Culegerea CSPI - PEFDC - ULIM - 2013 PDF

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA „ŞTIINŢE ЕCONOMICE”
CENTRUL DE INVESTIGAŢII STRATEGICE ÎN ECONOMIE
POLITICI ECONOMICE ŞI
FINANCIARE PENTRU O
DEZVOLTARE COMPETITIVĂ
Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională
Chişinău, 12 aprilie 2013

CZU 338.2+336(082)=00
P 75
Colegiul de redacţie:
Viorelia MOLDOVAN-BATRÂNAC, dr., conf. univ., vicerector ULIM
Nicolae SALI, dr., conf. univ., decan facultate „Ştiinţe Economice‖, ULIM
Raisa EVSIUKOVA, dr., conf .univ., catedra „Finanţe, bănci şi contabilitate‖, ULIM
Ana SPÎNU-SOLTAN, dr., conf. univ. interim., şef-secţie „Bănci şi Finanţe‖ a Institutului de
Investigaţii Strategice în Economie, ULIM
Ecaterina BURLEA, lector ULIM
Adresa redacţiei:
Str. V. Pârcălab 52, mun. Chişinău, Republica Moldova
Culegerea a fost recomandată spre publicare de Senatul ULIM

(Proces verbal nr. 7 din 23.04.2013)
Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

„Politici economice şi financiare pentru o dezvoltare competitivă”, conf. şt.-
practică intern. (2013; Chişinău). Politici economice şi financiare pentru o dezvoltare
competitivă: Conf. şt.-practică intern., 12 apr. 2013 / col. red. Viorelia Moldovan-Batrânac
[et al.]. – Chişinău: ULIM, 2013. –371 p.
Antetit.: Univ. Liberă Intern. din Moldova, Fac. Ştiinţe Econ., Centrul de Investigaţii
Strategice în Economie. – Texte: lb. rom., engl., fr., rusă. – Bibliogr. la sfârşitul art.
ISBN 978-9975-124-30-0
338.2+336(082)=00
P 75
Colegiul de redacţie nu poartă răspundere pentru conţinutul articolelor publicate.
ISBN 978-9975-124-30-0
2
CUPRINS
ŞEDINŢA PLENARĂ
Valeriu CHIŢAN
Sistemul fiscal - provocări pentru o regândire conceptuală …………………………………… 9
Maria BORTA
Sustenabilitatea sistemului public de asigurări sociale în condiţiile de risc economic ……….. 12
Silvestru MAXIMILIAN, Ana SPÂNU, Ilian GALBEN

Sistemul bancar mondial: probleme, reflecţii, sugestii ………………………………………… 17
SECŢIA 1. POLITICI FINANCIAR-BANCARE ORIENTATE SPRE CREŞTEREA

ECONOMICĂ
Silvestru MAXIMILIAN, Aliona DANILIUC, Iurie Crotenco
Direcţiile de subvenţionare a producătorilor agricoli din RM ………...………...………...… 22
Raisa EVSIUKOVA
Банковское администрирование в Республике Молдова ………...………...………...……. 27
Ion STURZU
Managementul calităţii totale precum şi factorii de care depinde succesul implementării
acestuia ……….............................................................................................................................. 32
Angela CHIŞLARU, Ana GHERŢA

Necesitatea implementării standardelor internaţionale de raportare financiară în Republica
Moldova ………...………...………...………...………...………...………...………...………..... 37
Igor BALAN, Andrei MUNTEANU

Essence and differences between inspection and internal audit ………...………...………....... 41
Viorica SPEIANU
Rolul autorităţilor de supraveghere şi reglementare a pieţelor financiare naţionale asupra
menţinerii stabilităţii financiare ………...………...………...………...………...………...……. 44
Ecaterina BURLEA, Ana SPÂNU

Analiza expresă a entităţilor economice în baza ratelor de rentabilitate ………...………......... 48
Natalia VORNICOVA
Влияние Базельского соглашения на стабильность банковского сектора РМ ………... 51
Илья КАЗАК
Банковские активы и их роль в деятельности банков ………...………...………...……... 55
Diana CERNABILSCHI
Deficienţele sistemului de garantare a depozitelor din Republica Moldova ……….................. 59
Ecaterina BURLEA, Elena BURLEA

Divergenţe între metodele de calcul a uzurii mijloacelor fixe în scopuri contabile şi fiscale … 62
Carmen STOICA
Colectarea impozitelor şi taxelor - parte importantă în procesul de administrare fiscala a
agenţilor economici din România……….....……….....……….....……….....……….....………. 67
Alexandru FRECAUŢEANU, Angela CHIŞLARU

Impozitarea cu T.V.A. a livrărilor de produse agricole: aspecte fiscale şi contabile ………..... 72
3
Tatiana BUJOR, Liliana GRINCIUC
Rolul antreprenoriatului în dezvoltarea economiei Republicii Moldova ……….....………... 79
Nadejda IONIŢĂ
Determinarea materialităţii în auditul financiar conform standardelor internaţionale de
audit ……………………………………………………………………………………………... 84
Aurelia LITVIN, Natalia DELIU

Investiţiile străine directe ca factor determinant în creşterea economică ……….....………..... 87
Lilia ROTARU, Tatiana VIŞANU, Cătălina DAVÎDOV

Interdependenţe între componentele politicii economice şi financiare în Republica Moldova . 92
Lilia ROTARU, Tatiana VIŞANU

Eficienţa politicii bugetare în domeniul cheltuielilor publice ……….....……….....………....... 95

Bugetarea în bază de programe și performanţă în Republica Moldova ……….....………........ 98

Planificarea bugetului public în Republica Moldova în contextul crizei economice mondiale 102
Silvia SCORTESCU
Gazele de şist, descoperirea secolului ……….....……….....……….....……….....………........... 105
Elena EFROS
Aspecte teoretice ale gestiunii situaţiilor de criză financiară la nivel de întreprindere ………. 107
Corina NICHITCIN
Condiţiile şi problematica solicitării fondurilor nerambursabile în scopul finanţării
activităţii investiţionale ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……... 112
Elena BURTEA, Iulian HURLOIU, Lăcrămioara HURLOIU

Cuantificarea mediului de cercetări ştiinţifice în societatea cunoaşterii ……….....………....... 115
Alina-Petronela HALLER
Taxele vamale – instrument de protecţie în sistemul economic actual ……….....……….....…. 120
Alina-Petronela HALLER
Rolul şi locul taxelor vamale în formarea resurselor bugetare ……….....……….....………..... 125
Р.А. АБИЛКАИРОВА, А.А. ТОЙТАНОВА

Перспективы развития пенсионной системы республики Казахстан ……….....……… 129
А.Е. БАЙКЕНОВА
Финансовая система и еѐ структура в РК ……….....……….....……….....……….....…… 133
М.Б. БАКЕНОВА, А.Е. БАЙКЕНОВА

Ресурсная база коммерческих банков Республики Казахстан ……….....……….....… 136
Г.М. ДЮЗЕЛЬБАЕВА, М.Б. БАКЕНОВА

Проблемы развития накопительных пенсионных фондов Республики Казахстан ….. 142
Н.А. БАРАНОВА, М.Б. БАКЕНОВА

Процесс и направления анализа рынка банковских услуг ……….....……….....………....... 148
4
Артур БОГДАНОВ
Организационные аспекты проведения автоматизированного отраслевого
финансово-экономического анализа на предприятиях электроэнергетической
отрасли ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....………...... 152
А.М. ПУЗИН
Налоговые риски предоставления услуг модели SAAS в России ……….....………........... 155
Галина КАДАКОЕВА
Приоритетный национальный проект «образование» как инструмент решения
проблем в образовательной системе в Республике Адыгея ……….....……….....………... 158
SECŢIA 2. STRATEGII INOVAŢIONALE PENTRU GESTIUNEA SITUAŢIEI DE

CRIZĂ ŞI DE RISC ECONOMIC
Natalia BURLACU
Factorul uman și valoarea adăugată în condiţiile de criză ……….....……….....………........... 162
Ольга БЛАГОРАЗУМНАЯ
Разработка концепции управления на основе целей и ситуационный менеджмент … 163
Adriana BUZDUGAN
rolul mecanismelor economice in modernizarea managementului complexului comunal-
locativ ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….......... 165
Stela EFROS
Demersul antreprenoriatului constructiv în soluţionarea contradicţiilor dezvoltării
economice în condiţiile actuale ……….....……….....……….....……….....……….....……….... 169
Lilia TARANENCO
Exploatarea metodelor manageriale în beneficiul dezvoltării durabile a întreprinderilor mici
şi mijlocii ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....………..... 174
Mircea DAFINESCU
Avantajele utilizării sistemului de management al documentelor în cadrul instituţiilor
publice …………………………………………………………………………………………… 178
Maria GÂF-DEAC
Comportamentul managerial corporativ şi planurile de gestiune corporativă a crizelor …….. 180
Maria GÂF-DEAC
Formalizarea gestiunii corporative şi nevoia de cod etic de comportament organizaţional ….. 182
Ioana Andreea MARINESCU

Managementul competitivităţii economico-sociale prin contribuţia sustenabilităţii sanitare . 185
Maria GÂF-DEAC
Bazele gestiunii corporative în firmele din contemporaneitate ……….....……….....………. 188
Ioana Andreea MARINESCU

Managementul cunoaşterii pentru sustenabilitatea şi competitivitatea sectorului de energie
curată ……………………………………………………………………………………………. 191
Mariana PRODAN
Impactul clusterizării economiei asupra intensificării concurenţei în condiţiile integrării
europene ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....………..... 195
5
Corina ARNAUT
Ponderea terenurilor agricole erodate în profilul regiunilor de dezvoltare a Republicii
Moldova ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....………...... 199
Silvia ZAHARCO
Fenomenul sărăciei ca element al insecurităţii economice ……….....……….....………........... 203
Tatiana DIACONU
Modalitati de eficientizare a managementului întreprinderilor comerciale in contextul
globalizarii ……….....……….....……….....……….....……….....……….....………................... 208
Tatiana DIACONU
Modalitati de eficientizare a managementului comercial a intreprinderilor agro-alimentare
prin prisma dezvoltatii cooperativelor de intreprinzatori in conditiile economiei
concurentiale ……………………………………………………………………………………. 211
Elena EFROS
Comunicarea multiculturală în afaceri: bariere şi modalităţi de depăşire ……….....……….... 214
Cicerone Nicolaie MARINESCU

Elemente de strategie şi tactică pentru valorificarea competitivă a energiei regenerabile …. 217
Constantin RACOCEANU
Direcţii strategice de dezvoltare a sectorului textile-confecţii în România ……….....……….... 221
Veronica GARBUZ
Comportamentul investitional al individului ……….....……….....……….....……….....……... 223
Victoria POSTOLACHE (DOGOTARI)

Rolul opţiunilor exotice în diminuarea riscurilor bancare ……….....……….....………........... 226
Gabriel Marius APETROAIEI

Managementul modernizării infrastructurii ecologice a portului maritim ……….....………. 229
Dan BALAMACI
Formalizarea modelului economico-matematic de gestiune a complexelor maritime
regionale port - terminal în termenii teoriei sistemelor deservirii în masă ……….....……….... 231
Oana BOCĂNETE
Specificul evaluării eficienţei economice a managementului corporativ ……….....………...... 234
Daniela COŞERIN
Eficienţa economică a procesului de dezvoltare a managementului hotelier ……….....……... 240
Paul COŞERIN
Modelul evaluării riscurilor ca mijloc instrumentar de sporire a eficienţei gestionării ……… 244
Victor COŞERIN
Evoluţia activităţii economice a unui municipiu - pol de dezvoltare urbană în condiţiile
europenizării ……….....……….....……….....……….....……….....……….....………................ 249
Mariana CRINTEA
Experienţa europeană şi tendinţele de dezvoltare a procesului de fuziune şi absorbţie ……… 253
6
Viorel FLORESCU
Procesul de dezvoltare stabilă a întreprinderii portuare în baza analizei factorilor de risc …. 259
Mihaela GROSMAN
Asigurarea organizaţională pentru implementarea sistemului de indicatori
manageriale activităţii de marketing ……….....……….....……….....……….....………....... 264
Dumitru ION
Tendinţele aplicării strategiilor manageriale în condiţiile extinderii corporaţiilor româneşti... 268
Bianca PREDA Florentina, Rodica DRAGOMIROIU, Ion-Iulian HURLOIU

Impactul obligaţiilor de plată ale angajatorului în legătură cu forţa de muncă in
eficientizarea managementului instituţiei ……….....……….....……….....……….....……….... 272
Dumitru TABACARU
Managementul riscului maritim în traficul containerizat ……….....……….....………............. 277
Laurenţiu DINU
Управлене международными мультимодальные грузоперевозки морским
транспортом ……….....……….....……….....……….....……….....……….....………............. 280
Елена БАРАНОВ
Применение SWOT-анализа как инструмента стратегического менеджмента …….. 281
Гульмира САРСЕМБАЕВА, Бахыт БОЛДУСОВА

Применение «метода наибольших и наименьших значений» в принятии
управленческих решений хозяйствующего субъекта ……….....……….....……….....…… 285
Анастасия ГАЛЬЦОВА
Рынок зерна Казахстана: понятие и функции ……….....……….....……….....………....... 289
И. КЛИМЕНКО
Инновационная политика как фактор повышения конкурентоспособности ……….... 292
Балкумыз ХАСЕНОВА
Перспектива развития товарного кумыса ……….....……….....……….....……….....…… 296
И. КЛИМЕНКО, П. КЛИМЕНКО
Проблемно-ориентированное управление как основа инновационного менеджмента . 299
К.А. КУСАИНОВА, Г.М. НАГАЕВА

Этапы становления государственного регулирования сельского хозяйства в РК …….. 304
Р.А. ПРИТУЛА, Г.Е. ЛЁВОЧКИНА

Земля - как главное средство производства в сельском хозяйстве ……….....………....... 308
Гульмира САРСЕМБАЕВА
Применение анализа безубыточности производства в принятии управленческих
решений хозяйствующего субъекта ……….....……….....……….....……….....………........ 311
Гульмира САРСЕМБАЕВА, Азель ТАЛТЫКЕЕВА

Особенности применения калькуляции с полным распределением затрат и по
переменным издержкам в принятии управленческих решений хозяйствующего
субъекта ……….....……….....……….....……….....……….....……….....………..................... 314
7
SECŢIA 3. POLITICI DE COLABORARE TRANSFRONTALIERĂ PENTRU
CONSTITUIREA UNEI CREŞTERI DURABILE
Alexandru GRIBINCEA
Impactul inovaţiilor asupra dezvoltării economice a ţării ……….....……….....……….....…… 319
Petru ROŞCA
Diversificarea exporturilor Republicii Moldova ……….....……….....……….....………........... 322
Petru ROŞCA, Gheorghe STANA

Fluxurile internaţionale ale forţei de muncă ……….....……….....……….....………................ 326
Mihai BRADU
Certains problemes economiques et politiques dans les pays du maghreb apres le printemps
arabe ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....………........... 331
Silvia SCORTESCU
Piaţa UE a gazelor naturale: comisia trimite Bulgaria şi România înaintea Curţii de Justiţie
pentru a asigura implementarea corectă a dreptului european ……….....………..................... 334
Liliana GRINCIUC, Tatiana BUJOR

Analiza comerţului exterior al produselor horticole din Republica Moldova ……….....……... 336
Natalia BRANAŞCO
Impactul migraţiei internaţionale a forţei de muncă asupra competitivităţii economiei
naţionale ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....………..... 339
Corina Matei GHERMAN

Preţul un element important pentru firmă şi colaborare transfrontalieră într-o economie
inteligentă ……….....……….....……….....……….....……….....……….....……….....………... 342
Cicerone Nicolaie MARINESCU

Folosirea energiei solare pe plan naţional, regional şi mondial pentru aplicabilitate in
economii caracterizate de competitivitate ……….....……….....……….....……….....……….. 346
Игорь МАКАРУК
Прагматизм в современной системе международных отношений ……….....………..... 349
SECŢIA 4. MODELE ECONOMETRICE MODERNE ŞI TEHNOLOGII

INFORMAŢIONALE PENTRU O CREŞTERE ECONOMICĂ INTELIGENTĂ
Gheorghe MIŞCOI, Lilia MITEV

Metode analitice şi numerice în analiza modelelor Polling ……….....……….....……….....… 353
Diana BEJENARI
Sisteme de aşteptare Polling ……….....……….....……….....……….....……….....………........ 357
Alexandrina MERUŢĂ, Raluca-Mariana ŞTEFAN, Mariuţa ŞERBAN

Asigurarea calităţii informaţiei financiar – contabile prin programe informatice ………........ 360
А.А. АРТЫКБАЕВА, Айдын ЖАКСЫЛЫК

Перспективы развития информационных технологии в экономике ……….....………... 364
Г.А. СЫЗДЫКОВА, А.А. СУЛЕИМЕНОВА

Информационное обеспечение компьютерной обработки учетных данных
бухгалтерского учета ……….....……….....……….....……….....……….....………................ 368
8
SISTEMUL FISCAL - PROVOCĂRI PENTRU O REGÂNDIRE CONCEPTUALĂ
Valeriu CHIŢAN, membru al Curţii de Conturi
Résumé: Parce que les finances publiques sont assez pertinents et comme un baromètre qui reflète l'état des choses
dans la société et l'impact sur le développement et la sécurité nationale, l'auteur se propose dans cet article de mettre en
évidence la nécessité de promouvoir des réformes globales en matière de fiscalité et de dépenses publiques.
Finanțele publice reprezintă domeniul cel mai relevant care, ca și un barometru, reflectă starea
lucrurilor într-o societate și impactul asupra dezvoltării și siguranței naționale. Iar, „impozitele – potrivit
spuselor unei celebrități (Justice Oliver Wendell Holmes) – reprezintă ceea ce plătim pentru o societate
civilizată”. Astfel, fiscalitatea – în calitate de instrument de redistribuire a veniturilor pentru formarea
finanțelor publice, dar totodată ca parte componentă a politicilor publice, este recunoscută drept un
factor major în deciziile investiționale, întrucît constituie un cost al afacerii, indiferent de tipul, mărimea
sau locația geografică a acesteia. Eficiența și certitudinea impunerii, stabilitatea și predictibilitatea
sistemului fiscal reprezintă principii esențiale pentru o economie viabilă.
În ultimii 15 ani sistemele fiscale ale ţărilor din Est, care au aderat la UE, au fost cardinal
reformate în cadrul proceselor de transformări economice şi politice. Spre deosebire de schimbările
produse la începutul anilor 1990 şi marcate de particularităţile tranziţiei, reformele în perioada de
preaderare au ţintit obiective de sincronizare şi adaptare la standardele comunitare.
Acest model de convergenţă (de sistem), incontestabil serveşte drept indicator relevant şi pentru
Republica Moldova.
Fiscalitatea naţională este unul dintre domeniile care a trecut prin cele mai importante transformări
în decursul perioadei de tranziţie. Politicile de impozitare iniţiate conform Concepţiei cu privire la
reforma fiscală, adoptată de Legislativ la 24.04.1997, au fost şi sunt mereu în vizorul autorităţilor şi
publicului, reprezentînd în acest sens o temă de interes major. Elaborat, conform Concepţiei
nominalizate, Codul Fiscal a fost gîndit ca un fel de Biblie a fiscalităţii, a taxelor şi impozitelor, fiind
proiectat ca un instrument stabil, predictibil şi drept un partener pentru mediul de afaceri.
Pe parcurs însă, evoluţia pozitivă în ceea ce priveşte legislaţia fiscală prin unificarea
reglementărilor fiscale într-un singur Cod a fost, deseori, umbrită de incapacitatea statului de a-şi
respecta principiile fundamentale asumate. Astfel, Codul Fiscal – document de anvergură
constituțională – nu a fost perceput şi înţeles pe măsură, în consecinţă în societate (în sfera business-
ului, în rîndurile contribuabililor) s-a răspîndit o confuzie generală, provocînd o stare de disconfort şi de
incertitudine, menținînd și un deficit considerabil de predictibilitate. Disfuncţiile sistemului fiscal, care
devine tot mai inaplicabil, se exprimă prin frecvenţa schimbărilor legislative cu texte de legi ambigue,
zone neclare şi contradictorii, norme de aplicare controversate şi proceduri nestandardizate. Capacitatea
administrativă deficitară, exprimată prin ineficienţa aparatului administrativ şi judiciar, rămîne veriga
slabă a sistemului fiscal naţional.
Care sunt lecţiile din experienţa politicii fiscale în R.Moldova?
În primul rînd, este necesar să constatăm că sistemul actual de impozite şi taxe nu exercită în mod
relevant funcţia de categorie economică – pentru a atrage activele în circuitul financiar întru stabilitatea
şi creşterea economică, şi nu corespunde rolului fiscal – în calitate de instrument eficient şi predictibil
de redistribuire a veniturilor. Experții în materie constată că, din an în an, regimul fiscal devine tot mai
extensiv – model, recunoscut în practica internațională, drept unul de impozitare maximă. Într-o
economie nerestructurată, necompetitivă și insuficient orientată la export asemenea mediu fiscal nu este
unul benefic, nu creează premise pentru o dezvoltare durabilă. În acest sens, trebuie accentuat că și în
contextul crizei financiare şi economice mondiale, sistemul fiscal autohton nu a reacţionat adecvat şi,
respectiv, nu a cunoscut relaxarea de rigoare pentru a sprijini mediul de afaceri. Dimpotrivă, în urma
modificărilor operate în ultimii ani, în prezent mediul de afaceri, practic, este inhibat şi fiind neglijat este
constrîns să treacă în „ilegalitate‖ (zona informală/tenebră). În consecinţă, regimul fiscal existent nu
generează o extindere pe măsură a bazei de impozitare, din contra – se atestă un trend continuu de
erodare a acesteia şi, implicit, de diminuare a veniturilor publice. Exercițiul bugetar pe toate
componentele sistemului bugetar (2010-2012) denotă o contracție constantă al ponderii veniturilor
fiscale în PIB, reducerea anuală constituind în medie 1-1.5 puncte procentuale.
Un alt flagel, care necesită evidenţiat, este faptul că evaziunea fiscală de proporţii rămîne o zonă
tolerată de autorităţile statului, iar creşterea necesităţii pentru finanţarea angajamentelor bugetare, de
regulă, se soluţionează pe seama sporirii sarcinii fiscale.
9
Şi, nu în ultimul rînd – sporirea constantă a factorului sancţionatoriu disproporționat, în spirit de
,,inchiziție fiscală‖, pentru nerespectarea disciplinei fiscale - pe de o parte, și depersonalizarea
responsabilităţilor funcţionarilor fiscali – pe de alta.
În susţinerea celor constatate, este necesar de rezumat că:
 potenţialul de creştere a veniturilor bugetare din contul majorării taxelor indirecte (TVA,
accize, taxe vamale), practic, este epuizat;
 mărirea sarcinii fiscale directe (cu excepţia, impozitelor pe avere), din considerente
economice şi logice, nu este posibilă. Dimpotrivă, dată fiind preponderenţa sectorului informal a forţei
de muncă (conform unor studii, cota acestuia depăşeşte cota respectivă a sectorului oficial),
redimensionarea impozitului pe venitul personal şi contribuţiilor/primelor sociale este imperios necesară
( astfel, impozitarea cumulativă a fondului de salarizare per ansamblu să nu depăşească 40 la sută);
 spaţiul de creştere a veniturilor fiscale rămîne mai mult decît semnificativ. Fructificarea
acestui spaţiu, cu certitudine, se poate realiza prin creşterea conformării la plata taxelor şi prin
oficializarea unei părţi din economia nefiscalizată. Combaterea evaziunii fiscale, care ne costă circa o
treime din bugetul public naţional, ar contribui, cu certitudine, la remedierea sentimentului fracturat al
echităţii în societatea moldovenească;
 marile dificultăți cu care ne confruntăm nu sunt exclusiv și, nici în primul rînd, efectele crizei
globale. Conștientizarea acestui fapt este o condiție esențială a unei abordări corecte a stărilor de fapt și a
tendințelor lor pe termen scurt și mediu;
 fără ajustări profunde în materie de politici şi proceduri de administrare, actualul sistem
fiscal, contaminat de escaladarea fenomenului evazionist, la originea căruia fiind presiunea excesivă şi
disproporţionată asupra business-ului, precum şi spiritul descurajator şi de neîncredere al contribuabililor
(privind respectarea legislaţiei şi conformarea voluntară), va continua să genereze distorsiuni,
realmente subminînd sustenabilitatea finanţelor publice.
Codul Fiscal în structura existentă, de asemenea, nu asigură unitatea sistemului fiscal, dată fiind
faptul că elaborarea şi implementarea Codului a fost realizată pe etape și prea lent, fiecare capitol fiind
conceput de sinestătător și nesincronizat reperelor conceptuale. Aceasta, la rîndul său, a determinat
cerinţe diferite faţă de raportările fiscale, faţă de formele evidenţei şi modul de prezentare, ceea ce
denotă lipsa unor principii uniforme în materie de politici și standarde.
În contextul celor evocate, la moment se impune o radiografie complexă a sistemului fiscal per
ansamblu, și anume: sub aspect de reevaluare a politicii, inclusiv o expertiză a cadrului legislativ și
regulator (1); și sub aspect de funcționalitate a managementului administrării impozitelor și taxelor (2).
Căror obiective trebuie să corespundă politica fiscală ca parte componentă și convergentă în
cadrul politicilor macroeconomice publice?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie de specificat că experiența internațională cunoaște 3
modele (forme) de politică fiscală, bazate pe:
 fiscalitate maximă;
 dezvoltare economică; și
 fiscalitate rezonabilă.
În această ordine de idei, este necesar să constatăm că fiscalitatea moldovenească în general (ca
sistem și număr de taxe, și ca mărimea cotelor de impunere) reprezintă un sistem supradimensionat și,
respectiv, unul nu generator de venituri bugetare sustenabile, ci mai degrabă o „bază socială‖ de
amplificare a fenomenului evazionist. Studiile indică la faptul că premise de ordin economic, social și
politic pentru realizarea a.n. model de impozitare maximă nu există. Faptul, că antreprenorialul fiind
sufocat de mediul presant în mod constant abandonează regulile statului în favoarea zonei neformale,
trebuie să fie un avertisment pentru autorități. S-a ajuns pînă în situația cînd mediul de afaceri și-a
pierdut orice speranță într-o relaxare fiscală pe măsură și cere măcar reguli clare și previzibile pentru a-și
administra afacerile într-un mod predictibil și (atenție!) fără efecte retroactive. Evident, această
evaziune de proporții, la origine avînd, inclusiv și „reguli de joc‖ controversate – pe de o parte, precum
și ținînd cont de experiența altor țări – pe de alta, ne sugerează să reflectăm asupra unui model orientat
spre creștere economică, competitivitate și export, susținerea consumului intern, extinderea pieței de
muncă și pieței financiare. Un model cu reguli clare și coerente, care să genereze premise pentru
stabilitate macroeconomică și sustenabilitate financiară. De regulă, orice criză economică, iar cea pe care
o traversăm este una mai deosebită și mai profundă, este urmată de măsuri complexe în materie de
modele economice, monetare și fiscale. În această ordine de idei, politica fiscală trebuie resetată întru
realizarea unui echilibru dintre interesele economiei și interesele societății. În acest sens, fiscalitatea
capătă conotația imperativelor etatistă și economică. Imperativul etatist presupune prioritățile statului în
10
organizarea și funcționarea sistemului fiscal, politica de impozitare fiind focalizată întru realizarea
priorităților publice. Imperativul economic reprezintă sistemul propriu-zis de distribuire a veniturilor
dintre contribuabili și stat. Aici, statul are de ales între a urma o politică de austeritate fiscală sau o
politică care să stimuleze creșterea economică. Să recunoaștem, nu este deloc ușor să faci o asemenea
alegere, dar nici imposibil. În acest sens, experții în materie semnifică nevoia ca autoritățile să-și asume
o strategie fiscală pe termen mediu și lung, asigurînd astfel coerența, predictibilitatea și stabilitatea în
materie de politici și de reguli. Important a se respecta atît „cele 4 principii” ale lui A.Smit – echitate,
certitudine, confort și economicitate, cît și logica economică privind sarcina fiscală în spiritul teoriei
curba Laffer. În acest context, știința economică susține modelul Pareto - ceea ce presupune o
convergență a fiscalității cu redistribuirea optimală a resurselor.
Din perspectiva unei reconfigurări a sistemului de taxe și impozite este imperios necesar a se
conceptualiza impunerea directă, prin taxarea forței de muncă, profitului și averii și impunerea
indirectă, prin aplicarea taxelor asupra consumului pentru a identifica o opțiune mult mai relevantă – un
model convergent de fiscalitate rezonabilă. Astfel, sistemul fiscal urmează a fi regîndit prin prisma
redimensionării raportului dintre impunerea directă și impunerea indirectă; ajustarea cotelor de
impozitare; revizuirea categoriilor de taxe și impozite; restructurarea și uniformizarea bazei de
impozitare; reconsiderarea facilităților și optimizarea deducerilor fiscale; delimitarea și redefinirea
taxelor/ impozitelor de stat și celor locale. Spre exemplu, dacă baza de impunere este aceiaşi (salarii,
profit, proprietate), de ce o parte din taxele existente nu pot fi combinate? De remarcat, că existenţa unui
număr exagerat de taxe sporeşte sarcina fiscală atît pentru contribuabili, cît şi pentru autorităţile fiscale.
În acest sens, drept exemplu vizibil, pot servi impozitul pe venitul persoanelor fizice şi
contribuţiile/primele sociale în bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurile obligatorii de asigurare
medicală care au o bază de impunere similară – fondul de salarizare. În această ordine de idei şi reieşind
din faptul, că contribuţiile actuale sunt de natură fiscală, precum şi ţinînd cont de experienţa
internaţională, relevanţa redefinirii acestora în „taxe sociale” și includerea în Codul Fiscal este una
indiscutabilă.
Referitor la mărimea impunerii în scopul finanțării fondurilor menționate, trebuie de specificat
următoarele. În contextul în care nivelul actual al contribuțiilor de rigoare reprezintă unul dintre cele mai
importante costuri pentru companii/firme, reducerea graduală a acestora ar descuraja, în primul rînd,
practica salarizării „în plic‖ și, implicit ar spori colectările în bugetul respectiv, ar stimula, totodată,
atragerea forței de muncă calificată. Evident, operarea comportă un impact negativ pe termen scurt
pentru fondul de pensii, respectiv, un asemenea scenariu impune măsuri adecvate de precauție sub forma
unei ,,centuri de siguranță‖. În asemenea situație, veniturile posibil ratate ar necesita o compensare pe
măsură din contul bugetului de stat, totodată intensificînd lupta eficientă împotriva evaziunii fiscale.
Planul de măsuri ar trebui să aibă un orizont de 2-3 ani şi continuarea sa este necesară să fie condiţionată
de creşterea conformării la plata taxelor în ansamblu.
O restructurare necesită și impunerea obiectelor imobiliare prin unificarea și stabilirea unui
impozit unic și progresiv, baza de impozitare evaluată la preț de piață servind terenul și imobilul
amplasat.
Cu certitudine, un sistem fiscal cu un număr redus de taxe și impozite, fiecare categorie din
acestea cu cote restrînse la număr, cu facilități nesemnificative și bază de impozitare largă este unul
eficient administrat și generează un grad sporit de disciplină și onorare a obligațiilor fiscale. În acest
sens, exemple elocvente pot servi sistemele fiscale naționale ale Albaniei și Georgiei care includ cca 5-7
categorii – sisteme recent restructurate și recunoscute drept modele de succes. Și organismele financiare
internaționale, în urma multiplelor studii, au ajuns la concluzia că chintesența conformării voluntare a
contribuabililor obligațiilor fiscale rezidă, preponderent, în numărul de taxe și impozite, sistemul de
administrare a acestora, precum și timpul necesar onorării plăților respective.
Una din condițiile stringente pentru îmbunătățirea mediului fiscal este componenta de
administrare fiscală. Aceasta reprezintă un domeniu operațional de implementare a politicilor, un sistem
de instrumente reglementate pentru gestiunea taxelor și impozitelor – pe de o parte. Pe de alta – este
vorba de procedurile pe care contribuabilii le au la îndemînă și pe care trebuie să le urmeze pentru a-și
îndeplini obligațiile fiscale. De la momentul înregistrării fiscale pînă la încetarea activității, companiile
trebuie să urmărească un ciclu continuu de conformitate delimitat pe mai multe componente, dintre care
cele mai importante sunt cele declarative și de plată.
Experiența avansată sau a.n. bunele practici în materie de administrare fiscală specifică 4
elemente-cheie caracteristice unui model performant:
11
 structura organizatorică de funcționare (bazată pe principii de organizare: pe categorii de taxe;
pe genuri de activități și pe grupuri de contribuabili);
 independență operațională și departamentală;
 modernizarea și integrarea sistemelor informaționale și bazelor de date, implementarea
sistemelor electronice de comunicare cu contribuabilii;
 calitatea serviciilor publice prestate contribuabililor.
Prin urmare, o administrare fiscală autentică trebuie să corespundă unor criterii, reguli și
instrumente sistemice, precum și metode ce nu contravin principiului neutralității concurențiale.
Rezumat.
Ţinînd cont de experienţa unor ţări din zonă, care au fost silite să implementeze programe de
consolidare bugetară în contextul unui mediu extern nefavorabil, R. Moldova are oportunitatea de a
promova reforme cuprinzătoare în materie de fiscalitate şi de cheltuieli publice, urmărind imperativul
optimizării sistemului de impozitare; relaxării şi flexibilizării politicii fiscale cu implicaţii asupra
echităţii şi coeziunii sociale, încrederii ca bun public în societate; reformarea şi consolidarea capacităţii
administrative şi de procedură fiscală pentru maximizarea veniturilor provenite din economia
nefiscalizată (informală, tenebră). Creșterea veniturilor publice din contul combaterii evaziunii fiscale
trebuie să dobîndească o dimensiune de strategie politică în R. Moldova. Acest deziderat urmează să fie
principala cale pentru realizarea obiectivului consolidării fiscal-bugetare.
Cu certitudine, soluții de remediere sunt, important a se genera ,,masa critică‖ (mediul academic,
mediul de afaceri, experții în materie) și, implicit, un curent de opinie pentru a identifica ,,slăbiciunile‖
și a agrea/schița ,,foaia de parcurs‖ pro-modernizare. Astfel, ideea constă în redefinirea unui nou
Concept și, în baza acestuia, a unui Cod Fiscal în redacție nouă.
Măsurile de rigoare urmează a fi complexe, complementare și conforme unui program structurat și
sincronizat. Și neapărat, coordonate cu partenerii de dezvoltare (UE, FMI, BM, USAID). Insist asupra
acestui deziderat, cel puțin din două motive: în primul rînd, un proiect de avengură privind reconstrucția
fiscalității impune o asistență tehnică consistentă; în al doilea rînd, deciziile politice urmează a fi
racordate la agenda de parteneriat cu organismele internaționale și, desigur, corelate la parametrii fiscali-
bugetari aferenți obiectivului de stabilitate și sustenabilitate macrofinanciară.
Important, să avem convingerea că agravarea situaţiei din economie trebuie să constituie o
motivaţie urgentă pentru luarea de măsuri adecvate, astfel încît, perioada de criză economico-financiară
actuală să fie folosită pentru a soluţiona o serie de aspecte de restructurare și de dezvoltare economică,
inclusiv de recuperare a declinului economic.
În susținerea unui asemenea demers, în concluzie, doresc să reiterez: avem nevoie de politici
economice sănătoase, de viziuni și strategii îndrăznețe prin care Republica Moldova să se înscrie în mod
durabil pe calea relansării și prosperității economice.
SUSTENABILITATEA SISTEMULUI PUBLIC DE ASIGURĂRI SOCIALE

ÎN CONDIŢIILE DE RISC ECONOMIC
Maria BORTA,
Preşedintele Casei Naţionale de Asigurări Sociale a Republicii Moldova
Résumé: Le but de cet article est de présenter la nécessité de la création d'un système d'assurance public durable et
eficace, qui est en fait pas seulement une nécessité d'ordre morale et politique, mais aussi économique, car la sécurité sociale
reflète, premièrement la protection sociale de l'individu en mesure d'assurer la possibilité de traverser la période au cours de
laquelle il éprouve des difficultés sociales.
Sistemul de asigurări sociale reprezintă principalul instrument al statului de protecţie socială a

cetăţenilor şi este bazat pe contribuţii de asigurări sociale obligatorii.
Un sistem de protecţie socială eficace nu reprezintă doar o necesitate de ordin moral şi politic, ci şi
una de ordin economic. De aceea, asigurarea socială reflectă, în primul rînd, o protecţie socială capabilă
să asigure individului posibilitatea traversării perioadei în care acesta se confruntă cu greutăţi sociale.
În Republica Moldova Casa Naţională de Asigurări Sociale este una din principalele instituţii de
stat din domeniul protecţiei sociale, care asigură realizarea dreptului constituţional al cetăţenilor
Republicii Moldova la asigurarea socială. Rolul principal al schemei de asigurări sociale este garantarea
venitului asigurat în cazul survenirii riscului social.
12
Existenţa unui sistem de asigurări sociale eficient, rezultă din acţiunile sociale ale tuturor factorilor
implicaţi (agenţi economici, statul, salariaţi, etc.), în vederea asigurării unui venit celor aflaţi în situaţii de
riscuri sociale. Aceste riscuri sociale sunt cuprinse în Convenţia 102/1952 a Organizaţiei Internaţionale a
Muncii. Principiile acestei convenţii au fost ulterior dezvoltate de Convenţia Europeană a Drepturilor
Sociale şi Carta Europeană a Drepturilor Sociale.
Sistemul public de asigurări sociale oferă tuturor participanţilor dreptul de a beneficia atît de o
protecţie pe termen lung (pensie de asigurări sociale), cît şi de protecţie pe termen scurt – în cazul
incapacităţii temporare de muncă a persoanei. Prestaţiile de asigurări sociale reprezintă toate formele de
plăţi achitate persoanelor asigurate din Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat.
Cu regret, în faţa publicului, prin intermediul mass-media, unele persoane îşi exprimă părerile şi
concluziile despre sistemul public de asigurări sociale fără a cunoaşte la sigur acest domeniu complicat.
E la modă să strigi de la tribună că pensiile sunt mici şi mărimea acestora nu ajunge la minimul de
existenţă, dar numeni nu a încercat să caute resurse financiare pentru asigurarea sustenabilităţii
sistemului asigurărilor sociale.
Datorită tendinţelor demografice populaţia Republicii Moldova a scăzut de la ultimul recensămînt
(2004) cu 48,0 mii persoane, astfel înregistrîndu-se o situaţie demografică nefavorabilă. Evenimentele,
ce caracterizează declinul demografic, sunt condiţionate de emigrarea masivă a populaţiei şi sporul
natural negativ. Impactul negativ a acestor doi factori a cauzat accelerarea procesului de îmbătrînire
demografică a populaţiei, coeficientul îmbătrînirii populaţiei atingînd cota de 14,4%.
Evoluţia demografică nefavorabilă are un impact direct asupra sistemului public de asigurări
sociale. Astfel, în prezent se atestă o creştere a presiunii asupra populaţiei economic active şi asupra
bugetului de asigurări sociale de stat datorită scăderii nivelului de ocupare a forţei de muncă determinată
de creşterea numărului şomerilor şi migrării intense a forţei de muncă, precum şi creşterii substanţiale a
numărului beneficiarilor de pensii pentru limită de vîrstă, ca urmare a pensionării generaţiei numeroase
născută în anii 1951-1956.
Transferul sumelor pentru asigurarea socială de stat ţine de responsabilitatea angajatorului.
Mărimea pensiei depinde de mărimea contribuţiilor achitate, în cazul unor contribuţii joase şi pensia este
corespunzătoare. De regulă, aceasta nu trezeşte nemulţumiri în rîndurile participanţilor la sistemul de
pensii. Nemulţumirea, însoţită de tendinţa eschivării de la plata contribuţiilor, apare în cazul în care în
sistem nu se respectă principiile de asigurări sociale. Această discordanţă este condiţionată de o
nerespectare a principiilor unificării sistemului de pensii.
În aceste condiţii situaţia financiară a sistemului de asigurări sociale, adică posibilitatea acestuia
de a-şi onora obligaţiile de plată a plăţilor sociale, este determinată de stabilitatea financiară a bugetului
asigurărilor sociale de stat. Probleme în sistemul public de asigurări sociale în Moldova există şi cele
mai caracteristice sunt: influenţa din partea pieţei muncii, reîmpărţirea mijloacelor financiare în sistemul
de asigurări sociale, nivelul necontrolat al migraţiei cetăţenilor, neonorarea obligaţiunilor de către
contribuabili. În afară de aceasta mulţi cetăţeni activează în sectorul economic neformal (economia
tenebră), care constituie circa 50%-60% din populaţia ocupată.
Existenţa, în cadrul sistemului de asigurări sociale de stat, a garanţiilor mărimii minime a pensiilor
şi a altor riscuri nespecifice, care se achită din contul BASS, conduce la redistribuirea mijloacelor între
persoanele asigurate. Aceasta conduce la încălcarea principiilor asigurărilor în sistemele de asigurare cu
pensii şi concomitent, contribuie la egalarea nivelului de asigurare cu pensii în ţară. Chiar dacă rata
medie de înlocuire îşi va păstra mărimea actuală, pentru unele categorii de beneficiari de pensii, aceasta
va conduce la reducerea pensiei asigurate şi a ratei individuale de înlocuire. În sistemul actual de pensii
această problemă este destul de stringentă, deoarece există o categorie numeroasă de pensionari, care
pretind la pensia minimă, dar din cauza contribuţiei mici şi unor factori economici, nu o asigură prin
contribuţiile de asigurări sociale corespunzătoare. Consecinţele normei menţionate în sistemul de pensii
sînt evidente – diminuarea interesului faţă de sistemul de pensii şi majorarea ratei de eschivare de la
plata contribuţiilor de asigurări sociale. Metodele de eliminare sau egalare a riscurilor menţionate se pot
regăsi în acordarea garanţiilor mărimii minime a pensiilor din surse care nu au legătură cu mijloacele
fondului de pensii, adică din mijloacele bugetului de stat. Achitarea părţii pensiei corespunzătoare
perioadelor necontributive asimilate stagiului de cotizare, la fel trebuie să fie susţinută din mijloacele
bugetului de stat.
Modalitatea de stabilire a tarifului contribuţiilor de asigurări sociale, fără considerarea raportului
dintre numărul persoanelor ocupate şi numărul beneficiarilor, prognozei demografice şi
macroeconomice, este incorectă şi în contextul ultimelor modificări pe piaţa muncii, poate avea
consecinţe catastrofale pentru sistemul de pensii.
13
În acelaşi timp, stabilirea unor tarife de asigurări sociale diferenţiate şi fără subvenţionarea
acestora în cazuri speciale, odată cu asigurarea unor nivele garantate a prestaţiilor pentru toate
categoriile de asiguraţi, încalcă grav principiul echităţii sociale.
Pentru o serie de categorii de contribuabili se prevede plata contribuţiilor de asigurări sociale în
forma tarifului fix, în schimbul asigurării dreptului la pensia minimă şi ajutorul de deces, la împlinirea
vîrstei de pensionare. Totodată, pentru a beneficia de pensia minimă (cuantumul căreia nu este
specificat), diferite categorii de contribuabili achită contribuţii de asigurări sociale în mărimi diferite. De
exemplu, persoanele fizice care lucrează în mod individual terenurile agricole, în anul 2013 pot achita în
BASS tariful de 1296 de lei, pentru asigurarea pensiei minime şi ajutorului de deces. Totodată,
întreprinzătorii individuali, fondatorii întreprinderilor individuale, notarii şi avocaţii privaţi etc., pentru a
beneficia de pensia minimă şi ajutor de deces, sînt obligaţi să achite anual 5220 lei, ceea ce este de 4 ori
mai mult. Divergenţele menţionate dintre mărimile contribuţiilor achitate, influenţează considerabil
redistribuirea mijloacelor între diferite categorii de pensionari, diminuînd interesul persoanelor care
achită contribuţii mai mari. Mai mult ca atît, este necesară corelarea mărimii plăţilor fixe cu mărimea
pensiei minime de care contribuabilii vor beneficia ulterior, în caz contrar, aceasta va împovăra bugetul
asigurărilor sociale de stat, provocînd scăderea ratei de înlocuire şi dezechilibrul sistemului de pensii
Rezolvarea acestor probleme va da posibilitate de a majora veniturile în BASS şi a ridica nivelul
de asigurare socială în ţară. Aici este nevoie de voinţă politică.
Pentru a obţine, totuşi, un sistem de asigurări sociale bine consolidat şi reuşit din toate punctele de
vedere, urmează a continua realizarea măsurilor reformatorii, iniţiate în anul 1999.
Foarte important este
1. Ridicarea responsabilităţii fiecărei persoane în parte pentru asigurarea viitorului pesronal şi a
celor ce depind de fiecare din noi.
2. Eliminarea tuturor facilităţilor la acordarea dreptului la pensie ar putea conduce la instaurarea
unei echităţi între toţi participanţii la sistemul de asigurări sociale, stimulînd contribuabilii să
rămînă în sistem.
3. Sistemul actual de asigurări sociale are nevoie, în prezent, de o creştere esenţială a numărului
de contribuabili, şi nemijlocit, a veniturilor acestora. Aceasta ar putea fi o soluţie reală care să
conducă la asigurarea unui nivel de protecţie socială mai înalt beneficiarilor săi.
4. Redistribuirea poverii contribuţiei de la patron la persoana asigurată este un factor important
în cointeresarea şi creşterea responsabilităţii persoanelor asigurate, fapt care trebuie susţinut şi
prin dezvoltarea continuă a sistemului de evidenţă personificată.
5. Pentru unele categorii de contribuabili tariful contribuţiei trebuie să prezinte un procent
anumit din venitul net obţinut, totodată, să fie clar determinate limitele minime şi maxime în
formă de sume băneşti fixate, pe care nu trebuie să le depăşească contribuţiile calculate şi
achitate.
6. În sistemul asigurărilor sociale obligatorii, bazate pe egalitatea participanţilor şi principiul
echităţii sociale, se va exclude tarifele reduse pentru unele categorii de contribuabili. Pachetul
de beneficii de asigurări sociale urmează a fi oferit proporţional sumei contribuţiilor achitate.
Sistemul public de asigurări sociale este unicul mod de protecţie a persoanelor în cazul producerii
unor riscuri de asigurări sociale. În prezent, în mijloacele mass-media tot mai des se prezintă viziuni
asupra îmbunătăţirii nivelului de trai a cetăţenilor prin implementarea fondurilor de pensii facultative
obligatorii, dar cu părere de rău nu este adevărat.
Reforma sistemului de pensionare în Republica Moldova a început în anul 1999, odată cu
adoptarea Strategiei de reformare a asigurării cu pensii şi Legii privind pensiile de asigurări sociale de
stat nr.156-XIV din 14.10.98. Actele menţionate au fost completate de Legea Republicii Moldova
privind sistemul public de asigurări sociale nr.489-XIV din 08.07.99.
Odată cu adoptarea Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat în anul 1998, în Republica
Moldova, din anul 1999, a început creşterea vîrstei de ieşire la pensie atît pentru bărbaţi, cît şi pentru
femei. Corespunzător a fost majorat şi stagiul de cotizare. Dacă anterior bărbaţii ieşeau la pensie în vîrstă
de 60 de ani, iar femeile – la 55 de ani, atunci, începînd cu 1 ianuarie 1999, vîrsta de pensionare a
început să se majoreze cu 6 luni anual şi către anul 2008 urma să constituie 65 de ani pentru bărbaţi şi 60
de ani – pentru femei. Însă au fost modificări la Legea nr.156-XIV din 14.10.98 cu privire la pensiile de
asigurări sociale de stat, prin care vîrsta de pensionare a fost îngheţată la nivelul anului 2002, adică: 62
de ani pentru bărbaţi şi 57 de ani – pentru femei. Se planifica suspendarea creşterii vîrstei de pensionare
să fie pe 5 ani – pînă în anul 2008. Suspendarea creşterii vîrstei de pensionare a condus la o majorare
14
semnificativă a numărului de pensii pentru limită de vîrstă noi stabilite şi respectiv creştea sumei
mijloacelor băneşti din bugetul asigurărilor sociale de stat necesare pentru plata acestora.
Creşterea stagiului de cotizare pînă la 35 de ani către anul 2008 atît pentru bărbaţi, cît şi pentru
femei urma să fie un pas destul de important pentru menţinerea funcţională a sistemului asigurărilor
sociale. Această creştere este destul de semnificativă, luînd în consideraţie că anterior stagiul necesar
pentru obţinerea pensiei pentru limită de vîrstă constituia pentru bărbaţi 25 ani, iar pentru femei – 20 de
ani. Însă ultima redacţie a Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat prevede un stagiu de cotizare
necesar atît pentru femei, cît şi pentru bărbaţi în mărime de 30 de ani.
Începînd cu 1 ianuarie 1999 au fost lichidate pensiile în condiţiile avantajoase, pentru vechime în
muncă acordate lucrătorilor din domeniul ocrotirii sănătăţii şi învăţămîntului. Însă acele pensii, care au
fost stabilite pînă la termenul indicat, continuă să se plătească din contul mijloacelor bugetului
asigurărilor sociale.
La 01 iulie 2011, prin modificarea Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat, a fost
realizată unificarea vîrstei de pensionare pentru toate categoriile de pensionari - aducerea la vîrsta
standard de pensionare de 62 ani pentru bărbaţi şi de 57 ani pentru femei şi în cazul pensiilor ca
funcţionar public, ca procuror şi judecător şi calcularea acestor pensii din venitul asigurat. De asemenea,
modificarea Legii prevedea majorarea stagiului necesar de cotizare pentru toate categoriile de pensii, cu
excepţia pensiilor de invaliditate şi de urmaş, de la 30 de ani la 35 ani, crescînd în fiecare an, cu începere
de la 1 iulie 2011 cu 6 luni pînă în anul 2020.
În decembrie 2011 prevederea legală privind majorarea stagiului de cotizare pentru femei a fost
declarată neconstiotuţională.
Reforma sistemului de pensii prevede transferarea treptată a poverii contribuţiilor de asigurări
sociale de la angajator la angajaţi. Astfel anual, mărimea contribuţiei angajatorului s-a redus cu 1% în
timp ce mărimea contribuţiei individuale s-a majorat cu 1%. Obiectivul principal urmărit este
diminuarea poverii fiscale, care va avea drept rezultat majorarea mijloacelor pentru reinvestiţii şi
motivarea declarării veniturilor reale ale angajaţilor, precum şi creşterea ponderii contribuţiilor
individuale, care sunt utilizate la calcularea viitoarei pensiei. Începînd cu anul 2009 contribuţia
individuală de asigurări sociale obligatorii pentru salariaţii asiguraţi constituie 6% din salariul lunar şi
celelalte recompense, iar contribuţia angajatorului constituie 23% din fondul de salarizare şi alte
recompense.
Procentul contribuţiilor de asigurări sociale transferat în bugetul/fondul de asigurări sociale în
ţările CSI este mai mare în comparaţie cu tariful de 29% transferat în bugetul asigurărilor sociale de stat
din Republic Moldova. De exemplu: Republica Bielarus – 35%, Republica Letonia – 35,09%, Republica
Lituania – 40%, Federaţia Rusă – 30%, Respublica Uzbekistan – 35,5%, Respublica Ucraina – 40,36%.
Este un moment negativ faptul că, din cauza viziunilor politice incorecte au fost stopate unele
acţiuni ale reformei în domeniul asigurării cu pensii (îngheţarea vîrstei de pensionare, a cotelor de
contribuţii de asigurări sociale, etc.).
E îmbucurător faptul că, totuşi în Republica Moldova nu s-a permis efectuarea unor experimente
în acest domeniu, dar încercări în această direcţie au fost majore. S-a mers pe consolidarea acestui sistem
cu întreprinderea următoarelor acţiuni:
- eliminarea facilităţilor la acordarea dreptului la pensii;
- excluderea cheltuielilor din bugetul asigurărilor sociale de stat ce ţin de prestaţiile de asistenţă
socială (măsurile active pentru ocuparea forţei de muncă, odihna de vară a copiilor, tratamentul
balneosanatorile al pensionarilor, indemnizaţia pentru întreţinerea copiilor cu vîrsta cuprinsă între 1,5 şi
16 ani şi în anul 2013 a fost exclusă indemnizaţia unică la naştere);
- implementarea evidenţei individuale în scopul stabilirii prestaţiilor sociale corelativ contribuţiilor
de asigurări sociale achitate;
- încheierea acordurilor bilaterale în scopul protecţiei sociale a cetăţenilor Republicii Moldova ce
activează în afaţa ţării.
Prezint opiniei dumneavoastră şi practicile altor ţări care au mers pe calea reformării sistemului
solidar de pensii prin implementarea sistemului cumulativ cu scopul de a asigura o bunăstare înaltă
cetăţenilor, dar care a eşuat din cauza acordării atenţiei necuvenite pilonului I (solidar).
În multe ţări, sistemele de pensionare sunt constituite în bază a două piloane: Pilonul I, obligatoriu
şi Pilonul II, cumulativ obligatoriu (Polonia, Bulgaria, Croaţia, Slovacia, Federaţia Rusă, România,
Lituania, Letonia, Estonia şi altele).
Economia de piaţă poartă un caracter ciclic, în condiţiile crizei acumulările se pot devaloriza din
contul supraaprecierii preţurilor de piaţă a hîrtiilor de valoare. Participanţii sistemului cumulativ sunt
15
neprotejaţi în faţa riscurilor de piaţă şi inflaţiei. Astfel, decizia privind implementarea sistemelor multi-
pilon trebuie analizate şi organizate foarte bine, deoarece pe parcursul anilor se atestă diverse probleme
cu care se confruntă ţările care au implementat aceste sisteme.
Spre exemplu, în cazul Federaţiei Ruse se formează lent potenţialul investiţional a sistemului
cumulativ. Doar 4 % din populaţie cu dreptul de a alege modul de investiţie a cumulărilor de pensii au
ales să investească în fonduri financiare private, marea majoritate însă au mai multă încredere în
organizaţiile administrate de stat, care investesc doar în hîrtii de valoare de stat, şi se deosebesc prin
venituri mici şi nu se investesc în economia reală. În procesul reformei fiscale din Rusia, din partea
cumulativă a pensiei au fost excluşi persoanele cu vîrstă medie (născuţi începînd cu 1953 - 1966), care
au manifestat cel mai mare interes, ceea ce a influienţat negativ atitudinea populaţiei faţă de reforma de
pensii, aceste persoane fiind asiguraţi cu pensii doar din sistemul solidar. Persoanele născute după 1967,
achită 16 % din salariu în sistemul solidar (Pilonul I) şi 6 % în sistemul cumulativ obligatoriu (Pilonul
II).
O asemenea trecere de la sistemul solidar la implementarea sistemului multi-pilon a avut loc şi în
ţările Europei Centrale şi de Est, precum Polonia şi Estonia.
În cazul Poloniei – nu a fost organizată administrarea sistemului odată cu implementarea Pilonului
II obligatoriu. În momentul cînd persoanele erau eligibile pentru primirea părţii pensiei din contul
fondului cumulativ, s-a constatat că nu era o structură responsabilă pentru gestionarea acestor plăţi.
Temporar, responsabilitatea a fost pusă pe seama organului public de asigurări sociale de stat – ZUS.
Contrar reformelor desfăşurate în aceste ţări a fost cazul Ungariei, care din motive financiare s-a
confruntat cu dificultăţi în funcţionarea Pilonului II obligatoriu. Astfel, la momentul implementării s-a
decis ca o parte din contribuţia individuală obligatorie pentru Pilonul I va fi transferată direct de către
angajator la fondurile de pensii, în acest fel instituţiile statului au fost deprivate de controlul colectării
contribuţiilor pentru Pilonul II. Aceasta a dus la mari probleme în evidenţa contribuţiilor. Ulterior, în
2010 în Ungaria a avut loc o întoarcere completă la vechiul sistem, chiar şi activele acumulate în
fondurile private de pensionare au fost îndreptate înapoi în sistemul solidar. Cheltuielile de bază ale
acestor modificări legate de reforma de pensionare vor fi suportate de persoanele fizice prin diminuarea
plăţilor destinate pensiilor.
Sistemul de pensionare cumulativ poate fi justificat din punct de vedere economic, doar în caz,
dacă rentabilitatea investiţiei acumulărilor de pensii depăşeşte ritmul de creştere a salariului, în caz
contrar, este dificil de a asigura o înlocuire adecvată a venitului asigurat. Pentru a garanta un venit
raţional al acumulărilor de pensii şi a asigura o administrare eficientă a activelor de pensionare este strict
necesară stabilitatea macroeconomică şi promovarea reformării pieţelor financiare şi hîrtiilor de valoare.
Totodată, cheltuielile pentru introducerea componentei cumulative de pensionare necesită surse
financiare suplimentare, prin atragerea în aceste scopuri a mijloacelor financiare din bugetul asigurărilor
sociale de stat. Întru neadmiterea instabilităţii funcţionării sistemului actual de pensionare (solidar) şi
introducerii în paralel a sistemului cumulativ va fi necesară majorarea cotei tarifului contribuţiilor de
asigurări sociale, şi respectiv majorarea poverii fiscale asupra plătitorilor. Dezvoltarea sistemului de
pensionare cumulativ, în mare măsură, depinde de încrederea participanţilor acestuia în faptul că
acumulările de pensii ale acestora vor fi investite într-un mod sigur şi vor avea un randament înalt.
Practicile sistemelor de pensionare existente a ţărilor din Europa Centrală şi de Est au recunoscut
vulnerabilitatea sistemelor cumulative datorită costurilor mari de implementare a sistemului de
pensionare cumulativ obligatorii (pilonul II) în sistem. Criza economică a afectat grav sistemele
obligatorii cumulative de pensii. Astfel, ţările ca Letonia şi Ungaria au renunţat la pilonul II. Estonia,
Lituania şi Polonia au redus considerabil defalcările în pilonul II. În scopul asigurării durabilităţii
sistemelor de pensionare, urmare a amplificării tendinţelor critice în demografie şi economie, Uniunea
Europeană, încă în anul 2010, a aprobat „Cartea verde‖ pe problemele pensionării, care remarcă
necesitatea reformelor în sistemele de pensii prin asigurarea durabilităţii pe termen lung a sistemului de
asigurare obligatoriu cu pensii (pilonul I), bazat pe principiul solidarităţii generaţiilor.
Pentru anul 2012 bugetul asigurărilor sociale de stat este de circa 9,9 mlrd. lei. În anul 2012 la
bugetul asigurărilor sociale de stat au fost acumulate venituri în sumă totală de 9,7 mlrd. lei., sau cu 7,0
la sută mai mult faţă de anul 2011. Ca pondere în PIB, veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat în
anul 2012 au constituit 11,1 la sută.
Conform datelor totalizatoare, formate în baza declaraţiilor privind calcularea şi utilizarea
contribuţiilor de asigurări sociale de stat pe anul 2012 (f-4bass), la formarea bugetului asigurărilor
sociale de stat au participat 830192 persoane asigurate, din care 803875 salariaţi şi 26317 întreprinzători
16
individuali. De la toate persoanele asigurate s-au calculat contribuţii în sumă de 7,1 mlrd. lei., procentul
de acumulare constituind 100,6 la sută.
Din contribuţii de asigurări sociale transferate sunt achitate prestaţii de asigurări sociale, cum ar fi:
pensiile pentru limită de vîrstă, de invaliditate, de urmaş şi alte categorii de pensii (procurori, judecători,
funcţionari publici, aleşilor locali, etc.), indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă,
indemnizaţii de maternitate, indemnizaţii lunare pentru creşterea copilului pînă la vîrsta de 3 ani, ajutor
de şomaj, bilete de tratament balneosanatoriale persoanelor asigurate, ajutor de deces, indemnizaţii în
caz de accident de muncă sau boală profesională.
După indexarea de la 01.04.2013 mărimea medie a pensiei de asigurări sociale a crescut cu 6,75%.
Mărimea medie a pensiei pentru limită de vîrstă constituie 1054,22 lei, de invaliditate – 840,86 lei
şi de urmaş – 541,00 lei.
Marele filosof Epictet declara: „Cine nu are grijă de el însuşi, are şansele să se trezească ruinat‖.
Astăzi puţini îşi pun întrebarea „Din ce mijloace voi trăi, cînd nu voi mai putea realiza venituri dintr-o
activitate profesională?‖. Este eronată gîndirea omului, că toată viaţa va avea forţe pentru a-şi crea
resurse suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor şi va putea de sinestătător să înfrunte situaţiile
dificile de viaţă, care de regulă se produc pentru fiecare din noi în cel mai neaşteptat şi nepotrivit
moment. Deacea e nevoie de a contribui astăzi pentru a asigura un trai decent la o vîrstă înaintată.
SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR MONDIAL: PROBLEME, REFLECŢII, SUGESTII
Silvestru MAXIMILIAN, dr. hab., prof. univ. ULIM

Ana SPÎNU, dr., conf. univ. interim. ULIM
Ilian GALBEN, dr. în economie
Résumé: Le système bancaire mondial est sous l'attention des différentes analyses, critiques, récriminations et porte la
responsabilité de tous les problèmes et les crises du monde. Nous pouvons dire avec certitude que le système bancaire mondial
est imparfait, il génère beaucoup de « mauvais », mais ce « mauvais système » ne peut pas être remplacé par un autre «bon
système». Sous les critiques similaires est modérée et le système financier qui est responsable de tous les maux.
Sistemul bancar mondial tradiţional este în atenţia celor mai multe şi mai diverse analize, critici,
învinuiri şi poartă vina de toate problemele şi crizele mondiale. Sistemul bancar mondial, cu certitudine
putem afirma că este imperfect, este generator de multe „rele‖, dar acest „rău‖ nu poate fi înlocuit cu un
alt sistem „bun‖. Sub critici similare este supus şi sistemul financiar care este învinuit de toate relele.
Vorbind despre aceste sisteme (bancar şi financiar) este necesar să subliniem: ambele sisteme sunt
imperfecte; ambele sisteme sunt funcţionale; ambele sisteme au evoluat, s-au afirmat în practică fără a
dispune de doctrinele teoretice respective. Poate invers: teoria economică şi-a extins tratările studiind
aceste sisteme create din necesităţile practice; ambele sisteme sunt localizate în diferite ţări cu legislaţii,
rigorii, restricţii diferite; ambele sisteme efectuează operaţii cu resurse (bani) pentru care nu există o
unitate rigidă de măsură; ambele sisteme devin vinovate când în economie se face percolarea valorilor;
ambele sisteme sunt în atenţia maximă a două echipe: echipa analiştilor, practicienilor, guvernatorilor
care încearcă să perfecţioneze aceste sisteme, să le facă inaccesibile pentru afaceri dubioase, furturi etc.;
echipa analiştilor, care generează idei în scopul depăşirii rigoliilor din primul punct. Problema devine tot
mai complexă din cauza lipsei unui sistem unic de rigolii acceptate de guvernele tuturor ţărilor, inclusiv
şi prezenţa unor persoane corupte aflate la guvernare în unele ţări.
Din acest aspect nu rezultă că lumea analiştilor şi a teoreticienilor nu trebuie să depună eforturi, să
încerce să perfecţioneze sistemele bancar şi financiar. Sistemele bancar şi financiar sunt funcţionale,
nivelul de perfecţiune este în creştere, modalităţile de comunicare a analiştilor, a colaboratorilor
ştiinţifici a crescut, numărul „lecţiilor‖ (a crizelor) din care pot fi extinse concluzii utile a crescut, au
apărut posibilităţi de imitare a variantelor de finanţare a sistemului bancar şi financiar etc.
Eforturi considerabile în scopul perfecţionării sistemului bancar şi cel financiar depu
reprezentanţii din G-20.
Sistemele bancar şi financiar sunt reciproc dependente, fiecare din ele poate fi variabilă
independentă (argument), fiecare poate fi considerată variabilă dependentă (funcţie). Fiecare sistem
bancar şi financiar poate accepta sau respinge nişte riscuri în desfăşurarea activităţilor respective. Ţinând
cont de interdependenţa acestor sisteme, fiecare sistem va suporta consecinţele negative (pierderile).
17
Să analizăm evoluţia încercărilor de a regla cu sistemul bancar – un sistem ―rău‖, dar altul mai bun
nu poate fi creat. O primă încercare în această direcţie a fost iniţiată în anul 1988 prin acordul Basel I,
care a devenit un normativ obligatoriu pentru ţările din G-10 în anul 1992 [1].
Conform acordului Basel I activele băncilor sunt clasificate în 5 categorii, după cuantumul
coeficientului de risc: 0; 10; 20; 50; 100 (%), care corelează cu capitalul băncilor. În anul 2004 a fost
propus acordul Basel II, care presupune anumite rigorii cu privire la cuantumul suficienţei capitalului;
monitorizarea continuă a riscurilor bancare; controlul disciplinei debitorilor [2]. Altfel spus în acordul
Basel II sunt supuse monitorizării trei tipuri de riscuri: creditar, operaţional şi de piaţă. În scopul evitării
acestor riscuri în acordul Basel II sunt propuse diverse tratări a sistemelor de monitorizare a băncilor în
profilul riscurilor posibile bazate pe anumite principii. Astfel, băncile trebuie să dispună de drepturi de a
se implica în activităţile bancare, în procedurile de calcul al indicelui LEVERAGE (raportul dintre
cuantumul împrumuturilor către volumul disponibilului de mijloace).
Toate versiile acordurilor Basel I, Basel II, Basel III, sunt intenţii, încercări de a crea mecanisme,
modalităţi de reglare a sistemului financiar mondial, a segmentului bancar. Aceste eforturi devin tot mai
pronunţate în perioadele de crize financiare mondiale în speranţa de a ocoli crizele potenţiale, de a
reduce pierderile economice inevitabile. Studierea sistemului bancar în perioada post criză (după 2008-
2010) ne conduce la concluzia că băncile sunt ―inventive‖ în crearea posibilităţilor legale mai mult de a
ocoli directivele BASEL decât de al respecta şi dezvolta.
Eforturile colective a ţărilor din G-20 în procesele de monitorizare şi reglare a operaţiunilor
bancare se reduc în linii mari la analiza modificărilor funcţionării sistemului financiar-bancar. În centrul
analizei sunt puşi indicatorii ce reflectă capitalul bancar, lichiditatea băncii, posibilităţile băncii de a
suporta costurile compensative potenţiale, modalităţile de estimare adecvată a capitalului bancar, de
evidenţă contabilă a evoluţiei acestuia; necesităţile pentru fiecare bancă, de a dispune de un anumit
capital de rezervă pentru acoperirea unor eventuale pierderi.
Băncile trebuie să:
- dispună de capital propriu, strategii de menţinere sau de creştere a acestuia, de metode de
actualizare a valorii capitalului;
- structurile de monitorizare a activităţii bancare trebuie să dispună de drepturi şi obligaţii
de a sancţiona adecvat băncile care nu satisfac condiţiile menţionate;
- structurile de monitorizare trebuie să fie în drept de a creşte nivelul minim de capital
bancar, necesar pentru bănci în calitate de capital de rezervă.
Evoluţia acordurilor de monitorizare a activităţii bancare, de perfecţionare a sistemului de evidenţă
şi control este reflectată într-un şir de lucrări [3], [4]. Liderii G-20 au convenit să impună băncilor un
anumit standard obligatoriu BASEL III cu privire la minimizarea riscurilor bancare, începând cu
01.01.2013 şi cu finalizarea acestor proceduri către 2019. În atenţia acordurilor BASEL se află: volumul,
disponibilul de capital bancar; activele bancare şi riscurile la care sunt supuse acestea; capitalul bancar
brut, volumul activelor ponderate la risc; volumul capitalului de bază; nomenclatorul de riscuri posibile;
volumul capitalului de rezervă necesar pentru suportarea unor costuri potenţiale imprevizibile; indicele
LEVERAGE.
Acordurile BASEL prevăd restricţii determinate de diverse raporturi dintre indicatorii enumeraţi,
să nu depăşească raportul respectiv un anumit procent, băncile să dispună de un nivel stabilit de
lichidităţi. Rezultatele care sunt realizate sau vor fi realizate sunt şi vor continua să fie sub nivelul sperat
de către lumea economică, de către G-20. Intenţiile acordurilor BASEL sunt indiscutabil de necesare
însă „decretările‖ discrete de restricţii, condiţii, obligaţiuni impuse băncilor sunt mult vulnerabile, pot fi
depăşite prin proceduri aparent legale, dar numai aparent. Printre aspectele vulnerabile enumerăm: banii
sunt unităţi de măsură elastice, unităţi nerigide, deci toţi indicatorii enumeraţi mai sus nu vor reflecta
cuantumuri reale; capitalul bancar şi capitalul-gaj sunt supuşi impactului progresului tehnico-ştiinţific,
poate deveni moral depăşit însă în calculele acordurilor BASEL va figura suficient de mare pentru a
acoperi unele pierderi generate de managementul defectuos al debitorului şi al băncii; monitorizarea şi
controlul băncilor cu privire la respectarea condiţiilor impuse de acordurile BASEL poate fi realizată
doar teoretic dar nu şi practic; arsenalul metodelor executivului bancar de a se pricopsi cu resurse
financiare este net superior metodelor de restricţionare din acordurile BASEL; capitalul bancar, capitalul
–gaj în perioadele de crize financiare este supus proceselor de percolare, de reevaluare a tuturor
bunurilor, resurselor, utilajelor, uzinelor, imobilelor etc. Şi deci estimările efectuate anticriză vor fi mult
deformate, nu vor reflecta valorile reale în condiţiile de criză şi postcriză.
Acordurile BASEL sunt în cele din urmă nişte eforturi pentru elaborarea unui statut de funcţionare
eficientă a sistemului bancar. Este necesar să accentuăm: mediul în care funcţionează sistemul bancar
18
este în continuă evoluţie în situaţii cu şi fără de precedent; statutul de care trebuie să se conducă sistemul
bancar (Basel I, Basel II, Basel III) este rigid; acordurile BASEL sunt elaborate pornind din necesităţile
de soluţionare a unor sau câtorva probleme cu care se confruntă economia mondială: (mai apar probleme
în economia mondială, mai apar acorduri BASEL). Partea discutabilă, slabă în eforturile de eficientizare
a sistemului bancar este lipsa conceptului, principiilor puse la baza acordurilor BASEL.
Eforturile depuse pentru eficientizarea funcţionării sistemului bancar trebuie să ţină cont de un şir
de specificuri printre care şi faptul că în sistemul bancar sunt antrenaţi un număr mare de executanţi,
abilitaţi cu dreptul de a lua decizii. Fiecare executant profită la prima ocazie când apar situaţii în care se
poate pricopsi cu un câştig nemeritat. Suma algebrică a profiturilor tuturor executanţilor este egală cu 0
(dacă unii câştigă, alţii pierd). În realitate în sistemul bancar mondial nu poate exista monitorizare şi
control imparţial. Deci, monitorizarea, controlul trebuie să fie efectuate în mod obligatoriu de structuri
cu interese financiare opuse, cu suma nulă a câştigurilor.
Practica de a elabora versiuni ale acordurilor BASEL este necesar de substituit cu un BASEL care
în permanenţă se va autoperfecţiona şi se va autoinstrui.
Mulţi din parametrii sistemului bancar constituie probleme separate, fără modalităţi de a fi
soluţionate. Băncile trebuie să dispună de un anumit capital, iar capitalul poate fi estimat doar cu o
unitate de măsură elastică. Acelaşi capital în unităţi fizice, în unităţi valorice va fi exprimat neunivoc.
Capitalul bancar poate creşte, poate descreşte în expresie valorică. În situaţii similare se găseşte şi
capitalul-gaj. Deci indicele LEVERAGE nu întotdeauna reflectă situaţia adecvată realităţii. Exprimarea
capitalului bancar, a capitalului-gaj, a indicelui LEVERAGE devine şi mai problematică în situaţiile de
crize financiare, în situaţiile când toate valorile sunt percolate. Corective considerabile în sisteme de
estimare sunt efectuate de către progresul tehnico-ştiinţific, când unele valori pot fi subestimate, fiind
moral depăşite, altele supraestimate în funcţionarea unor tehnologii principial noi, performante. Una din
problemele globale aflate în atenţia ţărilor G-20 o constituie necesitatea de a asigura sustenabilitatea
sistemului bancar (SB) şi a pieţelor financiare (PF). Problemele globale, inclusiv problemele ce ţin de
SB şi PF sunt examinate de către G-20 în anumită consecutivitate (Fig.1).
Extinderea
Variante Determinarea Adoptarea Realizarea
numărului
posibile de direcţiilor de deciziilor de deciziilor de
problemelor
perfecţionare perfecţionare a perfecţionare perfecţionare
analizate în
a SB şi PF SB şi PF a SB şi PF a SB şi PF cadrul G-20
Fig.1. Consecutivitatea examinării şi soluţionării problemelor SB şi PF de către G-20 [elaborat de autori]
Proceselor de analiză şi soluţionare sunt supuse problemele: stabilitatea funcţionării SB şi a PF;

dotarea băncilor cu volumul de capital necesar pentru onorarea unor cerinţe eventuale deponenţilor
bancari; perfecţionarea sistemului de schimb valutar; modalităţi de restricţionare a proceselor de
devalorizare a monedelor naţionale; elaborarea politicilor de macroprudenţialitate; monitorizarea
activităţilor din cadrul SB şi a PF; restricţionarea politicilor naţionale protecţioniste; măsuri pentru
ocolirea crizelor financiare potenţiale; ocolirea situaţiilor de insuficienţă a lichidităţilor bancare;
realizarea unui consens al celor din G-20 în soluţionarea problemelor globale. La aceste probleme se mai
adaugă problemele: securităţii energetice; modificărilor climaterice; asigurării populaţiei în ansamblu cu
produse alimentare; lupta cu terorismul, cu sărăcia, cu maladiile populaţiei, cu corupţia din structurile
guvernamentale; standardizarea evidenţei contabile; disbalanţa în dezvoltarea economiei mondiale;
perfecţionarea metodologică în REI; extinderea sistemelor democratice de guvernare în toate ţările;
omogenizarea drepturilor omului etc.
Pentru fiecare problemă, în condiţiile unei economii închise există responsabil (guvernul),
mijloace, modalităţi şi strategii de soluţionare. În condiţiile economiilor deschise nu poate fi stabilit un
„executant comun‖. Suplimentar, problemele nesoluţionate din câteva ţări pot provoca consecinţe
negative asupra tuturor ţărilor. Funcţionarea sistemului bancar, de exemplu din SUA, poate avea
consecinţe pozitive sau negative asupra sistemului bancar şi financiar din alte ţări. În acest context este
necesară existenţa unei structuri instituţionale cu drepturi supranaţionale. Structura de control şi de
monitorizare a sistemului bancar va deveni imparţială dacă va conţine substructuri care va apăra:
interesele băncii şi debitorului în relaţiile BANCĂ-DEBITOR; interesele băncii şi creditorilor unei
bănci în relaţiile BANCĂ-CREDITOR.
19
Creşterea şi diversificarea deponenţilor, utilizînd în acest
Interesele Băncii în
proces metodele matematice (lanţurile Marcov), politici de
relaţiile BANCĂ-
DEPONENT marketing, management; elaborarea strategiilor şi politicilor
1 băncii în relaţiile cu deponenţii.
Interesele deponenţilor în
relaţiile DEPONENT- Condiţiile de admitere şi/sau respingere de către deponenţi a
BANCĂ 2 acordării de către bancă a creditelor cu un nivel de risc redus
sau înalt; de emitere a instrumentelor financiare derivate.
Interesele Băncii în Minimizarea nivelului riscului de faliment a debitorilor

relaţiile BANCĂ- băncii; reflectarea reală a valorii gajului debitorului;
DEBITOR estimarea valorii gajului în situaţiile de percolare a valorilor
3 în condiţii de criză.
Interesele Debitorilor în Condiţiile de admitere şi/sau respingere de către debitori a

relaţiile DEBITOR-
intenţiilor băncii de a întreprinde acţiuni de recuperare a
BANCĂ
datoriilor debitorilor.
4
Fig.2. Schema-bloc „Modulurile componente ale structurii (instituţiei) de monitorizare şi control a

sistemului bancar‖ [elaborat de autori]
Modulul 1 asigură monitorizarea şi controlul creşterii şi diversificării numărului deponenţilor

bancari utilizând în acest proces metode matematice, inclusiv lanţurile Marcov, politicile de marketing şi
management bancar, elaborarea strategiilor şi politicilor bancare în relaţiile acesteia cu alte bănci şi cu
clientela. Modulul 1 monitorizează corectitudinea juridică a desfăşurării activităţilor enumerate,
transparenţa aspectului juridic în relaţiile băncii cu deponenţii potenţiali, excluderea modalităţilor
bancare de a pune pe seama deponenţilor pierderile financiare în rezultatul unui management defectuos,
iraţional.
Modulul 2 reprezintă o altă substructură a instituţiei de monitorizare şi control bancar, orientat
spre apărarea intereselor în relaţiile deponenţi – bancă. Statistica activităţii bancare confirmă că
majoritatea băncilor sunt predispuse să acorde credite unor clienţi bancari cu un nivel redus de
credibilitate şi cu un înalt coeficient de risc. Unele bănci dispun de scheme de furt bine argumentate
juridic. Modulul 2 ar reprezenta „suportul şi avocatul‖ deponenţilor dar şi al economiei în ansamblu,
deoarece afacerile ilegale ale băncilor conduc la generarea crizelor economice. Deţinătorii de credite
neperformante se transformă în producători de bule financiare cu toate consecinţele negative în
continuare.
Modulul 3 constituie „suportul şi avocatul‖ băncii. Băncile, acordând credite garantate prin diverse
active, sunt supuse anumitor riscuri. Activele propuse de către debitorul potenţial, sub impactul
progresului tehnico-ştiinţific şi a crizelor sunt supuse proceselor de percolare, de modificare a valorii.
Unele active în timp pot deveni mai scumpe iar altele se pot devaloriza. Băncile în aceste situaţii se pot
alege cu pierderi enorme care nu vor putea fi acoperite cu activele băncii. Dealtfel şi activele băncii pot
fi percolate. Deci nivelul de performanţă a băncii nu poate fi determinat pentru perioade de lungă durată.
Modulul 4 în activităţile de control şi monitorizare apără interesele debitorilor. Altfel spus,
modulul apără interesele celor care garantează cu activele lor creditele, aceştia fiind favorizaţi la etapele
iniţiale, iar ulterior banca modificând condiţiile contractuale în defavoarea clientului. Controlul şi
monitorizarea băncilor ar putea fi efectuate de aceste patru substructuri (Fig. 2). Suma algebrică a
intereselor modulelor este nulă.
Modelele matematice, care pot fi puse la baza eficientizării funcţionării sistemului bancar prin
monitorizare şi control, prin intermediul căruia poate fi realizată reflectarea realităţilor bancare,
economice trebuie să fie elaborat după principiul „stage-gate process‖ a modelului selectiv Cuper.
20
Modelul de tip Cuper pe parcursul perioadelor dispun de proprietatea de a se autoperfecţiona, de a
selecta şi a închide ideile noi, de a reestima şi a exclude unele idei vechi din model. Sistemul bancar
mondial funcţionează într-un mediu incert. Oricare nu ar fi modificările în mediul economic, sistemul
bancar trebuie să fie sustenabil. Sistemul de monitorizare şi control al activităţii bancare nu poate să fie
„rigid‖ în toate situaţiile mediului economic mondial. Este imposibil de prognozat toate situaţiile
problematice din sistemul bancar de provenienţă exogenă şi endogenă. Deci modelul (metodologia) de
monitorizare şi control a sistemului bancar trebuie să se adapteze la situaţiile economice curente iar
deciziile luate în baza metodologiei (modelului) nu pot fi acceptate pentru o perioadă de lungă durată.
Este imposibil să fie elaborată o metodologie viabilă de monitorizare şi control al activităţilor sistemului
bancar pentru orice situaţie şi mediu economic. Metodologia este bazată pe nivelul de cunoştinţe, de
profesionalism al autorilor ideilor, pe iscusinţa analiştilor, teoreticienilor, practicienilor de a utiliza
metodele matematice.
Scopurile cercetărilor situaţiilor problematice sunt: identificarea şi analiza problemelor;
identificarea modalităţilor de soluţionare şi implementare a unor sisteme noi; tratarea sistemică a
situaţiilor problematice; elaborarea pârghiilor ce pot asigura funcţionarea sustenabilă a sistemelor
elaborate; identificarea modalităţilor de depistare a riscurilor potenţiale la nivel naţional, regional,
mondial. În atenţia ţărilor industriale puternic dezvoltate un loc important îl ocupă problemele: creşterea
cheltuielilor sociale, stimularea creşterii economice, stabilizarea funcţionării sistemului financiar.
Conform multiplelor analize imperfecţiunea sistemului financiar a generat criza economico-
financiară din anii 2008-2010. În anul 2008 s-a redus comerţul internaţional cu 9%, PIB global cu 1%,
fluxurile de capital s-au redus de la 10,5 până la 1,9 trilioane dolari SUA, adică de 20 de ori [5], iar
numărul persoanelor ce trăiesc sub nivelul sărăciei a crescut cu 89 milioane locuitori [6].
Peterson S. în lucrarea sa [8, p.147] evidenţiază trei „autori‖ ce au provocat criza: Leveradge,
Institutions, Experts, care au fost depăşiţi, şi-au pierdut încrederea. Autorul, din aceste trei cuvinte, cu
elemente de umor, recurge la abrevierea LIE, ceea ce în engleză înseamnă minciună. Instituţiile
financiare cât şi experţii nu numai că nu au identificat situaţiile problematice, dar în mare măsură au
contribuit la dezinformarea agenţilor economici. Din aceste considerente aceştia au calificativul „LIE‖.
În SUA indicele Leveradge în domeniul ipotecar depăşiseră indicele de 1,2 [7]. Criza financiară a
fost rezultatul transformării „finansitului din afaceri‖ în „aferist în finanţe‖. Parţial de apariţia crizei
financiare poartă vina şi situaţiile academice. Aceştia găsesc soluţii bine argumentate la probleme pe
care tot ei le formulează. În realitate mai sunt şi alte probleme.
Concluzii. Sistemul bancar actual este funcţional însă necesită perfecţionări considerabile, control
imparţial, monitorizări permanente. Sistemul de control şi monitorizare a funcţionării sistemului bancar
trebuie să fie constituit din patru subsisteme care ar asigura un nivel înalt de imparţiabilitate.
Funcţionarea sistemului bancar, a pieţei financiare nu poate fi optimă, ea trebuie să fie sustenabilă.
Perfecţionarea SB, PF trebuie să fie efectuată nu de bancheri şi finansişti experimentaţi de a produce
derivative bancare, bule financiare, ci de cercuri academice, universitare în baza ştiinţelor fundamentale
şi aplicative. În procesele de perfecţionare a SB şi a PF trebuie antrenaţi specialişti teoreticieni din toate
ţările G-20. Metodologia calculelor respective trebuie să asigure comensurabilitatea rezultatelor şi
recomandărilor. Practica de perfecţionare a „statutului ‖ sistemului bancar prin acorduri de tip „Basel‖
este ineficientă. Perfecţionarea sistemului bancar trebuie să constituie un proces continuu nu discret, dar
toate activităţile bancare care nu contrazic acordurilor de tip Basel, dar fiind demonstrat de structurile de
monitorizare şi control că sunt prejudicioase, trebuie în mod automat înscrise în sistemul de restricţii.
Sistemul bancar trebuie să se autoperfecţioneze nu discret ci continuu. Perfecţiunii trebuie supusă şi
metodologia cercetărilor fundamentale, aplicative, a modalităţilor de identificare a problemelor
potenţiale, elaborărilor suportului ştiinţifico-practic de funcţionare a SB, sistemelor de control
tehnologic a elaborărilor, analizei mediului în care funcţionează sistemul bancar şi piaţa financiară,
conceptului organizării implementării în serii a soluţiilor problemelor globale, organizării monitorizării
şi controlului sistemului bancar de către instituţii şi experţi.
Bibliografie:
1. International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards. Basel Committee on
Banking Supervision, 08.1998. http//bis.org/publ/bcbs04.pdf.
2. Basel-2: International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards: a Revised
Framework Standards // Basel Committee on Banking Supervision, 06, 2004,
http//bis.org/publ/bcbs107.pdf.
21
3. Analytical Tools of the FSAP// International Monetary Fund. 24.02.2003.
http//www.imf.org/external7np/fsap/2003/122403a.pdf.
4. The application of Basel-2 to trading activities and the Treatment of double Default Effects// Basel
Committee on Banking Supervision, 07.2005. http//bis.org/publ.
5. Wold M. New dynamics. Financial Times, 09.11.2009.
6. Protecting progress: The challenge facing low – income countries in the global recession. Report//
The World bank, 2009, 16/IX. W.D.C.
7. Krugman P. The big zero//The global edition of the N.Y. 29.12.2009.
8. Peterson S. International Organisation Research Journal.
SECŢIA 1. POLITICI FINANCIAR-BANCARE ORIENTATE SPRE

CREŞTEREA ECONOMICĂ
METODOLOGIA REPARTIZĂRII OPTIME A MIJLOACELOR FINANCIARE.

EXEMPLU: RAMURILE AGRICOLE DIN REPUBLICA MOLDOVA
Silvestru MAXIMILIAN, dr.hab., prof.univ. LIM

Aliona DANILIUC, drd., lect.univ. ULIM
Iurie CROTENCO, dr.hab., conf.univ. ULIM
Abstract: The Republic of Moldova is facing serious financial difficulties that prevent achieving the general policy of the
state. Financial problems and lack of consistent investments characterize all components of public activity private.
Identification, training and streamlining financial, political advertising and unusual actions. The Moldova needs a massive
influx of financial resources allocated properly between economic sectors. Moldova is less attractive for investments,
particularly due to tough conditions for authorization of business activities (not the emission of initial licensing), corruption,
rigidity of labor relation regulations, trustfulness in judicial system etc. These results come very much in line with
private sector perceptions of the level and dynamics of those factors, and do lead us to conclusion that investment climate is a
binding constraint to growth in Moldova.
Aderarea la Uniunea Europeană este obiectivul declarat al Republicii Moldova. Dezvoltarea

economică a ţării este unul dintre paşii care se impun, în primul rând, pentru atingerea acestui scop. Însă,
acest lucru este imposibil de realizat cu ramurile economice subdezvoltate, cum este situaţia Moldovei la
momentul actual. În acest sens, elaborarea strategiilor şi politicilor coerente şi durabile trebuie să
constituie partea componentă a paşilor pe care Republica Moldova este solicitată să le realizeze pentru
aderarea la Uniunea Europeană [2, p.103].
Autorii propun să analizeze repartizarea optimă a mijloacelor financiare, alocate pentru
dezvoltarea durabila a direcţiilor economiei autohtone pe exemplul ramurilor agricole, deoarece în
prezent agricultura ocupă un loc semnificativ în economia naţională a Republicii Moldova, contribuţia
acestei în crearea produsului intern brut fiind la nivel de circa 18 %. Împreună cu industria de prelucrare
a materiei prime agricole, sectorul agrar contribuie cu circa 32 % la crearea PIB-ului şi cu aproape circa
65 % în volumul total al exporturilor, în agricultură fiind antrenaţi peste 40,5 la sută din populaţia
ocupată a ţării [2].
Scopul strategic al politicii statului în domeniul dezvoltării complexului agroindustrial este
formarea unui sector economic bazat pe tehnologii avansate, eficient şi competitiv, conform standardelor
europene, care să asigure un nivel înalt al securităţii alimentare a ţării şi o creştere permanentă a
veniturilor producătorilor agricoli şi statului din exportul producţiei agricole şi al derivatelor ei [6].
În baza datelor statistice ale Republicii Moldova, autorii atrag atenţie că repartizarea mijloacelor
financiare în forma de subvenţii, acordate în profilul domeniilor agricole autohtone, se efectuează după
criteriul de eficienţă în ordine următoare: 1. plante de nutreţ; 2. bovine; 3. porcine; 4. ovine şi caprine; 5.
cabaline; 6. păsări; 7. culturi cerealieri şi leguminoase, boabe; 8. culturi tehnice; 9. cartofi, legume şi
bostănoase; etc. În baza datelor iniţiale a fost elaborată de către autori matricea 1 (Tab. 1) [1].
Mijloacele financiare sunt multiple prin divizorul 3 – volumul minim de finanţe necesar pentru
eficientizarea domeniilor considerente. Sunt examinate 10 variante de repartizare a finanţelor: de
repartizat finanţele 1  S ; 2  S ; ...;10  S între domeniile 1,2,…,8. Disponibilul de finanţe
1  S ; 2  S ; ...;10  S este transcris în coloana 8 (Tabelul 1). Efectele, care potenţial pot fi realizate în
22
domeniul 1--plante de nutreţ constituie vectorul a S   a ,a ,...,a
1
 11 21 10 ,1
 sunt transcrise în coloana
a1 S  . Similar sunt completate coloanele a2 S ,a3 S ,...,a9 S  . Total sunt 9 domenii supuse
proceselor de eficientizare prin elaborarea unor soiuri, rase, seminţe, tehnologii, etc. performante. Dacă
finanţele sunt direcţionate, de exemplu, în exclusivitate pentru eficientizarea funcţionării domeniului 1.
plante de nutreţ, adică cultivarea plantelor rezistente la diverse calamităţi (secetă, îngheţuri), cu un nivel
productiv înalt, atunci finanţele în volum de 1  S ; 2  S ; ...;10  S va eficientiza domeniul „plante de
nutreţ‖, respectiv cu a ,a ,...a .
11 21 10 ,1
Tabelul 1. Date iniţiale (forma generală) [elaborată de autori].

Domeniul subvenţiilor în scopul realizării rezultatelor performante
leguminoase boboase
Culturi cerealiere şi
Cartofi, legume şi
Ovine şi caprine
Plante de nutreţ
Culturi tehnice
bostănoase
Cabaline
Porcine
Bovine
păsări
Mijloace băneşti
B 
1 2 3 4 5 6 7 8 9
a1 S  a2 S  a S  a S  a S  a S  a S  a S  a S 
9
3 4 5 6 7 8
1 S a a a a a a a a a
11 12 13 14 15 16 17 18 19
2S a
21
a22 a
23
a
24
a
25
a
26
a
27
a
28
a
29
3 S a
31
a
32
a
33
a
34
a
35
a
36
a
37
a
38
a
39
4S a
41
a
42
a
43
a
44
a
45
a
46
a
47
a
48
a
49
5S a
51
a
52
a
53
a
54
a
55
a
56
a
57
a
58
a
59
6S a
61
a
62
a
63
a
64
a
65
a
66
a
67
a
68
a
69
7S a
71
a
72
a
73
a
74
a
75
a
76
a
77
a
78
a
79
8S a
81
a
82
a
83
a
84
a
85
a
86
a
87
a
88
a
89
9S a
91
a
92
a
93
a
94
a
95
a
96
a
97
a
98
a
99
10  S a
10 ,1
a
10 ,2
a
10 ,3
a
10 ,4
a
10 ,5
a
10 ,6
a
10 ,7
a
10 ,8
a
10 ,9
Următoarea iteraţie, în opinia autorilor, porneşte de la ipoteza că procesului de eficientizare sunt

supuse două domenii: 1-plante de nutreţ şi 2-bovine. Problema este pusă: de determinat volumul optim
de finanţe, utilizat în domeniul 2-bovine, restul finanţelor de repartizat domeniului 1-plante de nutreţ. În
acest scop elaborăm Tabelul 2, completat în următoarea consecutivitate: completăm coloana B cu
1  S ; 2  S ; ...;10  S , completăm linia S cu 0;1  S ; 2  S ; ...;10  S . Coloana 0 este completată cu
valorile efectelor pentru cazul, când finanţele au fost distribuite (repartizate) doar în domeniul 1, adică
cu valorile: 0  a ;0  a ; ...;0  a .
11 21 10 ,1
În continuare, în pătrăţele 1  Sx1  S ; 2  Sx2  S ; ...10  Sx10  S , pe diagonală, completăm cu
datele din coloana a S  din Tabelul 1, adică cu a  0; a  0; ...a  0 . După aceasta urmează
2 12 22 10 ,2
completarea coloanei 1 S cu a  0; a  a ; ...;a  a ; coloana 2S cu

12 12 11 12 91
a  0; a  a ; a  a ...;a  a ; coloana 3  S cu a  0; a  a ; a  a ...;a  a ;

22 22 11 22 21 22 81 32 32 11 32 21 32 71
coloana 4S cu a  0; a  a ; a  a ...;a  a ; coloana 5S cu

42 42 11 42 21 42 61
a  0; a  a ; a  a ...;a  a ; coloana 6  S cu a  0; a  a ; a  a ...;a  a ;

52 52 11 52 21 52 51 62 62 11 62 21 62 41
23
coloana 7  S cu a  0; a  a ; a  a ...;a  a ; coloana 8  S cu a82  0; a82  a11 ; a82  a21 ;
72 72 11 72 21 72 31
coloana 9  S cu a92  0; a92  a11 ; şi coloana 10  S (care deja este pătratic completată pe diagonală)
cu a  0.
 
