Legile Cetăţii (aşa se justifică şi refuzul
fugii lui Socrate). Moştenirea romană aduce o definire juridică a cetăţeniei: aceasta
permitea deţinătorilor un statut superior în societate. Baza şcolilor democratice actuale
este principiul conform căruia cetăţenii trebuie să dispună de mijloacele de a-şi exercita
dreptul de vot, cu alte cuvinte dreptul de a participa la viaţa politică, care înainte de
epoca modernă le fusese refuzat. Autoarea insistă că pentru contrucţia unei naţiuni
este necesar un sistem de legi şi de norme comune, care să fie respectate de către toţi
cetăţenii, fiindcă altfel ar constitui doar noţiuni abstracte. Natura legăturii care îi uneşte
pe oameni este cea care diferenţiază naţiunea de etnie.
În capitolul al patrulea, Instituţia singularităţii naţionale, ideea generală este că
proiectul politic trebuie reînnoit de către fiecare generaţie, prin intermerdiul
instituţiilor. Marea provocare din partea comunităţii de cetăţeni este difuzarea unei
istorii şi crearea unei memorii comune. Sârbii şi croaţii, slovacii şi cehii, sunt exemple
de popoare cu limbi şi origini asemănătoare, dar a căror evoluţie istorică diferită a
împiedicat un proiect politic comun. Sunt date şi exemple unde etnii diferite au putut
forma o naţiune: cazul Belgiei, proclamată regat federal în 1993, cazul Statelor Unite, al
Elveţiei (unde proiectul politic este bazat pe ideea că sunt prina naţiune care au
practicat şi respectat multiculturalismul). Este analizat rolul şcolilor în transmiterea
valorilor naţionale, pe care se întemeiază memoria comună, fiind analizate sistemele
şcolare din Franţa (şcoala scoasă complet de sub controlul Bisericii) şi Israel. Şcoala
este locul unde se formează cetăţenii, iar istoria joacă un rol esenţial în formarea
sentimentului comunităţii istorice (p.138). Rolul istoriei în edificarea acestui sentiment este
analizat în Franţa (prin manualele şi lucrările lui Ernest Labrousse, care au transformat
istoria în cea mai importantă disciplină a celei de-a Treia Republici), în Turcia (Mustafa
Kemal a dispus dizolvarea Societăţii istorice otomane, iar istoria promovată de regimul
său susţinea că Anatolia fusese singura ţară a turcilor iar Imperiul Otoman a constituit
doar o povară), în Belgia (prin lucrarea Istoria Belgiei a lui Henri Pirenne). O altă
componentă a creării unei memorii comune este folosirea şi la o adică inventarea
limbii naţionale. Exemplele la care Dominique Schnapper face referire aici sunt
epurarea din limba greacă a cuvintelor turceşti după obţinerea independenţei (1827), la
trecerea Turciei la alfabetul latin pentru o mai bună separare de trecutul otoman (1928)
şi la încercările de diferenţiere lingvistică între RFG şi RDG.
Ultimul capitol, A gândi naţiunea, începe printr-o reflecţie asupra celor două
tipuri de naţiuni: tipul de naţiuni civică, politică, opus naţiunii etnice. Dominique
Schnapper plasează naşterea sentimentului naţional în Franţa şi Anglia după Războiul
de 100 de ani (1337-1453), în Spania după Reconquistă. Reprezentarea naţiunii este cea
problematică: de la persoana regelui, care o personifica, până la popor. Sunt criticaţi
din nou Ernst Gellner şi Benedict Andrerson pentru faptul că neglijează dimensiunea
politică a construcţiei naţionale, insistând pe imperativele de ordin social şi economic.
Deşi recunoaşte existenţa celor două curente (organicist şi contractualist), autoarea
225
pretinde că trebuie renunţat la ideea că acestea au existat dintotdeauna. Ideea de

naţiune este unică dar realizarea ei ţine de proiectul politic al fiecărei ţări, care doreşte a
crea o societate politică transcendând prin cetăţenie înrădăcinările concrete şi apartenenţele şi
fidelităţile particulare (p.183).
Concluzia acestei lucrări, intitulată Democraţia împotriva naţiunii?, urmăreşte
studierea raportului dintre regimul democratic şi o formă politică apărută într+un
secol al liberalismului. Marele pericol pentru naţiune, subliniat de autoare, este
şubrezirea proiectului politic prin transformarea legăturii dintre oameni, din civică
devenind utilitaristă, susţinută exclusiv pe baze economice. Existenţa naţiunilor este
ameninţată de pericolul ca legăturile pe care acestea se bazează, şi care duc la formarea
comunităţii de cetăţeni, să nu mai poată gestiona tensiunile din viitor în legătură cu
împărţirea resurselor în societate. Conflictele sociale şubrezesc legătura dintre cetăţeni
şi implicit naţiunea, aşa cum a arătat-o societatea franceză în anii 1930, făcând-o
vulnerabilă în faţa ameninţărilor externe.
Andrei Sabin FAUR
René Guenon, Criza lumii moderne, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 172p.
În dezbaterea privitoare la criza lumii moderne au fost atraşi gânditori de