10 ,2
Completăm coloana b x* :
 
1 2
b11  max 0  a11 ; a12  0
b21  max0  a ; a  a11 ; a22  0 
 max0  a ; a 
21 12
b  a ;a  a ;a  0
 max0  a ; a 
31 31 12 21 22 11 32
b  a ;a  a ;a  a ;a  0
 max0  a ; a 
41 41 12 31 22 21 32 11 42
b  a ;a  a ;a  a ;a  a ; a  0
 max0  a ; a 
51 51 12 41 22 31 32 21 42 11 52
b  a ;a  a ;a  a ;a  a ;a  a ; a  0
 max0  a ; a 
61 61 12 51 22 41 32 31 42 21 52 11 62
b  a ;a  a ;a  a ;a  a ;a  a ; a  a ; a  0
 max0  a ; a 
71 71 12 61 22 51 32 41 42 31 52 21 62 11 72
b  a ;a  a ;a  a ;a  a ;a  a ; a  a ;a  a ; a  0
 max0  a ; a 
81 81 12 71 22 61 32 51 42 41 52 31 62 21 72 11 82
b  a ;a  a ;a  a ;a  a ;a  a ; a  a ;a  a ;a  a ;a  0
91 91 12 81 22 71 32 61 42 42 52 41 62 31 72 21 82 11 92
 0  a10 ,1 ; a12  a91 ; a 22  a81 ; a32  a71 ; a42  a52 ; a52  a51 ; a62  a41 ; a72  a31 ; 
b  max 
10 ,1  a  a ;a  a ;a  0 
 82 21 92 11 10 ,2 
2 12 22 10 ,2
 
Vectorul x*  x* x* ; ...;x* - volumul mijloacelor financiare repartizat optim între domeniile 2 şi
restul domeniilor (domeniul 1).
Elaborăm tabelul 3. Coloana B şi linia x sunt completate similar cu cea din tabelul 2. În coloana
3
„O‖ sunt transcrise valorile (elementele) din tabelul 2 (coloana  ); elementele din coloana a3 s , din
b1 x*2
tabelul 1 a  0; a  0;...;a  0 sunt transcrise pe diagonala tabelului 3. Elementele coloanei b x* :  

 
13 23 10 ,3 2 3
b  max 0  b ; a  0
 
12 11 13
b  max 0  b ; a  b ; a  0
22 21 13 11 23
………………………………….
b
10 ,3
 max 0  b  10 ,1
;a  b ;a  b ;a  b ;a  b ;a  b ; a  b ;a  b ;a  b ;a  b ;a
13 91 23 81 33 71 43 61 53 51 63 41 73 31 83 21 93 11 10 ,3
0 
Să admitem că problema se pune de renovat, de eficientizat patru domenii de activitate în
agricultură: 1.culturi tehnice; 2. cartofi, legume şi bostănoase; 3.plante de nutreţ; 4.culturi cerealiere.
Renovarea poate fi efectuată prin crearea sau importul de seminţe productive. Pentru fiecare domeniu
sunt cunoscute creşterile posibile a volumului de produse (Tabelul 4) [5, p.135]. .
Este necesar de repartizat resursele financiare S, pentru care volumul creşterilor totale b ( S ) va fi
4
maxim. Elaborăm schema (algoritmul) calculelor. Admitem iniţial, că resursele S sunt destinate doar
pentru eficientizarea domeniului 1 – culturii tehnice. Notăm prin a ( x ) – creşterea maximă a volumului
1
producţiei din primul domeniu, dacă domeniului îi sunt programate X unităţi băneşti. În acest caz, dacă
domeniului 1 – culturi tehnice îi sunt programate resurse financiare în suma de 50; 100; 150; 200; 250
mln. lei, atunci creşterea volumului produsului va constitui respectiv 25; 77,5; 105; 155; 190 mln. lei.
Admitem finanţele pot fi utilizate în două domenii: 1 – culturi tehnice; 2 – cartofi, legume şi bostănoase.
Dacă domeniului 2 îi sunt programate X unităţi băneşti, atunci creşterea volumului producţiei din
domeniul 2 constituie a ( x ) , din domeniul unu – a ( s  x ).
2 1
Repartiţia optimă a finanţelor între domeniile 1 şi 2 presupune

max a2 ( x )  a1 ( s  x )  b1 ( x ) .
0 x S

24
Tabelul 2. Repartizarea optimă a mijloacelor financiare între domeniile 2 şi 1 [elaborată de autori].
B
x
2 0 1 S 2S 3 S 4S 5S 6S 7S 8S 9S 10  S  
b1 x*2 x*
2
1 S 0  a11 a 0 b11 *
x12
12
2S 0  a21 a12  a11 a 0 b21 x*22

22
3 S 0a a12  a21 a22  a11 a 0 b31 x*32

31 32
4S 0a a a a22  a21 a a a 0 b41 x*42

41 12 31 32 11 42
5S 0a a a a22  a31 a a a a a52  0 b51 x*52

51 12 41 32 21 42 11
6S 0a a12  a51 a a a a a a a a a 0 b61 *

x62
61 22 41 32 31 42 21 52 11 62
7S 0a a a a22  a51 a32  a41 a42  a31 a a a a a 0 b71 *

x72
71 12 61 52 21 62 11 72
8S 0a a a a22  a61 a32  a51 a42  a41 a a a62  a21 a72  a11 a82  0 b81 x*82
81 12 61 52 21
9S 0a a12  a71 a22  a71 a32  a61 a42  a51 a a a62  a31 a72  a21 a82  a11 a92  0 b91 x*92
91 52 21
10  S 0a a12  a81 a22  a81 a32  a71 a42  a61 a a a62  a41 a72  a31 a82  a21 a92  a11 a10 ,2  0 b10 ,1 *
x10 ,2
10 ,1 52 21
Tabelul 3. Repartizarea optimă a mijloacelor financiare între domeniile 3 şi restul domeniilor [elaborată de autori].
B
x3
0 1 S 2S 3 S 4S 5S 6S 7S 8S 9S 10  S  
b2 x*3 x*3
1 S 0  b11 a13  0 b12 *

x13
2S 0  b21 a13  b11 a 23  0 b22 x*23
3 S 0  b31 a13  b21 a 23  b11 a 33  0 b32 x*33
4S 0  b41 a13  b31 a 23  b21 a 33  b11 a 43  0 b42 x*42
5S 0  b51 a13  b41 a 23  b31 a 33  b21 a 43  b11 a 53  0 b52 x*53
6S 0  b61 a13  b51 a 23  b41 a 33  b31 a 43  b21 a 53  b11 a63  0 b62 *
x63
7S 0  b71 a13  b61 a 23  b51 a 33  b41 a 43  b31 a 53  b21 a63  b11 a73  0 b72 *
x73
8S 0  b81 a13  b71 a 23  b61 a 33  b51 a 43  b41 a 53  b31 a63  b21 a73  b11 a 83  0 b82 x*83
9S 0  b91 a13  b81 a 23  b71 a 33  b61 a 43  b51 a 53  b41 a63  b31 a73  b21 a 83  b11 a 93  0 b92 x*93
10  S 0  b10 ,1 a13  b91 a 23  b81 a 33  b71 a 43  b61 a 53  b51 a63  b41 a73  b31 a 83  b21 a 93  b11 a10 ,3  0 b10 ,2 *
x10 ,3
25
Tabelul 4. Date iniţiale [elaborată de autori].
Domeniul acordării subvenţiilor în scopul realizării rezultatelor performante
S Creşterea producţiei (mln. lei)
B Culturi tehnice Cartofi, legume, Plante de nutreţ Culturi cerealiere
bostănoase
1 2 3 4
1•50 = 50 25 2 30 2 27,5 2 40 2
2•50 = 100 77,5 65 90 92,5

3•50 = 150 105 90 112,5 115
4•50 = 200 155 135 150 157,5
5•50 = 250 190 195 192,5 200
Elaborăm Tabelul 5. Elementele din coloana (1), Tabelul 4 (25; 77,5; 105; 155; 190) sunt transcrise
în coloana „0‖ din Tabelul 5; elementele din coloana (2), Tabelul 4 (30; 65; 90; 135; 195) sunt transcrise
pe diagonala în Tabelul 5; sunt completate pătrăţelele de sub diagonală cu … elementele din diagonală.
Determinăm: max( 0  25; 30  0 )  30 cărui îi corespunde x*2  50 ;
max( 0  77 ,5; 30  25;65  0 )  77 ,5 cărui îi corespunde x*2  0 ;
max(0  105; 30  77,5;65  25; 90  0)  107,5 cărui îi corespunde x*2  50 ;
max( 0  155; 30  105;65  77 ,5; 90  25;135  0 )  155 cărui îi corespunde x*2  155;
max(0  190; 30  155;65  105; 90  77,5;135  25;195  0)  195 cărui îi corespunde x*2  250 .
Programul de susţinere a domeniilor: culturi tehnice (1); cartofi, legume şi bostănoase (2); plante de
nutreţ (3); culturi cerealiere 84) se modifică în dependenţă de componenţa domeniilor examinate.
Repartizarea finanţelor în sumă de 25 mln lei între cele 4 domenii enumerate mai sus este determinată de
vectorul:  x*  0 ; x*  50 ; x*  100 ; x*  100 . .
 1 0 2 30 3 120 4 260 
Tabelul 5. Repartizarea optimă a 250 mln. lei între domeniul 2 şi restul domeniilor [elaborată de
autori]
x2
B 0 50 100 150 200 250 b1 ( x*2 ) x *2
50 0+25 30+0 30 50
100 0+77,5 30+25=55 65+0 77,5 0
150 0+105 30+77,5=107,5 65+25=90 90+0 107,5 50
200 0+155 30+105=135 65+77,5=142,5 90+25=115 135+0 155 0
250 0+190 30+155=185 65+105=170 90+77,5=167,5 135+25=160 195+0 195 250
4 3 2 1
În acest caz poate exista doar o singură variantă, C 4   1. În cazul, când trebuie să fie
4 1 2  3  4
432
susţinute trei din cele patru domenii enumerate mai sus, total vor fi patru variante, C 3   4.
4 1 2  3
Aceste variante vor fi constituite din domeniile: 1; 2; 3  ; 2; 3; 4  ; 3; 4 ; 1 ; 4; 1; 2 . În cazul când
43
trebuie să fie susţinute două din cele patru domenii total vor fi constituite din 6 variante, C 2   6. .
4 1 2
Aceste variante vor fi constituite din domeniile: 1; 2  ; 1; 3 ; 1; 4  ; 2; 3 ; 2; 4 ; 3; 4 . Şi situaţia
când va fi susţinut unul din cele 4 domenii - total vor fi 4 variante.
Autorii consideră că, în principiu, numărul domeniilor, incluse în calcul, în dependenţă de
gravitatea problemelor poate fi extins, dar poate fi şi redus. Problema poate fi formulată la nivelul: macro-
(la nivelul economiei naţionale); miezo-; regional, local.
Metoda, expusă mai sus, reprezintă metodologia repartizării optime de utilizare a mijloacelor
financiare, realizate în urma taxării importurilor pentru dezvoltarea maximă a potenţialului productiv în
domeniul al ramurilor agriculturii autohtone [3, p.97].
Concluzii. Susținerea financiară a agriculturii reprezintă un fenomen general în majoritatea ţărilor

lumii. Autorii consideră că programele de susținere în agricultură întotdeauna reflectă situația financiară,
bugetară şi politică din ţară dată.
La etapa actuala, Guvernul Republicii Moldova are resurse destul de limitate pentru a susține
agricultura. La nivel macro-economic agricultura in Republica Moldova a fost susținuta prin intermediul
a trei canale: cheltuieli în numerar din bugetul de stat; acordarea creditelor garantate de stat în sectorul
agro-industrial; susținerea prin alte mijloace decât alocarea banilor lichizi.
Astfel, autorii sunt de părere că în cazul, în care Republica Moldova îşi va direcţiona eforturile ne-
cesare spre dezvoltare a sectorului agrar prin aprofundare a trei direcţii de acţiuni: elaborarea şi
implementarea unor programe proprii de dezvoltare rurală, colaborarea cu România şi cooperarea cu UE.
În acest caz ţara noastră va tinde spre o constantă creştere economică, stabilitate politică şi armonie so-
cială. Ea va deveni atractivă pentru investitorii străini, ce vor investi în ramurile de perspectivă ale
economiei autohtone şi, nemijlocit, în businessul agricol şi ramurile industriei agroalimentare, ceea ce va
condiţiona o colaborare economică ascendentă între Republica Moldova şi statele membre ale UE.
În opinia autorilor, rezultatul procesului dat pe termen mediu şi lung constă în îmbunătăţirea
progresivă a calităţii vieţii şi deschiderea unor perspective mai clare de integrare europeană a statului
nostru în noul context al extinderii europene. Sarcina primordială, de care depinde stabilitatea economiei
ţării, precum şi nivelul de trai al populaţiei rurale, constă în asigurarea unei capacităţi de competitivitate
înaltă a producţiei agricole autohtone şi a produselor prelucrate pe pieţele interne şi cele externe.
Bibliografia:
1. Analiza Creşterii Economice în Moldova, nr.8, Februarie-2013
2. Anuarul Statistic al RM, Statistica, S.C."Europres" S.R.L. Chişinău, 2011
3. Daniliuc A. Gribincea A., Efectele preluării mecanismelor politicii agricole comune asupra
agriculturii Republicii Moldova, Progrese în teoria deciziilor economice în condiţii de risc şi
incertitudine. Vol XIX. Iași: Institutul de cercetări economice şi sociale „Gh.Zane‖ al Academiei
Române, filiala Iași, 2012, p. 92-100
4. Daniliuc A., Gribincea A. Oportunităţi de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană prin
prisma politicii economice de vecinătate. Rolul euroregiunilor în dezvoltarea durabilă în contextul
crizei mondiale. Exemplu: euroregiunea Siret-Prut-Nistru. Vol.XII. Iaşi: Institutul de cercetări
economice Gh.Zane al Academiei Române, filiala Iaşi, 2012, p.101-110
5. Maximilian S., Modelarea proceselor economice, ULIM, Chişinău, 2009
6. Strategia de dezvoltare a sectorului agroalimentar în perioada anilor 2006 – 2015. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr 170 din 03.11.2006, Chişinău
БАНКОВСКОЕ АДМИНИСТРИРОВАНИЕ В РЕСПУБЛИКЕ МОЛДОВА
Раиса ЕВСЮКОВА,
доцент, к.э.н., кафедра «Finanțe, bănci și contabilitate», ULIM
Abstract: Banking administration can be defined as government by the banking system formally, without going into the
merits of the case and the application of sanctions for violation of laws and regulations. It should be aimed at ensuring the
competitiveness of commercial banks, the effective development of the national banking system and its integration into the
European system.
Экономическое развитие государства невозможно без финансовой устойчивости банковской

системы. Об этом свидетельствуют события, происходящие в некоторых странах, например, на
Кипре. Поэтому возникает необходимость совершенствования управления банковской системой,
одним из инструментов которой является банковское администрирование.
27
Термин «администрирование» в специальной литературе рассматривается, с одной стороны,
как процесс осуществления административного управления, а с другой – совокупность методов,
которые используются при административном управлении. В толковых словарях русского языка
применяется другая трактовка данного понятия: управление посредством приказов и
распоряжений, часто без учета конкретных условий работы, существа дела либо формально, не
входя в существо дела. Администрирование в Республике Молдова применяется в Налоговом
Кодексе, как налоговое администрирование, которое означает деятельность уполномоченных
государственных органов, ответственных за полное и своевременное обеспечение поступления в
бюджеты всех уровней налогов (пошлин) и сборов, пени и штрафов, а также их действия по
уголовному преследованию при наличии обстоятельств, свидетельствующих о фактах налоговых
преступлений.
Исходя из этого, банковское администрирование можно определить, как государственное
управление банковской системой формально, не входя в существо дела и применение санкций за
нарушение законов и регламентов. Устанавливаемые нормативы и правила для коммерческих
банков не учитывают финансовое состояние каждого из них. Все банки обязаны неукоснительно
их выполнять. При не соблюдении, Национальному банку дается право применять следующие
виды санкций, вытекающие из закона о НБМ и о финансовых учреждениях:
1) письменное предупреждение;
2) применение исправительных мер, таких как: прекращение и устранение допущенных
нарушений; установление такого среднего размера его активов в течение каждого квартала,
который бы не превышал среднего размера активов предыдущего квартала; не приобретать
капитал других юридических лиц; не открывать новые филиалы; не заниматься новыми
видами деятельности; не предоставлять ни один кредит своему аффилированному лицу;
ограничить, приостановить любую деятельность; заменить одного или нескольких
руководителей; ни один из работников не получал доходы и др.;
3) взыскание в бесспорном порядке с банка штрафов в зависимости от характера нарушения. Так,
в размере до 0,5 процента от капитала банка и/или с прямых и косвенных владельцев долей
участия в уставном капитале банка в размере до 10 процентов номинальной стоимости этих
долей и/или с руководителей банка от 1 до 10 средних заработных плат за нарушения в
области финансовой деятельности, в том числе за невыполнение решения о приостановлении
операции, принятого органом, наделенным функциями по предупреждению и борьбе с
отмыванием денег и финансированием терроризма и др. Штрафы, налагаемые в соответствии с
настоящей статьей, перечисляются в Государственный бюджет;
4) отзыв утверждения, выданное руководителям банка;
5) ограничение или приостановление деятельности банка;
6) отзыв лицензии, разрешения [1].
В отличие от понятия банковского «администрирования», банковское «регулирование» или
«регламентирование» означает комплекс мер, действий, процедур, применяемых государством для
изменения и установления определенных основных параметров банковской деятельности.
При этом необходимо иметь в виду, что банковское администрирование применительно как
к НБМ, так и к коммерческим банкам. Национальный банк является юридическим лицом, его
Уставный капитал и другое имущество являются собственностью государства. Он подчиняется
Парламенту на основании законов и директив. НБМ наделен имущественной и финансовой
самостоятельностью, и не является органом государственной власти. Распоряжаться своим
имуществом, включая валютные резервы, НБМ может самостоятельно в соответствии с
установленными целями, определяемыми законом об НБМ. Финансовая независимость
Национального банка выражается в том, что свои расходы по ведению деятельности покрываются
за счет собственных доходов, которые являются еще источником его развития, увеличения
капитала, а также пополнения государственного бюджета (50% прибыли, подлежащей
распределению).
Кроме того, государство не отвечает по обязательствам НБМ, как и НБМ - по обязательствам
государства. Также НБМ, как известно, не отвечает по обязательствам коммерческих банков, а они
не отвечают по обязательствам Национального банка, конечно, если стороны не принимают на
себя такие обязательства. Далее НБМ разрабатывает и проводит свою политику, включая
денежную и валютную во взаимодействии с правительством РМ, а не под ее руководством.
Контроль финансовой деятельности НБМ осуществляет Счетная палата.
28
В отличие от банковского администрирования внутри банковское управление
осуществляется индивидуально менеджментом каждого банка, учитывая, с одной стороны,
законодательство, а с другой – имеющиеся свои возможности и свою стратегию развития.
Структурно банковское администрирование можно представить следующим образом:
законы, постановления Национальный

банк Молдовы
Государственные
органы власти
Регламенты, инструкции
законы, постановления Коммерческие банки

(14)
Рис. 1. Структурная схема банковского администрирования.

Таким образом, банковское администрирование представляет собой систему, включающую:
 субъекты: государственные органы власти, Национальный банк Молдовы, коммерческие
(лицензированные) банки;
 объект: банковская (административная, финансовая) деятельность;
 инструменты: законы, постановления, регламенты и инструкции;
 методы: организационно-административные, основанные на прямых директивных
указаниях, например, увеличение капитала, изменение норм обязательного
резервирования и т.д., а также контроль за их выполнением и применение санкций.
Банковское администрирование, прежде всего, осуществляется через издание законов,
которые должны неукоснительно соблюдаться. К ним относятся законы: «Об акционерных
обществах», «О Национальном банке Молдовы», «О финансовых учреждениях», «О валютном
регулировании» и др. В соответствии с первым законом, НБМ имеет право осуществлять
следующие функции:
1) разрабатывает и осуществляет денежную и валютную политику государства;
2) действует как банкир государства и его фискальный агент;
3) проводит экономический и денежный анализ и на его основе вносит Правительству свои
предложения, доводит результаты анализа до сведения общественности;
4) лицензирует, осуществляет надзор и регулирование деятельности финансовых
учреждений;
5) предоставляет кредиты банкам;
6) осуществляет надзор за системой платежей в республике и способствует эффективному
функционированию системы межбанковских платежей;
7) выступает как единственный эмиссионный орган национальной валюты;
8) устанавливает, после консультаций с Правительством, режим обменного курса
национальной валюты;
9) хранит валютные резервы государства и управляет ими;
10) от имени Республики Молдова принимает на себя обязательства, выполняет операции,
вытекающие из участия Республики Молдова в деятельности международных
публичных организаций, в банковской, кредитной и денежной сферах в соответствии с
условиями международных договоров;
11) составляет платежный баланс государства;
12) осуществляет валютное регулирование на территории Республики Молдова [1].
Основной функцией НБМ, по мнению автора, является разработка и проведение денежной и
валютной политики государства, осуществляемая через коммерческие банки, поскольку она
обеспечивает выполнение поставленных перед ним задач: обеспечение и поддержание
стабильности цен, а также развивает и поддерживает финансовую систему, основанную на
рыночных принципах, и содействует общей экономической политике государства. Для
выполнения и достижения всего этого, НБМ даны дополнительные полномочия - в виде
остальных функций, которые также проводятся через коммерческие банки и посредством их,
исключением является десятая функция.
29
Исходя из законодательства, НБМ имеет право административного управления
коммерческими банками, которые, в свою очередь, должны подчиняться такому управлению.
Инструментом администрирования деятельности банков также являются регламенты,
содержащие обязательные нормы, правила по осуществлению банковских операций.
Следовательно, существует прямое государственное администрирование (закон «О финансовых
учреждениях») и косвенное (регламенты НБМ), которые являются по отношению к коммерческим
банкам внешним администрированием.
Результат исследования администрирования посредством регламентов, показал, что
практически охвачены все виды банковской деятельности, начиная с создания банка:
1. Создание коммерческого банка:
 тип – только акционерное общество;
 капитал – Уставный, совокупный нормативный (СНК), капитал I-го уровня;
 размер капитала – Уставный – не менее 100 млн. леев, капитал первого уровня – 200
млн. леев (в настоящее время, но НБМ имеет право изменять);
 источник капитала – только денежные средства, являющиеся собственностью
учредителей и акционеров банка, т.е. не обременены никакими обязательствами;
 наличие здания и правильно оборудованное помещение кассы банка;
 лицензия.
2. Администрирование банковской деятельности:
 по привлечению ресурсов:
 обязательное резервирование (в настоящее время – это 14% от суммы привлеченных
средств в национальной и иностранной валюте),
 гарантирование депозитов физических лиц в размере 6000 леев;
 по кредитованию: основные требования к кредитной деятельности, а также к
порядку выдачи кредитов и в пределах установленных лимитов:
 «крупная» подверженность (кредит) - 10% СНК, максимальная «крупная» подверженность
– не более 15%, сумма всех «крупных» подверженностей – не более 5*СНК,
 аффилированным лицам: одному заемщику – не более 10% СНК, всем этим лицам – не
более 20% СНК,
 по работникам банка: на неотложные нужды – в размере 10 среднемесячных заработных
плат и на срок не более 2-х лет, а на недвижимость – 100 среднемесячных заработных плат
и на срок не более 20 лет,
 кредиты в иностранной валюте – ограничены заемщиками, т.е. не все юридические и
физические лица могут получить этот кредит;
 по инвестициям: в государственные ценные бумаги и ценные бумаги НБМ – нет
ограничений, в отличие от корпоративных ценных бумаг;
 по расчетно-кассовому обслуживанию: установлены правила ведения кассовых
операций, т.е. по приему и выдаче наличных денег, а также определены условия и
порядок проведения безналичных расчетов:
 межбанковские расчеты – только через Автоматизированную систему межбанковских
платежей (АСМП),
 расчеты могут проводиться: кредитовым переводом, прямым дебетованием, банковской
карточкой, инкассовым поручением;
 по валютным операциям: установлена открытая валютная позиция, т.е. при
неравенстве активов и обязательств в иностранной валюте определены лимиты,
которые должны быть соблюдены;
 по другим видам операций: только финансовый лизинг;
 классификация активов и условных обязательств и формирование скидок на потери
по ним;
 по ликвидности: принципы (показатели) долгосрочной и текущей ликвидности;
 учет всех операций осуществляется в соответствии с Планом счетов
бухгалтерского учета и Международными стандартами финансовой отчетности
(МСФО).
Целями банковского администрирования являются:
 выполнение денежной и валютной политики, тех задач, которые стоят перед
государством на настоящем этапе;
30
 исполнение банками установленных норм и правил;
 упорядочение банковских отношений.
Таким образом, банковское администрирование должно обеспечивать согласованное
функционирование банковской системы и ее развитие.
Кроме того, банковское администрирование должно быть одним из основных элементов
эффективного функционирования национальной банковской системы и экономики государства в
целом. Эффективность этой системы определяется оптимальной структурой национальной
экономики, финансового сектора, стабильностью и финансовой устойчивостью банков.
Однако анализ деятельности банковской системы показал следующее. Так, начиная с 1992
года по настоящее время отозваны лицензии у 17 банков, по причине нарушения и ненадлежащего
исполнения банковского законодательства (исключением являются такие банки, как Греческий,
Бизнесбанк - по заявлению акционеров этого банка, БТР-МОЛДОВА- основной акционер стал
банкротом).
Негативным явлением для банковской системы является незаконный отток денежных
средств в оффшоры. Данные, опубликованные в докладе американской аналитической группы
Global Financial Integrity, показывают, что в Молдове в период 2001-2010 годах ежегодный отток
денежных средств, направляемых в иностранные банки и оффшоры составил примерно 252
миллионов долларов [3].
Сохраняется для банковского сектора проблема привлечения денежных средств,
находящихся на руках у населения (см. Табл. 1).
Таблица 1. Удельный вес наличных денег в обращении в общей сумме денежных средств
Денежные средства
(млн. леев) Уд. вес наличных в
Год
Всего В том числе общем объеме (%%)
(наличные, депозиты) наличные
1993 349,3 119,5 34,2
1995 1243,8 638,8 51,4
1998 1755,8 855,3 48,7
2000 3509,6 1469,3 41,9
2005 15826,8 4571,2 28,9
2010 37051,2 10107,6 27,3
2011 40977,1 10864,5 26,5
2012 49513,2 13240,8 26,7
Источник: составлено автором на основании данных денежной статистики НБМ [5].
Представленные данные показывают, во-первых, тенденцию роста денежной массы с 349, 3

млн. леев в 1993 году (после проведения денежной реформы) до 49513,2 млн. леев в 2012 году, т.е.
в 141,7 раза (49513,2/349,3), а количество наличных денег соответственно: с 119,5 млн. леев до
13240,8 млн. леев или в 110,8 раза. Во-вторых, тенденцию снижения удельного веса наличных
денег, которые увеличивают издержки обращения, не приносят экономическую выгоду ни
государству, ни их владельцам, за исключением мгновенных расчетов. Так, если в 1995 году они
составляли 51,4%, то в 2012 году 26,7%, т.е. наблюдается положительная динамика. Однако, еще
более 13 млрд. леев обращаются вне банковской системы. Причины этой проблемы сводятся к
низкому общему уровню преобразования сбережений в инвестиции, функционирование
«теневого» капитала, не обремененного налогообложением. Хотя доходы по банковским вкладам
физических лиц освобождены от налогообложения и гарантируются государством, на случай
банкротства банка.
Кроме того, существует недостаточная эффективность кредитной деятельности банков.
Объем кредитов, предоставленных экономическим и физическим лицам, составил в 2013 году
26694,1 млн. леев, из которых только 16541,5 млн. леев или 62% (16541,5/26694,1*100) в
национальную экономику. Поскольку кредиты в иностранной валюте направляются на оплату
импорта, т.е. на развитие экономик других стран.
Доля участия кредитов в создании валового внутреннего продукта (ВВП) в том же году равнялась
18,8% (16541,5/87846*100).
31
Таблица 2. Кредиты, выданные коммерческими банками в 2012 году (млн. леев)
Кредиты, выданные
в том числе, в
ВВП
Всего национальной иностранной валюте
валюте
2012 87846 26694,1 16541,5 10152,6
Источник: составлено автором на основании данных НБМ [5].

Основными кредитными ресурсами банков являются депозиты физических и юридических
лиц. Так, размер кредитного портфеля1 в целом по банковской системе на 31.12.2012 года
составил 34982,3 млн. леев или около 60% всех банковских активов, а депозиты на эту же дату
36272,5 млн. леев. Следовательно, надо предполагать, что остальная часть привлеченных средств
используется для инвестирования, это в основном в государственные ценные бумаги, поскольку
вложение в корпоративные ценные бумаги очень рисковое.
Далее, в настоящее время работа филиалов некоторых банков сводится к сбору денег в
регионе, а не к расширению кредитования местной экономики. Филиалы некоторых банков не
могут самостоятельно принимать решения о выдаче кредитов. Это обусловлено, с одной стороны,
рискованностью кредитных операций, а с другой – отсутствием высоко квалифицированных
специалистов.
В этих условиях, банковское администрирование должно быть направлено на обеспечение
конкурентоспособности коммерческих банков, эффективное развитие национальной банковской
системы, ее интеграции в европейскую систему.
Литература:
1. Закон РМ «О Национальном Банке Молдовы» №548-XIII от 21.07.1995. В: Monitorul Oficial
al RM, 1995, № 56-57/624, с дополнениями и изменениям.
2. Закон РМ «О финансовых учреждениях» №550-XIII от 21.07.1995. В: Monitorul oficial al RM,
2011, № 78-81, ст. 199, (переиздание) с дополнениями и изменениям
3. ЗВЕРЕВ Н. Каждый год из Молдовы выводят в оффшоры более 250 миллионов долларов. В:
Комсомольская правда, 2013, № 50.
4. Ершов М. В., Зубов В. М. Эффективность банковской системы: актуальные аспекты.
http://www.ershovm.ru/files/publications_document_34.pdf (чит. 20.02.2013).
5. Статистика. http://www.bnm.md/ru/statistics.
MANAGEMENTUL CALITĂȚII TOTALE PRECUM ȘI FACTORII DE CARE DEPINDE

SUCCESUL IMPLEMENTĂRII ACESTUIA
Ion STURZU, lector univ. ULIM

Abstract: The continuous improvement of the overall organization's performance should be a permanent objective of the
organization. For those, we propose a more efficient and more comprehensive concept analysis of quality management - Total
Quality Management (TQM). TQM is a set of systematic activities carried out by the entire organization to effectively and
efficiently achieve company objectives so as, to provide products and services with a level of quality that satisfies customers, at
the appropriate time and price.
"Calitatea produsului nu este totul, dar totul este nimic fără calitate."
Peters şi Waterman - In search of Excellence
Calitatea, ceea ce înseamnă calitatea proceselor şi a rezultatelor, este şi va fi întotdeauna un factor
de competiţie important, dacă nu cel mai important.
Standardul ISO 8402 defineşte calitatea ca reprezentând "ansamblul caracteristicilor unei entităţi, care îi
conferă aptitudinea de a satisface nevoile exprimate sau implicite".
Conform acestei definiţii:
o calitatea nu este exprimată printr-o singură caracteristică, ci printr-un ansamblu de caracteristici;
o calitatea nu este de sine stătătoare, ea există numai în relaţia cu nevoile clienţilor;
o calitatea este o variabilă continuă şi nu discretă;
1 Кредитный портфель – это выданные, но непогашенные кредиты на определенную дату.
32
o prin calitate trebuie satisfăcute nu numai nevoile exprimate, dar şi cele implicite.
Managementul calităţii reprezintă un ansamblu de activităţi având ca scop realizarea unor
obiective, prin utilizarea optimă a resurselor. Acest ansamblu cuprinde activităţi de
planificare,coordonare, organizare, control şi asigurare a calităţii. Întreprinderea îşi propune o serie de
"obiective strategice": economice, sociale, tehnice, comerciale, care se realizează prin intermediul unor
"obiective operaţionale". Acestea din urmă ar fi: obţinerea unor produse şi servicii de calitate
corespunzătoare cerinţelor, în cantitatea solicitată, la termenul convenit şi care să fie disponibile la locul
sau pe piaţa dorită, toate acestea, in condiţiile unor costuri minime.
Un bun Sistem de Management al Calității trebuie să aibă următoarele caracteristici:
- să fie stabilit în scris;
- să asigure îndeplinirea cerinţelor clienţilor;
- să asigure îndeplinirea cerinţelor organizaţiei;
- să fie aplicabil în toate activitățile organizaţiei.
Avantajele implementării sistemului de management al calităţii, sunt evidente pentru clienţi dar şi
pentru organizaţia care le furnizează:
 creșterea veniturilor şi reducerea costurilor;
 credibilitatea (clienții şi potenţialii clienţi preferă să facă achiziţii de la furnizori certificați ISO,
știind că aceștia controlează în mod riguros toate procesele din cadrul organizaţiei achiziţionează
produse cu costuri minime si de calitate garantată)
 îmbunătăţirea imaginii organizaţiei;
 diferenţierea faţă de concurenţă;
 creșterea satisfacţiei clienţilor;
 facilitarea participării la licitaţii;
 controlul tuturor proceselor din cadrul organizaţiei;
 conștientizarea (responsabilizarea) personalului de implicarea sa la realizarea obiectivelor
organizaţiei;
 certificatul care atestă funcţionarea într-un sistem de management al calităţii este un valoros
 instrument de marketing. [1]
Ce este Managementul Calității Totale (TQM)? Cu toate că încercările sunt numeroase, nu s-a
reuşit încă să se stabilească exact originea expresiei de calitate totala. Se pare că această expresie s-a
impus treptat, printr-un consens implicit. Pentru unii autori calitate totală înseamnă calitatea produsului,
pentru alţii satisfacerea clientului. O altă noţiune, mai largă decât noţiunile de calitate a produsului şi
calitate a producţiei este aceea de calitate totală. Ea presupune satisfacerea cerinţelor consumatorilor în
ceea ce priveşte calitatea produselor şi serviciilor, precum şi livrarea acestora la momentul, locul şi în
cantităţile stabilite, în condiţiile unor costuri minime pentru clienţi şi pentru firmă. De asemenea, firma
trebuie să depăşească aşteptările consumatorilor, să vină în întâmpinarea acestora cu produse şi servicii
care să-i încânte, să-i entuziasmeze prin proprietăţile lor [2].
Legat de noţiunea de calitate totală poate fi definit conceptul de management al calităţii totale (TQM).
Acesta este o filosofie de management care orientează spre client toate activităţile firmei în scopul
obţinerii de beneficii pe termen lung. Prin TQM se asigură satisfacerea cerinţelor clienţilor în condiţiile
unor costuri minime, cu implicarea întregului personal al întreprinderii. TQM are la bază ideea că nimic
nu este perfect, de unde rezultă că totul poate fi îmbunătăţit, cu participarea întregului personal. În
realizarea calităţii totale, toate compartimentele şi toţi salariaţii firmei au importanţă egală [3].
Elementele definitorii ale TQM sunt următoarele:
• punctul central al tuturor activităţilor firmei îl constituie calitatea;
• calitatea se realizează prin antrenarea tuturor salariaţilor firmei;
• firma urmăreşte asigurarea succesului pe termen lung prin satisfacerea clientului şi obţinerea de
avantaje pentru salariaţii săi şi pentru societate.
Luând în considerare numeroasele opinii se pot pune în evidenţă următoarele orientări principale în
definirea calităţii totale:
• calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii în domeniul calităţii:
• conceptul de calitate totală şi managementul calităţii totale sunt echivalente;
• calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calităţii, mijlocul pentru realizarea
ei.
Standardul ISO 8402 defineşte TQM ca un sistem de management al unei organizaţii, centrat pe
calitate, bazat pe participarea tuturor membrilor săi, prin care se urmăreşte asigurarea pe termen lung,
33
prin satisfacerea clientului şi obţinerea de avantaje pentru toţi membrii organizaţiei şi pentru societate.
TQM adaugă conceptului de management al calităţii o strategie pe termen lung, ca şi participarea
întregului personal în interesul întreprinderii, al lor însăşi, al clienţilor acesteia ca şi al societăţii în
ansamblu [4]. Astfel, analizăm următoarele principii TQM [5]:
Principiul 1 : Orientarea către client - Organizaţiile depind de clienţii lor şi de aceea ar trebui să
înţeleagă necesităţile curente şi viitoare ale clienţilor, ar trebui să satisfacă cerinţele clientului şi ar trebui
să se preocupe să depăşească aşteptările clientului.
Beneficii:
• creşterea venitului şi a cotei de piaţă printr-un răspuns flexibil şi rapid la oportunităţile pieţei;
• creşterea nivelului de utilizare a resurselor organizaţiei în scopul satisfacerii clientului;
• obţinerea loialităţii clientului, acest fapt permiţând o continuare a relaţiilor de
• colaborare.
Aplicarea principiului orientării către client conduce la:
• căutarea şi înţelegerea nevoilor şi aşteptărilor clientului;
• asigurarea că obiectivele organizaţiei sunt legate de nevoile şi aşteptările clientului;
• difuzarea nevoilor şi aşteptărilor clientului în organizaţie;
• măsurarea satisfacţiei clientului şi la iniţierea de acţiuni în funcţie de rezultate;
• gestionarea sistematică a relaţiei cu clientul;
• asigurarea unei abordări echilibrate între satisfacerea clienţilor şi a celorlalte părţi interesate (cum
ar fi: proprietari-acţionari, angajaţi, furnizori, finanţatori, comunităţilocale, societatea în
ansamblu).
Principiul 2: Conducerea (leadership-ul) - Liderii stabilesc unitatea dintre scopul şi orientarea
organizaţiei. Aceştia ar trebui să creeze şi să menţină mediul intern în care personalul poate deveni pe
deplin implicat în realizarea obiectivelor organizaţiei.
Beneficii:
• personalul va înţelege şi va fi motivat în acord cu aspiraţiile şi obiectivele companiei;
• activităţile sunt evaluate, corelate şi realizate într-un mod unitar;
• problemele de comunicare între nivelele organizatorice vor fi minimizate.
Aplicarea principiului personalului de conducere trebuie să ducă la:
• luarea în considerare a nevoilor tuturor părţilor interesate (incluzând clienţii,
• proprietarii, angajaţii, furnizorii, finanţatorii, comunitatea locală şi societatea, ca
• ansamblu);
• stabilirea unei viziuni clare asupra viitorului organizaţiei;
• alegerea de obiective şi ţinte competitive;
• crearea şi susţinerea unor valori acceptate, a corectitudinii şi a unor modele etice în toate
nivelurile organizaţiei;
• stabilirea încrederii şi eliminarea temerii;
• asigurarea resurselor necesare, a instruirii şi a libertăţii de a acţiona cu responsabilitate
• şi eficienţă pentru întreg personalul;
• inspirarea, încurajarea şi recunoaşterea contribuţiilor personale.
Principiul 3: Implicarea personalului - Personalul de la toate nivelurile este esenţa unei organizaţii şi
implicarea lui totală permite ca abilităţile lui să fie utilizate în beneficiul organizaţiei.
Beneficii:
• motivarea, angajamentul şi implicarea personalului din organizaţie;
• inovare şi creativitate în urmărirea obiectivelor organizaţiei;
• personalul îşi poate cuantifica propria performanţă;
• personalul va dori să participe şi să contribuie permanent la procesul de îmbunătăţire.
Aplicarea principiului implicării personalului conduce la:
• înţelegerea de către angajaţi a importanţei contribuţiei şi rolului lor în cadrul
• organizaţiei;angajaţii pot să identifice constrângerile referitoare la performanţele lor;
• angajaţii acceptă problemele şi îşi asumă responsabilitatea rezolvării lor;
• salariaţii îşi pot evalua propriile performanţe în raport cu obiectivele personale;
• personalul va căuta în mod activ oportunităţi menite să le crească
• competenţa,cunoştinţele şi experienţa;
• angajaţii îşi vor împărtăşi în mod liber cunoştinţele şi experienţa;
• în raport cu obiectivele personale;
• personalul va discuta în mod deschis despre probleme şi rezultate.
34
Principiul 4: Abordarea bazată pe proces "zero defecte". Aici, se va recomanda adoptarea unui sistem de
asigurare a calităţii în conformitate cu standardele ISO seria 9001 din anul 2000, care creează condiţii
pentru optimizarea tuturor proceselor din cadrul firmei.
Rezultatul dorit este obţinut mai eficient atunci când activităţile şi resursele aferente sunt conduse ca un
proces.
Beneficii:
• reducerea costurilor şi perioade de timp mai scurte până la utilizarea efectivă a resurse rezultate
mai bune, consistente şi previzibile;
• oportunităţi de îmbunătăţire focalizate pe prioritate.
Aplicarea principiului abordării ca proces conduce, de obicei, la:
• definirea sistematică a activităţilor necesare atingerii rezultatului dorit;
• stabilirea de responsabilităţi clare şi cuantificabile pentru activităţile importante de conducere;
• analiza şi măsurarea capabilităţii activităţilor cheie;
• identificarea interfeţelor dintre activităţile cheie ale acestora cu restul funcţiunilor
• organizaţiei;
• concentrarea pe factorii care pot duce la îmbunătăţirea activităţilor organizaţiei (ca de exemplu:
resurse, metode şi materiale);
• evaluare riscurilor, consecinţelor şi impactului activităţilor asupra clienţilor,
• furnizorilor şi a celorlalte părţi interesate.
Principiul 5: Abordarea TQM ca sistem - Identificarea, înţelegerea şi conducerea proceselor corelate ca
un sistem, contribuie la eficacitatea şi eficienţa unei organizaţii în realizarea obiectivelor sale.
Beneficii:
• integrarea şi alinierea proceselor va permite o mai bună realizare a obiectivelor dorite;
• capacitatea de concentrare asupra proceselor cheie;
• furnizarea încrederii părţilor interesate asupra existenţei, eficienţei şi consecvenţei organizaţiei.
Aplicarea principiului abordării ca sistem al TQM poate conduce la:
• structurarea unui sistem prin care obiectivele organizaţiei să fie atinse în mod real şi cu eficienţă;
• înţelegerea interdependenţelor dintre procesele din cadrul organizaţiei;
• abordarea structurată a armonizării şi integrării proceselor;
• realizarea unei înţelegeri mai bune a rolurilor şi responsabilităţilor de care este nevoie pentru
atingerea obiectivelor comune şi pentru reducerea disfuncţionalităţilor;
• înţelegerea capabilităţii organizaţiei şi stabilirea priorităţilor de acţiune în acord cu constrângerile
materiale;
• definirea modului în care activităţile specifice din cadrul sistemului se vor desfăşura;
• urmărirea continuei îmbunătăţiri a sistemului prin măsurare şi evaluare.
Principiul 6: îmbunătăţirea continuă - Îmbunătăţirea continuă a performanţei globale a organizaţiei ar
trebui să fie un obiectiv permanent al organizaţiei.
Beneficii:
• avantajul performanţei prin îmbunătăţirea capabilităţii organizaţiei;
• subordonarea activităţilor de îmbunătăţire din toate nivelele companiei la strategia organizaţiei;
• posibilitatea de a reacţiona rapid şi flexibil la oportunităţi.
• Aplicarea principiului îmbunătăţirii continue poate conduce la:
• angajarea unei abordări consecvente în întreaga organizaţie pentru continua
• îmbunătăţire a performanţelor.
Aplicarea principiilor de management al calităţii nu numai că furnizează beneficii directe, dar aduce şi o
contribuţie importantă în managementul costurilor şi al riscurilor. Ediţiile din anul 2000 ale standardelor
ISO 9001 şi ISO 9004 au fost elaborate ca o pereche unitară de standarde ale sistemului de management
al calităţii destinate să se completeze unul pe celălalt, dar care să poată fi utilizate independent. ISO 9001
specifică cerinţele unui sistem de management al calităţii, care poate fi utilizat pentru aplicarea acestuia
de organizaţii în scopuri interne, pentru certificare sau pentru scopuri contractuale. ISO 9004 furnizează
îndrumări într-un domeniu mai larg de obiective ale unui sistem de management al calităţii decât ISO
9001, îndeosebi pentru îmbunătăţirea continuă a performanţelor şi a eficienţei globale a unei organizaţii,
precum şi a eficacităţii acesteia [6].
Concluzii și recomandări
Pentru implementarea cu succes a TQM se vor lua în considerație factorii critici analizați:
a) Definirea clară a politicii calităţii de către managementul de nivel superior. În procesul elaborării
acestei politici trebuie luate în considerare realităţile din cadrul firmei. Acest demers are ca punct de
35
pornire efectuarea unei analize diagnostic în domeniul calităţii, realizându-se o evaluare a calităţii în
raport cu cerinţele clienţilor, ţinând cont totodată de contextul economic, tehnic şi social. În continuare se
recomandă realizarea unei analize previzionale a performanţelor firmei în domeniul calităţii în condiţiile
modificărilor din mediu. Esenţa politicii calităţii constă în satisfacţia clienţilor, satisfacţia angajaţilor,
perfecţionarea continuă a produselor şi serviciilor, responsabilitatea faţă de societate, eficienţă şi
rentabilitate.
b) Determinarea riguroasă a obiectivelor referitoare la calitate până la nivelul fiecărui salariat al
firmei. Se recomandă ca stabilirea obiectivelor să se realizeze cu participarea salariaţilor şi să se asigure
cointeresarea acestora în funcţie de nivelul îndeplinirii obiectivelor propuse.
c) Definirea strategiilor şi tacticilor ce vor fi puse în aplicare în scopul realizării obiectivelor. În teoria
şi practica economică s-a conturat ca strategie generală a firmelor în TQM strategia îmbunătăţirii
continue. Pentru obţinerea unor rezultate superioare, aceasta poate fi combinată cu strategia inovării.
d) Reproiectarea subsistemului organizatoric astfel încât să permită valorificarea întregului potenţial al
resurselor umane. Responsabilităţile privind aplicarea principiilor TQM trebuie definite clar la nivelul
fiecărei entităţi organizatorice. Implicarea întregului personal în procesul îmbunătăţirii continue a tuturor
activităţilor este favorizată de promovarea muncii în echipă. De aceea, în organizarea activităţilor se
recomandă "orientarea spre proces", care presupune desfiinţarea barierelor dintre compartimente şi
constituirea de echipe intercompartimentale pentru analiza şi rezolvarea problemelor.
e) Asigurarea unei bune coordonări a tuturor activităţilor şi proceselor din cadrul firmei în spiritul
principiilor TQM. Pentru aceasta este necesară o comunicare eficientă atât cu salariaţii, cât şi cu clienţii
firmei. Personalul firmei trebuie să conştientizeze necesitatea îmbunătăţirii continue a propriei activităţi,
în strânsă legătură cu rezultatele finale ale firmei. Comunicarea cu clienţii are un rol important pentru
optimizarea deciziilor, începând cu faza de proiectare a produsului şi până la urmărirea comportării
acestuia în exploatare.
f) Antrenarea resurselor umane din cadrul firmei. TQM are la bază folosirea unor tehnici de motivare
pozitivă. În procesul de organizare a muncii trebuie să se ţină cont de nevoile, aspiraţiile şi capacitatea
fiecărui individ. Este necesar să se promoveze un management participativ, să se asigure un climat
deschis care să permită punerea în valoare a personalităţii salariaţilor şi stimularea capacităţii de creaţie a
acestora.
g) Ținerea sub control a tuturor proceselor astfel încât calitatea produselor să fie continuu îmbunătăţită.
Aceasta implică existenţa unor premise tehnice, organizatorice şi de personal care să permită
supravegherea continuă a proceselor şi evaluarea rezultatelor în domeniul calităţii în raport cu obiectivele
prestabilite.
h) De asemenea, este necesar un sistem informaţional care să permită valorificarea informaţiilor
referitoare la cerinţele faţă de produs, caracteristicile de calitate şi comportamentul acestuia în procesul
utilizării, impactul său asupra mediului ambiant.
Adoptarea unui sistem de management al calităţii totale ar trebui să fie o decizie strategică a
managementului de la cel mai înalt nivel al unei organizaţii. Proiectarea şi implementarea unui sistem de
management al calităţii pentru o organizaţie sunt influenţate de obiective, de produsele/serviciile pe care
le furnizează, de procesele existente, precum şi de mărimea şi de structura organizaţiei.
Bibliografie:
1. Deming Prize Committee, Union of Japanese Scientists and Engineers(JUSE).
2. Constantinescu, D., Managementul calităţii, Editura Printech, Bucureşti, 2002.
3. Drăgulănescu, N., Managementul calităţii serviciilor,Editura Agir, Bucureşti, 2003.
4. Froman, B., Manualul calităţii, Editura Tehnică, Bucureşti.
5. Hinescu, A. (coord), Managementul calităţii, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004.
6. Colecţia de Standarde Internaţionale ISO 9000-9004.
36
NECESITATEA IMPLEMENTĂRII STANDARDELOR INTERNAŢIONALE DE RAPORTARE
FINANCIARĂ ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Angela CHIŞLARU, dr., lector superior ULIM

Ana GHERŢA, masterand ULIM
Abstract. Implementation in Moldova International Financial Reporting Standards (IFRS / IFRS) and International
Standards on Auditing (ISA) is performed with some difficulty. These are determined by various uncertainties related, primarily
methodological aspects of the transition to IFRS / IFRS and SIA.
Trecerea la SIRF trebuie privită ca o reformă deosebit de importantă pentru dezvoltarea ţării, ca
un pas în contextul integrării europene, aceasta se adresează în primul rînd profesioniştilor financiar-
contabili care ar trebui să acorde sprijin Guvernului întru realizarea acestui deziderat de o importanţă
strategică pentru Moldova. Sistemul de contabilitate este un element foarte important al infrastructurii
economiei de piaţă ce leagă împreună atît organizaţiile particulare, cît şi cele de stat. El prezintă
informaţia necesară pentru adoptarea hotărărilor economice atît la nivel micro, cît şi macro. Activitatea
economică externă a ţărilor, crearea întreprinderilor mixte şi a companiilor transnaţionale, atragerea
investiţiilor străine în economie scot în prim plan cerinţele faţă de perfecţionarea sistemului de informaţie
economică a întreprinderilor şi formarea sistemului de evidenţă construit pe principiile prevăzute de
standardele internaţionale.
Internaţionalizarea businessului presupune informarea participanţilor la toate etapele – de la
studierea sferei de aplicare a surselor financiare pînă la obţinerea rezultatelor dorite. Activitatea
economică a companiilor transnaţionale cuprinde interesele investitorilor din multe ţări, din care cauză
darea lor de seamă este orientată spre cerinţele standardelor internaţionale privitor la întocmirea şi
prezentarea dărilor de seamă financiare.
Adoptarea de către utilizatori a hotărîrilor juste şi oportune e posibilă numai în baza informaţiei
obiective şi succesive, prin aceasta explicîndu-se necesitatea utilizării SIRF. Aşadar, informaţia financiară
autentică, transparentă şi comparabilă, este foarte importantă pentru funcţionarea eficientă a pieţei de
capital. Totodată, un efort important în popularizarea SIRF o realizează şi publicaţiile de profil.
Implementarea SIRF va contribui la creşterea atractivităţii investiţionale a companiilor din Republica
Moldova, va spori gradul de transparenţă al mediului de afaceri autohton şi va spori gradul de credibilitate
al rapoartelor financiare atît în Moldova, în faţa acţionarilor, autorităţilor statale, cît şi în exterior, în
rîndul investitorilor şi organismelor financiare internaţionale.
Printre principalele probleme cu care se confruntă companiile în ceea ce priveşte aplicarea SIRF
sunt:
 insuficienţa numărului de experţi contabili care cunosc ce sunt SIRF şi cum acestea sunt
aplicate în practică;
 costurile înalte pe care le presupune trecerea la SIRF;
 lipsa transparenţei în cadrul unei bune părţi a companiilor;
 mentalitatea învechită a managementului;
 existenţa companiilor de tip off-shore;
 lipsa datelor privind istoricul financiar al companiilor în subiecte sensibile ce ţin de
provenienţa mijloacelor băneşti şi circuitul financiar al acestora;
 lipsa informaţiilor ce ţin de adevăraţii beneficiari ai activităţilor economice desfăşurate de o
parte din companii;
 calificarea insuficientă a personalului;
 limitările impuse de existenţa unor sisteme IT învechite.
Cea mai mare problemă a tranziţiei Moldovei la SIRF este legată de lipsa cadrelor care ar
cunoaşte cum trebuie aplicate SIRF. Există anumite cunoştinţe la nivel teoretic însă nu există experienţă
in utilizarea practică. Succesul aplicării SIRF în Moldova depinde de efortul conjugat al profesioniştilor,
autorităţilor, sectorului asociativ şi al mediului academic în special în ceea ce ţine de procesul de
instruire, al modificării unor mentalităţi şi al abordărilor manageriale ale companiilor.
Factorii care impun cerinţe noi faţă de calitatea sistemului de informaţie:
 desfăşurarea activităţii economice externe de către diverse entităţi;
 crearea întreprinderilor mixte;
 atragerea investiţiilor străine;
 încheierea contractelor de colaborare cu parteneri din străinătate etc.
37
Pentru ca informaţia financiară să fie accesibilă tuturor utilizatorilor, ea trebuie obţinută, prelucrată şi
prezentată conform cerinţelor universale. Aceste cerinţe sunt reglementate de Standardele Internaţionale de
Raportare Financiară (IFRS sau S.I.R.F.).
În RM perfecţionarea procesului de certificare profesională a auditorilor este unul din punctele
Planului de dezvoltare a contabilităţii şi auditului în sectorul corporativ pe anii 2009-2014. Până la finele
anului 2012 a fost prognozată, de asemenea şi elaborarea S.N.C. şi a Planului general de conturi contabile
în conformitate cu cerinţele Directivelor UE şi Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, pentru
care au fost distribuite 1,3 mil. euro. Obiectivul general al Planului constă în îmbunătăţirea calităţii
raportării financiare a entităţilor din Republica Moldova, ceea ce va avea un impact semnificativ şi
pozitiv asupra economiei naţionale.
În opinia experților străini, de exemplu Association of Chartered and Certified Accountants
(АССА) consideră că Republica Moldova dispune de toate posibilităţile ca să realizeze reforma în
termenele prevăzute de Legea Contabilităţii. „În Moldova sunt suficienţi profesionişti contabili instruiţi
pentru SIRF, inclusiv şi persoane care deţin calificări profesionale recunoscute pe plan global, sunt
prezente companii de consultanţă, există corpuri profesionale ce contribuie la succesul reformei. Mai
mult ca atât, se discută despre oferirea unor oportunităţi de subvenţionare parţială a costurilor tranziţiei la
SIRF pentru companiile cu capital moldovenesc", se mai spune într-un comunicat ACCA.
Conform Planului, finalizarea procesului de implementarea SIRF în Republica Moldova se va
realiza în anul 2014. Până la acel moment, autorităţile mai au de lucrat asupra formării registrelor de stat
ale auditorilor, societăţilor de audit şi auditorilor întreprinzători individuali, managementului proiectului
de implementare a Planului ş.a.
Pentru cine SIRF vine în ajutor?
 Conform opiniei specialiștilor în domeniu, SIRF va contribui la fortificarea stabilităţii
financiare a ţării şi reducerii riscului crizelor pieţei financiare. De asemenea, va facilita
efectuarea investiţiilor externe directe precum şi accesul întreprinderilor mici şi mijlocii la
credite prin micşorarea costurilor informaţiei financiare şi a dobânzilor aferente. Şi statul ar
obţine nemijlocit beneficii importante în primul rând datorită creşterii veniturilor bugetare prin
colectarea impozitelor şi taxelor calculate în baza informaţiilor contabile dar şi a ameliorării
procesului de monitorizare şi exercitare a controlului asupra activităţii întreprinderilor de stat.
Aplicarea SIRF creează posibilităţi de a evalua şi de a lua decizii rezonabile de către investitori
privind perspectivele de dezvoltare a entităţilor, asigură accesul liber al tuturor categoriilor de
utilizatori la informaţia aferentă activităţii entităţilor, promovând astfel dezvoltarea activă a
pieţelor de capital. Şi nu în ultimul rând implementarea SIRF facilitează integrarea economică a
statului în Uniunea Europeană (UE).
 În acest sens, beneficiarul direct al acestui sistem va fi însuşi Statul. Desigur, pentru a
implementa SIRF sunt necesare resurse financiare enorme, care, posibil, vor fi răscumpărate
din atragerea investiţiilor, care dezvoltând afacerile, vor creşte în lanţ şi aportul la bugetul de
stat prin impozitele plătite.
 O altă categorie de beneficiari sunt agenţii economici obligaţi prin art. 4 (1) al Legii
contabilităţii nr. 113-XVI din 27.04.2007 să treacă la SIRF. Aceştia constituie entităţi ce
reprezintă instituţii financiare, fonduri de investiţii, companii de asigurări, fonduri nestatale de
pensii, societăţi comerciale listate la bursă. Conform Biroului Naţional de Statistică, în 2011
existau până la 100 de companii de acest gen.
 De asemenea, sunt cointeresaţi în implementarea acestui sistem şi agenţi economici care deja
aplică aceste standarde. În cele mai dese cazuri acestea sunt filiale ale companiilor
internaţionale, care pregătesc rapoartele financiare pentru consolidare. Aceste companii, în
marea lor majoritate duc evidenţa contabilă pe parcursul anului în SNC, iar la sfârşitul
perioadei de raportare stabilesc diferenţele între standarde şi întocmesc ajustări pentru a le
aduce în conformitate cu SIRF.
Sistemul contabil din orice ţară se bazează, în fond, pe principiile şi regulile stabilite de actele
legislative şi normative naţionale. Prin urmare, informaţia financiară se acumulează şi se prezintă în mod
diferit atât utilizatorilor naţionali, cât şi celor străini. De aceea a apărut necesitatea de a stabili principii şi
cerinţe internaţionale unice faţă de întocmirea şi prezentarea informaţiei financiare tuturor utilizatorilor. În
acest scop, în anii 70 ai sec. XX au fost elaborate Standardele Internaţionale de Contabilitate (S.I.C. sau IAS),
bazate pe metodologia de evidenţă britano-americană.
S.I.C. reprezintă un element important în vederea armonizării contabilităţii la nivel internaţional, în
special, pentru întreprinderile mixte, filiale, companii străine, care au necesitatea de a transfera informaţia
38
contabilă dintr-un sistem de evidenţă în altul. Acestea determină raportarea financiară externă, precum şi
metodologia ţinerii contabilităţii curente.
Fiecare standard elaborat conţine informaţie privind:
 obiectul de evidenţă (determină obiectul de evidenţă şi principalele noţiuni legate de acest obiect);
 modalitatea recunoaşterii obiectului de evidenţă (descrierea criteriilor de raportare a obiectelor de
evidenţă la diferite elemente de raportare financiară);
 evaluarea obiectului de evidenţă (recomandări privind utilizarea metodelor şi cerinţelor privind
evaluarea elementelor de raportare financiară);
 prezentarea elementelor contabile în rapoartele financiare (dezvăluirea informaţiei aferentă
obiectelor de evidenţă în rapoartele financiare).
Prin urmare, S.I.C. stabilesc cerinţe unice pentru recunoaşterea, evaluarea şi prezentarea informaţiei
în rapoartele financiare. Totodată acordă o atenţie deosebită întocmirii situaţiilor financiare. De aceea, din anul
2002 acestea se numesc Standarde Internaţionale de Raportare Financiară (S.I.R.F.).
S.I.C. nu sunt directive, nu sunt obligatorii pentru utilizare şi poartă un caracter de recomandare. Ele
devin obligatorii după racordarea lor la cerinţele naţionale. Într-un şir de ţări S.I.C. servesc drept bază pentru
elaborarea standardelor naţionale.
Actualmente, fiecare ţară utilizează două sisteme contabile – naţional şi internaţional, întrucât în
ultimii ani au apărut cerinţe unice obligatorii pentru acele entităţi, acţiunile cărora se cotează la bursele de
valori. Acestea au fost obligate să întocmească situaţii financiare în corespundere cu prevederile standardelor
internaţionale. În acest scop, în 1979 în Centrul ONU a fost creat Grupul Interguvernamental de experţi
privind standardele internaţionale de contabilitate şi raportare financiară. Activitatea de bază a Grupului -
studierea şi generalizarea conţinutului standardelor naţionale de contabilitate din diferite ţări, a problemelor
standardizării internaţionale, acordarea consultaţiilor privind implementarea S.I.C. etc.
Fiecare ţară determină în mod individual direcţiile de respectare a cerinţelor standardelor
internaţionale, însă, indiferent de politica contabilă a statului, întreprinderile au dreptul să întocmească şi să
prezinte situaţiile financiare pieţelor financiare internaţionale conform regulilor mondiale.
S.I.R.F. are o mare însemnătate în procesul de perfecţionare şi corelare continuă a regulilor de
întocmire a situaţiilor financiare în toată lumea. Astfel, S.I.R.F. sunt utilizate:
 pentru elaborarea standardelor naţionale în diferite ţări;
 pentru organizarea contabilităţii şi întocmirea situaţiilor financiare de către companiile
internaţionale;
 de bursele de valori care cer de la companiile străine sau naţionale prezentarea situaţiilor financiare
în conformitate cu cerinţele S.I.R.F.
Ideea standardizării raportării financiare a fost realizată de Comitetul pentru Standarde Internaţionale
de Raportare Financiară (CSIRF), care a fost fondat în 1973 în corespundere cu acordul semnat de asociaţiile
contabililor profesionişti din 7 ţări (Australia, Canada, Germania, Japonia, Mexic, Olanda şi SUA). În 2004
acesta şi-a schimbat denumirea în Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Raportare Financiară.
Activitatea Consiliului în prezent este finanţată de peste 180 de corporaţii transnaţionale, asociaţii, companii de
audit, bănci, burse de valori şi alte organizaţii.
Consiliul pentru S.I.R.F. este o organizaţie necomercială independentă, scopul căreia constă în
elaborarea şi publicarea standardelor internaţionale de contabilitate necesare pentru întocmirea situaţiilor
financiare.
Direcţiile principale de activitate a Consiliului pentru S.I.R.F.:
 elaborarea şi publicarea S.I.R.F. care să conţină informaţie clară, autentică şi comparabilă, ce
urmează a fi prezentată în situaţiile financiare şi utilizată de participanţii pieţelor mondiale de mărfuri, servicii
şi capital, precum şi de alţi utilizatori pentru adoptarea deciziilor economice;
 acordarea suportului în implementarea şi utilizarea S.I.R.F. în diferite ţări şi asigurarea respectării
prevederilor acestora;
 perfecţionarea continuă a principiilor şi standardelor aferente întocmirii situaţiilor financiare în
scopul corelării maxime a standardelor naţionale cu cele mondiale.
Consiliul pentru S.I.R.F. are următoarea structură organizatorică:
 Direcţia Consiliului pentru S.I.R.F.;
 Comitetul pentru interpretările raportării financiare internaţionale;
 Consiliul Consultativ pentru standarde de contabilitate.
Organul superior de conducere al Consiliul pentru S.I.R.F. este Consiliul de Tutelă. Acesta numeşte
membrii Direcţiei, Comitetului pentru interpretări şi Consiliului Consultativ.
39
Direcţia are obligaţia de a accepta standardele de contabilitate şi interpretările respective. Pentru
publicarea standardelor şi interpretărilor este necesar ca acestea să fie aprobate de minim opt membri ai
Direcţiei (din 14). Totodată membrii Direcţiei consiliului monitorizează nivelul de implementare a
prevederilor acestora. Dacă principiile şi regulile folosite la întocmirea situaţiilor financiare variază de la o ţară
la alta, informaţia furnizată va fi incomparabilă pe plan internaţional. Ca urmare, utilizatorii pot efectua
concluzii eronate din interpretarea denaturată a rapoartelor.
Scopul principal al Comitetului pentru interpretările raportării financiare internaţionale (C.I.R.F.I.)
prezintă explicarea, sub formă de interpretări, a unor formulări din standardele internaţionale.
Consiliul Consultativ pentru standarde de contabilitate elaborează proiecte noi de standarde, programe
şi strategii pentru Consiliul S.I.R.F., precum şi oferă informaţii acestuia despre opinia specialiştilor vizavi de
proiectele propuse şi modificările în standarde. În componenţa Consiliului se includ doar membri
organizaţiilor profesionale neguvernamentale: Banca Mondială, Federaţia Internaţională a Burselor de Valori,
Camera Internaţională de Comerţ, Organizaţia Internaţională a Comisiilor de Valori Mobiliare, Fondul
Monetar Internaţional, Comisia Europeană pentru elaborarea directivelor etc.
Actualmente există 2 sisteme contabile internaţionale:
 anglo-saxon (anglo-american);
 continental (francez).
Caracteristica sistemelor contabile internaţionale în conformitate cu criteriile de clasificare (tabelul 1);
Tabelul 1. Caracteristica sistemelor contabile internaţionale
Modelul de Sistemul
Ţara Caracteristicile
orientare de contabilitate
Orientarea contabilităţii spre cerinţele investitorilor şi utilizatorilor
Micro- Australia, Marea Britanie, de informaţie; piaţa valorilor mobiliare bine dezvoltată; nivelul înalt
Anglo-saxon
economic Irlanda, Canada, SUA de pregătire contabilă profesională; prezenţa unui număr mare de
entităţi transnaţionale
Reglementarea de stat a contabilităţii; dependenţa faţă de sistemul
Austria, Belgia, Egipt,
Macro- bancar; reglementarea juridică a contabilităţii şi sistemului raportare
Continental Italia, Norvegia, Franţa,
economic financiară; orientarea contabilităţii spre cerinţele fiscale; planificarea
Germania, Elveţia, Suedia
la nivel macroeconomic (influenţa UE)
În ţările în care evidenţa este orientată spre modelul microeconomic, contabilitatea nu este
reglementată de organele de stat şi este independentă de regulile legislaţiei fiscale. Un astfel de sistem contabil
s-a format iniţial în Marea Britanie şi SUA, de aceea se numeşte sistemul anglo-saxon (anglo-american). Acest
sistem este influenţat de 2 curente: britanică şi americană. Influenţa britanică se caracterizează prin rolul
organizaţiilor profesionale în reglementarea contabilităţii (Marea Britanie, Australia, Irlanda, Noua Zeelandă),
iar cea americană – prin faptul că Bursele de valori mobiliare exercită o anumită influenţă asupra regulilor de
contabilizare (SUA, Canada, Japonia).
În condiţiile modelului macroeconomic contabilitatea este influenţată de politica statului, care
determină scopurile agentului economic prin prisma indicatorilor rezultativi. Contabilitatea în, acest caz, este
reglementată de stat şi, prin urmare, se ţine la fel la toate întreprinderile. Sistemul contabil respectiv s-a format
în ţările europene şi a primit denumirea de continental.
În funcţie de nivelul reglementării contabilităţii, ţările din sistemul continental pot fi clasificate în 2
grupe:
 ţări, în care contabilitatea este axată pe legislaţia fiscală. Întrucât acest sistem s-a format în Franţa,
sistemul respectiv se numeşte francez (Franţa, Italia, Spania, Belgia);
 ţări, în care contabilitatea este axată pe acte legislative. Statul în acest caz influenţează asupra
ţinerii contabilităţii prin intermediul sistemului de legi (Germania, Suedia).
Caracteristica comparabilă a sistemelor de contabilitate permite:
 determinarea şi soluţionarea problemelor aferente organizării contabilităţii la nivel internaţional;
 selectarea sistemului contabil optim de către ţările în curs de dezvoltare;
 determinarea direcţiilor de dezvoltare a profesiei de contabil şi auditor.
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
 Implementarea SIRF este inevitabilă;
 Tendinţa de extindere a agenţilor economici pe pieţele internaţionale face inevitabilă aplicarea
SIRF în contabilitatea entităţilor pe care le conduc. Acest sistem ar reduce o parte din barierele
existente la semnarea acordurilor dintre oamenii de afaceri din state diferite. Neaplicarea
40
principiului de valoare justă prevăzut de Standardele Internaţionale de Raportare Financiară va
reduce în consecinţă capitalizarea de piaţă a companiilor moldoveneşti şi va conduce la
majorarea costului capitalului pentru companiile moldoveneşti pe pieţele internaţionale de
capital. Nu în ultima instanţă, „amânarea tranziţiei la SIRF va încuraja emigrarea multor
profesionişti calificaţi în ţările în care Standardele Internaţionale de Raportare Financiară se
aplică pe larg‖;
 Băncile, o verigă deosebit de importantă a sistemului economic, sunt primele entităţi ce au
aplicat Standardele Internaţionale de Raportare Financiară, servind drept exemplu pentru alte
entităţi. Aplicarea SIRF în termenii prevăzuţi de lege ar avantaja şi alte entităţi de interes
public, le va face să fie mai atractive din punct de vedere investiţional şi vor putea beneficia de
un acces mai larg la surse de finanţare mai ieftine.
 Totodată, ACCA susţine că „amânarea sau renunţarea la SIRF ar însemna efectiv renunţarea la
integrarea europeană", „nu va favoriza plasarea investiţiilor străine în Moldova". Transparenţa
redusă a rapoartelor financiare „ar putea ştirbi din imaginea companiilor moldoveneşti peste
hotare ţării". De asemenea, „nivelul scăzut al calităţii informaţiei din rapoartele financiare nu
va permite evaluarea adecvată a rezultatelor obţinute de către entităţi, va afecta calitatea
informaţiilor statistice pe ţară şi va reduce din comparabilitatea acestor informaţii pe plan
global".
Bibliografie:
1. Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (S.I.R.F.). În: Monitorul oficial al Republicii
Moldova (ediţie specială). 2008, 734 p.
2. Feleagă N. Sisteme contabile comparate. Ediţia a II. Volumul I. Bucureşti: Editura economică,
1999. 352 p.
3. Ţurcanu V., Golocealova I., Ştahovschi A. Contabilitatea internaţională. Chişinău: ASEM, 2008.
274 p.
4. Применение МСФО: в 3 ч./Пер. с англ. – 6-е изд., перераб. и доп. - Москва: ООО «Юнайтед
Пресс», 2011.
ESSENCE AND DIFFERENCES BETWEEN INSPECTION AND INTERNAL AUDIT
Igor BALAN,
Dr., university senior lecturer, Free International University of Moldova
Andrei MUNTEANU,
PhD candidate, university senior lecturer, Free International University of Moldova
Абстракт. Становление рыночной экономики в Республике Молдова обусловило разграничение сфер

деятельности между традиционными и новыми формами финансово-хозяйственного контроля. Это в свою очередь
потребовало выдвижения на первый план тех форм и видов конроля, которые способствуют достоверной оценке
финансовых результатов и финансового состояния предприятия, согласованию интересов потребителей с
эффективным использованием капитала и ресурсов, созданию условий, направленных на достижение экономических
выгод и решение поставленных задач. В настоящее время перед ответсвенными структурами стоит задача перехода
от традиционного пассивного констатирующего контроля к его активным формам, в частности, к контрольно-
аналитическому обеспечению управления информацией, прогнозированию и обоснованию организационных и
экономических решений. В связи с этим считаем необходимым, рассмотреть экономическую сущность, основные
сходства и отличия между такими формами финансового контроля, как ревизия и внутренний аудит.
Ключевые слова: Аудиторский процесс, Бухгалтерский контроль, Внутренний аудит, Финансовый контроль,
Ревизия, Управление.
On the contemporary stage of the market relations development, characterized by various forms of
ownership, disintegration and diversification of economic branches, requirements increase towards
raising managerial effectiveness, which conditions the need to functionally activate and reform the
control as management component. A smooth functioning control, in conditions of entrepreneurial
activity, fosters harmonization of consumer interests with effective usage of capital and resources, for a
certain amount of time, provides for combination of incomes with the perspectives of sustainable growth
of the economic entity, creates conditions for carrying out complex actions, directed towards reaching
41
various advantages in a competitive struggle and settlement of specific tasks. In this regard the forms,
organization, methods and techniques of control must develop and keep improving smoothly in such a
way, as to constantly and adequately comply with the economic conditions, and minimize the risks of the
entrepreneurial activity.
In the Republic of Moldova actively run inter-related systems of the state control (inspection),
managerial (internal audit) and external ones (external audit). Simultaneously, in conditions of integration
of productive objects, formation of vertical and horizontal integrated corporate structures, activization of
foreign capital, issues of demarcation and rationale organization of the respective systems of control
become the most important condition of their functionality, sufficiency and relevance. Nowadays, both
for business and state the priority is to fully identify and use reserves available for raising effectiveness of
economic activity and raising competitiveness, which can be achieved based on a detailed elaboration of
both theoretical and methodological aspects in line with a generalization of the international experience.
One of the functional forms of the financial and economic control is inspection. In the economic
literature prevailing opinion about inspection is it as being a method of control. However, it is commonly
known, that method in philosophical term is a means of getting to know, a means of reaching the aim of
research. For a method it is typical studying the manifestations of the economic life, but it does not
express contents, aim and tasks. Such a statement is erroneous, given that, being a method of control, the
inspection itself cannot have its own issue and method. In this regard, a considerable role plays
determination of boundaries and limitations of inspection, to comprise the knowledge about objects of
inspection as a whole. As objects subjectable to inspection can be certain branches of an economy,
economic processes at the enterprises and in organizations, de facto availability and preservation of
various types of property.
The inspection consists in a system of control measures to check-up the legitimacy, correctness and
relevance of the operations of a company or organization, as well as actions of an executive. To mention
is that, during tens of years among researchers there is a discussion about the limitation of extension of
objects, and hence, the subject of inspection. This debate has not lost its actuality up to nowadays. For
instance, the European practice considers as actual means of control not only the book records, but also
depending on circumstances and accompanying events. We share the stance of those authors, who claim
that the controller cannot avail of universal knowledge. In this regard, we consider appropriate the
recommendations, supporting that, while performing the control it is necessary to consider only those
issues and circumstances, which to a certain extent, are connected with the book-keeping and can serve as
ground and object for check-ups, analysis and conclusions. All the objects of inspection in economy are
interrelated, this is why sharing and opposing them can be with a commonly known extent of
conditionality. Objects of inspection are necessarily regarded as applicable to specific conditions.
The internal audit is an activity of providing independent and objective guarantees and consulting,
directed to improving the improvement of the operations of an economic unit [2, с.40].
In line with that, according to International Auditing Standard 610 “Employment of internal
auditors”, the internal audit means evaluation activity, carried out within the subject as a service for the
subject. Inter alia, the functions of the internal audit internal audit comprises studying, evaluation, and
monitoring of adequacy and effectiveness of the book-keeping systems and internal control [2, с.777].
According to provisions of the National Standards of the Internal Audit the subject of the
internal audit is considered an aggregation of various objects, occurrences and factors, taking place in the
managerial process of the entrepreneurial activity, reflected in the system of the administrative and book-
keeping control, non-financial documents and systemically assessed in terms of observance of legislation,
economic effectiveness of the performed operations, achieved results and targets [3].
Nowadays a demarcation occurs of spheres of activity of the financial control systems, with
simultaneous enhancement of interrelationship between them, with the aim of diminishing overlapping in
terms of operations and functional directions of activity. In these circumstances, the internal audit should
be considered as an element of the internal control system, which is necessary for big economic entities
mainly of the private sector of economy, so that by its help successfully compete on the market on the
account of enhanced quality, decreased cost of production, knowledge of market demand and, this way,
increased effectiveness of the operations.
The major advantage of the internal audit consists in its accessibility, fewer costs compared with
the external audit, access of these services any time, deep knowledge of the situation by the internal
auditors at the company, style of work and management, attraction by auditors of highly qualified
professionals of the departments, as well as guaranteeing a permanent observation of legislations.
42
As mentioned above, with regards to the essence of the internal audit there are various opinions.
Proceeding from the fact that some authors understand it in narrow and take it for inspection, further in
the Table no. 1, there is a comparative dscription of inspection and internal audit.
Proceeding from the mentioned above, one can state, that the internal audit needs to be perceived
broadly, as a managerial function, as a form of internal control, which employs as tools complex
inspections, thematic, analytical, thorough and other types of check-ups. In line with this the internal audit
does not merely provide for a detailed thorough check-up of the financial-economic and operational
activity, but also works up proposals on optimization of the economic activity, rationalization of costs and
raising profits, provides various consulting services for the management.
Table 1
Comparative characteristics of the inspection and internal audit
Form of financial control
Distinctive trait
inspection internal audit
1 2 3
Aim Informational provision of the supervisory body in Informational supply to the owners in the frame of
the frame of the existent economic system the enterprise and protection of their patrimonial
interests
Subject assessed in Assessment of the previous activity of the Assessment of current operations, safety and
terms of performed enterprise, execution of planned indicators stability of the enterprise operations
operations
Applied types of Documentary inspection, random check-ups of Applying risk and system-oriented audit
check-ups assets’ safety and credibility of accountancy
Main functions of Control and informational functions Control and analytical, informational and
the controlled consulting functions
Main directions of Control actions, linked with the preservation of Inspection procedures, connected to the insurance
the check-ups actives, documentary and factual inspection of of asset safety, legal inspection and consulting
legitimacy and relevance of performed operations check-up and consulting on various issues
Aim of economic Analysis is used to check-up the identification of Analysis is used to determine the critical aims and
analysis deviations from the plan, estimates, surveying methods of check-ups, assessments of the financial
current operations of the company situation
Assessment of Check-up of legitimacy and correctness of Penetration into function of management with
managerial activity executives’ actions when performing economic subsequent assessment of the management quality
operations and working up proposals on its improvement
Methodological Documentary and factual techniques of inspection, Factual, documentary and assessing techniques,
techniques directed mostly towards checking-up the safety of directed towards getting auditing evidence and
the assets checking-up the assets’ safety
Organization and Tough centralization and labor discipline, Strict regulation of the activity at the organization
management of application of Sectorial regulations on performing level and control of the audit quality
control inspections
While performing check-ups on various aspects of the operations and competently researching and
assessing the work of the enterprise, while stemming on credible information, audit provides the internal
user grounded proposals concerning managerial decisions.
In line with that, regardless on the difference between the internal audit from inspection, when
deciding on frequent and similar questions, the audit does not overlap but completes the inspection,
providing important function for the management. One should also mention that, in line with the
mentioned advantages, the internal audit has also several shortages, related with the usage of random
method and limitations connected thereto. This does not allow internal audit provide full guarantee, that
the book-keeping system and internal audit avoid essential mistakes, that undetected abuses are missing;
neither subjects to control the events, which are not registered in the documents, if inspection procedures
are missing, which are supposed to provide for complexity of checking-up records.
CONCLUSIONS
1. One of the active forms of the financial control is considered inspection, which consists in a
system of mandatory control actions on checking-up legitimacy, relevance and effectiveness of the
performed operations, as well as integrity of executives’ actions. However, it does not have its own
subject and method, whereas the role of objects play certain branches of the economy, economic
processes, factual availability and safety of properties at the enterprises.
2. While dividing the spheres of the financial controls systems, a particular role is assigned to the
internal audit as an element of the internal control system. The major advantage of the internal audit
consists in, that it does not have a retrospective nature, and it is designed for providing independent and
objective consulting, directed towards improvement of the activity of a company as a whole. The main
43
drawbacks of the internal audit are related mainly to the usage, in the auditing process, of the random
sampling for the study, as well as its inherent limitations.
3. Regardless on the differetionation of the internal audit from inspection, when deciding on certain
problems, the audit does not replace but completes the inspection, thus being an important managerial
function.
References:
1. Balan I., Romanciuc A. Dicţionar explicativ de audit financiar / Толковый словарь по финансовому
аудиту. Chişinău: UASM, 2008. 79 p.
2. Сборник международных стандартов аудита и контроля качества. Кодекс этики
профессиональных бухгалтеров. Chișinău: Moldpres, 2012. 1178 p.
3. Ordinul Ministerului Finanţelor privind aprobarea Standardelor naţionale de audit intern nr. 113 din 12
octombrie 2012. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 237-241
ROLUL AUTORITĂȚILOR DE SUPRAVEGHERE ȘI REGLEMENTARE A PIEȚELOR

FINANCIARE NAȚIONALE ASUPRA MENȚINERII STABILITĂȚII FINANCIARE
Viorica SPEIANU, lector superior, drd. ULIM
Résumé: Traditionnellement, après chaque crise financière et économique, les économistes viennent avec des
propositions les plus originales, théoriques et profondément motivées pour faire face à eux, mais ils ont un inconvénient: ils sont
applicables aux crises qui ont été, mais pas pour celles à venir. Dans l'ensemble, le traitement des crises financières dans la
littérature nous a conduit à un certain nombre de conclusions, y compris: la crise mondiale débuté en 2008, n’est pas finie dans
l’annee 2013; le marché financier mondial est régi uniquement par des desequilibres, est necessaire l’implication des
gouvernements nationaux,ce qui manque actuellement.
Studierea pieței financiare, a mecanismelor de funcționare s-a transformat într-o problemă de prima
importanță. Studiul pieței financiare trebuie să conțină cauzele și consecințele creșterilor, prăbușirilor
economice, nivelul de stabilitate economică realizat prin politici monetare. Criza financiară sistemică
apare când una sau mai multe instituții financiare au probleme destul de serioase cu un impact negativ
semnificativ asupra economiei reale. Stabilitatea financiară poate fi definită ca o situație în economie,
caracterizată prin lipsa dezechilibrelor, ce ar putea cauza o corecție negativă asupra piețelor financiare,
apariția unor crize financiare sistemice sau incapacitatea instituțiilor financiare de a menține efectuarea
uniformă a operațiunilor financiare. Stabilitatea financiară se menține prin reglementări corespunzătoare
ale riscurilor actuale și potențiale, prin managementul eficient al mecanismelor de gestionare și
redistribuire a riscurilor și prin asigurarea încrederii populației în sistemul financiar. Economia mondială
– un sitem cu o piață financiară integrată unde participă un număr mare de investitori cu un comportament
unificat; în sistem intervin implicări ale guvernelor, băncilor naționale; în sistemul integrat masa
monetară nu întotdeauna coincide cu masa de bunuri și servicii; în sistem apar produse finale fictive,
numite bule; funcționează în condițiile emisiei unei mase monetare considerabile, care generează nu
numai inflație dar în condițiile creării unui șir de derivate financiare, multiplică datoriile mondiale.
Conform lui Robert Boyer criza inițiată în anul 2008 poate și trebuie luată ‖sub control‖ prin reglări
financiare, bancare, prin eliberarea certificatelor pentru inovațiile financiare similar cerințelor pentru
producerea produselor alimentare. Structurile financiare, bancare trebuie să fie lipsite de dreptul de a pune
în funcție diverse inovații a fluxurilor bănești fără ca acestea să fie certificate, omologate. Autorul
propune: guvernele trebuie să țină cont de lecțiile oferite de crizele retro și să fie gata pentru funcționarea
economiei în condițiile următoarei crize; de organizat o monitorizare complexă asupra activităților tuturor
băncilor de tot felul; de impus anumite condiții obligatorii în contractele dintre creditor și debitor; de
interzis comercializarea riscurilor bancare, financiare; de instituționalizat structuri pentru eliberarea
certificatelor de inovații financiare, bancare; de redus la zero modalitățile băncilor de a ‖păcăli‖ clientul.
O referinţă esenţială asupra problematicii stabilității financiare o constituie ipoteza instabilităţii
financiare a lui Minsky, care susţinea că o caracteristică fundamentală a sistemului financiar este aceea că
pendulează între robusteţe şi fragilitate şi că aceste pendulări sunt parte integrantă a procesului care
generează ciclul economic. Studiile de specialitate arată că efectele crizelor bancare asupra activităţii
economice sunt importante atât ca magnitudine, cât şi ca durată. Soluţia propusă de Minsky pentru
44
prevenirea problemelor cu care este confruntată economia globală şi pentru prevenirea instabilităţii
financiare în general se referă la întărirea politicilor de supraveghere şi reglementare, fapt ce este în plină
desfăşurare în prezent [3].
Într-un sens larg, stabilitatea financiară trebuie să fie abordată ca fiind situaţia în care sistemul
financiar poate asigura alocarea eficientă a economisirilor către oportunităţi de investiţii şi poate face faţă
şocurilor, fără perturbări majore. Într-o abordare mai îngustă, dar mai utilă din perspectiva unei bănci
centrale, stabilitatea financiară poate fi definită ca fiind situaţia caracterizată de absenţa crizelor bancare
şi de existenţa unui anumit nivel de stabilitate a preţurilor activelor, inclusiv a ratelor dobânzilor. Există
un consens general conform căruia băncile centrale deţin un rol fundamental în asigurarea stabilităţii
financiare, cu toate că nu există reguli sau modele care să prevadă modalitatea de realizare a acestui
proces, iar în analizarea acestuia ştiinţa economică trebuie suplimentată întotdeauna de intuiţie. Ambele
definiţii implică un rol activ al politicii monetare, dar importanţa relativă asociată acesteia este diferită.
Prima dintre definiţiile menţionate mai sus, care se axează asupra funcţionării generale a sistemului
financiar, sugerează că supravegherea prudenţială deţine rolul principal în promovarea stabilităţii
financiare; politica monetară prezintă importanţă din perspectiva alocării eficiente a resurselor în măsura
în care poate contribui la stabilitatea preţurilor.
În schimb, dacă definim stabilitatea financiară ca fiind în special traiectoria „netedă‖ a ratelor
dobânzilor, după cum precizează cea de-a doua definiţie, politica monetară are un rol mai important, iar
spaţiul de manevră în privinţa utilizării instrumentului său (rata dobânzii de politică monetară) poate face
obiectul unei limitări – astfel, am putea asista la un conflict între stabilitatea preţurilor şi stabilitatea
financiară. Punctul de vedere convenţional al relaţiei dintre stabilitatea preţurilor şi stabilitatea financiară
consideră inflaţia ca fiind principala sursă de instabilitate financiară. Experienţele anterioare par să
confirme această opinie, deoarece majoritatea perioadelor de instabilitate financiară severă şi de crize la
nivelul sectorului bancar au coincis fie cu perioade de rate înalte ale inflaţiei sau chiar de inflaţie
galopantă, fie cu intervale marcate de recesiune în urma adoptării de către autorităţi a unor măsuri
inadecvate de temperare a fenomenului inflaţionist.
Într-o economie, unde bulele financiare sunt lipsă, nivelul preţurilor depinde de următorii factori:
de volumul mărfurilor şi serviciilor; de costul factorilor de producţie a acestora; de posibilităţile de
exprimare valorică a volumului de mărfuri şi servicii, determinate de oferta de bani. Orice schimbare a
ofertei de bani impune schimbări proporţionale a PIB nominal. Altfel spus, nivelul preţurilor este
proporţional cu oferta de bani. Conform teotiei macroeconomice, Banca Centrală poate ţine sub control
oferta de bani, rata creşterii inflaţiei. Dacă Banca Centrală menţine oferta de bani la un nivel stabil, atunci
nivelul preţurilor nu va fi supus schimbărilor; dacă Banca Centrală măreşte oferta de bani, atunci nivelul
preţurilor va creşte [5].
Dezechilibrul care apare în activitatea reală are un efect de contagiune asupra sistemului financiar,
iar autorităţile publice (băncile centrale şi guvernele) sunt obligate să intervină. Astfel, în zona euro, în
timpul recentei crize economice, cu scopul de a stabiliza activitatea financiară, BCE şi guvernele
naţionale au luat măsuri repetate. La început, intervenţiile au fost reprezentate de injecţii de lichiditate în
piaţă – acţiuni în calitate de împrumutător de ultimă instanţă. Ulterior a avut loc o reformă amplă a
cadrului instituţional de reglementare şi supraveghere.
În acest context, Facilitatea europeană pentru stabilitate financiară (European Financial Stability
Facility – FESF) a fost creată de către statele membre din zona euro în urma deciziilor luate la 9 mai
2010, în cadrul Consiliului Ecofin. Mandatul EFSF este de a proteja stabilitatea financiară în Europa, prin
acordarea de asistenţă financiară pentru statele membre din zona euro. În cadrul EFSF pot fi utilizate, în
anumite condiţii, o serie de instrumente precum: împrumuturi către ţările aflate în dificultate financiară,
intervenţii pe pieţele primare şi secundare de contractare a împrumuturilor şi recapitalizarea instituţiilor
financiare, prin împrumuturi oferite de guverne.
În acelaşi timp a fost creat Sistemul european al supraveghetorilor financiari (European System of
Financial Supervisors – ESFS). Înfiinţarea sa este asociată cu o reţea complicată de instituţii de
reglementare şi supraveghere. Obiectivele sale sunt facilitarea cooperării între supraveghetorii naţionali şi
cei de la nivelul UE. În acelaşi spirit, la 1 ianuarie 2011 au luat fiinţă cele trei agenţii de supraveghere
europene: Autoritatea bancară europeană (European Banking Authority – EBA), Autoritatea europeană a
pieţelor şi titlurilor de valoare (European Securities and Markets Authority – ESMA) şi Autoritatea
europeană a asigurărilor şi pensiilor ocupaţionale (European Insurance and Occupational Pensions
Authority – EIOPA) [1].
Pe lângă dezvoltarea structurii instituţionale de reglementare şi supraveghere la nivelul UE, chiar
înainte de declanşarea crizei, au fost instituite diferite mecanisme de cooperare în materie de stabilitate
45
financiară în mai multe ţări europene. Comitetele de stabilitate financiară au fost create în scopul de a
facilita cooperarea în materie de stabilitate financiară între băncile centrale, agenţiile naţionale de
supraveghere şi guvernele naţionale (Tabelul 1).
Tabelul 1. Comitete de stabilitate financiară