seamă, cei din secolul al XX-lea dedicând resurse intelectuale semnificative pentru
―rezolvarea‖ ei. Într-unul din studiile sale René Guénon analizează criza lumii
moderne într-o formă filosofică autentică în care se poate remarca cu uşurinţă stilul
metafizic inconfundabil al scrierilor guenoniene. Studiul lui Guénon se aliniază
diferitelor avertizări intelectuale de conştientizare a omului modern cu privire la criza
în care se găseşte. Încă de la apariția cărții (1927) Guénon considera că lumea modernă
―a ajuns într-un punct critic [...] că e iminentă o transformare mai mult sau mai puţin profundă, că
e de aşteptat să se producă, în mod cert şi nu peste mult timp, o schimbare de orientare, de voie sau cu
forţa, mai mult sau mai puţin bruscă, cu sau fără catastrofă― (p. 23).
În înţelegerea lui Guénon momentul crizei, de fapt finalul ei, coincide cu
judecata lumii, iar această fază critică a lumii moderne îndeamnă spre găsirea unei
soluţii. Tocmai de aceea în contextul oricărei crize motivele escatologice precum
―judecata de apoi‖, ―apocalipsă‖, ―sfârşitul lumii‖ revin în dezbatere. Guénon va suprima de
altfel pretenţia omului modern cu privire la locul privilegiat pe care lumea modernă l-
ar ocupa în istorie. El va prezenta, mai întâi, concepţia hindusă despre durata unui
ciclu uman-Manvantara-care se împarte în patru vârste, ce corespund grupului celor
patru metale: aur, argint, bronz, fier. În prezent ne aflăm în Kali-Yunga, sau vârsta
sumbră, care a început în urmă cu mai bine de 6000 de ani, profeţia hindusă afirmând
că la sfârşitul acestui ciclu (adică, în curând) tot ce este ascuns va redeveni cert,
cunoscut. Guénon subliniază faptul că dezvoltarea ciclică a lumii are un înţeles
descendent, negând ideea de progres aşa cum este ea înţeleasă de moderni. De
asemenea el înţelege spiritul modern în opoziţie cu spiritul tradiţional. Desigur,
226
opoziţia actuală dintre cele două lumi se referă la moduri spirituale, ideologice, nu la
entităţi geografice sau biologice şi va aprecia că momentul de început al crizei lumii
moderne debutează odată cu sfârşitul Evului Mediu, moment care a inaugurat totodată
decăderea creştinismului.
În continuarea studiului său autorul francez va invoca o sciziune între Orient şi
Occident, această sciziune presupune ideea că cele două lumi au fost cândva identice,
uniforme, dar făcând recurs la istorie putem constata că această identitate nu a fost
nicicînd reală. Orientul şi Occidentul nu au fost niciodată într-un raport de asemănare
plenară chiar dacă cele două lumi au avut pe parcurs diverse puncte de ―unire‖
temporară (ce s-au manifestat prin apartenenţa la un singur imperiu: Roman sau Grec)
sau diferite relaţii de împrumut cultural, religios şi social. Cele două lumi au împărţit
timp îndelungat acelaşi ritm social şi au deţinut un gen de spiritualitate apropiat, dar o
dată cu creştinarea şi decăderea politică a Imperiului Roman lucrurile s-au schimbat
radical, îndeosebi pentru lumea occidentală.
Pentru Guénon criza Occidentului și-ar putea găsi rezolvarea prin
reîntoarcerea la valorile Orientului, o reîntoarcere la spiritul oriental tradiţional care,
nefiind pervertit de modernitate, şi-a păstrat în mare măsură autenticitatea şi
integritatea. Totuşi, scriitorul francez nu insistă asupra acestei reîntoarceri sau a
mijlocului prin care ea se poate realiza. De fapt, Guénon nu va continua explicit pe
linia prezentării şi dezvoltării soluţiei propuse, nici nu va încerca să răspundă la
întrebări referitoare la cât de realizabilă este întoarcerea spirituală la Orient în
contextul actual al unei modernităţi instabile. Este oare o astfel de întoarcere cu
adevarat posibilă şi o rezolvare definitivă sau este o soluţie de criză avansată în lipsa
unei alte alternative teoretice? De asemenea, ar fi fost important de discutat dacă
Orientul cu valorile sale este capabil să raspundă nevoilor spirituale ale Occidentului,
dacă acele vestigii culturale şi filozofice ale Orientului mai pot fi implementate
modernităţii secolului XX sau XXI? Guénon nu va răspunde acestor întrebări care
sunt obligatorii de discutat ţinând cont de soluţia propusă, dar va prezenta în
continuarea eseului său unele teorii, care ar putea fi asociate întrebărilor de mai sus.
Soluţiile sale nu reprezintă însă rezolvări realiste, viabile, ci sunt nişte utopii.
Pentru determinarea propriei soluţii Guénon va compara pentru început
spiritul oriental şi cel occidental la nivelul metodei de cunoaştere şi va concluziona că
acestea sunt absolut antitetice. Spiritul oriental, prin definiţie contemplativ, este opus
celui occidental care presupune, de obicei, acţiunea. Cu toate că ambele sunt
instrumente de receptare şi analiză a lumii, spiritul occidental îşi limitează cunoaşterea
prin excluderea contemplaţiei din ansamblul metodelor sale cognitive. Conform teoriei
guenoniene, cele două procedee, contemplaţia şi acţiunea, ar trebui să se echilibreze
reciproc şi să se manifeste complementar în spiritul uman. Guénon reaminteşte teoria
lui Aristotel care afirmă necesitatea ―motorului imobil‖ al tuturor lucrurilor care este
caracteristic lumii moderne:―caractereristica epocii moderne este nevoia de agitaţie continuă, de
schimbare neîncetată, de viteză mereu accelerată, asemănatoare celei cu care se desfăşoară evenimentele
însele‖. Accentul pe schimbare nu este neapărat o paradigmă modernă, acest model este
cunoscut încă din antichitate la Heraclit, care vorbea despre ―curgerea universală‖.
Procesul de degradare a lumii moderne va fi discutat mai departe în termenii intuiţiei
227
intelectuale care duce la metafizică, iar negarea metafizicii va duce la imposibilitatea de

recuperare a tradiţiei.
Guénon aminteşte că în civilizaţia antică intuiţia intelectuală era la baza tuturor
lucrurilor, atât a celor intriseci cât şi a ştiinţei. Spre exemplu fizica (care pentru
Aristotel era secundă în raport cu metafizica) era privită ca ―ştiinta (devenirii) naturii‖.
Spre deosebire de antici, contemporanii ajung să confunde ştiinţa cu industria.
Guénon afirmă că toate celelalte exemple de ştiinte care s-au păstrat până astăzi sunt
reminiscenţele unor ştiinte vechi în care intuiţia avea un rol însemnat, astrologia,
alchimia, psihologia, matematica având azi corespondenţe infime în discipline cu
pretenţii de ştiinţe.
Guénon consideră Renaşterea şi Umanismul drept cauzele principale ale unei
noi paradigme în care nici un principiu nu este superior individualismului, prin urmare
civilizaţia va fi redusă în toate domeniile la elemente exclusiv umane. De asemenea,
Guénon va identifica protestantismul ca vehicul al umanismului: ―protestantismul e în
domeniul religios ceea ce avea să fie raţionalismul în filosofie : o poartă deschisă tuturor discuţiilor,
tuturor divergenţelor, tuturor devierilor; rezultatul a fost pe măsură: dispersia într-o multitudine
mereu crescândă de secte care nu reprezintă decât opinia particulară a câtorva indivizi―.
O altă problemă a lumii moderne este considerată aceea a discursului continuu
despre morală, dar aproape niciodată despre doctrină. În contextul în care nu mai
există o autoritate spirituală, o putere legitimă care să instituie o ordine spirituală, apare
tendinţa spre degenerare şi spre haos social. De asemenea, în capitolul şase, Guénon
va argumenta ineficacitatea şi ilegitimitatea democraţiei cu toate că este cea mai
apreciată şi mai des întâlnită formă de organizare politică din epoca modernă.
Argumentul său poate fi parţial validat:―a admite că aceeaşi oameni pot fi în acelaşi timp
conducători şi conduşi reprezintă o contradicţie, deoarece, pentru a vorbi în limbaj aristotelic, o fiinţă
nu poate fi în acelaşi timp şi în «act» şi în «potenţialitate»‖ (p. 115).
În ultimele capitole ale cărţii, Guénon va critica materialismul lumii moderne,
care poate fi întâlnit chiar şi în ştiinţă şi va trage un semnal de alarmă cu privire la
invazia Occidentului asupra Orientului, la exportarea unor valori negative spre Orient
şi contaminarea spaţiului tradiţional cu lucruri profane moderne.
Restaurarea intelectualităţii, reconstituirea unei elite sunt privite ca soluţii
viabile pentru reîntoarcerea la Orient şi depăşirea crizei lumii moderne. Guénon va
condamna legea majorităţii, legea materiei şi a forţei brute care presupun o folosire
inadecvată a raţiunii. El afirmă că orice criză şi orice sfârşit al lumii este tratat de cele
mai multe ori cu antidotul cel mai la îndemână-venirea lui Mesia. Atunci când o lume
se găseşte în criză se aşteaptă ca cineva să preia rolul de Mesia. De multe ori, chiar
dacă cei în cauză eşuează în a resuscita lumea şi a o readuce la nivelul aşteptărilor
generale, mulţi se iluzionează adăugând himerelor lor eroi, paradisuri sau alte specii de
elemente deşarte. În cazul de faţă, Guénon consideră că rezolvarea rezidă în
constituirea unui grup de elite intelectuale şi chiar va propune o reţetă pentru un astfel
de grup format din mai mulţi Mesia care să aibă drept obiectiv înlesnirea unei
orientalizări a Occidentului.
Deşi se poate aprecia drept utilă orice idee ce promovează constituirea unei
elite intelectuale, teza lui Guénon nu poate fi implementată la un nivel organizat. Într-
228
adevăr, de-a lungul istoriei venirea lui Mesia a reprezentat în diferite culturi metode dar
şi imboldul pentru depăşirea crizei. În creştinism, însă, spre deosebire de celelalte
culturi şi civilizaţii, venirea lui Mesia sau revenirea şi domnia Sa este sinonimă cu tema
escatologică a venirii lui Isus, în glorie şi mărire, pe norii cerului, pentru a doua oară,
(re)venire ce va pune capăt pentru totdeauna crizei spirituale a lumii.
Constantin Noica afirma despre cei care îşi propun ―cultura drept scop‖ că au
toate şansele să eşueze fiindcă actul de cultură presupune un anumit tip de
inconştienţă, naturaleţe, chiar de iraţionalitate. Crearea de valori culturale nu
presupune un scop declarat sau foarte limpede determinat, ci spontaneitate şi destin.
În devoluția timpului, un program (ce priveşte valorile spirituale) chiar şi unul cu
intenţii bune, precum cel al lui Guenon de constituire a unei elite intelectuale, este
irealizabil şi artificial acest model nu oferă nici o garanţie de transpunere în realitate.
Oricum, elita ―se alege‖ singură, automat, se formează dezinteresat, deci inconştient şi
neprogramat. Elita este benefică în actul cultural sau în dezvoltarea unei societăţi, dar
nu este obligatorie în demersul de normalizare a lumii moderne. Istoria dovedeşte că
niciodată crizele consumate de-a lungul timpului nu s-au rezolvat prin intrarea în
acţiune a unui commando de elite intelectuale, ci prin diferite mişcări sociale şi
religioase de răsturnare a valorilor, prin reactualizarea metodelor de educaţie, prin
civilizare, prin adaptarea la nou sau recondiţionarea vechiului.
Întoarcere spirituală spre Orient poate fi bună doar în măsura în care Orientul
propune ceva diferit sau necunoscut omului modern. Desigur, pentru depăşirea crizei
lumii moderne este necesară o elită, o elită morală, spirituală capabilă să ofere modele
de urmat, inexistenţa modelelor morale, absenţa sau prezenţa disparată a oamenilor
spirituali şi consecvenţi fiind principala lacună a lumii moderne. O clasă de oameni ai
lui Dumnezeu, un grup, o elită morală-religioasă este soluţia creştină la criza lumii
moderne.
Putem spune că, deşi atent argumentate, multe din tezele lui Guénon nu pot fi
validate, dar pot fi dezvoltate şi eventual îmbunătăţite tocmai de către noi, cei în criză.
Omului modern, cu apetitul său pentru inovaţie şi descoperire, i se pretinde să fie
informat, dar şi receptiv la schimbări, tocmai de aceea, pentru el reorientarea spre o
tradiţie spirituală bună poate reprezenta o soluţie dezirabilă pentru rezolvarea crizei, o
soluţie de acceptat. Aşadar, schimbările în orice direcţie, chiar şi repoziţionarea spre
tradiţia spirituală a Orientului, sunt de analizat şi de însuşit cu condiţia de a satisface
nevoile spirituale şi mentale ale lumii moderne şi de a oferi un bun pentru necesităţile
din prezent. Dacă această condiţie este satisfăcută, atunci cel mai probabil întoarcerea
spre Orient se va produce de la sine, natural; altfel, printr-un progres intenţionat,
programat prin constituirea artificială a unei elite nu se va produce deloc
Sergiu-Adrian ADAM
229
Glenn E. Torrey, The Romanian Battlefront in World War I, Lawrence,

University Press of Kansas, 2011, 422p.
Dimensiunea militară a Primului Război Mondial a intrat în atenţia istoricilor

încă înainte ca armele să-şi fi spus ultimul cuvânt. Interesul crescut al specialiştilor
scrisului istoric pentru cunoaşterea evoluţiei pe care războiul a avut-o pe diversele
fronturi era justificată prin prisma amplorii pe care a luat-o conflictul, a diferitelor
tipuri de resurse antrenate în desfăşurarea lui, a impactului puternic pe care l-a produs
asupra societăţilor beligerante şi, nu în ultimul rând, a duratei lui, cu mult peste cele
mai optimiste prognoze formulate în momentul declanşării ostilităţilor. De un secol
istoriografiile ţărilor implicate în război (şi nu numai) sunt angajate în efortul de
punere în lumină a multiplelor valenţe ale dramaticei confruntări, fără ca recuperarea
datelor, mărturiilor, documentelor să poată fi considerată încheiată.
Efortul istoriografiilor naţionale de a investiga bogăţia faţetelor Primului
Război Mondial a fost uneori acompaniat de interesul pe care unii istorici aparţinând
unor spaţii culturale diferite l-au avut în studierea evenimentului în alte ţări decât patria
natală. Este cazul istoricului american Glenn E. Torrey, care de mai multe decenii se
apleacă cu perseverenţă şi profesionalism asupra cercetării trecutului României în anii
primei conflagraţii mondiale. O demonstrează şi cel mai recent volum pe această temă
semnat de distinsul Profesor emerit de la Universitatea de Stat Emporia, pe care îl
supunem în cele ce urmează analizei.
Structural, conţinutul volumului a fost partiţionat în 17 unităţi tematice prin
intermediul cărora sunt reconstituite toate fazele participării României la Primul
Război Mondial. Prezenţa militară activă a României pe câmpurile de bătălie este
precedată în paginile volumului de o binevenită prezentare a animatelor dezbateri care
au cuprins societatea românească încă de la debutul ostilităţilor în legătură cu
atitudinea pe care diriguitorii ţării trebuiau să o ia faţă de conflagraţia tocmai
declanşată. „Drumul spre război‖ reprezintă aşadar conţinutul primului capitol, în care
autorul surprinde cu abilitate reacţiile şi poziţiile elitei politice româneşti în momentul
izbucnirii conflictului. Glenn E. Torrey subliniază presiunile pe care reprezentanţii
puterilor angrenate deja în război le-au exercitat asupra decidenţilor de la Bucureşti în
încercarea de a atrage România într-una din cele două tabere combatante. Însă, crede
autorul, lobby-ul diplomatic nu a făcut decât să consolideze convingerea guvernanţilor
vremii că doar garanţia anexării la Regatul României a teritoriilor din Imperiul austro-
ungar locuite de români putea cântări decisiv în schimbarea statutului de neutralitate
armată asumat iniţial de România cu cel de ofensivă propriu-zisă. Conştientă că
implicarea activă a României în război va depresura alte câmpuri de bătălie, silindu-i pe
beligeranţi să investească resurse pe frontul românesc, Antanta a oferit în cele din
urmă satisfacţie principalei doleanţe formulate de cabinetul liberal de la Bucureşti.
Păşind alături de autor pe cărările strâmte şi întortocheate ale negocierii convenţiei
militare, descoperim vulnerabilităţile pe care respectiva înţelegere le conţinea pentru
România încă din momentul intrării ei în război.
230
Cel de-al doilea capitol are meritul de a ne introduce în ambianţa ultimelor