Nr. Țară Data Denumire Componență
Înființării
1. Spania 2006 Comitetul de stabilitate financiară - Banca centrală
- Agenţiile de supraveghere financiară
- Ministerul economiei şi finanţelor
2. România 2007 Comitetul naţional pentru stabilitate - Banca centrală
financiară - Agenţiile de supraveghere financiară
- Ministerul de finanţe
3. Italia 2008 Comitetul de garantare a - Banca centrală
stabilităţii financiare - Agenţiile de supraveghere financiară
- Trezoreria publică
4. Ungaria 2010 Consiliul de stabilitate financiară - Ministerul de finanţe
- Banca centrală
-Autoritatea de supraveghere financiară din Ungaria
5. Moldova 2010 Comitet Național de stabilitate - Guvernul Republicii Moldova
financiară - Banca centrală
- Comisia economie, buget și finanțe a Parlamentului
Republicii Moldova
-Comisia Națională a Pieței Financiare
- Fondul de garantare a depozitelor
6. Franța 2011 Consiliul pentru reglementare - Banca centrală
financiară şi risc sistemic - Trezoreria publică
- Agenţiile de supraveghere financiară
- Ministerul economiei
7. Anglia 2011 Comitetul de politici - Banca centrală
financiare - Autoritatea serviciilor financiare
Sursa: Site-urile băncilor centrale, ministerelor de finanţe, autorităţilor de supraveghere, Consiliul de
Stabilitate Financiară şi Fondului Monetar Internaţional.
În Republica Moldova, în anul 2010, Guvernul Republicii Moldova, Banca Națională a Moldovei,
Comisia economie, buget și finanțe a Parlamentului Republicii Moldova, Comisia Națională a Pieței
Financiare și Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar au semnat Memorandum de înțelegere
privind menținerea stabilității financiare, care determină măsurile de combatere a cauzei crizei financiare
sistemice, stabilește procedura eficientă de interacțiune între autorități și realizarea unei abordări de
coordonare cu scopul asigurării depline în instituțiile financiare. Conform Hotărârii Guvernului
Republicii Moldova (nr. 449 din 02.06.2010) este constituit un Comitet Național de Stabilitate Financiară
(CNSF) de nivel înalt care are următoare atribuții: gestiunea crizelor financiare extraordinare și stabilirea
căilor unice de comunicare între autoritățile publice, restabilirea credibilității în securitatea sistemului
bancar, propunerea măsurilor adiționale și imediate în caz de producere a crizelor extraordinare în
sistemul financiar.
Obiectivele statului Republica Moldova în condițiile crizei financiare mondiale sunt:
- Elaborarea mecanismelor economice și administrative de implicarea statului în procesele de
reglare ale prețurilor la produse de prima necesitate;
- Multiplicarea activităților sociale, elaborarea programelor de protecție socială a populației;
- Elaborarea unui sistem de impozitare nou, accentul fiind pus pe impozitul pe venituri mari
(nu taxe unice, ci progresive);
- Elaborarea mecanismelor de depistare a fenomenelor de corupție, de utilizare nerațională a
resurselor financiare din bugetul statului;
- Elaborarea programelor de dezvoltare a infrastructurii productive, sociale în profilul teritorial.
Criza financiară poate influenţa sectorul financiar în moduri diferite. În primul rând, echilibrul
fiscal se deteriorează din cauza scăderii veniturilor fiscale rezultate în urma manifestării recesiunii
economice şi ca urmare a creşterii cheltuielilor guvernamentale, în scopul stimulării activităţii economice.
În al doilea rând, datoria publică creşte, deoarece guvernele fac apel la împrumuturi publice cu scopul de
a salva instituţii financiare aflate în dificultate. Este adevărat că apariţia unei crize financiare are un
impact negativ asupra sectorului fiscal-bugetar, dar este de asemenea adevărat că apariţia crizei a fost
46
favorizată de lipsa coordonării politicilor monetare şi fiscale. De aceea, o problemă mult mai realistă este
legată de contribuţia dezechilibrului fiscal şi bugetar la propagarea instabilităţii financiare [1].
Paşii cei mai importanţi care s-au făcut până în prezent se referă la regândirea cadrului de
reglementare şi supraveghere a sistemului financiar prin pachetul de reformă Basel III şi lărgirea cadrului
instituţional existent prin crearea de organisme cu responsabilităţi privind politicile macroprudenţiale în
UE. Pachetul de reformă a standardelor globale privind nivelul capitalului şi al lichidităţii pentru
instituţiile financiare Basel III are două dimensiuni importante: i) pilonul microprudenţial, care nu este
nou, şi care se doreşte însă a trata mai profund riscurile individuale ale băncilor şi ii) un pilon nou,
macroprudenţial, care îşi propune să adreseze problema riscurilor holistic, la nivelul întregului sistem
bancar. Pe lângă creşterea nivelului minim de capital, noutatea măsurilor propuse se referă la: i)
impunerea unor rezerve anticiclice de capital pe care băncile ar trebui să le constituie suplimentar în
funcţie de fazele ciclului economic sau ii) limitarea îndatorării excesive pentru acestea prin introducerea
unui efect de pârghie maxim. O atenţie sporită este acordată instituţiilor financiare de importanţă
sistemică, care desfăşoară activităţi transfrontaliere, propunerile principale care le vizează pe acestea
referindu-se la cerinţe de capital şi de lichiditate suplimentare faţă de celelalte instituţii care nu prezintă
riscuri sistemice, precum şi planuri de avarie în caz de disfuncţionalităţi în aşa fel încât să se evite
utilizarea fondurilor publice pentru soluţionarea problemelor [2].
Actualmente, guvernele sunt lipsite de o teorie a funcționării economiei capitaliste care ar asigura o
stabilitate economică, care ar enumera acțiunile guvernamentale ce se cer în perioadele de crize
financiare. Printre funcțiile statului în economia capitalistă pot fi incluse: asigurarea legimității
contractelor financiare; asigurarea drepturilor omului la proprietatea privată; asigurarea accesului fiecărui
subiect economic la piața financiară; crearea condițiilor pentru funcționarea unei piețe financiare perfecte.
Sistemul capitalist tradițional se confruntă cu un șir de probleme, inclusiv subiecții economici activează
într-un mediu de incertitudini, din lipsa încrederii. Criza financiară din anii 2008-2010 a confirmat că
sectorul financiar din economia mondială joacă un rol determinat în evoluția activităților economice.
Studierea pieței financiare, a mecanismelor de funcționare s-a transformat într-o problemă de prima
imorttanță. Studiul pieței financiare trebuie să conțină cauzele și consecințele creșterilor, prăbușirilor
economice, nivelul de stabilitate economică realizat prin politici monetare.
Concluzii:
Cooperarea între autorităţi în materie de stabilitate financiară a fost îmbunătăţită, însă, cu toate
acestea, este dificil să afirmăm că aceste cadre sunt eficiente şi pot garanta numai prin simpla lor existenţă
stabilitatea sistemului financiar național. Ele pot avea o contribuţie importantă în termeni de stabilitate,
dar este mult mai util ca stabilitatea financiară să fie considerată un obiectiv comun al autorităţilor, în
scopul de a intensifica eforturile în această direcţie. În plus, în acest caz, nu mai vorbim doar despre o
strategie de cooperare, vorbim despre un cadru de coordonare a acţiunilor. Deci, cadrul instituţional a fost
recent îmbunătăţit, dar este necesară nu doar o cooperare, ci o coordonare a acţiunilor ale instituțiilor
financiare şi guvernelor naţionale, în scopul asigurării stabilităţii sistemului financiar.
Bibliografie:
1. Albulescu Caudiu ‖Stabilitatea financiară, politica monetară şi coordonarea bugetară în UEM‖.
București: ASE, Economie teoretică şi aplicată, 2012, Vol. XIX, No. 8(573), pp. 77-88.
2. Chiriacescu Bogdan ‖Politica macroprudenţială şi stabilitatea financiară‖. București: ASE,
Economie teoretică şi aplicată, 2013, Vol. XX, No. 2(579), pp. 57-64
3. Minsky H.P. „The Financial Instability Hypothesis‖, Levy Economics Institute, Working Paper,
No. 74, may 1992.
4. Reinhart, C., Rogoff, K. (2008). „The Aftermath of Financial Crises‖, December,
http://www.economics.harvard.edu/files/faculty/51_Aftermath.pdf
5. Speianu V. Problema stabilităţii financiare. Chişinău: IEFS, Revistă teoretico-ştiinţifică „Economie
şi Sociologie‖, nr. 3 din octombrie 2011. p.156-161.
47
ANALIZA EXPRESĂ A ENTITĂŢILOR ECONOMICE ÎN BAZA RATELOR DE
RENTABILITATE
Ecaterina BURLEA, lector univ., drd. ULIM

Ana SPÂNU, dr., conf. univ. interim. ULIM
Résumé: L'objectif principal de l'entité économique est de maximiser sa valeur globale, ce qui signifie la réalisation
d'une activité rentable qui garantissent un rendement satisfaisant, tant à long terme qu'à court terme. Par conséquent, cet article
vise à fournir des informations sur les indicateurs devaient être calculés et évalués dans l'analyse des entités économiques à
travers les taux de rendement.
Obiectivul principal al oricărei entităţi economice fiind realizarea maximizarea valorii sale globale
presupune desfăşurarea unei activităţi profitabile prin care să se asigure, o rentabilitate satisfăcătoare, atât
pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Asigurarea rentabilităţii se referă la:
 obţinerea profitului îndestulător pentru achitarea cu furnizorii de capital (dividende pentru
acţionari, dobânzi creditorilor pentru fondurile împrumutate), cu furnizorii de materii prime,
cu angajaţii;
 obţinerea profitului suficient şi pentru reinvestirea în dezvoltarea entităţii economice.
Astfel, maximizarea valorii firmei de către conducătorii entităţii înseamnă adoptarea unor decizii
optime de finanţare care au contribui la atingerea unui nivel minim al costului capitalului şi implicit la
creşterea valorii întreprinderii.
Decizia de finanţare presupune ca conducătorii entităţilor economice să stabilească o anumită
structură a capitalului, urmărindu-se atingerea simultană a următoarelor deziderate:
 menţinerea unui nivel corespunzător al autofinanţării – ceea ce ar asigura o rentabilitate
curentă şi viitoare a firmei, dar totodată şi rambursarea surselor împrumutate;
 menţinerea unei structuri optime a capitalului (propriu şi îndatorat) în funcţie de strategia de
finanţare stabilită;
 urmărirea unei politici de îndatorare eficiente care să ofere avantaje atât creditorilor, cât şi
acţionarilor, dar mai ales să se evite falimentul;
 stabilirea unei structuri optime a activelor (mai cu seamă a celor curente) cu scopul
neadmiterii suprafinanţării activelor mai puţin necesare activităţii;
 menţinerea unui nivel suficient de lichidităţi ce ar permite stingerea datoriilor scadente etc.
Odată implementate, aceste deziderate vor garanta stabilitatea financiară a entităţii economice.
Cu toate acestea, controlul permanent asupra eficienţei implementării politicilor de finanţare trebuie
efectuat. Acest control poate fi realizat atât de către personalul intern al entităţii economice: conducători,
manageri, analişti, salariaţi – cu scopul urmăririi modului de derulare a activităţii entităţii în care lucrează;
cât şi de către furnizorii de capital – care sunt interesaţi de cum se gestionează şi de direcţiile în care se
folosesc banii care sunt puşi de către ei la dispoziţia entităţilor economice. Această analiză a
performanţelor financiare poate fi efectuată şi de către furnizorii actuali şi/sau potenţiali de materii prime
cu scopul de a-şi putea ei înşişi planifica activitatea privind realizarea producţiei/mărfurilor/serviciilor.
În acest sens, adesea se apelează la rapoartele financiare, care indică în valori absolute rezultatele
obţinute de către entităţile economice la finele perioadei de gestiune.
Însă, valorile absolute din rapoartele financiare au, deseori, o relevanţă redusă prin ele însele. Spre
exemplu, mărimea profitului la finele anului de gestiune indică o valoarea pozitivă, ceea ce nu în mod
sigur vorbeşte despre stabilitatea financiară şi rentabilitatea activităţii desfăşurate. De aceea, adevărata
informaţie, referitoare la starea de performanţă a entităţii economice la un moment dat, dar şi în viitor,
poate fi preluată folosind indicatorii financiari, prin compararea a două mărimi aferente diferitor perioade
de gestiune, sau a două întreprinderi din aceeaşi ramură de activitate.
Încă o dată se ajunge la concluzia că imaginea veridică prin eficienţa activităţii se poate obţine doar
prin calculul ratelor de rentabilitate, nu prin simpla citire a Raportului financiar.
Rentabilitatea este definită rezumativ ca fiind capacitatea întreprinderii de a obţine, de a genera
profit, necesar atât dezvoltării entităţii economice, cât şi remunerării capitalurilor. Rentabilitatea se
determină ca raportul dintre efectele economice şi financiare obţinute de întreprindere şi eforturile depuse
pentru obţinerea acestora. Efectele economice şi financiare se referă la profit, care, ca indicator absolut al
rentabilităţii, constituie premisă dar totodată şi consecinţă a unei afaceri. Ca premisă, se are în vedere
faptul că iniţierea unei afaceri implică o anumită investiţie, iar consecinţa o constituie rezultatul aşteptat
de investitor. Cu cât acest rezultat este mai mare, cu atât se formează noi surse disponibile pentru alte
investiţii.
48
În practica economică, rentabilitatea poate căpăta diferite forme, după cum se schimbă părţile
componente ale formulei de bază. În calitate de efect economic şi financiar, la calculul rentabilităţii, se
utilizează profitul (brut, până la impozitare, net), dividendele, etc., iar în calitate de efort – costul
vânzărilor, activele totale, capitalul propriu, etc. E de menţionat faptul că pentru una şi aceeaşi rată de
rentabilitate, în literatura de specialitate pot fi luaţi în calcul diferiţi factori de influenţă, totul depinde de
scopul pentru care se efectuează analiza.
În literatura de specialitate, indicatorii rentabilităţii sunt grupaţi în trei categorii:
- indicatori ai rentabilităţii producţiei;
- indicatori ai rentabilităţii pe produs;
- indicatori ai rentabilităţii veniturilor;
- indicatori ai rentabilităţii economice;
- indicatori ai rentabilităţii financiare [1, p. 66].
În calculul şi analiza acestor indicatori ai rentabilităţii sunt cointeresaţi diverşi utilizatori ai
Rapoartelor financiare, dar mai cu seamă - managerii întreprinderii în cadrul elaborării Planului de
afaceri. Aprecierea indicatorilor de rentabilitatea oferă posibilitatea de a primi răspunsuri la următoarele
întrebări:
- Cât profit câştigă întreprinderea la un venituri din vânzări?
- Care este nivelul rentabilităţii pe produs?
- Ce profit obţine întreprinderea la un leu active cu destinaţie de producţie?
- Care sunt cauzele principale care au cauzat devierea nivelului rentabilităţii?
- Care sunt factorii de influenţă asupra rentabilităţii?
- Care sunt rezervele de majorare a nivelului rentabilităţii?
- Ce măsuri ar putea fi întreprinse în scopul înlăturării neajunsurilor şi îmbunătăţirii situaţiei pe
viitor.
Studierea acestor aspecte oferă utilizatorilor Rapoartelor financiare informaţia necesară pentru
aprecierea eficienţei diferitor laturi ale activităţii entităţii economice, luarea deciziilor manageriale
privind raţionalitatea atragerii surselor împrumutate, formarea preţurilor, etc.
Sursele principale de informaţie utilizate pentru calculul şi aprecierea ratelor de rentabilitate sunt:
- Raportul financiar;
- Planul de afaceri;
- Raportul statistic nr. 1-p „Producţie‖;
- Raportul statistic nr. 5-c „Consumurile şi cheltuielile întreprinderii‖;
- Alte surse de informaţie.
Cele mai importante rate de rentabilitate rămân a fi ultimele trei din cele sus-menţionate:
comercială (a veniturilor), economică (a activelor) şi financiară (a capitalului propriu), anume din acest
motiv, în cadrul analizei exprese calculele se reduc doar la aceste trei rate.
Rentabilitatea capitalului propriu exprimă legătura care există între rezultatul financiar şi capitalul
propriu şi reflectă eficienţa utilizării surselor proprii de finanţare.
Obiectivul urmărit de utilizatorii Rapoartelor financiare, analizând rentabilitatea financiară, este să
obţină răspunsuri la următoarele întrebări:
- Este satisfăcător nivelul rentabilităţii, pentru a investi fără risc în capitalul propriu al entităţii
economice respective?
- Care sunt factorii care determină mărimea şi evoluţia capitalului propriu?
- Ce măsuri pot fi întreprinse pentru majorarea nivelului rentabilităţii?
Unu alt indicator, la fel de important pentru aprecierea nivelului de rentabilitate, este indicatorul ce
reflectă eficienţa utilizării activelor (numit şi rentabilitatea economică), care determină nivelul profitului
obţinut la un leu mijloace investite în circuitul economic (indiferent de sursa de finanţare a acestora –
proprie sau străină). În cazul în care întreprinderea obţine pierderi, nivelul acestui indicator va fi negativ
şi va reflecta nivelul pierderilor obţinute la fiecare leu al activelor întreprinderilor.
Aprecierea rentabilităţii comerciale are o importanţă deosebită atât pentru managerii entităţii cât şi
pentru fondatori, deoarece permite determinarea:
- nivelului şi evoluţiei rentabilităţii veniturilor pe parcursul mai multor perioade de activitate a
entităţii economice;
- eficienţei cu care au fost promovate deciziile managementului financiar în obţinerea profitului
la un leu venituri din vânzări;
- factorilor care au contribuit la devierea rentabilităţii veniturilor din vânzări faţă de nivelul
anilor precedenţi şi/sau cel prevăzut în Planul de afaceri;
49
- măsurilor ce trebuie întreprinse pentru majorarea nivelului rentabilităţii veniturilor din vânzări.
În figura de mai jos se indică interdependenţa dintre aceste trei rate de rentabilitate cu prezentarea
totodată a formulelor de calcul şi cu elucidarea factorilor de influenţă, factori asupra cărora, în ultima
instanţă se influenţează cu scopul eficientizării activităţii:
venituri
PPI minus:
costul vânzărilor
cheltuieli comerciale
compuse din: cheltuieli generale
PPI cheltuieli
RC  raportat la: și administrative
Vv
alte cheltuieli operaționale
cheltuieli ale activității
Vv neoperaționale
preț
PPI depinde de: cantitate

RE  raportat la:
TA
sortiment
Vv
PPI Vv active nemateriale

RF  înmulțit cu: RRTA  raportat la:
CPr TA compuse din: active materiale
ATL active financiare
alte active pe termen lung
TA
stocuri de mărfuri și
co materiale
AC m pu
se
din creanțe pe termen scurt
:
investiții pe termen scurt
TA
RACPr  mijloace bănești
CPr
alte active pe termen scurt
unde: RF – rentabilitatea financiară;
RE – rentabilitatea economică;
RACPr – rata generală de acoperire a capitalului propriu;
RC – rentabilitatea comercială;
RRTA – rata de rotaţie a totalului activ;
PPI – profit până la impozitare;
CPr – capital propriu;
TA – total active;
Vv – venituri din vânzări;
ATL – active pe termen lung;
AC – active curente.
Fig. 1. Interdependenţa dintre ratele de rentabilitate
În figura de mai sus, pe lângă faptul că s-a prezentat interdependenţa dintre ratele de rentabilitate, s-
au şi dedus factorii de influenţă asupra acestora. După cum se vizualizează, mărimea şi dinamica acestora
depinde întru totul de structura activelor disponibile, şi de politica de produs (ce implică cheltuieli şi
venituri).
Odată ce se vor cunoaşte mărimile ratelor de rentabilitate, precum şi dinamica acestora (sau a
valorii lor în comparaţie cu cele medii din ramură sau ale concurenţilor) entitatea economică ar putea cu
uşurinţă identifica rezervele interne de majorare a acestora, urmărind eficientizarea activităţii desfăşurate,
ţinându-se cont că orice majorare în dinamică a ratelor de rentabilitate se va aprecia ca pozitivă, deoarece
50
această majorare va reflecta majorarea profitului obţinut la fiecare leu de active sau surse proprii investite
în activitate.
În concluzie, se poate menționa că printre măsurile ce ar putea fi întreprinse de către o entitate
economică în vederea majorării ratelor de rentabilitate se enumără:
- păstrarea structurii optime a patrimoniului de activ;
- menținerea nivelului pozitiv al fondului de rulment;
- păstrarea relaţiilor de inegalitate dintre grupele de active şi cele de pasive obținute prin clasarea
lor în cadrul analizei lichidităţii Bilanțului contabil;
- asigurarea obţinerii maximului de venituri cu minimum de cheltuieli;
- diminuarea cheltuielor care nu sunt strict necesare activităţii etc.
Bibliografie:
1. Bălănuţă V. Diagnosticul şi estimarea rentabilităţii economice şi financiare în contextul
restructurării activităţii de producţie. În: Contabilitate şi audit, nr. 7 din 1998. p. 66-71.
2. http://www.analizyontime.pl.
ВЛИЯНИЕ БАЗЕЛЬСКОГО СОГЛАШЕНИЯ НА СТАБИЛЬНОСТЬ БАНКОВСКОГО

СЕКТОРА РЕСПУБЛИКИ МОЛДОВА
Наталья Ворникова, докторант, ассистент ULIM
Abstract: Banking is one of the most risky activities, but it is central part of any economy, it connects all the elements of
the financial system of the country and the world. Stability of the banking sector ensures smooth functioning and development of
the country's economy. That is why the government pays special attention to the stability and development of the banking sector.
The international financial community is paying great attention to this problem. The result of their work is the signing and
implementation of the requirements of Basel I, II, III.
Стабильность банковского сектора любого государства во многом зависит от качественного

государственного регламентирования его деятельности. Однако регулирование и контроль
функционирования банковской системы является прерогативой и мирового финансового
сообщества вследствие участия большинства государств в международном перераспределении
финансовых ресурсов. Таким образом, разработка и внедрение единой системы требований,
показателей, стандартов деятельности кредитных организаций всех участников международной
финансовой системы обеспечит стабильность функционирования банковского сектора в мировом
масштабе.
Одним из таких стандартов является Базельское соглашение – это документ Базельского
комитета по банковскому надзору, который был основан в 1974 году при Банке международных
расчетов. Базельское соглашение содержит методические рекомендации и стандарты в области
банковского регулирования, применяемые органами банковского контроля и надзора разных стран
[3]. За время своего функционирования Комитет по банковскому надзору разработал
рекомендации относительно регулирования банковской деятельности, которые поэтапно
включены в Базель I, II, III (см. Таблица 1).
Таблица 1. Этапы подготовки и внедрения Базельских соглашений
Базель I Базель II Базель III

07/ 1988 Публикация Базель 06/ 2004 Публикация Базель II 07/ 2009 Публикация правил
I формирования годового
портфеля кредитных
организаций
12/ 1992 Внедрение 06/ 2006 Внедрение Базель II 12/ 2009 Публикация проекта Базель III
Базель I
12/ 1997 Внедрение 12/ 2007 Внедрение 11/ 2010 Подтверждение проекта
дополнительных дополнительных Базель III
положений положений Базель II
Базель I
51
12/ 2011 Внедрение правил
формирования и управления
портфелем кредитной
организации
01/ 2013 Начало внедрения Базель III
01/ 2019 Завершение внедрения Базель
III
Источник: Разработка автора на основании данных [3]
Соглашение о достаточности капитала Базель I (Basel Capital Accord) опубликованное в 1988

году, оказало существенное влияние на принципы регулирования национальных банковских
систем. Именно в соответствии с ее принципами в настоящее время осуществляется банковское
регулирование в более 100 странах, в том числе и в Республике Молдова, несмотря на то, что
первоначально оно рассматривалось как перечень рекомендаций для крупных международных
банков стран G-10 (Великобритании, США, Франции, Германии, Швейцарии, Нидерландов,
Люксембурга, Японии, Бельгии, Канады). С 1992 года выполнение требований данного
соглашения стало обязательной нормой для них независимо от структуры, размера и формы
собственности банков, таким образом, обеспечивая стабильность банковского сектора на макро
уровне.
Главной целью Базель I является ограничение кредитных рисков путем разработки ряда
принципов надзора.
Основным требованием соглашения является определение коэффициента достаточности
капитала, который рассчитывается по формуле [1]:
Совокупный нормативный капитал

Достаточность капитала = * 100%
Активы, взвешенные по риску
Согласно требованиям соглашения Базель I, коэффициент достаточности капитала должен

составлять не менее 8%.
Однако, согласно Регламенту о достаточности капитала с учетом риска, разработанному
НБМ в соответствии с положениями Базель I, в Республике Молдова банки обязаны были
поддерживать его на уровне не менее 12%, а с 30 июня 2012 года – не менее 16%.
Таким образом, предъявляя более жесткие требования к размеру коэффициента
достаточности капитала, создаются условия, обеспечивающие большую надежность и
стабильность молдавского банковского сектора.
В Республике Молдова средний уровень коэффициента достаточности капитала по
банковской системе за первый квартал 2013 года составляет 24,3-24,4% [4].
На величину коэффициента достаточности капитала влияют два показателя:
1) совокупный нормативный капитал,
2) активы, взвешенные по риску.
Совокупный нормативный капитал (СНК), как известно, определяется расчетным путем и
включает капиталы двух уровней:
 капитала I уровня: простые, привилегированные акции, избыток капитала,
нераспределенная прибыль минус величина несформированных скидок на потери
по активам и условным обязательствам и чистых нематериальных активов;
 капитала II уровня: привилегированные кумулятивные акции, избыток капитала по
ним, субординированные долги;
минус превышение капитала II уровня над капиталом I уровня и доля участия данного банка в
капитале другого банка.
За последние десять лет наблюдается ужесточение требований и к размеру капитала банков,
что позволяет ликвидировать те из них, которые не обладают достаточным капиталом, поскольку
больше подвергнуты рискам и впоследствии могут дестабилизировать работу банковской системы
Молдовы (см. Таблица 2).
52
Таблица 2. Динамики требований НБМ к капиталу [1]
№ Период Капитал Требования к капиталу

п.\п (млн. лей)
1 С 30.09.2002 Капитал I уровня СНК 32
6 С 31.12.2010 Уставный капитал 100
Определение размера активов взвешенных по риску осуществляется посредством умножения

суммы актива на весовые коэффициенты риска. Исходя из этого, активы по степени риска
подразделяются на 4 группы, для которых приняты следующие значения весовых коэффициентов:
0%, 20%, 50% и 100%.
Коэффициент 0 применяют для безрисковых активов (наличность, золотые слитки, ГЦБ и
т.д.). Коэффициент 100 означает, что вся сумма актива считается рискованной, ее полностью
включают в величину риска.
Главным недостатком соглашения Базель I является ограниченность объекта исследования,
т.е. только кредитный риск, а остальные виды риска не учитываются. Кроме того, уровень
кредитного риска определяется очень «узко» вне зависимости от кредитных рейтингов заемщиков
или качества кредитов.
Учитывая наличие этих и других недостатков, появилась объективная необходимость в
совершенствовании соглашения принципов регулирования банковской деятельности, которые
нашли свое отражение в соглашении Базель II в 2004 году.
Основой данного соглашения Базель II стали 3 элемента [2]:
1) минимальные требования к структуре капитала,
2) надзорный процесс,
3) рыночная дисциплина.
Первый элемент — минимальные требования к структуре капитала сохранились на уровне
8%. Однако, вместе с кредитным риском учитываются рыночный риск (риск связанный с
изменением рыночной стоимости финансовых инструментов торгового портфеля, а также курсов
иностранных валют или драгоценных металлов) и операционный риск (риск возникновение у
банка убытков в результате мошеннических действий сотрудников банка или третьих лиц).
В соответствии с новыми требованиями к банковскому капиталу весовые коэффициенты
риска распределяются не по видам активов, а по группам заемщиков.
Для распределения коэффициентов по группам применяют рейтинги, разрабатываемые
ведущими рейтинговыми агентствами (Fitch Ratings, Moody's, Standard & Poor's, Morningstar). При
этом к рейтинговым агентствам предъявляются следующие требования:
• объективность;
• независимость;
• международный статус / прозрачность;
• раскрытие информации;
• достаточность ресурсов;
• благонадежность.
Существует 2 варианта требований к банкам. Национальные органы надзора, выбрав один из
них, должны применять его ко всем банкам в своей юрисдикции (см. Таблица 3, Таблица 4) [2].
Таблица 3. Требования к банкам по рискам. Вариант первый [2]
Суверенный ААА – А+ - А- ВВВ+ - ВВ+ - В- Ниже В- Без рейтинга

кредитный АА- ВВВ-
рейтинг
Весовой 20% 50% 100% 100% 150% 100%
коэффициент
риска
53
Таблица 4. Требования к банкам по рискам. Вариант второй [2]
Кредитный ААА – А+ - А- ВВВ+ - ВВ+ - В- Ниже В- Без рейтинга

рейтинг АА- ВВВ-
Весовой 20% 50% 50% 100% 150% 50%
риска
Весовой 20% 20% 20% 50% 150% 20%
риска для
краткоср.
требований (не
более 3 месяцев)
Второй элемент — надзорный процесс, предусматривающий его основные принципы (4

принципа), взаимодействие регулирующих органов с банками, управление рисками,
осуществление превентивных мероприятий для предотвращения реализации рисков и т.д.
Третий элемент — рыночная дисциплина, которая обеспечивается посредством
установления определенных требований к информационной открытости банков. Например, по
отношению к определенным видам операций банка, включая сведения о методах, применяемых
банком при оценке их риска, что дает возможность всем заинтересованным лицам получить
достоверную, полную информацию о надежности банка, об уровне риска и т.д.
Базель III — документ Базельского комитета по банковскому надзору, содержащий
методические рекомендации в области банковского регулирования с целью ликвидации
недостатков в финансовом регулировании, выявленных глобальным финансовым кризисом 2008
года.
Главными направлениями является:
 ужесточение требований к капиталу банка;
 введение новых нормативных требований по ликвидности.
Данные изменения позволят усовершенствовать систему управления рисками, что, в свою
очередь, укрепит стабильность банковского сектора и, как следствие, финансовой системы в
целом.
Согласно новым требованиям в случае несоблюдения нормативов, коммерческим банкам
будет запрещено выплачивать дивиденды акционерам, а премии и другие выплаты руководителям,
что приведет к их большей заинтересованности в строгом исполнении всех требований и
предписаний.
Постепенный переход к Базель III начался с января 2013 г. и продлиться в течение шести лет
(см. Таблица 1).
Внедрение и выполнение требований Базельских соглашений позволят усовершенствовать
систему управления рисками, что, в свою очередь, укрепит стабильность банковского сектора и
финансовой системы в целом на международном уровне.
Переход Республики Молдовы к стандартам Базель I и Базель II, и впоследствии к Базель III,
является объективным и необходимым условием стабильного функционирования и развития не
только банковского сектора, но и всей молдавской экономики, так как они способствуют
минимизации вероятности наступления кризисов.
Библиография:
1. Регламент о достаточности капитала с учѐтом риска, № 269 от 17.10.2001. В: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2001, № 130/310, с дополнениями и изменениями.
2. Базельский комитет по банковскому надзору: Международная конвергенция измерения
капитала и стандартов капитала: Уточненные рамочные подходы. В: Банк международных
расчетов, июнь 2004 г.
3. Финансовая газета 1915–2013, № ФС77-47116 от 28 октября 2011 г.
4. Финансовые показатели по банковскому сектору Республике Молдова, [online] Кишинэу,
(MD), 2013. Доступно в интернете: http://www.bnm.md/files/index_23400.pdf
54
БАНКОВСКИЕ АКТИВЫ И ИХ РОЛЬ В ДЕЯТЕЛЬНОСТИ БАНКОВ
Илья КАЗАК, докторант, ULIM
Résumé: Le sujet de l’article: Les actifs bancaires et leur rôle dans l’activité des banques. Les actifs d’une banque
commerciale, c’est le placement des fonds propres et ceux de tiers dans le but de la perception du revenu, du maintien de
liquidité et d’approvisionnement du fonctionnement de la banque. Cet article élucide l’essence économique des actifs bancaires,
leurs types et le rôle de l’activité des banques commerciales. On a effectué une analyse des actifs (basée sur le système bancaire
de la Moldova).
Важнейшей проблемой, стоящей перед банками, является проблема управления их активами

ради достижения целей деятельности банков. Управление активами представляет собой процесс
формирования и последующего регулирования структуры активов баланса банка, которая
обеспечивает достижение выработанных стратегии и установленных целей финансового
менеджмента.
Активы банка — объекты собственности, имеющие денежную оценку
принадлежащие банку.
В активы банка входят: кассовая наличность, ссуды, инвестиции, ценные
бумаги, недвижимость и другие. Они отражаются в первом разделе бухгалтерского баланса банка.
Банковские активы образуются, как известно, в результате активных операций, таких как:
кредитование, инвестирование, прочие операции банка по размещению собственных и
привлечѐнных средств.
По размерам активов, коммерческие банки можно подразделить на три группы (по
состоянию на 31.12.2012 г.):
I - свыше 3,5 млрд. леев: Moldova – Agroindbank, Victoriabank, Moldindconbank, Banca de
Economii, Eximbank - Gruppo Veneto Banca.
II - от 1-го млрд. до 3,5 млрд. леев: BC Română Chişinău, Enargbank, Banca Socială, Banca de
Finanţe şi Comerţ, Mobiasbancă - Groupe Societe Generale , ProCredit Bank, "Unibank".
III - до 1 млрд. леев: "COMERŢBANK", "EuroCreditBank".
В целом по банковской системе Молдовы сумма активов в 2012 году выросла на 22,21% и
составила 58304, млн. леев, а по сравнению с 2008 г. увеличилась на 49,24% (см. Рис. 1).
(млн. леев)
80000
60000
40000 Всего активов
20000
кол-во банков
0
2008 2009 2010 2011 2012
динамика по сравнению с
Всего актив ов 39067 39936,4 42269,5 47707,9 58304,4
предыдущим годом (%)
кол-в о банков 16 15 15 15 14
динамика по срав нению с 0 2,22 5,84 22,21 22
предыдущим годом (%)
Рис. 1. Размер активов по банковской системе Молдовы [1;2;3;4;5]
С 01.01.2012 лицензированные банки перешли на Международные стандарты финансовой

отчетности (МСФО). До конца 2011 года отчеты составлялись согласно Национальным
стандартам бухгалтерского учета (НСБУ). Финансовые отчеты, составленные в соответствии с
МСФО, раскрывают более углубленно отдельные статьи активов бухгалтерского баланса, а также
дают более прозрачную форму финансового состояния коммерческого банка.
Так, в соответствии с НСБУ различали следующие основные виды активов коммерческих
банков:
 кассовая наличность;
 кредиты;
 инвестиции;
 основные средства.
55
Однако в соответствии с МСФО, помимо вышеперечисленных категорий активов, форма
бухгалтерского баланса была дополнена следующими видами активов:
 финансовые активы, имеющиеся для продажи;
 финансовые активы, учитываемые по справедливой стоимости с отражением ее изменения
в прибыли или убытке;
 производные инструменты – Учет хеджирования;
 изменения справедливой стоимости хеджируемых статей в портфеле хеджируемых
процентных рисков;
 инвестиции в филиалы, ассоциированные организации, совместные предприятия;
 налоговые активы и др.
Такие виды активов как: «Инвестиции в филиалы, ассоциированные организации
совместные предприятия», «Изменения справедливой стоимости хеджируемых статей в портфеле
хеджируемых процентных рисков», «Производные инструменты – Учет хеджирования»,
«Финансовые активы оцениваемые по справедливой через прибыли или убытке», и «Активы по
договорам страхования и перестрахования» в 2012 г. составили 0 леев, т. к. молдавские банки не
проводили какие-либо операции с вышеуказанным активами. Что касается активов по договорам
страхования и перестрахования, они не применяются к банковской системе Республики Молдова,
поскольку действующее законодательство не позволяет лицензированным банкам осуществлять
страховую деятельность.
Анализ является одним из ключевых моментов оценки реального положения банка. Для
определения финансовой устойчивости банка, проводится структурный анализ активов по
группам. Для проведения анализа, следует рассмотреть основные виды активов, а также дать им
оценку.
В процессе анализа определяются величины и удельный вес каждой группы активов.
Так, кассовая наличность - это наличные деньги, хранящиеся непосредственно в банке для
выплаты вкладчикам, желающим снять их со своих счетов, а также для проведения других
активных операций. Данный вид актива является высоколиквидным и практически обладает
нулевой степенью риска. Таким образом, учитывая значимость данного актива, банки не смогли
бы осуществлять деятельность без него. Анализ показывает: что по банковской системе РМ на
протяжении последних пяти лет, доля наличных денег в общей сумме активов банков составляла
от 4,17% до 5,46%. За последний год их размер вырос на 24% (см. Рис. 2).
(млн. леев)
3000
Наличные денежные средств а
2000
от актив ов (%)
1000
0 динамика по срав нению с прошлым

годом (%)
-1000
2008 2009 2010 2011 2012
Наличные денежные 1872,5 2179,3 1994,3 1990,9 2470,9

средств а
от актив ов (%) 4,8 5,46 4,72 4,17 4,2
динамика по срав нению 16,4 -8,49 -0,17 24,1
с прошлым годом (%)
Рис. 2 Размер наличных денежных средств и динамика их изменений [1;2;3;4;5]
Банковские кредиты, как актив – это обязательства, которые имеют перед банком его
клиенты, которым были выданы ссуды денежными средствами на условиях возвратности,
срочности и платности. Именно кредитные операции приносят коммерческим банкам наибольший
и основной доход. Анализ показывает, что на протяжении последних пяти лет их доля в общей
сумме активов составляла от 50,08% до 62,3%. Размер кредитного портфеля в целом по
банковской системе за год вырос на 31% и по состоянию на 31.12.2012 г. составил 36341,79 леев
(см. Рис. 3).
Следует отметить, что активные операции коммерческих банков в виде кредитования
создают дополнительные факторы риска. Таким образом, банкам следует определить стратегию по
управлению активами и в первую очередь – по управлению кредитным портфелем. Успешное
управление активами состоит в адекватном понимании взаимосвязи между риском и доходностью,
56
поскольку сокращение риска на одном направлении деятельности ведет к его повышению на
других направлениях.
(млн. леев)
40000
Кредиты
30000
20000
10000 от активов (%)
0
-10000 динамика по сравнению с
2008 2009 2010 2011 2012
прошлым годом (%)
Кредиты 23524,2 20264,21 23318,18 27747,59 36341,79
от актив ов (%) 60,2 50,8 55,17 58,16 62,3
динамика по срав нению 0 -13,9 15,1 19 31
с прошлым годом (%)
Рис. 3 Размер кредитов по банковской системе Республики Молдова [1;2;3;4;5]
Инвестиции являются неотъемлемой частью современной экономики и играют важную роль

в банковской деятельности. Инвестиции, как актив коммерческого банка, представляют собой
долгосрочные вложения капитала с целью получения прибыли. От кредитов инвестиции
отличаются степенью риска для инвестора (кредитора) — кредит и проценты необходимо
возвращать в оговорѐнные сроки независимо от прибыльности проекта, инвестиции возвращаются
и приносят доход только в прибыльных проектах. С помощью банковских инвестиции добиваются
рассредоточения средств, также получения дополнительных доходов (прибыли). В основном
молдавские банки инвестируют денежные средства в государственные ценные бумаги и ценные
бумаги НБМ.
Анализ данных показывает, что размер ценных бумаг составил от 5,8 % до 15,7% в общей
суммы активов по все банковской системе РМ. Так, по состоянию на 31.12.2012 их сумма
равнялась 3404,8 млн. леев и по сравнению с 31.12.2011 годом снизилась на 47% (см. Рис. 4), так
как в соответствии с МСФО, ценные бумаги, предназначенные для продажи - не относятся к
инвестициям.
(млн. леев)
8000
6000 Ценные бумаги
4000
от акт ив ов (%)
2000
0 динамика по
срав нению с прошлым
-2000
2008 2009 2010 2011 2012 годом (%)
Ценные бумаги 2462,01 6651,14 6651,14 6416,94 3404,8

от акт ив ов (%) 6,3 15,2 15,7 13,45 5,84
динамика по срав нению с 0 145,8 9,9 -3,5 -47%
Рис. 4. Динамика актива – «Ценные бумаги» [1;2;3;4;5]

Материальные активы как актив – является «неработающим», т.е. не приносящий доход,
однако он важен для осуществления банковских операций. Материальные активы подразделяются
на две подгруппы:
а) инвестиционная собственность;
б) основные средства.
К инвестиционной собственности относятся вложенные средства банком в недвижимое
имущество за вычетом суммы скидок на потери от их обесценения и суммы амортизации по ним.
Инвестиционная собственность по банковской системе РМ на 31.12.2012 г. равнялась 110,3 млн.
леев и составила 0,19% всех активов. \
В свою очередь основные средства - представляют собой средства труда, которые
необходимы при осуществлении банками своей деятельности, сохраняя при этом свою
натуральную форму. В основные средства банка входят: здания, оборудование, вычислительная
57
техника и др. Доля их в активах банковской системы составила от 2,7% до 4,17 %, на 31.12.2012
г. - 1585 млн. леев, за год снизились на 1,8% (см. Рис. 5).
млн. леев
2000
Основ ные средств а
1500
1000 от актив ов (%)
500
динамика по срав нению с прошлым
0
годом (%)
-500
2008 2009 2010 2011 2012
Основ ные средств а 1514,5 1603,2 1623,2 1613,6 1585

от актив ов (%) 3,9 4 3,8 4,17 2,7
динамика по срав нению с 0 5,9 1,2 -0,59 -1,8
Рис. 5. Динамика актива «Основные средства» [1;2;3;4;5].
Доля таких активов, как налоговые финансовые активы, имеющиеся для продажи,
необоротные активы и группы выбытия, классифицируемые как для продажи и прочие активы,
составили незначительный удельный вес в общей сумме активов, что существенно не влияет на
финансовое состояние банковской системы в целом.
Исходя из проведенного анализа статей активов, можно выделить две их группы: доходные и
недоходные (не приносящие доход). Основные доходные активы банка – это кредиты и
инвестиции, по состоянию на 31.12.2012 г. составили– 68,14 % в общей сумме активов, а в 2011 г.
- 71,61%.
Важным направлением по сохранению финансовой устойчивости банка является –
управление ликвидностью. Оно направлено на предотвращение и устранение, как недостатка, так
и излишка ликвидности. Недостаточная ликвидность может привести к неплатежеспособности
банка, а чрезмерная может неблагоприятно повлиять на его доходность. В связи с этим,
банковские активы можно классифицироваться по следующим группам ликвидности:
1) активы, находящиеся в абсолютно ликвидной форме, или первоклассные ликвидные
средства (наличные деньги, остатки денежных средств в счетах в НБМ, в банках-нерези-
дентах из числа группы развитых стран);
2) высоколиквидные активы: государственные ценные бумаги, ценные бумаги НБМ;
3) ликвидные активы, находящиеся в распоряжении банка, которые могут быть превращены
в денежные средства (кредиты и платежи в пользу банка со сроком исполнения до 30 дней;
легко реализуемые ценные бумаги, котируемые на бирже; другие быстро реализуемые
ценности);
4) активы долгосрочной ликвидности (кредиты, выданные банком; размещенные депозиты, в
том числе в драгоценных металлах, с оставшимся сроком до погашения свыше года;
долгосрочные инвестиции; просроченная задолженность); ненадежные долги.
5) неликвидные активы (капитализированные активы; некотируемые ценные бумаги;
безнадежные ссуды; неликвидные и обесценившиеся ценные бумаги; дебиторская
задолженность сроком свыше 30 дней; средства на корреспондентских счетах в
обанкротившихся банках; вложения в капитал предприятий, находящихся в кризисном
состоянии; нереализуемая недвижимость).
Оценка качества активов наряду с анализом достаточности капитала является важнейшим
показателем для определения степени надежности банка и эффективности его деятельности.
Качество активов определяется тем, насколько они способствуют достижению основной цели
деятельности коммерческого банка, а именно его прибыльному стабильному функционированию.
Качество активов банка определяется различными факторами:
• соответствием структуры активов структуре пассивов по срокам;
• ликвидностью активов;
• доходностью активов;
• диверсификацией активных операций;
• объемом и долей рисковых, критических и неполноценных активов;
• признаками изменчивости активов.
58
Высокое качество активов также определяется полной или потенциально полной
возвратностью вложенных денежных средств в оговоренные договором сроки с учетом
причитающейся банку наращенной стоимости (для размещенных активов) либо возможностью
реализовать данный актив по цене, не меньшей его балансовой стоимости (для внеоборотных
активов).
Осуществление банками операций направленных на получение прибыли, создает
дополнительные факторы риска и определяет необходимость выделения системы управления
рисками при скоординированном управлении активами коммерческих банков. Управление
рисками в рамках управления активами обеспечивает оптимизацию стоимости различных активов
и улучшение (или сокращение) рентабельности в условиях возможных будущих рисков.
Основными рисками при управлении активами являются: риск изменения процентных ставок,
риск несбалансированной ликвидности, рыночный риск, валютный риск, риск
неплатежеспособности (риск банкротства). Указанные риски могут приводить к непредсказуемым
изменениям доходности, а будучи тесно связанные между собой, могут оказывать определенное
воздействие на конечные показатели деятельности банка и его платежеспособность.
1. Баланс по банковской системе РМ по состоянию на 31.12.2008.
http://bnm.md/ru/bank_system_capital/2008 (чит. 10.03.2013 г.).
DEFICIENȚELE SISTEMULUI DE GARANTARE A DEPOZITELOR

DIN REPUBLICA MOLDOVA
Diana CERNABILSCHI, asistent universitar ULIM
Abstract: This paper will intend to carry out an overall assessment of the deposit guarantee scheme in the domestic
banking system to identify its weaknesses. Given that in the world there is no perfect system of deposit insurance. The deposit
insurance system of Moldova, also is not perfect, but we can not say that he is inefficient.
În acest articol ne-am propus să efectuăm o evaluare generală a schemei de garantare a depozitelor
în sistemul bancar autohton în scopul identificării deficiențelor existente în cadrul acestuia.În întreaga
lume nu există sisteme de garantare a depozitelor perfecte, în prezent în scopul îmbunățățirii eficienței
activității acestora, de către organizațiile internaționale se efectuează cercetării, studii care prin rezultatele
obținute contribuie la înlăturarea neajunsurilor sistemelor de garantare a depozitelor bancare.
Reeșind din importanța pe care o dețin Fondurile de garantare a depozitelor în sistemele bancare
contemporane, este foarte important ca acestea să funcționeze într-un cadru juridic și instituțional bine
pus la punct. Trebuie de menționat că înseși elementele structurale ale Fondului de garantare a depozitelor
trebuie să fie adecvate mediului în care acesta își desfășoară activitatea.
Baza legislativă care reglementează activitatea Fondului de garantare și anume, Legea privind
garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar nr.575-XV din 26.12.2003, trebuie în mod
obligatoriu să cuprindă întreaga activitate desfășurată de această instituție.
În scopul îndeplinirii obiectivelor, Fondul de garantare a depozitelor trebuie să mențină relații de
colaborare foarte strînse cu autoritatea monetară din țara unde își desășoară activitatea.
Banca Națională a Moldovei colaborează în acest sens cu Fondul de garantare a depozitelor, fiind
obligată să informeze Fondul de garantare despre situațiile problematice a băncilor, și despre
probabilitatea rezonabilă de retragere a licenței și respectiv inițierea procesului de lichidare silită a unei
bănci. La fel băncile membre ale Fondului vor prezenta acestuia periodic sau la cerere, rapoarte,
59
documente, și informații privind suma, tipul, categoria depozitelor garantate și suma totală a acestora,
precum și alte informații solicitate de Fond.
În comparație cu alte țări cadrul instituțional al Republicii Moldova este cît se poate de simplu, dar
conform opiniei specialiștilor din domeniu acesta este suficient întrucît este în stare să supravegheze
numărul mic de 14 instituții bancare.
În general schema de garantare a depozitelor din Republica Moldova a fost creată în urma analizei
altor scheme de garantare a depozitelor din alte state ca de exemplu SUA, schemele căreia au demonstrat
un succes în menținerea încrederii deponenților și a stabilității finaciare.
Reeşind din concluziile efectuate asupra sistemelor de garantare a depozitelor bancare
internaţionale, conform cărora în prezent nu există sisteme de garantare a depozitelor bancare „ideale‖,
fiecare dintre acestea au punctele sale tari şi slabe.
În acest caz, sistemului autohton de garantare a depozitelor bancare nu prezintă excepție. Acesta are
punctele sale tari în comparaţie cu alte ţări mai dezvoltate şi cu sisteme de garantare create cu mult timp
înainte de sistemul din Republica Moldova, dar la fel sunt prezente și unele lacune de ordin legislativ,
tehnic.
În urma efectuării analizei asupra pieţei depozitelor observăm că din totalul depozitelor din
sistemul bancar, depozitele persoanelor juridice ocupă ponderea cea mai mare. Fondul de garantare a
depozitelor autohton nu garantează depozitele persoanelor juridice. De aici rezultă că practic volumul cel
mai însemnat de depozite nu sînt garantate de Fond, de aici tragem concluzia că obiectivul primordial
pentru care a fost creată această instituție nu este atins. Cauza fiind lipsa resurselor financiare. Activitatea
de formare a resurselor financiare ale Fondului, are la bază principiul impunerii băncilor membre,
contribuţii mici care să nu afecteze situaţia financiară a acestora. Din această cauză mijloacele financiare
achitate de bănci Fondului sunt foarte mici.
În practica internaţională cel mai mare neajuns al sistemelor de garantare a depozitelor ţin de
contribuţiile plătite de bănci Fondului. Contribuțiile instituțiilor de credit la sistemele de garantare a
depozitelor trebuie calculate însă conform profilurilor lor de risc. Atât în Republica Moldova cît și în
unele țări contribuțiile cuprind elemente fără legătură cu riscul și elemente calculate în funcție de risc.
Aceast, constituie la fel un neajuns al sistemului autohton de garantare a depozitelor.
Majoritatea specialiștilor sunt de părerea că pentru calcularea contribuțiilor în funcție de risc trebuie
calculați o serie de indicatori care ne vor oferi informații despre starea financiară a băncii, în acest scop
sunt calculați următorii indicatori principali:
- adecvarea capitalului;
- calitatea activelor;
- rentabilitate;
- lichiditate.
Obiectivul ratelor variabile ajustate în funcție de risc, este de a solicita băncilor cu un profil mai
ridicat de risc să plătească mai mult pentru garanția oferită de Fondul de garantare, astfel contribuțiile
variabile penalizează mărginal băncile atunci cînd se implică în activități cu grad mai ridicat de risc și
astfel oferă stimulente acestora să exercite o mai mare disciplină cînd iau în considerare împrumuturi
pentru investiții riscante.În Moldova ratele plătite de băncile comerciale sunt fixe, deoarece un sistem de
contribuții variabile nu este ușor de implementat și administrat.
Cele mai bune practici propun sistemelor de garantare a depozitelor bancare să mențină relații de
colaborare cu alte sisteme de garantare din alte țări în scopul efectuării schimbului de informații și
experiență. Aceasta ar permite sistemului autohton de garantare a depozitelor bancare să efectuieze o
comparație cu sistemele externe de garantare în scopul identificării neajunsurilor, și respectiv înlăturării
acestora prin ‖copierea‖ unor elemente ale sistemelor de garantare, și adaptarea acestora mediului
autohton.
În acest scop, este necesar ca între sistemul de garantare autohton, și cele cu care se va efectua
schimbul de informație, să se semneze acorduri cu privire la securizarea informațiilor și neutilizarea
acestora în alte scopuri.
De asemenea, un alt neajuns al sistemei de garantare a depozitelor este mărimea absolut garantată a
depozitelor unui deponent într-o bancă, plafonul de garantare fiind foarte mic. În cazul indisponibilității
depozitelor bancare, Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar garantează suma de 6 000 lei
[1]. Aceasta reprezintă o sumă foarte mică pentu deponenții persoane fizice care doresc să depună în
bancă un depozit în sumă mai mare.
60
Tabelul 1. Mărimea plafoanelor de garantare exprimate în dolari SUA, 01.04.2013
Nr.d/o Țara Suma plătită Plata dobînzei
1 Belorusia 100% Nu
2 Rusia 25.455 Da
3 Ucraina 18.750 Da
4 Moldova 485 Da
5 România 128.249 Da
Sursa: Elaborat de autor în baza: Analizei comparative a sistemelor de garantare a depozitelor
bancare din CSI.http://kdif.kz/ru/international_association_iadi
În tabelul 1 de mai sus sunt indicate sumele plătite de sistemele de garantare a depozitelor din
diferite ţări deponenților în cazul indisponibilității acestora. Aceste date din tabel permit efectuarea unei
comparații a sumei plătite de SGD din Republica Moldova și alte țări atît dezvoltate cît și în curs de
dezvoltare.
Plafonul de garantare foarte mic îi dezavantajează pe deponenți. Dacă, efectuăm analiza
comparativă cu alte state observăm că în ultimul timp Guvernele țărilor membre au luat măsuri de
majorare a acestor plafoane, precum și au întrodus sub garanție și depozitele persoanelor juridice. Spre
exemplu în România, de la 1 ianuarie 2011, Fondul de garantare a depozitelor, garantează depozitele
persoanelor fizice și juridice în sumă de 100 000 de euro, inițial acesta fiind de 50 000 de euro pentru
deponenții persoane fizice și 20 000 de euro, pentru deponenții persoane juridice.
Din experiența internațională acumulată de ani de zile s-a concluzionat că limitele reduse
protejează pe micii deponenți dar deseori acestea nu pot preveni retragerile masive de depozite de la
bănci, și prin urmare, să mențină stabilitatea financiară. Pe de alta parte, țările care practică limitele
înalte, tind să fie eficiente în promovarea și menținerea stabilității financiare dar ele riscă să elimine orice
stimulent pentru deponenți de a monitoriza comportamentul de risc al băncilor. Prin urmare cel mai
corect ar fi ca băncile să platească contribuții variabile în funcție de risc care vor penaliza băncile atunci
cînd acestea se vor implica în activități cu grad ridicat de risc.
Faptul că Fondul de garantare a depozitelor nu garantează depozitele persoanelor juridice la fel
constituie un neajuns al sistemei de garantare a depozitelor care ar trebui să acorde aceiaşi protecţie
tuturor deponenților indiferent de statutul acestora.
Studiul garantării depozitelor bancare în sistemul bancar național în condițiile actuale, ne relevă
faptul că majoritatea depozitelor din sistemul bancar sunt depozitele negarantate, acestea aparțin atît
deponenților persoane fizice cît și juridice. Ținînd cont de faptul că sistemul autohton de garantare a
depozitelor bancare, garantează doar depozitele persoanelor fizice, această situație va genera retragerea
majorității depozitelor de către deponenții persoane juridice, de îndată ce aceștia vor simți dificultățile cu
care se confruntă banca sa, în așa fel încît banca va rămîne fără resurse financiare, fiind incapabilă să
gestioneze situația. Conform Legii cu privire la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul
bancar, în cazul în care Fondul a acumulat, pentru plata depozitelor garantate mijloace care echivalează
cu 7% din totalul depozitelor garantate înregistrate în sistemul bancar la ultima dată gestionară, Consiliul
de administrație poate decide suspendarea plății contribuțiilor trimestriale. Dacă aceste mijloace au scăzut
sub 7% plata acestor contribuții va fi reluată[2].
La momentul actual resursele Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar autohton sînt în
stare să garanteze conform datelor de la finele anului 2012, 5.8% din totalul depozitelor garantate ale
persoanelor fizice în sistemul bancar. La finele anului 2011 acest coeficient alcătuia 5,1%, însă în urma
întrării în vigoare a Legii Parlamentului Republicii Moldova privind unele măsuri suplimentare de
asigurare a stabilităţii financiare, Fondul de garantare a transferat B.C. ‖Banca de Economii‖ S.A. suma
de 48 091 753.8 lei care reprezintă suma totală a depozitelor persoanelor fizice în mărimea garantată la
situaţia din 19 iunie 2009 [7].Din suma rămasa FGD a transferat aproximativ 24 mln. lei băncii-mandatar
B.C. ‖Victoriabank‖ S.A. pentru plata depozitelor persoanelor fizice a B.C. ‖Universalbank‖S.A.
Deși sistemul de garantare a depozitelor din Republica Moldova nu cooperează în acest domeniu cu
nici o organizație internațională de specialitate totuși am încercat prin aplicarea metodologiei înaintată de
IADI să efectuăm o evaluare asupra acestuia în scopul identificării punctelor slabe ale sistemului de
garantare a depozitelor. Astfel, după ce am parcurs toți pașii recomandați de IADI în scopul elaborării
sistemelor eficiente de garantare a depozitelor bancare, autorul îi atribuie sistemului de garantare a
depozitelor din Republica Moldova calificativul: neconformă într-o măsură semnificativă, din acest
calificativ rezultă că schema are unele deficiențe, dar care pot fi remediate cu ușurință într-un interval de
timp relativ scurt.
61
Bibliografie:
1. Legea cu privire la garantarea depozitelor persoanelor fizice în sistemul bancar, nr.575-XV din
26.12.2003. În: Monitorul Oficial Nr. 30-34/169 din 26.12.2011.
2. Regulamentul cu privire la modul de calculare și plată de către bănci a vărsămintelor și
contribuțiilor către Fondul de Garantare a Gepozitelor în Sistemul Bancar, nr.37/38 din 11.03.2011.
În: Monitorul Oficial Nr.156-162/317 din 05.10.2007.
3. Regulamentul cu privire la plata depozitelor garantate de către Fondul de Garantare a Depozitelor
în Sistemul Bancar, nr.119/1 din 25.02.2011.În: Monitorul Oficial, Nr.39 din 15.03.2011.
4. Directiva 94/19/EC a Parlamentului şi Consiliului European din 30 mai 1994 privind schemele de
garantare a depozitelor.
5. Propunere de Directivă UE a Parlamentului European şi a Consiliului privind sistemele de
garantare a depozitelor [reformare].Bruxelles, 07.12.2010.
6. Oboroc, Iurie. Adaptarea sistemului de garantare a depozitelor bancare din R.M. la cerinţele U.E.
Conferinţa Internaţională ‖Racordarea sistemului financiar la exigenţelor integrării europene‖.
Chişinău, 1-2 aprilie. 2004, 153-155 p.
7. Raport anual al Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar 2011.
DIVERGENŢE ÎNTRE METODELE DE CALCUL A UZURII MIJLOACELOR FIXE ÎN

SCOPURI CONTABILE ŞI FISCALE
Ecaterina BURLEA, lector univ., drd. ULIM

Elena BURLEA, studentă an. II, USM
Résumé: Dans cet article, l'accent est mis sur la méthodologie de calcul de l'amortissement des
immobilisations, qui est insuffisamment étudiées; les méthodes de calcul sont différentes à des fins comptables
opposées à des fins fiscales, ce qui pose un fardeau pour les comptables.
În Republica Moldova, definiţia mijloacelor fixe este redată de Standardul Naţional de Contabilitate
16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung‖. Potrivit acestuia, mijloacele fixe reprezintă active
materiale (mijloace de muncă), al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de legislaţie şi care sunt
prevăzute pentru utilizare pe o durată mai mare de un an în activităţile de producere, comerciale şi de altă
natură, pentru executarea lucrărilor, prestarea serviciilor sau care sunt destinate închirierii sau altor
scopuri administrative [3].
Iar plafonul mijloacelor fixe este stabilit de codul Fiscal al Republicii Moldova, şi constituie,
începând cu 01.01.2012 – 6000 lei [1].
Componenţa mijloacelor fixe este prevăzută de Catalogul mijloacelor fixe şi activelor nemateriale,
şi presupune clasificarea acestora în 10 grupe în funcţie de forma ce o îmbracă şi direcţia de utilizare.
Potrivit legislaţiei româneşti, mijloacele fixe sunt active deţinute de o entitate în scopul de a fi
utilizate în producţia de bunuri sau prestaţia de servicii şi au o perioadă de utilizare mai mare de un an şi o
valoare mai mare de 1800 lei [5], echivalentul a 6480 lei, la cursul BNM din 01.04.2013).
Mijloacele fixe cuprinse în catalogul de clasificare al acestora, aprobat prin Hotărârea Guvernului
României, sunt grupate în general în grupe, subgrupe, clase şi subclase, iar pentru unele şi în familii [4].
Astfel mijloacele fixe amortizabile au fost clasificate în trei grupe principale şi anume:
Grupa 1. Construcţii
Grupa 2. Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii
Grupa 3. Mobilier, aparatură birotică, sisteme de protecţie a valorilor umane li materiale şi alte
active corporale
În Federaţia Rusă, gruparea mijloacelor fixe este prevăzută de Hotărârea Guvernului Federaţiei
Ruse privind clasificarea mijloacelor fixe, în categoria acestora incluzându-se activele care întrunesc
simultan următoarele condiţii :
- sunt utilizate în activitatea de producţie, executare de lucrări sau prestare de servicii, sau în
scopurile administrative ale întreprinderii;
- durata de utilizare este mai mare de un an;
- întreprinderea nu prevede vânzarea ulterioară a acestor bunuri;
- au capacitatea de a genera beneficii economice [6].
62
Potrivit prevederilor prezentei hotărâri, mijloacele fixe sunt grupate în 10 grupe în funcţie de durata
de utilizare a acestora.
Codul Fiscal al Federaţiei Ruse stabileşte că mijloace fixe sunt bunurile a căror valoare de intrare
este mai mare de 40000 ruble [7] (echivalentul a 16000 lei, la cursul BNM din 01.04.2013).
Legislaţia din Ucraina, prevede că mijloacele fixe sunt acele bunuri care:
- se utilizează în activitatea economico – financiară a entităţii economice;
- au valoarea unitară de intrare mai mare de 2500 grivni (echivalentul a 3825 lei, la cursul BNM
din 01.04.2013);
- urmează să fie utilizate în activitatea entităţii economice mai mult de un an [8].
Potrivit Legii Ucrainei „Cu privire la impozitul pe profit„ de la 1 ianuarie 2003, în scopul calculării
uzurii mijloacelor fixe, acestea din urmă se împart în 16 grupe.
Concepte generale privind uzura mijloacelor fixe
Potrivit Standardului Naţional de Contabilitate 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen
lung‖, durata de funcţionare utilă probabilă a unui obiect sau a unei grupe de active omogene este
determinată de întreprindere în mod independent la momentul punerii acestuia în funcţiune. Durata de
funcţionare utilă este determinată de următorii factori:
 experienţa de lucru cu un asemenea activ;
 starea reala a obiectului (este nou sau parţial utilizat)
 necesitatea de a fi supus reparaţiei capitale sau nu;
 tendinţele moderne în domeniul fabricării produselor la care participă obiectul pus în funcţiune;
 condiţiile climaterice;
 condiţiile de păstrare;
 condiţiile utilizării activului în procesul de producţie (condiţii nocive, reacţii chimice etc.).
Factorii sus-numiţi determină uzura fizica şi morală a obiectului.
Durata fizică de serviciu este perioada calculată pentru uzura fizică a activului, inclusiv perioada
până devine inutilizabil. Aceasta depinde de uzura fizică propriu-zisă, determinată de intensitatea
(numărul de schimburi), de utilizarea activului.
Uzura morală a activelor are loc odată cu schimbarea tehnologiei producţiei sau perfecţionarea
acesteia, modificarea cererii pieţei la produsele fabricate, serviciile prestate, precum şi în urma
restricţiilor juridice (termenele finale ale acţiunii contractului de închiriere, brevetelor).
Aceste tipuri de uzura nu influenţează în aceeaşi măsură asupra tuturor obiectelor de mijloace fixe.
De exemplu pentru clădiri, construcţii speciale, instrumente, unele maşini şi utilaje, durata de funcţionare
utilă este determinată de uzura fizică, în timp ce utilajele scumpe, unice în care se înscriu cele electronice
şi electrotehnice, într-o măsură mai mare este determinată de uzura morală, astfel durata de funcţionare
utilă (DFU) reprezintă perioada în decursul căreia obiectul poate fi util întreprinderii. Dacă mijlocul fix
nu a depăşit DFU, dar a devenit inutil, adică nu mai aduce un avantaj economic, durata de funcţionare a
acestuia se consideră expirată şi obiectul trebuie să fie casat.
Uzura mijloacelor fixe reprezintă repartizarea sistematica a valorii uzurabile a mijloacelor fixe pe
perioade de gestiune în decursul DFU.
Uzura obiectelor de mijloace fixe se calculează atât în scopuri contabile, cât şi în scopuri fiscale.
Calculul uzurii în scopuri contabile (Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina)
]n Republica Moldova în scopuri contabile uzura se calculează şi se contabilizează de către toate
întreprinderile, indiferent de forma de proprietate pentru toate tipurile de mijloace fixe înregistrate în
bilanţ, aflate în exploatare, reparaţie, rezervă, precum şi în timpul efectuării şi modernizării acestora
Suma uzurii mijloacelor fixe se determină lunar pe fiecare obiect de inventar în modul următor:
1. se stabileşte valoarea probabila rămasă (VPR);
2. se calculează valoarea uzurabilă prin diferenţa dintre valoarea de intrare şi VPR;
3. se calculează suma uzurii pornind de la valoarea uzurabilă şi utilizarea metodei
corespunzătoare.
Metoda concretă de calculare a uzurii se stabileşte în politica de contabilitate a întreprinderii. La
întreprindere se poate utiliza mai multe metode de calcul a uzurii, însă pentru obiectele omogene de
mijloace fixe se recomandă să se utilizeze numai una din acestea. Calcularea uzurii mijloacelor fixe se
efectuează începând cu luna care urmează după luna punerii în funcţiune a acestora şi se termină din luna
care urmează după luna scoaterii din funcţiune a mijloacelor fixe specificate sau la expirarea duratei de
funcţionare utilă a acestora.
În conformitate cu prevederile S.N.C. 16 „Contabilitatea activelor materiale pe termen lung‖ în
Republica Moldova, uzura mijloacelor fixe poate fi calculată conform următoarelor metode:
63
1. casării liniare,
2. în raport cu volumul produse fabricate (servicii prestate),
3. degresivă cu rată descrescătoare,
4. soldului degresiv [3].
În continuare se vor examina toate aceste metode pentru a putea remarca particularităţile fiecăreia.
1. Metoda liniară. În conformitate cu această metodă, valoarea uzurabilă va fi repartizată uniform
pe parcursul duratei de funcţionare utilă. Suma uzurii nu depinde de intensitatea utilizării activului şi se
determină ca raportul dintre valoarea uzurabilă şi numărul de ani al duratei de funcţionare utilă. Norma
uzurii va fi egală cu raportul dintre 100 şi numărul de ani al duratei de funcţionare utilă.
Exemplu: Întreprinderea a procurat un aparat de imprimat (valoarea de intrare - 6500 lei, valoarea
probabilă rămasă – 400 lei), care potrivit prevederilor Catalogului mijloacelor fixe şi activelor
nemateriale are durata de funcţionare utilă – 5 ani, iar potrivit prevederilor Codului Fiscal corespunde
grupei de proprietate 5, norma de uzură pentru care constituie 30%. Graficul sumei uzurii anuale calculate
prin metoda liniară se prezintă în figura de mai jos:
1500 1220 1220 1220 1220 1220
1000
500
0
1 an 2 an 3 an 4 an 5 an
Fig. 1. Uzura calculată în scopuri contabile, potrivit metodei liniare
2. În raport cu volumul unităţilor de produse fabricate. Uzura calculată conform acestei metode se determină
ţinând cont numai de volumul produselor, articolelor, pieselor, serviciilor prestate, kilometrajul parcurs. Această
metodă poate fi aplicată la calcularea uzurii utilajelor tehnologice care participă nemijlocit la fabricarea produselor,
prestarea serviciilor. Ţinând cont de condiţiile enunţate mai sus, dar cunoscându-se şi că volumul unităţilor de foi
imprimate pentru fiecare an de exploatare constituie:1an-5000 unit.; 2an-7000 unit.; 3an-6500 unit.; 4 an-4500 unit.;
5 an-6800 unit., graficul sumei uzurii anuale calculate prin metoda în raport cu volumul unităţilor produse se
prezintă în figura de mai jos:
2000
1023,49 1432,90 1330,55 1391,96
1500
921,15
1000
500
0
1 an 2 an(7000un) 3 an(6500un) 4 an(4500un) 5 an(6800un)
Fig. 2. Uzura calculată în scopuri contabile, potrivit metodei în raport cu volumul unităţilor produse
3. Metoda degresivă cu rata descrescătoare (cumulativă). În baza acestei metode uzura este determinată prin
produsul unui coeficient şi valoarea uzurabilă. Acest coeficient se calculează prin raportul dintre numărul de ani al
duratei de funcţionare utilă (în ordine descrescătoare) şi suma anilor de funcţionare utilă (numărul cumulativ).
Graficul sumei uzurii anuale calculate prin metoda degresivă cu rata descrescătoare se prezintă în figura de mai jos:
3000
2033,33
2000 1626,67
1220
813,33
1000 406,67
0
Fig. 3. Uzura calculată în scopuri contabile, potrivit metodei degresive cu rata descrescătoare
4. Metoda soldului degresiv. Conform acestei metode suma uzurii unor mijloace fixe se calculează în baza
normei de uzură prevăzută de metoda liniară, majorată nu mai mult de 2 ori. În baza aceluiaşi exemplu de mai sus,
cunoaştem ca norma de uzură s-a mărit de 1,5 ori: N=100/5*1.5=30%. În acest caz, graficul sumei uzurii anuale
calculate prin metoda soldului degresiv se prezintă în figura de mai jos:
64
4000
1950
2000 1365 955,5 668,85
1160,65
0
Fig. 4. Uzura calculată în scopuri contabile, potrivit metodei soldului degresiv
Atât în Federaţia Rusă cât şi în România, conform legislaţiei în vigoare sunt prevăzute aceleaşi
metode de calcul a uzurii mijloacelor fixe în scopuri contabile, precum şi formulele de calcul sunt
identice cu cele prevăzute de Comentariile privind aplicarea S.N.C.16. Însă, în cazul Ucrainei, legislaţia
mai prevede o metodă numită metoda reducerii valorii uzurabile.
Calculul uzurii în scopuri fiscale (Republica Moldova, România, Rusia, Ucraina)
În Republica Moldova în scopuri fiscale uzura se calculează pentru proprietatea materială utilizată
în activitatea de întreprinzător şi reflectată în bilanţul contabil al contribuabilului în conformitate cu
legislaţia în vigoare, valoarea căreia prezumtiv scade ca urmare a uzurii fizice şi morale şi perioada de
exploatare a căreia este mai mare de 1 an, iar valoarea ei depăşeşte suma de 6000 lei [1].
Pentru calcularea uzurii, toate mijloacele fixe în scopuri fiscale se clasifică în cinci categorii de
proprietate. Categoriile de proprietate, conform cărora se clasifică mijloacele fixe în scopuri fiscale, sunt
aplicabile doar la realizarea prevederilor art. 26-27 din Codul fiscal, Hotărârii Guvernului nr.338 din 21
martie 2003 „Cu privire la aprobarea Catalogului mijloacelor fixe şi activelor nemateriale‖. Conform
art.26 alin.(8) din Codul Fiscal la fiecare categorie de proprietate se aplică următoarele norme de uzură:
Tabelul 1. Normele de uzură în funcţie de categoria mijloacelor fixe [Elaborat de autori în baza
Codului fiscal al Republicii Moldova]
Categoria de proprietate Norma de uzură, % DFU (ani)
I 5 >40
II 8 25-39
III 12.5 20-24
IV 20 10-19
V 30 1-9
Conform alin.(5) art.26 din Codul fiscal, mărimea uzurii mijloacelor fixe ce urmează a fi dedusă se
determină prin înmulţirea bazei valorice a mijloacelor fixe, la finele perioadei de gestiune, ce se
raportează la o anumită categorie de proprietate, cu norma de uzură respectivă:
Bf  Nu
Uf  (1)
100
unde: Uf - uzura calculată în scopuri fiscale;
Bf - baza valorică a mijloacelor fixe la finele perioadei de gestiune;
Nu - norma uzurii categoriei respective a proprietăţii.
Pentru mijloacele fixe, raportate la categoria I, calcularea uzurii se face pentru fiecare
obiect. Pentru mijloacele fixe, raportate la categoriile de proprietate II-V, calcularea uzurii se face pe
categoriile corespunzătoare.
Deoarece metoda respectivă presupune majorarea uzurii deductibile în primii ani de exploatare a
proprietăţii uzurabile, respectiv diminuarea sumei impozitului pe venit de achitat în primii ani, cu
amânarea termenului de achitare a acestuia în anii viitori, la prima vedere metoda de calcul a uzurii pare
a fi considerată în sensul ei o facilitate fiscală, însă, aspectul negativ al acestor prevederi constă în
impunerea utilizării de către toate entităţile economice în Republica Moldova a uneia şi aceleiaşi metode
de calcul a uzurii pentru absolut orice categorie de mijloace fixe, anume din acest motiv se propune de
analizat şi practica altor ţari referitor la acest capitol.
Drept exemplu poate folosi practica Federaţiei Ruse, al cărei Cod Fiscal prevede 2 metode de calcul
a uzurii în scopuri fiscale, contribuabilii având dreptul de alegere:
1. Metoda liniară
2. Metoda non-liniară [7].
Contribuabilul are dreptul de a trece de la metoda non-liniară la metoda liniară de uzură nu mai
mult de o dată la cinci ani. Uzura în scopuri fiscale se determină lunar de către contribuabili, în modul
65
prevăzut de Codul Fiscal. Calculul uzurii mijloacelor fixe se face corespunzător normei de uzură pentru
grupul respectiv, reieşind din durata de funcţionare utilă.
Pentru aplicarea metodei de calcul a uzurii non-liniare este necesar de a aplica următoarele norme
de uzură, prevăzute de Hotărârea Guvernului Federaţiei Ruse din 01.01.2002 Nr. 1 privind Clasificarea
grupurilor mijloacelor fixe uzurabile, care sunt diferite de cele aplicate în RM [6]:
Tabelul 2. Normele de uzură în funcţie de categoria mijloacelor fixe [Elaborat de autori în baza
Codului fiscal al Federaţiei Ruse]
Categoria de proprietate Norma de uzură, % DFU (ani)
1 1-2 14.3
2 2-3 8.8
3 3-5 5.6
4 5-7 3.8
5 7-10 2.7
6 10-15 1.8
7 15-20 1.3
8 20-25 1.0
9 25-30 0.8
10 >30 0.7
Se observă că în cazul clasificării mijloacelor fixe în Federaţia Rusă, acestea sunt divizate într-un
număr mai mare de grupe şi respectiv normele de uzură fiind mai multiple raportându-se mai exact la
categoria de proprietate respectivă decât în Republica Moldova. Dacă în Federaţia Rusă pentru fiecare
grupă de mijloace fixe, durata de funcţionare variază de la 1-5 ani, atunci în Republica Moldova aceasta
variază de la 4- 14 ani, intervalul fiind destul de mare şi ca rezultat nesemnificativ.
Practica Ucrainei arată că conform Codului Fiscal a Ucrainei există 5 metode de calcul a uzurii în
scopuri fiscale, 4 dintre acestea corespund cu metodele de calcul a uzurii în scopuri contabile cunoscute în
RM, fiind reglementate de SNC16 şi o metodă diferită numită metoda reducerii valorii uzurabile [8].
Conform prevederilor Codului Fiscal a Ucrainei, metoda accelerată (soldul degresiv) se utilizează
atunci când se calculează uzura doar pentru mijloacele fixe ce corespund grupei a 4 (maşini şi utilaje) şi a
5 (mijloace de transport). Potrivit Codului Fiscal al Ucrainei, durata de funcţionare utilă a mijlocului fix
este determinată de contribuabil în mod independent de la data punerii în exploatare, cu condiţia că
această durată nu trebuie sa fie mai mică decât durata de funcţionare utilă minimă admisă.
Tabelul 3. Clasificarea mijloacelor fixe conform duratei de funcţionare utilă minimă admisă
[Elaborat de autori în baza Codului Fiscal al Ucrainei]
Grupa 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16
DFU minimă admisă( ani) - 15 20 5 5 4 6 10 12 - - 5 - 6 5 7
Pentru Ucraina este caracteristic că metodele de calcul a uzurii mijloacelor fixe în scopuri contabile
corespund cu cele în scopuri fiscale, astfel calculul uzurii în scopuri fiscale se elaborează în baza metodei
specificate în politica de contabilitate a întreprinderii şi poate fi revizuită în cazul unor schimbări
preconizate privind modificarea avantajelor economice pe seama utilizării acestora.
Potrivit practicii României la acest capitol, conform art.24 a Codului Fiscal al României regimul de
amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform următoarelor reguli:
 În cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;
 În cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor, precum şi
pentru computere şi echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta pentru
metoda de amortizare liniară, degresivă sau accelerată;
 În cazul oricărui alt mijloc fix, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară
sau degresivă.
Amortizarea fiscală se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a
mijloacelor fixe amortizabile. Cotele de amortizare se stabilesc în funcţie de regimul de amortizare
utilizat şi durata normală de utilizare a mijloacelor fixe. Aceasta se stabileşte conform Catalogului privind
clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe, potrivit căruia mijloacele fixe se
clasifică în 3 grupe, fiecare la rândul său fiind divizate în subgrupe:
66
Tabelul 4. Clasificarea mijloacelor fixe conform duratei de funcţionare utilă [Elaborat de autor în
baza Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe al României]
Grupe Denumirea grupei
1 Construcţii
2 Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii
3 Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane si materiale si alte active corporale
Este de remarcat faptul că pentru fiecare subgrupă din grupa de mijloace fixe, este menţionat atât
durata normală de funcţiune minimă cit şi cea maximă, astfel întreprinderea poate opta pentru o durată
care corespunde cu intervalul dat. Pentru calculul amortizării fiscale, entităţile pot utiliza aceleaşi
regimuri de amortizare (liniară, degresivă sau accelerată), cu respectarea prevederilor art. 24 din Codul
fiscal.
Concluzii şi recomandări
Analizând practica ţărilor precum Rusia, Ucraina, România privind calculul uzurii în scopuri
contabile şi fiscale, se observă multitudinea şi simplificarea metodelor de calcul a uzurii în scopuri
fiscale, care în cazul Ucrainei şi României coincid cu metodele de calcul a uzurii în scopuri contabile,
comparativ cu Republica Moldova al cărei Cod Fiscal prevede o singură metodă de calcul a uzurii în
scopuri fiscale. Este clar că, indiferent de metoda utilizată în scopuri fiscale, uzura totală dedusă din
venitul impozabil va fi aceeaşi. În final, bugetul de stat nu are nici de câştigat, nici de pierdut în urma
utilizării unei sau altei metode de către contribuabil, pe când entităţile economice vor avea de câştigat prin
simplificarea modalităţii de ţinere a evidenţei mijloacelor fixe în scopuri fiscale; va reduce semnificativ
timpul şi probabilitatea de a comite greşeli la întocmirea Declaraţiei anuale privind impozitul pe venit din
activitatea de întreprinzător, astfel ar fi bine dacă am urma practica ţărilor enunţate mai sus şi Ministerul
Finanţelor ar putea analiza posibilitatea de a exclude diferenţa dintre regulile contabile şi cele fiscale,
privind metode de calcul a uzurii mijloacelor fixe prin modificarea corespunzătoare a art.26 Codului
Fiscal.
Bibliografie:
1. Codul fiscal al Republicii Moldova, nr. 1163 din 24.04.1997. În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2005, nr. ed. spec.
2. Hotărârea Guvernului Republicii Moldova privind aprobarea Catalogului mijloacelor fixe şi activelor
nemateriale, nr. 338 din 21.03.2003. În: Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2003, nr. 62-66.
3. Standardul Naţional de Contabilitate 16 ―Contabilitatea activelor materiale pe termen lung‖, aprobat
prin ordinul Ministerului Finanţelor al Republicii Moldova, nr. 174 din 25.12.1997, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1997, nr. 88–91.
4. Hotărârea Guvernului României privind aprobarea Catalogului privind clasificarea şi duratele normale de
funcţionare a mijloacelor fixe, nr. 2139 din13 ianuarie 2005. În: Monitorul Oficial al României,2005,nr. 46.
5. Hotărârea Guvernului României privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, nr. 105 din 31
ianuarie 2007. În: Monitorul Oficial al României, 2007, nr. 103.
6. Классификация основных средств, включаемых в амортизационные группы, утв.
Постановлением Правительства РФ. http://mvf.klerk.ru/spr/spr112.htm (vizitat 13.03.2013).
7. Налоговый кодекс Российской Федерации. http://www.zakonrf.info/nk/ (vizitat 13.03.2013).
8. Налоговый кодекс Украины. http://minfin.com.ua/taxes/-/podatkoviy_kodex2012.html (vizitat
13.03.2013).
COLECTAREA IMPOZITELOR ŞI TAXELOR- PARTE IMPORTANTĂ ÎN PROCESUL

DE ADMINISTRARE FISCALA A AGENŢILOR ECONOMICI DIN ROMÂNIA
Carmen STOICA, România
Abstract: Taxes, redevances, cotisations sont des revenus du budget consolidé de l'État utilisé pour les
dépenses publiques. Comment les dépenses publiques (dans les domaines économique, social ou autre) la
croissance continue enregistrée est nécessaire de mettre des ressources financières des fonds requis par une
meilleure collecte des.
Administrarea impozitelor şi taxelor, în România, se realizează prin următoarele funcţii:

înregistrare, declarare, colectare, control fiscal, contencios administrativ, funcţii cărora le corespund legi
67
speciale. Prevederile acestor legi speciale au fost cuprinse în Codul de Procedură Fiscală, reglementat de
Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [2].
După cum se ştie, impozitele, taxele, contribuţiile constituie venituri ale bugetului general
consolidat al statului folosite pentru efectuarea cheltuielilor publice. Cum cheltuielile publice (cu caracter
economic, social sau de altă natură) au înregistrat o creştere continuă este necesară realizarea resurselor
financiare, a mijloacelor băneşti necesare printr-o cât mai bună colectare a acestora.
Colectarea creanţelor fiscale se realizează fie prin plată voluntară, fie prin executare silită.
Procedura de încasare este reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, privind Codul de
Procedură Fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Colectarea veniturilor bugetare
se realizează de către Ministerul Finanţelor Publice prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi
unităţile sale teritoriale care aplică, în mod unitar, strategia şi programul Guvernului în domeniul
finanţelor publice precum şi politica fiscală a statului [2].
Scopul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală este asigurarea unei mai bune colectări a
veniturilor statului precum şi funcţionarea administraţiei fiscale în concordanţă cu societatea română şi cu
evoluţia sa. Pentru îndeplinirea acestui scop este necesară determinarea contribuabililor persoane fizice şi
juridice să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale în mod voluntar.
Obligaţiile fiscale ale persoanelor fizice şi juridice, respectiv plata impozitelor şi taxelor se face atât
voluntar cât şi prin executare silită.
Încasarea, respectiv colectarea impozitelor şi taxelor se face în baza declaraţiilor de impozite şi taxe
depuse de contribuabili la organul fiscal pe raza căruia îşi au sediul (sunt arondaţi), declaraţii prin care
aceştia declară obligaţii fiscale, declaraţii vamale pentru obligaţiile în vamă, procese-verbale de constatare
şi sancţionare a contravenţiei pentru obligaţiile privind plata amenzilor, sentinţe judecătoreşti. Toate
aceste acte care stabilesc obligaţii de plată sunt definite titluri de creanţă. Titlul de creanţă este un act
juridic prin care se constată dreptul statului de a încasa sumele de bani datorate bugetului şi obligaţia ce
revine contribuabilului în acest sens.
Titlul de creanţă devine titlu executoriu prin ajungerea lui la scadenţă, respectiv creanţele fiscale
sunt scadente la expirarea termenelor de plată prevăzute de legislaţia în vigoare.
Stingerea creanţelor fiscale este împărţită în trei mari categorii:
A. stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare,restituire, înlesniri la plată;
B. stingerea creanţelor fiscale prin executare silită;
C. stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi.
A. Stingerea creanţelor fiscale prin plată, compensare,restituire, înlesniri la plată
Plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat al
statului se face de către debitori într-un cont unic folosind un ordin de plată pentru Trezoreria statului
pentru obligaţiile datorate bugetului de stat şi un ordin de plată pentru celelalte obligaţii. Plata se
efectuează prin intermediul băncilor, trezoreriilor şi altor instituţii autorizate în acest sens. Ulterior plăţii
în contul unic are loc distribuirea sumelor pe fiecare buget, proporţional cu obligaţiile datorate.
Ordinul de plată pentru Trezoreria statului este un instrument de plată pentru efectuarea de plăţi
către şi de la Trezoreria statului, care se supune prevederilor Regulamentului Băncii Naţionale a
României.
Distribuirea sumelor în cadrul fiecărui buget se face în următoarea ordine:
- pentru impozitele şi contribuţiile cu reţinere la sursă;
- pentru celelalte obligaţii fiscale principale( baze);
- pentru obligaţiile fiscale accesorii( majorări şi penalităţi) aferente obligaţiilor enumerate mai
sus.
Plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume datorate bugetului general consolidat al
statului se consideră efectuată la data:
- înscrisă pe documentul de plată, pentru plăţile în numerar;
- data poştei, pentru plata efectuată prin mandat poştal;
- data băncii pentru plata efectuată prin decontare bancară.
Compensarea intervine în momentul în care ambele părţi ale raportului juridic dobândesc atât
calitatea de debitor cât şi pe cea de creditor. Compensarea se face la cererea debitorului sau din oficiu, de
către organul fiscal în a cărui rază teritorială îşi are sediul. Prin compensare se sting impozite, taxe şi
contribuţii şi alte sume datorate bugetului general consolidat al statului cu creanţele debitorului
reprezentând sume de rambursat, de restituit sau de plată de la buget.
Restituirea sumelor de la buget intervine atunci când:
- sunt sume plătite fără să existe un titlu de creanţă;
68
- sunt sume plătite în plus sau ca urmare unei erori de calcul;
- sunt sume de rambursat de la buget, etc.
Restituirea sumelor se efectuează numai după compensare, în cazul în care contribuabilul
înregistrează obligaţii fiscale restante. În toate cazurile restituirea se efectuează la cererea
contribuabilului, cerere depusă în termenul de prescripţie legal de a cere restituirea.
Înlesniri la plată
Contribuabilii care se află în dificultate generată de lipsa temporară de disponibilităţi băneşti pot
solicita înlesniri la plată .Cererea pentru acordarea înlesnirilor la plată se depune la organul fiscal la care
este arondat care analizează încasările şi plăţile pe ultimile şase luni anterioare depunerii cererii,
programul de redresare financiară, evoluţia pozitivă a capacităţii de plată pe perioada eşalonării,
indicatorii orientativi precum şi alte informaţii relevante. În vederea obţinerii acestor înlesniri,
contribuabilii au obligaţia constituirii de garanţii care pot consta în:
- mijloace băneşti consemnate la Trezoreria statului;
- scrisoare de garanţie bancară;
- sechestru asiguratoriu asupra bunurilor proprietate a contribuabulului,
- gaj asupra bunurilor mobile ;
- ipotecă asupra unor bunuri imobile.
Procedura de acordare a înlesnirilor la plată este stabilită prin Ordin al Ministrului Finanţelor
Publice.
B. Stingerea creanţelor fiscale prin executare silită
În cazul în care contribuabilul nu-şi achită obligaţiile fiscale la termenele stabilite prin lege, pentru
stingerea acestora se va proceda la aplicarea măsurilor de executare silită.
Executarea silită este reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003, privind Codul de
Procedură Fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [2]. Procedura de executare silită
se aplică de către organele fiscale care administrează creanţe fiscale şi care sunt denumite organe de
executare, prin intermediul executorilor fiscali. Aceştia sunt împuterniciţi să intre în orice incintă de
afaceri aparţinând debitorului pentru a identifica bunurile care pot fi executate silit, precum şi terţii care
datorează sau deţin în păstrare venituri sau bunuri ale debitorului.
Executarea silită începe odată cu comunicarea somaţiei însoţită de o copie certificată după titlul
executoriu. Prin somaţie, debitorul are obligaţia ca în termen de 15 zile de la comunicare, să achite
obligaţia de plată, în caz contrar se va proceda la continuarea măsurilor de executare silită şi anume:
- executarea silită prin poprire;
- executarea silită a bunurilor mobile;
- executarea silită a bunurilor imobile,
- executarea silită a altor bunuri.
Executarea silită prin poprire
În cazul în care debitorii deţin conturi deschise la bănci , organul de executare poate înfiinţa poprire
asupra acestora. Astfel, va fi înaintată adresa de înfiinţare a popririi , însoţită de o copie certificată a
titlului executoriu băncilor la care debitorul are cont deschis. Din momentul primirii adresei, băncile nu
vor proceda la decontarea documentelor de plată primite şi nu vor accepta alte plăţi din conturile acestora
până la achitarea integrală a obligaţiilor fiscale din poprire, cu excepţia sumelor necesare plăţii salariale.
Totodată se poate înfiinţa poprire şi la terţe persoane care deţin sau datorează debitorului venituri , titluri
de valoare sau alte bunuri necorporale.
Executarea silită a bunurilor mobile:
- se face prin sechestrarea apoi valorificarea acestora. Sechestrarea bunurilor mobile are la bază
întocmirea unui proces-verbal de sechestru care trebuie să cuprindă:
- denumirea organului de executare, locul, data şi ora efectuării sechestrului;
- numele şi prenumele executorului fiscal care aplică sechestrul;
- numărul dosarului de executare;
- titlurile executorii în baza căruia se face executarea ;
- sumele datorate;
- descrierea bunurilor sechestrate şi indicarea valorii estimative a fiecăruia;
- menţiunea că înaintea valorificării bunurile vor fi evaluate;
- datele de identificare a custodelui;
- precizarea că dacă nu se achită obligaţiile fiscale în termen de 15 zile de la data încheierii
procesului-verbal de sechestru se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;
- semnăturile participanţilor la încheierea procesului-verbal de sechestru.
69
Pot face obiectul sechestrului mobil toate bunurile debitorului, cu următoarele excepţii:
- bunuri care folosesc la continuarea studiilor şi formării profesionale;
- bunurile necesare uzului personal, casnic, religios, alimentele necesare debitorului şi familiei
sale timp de două luni.
Înaintea începerii executării silite, executorul are obligaţia să verifice dacă bunurile se găsesc la
locul aplicării sechestrului sau dacă au fost distruse sau substituite. Debitorul poate dispune de bunurile
sechestrate doar cu aprobarea organului de executare.
Executarea silită a bunurilor imobile se întinde doar asupra bunurilor imobile proprietatea
debitorului.
Ca şi la executarea silită a bunurilor mobile, se încheie un proces-verbal de sechestru care cuprinde
aceleaşi elemente menţionate mai sus. Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă
legală. Astfel, organul de excutare, după aplicarea sechestrului va solicita biroului de carte funciară
efectuarea inscripţiei ipotecare.
Aşa cum am precizat mai sus, în cazul în care debitorul nu-şi achită obligaţiile fiscale în termen de
15 zile de la data încheierii procesului-verbal de sechestru se va trece la valorificarea bunurilor
sechestrate (mobile sau imobile).
Există cinci forme ale valorificării:
- prin înţelegerea părţilor;
- prin vânzare în regim de consignaţie a bunurilor mobile;
- prin vânzare directă;
- prin vânzare la licitaţie;
- prin alte modalităţi( vânzare prin case de licitaţii, agenţii imobiliare, etc.).
Vânzarea bunurilor sechestrate se face doar către persoanele fizice şi persoanele juridice care nu au
obligaţii fiscale restante.
C. Stingerea creanţelor fiscale prin alte modalităţi
- darea în plată;
- insolvabilitatea;
- deschiderea insolvenţei;
- anularea creanţelor fiscale.
Darea în plată
Creanţele fiscale, mai puţin cele cu reţinere la sursă şi accesoriile aferente, pot fi stinse, doar la
cererea debitorului şi cu acordul creditorului fiscal, prin trecerea în proprietatea publică a statului a unor
bunuri imobile aparţinând debitorului .
Astfel, cererea debitorului va fi transmisă comisiei numită prin ordin al ministrului finanţelor
publice împreună cu documentaţia aferentă. Comisia analizează cererea numai în condiţiile în care există
solicitări de preluare în administrare a acestor bunuri şi va decide asupra modului de soluţionare a cererii.
În cazul acceptării, organul fiscal va proceda la întocmirea procesului-verbal de trecere în proprietatea
publică a bunului imobil şi stingerea creanţelor fiscale, acest proces-verbal fiind titlu de proprietate. La
data întocmirii acestui proces-verbal măsura de indisponibilizare a imobilului încetează. Preluarea în
administrare se face prin hotărâre a Guvernului.
Data stingerii creanţelor fiscale prin dare în plată este data emiterii deciziei de soluţionare a cererii.
Insolvabilitatea: este definita de art.176 al Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, este starea în care debitorul are venituri sau bunuri urmăribile cu o
valoare mai mică decât creanţa (insolvabil cu bunuri urmăribile)sau nu are venituri sau bunuri
urmăribile(insolvabil fără bunuri urmăribile) [2].
Procedura privind declararea stării de insolvabilitate este prevăzută în OMF 447/2007 [3]. Astfel, în
momentul în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile legale referitoare la veniturile şi bunurile
urmăribile care au o valoare mai mică decât obligaţiile fiscale, cât şi cele referitoare la inexistenţa unor
venituri sau bunuri urmăribile va fi întocmit un proces-verbal de insolvabilitate prin care organul de
executare declară acel debitor insolvabil.
Urmare declarării insolvabilităţii, organul de executare analizează dacă există persoane fizice sau
juridice care răspund solidar cu debitorul în vederea atragerii răspunderii pentru creanţele fiscale
neachitate ale acestuia. Astfel, persoanele care răspund solidar cu debitorul ( administratorul, asociaţii,
acţionarii) determină neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale şi cauzează starea de insolvabilitate a
contribuabilului, continuă activitatea societăţii care duce , în mod vădit, contribuabilul la încetarea de
plăţi acesta acumulând obligaţii de plată ca urmare a depunerii de declaraţii şi a calculului de accesorii la
obligaţiile de plată neachitate.
70
Aceste considerente conduc la concluzia că între fapta persoanei care răspunde solidar cu debitorul
şi prejudiciul care se crează există un raport de cauzalitate pe baza căruia organul de executare va întocmi
o decizie în care vor fi arătate motivele de fapt şi de drept pentru care este angajată răspunderea persoanei
în cauză.
Revenind la întocmirea procesului-verbal de insolvabilitate, acesta va fi avizat de biroul juridic şi
aprobat de conducătorul organului de executare. Se întocmeşte în trei exemplare din care unul se
transmite contribuabilului, unul rămâne la dosarul de executare, iar unul va fi transmis serviciului cu
atribuţii în evidenţa analitică pe plătitori.
a.Declararea stării de insolvabilitate a debitorilor a căror venituri sau bunuri urmăribile au o valoare
mai mică decât obligaţiile de plată se face după ce organele de executare verifică situaţia patrimonială a
acestora prin consultarea datelor din situaţiile financiare anuale sau semestriale, din ultima balanţă
contabilă precum şi după cercetarea la sediul debitorilor sau la punctul de lucru a bunurilor deţinute de
aceştia ţinând cont de:
- valoarea de inventar a bunurilor proprietatea debitorului;
- valoarea însumată a tuturor veniturilor de natură comercială, fiscală sau provenite din dobânzi
bancare;
- valoarea titlurilor de participaţie ( acţiunu, obligaţiuni);
- valoarea însumată a creanţelor de natură comercială, fiscală, a cambiilor, biletelor la ordin;
- valoarea însumată a disponibilităţilor băneşti aşa cum rezultă din fişierul conturilor bancare.
Totodată organul de executare solicită informaţii de la instituţiile care gestionează registre publice
în vederea depistării bunurilor de orice fel care se află în proprietatea debitorului.
După analizarea tuturor datelor şi informaţiilor deţinute, dacă este cazul, organul de executare va
întocmi un proces-verbal de declarare a stării de insolvabilitate. Pe perioada cât debitorul cu bunuri ori
venituri mai mici decât creanţa fiscală este declarat insolvabil măsurile de executare nu vor fi întrerupte,
iar obligaţiile fiscale principale vor genera accesorii până la data stingerii, inclusiv.
b.Declararea stării de insolvabilitate a debitorilor care nu au venituri sau bunuri urmăribile parcurge
aceeaşi procedură de mai sus. În momentul în care, după culegerea şi analizarea informaţiilor organul de
executare constată că debitorul nu are bunuri sau venituri urmăribile întocmeşte procesul-verbal de
declarare a stării de insolvabilitate însoţit de procesul-verbal de transfer a creanţelor fiscale din evidenţa
curentă într-o evidenţă separată, măsurile de executare silită fiind întrerupte. Organele de executare au
obligaţia ca cel puţin o dată pe an să verifice dacă debitorul a devenit sau nu solvabil.
Deschiderea insolvenţei
Procedura insolvenţei este reglementată de Legea nr. 85/2006. Insolvenţa este starea debitorului
caracterizată printr-o insuficienţă a fondurilor băneşti pentru plata datoriilor mai mare de 90 de zile [8].
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, cu modificările şi completările ulterioare instituie
proceduri colective în vederea acoperirii pasivului debitorului aflat în insolvenţă. Astfel, creditorii,
persoane fizice sau juridice, care deţin un drept de creanţă asupra averii debitorului pot solicita instanţei
competente deschiderea procedurii de insolvenţă, valoarea- prag fiind de 45.000 lei.
Cererea pentru deschiderea insolvenţei se depune şi de către debitor, care este obligat să se adreseze
tribunalului pentru a fi supus procedurii, în maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Procedura insolvenţei poate fi : generală ori simplificată.
Creditorii au obligaţia de a-şi înregistra creanţa în tabelul definitiv de creanţe şi de a face dovada
existenţei acestei creanţe.
În cazul în care lichidatorul constată în raportul său că bunurile societăţii au fost folosite în interes
personal, că s-a dispus, în interes personal, continuarea activităţii care ducea la încetare de plăţi, că a fost
ţinută o contabilitate fictivă, etc.,atunci judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului
ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere din cadrul societăţii,
precum şi de altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă.
Anularea creanţelor fiscale
Pot fi anulate cheltuielile de executare în cazul în care acestea sunt mai mari decât creanţele fiscale
supuse executării silite.
Se anulează şi creanţele fiscale restante aflate în sold la data de 31 decembrie a anului mai mici de
40 lei, în total.
Concluzionând, prin stabilirea termenelor de plată a impozitelor şi taxelor, prin aplicarea
amenzilor, majorărilor de întârziere precum şi prin aplicarea măsurilor de executare silită, fiscalitatea
contribuie la educarea cetăţenilor şi dezvoltarea responsabilităţii acestora pentru realizarea obligaţiilor
obşteşti.
71
Bibliografie:
1. Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, republicată cu modificările
şi completările ulterioare.
2. Hotărârea Guvernului nr.1050/2004 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a
Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală.
3. Ordinul Ministrului Finanţelor nr. 447/2007 privind procedura declarării stării de insolvabilitate.
4. Codul Fiscal cu normele de aplicare.
5. Procedura Fiscală cu normele de aplicare, Ed. Juris Argessis, text actualizat până la 06.02.2012.
6. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.29/2011 privind reglementarea acordării eşalonărilor la
plată.
7. Revista Finanţe Publice şi Contabilitate nr. 10/2012, Ed. Ministerul Finanţelor Publice.
8. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
IMPOZITAREA CU T.V.A. A LIVRĂRILOR DE PRODUSE AGRICOLE: ASPECTE