pregătiri de război şi a planurilor de luptă puse la cale de staful militar românesc. El
reprezintă totodată o atentă inventariere a logisticii de război de care dispunea
România, a rezervelor ei de armament şi echipament militar, dar şi a nivelului de
pregătire şi a performanţelor persoanelor aflate la conducerea diferitelor instituţii
militare. Ceea ce rezultă din informaţiile livrate şi analizate de autor este imaginea unei
ţări care îşi supraestimase capacitatea de luptă şi rezistenţă armată în raport cu noul tip
de război pe care îl inaugura atunci prima conflagraţie mondială. Alte puncte
nevralgice care completau portretul armatei române în momentul angajării totale în
război erau reprezentate, crede Glenn E. Torrey, de faptul că mulţi comandanţi şi
persoane aflate în posturi-cheie nu erau pe deplin pregătite pentru tacticile şi tehnicile
inovative de luptă introduse atunci; în plus, căile de comunicaţie ale României nu
puteau face faţă cerinţelor unei mobilizări generale iar unii membri ai personalului
militar care ocupau funcţii de conducere în armata română fie nu corespundeau celor
mai înalte exigenţe ale timpului fie prezentau lacune din punct de vedere profesional,
poziţiile lor înalte în ierarhia militară datorându-se legăturilor strânse pe care le aveau
cu liderii politici ai vremii. Deşi aflaseră despre negocierile purtate de şeful cabinetului
de la Bucureşti cu reprezentanţii Antantei şi despre succesul acesteia din urmă de a
atrage România de partea ei, Puterile Centrale au calculat greşit data intrării României
în război. Reacţiile pe care această decizie a României le-a provocat Puterilor Centrale
nu sunt trecute cu vederea în economia lucrării, dar nici strategia pe care reprezentanţii
acestui bloc politico-militar au croit-o pentru a contracara ofensiva României şi pentru
a o pedepsi pe măsura trădării de care considerau că se făcea vinovată.
Începând cu capitolul al patrulea punctul de greutate al cărţii se cantonează în
sfera tematicii anuntaţe prin însuşi titlul ei. Pentru început, este pusă în scenă
operaţiunea Armatei de Nord româneşti, care a traversat Carpaţii Orientali,
pătrunzând pe teritoriul statului inamic, dar şi atitudinea de bucurie a populaţiei
româneşti transilvane la vederea fraţilor de sânge eliberatori. Autorul punctează cu
apăsare erorile tactice sau de strategie ale armatei române în această fază a războiului,
dar şi faptul că invazia românească în Transilvania a determinat o puternică ofensivă a
armatelor Puterilor Centrale în sudul României, în Dobrogea mai exact. Lucrarea îşi
crează astfel spectrul analizării fiecărei confruntări importante dintre cele două tabere
combatante pe frontul românesc, autorul marcând cu deplină pricepere preparativele
fiecărei bătălii, stategiile adoptate de cele două părţi inamice, erorile comise de cei aflaţi
la comanda corpurilor de luptă, starea combatanţilor şi resursele de armament pe care
le aveau la dispoziţie dar şi modul în care fiecare parte şi-a valorificat victoria sau a
căutat soluţii pentru a diminua consecinţele înfrângerii. Astfel de detalii privesc
confruntări precum cea de la Turtucaia, operaţiunea sau manevra Flămânda,
contraofensiva austro-germană în Transilvania (care a făcut ca după abia 40 de zile de
când a trecut Carpaţii, armata română să fie nevoită să se retragă din teritoriul austro-
ungar), ofensiva lui Mackensen în Dobrogea soldată cu evacuarea de către armata
ruso-română a Constanţei, acţiunile de la trecătorile din Carpaţi, cele două bătălii de la
Jiu, pierderea Olteniei, apoi a Bucureştiului şi a Ploieştiului (împreună cu câmpurile de
petrol din zonă, o resursă esenţială pentru armatele inamice de pe teritoriul României).
231
Autorul surprinde subtilităţile primirii entuziaste pe care populaţia care a ales să