FISCALE ŞI CONTABILE
Alexandru FRECAUŢEANU, dr. hab., prof. univ. UASM

Angela CHIŞLARU, dr., lector sperior ULIM
Abstract. The VAT plays a decisive role in the formation of national public budget of the Republic of Moldova. For 2013
its share in the structure of tax revenue is expected to be in size by approximately 79 %. But the mechanism for collection and
administration of VAT is not stable and balanced, and it is characterized by numerous shortcomings and aims exclusively for
unilateral purposes – the autonomy removal of economic agents and ensuring some receivables of money to the budget. Recent
changes from the Fiscal Code have more aggravated the given situation.
Pentru anul 2013 ponderea T.V.A. în structura veniturilor provenite din impozite se planifică în
cuantum de 78,6 %, ceea ce demonstrează concludent importanţa acestei taxe pentru completarea
oportună a bugetului public naţional. Totodată sub pretextul unificării cotelor T.V.A. în sectorul real al
economiei naţionale a fost anulată cota redusă în mărime de 8 % la livrările de produse agricole, iar
condiţiile de trecere în cont sau de restituire a T.V.A. din buget au fost din nou suplimentate cu cerinţe
exagerate. Ca urmare, posibilităţile desfăşurării activităţii de întreprinzător de către producătorii agricoli
se vor reduce şi mai mult, supunând unui pericol sporit securitatea alimentară a ţării. Aceasta, la rândul
său, impune necesitatea elaborării unui mecanism mai performant de administrare a T.V.A. care să fie
convenabil atât pentru gospodării, cât şi pentru societate în ansamblu.
Investigaţiile la temă s-au axat, în primul rând, pe prevederile Codului fiscal, Codului civil al
Republicii Moldova şi Normelor metodologice de utilizare a conturilor contabile care vizează diverse
aspecte ale mecanismului de gestionare şi contabilizare a T.V.A. în sectorul agrar al ţării. De asemenea a
fost generalizată experienţa din domeniu a producătorilor agricoli autohtoni, precum şi a subiecţilor
economici din Ucraina. Preferinţă s-a acordat metodei monografice de descriere a evenimentelor
economice şi proceselor sociale cu aplicarea elementelor de comparaţie, inducţie şi deducţie.
Taxa pe valoarea adăugată cunoscută agenţilor economici şi publicului larg din ţară sub abrevierea
de T.V.A. reprezintă un impozit general de stat prin intermediul căruia la bugetul public naţional se
colectează o parte din valoarea impozabilă a bunurilor livrate sau serviciilor prestate pe teritoriul
Republicii Moldova, precum şi a bunurilor sau serviciilor importate. Mărimea obligaţiei fiscale (sau a
datoriei curente faţă de buget) la capitolul T.V.A. se determină ca produsul dintre valoarea obiectului
impozabil şi cota T.V.A. stabilită de articolul 96 din Codul fiscal pentru anul respectiv. Totodată obligaţia
în cauză se determină doar de către subiecţii activităţii de întreprinzător care sunt înregistraţi ca plătitori
de T.V.A. şi dispun de certificat de înregistrare aprobat în modul stabilit.
Cotele T.V.A. sunt exprimate în procente de la valoarea impozabilă a livrărilor sau importurilor
efectuate şi variază în dependenţă de forma naturală (substanţială) a mărfurilor înstrăinate sau procurate
peste hotare, importanţa socială a bunurilor şi serviciilor, direcţia ieşirii obiectelor impozabile sau
destinaţia importului acestora şi alţi factori. Actualmente pentru majoritatea mărfurilor şi serviciilor
livrate sau importate se aplică cota-standard a T.V.A. în mărime de 20 %. Totodată pentru unele bunuri
(pîine şi produse de panificaţie, lapte şi produse lactate, gaze naturale şi lichefiate, medicamente etc.) este
stabilită cota redusă a T.V.A. în mărime de 8 %. O cotă identică s-a aplicat până în anul 2013 şi pentru
72
produsele agricole de fabricaţie proprie livrate pe teritoriul ţării fără o prelucrare (procesare) prealabilă,
precum şi pentru zahărul obţinut din rizocarpi industriali (indiferent de ţara de provenienţă). De menţionat
că aplicarea unor cote reduse ale T.V.A. nu contravine practicii internaţionale, este răspândită pe larg în
statele membre ale Uniunii Europene şi urmăreşte scopuri pragmatice pentru o ţară sau alta (combaterea
economiei tenebre, crearea locurilor de muncă noi, asigurarea concurenţei loiale etc.). În sfârşit, în cazul
livrărilor la export ale oricăror bunuri (inclusiv produse agricole) şi servicii, precum şi în alte situaţii
stipulate de articolul 104 din Codul fiscal impozitarea cu T.V.A. se efectuează la cota zero.
Pentru comparaţie se poate indica că în ţările europene selectate pentru un studiu monografic recent
se aplică 14 cote de bază diferite ale T.V.A., inclusiv 27 % (aceasta reprezintă semnificaţia maximă) – în
Ungaria, 24 % - în România, 20 % - în Marea Britanie, 19 % - în Republica Federativă a Germaniei şi
doar 8 % - în Elveţia (М. Шикирлийская, 2012).
De asemenea este necesar de menţionat că actualul mecanism de colectare şi administrare a T.V.A.
este extrem de sofisticat, instabil şi imprevizibil. Maselor largi şi partenerilor externi li se declară
necontenit şi insistent că modificările numeroase şi permanente ale legislaţiei fiscale şi actelor normative
adiacente au un caracter reformator şi progresist, că ele rezultă din programele de activitate ale
Guvernului, diverse strategii de dezvoltare şi acordurile încheiate cu organizaţiile financiare
internaţionale, că deja în viitorul apropiat acestea se vor solda cu rezultate tangibile nu numai pentru
buget sau afluxul de investiţii străine, dar şi pentru bunăstarea întregului popor etc. Dar la o examinare
mai atentă şi dezinteresată a procesului de legiferare fiscală se clarifică, cu tot regretul, că mulţi din aşa-
numiţii reformatori urmăresc în realitate alte scopuri, mai banale şi mai palpabile: pe de o parte, de a le
face pe plac donatorilor şi creditorilor externi şi de a susţine reputaţia proprie de militanţi pentru o
economie naţională prosperă, iar pe de altă parte, de a-şi subordona necondiţionat întregul business
autohton şi de a stoarce din el cu orice preţ cât mai multe încasări la buget (chiar dacă asemenea acţiuni
contravin bunului simţ şi conduc la tensionarea situaţiei din ţară). Despre caracterul falimentar şi
neperspicace al unei asemenea politici ne demonstrează concludent eşecurile tot mai frecvente din ultimul
timp (care, însă, sunt trecute sub tăcere), precum şi acel fapt alarmant că în anul 2011 pentru prima dată în
istoria Republicii Moldova şi a predecesorului acesteia în persoana R.S.S.M. importul de produse
alimentare a depăşit exportul. O situaţie asemănătoare s-a repetat şi în anul următor. Aceasta înseamnă că
într-un timp scurt ţara a degradat dintr-un stat agroindustrial cu o agricultură intensivă într-un stat rural al
satelor depopulate, parcelelor îmburuienite şi drumurilor desfundate.
În continuarea politicii nefaste de extindere a bazei impozabile şi de majorare a poverii fiscale
Parlamentul Republicii Moldova la propunerea Ministerului Finanţelor a decis să anuleze cota redusă a
T.V.A. în mărime de 8 % pentru livrările de produse agricole de fabricaţie proprie şi din anul 2013 să o
înlocuiască cu cota-standard de 20 % (sau de 2,5 ori mai mare decât cea substituită) cu acordarea
dreptului la restituirea concomitentă a 60 % din suma T.V.A. aferentă acestor livrări care a fost achitată la
buget. Totodată modul de restituire se stabileşte de Guvern, iar termenul restituirii nu trebuie să
depăşească 30 de zile. Adepţii acestei „inovaţii‖ afirmă că la completarea bugetului trebuie să contribuie
în măsură egală toţi agenţii economici (inclusiv producătorii agricoli), că nimeni nu merită să fie favorizat
fără temei, că toţi contribuabilii trebuie să se afle în aceleaşi condiţii fiscale, că unificarea cotelor T.V.A.
simplifică administrarea impozitelor etc. Bineînţeles, asemenea abordare în fond este corectă şi nimeni nu
o contestează. Însă practica reală a relaţiilor dintre contribuabili şi buget, dintre producătorii de rând şi
pătura abjectă a funcţionarilor de diferite categorii este mult mai dură şi diferă semnificativ de criteriile
sau scopurile declarate. În plus, este destul de straniu faptul că politica de unificare a cotelor T.V.A. se
asociază în exclusivitate cu majorarea acestora, pe când în ţările dezvoltate la anumite etape se constată şi
evoluţii inverse.
În continuare pentru a da în vileag esenţa periculoasă a „inovaţiilor‖ legiferate la capitolul T.V.A.
şi consecinţele grave pe care acestea le pot avea pentru producătorii agricoli să expunem în mod succint
prevederile principale care ţin de achitarea T.V.A. de către agenţii economici (inclusiv gospodăriile
agricole):
1. Obligaţia fiscală (sau datoria faţă de buget) privind T.V.A. apare la producător (expeditor) sau
orice alt contribuabil din momentul (ziua) livrării bunurilor (inclusiv produse agricole). Totodată prin
livrare se subînţelege orice ieşire de bunuri (vânzare, eliberare în contul salariului sau plăţii de arendă,
acordare de ajutor material etc.) care este însoţită de pierderea (cedarea) dreptului de proprietate;
2. Mărimea obligaţiei fiscale în lei se stabileşte prin înmulţirea valorii impozabile a bunurilor
livrate la cota T.V.A. La rândul său, valoarea impozabilă depinde de natura economică a bunurilor livrate
(stocuri sau active pe termen lung uzurabile), destinatari, condiţiile livrării şi alţi factori. Drept exemple
73
de valoare impozabilă pot servi costul planificat sau efectiv al produselor de fabricaţie proprie, valoarea
de bilanţ, valoarea de piaţă, valoarea contractuală (negociată de părţi) etc.;
3. Obligaţia fiscală privind T.V.A. nu trebuie confundată cu suma mijloacelor băneşti care
urmează să fie achitată la buget de către agentul economic. Ultima este mai mică şi se determină ca
diferenţa pozitivă dintre sumele calculate ale T.V.A. aferente livrărilor efectuate şi sumele T.V.A. trecute
în cont în legătură cu procurarea diferitor bunuri sau servicii în procesul desfăşurării activităţii de
întreprinzător. De exemplu, în anul 2010 gospodăriile agricole au achitat la buget T.V.A. în sumă totală
de 60 milioane lei, în anul 2011 – de 70 milioane lei etc. Totodată sub pretextul combaterii firmelor
fantome şi evaziunilor fiscale (care, în viziunea organelor de stat, au luat amploare anume în sectorul
agrar) se procedează la înăsprirea permanentă a condiţiilor de trecere în cont a sumelor T.V.A. şi
respectiv de micşorare a datoriilor pasibile achitării la buget de către agenţii economici. În acest context
este remarcabilă restricţia introdusă din anul 2013 în articolul 102 alineatul (10) din Codul fiscal potrivit
căreia suma T.V.A. poate fi trecută în cont doar în cazul în care factura fiscală a fost înregistrată de către
furnizor (antreprenor) în Registrul general electronic al facturilor fiscale;
4. Dacă diferenţa menţionată mai sus se obţine cu semnul „minus‖ (adică este negativă), atunci la
agentul economic se formează o creanţă pe termen scurt privind T.V.A. (adică un angajament de plată al
bugetului faţă de întreprindere). Însă gospodăriilor agricole, spre deosebire de fabricile de pîine sau de
procesare a laptelui, bugetul nu le recuperează această diferenţă (creanţă) cu mijloace băneşti cu excepţia
cazurilor când s-au efectuat livrări la export. Totodată recuperările cuvenite exportatorilor sunt însoţite de
un lanţ întreg de condiţii foarte dure şi sofisticate care au devenit un sol fertil pentru prosperarea corupţiei
şi abuzurilor. La discreţia funcţionarilor fiscali totdeauna pot fi depistate (sau chiar inventate) motive de a
pune la îndoială sumele recuperărilor solicitate, de a le micşora sau chiar de a le anula. În plus, nu se
respectă frecvent nici termenul de recuperare a sumelor T.V.A. plătite la buget care potrivit articolului
101 alineatul (5) din Codul fiscal nu trebuie să depăşească 45 de zile, iar în cazurile prevăzute de articolul
1012 – 30 de zile. Acest fapt a fost demonstrat concludent de experienţa amară a unui şir întreg de
întreprinderi agricole („Bogatmos‖ şi „Hagimus-Agro‖ din raionul Căuşeni, „Carahasani-agro‖ din
raionul Ştefan Vodă ş. a.) care a devenit cunoscută publicului larg datorită publicaţiei de stigmatizare din
hebdomadarul „Экономическое обозрение‖ (О. Нестерова, 2012). Pentru comparaţie se poate menţiona
că în ţările dezvoltate la care Republica Moldova tinde să se orienteze (cel puţin aşa afirmă puterea
actuală) asemenea problemă nu există, întrucât acolo se recuperează nu numai plăţile T.V.A. aferente
livrărilor la export, dar şi întregul sold debitor (creanţa pe termen scurt a bugetului) legat de T.V.A.
Bineînţeles, în cazul de faţă se poate vorbi despre o soluţie corectă şi echilibrată care ţine cont de
interesele ambelor părţi (adică atât ale subiecţilor economici, cât şi ale bugetului public naţional).
Asemenea abordare se aplică pe scară îngustă şi în ţara noastră, dar, după cum s-a menţionat anterior, ea
vizează numai relaţiile fiscale cu întreprinderile de panificaţie şi de procesare a laptelui. Pe când
producătorii agricoli ca şi mai înainte sunt neglijaţi şi defavorizaţi;
5. Suma T.V.A. pasibilă achitării la buget de către agenţii economici (inclusiv producătorii
agricoli) pentru fiecare perioadă fiscală (lună calendaristică) trebuie să fie plătită nu mai târziu de ultima
zi a lunii care urmează după finalizarea perioadei fiscale. De menţionat că din această regulă nu există
excepţii şi plata trebuie efectuată în mod obligatoriu, independent de faptul dacă cumpărătorii s-au achitat
sau nu cu vânzătorii (producătorii);
6. În cazul în care suma T.V.A. se achită la buget cu întârziere, atunci organul abilitat cu funcţii
de control (de exemplu, inspectoratul fiscal teritorial) calculează în mod inevitabil o sancţiune financiară
sub formă de penalitate (majorare de întârziere) fără a emite suplimentar vreo decizie. Calcularea
penalităţii începe din ziua-limită în care trebuia efectuată plata. Mărimea anuală a penalităţii pentru anul
2012 a constituit 15 % de la suma neachitată în termen sau 0,041 % pe zi, iar pentru anul 2013 ea este
egală cu 10 % sau 0,027 % pe zi;
7. În cazul livrărilor de bunuri impozabile (inclusiv produse agricole) suma T.V.A. aferentă în
cuantumul stabilit de lege (care în anul 2012 constituia pentru gospodăriile agricole 8 %, iar din anul
2013 a fost majorat până la 20 %) urmează să fie plătită producătorului (vânzătorului) de către
cumpărător. La rândul său, producătorul (vânzătorul) o parte din banii încasaţi de la cumpărător în
mărimea diferenţei pozitive examinată în punctul 3 o virează la buget, onorându-şi astfel obligaţiile de
contribuabil al T.V.A. Prin urmare, dacă cumpărătorul nu se achită în termen cu producătorul
(vânzătorul), ultimul, în primul rând, este sancţionat (dar nu din vina lui, ci a cumpărătorului), iar în al
doilea rând, este nevoit să caute resurse financiare suplimentare (inclusiv prin contractarea creditelor sau
a împrumuturilor costisitoare, sustragerea mijloacelor proprii din circuitul economic etc.) pentru a plăti
T.V.A. la buget.
74
Mecanismul expus de colectare a T.V.A. la buget este destul de dubios, contradictoriu şi unilateral,
lezând interesele producătorilor (vânzătorilor) şi cauzându-le acestora cheltuieli suplimentare
neproductive (sub formă de penalităţi, dobânzi etc.). Menţionăm încă o dată: în cazul în care cumpărătorii
se achită la timp cu producătorii (vânzătorii) probleme, de regulă, nu apar, iar discuţiile privind mărimea
cotei T.V.A. (8 % sau 20 %) într-o măsură anumită îşi pierd din actualitate.
Pe de altă parte, trebuie luat în considerare faptul că gospodăriile agricole ca contribuabili ai
T.V.A. activează cu totul în alte condiţii decât numeroasele marketuri, baze de târguială cu ridicata, staţii
de alimentare cu combustibil, hoteluri, baruri, restaurante, staţii de asistenţă tehnică a autoturismelor,
agenţii de turism etc. care livrează bunuri sau prestează servicii cu încasarea imediată sau prealabilă a
mijloacelor băneşti. De aceea agenţii economici nominalizaţi îşi onorează cu uşurinţă şi în mod operativ
obligaţiile fiscale privind T.V.A., iar problema cuantumului acestei taxe pe ei practic nu-i priveşte.
Cu totul altfel se prezintă lucrurile în sectorul agrar. Şi de vină sunt nu tocmai calamităţile naturale
drastice (temperaturile înalte, insuficienţa acută de precipitaţii atmosferice etc.) care în ultimul timp
afectează tot mai frecvent ramura fitotehniei şi sectorul zootehnic (deşi trebuie luate în considerare şi
acestea). Problema principală care este legată direct şi de T.V.A. (sau mărul discordiei) constă în
dependenţa totală şi umilitoare a producătorilor agricoli de interesele mercantile ale întreprinderilor ce se
ocupă cu colectarea şi prelucrarea materiei prime agricole (fabricile de vinificaţie, de zahăr, de extragere a
uleiului, de conserve din fructe şi legume ş. a.). Aceste întreprinderi datorită situaţiei sale de monopol pe
piaţa internă şi a protecţionismului făţiş din partea unor cercuri influente nu numai că stabilesc nişte
preţuri mizerabile la produsele agricole achiziţionate (de exemplu, preţul de procurare al unui kilogram de
lapte este mai mic decât preţul de comercializare al unui litru de ape minerale naturale), dar şi tărăgănează
cu lunile (iar deseori chiar cu anii) achitările în favoarea producătorilor rurali. Bineînţeles, astfel de
comportament arogant şi disciplină de decontări extrem de joasă deloc nu poate fi considerată
întâmplătoare şi reprezintă, în opinia păturilor largi ale populaţiei, rezultatul unei concrescenţe camuflate
a businessului mare (profitabil) cu anumite persoane dubioase şi reprezentanţi influenţi ai cercurilor
guvernante sau partidelor politice.
În afară de aceasta, producătorii agricoli (iar împreună cu ei şi toţi specialiştii lucizi) se întreabă cu
nedumerire: ce rost are să achiţi la buget o sumă integrală (de exemplu, 100 mii lei) pentru ca peste o lună
partea ei decisivă în proporţie de 60 % (ceea ce în cazul dat este echivalent cu 60 mii lei) să fie restituită
plătitorului? Oare nu este mai simplu şi mai logic de achitat la buget de la bun început doar 40 % din
datoria calculată, iar celelalte 60 % să rămână pe conturile bancare ale întreprinderilor, permiţându-le
acestora să efectueze în mod operativ plăţile curente legate de procurarea motorinei, seminţelor,
mijloacelor de uz fitosanitar şi altor stocuri? Din ce cauză Guvernul (şi mai cu seamă Ministerul
Finanţelor) se opune cu înverşunare propunerilor rezonabile privind perfecţionarea mecanismului de
administrare a T.V.A. parvenite de la reprezentanţii Uniunii Producătorilor Agricoli „UniAgroProtect‖,
Federaţiei Naţionale a Producătorilor Agricoli din Moldova „AGROinform‖, Federaţiei Naţionale a
Fermierilor şi altor organizaţii obşteşti din sectorul rural care cunosc problemele şi posibilităţile
agricultorilor nu din auzite şi nu din grafomania de servilism a unor funcţionari sau pseudosavanţi, ci din
propria experienţă şi contactele permanente directe cu conducătorii de gospodării şi contabilii-şefi ai
acestora?
La aceste şi numeroase alte întrebări din domeniul discutat se impune de la sine doar un singur
răspuns: pe seama producătorilor agricoli actuala putere tinde să completeze golurile din buget şi să
dosească cusururile din administrarea fiscală. La o examinare mai atentă a noului mecanism de colectare
şi restituire a T.V.A. se constată explicit că el reprezintă preponderent o formă camuflată de împrumutare
a mijloacelor băneşti de la gospodării, formă pentru care sunt proprii următoarele neajunsuri:
 ea nu are un caracter benevol şi este impusă în mod forţat (prin lege) producătorilor agricoli;
 se neglijează în întregime starea financiară deplorabilă a majorităţii gospodăriilor şi
solvabilitatea lor redusă;
 clauzele legislaţiei civile aferente împrumuturilor care au un caracter universal şi nu pot fi
tăgăduite se substituie în mod intenţionat cu nişte norme de uz mai îngust care lezează semnificativ
drepturile şi interesele contribuabililor, punându-le într-o dependenţă totală de omnipotenţa funcţionarilor
fiscali şi necesităţile bugetului public naţional. Doar în articolele 867 şi 871 din Codul civil al Republicii
Moldova se indică clar că împrumutatul (în cazul dat - bugetul) este obligat să restituie banii în aceeaşi
sumă împrumutătorului (în cazul dat – gospodăriilor agricole). Însă în articolul 1012 alineatul (1) din
Codul fiscal obligaţia bugetului de a restitui banii a degenerat în mod straniu în dreptul gospodăriilor
agricole la restituirea banilor, ceea ce reprezintă cu totul altă normă juridică, mai iluzorie şi cu garanţii de
realizare mai limitate. În plus, şi prevederea că „T.V.A. se restituie în modul stabilit de Guvern…‖ îi
75
oferă serviciului fiscal de stat posibilităţi cu adevărat enorme nu numai de a tărăgăna exercitarea
obligaţiilor sale sau de a reduce sumele restituite, dar şi în anumite cazuri de a anula în genere aceste
restituiri (de exemplu, pe motiv că nu sunt completate corect Registrele de evidenţă a procurării şi livrării
de mărfuri sau servicii, că sumele T.V.A. aferente bunurilor achiziţionate n-au fost achitate prin
intermediul conturilor bancare etc.).
Actualmente se poate afirma cu toată certitudinea că problema optimizării mecanismului T.V.A. în
sectorul agrar este nu numai o problemă fiscală, financiară sau contabilă, dar mai întâi de toate o
problemă politică care are o importanţă majoră pentru viitorul ţării şi poate fi soluţionată doar cu acordul
tuturor forţelor politice aflate la cârma statului. Metodele de soluţionare a acestei probleme sunt extrem
de variate şi se discută activ de părţile cointeresate (dar până când fără vreun succes vizibil). Astfel, în
Ucraina deja de câţiva ani la livrările de produse agricole se aplică cota-standard a T.V.A. în mărime de
20 % (adică în cuantumul stipulat pentru anul 2013 şi în Republica Moldova). Producătorii din această
ţară calculează în mod tradiţional obligaţia fiscală privind T.V.A., dar suma respectivă nu se virează la
buget, ci rămâne la dispoziţia întreprinderilor. O jumătate din această sumă se rezervează pe nişte conturi
speciale la bănci, iar altă jumătate se utilizează în mod operativ pentru dezvoltarea producţiei proprii
(perfecţionarea bazei tehnico-materiale, implementarea unor tehnologii avansate, procurarea stocurilor
necesare etc.). În linii mari varianta aplicată în ţara vecină reprezintă de fapt o modalitate specifică de
subvenţionare (sau de finanţare gratuită) a producătorilor agricoli (М. Шикирлийская, 2012) care cu
anumite ajustări şi modificări poate fi aplicată şi în sectorul agrar al Republicii Moldova. Cu atât mai mult
că suma subvenţiilor planificată pentru anul 2013 în scopul susţinerii producătorilor agricoli autohtoni
constituie doar 460 milioane lei (inclusiv 60 milioane lei – donaţii conform proiectului – pilot din cadrul
programului european ENPARD), ceea ce este absolut insuficient şi reprezintă numai 2% din suma
bugetului de stat sau vreo 20 de euro în raport la un hectar. Pentru comparaţie se poate menţiona că în
Uniunea Europeană subvenţionarea agriculturii devorează circa 45 % din bugetul comun, iar mărimea
totală a subvenţiilor directe şi indirecte depăşeşte 300 euro la un hectar (adică este de 15 ori mai mare
decât nivelul atins în Republica Moldova). Prin urmare, antrenarea mecanismului de administrare a
T.V.A. în procesul de subvenţionare indirectă a gospodăriilor agricole este oportună şi poate contribui cu
adevărat la dezvoltarea durabilă a acestora. În plus, asemenea soluţie a problemei reduce multiplu torentul
de documente, cheltuielile de muncă vie, plăţile pentru comisioanele bancare şi multe alte proceduri
birocratice care în condiţii obişnuite conduc, de regulă, la abuzuri de serviciu şi fapte de corupţie.
În practică este posibilă şi altă variantă de optimizare a mecanismului fiscal a cărei esenţă constă în
următoarele. Întrucât suma T.V.A. care trebuie plătită de gospodării la buget este parte componentă a
creanţelor cumpărătorilor angro (fabricilor de vinificaţie, de zahăr, de extragere a uleiului, de producere a
conservelor etc.), reprezintă o şesime din mărimea acestor angajamente de plată şi urmează să fie achitată
de cumpărători întreprinderilor agricole, oare n-ar fi mai simplu de renunţat la această schemă
sofistificată, multietajată şi vicioasă şi de obligat prin lege pe cumpărători să transfere sumele T.V.A.
indicate în facturile fiscale ale producătorilor agricoli nu pe conturile bancare ale acestora, ci nemijlocit la
buget cu menţionarea contribuabilului rural ale cărui obligaţii fiscale se sting? Ulterior, pe măsura
prezentării Declaraţiilor privind T.V.A. (forma TVA 2012) cu anexarea la acestea a Listei facturilor
fiscale primite (forma TVA FACT) şi Listei facturilor fiscale eliberate (forma TVA LIVR), sumele
acceptate pentru trecere în cont vor fi recuperate din buget gospodăriilor prin intermediul băncilor
comerciale, iar în cazul prezenţei unor datorii restante ele vor fi direcţionate pentru stingerea acestor
datorii. De la o astfel de modificare a mecanismului de colectare şi administrare a T.V.A. au de câştigat
atât gospodăriile agricole, cât şi bugetul public naţional. Avantajele potenţiale ale modificării în cauză
rezidă în următoarele:
 pentru gospodării – se reduce numărul operaţiunilor bancare, scade dependenţa faţă de
cumpărători (aceasta se menţine doar la capitolul raporturilor comerciale, dar nu şi al obligaţiilor fiscale),
se exclude riscul aplicării sancţiunilor financiare sub formă de majorări de întârziere, dispare necesitatea
sustragerii permanente a resurselor financiare proprii din circuitul economic pentru onorarea obligaţiilor
fiscale etc.;
 pentru buget – se asigură completarea mai uniformă şi mai rapidă a veniturilor fiscale datorită
solvabilităţii mai înalte a întreprinderilor industriei alimentare, se majorează semnificativ sumele
colectate lunar de la contribuabili în urma faptului că aceştia (bineînţeles, prin intermediul cumpărătorilor
angro) vor vira după destinaţie întreaga sumă calculată a T.V.A. (adică în mărime de 20 % de la valoarea
impozabilă a livrărilor de produse agricole), dar nu doar o parte din ea (după cum are loc actualmente)
determinată conform prevederilor articolului 101 alineatul (1) din Codul fiscal, se micşorează vădit plăţile
pasibile restituirii din buget, întrucât sumele T.V.A. trecute în cont, de regulă, sunt mai mici decât cota
76
recuperării în cuantum de 60 % prevăzută din 1 ianuarie 2013 de articolul 1012 alineatul (1) al aceluiaşi
act legislativ etc.
În afară de aceasta, este important de menţionat că modificarea mecanismului de colectare a T.V.A.
la buget nu afectează deloc mărimea sau scadenţa angajamentelor de plată ale cumpărătorilor angro şi nici
drepturile lor patrimoniale. Aceşti cumpărători, indiferent de politica fiscală a statului moldovenesc la o
etapă sau alta de dezvoltare a societăţii, sunt obligaţi conform articolului 753 alineatul (1) din Codul civil
să plătească vânzătorilor (în cazul dat – producătorilor agricoli) preţul convenit. Iar acest preţ în cazul
livrărilor impozabile include actualmente şi T.V.A. la cota-standard de 20 %. Prin urmare, cumpărătorii
angro nu trebuie să fie preocupaţi de faptul cui anume ei urmează să achite suma T.V.A. – gospodăriilor
agricole sau la buget. Doar în ambele cazuri este vorba despre una şi aceeaşi sumă. Însă anume aici, în
opinia noastră, este ascuns mărul discordiei. Reprezentanţii businessului mare şi protectorii lor influenţi
din cercurile guvernate afirmă cu perfidie că o astfel de modificare contravine practicii internaţionale, că
ea subminează integritatea sistemului fiscal autohton, că implementarea ei va conduce la cheltuieli
suplimentare etc. Realitatea, însă, este cu mult mai dură şi nu are nimic comun cu pseudoargumentele
nominalizate sau cu interesele societăţii în ansamblu. Doar pentru neachitarea în termen cu gospodăriile
agricole, iar deseori şi pentru eschivarea parţială sau totală de la onorarea angajamentelor de plată faţă de
acestea cumpărătorii angro practic nu poartă nici o răspundere. Pe când comiterea unor încălcări identice
în raporturile cu bugetul poate avea consecinţe din cele mai grave. Astfel, neachitarea sumei T.V.A. în
termen de cel mult 2 luni se poate solda nu numai cu calcularea penalităţilor, dar şi cu încasarea
incontestabilă a mijloacelor băneşti de pe conturile bancare, cu suspendarea operaţiunilor la aceste
conturi, cu ridicarea numerarului din casierii, cu sechestrarea bunurilor lichide etc. Evident că asemenea
acţiuni deloc nu le convine proprietarilor adevăraţi ai întreprinderilor de colectare, procesare şi
comercializare a produselor agricole (sau agroalimentare) şi protectorilor acestora. Pentru soluţionarea
problemei şi modificarea legislaţiei în vigoare este nevoie de voinţa politică a Parlamentului Republicii
Moldova, de conştientizarea faptului că agricultura constituie temelia economiei naţionale şi că anume
această ramură (dar nu numeroasele companii, firme şi intermediari care au împânzit piaţa agricolă
internă) necesită un regim de favorizare maximă (inclusiv la capitolul impozitării cu T.V.A.).
În continuare în tabelul 1 sunt prezentate principalele formule contabile care trebuie întocmite la o
întreprindere agricolă în cazul aplicării diferitor variante de colectare şi restituire a T.V.A.
Tabelul 1. Modul de contabilizare a operaţiunilor economice de bază aferente diferitor variante de colectare şi
restituire a T.V.A. în sectorul agrar al Republicii Moldova
Nr. Conţinutul operaţiunii Suma, Varianta 1 Varianta 2 Varianta 3 Varianta 4
crt. economice lei debit credit debit credit debit credit debit credit
1. Trecerea în cont a
sumelor T.V.A. aferente
stocurilor procurate 100000 534 521 534 521 534 521 534 521
2. Calcularea T.V.A.
aferentă livrărilor
efectuate în cazul
aplicării:
 cotei reduse de 8 % 160000 221 534 × × × × × ×
 cotei-standard de
20 % 400000 × × 221 534 221 534 221 534
3. Achitarea T.V.A. la
buget:
 de către
gospodăriile agricole în
mărimea diferenţei dintre 60000 534 242 × × 534 242 × ×
indicatorii 2 şi 1 300000 × × 534 242 × × × ×
 de către terţi în
mărimea totală a T.V.A.
calculată 400000 × × × × × × 225 221
4. Restituirea T.V.A. din
buget:
 în cuantum de 60 %
din suma achitată 180000 × × 242 423 × × × ×
 în mărimea T.V.A.
trecută în cont 100000 × × × × × × 242 534
77
5. Decontarea datoriilor
soldate (rămase) faţă de
buget (400000 – 100000
– 60000) 240000 × × × × 534 423 × ×
6. Atribuirea sumelor
decontate (restituite) la
veniturile perioadei de
gestiune:
 în cazul metodei în
vigoare 180000 × × 423 622 × × × ×
 în cazul metodei 622
asemănătoare cu cea din sau
Ucraina 240000 × × × × 423 342 × ×
7. Trecerea în cont a sumei
T.V.A. virată la buget de
terţi în scopul stingerii
obligaţiilor fiscale ale
gospodăriilor agricole 400000 × × × × × × 534 225
Pentru o intuitivitate mai mare a acestor formule în tabel au fost utilizate anumite sume în monedă
naţională care se asociază cu următoarele elemente contabile sau fapte economice:
 100000 lei (sau 500000 lei × 20 %) – T.V.A. aferentă valorii de achiziţionare în sumă de
500000 lei a stocurilor destinate desfăşurării activităţii de întreprinzător;
 2000000 lei – valoarea impozabilă (sau venitul din vânzări) a livrărilor de produse agricole de
fabricaţie proprie în formă naturală;
 160000 lei (sau 2000000 lei × 8 %) – T.V.A. aferentă livrărilor efectuate pe teritoriul ţării
conform cotei reduse (privilegiate) de 8 % care a fost valabilă în perioada 2010-2012;
 400000 lei (sau 2000000 lei × 20 %) – T.V.A. aferentă livrărilor efectuate conform cotei-
standard de 20 % introdusă din 1 ianuarie 2013;
 240000 lei (sau 2000000 lei × 12 %) – T.V.A. aferentă cuantumului cu care a fost majorată
cota acestei taxe din 1 ianuarie 2013 (20 % - 8 % = 12 %).
Totodată variantele examinate simbolizează următoarele metode de colectare şi restituire a
sumelor T.V.A.:
 varianta 1 – metoda anulată din 1 ianuarie 2013;
 varianta 2 – metoda introdusă din 1 ianuarie 2013;
 varianta 3 – metoda asemănătoare cu cea din Ucraina (când suma T.V.A. aferentă cotei care
depăşeşte 8 % nu se virează la buget şi se consideră finanţare specială);
 varianta 4 – metoda bazată pe achitarea T.V.A. de către cumpărătorii angro.
Examinând sumele convenţionale din coloana 3, consecinţele operaţiunilor economice din coloana
2 şi corespondenţa conturilor din coloanele 4-11 se poate conchide următoarele:
1. În plan contabil varianta 1 este cea mai simplă, iar în plan financiar ea nu reprezintă vreo
povară pentru producătorii agricoli, întrucât suma plătită la buget este minimă (60000 lei). Însă în aspect
macroeconomic această variantă nu poate fi apreciată pozitiv, deoarece are un aport limitat la completarea
bugetului public naţional;
2. Din punct de vedere aplicativ varianta 2 este destul de laburoasă şi sofisticată, se asociază cu
riscuri sporite la capitolul restituirii T.V.A. şi conduce la majorarea bruscă a plăţilor fiscale (300000 –
180000 = 120000; 120000 > 60000), ceea ce convine intereselor statului, dar afectează starea financiară a
gospodăriilor agricole;
3. Varianta 3 asigură un efect maxim pentru contribuabilii agrari, întrucât sumele T.V.A.
parvenite de la terţi şi lăsate la dispoziţia gospodăriilor (240000 lei) depăşesc de câteva ori plăţile
efectuate de ele la buget (60000 lei). Însă, evident, aceasta nu este convenabil pentru societate în
ansamblu şi nu contribuie la completarea exhaustivă a bugetului;
4. Varianta 4 este avantajoasă în măsură egală atât pentru producătorii agricoli, cât şi pentru
buget. Pentru primii ea se asociază cu eliminarea dependenţei umilitoare de bunul plac al cumpărătorilor
angro şi cu recuperarea suplimentară a sumelor T.V.A. trecute în cont (100000 lei), iar pentru ultimul – cu
majorarea multiplă a încasărilor băneşti definitive (400000 – 100000 = 300000; 300000 > 60000; 300000
> 300000 – 180000), ceea ce este echivalent cu lărgirea posibilităţilor de finanţare a instituţiilor publice şi
78
diferitor programe sociale. Aceasta înseamnă că anume varianta 4 reprezintă soluţia optimă şi merită să
fie recomandată pentru implementare în sistemul fiscal al Republicii Moldova.
CONCLUZII
1. Mecanismul actual de colectare şi restituire a T.V.A. aferentă livrărilor de produse agricole
este extrem de sofisticat şi vicios, se asociază cu riscuri sporite pentru contribuabilii agrari şi reprezintă în
esenţă o formă deghizată de împrumutare forţată a mijloacelor băneşti axată pe o interpretare eronată a
prevederilor Codului civil al Republicii Moldova;
2. Problema optimizării sistemului fiscal la capitolul T.V.A. este o problemă complexă care
trebuie soluţionată nu numai în baza unor declaraţii perfide, scopuri urgente sau interese înguste de grup,
ci cu luarea în considerare a necesităţilor vitale ale tuturor părţilor: producătorilor agricoli, cumpărătorilor
angro, bugetului public naţional etc.;
3. Din variantele examinate de gestionare a T.V.A. cea mai reuşită în plan aplicativ şi social este
varianta 4 care se axează pe redistribuirea obligaţiilor fiscale între gospodăriile agricole şi cumpărători cu
restituirea concomitentă din buget a sumelor acestei taxe trecute în cont.
Bibliografie:
1. Codul civil al Republicii Moldova. Chişinău: „Cartea S.A.‖, 2002. 892 p.
2. Codul fiscal. In: Contabilitate şi audit. 2013, nr. 1, p. 3-128.
3. NESTEROVA, O. Crestianskii bunt. In: Ăconomiceskoe obozrenie. 2012, nr. 28, s. 1, 3.
4. ŞIKIRLIISKAIA, M. Snijennîe stavki NDS i evro-garmonizaţia. In: Ăconomiceskoe obozrenie.
2012, nr. 15, s. 6.
ROLUL ANTREPRENORIATULUI ÎN DEZVOLTAREA ECONOMIEI

REPUBLICII MOLDOVA
Tatiana BUJOR, dr., conf. univ. UASM

Liliana GRINCIUC, lector univ. UASM
Abstract: Entrepreneurship is the tendency of a person to organize the business of his own and to run it profitably, using
all the qualities of leadership, decisions making and managerial caliber etc. The term “entrepreneur” is often used
interchangeably with “entrepreneurship”. But conceptually they are different.
In a way, entrepreneur precedes entrepreneurship. It is concerned with the development and coordination of
entrepreneurial functions.
Entrepreneurship is an abstraction and entrepreneurs are tangible persons. Well designed and controlled research
studies on entrepreneurship are very few. If we view entrepreneurship as opposed to management, it becomes still more difficult
to define entrepreneurship.
Entrepreneurship is a role played by or the task performed by the entrepreneur. The central task of the entrepreneur is to
take moderate risk and invest money to earn profits by exploiting an opportunity. For this he must posses far-sightedness to
perceive an opportunity so that he can exploit it well in time. Although an entrepreneur has to perform diverse functions yet he
must manifest many qualities in himself to be a good entrepreneur.
Entrepreneurship can be defined as the propensity of mind to take calculated risks with confidence to achieve a pre-
determined business or industrial objective. That points out the risk taking ability coupled with decision making.
Antreprenoriatul joacă un rol important în dezvoltarea economică, fiind o sursă de inovare şi

schimbare, care stimulează creşterea productivităţii şi a competitivităţii economice. Antreprenoriatul este
strîns legat de cunoştinţe şi flexibilitate, doi factori care au câştigat o nouă semnificaţie ca sursă a
competitivităţii într-o economie mondială din ce în ce mai globalizată. Odată cu schimbările tehnologice
şi cu intensificarea concurenţei mondiale aduse de globalizare şi de liberalizarea economică, ipoteza că
încurajarea spiritului antreprenorial reprezintă încurajarea competitivităţii unei ţări, azi pare mai valabil
decît oricînd. În condiţiile economiei de piaţă, interesul pentru activitatea de antreprenoriat este în
continuă creştere. Aceasta necesită o înaltă competenţă şi pregătire profesională din partea tuturor
persoanelor ce doresc să se iniţieze într-o afacere. De aceea transmiterea şi însuşirea unui volum de
cunoştinţe din domeniul afacerilor poate prezenta un suport substanţial în alegerea diferitelor forme
organizatorico-juridice ale activităţii de antreprenoriat.
Perspectiva integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană, globalizarea economiei mondiale,
mediul concurenţial cu reguli înrădăcinate implică necesitatea de evidenţiere şi clarificare a unor noţiuni
precum şi promovarea valorilor antreprenoriatului contemporan. Reformele economice din anii ’90 în
79
Republica Moldova au adus la schimbări esenţiale în mentalitatea oamenilor privind proprietatea
particulară, concurenţa şi antreprenoriatul. Actualmente, antreprenoriatul este recunoscut de toate
organele de resort, se dezvoltă conform legislaţiei Republicii Moldova, devenind, unul dintre cei mai
populari termeni, frecvent utilizat de către economişti, politicieni, reprezentanţi ai presei, precum şi de
oameni simpli. Activitatea de antreprenoriat este considerată, în prezent, un factor primordial în
dezvoltarea economiei de piaţă a republicii.
Antreprenoriatul este asociat cu succesul, banii şi prosperitatea, atît pentru individ, cît şi pentru
societate. Cu cît mai mulţi întreprinzători există, cu cît mai multe afaceri de succes sunt, cu atît mai
dezvoltată este ţara. Astăzi antreprenoriatul oferă fiecărui şansa de a-şi realiza scopurile şi de a obţine
venit din propria afacere. Aceasta se demonstrează prin faptul că anual în Republica Moldova îşi deschid
propria afacere mii de persoane, majoritatea fiind ghidaţi nu de visul de a deveni cel mai bogat sau
prosper, dar doresc să-şi asigure un nivel de trai decent sie şi apropiaţilor săi.
Ca principale obiecte de activitate antreprenoriatul are crearea, finanţarea şi gestionarea
întreprinderilor, cu scopul de a obţine profit. Poate fi vorba despre o întreprindere nouă sau o activitate
individuală cu scopul angajării proprii în cîmpul muncii, dar şi, de asemenea, despre activitatea de
dezvoltare a întreprinderii existente.
Antreprenoriatul ca subiect de discuție şi analizǎ a fost introdus de economişti în secolul al XVIII-
lea şi a continuat sǎ atragǎ interesul economiştilor în secolul al XIX-lea. Antreprenorul este un actor
principal şi un simbol al economiei de piaţǎ. În sensul modern al economiei de piaţǎ, un antreprenor este
un agent economic care adoptǎ un comportament activ şi novator, care acceptǎ deliberat riscuri financiare
pentru a dezvolta proiecte noi. În acest sens, un numǎr semnificativ de societǎţi acordǎ o mare atenţie şi
recunoaştere antreprenorilor, în mare parte şi datoritǎ aportului pe care îl aduc aceştia la evoluţia mediului
antreprenorial şi a influenței pe care o au asupra indicatorilor macroeconomici. Recunoaşterea valorii
antreprenorilor dateazǎ încǎ din secolul al XVIII-lea în Franţa, cînd economistul francez Richard
Cantillon (1697 – 1734) a introdus termenul de întreprinzător, descriindu-l ca un negustor care-şi risca
propriul capital. Din acea perioadă şi pînă în zilele noastre, activitatea antreprenorială a fost asociată cu
asumarea riscului.
Un alt autor interesat de aspectele antreprenoriale şi care a adus o contribuţie foarte mare şcolii de
gîndire antreprenoriale a fost Jean Baptiste Say (1767 – 1832). Astfel în opinia lui Say, întreprinzătorul îsi
dedica timpul, talentul şi resursele în direcţia producerii, distribuirii şi consumului de bunuri şi servicii.
Răsplata întreprinzătorului, după opinia lui Say, reprezintă surplusul de venit al unei firme.
Progresul în domeniul antreprenoriatului i se datoreaza, în mare măsură, economistului Joseph A.
Schumpter şi şcolii austriece. Joseph Schumpeter în 1934 spunea: ―În antreprenoriat există o întelegere pe
care o facem în legătură cu un anumit tip de comportament şi care include: iniţiative, organizarea şi
reorganizarea mecanismelor socio-economice, acceptarea riscului si a eşecului‖[2].
Pentru Schumpeter un întreprinzător este o persoana capabilă să convertească o idee nouă într-o
inovatie de succes, care realizează ―noi combinaţii‖, cum ar fi introducerea de noi produse sau procese,
identificarea unor noi pieţe de export sau a unor resurse sau crearea unor noi tipuri de organizare. El a
creat o viziune eroica a întreprinzătorului, ca fiind o persoană motivată de ―visul şi dorinţa de a intemeia
un regat privat‖, ―dorinţa de a cuceri, impulsul de a lupta, de a se dovedi superior celorlalţi‖, şi ―bucuria
de a crea‖.
Pentru a completa lista de informații despre activitatea şi calitǎţile care impulsioneazǎ rezultatele
antreprenorilor s-au întreprins numeroase studii. Concluzia comunǎ a acestora a fost cǎ toţi antreprenorii
de succes prezentau urmǎtoarele calitǎţi: controlul interior, capacitatea de planificare, asumarea riscurilor,
inovaţia, folosirea feedback-ului, luarea deciziilor, independenţa. Aceastǎ listǎ se aflǎ între-un proces de
îmbunǎtǎţire continuǎ prin adǎugarea de noi caracteristici.
În viziunea reprezentanţilor şcolii behavioriste, cea care acordǎ cea mai mare atenţie elementelor ce
caracterizeazǎ antreprenorii, principalele aspecte care le sunt specifice sunt acelea de: inovatori, lideri,
asumatori de riscuri, independenţi, creatori, tenaci, energici, originali, optimişti, orientaţi spre rezultate,
flexibili, materialişti, însǎ un progres remarcabil în ceea ce priveşte abordarea conţinutului muncii şi a
caracteristicilor antreprenorului realizeazǎ Jacques Fillon . În ultimele sale studii el realizeazǎ o abordare
integratoare deosebit de interesantǎ şi utilǎ a activitǎţilor şi caracteristicilor specifice antreprenorilor care
se caracterizează prin:
Determinare şi perseverenţǎ: Mai mult decât oricare alt factor, dedicarea totalǎ cǎtre succes ca
antreprenor poate depǎşi obstacolele. Determinarea puternicǎ şi perseverenţa pot face un antreprenor sǎ
facǎ faţǎ oricǎror greutǎţi pe care alte persoane le-ar considera insurmontabile și chiar pot compensa lipsa
de experienţǎ şi de îndemânare a personalului angajat.
80
Dorinţa de a câştiga: Antreprenorii examineazǎ o situaţie, determinǎ cum îşi pot mǎri şansele de
câştig şi trec mai departe. Ca rezultat riscurile considerate mari de persoanele obişnuite sunt riscuri mari
pentru antreprenori.
Cǎutarea feedback-ului: Antreprenorii eficienţi sunt adesea descrişi ca având capacitatea de a învǎţa
repede şi dorinţa puternicǎ de a şti cât de bine se descurcǎ şi cum îşi pot îmbunǎtaţi rezultatele. Feedback-
ul este important deoarece antreprenorul este dispus sǎ înveţe din greseli şi din experienţele anterioare.
Rezolvarea problemelor persistente: Antreprenorii nu sunt intimidaţi de situaţii dificile. Încrederea
în sine şi optimismul general îl fac sǎ vadǎ imposibilul ca pe ceva ce doar necesitǎ mai mult timp pentru a
fi rezolvat. Problemele simple îl plictisesc, antreprenorii sunt extrem de persistenți însǎ sunt realişti în a
aprecia ceea ce pot şi ceea ce nu pot sǎ facǎ şi unde au nevoie de ajutor pentru rezolvarea unor probleme
dificile, dar de neevitat.
Iniţiativǎ şi responsabilitate: Antreprenorii au fost întotdeauna consideraţi persoane independente,
ei cautǎ şi preiau iniţiativa, se pun în situaţii în care sunt personal rǎspunzǎtori pentru succesul sau eşecul
întregii operaţiuni. Le place sǎ se implice în probleme în care impactul lor personal sǎ poatǎ fi mǎsurat.
Orientare spre oportunitǎţi: Un lucru care îi diferenţiazǎ clar pe antreprenori este concentrarea spre
oportunitate mai mult decât spre resurse, structurǎ sau strategie. Când se hotǎrǎsc sǎ întreprindǎ o acţiune
o fac într-un mod calculat, încearcǎ sǎ facǎ totul pentru a obține cât mai multe şanse de câştig, dar evitǎ
sǎ-şi asume riscuri ce nu sunt necesare.
Toleranţǎ pentru eşec: Antreprenorii folosesc eşecul ca pe o experienţǎ din care pot învǎţa ceva. Cei
mai eficienţi antreprenori sunt cei care se aşteaptǎ la dificultǎţi şi nu sunt dezamǎgiţi, descurajaţi sau
deprimaţi de un eşec.
Încredere în sine şi optimism: Deşi antreprenorii întâmpinǎ adesea obstacole majore încrederea în
abilitǎţile personale îi determinǎ sǎ le depǎşeascǎ şi îi face pe ceilalţi sǎ-şi menţinǎ propriul optimism.
Realizarea de viziuni: Antreprenorii ştiu unde vor sǎ ajungǎ. Ei au o viziune sau concept despre
ceea ce vor sǎ fie firma lor.
Nivelul mare de energie: Cantitatea mare de munca depusǎ de antreprenori presupune din partea
acestora existenţa unei energii superioare. Mulţi antreprenori îşi dozeazǎ cantitatea de energie
monitorizând cu grijǎ ce mǎnâncǎ, ce beau, fac exerciţii fizice şi ştiu când sǎ se retragǎ pentru relaxare.
Creativitatea şi spiritul de inovaţie: Creativitatea a fost privitǎ timp îndelungat ca ceva genetic, cu
care te naşti şi nu o poți dobândi. Una dintre teoriile celebre apǎrute spre sfârşitul secolului al-XX lea
afirmǎ cǎ aceasta poate fi învǎţatǎ.
Independenţa: Frustrarea în faţa sistemelor birocratice, împreunǎ cu dorinţa de a face o „diferenţă‖
îi face pe antreprenori nişte persoane foarte independente care doresc sǎ facǎ lucrurile în felul lor. Totuşi,
antreprenorii nu iau toate deciziile, ci doresc ca autoritatea sǎ le ia pe cele importante.
Lucrul în echipǎ: Dorinţa de independenţǎ şi autonomie nu îl opreşte pe antreprenor sǎ doreascǎ
lucrul în echipǎ. De fapt în timp ce antreprenorul ştie clar unde se aflǎ firma (sau unde ar dori sǎ se afle)
personalul se ocupǎ de activitǎţile de „zi cu zi‖ din firmǎ.
Abilitǎţi manageriale: Aceasta nu reprezintǎ o caracteristicǎ absolut necesarǎ a antreprenorilor însǎ
este important de ştiut cǎ un antreprenor de succes are nevoie şi de acest tip de cunoaştere.
Activitatea antreprenorială constă sintetic în identificarea şi valorificarea unor oportunităţi
economice. Activitatea antreprenorială este un proces care se deruleaza în diferite medii şi unitaţi de
afaceri ce cauzează schimbari în sistemul economic prin inovări realizate de persoanele care valorifică
oportunităţile economice creînd valori atît pentru indivizi cît şi pentru societate. Antreprenoriatul are o
contribuţie semnificativă în cadrul societăţii şi în procesul de dezvoltare, unele din beneficiile sale
evidente fiind:
- crearea de noi pieţe - datorită capacităţii creative şi a resurselor de care
beneficiază,antreprenorii pot veni în întîmpinarea unor nevoi,cu produse inovative;
- descoperirea de noi resurse - antreprenorii sunt de cele mai multe ori nemulţumiţi de
materialele sau resursele tradiţionale şi caută să-şi găsească alternative pentru a-şi uşura
activitatea şi a-şi îmbunătăţi performanţele;
- mobilizarea capitalului de resurse-prin statutul de organizatori şi coordonatori ai procesului
de obţinere a unui produs,antreprenorii sunt direct responsabili de buna alocare a capitalului
şi a resurselor umane;
- introducerea de noi tehnologii,industrii şi produse-inovatori şi iubitori ai riscului,
antreprenorii profită de orice ocazie pentru a transforma o oportunitate în profit;
- crearea de locuri de muncă-milioane de slujbe sunt create de către sectorul privat,aflîndu-se
în topul categoriilor de angajatori.
81
Activitatea antreprenorială depinde de numeroşi factori. Principalii factori care influenţeaza
activitatea antreprenorială sunt:
1. factorii interni;
2. factorii externi.
Factorii interni depind de: mărimea întreprinderii, tipul şi specificul activităţii, personalitatea şi
pregătirea întreprinzătorului şi nivelul de pregătire al persoanelor implicate şi cultura firmei. Aceşti
factori au un impact mult mai mare asupra performanţelor întreprinderii.
Factorii externi depind de: caracteristicile si funcţionalitatea sistemului economic, conjunctura
economiei naţionale si piaţa pe care firma acţionează. Aceşti factori, datorită conţinutului favorizant sau
defavorizant, pot avea un impact major asupra initiaţivelor antreprenoriale.
Prin activitatea de antreprenoriat se urmăreşte scopul de a atinge obiectivele personale ale
antreprenorului , obiectivele afacerii cît şi obiectivele mixte.
Obiectivele de natură personală, sunt acelea prin care întreprinzătorul îşi justifică activitatea
antreprenorială. Ele ţin de persoană, constituind un imbold interior alimentat de ideile care declansează
activitatea antreprenorială. În cadrul acestei grupe se cuprind:
- obiective de securitate şi siguranţă personală;
- obiective de asigurare a unui statut social;
- obiective de garantare a propriei independenţe;
- obiective de reuşită in afaceri;
- obiective privind satisfacerea eu-lui (obiective de autoîmplinire).
Obiectivele afacerii sunt caracterizate de:
- Obiective generale, care presupun prestarea de servicii utile necesare societăţii (producerea si
comercializarea unor produse şi servicii) şi realizarea de profit (remunerarea pentru asumarea
riscului investirii banilor intr-o afacere). Tot aici se cuprind şi obiectivele sociale care presupun
asumarea unor responsabilităţi sociale (protecţia intereselor consumatorilor, realizarea
intereselor salariaţilor si ale comunităţii din care firma face parte).
- Obiective subsidiare care sunt stabilite pentru fiecare domeniu funcţional în parte (producţie,
comercial, financiar-contabil, cercetare, personal) acestea aflandu-se în interdependenţă unele
cu altele.
- Obiective mixte sunt acelea care reprezintă o corelaţie între realizarea profitului, satisfacerea
consumatorului, satisfacerea întreprinzătorului şi cea a salariaţilor. Aceste obiective apar în
situaţia în care obiectivele personale sunt corelate şi în concordanţă cu obiectivele afacerii.
În faza de proiect a afacerii, în momentul în care sunt stabilite necesităţile, valorile, dimensiunile si
avantajele ei,trebuie prefigurată şi finalitatea activităţii antreprenoriale. Întreprinzătorul trebuie sa
cunoască, în această etapă, principiile ce vor călăuzi întreaga activitate:
- Elaborarea de obiective, strategii şi planuri de acţiune clare ce vor fi revizuite în mod sistematic
în funcţie de context;
- Producerea şi livrarea de bunuri şi/sau servicii pe care oamenii şi le doresc;
- Atragerea şi păstrarea unei clientele;
- Realizarea unui profit suficient pentru a atrage potenţialii investitorii şi a-i păstra pe cei
existenţi;
- Oferirea de recompense (materiale şi morale), stimulative care să antreneze resursele umane.
Întreprinzătorul poate avea, în urma iniţierii unei afaceri, atît satisfacţii cît şi insatisfacţii. Dintre
cele mai importante satisfacţii se pot aminti:
- Independenţa (autonomia) – este cîstigată, în urma iniţierii unei afaceri, deoarece el este cel care ia
decizii şi face ca lucrurile să aibă o anumită direcţie stabilită de el însuşi. Pentru antreprenor,
afacerea presupune şi un grad ridicat de responsabilitate. Şi în această situaţie, întreprinzătorul
doreşte să şi-o asume. Libertatea de decizie şi acţiune care este conferită de deţinerea unei afaceri
apare pentru el ca o necesitate asumată.
- Autorealizarea – întreprinzătorul, deţinînd o afacere proprie, nu mai întîmpină piedici în
autorealizare, singurele fiind cele determinate de propria sa capacitate şi creativitate.
- Posibilitatea unui cîştig nelimitat – cei mai mulţi întreprinzători obţin mult mai mult cîştig decît dacă
ar lucra pentru alţii. Întreprinzătorul, în cazul în care are succes, poate obţine un profit care să-i
acopere dobînda la capitalul împrumutat şi care ar putea recompensa riscul asumat, efortul depus,
talentul şi propria capacitate antreprenorială şi managerială.
- Siguranţa muncii – este un alt aspect pentru întreprinzătorul care are siguranta unui loc de munca şi
avantajul că poate lucra atîta timp cît este capabil de muncă fără să fie obligat să iasă la pensie.
82
- Angajarea membrilor familiei – în cazul în care afacerea înregistrează rezultate bune, întreprinzătorul
îşi va putea angaja toţi membrii familiei. Acesta este un alt aspect avantajos, deoarece afacerea va
avea continuitate prin preluarea ei de către copii. Pe de alta parte, în afacerea derulata de membrii
familiei, poate exista o morală şi o încredere mai bună.
- Folosirea independentă a capitalului acumulat – întreprinzătorul poate să-şi plaseze capitalul în
propria afacere, în loc sa investească în afacerile deţinute de alţii şi care pot fi riscante sau în loc să-
şi ţină banii în depozite bancare.
- Aplicarea cunoştinţelor şi abilităţilor proprii – Pentru unele persoane găsirea unui loc de muncă
adecvat cunostinţelor proprii poate fi o problemă (datorită excesului de forţă de muncă în domeniul
respectiv). În felul acesta, un întreprinzător poate iniţia o afacere, unde cunostinţele şi abilităţile sale
să constituie un avantaj.
- Ieşirea din rutina – este o altă problemă, des întalnită. Sunt persoane care simt nevoia unei schimbări,
care doresc să părăsească o activitate monotonă, de rutină. Iniţierea unei afaceri reprezintă o ocazie
pentru a împlini aceasta satisfacţie personal.
- Putere şi influenţă – pentru orice întreprinzător a afacere conferă putere si influenţă, deoarece el este
cel care ia deciziile, influenţează cursul acţiunilor, decide soarta întreprinderii, iar toate aceste
aspecte îi creează o satisfacţie psihologică deosebită.
Ca insatisfacţii ale activităţii antreprenoriale pot fi menţionate:
- Incertitudinea veniturilor – datorită oscillaţiilor în evoluţia afacerii pot să apară fluctuaţii ale
veniturilor. În multe cazuri întreprinzătorul va fi ultimul care va fi plătit datorită numeroaselor plăţi
financiare.
- Riscul pierderii capitalului investit – mulţi întreprinzători contribuie cu bunuri sau cu sume
importante de bani. Acestea pot fi pierdute în cazul unei afaceri nereuşite.
- Povara responsabilităţii totale – în caz de esec sau succes în afaceri, întreprinzătorul este singurul
răspunzător. Odată cu mărimea firmei, cresc şi responsabilităţile. Dacă pentru unele persoane munca
de conducere este ceva atractiv, pentru altele ea poate constitui o adevarată povară. Deciziile luate îi
afectează nu numai pe întreprinzători şi firmă, ci şi pe clienţi, salariaţi. De aceea multe persoane
preferă să lucreze pentru alţii, limitandu-şi responsabilitatea la sarcinile de muncă în cadrul
programului lor de lucru.
- Periclitarea carierei – în caz de eşec, una din marile probleme întîlnite la unele persoane care doresc
să devină întreprinzători, este că ele nu vor mai fi capabile să se întoarcă la vechiul lor loc de muncă
în caz de esec. Această preocupare o au persoanele care au un loc de munca bine plătit.
- Apelarea la experţi – deoarece un întreprinzător nu poate fi cunoscator în toate domeniile de
activitate el se vede nevoit să apeleze la experţi şi să asculte recomandările lor. Acest lucru
reprezintă o lezare a spiritului lor de interdependenţă.
- Frustrarea în caz de succes – în cazul dezvoltării firmei va trebui suplimentat numărul de salariaţi şi
atribuite unele prerogative, ceea ce pentru unii întreprinzători poate părea frustrant.Cea mai
neplăcută decizie în caz de creştere a afacerii este pentru unii întreprinzători, aceea de a ceda o parte
din control sub formă de societate pe acţiuni.
- Abaterile de la etică – uneori, în caz de succes, se impune o abatere de la valorile de etică
profesională. În cazul în care practicile vin în conflict cu etica întreprinzătorului, se pot crea stări de
nemulţumire.
- Program de lucru foarte încărcat - întreprinzătorul nu are un program de lucru fix. El este primul care
vine şi ultimul care pleacă. În fazele de început ale afacerii, el trebuie să facă totul 14 ore pe zi, 7 zile
pe săptămînă, fără concediu.
- Deteriorarea relaţiilor familiale – datorită programului de lucru prelungit şi consumului de energie şi
timp, întreprinzătorul are puţin timp pentru familie şi cei dragi.
- Afectarea stării de sănătate – munca îndelungată, stresul prelungit, consumul nervos şi de energie,
aduc organismul într-o stare de epuizare făcînd loc frecvent apariţiei unor boli.
În concluzie, se poate menţiona că antreprenoriatul va ramîne pentru toate ţările o importantă
configuraţie organizatorică şi managerială, continuînd să existe atîta timp cît societatea va genera
condiţiile pentru apariţia acestui tip de organizaţie, iar rolurile şi contribuția antreprenorilor se amplificǎ
substanţial, simultan cu manifestarea lor pe plan calitativ superior, ceea ce se reflectǎ în revoluția
antreprenorialǎ actualǎ, care potrivit afirmaţiilor a numeroşi specialişti, va ajunge la apogeu în secolul
XXI, generând multiple mutaţii, unele încǎ dificil de imaginat în prezent, iar în societǎţile dezvoltate,
pentru a permite accesul noilor domenii, multe universitǎţi dezvoltǎ adevǎrate incubatoare de afaceri, care
sunt puse la dispoziţia antreprenorilor, pentru a avea posibilitatea de a experimenta şi verifica noile teorii
83
de business, se impune îmbunătăţirea infrastructurii de susţinere a afacerilor prin continuarea procesului
de reducere a birocraţiei în ceea ce priveşte înfiinţarea şi funcţionarea noilor întreprinderi, o mai bună
informare a populaţiei în privinţa programelor guvernamentale de stimulare a iniţiativei private,
popularizarea într-o mai mare măsură a afacerilor de succes înregistrate de întreprinzătorii moldoveni.
Bibliografie:
1. Barringer, B., Ireland, D., 2010, Entrepreneurship. Successfully launching new ventures,
Third edition, Pearson/ Prentice Hall.
2. Bumbu I., 2005. Dezvoltarea durabilă, curs de prelegeri. Ed. U.T.M., Chişinău.
3. Constantin Mihăilescu, 2005. Republica Moldova în contextul dezvoltării durabile. Publicaţie
ştiinţifică, Chişinău, pp. 29-31.
4. DRUCKER P., 1993. Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti.
5. Donald F. Kuratko, Richard M., 2008. HodgettsEntrepreneurship: Theory, Process, Practice, 544
pagini
6. Porter M.E., 2000. Avantajul concurenţial, Editura Teora, Bucureşti.
7. M. Talmaciu, C. Mihai, 2004. Politica de Dezvoltare Rurală Durabilă a Uniunii Europene – o nouă
abordare, Iaşi, pp. 462-468.
8. Wickham A.Ph., 2004. Strategic entrepreneurship, Third edition, Editura Prentice Hall.
DETERMINAREA MATERIALITĂȚII ÎN AUDITUL FINANCIAR CONFORM

STANDARDELOR INTERNAȚIONALE DE AUDIT
Nadejda IONIȚĂ,
lector univ. UASM, controlor de stat CCRM
Abstract: International Standard on Auditing 320 (ISA 320) ”Materiality in planning and performing an audit” deals
with the determination of materiality and its application in planning and performing an audit of financial statements. ISA 450
”Evaluation of Misstatements Identified during the Audit” deals with how materiality is applied in evaluating misstatements
identified during the audit of financial statements.
”Materiality” is defined in the International Accounting Standards Board’s “Framework for the Preparation and
Presentation of Financial Statements” in the following terms:
“Information is material if its omission or misstatement could influence the economic decisions of users taken on the
basis of the financial statements. Materiality depends on the size of the item or error judged in the particular circumstances of its
omission or misstatement. Thus, materiality provides a threshold or cut-off point rather than being a primary qualitative
characteristic which information must have if it is to be useful”.
Standardul Internațional de Audit 320 ‖Pragul de semnificație în planificarea și efectuarea unui

audit‖ [9] oferă responsabilitatea auditorilor de a aplica conceptul pragului de semnificație în planificarea
și efectuarea unui audit al situațiilor financiare. Iar ISA 450 ‖Evaluarea denaturărilor identificate pe
parcursul auditului‖ [10] explică modul în care pragul de semnificație este aplicat în evaluarea efectului
denaturărilor identificate în procesul auditului și denaturărilor necorectate, în cazul, situațiilor financiare.
‖Pragul de semnificație‖ este definit în ‖Cadrul general pentru întocmirea și prezentarea situațiilor
financiare‖, emis de Comitetul pentru Standarde Internaționale de Contabilitate, în următorii termeni:
”Informațiile sunt semnificative dacă omisiunea sau declararea lor eronată ar putea influența
deciziile economice ale utilizatorilor, luate pe baza situațiilor financiare. Pragul de semnificație depinde
de mărimea elementului sau a erorii, judecat în împrejurările specifice ale omisiunii sau declarării
greșite. Astfel, pragul de semnificație oferă mai degrabă o limită, decât să reprezinte o însușire calitativă
primară pe care informația trebuie să o aibă pentru a fi utilă”.
Pragul de semnificație este un concept sau o convenție în termen de audit și de contabilitate cu
privire la importanța/semnificația unei sume, tranzacție sau discrepanță (nepotrivire).
În literatura de specialitate, pragul de semnificație este cunoscut și sub denumirea de materialitate,
sugerând faptul că în măsură în care problema crește în importanța sa relativă devine și materială. Astfel,
conform liniilor directoare europene de aplicare a standardelor de audit INTOSAI: ‖în termen general o
problemă poate fi considerată ca materială (importantă) în măsură în care cunoașterea sa poate influența
utilizatorul situațiilor financiare, a bilanțurilor sau al raportului de audit‖.
Potrivit Standardelor Curții de Conturi ale Republicii Moldova [8], materialitatea definește
caracterul semnificativ al categoriilor de operațiuni economico-financiare, care prin omisiune sau
84
consemnare eronată, ori prin încălcarea legislației contabile, ar influența semnificativ rapoartele
financiare ale entității. Aceasta trebuie examinată atât la etapa de planificare și executarea auditului, cât și
la formularea opiniei din raportul auditorului.
În lucrarea ‖Audit. O abordare integrată‖ autorii americani Alvin A. Arens și James K. Loebbecke
[1], consideră că în procesul aplicării pragului de semnificaţie în audit sunt necesari 5 paşi strâns corelaţi
între ei, respectiv:
1) fixarea valorii preliminare a pragului de semnificație;
2) repartizarea valorii preliminare a pragului de semnificație pe segmente de audit;
3) estimarea valorii totale a prezentărilor eronate;
4) estimarea valorii combinate a prezentărilor eronate; și
5) compararea estimării valorii combinate cu valoarea preliminară sau revizuită a pragului de
semnificație.
Astfel, în percepția lor se începe cu fixarea unei valori preliminare a pragului de semnificaţie şi se
continuă cu repartizarea acestei valori asupra diverselor segmente ale auditului. Primii 2 paşi fac parte din
etapa de planificare a auditului, pasul 3 ―estimarea volumului de prezentări eronate din fiecare segment de
audit‖ are loc pe tot parcursul misiunii de audit, iar ultimii 2 paşi se utilizează aproape de sfârşitul
auditului, în faza de finalizare a angajamentului.
În consecință, apreciem că pragul de semnificație reprezintă un factor important pe care auditorii îl
iau în considerare atunci când planifică auditul sau evaluează dovezile pe parcursul derulării auditului.
Stabilirea nivelului materialității este un atribut al conducerii Instituțiilor Supreme de Audit, iar
limitele între care se poate stabili materialitatea sunt diferite în funcție de elementul la care se raportează.
Auditorul de sine stătător trebuie să decidă care este suma maximă tolerabilă cu care situațiile
financiare pot fi eronate dar acceptabile. Această formă nu reprezintă altceva decât pragul de
materialitate, iar pentru examinarea bilanțului contabil aceasta poate fi determinată:
o fie direct prin fixarea unei sume absolute de bani;
o fie indicat prin folosirea unui procent variabil (%) pentru a calcula astfel de sumă.
Evaluarea nivelului materialității de către auditor (determinarea nivelului ce trebuie să fie aplicat de
acesta) este o problemă ce ține de exercitarea raționamentului profesional. Acesta trebuie să dispună de
experiența adecvată în colectarea și interpretarea probelor de audit.
Astfel, la Curtea de Conturi din RM la determinarea materialității [4] se utilizează următoarele baze
standarde, cum sunt:
 2% din cheltuielile totale;
 2% din veniturile totale;
 4% din valoarea activelor.
Spre exemplu:
La întreprinderea A valoarea cheltuielilor totale constituie – 6369,2 mii lei, suma veniturilor – 95,9 mii
lei, și suma totală a activelor – 7493,2 mii lei.
În acest caz, auditorul va considera materialitatea astfel:
De la suma veniturilor (mii lei) 95,9 * 2% = 1,92

De la suma cheltuielilor (mii lei) 6369,2 * 2% = 127,38
De la suma totală a activelor (mii lei) 7493,2 * 4% = 299,73
Potrivit acestor date constatăm că tipurile de cheltuieli ce depășesc valoarea de 127,38 mii lei și
activele valoarea cărora este mai mare de 299,73 mii lei vor fi considerate ca fiind semnificative și vor
fi ulterior testate.
Însă, conform standardelor de audit aplicate în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, pragul
de semnificație se calculează prin aplicarea unui procent cuprins între 0,5% și 2% asupra bazei de calcul
(de exemplu:
0,5% asupra cifrei de afaceri, în cazul auditării taxei pe valoare adăugată;
0,7% asupra profitului impozabil, în cazul auditului impozitului pe profit;
1% asupra cheltuielilor cu salariilor, în cazul auditului impozitului pe venit)
Prin urmare, Standardele Internaționale de Audit stabilesc pentru auditori următorul nivel de
materialitate, considerat acceptabil dar nu obligatoriu:
→ 1-2% în cazul cheltuielilor;
→ 4% în cazul veniturilor;
→ 8-10% în cazul rezultatului financiar.
85
Însă, în mod normal auditorii stabilesc materialitatea [5] astfel:
 de la 0,5% la 2% din totalul cheltuielilor, al veniturilor sau al activelor și
 de la 5% la 10% din profit.
Înainte de alegerea celei mai potrivite baze și stabilirea nivelului materialității, auditorii determină
materialitatea pentru fiecare bază posibilă menționată mai sus și compară rezultatele luând în considerație
legăturile dintre acestea.
Exemple de stabilire a materialității:
1. Constatăm că conturile Entității Z indică următoarele valori la:
 Venituri – 20 mln. lei;
 Total active – 8 mln. lei;
 Plăți – 25 mln. lei.
Astfel, auditorul va considera materialitatea de la 0,5% la 2%:
Baza de calcul 0,5% 1% 2%

Cifra de afaceri (lei) 100000 200000 400000
Total active (lei) 40000 80000 160000
Plăți (lei) 125000 250000 500000
Nivelul stabilit al materialității de 200000 lei este considerat ca fiind nivelul mediu pentru cifra de
afaceri și pentru plăți, dar în același timp constituie nivelul cel mai ridicat pentru elementul total active.
Plata salariilor pentru directori este considerată un element sensibil, motiv pentru care se stabilește
distinct un nivel al materialității de 10%, după cum urmează:
Salariile directorilor:
Valoare: 500000 lei Materialitatea: 50000 lei (10%)
2. Instituția X cheltuiește anual 15 mln. lei pentru plata salariilor. Aceasta nu are în plan
schimbarea activității sale, iar Parlamentul nu și-a manifestat interesul pentru activitatea ei. Astfel,
auditorul va considera materialitatea de la 0,5% la 2%:
Baza de calcul 0,5% 1% 2%

Cheltuieli (lei) 75000 150000 300000
Deci, auditorul poate să decidă că un nivel al materialității situat între 0,5% și 1% poate fi adecvat
și stabilește materialitatea la 135000 lei (0,9%).
Însă, în cazul dacă interesul Parlamentului față de activitatea instituției crește, atunci auditorul
trebuie să adopte un nivel mai scăzut al materialității, respectiv 90000 lei (0,6%).
Daca majoritatea cheltuielilor au fost făcute pentru soluționarea revendicărilor privind asistența
socială publică, unde este de așteptat ca nivelul de acuratețe să fie scăzut, atunci auditorul poate să
stabilească un prag al materialității mai ridicat, de 2%, respectiv 150000 lei.
3. Exemplu de stabilire a materialității pentru situații financiare întocmite într-un sistem

contabil pe bază de angajamente
Pentru anul 2010 conturile Societății Y, indică o cifră de afaceri de 50 mln. lei și totalul activelor –
55 mln. lei. Media profitului pe o perioadă de 4 ani a fost de 7 mln. lei.
Baza de calcul 0,5% 1% 2% 5% 10%

Cifra de afaceri (mln. lei) 0,25 0,5 1,0
Totalul active (mln. lei) 0,275 0,55 1,1
Profit (mln. lei) 0,35 0,7
În cazul în care auditorul nu consideră că profitul este un cont sensibil atunci acesta va decide un
nivel al materialității de 0,42 mln. lei (6%), nivel situat în partea inferioară a intervalului de la 0,35 mln.
și 0,7 mln. lei.
În cazul în care profitul a fost foarte mic sau a fluctuat, auditorul nu-l va utiliza ca bază a
materialității, însă va folosi în schimb totalul activelor sau cifra de afaceri. Dacă activele au fost mici în
86
comparație cu cifra de afaceri – mai puțin de 10% sau 4,5 mln. lei (9%) în acest exemplu – auditorul va
stabili separat un nivel mai redus al materialității.
CONCLUZII
1. Importanță deosebită în activitatea de planificare a unei misiuni de audit financiar o are
determinarea pragului de semnificație (materialitatea) ce definește caracterul semnificativ al categoriilor
de operațiuni economico-financiare, care prin omisiune sau consemnare eronată, ori prin încălcarea
legislației contabile, ar influența semnificativ rapoartele financiare ale entității.
2. La determinarea materialității în RM se utilizează baze standarde (2% din cheltuielile totale;
2% din veniturile totale; 4% din valoarea activelor), pe când Standardele Internaționale de Audit
stabilesc pentru auditori un nivel de materialitate variabil (de la 0,5% la 2% din totalul cheltuielilor,
veniturilor sau al activelor și de la 5% la 10% din profit) – nivel acceptabil dar nu obligatoriu:.
3. IAS nu indică o metodă matematică universal aplicabilă pentru calcularea nivelului
materialității, problemă lăsată la aprecierea auditorului, deoarece judecata profesională a acestuia în acest
domeniu este de neînlocuit din cauza numeroșilor factori care trebuie luați în considerare și a
subiectivității importanței lor relative.
4. Pragul de semnificație reprezintă un factor important pe care auditorii îl iau în considerare
atunci când planifică auditul sau evaluează dovezile pe parcursul derulării auditului.
Bibliografie:
1. Arens, Alvin A, Loebbecke, James K. Audit. O abordare integrată. Chișinău: Editura ARC, 2003.
972 p.
2. Dănescu Tatiana. Audit financiar – convergențe între teorie și practică. București: Editura
IRECSON, 2007.
3. Toma Marin. Inițiere în auditul situațiilor financiare ale unei entități. București: Editura
C.E.C.C.A.R., 2005.
4. Curtea de Conturi al Republicii Moldova. Manual de Audit al Regularității. Chișinău: Proiect
realizat cu suportul experților Oficiului Național de Audit din Suedia și Oficiului de Audit al
Scoției, 2010.
5. Curtea de Conturi a României. Manual de audit financiar și regularitate. București: Proiect finanțat
de Uniunea Europeană, 2003.
6. IFAC. Manual de standarde internaționale de audit și control de calitate. Audit financiar 2009.
București: coeditare CAFR, Editura Irecson, 2009.
7. Liniile Directoare Europene de Implementare a Standardelor de Audit INTOSAI. În:
http://www.issai.org/media(800,1033)/ISSAI_1003_E_Endorsement_version.pdf.
8. Standardele Curții de Conturi ale Republicii Moldova. În: Hotărârea Curții de Conturi. 2009, nr.58.
9. ISA 320 ‖Materiality in planning and performing an audit‖. În:
http://www.issai.org/media(430,1033)/ISSAI_1320_E.pdf .
10. ISA 450 ‖Evaluation of Misstatements Identified during the Audit‖. În:
http://www.ifac.org/sites/default/files/downloads/a021-2010-iaasb-handbook-isa-450.pdf.
INVESTIŢIILE STRĂINE DIRECTE CA FACTOR DETERMINANT ÎN

CREŞTEREA ECONOMICĂ
Aurelia LITVIN, dr., conf. univ. UASM

Natalia DELIU, lector superior UASM
Abstract: The investments have an important role in the economy of a country, as they represent the material support of
its social-economic development.
Foreign investment, for Moldova is one of the sources that provide sustainable growth of the national economy. A
special role in this respect it is for foreign direct investment, which is a catalyst for economic development for all countries in
Central and Eastern Europe.
Investiţiile joacă un rol important în economia unei ţări, ele reprezentînd suportul material al
dezvoltării sale economico-sociale.
87
Investiţiile străine reprezintă, pentru Republica Moldova, sunt una din sursele ce asigură o creştere
durabilă a economiei naţionale. Un rol deosebit în acest sens le revine investiţiilor străine directe, ce
reprezintă un catalizator al dezvoltării economice pentru toate ţările din Europa Centrală şi de Est. [2]
Investiţiile reprezintă principala cale de menţinere a forţei productive a întreprinderii şi de
dezvoltare a acesteia. Dacă o întreprindere înregistrează un ritm de creştere inferior celui mediu pe piaţa
sa de referinţă (respectiv, în sectorul său de activitate), pe termen mediu şi lung aceasta poate avea drept
consecinţă "moartea" întreprinderii respective, ca urmare a pierderii progresive de competitivitate.
În sensul cel mai general, prin investiţie se înţelege utilizarea veniturilor în scopul formării
capitalului. Din această perspectivă, investiţia este una dintre cele două destinaţii de principiu ale
venitului: investiţie şi consum. Cu alte cuvinte, din punctul de vedere al alegerii dintre utilităţi alternative,
investiţia reprezintă renunţarea la consumul imediat în favoarea unui consum viitor.De aceea, factorul
timp are o importanţă aparte în analiza raţională a proiectelor de investiţii. [5]
Investiţiile internaţionale au apărut odată cu generalizarea practicilor bancare şi lenta formare a
Statelor moderne, spre sfârşitul evului mediu, însă adevăratul progres, investiţiile l-au realizat la începutul
secolului XIX. Aceste investiţii erau exclusiv europene provenind cu precădere din o singură ţară - Marea
Britanie. Din 1914 până în 1939, din cauza marilor perturbări ierarhia ţărilor exportatoare de capital se
inversează – S.U.A devenind lider la exportul de capital iar Germania – prima la import. După al doilea
război mondial, se pot distinge trei mari valuri de investiţii străine:
Primul val se realizează începând cu anul 1950 şi durează până în 1965. Această perioadă
corespunde fluxurilor de investiţii a firmelor americane în Europa de Vest.
Al doilea val (1965 - 1975) se caracterizează prin faptul că firmele americane şi europene se
implementează în ţările cu salarii joase din Asia de Sud - Est.
Al treilea val se realizează în zilele noastre şi se caracterizează prin creşterea continuă a fluxurilor
de investiţii.
Această expansiune a ISD poate fi explicată prin următoarele fapte:
 schimbarea mediului economic internaţional;
 privatizarea, care este un mijloc de transferare a activităţilor economice de la sectorul public la
cel privat;
 ţările continuă să reducă restricţiile impuse ISD şi urmează liberalizarea politicilor comerciale
unilaterale şi în cadrul negocierilor multilaterale;
 în aceşti ani s-a triplat numărul de tratate şi acorduri de promovare şi protecţie a investiţiilor, de
ex: acord de liber schimb Nord American (ALENA), acord multilateral asupra investiţiilor (AMI).
Cu o rată medie de creştere de două ori mai mare faţă de producţie, comerţul mondial este la
originea internaţionalizării economice. Acest fenomen a condus întreprinderile să dezvolte investiţii în
străinătate, să-şi creeze reţele internaţionale multiple şi difuze.
Urmărind tendinţele de internaţionalizare, se pot identifica clar două evoluţii:
 creşterea fluxului de comerţ pe de o parte;
 creşterea investiţiilor străine pe de altă parte, a căror creştere puternică s-a marcat după începutul
anilor 1980. [1]
Ca rezultat, creşterea schimburilor şi investiţiilor, au antrenat o mărire a nivelului de concurenţă pe
mai multe pieţe, adică o intensificare a concurenţei, la care sunt supuse întreprinderile naţionale ale ţărilor
receptive.
Tabel 1. Dinamica de investiţii străine directe în Republica Moldova
în perioada 2002-2011, mln USD
Anii
2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011
ISD total 84,1 73,8 146,2 190,7 233,2 541,3 711,5 145,3 197,41 274,0
Capital 60,1 39,7 114,1 79,6 119,1 227,4 441,7 161,6 156,98 143,9
social
Reinvestiţii -27,4 15,3 38,1 27,3 41,6 112,8 99,7 -11,6 14,6 94,4
Alt capital 51,4 18,6 -6,0 83,7 72,3 201,1 171,1 -4,7 25,9 35,7
ISD/PIB,% * * * * * 12,29 11,75 2,67 3,40 3,91
Sursa: elaborat de autor în baza datelor prezentate de Banca Naţională a Republicii Moldova
Conform datelor din tabelul de mai sus putem menţiona că Republica Moldova a fost capabilă să
atragă investiţii străine directe doar după relansarea credibilă a economiei. O creştere mai considerabilă a
ISD în economia Republicii Moldova s-a înregistrat abia în anul 2007, când ele au atins valoarea de
88
539,3mln. USD. În anul 2009 avem o scădere drastică a volumului de ISD în economia ţării. Acest lucru
se poate de explicat prin instabilitatea politică şi economică din ţară. În rezultat investitorii străini au
preferat să investească în ţări mai îndepărtate din punct de vedere geografic, dar stabile din punct de
vedere economic şi politic.
Referitor la ponderea ISD în PIB putem menţiona că pe parcursul perioadei analizate acest indice a
fost instabil şi în anul 2009 în rezultatul crizei mondiale, acest indice a scăzut până la 2,67%. Principalele
surse de capital străin sunt din Olanda – 18,2%. Aceasta este urmată de Cipru – 12,4%, Italia – 12,3%,
Rusia – 7,8%, Germania – 6,1%, etc. Un volum considerabil de investiţii în capitalul statutar al
întreprinderilor din Moldova a venit din ţările Uniunii Europene (UE).
Rolul investiţiilor străine este destul de important pentru ţările în tranziţie, inclusiv şi pentru
Republica Moldova, unde resursele interne sunt insuficiente pentru atingerea unui nivel de dezvoltare şi
de bunăstare pe care-l au azi ţările moderne. Influenţa ISD asupra economiei naţionale este dublă. Pe de o
parte este vorba de credite, împrumuturi şi investiţii prin intermediul cărora capitalul străin poate
completa resursele financiare naţionale în aplicarea programelor de stabilizare la nivel macro. Pe de altă
parte capitalul străin joacă un rol fundamental în restructurarea şi modernizarea economiei naţionale.
Alături de plusul de capital investit cu efecte corespunzătoare asupra creşterii economice, investiţiile
străine de capital stimulează transferul de tehnologii moderne, ele ajută la echilibrarea balanţei de plăţi a
ţării în care se implantează. [6]
Capitalul străin este perceput ca un element important şi esenţial pentru reforma economică din
Republica Moldova. Influenţa acestuia asupra economiei naţionale este dublă. Pe de o parte este vorba de
credite, împrumuturi şi investiţii prin care capitalul străin poate completa resursele financiare naţionale în
aplicarea programului de macrostabilizare, iar pe de altă parte capitalul străin joacă un rol fundamental în
restructurarea şi modernizarea economiei naţionale.
Investiţiile străine directe sînt privite ca o mişcare a capitalurilor a căror zonă de deplasare nu se
opreşte la graniţele naţionale, devenind o activitate internaţională.
Investiţiile străine directe reprezintă una dintre cele mai dinamice componente ale economiei
mondiale, iar in contextual unei globalizări continue aceste fluxuri financiare internaţionale determină
agenţii economici participanţi să le cunoască elementele definitorii şi să adopte un management
specializat in domeniul afacerilor internaţionale. [2]
În acest context investiţiile reprezintă elementul decisiv al creşterii economice, al promovării
factorilor intensivi, calitativi şi de eficienţă. În orice domeniu economic, social-cultural investiţiile sunt
asociate ideii de dezvoltare. În mod logic, la nivelul economiei naţionale, dezvoltarea aparatului de
producţie şi lărgirea suportului material al activităţilor social-culturale sunt în dependenţă directă de
fondurile de investiţii pe care societatea îşi permite să le aloce într-o anumită perioadă.
În viaţa economică activitatea de investiţii ocupă un loc central, atât în sfera producţiei de bunuri şi
servicii, cât şi în sfera consumului, fiind factorul care influenţează simultan cererea şi oferta. Investiţiile
pot fi privite şi ca liant între generaţii, prin crearea de noi locuri de muncă pentru generaţia tânără, dar şi
prin ―moştenirea‖ de capital fix pe care aceasta o primeşte de la generaţiile anterioare. Nu în ultimul rând,
investiţiile constituie suportul material al promovării progresului tehnico-ştiinţific în diverse sectoare de
activitate. Proiectele de investiţii aplicate constituie mijlocul principal de valorificare a soluţiilor tehnice
şi tehnologice noi oferite de cercetarea ştiinţifică.
Rolul investiţiilor străine in economia unei ţări este incontestabil: lanţul de efecte pe care le
generează se repercutează atit asupra producţiei de bunuri şi servicii, cit şi asupra consumului, motivind
simultan cererea şi oferta. [5]
Atragerea investiţiile străine directe a devenit din ce in ce mai importantă, de cele mai multe ori
bazată pe prezumţia că fluxurile mai mari de investiţiile străine directe aduc anumite beneficii economiei
ţării primitoare. Ele contribuie la Produsul Intern Brut (PIB), la formarea brută de capital fix (total
investiţii in economia gazdă) şi la balanţa de plăţi. [3]
În Republica Moldova investiţiile străine sunt concentrate în mare parte în industria prelucrătoare,
energie electrică şi termică, gaze şi apă, comerţ, repararea autovehiculelor, motocicletelor, a bunurilor
casnice, în activităţi financiare, tranzacţiilor imobiliare, închirieri şi activităţi de servicii prestate
întreprinderilor. Cel mai mare volum din investiţiile străine directe care vin în Republica Moldova sunt
alocate în sectoare care nu produc bunuri sau servicii competiţionale pentru piaţa internaţională.
Pe de altă parte specialiştii afirmă că datorită investiţiilor străine, multe sectoare economice, cum
ar fi telecomunicaţiile mobile, au fost practic create de la zero, iar altele, precum producţia şi distribuţia
de energie electrică au fost salvate de la colaps. Totodată, în ultimii ani, companiile cu capital străin au
realizat vânzări mult mai mari decât cele autohtone.
89
Statisticile arată că cele mai multe ori investiţiile vin din Olanda şi Cipru ( o pondere de peste 30 la
sută ). Experţii spun însă că cifrele nu arată situaţia reală, deoarece aceste ţări adăpostesc capitaluri de altă
origine, inclusiv rusă, românească, ucranieană (chiar şi moldovenească). [7]
Tabelul 1. Primii 10 investitori străini (din 2001 până în 2008)
Nr. Ţara milioane euro

1 Olanda 181,82
2 Cipru 125,00
3 Italia 119,32
4 Rusia 73,86
5 Germania 56,82
6 Spania 56,70
7 Marea Britanie 52,73
8 Romania 45,57
9 SUA 43,92
10 Franța 36,28
Sursa: www.unimedia.md
În ultimii ani pe primul loc a revenit Rusia, urmată de Cipru, SUA, Germania, Olanda. România
începe să investească tot mai mult şi nu e de mirare, deoarece că de-a lungul timpului a fost unul din cei
trei principali actori economici pe piaţa Republicii Moldova. Distribuţia geografică a investiţiilor străine
directe acumulate în capitalul social, pentru principalele ţări (mil. USD, fără datele referitor la sectorul
bancar) arată în felul următor:Rusia – 178; Cipru – 139,3; SUA – 125,5; Germania – 124,6; Olanda –
117,3; Italia – 103,6; România situându-se pe locul 7, cu 64,2 mil. USD; Franţa – 56; Turcia – 53,1;
Elveţia – 51,6.
Activităţile financiare rămân totuşi ramura cu cele mai mari investiţii străine directe acumulate în
capitalul social. Stocul de investiţii străine directe acumulat către sfârşitul lunii septembrie 2012 a fost
evaluat la 3,224.53 mil. USD și e constituit din participaţii la capitalul social şi venit reinvestit în valoare
de 2,482.82 mil. USD şi împrumuturi intragrup (alt capital) – 741.71 mil. USD. [6]
Distribuţia geografică a investiţiilor
36 Alte ţări
CSI
52,2
UE
11,8
Diagrama 1. Distribuţia geographică a investiţiilor. Sursa www.24h.md
În ultimii ani climatul investiţional al Republicii Moldova s-a ameliorat considerabil. În acest scop,
au fost create condiţii necesare pentru atragerea investiţiilor. Creşterea a fost favorizată de stabilitatea
politică şi macroeconomică, două aspecte foarte importante pentru investitorii străini. În acest timp au
fost întreprinse o serie de activităţi la nivel de ministere.
Pe de o parte, s-a început valorificarea zonelor economice libere, potenţialul cărora, în special al
terenurilor disponibile, nu era valorificat suficient. Pe de altă parte, în 2010 a fost aprobată legea cu
privire la parcurile industriale, un alt mecanism de atragere a investitorilor străini, cu mai multe facilităţi
fiscale.
Dacă este să analizăm cele mai solicitate, mai favorabile domenii de investire în economia
Republicii Moldova, putem menţiona sectorul financiar, industria prelucrătoare (aceasta e pe locul doi),
comenzi cu ridicata, sectorul imobiliar, sectorul energetic. Mai exact, e vorba despre investiţii în activităţi
financiare (28,7%); industria prelucrătoare (21,4%); comerţul cu ridicata şi amănuntul (16,9%); tranzacţii
imobiliare (11,4%); energia electrică şi termică, gaze şi apă (9,6%), transporturi şi comunicaţii (5,4%);
altele (3,4%); hotele şi restaurante (1,9%); agricultură, economia vânatului şi silvicultură (1,3%).
Preferinţele sunt investitorilor împărţite pe regiuni după cum urmează:
Zona de nord a ţării – Polonia (69%), Marea Britanie (25%), Cipru (3%), Rusia (1%), Italia (1%),
Lituania (0,5%). Zona de centru este solicitată în proporţie de 29% de Marea Britanie, Bulgaria (12%),
90
Rusia (10%), Liechtenstain (8%), Liban (6%). Iar zona de sud e preferată de Rusia cu 58%, Germania
(38%), Turcia, România şi Ucraina, cu câte un procent fiecare. [4]
Putem remarca că în ultimii ani s-au redus ca volum investiţiile străine directe şi potrivit BNM,
reducerea investiţiilor s-a produs pe fundalul unui nou val de criză economică. Majoritatea ţărilor ce
investesc în economia ţării noastre singure înfruntă dificultăţi, astfel ne putem aştepta, ca pe viitor
investiţiile să se reducă considerabil. [8]
Parteneriatul Republicii Moldova cu creditorii străini ar putea fi afectat din cauza relaţiei incerte a
ţării cu FMI, cît şi de criza politică care la moment încă nu este soluţionată.
Criza politică din ţara noastră va avea un impact extrem de negativ asupra economiei naţionale care
şi aşa resimte influenţa negativă a crizei majore care a cuprins ţările din zona euro.
Valoarea totală a investiţiilor străine în Republica Moldova în anul 2012 s-a redus cu 35%. O serie
de companii majore au declarat că renunţă la extinderea activităţii planificată anterior. Motivele acestor
decizii sunt pe de o parte obiective şi anume criza economică globală, iar pe de altă parte subiective:
mediul extrem de birocratizat, atacurile organelor de reglementare, corupţia şi evoluţiile imprevizibile ale
situaţiei politice.
Republica Moldova doreşte să atragă investitori şi parteneri străini.
Mulţi investitori străini, în special cei francezi (grupul Lafarge Ciment , Société́ Générale, grupul
Lactalis, Orange) au facut deja alegerea venind să-şi deschidă afacerea anume în Moldova.
Punctele forte ale Republicii Moldova în atragerea investiţiilor străine:
 ţară dinamică în puternică expansiune economică
 un climat social şi politic stabil
 poziţie strategică între Europa şi Asia, o zona care cunoaşte o dezvoltare rapidă
 mare proximitate culturală şi economică cu ţările europene, la 3 ore de marile oraşe europene,
cu un decalaj de o ora
 accesul la marea Neagră prin Portul Internaţional « Giurgiulesti » pe Dunăre, acesta fiind o
Zonă Liberă
 forţă de muncă ieftină şi calitativă
 bună cunoaştere a limbilor străine
 una dintre cele mai bune viteze Internet din lume
 singura ţară din CSI care are acorduri economice prefernţiale cu Uniunea Europeana
 costul de trai destul de accesibil
 costurile administrative ieftine (exemplu : închirierea unui spaţiu de birou costă aproximativ 20
EUR m²; salariul mediu in iunie 2011 a fost aproximativ 219 EUR)
 ţară favorabilă activitaţilor Offshore/Nearshore
 taxe şi impozite reduse in scopul promovării investiţiilor. [9]
Dar pentru a recăpăta încrederea mediului de afaceri, Republica Moldova trebuie întâi să iasă din
criză care s-a declanşat. Deoarece criza politică impune majoritatea agenţilor economici să-şi revadă
planurile de dezvoltare. Şi nu în cel mai optimist mod. Impune un puternic sentiment de conservare atât la
nivel de companii, cât şi la nivel de persoană.
Bibliografie:
1. Moise Elena , Investiţii străine directe, Editura Victor, 2005.
2. Ana Popa, Valeriu Prohniţchi, Adrian Lupuşor ―Impactul investiţiilor străine directe asupra
economiei Republicii Moldova‖ Chişinău, 2010.
3. Cătălin Emilian Huidumac Petrescu, Radu-Marcel Joia, ş. a. ―Expansiunea investiţiilor străine
directe –factor determinant al globalizării‖ Economie teoretică şi aplicată Volumul XVIII (2011),
No. 1(554), pp. 166-175.
4. Capital market. Nr.24 (444) din 13 iunie 2012
5. www.economiaintreprinderii.ro
6. www.24h.md
7. www.unimedia.md
8. www.noi.md
9. www.gpg-businesscenter.com
91
INTERDEPENDENŢE ÎNTRE COMPONENTELE POLITICII ECONOMICE ŞI
FINANCIARE ÎN REPUBLICA MOLDOVA
Lilia ROTARU, dr., conf. univ. ULIM

Tatiana VIŞANU, drd. USM
Cătălina DAVÎDOV, drd. USM
Abstract: Although each component of the financial policy, considered broadly, integrates by content and operational
tools in the ensemble of the financial-monetary policy, they retain their own identity, expressed by problematic goals and own
tools. The realistic approach to financial policy issues, however, requires taking into account the connections that occur both
between its components and the other components of the economic policy.
Deşi fiecare componentă a politicii financiare, considerată în sens larg, se integrează, prin conţinut
şi instrumentele de lucru, în ansamblul politicii financiar-monetare, ele îşi păstrează propria identitate,
manifestată printr-o problematică, obiective şi instrumente proprii. Abordarea realistă a problematicii
politicii financiare impune însă luarea în considerare şi a conexiunilor ce se manifestă atât între
componentele acesteia, cât şi cu celelalte componente ale politicii economice.
În acest sens ne apar relevante raporturile dintre cele două componente majore ale politicii
financiare publice, respectiv politica fiscală şi politica bugetară.
Deşi politica bugetară integrează, prin conţinutul său, problematica politicii fiscale, aceasta din
urmă nu îşi pierde identitatea; dimpotrivă, conexiunile şi interferenţele politicii fiscale cu politica
bugetară îi sporesc complexitatea şi îi imprimă caracterul de politică fiscal-bugetară. Cele două
componente interferează şi se completează reciproc, până la a se integra deplin, acţiunile lor având un
caracter unitar ce se reflectă în mix-ul instrumentelor şi tehnicilor fiscal-bugetare. Atât politica fiscală, cât
şi politica bugetară urmăresc acelaşi obiectiv, şi anume realizarea unei utilităţi sociale maxime, respective
„maximum de satisfacţie socială la costul cel mai bun‖. În consonanţă cu opţiunea pentru tratarea celor
două componente ca părţi ale întregului reprezentat prin politica fiscalbugetară, constatăm că realizarea
obiectivelor de politică financiară, impune abordarea lor unitară, coerentă, îndreptată către realizarea
obiectivelor comune ale dezvoltării economice şi bunăstării sociale, după cum reiese din schema 1.
I Funcţia II Variabile III Relaţii IV Variabile

bunăstării independente structurate în dependente
sociale modelul economic
(1) Obiectivele (i) Instrumente de

politicii financiare politică fiscal-bugetară
[ Δ y/y = yr ] Impozite
BUGET
Cheltuieli publice
[ Ix = Sx ] (a) Cheltuieli curente
(b) Cheltuieli de capital
(2) Alte obiective (ii) Alte instrumente

(iii) Variabile endogene ale politicii financiare
irelevante
Schema 1. Rolul politicii fiscal-bugetare Sursa: [1, p. 42]
92
Potrivit schemei de mai sus, realizarea bunăstării sociale trebuie concepută în funcţie de două
obiective:
1. rata dorită de creştere economică, simbolizată cu yr şi definită ca rata de creştere a venitului real
y;
2. stabilitatea economică, reprezentată prin egalitatea dintre investiţiile ex-ante (Ix) şi economiile
ex-ante (Sx), în condiţiile utilizării depline a forţei de muncă.
Aceste obiective respective sunt susţinute prin instrumentele fiscal-bugetare promovate prin
intermediul bugetului; limita punctată indicând faptul că, într-un alt context, alte obiective şi alte
instrumente sunt mai relevante (de exemplu cele de politică monetară). Politica fiscal-bugetară
interferează puternic şi cu politica monetară, generând astfel o problematica şi mai complexă, ce
constituie domeniul politicii financiar-monetare. Aceste interdependenţe sunt generate de faptul că, „în
practică, acţiunea factorilor financiari de natură fiscal-bugetară şi a factorului monetar se întrepătrund şi
se condiţionează reciproc, încât separarea lor devine extrem de dificilă‖. [1, p. 46]
În aceste condiţii, conceptul de politică financiar-monetară are rezonanţe nu numai în plan teoretic,
ci şi în activitatea practică. Ne apare revelatoare, în acest sens, emisiunea de titluri de stat derulată pe
piaţa financiară şi menită să acopere, în parte, lipsa de resurse bugetare curente, pentru a asigura
finanţarea unei părţi a cheltuielilor publice, operaţiunile respective fiind de esenţă financiară (în sens
restrictiv) şi nu monetară.
Interdependenţele dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară sunt reflectate şi în cadrul
specific exercitării competenţelor decizionale. Deciziile de politică fiscalbugetară sunt de competenţa
guvernului, în timp ce deciziile de politică monetară cad exclusiv în sarcina băncii centrale, care se
bucură de un grad de autonomie faţă de puterea executivă, motiv pentru care unii economişti abordează
politica monetară ca fiind deplin independentă de politica fiscal-bugetară.
Analiza raporturilor dintre politica fiscal-bugetară şi cea monetară, evidenţiază necesitatea ca banca
centrală să conlucreze cu guvernul, inclusiv în plan managerial, şi să fie parte constructivă la toate
acţiunile acestuia, pentru asigurarea stabilităţii macroeconomice şi dezvoltarea economico-socială a ţării.
În aceste condiţii, este de admis că politica monetară, ca parte integrantă a politicii financiar-monetare,
trebuie să se integreze în orientările de politică generală ale puterii legislative a unui stat, respectiv ale
Parlamentului. Această necesitate este cu atât mai pregnantă în contextul actual, în care sau accentuat
interesul şi importanţa atribuite componentei economice, în special a celei financiar-monetare, a deciziilor
politice. În lumea contemporană, în majoritatea ţărilor, politica economică, inclusiv cea financiară a
devenit predominantă în cadrul politicii generale. De altfel, prin programele de guvernare ale grupărilor
politice, se asigură o poziţie centrală soluţionării problemelor de politică economică şi financiară, ca
premisă indispensabilă aplicării politicii generale.
Coordonarea dintre politica fiscal-bugetară şi politica monetară este impusă de necesitatea
satisfacerii unor cerinţe de coerenţă şi de eficacitate în politica economică, inclusiv cea financiară,
pornind de la respectarea unor principii, esenţiale fiind principiul coerenţei şi principiul eficacităţii. [1, p.
25]
Conform primului principiu, numit şi „regula lui Tinbergen‖ orice politică trebuie să dispună cel
puţin de tot atâtea instrumente câte obiective îşi propune. În consecinţă, fiecărui obiectiv de politică
economică, financiară etc. trebuie să-i corespundă cel puţin câte un instrument /mijloc adecvat înfăptuirii
acestuia, dar în mod obişnuit există mai multe instrumente dintre care trebuie să se aleagă. În condiţiile în
care statele contemporane şi-au asumat sarcina realizării a numeroase obiective în plan economic şi
sociale, apelul conjugat la instrumentele politicii economico-financiare devine imperios necesar.
În plus, pentru a satisface şi principiul eficacităţii (regula lui Mundell), politica promovată în
condiţii determinate pentru realizarea unui anumit obiectiv trebuie să utilizeze acele instrumente care
posedă avantaje comparative faţă de celelalte. Aceasta presupune ca în raport cu conţinutul fiecărui
obiectiv să se folosească instrumente adecvate îndeplinirii sale cu maximum de eficacitate. Devine astfel
evidentă necesitatea de a structura politicile financiar-monetare, în particular, prin prisma
interdependenţelor dintre obiectivele şi instrumentele ale acestora, într-un mix de politici financiar-
monetare, pornind de la situaţia economico-socială concretă şi de la eficacitatea relativă a diferitelor
instrumente ale politicii fiscal-bugetare sau monetare. Se pot invoca în sprijinul acestor afirmaţii unele
concluzii ale cercetării în domeniu [2, p. 65]: într-un regim de cursuri de schimb fixe şi în condiţiile unei
mobilităţi ridicate a capitalurilor, politica fiscal-bugetară este mai eficientă decât politica monetară în
stimularea creşterii economice şi reducerea şomajului.
În schimb, politica monetară, prin controlul ratelor dobânzii are efecte mai rapide asupra balanţei de
plăţi decât politica bugetară. În aceste condiţii, realizarea obiectivelor politicii economice impune
93
promovarea unui mix adecvat de politici financiar-monetare, în care instrumentele politicii fiscal-bugetare
şi politicii monetare sunt folosite în funcţie de eficacitatea lor relativă.
Aşadar, în majoritatea ţărilor concertarea măsurilor de politică fiscal-bugetară cu cele de politică
monetară constituie o preocupare majoră, având ca obiectiv susţinerea creşterii economice şi reducerea
inflaţiei. În programele de măsuri adoptate în acest scop o atenţie deosebită este acordată şi altor
componente ale politicii economice, care interferează cu politicile financiar-monetare, distingându-se,
prin conotaţiile lor financiare, îndeosebi politicile de preturi şi de venituri. În prezent, nu există practic
nici un guvern care să recurgă numai la politica fiscal-bugetară sau la cea monetară, ci se apelează şi la
influenţarea preţurilor, a veniturilor, la controlul mişcărilor de capital etc. Chiar dacă instrumentele fiscal
şi monetar rămân de prim rang, „folosirea lor singulară, în economii ce suferă de inflaţie structurală,
şomaj şi sunt supuse şocurilor externe, ar fi un simplu exerciţiu sortit eşecului‖. [3, p. 71]
Concretizată prin tehnici şi instrumente prin care se stabilesc şi se practică preţurile în economie [1,
p. 52], politica de preţuri semnifică un conţinut economico-financiar. Această politică poate influenţa
producţia de mărfuri, consumul, repartiţia, nivelul de trai, calitatea mediului etc., iar preţul apare ca un
instrument de exercitare al puterii (de menţinere a monopolului pe piaţă), un barometru care semnalizează
schimbările intervenite în mediul economico-social faţă de care, atât producătorii cât şi consumatorii,
trebuie să se conformeze, pentru a-şi apăra propriile interese. Coroborată cu componentele de bază ale
politicii financiare, politica de preţuri a impus reguli stricte pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi
consolidarea mecanismului concurenţial.
Implicarea statului prin politica de preţuri cu conotaţii financiar-monetare este justificată şi se
legitimează şi prin faptul că, în prezent, preţurile bunurilor şi serviciilor nu se formează pe pieţe libere, ci
mai ales pe pieţe dominate de mari firme şi puternice organizaţii sindicale. Mai mult, guvernele trebuie să
intervină prin măsuri concrete de influenţare a mecanismelor de funcţionare a pieţei în situaţiile
caracterizate de dezechilibre, crize considerate trecătoare combinând politica de preţuri cu instrumentele
fiscal-bugetare şi monetare; acţiunea puterii publice fiind, însă necesară şi în perioade normale de
activitate, pentru orientarea producţiei şi consumului, a exportului şi importului şi urmărind creşterea
economică durabilă. Spre deosebire de economiile de comandă, acţiunea statului în cadrul politicii de
preţuri are, însă, un caracter facultativ şi nu imperativ. Prin politica preţurilor, statul nu impune nivelul
preţurilor, în sine, ci propune anumite preţuri orientative sau preţuri de intervenţie, inclusiv prin practici
de subvenţionare sau de restricţionare şi concesii tarifare, activând pârghiile valorice necesare formării
comportamentului specific economiei concurenţiale.
În contextul politicilor economico-financiare, un rol important joacă relaţia de determinare
existentă între mărimea preţurilor şi cea a veniturilor, care funcţionează pe bază de reciprocitate, pe de o
parte şi celelalte componente ale politicii financiare, pe de altă parte, ceea ce impune ca, alături de
politica de preţuri trebuie luată în considerare şi politica de venituri.
În principiu, politica de venituri aplicată de guvern ―trebuie să permită creşterea bunăstării întregii
populaţii prin măsuri, mijloace şi instrumente, astfel utilizate, încât să asigure un anumit nivel al
veniturilor, în funcţie de gradul de dezvoltare a producţiei şi de creştere a productivităţii, promovând
corelarea echitabilă a veniturilor diferitelor categorii ale populaţiei‖. [4, p. 36]
La rândul său, mărimea veniturilor înregistrate pe ansamblul economiei reprezintă sursa principală
din care se mobilizează resursele financiare la dispoziţia statului, sub formă de impozite şi taxe,
influenţând într-o manieră hotărâtoare politicile fiscal-bugetare.
Prin urmare, este de remarcat că „o politică de venituri axată pe sporirea acestora, eliminarea
sărăciei şi a inegalităţilor fiscale, va avea un aport decisiv la realizarea obiectivelor de politică financiară,
în ansamblul său‖. [1, p. 55]
În sens larg, venitul în formă bănească se înscrie în problematica financiară a oricărei entităţi şi are
la bază corelaţia directă dintre mărimea venitului şi nivelul de viaţă al unui individ sau al unei
colectivităţi, inclusiv al unei ţări. La nivel macroeconomic, venitul global dă şi măsura potenţialului
financiar al ţării, iar politica veniturilor în contextual politicii financiare are rolul de a contribui la sporirea
acestuia. Obiectivul de avut în vedere de către guvern nu este uniformizarea veniturilor, ci stimularea
eforturilor de creştere şi distribuţie echitabilă a acestora, ca premisă indispensabilă a dezvoltării
economice şi sociale.
Integrarea problemelor de preţuri şi venituri cu cele de politică financiar-monetară întregeşte sfera
de impact a acesteia, alături de aspectele fiscal-bugetare şi monetare, cu care se completează reciproc, pe
fondul unei ―solidarităţi‖ de procedură tehnică şi de implementare în viaţa economică şi socială.
Faţă de nivelul macro la care se manifestă aceste politici, pe plan intern şi extern, vizând procesul
dezvoltării generale, în ansamblu, la nivel microeconomic întâlnim o altă componentă a politicii
94
financiare şi anume politica financiară a întreprinderii, care reprezintă o ―emanaţie‖ a intereselor
agenţilor economici. La adoptarea sa, deşi sunt avute în vedere obiectivele şi misiunea fiecărei
întreprinderi, nu se poate face abstracţie de cadrul reglementativ ce decurge din politica financiară a
statului.
Activitatea economico-financiară a întreprinderii, în ipostaza de producător sau consumator, care
are un rol activ în transformarea mediului şi în acţiunile sale asupra altor factori, în scopul realizării
obiectivelor pe care şi le propune se află, inevitabil, sub influenţa politicilor guvernamentale. Impactul
acţiunilor statale marchează, în mod pregnant, politica financiară a întreprinderii care, din această
perspectivă, exprimă tocmai alegerea (complexul de opţiuni) condiţiilor financiare ale adaptării
întreprinderii la mediu. Or, mediul social-economic în care ia naştere şi funcţionează orice întreprindere
„include în mod firesc şi relaţiile cu statul pe teritoriul căruia se află. De altfel, pe un plan mai larg, acesta
din urmă are un rol major în configurarea cadrului mai mult sau mai puţin propice înfiinţării şi dezvoltării
întreprinderii‖.
Bibliografie:
1. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei – Politici financiare, Ed: Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 246.
2. Jacques Généreux – Politici economice, Ed : Institutul European, 1997, p. 65.
3. Daniel Dăianu – Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Ed: Academiei Române, Bucureşti,
1992, p. 71.
4. Gheorghe Manolescu (coord) – Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe., Ed:
Economică, Bucureşti, 1997, p. 265.
EFICIENŢA POLITICII BUGETARE ÎN DOMENIUL CHELTUIELILOR PUBLICE

Abstract: The budgetary policy focuses on the acquirement, distribution and use of the most important public fund: the
budgetary fund. The budgetary policy has a wider coverage than the fiscal policy, including, in addition to matters covered by
the fiscal policy, the resource procurement options from ordinary revenues in other forms than the tax ones (non-tax revenues),
options considering the budget balance, including the development of the budget process.
Politica bugetară se axează pe constituirea, distribuirea şi utilizarea celui mai important fond public:
fondul bugetar. În această accepţiune, aşa cum se poate observa şi în schema 1, politica bugetară are o
sferă mai largă de cuprindere decât politica fiscală, incluzând, pe lângă problemele vizate de politica
fiscală, opţiunile asupra procurării resurselor sub alte forme ale veniturilor ordinare decât cele fiscale
(veniturile nefiscale), ca şi cele privind soldul bugetar, inclusiv derularea procesului bugetar.
POLITICA FISCALĂ
CHELTUIELI PUBLICE BUGETARE
ORDINARE
VENITURI
VENITURI
FISCALE CHELTUIELI
PUBLICE
BUGETARE
VENITURI
NEFISCALE
EXTRAORDINA
ÎMPRUMUTURI
VENITURI
DE STAT SOLD
RE
BUGETAR
(DEFICIT)
EMISIUNE DE
MONEDĂ
POLITICA BUGETARĂ
Schema 1. Politica fiscală şi politica bugetară. Sursa: elaborat de autor
95
Problematica politicii bugetare apare astfel de mai mare anvergură decât cea a politicii fiscale,
deoarece ―instrumentele de intervenţie bugetară sunt constituite atât din impozite şi cheltuieli, cât şi din
excedente şi deficite bugetare‖.
În această accepţiune, se pot distinge ca şi componente ale politicii bugetare următoarele:
1. politica procurării resurselor bugetare, care se exprimă prin opţiunile privind modalităţile de
procurare a resurselor bugetare ordinare, inclusiv alegerea formelor, metodelor şi instrumentelor de
realizare. Ea include în mod firesc impozitele, taxele şi contribuţiile obligatorii (fiscale), cât şi
veniturile cu caracter nefiscal, respectiv veniturile obţinute de către autorităţile publice din
exploatarea întreprinderilor şi proprietăţilor lor, în ipostaza de proprietar, care le dă dreptul să
participe la repartiţia primară a produsului creat sau să valorifice diferite bunuri (active).
2. politica alocării şi utilizării resurselor (cheltuielilor) bugetare, care se referă în mod direct la
opţiunile privind modalităţile de alocare şi utilizare a resurselor bugetare sub forma generică de
cheltuieli bugetare, precum şi la alegerea formelor, metodelor, instrumentelor şi tehnicilor
utilizabile.
În măsura în care, într-o economie de piaţă, ponderea covârşitoare a resurselor bugetare ordinare
revine celor fiscale, putem afirma că cele două componente ale politicii bugetare prezentate anterior
integrează problematica politicii fiscale, respectiv a impozitelor şi cheltuielilor finanţate pe seama lor.
Concomitent, sunt incluse şi elemente distinctive de politică bugetară, care se referă atât la procurarea
altor venituri decât cele fiscale, cât şi la alocarea şi utilizarea acestor resurse (împreună cu cele fiscale).
Dificultatea delimitării tranşante a sferei politicii fiscale de cea a politicii bugetare decurge şi din cerinţa
de a finanţa ansamblul cheltuielilor publice bugetare pe seama ansamblului resurselor (veniturilor)
bugetare, fără a separa sau disloca părţi din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume
(conform principiului bugetar al neafectării veniturilor). Numai în măsura în care se produc abateri de la
acest principiu, prin constituirea de fonduri speciale, s-ar putea urmări o legătură directă între procurarea
unor venituri şi cheltuielile de finanţat strict pe seama acestora.
3. politica soldului bugetar, care este o componentă esenţială a politicii bugetare, deoarece numai pe
seama bugetului se fundamentează opţiunile sau deciziile corespunzătoare acestei politici. Politica
soldului bugetar se referă la promovarea unui buget echilibrat (sold zero), buget deficitar (sold
negativ) sau buget excedentar (sold pozitiv), ca şi la dimensiunile acceptabile ale acestui sold.
Indiferent de obiectivele urmărite prin politica economică şi socială generale, implicarea
cheltuielilor publice în realizarea acestora este condiţionată de dimensionarea raţională a acestora.
Raţionalizarea este un concept de largă rezonanţă pentru comportamentul uman, inclusiv în sfera
proceselor şi relaţiilor economice, care presupune alegerea şi folosirea de metode şi procedee mai
eficiente pentru înfăptuirea diferitelor activităţi şi, implicit, obţinerea de rezultate utile maxime cu eforturi
sau consumuri de resurse minime.
Având în vedere domeniul specific de manifestare, raţionalizarea cheltuielilor publice desemnează
un proces complex de dimensionare şi structurare a cheltuielilor publice, pornind de la satisfacerea cererii
de utilităţi publice şi asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor statului. Această preocupare decurge, în
mod obiectiv, din caracterul limitat al resurselor utilizabile, în general, şi a celor de care poate dispune
statul, în special, faţă de nevoile de utilităţi, practic nelimitate.
Ea implică efectuarea pe baze raţionale a cheltuielilor necesare funcţionării normale a entităţilor
publice şi realizării sarcinilor statului, urmărind a asigura îndeplinirea pe ansamblu, a obiectivelor
dezvoltării economico-sociale a fiecărei ţări sau colectivităţi de tip statal, pe criterii de eficientizare
aplicabile diverselor activităţi.
Fără a presupune în mod imperativ, o reducere a volumului cheltuielilor publice, raţionalizarea
pune accentul pe caracterul raţional al opţiunilor privind dimensiunile şi structura acestora, respectiv pe
alegerea din mai multe soluţii posibile de aplicat a acelora care asigură obţinerea efectului maxim dorit cu
un efort minim de cheltuieli.
Astfel, sub aspectul dimensionării ca volum a cheltuielilor publice, raţionalizarea presupune atât
corelarea cu posibilităţile de procurare a resurselor băneşti acoperitoare, ca proporţii ce revin din PIB, cât
şi fundamentarea pe baze realiste a sumelor destinate diferiţilor utilizatori, evitând risipa şi ineficienţa. La
rândul său, structurarea judicioasă a cheltuielilor publice pe obiective şi acţiuni de finanţat şi în cadrul
acestora pe categorii sau tipuri de cheltuieli, urmărind aplicarea de soluţii tehnico – economice care
asigură cel mai bun raport cost-avantaje, constituie o altă coordonată a raţionalizării cheltuielilor publice.
În mod deosebit, caracterul limitat al resurselor financiare publice impune decidenţilor din acest
sector căutarea unor soluţii mai raţionale de angajare a cheltuielilor.
96
Acest proces trebuie să înceapă cu selectarea acţiunilor şi stabilirea de priorităţi, în raport cu
obiectivele de îndeplinit, continuând cu ierarhizarea lor, după criterii privind necesitatea, oportunitatea şi
eficienţa fiecăreia, şi alegând în cele din urmă pe cea mai avantajoasă, pentru a satisface la cel mai înalt
grad posibil nevoia de utilităţi sociale.
Aprecierile asupra caracterului necesar şi oportun, inclusiv a gradului de eficienţă social–
economică a acţiunilor ce urmează a se finanţa reprezintă, deci, elemente indispensabile procesului de
raţionalizare a cheltuielilor publice.
Alocarea resurselor financiare publice pentru satisfacerea diferitelor nevoi sociale trebuie aşadar
fundamentată pe criterii de cost şi beneficiu, urmărindu-se maximizarea efectelor pozitive. O asemenea
cerinţă poate fi analizată pe exemplul a două proiecte, X şi Y, ce se doresc a fi finanţate din bugetul
public. Beneficiile marginale corespunzătoare celor două proiecte sunt diferite.
Suma disponibilă (S) pentru cele două proiecte trebuie astfel alocată încât beneficial total să fie
maxim. Orice unitate monetară alocată din suma totală disponibilă are o semnificaţie dublă: pentru
proiectul pentru care este alocată determină o creştere a utilităţii, în timp ce pentru celălalt proiect
determină o reducere a utilităţii. În aceste condiţii, suma trebuie astfel alocată între cele două proiecte
încât utilităţile marginale să fie egale. În figură, această condiţie este realizată pentru OA şi OB (cu OA +
OB = S), cu utilitatea marginală AC a proiectului X fiind egală cu utilitatea marginală BD a proiectului
Y.
Beneficiul total al celor două proiecte, reprezentat de suma ariilor suprafeţelor OACH şi OBDJ
este în aceste condiţii maxim.
Dintr-o altă perspectivă, raţionalizarea cheltuielilor publice include şi preocuparea pentru
armonizarea utilităţilor asigurate prin activităţi private cu cele oferite prin finanţarea de acţiuni de interes
public, astfel încât efectele utile însumate să fie maxime. În acest sens, un nivel optim, raţional, al
cheltuielilor publice poate fi considerat acela ce se situează în punctul în care utilitatea marginală a
acestora este egală cu utilitatea marginală a veniturilor rămase la dispoziţia contribuabililor, destinate
obţinerii de utilităţi private.
Dacă considerăm proiectul X ca reprezentând utilitatea cheltuielilor publice şi proiectul Y utilitatea
cheltuielilor private, dimensionarea la nivelul optim al cheltuielilor publice presupune egalizarea
utilităţilor marginale ale celor două categorii de cheltuieli (în raport cu resursele totale disponibile la
nivelul naţiunii). Altfel, prelevările prea mari pentru efectuarea de cheltuieli publice privind acţiuni de
utilitate mai redusă, ar determina scăderea utilităţii totale, publică şi privată.
Totodată, este de remarcat că, deşi cea mai mare parte a utilităţilor poate fi asigurată pe calea ofertei
private, anumite nevoi (apărare şi securitate naţională, ordine internă, relaţii diplomatice etc.) pot fi
satisfăcute numai prin ofertă publică. Prin urmare, dacă avem în vedere mărimea însumată a cheltuielilor
publice şi private, un criteriu de raţionalizare (optimizare) globală a acestora ar urma să-l reprezinte
maximizarea ofertei de utilităţi sociale totale, implicând în sine şi optimizarea proporţiilor ce revin celor
două categorii de utilităţi, ceea ce sintetic poate fi redat prin relaţiile următoare:
Ut = Up + Us
Cp + Cs = Up + Us
în care: Ut - utilităţi totale (oferite de sectorul privat şi public);
Cp - cererea de utilităţi private;
Cs - cererea de utilităţi publice;
Up - utilităţi oferite de sectorul privat;
Us - utilităţi oferite de sectorul public (de stat).
Deoarece, în principiu, nevoia (cererea) de utilităţi totale apare nelimitată, oferta acestora trebuie
maximizată prin combinarea optimă a celor două categorii de cheltuieli (private şi publice), astfel ca
împreună să permită satisfacerea nevoilor la un nivel cât mai ridicat.
În consecinţă, constatăm că utilităţile totale, decurgând din acţiuni finanţate atât public, cât şi
privat, se regăsesc în dimensiunile produsului naţional, respectiv ale PIB şi că maximizarea acestuia
reprezintă, în mod implicit, un criteriu de optimizare (raţionalizare) a cheltuielilor publice. Luarea în
considerare a acestui criteriu are ca suport contribuţia adusă prin realizarea acţiunilor (obiectivelor)
finanţate sub forme ale cheltuielilor publice, fie direct la crearea de PIB în activităţile materiale, fie
indirect prin stimularea producţiei private de bunuri şi servicii pentru consum public.
Obiectivul avut în vedere este cel al asigurării optimului social, alegând mai întâi între oferta de
utilităţi publice şi oferta de utilităţi private, iar apoi, între alternativele de a realiza oferta de utilităţi
publice, şi optând în final pentru varianta mai puţin costisitoare. O cale, considerată ca fiind necesară de
97
urmat, în acest scop, o reprezintă modernizarea serviciilor publice, ce ar favoriza atât minimizarea
costului acestora, cât şi maximizarea utilităţilor oferite consumatorului.
Atingerea optimului social, in această optică, implică o creştere a eficienţei alocative a resurselor,
adică o distribuire şi redistribuire pe baze raţionale a acestora, atât în sectorul privat cât şi în cel public.
Sub acest aspect, prezintă un interes major gradul de redistribuire a veniturilor private care trebuie corelat
cu dimensiunile raţionale ale utilităţilor publice oferite, respectând cerinţele raportării la utilitatea
marginală. Se invocă aici una din tezele afirmate de A.Pareto, cunoscut şi ca economist al bunăstării.
Această teză susţine că, din punct de vedere al optimului social, alocarea resurselor este optimă dacă în
nici o altă variantă (de alocare) nu va putea fi făcută mai bine, fără să dăuneze ultimei persoane
consumatoare a bunului respectiv. Altfel spus, dacă o schimbare în alocarea resurselor sporeşte
bunăstarea ultimei persoane consumatoare fără a o reduce la o altă persoană, se asigură creşterea
bunăstării societăţii în ansamblu. În aceste condiţii, nivelul cheltuielilor publice apare ca o expresie a
gradului de satisfacere a condiţiilor de optim social ale lui Pareto. O asemenea evoluţie a ofertei publice
este, în mod obiectiv, în corelaţie directă cu cea a impozitelor care asigură resursele destinate finanţării
cheltuielilor publice.
Prin urmare, orice consum ce iese din zona utilităţii marginale intră în zona de dezutilitate, iar
cheltuielile publice încadrate în această zonă sunt în total dezacord cu eficienţa alocativă a resurselor.
Oferta de utilităţi publice ce ar plasa consumul în zona de dezutilitate apare neraţională si prin raportarea
la corelaţia cu oferta de utilităţi private. În mod corespunzător, prelevarea sub formă de impozite pentru a
finanţa asemenea cheltuieli devine ineficientă. Comparativ eliminarea acestor cheltuieli şi, implicit,
reducerea impozitelor, ar avea impact pozitiv asupra venitului privat disponibil, creând o situaţie
favorabilă creşterii eficienţei alocative a resurselor, private şi publice, considerate în ansamblu.
Bibliografie:
1. Gheorghe Filip, Mihaela Onofrei – Politici financiare, Ed: Sedcom Libris, Iaşi, 2001, p. 246.
2. Jacques Généreux – Politici economice, Ed: Institutul European, 1997, p. 65.
3. Daniel Dăianu – Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Ed: Academiei Române, Bucureşti,
1992, p. 71.
4. Gheorghe Manolescu (coord) – Politici economice. Concepte, instrumente, experienţe., Ed:
Economică, Bucureşti, 1997, p. 265.
BUGETAREA ÎN BAZĂ DE PROGRAME ȘI PERFORMANȚĂ

ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Abstract: Traditionally, government expenditures have been considered as inputs rather than outputs. This is because, in
the classical conception, the well-run government does not produce a marketable output. The program budget derives from this
concept. Programme budgeting, is the budgeting system that, contrary to conventional budgeting, describes and gives the
detailed costs of every programme that is to be carried out in a budget. The aim of this paper is to study moldovans experience in
programme bugeting and the appropriateness of this budgetary reform.
Bugetul de stat este un instrument financiar macroeconomic al statului, care implică în sine nu doar
veniturile și cheltuielile statului pe o perioadă de un an, dar în ultima perioadă este și un plan atât pe
termen scurt cât și pe termen mediu de elaborare a bugetelor pe programe care se focalizează pe
economie, eficiență și eficacitatea resurselor statului. Bugetul de stat în Republica Moldova, prin
caracterul său complex, este oglinda implicării statului prin instrumente bugetar-fiscale în economie, în
viața socială precum și capacitatea acestuia de a constitui finanțele statului și a le gestiona în contextul
unei economii în tranziție.
În ultimul deceniu Republica Moldova a cunoscut o îmbunătăţire sesizabilă a performanţei
managementului finanţelor publice, fiind promovate o serie de reforme. Vectorul de bază al acestor
reforme îl constituie implementarea planificării bugetului pe termen mediu și concomitent introducerea
elementelor de bugetare în bază de programe și performanță. Esența reformei constă în faptul că,
comparativ cu modul tradițional de planificare a bugetului pe articole, unde accentul este pus pe intrări,
adică pe mijloacele planificate, fiecărui minister fiindu-i atribuită o sumă de bani pentru a fi cheltuită,
98
bugetul pe programe presupune deplasarea vectorului spre ieșiri, adică pe ceea ce se va încearca să se
realizeze, pe ceea cât se va planifica să se facă şi cu ce resurse. Noua abordare în planificarea bugetului
are la bază principiile de eficiență, eficacitatea și economie.
În cadrul evoluției finanțelor publice atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, se evidețiază
trei tipuri principale de bugete, conform conținutului financiar cât și modului de planificare: bugetul de
mijloace, bugetele de performanţă şi bugetele programe.
Bugetul de mijloace reprezintă cea mai veche și cea mai răspândită formă de buget, de aceea mai
este numit și tradițional. Tipul dat de buget a căpătat apelativul „buget de mijloace‖ deoarece în procesul
de elaborare, dezbatere și aprobare a proiectului acestuia Guvernul și Parlamentul sunt preocupate de
asigurarea bunei funcționări a instituțiilor publice, îndeplinirii obiectivelor înscrise în programul de
guvernare [7, p.22]. Acesta grupează cheltuielile după obiectivele funcțiilor guvernului, de unde și vine
denumirea de funcțional. În principiu există câte o linie bugetară pentru fiecare tip de cheltuială şi o
numerotare aferentă pentru le putea urmări, de aceea un astfel de buget se mai numește și liniar. Într-o
astfel de metodă de elaborare a bugetului, decidenţii cunosc costurile funcţiilor guvernului, cum ar fi
apărarea, sănătatea, educaţia, securitatea socială etc. Bugetul funcțional are deci la bază clasificația
bugetară, și anume în primul rând clasificația funcțională, în al doilea rând cea economică, pentru a pune
în evidență costurile obiectivelor majore ale guvernării și natura economică a acestor costuri, dar și
clasificația organizațională, atribuind fiecărui minister o sumă de bani. Specificul acestui buget este că
pune accentul pe mijloacele planificate care trebuie mobilizate pe parcursul anului bugetar, adică pe ceea
ce trebuie să se procure. Avantajele unui astfel de buget constau în simplitatea elaborării, dar și facilitarea
controlului financiar asupra cheltuielilor publice, prin faptul că nu dă puteri discreționare managerilor de
a aloca resursele [5, p.11]. Astfel legislativul poate urmări foarte ușor modul în care guvernul utilizează
banul public, printr-un control al conformității fiecărei cheltuieli efectuate cu articolele planificate.
Totodată nu este vorba despre un control al performanței, deoarece bugetele de mijloace sunt asociate cu
o elaborare a bugetului orientată pe intrări şi pe controale ex-ante rigide şi detaliate. Practic, bugetarea
funcțională se axează pe o analiză de cost a funcțiilor de atins, și nu pe o analiză a rezultatelor care pot fi
atinse prin realizarea acestor funcții, deci nu se poate pune problema eficienței și a eficacității. Anume în
încercarea de a aplana această deficienţă majoră multe ţări au trecut la sisteme bugetare bazate pe
performanţă sau program. Încă o critică a bugetului funcțional este orizontul de timp pe care acesta este
orientat, acesta având o finalitate anuală și nu una strategică.
Bugetul de performanţă încearcă să depășească una din lacunele bugetului funcțional, și anume se
concentreză pe eficiență. Acesta stipulează ceea ce se încearcă să se realizeze, ce se planifică să se facă şi
cu ce resurse. Accentul se pune pe maximizarea producției de bunuri publice cu un anumit nivel al
resurselor, adică pe obţinerea celor mai multe servicii pentru o unitate monetară. Critica de baza a
bugetului de performanță este că la întocmirea bugetului se pune mai mult accentul pe eficienţa tehnică,
care nu este un criteriu eficient de alocare a resurselor, și nu pe eficacitate [5, p.12]. Acest mod de
elaborare a bugetului poate fi aplicat doar în cazul acelor organizații, care prestează servicii a căror
performanță poate fi cunatificată. Bugetele respective au în vedere numai costuri scăzute ale unei
activităţi, nu şi necesitatea activităţii, ori „este mult mai important să realizezi bine ce ți-ai propus –
eficacitatea – decât să realizezi bine altceva – eficiența‖ [4, p.147].
Bugetul pe programe la rândul său include atât eficiența, cât și eficacitatea, totodată orizontul de
timp în care se planifică veniturile și cheltuielile este extins prin luarea în considerare a unei perioade mai
mari: cea a unui program pe termen mediu sau lung. Avantajele bugetului pe programe se referă la
aprecierea rezultatelor și nu la cuantificarea cheltuielilor. Prin bugetul pe programe sunt evidenţiate
rezultatele planificate ce trebuie atinse în urma activităţilor realizate de autorităţile şi instituţiile publice
finanţate de la buget. Având o imagine clară asupra rezultatelor dorite ale activităţii acestora, pot fi
identificate soluţii şi metode eficiente pentru realizarea lor. Astfel se asigură o legătură directă a
resurselor financiare şi cheltuielilor cu programele şi activităţile care pun în aplicare măsurile de politică.
Accentul este pus pe rezultatele ce trebuie obținute și pe munca depusă, mai degrabă decât pe unitățile
organizaționale. Bugetul pe programe reprezintă un instrument eficient de management în stabilirea
priorităţilor şi luarea deciziilor privind alocarea resurselor bugetare în viitor în funcţie de rezultatele
obţinute. Aceste bugete sunt în mod oficial legate de un proces de planificare, unde obiectivele naţionale
sunt stabilite şi cheltuielile publice sunt alocate în efortul de a realiza aceste obiective. Bugetarea în baza
de programe pare a fi cea mai eficientă din următoarele considerente: transparența informațiilor
financiare, uniunea deciziilor financiare, coordonarea și eficiența activității în cadrul coordonării
obiectivelor statului cu resursele financiare existente ș.a.
99
Conform Ordinului ministrului finanţelor nr.19 din 16 februarie 2008 „Pentru aprobarea
Regulamentului privind modul de elaborare, monitorizare si raportare a bugetelor pe programe‖ un buget
pe programe este constituit din următoarele elemente: programe, scopuri, obiective, indicatori de
performanţă (Figura 1).
Deși reușita planificării unui program de cheltuieli depinde de planificarea corectă a fiecărui
component structural al programului, totuși practica denotă că o atenție deosebită trebuie acordată
indicatorilor de performanță cu care ulterior va fi apreiat impactul programului și are ar trebui să
responsabilizeze managerii din domeniul public. Indicatorii de performanţă reprezintă o valoare concretă
sau o trăsătură specifică utilizată pentru a măsura intrările, activităţile, produsele şi rezultatele.
Obiectivele în sectorul public sunt de cele mai multe ori ambigue, iar asumarea lor nu este nicidecum
consensuală, mai mult decât atât, obiectivele pe termen lung nu produc neapărat rezultate pe termen scurt,
ceea poate crea confuzie cu privire la obiectul măsurării (rezultatele imediate sau obiectivele finale?). Iată
de ce indicatorii de performanţă constituie informaţii valoroase despre o situaţie şi/sau o evoluţie şi este
corelată cu informaţia necesară conducătorilor şi/sau politicienilor și trebuie stabiliți cu atenție. Indicatorii
de performanţă pot fi exprimaţi în termeni cantitativi sau calitativi. Există diferite tipuri de indicatori: de
resurse, de produs, de eficienţă şi de rezultat.
Scop
Obiective
Indicatori de Indicatori de Indicatori de

resurse produs eficienţă
Fig. 1. Relaţiile între elementele programului

Sursa: Ordinului ministrului finanţelor nr.19 din 16 februarie 2008
Introducerea elementelor de bugetare în baza de programe și performanță în practica planificării

bugetului din Republica Moldova este ca o completare firească a reformei planificării pe termen mediu a
bugetului, începând cu legea bugetului de stat pe anul 2003 (Figura 2).
Fig. 2. Evoluția cheltuielilor fundamentate pe programe și performanță din bugetul de stat

Sursa: Elaborat de autori în baza datelor din Rapoartele privind executarea bugetului pe anii 2004-2011
În ultima perioadă se poate observa atenția deosebită care este acordată acestui mod de bugetare,
prin încercarea de a trece la noua clasificație bugetară. În acest sens cheltuielile incluse în programe au
sporint ca pondere în totalul cheltuielilor în anul 2011, cînd acestea au constituit 55,7% din total.
Totodată, datele statistice denotă o evoluție neuniformă cheltuielilor planificate în bază de programe. Și
totuși, în ansamblu este vorba despre un trend ascendent atât în ceea ce privește mărimea absolută a
100
cheltuielilor, cât și ponderea acestor cheltuieli în mărimea cheltuielilor totale ale bugetului de stat
executat. Cea mai mare valoare a acetor cheltuieli, în mărime absolută, este înregistrătă în 2011, de
aproximativ 11,1 mlrd. lei, cu o creștere de 5,7 mlrd lei, sau cu 104,64 %. Astfel, după cum observăm
mersul acestei reforme este unul foarte lent, mai ales pe parcursul primilor 8 ani de la inițierea ei,
ponderea cheltuielilor fundamentate pe programe și performanță crescând cu doar 8 p.p.
Cu toate că procesul de planificare a bugetului a fost îmbunătăţit substanţial ca procedură odată cu
introducerea CCTM și a planificării în bază de programe, oferind bugetului un caracter strategic şi de
perspectivă, și deplasând accentul de la cheltuirea cu orice preț a alocațiilor bugetare de către executorii
de buget spre utilizarea rațională a banului public, totuşi, agenda acestor reforme este una foarte încărcată.
În scopul realizării transferului de la sistemele de planificare bugetară bazate pe categorii de cheltuieli
către sisteme de bugetare bazate pe politici şi performanţă a fost evident necesară revizuirea întregului
proces bugetar şi a calendarului de pregătire a bugetului de stat. Implementarea acestor reforme necesită
introducerea de noi paşi în procedurile bugetare, de noi documente, de noi instrumente de planificare şi
raportare, de noi proceduri de dezbatere şi de luare a deciziilor, de noi sisteme de contabilitate, etc.
Reformarea procesului de planificare a bugetului public este un proces complex și de durată, însă
unul absolut necesar. Totuși, nu trebuie să se facă abstracție de beneficiile reformei. Acest mod de
planificare a bugetului nu este un „tratament‖ care ar rezolva absolut toate problemele finanțelor publice.
De exemplu era iluzoriu să aşteptăm beneficii semnificative în urma introducerii bugetării pe programe
sau a procedurilor de bugetare pentru mai mulţi ani dacă această reformă este promovată separat de
celelalte acțiuni reformatoare ale administrației publice. Reforma CCTM și planificarea în baza
performanțelor au fost lansate cu mult înaintea Reformei administrației publice centrale, care a fost
inițiată în 2006, deci au fost rupte din context. Iată de ce, până la moment, reforma planificării strategice
a bugetului a avut un impact relativ pozitiv asupra procesului de planificare bugetară, însă fără efecte
majore. În principiu, rezultatele ar fi putut fi și mai bune dacă reforma era din start promovată în
contextul Reformei administrației publice centrale, și dacă erau excluse situațiile de criza economică și
politică a țării. La moment rezultatele sunt modeste pentru că nu reforma nu a fost gândită conceptual.
Astfel, pentru a evita și în continuare o succesiune de „reforme pe hârtie‖, care constau din
implementarea unei măsuri, apoi trecerea la următorul articol din agendă, fără a evalua rezultatele
obţinute şi fără a se acorda atenţie celorlalte elemente ale sistemului bugetar, propunem de a monitoriza
reformele bugetare și de a urmări o finalitate logică a acestora, de a asigurara condiții pentru realizarea
lor, ceea ce presupune în primul rând stabilitatea politică a țării, dar și o mai mare transparență a
programelor de reforme. Lucrul asupra reformei nu trebuie să se concentreze doar la Ministerul
Finanțelor. Responsabile de reușita acestor schimbări se fac și celelalte autorități ale administrației
publice centrale implicate în procesul bugetar. Pentru implementarea totală, completă a planificării pe
termen mediu a bugetului și a elementelor de bugetare în bază de programe și performanță este necesară o
modificare fundamentală a culturii administrative, şi aceasta nu poate fi realizată nici uşor, nici rapid.
Bibliografie:
1. Ordinului ministrului finanţelor nr.19 din 16 februarie 2008 ‖Pentru aprobarea Regulamentului
privind modul de elaborare, monitorizare si raportare a bugetelor pe programe‖, www.minfin.md.
2. Rapoartele privind executarea bugetului pe anii 2004-2011, www.minfin.md.
3. Chiţan V., Procesul bugetar-mecanism instituţional de management financiar, Revista „Fin-
Consultant‖, nr.10/2010, p.33.
4. Druker P., Eficiența factorului decizional, București: Destin, 2001.
5. Manualul Bancii Mondiale .
6. Văcărel Iu., etc., Finanţe publice, ed. III-a, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 2001.
7. Văcărel Iu., Bugetul pe programe multianual, București: Expert, 2002, 180 p.
8. Veveriţă P., Bugetul: tradiţie şi oportunitate, revista ‖Fin-Consultant‖, Nr.10/2010, p.48.
101
PLANIFICAREA BUGETULUI PUBLIC ÎN REPUBLICA MOLDOVA ÎN CONTEXTUL
CRIZEI ECONOMICE MONDIALE

Abstract: This article is a study of the fiscal policy in Republic of Moldova in the context of the economic crisis and its
impact on the state of the economic and social environment. It analyses the concept of fiscal crisis and tries to solve the question
of the appropiate ways of state interference in overcoming the crisis throught the fiscal policy.
Dezvoltarea activității economice nu are loc uniform, ci este supusă unor fluctuații ciclice,
perioadele de expansiune economică sau de avânt fiind urmate de perioade de stagnare, sau de criză.
Criza economică astfel reprezintă este o tulburare bruscă a echilibrului economic, o manifestare a unor
perturbări şi dereglări de amploare în desfăşurarea activităţii economice şi inversarea de la faza
ascendentă la cea descendentă a ciclului afacerilor. Criza financiară la rândul său nu este decât o formă
de manifestare a crizei economice și reflectă o neîncredere în sistemul financiar. Criza financiară este o
criză parțială, care se manifestă pe piața financiar-bancară, dar care se poate transfera în sectorul real al
economiei, așa cum se întâmplă cu actuala criză economică.
Criza a fost generată de mutații profunde în economia mondială, și anume emiterea monedei euro și
creșterea semnificativă a prețului la petrol, care au făcut presiuni asupra economiei SUA, conform unor
estimări, de peste 1 trln. dolari SUA [3, p.62]. Actuala criză financiară și economică a început ca o criză
parțială în 2008, prin prăbușirea pieței creditelor ipotecare din SUA, neimplicarea autorităților la moment
generând criza de încredere, prin care investitorii în active financiare, manifestînd preferințe pentru
lichidități, își retrăgeau investițiile oferind deci masiv active pe piața de capital. Aceasta a contribuit la
criza de lichiditate a companiilor financiare și la reducerea prețurilor la activele financiare pe piața de
capital, luând amploarea unei crize financiare. Ulterior, datorită comportamentelor pesimiste, dar și
contracției creditului criza s-a extins cu ușurință în sectorul real al economiei SUA. Dat fiind faptul că
economiile țărilor lumii la începutul secolului XXI sunt extrem de deschise și efectiv legate de cea
americană, criza neplăților din SUA s-a extins în restul lumii, iar criza economică devine treptat un
fenomen mondial în majoritatea statelor lumii. Nu este excepție în acest sens și Republica Moldova.
Principalele canale de penetrare a actualei crize în Republica Moldova sunt: reducerea volumului de
remitențe, micșorarea cererii interne și externe, scăderea fluxurilor de investiții străine directe, diminuarea
transferurilor guvernamentale la bugetele locale, și creșterea șomajului ca urmare a întoarcerii migranților
acasă [1, p.60].
O consecință majoră a crizelor economice este în primul rînd restrîngerea afacerilor, deci
contractarea PIB, și deci ulterior și o criză și în domeniul finanțelor publice. În acest caz guvernarea
statului se confruntă cu o problemă majoră în momentul planificării bugetului public: necesitatea
promovării unei politici de relansare a economiei în condițiile unui cadru de resurse redus. Prima ar
reprezenta o politică bugetar-fiscală expansionistă, cea de a doua o politică austeră, care se contrazic
reciproc. Intervenția statelor lumii în depășirea crizei financiare actuale este una diferită, de la o politică
keynisistă în SUA, la una conservatoare în statele europene, fiecare politică demonstrîndu-și în timp cît de
eficiente sunt.
Efectele crizei economice din Republica Moldova, deși au fost recunoscute abia în 2009, totuși, cel
puțin în domeniul finanțelor publice, s-au manifestata încă din anul 2008, atunci cînd deficitul bugetar a
constituit -630 mln. lei, sau 1,0% din PIB. Deși nivelul indicatorului nu este unul alertant, totuși o
îngrijorare trebuia să trezească cel puțin ritmul de creștere al acestuia comparativ cu anul precedent de
peste 5 ori. Acest deficit nu a fost unul planificat, iar de asta ne putem convinge examinînd sursele de
finanțare a deficitului, și anume 1226,0 mil. lei care provin din contul privatizărilor, la care în mod
normal statul recurge doar în ultimă instanță, atunci cînd nu poate acumula suficiente resurse din contul
împrumuturilor. Partea de cheltuieli a bugetului național pentru anul 2008 a fost îndeplinită în sumă de 26
119,1 mln. lei, ceea ce este cu 16,5 % mai mult decît cheltuielile realizate în 2007, dar cu 2,7% mai
puțin decît cheltuielile planificate în anul respectiv. Cu toate acestea, datorită situației politice din țară,
alarma a fost bătută abia în septembrie 2009, cînd Ministerul Finanțelor a emis o informație operativă din
care rezultă că la situaţia din 30 septembrie 2009, în Bugetul Public Naţional au fost acumulate venituri în
sumă totală de 16,7 mlrd. lei, ceea ce este mai puţin cu 12,2 mlrd.lei (57,8%) faţă de indicii aprobaţi
pentru anul respectiv. Executarea Bugetului Public Naţional la situaţia din 30 septembrie curent a rezultat
cu un deficit în sumă de 2 750,2 mil.lei, dintre care cele mai mari deficite le-au înregistrat Bugetul de Stat
de 1 962,7 și Bugetul Asigurărilor Sociale de Stat de 695,5 mil. lei. Spre sfîrșitul anului mărimea
102
deficitului Bugetului Public Național a constituit 3 836,6 mil. lei, sau 6,4% din PIB, veniturile fiind de 23
517,7 mln. lei, iar cheltuielile 27 354,3 mln. lei. Evoluția principalilor indicatori privind finanțele publice
este prezentată în tabelul de mai jos:
Tabelul 1 . Evoluţia bugetului public naţional

2012,
Indicatori u.m. 2007 2008 2009 2010 2011
preliminar
mil. lei 22292,0 25516,9 23517,7 27550,9 30139,7 33256,1
Venituri
% în PIB 41,7 40,6 38,9 38,3 36,7 37,9
mil. lei 22415,6 26146,9 27354,3 29328,9 32101,0 35364,0
Cheltuieli
% în PIB 42,0 41,6 45,3 40,8 39,1 40,3
mil. lei -123,6 -630,0 -3836,6 -1778,0 -1961,3 -1837,9
Rezultat financiar
% în PIB -0,2 -1,0 -6,3 -2,5 -2,4 -2,1
mil. lei 12417,5 11604,4 14622,4 18870,8 19226,6 21184,7
Datoria de stat
% în PIB 23,2 18,4 24,2 26,3 23,4 24,1
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor
Contextul în care au fost elaborate bugetele ulterioare, pentru anii 2010-2013 a fost și continuă să
fie unul foarte dificil şi tensionat, deoarece evoluţiile economiei se transpun direct pe bugetul public
naţional care, la rîndul său, nu mai poate, în deplină măsură, servi drept instrument efectiv şi eficient de
realizare a politicilor, Guvernul fiind lipsit de suficiente pîrgii şi spaţiu pentru manevră.
Bugetele publice reprezintă întotdeauna o relaţie dintre trei variabile – venituri, cheltuieli și deficit
(excedent) bugetar (Figura 1). Deciziile referitoare la aceşti indicatori bugetari au o importanţă crucială în
cadrul procesului bugetar. În dimensionarea acestora există următoarele tendinţe contrare: presiunea în
favoarea creşterii cheltuielilor publice (cetăţenii vor mai multe servicii), presiunea pentru reducerea
impozitelor (cetăţenii caută să-şi reducă povara fiscală şi să păstreze mai mulţi bani) și menținerea unui
deficit bugetar rezonabil, fără a recurge în exces la surse împrumutate pentru finanțarea cheltuielilor, care
exced veniturile (resursele ordinare), bugetul fiind un compromis între „ce se vrea‖ și „ce se poate‖.
Prima etapă în planificarea bugetului statului constă în planificarea veniturilor statului, care este
corelată cu stabilirea obiectivelor politicii fiscale și urmărește nu doar colectarea de resurse într-un volum
suficient pentru acoperirea necesarului de finanțat, ci și redistribuirea averii şi a veniturilor în cadrul
societății, sau stimularea, fie inhibarea diferitor iniţiative economice. În ceea ce privește politica fiscală în
Republica Moldova în perioada anilor 2009-2013 aceasta are mai degrabă un caracter financiar, de
acumulare de resurse la Bugetul Public Național. Astfel numai politica fiscală pentru anul curent prevede
anularea scutirii de TVA, de rînd cu taxa vamală, la mijloacele fixe depuse în capitalul social al agenţilor
economici, majorarea cotei reduse a TVA pentru gazele naturale şi gazele lichefiate de la 6% la 8%,
modificarea cotei accizului la articole din tutun și la produsele alcoolice, majorarea cotei taxei vamale la
importul unor produse, introducerea limitei veniturilor din vînzări ale titularului patentei de întreprinzător
în mărimea de 100 mii lei într-o perioadă de 12 luni consecutive, comparativ cu cel de 300 mii lei pentru
anul precedent etc. Alte măsuri memorabile de politică fiscală sunt introducerea cotei de 12% la impozitul
pe venitul persoanelor fizice sau majorarea sumei amenzilor și penalităților pentru agenții economici care
încalcă legislația.
103
Prognoza Politica Finanţare Finanţare Cheltuieli Cheltuieli
macroeconomică fiscală externă internă recurente capitale
Venituri Deficitul, Total cheltuieli

excedentul bugetar
Cadrul de
resurse
Confruntarea cadrului de resurse și a

cheltuielilor publice
Bugetul public
Fig.1. Procesul de planificare a bugetului
Sursa: Elaborat de autori
Cea de a doua etapă în planificarea bugetului depinde de decizia legislativului de a avea un buget
excedentar, fie deficitar. În cazul deficitului bugetar, așa cum se întâmplă în perioada de criză, esența
acestei etape constă în prognozarea surselor extraordinare de finanțare a cheltuielilor publice, în special
împrumuturi publice, sau surse din privatizare. De regulă dimensiunea acestui indicator macrofinanciar
este stabilit în baza unor reguli financiare în ceea ce privește dimensiunea datoriei publice, care ulterior
determină și dimensiunea deficitului bugetar, ambele determinate ca pondere în PIB și stabilite în
Republica Moldova de Comitetul interminesterial pentru planificare strategică, dar mai depinde și de
capacitatea țării de a contracta resurse financiare împrumutate, credibilitatea ei în fața creditorilor,
măsurată prin indicatorul datoriei publice ca procent în PIB. În general politica statului în domeniul
datoriei de stat poate fi apreciată în baza unor indicatori, așa ca nivelul deficitului bugetar ca pondere în
PIB, care conform accepțiunii țărilor europene exprimate în Tratatul de la Maastrich nu trebuie să
depășească nivelul de 3%, sau ponderea datorie de stat în PIB, nu mai mare de 60%. Totuși acești
indicatori sunt mai degrabă monitorizați de creditorii externi, reușita unei politici în domeniul datoriei de
stat depinde și de respectarea a două reguli de bază: nivelul deficitului bugetar nu trebuie să depășească
nivelul cheltuielilor capitale, iar ritmul de creștere al datoriei de stat nu trebuie să devanseze ritmul de
creștere al PIB. În acest fel se evită o transpune a datoriei de stat asupra următoarelor generații, prin o rată
mai mare a fiscalității în viitor. Analiza acestor indicatori în Republica Moldova poate fi analizată în
tabelul 2.
În actuala conjunctură economică era inevitabilă o creştere a datoriei de stat, ceea ce nu este lucru
neapărat rău. Deși în ultimii ani ritmul de creștere a datoriei de stat a devansat ritmul de creștere a PIB,
totuși măsura este una impusă în contextul economic. Nivelul actual al datoriei de stat, de 24,1% din PIB
în 2012, comparativ cu 23,2% în 2007, nu duce la concluzia că nu suntem într-o situaţie atât de gravă,
încât să ne confruntăm cu falimentul. Nici costul financiar al împrumuturilor contractate în 2009 de la
FMI nu sunt unele exagerate, despre aceasta vorbindu-ne și mărimea serviciului datoriei de stat. Aceste
împrumuturi au însă, un cost nefinanciar, exprimat prin semnarea Memorandumului bugetar cu FMI și
adoptarea unei politici bugetare austere de sorgisnte neoliberaliste, similară celei promovate în țările UE.
Tabelul 2. Evoluţia deficitului bugetar și a datoriei publice

2012,
Indicatori u.m. 2007 2008 2009 2010 2011
preliminar
Deficitul bugetar mil. lei -123,6 -630,0 -3836,6 -1778,0 -1961,3 -1837,9
Cheltuieli capitale mil. lei 4055,6 4418,4 3051,8 3459,6 4321,5 -
Ritmul de creștere a PIB % 115,9 109,2 102,2 111,1 107,2 115,9
Ritmul de creștere a datoriei de stat % 95,1 93,5 126,0 129,1 101,9 110,2
Serviciul datoriei de stat mil. lei 609,8 721,6 834,2 547,6 662,4 700,3
Sursa: Elaborat de autor în baza datelor Ministerului Finanţelor și Biroului Național de Statistică
Prin însumarea rezultatelor obținute în etapa de planificare a cadrului general de resurse, adică a
veniturilor și a surselor de acoperire a deficitului bugetar se determină cadrul general de resurse, în baza
104
căruia se determină ulterior volumul cheltuielilor agregate. În procesul pregătirii proiectului de buget se
atrage o deosebită importanţă celei de a treia etape, planificarea cheltuielilor publice.
Cheltuielile publice reprezintă unul din cele mai importante instrumente guvernamentale pentru
implementarea scopurilor de realocare și redistribuire. Acestea sunt planificate pe funcţii (educaţie,
sănătate, apărare etc.), pe categorii economice (cheltuieli curente, de capital etc.), pe instituţii, și mai
recent și pe programe.
În ceea ce privește politica bugetară în Republica Moldova criza financiară a adus un val de
„optimizări‖ ale unor grupe de cheltuieli. Reperele politicii bugetare se reflectă în Memorandumul cu
privire la Politicile Economice şi Financiare pentru 2010-2012. Astfel memorandumul prevede
echilibrarea stării finanțelor publice prin reducerea constantă, în baza reformelor, a cheltuielilor curente
până la nivelele care se potrivesc cu resursele de care dispune Moldova, accentul a fost pus în special pe
reducerea cheltuielilor de personal, în timp ce investiţiile publice vor fi majorate iar programul de
asistenţă socială va fi fortificat [5, p.4-7]. Cu toate aceste optimizări statul a reușit echilibrarea finanțelor
publice, în perioada de criză financiară statul promovând o politică bugetară orientată social, ponderea
cheltuielilor de ordin social-cultural sporind de la 62,6% în total în 2007 la 71,5% în anul 2011.
În concluzie putem afirma că criza economică actuală nu putea fi evitată în cazul Republicii
Moldova. Aceasta a contribuit la destabilizarea finanțelor publice din țară și a impus autoritățile să adopte
politici bugetar-fiscale austere. Statul însă nu ar trebui să uite că sunt și alte căi de depășire a crizei,
exemplul SUA, fiind una din ele. Politica fiscală astfel nu ar trebui să stagneze și mai mult dezvoltarea
afacerilor, iar cea bugetară reducerea unor cheltuieli sociale, care ar înrăutăți condiția de trai a
cetățeanului. Adevărul este că finanțele publice sunt puse în slujba economiei și a societății și nu invers,
iar acest adevăr nu trebuie să fie uitat.
Bibliografie:
1. Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative, nr.178 din 11.07.2012, Monitorul
Oficial nr.190-192/644 din 14.09.2012.
2. Roșca P., Țurcanu A., Criza economico-financiară: mecanismul contagiunii și canalele de
transmisie, În: Economica, nr.3 (73), Chișinău, ASEM, 2010.
3. Patraș M., Despre criza financiar-economică mondială (2007-20..?): evoluție, repercursiuni, căi
posibile de armonizare, În: FinConsultant nr.02 din 2009.
4. Dolgu Gh., Criza: finanțe, teorii: Studii alese, ed. Expert, București, 2009, 338 p.
5. Memorandumul cu privire la Politicile Economice şi Financiare pentru 2010-2012, disponibil pe
http://www.gov.md/doc.php?l=ro&idc=447&id=2772.
6. www.minfin.md.
7. www.statistica.md.
GAZELE DE ŞIST, DESCOPERIREA SECOLULUI
Silvia SCORTESCU, România
Abstract: Factors affecting natural gas prices - Natural gas prices are a function of market supply and demand. Due to
limited alternatives for natural gas consumption or production in the short run, changes in supply or demand over a short period
often result in large price movements to bring supply and demand back into balance. Shale gas refers to natural gas that is
trapped within shale formations. Shales are fine-grained sedimentary rocks that can be rich sources of petroleum and natural
gas. The production of natural gas from shale formations has rejuvenated the natural gas industry in the United States. The 2011
Natural Gas Annual shows newly revised natural gas gross production data from shale and coalbed methane from 2007 to 2011.
Using data from the states and other sources, the data show gross production from shale reaching 30 percent of total gross
production in 2011 after comprising only 8 percent of gross production in 2007. EIA's monthly energy projections through 2014
include natural gas consumption, production, imports, storage and price projections. The Market Prices and Uncertainty
Report is a regular monthly supplement to the Short-Term Energy Outlook.
,,Epoca de aur a gazelor“ Traseul spectaculos al gazelor aşa-zise neconvenţionale în SUA

continuă să fascineze. Între 2005 şi 2010, industria locală a gazelor de şist, bazată pe producerea de gaze
naturale din şisturi prin bombardarea cu torenţi de apă şi chimicale (tehnică denumită fracţionare sau
fracturare hidraulică) a crescut cu nu mai puţin de 45%. În acelaşi interval, gazele de şist au ajuns de la o
pondere de 4% din totalul producţiei americane de gaze la 24%. Acum, SUA produc mai multe gaze decât
au nevoie. Depozitele sunt deja aproape pline, iar preţul s-a prăbuşit – pentru că, spre deosebire de preţul
105
petrolului, cel al gazului este stabilit la nivel regional. Luna trecută coborâse sub 2 dolari pentru un milion
de unităţi termale britanice (mBtu), preţ de şase ori mai mic decât înainte de acest boom şi mult prea
scăzut pentru ca producătorii să mai atingă pragul de rentabilitate. Ei bine, majoritatea statelor europene şi
asiatice, care plătesc de patru, dacă nu de şase ori mai mult pentru aceeaşi cantitate de gaz, s-ar bucura să
aibă astfel de probleme. Pentru America, această creştere extraordinară a rezervelor se traduce printr-un
avantaj economic imens. Doar în câţiva ani, această nouă industrie a creat, direct sau indirect, sute de mii
de noi locuri de muncă. A contribuit, de asemenea, la renaşterea mai multor domenii, cum ar fi
petrochimia, dependentă de etanul produs din gaze naturale.
Cererea tot mai mare va duce, probabil, la urcarea preţului în următorii ani. Ba chiar Peter Voser,
preşedintele Royal Dutch Shell, companie petrolieră care a investit masiv în exploatarea zăcămintelor de
şist, se aşteaptă ca preţul să se dubleze până în 2015. Chiar şi atunci, va rămâne sub pragurile aşteptate
pentru Asia şi Europa, aşa că industria ar trebui să crească în continuare. De altfel, estimările arată că
America are rezerve de gaze suficiente pentru menţinerea actualei rate de producţie încă un secol de-acum
încolo.
Incredibil, nu? Acum nici cinci ani, toată lumea considera că SUA vor deveni un importator major
de gaze. Mai mult, între anii 2000 şi 2010 a fost construită infrastructura necesară pentru regazificarea
(reevaporarea gazelor după transport – n.trad.) a peste 100 de miliarde de metri cubi de gaze naturale
lichefiate (GNL) din import. Apoi, în 2011, importurile raportate au fost de sub 20 de miliarde. Prin
urmare, acum se depun eforturi pentru transformarea acestor terminale în facilităţi de lichefiere, pentru
trimitere la export.
Azi în SUA, mâine în toată lumea-Evident, undele de şoc ale boomului american sunt resimţite şi
în alte părţi ale lumii. Dezvoltarea imensului perimetru rusesc ştokman, din Marea Barenţ – un proiect de
40 de miliarde de dolari menit să alimenteze SUA cu gaz lichefiat – a fost trecută pe linie moartă. Iar
rezervele de gaz lichefiat din Qatar, până nu demult alocate SUA, se îndreaptă acum spre Japonia, tot mai
însetată de noi surse de energie. Transformările de acest tip vor continua, atâta timp cât producţia pe scară
largă de gaze de şist este deja posibilă în China, Australia, Argentina şi câteva state europene, între care
Ucraina şi Polonia.
Anul trecut, Agenţia Internaţională pentru Energie (IEA) a publicat un studiu entuziast intitulat
„Intrăm oare în epoca de aur a gazelor?―. Iar în 29 mai a.c. a apărut şi continuarea raportului, din al cărui
titlu a dispărut semnul întrebării. Potrivit specialiştilor IEA, în intervalul 2010-2035 este aşteptată
triplarea rezervelor de gaze neconvenţionale, ceea ce va duce la un ritm mai scăzut de creştere a preţurilor
decât cel estimat în alte condiţii. De asemenea, cererea globală va escalada cu peste 50% în aceeaşi
perioadă.
Puţine state s-au aruncat cu capul înainte aşa cum a făcut-o America. Bine, aici a fost vorba de o
întreagă combinaţie de factori: reglementările permisive din sectorul energetic, care au dus la activităţi
frenetice de explorare; accesul la infrastructură şi instalaţii de înaltă calitate; şi, mai ales, un sistem
privilegiat, prin care proprietarii terenurilor deţin drepturile asupra tuturor bogăţiilor descoperite pe
pământul lor. Majoritatea statelor nu îndeplinesc niciuna dintre condiţiile de mai sus. Europa, de exemplu,
are o infrastructură adecvată, la care, teoretic, orice stat de pe continent are acces. În realitate, însă,
conductele sunt rezervate cu mulţi ani în avans. În general, proprietarii de terenuri din Europa nu deţin şi
drepturi asupra mineralelor din pământul deţinut, aşa că nu sunt prea motivaţi să încurajeze activităţile de
explorare. De asemenea, să nu uităm că Europa este un continent extrem de populat, deci cârcotaşii sunt
cu atât mai mulţi.
Problema Chinei este cu totul alta: sursele insuficiente de apă, în condiţiile în care fracturarea în
cazul unui singur puţ necesită tone şi tone de apă. În Argentina, decizia recentă a guvernului de a
naţionaliza cea mai mare companie petrolieră a ţării, YPF, îi va îndepărta cu siguranţă pe potenţialii
investitori străini de care are nevoie industria locală a gazelor de şist.
Aceleaşi gaze, probleme diferite. Aşa că performanţele Americii vor fi greu de egalat. Apoi, nici
măcar o creştere majoră a rezervelor de gaze din Europa nu ar contribui prea mult la scăderea preţurilor.
Pentru că, spre deosebire de America, aici preţul gazului depinde cel al petrolului, din cauza contractelor
de export încheiate pe termen lung de Rusia şi Norvegia.
Producătorii de gaze de şist au de luptat şi cu opoziţia dură venită din partea ecologiştilor, care
acuză cantităţile excesive de apă necesare şi riscul, fie el şi minor, că fracturarea ar putea duce la
contaminarea pânzei freatice, ba chiar şi la cutremure. Există şi temerea că, în timpul activităţilor de
explorare şi de producere a gazelor de şist, s-ar putea scurge cantităţi mari de metan, un gaz de seră foarte
nociv. IEA estimează că noxele rezultate de pe urma producţiei de gaze de şist sunt cu 3,5% mai mari
decât în cazul gazelor convenţionale şi cu 12% mai mari, dacă este nevoie şi de ventilarea gazului în
106
exces. Aşa se explică de ce Franţa şi Bulgaria au interzis fracţionarea hidraulică, iar în America şi
Australia protestele împotriva acestui procedeu se înmulţesc.
Ecologiştii au, parţial, dreptate, însă exagerează. Cât timp puţurile sunt perfect sigilate, nu prea se
pune problema otrăvirii pânzei freatice. Iar, dacă ar fi interzisă ventilarea, emisiile de metan ar putea fi
ţinute sub control. În plus, riscurile producerii de cutremure, existente şi în cazul extracţiei de gaze
convenţionale şi de petrol, pot fi temperate printr-o monitorizare strictă. IEA spune că impunerea tuturor
acestor precauţii ar creşte costul unui puţ de gaze de şist cu 7% – aşadar, „curăţarea― industriei are un preţ
destul de mic. În schimb, mişcările ecologiste ignoră o problemă cu adevărat majoră, creată atât de gazele
de şist, cât şi de combustibilii fosili: încălzirea globală. Dacă nu se iau măsuri pentru promovarea
energiilor regenerabile şi a altor tehnologii verzi, IEA prevede că temperatura planetei ar putea creşte cu
3,5 grade. Iar costul unei asemenea transformări nu va putea fi acoperit niciodată.
Bibliografie:
1. http://www.gasbuddy.com/
2. Gasoline and Diesel Fuel Update – Energy Information Administration
3. Weekly U.S. Retail Gasoline Prices, Regular Grade – Energy Information Administration AAA's
Daily Fuel Gauge Report
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Gaz_de_sist
ASPECTE TEORETICE ALE GESTIUNII SITUAŢIILOR DE CRIZĂ FINANCIARĂ