rămână în capitala României a făcut-o armatei germane (nu şi celei turceşti sau
bulgăreşti), după care insistă asupra consecinţelor de natură politică şi militară ale
retragerii armatei şi administraţiei româneşti în Moldova. Preluarea comenzii frontului
românesc de către aliatul rus a impus, demonstrează elocvent Glenn E. Torrey, reculul
Misiunii Militare Franceze din linia întâi a deciziilor militare, ceea ce a oferit şansa
delegaţiei conduse de generalul Henri Berthelot să se preocupe de instrucţia adecvată a
soldaţilor români, efort care şi-a dovedit pe deplin eficienţa în campania din vara
anului 1917, lucru recunoscut chiar şi de inamicii României, care au avut de înfruntat o
armată temeinic reconstruită sub raportul comportamentului militar pe câmpul de
luptă, a cunoştinţelor tactice şi a deprinderii de folosire la potenţial maxim a
echipamentului modern de război cu care în fine fusese dotată. Perioada refacerii
armatei române este prezentată din multiple perspective, începând cu radiografierea
situaţiei oastei în momentul suspendării ostilităţilor, accentul căzând apoi asupra
măsurilor de redresare sanitară şi de creştere a moralului soldaţilor români, prin
implicarea unor personalităţi ale vieţii publice, sau prin anunţarea unor reforme cu
consecinţe profunde pentru grosul combatanţilor: reforma agrară şi cea electorală.
Aceste eforturi concentrate şi-au dovedit roadele, după cum spuneam, în confruntările
din vara anului 1917, episod asupra căruia volumul pe care îl avem în vedere insistă cu
lux de amănunte. De altfel, bătăliile de la Mărăşeşti şi Oituz, ne asigură Glenn E.
Torrey, au marcat sfârşitul ofensivei pe frontul românesc, Puterile Centrale relocându-
şi atenţia pe câmpurile de bătălie din vest (în special Italia şi Franţa). Însă, cea mai grea
lovitură pentru frontul românesc nu a venit dinspre inamic, ci tocmai din rândul
aliaţilor României. Mai exact, după revoluţia din martie 1917, mulţi soldaţi ruşi au
refuzat să mai dea curs ordinelor superiorilor lor sau să mai poarte noi ofensive,
solicitând semnarea păcii.
Capitolul al cincisprezecelea îl ghidează pe cititor prin spatele frontului,
abordând problema propagandei de război, implicarea serviciilor secrete austro-
germane în destabilizarea frontului românesc, dar şi măsurile împotriva dezertărilor
luate de autorităţile din Moldova. Preparativele semnării armistiţiului de la Focşani şi
consecinţele acestui act pentru români, ca şi contextul general al preluării puterii în
Rusia de către Lenin şi intenţia acestuia de a încheia pacea cu Puterile Centrale, sunt
atent dezbătute în paginile acestui capitol.
Următoarea unitate tematică are în vedere situaţia Basarabiei în ceea ce s-a
dovedit a fi ultimul an de război. Autorul creionează cu precizie modul în care
evenimentele de la scară regională s-au răsfrânt asupra micii provincii ruseşti de la
răsărit. Stabilitatea teritoriului dintre Prut şi Nistru, ameninţată acum o dată în plus din
cauza soldaţilor bolşevizaţi care se repatriau, era considerată o condiţie a continuării
războiului pe frontul de est şi chiar a supravieţuirii României. Glenn E. Torrey insistă
în paginile acestui capitol asupra evoluţiei politice a Basarabiei, a autonomizării ei ca
un teritoriu confederat Rusiei, asupra declaraţiei de unire a respectivei provincii cu
România şi a consecinţelor acestui gest asupra României şi a celorlalte state din
regiune. Nu este trecută cu vederea nici motivaţia prezenţei armatei române în
provincie, nici modul în care această prezenţă a fost evaluată de către locuitorii regiunii
232
sau de către puterea bolşevică din Rusia. Reimpunerea statalităţii româneşti după mai
bine de un secol în teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost umbrită de drama pe care o
trăia România în acele zile. Prevederile tratatului de pace de la Buftea şi implementarea
lor, tensiunile de pe scena politică românească dar mai ales viitorul incert al României
au presat puternic conştiinţa publică în acele zile, demonstrează convingător autorul
lucrării. Tot el surprinde spectaculoasa răsturnare de situaţie dintre cele două tabere
combatante (după înfrângerea Puterilor Centrale la Piave) şi modul în care România a
încercat să profite de pe urma acestei situaţii, străduindu-se să demonstreze aliaţilor
lângă care începuse războiul că rămăsese o ţară fidelă. Remobilizarea armatei române,
concesiile la care erau dispuse Puterile Centrale pentru a stopa reintrarea României în
război sau măcar pentru a obţine neutralitatea ei, retragerea armatei conduse de
Mackensen, contextul ocupării „pământului făgăduinţei‖ (Transilvania), avansul
armatei române în zona neutră şi raporturile încordate cu puterea de la Budapesta –
toate fac obiectul ultimului capitol şi al epilogului cărţii, prezentarea lor demonstrând
cât de complicată a fost ieşirea din starea de război în această parte a Europei.
Temeinicia cu care Profesorul Glenn E. Torrey a întocmit lucrarea tocmai
prezentată este demonstrată şi de marea varietate de surse pe care aceasta le valorifică:
diverse fonduri documentare provenind din România, Austria, Germania, Franţa, dar
şi din Rusia, Marea Britanie, Italia şi Statele Unite ale Americii; numeroase documente
edite, lucrările generale (din ţară şi străinătate) esenţiale istoriei noastre militare, o mare
varietate de studii dar şi lucrările memorialistice aparţinând celor mai importanţi
actanţi ai vremii. În special această din ultimă categorie bibliografică, în ciuda
subiectivismului care o caracterizează, are meritul de a nuanţa nu de puţine ori datele
deja cunoscute şi de a ne introduce în intimitatea ideilor autorilor ei, a planurilor pe
care aceştia şi le-au croit în acele vremuri tulburi şi a modului în care au reacţionat în
faţa victoriei sau a eşecului militar. Toate acestea fac ca lucrarea Profesorului Glenn E.
Torrey să fie nu numai un produs cultural reuşit din punct de vedere profesional, ci şi
unul absolut necesar istoriografiei româneşti.
Lucian TURCU
Adrian Năstase, George Potra, Titulescu, ziditor de mari idealuri, ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2008, 661 p.
Publicat la ceas aniversar (la împlinirea a 125 de ani de la naşterea lui Nicolae
Titulescu), volumul semnat de fostul prim-ministru al României Adrian Năstase şi
istoricul George G. Potra reuneşte o serie de studii (50 la număr) care acoperă o
tematică variată, aducând noi contribuţii la cunoaşterea vieţii şi activităţii marelui om
politic şi diplomat Nicolae Titulescu, aducând ―noi fascicule de lumină asupra gânditorului,
omului politic şi omului de acţiune, asupra vieţii sale publice şi private‖ (p. 8). De asemenea,
volumul recenzat vine să întregească, să completeze contribuţiile cu care cei doi autori
ne-au obişnuit (a se vedea: Adrian Năstase, ―Conceptul de Pace în viziunea lui Nicolae
Titulescu‖, în Revista Română de Studii Internaţionale, volum XVI, număr 3(59), 1982;
233
Adrian Năstase, ―Nicolae Titulescu: diplomat şi profesor‖, în Revistă de Studii şi