LA NIVEL DE ÎNTREPRINDERE
Elena EFROS, dr., lector sup. USM
Abstract. Practice shows that economic crises are characteristic of the economic entity in its development process. This is
extremely topical issue of efficient organization of business management company, their methods of crisis management and
transform it into an effective tool in entrepreneurship. Decisive role in this regard must hazards incur diagnosis and prediction
of occurrence of crisis.
Keywords: crisis, risk, crisis management
Crizele economice sunt nişte fenomene complexe, care dispun de legi proprii de dezvoltare. Pe
parcursul întregii evoluţii a societăţii omeneşti, sistemele economice, întotdeauna, s-au confruntat cu
aceste fenomene, deseori, de natură necunoscută. Începând din secolul XIX, au fost întreprinse încercări
de cercetare a naturii crizelor în scopul elaborării unor măsuri de influenţă asupra acestora.
„Krisis‖ – în traducere din limba greacă – semnifică soluţie, punct de cotitură, punct de pornire, de
trecere. [6.pag.15]
În viziunea contemporană, conceptul de criză exprimă o acută insuficienţă, penuria unei anumite
resurse materiale, financiare, umane etc.
Pentru caracterizarea crizei la nivelul microeconomic, se utilizează conceptul „situaţie de criză la
întreprindere‖ sau „întreprinderea aflată în stare de dificultate‖. În sens larg, acesta presupune o situaţie
nedorită, neplanificată care poate să restricţioneze sau chiar să facă imposibilă funcţionarea de mai
departe a întreprinderii.]
Una din cele mai ample aprecieri a crizei la întreprindere a fost dată de cercetătorii germani Viner şi
Kaan, aceştia evidenţiind 12 caracteristici ale crizei la întreprindere: [7. pag.7, 10]
1. Este un moment critic în dezvoltarea evenimentelor şi acţiunilor;
2. Formează situaţia în care un rol însemnat îl joacă rapiditatea şi urgenţa luării deciziilor;
3. Pune în pericol valorile şi obiectivele întreprinderii;
4. Consecinţele crizei, de regulă, comportă un caracter distrugător;
5. Provoacă incertitudine în aprecierea situaţiilor şi în elaborarea alternativelor necesare, privind
depăşirea ei;
6. Minimizează gradul de control şi de influenţă asupra evenimentelor desfăşurate;
7. Este formată din evenimente, care creează noi condiţii pentru atingerea succesului;
8. Minimizează timpul de reacţionare asupra ei, provoacă stres şi frică la participanţii ei;
9. Informaţia disponibilă privind criza, de regulă, este insuficientă;
10. Provoacă insuficienţă de timp şi resurse;
11. Modifică relaţiile dintre participanţii la criză;
107
12. Generează concordanţe şi neînţelegeri, comportând un caracter distrugător.
Ca şi la nivel macroeconomic, studierea şi analiza crizei poate fi făcută doar în cadrul studierii
întregului ciclu economic pe care-l parcurge întreprinderea. Respectiv, pentru ambele nivele economice,
putem urmări o ciclicitate asemănătoare, fiecare, însă, are nuanţele sale specifice.
APARIȚIE FORMARE CREȘTERE DECLIN (Criză)
REORGANIZARE LICHIDARE
Figura1. Fazele ciclului de viaţă al întreprinderii
După cum putem urmări în figura 1, pe parcursul ciclului de viaţă, întreprinderea trece prin patru
faze, de la faza de apariţie până la cea de declin (criză). Criza mai poate apărea şi la fiecare din fazele
ciclului de viaţă al întreprinderii, respectiv, chiar încă din fazele incipiente, întreprinderea are şanse mari
să-şi încheie activitatea. De aceea, pe de o parte, nu toate întreprinderile trec prin toate aceste patru faze.
De exemplu, de la faza de apariţie a întreprinderii până la faza de formare a ei, în medie, ajung doar 20%
dintre întreprinderi. Din cele rămase, doar 40-60% dau dovadă de flexibilitate şi ajung până la faza de
creştere, această fază fiind caracterizată printr-o dezvoltare însemnată a potenţialului economic al
întreprinderii, după care vine rândul fazei de descreştere (criză). La această fază, criza este condiţionată,
în primul rând, de îmbătrânirea întreprinderii, lucru care, mai devreme sau mai târziu,se întâmplă. [5.
pag.18]
Ajungând la această etapă a vieţii sale, întreprinderea dispune de două soluţii: sau se reorganizează
(restructurează), continuându-şi astfel activitatea, sau se lichidează.
În general, criza la întreprindere este caracterizată printr-o totalitate de fenomene din viaţa
întreprinderii – de la simple dificultăţi de funcţionare apărute în urma diverselor conflicte şi concordanţe,
până la stări catastrofice ce conduc întreprinderea spre faliment.
Criza reprezintă un moment critic, de dificultate majoră în dezvoltarea activităţii întreprinderii care
necesită schimbări radicale pentru depăşirea acestei stări, în caz contrar, evitarea falimentului sau a crizei
financiare devine imposibilă. Perioadele dintre începutul şi sfârşitul crizei pot fi diferite. Pe de o parte,
sunt crize de lungă durată, care accelerează destul de lent, pe de altă parte,sunt altele, care apar pe
neaşteptate şi cu mare intensitate, de regulă, aceste crize sunt de scurtă durată.
Criza poate apărea pe neaşteptate chiar şi în timpul dezvoltării armonioase a întreprinderii, sau să
apară în corespundere cu presupunerile şi anticipările specialiştilor. Totuşi, destul de rar, crizele apar pe
neaşteptate, fără niciun fel de semnale pentru specialişti. Aceasta se datorează faptului că criza nu este o
stare statică, ci,mai degrabă, un proces, care evoluează şi se schimbă în timp.
În literatura de specialitate, pot fi întâlnite diferite teorii de dezvoltare a crizei la întreprindere, cele
mai frecvent întâlnite fiind cele ale economiştilor germani U. Kristec şi D. Muller. U. Kristec
caracterizează fazele de dezvoltare a crizei din punct de vedere al stării ei, respectiv, pornind de la
posibilitatea depăşirii acesteia de întreprindere. În acest sens, Kristec evidenţiază patru faze ale crizei: 1)
criza potenţială; 2) criza ascunsă; 3) criza acută – care poate fi depăşită şi 4) criza acută – care nu poate fi
depăşită. [3. pag.33]
D. Muller, însă, caracterizează fazele de dezvoltare a crizei în funcţie de obiectivele întreprinderii
care sunt puse în pericol, evidenţiind şi el patru faze în dezvoltarea crizei la întreprindere: 1) criza
strategică; 2) criza rezultatelor; 3) criza de lichiditate; 4) falimentul propriu-zis sau criza financiară.
Deşi aceste două teorii abordează procesul de criză din poziţii diferite, ele au şi multe tangenţe,
respectiv, rezultatele lor pot fi uşor unite. [6. pag.11]
Cauzele apariţiei crizei la întreprindere sunt diverse şi comportă un caracter diferit. Pe de o parte,
ele pot fi împărţite în obiective şi subiective. Cele obiective asociate cu dezvoltarea ciclică a sistemului
economic: necesitatea de modernizare, restructurare sub influenţa factorilor exteriori etc. Cele subiective
sunt condiţionate de: greşelile de gestiune ale managerilor financiari, deficienţele din organizarea
procesului de producţie, de imperfecţiunea politicii financiare, investiţionale şi inovaţionale, tot aici
putem include şi factorii climaterici, cutremure, inundaţii etc. Pe de altă parte, aceleaşi cauze le putem
împărţi în interne şi externe. Cele externe se împart în cauze de mega şi macronivel. Factorii de
meganivel sunt factori internaţionali, ei sunt formaţi sub influenţa situaţiei economico-financiare de la
nivel mondial. Aici putem include ciclitatea dezvoltării economice a ţărilor de frunte, starea sistemului
108
financiar mondial, politica promovată de băncile internaţionale, stabilitatea comerţului internaţional,
concurenţa internaţională, acorduri şi înţelegeri internaţionale etc. [1. pag.14]
Aceşti factori, în special, sunt foarte importanţi pentru ţările mici, precum este Republica Moldova,
de exemplu, criza din sectorul vinicol din anul 2003, care a apărut în urma închiderii pieţei ruseşti pentru
producătorii din R. Moldova.
Factorii de la macronivel sunt factori naţionali, aceştia includ: factorii politici, economicofinanciari,
factorii culturali şi, bineînţeles, cei ce ţin de progresul tehnico-ştiinţific.
Cauzele interne sunt legate, de regulă, de strategia riscantă de marketing a întreprinderii, conflicte
interne, pierderea flexibilităţii şi a capacităţii de adaptare la variaţiile mediului extern, calitatea joasă a
managementului financiar, stimularea joasă a muncii, de neajunsurile în organizarea procesului de
producţie, de imperfecţiunea politicii investiţionale şi financiare, utilizarea tehnologiilor învechite şi
uzate, producţie nediversificată şi cu un grad scăzut de lichiditate, deseori, necompetitive din punct de
vedere al preţului şi calităţii, dependenţă mare de unii furnizori şi clienţi, posibilităţi reduse de creditare,
neluarea în calcul a unor riscuri financiare etc.
Însă, în înţelegerea crizelor, un rol important îl au nu doar cauzele apariţiei lor, ci şi diversele
consecinţe care apar în urma realizării acestora.
Posibilităţile gestiunii crizei, în acest sens, depind de obiectivele stabilite, profesionalism,
capacitatea de gestiune, înţelegerea cauzelor şi efectelor, responsabilitate.
În viaţa economică a întreprinderii, crizele sau pericolul apariţiei crizelor este un fenomen
permanent. De regulă, acestea semnalează o acumulare a unei mase critice – a factorilor de restrângere,
eliminarea sau activizarea cărora conduce la stoparea activităţii întreprinderii sau transformării acesteia
într-o nouă calitate.
Situaţia de criză a economiei naţionale, însoţită de un număr mare de întreprinderi falimentare, a
făcut extrem de actuală problema organizării eficiente a gestiunii activităţii întreprinderii, alegerea
metodelor de gestiune a situaţiilor de criză şi transformarea acesteia întrun instrument eficient în
activitatea de antreprenoriat.
Esenţa gestiunii situaţiilor de criză poate fi exprimată prin următoarele caracteristici:
- Crizele pot fi prevăzute, anticipate şi chiar create;
- Crizele, într-o măsură oarecare, pot fi accelerate, slăbite şi amânate;
- Gestiunea în condiţii de criză necesită abordări speciale, cunoştinţe şi experienţă specială;
- Procesele de criză nu pot fi gestionate în întregime;
- De criză, obligatoriu, trebuie de pregătit din timp. [1.pag. 245]
Trebuie menţionat că, în literatura de specialitate autohtonă, acest instrument de gestiune a
activităţii, practic, nu a fost cercetat. În Republica Moldova, de cele mai multe ori, acest termen este
folosit în legătură cu incapacitatea de plată sau starea de faliment a întreprinderii, ceea ce, pe de o parte,
nu exprimă întreaga viziune asupra problemei date.
În teoria şi practica gestiunii situaţiilor de criză, pentru reflectarea situaţiei financiare ample a
întreprinderii, pe lângă evaluarea capacităţii ei de plată, este necesar de analizat şi mulţi alţi factori, ce
determină activitatea ei complexă, în acelaşi timp, trebuie luat în consideraţie specificul stării actuale a
economiei naţionale cu totalitatea influenţelor sale atât interne, cât şi a celor din exterior.
În literatura de specialitate străină, este folosit termenul „managementul crizei‖, care este definit ca
o acţiune specializată de mare complexitate, dirijată şi susţinută la toate nivelurile întreprinderii pentru
diminuarea şi menţinerea sub control a efectelor negative de influenţă asupra întreprinderii.
Gestiunea crizei trebuie să fie abordată ca un sistem, când pentru combaterea situaţiei nefavorabile
sunt luate un complex de măsuri, acţiuni care încep cu diagnosticul crizei şi se încheie cu metodele de
înlăturare şi depăşire a acesteia.
Una din cele mai juste aprecieri ale gestiunii situaţiilor de criză este redată de către economista rusă
A.G. Greaznova, în lucrarea „Managementul crizei‖ [4. pag. 7]:
„Gestiunea anticriză – este aşa un sistem de conducere a întreprinderii, care are un caracter complex
de sistem, este îndreptată spre anticiparea sau înlăturarea fenomenelor nefavorabile în afaceri prin
intermediul utilizării întregului potenţial al managementului contemporan, elaborarea şi realizarea unui
program special la întreprindere, care ar avea un caracter strategic, să permită înlăturarea dificultăţilor
temporare, să păstreze şi să îmbunătăţească aflarea pe piaţă în orice condiţii a întreprinderii, bazându-se
doar pe resurse proprii.‖
Altfel zis, gestiunea situaţiilor de criză reprezintă o gestiune specială care este în stare să
prognozeze şi să slăbească crizele, în acelaşi timp, să asigure funcţionarea întreprinderii în regimul de
supravieţuire în perioada de criză şi să o scoată din această stare cu pierderi minime.
109
În cele din urmă, principalele obiective şi sarcini ale gestiunii situaţiilor de criză la întreprindere
sunt concentrate în: [5 .pag.22]
1) anticiparea crizelor şi pregătirea adecvată faţă de ele;
2) controlulşi evitarea factorilor de criză;
3) gestiunea dinamicii dezvoltării crizei (accelerarea sau încetinirea ei, slăbirea sau accentuarea ei);
4) asigurarea supravieţuirii întreprinderii în situaţia de criză;
5) diminuarea consecinţelor de pe urma crizei;
6) utilizarea factorilor şi consecinţelor crizei pentru trecerea întreprinderii la o nouă etapă de
dezvoltare.
În ansamblu, am putea spune că obiectivul principal al gestiunii anticriză la întreprindere constă în
asigurarea stabilităţii financiare a acesteia şi a unei poziţii confortabile pe piaţă, chiar şi în condiţiile unei
economii instabile. Trebuie remarcat, însă, faptul că, la diferite etape de dezvoltare a crizei, precum şi la
diferite variaţii ale economiei, aceste obiective necesită a fi ajustate şi corectate.
Pentru realizarea acestor obiective şi sarcini, procesul gestiunii anticriză la întreprindere este
împărţit în două direcţii principale de acţiuni: [2 .pag.48]
I. Acţiuni de preîntâmpinare, evitare a crizei la întreprindere.
II.Acţiuni de depăşire a crizei (în situaţia în care întreprinderea, deja,se află în criză)
La baza primei direcţii de acţiuni ale gestiunii anticriză, se află diagnosticul şi evaluarea
parametrilor crizei la întreprindere, care includ parcurgerea următoarelor etape:
 Monitorizarea detaliată a mediului intern şi extern al întreprinderii, în direcţia identificării la timp
a fenomenelor de criză.
 Identificarea abaterilor de la situaţia normală, a semnalelor de apariţie a crizei, evaluarea acestor
semnale.
 Stabilirea unor legături de cauză-efect şi prognozarea direcţiilor posibile de dezvoltare a crizei, a
mărimii pierderilor posibile.
 Urmărirea stării şi dezvoltării fenomenului de criză.
 Elaborarea măsurilor privind diminuarea fragilităţii externe a firmei.
 Creşterea flexibilităţii interne a firmei.
La baza celei de a 2-a direcţii de acţiuni a gestiunii anticriză stau măsurile de depăşire a crizei şi
stabilizare a situaţiei economico-financiare a întreprinderii. În principal, aceste acţiuni includ:
 Elaborarea unor planuri privind evitarea situaţiilor de criză şi pregătirea măsurilor privind
realizarea acestor planuri.
 Implementarea acestor planuri în cazul apariţiei situaţiei de criză la întreprindere şi verificarea
permanentă a mersului realizării acestor planuri, aprecierea rezultatelor.
 Aplicarea după cauză a întregului ansamblu de instrumente şi metode privind depăşirea situaţiei
de criză.
Specificul pronunţat al gestiunii anticriză constă în combinarea direcţiilor strategice şi tactice, în
reacţionarea operativă la transformările mediului extern, în elaborarea şi utilizarea variantelor şi liniilor
alternative de acţiune. Această abordare permite întreprinderii, la toate etapele de dezvoltare a crizei,să
identifice şisă optimizeze legătura dintre risc şi profitabilitate.
Conform Legii Insolvabilităţii a Republicii Moldova 149-29.06.2012, starea de insolvabilitate la
întreprindere este situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile
de plată, în timp ce incapacitatea de plată a întreprinderii reprezintă situaţia debitorului caracterizată prin
incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente, inclusiv obligaţiile fiscale. Incapacitatea
de plată este, de regulă, prezumată în cazul când debitorul a încetat să efectueze plăţi.
Falimentul întreprinderilor, de cele mai multe ori, poate fi întâlnit, anume, în condiţiile unei
economii instabile, precum este economia Republicii Moldova, însoţită de diverse dezechilibre de la toate
nivelurile. Aceste dezechilibre, în permanenţă, pun la încercare managementul întreprinderilor, tulburând
funcţionarea normală a lor.
În condiţiile în care întreprinderea funcţionează cu succes pe piaţă, realizând rezultate economico-
financiare pozitive, managementul situaţiilor de criză trebuie să fie concentrat spre operaţiunile de
profilactică şi preîntâmpinare a fenomenelor de criză. Însă, odată cu apariţia primelor semnale de criză,
managementul situaţiilor de criză se activează, şi devine tot mai accentuat odată cu înrăutăţirea situaţiei
interne, cât şi externe a întreprinderii.
„Gestiunea anticriză este o activitate specifică de gestiune care scoate în evidenţă atât pericolele
interne, cât şi externe ale activităţii întreprinderii, în direcţia anticipării şi evitării situaţiilor de criză, în
acelaşi timp, a asigurării supravieţuirii acesteia în condiţiile de dificultate economică, creând posibilităţi şi
110
soluţii de depăşire cât mai rapidă a acestei stări, astfel, prin caracterul său revoluţionar, aceasta contribuie
la trecerea spre un nou nivel de dezvoltare, unul mai eficient şi performant.
Eficienţa gestiunii anticriză este condiţionată de capacitatea întreprinderii de a reacţiona constructiv
la aceste variaţii care ameninţă funcţionarea normală a ei. Această capacitate nu trebuie să depindă de
situaţia în care are loc, propriu-zis, procedura de faliment sau doar apare riscul apariţiei acestuia. Atât în
primul, cât şi în al doilea caz, este necesară aplicarea deciziilor anticriză, ansamblul cărora şi formează
nucleul gestiunii situaţiilor de criză. [5. pag.28]
Astfel, eficienţa gestiunii anticriză la întreprindere este dependentă de următorii factori:
1. Profesionalismul şi pregătirea specială a managerilor financiari, care se ocupă cu gestiunea
situaţiilor de criză;
2. Funcţionarea calitativă a sistemului de monitoring a situaţiilor de criză;
3. Prognozarea din timp a situaţiilor de criză şi elaborarea scenariilor eficiente anticriză;
4. Dezvoltarea metodologiei de elaborare a deciziilorfinanciare în situaţiile de criză;
5. Calitatea elaborării programelor anticriză;
6. Promovarea politicilor financiare adecvate mediului extern al întreprinderii;
7. Operativitatea şi flexibilitatea gestiunii în situaţia schimbării permanente a mediului extern;
8. Factorul uman, soluţionarea problemelor privind comunicarea şi colaborarea personalului în
situaţie de criză.
Succesul gestiunii situaţiilor de criză la întreprindere este determinat de gradul de pregătire a
managerilor firmei faţă de potenţialele fenomene de criză, dispunerea de rezerve, de nivelul măsurilor
profilactice, de gradul de eficienţă a metodelor de gestiune aplicate etc. Practica a demonstrat că doar o
politică inovaţională activă, în combinaţie cu utilizarea investiţiilor în direcţia introducerii noilor
tehnologii şi produse, permite soluţionarea reuşită a problemelor privind evitarea sau depăşirea situaţiilor
de criză.
Gestiunea anticriză la întreprindere trebuie să se bazeze pe o abordare sistemică, cu rezultate
interdisciplinare, care priveşte întreprinderea ca un sistem de elemente, realizînd întregul potenţial al
managementului financiar. În acest sens elementele întreprinderii ca sistem includ totalitatea
componenetelor financiare, manageriale, de marketing, de producţie.
În cele din urmă, putem evidenţia principalele elemente ale abordării sistemice a gestiunii anticriză
la întreprindere:
1. Analiza situaţiei financiare şi evaluarea activităţii întreprinderii;
2. Elaborarea unei strategii reale de marketing;
3. Aplicarea unei strategii bazate pe inovaţii;
4. Gestiunea optimă a personalului;
5. Business-planificarea anticriză;
6. Evaluarea riscului de faliment.
Aplicarea în practică a abordării sistemice a gestiunii anticriză la întreprindere ar permite:
- Luarea în consideraţie a tuturor factorilor, atât interni, cât şi externi, cu influenţe diferite asupra
întreprinderii.
- Atragerea şi concentrarea mai multor resurse de la diferite nivele pentru gestiunea acestor factori
şi soluţionarea problemelor apărute;
- Identificarea căilor şi medodelor eficiente de influenţă asupra acestor factori.
Concluzii:
În teoria şi practica economică, nu există o reţetă unică, în baza căreia orice întreprindere ar putea
ieşi din criză, soluţionându-şi, astfel, toate problemele economico-financiare. Este cert faptul că chiar şi
utilizarea întregului arsenal de instrumente al gestiunii anticriză nu garantează evitarea sau depăşirea cu
succes a acesteia.
Fiecare întreprindere, cât şi fiecare criză, poartă un caracter individual, specific, şi doar printr-o
diagnosticare profundă a situaţiei concrete, putem conclude dacă întreprinderea este capabilă sau nu să
evite/să depăşească cu succes criza.
Bibliografie:
1. Балдин К.В., Быстров О.Ф., Рукосуев А.В. Антикризисное управление: макро- и
микроуровень: учебное пособие. Москва, Издательско-торговая корпорация «Дашков и К»,
2005, 316 с.
2. Болотин В.В., Соломатов В.И. Антикризисное управление предприятиями. Учебное пособие.
Москва, Изд. МИИГАиК, 2006, 140 с.
111
3. Быков А.А., Беляцкая Т.Н. Антикризисный менеджмент: Учеб. пособие для слушателей
программы Master of Business Administration / А.А. Быков, Т.Н. Беляцкая. Минск, Изд. Центр
БГУ, 2003, 256 с.
4. Грязнова А.Г. Оценка стоимости предприятия (бизнеса)/А.Г. Грязнова, М.А. Федотова, М.А.
Эскиндаров, Т.В. Тазихина, Е.Н. Иванова, О.Н. Щербакова. Москва, ИНТЕРРЕКЛАМА,
2003, 544 с.
5. Кован С.Е. Теория антикризисного управления предприятием: учебное пособие / С.Е. Кован,
Л.П. Мокрова, А.Н. Ряховская: под ред. М.А. Федотовой, А.Н. Ряховской. Москва, КНОРУС,
2009, 160 с.
6. Пилипчук В.В. Антикризисное управление: учебное пособие. Владивосток, ТИДОТ: ДВГУ,
2003.
7. Сидоров Л.Н. Антикризисное управление: Учебно-методическое пособие. Минск, БГЭУ,
2004.
CONDIŢIILE ŞI PROBLEMATICA SOLICITĂRII FONDURILOR NERAMBURSABILE

ÎN SCOPUL FINANŢĂRII ACTIVITĂŢII INVESTIŢIONALE
Corina NICHITCIN,
drd., lector univ. Universitatea de stat „A. Russo‖ din Bălţi
Abstract. In the national economy the access to grants is a important topic, because the economic entities from
Republic of Moldova have the opportunity to diversify their funding sources. In this context the entrepreneurs can apply to state
funding programs; by this way obtaining the grants.
The benefit is a part of this grants which are refundable, if the entity meets the conditions required by the program.
It should be mentioned that the formal term of "grant" is not defined by any act. Usually, such funding is performed
from the special funds created by law, which aimed at collecting revenue for achieve the government programs.
Currently the Republic of Moldova receives a different funding programs that can help to create new business plans, to
increase the capacity of production, to improve the competitiveness and to create new jobs. Access to these grant programs
requires the entities to comply some conditions, but are also remarked the obstacles during the applying grants.
Problema finanţării activităţii investiţionale ale entităţilor economice este una actuală, în special
pentru întreprinderile din sectorul micului business sau din zonele rurale.
Finanţarea prin sine poate fi definită ca un mecanism complex de obţinere a fondurilor necesare
efectuării unei investiţii. Evident, întreprinderea pentru realizarea activităţii investiţionale poate utiliza
fondurile proprii, fondurile împrumutate, metodele moderne de finanţare, dar totodată poate utiliza sursele
financiare propuse de diverse programe de finanţare. În unele cazuri aceste surse alternative de finanţare
sunt eficiente şi oportune datorită insuficienţei fondurilor proprii dar şi a imposibilităţii solicitării
creditelor sau împrumuturilor din cauza lipsei garanţiei sau insuficienţei acesteia. În cazul creditelor de
investiţii, de obicei entităţile economice trebuie să se implice cu o sumă de bani în activitatea
investiţională preconizată dar şi să dispună de garanţii. În aceste condiţii, ofertele propuse de către
programele de finanţare existente în Republica Moldova servesc drept o alternativă foarte eficientă de
asiguare financiară a investiţiilor planificate. Prin intermediul acestora, agenţii economici au posibilitatea
de a obţine suportul financiar necesar dar şi beneficiază de fonduri nerambursabile sub formă de granturi,
subvenţii sau anumite facilităţi privind procurarea echipamentului necesar, consultanţă gratuită,
compensarea unor cheltuieli efectuate în anumite domenii etc. Prin urmare, fondurile nerambursabile
reprezintă ajutoarele financiare acordate agenţilor economici fară a fi restituite organizaţiilor donatoare.
Instituţiile financiare participante în programele naţionale dar şi internaţionale de finanţare trebuie să
propună antreprenorilor autohtoni, de rînd cu ofertele privind creditele şi alternativa fondurilor
nerambursabile.
Aşadar, în prezent statul îşi asumă responsabilitatea de a finanţa programe guvernamentale
prioritare de dezvoltare a industriei, agriculturii, transportului şi comunicaţiilor. Toate măsurile financiare
guvernamentale conduc nu doar la creşterea directă a resurselor financiare ale întreprinderilor dar şi la
stimularea şi dezvoltarea activităţii investiţionale a acestora. Prin intermediul suportului financiar propus
sunt spriginite diverse sectoare ale economiei pentru realizarea de investiţii, ocuparea forţei de muncă,
inovare, export, etc.
112
În acest context, pentru identificarea potenţialilor beneficiari dar şi a mărimii grantului
nerambursabil preconizat, vom examina, după parametri comuni, cele mai importante programe de
finanţare naţionale şi internaţionale aplicabile în diferite ramuri ale economiei Republicii Moldova.
Tabelul 1. Caracteristica programelor de finanţare generatoare de fonduri nerambursabile
Programul de Scopul programului Beneficiarii Activităţi Grantul
finanţare principale nerambursabil
Programul - pilot Mobilizarea resurselor umane şi Lucrători Instruire 50% din valoarea
de atragere a financiare ale lucrătorilor emigranţi emigranţi, cetăţeni antreprenorială; investiţiei, dar nu
remitenţelor în moldoveni în dezvoltarea economică ai RM şi asistarea gratuită la mai mult de 200
economie PARE durabilă a RM prin stimularea înfiinţării beneficiari de iniţierea afacerii şi mii lei.
1+1 şi dezvoltării IMM de către migranţi şi remitenţe – rude monitorizarea post-
beneficiarii de remitenţe. de gradul I. finanţare.
Programul Naţional Dezvoltarea aptitudinilor Persoanele cu Instruire şi 40% de la
de Abilitare antreprenoriale ale tinerilor bazate pe vârsta cuprinsă consultanţă valoarea
Economică a cunoaşterea şi gestionarea optimă a între 18-30 de ani, antreprenorială; creditului
Tinerilor (PNAET) resurselor şi facilitarea accesului care lanseză sau credite preferenţiale
tinerilor antreprenori la resurse îşi extindă până la 300.000 lei
financiare necesare iniţierii şi afacerea în zonele etc.
dezvoltării unei afaceri proprii. rurale.
Programul de Co- Susţinerea financiară a IMM încadrate Companiile Co-finanţarea 60-70% din suma
finanţare a în activităţile de eficienţă energetică interesate în proiectelor de proiectului
Proiectelor de elaborarea eficienţă energetică. aprobat spre
Eficienţă proiectelor cu finanţare, dar
Energetică impact asupra pînă la 10.000
eficienţei EUR.
energetice
PSI: Investiţii din Dezvoltarea sectorului privat prin Agenţi economici Susţinerea 50% din
Sectorul Privat promovarea şi susţinerea cooperării din Republica parteneriatului investiţii, dar pînă
între agenţii economici din Moldova. Moldo - Olandez la 750mii Euro
Republica Moldova şi Olanda. (asistenţă
financiară)
Programul de Crearea condiţiilor favorabile pentru Agenţii economici Procurarea de 40% de la preţul
susţinere şi agenţii economici ai sectorului IMM ai sectorului IMM echipamente cu o echipamentului
dezvoltare a pentru dezvoltarea activităţii de (cu excepţia mun. valoare de la 500
sectorului IMM producere în raioanele Republicii Chişinău şi Bălţi) mii lei până la 2,5
(JNPGA) Moldova, prin procurarea mil. lei, în regim de
echipamentelor necesare leasing.
Programul RISIP II Valorificarea celor mai bune Iniţiatorii de Consultanţă, credite 20% din suma
oportunităţi disponibile pentru crearea afaceri şi preferenţiale pînă la creditului pentru
afacerilor; investiţii în sisteme de antreprenorii din 150 mii $ pe termen instalarea sau
irigare moderne; accesul antreprenorilor spaţiul rural. mediu şi lung perfecţionarea
din spaţiul rural la cunoştinţe, beneficiarilor sistemelor de
consultanţă şi finanţare. eligibili. irigare.
Proiectul Consolidarea competitivităţii Agenţii economici Acordarea 50% din
„Ameliorarea companiilor din RM prin intermediul din sectorul de granturilor pentru cheltuielile
competitivităţii‖ îmbunătăţirii calităţii produselor şi producere sau cel implementarea suportate de
serviciilor acestora. al serviciilor. Sistemului de entităţi (dar pînă
Management al la 10 000 $), se
Calităţii. restituie
IFAD II: Programul Contribuirea prin acţiune participativa Agenţii economici Acordarea 20% - 30% din
de revitalizare a la realizarea planurilor de dezvoltare din sectorul rural împrumuturilor valoarea
agriculturii strategică a localităţilor şi anume în preferenţiale în împrumuturilor
domeniul agricol. valoare de pînă la acordate
200 mii USD pe un
termen de pînă la 15
ani.
Sursa: Elaborat de autor în baza informaţiei prezente pe situl Ministerului Economiei [3]
Programele de finanţare nominalizate în tabelul 1 reprezintă, pentru întreprinderile din Republica

Moldova, o oportunitate de iniţiere a afacerii, de investire şi dezvoltare a entităţilor economice prin
intermediul suportului financiar dar totodată şi prin utilizarea eficientă a fondurilor nerambursabile
acordate.
Pentru facilitarea procesului de solicitare şi obţinere a unor fonduri nerambursabile accesate în baza
programelor de finanţare existente, considerăm oportun identificarea unor condiţii generale impuse de
circumstanţele respective care vizează:
113
- corespunderea criteriilor de eligibilitate ale entităţilor economice – ceea ce presupune întrunirea
tuturor cerinţelor privind atribuirea agenţilor economici la categoria beneficiarilor de program,
posibilităţile financiare ale acestora, înscrierea potenţialei investiţii în obiectivele programelor,
etc.;
- perfectarea formularelor de participare în conforitate cu cerinţele programului pentru care se
aplică - informaţiile prezentate trebuie să fie relevante, clare şi autentice;
- în cazul solicitării creditelor sau împrumuturilor – se va colabora doar cu instituţiile financiare
participante la acest program;
- planul de afaceri prezentat va conţine informaţie exactă care va îmbina activităţile planificate,
capitalul investit şi rezultatele scontate. Aspectul financiar terbuie să fie reflectat cu cea mai
înaltă precizie – lucru care va permite determinarea eficienţei proiectului investiţional;
- prezenţa unor argumente convingătoare privind obţinerea profitului şi durabilităţii afacerii în
domeniul respectiv;
- depunerea setului de documente în conformitate cu termenele stabilite şi pe adresa indicată. Nu
se recomandă depunerea setului de documente în ultimele zile ale programului.
Respectînd aceste condiţii, entităţile economice au posibilitatea de a efectua investiţii în anumite
sectoare ale economiei, păstrînd independenţa şi autonomia financiară şi beneficiind de fondurile
nerambursabile care le pot soluţiona problemele financiare aferente finanţării.
Totodată, necesită a fi analizată şi problematica solicitării şi obţinerii granturilor, întrucît
întreprinderile înregistrează şi unele obstacole în timpul accesării fondurilor nerambursabile oferite de
programele de finanţare.
Aşadar, accesul la această categorie de finanţare se limitează datorită faptului că entităţile
economice nu întotdeauna cunosc despre existenţa surselor alternative de finanţare a investiţiilor pe care
preconizează să le efectueze în anumite sectoare ale economiei precum şi despre modul de accesare la
respectivele programe de stat. Totodată beneficiile programelor nu întotdeauna sunt înţelese de potenţialii
beneficiari, factor care limitează accesul la ele. În acest context se recomandă mediatizarea informaţiei
privind programele de finanţare atît naţionale cît şi internaţionale, privind organizaţiile care pot oferi
consultanţă în acest domeniu prin intermediul radioului, televiziunii dar şi a reţelelor de socializare,
întrucît fondurile nerambursabile fiind destinate facilitării procesului de finanţare a diferitor activităţi de
fapt contribuie la dezvoltarea economică a statului.
Multitudinea formularelor care urmează a fi perfectate în scopul obţinerii finanţării prin granturi şi
birocraţia excesivă reprezintă un obstacol în solicitarea acestor surse de finanţare. Complexitatea
informaţiei solicitate creează dubii şi deseori sperie potenţialii beneficiari, care se lasă dezinformaţi.
Neîncrederea în autenticitatea şi veridicitatea surselor alternative de finanţare a propriilor investiţii
limitează accesul la respectivele fonduri. În acest context se recomandă diseminarea informaţiei privind
istoriile de succes datorate programelor de finanţare din diferite domenii inclusiv prin plasarea acestora la
panourile instituţiilor financiare participante.
Alt factor care influenţează negativ cererea de solicitare a fondurilor nerambursabile este
necorespunderea agentului economic la criteriile de eligibilitate şi insuficienţa fondurilor proprii pentru
asigurarea cofinanţării în cazul existenţei unor astfel de exigenţe. Aceasta se explică prin faptul că statul
oferă prioritate unor sectoare care necesită suport şi care nu întotdeauna corespund cu obiectivele
investiţionale ale agentului economic, dar fondurile nerambursabile reprezintă doar o alternativă de
finanţare, nu unica sursă. Ar fi binevenită diversificarea obiectivelor programelor de finanţare în scopul
deschiderii accesului la ele şi altor categorii de beneficiari prin stabilirea unor restricţii suplimentare sau
stabilirea obiectivelor de investiţii ale agenţilor economici în conformitate cu programele existente.
Prezentarea unui plan de afaceri necompetitiv, care nu conţine informaţii convingătoare privind
obţinerea profitului şi rentabilizarea activităţii întreprinderii în urma finanţării, reprezintă, la fel, o
problemă de solicitare a programelor de finanţare şi beneficiere de fonduri nerambursabile. În acest
context se recomandă antreprenorilor, în cazul lipsei de experienţă în elaborarea planului de afaceri, de a
se consulta cu organizaţiile specializate sau de a beneficia de instruire în domeniul respectiv.
Frica de ulterioare controale din partea finanţatorilor privind modul de gestionare eficientă a
fondurilor primite la fel stopează cererea faţă de sursele alternative de finanţare a potenţialelor investiţii.
Orice finanţator este în drept să cunoască despre modul de administrare efectivă a resurselor financiare
alocate iar orice beneficiar este obligat să utilizeze resursele primite în scopul dezvoltării activităţii pentru
care i-au fost alocate fonduri. Respectarea acestor condiţii va diminua riscul apariţiei unor neclarităţi în
timpul monitorizării post finanţare din partea finanţatorilor.
114
Prezentarea dosarului incomplet sau încălcarea termenelor de prezentare interzice accesul la
finanţarea nerambursabilă. Acest obstacol poate apărea din cauza informării tardive privind accesul la
acest tip de finanţare alternativă, a neatenţiei în perfectarea actelor precum şi a lipsei de experienţă în
domeniul respectiv etc. Identificarea termenului limită pentru fiecare program de finanţare este o condiţie
obligatorie iar examinarea formularelor aferente solicitării fondurilor nerambursabile nu poate fi neglijată
în nici un mod.
În baza celor examinate, constatăm că programele naţionale şi internaţionale de finanţare ale
obiectivelor entităţilor economice din Republica Moldova au un impact pozitiv asupra dezvoltării
întreprinderilor în particular şi a economiei statului în general. Fondurile nerambursabile obţinute prin
intermediul programelor de finanţare invocă îndeplinirea anumitor condiţii impuse de program şi
contribuie la modernizarea tehnică şi tehnologică a întreprinderii, ridicarea calităţii produselor fabricate,
dezvoltarea anumitor sectoare prioritare care necesită investiţii etc. Prin urmare, atît statul cît şi
antreprenorii sau potenţialii antreprenori, în cazul iniţierii afacerii, trebuie să manifeste interes în
diminuarea problemelor privind accesul la granturi şi de facilitare a procesului de obţinere a acestora în
scopul ridicării nivelului economiei naţionale.
Bibliografie:
1. Tornea, I., Finanţarea IMM-urilor în Republica Moldova. Politici publice, nr.1, Chişinău: IDIS
―Viitorul‖, 2011, 44 p.
2. Gaibu, C., Litra, L., Lozovanu, V., Gîrbu, V., Evaluarea capacităţii de absorbţie a asistenţei externe
acordate Republicii Moldova, Chişinău: IDIS ―Viitorul‖, 2011, 56 p.
3. http://www.mec.gov.md/programe/
4. http://www.odimm.md/
5. http://www.ifad.md/programs/derulare/ifad2/
CUANTIFICAREA MEDIULUI DE CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE ÎN

SOCIETATEA CUNOAŞTERII
Elena BURTEA, drd., asistent univ. Universitatea Spiru Haret, România

Iulian HURLOIU, dr., lector univ. Universitatea Spiru Haret, România
Lăcrămioara HURLOIU, dr., lector univ. Universitatea Spiru Haret, România
Abstract: XXIst century represents the nanotechnological revolution generated by nanoknowledge and nanoscience. The
technological level of national economy influences the scientific research level and vice versa.
The scientific programs of EU contribute to the development of research infrastructure, to the rising percentage of
finances from GDP for the development of the producing ideas, technology, products and material areas. The EU development of
program – UE – 2007 – 2013 creates the premises for scientific development in all member countries of the EU.
Key words: innovations, intellectual potential, economical potential, scientific potential, nanotechnologies, scientific
programs.
În scopul mobilizării potenţialului intelectual ţările din UE au elaborat PROGRAMUL – UE – 2002

– 2006 cu un buget de 17,5 mlrd euro; PROGRAMUL – UE – 2007 – 2013 cu un buget de 54 mlrd euro.
Actualmente ştiinţa are o orientare mai mult naţională. Programele de mai sus au scopul să transforme
cunoştinţele fiecărei ţări în bunuri transnaţionale, să creeze un spaţiu intelectual comun, o piaţă de idei,
inovaţii şi tehnologii performante principial noi, să creeze premise pentru dezvoltarea intelectului, să
creeze cerere la produsele create de intelect, adică la produsele intelectuale. Problema nu este uşoară.
Potenţialul economic este concentrat în mâinile companiilor private, care nu întotdeauna sunt dispuse să
facă investiţii în creşterea cunoştinţelor.
Sunt necesare noi mecanisme de motivare a muncii intelectuale. Elaborarea şi punerea în funcţiune
a programelor este dificilă deoarece acestea sunt unice în felul lor, sunt fără precedent în timp şi spaţiu,
impunându-se contribuţia tuturor ţărilor la dezvoltarea ramurilor de producere a cunoştinţelor. Este cert,
că Uniunea Europeană nu poate spera la o creştere sigură a volumului de cunoştinţe noi, însă creează
condiţii pentru ca acestea cu mare probabilitate să apară. Programele ştiinţifice ale Uniunii Europene
contribue, în toate ţările, la dezvoltarea infrastructurii cercetărilor, la creşterea procentului din PIB a
115
finanţelor pentru dezvoltarea ramurilor producătoare de cunoştinţe, de idei, de tehnologii, de produse,
materiale, e.t.c [3, 78 p.], [4, 89 p.].
Programele Uniunii Europene de creştere a cunoştinţelor, de producere a ideilor şi tehnologiilor, de
contribuţii la dezvoltarea ştiinţelor fundamentale au de soluţionat două probleme: producerea
cunoştinţelor; organizarea activităţilor pentru selectarea, recoltarea cunoştinţelor [5, 231 p.].
În secolul XXI revoluţia tehnologică va fi generată de succesele în nanoştiinţe. Ţările care se vor
impune, prin succesele sale, în crearea nanotehnologiilor, vor putea impune şi valuta sa naţională în
calitate de valută de circulaţie mondială. Succesele în crearea nanotehnologiilor va crea liderului şi un
favor suplimentar în fluxurile de export – import. În acest context UE a elaborat PROGRAMUL – UE –
2002 – 2006; PROGRAMUL – UE- 2007 – 2013; SUA în anul 2000 a elaborat programul
,,Nanotehnologia Naţională’’, din cadrul căruia sistematic sunt expertizate lucrări de către structurile
guvernamentale. Analiza eforturilor în domeniul nanotehnologiilor poate fi efectuată în baza a doi
indicatori (Tabelul 1): GERD (cota – parte a cheltuielilor destinate cercetărilor ştiinţifice în PIB); PPP
(cheltuielile exprimate în dol. SUA).
Conform R & D Global Funding Forecast, 2009, [9, p.5], după PPP SUA – în anul 2009,
finanţează domeniul elaborărilor nanotehnologice în volum de cca 376,011 mlrd dol., de 2 ori mai mult
decât China, India şi Rusia (Tabelul 1). La aceste date trebuie să mai ţinem cont de tematica cercetărilor
ştiinţifice: doar în SUA, Japonia şi UE găsim tema nanotehnologiilor; în restul ţărilor sunt examinate
teme extrananotehnologice.
Tabelul 1. Cheltuieli în domeniul cercetărilor ştiinţifice (mlrd dol SUA)

Ţara Cota-parte a GERD – 2007 GERD – 2008 GERD -
cheltuielilor în PIB 2009
SUA 2,62 336,713 376,864 376,011
Japonia 3,39 142,857 143,857 142,796
China 1,42 99,971 122,706 141,019
Germania 2,53 70,531 71,811 70,697
Franţa 2,11 43,396 43,736 43,134
Coreia 3,23 35,790 37,25 38,125
M.Britania 1,78 38,039 38,412 37,857
Rusia 1,08 22,550 24,127 25,236
Canada 1,94 24,940 25,118 25,047
India 0,71 20,620 22,575 24,078
Sursa : R&D Global Funding Forecast , 2009 . p.5
Succesul SUA este asigurat şi de participarea bussinesului în procesele de finanţare a cercetărilor

ştiinţifice. Conform [8 p. 41] prioritatea SUA în comparaţie cu Restul Lumii – industria de procesare este
dotată cu tehnologii de performanţă, net superioare (după eficienţă economică) tehnologiilor din alte ţări.
Eficienţa tehnologiilor din SUA depăşeşte pe cea din UE cu 50%.
Conform revistei ,,Forsait’’, [7, nr.2] numai 19% din întreprinderile industriale din România sunt
creatoare de tehnologii inovative (în Irlanda - 75%, în Canada - 67,4%, în Germania – 65,8%, în Australia
– 60%, România este pe ultimul loc în lume). În domeniul prestari servicii la acest capitol România este
pe ultimul loc în lume cu 13%, în Germania, Irlanda, Islanda, Portugalia – peste 50%. În anul 2005 pentru
cercetări şi elaborari ştiinţifice în România au fost alocate din PIB numai 0,39% (în Israel – 3,86%,
Suedia – 3,48%, Japonia - 3,18%, Romania este situată pe ultimele 3 locuri). După numărul de cercetători
ştiinţifici la 10000 locuitori România este a 5 – a de la ,,coadă’’ în lume (Finlanda – 166, Suedia – 127,
Japonia – 110, e.t.c, România – 22). În anul 2006 România ocupa ultimul loc în lume după nivelul de
utilizare de către instituţiile ţării a internetului [7, nr. 1].
Majoritatea inovaţiilor România le cumpără (57,3 %), elaborările proprii constituie doar 9,7%
(Suedia, Norvegia cumpără 2,3%, elaborări proprii peste 70%) [7, nr. 3]. România ocupă locul 49 printre
50 de ţări, care pun accent pe dezvoltarea intelectuală a societăţii. Cota – parte în PIB a cheltuielilor
pentru cercetările ştiinţifice, în anii 2005; 2007 a constituit respectiv 0,39% şi 0,45%. Pentru comparaţii,
în Israel – (4,71%; 4,65%), Suedia – (3,86%; 3,73%), Finlada – (3,48%; 3,41%), Japonia – (3,18%;
3,39%), e.t.c (Tabelul 2). În consecinţă pentru perioada 2007 – 2013 ţările din UE au elaborat
PROGRAMUL UE 2007 – 2013 cu un suport financiar de 54,3 mlrd euro.
Scopul PROGRAMULUI – formularea şi soluţionarea următoarelor probleme: consolidarea bazei
tehnico – ştiinţifice a industriei ţărilor membre a UE, crearea tehnologiilor performante cu un nivel de
eficienţă sporit; acordarea unui suport financiar centrelor ştiinţifice, universităţilor, companiilor cu
activităţi inovaţionale de cercetări ştiinţifice, crearea condiţiilor de desfăşurare de către acestea a
116
investigaţiilor de colaborări cu partenerii din alte ţări; extinderea colaborărilor naţionale, internaţionale în
desfăşurarea activităţilor ştiinţifice în UE; creşterea potenţialului ştiinţific, inovaţional în fiecare ţară
membră a UE; creşterea volumului de investiţii în industria cunoştinţelor, în capitalul uman.
PROGRAMUL – UE - 2007 – 2013 este constituit din direcţii, programe de bază numite:
COOPERATION, IDEAS, PEOPLE, CAPACITIES, NUCLEAR RESEARCH – EURATOM, JOINT
RESEARCH CENTRE. Pentru programul COOPERATION, conform PROGRAMULUI – UE – 2007 –
2013 în buget sunt prevăzute 32 365 mln euro (59,6%); programul COOPERATION este constituit din 4
segmente: COLABORATIVE RESEARCH; TECHNOLOGICAL PLATFORMS and JOINT
TECHNOLOGICAL INITIATIVES; SPECIFIC INTERNATIONAL COOPERATION ACTIONS IN
EACH THEMATIC AREA; COORDINATION of NATIONAL RESEARCH PROGRAMMES.
Programul COOPERATION conţine 10 direcţii prioritare de investigare: (1) ocrotirea sănătaţii cu 6050
mln euro (18,6%); (2) produse alimentare, agricultura şi biotehnologia cu 1935 mln euro (5,9%); (3)
tehnologii informaţionale – comunicative cu 9110 mln euro (28,1%); (4) nanoştiinţe, nanotehnologii,
nanomateriale, tehnologii productive noi cu 3500 mln euro (10,8%); (5) energetica cu 2300 mln euro
(7,1%); (6) mediul înconjurător cu 1800 mln euro (5,5%); (7) transport cu 4180 mln euro (12,9%); (8)
ştiinţele social – economice şi umanitare cu 610 mln euro (1,8%); (9) securitatea cu 1350 mln euro
(4,1%); (10) COSMOS cu 1430 mln euro (4,4%).
Pentru programul IDEAS, conform PROGRAMULUI – UE – 2007 – 2013, în buget sunt
prevăzute 7460 mln euro. Scopul programului IDEAS – de activizat şi multiplicat dinamica dezvoltării
muncii creative în direcţiile utilizării nanotehnologiilor, de antrenat în domeniul cercetărilor noi talente.
Pentru realizarea programului IDEAS s–a constituit Consiliul European de Cercetări (ERC). Consiliul
propune două granturi: ERC Starting Grants şi ERC Advanced Grants. Pentru programul (12) PEOPLE,
conform PROGRAMULUI – UE – 2007 – 2013 în buget sînt prevăzute 4728 mln euro. Scopul
programului PEOPLE- creşterea numărului personalului ştiinţific, perfecţionarea specialiştilor, creşterea
relaţiilor ştiinţifice internaţionale, a colaborărilor interinstituţionale, diversificarea colaborărilor dintre
ştiinţele academice şi cele practice. Direcţiile de activitate a programului PEOPLE – Marie Curie
Networks; învăţământul continuu; burse internaţionale; crearea pieţei muncii pentru cercetători.
Pentru programul CAPACITIES, conform PROGRAMULUI – UE – 2007 – 2013 în buget sunt
prevăzute 4217 mln euro (7,7%). Scopul programului CAPACITIES – research infrastructures, creşterea
capacităţilor inovative a întreprinderilor mici şi mijlocii, creşterea potenţialului ştiinţific a UE. Direcţiile
programului CAPACITIES – optimizarea folosirii infrastructurii ştiinţifice; Small and Medium
Entreprises, research potential of convergence regions; science and society; international Cooperation.
Pentru programele (14) NUCLEAR RESEARCH - EURATOM şi (15) JOINT RESEARCH CENTRE
sunt prevăzute respectiv 2751 şi 1751 mln euro.
Nivelul tehnologic al economiei naţionale influenţează nivelul cercetărilor ştiinţifice şi invers.
Participarea bussinesului în domeniul cercetărilor, elaborărilor tehnologiilor în SUA este de 9 ori mai
mare decât nivelul de participare a privaţilor din UE. Succesul SUA în elaborările ştiinţifice originale se
pot explica şi prin acumulările masive de ,,cunoştinţe’’, prin tehnologiile de pregătire şi motivare a
specialiştilor UE problema nanotehnologiilor o soluţionează prin crearea pieţei de idei, inovaţii, prin
antrenarea potenţialului ştiinţific din ţările membre ale UE, din toate ţările, inclusive din SUA dacă astfel
de posibilităţi apar. SUA soluţionează problema în baza unui ,,arbore – scop’’ de nanotehnologii,
materiale; UE soluţionează problema pornind de la succesele executanţilor. În consecinţă, participarea
redusă a oamenilor de afaceri din Uniunea Europeană, lipsa posibilităţilor de coordonare administrative a
activitaţilor, similar celor din SUA fac ca în această ,,competiţie’’ ştiinţifică UE să ocupe locul secund în
lume: explicaţie forte a succesului SUA şi insuccesului relativ al UE sunt prezenţa sau lipsa celor 21 de
factori. Astfel s-ar fi reuşit organizarea potenţialului ştiinţific pentru elaborarea nanotehnologiilor. În
acest scop elaborăm schema – bloc: mediul cercetărilor ştiinţifice – mediul administrărilor (Figura 2)
117
Fig. 2. Mediul cercetărilor ştiinţifice – mediul administrărilor
Unde:
Mp C.Ş.Y1 - Media ponderata a mediului de cercetări ştiinţifice, dacă este depistat potenţialul C.Ş.Y1
Mp C.Ş.Y2 - Media ponderata a mediului de cercetări ştiinţifice, dacă este depistat potenţialul C.Ş.Y2
Mp C.Ş.Yj - Media ponderata a mediului de cercetări ştiinţifice, dacă este depistat potenţialul C.Ş.Yj
Mp A1 - Media ponderata a mediului de cercetări ştiinţifice, dacă sunt utilizate metodele
administrative A1
Mp A2 - Media ponderata a mediului de cercetări ştiinţifice, dacă sunt utilizate metodele
administrative A2
Mp Ak - Media ponderata a mediului de cercetări ştiinţifice, dacă sunt utilizate metodele
administrative Ak
Mp As - Media ponderata a mediului de cercetări ştiinţifice, dacă sunt utilizate metodele
administrative As
 
 max  p x   min  p x   - nivelul maxim de variaţie a mediului de cercetări stiinţifice
m m
 j   i i ij  j 
 i 1 i 1
i i ij 

 
depistate de catre experţi;
 m 
 m  - nivelul de depăşire a mediului minim de cercetări stiiinţifice de

p x   min  i i ij 
p x 

i i i2
i 1
j
 i 1
 
către mediul de cercetări stiinţifice dacă este depistat potenţialul CŞ Y1 ;
 m 
 m  - nivelul de depăşire a mediului minim de cercetări stiinţifice de
  i i ij 
p x 
i i i2  min  p x  
i 1
j
 i 1
 
către mediul de cercetări stiinţifice dacă este depistat potenţialul CŞ Y2 ;
 m 

pi xi ij  min  pi xi ij 
i 1
j
 i 1 
 
către mediul de cercetări stiinţifice dacă este depistat potenţial CŞ Yj ;
118
 m 

p x   min  i i ij 
p x 

i i in
i 1
j
 i 1
 
către mediul de cercetări stiinţifice dacă este depistat potenţialul CŞ Yn ;
Mediul de cercetări stiinţifice realizat de către experţi pate fi normat relativ la nivelul maxim de
 
 m
  m

variaţie  max  pi xi ij  min  pi xi ij  , adică:
 j  i 1  j
 i 1 
 
m
m 

i 1
p x 
i i ij  min
j
 
 i 1
pi xi ij 
  N ; j=1,2,...,n (1)
 m
 m 
max  pi xi ij   min  pi xi ij 
j
 i 1  j
 i 1 
Media normată a mediului de cercetări ştiinţifice poate servi pentru experţi bază în procesele de
adoptare a deciziilor .
Acestea (deciziile), la rândul lor, pot fi reuşite sau ma puţin reuşite. Calitatea (sistemul de
motivarea) profesionistă a administratorilor poate creea condiţii favorabile sau mai puţin favorabile
pentru mediul de cercetări ştiinţifice. Nivelul maxim de variaţie a mediului de cercetri ştiinţifice sub
impactul Soluţilor administrative posibile poate fi scris:
  m   m 
 k
max  
 i 1
p x 
i i ik 

 min  pi xi ik   . (2)
 i 1 
 k
În continuare notăm (găsim cota-parte) media ponderată a mediului de cercetării stiinţifice daca
sunt utilizate metodele administrative Ak, k=1,2...,s:
m
 m

 p x    min  p x   
i 1
i i i
k
i 1
i i i
 nk , k=1,2...,s
m  m 
max  pi xi i   min  pi xi i 
k
 i 1  k
 i 1  (3)
Experţii în baza datelor Nj , Nk adoptă politicile de antrenare a cercetătorilor ştiinţifici din ţările
UE, din alte ţări, în procesele de elaborare a nanotehnologiilor . Spre deosebire de SUA, UE nu se poate
implica administrativ în potenţialul ştiinţific al ţărilor membre, ci numai prin stimulente.
Concluzii
Actualmente se continuă pregătirea generatorilor de idei, inovaţii, tehnologii prin elaborarea
programelor de desfăşurare a activităţilor de cercetări ştiinţifice, în special în anii 2000 – 2013; UE
pregăteşte următorul program pentru continuarea cercetărilor în domeniul elaborărilor nanotehnologiilor.
Direcţiile, domeniile de cercetare sistematic sunt actualizate de către echipe de experţi de profesionişti.
Potenţialul ştiinţific este sub necesarul UE. De aceea UE utilizează modalităţi stimulative pentru
antrenarea savanţilor din alte ţări în activităţile de elaborare a nanotehnologiilor. Unele ţări cad în capcana
succesului economic de ,,moment’’, când procură tehnologiile tradiţionale moral depăşite. Succesul
economic al Braziliei, Rusiei, Indiei, Chinei va persista până la intrarea în funcţiune a nanotehnologiilor
în SUA, UE.
După cota – parte în PIB a cheltuielilor pentru susţinerea cercetărilor ştiinţifice pe primul loc în
lume (în anii 2005 – 2007) au fost Israelul (4,71%), Suedia (3,86%), Finlanda (3,48%), Japonia (3,18%),
e.t.c. România în aceasta competiţie este pe locul 48 cu 0,42% din PIB. În România întreprinderile
industriale sunt foarte slab antrenate în susţinerea cunoştinţelor societăţii. UE, elaborând PROGRAMUL
– UE – 2007 – 2013 creează premise de dezvoltare a ştiinţei în toate ţările membre ale UE, inclusiv şi
pentru România. Dinamica muncii creative în UE este susţinută de programul IDEAS. În secolul XXI
revoluţia nanotehnologică va fi generată de nanocunoştinţe, nanoştiinţe (1nano = 1m*10-9)
După volumul de cheltuieli în domeniul cercetărilor ştiinţifice SUA este lider absolut, depăşind UE
cu peste 50% după volumul şi eficienţa nanotehnologiilor. Modalităţile de organizare a activităţilor
ştiinţifice în SUA şi în UE sunt diferite. SUA dispune şi de pârtii administrative în procesele de
repartizare a investiţiilor pentru crearea nanotehnologiilor; UE poate antrena executanţi doar prin crearea
sistemului de motivaţie a muncii, procesul de utilizare a potenţialului ştiinţific din ţările UE, din alte ţări
119
poate fi modelat cu ajutorul metodelor economico – matematice, variante de programe optime [1, 212 p.],
[2, 129 p.].
Bibliografie:
1. Roşca P. Previziunea dezvoltării socioeconomice în condiţiile de piaţă (metodologie, principii,
experienţă mondială). Chişinău: ULIM, 2000. 262 p.
2. Popescu I. Uniunea Statelor Europene, alternativă la sfidările secolului al XXI-lea. Bucureşti:
Editura Economică, 2005. 384 p.
3. Popescu I. Globalizarea, mit şi realitate. Bucureşti: Editura Economică, 2004. 480 p.
4. A More Research – Intensive and Integrated European Research Area Science. Tehnology and
Competitiveness Key Fiyures Report 2008 – 2009. Luxemburg Office for Official Publications of
the Europen Communities, 41 p.
5. Forsait, 2007, nr. 1; 2; 3; Forsait, 2008, nr. 4 – revistă a universităţii ştiinţifice ,,Şcoala Economică
Superioară’’, F. R.
6. Sveiby K. E. Intellectual Capital and Knowledge Management. Retrieved August 30, from
http://www.sveiby.com.au/IntellectualCapital.html. 2001.
7. R & D Global Funding Forecast, 2009.
8. http://ec.europa.eu/eu2020/pdf.
9. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/statistics/search_database.
TAXELE VAMALE – INSTRUMENT DE PROTECȚIE ÎN SISTEMUL

ECONOMIC ACTUAL
Alina-Petronela HALLER,
cercet. şt. pr. III dr., ICES ,,Gh. Zane‖ Iaşi al Academiei Române
Abstract. Our approach focuses on analyzing the custom tariffs (duties) as an economic protection tool in the current
economic system. We crossing through a period where liberalization trend is obvious. The desire to increase the turnovers and
the profits, to find new markets, to use resources efficiently, most countries of the world have decided to reduce tariffs (customs
duties) like as a tool of protectionist trade policy.
Liberalization is compatible with globalization but not with the economic crisis. The current economic situation leads us
to reconsider the role of customs duties as a defense form of the domestic economy and to return to their theoretical analysis.
Taxele vamale – instrument de politică economică

Taxele vamale sunt instrumente de politică economică. Nu intră exclusiv sub umbrela unei singure
politici ci le corelăm cu toate politicile apte să reglementeze schimburile externe, taxele și impozitele.
În ceea ce urmează vom defini succint principalele politici economice ce utilizează taxele vamale
ca instrumente la îndemână pentru aplicarea măsurilor prin care se ating obiectivele prestabilite.
Politica comercială reprezintă totalitatea măsurilor prin care se intervine atât asupra exporturilor,
cât şi asupra importurilor unei ţări, prin intermediul unor instrumente specifice. Politica comercială are în
subordine politica vamală.
Politica vamală cuprinde ansamblul instrumentelor, măsurilor şi dispoziţiilor legale care
reglementează intrarea şi ieşirea mărfurilor din ţară [9, p.105]. Aceasta se realizează prin intermediul
instrumentelor tarifare şi taxelor vamale, cuprinse în tariful vamal.
Politica vamală nu se identifică cu cea tarifară deoarece are o sferă de cuprindere mai largă,
înglobând politica tarifară.
Pe lângă instrumentele tarifare, politica vamală se realizează şi prin instrumente netarifare şi
paratarifare, cum ar fi:
- reglementări cu privire la formalităţile vamale la frontieră;
- controlul licenţelor de export şi import;
- controlul vamal;
- determinarea valorii şi plata taxelor vamale (impunerea vamală);
- trecerea temporară a mărfurilor peste frontiera vamală;
- tranzitul pe teritoriul ţării al mărfurilor;
- introducerea/scoaterea în/din ţară de mărfuri de către persoane fizice;
- instituirea de contingente scutite de taxe vamale etc.
120
Principalele instrumente de politică comercială tarifară sunt taxele vamale şi tariful vamal,
instrumente, după caz, stimulatorii sau prohibitive, fără să constrângă decizia exportatorilor sau
importatorilor de a vinde sau cumpăra mărfuri în şi de pe pieţele externe.
Este oportun să definim o altă politică economică la dispoziţia statului strâns corelată cu noţiunea
de taxe şi impozite, cea fiscală, prin intermediul căreia taxele vamale devin parte a veniturilor bugetare
ale statului.
Politica fiscală reprezintă totalitatea metodelor, mijloacelor, formelor, instrumentelor şi
instituţiilor folosite de stat şi celelalte autorităţi publice pentru procurarea resurselor financiare fiscale,
inclusiv pentru influenţarea vieţii economico-sociale [6, p.180].
Principalele obiective ale politicii fiscale sunt:
- procurarea de resurse financiare la dispoziţia statului;
- redistribuirea resurselor între sectoare, activităţi şi beneficiari;
- reglarea proceselor economico-sociale.
Prin politica fiscală, statul [8, p.25] :
- concepe sistemul general de impozite şi taxe;
- stabileşte nivelul fiscalităţii;
- colectează plăţile directe şi indirecte ale contribuabililor cu costuri aferente cât mai mici;
- urmăreşte prevenirea şi combaterea evaziunii şi fraudei fiscale.
Politica fiscală trebuie să ţină cont şi de specificitatea economiei: stabilitatea economică, nivelul şi
structura producţiei, nivelul productivităţii etc. Prin intermediul politicii fiscale se urmăreşte acoperirea
nevoilor bugetare. Influenţa politicii fiscale asupra activităţii economice este evidentă. O fiscalitate prea
mare contractă producţia şi consumul, în timp ce laxismul fiscal lasă la dispoziţia agenţilor economici
venituri mai mari, stimulând activitatea prin efectele sinergice ce decurg din stimularea consumului şi
producţiei.
Principalele instrumente ale politicii fiscale sunt impozitele, taxele şi contribuiţiile cu caracter
obligatoriu.
Putem conchide că taxele vamale sunt atât instrument al politicii comerciale cât şi a celei fiscale,
aspect pe care îl vom evidenţia pe parcursul demersului nostru.
Taxele vamale sunt definite ca un impozit indirect perceput de către stat asupra mărfurilor care
trec graniţele vamale ale unei ţări. Cu toate că sunt stabilite prin măsuri de politică vamală, acestea sunt
incluse în categoria impozitelor indirecte deoarece sunt percepute asupra valorii mărfurilor care
tranzitează teritoriul unei ţări.
Taxele vamale, în timp, s-au transformat dintr-un simplu instrument fiscal într-un instrument
complex de politică comercială şi de protejare a economiei interne. Cu toate că marea majoritate a statelor
lumii susţin comerţul liber ca mijloc de stimulare a exportului şi de creştere a competitivităţii produselor
autohtone pe pieţele externe, mereu se găsesc pretexte pentru introducerea taxelor la frontieră pentru
punerea în funcţiune a unei politici tarifare proprii, manifestată prin funcţionarea unui tarif vamal naţional
în ideea protejării propriei industrii şi producţii. Orice perioadă de emergency a determinat statele lumii să
recurgă la măsuri protecţioniste [4, p.42].
Taxele vamale sunt cele mai cunoscute bariere puse în calea comerţului internaţional şi au fost
descrise ca un mijloc de avantajare a producătorului în detrimentul consumatorului [7]. Din punct de
vedere istoric, taxele vamale au apărut ca primele bariere comerciale, nivelul lor, raportat la valoarea
produselor pe care le însoţeau, prezentând variaţii însemnate de-a lungul timpului, atingând cote
alarmante la mijlocul secolului trecut şi dovedind o tendinţă pronunţată de reducere în ultimele decenii
odată cu intrarea în funcţiune a Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), iar apoi cu
înfiinţarea, în anul 1994, a Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) [5, p.101].
Taxele vamale sunt impozite indirecte la dispoziţia statului, parte componentă a veniturilor
bugetare, constituite în momentul transferului mărfurilor peste frontiera unui stat sau în momentul
tranzitului acestora pe teritoriul naţional al unei ţări. Acestea se percep asupra valorii sau cantităţii
mărfurilor care intră, ies sau tranzitează un stat.
Fiind impozite indirecte, taxele vamale se includ în preţul de vânzare al mărfurilor asupra cărora de
percep, mod în care sunt recuperate, ca orice impozit indirect. Spre deosebire de TVA (taxa pe valoare
adăugată – impozit pe circulaţia mărfii care se vinde pe piaţa internă), taxele vamale se aplică numai
produselor care trec frontiera într-un sens sau altul, fiind suportate de către consumatori şi care, implicit,
modifică preţul produselor în sensul majorării lor. Iniţial, importatorul achită contravaloarea taxelor
vamale, însă o recuperează prin includerea ei în preţul de vânzare al mărfurilor achiziţionate din exterior
şi vândute pe piaţa internă. Există posibilitatea ca atât importatorul cât şi exportatorul să suporte câte o
121
parte din contravaloarea taxelor vamale. Majorarea preţului de către importator determină exportatorul să
facă concesii şi să reducă preţul de export pentru a nu-şi vedea afectată competitivitatea produselor pe
piaţa externă. Acesta este un mecanism rezultat din raportul cerere – ofertă şi din poziţiile pe care cei doi
agenţi economici le ocupă pe piaţă.
Din punct de vedere juridic, taxele vamale sunt obligaţii financiar – bugetare, parte a veniturilor
bugetare. Neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxelor vamale atrage executarea silită, iar plata lor
alimentează bugetul de stat.
Acordul GATT/WTO (General Agreement for Tariffs and Trade/World Trade Organization) este
principalul document internaţional care defineşte principiile de funcţionare a taxelor vamale şi principalul
instrument de reglare a schimburilor comerciale internaţionale. Art. XI al GATT prevede că nicio
prohibiţie sau restricţii altele decât taxele vamale, impozitele şi alte perceperi sub formă de contingente,
licenţe de import sau export sau alte măsuri, nu vor fi instituite sau menţinute de oricare parte
contractantă la importul oricărui produs din teritoriul oricărei ţări sau la exportul sau vânzarea pentru
export a oricărui produs destinat teritoriului oricărei alte părţi contractante. De la această regulă sunt
exceptate, conform art. XII şi XIII ale Acordului GATT, restricţiile cantitative pentru salvgardarea
balanţei de plăţi externe cu condiţia ca astfel de îngrădiri să fie administrate în mod nediscriminatoriu [3,
p.26-27].
Funcțiile și rolul taxelor vamale
Taxele vamale îndeplinesc o serie de funcţii:
- financiară – sunt impozite indirecte prin care se urmăreşte realizarea obiectivelor de politică
fiscală, colectarea unor sume consistente la dispoziţia statului;
- stimulare a exportului şi lărgire a cooperării economice internaţionale (sau, din potrivă, de
prohibire a exportului) – prin creşterea preţurilor produselor exportate, producătorul este
stimulat să majoreze cantitatea vândută pe pieţele externe, să caute noi debuşee, noi contacte
avantajoase în vederea desfacerii producţiei pe pieţele externe şi creşterii gradului de
competitivitate;
- protejare a economiei naţionale – prin caracterul lor prohibitiv creează bariere în calea
pătrunderii mărfurilor străine pe piaţa internă şi asigură protejarea produselor autohtone.
Taxele vamale au, în special, rol fiscal şi protecţionist. Rolul fiscal constă în procurarea de venituri
bugetare la dispoziţia statului cu atât mai mari cu cât taxele vamale au nivel mai ridicat, iar cantitatea
comercializată este mai mare.
Dacă asupra funcţiei financiare a taxelor vamale nu există neclarități, cea de stimulare a exportului
este discutabilă. Pe de o parte, taxele vamale asigură, pentru exportatori, venituri în valută. Aceştia
câştigă din diferenţe de curs valutar, mai ales în condiţii inflaţioniste. Sunt stimulaţi să crească producţia
peste necesarul pieţei interne, să creeze locuri de muncă etc., să inoveze pentru a-şi menţine sau creşte
competitivitatea. Pe de altă parte, taxele vamale au şi rol de prohibire a exportului dacă sunt însoţite de
măsuri de liberalizare a importului, reflectându-se negativ în balanţa comercială şi de plăţi. Pentru
încurajarea exportului, numeroase ţări acordă facilităţi fiscale constând în scutiri, reduceri sau rambursări
de impozite percepute asupra mărfurilor ce fac obiectul livrărilor peste graniţă. Aceste facilităţi se acordă
în funcţie de criterii diferite, printre care: natura mărfii, ponderea exportului în totalul vânzărilor efectuate
de agenţii economici a căror activitate trebuie stimulată, posibilitatea creării de noi locuri de muncă prin
majorarea producţiei pentru export sau existenţa unor contracte ferme de export. Practicile de stimulare a
exportului se întâlnesc în ţările Pieţei Comune (se restituie taxa vărsată la buget aferentă produselor
exportate), în diverse state ale Americii Latine şi Asiei (produsele exportate sunt scutite de taxe), în mai
multe ţări membre AELS şi asiatice (se acordă scutiri sau rambursări ale impozitului perceput asupra
acelei părţi din cifra de afaceri realizată din export) [12, p.147]. În unele state latino-americane
(Argentina, Peru, Columbia, Mexic, Panama) se folosesc certificate de creditare a impozitelor cu scopul
sporirii şi diversificării exporturilor de produse industriale. Aceste certificate dau dreptul exportatorilor
care le-au obţinut să beneficieze de o amânare a plăţii impozitelor indirecte aferente produselor exportate
până în momentul în care sunt îndeplinite condiţiile cerute pentru a beneficia de reducerea unei părţi din
sumele datorate. Printre condiţiile cerute figurează: efectuarea de exporturi netradiţionale, în special
ramuri industriale noi, realizarea unei prelucrări superioare a produselor de export, asigurarea unui nivel
ridicat al valorii adăugate pe plan local, utilizarea într-o proporţie cât mai ridicată a forţei de muncă
autohtone, realizarea unor exporturi care să stimuleze dezvoltarea economică a unor zone rămase în urmă.
Dacă, pentru a stimula exportul, unele state latino-americane, asiatice şi africane acordă reduceri ale
impozitului pe venit, reduceri ale venitului impozabil, constituirea unor fonduri de rezervă neimpozabile,
alte ţări din grupa celor emergente percep taxe vamale la export pentru a prohibi vânzarea pe alte pieţe a
122
materiilor prime şi semifabricatelor şi pentru a stimula prelucrarea complexă a acestora şi livrarea lor ca
produse manufacturate cu grad ridicat de valorificare.
În ceea ce urmează, considerăm potrivit să analizăm funcţia protecţionistă a taxelor vamale.
Instrumentul de bază pentru protejarea economiei naţionale îl constituie taxa vamală, mai cu seamă în
forma ad valorem, adică proporţională cu valoarea bunului importat [10, p.64].
În ceea ce priveşte rolul de protejare a economiei naţionale, se conturează următoarele tendinţe:
- utilizarea taxelor vamale pentru susţinerea nediscriminării, exprimat prin clauza naţiunii
celei mai favorizate, principiu aplicat necondiţionat în special în cadrul GATT/WTO;
- reducerea taxelor vamale în virtutea aplicării clauzei naţiunii celei mai favorizate între statele
membre GATT ca urmare a desfăşurării unor etape de negocieri tarifare multilaterale;
- reducerea taxelor vamale în virtutea regionalizării, globalizării şi a efectelor fluctuaţiilor
cursurilor valutare de natură să modifice nivelul impunerii prin intermediul taxei vamale.
În ciuda tendinţei de reducere treptate a taxelor vamale ca urmare a negocierilor bi sau multilaterale
sau a eliminării lor cvasitotale în urma încheierii acordurilor de preaderare sau de aderare la formaţiuni
regionale cum ar fi Uniunea Europeană, acestea continuă să rămână un instrument la dispoziţia statului, în
special pentru protejarea economiei naţionale şi, secundar, pentru prelevarea de venituri la buget. Taxele
vamale continuă să influenţeze concurenţa internaţională pe pieţele de mărfuri astfel încât încadrarea unui
produs într-o anumită grupă de taxe vamale este de natură să hotărască deseori realizarea sau nerealizarea
tranzacţiei comerciale şi să constituie un element important al contabilităţii acesteia [2, p.18-21].
Scopul protecţionist al taxelor vamale prevalează ca importanţă şi urmăreşte:
- sporirea productivităţii unor ramuri sau sectoare interne aflate în raport de inferioritate
competitivă faţă de produsele similare din exterior;
- protejarea unor categorii sociale prin redistribuirea veniturilor;
- creşterea gradului de utilizare a forţei de muncă şi apărarea nivelului existent al preţului
muncii;
- îmbunătăţirea raportului de schimb, balanţei comerciale şi de plăţi.
Efectul protecţionist al taxelor vamale se propagă prin mecanismul preţurilor. O creştere a taxelor
vamale majorează preţurile şi descurajează consumul, determinându-l pe exportator să accepte o reducere
a preţurilor şi, în acest fel, să susţină o parte a poverii fiscale. Proporţia taxei nepreluate de către
exportator majorează preţul intern al produsului. Rezultatul poate fi o creştere a competitivităţii
produselor autohtone similare şi a cantităţii produse. Odată cu majorarea producţiei creşte şi gradul de
utilizare a forţei de muncă şi de reducere a şomajului. De asemenea, efectele pozitive se răsfrâng asupra
tuturor activităţilor din amonte. Efectele negative ale creşterii preţurilor, uneori traduse prin inflaţie, sunt
compensate de reducerea şomajului, creşterea veniturilor şi o mai bună utilizare a resurselor interne.
Efectul protecţionist depinde şi de reacţia consumatorilor, adică de elasticitatea preţ a cererii pentru
produsele interne şi de import.
Practicarea unor taxe vamale înalte, cu scopul protejării unor ramuri ale economiei în curs de
dezvoltare, diminuează competitivitatea produselor finale şi semiprelucrate pe piaţa internaţională.
Consecinţa este duală: pe de o parte, faţă de concurenţa străină, pe de altă parte, antrenează costuri interne
de producţie şi preţuri de desfacere pe piaţa internă superioare comparativ cu cele practicate pe piaţa
mondială. Deci, competitivitatea prin preţ a produselor destinate exportului scade, iar preţurile ridicate
descurajează exportul. De regulă, reducerile sau scutirile de taxe vamale stimulează exportul, în timp ce
majorarea taxelor vamale la importuri determină scumpirea lor pe piaţa internă şi descurajează
achiziţionările de pe pieţele externe.
Pentru aprecierea efectului protecţionist a taxelor vamale se calculează rata nominală şi cea efectivă
a protecţiei. Rata nominală este înscrisă în tariful vamal, iar cea efectivă se referă la valoarea adăugată pe
plan intern. Valoarea adăugată include, de regulă, valoarea nou creată, respectiv manopera şi amortizările.
Când se studiază protecţia existentă într-o anumită ramură economică se ia în calcul, de regulă, rata
nominală, adică aceea care se aplică importurilor produsului identic cu producţia locală. Protecţia este cea
de care producătorii naţionali beneficiază în privinţa preţurilor: importurile sunt mai scumpe, fapt ce
modifică condiţiile în care se desfăşoară concurenţa. Această optică nu este singura posibilă: bunurile sunt
produse plecând de la diverse componente care pot fi ele însele importate, suportând, la rândul lor,
anumite taxe vamale. Or, cel mai adesea, taxele vamale aplicate importurilor unei naţiuni nu sunt
uniforme, iar protecţia produsului care încorporează componentele importate îşi exercită efectul asupra
valorii adăugate specifice ramurii. De aici rezultă frecvent o protecţie efectivă superioară protecţiei
nominale. Demersul protecţiei efective serveşte la măsurarea procentajului de creştere a valorii adăugate
peste nivelul de liber schimb ce rezultă din structura taxelor vamale. Regula generală este simplă: ratele
123
efective de protecţie sunt superioare ratelor nominale dacă taxele vamale percepute pentru bunurile din
amontele proceselor de producţie (materii prime, produse semifabricate) sunt inferioare celor legate de
produsele finite .
Pe linia importului, se aplică taxele vamale fie pentru a limita accesul unor produse străine în ţară
fie pentru a favoriza importul anumitor materii prime, materiale, maşini şi echipamente industriale de care
ţara considerată are neaparată nevoie. Există situaţii în care unele state acordă scutiri sau reduceri de taxe
vamale la importul de maşini şi utilaje necesare unor unităţi care lucrează exclusiv sau majoritar pentru
export. Se practică şi admiterea temporară a unor bunuri din import destinate producţiei de export fără
plata taxelor vamale aferente până se face dovada că materiile prime, piesele sau semifabricatele au fost
încorporate în produse finite destinate exportului. Este practicată, de asemenea, restituirea taxelor vamale
plătite la importul unor materiale utilizate în producţia de mărfuri pentru export (sistemul drawback) dacă
au fost îndeplinite unele condiţii: materiile prime, componentele importate şi încorporate în mărfurile
exportate sunt uşor de identificat, intenţia de export a fost declarată la import, iar exportul efectiv s-a
realizat la termen.
Taxele vamale sunt percepute sub formă de cote procentuale proporţionale diferenţiate în funcţie de
tipologia mărfurilor importate sau sub formă se sume fixe pe unitate fizică de măsură a mărfii (pe
cantitatea importată) sau combinaţii de cote procentuale şi fixe după cum prevede codul vamal. Taxele
vamale sunt diferenţiate pe criterii economice, politice şi financiare.
Taxele vamale sunt numeroase, au efecte diferite şi concură la conceperea unei politici vamale
adecvate atingerii obiectivelor generale ale statului. Complexitatea acestora impune clasificarea după mai
multe criterii.
Taxele vamale produc efecte complexe în sfera financiară, comercială şi, în general, în economie:
asupra veniturilor bugetare; de protejare a economiei naţionale şi producţiei interne (efectul protecţionist);
distribuirea veniturilor dintre diferite categorii de agenţi economici (în special, producători, consumatori,
stat); în raporturile de schimb cu partenerii comerciali; asupra veniturilor populaţiei; asupra preţurilor,
costurilor şi inflaţiei; asupra balanţei comerciale şi de plăţi.
Concluzii:
Motivat de efectele crizei economice actuale, am optat să reflectăm asupra rolului și modului de
aplicare a măsurilor protecționiste prin unul din instrumentele specifice politicii comerciale și financiare.
Am ales să analizăm taxele vamale, funcțiile și rolul lor. Perceperea de taxe vamale permite nu
numai protejarea economiei interne ci sunt mijloc de prelevare de venituri la bugetul statului
transformându-le concomitent în instrument al politicii bugetare.
Bibliografie:
1. Anghelache Gabriela, Belean Pavel, Risti Lucia, Ghinguţă Alina, Finanţele publice ale României,
Bucureşti, Editura Economică, 2007.
2. Belu Mihaela, Joldes Cosmin, Marinaş Laura, Sistemul vamal, Bucureşti, Editura Economică, 2003.
3. Botez Gh. Octavian, Politica comercială externă a României, Bucureşti, Editura Fundaţiei
România de Mâine, 2002.
4. Brăilean Tiberiu, Politici economice conjuncturale, Iaşi, Editura Junimea, 2006.
5. Ciupagea Constantin, Fundamente teoretice ale comerţului internaţional, Bucureşti, Editura
Economică, 2001.
6. Filip Gh. (coord.), Politici fiscale, Iaşi, Editura Sedcom Libris, 2001.
7. Hazlitt Henry, Economia într-o lecţie, Libertas Publishing; 2006,
http://www.ecol.ro/carte/economia-intr-o-lectie/890.
8. Hoanţa Nicolae, Finanţele firmei, Bucureşti, Editura Continent, 1996.
9. Pralea Spiridon, Politici şi reglementări în comerţul exterior, Iaşi, Editura Fundaţiei Academice
,,Gh. Zane‖, 1999.
10. Rainelli Michael, Comerţul internaţional. Perspective generale. Noua teorie a comerţului
internaţional, Bucureşti, Editura Arc, 2004.
11. Sută Nicolae, Sută-Selejan Sultana, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, vol.
I, Bucureşti, Editura Economică, 2003.
12. Văcărel Iulian, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Economică,
1996.
124
ROLUL ŞI LOCUL TAXELOR VAMALE ÎN FORMAREA RESURSELOR BUGETARE
Alina-Petronela HALLER,
cercet. şt. pr. III dr., ICES ,,Gh. Zane‖ Iaşi al Academiei Române
Abstract. Custom duties are part of the budget revenues, subject of fiscal policy rules, component of the budgetary policy.
Custom duties, in addition to being a tool for economic protection, are direct taxes established by fiscal policy and fiscal system
components. In this article, we analyze custom duties in terms of fiscal policy.
Conceptul bugetul public

Înainte de a analiza conceptul de buget este necesară definirea celui de sistem fiscal.
Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor provenite de la persoane fizice şi juridice
care alimentează bugetele publice [4] sau totalitatea impozitelor şi taxelor instituite într-un stat, care îi
procură acestuia o parte covârşitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuţie specifică
şi un rol regulator în economie [8].
Relaţiile determinate de constituirea resurselor financiare publice se manifestă, în principal, prin
intermediul impozitelor, taxelor, contribuţiilor obligatorii şi al unor vărsăminte ale instituţiilor publice,
precum şi prin cel al împrumuturilor de stat interne şi externe.
Resursele colectate şi reflectate în bugetul de stat subliniază tendinţa de majorare a impozitelor
indirecte şi de reducere a celor directe. Impozitele, indiferent de natura lor şi tipologia lor, afectează
consumul şi venitul, implicit veniturile şi cheltuielile publice reflectate în bugetul de stat. În cele ce
urmează vom reda câteva definiţii ale bugetului de stat.
Bugetul de stat, ca o componentă de bază a bugetului general consolidat şi a finanţelor publice, în
general, înainte de toate, reflectă relaţii sociale de natură economică sub formă bănească care se
statornicesc între stat, pe de o parte, şi membrii săi, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, în procesul
repartiţiei produsului intern brut, potrivit obiectivelor de politică economică şi socială a claselor politice
aflate la putere la un moment dat [2].
Bugetul de stat este o categorie fundamentală a ştiinţei finanţelor legată de existenţa statului şi
mecanismului pieţei [14], este instrumentul principal de realizare a intervenţiei statului în funcţionarea
fiecărei economii naţionale [10]. Formal, este o listă de venituri şi cheltuieli ale statului pe un interval
determinat de timp, de regulă un an. Prin conţinutul său, bugetul de stat asigură concretizarea adecvată a
politicilor economice menite să asigure creşterea economică şi ameliorarea calităţii vieţii populaţiei,
precum şi participarea favorabilă a fiecărei ţări la circuitul economic mondial [10].
Bugetul are caracter de act normativ, în sensul că necesită aprobarea de către Parlament, previzional
deoarece se referă la o perioadă viitoare, şi, ca orice lege, obligatoriu şi reflectă cel mai corect situaţia
economică a unei ţări.
Din punct de vedere economic, bugetul exprimă, în formă bănească, relaţiile ce apar în legătură cu
formarea, repartiţia, nivelul şi apariţia PIB-ului, şi cu îndeplinirea funcţiilor statului. Prin bugetul de stat
sunt reflectate opţiunile de politică economică, socială şi financiară pe perioada anului fiscal.
Bugetul are un rol complex:
- economic (influenţarea dezvoltării economico-sociale, în sensul stimulării sau temperării
activităţii economice);
- financiar (formarea şi utilizarea resurselor financiare);
- alocativ (finanţarea serviciilor publice);
- redistributiv (utilizarea unor părţi din veniturile colectate prin taxe şi impozite şi distribuite
prin cheltuielile statului);
- de reglare (se referă la politica economică a statului şi efectele sale, la susţinerea sau nu a
unor sectoare şi activităţi prin direcţionarea unor sume mai mari sau mai mici prin
intermediul cheltuielilor publice. Rolul de reglare este îndeplinit cu ajutorul instrumentelor
fiscale: impozite, cote de impunere, deduceri şi scutiri, termene de plată etc.).
Echilibrul anual al bugetului presupune egalitatea dintre nivelul încasării veniturilor obligatorii ale
statului şi nivelul cheltuielile totale. În funcţie de relaţia dintre venituri şi cheltuieli, putem avea una din
următoarele situaţii: venituri = cheltuieli, pentru echilibru bugetar anual; venituri < cheltuieli, pentru
deficit bugetar anual; venituri > cheltuieli, pentru excedent bugetar anual [3].
Diferenţa dintre veniturile şi cheltuielile statului reprezintă soldul bugetar. Soldul (excedent/pozitiv
sau deficit/negativ) influenţează masa monetară, dobânda, cererea şi oferta de bani, cursul de schimb,
cererea, consumul, producţia şi, în final, ponderea veniturilor şi cheltuielilor bugetare viitoare.
125
Aşa cum am mai precizat, bugetul de stat este aprobat anual prin Legea bugetului de stat. Legea
cuprinde mai multe articole grupate pe capitole şi anexe.
Capitolele se referă la:
- dispoziţii generale (cuantumul cheltuielilor, veniturilor şi soldului bugetar);
- structura şi regimul veniturilor bugetare (colectarea veniturilor, modificări sau ajustări,
sinteza veniturilor pe principalele componente);
- regimul şi destinaţia cheltuielilor (modul de efectuare a cheltuielilor bugetare, atribuţii sau
responsabilităţi ale ordonatorilor de credit pe domenii de activitate, structura economică a
cheltuielilor bugetare);
- deficitul/excedentul bugetar, datoria publică şi împrumuturile guvernamentale;
- dispoziţiile referitoare la agenţii economici;
- bugetele fondurilor speciale;
- responsabilităţi în aplicarea legii;
- dispoziţii finale;
- anexe (sinteza bugetului, detalierea pe articole de cheltuieli, lista impozitelor, taxelor şi a
altor venituri ale anului bugetar, sumele defalcate în beneficiul bugetelor locale sau ca
subvenţii pentru populaţie provenite din impozite şi taxe colectate la bugetul de stat, alte
prevederi vizând cheltuielile bugetare, bugetul asigurărilor sociale de sănătate, bugetele
fondurilor speciale).
Cheltuielile sunt defalcate pe patru componente: curente (personal, bunuri şi servicii, dobânzi,
subvenţii, fonduri de rezervă, transferuri între unităţi ale administraţiei publice, alte transferuri, asistenţă
socială, alte cheltuieli), de capital, împrumuturi, rambursări de credite. Asupra cheltuielilor publice nu
vom insista deoarece nu fac subiectul analizei noastre.
Impozitele - sursă de venituri bugetare
Impozitele sunt percepute în scopul constituirii fondurilor financiare publice prin intermediul cărora
sunt satisfăcute o serie de necesităţi de interes general. Spre deosebire de impozite, taxele presupun
obligaţia prestării unui serviciu. Veniturile fiscale, în special impozitele, îndeplinesc în societate un rol
complex, financiar, economic şi social. Rolul financiar al impozitelor se exprimă în faptul că ele
reprezintă principalul mijloc de formare a veniturilor statului, reprezentând 80-90% din totalul acestora.
Rolul economic al impozitelor se concretizează în faptul că, prin tipologia şi dimensiunea lor, ca şi prin
înlesnirile şi înăspririle fiscale, statul poate încuraja sau nu activitatea economică. Rolul social al
impozitelor se concretizează în posibilitatea, pe care o dobândeşte statul, de a atinge o serie de obiective
de ordin social (protejarea sănătăţii cetăţenilor prin majorarea accizelor pentru produsele dăunătoare
sănătăţii, influenţarea natalităţii etc.) [9].
Dreptul de a introduce impozite revine autorităţilor statului (centrale şi locale).
Încasarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor venituri cuvenite bugetului statului reprezintă
activitatea de execuţie a veniturilor. Principiile ce stau la baza execuţiei veniturilor bugetare sunt [3]:
- niciun impozit, taxă sau alte obligaţii de natura acestora nu pot fi înscrise în buget şi încasate,
dacă acestea nu au fost stabilite prin lege;
- legea bugetară anuală aprobă, pentru fiecare an, lista impozitelor, taxelor şi a cotelor acestora,
precum şi a celorlalte venituri ale statului care urmează să se perceapă;
- este interzisă perceperea sub orice titlu şi sub orice denumire de contribuţii directe sau
indirecte în afara celor stabilite prin lege.
În sinteza bugetului, veniturile sunt defalcate pe cele trei componente principale: curente, din
capital, încasări din rambursarea împrumuturilor, fiecare cuprinzând capitole şi subcapitole.
Veniturile publice sunt, după sursa lor:
- fiscale – prelevări cu caracter obligatoriu, stabilite prin lege, cu flexibilitate redusă (se
modifică prin lege; includ şi taxele vamale);
- de trezorerie sau împrumuturi pe termen scurt (certificate de depozit, bonuri de tezaur);
- împrumuturi pe termen mediu şi lung (obligaţiuni de stat, credite preluate de la organisme
financiare internaţionale, de la alte state sau bănci);
- emisiune monetară cu efecte inflaţioniste.
Din punct de vedere al structurii, veniturile bugetare sunt:
I. Curente: fiscale (impozite directe - pe profit, salarii, avere, alte impozite directe şi
contribuţii - impozite indirecte - TVA, accize, taxe vamale, alte impozite indirecte) şi
nefiscale.
II. Din capital;
126
III. Încasări din rambursarea împrumuturilor acordate.
Veniturile fiscale, cea mai importantă parte a veniturilor publice, sunt clasificate, la rândul lor, după
mai multe criterii [12].
După caracteristicile de fond şi formă:
I: Impozite directe (pe venit sau avere)
I.1. reale (pe obiecte, nu ţin cont de situaţia personală a contribuabilului): funciar; pe clădiri;pe
activităţile industriale, comerciale şi profesii liberale; pe capitalul mobiliar sau bănesc.
I.2: personale (sunt strict corelate cu situaţia contribuabilului): pe venitul persoanelor fizice şi
societăţilor de capital; pe averea: propriu-zisă, pe sporul de avere, pe circul averii.
II: Impozite indirecte (percepute în momentul vânzării unor bunuri, prestării unor
servicii, importurilor şi exporturilor)
II. 1: taxe pe consumaţie (se includ în preţul de vânzare al mărfurilor fabricate sau importate şi
comercializate în interiorul ţării în care se percepe impozitul – accizele);
II. 2: taxe generale pe vânzări (se aplică asupra volumului general al vânzărilor – TVA/taxa pe
valoare adăugată);
II. 3: venituri provenite din monopolurile fiscale (monopolul statului asupra producerii şi/sau
comercializării unor mărfuri);
II. 4: taxe vamale (percepute de către stat asupra mărfurilor transferate dintr-o ţară în alta);
II. 5: taxe de timbru şi înregistrare.
După obiectul impunerii, sunt impozite pe venit, pe avere şi pe consum sau cheltuieli (includ taxele
vamale).
După scopul urmărit, impozitele sunt financiare (acoperă cheltuielile statului; includ taxele vamale)
şi de ordine (pentru limitarea unor activităţi sau acţiuni, pentru realizarea unor obiective), altele decât cele
fiscale (suprataxele, impozitele pe fonduri speciale, taxele vamale).
Taxele vamale sunt incluse în ambele categorii, făcând parte atât din clasa impozitelor financiare
cât şi a celor de ordine. Pe de o parte, sunt sume la dispoziţia statului ce ulterior sunt redistribuite, pe de
altă parte, nivelul ridicat al taxelor vamale prohibeşte schimburile externe cu scopul de a atinge
obiectivele de politică comercială şi industrială.
După frecvenţa încasării, impozitele sunt permanente sau ordinare (se încasează periodic) şi
incidentale sau extraordinare (stabilite pe perioade determinate, cu scop bine precizat, care odată atins
duce la desfiinţarea impozitului).
După instituţia administratoare, impozitele sunt ale administraţiei centrale, încasate direct la
bugetul de stat şi ale administraţiei locale, încasate de către instituţia care le-a iniţiat.
Impunerea fiscală este obligatorie, are titlu definitiv şi nerambursabil şi este fără contraprestaţie.
Impozitele au impact direct şi important asupra finanţelor firmei, în general, şi veniturilor statului,
în special [8]. În cele ce urmează, vom analiza impozitele directe şi indirecte şi efectul lor.
Cea mai importantă clasificare a impozitelor este cea după fond şi formă, în directe şi indirecte
[13]. Impozitele directe afectează, aşa cum sugerează şi numele, direct veniturile persoanelor fizice şi
juridice. Se caracterizează prin permanenţă şi recurenţă (se prelevează periodic – anual, semestrial,
trimestrial etc.), cum ar fi, de exemplu, impozitul pe venitul personal, impozitul pe dividende, impozitul
pe profit. Impozitele indirecte se percep asupra bunurilor, iar incidenţa lor este trecută asupra preţurilor în
momentul achiziţionării mărfii (TVA, accize, taxe vamale), consumatorul resimţindu-le în mod direct.
Distribuţia incidenţei impozitelor indirecte este legată de elasticitatea relativă a cererii şi ofertei de bunuri
pe piaţă.
Cu cât o economie este mai dezvoltată şi mai diversificată, veniturile mai structurate şi mai
diferenţiate, iar agenţii economici mai bine organizaţi, cu atât sunt condiţii mai bune pentru utilizarea
impozitelor directe; invers, într-o ţară cu economie slab dezvoltată, cu o structură de ramură restrânsă
(agricultură, industrie extractivă şi industrie prelucrătoare puţin evoluată) cu unităţi de producţie mici şi
slab organizate, cu o populaţie în care majoritatea locuitorilor realizează venituri modice, opţiunea pentru
sistemul impozitelor indirecte este inevitabilă [12].
Preferinţa pentru una din aceste două categorii de impozite, directe sau indirecte, este dată de
efectele pe care le antrenează modificările de mărime ale fiecărui tip de impozit [6].
Majorarea impozitelor directe – pe venitul persoanelor fizice, pe profitul societăţilor, pe bunurile
imobiliare sau pe activul net – contribuie la absorbirea unei părţi din semnele monetare aflate în exces
producând efecte deflaţioniste, iar majorarea impozitelor indirecte – pe cifra de afaceri, taxele vamale,
TVA – are efecte inflaţioniste. Majorarea taxelor vamale de import este secondată, de cele mai multe ori,
127
de majorarea preţurilor bunurilor importate cu echivalentul valorii taxei vamale astfel încât consumatorul
va suporta impozitarea de tip indirect.
Orice majorare a taxelor vamale şi a oricărui alt impozit indirect, nu afectează venitul disponibil
însă, prin includerea în preţ generează un puseu inflaţionist în cazul în care produsele afectate sunt de larg
consum sau elemente care intră în componenţa altor produse prin încorporare în procesul productiv.
Am atras atenţia, pe parcursul analizei noastre, asupra faptului că impozitele indirecte sunt
prelevate asupra vânzărilor de mărfuri şi prestării de servicii, ceea ce le conferă caracter de impozit pe
cheltuieli sau impozit pe consum, fiind suportate de către consumatorul final deoarece sunt incluse în
costuri şi recuperate prin preţ. Practic, toate impozitele indirecte se transferă asupra preţului de vânzare.
Taxele vamale, în calitate de impozite indirecte, se recuperează prin includerea lor în preţul de
vânzare a mărfii importate pe piaţa internă.
Taxele vamale, sunt instituite şi în scopul de a contribui la formarea veniturilor statului. Resursele
bugetare provenite din aceste taxe pot fi mai mari sau mai mici, de la o perioadă la alta, în funcţie de
necesităţile concrete ale bugetului sau de politica vamală promovată de stat în raporturile cu terţii sau cu
agenţii economici importatori.
Structura veniturilor bugetare este diferită în cazul României comparativ cu celelalte state ale UE.
În cazul României, veniturile fiscale şi bugetare sunt dependente de taxele şi impozitele indirecte (TVA,
accize, taxe vamale etc.), în timp ce în UE contribuţiile celor trei mari categorii de impozite şi taxe
(impozite directe, indirecte şi contribuţii sociale) la formarea veniturilor sunt relativ apropiate [5].
În România, în perioada 1991-2006, impozitele indirecte s-au situat, din punct de vedere valoric, pe
o tendinţă continuu crescătoare ca urmare a extinderii bazei impozabile şi majorării cotei de impozitare.
Cu toate acestea, o analiză a structurii veniturilor concluzionează că taxele vamale au un aport relativ
redus la buget, situându-se, de regulă, pe ultimul loc.
Conform anexei la bugetul de stat al României pentru anul 2010, taxele vamale sunt venituri
curente, din categoria celor fiscale, încadrate sub indicatorul A5. Impozit pe comerţul exterior şi
tranzacţiile internaţionale (capitolul 1700, subcapitolul 01), subindicatorul Venituri încadrate în
resursele proprii ale bugetului Uniunii Europene, (capitolul 1701). Acest subindicator cuprinde trei
subcapitole: taxe vamale (01), taxe vamale legate de sectorul agricol (02) şi contribuţii în sectorul
zahărului (03). Observăm că taxele vamale aplicate produselor agricole reprezintă un subcapitol separat.
Impozitele şi taxele percepute pe tranzacţii şi comerţ internaţional, altele decât taxele vamale, se
încadrează la alte impozite şi taxe fiscale (capitolul 1801), alte taxe pe tranzacţii şi comerţ internaţional
(subcapitolul 04).
În general, capitolele, subcapitolele şi denumirea indicatorilor se menţine nemodificată, ceea ce
diferă de la un an financiar la altul fiind valoarea indicatorilor şi subindicatorilor.
Concluzii:
Taxele vamale sunt, în acelaşi timp, instrument al politicii comerciale, în speţă vamale, şi al celei
bugetare, în speţă fiscale. În prima situaţie, prin instaurarea şi reglementarea taxelor vamale, se urmăreşte
protejarea pieţei interne. În a doua situaţie, taxele vamale contribuie la constituirea veniturilor la
dispoziţia statului. Acest dublu rol al taxelor vamale le aduce în atenţia noastră în ciuda tendinţei
accentuate spre deschiderea pieţelor sub impactul globalizării şi regionalizării.
Bibliografie:
1. Alexandru Felicia, Fiscalitate şi preţuri în economia de piaţă, Bucureşti, Editura Economică, 2002.
2. Anghelache Gabriela, Belean Pavel, Risti Lucia, Ghinguţă Alina, Finanţele publice ale României,
Bucureşti: Editura Economică, 2007.
3. Apetrii Anişoara, Buget şi trezorerie, Suceava: Universitatea ,,Ştefan cel Mare‖, 2008.
4. Condor Ioan, Drept financiar, Bucureşti: Editura RA Monitorul Oficial, 1994.
5. Drăcea Marcel, ,,The Implications of the Accession to the European Union upon Taxation in
Romania‖, în Analele ASE, Bucureşti, 2008.
6. Filip Gh. (coord.), Politici fiscale, Iaşi, Editura Sedcom Libris, 2001.
7. Hoanţa Nicolae, Finanţele firmei, Bucureşti, Editura Continent, 1996.
8. Hoanţă Nicolae, Economie şi finanţe publice, Iaşi, Editura Polirom, 2002.
9. Marian Alexandru, Ene Maria Corina, Finanţe publice, Bucureşti, Universitatea Hyperion, 2009.
10. Niculescu N.G., Adumitrăcesei I.D., Eficientizarea economiei româneşti postsocialiste. De ce? Se
poate? Cum?, Bucureşti, Editura Economică, 2000.
11. Văcărel Iulian, Finanţe publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1992.
128
12. Văcărel Iulian, Politici economice şi financiare de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura Economică,
1996.
13. Vorniceanu Marius, Costache Alexandru, Finanţe publice şi fiscalitate, note de curs, 2009.
14. ***, Legea nr. 500 din 2002.
ПЕРСПЕКТИВЫ РАЗВИТИЯ ПЕНСИОННОЙ СИСТЕМЫ РЕСПУБЛИКИ