Cercetare Juridică, volum XXVII, număr 3, 1982; Adrian Năstase, ―Actualitatea lui
Nicolae Titulescu‖, în Revue Roumanie, număr 4-5, 1992; Adrian Năstase, Titulescu,
contemporanul nostru, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2002; George G. Potra,
Costică Prodan (editori), Nicolae Titulescu. Opera politico-diplomatică (iulie 1927-iulie 1928),
volum I şi II, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2003; George G. Potra, Nicolae
Iorga-Nicolae Titulescu. Interferenţe, Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2011;
George G. Potra, Pro şi Contra Titulescu, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, volum I-III,
Bucureşti, Fundaţia Europeană Titulescu, 2012; George G. Potra, Brâncuşi-Titulescu.
Suflete pereche, Târgu-Jiu, Fundaţia Europeană Titulescu, 2012).
Încă din introducerea volumului, cei doi autori ţin să menţioneze faptul că
editarea acestuia se înscrie în cadrul demersurilor iniţiate de Fundaţia Europeană
Titulescu, de recuperare şi valorificare a documentelor şi pasajelor necunoscute din
viaţa şi activitatea diplomatului Nicolae Titulescu. Pasajelor biografice, evocărilor, cei
doi autori adaugă şi o serie de ―[…] analize ale unor proiecte şi demersuri politico-diplomatice
grave şi radiografii ale unor concepte şi idei care au îmbogăţit dreptul şi practica relaţiilor
internaţionale‖ (p. 7).
Evocând personalitatea ―Marelui Tit‖, om politic, diplomat, jurist, profesor,
academician, preşedinte al Societăţii Naţiunilor, cei doi autori reuşesc să ne ofere o
radiografie completă a vieţii şi activităţii acestuia, pornind de la formarea intelectuală a
acestuia, afirmarea pe scena politică românească, precum şi pe scena politicii europene,
viaţa personală, starea patrimonială, încheind cu perioada de decădere şi uitare şi cu
moştenirea acestuia, nu atât o moştenire materială, cât una spirituală, rămasă în
manuscris, valorificată în mare parte prin eforturile Fundaţiei Europene Tilulescu.
Analizând cele 50 de studii, putem propune o tipologie a acestora, vizând:
aspectele biografice (Adrian Năstase, ―Ziditor de mari idealuri‖, George G. Potra,
―Pedepsiţi pentru că i-au rămas aproape‖, Adrian Năstase, ―Nicolae Titulescu a făcut
din slujirea ţării o religie‖, George G. Potra, ―Starea patrimonială a lui Nicolae
Titulescu‖, George G. Potra, ―Avatarurile elveţiene ale unui Proscris‖ etc.), opera
politico-diplomatică (Adrian Năstase, ―Vocaţia paneuropeană a mesajului
titulescian‖, Adrian Năstase, ―Perenitatea şi actualitatea operei europene a lui
Titulescu‖, Adrian Năstase, ―Un simbol al spiritului Genevei‖, Adrian Năstase, ―O
operă de interes naţional‖, Adrian Năstase, ―O viziune europeană. Nicolae Titulescu-
Robert Schuman‖, George G. Potra, ―Paradigme titulesciene la tribuna geneveză‖,
George G. Potra, ―Arhitect şi apărător al dreptului internaţional‖ etc.), perioada de
decădere (George G. Potra, ―Demiterea lui Nicolae Titulescu. Contracararea reacţiilor
din presa internaţională‖, George G. Potra, ―Ion Antonescu nu răspunde‖, George G.
Potra, ―Moartea lui Titulescu sub foarfecele cenzurii antonesciene‖), moştenirea lui
Nicolae Titulescu (Adrian Năstase, ―Restaurarea Casei Titulescu-o provocare la
adresa timpului‖, George G. Potra, ―Am subscris ca executor testamentar‖, George G.
Potra, ―2000 de documente Titulescu îmbogăţesc Fundaţia Europeană Titulescu ca un
tezaur arhivistic‖), precum şi efortul editării operei titulesciene (George G. Potra,
―Editarea operei politico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu‖).
234
Lucrarea este însoţită de numeroase anexe fotografice (fie reprezentându-l pe

Nicolae Titulescu, fie fotografii realizate la diferite evenimente în cadrul cărora s-a
celebrat figura acestuia), precum şi de un indice de persoane (pp. 625-636).
Din punct de vedere material, lucrarea ne este redată în format de dimensiuni
mari, într-o grafică excelentă, cu un text dispus în pagină conform rigorilor impuse în
redactarea unui text ştiinţific, toate aceste elemente concurând în a oferi volumului o
înfăţişare plăcută ochiului, ce îndeamnă la o lectură imediată. Încheiem prin a îndemna
publicul interesat de subiect la lecturarea acestui volum, care reprezintă o reală
contribuţie, ce vine să întregească cercetările celor doi autori privind viaţa şi activitatea
lui Nicolae Titulescu.
Dmitri Vitkovski, O viaţă în Gulag, Bucureşti, Editura Corint, 2013, 144 p.
O viaţă în Gulag, a lui Dmitri Vitkovski, împleteşte amintirile dureroase,

sfâşietoare, a celor treizeci de ani petrecuţi sub cizma represiunii comuniste, în lagărele
siberiene, în toiul interogatoriilor nemiloase şi a exilului oprimant, atât de marcante
pentru sufletele milioanelor de persecutaţi din întreaga Uniune Sovietică. Este în
acelaşi timp volumul unui poet, pătruns de un ascuţit simţ liric şi aflat într-o strânsă
comuniune cu natura, evocată de numeroase ori, cu pasiune şi tandră afecţiune.
Beneficiind de excelente prefaţe, scrise de Nicolas Werth, de fiica evocatorului,
Anna Pilkington, şi de V. Laşkin, memoriile se disting printr-un pronunţat lirism, o
calmă contemplare a naturii, în mijlocul abuzurilor - zămislite de o minte omenească
neîmblânzită – şi al inepuizabilei represiuni, mereu dornică să se înfrupte din sufletele
şi trupurile victimelor, pe care le frânge cu atâta uşurinţă…, precum şi prin
cunoaşterea unui univers uman cald şi afectuos, chiar şi în mizeria lagărelor cele mai
sinistre.
Născut în 1901 la Riga, Vitkovski a vrut să studieze chimia, astfel că a ajuns la
Tomsk, unde a fost înrolat în Armata Albilor. De aici suspiciunile apărute în privinţa
lui, regimul comunist sovietic obişnuind să-i închidă pe toţi cei care reprezentau sau
măcar ar fi putut reprezenta o cât de mică ameninţare pentru sistem.
În urma unui denunţ mincinos, Vitkovski este întemniţat în 1926 şi ajunge la
Butîrka, unde descrie, cu o remarcabilă seninătate, condiţiile de trai şi lipsurile
îndurate. Sunt edificatoare portretele deţinuţilor, descrise cu mult rafinament şi cu un
pătrunzător simţ psihologic, ce amintesc de romanele lui Dostoievski, precum şi
frustrarea generată de energia tinereţii, încătuşată în acele odăi strâmte, odioase, în
condiţiile unei lipse de activităţi mistuitoare.
Tânărul Vitkovski ajunge la Eniseisk, în inima Siberiei, unde a fost nevoit să-şi
ducă traiul. Sunt descrise cu mare talent artistic revărsările fluviului Enisei, îngheţul şi
dezgheţul acestuia, întregul proces al curgerii sale, autorul dovedind o mare atenţie şi o
mare afecţiune pentru elementele naturii, în toată forţa lor copleşitoare.
235
Pe urmă, se angajează ca laborant într-o mină de aur, în plină taiga, locul unde
are prilejul de a urmări calea urşilor şi viaţa tunguşilor, cu tot specificul lor exotic.
Izolarea îi apasă pe toţi cei adunaţi acolo, în pustiul nemărginit şi dezolant.
Vitkovski este arestat din nou în 1931, depinzând de valurile de represiune
iniţiate de Stalin, cu toată cruzimea, cinismul şi setea de sânge. Memoriile reflectă şi
condiţiile de trai schimbătoare din lagăre, represiunile tot mai dure şi spiritele tot mai
învârtoşate şi mai fanatizate.
Abundă remarcile ironice, chiar hilare, despre falsele acuzaţii şi închipuitele
comploturi, ticluite de cei prea dornici să intre în graţiile autorităţilor sau de
anchetatorii care caută nod în papură. Dar autorul îşi păstrează totuşi seninătatea şi
echilibrul sufletesc, cu toate persecuţiile şi lipsurile dezumanizante.
Trăieşte o vreme la Solovki, unde este forţat să muncească, dar se bucură de
tovărăşia unor camarazi de excepţie, prietenoşi şi plini de haz. Nu este uitată nici
natura, cu arhipelagul împânzit de insule împădurite şi fauna pestriţă, clocotind de
viaţă. Este evocată şi situaţia femeilor din acele lagăre, stigmatizate şi izolate,
împroşcate de oprobriul public.
Următoarea oprire este la Belomorkanal, unde este numit şef de şantier la o
ecluză a canalului. Autorul adună o vastă experienţă în aceste lagăre, se loveşte de
nemernicia golanilor şi vede afirmată din nou dorinţa de libertate a deţinuţilor, lupta
dusă împotriva constrângerilor, reflectate în cuvintele : ,,Nu sunt canar, ca să ciripesc
în colivie.―
Iarna, cu gerul ei muşcător şi aspru, le face multe probleme deţinuţilor, care
îngheaţă de frig şi sunt incapabili să muncească. Vitkovski îi ajută cum poate şi chiar
minte pentru a le salva vieţile.
Apoi ajunge şef de şantier la Tuloma, unde are şansa de a observa, în toată
splendoarea ei, natura şi fenomenele cereşti, în special aurora boreală, descrisă cu atâta
patos şi admiraţie, de parcă ar fi fost o fiinţă mişcătoare, cu voinţă şi suflet proprii.
Scăpat după cinci ani de detenţie, Vitkovski se întoarce la Moscova, dar este
urmărit de stigmatul condamnării şi birocraţia nu-i uşurează deloc viaţa. Îşi găseşte cu
greu ceva de lucru, întâi la Cimkent, mai apoi la Vladimir, la un laborator de cercetări
la uzină, unde îşi spune că abia acum a venit timpul să înceapă să trăiască.
În decembrie 1938, este arestat din nou şi silit să îndure o foame chinuitoare,
interogatorii umilitoare şi crude. Chiar autorul este denunţat, printr-o minciună, de un
anume Rosenthal, şi bătut de un anchetator, care-l obligase să semneze o mărturie
falsă. Pe urmă, este pus să stea lângă un perete, în picioare, zile întregi, până este adus
la epuizare şi voinţa îi este slăbită. Însă a refuzat să semneze şi condamnarea la moarte
nu a mai venit.
În Caucazul de Nord, Vitkovski s-a bucurat de afecţiunea unui anume Simeon,
care i-a stat aproape pe timp de boală şi care pretindea că i-a salvat viaţa prin simpla
lui prezenţă. A urmat participarea la Al Doilea Război Mondial, unde ajunge,
paradoxal, în trupele GPU, formate special pentru ,,paza şi protecţia obiectivelor de
stat şi de importanţă deosebită―.
Îşi întemeiază o familie şi îşi reia viaţa normală, dar este exilat din nou în 1951,
în urma unui denunţ, cu interdicţia de a se stabili în oraşele mari ale URSS-ului.
236
Aproape că se prăbuşeşte în urma acestei lovituri, nemaifiind demult tânăr, ci,

dimpotrivă, profund afectat de privaţiunile şi persecuţiile îndelungate. Lucrează doi ani
la uleiurile eterice din Priluki, apoi la Berezotocea, complet nemulţumit de condiţiile şi
limitele acelei slujbe.
Înapoiat la Moscova, ajunge să cunoască adevărul despre condamnarea lui.
Actul de acuzare nu conţinea de fapt nimic, nu fusese consemnat niciodată ca fiind un
criminal şi prin urmare, toate întemniţările şi silniciile erau lipsite de orice temei sau de
cel mai neînsemnat sens legal sau logic!
Totul, pentru nimic! Memoriile se sfârşesc astfel: ,,Câte umilinţe, suferinţe, durere a
trebuit să îndur ca să demonstrez un adevăr simplu, dreptatea afirmată de mine chiar de la început!
Şi, în schimb?… Ce e în schimb? Numai o viaţă de om frântă! Sau mai e ceva?...‖.
Aceste mărturii ne reamintesc nimicnicia oamenilor, cât de puţin înseamnă o
fiinţă în chingile unui sistem distrugător, inuman, şi cât de simplu a fost devastată viaţa
unui om şi destinul unui intelectual, departe de a merita tragicele represiuni şi
schingiuiri sufleteşti, înfruntate totuşi cu eroism şi cu o remarcabilă voinţă de a
supravieţui.
Marian HORVAT
237
LISTA AUTORILOR:
Mircea Gheorghe ABRUDAN, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: mirceapadre@yahoo.com.
Sergiu-Adrian ADAM, Doctorand, Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris;
e-mail: adamsergiuadrian@gmail.com.
Emanuel CÃŞVEAN, Preot Doctorand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-

Napoca;
e-mail: emanuel_casvean@yahoo.com.
Olga CHIŞ, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: olga_marcus@yahoo.com.
Diana Maria DÃIAN, Doctorand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: diana_daian1989@yahoo.com.
Alexandru DÃRÃBAN, CFR Regionala Cluj;

e-mail: alexandru.daraban@yahoo.com.
Nicolae DUMBRÃVESCU, Doctorand, Universitatea ―1 decembrie 1918‖ din Alba-

Iulia;
e-mail: ndumbravescu@yahoo.com.
Andrei Sabin FAUR, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: faur_andrei_91@yahoo.com.
Ana FILIP, ASTRA Cercul Salva;

e-mail: astrasalva@yahoo.com.
Vasilica Augusta GÃZDAC, Şcoala Salva;

e-mail: val01aug@yahoo.com.
Bogdan GOZMAN, Doctorand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: bogdan_gozman89@yahoo.com.
Mihai-Octavian GROZA, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: grozamihai@ymail.com.
Vasile HODOROGEA, Doctorand, Universitatea din Bucureşti;

e-mail: vasile.hodorogea@gmail.com.
238
Marian HORVAT, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: marian_horvat5@yahoo.com.
Adrian-Cosmin IUŞAN, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: iusanadriancosmin@gmail.com.
Adriana Denisa MANEA, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: adriana.manea@yhoo.com.
Ioan MORAR, ASTRA Despărţământul ―Ioan Alexandru‖ Gherla;

e-mail: astradespighera@yahoo.com.
Iuliu-Marius MORARIU, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: morariu_iuliumarius@yahoo.com.
Sámuel NÁNÁSI, Universitatea din Leipzig;

e-mail: nanasisamuel@yahoo.com.
Andrei PÃVÃLEAN, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: pavalean_andrei@yahoo.com.
Florin-Dorin PARASCA, Universitatea ―1 decembrie 1918‖ din Alba-Iulia;