КАЗАХСТАН
Р.А. АБИЛКАИРОВА, старший преподаватель, КИнЭУ им. М. Дулатова

А.А. ТОЙТАНОВА, студентка 2 курса КИнЭУ им. М. Дулатова
Summary. Currently, Kazakhstan's model is the best pensions in the former Soviet space. An important aspect of the new
pension system can also note the transparency of financial activities of the pension funds. In general, the pension reform in the
country, was an important step towards creating a market model of the pension system, improving the welfare of Kazakhstan in
accordance with socially-oriented state policy.
Социальное развитие государства независимо от реализуемой модели экономического

развития оценивается по уровню жизни пенсионеров. В различных странах проблема социального
обеспечения решается на уровне государства, которое несет непосредственную и прямую
обязанность перед пенсионерами. Последовательно осуществляемые в Казахстане социально-
экономические реформы на протяжении ряда лет обусловили ряд позитивных сдвигов. Сегодня в
республике создана эффективно действующая пенсионная система, позволившая поднять уровень
жизни пенсионеров.
Развитие экономики любой страны неразрывно связано с эффективностью реализации мер
по пенсионной защите населения, поскольку социальная стабильность здесь играет ключевую
роль. Необходимость поддержки категорий населения, находящихся в пенсионном возрасте,
обусловливается прежде всего обеспечением социальных гарантий в рамках открытого общества.
Пенсионная система Казахстана одновременно выполняет две функции. Во-первых, она позволяет
своевременно выплачивать пенсии, т.е. выполняет задачу социального обеспечения граждан. Во-
вторых, средства накопительных пенсионных фондов используются как источник инвестиций в
экономику страны, т.е. повышается инвестиционный потенциал экономики.
В целом за истекшее время пенсионное обеспечение в республике претерпело существенные
изменения. В Казахстане разработано национальное пенсионное законодательство, осуществлен
перевод государственной системы пенсионного обеспечения на страховые принципы. По
существу, в республике создана новая пенсионная система, опирающаяся на собственную
финансовую основу – внебюджетные пенсионные (социальные) фонды.
Накопительная пенсионная система обладает рядом преимуществ, среди которых можно
выделить заметную роль пенсионных фондов в развитии фондового рынка, поскольку фонды
вкладывают свои финансовые средства на долгосрочную перспективу, с учетом обеспечения
интересов вкладчиков.
Президент Республики Казахстан в своих программных документах постоянно отмечает
важность проводимых преобразований в социальной сфере, акцентируя внимание на ее
пенсионной составляющей. Н. А. Назарбаев не раз подчеркивал, что опыт республики в развитии
пенсионной реформы вызывает большой интерес мирового сообщества. По оценкам
международных экспертов, пенсионная система нашей страны отличается своей уникальностью не
только среди стран СНГ, но и на международном уровне.
Действующая в настоящее время система социальной защиты в Республике Казахстан
характеризуется преобладанием принципа полной солидарности, высоким уровнем
государственного участия. Пенсионная система Республики Казахстан призвана обеспечивать
государством материальную поддержку каждого гражданина, достигшего законно установленного
возраста или состояния, препятствующего трудовой деятельности.
В Казахстане реформы в пенсионной системе осуществлялись наряду с
общегосударственными экономическими преобразованиями. В июне 1997 года был принят закон
«О пенсионном обеспечении в РК», в соответствии с которым были заложены основы
функционирования новой системы пенсионного обеспечения. Как было отмечено выше, наряду с
129
накопительной пенсионной системой была сохранена и действовавшая ранее солидарная
пенсионная система со всеми обязательствами государства перед пенсионерами.
Одним из преимуществ проводимой пенсионной реформы в республике явилось внедрение и
развитие накопительной пенсионной системы, направленной на создание рыночной
инфраструктуры и коренного улучшения модели социального обеспечения. В накопительной
системе пенсия граждан формируется за счет накопленных средств, которые являются
собственностью вкладчиков. При выходе на пенсию накопленные сбережения выплачиваются
вкладчикам с индивидуальных пенсионных счетов.
В соответствии с законом «О пенсионном обеспечении в Республике Казахстан» была
введена система добровольных взносов, за счет которых формируется дополнительная пенсия,
складывающаяся из добровольных взносов работающих и работодателей. Таким образом, каждый
гражданин в Казахстане имеет дополнительную возможность увеличить свои пенсионные
накопления.
Сегодня все фонды в Казахстане имеют добровольные пенсионные счета, количество
которых уже превышает 40 тысяч. Это свидетельствует о доверии населения к накопительной
пенсионной системе.
Пенсионная система Казахстана развивается очень динамично. Сегодня пенсионные фонды
обладают мощным капиталом, который используется в экономике республики.
Так, по состоянию на 1 июня 2007 года активы в накопительной пенсионной системе
Казахстана превысили 1 триллион тенге и достигли 10% от произведенного внутреннего валового
продукта страны.
При этом благоприятной предпосылкой можно считать неуклонную динамику роста
пенсионных накоплений. Если в 2006 году суммарный прирост пенсионных накоплений по
республике составлял 10-13 миллиардов тенге в месяц, то уже за 2007 год – 13-15 миллиардов
тенге. Зарегистрированное в республике среднемесячное увеличение пенсионных активов
указывает, что пенсионные фонды являются одним из основных инвесторов на фондовом рынке, а
на рынке корпоративных ценных бумаг занимают большую долю.
В республике также произошло увеличение чистого инвестиционного дохода до 270
миллиардов тенге. Увеличение данного показателя является одним из факторов успешного
развития пенсионной системы в стране [30].
Пенсионные взносы инвестируются в финансовые инструменты в целях обеспечения роста
пенсионных накоплений и, что очень важно, их защиты от инфляции. В настоящее время
преодолена тенденция, когда инфляция поглощала пенсионные накопления. Так,
средневзвешенный коэффициент номинального дохода по пенсионным активам НПФ за период
апрель 2006 – апрель 2007 года составил 9,14% при уровне инфляции за этот период 7,7%. В этой
связи можно констатировать, что на сегодняшний день решена одна из важных задач по защите
накоплений вкладчиков.
Приведенные статистические данные позволяют утверждать, что реформа накопительной
пенсионной системы успешно проведена. Уже тот факт, что объем произведенного ВВП в 2006
году составил 10,1 триллиона тенге, и 10% из них – это объем суммарных пенсионных активов,
свидетельствует о состоятельности пенсионной системы и стабильном росте пенсионных активов.
Постоянный рост пенсионных активов также указывает на рост заработной платы и
благосостояния казахстанцев.
Развитие накопительной системы напрямую зависит от выгодного размещения пенсионных
активов в различные финансовые инструменты. Рост объема пенсионных активов требует
дополнительных объектов вложений. Это особенно необходимо, так как пенсионные деньги
являются важной составляющей внутренних инвестиционных ресурсов страны. Посредством
пенсионных фондов деньги вкладчиков формируют капитал, который, в свою очередь,
инвестируется в проекты. Кроме того, они выполняют стабилизирующую функцию в финансовой
системе страны. При этом накопительные пенсионные фонды в Казахстане сегодня являются
реальным институтом, владеющим такими большими финансовыми средствами.
На настоящий момент наиболее актуальной является задача инвестирования пенсионных
активов, капитализация НПФ. Сегодня развитие пенсионного сектора зависит от достаточного
количества доходных финансовых инструментов, покрывающих уровень инфляции.
Поэтому финансовая политика государства строится на увеличении реального содержания
пенсионных накоплений и достижений макроэкономической стабилизации в стране. Пенсионные
резервы позволяют обеспечить прирост производства товаров и услуг, необходимых для
130
содержания будущих пенсионеров. Чем больше будет произведено товаров и услуг на вложенные
пенсионные резервы, тем выше будет реальное содержание будущих пенсий и уровень жизни
самих пенсионеров.
Ведется разработка новых подходов в управлении пенсионными активами. Уделяется
большое внимание обеспечению достаточным количеством доходных финансовых инструментов
на рынке ценных бумаг, ассортимент которых сможет удовлетворить спрос.
В перспективе развитие национального фондового рынка будет связано с дальнейшим
формированием инфраструктуры регионального финансового центра Алматы, а через него и роли
Казахстана в финансовой жизни Центральноазиатского региона. При этом фонды получат
возможность работать на торговой площадке этого регионального финансового центра.
В конце 2006 года Агентством по финансовому надзору был представлен новый подход
регулирования пенсионных фондов. Наиболее актуальным вопросом для пенсионных фондов как
институциональных инвесторов стали новые правила инвестирования пенсионных активов. С 1
января 2007 года инвестиционный портфель пенсионных фондов должен содержать 70% ценных
бумаг наиболее успешных и стабильных казахстанских компаний, котирующихся на
международном рынке.
Эти правила направлены на снижение рисков инвестирования пенсионных фондов. Это
важно, так как речь идет в первую очередь о деньгах вкладчиков.
В перспективе в рамках реализации государственных программ, включая программу по
созданию «электронного» правительства, ожидается законодательное развитие работы по
переходу к предоставлению доступных электронных финансовых услуг для всего населения,
включая отдаленные регионы, на основе электронной карточки. В качестве одного из ее базовых
приложений планируется предусмотреть электронные услуги по пенсионному обеспечению
граждан. Внедрение электронных технологий позволит решить как вопросы по рабочим
процессам с вкладчиками, так и упрощения процедуры перевода накоплений между фондами.
Становится все более очевидным, что важный недостающий компонент в нынешнем
пенсионном обеспечении – это отсутствие механизма страхования активов частных пенсионных
фондов. Это абсурд, когда ни один гражданин не в состоянии рассчитать будущую пенсию, с чем
встретит свою старость. В пенсионном обеспечении состоявшихся пенсионеров, участие
страховых компаний нет надобности, так как их пенсии финансируются за счет обязательных
пенсионных взносов юридических и физических лиц, а также прямые ассигнования из
государственного бюджета страны (трансфертные платежи). В условиях же экономической
нестабильности, в которой в настоящее время пребывает Казахстан, как никогда актуальным
становится вопрос развития пенсионного страхования. Роль страховых компаний: как субъекта
пенсионного страхования, как управляющих компаний для накопительных пенсионных фондов;
как субъекта страхования других рисков, чего не могут обеспечить накопительные пенсионные
фонды; как субъекта страхования финансовых рисков накопительных пенсионных фондов, иными
словами гаранта их устойчивости, безусловно, важна и необходима.
Задача любой страховой организации, независимо от еѐ формы является предоставление
страховой защиты своей клиентуре от возможных опасностей и случайностей. С этой целью
задумано страхование дополнительной пенсии, которое предусматривает накопление
страхователем денежных средств для обеспечения себе в пенсионном возрасте пожизненного
стабильного дополнительного дохода. Причем, чем моложе страхователь, тем легче ему решить
эту проблему.
Пока человек молод и в состоянии, приложив усилия, заработать значительную сумму денег,
он вполне может, заключив договор страхования дополнительной пенсии, внести в любую
выбранную им страховую компанию, занимающуюся данным видом страхования. Условия
договора будут: либо единовременно внести всю пенсионную сумму взносов со значительной
скидкой, либо воспользоваться рассрочкой платежа на годы без скидки. А дальше страхователю
уже не о чем беспокоиться. На его будущее благополучие начинает работать теория больших
чисел, то есть инвестирование внесенных им средств под сложные проценты по формуле:
А = В(1+n)
За 10-15 лет уплаченная сумма превращается в совершенно фантастическую и в состоянии в

будущем защитить его от превратностей инфляции.
131
Страхование пенсионных активов – это прерогатива страховых компаний не рисковых видов
страхования, а долгосрочного страхования жизни. Альтернативным методом, благодаря которому
можно получить дополнительный пенсионный доход, является покупка пенсионной ренты
(аннуитета) у страховой компании. Под аннуитетом подразумевается соглашение между
страховой компанией и частным лицом, согласно которому страховая компания с некоторого
оговоренного момента времени берет на себя обязательство выплачивать (пожизненно или
временно) определенную сумму денег данному лицу. Различают два типа аннуитета:
фиксированный и переменный .
По фиксированному аннуитету гражданин уплачивает страховой компании определенную
сумму денег единовременно или в рассрочку. Страховая компания выступает затем в качестве
инвестора до конца жизни застрахованного лица или в течение определенного времени,
указанного в договоре.
По переменному аннуитету страховая компания выплачивает сумму средств, которая может
колебаться в зависимости от эффективности инвестирования. Как правило, переменные аннуитеты
более эффективны в долгосрочном периоде, поэтому они чаще используются в пенсионном
планировании.
Все сказанное позволяет сделать вывод, что в странах, где система частного пенсионного
обеспечения существует уже много лет, компании по страхованию жизни покупают все
накопления физического лица в пенсионном фонде в обмен на выплату аннуитетов, т.е.
пожизненной ренты. Человек при выходе на пенсию может выбрать разные варианты пенсионных
выплат: будут ли это аннуитеты или выплаты непосредственно из пенсионного фонда,
рассчитанные на количество лет, предполагаемых быть прожитыми.
Что касается условий выплаты дополнительной пенсии, то здесь существует масса
вариантов: и страхование по принципу пожизненной ренты, прекращающейся со смертью
страхователя, и перевод пенсии в редуцированной сумме на наследников страхователя, и
возможность досрочной выплаты пенсии в связи с наступившей инвалидностью или потерей
работы за несколько лет до наступления пенсионного возраста, и сочетания страхования
дополнительной пенсии со страхованием траурного обряда – словом, налицо широкий простор для
фантазии страховых компаний. Разница только в определении тарифа, подкрепленного
квалифицированными актуарными расчетами. Правильно рассчитанный тариф должен не только
обеспечить старость страхователя, но и сделать этот вид страхования рентабельным для страховой
компании .
В данном случае мы рассмотрели вариант самостоятельного обеспечения страхователем
своей старости. Но это не единственная возможность. Оплатить стоимость страхования
дополнительной пенсии своих сотрудников может и предприятие. Если предприятие не
располагает средствами для оформления договоров страхования на всех сотрудников, то это
можно сделать поэтапно, например, по отделам или по цехам. Кроме того, страхование
дополнительной пенсии за счет средств предприятия – это хороший экономический рычаг для
предотвращения нежелательного увольнения ценного работника, поскольку, выступая в данном
случае в роли страхователя, предприятие вправе расторгнуть договор досрочно.
Итак, при создании системы пенсионного страхования принято руководствоваться
определенными принципами, которые гарантируют еѐ успешное функционирование. Это
принцип:
1)свободного волеизъявления, что предполагает право свободного выбора предприятиями и
физическими лицами заключать договор пенсионного страхования со страховыми компаниями;
2)полноценного финансового контроля со стороны государства за деятельностью страховых
компаний;
3)создание равных экономических и правовых условий для всех участников этого рынка.
Создание же таких условий предполагает:
1)введение в Положение о составе затрат по производству и реализации продукции (работ,
услуг), включаемых в себестоимость продукции (работ, услуг), и о порядке формирования
финансовых результатов, учитываемых при налогообложении прибыли, включив в него платежи
по договорам пенсионного страхования, заключенным со страховыми компаниями.
2)в Перечне выплат, на которые не начисляются страховые взносы в пенсионный фонд,
включить сумму платежей работодателей по договорам пенсионного страхования, заключенным
со страховыми компаниями.
132
В заключении нужно отметить, что совместная работа представителей законодательной и
исполнительной власти, накопительных пенсионных фондов и страховых компаний, а также всех
остальных заинтересованных участников рынка негосударственного пенсионного обеспечения
должна привести к тому, что в Казахстане наконец-то будет построена эффективная пенсионная
система, способная обеспечить нашим гражданам достойный уровень жизни в пенсионном
возрасте.
Литература:
1. Пенсионный фонд, Утвердить резерв Правительства Республики Казахстан на 2011 год в
сумме 44 700 000 тысяч тенге. ... Настоящий Закон вводится в действие с 1 января 2011 года.
2. Закон Республики Казахстан "О пенсионном обеспечении в Республике Казахстан" ... 2007 -
2011 АО "Накопительный пенсионный фонд "Капитал"
ФИНАНСОВАЯ СИСТЕМА И ЕЁ СТРУКТУРА В РК
А.Е. БАЙКЕНОВА, преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова
Summary. Finance, as an economic category are economic relations arising in the process of distribution, redistribution
and use of funds for social needs. Aggregate monetary relations arising about the formation and spending of funds constitutes
financial relationships.
Финансовая система - это совокупность финансовых отношений, связанных с

использованием фондов денежных средств через соответствующие финансовые учреждения. По
природе своей финансовые отношения являются распределительными, причем распределение
стоимости осуществляется, прежде всего, по субъектам. Субъекты формируют денежные фонды
целевого назначения в зависимости от того, какую роль они играют в общественном производстве:
являются ли непосредственными его участниками, организуют ли страховую защиту или
осуществляют государственное регулирование. Именно роль субъекта в общественном
производстве выступает в качестве первого объективного критерия классификации финансовых
отношений. В соответствии с ним в общей совокупности финансовых отношений могут быть
выделены три крупные сферы: финансы предприятий, учреждений и организаций; страхование;
государственные финансы.
Финансы, подобно «кровеносной системе», пронизывают весь экономический организм
страны, поддерживают его жизнедеятельность, обеспечивают воспроизводство всего
общественного продукта.
Финансы - это система экономических отношений, выражающих процессы формирования,
распределения и использования денежных средств, обеспечивающих расширенное
воспроизводство.
Финансовая система - это совокупность финансовых отношений, связанных с
использованием фондов денежных средств через соответствующие финансовые учреждения.
Система финансовых отношений включает в свой состав следующие звенья:
Бюджеты различных уровней;
Фонды социального, имущественного и личного страхования;
Валютные резервы государства;
Денежные фонды предприятий, организаций и фирм;
Прочие специальные денежные фонды.
Через финансовый механизм государство образует фонды денежных средств, которые
используются для выполнения различных функций в экономической, социальной и политической
сферах.
В системе произведѐнных отношений финансы функционируют посредством денег, служат
элементом воздействия на хозяйственные процессы, а также являются средством формирования
экономических интересов предприятия (фирм, отраслей, регионов).
Следует уяснить, что финансовые отношения - понятие более узкое, чем денежные
отношения; они являются их составной частью. Если денежные отношения охватывают все
экономические отношения, связанные с выполнения функций денег то финансовые отношения,
133
связанные с движение фондов денежных средств производственного и непроизводственного
назначения.
В финансовые отношения не входят денежные отношения, связанные с товарным и
денежным обращением в розничной торговле; с оплатой транспортных, бытовых, коммунальных,
зрелищных и прочих услуг, с движением денег при их дарении и наследовании.
Система финансовых отношений включает:
денежные отношения, складывающиеся между предприятиями как хозяйствующими
субъектами. Они заключаются во взаимных платежных обязательствах поставщиков и
покупателей, системе штрафных санкций за их нарушение, материальном вознаграждении за
выполнение особых требований заказчика и пр.;
денежные отношения, складывающиеся между государством и предприятиями. Они
охватывают систему платежей в госбюджете, отчисления в различные фонды и организации
отраслевого и территориального уровней;
денежные отношения между предприятиями и банковской системой, возникающие по
поводу получения и погашения кредитов;
денежные отношения, складывающиеся внутри предприятий;
во-первых, между предприятием в целом и его структурным подразделениями;
во-вторых, между предприятием и работниками по поводу оплаты и труда;
денежные отношения между государственными органами различных уровней управления по
поводу распределения дифференциальной ренты, финансирования природоохранных мероприятий
пр.;
денежные отношения между государством и населением по поводу получения выплат и
льгот из общественных фондов потребления и т.д.
Финансовая система рассматривается с двух сторон: по внутреннему строению и
организационной структуре.
Финансовая система - совокупность относительно обособленных взаимосвязанных
финансовых отношений, которые отображают специфические формы и методы распределения и
перераспределения ВВП.
Финансовая система - совокупность финансовых органов и институтов, которые управляют
денежными потоками.
Внутреннее строение финансовой системы отображает объективную совокупность
финансовых отношений и является общей для всех стран. Она состоит из сфер и звеньев.
Сфера характеризует обобщенную по определѐнному признаку совокупность финансовых
отношений. Звенья показывают обособленную часть финансовых отношений. В основу выделения
сфер и звеньев положен уровень экономической системы (схема
Организационная структура финансовой системы - совокупность финансовых органов и
институтов, которая характеризует систему управления финансами. В основе выделения органов
управления финансовой системой лежит еѐ внутренняя структура. Общее управление финансовой
деятельностью в какой-либо стране осуществляют органы государственной власти и управления.
Анализ закономерностей развития финансов в разных условиях общественного воспроизводства
свидетельствует о наличии общих признаков в их содержании. Это обусловлено сочинением
объективных причин и условий функционирования финансов. Среди этих условий выделяет два:
развитие товарно-денежных отношений и существование государства как субъекта этих
отношений. В отличие от таких стоимостных категорий, как например, деньги, кредит, фонд
оплаты труда и другие, финансы органически связаны функционированием государства. Однако
общие признаки всех финансовых отношений не включают определенные различия между ними.
В связи с этим финансовая система представляет собой совокупность различных сфер
(звеньев) финансовых отношений, каждая из которых характеризуется особенностями в
формировании и использовании фондов денежных средств, различной ролью в общественном
воспроизводстве.
Все вышеперечисленные финансовые отношения можно разбить на две подсистемы. Это
общегосударственные финансы, обеспечивающие потребности расширенного воспроизводства на
макроуровне, и финансы хозяйствующих субъектов, пользуемые для обеспечения
воспроизводственного процесса денежными средствами на микроуровне.
Разграничение финансовой системы на отдельные звенья обусловлено различиями в задачах
каждого звена, а также в методах формирования и использования централизованных и
децентрализованных фондов денежных средств. Общегосударственные централизованные фонды
134
денежных ресурсов создаются путем распределения и перераспределения национального дохода,
созданного в отраслях материального производства.
Важная роль, которую выполняет государство в области экономического и социального
развития, приводит к необходимости централизации в его распоряжении значительной части
финансовых ресурсов. Формами их использования являются бюджетные и внебюджетные фонды,
обеспечивающие потребности государства в решении экономических, политических и социальных
задач. Иные формы и методы образования и использования денежных фондов применяются
кредитными и страховыми звеньями финансовой системы. Децентрализованные фонды денежных
средств образуются из денежных доходов и накоплений самих предприятий.
Несмотря на разграничение сферы деятельности и применение особых способов и форм
образования и использования денежных фондов в каждом отдельном звене, финансовая система --
единая система, так как базируется на едином источнике ресурсов всех звеньев.
Основой единой финансовой системы служат финансы предприятий, поскольку они
непосредственно участвуют в процессе материального производства. Источником
централизованных государственных фондов денежных средств выступает национальный доход,
создаваемый в сфере материального производства.
Общегосударственным финансам принадлежит ведущая роль: в обеспечении определенных
темпов развития всех отраслей народного хозяйства; перераспределении финансовых ресурсов
между отраслями экономики и регионами страны, производственной и непроизводственной
сферами, а также формами собственности, отдельными группами и слоями населения.
Эффективное использование финансовых ресурсов возможно лишь на основе активной
финансовой политики государства.
Общегосударственные финансы органически связаны с финансами предприятий. С одной
стороны, главным источником доходов бюджета является национальный доход, создаваемый в
сфере материального производства. С другой стороны, процесс расширенного воспроизводства
осуществляется не только за счет собственных средств предприятий, но и с привлечением
общегосударственного фонда денежных средств в форме бюджетных ассигнований и
использования банковских кредитов. При недостатке собственных средств предприятие может
привлекать на акционерной основе средства других предприятий, а также на базе операций с
ценными бумагами -- заемные средства. Посредством заключения договоров со страховыми
компаниями осуществляется страхование предпринимательских рисков.
Взаимосвязь и взаимозависимость составных звеньев финансовой системы обусловлены
единой сущностью финансов.
Через финансовую систему государство воздействует на формирование централизованных и
децентрализованных денежных фондов, фондов накопления и потребления, используя для этого
налоги, расходы государственного бюджета, государственный кредит.
Государственный бюджет -- главное звено финансовой системы. Он представляет собой
форму образования и использования централизованного фонда денежных средств для обеспечения
функций органов государственной власти.
В условиях перехода на рыночные отношения государственный бюджет сохраняет свою
важную роль. Изменяются лишь методы его воздействия на общественное производство путем
создания иного режима расходования бюджетных средств. В современных условиях развитие
общественного производства обеспечивается не методами бюджетного финансирования и
дотирования, а с помощью экономических методов, позволяющих перейти к финансовому
регулированию экономики.
Формирование внебюджетных фондов осуществляется за счет обязательных целевых
отчислений, которые для обычного налогоплательщика ничем не отличаются от налогов.
Основные суммы отчислений во внебюджетные фонды включаются в состав себестоимости и
установлены в процентах к фонду оплаты труда.
Обособленное функционирование внебюджетных фондов позволяет оперативно
финансировать важнейшие социальные мероприятия. В отличие от государственного бюджета
расходование средств внебюджетных фондов подлежит меньшему контролю со стороны органов
законодательной власти. Это, с одной стороны, облегчает их использование; с другой -- дает
возможность расходовать средства не в полном объеме. Поэтому в целях усиления контроля за
расходованием средств внебюджетных фондов ставится вопрос о консолидации некоторых из них
в бюджете с сохранением целевой направленности их расходов.
135
Государственный кредит отражает кредитные отношения по поводу мобилизации
государством временно свободных денежных средств предприятий, организаций и населения на
началах возвратности для финансирования государственных расходов.
Кредитором выступают физические и юридические лица, заемщиком -- государство в лице
его органов. Дополнительные финансовые ресурсы государство привлекает путем продажи на
финансовом рынке облигаций, казначейских обязательств и других видов государственных
ценных бумаг. Данная форма кредита позволяет заемщику направлять мобилизованные
дополнительные финансовые ресурсы на покрытие бюджетного дефицита без осуществления для
этих Целей эмиссии. Государственный кредит используется также в целях стабилизации
денежного обращения в стране. В условиях инфляции государственные займы временно
уменьшают у населения платежеспособный спрос. Из обращения изымается избыточная денежная
масса, т.е. происходит отток денег из обращения на заранее оговоренный срок.
Необходимость использования государственного кредита обусловлена невозможностью
удовлетворения потребностей общества за счет бюджетных доходов. Мобилизуемые временно
свободные средства населения и юридических лиц используются для финансирования
экономических и социальных программ, т.е. государственный кредит является средством
увеличения финансовых возможностей государства. На общегосударственном уровне
государственные займы не выражают конкретного целевого характера. Тогда как местные органы
власти могут использовать мобилизованные средства на благоустройство городских и сельских
районов, строительство объектов здравоохранения, культурного, просветительного, жилищно-
бытового назначения.
1. Дюсембаев К.Ш. Анализ финансового положения предприятия. Алматы, 2007 г.
2. Харламова Г.В, Экономический анализ финансово-хозяйственной деятельности
предприятий. М.- 2006 г.
3. Нурсеитов Э.О. Бухгалтерский учет в организациях / учебное пособие. Изд. второе,
дополненное и переработанное – Алматы, 2007. – 476 с.
РЕСУРСНАЯ БАЗА КОММЕРЧЕСКИХ БАНКОВ РЕСПУБЛИКИ КАЗАХСТАН
М.Б. БАКЕНОВА, КИнЭУ им. М. Дулатова

А.Е. БАЙКЕНОВА, КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: In a market economy, resources of commercial banks are paramount. This is confirmed by the fact that they are
an indispensable element of an active banking. The article describes the basic parameters for the growth of the loan portfolio,
the amount of assets and loans in Kazakhstan.
Для обеспечения своей деятельности коммерческие банки должны располагать

определенной суммой денежных средств, т.е. ресурсами, от объема которых зависят масштабы их
деятельности. С построением в РК двухуровневой банковской системы и сменой формы
собственности с государственной на акционерно-коммерческую, характер банковских ресурсов
претерпел существенные изменения, и зародилось понятие банковской конкуренции. Это
объясняется тем, что, во-первых, значительно сузился общегосударственный фонд банковских
ресурсов. Во-вторых, образование предприятий и организаций с различными формами
собственности означает возникновение новых собственников временно свободных денежных
средств, самостоятельно определяющих место и способ их хранения, что способствует созданию
рынка кредитных ресурсов.
Если говорить о банковской системе Казахстана и о методах его регулирования, то, прежде
всего, необходимо отметить вмешательство Национального банка РК в деятельность банков
второго уровня, осуществляемое различными способами. Одним из них является допуск
иностранных банков, присутствующих на рынке Казахстана, принуждая их к приобретению тех
казахстанских банков, которые находятся в плохом финансовом положении. Это имеет
положительный эффект в плане того, что, во-первых, улучшается финансовый климат и
происходит постепенное оздоровление критических банков, и, во-вторых, качественный уровень
136
обслуживания банками своих клиентов. Немаловажно и то, что это является одним из видов
инвестирования страны.
В целом ситуация достаточно стабильна, большинство банков увеличивает свои объемы
ссудного потрфеля. Однако наблюдается спад ссудного потрфеля отдельных банков, но их
количество невелико. Кредитование экономики банками второго уровня очень слабое, что
обусловлено жесткой кредитной политикой банков, отсутствием «качественных» клиентов, а
также высокими микро и макроэкономичискими рисками в стране. Ниже представлены 20 банков-
лидеров по объему ссудного портфеля.
Наилучшие показатели по приросту ссудного портфеля у тех банков, у которых ссудный
портфель изначально был не очень большим за счет небольших объемов кредитования. Однако,
несмотря на некоторое оживление отдельных банков, общая картина банковского сегмента не
намного изменилась: общий ссудный портфель банков за 12 месяцев возрос с 9,066 трлн. тенге на
первое января 2011г. до 10,442 трлн. тенге на 01.01.2012г., то есть прирост составил 15%.
Банк в ТОП-20, у которого произошло реальное улучшение качества кредитного портфеля
на 01.01.12, - АО Банк ВТБ – с 10,3 млрд. до 48,1 млрд. (см. Таблицу 1). Данный банк является
одним из самых прогрессирующих в пополнении ссудного портфеля, и уже на протяжении двух
лет показывает интенсивный прирост. АО «Ситибанк Казахстан» и АО «Цеснабанк» в текущем
периоде также значительно увеличили объем своего ссудного портфеля.
Таблица 1. ТОП-20: лидеры по объему ссудного портфеля динамика с января 2011г. – по январь
2012г.
Объем Объем
№ № ссудного ссудного
Наименование Банков Изм в (%)
портфеля портфеля
01.01.12 01.01.11 01.01.12 01.01.11
1 1 АО «КАЗКОММЕРЦБАНК» 2267581 2344296 -3%*
2 2 АО «БТА банк» 2090364 1644707 27%
3 3 АО «Народный Банк Казахстана» 1371567 1224416 12%
4 4 АО «АТФБанк» 863326 849475 2%
5 5 АО «Банк Центр Кредит» 805617 719928 12%
6 6 АО «Альянс Банк» 535070 545529 -2%*
7 7 АО «KASPI BANK» 361418 288704 25%
8 11 ДБ АО «Сбербанк» 359332 176645 103%
9 12 АО «Цесна банк» 332649 149288 123%
10 8 АО «Евразийский Банк» 269965 227546 19%
11 10 АО «Нурбанк» 222265 200897 11%
12 9 АО «ТЕМІРБАНК» 220374 212202 4%
13 13 ДБ АО «HSBC БАНК КАЗАХСТАН» 91236 87541 4%
14 14 АО «Жилстройсбербанк Казахстана» 90684 67702 34%
15 18 АО «Ситибанк Казахстан» 86751 38073 128%%
16 17 АО «Delta Bank» 69839 41098 70%
17 15 АО «ЭКСИМБАНК КАЗАХСТАН» 66211 66658 -1%*
18 16 АО «Казинвестбанк» 60047 50383 19%
19 19 АО «ДБ «АЛЬФА-БАНК» 51569 31436 64%
20 23 ДО АО Банк ВТБ (Казахстан) 48105 10318 366%
Итого: 10263971 8976842 14
Значительную часть общего кредитного портфеля составляют просроченные кредиты,

удельный вес которых на 1 января 2011 года был равен 30,07% и на аналогичный период 2012 года
повысился до 34,48%. При этом доля сформированных провизий незначительно возросла с 30,95%
до 31,95% от ссудного портфеля. Ниже представлены 10 из указанных выше 20-ти банков-лидеров
по объему ссудного портфеля с учетом сформированных провизий по нему. Ухудшение общего
банковского кредитного портфеля связанно в целом с падением деловой активности в стране,
снижением платежеспособности бизнес-субъектов и населения. (см. Таблицу 2)
137
Таблица 2. ТОП-10 крупнейших банков по объему активов и выданных кредитов динамика с
января 2011г. – по январь 2012г.
Портфель кредитов Доля (%)

Доля
01.01.12 01.01.11 Доля проср.задо Доля
Место по сформир.
кредит лженности неработаю
активам Изм в провизий в
Банки ов в по щих
на (%) кредитах на
актива кредитам, кредитов(
01.01.12 01.01.12,
х (%) вкл.проср. %)
(%)
вознагр.
АО 1 2267581,3 2344296,5 -3% 91 35 32 34
«КАЗКОММЕРЦ
БАНК»
АО «Народный 3 1371566,6 1224415,8 12% 62 24 18 22
Банк Казахстана»
АО 2 90684,3 67701,7 34% 43 2 2 2
«Жилстройсберба
нк Казазстана»
АО «Банк Центр 5 805616,9 719928,2 12% 76 16 5 16
Кредит»
АО «Нурбанк» 4 222264,9 200897,1 11% 83 42 19 45
АО 6 220374,3 212202,4 4% 86 53 19 55
«ТЕМІРБАНК»
АО «АТФБанк» 8 863326,2 849475,5 2% 88 20 23 28
ДБ АО 9 359331,5 176644,6 103% 73 5 2 7
«Сбербанк»
АО «KASPI 7 361417,5 288704,2 25% 86 16 12 16
BANK»
АО «Цеснабанк» 10 332648,8 149287,9 123% 76 4 2 3
В таблице 3 указаны объемы проблемных кредитов, где явным лидером выступает АО «БТА
банк» на 01.01.12г. кредиты с просрочкой платежей составляет 72,95%. Это обусловлено тем что
АО «БТА банк» не входит в ТОП-10 по портфелю кредитов.
Таблица 3. ТОП-20: лидеры по объему проблемных кредитов
Кредиты с просрочкой платежей(%)

№ Наименование банка
01.01.12г. 01.01.11г.
1 АО «БТА банк» 72,95% 44,84%
2 АО «Альянс Банк» 55,85% 68,79%
3 АО «ТЕМІРБАНК» 51,64% 52,40%
4 АО «АТФБанк» 42,49% 38,45%
5 АО «Нурбанк» 34,40% 26,00%
6 АО «КАЗКОММЕРЦБАНК» 29,38% 27,02%
7 АО ДБ «КЗИ БАНК» 28,16% 29,29%
8 АО ДБ «ТАИБ КАЗАХСКИЙ БАНК» 21,17% 27,56%
9 АО «Народный Банк Казахстана» 21,17% 19,14%
10 АО «KASPI BANK» 21,02% 19,91%
11 АО «Казинвесбанк» 18,63% 29,41%
12 АО «Банк Позитив Казахстан» 17,29% 49,70%
13 АО «Заман-Банк» 12,5% 14,74%
14 АО «Банк Центр Кредит» 11,86% 14,59%
15 АО «МЕТРОКОМБАНК» 11,75% 16,36%
16 АО «Евразисйский Банк» 9,97% 12,85%
17 АО «ЭКСИМБАНК КАЗАХСТАН» 8,57% 1,30%
18 АО «Банк «Астана-финанс» 7,97% 15,03%
19 ДБ АО «HSBC БАНК КАЗАХСТАН» 7,69% 9,91%
20 АО «Хоум Кредит Банк» 7,10% 8,04%
Безусловным лидером по приросту депозитов является ДО АО Банк ВТБ (Казахстан),

который по итогам 2011г. показал прирост вкладов по физическим лицам в 966%. Существенный
прирост также наблюдался в банках: ДБ АО «Сбербанк», АО «Жилстройсбербанк Казахстана» и
АО «Цеснабанк» - прирост вкладов составил 108%, 84% и 67% соответственно. Следует отметить,
что значительно поменял свои позиции ДО АО «Банк ВТБ», поднявшись до 19 места с 30-го.
138
Остальные банки претерпели незначительные изменения. Тройка лидеров по привлеченным
вкладам – АО «Народный Банк Казахстана», АО «КАЗКОММЕРЦБАНК» и АО «Банк Центр
Кредит» удерживают свои позиции в данной категории и показывают стабильный рост на
протяжении всего прошлого года (см. Таблицу 4).
Таблица 4. ТОП-20 крупнейших банков по вкладам

млн. тенге
№ № Вклады физических лиц Доля вкладов
физ.лиц в
01.011 Банки Изм (%)
01.01.11 01.01.12 01.01.11 обязательствах
2
на 01.10.2011
1 1 АО «Народный Банк Казахстана» 559209,1 485599,4 15% 29%
2 2 АО «КАЗКОММЕРЦБАНК» 550670,9 445054,0 24% 27%
3 3 АО «Банк Центр Кредит» 376138,5 335962,6 12% 38%
4 4 АО «БТА банк» 302213,8 254123,8 19% 16%
5 5 АО «KASPI BANK» 222723,8 152354,8 46% 59%
6 6 АО «АТФБанк» 155200,3 148035,3 5% 17%
7 7 АО «Альянс Банк» 112836,5 76813,6 47% 22%
8 8 АО «Цеснабанк» 99337,7 59401,3 67% 25%
9 9 АО «Жилстройсбербанк Казазстана» 73736,4 40050,4 84% 60%
10 10 ДБ АО «Сбербанк» 70566,6 33906,1 108% 16%
11 13 АО «Евразисйский Банк» 63659,1 85934,4 -26% 19%
12 7 АО «Нурбанк» 54234,9 36682,0 48% 28%
13 11 АО «ТЕМІРБАНК» 45896,6 36218,7 27% 24%
14 12 ДБ АО «HSBC БАНК КАЗАХСТАН» 21738,8 16623,8 31% 15%
15 14 АО «Казинвесбанк» 11412,8 9556,7 19% 16%
16 15 АО «ДБ «АЛЬФА-БАНК» 10673,7 7349,3 45% 11%
17 16 АО «Delta Bank» 6239,2 5352,7 17% 9%
18 38 АО «Банк «RBK»* 6099,6 - 0% 18%
19 30 ДО АО Банк ВТБ (Казахстан) 4736,2 444,3 966% 11%
20 19 АО «Ситибанк Казахстан» 4419,7 3612,2 22% 1%
Банковский сектор Казахстана представлен 38 банками и характеризуется высокой

концентрацией активов у небольшой группы банков. На долю банков с активами, не
превышающими 1 трлн. тенге, приходится не более 42,3% активов от общего объема активов
банковского сектора страны. Их число по состоянию на 01.01.2012г. составляет 34, или 89% от
общего количества банков. Соответственно, подавляющая часть активов сосредоточена в четырех
крупнейших банках (Таблица 5 и рисунок 1).
Таблица 5. Информация о количестве банков по величине активов за 6 лет (в ед.)
Диапозон размера активов 01.01. 01.01. 01.01. 01.01. 01.01. 01.01.

2007 2008 2009 2010 2011 2012
Свыше 2000 млрд.тенге 1 2 2 1 2 2
от 1000 до 2000 млрд.тенге 2 2 2 4 2 2
от 500 до 1000 млрд.тенге 3 2 2 1 1 2
от 100 до 500 млрд.тенге 5 6 6 9 11 11
от 50 до 100 млрд.тенге 2 4 6 5 5 5
от 10 до 50 млрд.тенге 8 5 5 7 8 12
до 10 млрд.тенге 12 14 14 11 10 4
Всего банков 33 35 37 38 39 38
Согласно данным активам отчетности, совокупные активы банковского сектора на январь

2012 года составили 12,809 трлн. тенге. При этом порядке 58% активов приходится на четверку
лидеров Казкоммерцбанк, БТА Банк, Народный Банк Казахстана и Банк Центр Кредит. Десятку
лидеров по активам замыкает АО «Евразийский Банк», который опустился с 7-го места по данным
на 01.01.2011.
139
2500000
2000000
1500000
1000000
500000
К"
"
к"
"
к"
т
а
Н
ди
ан
ан
ан
А
Б
е
ст
Б
Кр
ТА
ТФ
Ц
х
ЕР
за
"Б
тр
"А
Ка
М
ен
О
О
М
А
О
ан
к
ЗК
ан
Б
А
"Б
"К
ны
О
О
од
А
А
ар
"Н
О
А
Рисунок 1. ТОП-5 банков по размеру активов (млн.тенге)
Укрепление позиций банков с активами свыше 1 трлн.тенге наблюдается с 2006 года, когда
их доля составляла более 25%. Насмотря на финансовые трудности, крупнейшие банки Казахстана
по-прежнему доминируют на рынке, что в значительной степени обусловлено финансовой
поддержкой со стороны главных акционеров, либо в лице государства, либо финансово-
промышленных групп. Некоторые некрупные банки могут увеличить свои рыночные позиции в
краткосрочной перспективе, однако, по мнению РА РФЦА, это не вызовет кардинальные
изменений в структуре банковского сектора в течение 2012 года.
В «золотую» пятерку крупнейших казахстанских банков по активам по-прежнему входят:
АО «Казкоммерцбанк», АО «БТА Банк», АО «Банк Центр Кредит» и АО «АТФ Банк». Позиции
банков остались прежние, как на аналогическую дату 2011года.
У 8-ми банков за прошедший год произошел рост активов. Из ТОП-10 банков наилучшие
темпы (+93% и +74%) продемонстрировали два банка – АО «Цеснабанк» и ДБ АО «Сбербанк».
Снижение активов показали 2 банка из ТОП-10: АО «БТА Банк» (-19%) и АО «Банк Центр
Кредит» (-12%), что не отразилось на их местах в общем рэнкинге по активам. АО «БТА Банк»
набирает темпы снижения объема своих активов. В целом, финансовое положение банка начало
ухудшаться с 2008 года в результате наступления убытков по кредитному портфелю (см.Таблицу
6).
Таблица 6. ТОП-10 банков по размеру активов на 01.10.11г.
Место в
Активы банка Собственный капитал
рэнкинге
Изм. в
01.0 01.0 Наименование Банков 01.01.12 01.01.11 01.01.12 01.01.11
(%)
1.12 111.
.
1 1 АО «КАЗКОММЕРЦБАНК» 2484883,6 2430236,3 2% 434822,3 278493,5
2 2 АО «Народный Банк 2221968,2 2023521,7 10% 289769,3 267765,1
Казахстана»
3 3 АО «БТА банк» 1616536,5 1993993,9 -19% -240787,1 181421,9
4 4 АО «Банк Центр Кредит» 1063350,6 1211056,6 -12% 83643,9 76790,3
5 5 АО «АТФБанк» 983719,6 982965,0 0% 62986,0 63931,2
6 6 АО «Альянс Банк» 518075,4 489545,8 6% -3598,7 33947,7
7 9 ДБ АО «Сбербанк» 490616,6 282692,3 74% 49892,3 39912,6
8 12 АО «Цеснабанк» 438113,7 227211,5 93% 34626,3 23571,0
9 8 АО «KASPI BANK» 422087,9 352905,2 20% 46959,7 35856,2
10 7 АО «Евразийский Банк» 369613,0 358761,2 3% 32397,5 25501,7
Итого 10608965,1 10352889,5 2% 790711,6 1027191,2
Несомненными лидерами по размеру собственного капитала (СК) свыше 100 млрд. тенге
являются два банка: АО «Казкоммерцбанк» (434,8 млрд.тенге), АО «Народный банк Казахстана»
(289,8 млрд.тенге) (см.Таблицу 7).
140
Таблица 7. ТОП-10 банков по размеру собственного капитала на 01.01.2012г. согласно данным
предоставляемой банками отчетности в АФН
млн.тенге
Место в
Доля
рэнкинге Собственный капитал Активы банка
СК в
по СК Наименование банка
актив
01.0 01.0 изм
01.01.12 01.01.11 01.01.12 01.01.11 ах (%)
1.12 1.11 (%)
1 2 3 4 5 6 7 8 9
1 1 АО «КАЗКОММЕРЦБАНК» 434822,3 278493,5 56% 2484883,6 2430236,3 17
2 2 АО «Народный Банк 289769,3 267765,1 8% 2221968,2 2023521,7 13
Казахстана»
3 11 АО «Жилстройсбербанк 89332,9 25049,8 257% 212876,7 101188,3 42
Казазстана»
4 4 АО «Банк Центр Кредит» 83643,9 76790,3 9% 1063350,6 1211056,6 8
5 6 АО «Нурбанк» 70731,5 43784,5 62% 267378,3 261347,0 26
6 13 АО «ТЕМІРБАНК» 67306,0 21843,2 208% 256838,7 198840,2 26
7 5 АО «АТФБанк» 62986,0 63931,2 -1% 983719,6 982965,0 6
8 7 ДБ АО «Сбербанк» 49892,3 39912,6 25% 490616,6 282692,3 10
9 8 АО «KASPI BANK» 46959,7 35856,2 31% 422087,9 352905,2 11
10 12 АО «Цеснабанк» 34626,3 23571,0 47% 438113,7 227211,5 8
Один из крупнейших банков Казахстана – БТА Банк, в связи со своим нестабильным

положением в экономике, показал отрицательную динамику объема собственного капитала в
размере – 240,8 млрд.тенге, и в связи с этим не попал в список топ-10 лидеров. АО
«Жилстройсбербанк Казахстана» значительно улучшил свои опзиции по сравнению с прошлым
годом, когда он был на 11 позиции; сейчас банк находится на 3-м месте по объему собственного
капитала с результатом 89,3 млрд. тенге. Также стоит отметить АО «ТЕМІРБАНК», который
также ощутимо поднялся в рэнкинге – 6 место в 2012г. против 13 в 2011г. На ступень спустились
АО «KASPI BANK» и АО «Сбербанк» (47,0 и 49,9 млрд.тенге соответственно). Также падение
показал АО «АТФБанк» - с 5-го на 7-е место. Самый стремительный положительный результат
показал АО «ТЕМІРБАНК» (поднялся с 13 на 6-е место), показав прирост в объеме 208%.
(см.Таблицу 8).
Несмотря на существенную государственную помощь, банковскому сектору 10 из 38
казахстанских банков показали отрицательную доходность по состоянию на 01.01.2012г., в т.ч.
банки из ТОП-10 – АО «АТФБанк», АО «Жилстройсбербанк Казахстана». В сравнении с
01.01.2011г. показатели улучшились.
Лидером среди крупнейших кредитных организаций по размеру прибыли является
Народный Банк Казахстана, что обусловлено, прежде всего, государственной поддержкой в лице
ФНБ Самрук-Казына банка, а также АО «Альянс-Банк» получил положительный результат на
01.01.2012г. и занял в ТОП-10 по доходности 2-е сетор соответственно.
Таблица 8. ТОП-10 банков с отрицательной доходностью (01.01.2012г.)

Непокрытый убыток текущего года
1 2 3
1 АО «АТФБанк» -37 037,0
2 АО «БТА банк» -23474,7
3 ДО АО Банк ВТБ (Казахстан) -1827,5
4 АО «Нурбанк» -1079,2
5 АО «МЕТРОКОМБАНК» -1012,4
6 АО «Жилстройсбербанк Казазстана» -567,6
7 АО «AsiaCreditBank (АзияКредитБанк)» -400,1
8 АО ДБ «RBS (Kazahstan)» -356,7
9 АО «ДБ «PNB» - Казахстан» -244,2
10 АО «Исламский Банк «AI Hilal» -123,4
Всего: -66122,7
Далее в ТОП-10 прочно занимают лидирующие позиции по доходности банки с долей

иностранного участия (см.Таблицу 9).
Кроме того, наблюдается тот факт, что чем меньше банк, тем больше чистая прибыль. РА
РФЦА склонно пологать, что основной причиной этому служит консервативный подход в
141
кредитовании населеия данными банками, в частности в строительной отрасли, или
ориентированность на собственных корпоративных клиентов, а также небольшие либо отсутствие
внешних заимствований.
Таблица 9. Топ-10 банков по доходности (01.01.2012г.)

Нераспределенный чистый доход текущего
года
1 АО «Народный Банк Казахстана» 36446,3
2 АО «Альянс Банк» 24578,5
3 АО «KASPI BANK» 12026,0
4 ДБ АО «Сбербанк» 7563,9
5 АО «Евразийский Банк» 6615,3
6 АО «Хоум Кредит Банк» 6023,0
7 АО «Цеснабанк» 4076,5
8 АО «ТЕМІРБАНК» 3827,4
9 ДБ АО «HSBC БАНК КАЗАХСТАН» 3817,8
10 АО «Ситибанк Казахстан» 3441,6
Всего: 108416,3
По данным КФН, кредитный портфель ипотечных компаний РК по состоянию на 1 января

2012 года составил 60,2 млрд.тенге, что на 21,6% ниже показателя на начало 2011 года. В
структуре кредитного портфеля ипотечных организаций по состоянию на 1 января 2012 года доля
стандартных кредитов составила 85,9%, сомнительных – 6,8%, безнадежных – 7,3%. Годом ранее
доля стандартных кредитов составляла 82,6%, сомнительных – 8,9%, безнадежных – 8,5%.
В рыночной экономике ресурсы коммерческих банков имеют первостепенное значение. Это
подтверждается тем, что они служат необходимым активным элементом банковской деятельности.
Коммерческий банк, с одной стороны, привлекает свободные денежные средства
юридических и физических лиц, формируя тем самым свою ресурсную базу, а с другой стороны -
размещает ее от своего имени на условиях возвратности, срочности и платности.
При этом коммерческий банк может осуществлять свои операции только в пределах,
имеющихся у него ресурсов. Характер этих операций жестко зависит от качественного состава
ресурсной базы банка.
Так, коммерческий банк, ресурсы которого имеют в основном краткосрочный характер,
практически лишен возможности осуществлять долгосрочные кредитные вложения.
Следовательно, в рыночных условиях именно объем и качественный состав средств, которыми
располагает коммерческий банк, определяют масштабы и направления его деятельности.
1. Обзор банковского сектора Казахстана - АО «Рейтинговое агентство Регионального
финансового центра города Алматы»... [Электронный ресурс] //
http://www.rfcaratings.kz/reports/bank_2012.pdf
2. Банки Казахстана — LS - ФИНАНСОВЫЙ ЖУРНАЛ// http://lsm.kz/tag/banki-kazahstana/
ПРОБЛЕМЫ РАЗВИТИЯ НАКОПИТЕЛЬНЫХ ПЕНСИОННЫХ ФОНДОВ

РЕСПУБЛИКИ КАЗАХСТАН
Г.М. ДЮЗЕЛЬБАЕВА, КГУ им. А. Байтурсынова

Abstract: Private pension funds in Kazakhstan are the main functioning instrument of the pension system of Kazakhstan.
The article describes the main indicators which characterize the results of activity of pension funds in Kazakhstan, also the
article states the main problems and prospects of development.
Казахстан первым среди стран СНГ начал реформировать солидарную систему пенсионного
обеспечения граждан с переходом на накопительную систему. В 1997 году был принят Закон «О
пенсионном обеспечении в Республике Казахстан», который положил начало накопительной
142
пенсионной системы в стране и с первого месяца 1998 года начались первые перечисления на
накопительные счета индивидуальных вкладчиков.
Пенсионное обеспечение Казахстана в настоящее время представляет собой систему из трех
уровней, сочетающих одновременно механизмы солидарной и накопительной систем:
Первый уровень – это унаследованная солидарная пенсионная система и основанная на
«солидарности поколений», в которой источником пенсионных выплат становится
государственный бюджет за счет налоговых отчислений работающей части населения и других
поступлений. Размер пенсионных выплат определяется трудовым стажем.
Второй уровень – это обязательная накопительная пенсионная система с фиксированным
десяти процентным размером пенсионных отчислений от ежемесячного дохода для граждан
Казахстана, иностранцев и лиц без гражданства, постоянно проживающих в Казахстане.
Третий уровень – накопительная система, основанная на добровольных и добровольных
профессиональных пенсионных взносах.
Казахстанская модель пенсионной системы основывается на следующих принципах:
– предоставление вкладчикам и получателям права выбора накопительного пенсионного
фонда;
– обязательное участие в системе всего работающего населения;
– разграничение пенсий и других форм социального обеспечения;
– персонифицированный учет пенсионных накоплений вкладчиков, предполагающий;
– гарантии государством сохранности пенсионных накоплений в размере фактически
внесенных обязательных пенсионных взносов с учетом уровня инфляции на момент выхода
вкладчика на пенсию;
– обязательного предоставления накопительным пенсионным фондом своему вкладчику
либо получателю информации о состоянии его пенсионных накоплений;
– государственного регулирования деятельности участников накопительной пенсионной
системы.
Накопительная пенсионная система играет важную роль в механизме реализации
социальной политики государства по обеспечению достойного уровня жизни гражданам
республики, так на конец 2011 года пенсионные накопления составили около 2,7 триллиона тенге,
что составляет 9,7% от ВВП.
На передовой линии накопительной пенсионной системы стоят накопительные пенсионные
фонды. Именно они принимают пенсионные взносы, ведут учет индивидуальных пенсионных
накоплений, информируют вкладчиков о состоянии их счетов и по достижении вкладчиком
пенсионного возраста выплачивают пенсию. Фонды несут перед вкладчиками ответственность за
сохранность и доходность их накоплений. Большинство фондов предоставляют пенсионные
услуги для всех слоев населения во всех регионах Казахстана и принимают как обязательные и
добровольные отчисления.
По состоянию на 1 января 2013 года в Казахстане осуществляют лицензированную
деятельность 11 накопительных пенсионных фондов, которые имели 120 филиалов во всех
регионах Республики.
Доверие и в определенной степени успех накопительной пенсионной системы определяются
динамикой числа вкладчиков пенсионных фондов. Количество индивидуальных пенсионных
счетов вкладчиков по обязательным пенсионным взносам по состоянию на 1 января 2012 года
составило 8 137 395 при численности экономически активного населения республики 8,9 млн.
человек.
За 2011 год количество вкладчиков, перечисляющих обязательные пенсионные взносы,
увеличилось на 147 613 единицы (1,9%). Число вкладчиков по добровольным пенсионным
взносам, уменьшившись за 2011 год на 1 216 единиц (3,1%), составило на 1 января 2012 года 38
318 единиц с общей суммой пенсионных накоплений 1,2 млрд. тенге. Количество счетов
вкладчиков по добровольным профессиональным пенсионным взносам, увеличившись за 2011 год
на 57 единиц (1,4%), по состоянию на 1 января 2012 года составило 4 102 единицы с общей
суммой пенсионных накоплений 114,4 млн. тенге.
Общая сумма пенсионных накоплений по итогам 2011 года выросла, прежде всего,
благодаря планомерному увеличению суммы обязательных пенсионных взносов, которая
составляет 10% от ежемесячного дохода вкладчика. Наибольший прирост пенсионных накоплений
(порядка 40,4%) был достигнут в 2006 году, пенсионные накопления достигли 909,7 млрд.тенге,
что было обусловлено ростом чистого инвестиционного дохода, который достиг 255,7 млрд.тенге.
143
Однако в разгар кризиса пенсионные накопления, взносы и чистый инвестиционный доход
замедлили свой рост, и по итогам 2008 года чистый инвестиционный доход показал результат на
9,5% ниже предыдущего периода. По итогам 2011 года в фондах вновь наблюдается рост
основных показателей – прирост пенсионных накоплений составил 393,2 млрд. тенге.
По состоянию на 1 января 2012 года совокупный объем пенсионных активов, составлял
2652,2 млрд. тенге. За 2011 год объем пенсионных активов увеличился на 392,1 млрд. тенге или на
17,3%. Среднемесячное увеличение пенсионных активов за 2011 год составляло 32,7 млрд. тенге,
при 33,3 млрд. тенге за 2010 год или снизилось на 1,8% .
Динамика изменения совокупного объема пенсионных активов фондов в течение отчетного
года приведена на рисунке 1.
Рисунок 1. Динамика совокупного объема пенсионных активов (в млрд. тенге)
Совокупный инвестиционный портфель фондов по состоянию на 1 января 2012 года

составлял 2 546,1 млрд. тенге или увеличился по сравнению с 1 января 2011 года на 322,3 млрд.
тенге или 14,5 %.
Главной тенденцией в инвестиционной деятельности пенсионных фондов является переход в
сторону более консервативного инвестирования. Так, если в конце 2008 года это было
обусловлено стремлением фондов снизить давление на коэффициент достаточности собственного
капитала (путем инвестирования в более надежные инструменты на фоне растущего показателя
кредитного риска пенсионных фондов, который в ноябре и декабре 2008 года превысил 100%-ную
отметку), то в дальнейшем расставить приоритеты при выборе инвестиционной стратегии фондам
помог регулирующий орган. Преследуя цель повышения сохранности пенсионных активов и
минимизации рисков, связанных с их инвестированием, регулятор ввел минимальные лимиты
инвестирования в государственные ценные бумаги РК, которые в апреле 2009 года составили 20%
от пенсионных активов, а затем были повышены до 30°% в октябре. В результате инвестиционная
структура портфеля накопительных пенсионных фондов в 2009 году претерпела определенные
изменения. Главной составляющей совокупного портфеля стали ГЦБ РК, сместив инвестиции в
облигации казахстанских эмитентов на второй план.
Таким образом, на 1 января 2012 года значительную долю в совокупном инвестиционном
портфеле накопительных пенсионных фондов занимали государственные ценные бумаги
Республики Казахстан 45,3% (или 1 154,0 млрд. тенге). Доля вкладов в банках второго уровня
Республики Казахстан за 2011 год уменьшилась на 0,9 процентных пункта. Вместе с тем, доля
негосударственных ценных бумаг иностранных эмитентов снизилась на 2,5 процентных пункта и
составила на 1 января 2012 года 146,0 млрд. тенге.
При сопоставлении показателя накопленного уровня инфляции и коэффициента
номинального дохода по пенсионным активам накопительных пенсионных фондов НПФ за 5 лет,
можно сделать вывод, что произошло уменьшение стоимости направленных в пенсионные фонды
денег на 31% (Рисунок 2). Данные рисунка 2 свидетельствуют о том, что деньги,
аккумулированные на пенсионных счетах, не создают добавленной стоимости.
144
Рисунок 2. Инфляция и доходность пенсионных фондов
В настоящее время, для управляющих пенсионными фондами нет реальных стимулов для
инвестирования в инструменты, приносящие доход, так как это потребует дополнительных
расходов, которые не покрываются комиссионными сборами. В результате управляющие
пенсионными активами инвестируют в фиксированные инструменты, имеющие низкие ставки
вознаграждения. Прежде всего – это государственные ценные бумаги, которые на сегодняшний
день наименее рискованный инструмент, кроме того они гарантированы государством с
доходностью 6-8%. Это невысокий показатель, но по другим бумагам очень высокая степень
риска.
Таким образом, можно сделать вывод, что не смотря на ежегодный рост совокупных активов
текущих пенсионных фондов, в деятельностьи накопительной пенсионной системы Казахстана
существуют ряд проблем.
Одна из острых проблем сегодняшней накопительной пенсионной системы – это доходность
фондов. Итоги деятельности накопительных пенсионных фондов последних лет нельзя назвать
обнадеживающими - растущий разрыв между доходностью пенсионных активов и уровнем
инфляции свидетельствует о неспособности накопительных пенсионных фондов в текущих
условиях приумножить пенсионные накопления вкладчиков. Растущий разрыв между инфляцией
и доходностью накопительных пенсионных фондов может привести к значительной нагрузке на
бюджет в будущем, когда государству придется компенсировать разницу между суммой
внесенных взносов и инфляцией.
Еще одной из основных проблем накопительных пенсионных фондов страны на наш взгляд
являются недостаточность пенсионных накоплений для достойного уровня пенсионных выплат
при наступлении старости; недостаточный охват населения услугами накопительных пенсионных
фондов, низкий уровень финансовой грамотности и инвестиционной культуры населения;
недостаточная степень развития системы добровольных пенсионных накоплений. По данным
министерства труда и социальной защиты, минимальный размер пенсионных выплат из
солидарной системы (с учетом базовой пенсии) в 2012 году составил 17391 тенге (чуть больше 100
долларов), при этом прожиточный минимум в стране составлял в 2012 году 17439 тенге.
Существует проблема недобросовестной конкуренции между фондами. На настоящий
момент, по сути, все вкладчики уже «распределены» между фондами, и увеличить количество
собственных вкладчиков фонд может только «перетянув» их у своих конкурентов. Часто
менеджмент пенсионного фонда пользуется личными связями, знакомствами с руководителями
крупных компаний и, уговорив их, приобретает вкладчиков, которых не о чем не спрашивают, а
лишь «корректно уведомляют» о смене фонда. Значительная часть населения в результате не
знает, в каком фонде у них хранятся деньги, не говоря уже о величине накоплений.
Еще одна проблема – это проблема старения страны. Количество населения Казахстана за
последние 20 лет достигло уровня 16,4 миллионов человек. По статистике, если на начало 1999
года доля лиц в возрасте 65 лет составляла 6,7 процента, в 2011 году - 6,6 процента. Стоит
отметить, что в предыдущие несколько лет, показатель держался выше 7 процентов. Критерии
специалистов ООН, оценивающих возрастные показатели населения той или иной страны,
показывает, что при наличии в стране более 7 процентов людей в возрасте 65 лет, население
145
считается постаревшим. Прогноз демографов ООН показывает, что данный показатель будет
неуклонно расти и к 2030 году достигнет 11,5 процента. Преобладание старших возрастов в
демографической структуре нашего общества, означающее уменьшение доли самодеятельного
населения, является в долгосрочной перспективе крайне негативным макроэкономическим
фактором, который будет оказывать огромное давление на расходную часть казахстанского
бюджета.
Таким образом, наиболее серьезные проблемы накопительных пенсионных фондов состоят в
следующем:
- недостаточность пенсионных накоплений для достойного уровня пенсионных выплат при
наступлении старости;
- недостаточная степень развития системы добровольных пенсионных накоплений;
- слабое развитие фондового рынка, проблемы эффективного инвестирования пенсионных
накоплений, в условиях дефицита привлекательных, и в то же время надежных и ликвидных
ценных бумаг и др.;
- низкая доходность пенсионных фондов, не обеспечивающая сохранности пенсионных
накоплений от инфляционного обесценения и финансовых катаклизмов;
- недобросовестная конкуренция между фондами;
- необходимость модернизации экономики, индустриально-инновационного развития
реального сектора экономики на основе государственно-частного партнерства и осуществления
инфраструктурных проектов;
- демографическая ситуация в стране (проблема старения страны).
Для решения вышеназванных проблем необходимы следующие пути решения:
- повышение финансовой надежности и прозрачности деятельности накопительных
пенсионных фондов и организаций, осуществляющих инвестиционное управление пенсионными
активами;
- увеличение предложения финансовых инструментов для инвестирования пенсионных
активов;
- стабилизация доходов от инвестирования пенсионных накоплений;
- повышение эффективности надзора и регулирования субъектов накопительной пенсионной
системы.
Необходима консолидация накопительных пенсионных фондов, так как 11 фондов для
Казахстана - это много. А когда количество фондов превышает необходимое, начинается
неконкурентное ведение бизнеса: подкупы, договоренности и т.д. Соответственно ряд пенсионных
фондов должен слиться, укрупниться, чтобы осталось конкурентное количество пенсионных
фондов.
Развитие и совершенствование деятельности функционирования накопительных пенсионных
фондов является актуальной темой, затронутой в Послании Президента. Эта система играет
важную роль в механизме реализации социальной политики государства по обеспечению
достойного уровня жизни гражданам республики в нетрудоспособном возрасте. Национальным
банком, в рамках, возложенных на него функций и полномочий по регулированию деятельности
накопительных пенсионных фондов, на постоянной основе принимается комплекс мер,
направленных на защиту прав и интересов инвесторов (вкладчиков фондов).
Правительство вместе с экспертами Всемирного банка провело анализ деятельности
накопительных пенсионных фондов, начиная с 1998 года. По его результатам эксперты
Всемирного банка пришли к мнению о неэффективности деятельности пенсионных фондов. В
итоге Правительством РК в феврале 2013 года было принято решение о том, что все пенсионные
накопления граждан Казахстана должны быть консолидированы в Единый пенсионный фонд до 1
июля 2013 года.
В настоящее время в РК разрабатывается большой законопроект. Но предварительно
необходимо будет внести изменения в 22 закона и 8 кодексов. Новая схема начнет действовать
после принятия закона Парламентом и подписания его Президентом.
Подобная практика - когда госкомпания управляет частными накоплениями в мире есть: это
опыт Сингапура, Южной Кореи, Малайзии, в этих странах с момента введения законодательной
нормы об обязательных пенсионных взносах эти накопления управлялись государством.
Нужно отметить, что создание Единого фонда не меняет принципы накопительной
пенсионной системы. Действующая пенсионная система - это система индивидуальных
накопительных счетов, и эти счета могут находиться как в частных пенсионных фондах, так и в
146
государственном пенсионном фонде. Поэтому при создании объединенного фонда все накопления
вкладчиков будут сохранены на индивидуальных счетах. По всем видам обязательных
пенсионных взносов будет сохранена гарантия государства по их сохранности.
Что касается ныне действующих накопительных фондов у них есть три пути:
- первый: накопительные пенсионные фонды могут преобразоваться в управляющие
компании:
- второй: преобразоваться в пенсионные фонды, которые будут работать с добровольными
пенсионными накоплениями;
- третий: продать активы, получить свои деньги обратно, а затем - добровольная ликвидация
и уход с рынка.
Управление пенсионными активами единым пенсионным фондом будет осуществляться
Национальным Банком в соответствии с инвестиционной стратегией, утвержденной Советом по
управлению пенсионными активами. Персональный состав совета будет утвержден Президентом
Казахстана.
Эксперты высказывают различные мнения касательно будущего пенсионной системы РК в
условиях работы единого пенсионного фонда.
Так можно отметить следующие положительные стороны:
1. Переманивание вкладчиков из одного фонда в другой снижало общую эффективность
пенсионной системы. В условиях, когда пенсионный фонд будет один, понятно, что клиентов
переманивать никто не будет.
2. Будет решена еще одна проблема, которая была в период до финансового кризиса, а
выявилась уже после - это, то, что в некоторых фондах, прежде всего в мелких, были сделки с
аффилированными лицами. Если фонд будет один, и управляться он будет или правительством
или Национальным Банком, то таких сделок с аффилированными лицами не будет.
3. При объединении пенсионных фондов произойдет снижение операционных расходов,
связанных с учетом и хранением пенсионных активов, административных расходов и расходов на
филиальную сеть, и соответственно уровень комиссионных вознаграждений в едином фонде будет
ниже действующих комиссионных вознаграждений.
Помимо этого, эксперты обратил внимание и на негативные факторы объединения
пенсионных фондов:
1. Отсутствие выбора и отсутствие конкуренции между фондами является негативным
фактором, и как он скажется в будущем, реально оценить достаточно сложно.
2. Негативным фактором является невозможность влияния на инвестиционную политику
объединенного пенсионного фонда каждого вкладчика.
3. Объединение фондов будет способствовать повышению и концентрации рисков,
поскольку единый управляющий пенсионными активами в большей степени подвержен
системному риску даже при диверсифицированном портфеле ценных бумаг и других финансовых
инструментов, чем отдельные накопительные пенсионные фонды или управляющие компании.
4. Отсутствие конкуренции наверняка станет и причиной ухудшения качества обслуживания.
Подводя итоги, нужно отметить, что решение о создании ЕНПФ уже принято, однако
эффективность новой структуры будет зависеть от множества факторов, в том числе от того,
насколько четко и прозрачно она управляется, и от того, в какие проекты вкладываются средства.
1. Накопительная пенсионная система [Электронный ресурс] // Официальный сайт Комитета
по контролю и надзору финансового рынка и финансовых организаций Национального
банка РК – URL: http://www.afn.kz/?docid=41.
2. Обзор накопительной пенсионной системы [Электронный ресурс] // Сайт АО «Рейтинговое
агентство РФЦА»– URLhttp://www.rfcaratings.kz/ru/node/40.
147
ПРОЦЕСС И НАПРАВЛЕНИЯ АНАЛИЗА РЫНКА БАНКОВСКИХ УСЛУГ
Н.А. БАРАНОВА, КГУ им. А. Байтурсынова

Abstract: Research of the market of banking services allow you to determine the competitive advantage of the bank in this
market and to develop a marketing strategy based on the use of these advantages. The article covers the main stages and
directions of the analysis of the market of banking services, defined characteristics, which are studied in the process of studying
the market.
Любая организация, в том числе и банк, действует в постоянно меняющихся условиях,

которые характеризуют среду маркетинга. Анализ этой среды сводится к наблюдению за
изменениями макросреды, которая неподконтрольна банку и исследованиям рынка, на котором
работает банк. Целью анализа рынка является получение информации о новых рыночных
возможностях, а также потенциальных проблемах и угрозах, с которыми может столкнуться
банк. Исследования рынка позволяет определить конкурентные преимущества банка на данном
рынке и разработать маркетинговую стратегию, основанную на использовании этих
преимуществ. Следовательно, информация о рынке необходима работникам банка для принятия
эффективных управленческих решений.
Процесс анализа рынка включает ряд операций: определение проблемы; анализ вторичной
информации; получение первичной информации; анализ данных; рекомендации; использование
результатов [1].
Определение проблемы – это формулирование предмета маркетингового исследования.
Хорошее выполнение этой операции ориентирует на сбор и анализ конкретной информации,
нужной для принятия решения.
Вторичная информация представляет собой данные, собранные ранее. Независимо от того,
достаточна ли она для решения, ее низкая цена и относительно быстрая доступность требуют,
чтобы первичные данные не собирались до завершения тщательного поиска вторичной
информации. Вторичную информацию получают из внешних и внутренних источников. Это
могут данные Агентства Республики Казахстан по регулированию деятельности регионального
финансового центра, журнала «Банки Казахстана», Агентства Республики Казахстан по
статистике, отчеты по проведенным маркетинговым исследованиям на рынке банковских услуг
и.т.д. Получают вторичную информацию посредством кабинетных исследований.
Первичные данные представляют собой только что полученную информацию для решения
конкретной исследуемой проблемы или вопроса. Собирают первичную информацию в процессе
полевых исследований. Так, для анализа конкурентов проводится сбор информации методом –
тайный покупатель, для изучения потребительских настроений клиентов, пользующихся услугами
банков, проводятся количественные опросы и дискуссионные обсуждения проблем методом
фокус-групп.
Высокая эффективность работы по изучению конъюнктуры, проблем и долговременных
тенденций развития рынка возможна только при соблюдении принципов целенаправленности,
комплексности, систематичности.
Целенаправленность означает, что исследование конъюнктуры рынка и тенденций его
развития должно быть тесно увязано с плановыми задачами, стоящими перед банком.
Комплексный подход означает:
 необходимость анализа всех основных элементов конкретного рынка;
 обязательность его изучения во взаимосвязи с общеэкономическими явлениями и
рынками продукции;
 охват всей основной группы факторов внутреннего (по отношению к данному рынку)
характера, оказывающих на него воздействие.
Систематичность наблюдений и анализа предполагает соотношение определенных
требований к исследовательской деятельности. Только при таком условии возможно
своевременное отражение изменений, происходящих на рынке, и их учет в практической
деятельности [2].
При накоплении исходных данных следует уточнить позиции перед тем, как приступить к
сбору материала и выявлению показателей развития конъюнктуры и спроса потребителей. Нужно
определить период времени (квартал, полугодие, год), за который будут анализироваться
конъюнктура и запросы потребителей. От этого зависит не только перечень показателей, но и
148
степень детализации данных по ним. Необходимо также определить уровень конкретизации
анализа и прогноза, который намечается провести. На основе такой предварительной работы
уточняются объем и характер необходимых материалов.
Реализация маркетинговых исследований предполагает использование объемного
методологического аппарата. Выделяют следующие методы анализа данных:
 многомерные методы (факторный и кластерный анализ). Используются для
обследования маркетинговых решений, в основе которых лежат многочисленные
взаимосвязанные переменные;
 метод статистической теории принятия решений (теория массового обслуживания,
теория игр и др.). Применяется для вероятностного описания реакции потребителей на изменение
рыночной ситуации;
 детерминированные методы исследования операций (линейное и нелинейное
программирование). Применяется для принятия оптимального решения при наличии множества
взаимосвязанных переменных;
 имитационные методы и модели. Используются в случаях, когда элементы,
определяющие маркетинговую ситуацию, не поддаются аналитическим решениям;
 регрессивные и корреляционные методы. Применяются для определения взаимосвязей
между переменными, описывающими маркетинговую деятельность;
 модели сетевого планирования и управления. Используются для определения
последовательности выполнения работ при решении различных маркетинговых задач [3].
Очевидно, что представленный перечень далеко не исчерпывает все виды и разнообразие
методов, используемых в процессе исследований.
Среди методов, применяемых для прогнозирования конъюнктуры рынка, наиболее
популярными являются: экстраполяция, экспертные оценки, корреляционно-регрессионный
анализ.
Результатом маркетингового исследования является оценка потенциальных возможностей
организации (отрасли, рынка) и его позиций на конкретном рынке или его сегменте. Эта оценка
определяется в процессе дальнейшей маркетинговой деятельности при разработке программы
маркетинга путем сопоставления сложившейся на определенный момент рыночной конъюнктуры
с производственными, финансовыми, трудовыми и иными ресурсами банка.
В процессе изучения рынка исследуются характеристики, которые можно разделить на
четыре основные группы:
1. Рыночные характеристики, с помощью которых оценивается состояние рынка, его
основные тенденции и клиенты. Данный процесс включает выявление клиентов банка и их нужд,
определение банковских продуктов, удовлетворяющих нужды потребителей, а также
возможности и целесообразности для банка удовлетворения этих нужд, подсчет средств,
необходимых банку для этого, и их изыскание.
2. Показатели услуг, позволяющие составить представление о банковских продуктах и
соотнести их с основными требованиями, предъявляемыми к ним потребителями. Такие
показатели помогут выявить главные приоритеты в направлении развития услуг банка. При этом
важно принимать во внимание те издержки или затраты, которые понесет банк при разработке и
продвижении новых услуг. Денежные ресурсы должны направляться в самые прибыльные
секторы рынка, где наиболее высокий спрос и довольно низкие издержки.
3. Показатели конкуренции для оценки конкурентоспособности банка в условиях рынка, на
котором он действует или предполагает действовать.
4. Характеристики среды, включающие анализ экономических, политических,
технологических, демографических, культурных тенденций, поскольку на состояние и динамику
рыночного спроса оказывает влияние не только микро-, но и макросреда. К экономическим
факторам относятся уровень доходов и их распределение среди различных слоев населения, его
возрастной и половой состав, географическое распределение в регионе сферы деятельности банка,
тенденции к формированию и т.д.
Привлекательность рынка оценивается по следующим критериям: размер, сложившиеся и
предполагаемые темпы роста, общее количество и степень концентрации обслуживаемых
клиентов, а также тенденции, характерные для этого процесса, важность услуг для клиента и
частота их приобретения, процесс доведения услуг до потребителя, степень дифференциации
услуг на рынке и их относительная капиталоемкость, число конкурентов, тенденции в разделе
сфер влияния, барьеры вхождения на рынок [4].
149
Обычно анализ рынка банковских услуг проводят по следующим направлениям:
1. Общие характеристики рынка банковских услуг. При описании общей ситуации на рынке
банковских услуг необходимо учесть следующие факторы: перспективы и тенденции изменения
данного рынка; условия работы иностранных банков на данном рынке; соотношение банковской и
небанковской сферы; потенциальную емкость рынка банковских услуг; географический
(региональные) границы рынка, на котором работает данный банк, перспективы расширения;
степень монополизации данного рынка; другие важные характеристики [5].
2. Состояние конкуренции на рынке банковских услуг. При анализе конкурентов
необходимо выделить ключевых или наиболее опасных конкурентов, изучить их маркетинговую,
операционную и финансовую стратегию, оценить стратегические возможности. Обычно
конкурентами банка на рынке банковских услуг являются три стратегические группы:
 банки, расположенные на той же территории;
 крупные, а также специализированные банки из других регионов,
формирующие филиальные сети;
 разнообразные не банковские финансовые учреждения.
Всю информацию о конкурентах можно разделить на две группы: формальная
(организационно-правовая форма, учредители; величина уставного капитала, лицензия; наличие и
размеры филиальной сети; перечень основных видов услуг; другие количественные данные
(банки-корреспонденты, наиболее крупные клиенты и т.д.) и качественная информация
(репутация конкурентов; престиж, известность банков; уровень обслуживания у конкурентов;
приверженность клиентов; рекламная стратегия; другие качественные характеристики, например,
стратегия развития).
Качественная информация отражает субъективное мнение сотрудников банка о
деятельности конкурентов. Она может быть дополнена отзывами клиентов, специалистов-
экспертов. Без всесторонней информации о конкурентах невозможно определить свои
конкурентные преимущества, эффективно продвигать услуги на рынок, а главное - разработать
грамотную стратегию развития банка [6].
3. Основные потребители. Важный этап разработки маркетинговой стратегии банка -
определение характеристик потребителей, которых банк стремится обслуживать в различных
сегментах рынка или которым предполагается предоставлять разнообразные виды услуг, т.е.
сегментация потребителей. Основные группы клиентов, с которыми работает банк, - это
физические лица, предприятия, органы власти, а также банки-корреспонденты. Главное, что надо
знать о клиентах-потребителях банковских услуг:
- Кто сейчас является клиентом банка, и кто может им стать в перспективе?
- Каковы потребности и пожелания клиентов?
- Какие мотивы обращения именно в ваш банк?
- Какие у клиентов существуют неудовлетворенные потребности (в каких видах услуг
нуждаются), которые могут стать важным источником идей развития и совершенствования
деятельности банка?
- Реакция клиентов на появление новых услуг банка.
Основным источником информации о клиентах являются сами клиенты банка. Поскольку
потребности клиентов меняются со временем, то очень важно постоянно поддерживать контакты
с клиентами, организуя встречи, беседы, опросы, анкетирование.
Основой исследования потребителей банковских услуг может быть база (картотека)
клиентов - отдельно по физическим и юридическим лицам, поскольку физические лица образуют
розничный рынок, а юридические лица - оптовый банковский рынок (сегментация рынка по
юридическому статусу клиентов). Информация, заносимая в картотеку, периодичность ее
ревизии, доступность этой информации, возможные формы представления аналитических данных
и другие вопросы работы с картотекой определяются работниками банка. Формирование такого
рода картотеки является началом сегментации рынка, которая дает возможность определить
свободные рыночные ниши или, наоборот, перегруженность некоторых сегментов рынка. Можно
провести сегментацию предприятий по отраслевой принадлежности, по размеру оборота, по
экономическому положению, по местоположению предприятия и другим важным
характеристикам.
На рынке физических лиц можно провести географическую сегментацию, социально-
демографическую и сегментацию по имущественному положению. В европейской банковской
практике обычно выделяют дев группы клиентов: состоятельные частные лица, предъявляющие
150
спрос на индивидуализированные услуги, и прочие частные лица, предъявляющие спрос на
массовые услуги.
Дальнейшее разделение сегментов рынка целесообразно для формирования как можно более
однородных целевых групп клиентов. Выделенные сегменты рынка должны быть достаточно
большими, чтобы с ними было эффективно работать.
Важным элементом исследования потребителей является изучение мотивации клиентов.
Почему люди обращаются или, наоборот, не обращаются в банк?
На мотивацию индивидуальных клиентов сильное влияние оказывает состояние экономики,
в том числе степень инфляции. Инфляция заставляет людей искать способы защиты своих средств
и, естественно, интерес к банкам резко возрастает. Служба маркетинга призвана выявить, что
именно ждет клиент от банка. Это может быть желание защитить средства от инфляции, получить
прибыль, иметь широкий выбор качественных услуг, гарантию сохранности и тайны вклада или
другие требования.
Важно также исследовать процесс принятия решения об обслуживании в определенном
банке. Чем руководствуются клиенты, выбирая свой банк? Как реагируют клиенты на оказанные
услуги, на уровень обслуживания?
Установлено, что в банках, как и в любой сфере обслуживания наиболее сильной является
первая реакция на культуру обслуживания, она во многом определяет дальнейшее поведение
клиентов. Именно поэтому столь большое значение в банковском маркетинге имеет подготовка
персонала, окружающая обстановка и стандарт обслуживания.
Работа с юридическими лицами, образующими оптовый банковский рынок, имеет свою
специфику. На принятие решений о выборе банка предприятием влияет множество факторов:
сложившаяся ситуация, цели и задачи предприятия, существующая управленческая структура [7].
4. Тенденции развития внешней среды, неподконтрольные банку. Рынок банковских услуг
находится под сильным воздействием факторов внешней среды, которые во многом определяют
правила игры. Банковская деятельность довольно сильно регламентируется государством.
Государство устанавливает как прямые ограничения на деятельность банковских учреждений
(минимальная величина уставного капитала, резервного фонда, лицензирования банковской
деятельности), так и оказывает косвенно регулирование, например, через политику
налогообложения юридических и физических лиц.
Вместе с тем на развитие банковской сферы сильное влияние оказывает общее состояние
экономики страны - темпы роста (спада) производства, денежный оборот, кредитные отношения
на макро- и микроуровне, уровень доходов населения, политические условия и т.д.
При разработке банковской стратегии необходимо принимать во внимание возможные
радикальные изменения на финансовом рынке, вызванные такими неподконтрольными банку
явлениями, как приватизация, разработка процедуры банкротства др.
Эти факторы внешней среды неподконтрольны банкам и должны рассматриваться с точки
зрения необходимости учета их влияния при разработке стратегии развития банка [8].
В заключении следует отметить, что развитие рынка банковских услуг, усиление
конкуренции на нем вызвали необходимость создания систем реализации банковских услуг,
внедрения маркетинговых стратегий поведения банков на различных банковских рынках. Важная
роль в этом процессе принадлежит исследованиям рынка банковских услуг и основных тенденций
его развития. Главной целью маркетинговых исследований рынка банковских услуг является
формирование информационной базы и разработка рекомендаций по разработке и
совершенствованию рыночной стратегии поведения коммерческого банке в современных
условиях.
1. Токарев Б.Е. Маркетинговые исследования: учебник. – М.: Экономистъ, 2007. – 624 с.
2. Божук С.Г. Маркетинговые исследования. Основные концепции и методы. – СПб.: Вектор,
2005. – 288 с.
3. Божук С.Г., Ковалик Л.Н. Маркетинговые исследования. – СПб.: Питер, 2003. – 298 с.
4. Беляевский И.К. Маркетинговое исследование: информация, анализ, прогноз. - М.:
Финансы и статистика, 2001. – 320 с.
5. Хабаров В.И., Попова Н.Ю. Банковский маркетинг. М.: МФПА, 2004. – 165 с.
6. Куршакова Н.Б. Банковский маркетинг. – СПб.: Питер, 2003. – 192 с.
151
7. Маренков Н.Л., Косаренко Н.Н. Банковский маркетинг. Учебное пособие. – М.:
Московский психолого-социальный институт, 2006. – 272 с.
8. Тулембаева А.Н. Банковский маркетинг. Завоевание рынка. - Алматы: Триумф «Т», 2007. –
448 с.
ОРГАНИЗАЦИОННЫЕ АСПЕКТЫ ПРОВЕДЕНИЯ АВТОМАТИЗИРОВАННОГО

ОТРАСЛЕВОГО ФИНАНСОВО-ЭКОНОМИЧЕСКОГО АНАЛИЗА НА ПРЕДПРИЯТИЯХ
ЭЛЕКТРОЭНЕРГЕТИЧЕСКОЙ ОТРАСЛИ
Артур БОГДАНОВ, магистрант КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: The article raised a number of organizational challenges that must be addressed to ensure quality automated
industry financial and economic analysis of the application of information technology in enterprises the power industry.
Актуальность темы. Электроэнергетическая отрасль занимает немаловажное место в

экономике Казахстана, и ее приоритетное значение определяется благоприятной мировой
конъюнктурой и наличием колоссальных запасов энергоносителей в недрах Республики
Казахстан. Поэтому предприятия электроэнергетической отрасли могут способствовать
становлению Республики Казахстан как современного развитого государства. При этом в
структуре электроэнергетической отрасли выделяются предприятия транспортировки
электроэнергии. Их значение велико в связи с тем, что для транспорта электроэнергии от
электростанции, находящихся, в основном, в центре страны, до потребителей и для поставки на
экспорт приходится строить высоковольтные линии большой протяженности. Высоковольтные
линии являются сложным инженерно - техническим сооружением на всех этапах как при
постройки, так и при эксплуатации.
Электрические сети Республики Казахстан представляют собой совокупность подстанций,
распределительных устройств и соединяющих их линий электропередачи, напряжением 10-1150
кВ (киловольт), предназначенных для передачи и распределения электрической энергии. Модель
действующего оптового рынка электрической энергии Республики Казахстан представлена на
рисунке 1.
Общая установленная мощность электростанций Республики Казахстан на 31 декабря 2011
года составляет 19 798,1 МВт (Мегаватт), располагаемая мощность – 15 765 МВт (Мегаватт).
Обеспечивая более 7% всего объема промышленного производства Казахстана, сегодня
электроэнергетика является одним из важнейших секторов его экономики [ 1 ].
На современном этапе одной из основных задач является совершенствование управления
экономикой государства в целом и всех отраслей, а также отдельных предприятий. Но в большей
степени экономический анализ направлен на изучение микроэкономики и конкретных объектов -
отдельных коммерческих организаций. Анализ за определенный отчетный период имеет большое
значение для организации в плане сегодняшней и дальнейшей оценки деятельности организации
на перспективу.
Деятельность любого предприятия целенаправленная, то есть предполагается, что будет
получен определенный результат, зависящий от ресурсов, находящихся в распоряжение
предприятия, степени учета факторов риска, состояния внешней и внутренней среды фирмы,
условий во внешней среде.
В связи с этим возникает ряд вопросов, решение которых без анализа просто невозможно.
Для выхода из сложившейся ситуации, необходим выбор среди множества альтернатив, для
целесообразного использования ресурсов фирмы.
Вместе с тем динамично изменяющиеся условия энергетического рынка и в частности рынка
электроэнергетики требуют постоянного мониторинга, и принятия обоснованных управленческих
решений от аналитиков предприятий электроэнергетической отрасли.
Устаревают одни и появляются другие методики анализа финансово-экономической
деятельности, базирующиеся на другой исходной информации и других способах ее оценки. При
всем этом эффективность финансово-экономического анализа напрямую зависит от полноты и
точности используемой информации.
152
Кроме всего, оперативность получения результатов и их полнота и точность во многом
зависит от того, насколько технологически эффективно и быстро организован процесс решения
аналитической задачи. В связи с этим важнейшей задачей и, одновременно, непростой проблемой
является автоматизация финансово-экономического анализа. Проведенный анализ существующих
программных продуктов для проведения финансово-экономического анализа позволяет
утверждать, что, учитывая специфику электроэнергетической отрасли, применения лишь
программных продуктов для целей финансово-экономического анализа недостаточен. Требуется
разработка интегрированной отраслевой информационной системы программных средств с учетом
методологических и методических особенностей проведения финансово - экономического анализа
отрасли. Учет новых возможностей, а также внутренних и внешних условий функционирования
предприятий электроэнергетической отрасли.
Рисунок 1 — Модель действующего оптового рынка электрической энергии Республики

Казахстан.
Все выше сказанное делают весьма актуальной задачу разработки организационно-
экономических механизмов, для проведения автоматизированного финансово-экономического
анализа предприятий электроэнергетической отрасли и в частности предприятий транспортировки
электроэнергии и их реализация с помощью интегрированной автоматизированной
информационной системы планирования и управления. В соответствии с классификационным
признаком можно выделить следующие автоматизированные информационные системы (АИС) [ 2
]:
 автоматизированные системы управления (АСУ);
 системы поддержки принятия решения (СППР);
 автоматизированные информационно-вычислительные системы (АИВС);
 автоматизированные информационно-справочные системы (АИСС).
Необходимость проработки данного вопроса, а также недостаток методологических
разработок в этой области характеризуют актуальность темы исследования этого вопроса и
определяют его цель.
В экономической литературе, как и в широко распространенном программном обеспечение
по мнению автора недостаточно внимание уделено вопросам проведения финансово-
экономического анализа на предприятиях электроэнергетической отрасли и, в том числе, на
предприятиях транспортировки электроэнергии и не используются в достаточной мере
возможности автоматизации и ИТ. Все это не позволяет оптимизировать финансово-
экономические процессы на предприятиях отрасли. Это дает право утверждать, что выбранная
область исследования не достаточно изучена и обладает определенной научной новизной.
Сегодня, когда повышения рентабельности предприятия и производительности труда
является серьезной проблемой, особенно это актуально для предприятий электроэнергетической
отрасли. Принятие оптимальных управленческих решений волнует любого руководителя, для
этого приходится принимать решения с учетом всех экономических, технических и
технологических рисков. Все это сегодня вынуждает постоянно держать под контролем различные
153
аспекты, как финансово-хозяйственной деятельности предприятия, так и технические наряду с
технологическими. Такая деятельность сопряжена с большим количеством документов,
содержащих разнородную информацию экономического, технического и технологического
характера, причем последняя является динамической, что требует постоянной и непрерывной
грамотной оценки. Правильно обработанная и систематизированная, вся информация является,
гарантией эффективного управления производством. И наоборот, отсутствие достоверных
сведений может привести к неверному управленческому решению и, как следствие, к серьезным
убыткам.
Целью исследования является теоретическое обоснование разработки методологических
основ проведения финансово-экономического анализа на предприятиях транспортировки
электроэнергии и их реализация в интегрированной отраслевой автоматизированной
информационной системе.
Для достижения данной цели решаются следующие задачи:
- объективно оценить современное состояние и перспективы развития
электроэнергетической отрасли, а также выявлена роль предприятий транспортировки
электроэнергии в современной экономике Республики Казахстан;
- провести исследование существующих методик финансово-экономического анализа
применительно к предприятиям отрасли;
- выявить наиболее значимые финансовые и физические показатели для мониторинга
текущего состояния предприятий отрасли так и предприятий транспортировки
электроэнергии как неотъемлемой части отрасли в целом;
- разработка методологии проведения финансово-экономического анализа и
мониторинга на предприятиях транспортировки электроэнергии;
- подготовка необходимого информационного обеспечения для проведения финансово-
экономического анализа и мониторинга состояния на предприятиях транспортировки
электроэнергии;
- разработка критерии оценки эффективности автоматизированных информационных
систем применяемых для анализа проектов строительства линий электропередач,
электроподстанций и подстанций, учитывающий специфику эксплуатации
оборудования отрасли;
Актуальность перечисленных задач подтверждается их практической востребованностью,
в разработке экономической стратегии в электроэнергетической отрасли и в частности для
предприятий транспортировки электроэнергии.
Обобщение программных комплексов, предназначенных для автоматизации рабочего
процесса, так называемых автоматизированных рабочих мест (АРМ) и различных программ,
призванных производить мониторинг состояния оборудования, как физический с помощью
датчиков и аппаратуры для оценки состояния в режиме реального времени, так и учет количества
и объема обслуживания, дает возможность прогнозирования состояния. Прогноз позволяет
выполнить формирование единой программы для сбора информации и анализа эффективности
работы оборудования и персонала, что позволит получить более целостную картину, исходя из
существующих классификационных признаков, обозначив при этом выделение нового
направления автоматизированного экономического анализа предприятия. Этому поспособствует
расширение аналитических возможностей в изучении предмета исследования. Тем самым
результативность деятельности предприятий электроэнергетической отрасли повышается во много
раз.
Такой подход позволит предприятиям электроэнергетической отрасли выйти на ведущие
позиции по таким показателям как:
 Повышение надежности;
 Повышение энергоэффективности;
 Инновационное развитие;
 Научно-исследовательские разработки и опытно-конструкторские работы;
 Охрана труда и безопасность;
 Пожарная безопасность;
 Охрана окружающей среды;
 Экологические платежи;
154
Все выше перечисленное без сомнения приводит такие основные финансово –
экономические показатели предприятия как:
 Уменьшение эксплуатационных издержек;
 Увеличение прибыли;
 Увеличение инвестиционной привлекательности;
 Увеличение производительности труда;
Обобщая все вышесказанное, позволяет сделать вывод, что пути и методология
совершенствования финансово – экономического анализа предприятий, чья производственная
деятельность, связанная с различными технологическими процессами и показателями которые
постоянно меняются, дают перспективу развития экономического анализа.
Заключение: теоретическая и практическая ценность исследования в этой области
заключается в разработке организационно-экономических механизмов для проведения финансово-
экономического анализа на предприятиях транспортировки электроэнергии с помощью
реализации отраслевой интегрированной автоматизированной информационной системы
планирования и управления.
Основные положения и выводы статьи могут быть использованы предприятиями
транспортировки электроэнергии, при проведении финансового и экономического анализа, а
также органами государственного и регионального управления, при подготовке методических и
методологических материалов для проведению финансово-экономического анализа; подготовки
нормативно-правовых документов, регулирующих электроэнергетическую отрасль; при
определении стратегии дальнейшего развития отрасли.
1. «Годовой отчет за 2011 год АО «KEGOC»» — 9 – 10 с.
http://www.kegoc.kz/invest/reporting/annual_reports/1438
2. В. Б. Уткин. Информационные системы в экономике, 5-е изд. - М.: Дашков и К, 2008. — 395
с.
НАЛОГОВЫЕ РИСКИ ПРЕДОСТАВЛЕНИЯ УСЛУГ МОДЕЛИ SAAS В РОССИИ
А.М. ПУЗИН, к.э.н., доцент МЭСИ
Abstract: Nowadays cloud software becomes more popular for their mobility, low costs and high performance. 60% of
Russian businesses are looking forward to use SAAS (Software as a Service) technologies and this share tends to rise in future.
Providing SAAS could face a lot of risks, especially in taxation, that are hard to predict and valuable for budget of the
company. Method of risk analysis, presented in this article, provide a way to estimate possible losses from taxation and predict
their value to protect the business processes in future.
Облачные технологии постепенно входят в нашу жизнь и приобретают все большую

популярность со стороны разработчиков и пользователей программного обеспечения. Удобство в
сочетании с мобильностью, снижение затрат, производительность являются приоритетами в
использовании SaaS − технологий для современного бизнеса. В настоящее время примерно 60%
российских компаний готово к использованию облачных систем. Однако реальный уровень
потребления облачных услуг находится на низком уровне.
155
Рис. 1. Объем рынка публичных облачных сервисов (сводный прогноз на основе исследований
специалистов IBS и аналитических агентств) [1]
По мнению экспертов IBS (см. рис. 1) к 2015 г. рынок SaaS увеличится более чем в два раза
за счет объемов инвестиций и спроса на услуги облачных сервисов в России. Подобный рост будет
способствовать миграции пользователей в «облако» с увеличением объема расчетов в электронной
форме и распространением неттинга. Расширение спроса на услуги SaaS будет способствовать
снижению затрат на проведение сделок, но приведет к увеличению налоговых рисков.
В экономической литературе под налоговым риском понимают:
1) возможное наступление неблагоприятных материальных (прежде всего финансовых) и
иных последствий для налогоплательщика или государства в результате действий
(бездействия) участников налоговых правоотношений [2];
2) вероятность наступления неблагоприятных последствий финансово-правового
характера для государства и налогоплательщиков, возникающую при принятии
управленческих решений в условиях неопределенности, связанной с поведением
участников налоговых отношений [3];
3) вероятность (угрозу) доначисления налогов (сборов), пени и штрафов в ходе налоговой
проверки из-за возникших разногласий между налогоплательщиками и налоговыми
органами в трактовке налогового законодательства, которая может обернуться для
хозяйствующего субъекта действительным возрастанием налогового бремени [4].
Таким образом, наиболее значимыми последствиями возникновения налоговых рисков могут
быть прямые потери от доначисления налогов и штрафов. Поскольку услуги SaaS в России
облагаются налогом на добавленную стоимость (НДС) по ставке 18% и налогом на прибыль
организаций по ставке 20%, рассчитаем максимальные потери средств при возникновении
наиболее распространенных налоговых рисков:
1. Доначисление налога;
2. Начисление штрафа в результате неуплаты налога в срок в соответствии с п.1 ст. 122 НК РФ
(20% от недоимки).
Оценка предполагаемой потери средств для проекта SaaS может строиться на показателях
налогового и бухгалтерского учета по видам налогов.
Налог на добавленную стоимость. НДС не может быть принят к вычету (не выполнены
условия) по приобретенным товарам, работам, услугам (неправомерно использована льгота по
реализованным услугам). Размер прямой потери средств по приобретенным (реализованным)
товарам, работам, услугам можно оценить по формуле 1.
(1)
Условные обозначения:
− величина прямой потери средств по НДС для операции приобретения
(реализации) товаров, работ, услуг;
– цена приобретения (реализации) товаров, работ, услуг с учетом акцизов и без

НДС по одной операции;
156
– ставка НДС по приобретенным (реализованным) товарам, работам, услугам.
При подстановке различных ставок налога формула примет вид, представленный в таблице
1.
Таблица 1
Ставка, % Вид формулы
10
18
Формулу можно представить в упрощенном виде (см. формулу №2).
Ц (2)
Нр − величина прямой потери средств от налогового риска в денежном выражении;
Кр– коэффициент прямой потери средств от налогового риска;
Ц – цена приобретения (реализации) товаров, работ, услуг.
Значения, подставляемые в формулу, зависят от ставки НДС. Все значения коэффициента

прямой потери средств от налогового риска обобщим в таблице 2.
Таблица 2
Ставка НДС, % Коэффициент прямой потери средств, Кр
10 0,12
18 0,216
Налог на прибыль организаций. Расходы не могут быть признаны в налоговом учете

(необоснованное признание расходов). Размер возможной прямой потери в денежном
выражении можно оценить по формуле 3.
(3)
− величина прямой потери средств от налогового риска по налогу на прибыль
организаций для операции приобретения товаров, работ, услуг в денежном выражении;
– ставка налога на прибыль организаций.