Arhiepiscopia Ortodoxă Alba-Iulia;
e-mail: parascafd@yahoo.com.
Zoltán PETRE, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail:p_zoltan89@yahoo.com.
Merina Carmen PETROVICI, Universitatea Ecologică din Bucureşti;

e-mail:merima _mec@yahoo.com.
Roxana Dorina POP, Doctorand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: roxana_dorinapop@yahoo.com.
Vlad POPOVICI, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail:vladpopovici@ubbcluj.ro.
Cătălin RUSU, Student, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: r_catalin@outlook.com.
Ştefan Nicolae SABU, Masterand, Universitatea de Vest din Timişoara;

e-mail: stefan_sabu@yahoo.com.
239
Ioan SENI, ASTRA Despărţământul Năsăud;

e-mail: seni_ioan@yahoo.com.
Cornelia STAN, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail:cornelia.stan@ubbcluj.ro.
Mihaela TALPAŞ, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: talpas_mihaela@yahoo.com.
Lucian TURCU, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: luciandturcu@yahoo.com.
Cătălin VARGA, Masterand, Universitatea ―Babeş-Bolyai‖ din Cluj-Napoca;

e-mail: catalinvarga1987@gmail.com.
240
ISSN 2344-1887
ISSN-L 2344-1887
241

Astra Salvensis An II Numar 3 2014 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Astra Salvensis An II Numar 3 2014 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ASTRA Salvensis.

Revistă de istorie şi cultură, an II, număr 3, 2014

ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANÃ PENTRU LITERATURA ROMÂNÃ ŞI

Colegiul de redacţie: ISSN 2344-1887

Ştefan Nicolae Sabu Cruciada a IV-a, Imperiul de la Niceea şi recucerirea

moment of Romania’s entry in the First World

Studii culturale/Cultural studies:

Ioan Morar Constantin Brâncoveanu-model de dăruire (Constantin

Andrei Sabin Faur Sigmund Freud şi noua viziune asupra sexualităţii

Marian Horvat S-a stins doamna de fier.............................................p.193.

Mircea Abrudan Steven Runciman, Marea Biserică în captivitate. Un studiu

Sergiu-Adrian Adam René Guenon, Criza lumii moderne, Bucureşti, Editura

CRUCIADA A IV-A, IMPERIUL DE LA NICEEA ŞI RECUCERIREA

Ştefan Nicolae SABU

Perioada pe care o voi trata cuprinde Cruciada a-IV-a, culminând cu cucerirea

1 Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Craiova, 1999, p. 155

care mereu îi crea numai probleme. Acestui motiv i se adăuga şi politica de

9 Charles Diehl, op. cit., p.163.

14 Charles Diehl, op. cit., p. 165.

În timpul împăratului Ioan al III-lea Vatatzes, Imperiul de la Niceea își dublase

21 Ioan Octavian Rudeanu, op. cit., p. 133.

UN CÃRTURAR DE LA SFÂRŞITUL EVULUI MEDIU: “CAZUL”

Pe parcursul epocilor medievală şi premodernă, istoria poporului român a fost

ecleziastic, ambele se integrau lumii bizantine, aflându-se sub jurisdicţia arhiepiscopiei

33 Heppel, The Ecclesiastical Career, p. 18.

European University Press, 2006, p. 202.

Publishers, 1974, p. 310.

(România dinspre Rusia), denumire utilizată de bizantini în secolul al XV-lea pentru a

47 Melchisedec, Viaţa şi scrierile, pp. 103- 104.

Sucevei şi Rădăuţilor, 2003, accesată la http://sfantulioancelnou.ro/carti/grigorescu/cartea.htm,

Mouton and Co.’s Publishers, 1971, pp. 163-165.

CONCEPTUL DE CRITICÃ ÎN ISTORIOGRAFIA MEDIEVALÃ

Abstract: Criticism of historigraphy is mostly made based on truthfulness and authenticity of a

Prin cunoaștere filosofică, creația istoriografică reprezintă accesul individului la

epocă, în special cronicile slavone de secol XV și XVI. Cronicarii secolului al XVI-lea,

dintre istoricii noștri.55 Cunoaștem primele tentative de zeificare și glorificare a

57Lucian Boia, op. cit., p. 15.

evenimentelor, conștient că unele ar putea să nu corespundă adevărului, dar este

În explicarea faptelor istorice se recurge adesea la intervenția forțelor

Pe de altă parte, în spațiul estic al Europei mentalitățile se schimbă. Civilizațiile

71Pompiliu Teodor, op. cit., pp. 33-34.

CTITORIILE TRANSILVÃNENE ALE SFÂNTULUI VOIEVOD

mărturisește Letopisețul Cantacuzinesc îl „știa că iaste înțelept și să trăgea din odraslă

împreună cu întreaga familie.77 Închis în Cetatea celor Șapte Turnuri (Yedikulé),

77 Brâncoveanu însuși îi mărturisea patriarhului Hrisant al Ierualimului, la o zi după primirea veștii, că

Stabilimentul Grafic J.v. Socec, 1903, p. 375.

ocrotitori și binefăcători ai Ortodoxiei românești, balcanice și levantine.81 Această

Florin Constantiniu (coord), Constantin Brâncoveanu..., pp. 170-179.

ce-l va determina pe patriarhul arab Athanasios IV Dabas,91 al Antiohiei și al întregului

Universității din București, 1996, p. 125.

datinile din vechime, urmările acestui triumf brâncovenesc nu au fost de durată,

Constantin Brâncoveanu – Vedere de ansamblu‖, în Idem, Florin Constantiniu (coord), Constantin

număr 9, 1988, pp. 895-911.

Curtea de la Viena despre mișcările otomanilor.100 În schimb a sperat, cerut și obținut,

100 Paul Cernovodeanu, În vâltoarea primejdilor..., p. 34.

personalitățile a doi mari mitropoliți, respectiv a doi vestiți duhovnici harismatici ai

revăzută și întregită, București, Editura Enciclopedică, 2002, pp. 37-38, 366-368.

111 Ștefan Meteș, Mănăstirile românești din Transilvania și Ungaria..., p. 84.

Ortodoxă Română, anul CXV, număr 1-6, 1997, pp. 117-162.

Sabău, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996, p. 146.

și Ungaria..., pp. 88-89.

Emil cavaler de Pușcariu în penultimul deceniu al veacului al XIX-lea.

O descriere sugestivă a bisericii la mijlocul veacului al XIX-lea oferă