При подстановке ставок налога на прибыль организаций формула примет вид,
представленный в таблице 3.
Таблица 3
Ставка, % Формула
10
20
157
Таким образом, формула оценки прямых потерь идентична формуле №2.
Полученные данные обобщим в таблице 4.
Таблица 4
Коэффициент прямой потери средств
Ставки налогов, %
Налог на добавленную
Налог на прибыль организаций
стоимость
10 0,12 0,12
20 0,24 −
18 − 0,216
Коэффициент позволяет без лишних затрат времени оценить максимальную величину

прямой потери средств при возникновении налоговых рисков по единой формуле (см. формулу
№2). Достаточно лишь умножить величину коэффициента на стоимость приобретаемых
(доначисленную стоимость реализуемых) товаров, работ, услуг без учета НДС.
Применение услуг модели SaaS в России набирает свою популярность, но остается
относительно рисковым видом деятельности. Одним из таких рисков является риск от
доначисления налогов и взыскания штрафов, который может возникнуть по многим причинам:
ошибка бухгалтера, юриста при заключении договоров, программный сбой и др.
Подобные ситуации приводят к дополнительным расходам и могут существенно навредить
имиджу компании. Поэтому создание резерва на покрытие потерь от налоговых рисков может
стать эффективным способом снижения расходов поставщика SaaS. Величина подобного резерва
может оцениваться с помощью полученной формулы в зависимости от вида налога и включаться в
цену реализации услуг SaaS. Компания может самостоятельно спланировать величину отчислений
в расчете на три года с момента возникновения рисковой операции (срок давности привлечения к
ответственности). По истечении срока давности привлечения к ответственности, накопленные
средства могут быть использованы в счет будущих периодов или списаны на иные расходы
организации.
1. Орлов С. Облачные сервисы: безопасность и надежность:
http://www.osp.ru/lan/2012/12/13033028/
2. Гончаренко Л. И. Налоговые риски: теоретический взгляд на содержание понятия и факторы
возникновения//Налоги и налогообложение.- 2009.- N 1 [Электронный ресурс]:
КонсультантПлюс.
3. Семенова О.С. К вопросу о природе налоговых рисков//Финансы. 2010. N 7. С. 36 - 42.
4. Пинская М.Р. Налоговый риск: сущность и проявления//Финансы.- 2009.- N 2 [Электронный
ресурс]: Консультант Плюс.
ПРИОРИТЕТНЫЙ НАЦИОНАЛЬНЫЙ ПРОЕКТ «ОБРАЗОВАНИЕ» КАК

ИНСТРУМЕНТ РЕШЕНИЯ ПРОБЛЕМ В ОБРАЗОВАТЕЛЬНОЙ СИСТЕМЕ В
РЕСПУБЛИКЕ АДЫГЕЯ
Галина КАДАКОЕВА, к.э.н., доцент МГТУ
Abstract: The priority national project «Education» is a modern and effective form of decision in the country of many
urgent problems of development of the educational sector. Today the link between modern, quality education and the prospect of
building a civil society, efficient Economics and secure state is obvious. For the country, which is focused on the innovative way
of development, it is vital to give the system of education incentive to move forward - and this is the priority task of the priority
national project «Education».
Национальный проект «Образование» представляет собой комплексную программу

мероприятий, направленную на стабилизацию положения в образовательной сфере общества.
Выдвижение данного национального проекта стало качественно новым этапом в процессе
158
совершенствования и модернизации системы российского образования.
Как известно, для страны, которая ориентируется на инновационный путь развития,
жизненно важно дать системе образования стимул к движению вперед – это и есть первоочередная
задача приоритетного национального проекта «Образование».
Значение приоритетного национального проекта «Образование» заключается, прежде всего,
в комплексности охваченных им плановых мероприятий, детально определяющих технологию
взаимодействия субъектов на всех уровнях власти и обеспечивающих реальную консолидацию
бюджетных средств, направленную на выполнение проектных мероприятий.
При разработке и реализации приоритетного национального проекта «Образование»
использован так называемый проектный подход в управлении, в связи с чем представляет интерес
общая характеристика признаков, качественного своеобразия данного подхода, отличие его от
других механизмов управления и программно-целевого планирования.
Специфика проектов заключается в особенностях применяемых при их реализации методов
(средств, способов, приемов) и форм (совокупности документов, актов) государственной
деятельности и управления финансами, есть в особенностях как содержательных, так и
формально-юридических.
Национальный масштаб проектов заключается в том, что для решения поставленных в них
задач приоритетные национальные проекты призваны стать фактором, определяющим сознание,
образ мыслей и поведения предельно широких слоев общества, миллионов граждан России.
Совершенно очевидно, например, что невозможно сделать нацию высокообразованной, если сами
люди, т. е. каждый из нас, не настроят на эту цель свою повседневную жизнь и поступки. По
определению Губернатора Омской области Л.К. Полежаева, «никогда еще в новейшей истории
взаимосвязанные управленческие решения не охватывали так системно и комплексно все
основные элементы общества:
– власть на всех ее уровнях;
– бюджетный сектор и других производителей социальных благ и услуг;
– население, потребляющее эти блага и услуги» [1].
По сути, опыт реализации приоритетных национальных проектов представляет собой
рождение в России новой парадигмы управления общественными процессами, а именно
социального управления, понимаемого в широком смысле, то есть объединяющего и
государственные (административные) ресурсы, и ресурсы, энергию всего общества. Без этого
ключевые и наиболее важные результаты бюджетного финансирования недостижимы.
К основным направлениям национального проекта «Образование» относятся следующие [2]:
Направление 1. Дополнительное вознаграждение за классное руководство. Для
осуществления дополнительных выплат классным руководителям общеобразовательных
учреждений из федерального бюджета в бюджеты субъектов РФ перечисляются средства из
расчета 1 тыс. руб. в месяц в классе наполняемостью 25 человек для городской местности и 14 и
более человек для сельской местности, в классе с меньшей наполняемостью – с учетом
уменьшения размера вознаграждения пропорционально численности обучающихся.
Направление 2. Поощрение лучших учителей. Ежегодно путем открытых региональных
конкурсов на основе общественной экспертизы отбираются 10 тыс. учителей, достигших
востребованного и признанного обществом уровня педагогической работы. Они получают
денежное вознаграждение в размере 100 тыс. руб.
Направление 3. Стимулирование общеобразовательных учреждений, внедряющих
инновационные образовательные программы. Ежегодно 3 тыс. школ, отобранных в субъектах
Российской Федерации на конкурсной основе, получают государственную поддержку в размере 1
млн руб. каждая.
Направление 4. Информатизация образования. До конца 2007 года все российский школы, в
том числе сельские, не имеющие доступа к сети Интернет, получили качественное подключение к
глобальной сети со скоростью не менее 128Кбт/с.
Направление 5. Оснащение российских школ учебным оборудованием. В рамках этого
направления в российские школы производится поставка интерактивных аппаратных комплексов,
нового учебного и учебно-наглядного оборудования для кабинетов физики, химии, географии и
биологии, русского языка, литературы, а также аппаратно-программного комплекса
(интерактивные доски).
Направление 6. Поставка школьных автобусов в сельские территории. Для облегчения
доставки сельских школьников к местам обучения проводится закупка школьных автобусов за
159
счет средств федерального и региональных бюджетов.
Направление 7. Поддержка подготовки рабочих кадров и специалистов для
высокотехнологичных производств в учреждениях начального и среднего профессионального
образования. Каждое из учреждений-победителей получит от 20 до 30 млн руб. из федерального
бюджета, в зависимости от объемов софинансирования, которое оно сможет привлечь.
Направление 8. Стимулирование учреждений высшего профессионального образования,
активно внедряющих инновационные образовательные программы. На конкурсной основе
инновационным вузам предоставляются субсидии из федерального бюджета на закупку
лабораторного оборудования, приобретение и разработку программного и методического
обеспечения, повышение квалификации.
Направление 9. Формирование сети национальных университетов и бизнес-школ. Цель
создания национальных университетов – комплексное кадровое и научное обеспечение
перспективного социально-экономического развития регионов. В 2006 году путем объединения
региональных вузов было начато создание двух новых крупных университетов в Сибирском и
Южном федеральных округах – Сибирского федерального университета и Южного федерального
университета. Сверхзадача новых бизнес-школ – подготовка современных управленческих кадров
мирового уровня. В рамках этого направления ведется работа по созданию двух бизнес-школ:
Высшей школы менеджмента в Санкт-Петербурге на базе факультета менеджмента федерального
государственного образовательного учреждения высшего профессионального образования
«Санкт-Петербургский государственный университет» и Московской школы управления
«Сколково». С начала 2007 года в школах сформированы попечительские советы, избраны
руководители (деканы), прошли выборы в ученый совет Высшей школы менеджмента СПбГУ.
Направление 10. Государственная поддержка талантливой молодежи. Ежегодно 1250
молодых людей – победителей международных и всероссийских олимпиад и конкурсов получают
индивидуальные премии по 60 тыс. руб., а 4100 победителей и призеров всероссийских олимпиад
и конкурсов, а также победителей региональных и межрегиональных олимпиад поощряются
премиями в размере 30 тыс. руб.
Направление 11. Организация профессионального образования для военнослужащих,
проходящих военную службу по призыву и по контракту. В 24 воинских частях организованы
учебные центры, в которых проводится эксперимент по расширению возможностей получения
начального профессионального образования военнослужащими, проходящими службу по
призыву. В его рамках военнослужащие во время службы по призыву помимо диплома по военно-
учетной специальности образца Министерства обороны РФ смогут также получить дипломы
государственного образца о начальном профессиональном образовании.
Направление 12. Государственная поддержка субъектов РФ, внедряющих комплексные
проекты модернизации образования. В 2007 году на конкурсной основе отобран 21 субъект РФ,
который в 2007–2009 годах получил субсидии из федерального бюджета. Эти субсидии будут
предназначены для введения новой системы оплаты труда работников образования, целями
которой являются повышение доходов учителей, переход на нормативно-подушевое
финансирование общеобразовательных учреждений, развитие региональной системы оценки
качества образования, развитие сети общеобразовательных учреждений регионов и расширение
общественного участия в управлении образованием.
Успешная реализация национального проекта позволит обеспечить системные изменения по
основным направлениям развития образования России, а также будет эффективно содействовать
становлению институтов гражданского общества.
В сфере общего образования запланированы следующие мероприятия:
1) дополнительное денежное вознаграждение за классное руководство;
2) денежное поощрение лучших учителей;
3) создание инновационных школ;
4) обеспечение доступ к сети Интернет;
5) оснащение школ учебно-наглядными пособиями и оборудованием;
5) оснащение сельских школ автобусами;
6) совершенствование организации питания учащихся в общеобразовательных учреждениях.
В сфере начального образования также запланирована государственная поддержка
учреждений начального и среднего профессионального образования.
В сфере начального образования запланированы следующие мероприятия:
1) развитие инновационного образования;
160
2) создание бизнес-школ, которые действовали бы в партнерстве с признанными
зарубежными центрами делового образования и выдавали дипломы международного образца, что
позволит готовить современные управленческие кадры;
3) поддержка талантливой молодежи;
4) образование для военнослужащих;
5) государственная поддержка субъектов Российской Федерации, внедряющих комплексные
проекты модернизации образования;
6) изменение системы оплаты труда, направленное на повышение доходов учителей, и
повышение эффективности расходования бюджетных средств путем введения нормативно-
подушевого финансирования общеобразовательных учреждений.
Несмотря на ряд позитивных изменений, произошедших в системе образования Республики
Адыгея реализация приоритетного национального проекта «Образование» определила и серьѐзные
проблемы, которые условно можно подразделить на правовые, организационные, и ресурсного
обеспечения.
Попробуем систематизировать проблемы реализации приоритетного национального проекта
«Образование» в Республике Адыгея:
1. Одной из проблем, препятствующей успешной реализации приоритетного национального
проекта «Образование» на региональном уровне, является несвоевременное формирование
федеральной нормативно-правовой базы национального проекта.
Ситуация влечет за собой задержку в разработке нормативной базы на уровне субъектов
Федерации и, как следствие, рождает необходимость вносить оперативные, существенные
коррективы в процесс, а также сроки выдвижения и отбора лучших школ, учителей, талантливой
молодежи.
2. Понятно, что реализация такого крупного национального проекта нуждается в жестком
государственном контроле. Однако отсутствие стройной системы отчетности, все
увеличивающееся количество «проверяющих» структур, требующих в срочном порядке
представить отчеты и информацию по различным, иногда никак не соответствующим содержанию
проекта формам, создает атмосферу подозрительности и напряженности, приводит к излишней
заорганизованности и трате громадного количества рабочего времени на составление и
дублирование отчетов, справок, информаций и т.п.
3. Кроме того, необходимо отметить, что в соответствии с разработанной федеральной
нормативной базой и проектами документов, регламентирующими порядок реализации
приоритетного национального проекта «Образование», не предполагается осуществление
государственной поддержки учителям образовательных учреждений, в которых обучаются и
воспитываются дети, оказавшиеся в трудной жизненной ситуации (детским домам, школам-
интернатам, специальным (коррекционным) образовательным учреждениям для обучающихся,
воспитанников с отклонениями в развитии, вечерним (сменным) школам, так как они юридически
не подпадают под статус «общеобразовательные учреждения».
Обращает на себя внимание то, что плановые показатели проекта включают в основном
количественные характеристики финансового и материального обеспечения образовательных
учреждений (дополнительные выплаты педагогам, гранты школам, поставки автобусов,
подключение школ к сети Интернет и т. д.). Вопросы же модернизации системы образования
недостаточно комплексно и последовательно отражены в параметрах проекта.
1. Полежаев Л.К. Лекция «Приоритетные национальные проекты: уроки прошлого, задачи
настоящего, идеология будущего», прочитанная в Омском государственном университете 1
сентября 2006 г. // www.omsu.ru.
2. Приоритетные национальные проекты. Цифры, факты, документы. – М.: Европа, 2008. –
160с.
161
SECŢIA 2. STRATEGII INOVAŢIONALE PENTRU GESTIUNEA SITUAŢIEI DE
CRIZĂ ŞI DE RISC ECONOMIC
FACTORUL UMAN ȘI VALOAREA ADĂUGATĂ ÎN CONDIȚIILE DE CRIZĂ
Natalia BURLACU, dr. hab., prof. univ. ULIM
Abstract: A special place is occupied in any undertaking its staff. Namely people with knowledge and skills, including
relationships formed subordinate (vertical) and advisory (horizontal) form value added enterprise image and content. Added
value to measure economic strength of the company.
Un loc deosebit în orice întreprindere îl ocupă personalul ei. Anume oamenii, cu cunoştinţele şi
deprinderile lor, între care s-au format relaţii de subordonare (pe verticală) şi consultative (pe orizontală),
formează valoarea adăugată, imaginea şi conţinutul întreprinderii.
Valoarea adaugată permite măsurarea puterii economice a întreprinderii.
Acest indicator reprezintă o valoare adaugată brută deoarece cheltuielile cu amortizarea nu sunt
consumații din exterior. Diminuarea valorii adaugate brute cu amortizarea imobilizarilor aferente
exploatarii permite obținerea valorii adaugate nete. În valoarea adaugată se transmit caracteristicile
eterogenitătii valorice a noțiunii de producție. În industrie, valoarea adaugata generata de un angajat a crescut cu
40% in ultimii doi ani ,iar costul cu forta de munca a crescut cu doar 20%.
O particularitate a personalului întreprinderii ca organism viu este continuitatea obligatorie a
funcţionării lui. Orice stagnare, chiar de scurtă durată, provoacă atrofia fie a unui fragment, fie a
organismului în întregime. Practica mondială confirmă, că uzinele care staţionează, concediindu-şi
personalul, nu se mai restabilesc. Acest fapt determină necesitatea formării unei atitudini deosebite faţă de
evaluarea funcţionării personalului întreprinderii ca element fundamental al forţelor de producţie.
În întreprinderile aflate în stare de criză, personalul este principala forţă de producţie aptă de a
depăşi criza, deoarece doar personalul întreprinderii reprezintă acea formaţiune integră capabilă să
întreprindă acţiuni raţionale pentru soluţionarea problemelor și crearea valorii adăugate. Personalul este
cel mai sensibil şi dinamic element al întreprinderii de producţie. Personalul este o formaţiune unitară
care uneşte colaboratorii întreprinderii conform unor anumite principii şi funcţionează în ritmul ciclului ei
de viaţă. În literatura de specialitate noţiunea de factor uman al întreprinderilor de producţie mai este
interpretată şi ca „resurse de muncă‖, „cadre‖, „forţă de muncă‖, „resurse umane‖, „personal‖. În ediţia
dată termenul ―personal‖ reprezintă o formaţiune concentrată a factorului uman. Trebuie de remarcat
faptul, că deocamdată nici „factorul uman‖, nici „personalul‖ n-au devenit noţiuni categoriale, precis
determinate.
În condiţiile de criză a întreprinderii personalul, cu toată dinamica lui extrem de accelerată,
formează conţinutul ei fundamental. După faliment „capitalul uman‖, ca reflectare estimativă a
personalului întreprinderii, îşi pierde valoarea de întrebuinţare şi valoarea sa ca unitate organic integră.
Practica mondială contemporană cunoaşte diverse metode de reglementare a proceselor în domeniul
personalului. Poziţia faţă de dinamica cadrelor în S.U.A. şi Japonia poate fi caracterizată ca diametral
opusă. Dacă în S.U.A. faţă de cadre se manifestă o atitudine mecanică, pragmatică, apoi în Japonia se
pune accentul pe tradiţionalism, succesiune. Însă şi primul, şi al doilea mod de gestiune a acestor procese
obţin rezultate identic înalte, exprimate în reproducerea sistemelor economice ale S.U.A. şi a Japoniei, în
tendinţele pozitive ale potenţialului de cadre, în dezvoltarea socială, în progresul tehnic şi în crearea
valorii adăugate ce duce la creşterea continuă a nivelului de viaţă al naţiunilor.
În general starea contemporană a macroeconomiei poate fi caracterizată ca fiind în faza iniţială de
postcriză. Această stare este confirmată de anumite manifestări pozitive în unele ramuri şi sfere. Această
fază acţionează asupra cadrelor în întreprinderile aflate în criză în următoarele două direcţii:
1) înviorarea generală a economiei duce la creşterea cererii pentru producţia firmelor aflate în criză
şi, corespunzător, măreşte gradul de utilizare a forţei de muncă;
2) creşterea producţiei în ramurile avansate atrage cadrele din firmele în criză, prin stabilitatea
locurilor de muncă şi salariile mari.
După cum relevă practica autohtonă contemporană, din întreprinderile instabile pleacă, în primul
rând, muncitorii de calificare înaltă (lăcătuşi, operatori de utilaj universal, muncitori-constructori) şi
specialiştii (programatori, contabili, mecanici, tehnicieni, energeticieni, personalul serviciilor comerciale,
merceologi ş.a.). Aceasta slăbeşte întreprinderea iar procesul de stagnare sporeşte. În această situaţie se
162
efectuează cu greu măsurile privind restructurarea fondurilor de producţie, regruparea parcului industrial
de maşini şi optimizarea procesului tehnologic în termene restrânse.
Bibliografie:
1. N.Burlacu, C.Tcaci.Viabilitatea întreprinderii prin managementul anticriză, Ch : ULIM, 2012, p.291.
РАЗРАБОТКА КОНЦЕПЦИИ УПРАВЛЕНИЯ НА ОСНОВЕ ЦЕЛЕЙ И СИТУАЦИОННЫЙ

МЕНЕДЖМЕНТ
Ольга БЛАГОРАЗУМНАЯ, dr., conf. univ. ULIM
Abstract: The aim of any company is to obtain the anticipated results. Achieving the goals affect changes in external and
internal conditions. Evaluation of these changes, the interpretation of the situation with the release of the most important factors
is only possible with the situational approach.
Одним из концепций управления, получившим широкое распространение в мировой

практике управления во второй половине XX века, является концепция управления по целям
(Management by objectives - МВО). Сущность данной концепции — целостная система управления,
ориентированная на результаты и основанная на использовании творческого потенциала
трудового коллектива, новых методов и техники управления.
Принципы концепции — целью деятельности является получение запланированных
результатов. Цели и приоритеты не являются постоянными величинами, их пересмотр связан с
изменением внешних и внутренних условий, с достижением ранее поставленных целей или с
признанием их ошибочности.
В Молдове внедрение МВО все еще находится в зачаточном состоянии. Некоторые
компании предприняли определенные попытки использовать принципы управления по целям, но
до полноценного функционирования МВО не дошло. Целесообразность практического внедрения
МВО сопряжена с целым рядом объективных и субъективных трудностей. Трудности возникали в
условиях молдавской нестабильности не только при прогнозировании состояния внешней среды и
планировании деятельности организации, но и в ресурсном обеспечении мероприятий, связанных
с использованием МВО. Управление по целям предъявляет очень высокие требования к персоналу
организаций, и прежде всего к ее руководству. Все это вполне естественно приводит к ситуации,
когда для полноценного внедрения МВО в той или иной компании необходимо провести целый
ряд подготовительных мероприятий. Это требует дополнительного времени и ресурсного
обеспечения, что существенно снижает общую эффективность ее внедрения и срок получения
отдачи от функционирования системы управления по целям.
Одним из способов решения этой проблемы может стать поэтапный подход к внедрению
МВО, который позволит еще до завершения всех организационных мероприятий получить отдачу
от вложенных ресурсов.
Многие авторы описывают процесс внедрения системы управления по целям и выделяют
следующие этапы: постановка целей; планирование действий; контроль, измерение и оценка
результатов; применение корректирующих мер [1, 2].
Блинов А.Ю. предлагает систему управления по целям представить в виде трех этапов. На
первом этапе необходимо определить нуждается ли организация в МВО и насколько потребности
в дальнейшем внедрении МВО обеспечены ресурсами организации. На данном этапе автор
предлагает создание и анализ трех, обладающих достаточной степенью автономности друг от
друга, модулей [3]:
1-й модуль "Система вертикальной зависимости целей" (М1);
2-й модуль "Система оценки деятельности персонала" (М2);
3-й модуль "Система взаимосвязи между целями организации и личными целями персонала"
(М3).
Автор предполагает, что эффект, полученный от функционирования первичных модулей,
может быть достаточен, а дальнейшая работа не принесет оправданной отдачи.
На втором этапе фактически происходит форматирование всех первичных модулей. Они
становятся более жесткими, структурируемыми, а описывающие их показали и корреляционные
зависимости более четкими и конкретными.
163
После тщательного анализа и оценки целесообразности и сроков дальнейшей работы над
внедрением МВО, начинается третий этап. Система приобретает законченный вид, позволяющий
предприятию добиваться поставленных целей при достаточном ресурсном обеспечении и
реалистичного прогноза рыночной конъюнктуры. Главная особенность третьего этапа заключается
в необходимости двухуровневого подхода. С одной стороны, происходит интеграция трех
первичных модулей, а с другой - объединение в единое целое систем М1-МЗ и М2-МЗ. Разделить
два этих процесса невозможно. Несмотря на достаточно высокие ресурсные затраты, работа
должна проходить одновременно. При этом разрабатываются планы действий и использования
ресурсов, планы развития, планы распределения рабочего времени, одновременно формируется
бюджет и система отчетности.
Если поставленных целей не удалось достичь, то руководителю совместно с исполнителем
необходимо разобраться в причинах (как объективных, так и субъективных) сложившейся
ситуации и принять корректирующие меры. Вполне возможно, что причина неудачи связана не с
действиями конкретного сотрудника, а с каким-либо другим фактором - структурой, задачами,
технологией и т.п. Возможна корректировка самих целей либо изменение организационных
условий или систем, препятствующих их достижению.
Ситуационный менеджмент может способствовать разрешению данных проблем.
Ситуационный подход предполагает, что в деятельности организаций, в особенности
родственного профиля, есть много общего. В то же время каждая ситуация индивидуальна, и
управленческое решение необходимо принимать в той конкретной ситуации, которая сложилась
для объекта управления в данный момент.
В ситуационном анализе, так же как в системном анализе и в любой другой науке об
управлении, разработаны универсальные технологии, методы, приемы, которые годятся не только
для одной отдельно взятой ситуации принятия решения, но и для целого класса ситуаций.
Ситуационный анализ учитывает и характер деятельности организации, и внешнюю среду, в
которой организация функционирует, и внутреннюю культуру, и кадровый состав. Однако только
специально проведенный анализ именно той ситуации, которая сложилась для объекта-управления
именно на момент принятия решения, позволяет профессиональному менеджеру выбрать ту или
иную, подчас единственную, конкретную управленческую технологию, метод, прием, решение,
приводящие к цели.
В зарубежной научной литературе рассматриваются различные ситуационные теории:
теория «7-S» Томаса Питерс и Роберта Уотерман, модель руководства Фидлера, ситуационные
модели лидерства Херси - Бланшарда и Стинсона-Джонсона, модель лидерства «путь – цель»
Хауза и Митчелла.
Хотя ни одна из ситуационных теорий не получила полного подтверждения в
исследованиях, убеждение, что руководители должны выбирать стиль руководства сообразно
ситуации, не вызывает сомнений. Результаты одних и тех же управленческих действий в
различных ситуациях могут очень сильно отличаться друг от друга. Поэтому, выполняя любую из
управленческих функций (планирование, организация, мотивация, контроль), менеджеры должны
исходить из того, в какой ситуации они действуют.
Ситуационные теории описывают процессы подготовки организации к различным
изменениям с учетом конкретных требований, методы создания и развития адаптационного
потенциала. Вместе с этим они отрицают наличие универсальных подходов к управлению,
наличие обобщенных, всеохватывающих принципов построения и осуществления любого
управления. С точки зрения этих теорий, управление – это в первую очередь искусство
менеджеров понять ситуацию, определить причины возникших проблем и выбрать
соответствующее управленческое решение. Только после этого необходимо следовать научным
рекомендациям в области управления, носящим обобщающий характер и универсальный характер.
Методологию ситуационного подхода можно объяснить как процесс, который состоит из
выполнения определенных действий.
1. Руководитель должен быть знаком с практическими методами управления, которые
доказали свою эффективность. Это подразумевает понимание системного анализа, самого
процесса управления, мотивации и поведения сотрудников, функций менеджмента и
количественных методов принятия решений.
2. В каждой конкретной ситуации применение любой из управленческих концепций и
методик имеет свои сильные и слабые стороны. Руководитель должен уметь предвидеть
вероятные последствия от их применения (как положительные, так и отрицательные) в этих
164
ситуациях. Например, предложение удвоить зарплату всем служащим за дополнительную работу,
вероятно, вызовет значительное повышение их мотивации на какое-то время. Такой путь может
привести к разорению организации, если сравнить прирост затрат с полученными выгодами.
3. Руководитель должен уметь правильно интерпретировать ситуацию. Необходимо
правильно определить, какие факторы являются наиболее важными в данной ситуации и какой
вероятный эффект может повлечь за собой изменение одной или нескольких переменных.
4. Для обеспечения достижения целей организации руководитель должен уметь
увязывать конкретные ситуации с конкретными действиями, которые будут наиболее
эффективными в условиях сложившихся обстоятельств.
Использование зарубежного опыта управления на молдавских предприятиях сопряжено, как
правило, с рядом объективных и субъективных трудностей. С одной стороны, сами по себе
концепции и методы управления, доказавшие свою эффективность в ведущих странах мира, не в
полной мере соответствуют нашим реалиям ведения бизнеса и потому не приносят достаточной
отдачи. К тому же методология заимствования требует значительных усилий по адаптации к
молдавским условиям. С другой стороны, внедрение новых управленческих технологий на
отечественных предприятиях, решившихся на это, лишь в редких случаях ведет к эволюционному
развитию. В большинстве случаев кардинально меняют всю систему управления только под
волевым воздействием руководства предприятия. Но даже самые незначительные изменения в
данной области неизбежно встречают определенное сопротивление сотрудников. В итоге
целесообразность практического внедрения даже очень эффективных управленческих инноваций
становится весьма сомнительной, и они оказываются невостребованными молдавскими
предприятиями.
Заключение
Целью деятельности любого предприятия является получение запланированных
результатов. Приоритеты для достижения поставленных целей не являются постоянными
величинами. Их пересмотр связан с возникающими ситуациями в результате изменения внешних и
внутренних условий. Ситуационный анализ, применение современных управленческих
технологий, принятие эффективного решения и предвидение последствий данного решения,
интерпретация ситуации с выделением наиболее важных факторов (переменных) и оценкой этих
изменений возможно только при использовании ситуационного подхода в менеджменте
предприятия.
Библиография :
1. Мескон М.Х., Альберт М., Хедоури Ф. Основы менеджмента. М.: Дело, 1992. 702с.
2. Румянцева З.П. Система управления по целям (результатам).
http://www.elitarium.ru/2011/05/18/sistema_upravlenija_celi_rezultaty.html
3. Блинов А.Ю. Внедрение системы управления по целям в российских условиях. В:
Менеджмент в России и за рубежом, 2003, №1. http://vasilievaa.narod.ru/ptpu/15_1_04.htm.
ROLUL MECANISMELOR ECONOMICE IN MODERNIZAREA MANAGEMENTULUI

COMPLEXULUI COMUNAL-LOCATIV
Adriana BUZDUGAN, lector, drd. ULIM
Abstract. One of the economic mechanisms aimed at self-financing enterprises, is the price (price). Pricing and price
mechanism is intended to reconcile the interests of three key participants in the delivery of municipal services-housing:
producers (companies, strategic investors), consumers (households, enterprises in different spheres of the national economy,
institutions, and. the. ), the State interested in the efficient functioning of the market participants and the receipt of tax
payments.
Termenul de mecanism economic este prevăzut ca interdependenţa dintre metodele economice de

gestiune a proceselor şi obiectelor, care ating scopurile în baza intereselor participanţilor la procesul
economic. Mecanismele economice au un rol enorm în desfăşurarea economiei de piaţă şi proceselor de
gestiune economică (Fig. 1).
165
Principalele mecanisme de
gestiune a proceselor
economice
Cu participarea Statului Fără participarea Statului
Centralizat Descentralizat Autogestiune
Administrativ Indicativ Economie de

piaţă
MECANISME ECONOMICE
Fig. 1 Mecanismele de gestiune a proceselor socio-economice [elaborat de autor]
Există cîteva mecanisme de bază de reglare şi gestiune a proceselor socio-economice , care pot fi
divizate în două categorii de bază, prima grupă în care se implică statul şi a doua grupă în care statul nu
se implică. Primul tip de gestiune şi reglementare se desfăşoară sub influenţa organelor statului la nivel
central şi raional, dar al doilea este determinat de evoluţia pieţii unde nu se observă influenţă din partea
organelor statale.
Mecanismul de piață presupune auto-reglementarea, absenţa completă a reglementării de stat,
persistă practicile de economie de piaţă. În acest caz statul îndeplineşte o funcţie de monitorizare.
Mecanismele de gestiune economică, în care se implică Statul, sunt centralizate sau descentralizate.
Managementul centralizat se efectuează în principal prin diferite practici administrativ-
organizatorice, juridice şi evaluative, mai rar sunt utilizate metodele economice.
Există, de asemenea, un mecanism alternativ de gestiune, numit orientativ, sau de ghidare. El se
bazează pe interesul economic al producătorilor şi consumatorilor, flexibil controlate de stat și
administraţia locală. Pârghiile principale de control nu sunt cele administrative, ci economice şi juridice.
Managementul eficient al economiei prin aplicarea metodelor economice şi juridice necesită utilizarea în
profunzime de strategii şi tactici de afaceri. Prin urmare, utilizarea eficientă a gestiunii orientative
necesită un stat puternic, cu înalt profesionalism şi voinţa politică pentru a depăşi laturile negative ale
pieţei.
Mecanismele de piaţă şi orientativ sunt mecanisme economice. Ar trebui de remarcat că
mecanismul de piaţă este imprevizibil şi predispus la dezvoltarea spontană de aceea utilizarea acestuia în
forma sa pură este, de obicei imposibil. În consecință, este adesea folosit un cadru orientativ, combinând
caracteristici administrative şi mecanismul de piaţă.
În perioada până la reformă mecanismele de gestiune a complexului comunal-locativ avea un
caracter administrativ şi poseda următoarele caracteristici [2]:
- Predominanţa de proprietate de locuinţe din partea statului;
- Monopol de stat şi gestiune centralizată a Complexului comunal-locativ;
- Finanţarea centralizată a Complexului comunal-locativ;
- Calitate scăzută a locuinţelor;
- Repartizarea gratuită (conform unui rând) a locuinţelor urbane;
- Tarife reduse la serviciile comunal-locative (disponibilitate ridicată asupra subvenţiilor de stat);
- Calitatea joasă a serviciilor comunale şi de locuinţe.
166
Finanţări de la buget Acte normative şi
legislative
Firme din
Complexul
Comunal-locativ Servicii
Plata serviciilor
Întreprinderi din Sistemul de

diferite sectoare furnizare a
ale economiei serviciilor
Tarife, limite, naţionale
subsidii, beneficii
Populaţia
Nivelul de satisfacţie a
consumatorilor
Fig. 2 Schema generală a mecanismului modern administrativ şi orientativ a de

funcţionare a Complexului comunal-locativ [elaborat de autor]
În perioada de tranziţie, gestionarea administrativă a sferei comunal-locative a fost transformată
într-un mecanism administrativ-departamental cu elementele individuale de economie de piaţă (Fig. 2).
Principalele caracteristici ale mecanismului existent sunt următoarele [3]:
- Predominanţa de locuinţe deţinute de stat şi municipiu se dezvoltă activ pe fundalul sectorului
privat, care este în curs de dezvoltare;
- Dezvoltarea unui monopol departamental şi departamentalelor de consolidare;
- Eliminarea sistemului de alocare de locuinţe publice (exceptând anumite categorii sociale) şi
dezvoltarea pieţei primare şi secundare pentru locuinţe şi servicii;
- Creşterea tarifelor pentru serviciile comunal-locative fără o modificare corespunzătoare a calităţii
serviciilor;
- Nivel scăzut a serviciilor comunal-locative destinate populaţiei din cauza unei baze tehnice şi
tehnologice reduse;
- Finanţarea întreprinderilor din sectorul comunal-locativ.
În mecanismul existent de funcţionare dea Complexului comunal-locativ pot fi distinse două
componente - sistemul de control, reprezentat de stat, şi gestionatul, care include firmele furnizoare de
servicii comunal-locative, consumatorii şi sistemul de furnizare a serviciilor către utilizatorii finali. Ca
parametri ai sistemului de gestiune se referă tarifele, cotele, alocaţiile, subvenţiile, subvenţiile bugetare
acordate întreprinderilor furnizoare de servicii de locuinţe şi comunale, actele normative şi legislative a
activităţii întreprinderilor din Complexul comunal-locativ şi nivelul de satisfacţie a clienţilor.
După cum rezultă din caracteristicile susmenţionate, situaţia din sectorul comunal-locativ nu s-a
schimbat fundamental, deşi au existat anumite evoluţii privind consolidarea situaţiei, diminuarea
controalelor externe şi creşterea tarifelor fără o îmbunătăţire corespunzătoare a calităţii muncii.
Trăsăturile caracteristice ale mecanismului continuă să fie la un nivel scăzut de dezvoltare a
serviciilor comunale şi de locuinţe, care rezultă din lipsa de tehnologie modernă (tehnologii învechite,
metode de producţie şi de muncă înapoiate) şi un nivel de uzură ridicat al locuinţelor rezidenţiale,
utilizarea în construcţia de locuinţe de materiale și structuri învechite.
Mecanismul economic de administrare şi funcţionare a locuinţelor poate fi gândit ca un set de
interdependenţe a mecanismelor economice de încredere (funcționale): prețul (tariful), financiare
(investiţii), competiţia, privatizarea ş.a. care sunt complementare, activând împreună pentru a atinge
scopul-creşterea eficienţei Complexului comunal-locativ printr-un nivel mult mai ridicat al satisfacţiei
pentru serviciile sale.
Lipsa de mecanismelor economice eficiente, ce reglementează diverse obiecte ale Complexului
comunal-locativ, este o dovadă a întârzierii continue a proceselor de reformare a acestui sector al
economiei; principalul factor determinant al lipsa lor, este ritmul insuficient de rapid de privatizare a
167
întreprinderilor furnizoare de servicii comunal-locative, deoarece mecanismele economice pot funcţiona
doar într-un mediu de piaţă cu o puternică dezvoltare a sectorului privat.
Până când infrastructura Complexului comunal-locativ se află în cea mai mare parte în proprietatea
statului (şi numai pentru anumite tipuri de lucrări sunt implicate firmele private), ritmul de privatizare a
obiectelor de locuinţe şi servicii comunale se complică din cauza a mai mulţi factori, care includ
următoarele:
1. Statutul special al Complexului comunal-locativ, posedând o înaltă responsabilitate socială pentru
rezultatele şi impactul de privatizare.
2. Nevoia de a pune în paralel cu procedurile de privatizare reglementarea de antimonopol pentru a
crea un mediu competitiv în acest domeniu.
3. Lipsa de atractivitate pentru investitori faţă de acest sector de activitate (serviciu locativ).
Un mecanism important, care asigură costurile din Complexul comunal-locativ este mecanismul de
garanţii sociale. Acest mecanism joacă un rol important în economia socială de piaţă şi poartă cu caracter
compensator: în cazul cînd veniturile populaţiei nu sunt suficiente pentru a acoperi costurile serviciilor
publice, societatea trebuie să furnizeze beneficii speciale sau compensatorii pentru a normaliza procesul
de reproducere a întreprinderilor din sectorul comunal-locativ.
Unul dintre mecanismele economice, care vizează autofinanţarea întreprinderilor, este preţul
(tariful) [1]. Mecanismul de tarifare şi preţ este destinat pentru a concilia interesele celor trei participanţi
cheie în furnizarea de servicii comunal-locative: producători (companii, investitori strategici),
consumatorii (populaţia, întreprinderile din diverse sfere ale economiei naţionale, instituţii, ş.a. ), statul,
cointeresat în funcţionarea eficientă a participanţilor pieţei şi a primirii de plăţi fiscale.
Tariful stabilit de stat trebuie să:
- să fie accesibil pentru consumator, adică să nu depășească nivelul mediu acceptabil bugetului unei
familiei; Acest lucru va reduce neplătirea pentru consumul de servicii publice;
- nu numai să acopere costurile, dar, de asemenea, să creeze surse extinse pentru reproducerea şi
înlocuirea fondurilor de locuinţe;
- asigură dezvoltarea sectorului comunal-locativ, fiind unul dintre sectoare importante ale economiei
naţionale, completând bugetul de stat şi furnizarea nivelului necesar de bunăstare a cetăţenilor;
nivelul de granturi şi asigurare socială ar trebui să fie echilibrat (să nu depăşească posibilităţile
bugetului şi de a evita dezvoltarea relaţiilor dependenţă, pe de o parte, şi de altă parte să corespundă
capacităţii de producţie şi financiară ale întreprinderilor şi populaţiei)
Statul
I N
m In Preţu
ri, iv
p fr el
oz as garan
ţii ul
it tr de
uc social
e b
tu e
Calitatea şi cantitatea u
ră de servicii nă
st
Furnizorii arConsumatorii
Plata serviciilor e
conform tarifelor
Fig. 3 Schema interdependenţei dintre principalii

participanţi ai mecanismului tarifar şi preţ [elaborat de
autor]
Mecanismul de tarifare şi preţ este esenţial pentru funcţionarea mecanismelor economice
(financiare, investiţii, concurenţă, garanţii sociale, ş.a.). Acesta acţionează ca un regulator care determină
efectele feedback-ul între întreprinderile furnizoare de servicii comunal-locative şi consumatorii de
servicii de utilitate publică.
Concluzii. În prezent, mecanismul de tarifare şi preţ este debalansat şi rău coordonează interesele
producătorilor, consumatorilor şi Statului.
În curs de transformare, este necesar să se caute strategii care ar asigura armonizarea intereselor
producătorilor, consumatorilor.
168
Bibliografie:
1. Buzdugan A. Infractructure of public services buildings: their organization and management
efficiency. Book of abstract International conference on Law-Economic Policies-Community
Development „The 2nd Economy Transdisciplinarity Cognition‖, Bacău, mai 5th-6th 2010, p. 8.
2. Buzdugan A. Strategiile de restructurizare a administrării activităţii economice a sistemului
comunal-locativ. Revista Ştiinţifică „Studii Economice‖, an 2, nr 3-4 (decembrie), Chişinău, ULIM,
2008, p. 189-194.
3. Буздуган А. Стратегии реформы центрального публичного управления в Республике
Молдова в контексте экономического кризиса. Всероссийская научно-практическая
конференция «Жилищно-коммунальный комплекс: состояние, проблемы и пути их
решения», Россия, Киров, 2012, с. 137-144, 0,44.
DEMERSUL ANTREPRENORIATULUI CONSTRUCTIV ÎN SOLUȚIONAREA

CONTRADICȚIILOR DEZVOLTĂRII ECONOMICE ÎN CONDIŢIILE ACTUALE
Stela EFROS, lector, drd. ULIM
Abstract: The constructive entrepreneurship presents an impressive range of influence on the ongoing transformation of
the market economic system, the formation of a new economic perceptions and thinking, and to establish new ways of economic
and social behavior of the population. In economic literature, the types of contradictions are considered, depending on internal
content, direction, character and level of action on economic processes. The constructive entrepreneurship is an important factor
in raising the level of flexibility of the economy, giving it mobility and possibility to maneuver.
Dezvoltarea economiei în condiţiile actuale se bazează pe corelaţia nevoie – surse – producţie, ce

caracterizează în modul cel mai complex esenţa vieţii economice, care la rîndul ei este reglată de
concurenţă, cerere, ofertă, formarea liberă a preţurilor şi a salariior etc. Pe lîngă faptul că dezvoltarea
relaţiilor economice de piaţă contribuie la îmbunătăţirea situaţiei generale a societăţii, aceasta mai scoate
în vileag o serie de probleme sau fenomene negative acuitatea cărora a reliefat în prezent criza economică
şi socială: nivelul înalt al inflaţiei, falimentarea întreprinderilor, creşterea şomajului, deficitul bugetar,
degradarea economiei etc.
În secolul XXI economia a devenit vulnerabilă, fiind accentuată de şocurile externe demarate de
creşterea costurilor la energie, cererea pe pieţele de export şi de manifestările calamităţilor naturale. Acest
fapt provoacă implementarea unor noi mecanisme adecvate bazate pe activitatea antrepenoriatului
constructiv. Adică una din posibilităţile de soluţionare a problemelor iscate, după cum ne demonstrează
experienţa unor ţări economic dezvoltate, este dezvoltarea amplă a activităţii antreprenoriale care
actualmente este considerată ca un factor primordial în dezvoltarea economiei de piaţă a republicii.
În acest sens, antreprenoriatul constructiv prezintă un domeniu cu influenţă impunătoare asupra
procesului continuu de transformări a sistemului economic de piaţă, a formării unei noi perceperi și
gîndiri economice, precum şi a stabilirii unor noi modalităţi de comportament economic și social al
populaţiei. Cercetarea antreprenoriatului constructiv şi a dezvoltării relaţiilor economice de piaţă trebuie
efectuată ţinând cont de contradicţiile economice şi caracterul lor de realizare.
Tendinţele economice adânci, în acelaşi timp şi cele cu caracter distrugător sunt stabile în timp şi în
spaţiu şi ascund în sine formele vechi de organizare economică. Ar fi naiv de crezut că aceste tendinţe ar
putea fi schimbate atât de uşor într-un timp atât de scurt. Dezvoltarea noilor tendinţe economice care apar
în perioada dezvoltării relaţiilor economice de piaţă are loc sub influenţa atât a factorilor economici
obiectivi, cât şi a factorilor subiectivi la baza cărora este pusă soluţionarea contradicţiilor economice [2,
p.213]. Cercetarea contradicţiilor perioadei de dezvoltare a antreprenoriatului constructiv trebuie
efectuată în baza clasificării lor.
În literatura economică de specialitate, tipurile de contradicţii sunt examinate în dependenţă de
conţinutul lor intern, direcţiile, caracterul şi nivelul de acţiune asupra proceselor economice.
Contradicţiile pot fi delimitate după caracterul lor de manifestare. La ele se referă contradicţiile „perechi‖
– contradicţiile de dezvoltare şi contradicţiile negative [1, p.105].
 Din categoria contradicţiilor de dezvoltare pot fi menţionate: contradicţiile de structură ale
reproducţiei; de disproporţionare inter-ramurală, intra-teritorială; contradicţii între etapele ciclului de
reproducere (producere, schimb, consum); contradicţii ale rotaţiei de capitaluri ş.a.
169
 Un şir de contradicţii le putem considera particulare sau de trecere. De regulă, acestea sunt
contradicţiile subiective sau contradicţiile negative. La ele se referă contradicţiile blocului intern al
macroeconomiei cum ar fi contradicţiile macrosistemului în întregime şi elementele lui; contradicţiile
dintre întreprinderile structurii de producţie şi infrastructura de piaţă, dintre economia oficială şi
subterană. Pe parcursul transformărilor economice, sub influenţa contradicţiilor economice negative se
schimbă şi caracterul antreprenoriatului însuşi.
În urma unui şir de consecinţe negative datorită schimbărilor economice cunoscute în toată lumea,
adică: scăderea producţiei din punct de vedere economic; instabilitatea financiară; inflaţia; creşterea
şomajului, producerea din Republica Moldova se confruntă cu multe procese neprevăzute. Unul dintre ele
constă în criza incapacităţii de plată (insolvabilitatea) la baza căreia stau atât factori obiectivi, cât şi
factori subiectivi.
Din alt punct de vedere al clasificării, contradicţiile economice pot fi delimitate astfel:
 contradicţii obiective se manifestă independent de voinţa omului şi sunt soluţionate în procesul de
elaborare a mecanismului autoreglementării de piaţă. Trebuie de ţinut cont de faptul că dezvoltarea social-
economică actuală se confruntă cu multe contradicţii obiective. Printre contradicţiile economice obiective
un loc aparte îl ocupă contradicţiile generale dintre toate organizările social-economice. De exemplu,
contradicţiile dintre proprietate şi formele ei de realizare, contradicţiile dintre interesele economice de
diferite niveluri, contradicţiile dintre forţele de producţie şi relaţiile de producţie, precum şi un şir de alte
contradicţii.
 contradicţiile care au, de asemenea, bază obiectivă, dar se manifestă numai prin acţiunea
factorului subiectiv. Drept exemplu de astfel de contradicţii pot servi formele ştiinţific argumentate de
reglementare economică ale macroeconomiei. O mare influenţă asupra reglementării sistemului economic
actual au factorii subiectivi de natură politică, juridică, organizatorică, managerială etc. Însă, deoarece
influenţa acestor factori nu este întotdeauna adecvată realizării factorilor obiectivi ai dezvoltării
economice, o mare importanţă are elaborarea unei politici macroeconomice obiective a statului, aplicarea
managementului științific.
 contradicţiile „subiective” – probleme. E de menţionat că tratarea contradicţiilor din punct de
vedere subiectiv are caracter convenţional, deoarece ele nu pot fi referite la contradicţiile dialectice, dar,
manifestându-se în practică ca şi contradicţii de negare a obiectivismului, ele nu se supun analizei
ştiinţifice logice şi pot fi soluţionate numai sub influenţa unei noi acţiuni subiective. La aceste contradicţii
convenţionale se pot referi contradicţiile-problemă cu caracter ilegal.
Deseori, în practică sunt considerate contradicţii economice una sau altă problemă economică cum
ar fi un neajuns sau un lucru nedus până la capăt care în realitate nu sunt decât nişte deosebiri între
dorinţe şi starea economică reală sau un rezultat al acţiunilor. Aceasta, deoarece nu este înţeleasă până la
sfârşit esenţa contradicţiilor economice ca factor obiectiv al dezvoltării economice. În sens direct, o
problemă economică poate lua forma sau poate fi rezultatul realizării contradicţiei economice obiective în
care prevalează un început subiectiv.
Contradicţiile posesiune – însuşire, dispunere –folosire în noile condiţii economice pot fi
considerate iniţiatoarele şi fondatoarele dezvoltării antreprenoriatului constructv şi relaţiilor economice de
piaţă. E de menţionat că la baza contradicţiilor economice obiective, care sunt de asemenea, o sursă a
dezvoltării economice şi a antreprenoriatului constructiv, stă ‖coexistenţa a două părţi reciproc
contradictorii, lupta dintre ele şi contopirea lor într-o nouă categorie care formează esenţa mişcării
dialectice‖ [3, p.196].
În opinia autorului, o influenţă deosebită are caracterul de soluţionare a contradicţiilor economice
obiective, care, de asemenea, sunt un factor al dezvoltării economice a societăţii. Într-o economie de piaţă
stabilă, soluţionarea contradicţiilor obiective, precum şi dezvoltarea sistemului economic se obţine în
procesul ascendent de realizare a proiectelor de producere cu condiţia de a satisface interesele tuturor
subiecţilor antreprenoriatului. În economia Republicii Moldova, această stare de lucruri se poate obţine
numai în condiţiile unui climat economic benefic prin susţinerea antreprenoriatului constructiv de către
toate părţile interesate, căutându-se procedeul unic de soluţionare a acestei contradicţii.
Din alt punct de vedere al clasificării contradicţiilor antreprenoriatului, ele pot fi delimitate în
contradicţii interne şi externe.
 La contradicţiile interne se pot referi contradicţiile intereselor economice ale antreprenorului –
proprietarului - managerului. La elaborarea mecanismului de realizare a acestor contradicţii este
important a determina caracterul intereselor economice ale fiecărui subiect al procesului antreprenorial,
precum şi forma de proprietate. Aceste circumstanţe determină nivelul contradicţiilor unui proiect
antreprenorial concret. Nu sunt lipsite de contradicţii nici acele proiecte unde antreprenor, proprietar şi
170
manager este una şi acceaşi persoană, deoarece contradicţia se ascunde chiar în însuşi antreprenorul, iar
soluţionarea ei constă în luarea unei decizii constructive care ar asigura satisfacerea eficientă a intereselor
tuturor părţilor. Anume din acest motiv antreprenorul trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru
deciziile luate care ar satisface interesele tuturor subiecţilor antreprenoriatului participanţi la acest proces.
Acest tip de contradicţii are mai multe forme de manifestare precum ar fi contradicţiile dintre producţie şi
însuşirea venitului. În consecinţă, această contradicţie este principala întrebare a filosofiei
antreprenoriatului, despre care s-a mai menţionat, adică contradicţia dintre obţinerea venitului în baza
satisfacerii crescânde a cerinţelor obiective ale societăţii.
 Contradicțiile externe sunt exprimate prin acțiunile antreprenoriatului ale cărui efecte se extind
sub forma generării de avantaje sau dezavantaje asupra societății. Apariţia contadicțiilor externe
corespunde de cele mai multe ori cu o alocare ineficientă a resurselor. Dezvoltarea tendinţelor economice
a perioadei de tranziție se reflectă, astăzi, asupra sferei economice externe a antreprenoriatului.
Liberalizarea sferei economice externe a antreprenoriatului a accelerat contradicţiile externe ale acestuia.
Liberalizarea părţilor componente ale economiei cum ar fi – componenta financiară, creditară, a sferei
băneşti, a relaţiilor economice externe, a comerţului extern au accelerat apariţia disproporţiilor. Structura
activităţii economice externe mărturiseşte despre reducerea exportului producţiei şi creşterea importului
cotei-părţi a materiei prime, a purtătorilor de energie, a materialelor prelucrate primar. Pe de altă parte,
structura intrărilor străine denotă că prioritate au mărfurile de consum în detrimentul volumului importat
de tehnologii noi, a tehnologiilor avansate, care ar fi mult mai utile la dezvoltarea economiei şi societăţii.
După cum a fost subliniat, un rol aparte l-a jucat, în acest sens, liberalizarea necontrolată a relaţiilor
economice externe. Intrările pe piaţa internaţională în urma activităţii antreprenorilor din Republica
Moldova, îndeosebi ale antreprenorilor mici şi neexperimentaţi, la drept vorbind, nu puteau soluţiona
contradicţiile economice externe.
În ordinea de idei redate, autorul prezintă în continuare date în dinamică a indicatorilor
macroeconomici ai Republicii Moldova pentru perioada 2008-2012.
Tabelul 1. Indicatori macroeconomici ai Republicii Moldova, anii 2008-2012 [elaborat de autor în
baza 5]
Indicatori Unitate de măsură 2008 2009 2010 2011 2012
mil. lei 62 922 60 430 71 885 82349 87 847
PIB %, modificări față de anul
+7,8 -0,6 +7,1 +6,8 -0,8
precedent
mil. lei 96091 102 954
Consumul 71 451 68 574 83 240
final - total %, modificări față de anul
+5,8 -0,9 +9,2 +7,3 +0,9
precedent
mil. lei 25684 22282 28197 37033 38 457
Exportul de
bunuri și %, modificări față de anul
servicii +3,4 -0.13 +13,7 +27,4 +2,3
precedent
mil. lei 58897 44411 56463 70679 74 101
Importul de
bunuri și %, modificări față de anul
servicii +2,9 -0.24 +14,3 +19,7 +2,5
precedent
Evoluția indicatorilor macroeconomici prezintă în sine apariția contradicțiilor economice externe
direct legate de activitatea întreprinderilor, într-un cuvînt a antreprenoriatului din Republica Moldova.
Pentru a expune interdependența activității de antreprenoriat cu indicatorii macroeconomici specificați,
autorul prezintă în continuare numărul întreprinderilor înregistrate și radiate pe teritoriul Republicii
Moldova pentru aceeași perioadă, din anul 2008 până în anul 2012.
Tabelul 2. Întreprinderile înregistrate și radiate în Republica Moldova, anii 2008-2012 [elaborat de
autor în baza 4]
Întreprinderi Unitate de măsură 2008 2009 2010 2011 2012
unități 9902 7220 6488 6740 6273
înregistrate
%, modificări față de anul precedent -16 -27 -10 +5 -7
unități 3430 3218
3001 3274 3177
radiate
%, modificări față de anul precedent +36 +8 -3 +7 -7
Datele citate în Tabelul 1. și Tabelul 2. evidențiază o corelație justificată a indicatorilor

macroeconomici cu numărul întreprinderilor înregistrate și radiate în Republica Moldova, relevând
importanța și rolul activității de antreprenoriat în dezvoltarea proeminentă a țării. Autorul consideră că
asigurarea nivelului înalt al indicatorilor macroeconomici poate fi realizată prin concordanța creșterii și
171
menținerii unui număr stabil de întreprinderi înregistrate, cu activitate în dezvoltare, precum și tendința
spre minimizarea radierilor întreprinderilor. Iar acestea fiind posibile prin prisma antreprenoriatului
constructiv ca factor sistemic de dezvoltare economică. Scopul acestei activităţi de iniţiativă de
sinestătătoare, în baza competențelor specifice, constă în realizarea proprietăţii şi a intereselor economice,
ale antreprenorului, precum şi ale altor subiecţi participanţi la acest proces. Totodată, e cert faptul că
realizarea proprietăţii şi a intereselor economice a proprietarului şi antreprenorului se pot înfăptui doar
prin realizarea intereselor economice ale societăţii, prin dezvoltarea şi satisfacerea necesităţilor
economice sociale multiple. Această contradicţie este întrebarea principală cu care se confruntă filosofia
antreprenoriatului constructiv. Principiul care stă la baza soluţionării acestei contradicţii de către fiecare
antreprenor concret este determinat de esenţa şi natura antreprenoriatului practicat, dacă este constructiv
sau neconstructiv (tenebru, ilegal, antisocial). În acest context, e de remarcat, în special, că realizarea
acestor scopuri contradictorii ale antreprenoriatului constructiv poate fi efectuată numai printr-o legătură
reciprocă în procesul de elaborare a mecanismului de obţinere a unui venit prin satisfacerea la maximum
a necesităţilor sociale cerute de consumatori, fiind în acest sens universale. Însă în condiţiile actuale,
marcate de instabilitate economică şi socială, antreprenoriatul constructiv este posibil doar într-un sistem
bine organizat la nivel macroeconomic şi microeconomic efectiv. Aşadar, în condiţiile economiei de piaţă
actuale şi în cazul unei susţineri eficiente antreprenoriatul va deveni un factor constructiv al dezvoltării
economice, utilizând nemijlocit potenţialul intern obiectiv de autodezvoltare şi autoperfecţionare.
Pentru a înţelege în ce constă scopul antreprenoriatului constructiv în Republica Moldova, trebuie
să se înţeleagă că în condiţiile actuale ale economiei de piaţă, antreprenoriatul ca factor activ al economiei
se transformă într-un factor de primă importanţă, determinant şi orientativ al dezvoltării economiei de
piaţă. Pornind de la necesitatea de a introduce unele limite adăugătoare şi unele dovezi, autorul subliniază
că prin aceasta se are în vedere un antreprenoriat constructiv ‖curat‖ care, în procesul de desfăşurare s-ar
evidenţia prin trăsături esenţiale şi deosebiri, prin funcţii economico-organizatorice specifice, prin
interese economice proprii, prin competențe și calităţi interne.
În acelaşi timp, aceste circumstanţe denotă că principala caracteristică indisolubilă a
antreprenoriatului sunt posibilităţile interne potenţiale de autodezvoltare, autodesfăşurare,
autoperfecţionare ale acestuia care, fiind proprii şi firii omeneşti, adică omului, creatorul economiei, se
evidenţiază ca ‖o activitate de iniţiativă de sine stătătoare‖.
Formarea şi dezvoltarea antreprenoriatului constructiv, ca factor de promovare a dezvoltării
economice, în opinia autorului, este veriga principală a reformei economice, deoarece anume datorită
aceastei verigi, după cum urmează, se vor aplana contradicțiile și se vor obține performanţele principale
ale civilizaţiei umane în domeniul dezvoltării economiei. O problemă majoră a politicii de stat constă în
modul de organizare a stabilităţii economice, a formelor de proprietate, precum şi a modului de creare a
condiţiilor de dezvoltare a acestei stabilităţi. Veriga principală, în examinarea direcţiilor schimbărilor
economice sub influenţa noii politici macroeconomice a statului, ar trebui să devină politica privind
antreprenoriatul constructiv.
Urmează, de asemenea, de subliniat, că antreprenoriatul constructiv poate fi considerat drept putere
de gestiune a dezvoltării economiei, îndeosebi a relaţiilor de piaţă, doar cu condiţiile susţinerii de stat,
idee reprezentată anterior prin atenţionarea asupra factorilor de natură legislativ-normativă. Corelaţia
dintre stat şi întreprindere în condiţiile economiei de piaţă se reflectă prin realizarea proiectului
antreprenorial de către întreprinderea cu proprietate privată şi se caracterizează prin legătura
interdependentă, dar în acelşi timp nesupusă totalmente a întreprinderii de stat. În continuare este
evidenţiată această legătură prin linie întreruptă (Fig. 1.).
Stat
Antreprenor Întreprindere
(proiect)
Fig.1. Corelaţia dintre stat şi întreprindere în condiţiile economiei de piaţă

Sursa: elaborat de autor
În plus, implementarea şi dezvoltarea antreprenoriatului constructiv ca tendinţă economică
obiectivă, poate uneori stagna şi chiar « reorienta direcţiile » spre un faliment sistemic, instituțional, în
momentul cînd există o incapacitate de intervenţie a statului în soluţionarea problemelor stringente cu
172
care se confruntă antreprenorii, în diferite situaţii impuse de condițiile socio-economice. Statul împreună
cu instituţiile care i se supun pot participa doar parţial în afacerile antreprenoriale, în principiu prin
elaborarea condiţiilor economice şi reglării acestora prin intermediul pîrghiilor economice: bugetul de stat
(asigurarea, finanţarea programelor cu destinaţie specială, subvenţionări, investiţii, compensări,
dezvoltarea inovării în sectoarele sferei de producere); impozite (restructurarea datoriilor, impozitarea
preferenţială); politica externă (stimularea exportului, reglementarea importului); preţuri (controlul
preţurilor, garantarea preţurilor, intervenţia mărfurilor); investiţii (stimularea investiţiilor, dezvoltarea
leasing-ului); credite (creditarea preferenţială, credite pe termen lung).
Conform practicii mondiale, crearea condiţiilor satisfăcătoare iniţiale în baza unei susţineri
proeminente a antreprenoriatului constructiv din partea statului, realizarea potenţialului intern stabil prin
capacitatea de auto dezvoltare, auto perfecţionare a activităţii economice extraordinare şi a iniţiativei
antreprenorilor constructivi, contribuie la dezvoltarea rapidă a economiei şi a societăţii în ansamblu.
De aceea, în opinia autorului, o necesitate stringentă este crearea concepţiei unice integre a statului
în calitate de antreprenor ‖global‖, care să asigure condiţii de dezvoltare a formelor multilaterale ale
antreprenoriatului constructiv la nivelul primei verigi – întreprinderii. Ţinând cont de rolul specific al
statului ca antreprenor la nivel global, se poate stabili principala politică de stat privind dezvoltarea
antreprenoriatului constructiv, care presupune libertatea deplină a antreprenoriatului luând în calcul
constructivismul acţiunilor antreprenoriale.
Înarmat cu cunoștințe, tendințe economice obiective, cu prognoze socioeconomice de dezvoltare,
statul, ca antreprenor ‖global‖, este în stare să aleagă variantele cele mai efective din sistemul de forme și
metode ale reglementării de stat a economiei și să soluționeze problemele cu care se confruntă
antreprenoriatul.
De exemplu, soluționarea întrebării privind menținerea tendințelor monopoliste ale economiei poate
fi efectuată în baza: dezvoltării și susținerii concurenței; prelevări mai mari în bugetul de stat; atragerea
investițiilor străine. Sau pot fi luate următoarele măsuri în vederea stabilizării echilibrului comerțului
extern și lărgirii exportului produselor industriale autohtone: stabilizarea cursului valutei naționale față de
cursul valutei străine; micșorarea impozitului pe venit a întreprinderilor autohtone; revederea taxelor
vamale; lărgirea sistemului de subvenții și privilegii.
Totodată, trebuie ţinut cont de condiţiile şi caracterul interdependenţei dintre factorii subiectivi şi
obiectivi ai dezvoltării economice. Direcțiile tendințelor economice obiective și formele lor de
manifestare vor permite în orice moment alegerea formelor și metodelor de luptă cu inflația. În acest sens,
există mai multe variante: reducerea deficitului bugetar; micșorarea ratei dobânzii a creditului; mărirea
impozitului pe venit a întreprinderilor; mărirea emiterii de bani. Politica economică a statului şi a
organelor de conducere nu poate exista fără tendinţe subiectiviste. Prin caracterul, formele şi nivelul de
influenţă, politica economică a statului poate crea doar condiţii sau, în caz contrar, poate frâna
dezvoltarea tendinţelor economice obiective. Aceasta are şi o direcţie strict practică care permite reglarea
la moment a pârghiilor.
Antreprenoriatul constructiv este un factor important în majorarea nivelului de flexibilitate al
economiei, conferindu-i acesteia mobilitate şi posibilitate de a manevra. După nivelul de dezvoltare a
antreprenoriatului, se poate aprecia capacitatea de adaptare a economiei ţării la schimbările interne sau
externe. Cu toate dificultăţile şi insuccesele, în sarcina antreprenoriatul constructiv revine majorarea
ritmului de creştere, soluţionarea atît a problemelor economice, sociale, cît şi a problemelor de ordin
tehnico-ştiinţific. Prin intermediul antreprenoriatului constructiv societatea poate soluționa următoarele
probleme:
 diversificarea asortimentului de mărfuri şi servicii;
 crearea locurilor noi de muncă, micşorarea ratei şomajului;
 amplasarea unităţilor productive şi prestatoare de servicii în apropierea consumatorilor ţintă;
 utilizarea eficientă a calităţilor creative, competenţelor persoanelor – descoperă noi talente,
dezvoltă diverse tipuri de meşteşugărit;
 în activitatea de lucru sunt implicate categorii ale populaţiei pentru care activarea în
întreprinderile mari, de stat este problematică;
 formarea categoriei sociale de proprietari, antreprenori;
 utilizarea eficientă a resurselor locale de materie primă;
 statul poate lichida întreprinderile nerentabile sau cu pierderi.
Antreprenoriatul constructiv este domeniul de activitate ce poate fi abordat din trei direcții
importante:
 prima fiind – activitate socioeconomică,
173
 a doua – sector socioeconomic şi
 cea de-a treia – proces inovaţional.
Din aceste considerente sunt evidenţiate direcţiile principale ale antreprenoriatului constructiv în
dezvoltarea economiei, precum :
 iniţiativa pentru obţinerea celor mai bune rezultate,
 găsirea căilor şi metodelor noi de realizare a acestora,
 creativitate,
 capacitatea de a-şi asuma riscurile posibile,
 responsabilitate maximă în luarea deciziilor şi realizarea acestora.
Iar direcţiile date duc spre necesitatea existenţei şi dezvoltării unui antreprenoriat constructiv,
care se bazează pe corespunderea obiectivelor şi sarcinilor, a formelor şi metodelor activităţii
antreprenoriale, cum ar fi corespunderea intereselor economice specifice ale antreprenorului, echipei sau
grupului de persoane cu care conduce şi în fine cu necesităţile pieţei şi a societăţii în ansamblu.
Antrprenoriatul constructiv reprezintă un fenomen economic atotcuprinzător, care serveşte drept
iniţiativă a activităţii economice de sine stătătoare a indivizilor unei societăţii. În plan teoretico-abstract
acest fenomen reprezintă conţinutul obiectiv al factorului subiectiv al dezvoltării economice, trezind
spiritul de iniţiativă al mişcării economice şi sociale. Aşadar, antreprenoriatul poate fi determinat, pe bună
dreptate, ca un factor stimulator al acitivităţii economice a populaţiei, care iniţiază activitatea întregului
sistem economic. Antreprenoriatul constructiv, ca factor de iniţiativă sistemică a economiei de piaţă, se
transformă în acea sursă principală a dezvoltării economice, determinând caracterul şi direcţia de
dezvoltare a altor fenomene şi procese.
Bibliografie:
1. Audretsch D.B., Keilbach M.C., Erik E.L. Entrepreneurship and Economic Growth. New York:
Oxford University Press, 2006, 219 p.
2. Kuratko O.F., Hodgetts R.M. Entrepreneurship: Theory, Process, Practice. USA: Cengage
Learning, 2008. 544 p.
3. Marx K., Engels F. Capital: A Critique of Political Economy - Vol. II: The Process of Circulation
of Capital. New York: Cosimo Clascics, 2007. 620 p.
4. http://www.cis.gov.md, Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova (vizualizat 25.03.2013)
5. http://www.statistica.md, Biroul Național de Statistică al Republicii Moldova (vizualizat
25.03.2013)
EXPLOATAREA METODELOR MANAGERIALE ÎN BENEFICIUL DEZVOLTĂRII

DURABILE A ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII
Lilia TARANENCO, lector superior, drd. ULIM
Abstract. The balanced scorecard (BSC) is a strategy performance management tool - a semi-standard structured report,
supported by design methods and automation tools, that can be used by managers to keep track of the execution of activities by
the staff within their control and to monitor the consequences arising from these actions. It is the method by which this most
relevant information is determined that most differentiates the various versions of the tool in circulation. The balanced scorecard
also gives light to the company's vision and mission.
Sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii stă la baza creării şi dezvoltării unei economii moderne şi
dinamice, axate pe cunoştinţe. În Republica Moldova întreprinderile mici şi mijlocii (IMM) constituie o
pondere esenţială în numărul total al agenţilor economici, asigură ocuparea forţei de muncă şi un nivel
modest de venit, asigură saturarea pieţei de mărfuri şi participă la crearea produsului intern brut.
Întreprinderile mici şi mijlocii participă destul de activ la fabricarea bunurilor şi prestarea
serviciilor, satisfăcând cererea, în special pe piaţa internă. De aceea, dezvoltarea întreprinderilor mici şi
mijlocii constituie un factor important în asigurarea dezvoltării durabile şi sustenabile a economiei
Republicii Moldova.
În decursul ultimelor decade sectorul IMM al Republicii Moldova a crescut atât din punct de
vedere calitativ, cât şi cantitativ. Criza financiară mondială a avut un impact negativ asupra acestui sector,
iar cercetarea influenţei crizei asupra rezultatelor activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii permite de a
174
determina posibilităţile şi restricţiile lor în condiţiile mediului extern nefavorabil şi de a argumenta
perfecţionarea politicii de reglemenare a acestora.
Conform datelor Camerei Înregistrării de Stat al Republicii Moldova, în anul 2012 au fost
înregistrate 6273 de întreprinderi şi au fost radiate mai mult de jumătate din numărul întreprinderilor
înregistrate, ajungând la cifra de 3218 întreprinderi. Registrul de Stat al Întreprinderilor conţine informaţii
referitoare la întreprinderile active şi inactive. În 2005 radierea din regsitrul de stat constituia 1,2% din
numărul total al IMM-urilor şi a crescut pînă la aproape 2% în 2009 [4].
Supravieţuirea întreprinderilor în condiţiile extinderii crizelor globale devine o problemă
importantă şi actuală. De aceea, pentru antreprenori este important folosirea noilor tehnici, tehnologii care
vor asigura poziţii stabile a întreprinderilor şi prevenirea situaţiilor de criză. Soluţionarea acestor procese
se bazează pe utilizarea metodelor şi tehnicilor manageriale, care asigură dezvoltarea durabilă şi
sustenabilă a întreprinderilor mici şi mijlocii.
Aplicarea acestor metode şi tehnici va da posibilitatea elaborării sistemului eficient de gestiune
anticriză. Dezvoltarea durabilă a unei întreprinderi presupune realizarea unui management dinamic, iar
tehnicile şi metodele manageriale asigură succesul în activitatea întreprinderii.
Dezvoltarea durabilă a unei întreprinderi presupune realizarea unui management dinamic, iar
tehnicile şi metodele manageriale asigură succesul în activitatea întreprinderii.
Conceptul de dezvoltare durabilă reprezintă proprietatea întreprinderii de a funcţiona în condiţiile
incerte ale mediului şi sub influenţa diferiţilor factori, precum politica de stat, nivelul investiţiilor,
valoarea resurselor şi alţi factori.
Dezvoltarea economică durabilă a unei societăţi poate fi asigurată prin susţinerea şi dezvoltarea
sectorului întreprinderilor mici şi mijlocii.
Aşadar, ansamblul de metode manageriale anticriză propuse de autor este orientat spre restabilirea
capacităţii de plată a întreprinderilor mici şi mijlocii.
Pentru a avea o imagine mai completă, privind problemele cu care se confruntă întreprinderile mici
şi mijlocii din Republica Moldova şi nivelul de utilizare a metodelor şi tehnicilor manageriale în condiţii
de criză, autorul pe parcursul lunii septembrie şi octombrie 2012, a desfăşurat un sondaj cu tema „Criza –
consecinţele ei asupra activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii din Republica Moldova şi metode de
relansare‖. Chestionarul a fost adresat personalului administrativ al întreprinderilor micro, mici şi mijlocii
din Republica Moldova.
Cercetarea a fost realizată prin intervievarea managerilor, contabililor-şefi şi contabililor. În
chestionar au fost incluse 35 întrebări referitoare la cauzele apariţiei crizei, consecinţele crizei asupra
activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii din Republica Moldova, iniţiativele întreprinderii cu privire la
pregătirea profesională şi oportunităţile de stimulare a salariaţilor, asigurarea securităţii în muncă,
metodele manageriale utilizate de întreprinderi în situaţie de criză. Eşantionul a fost format din 100 de
respondenţi, iar eroarea de sondaj este de +/- 3%.
În rezultatul efectuării sondajului metodele manageriale utilizate de întreprinderile mici şi mijlocii
nu permit întotdeauna crearea cu succes a strategiilor de ieşire din criză. În calitate de instrument al
metodei manageriale economice utilizate de ÎMM în perioada de criză, o atenţie deosebită se acordă
reducerii costurilor de producţie, însă nu pe seama perfecţionării tehnologiilor, apariţiei inovaţiilor,
creşterii calificării productivităţii muncii, ci pe seama reducerii calităţii produselor sau serviciilor
acordate. În acest sens, 30% din respondenţi au afirmat că pentru a ieşi din situaţia de criză au fost nevoiţi
să reducă costurile administrative şi 26% să reducă costurile de producţie.
În calitate de instrument al metodei manageriale administrative aplicat de întreprinderile mici şi
mijlocii din Republica Moldova poate fi reprezentat prin intermediul deciziilor luate de conducător sau
prin intermediul ordinului conducătorului. Mai puţin de jumătate din întreprinderile chestionate şi anume
42% afirmă că în procesul de luare a deciziilor în cadrul întreprinderilor, conducătorii iau singuri toate
deciziile fără a se mai consulta cu angajaţii şi 58% susţin că conducătorii implică subordonaţii în luarea
deciziilor administrative.
Dacă unele metode manageriale economice şi organizatorico-administrative sunt utilizate de
întreprinderile mici şi mijlocii din Republica Moldova pentru a ieşi din situaţia de criză, atunci metodele
social-psiholigice nu prezintă interes pentru managerii moldoveni. Mai mult ca atât, prima acţiune pe care
o întreprind managerii în rezultatul apariţiei crizei este reducerea numărului de salariaţi. 44% din totalul
respondenţilor utilizează această metodă. Sondajul demonstrează că doar 12% din totalul întreprinderilor
chestionate contribuie întotdeauna la creşterea calificării personalului şi 24% organizează deseori diferite
programe de instruire a salariaţilor.
175
Tradiţional, toate metodele managementului anticriză sunt utilizate de managerii întreprinderilor
conform unei anumite consecutivităţi. Instrumentul principal al analizei activităţii întreprinderii mici şi
mijlocii poate fi metoda coeficienţilor. Această metodă este legată de analiza şi evaluarea structurii
bilanţului întreprinderii în baza rapoartelor contabile. Aceşti indicatori sunt consideraţi suficienţi pentru
evaluarea stării întreprinderii mici şi mijlocii. Mai mult ca atât, la caracterizarea acestor indicatori nu se
operează cu articolele bilanţului, ceea ce înseamnă că este posibil de a face calcule şi fără întocmirea
rapoartelor complete.
Aplicând metoda coeficienţilor, este posibilă evaluarea nivelului veridicităţii datelor prezentate în
rapoarte. Analiza coeficienţilor întreprinderilor businessului mic şi mijlociu trebuie să fie însoţit în mod
obligatoriu de studierea calitativă a naturii riscurilor, nivelul calităţii şi numărul de clienţi, diversificarea
mărfurilor sau serviciilor. La constatarea situaţiilor de criză cei mai importanţi coeficienţi financiari sunt:
- coeficientul lichidităţii curente (în continuare Klc);
- coeficientul asigurării cu mijloace proprii (Kamp);
- coeficientul solvabilităţii (Ks).
La realizarea programului anticriză al întreprinderii este necesar de a acţiona conform unui plan
bine stabilit, care se bazează pe studii teoretico-practice şi aplicative, studii practice în domeniul
managementului, marketingului, gestiunii personalului, managementului financiar, care sunt bine
cunoscute în ştiinţa economică contemporană. În baza realizărilor deja existente este necesar de a elabora
un plan propriu de administrare a întreprinderii în situaţia de criză sau în ajunul acesteia, realizarea căruia
va permite soluţionarea problemelor interne ale întreprinderii, prevenirea influenţei negative a factorilor
nefavorabili externi ai mediului şi utilizarea eficientă a posibilităţilor pe care le acordă macromediul
firmei. Pentru întreprinderile mici şi mijlocii această problemă este una actuală, deoarece multitudinea de
întreprinderii ale businessului mic şi mijlociu cere o abordare specială privind mecanismul de gestiune
anticriză.
În condiţiile contemporane ale economiei de piaţă, pentru evaluarea stării businessului şi dinamicii
dezvoltării este necesar aplicarea diferitelor criterii de evaluare.
Pe lângă metodele cantitative, există şi metode calitative de evaluare a activităţii. Criteriile
calitative constituie orizontul pieţelor de desfacere, imaginea şi istoria întreprinderii, competitivitatea,
existenţa furnizorilor şi consumatorilor stabili.
Alegerea metodelor concrete poate fi dictată de specificul ramurii, în care funcţionează
întreprinderea. Mai mult ca atât, oricare dintre metodele alese trebuie să corespundă specificului activităţii
fiecărei întreprinderi. În aceast sens este actuală aplicarea abordării situaţionale în scopul alegerii metodei
de evaluare a rezultatelor activităţii întreprinderii.
Cea mai populară dintre abordări în ultimii ani la crearea complexului de indicatori este „sistemul
echilibrat de indicatori ai eficacităţii‖, propus de R. Kaplan şi D. Norton [1, p. 242].
Conceptul Balanced Scorecard se bazează pe principalele orientări ale activităţii operaţionale ale
întreprinderii. De aceea, sistemul echilibrat de indicatori poate fi văzut ca un sistem complex, care asigură
colectarea, sistematizarea şi analiza informaţiilor necesare pentru luarea deciziilor manageriale strategice.
Principala caracteristică a acestui sistem este furnizarea setului echilibrat de indicatori financiari şi
nefinanciari conducerii întreprinderii.
Principiul de bază al sistemului echilibrat de indicatori este faptul că obiectivele stabilite pot fi
realizate numai în cazul existenţei indicatorilor numerici, mai mult ca atât, contradicţiile acestor indicatori
sunt excluse şi acestea trebuie să fie echilibrate între ele. În acest sistem primordiale sunt elementele non-
financiare care asigură obţinerea rezultatelor financiare optimale şi realizarea strategiei.
În practica actuală există câteva abordări privind implementarea acestui sistem la întreprinderi. În
opinia consultanţilor, pentru întreprinderile mici şi mijlocii este mai raţională implementarea sistemelor
simple, care utilizează doar o parte din instrumentele SEI. De exemplu, există posibilitatea de elaborare a
SEI în baza analizei financiare. Această elaborare arată că este posibilă construirea sistemului de
administrare anticriză a întreprinderilor mici şi mijlocii [2, p. 56].
Analiza sistemică a demonstrat, că deseori structurile antreprenoriale mici şi mijlocii îşi sistează
activitatea în rezultatul mediului economic instabil şi din cauza administrării incompetente. De aceea,
direcţiile principale pentru asigurarea dezvoltării durabile a structurilor antreprenoriale mici şi mijlocii
este îmbinarea susţinerii externe cu posibilităţile interne ale întreprinderii.
În tabelul 1 sunt propuse metodele de asigurare a dezvoltării durabile a structurilor antreprenoriale
mici şi mijlocii ţinând cont de cinci situaţii în care se poate afla întreprinderea:
- Stabilitatea financiară;
- Manifestarea simptomelor insolvabilităţii;
176
- Creşterea dificultăţilor financiare;
- Necesitatea de ajutor financiar;
- Insolvabilitatea financiară.
Cerinţele faţă de procesul de gestiune al întreprinderii, care astăzi au crescut, ţin şi de structurile
antreprenoriale mici şi mijlocii. Aceste cerinţe sunt condiţionate de mediul de piaţă flexibil, complexitatea
mediului de piaţă, instabilitatea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, necesitatea implicării
tehnologiilor moderne de gestiune, inclusiv în condiţii de criză.
Tabelul 1. Metodele de asigurare a dezvoltării durabile a structurilor antreprenoriale mici şi mijlocii

[elaborat de autor]
Situaţiile întreprinderii
Stabilitatea Manifestarea Creşterea Necesitatea de Insolvabili-
Metodele de asigurare a dezvoltării financiară simptomelor dificultăţilor ajutor financiar tatea financiară
durabile insolvabilită-ţii financiare
1. Monitorizarea permanentă şi analiza + + + + +

situaţională
2. Gestiune şi control permanent a + + + + +
fluxurilor băneşti
3.Modificarea structurală a resurselor + +
4. Utilizarea resurselor suplimentare – + +
activitatea antreprenorială
5. Revizuirea strategiei produselor sau + +
serviciilor în scopul optimizării
6. Utilizarea înlesnirilor fiscale + + + + +
7. Utilizarea programelor de stat de + + + + +
susţinere a businessului mic şi mijlociu
8. Consulting şi instruirea personalului + + +

9. Elaborarea politicii de creditare cu + +
utilizarea creditării preferenţiale
10. Planificarea afacerii + + + + +
11 Procedurile de falimentare ca păstrare a + +
vitalităţii businessului
12. Aplicarea metodelor de management + +
strategic
Este important faptul, că abordările elaborate de o firmă şi testate cu succes pot fi inutile pentru
alta, iar uneori chiar periculoase. Multitudinea de variante, diversitatea instrumentelor şi metodelor
manageriale trebuie să fie puse la baza administrării structurii antreprenoriale mici şi mijlocii.
În concluzie, analiza situaţiei financiare şi solvabilităţii structurilor antreprenoriale mici şi mijlocii
se efectuează în baza utilizării diferitelor metode de studiere a proceselor economice în dinamică. Aceste
metode se deosebesc printr-un set de indicatori şi metode de depistare a legăturilor reciproce între ele,
precum şi în baza datelor necesare pentru calcularea raporturilor dintre indicatori. Soluţionarea
problemelor cu care se confruntă întreprinderile mici şi mijlocii se bazează pe exploatarea metodelor şi
tehnicilor manageriale, care la rândul lor asigură dezvoltarea durabilă a structurilor antreprenoriale mici şi
mijlocii.
Bibliografie:
1. Butler A., Letza S., R. & Neale B. Linking the balanced scorecard to strategy. In: Long Range
Planning, 1997, Vol. 30, No. 2, p. 242-253.
2. Kaplan R., Norton D. How to implement a new strategy without dissrupting your organisation. In:
Harvard Business Review, 2000, p. 56-57.
3. http://www.cis.gov.md/content (vizitat 07.04.2013)
177
AVANTAJELE UTILIZĂRII SISTEMULUI DE MANAGEMENT AL DOCUMENTELOR ÎN
CADRUL INSTITUŢIILOR PUBLICE
Mircea DAFINESCU, România, Instituţia Prefectului Judeţul Gorj
Abstract: The implementation of Document Management System (DMS) in public institution has a decisive role in
ensuring the transparency of the bureaucratic flow, traceability and responsiveness in relation with the citizen who will benefit of
faster services. A major barrier to tackling this implementation is the reluctance of the users regarding the change, due the fact
that they percept this new system as an extra work, not taking into consideration its real benefits.
Cuvinte cheie: Sistem de management al documentelor (DMS), avantajele DMS
1. Conceptul de “management al documentelor”

Managementul documentelor este o tehnologie şi o disciplină care cuprinde ansamblul proceselor de
creare, stocare si retragere a documentelor, permitand utilizatorilor să gestioneze aceste documente mai
uşor decât în metoda sistemului de fişier.
Un sistem de management al documentelor (DMS) este o suită de programe concepute pentru a
stoca şi urmării electronic documente multimedia. Sistemele de tip DMS asigură: stocarea electronică
centralizată şi unitară a documentelor dintr-o organizatie; modelarea, monitorizarea şi controlul fluxurilor
de documente (workflows); gestiunea versiunilor fiecărui document; arhivarea electronică a documentelor
[1].
Astăzi, managementul documentelor include funcţionalităţi suplimentare, cum ar fi:
 Urmărirea versiunilor, pentru a vedea modul în care un document evoluează în timp.
 Distribuirea documentului, în vederea verificarii modul în care un document este utilizat şi
reutilizat.
 Revizuirea electronică pentru a permite utilizatorilor să adauge comentarii la document fără
modificarea efectivă a documentului.
 Securitatea documentului.
Manipularea documentelor organizaţiei stocate pe format fizic (hârtie, folii transparente sau alte
medii similare) într-un sistem de management al documentelor este transferată în mediul electronic. Se au
în vedere nu doar aspecte legate de proprietăţile fizice ale documentului pe toată durata ciclului său de
viaţă (rezistenţa mecanică a suportului, deteriorarea informaţiei tipărite), dar în acelaşi timp se prezintă
utilizatorului datele şi informaţiile asociate, ori de câte ori este necesar şi în orice format dorit. Un alt
motiv pentru trecerea la stocarea digitală şi partajarea documentelor electronice este reprezentat de
siguranţa şi protecţia eficientă a informaţiilor sensibile faţă de utilizatorii neautorizaţi, prin utilizarea unor
politici şi niveluri de securitate.
La nivel conceptual un SMD poate fi asimilat cu procesul de gestionare şi evidenţă a
documentelor unei organizaţii, prin conversia şi stocarea documentelor în format electronic şi
administrarea acestora, sub această formă, de la momentul creării/intrării până la arhivarea sau distrugerea
lor. Implementarea unui astfel de proces presupune aplicaţii şi instrumente software care asigură: -
gestionarea automată a fişierelor document şi a celor care realizează legături între documente; -
posibilitatea unui mod de lucru în colaborare (partajat) cu aceste documente, pe baza unor fluxuri de
activităţi (workflow) predefinite şi a unui sistem de mesagerie electronică care permite schimbul de
informaţii / documente.
2. Avantajele DMS-ului în administraţia publică
Una dintre caracteristicile importante ale modelului birocratic de organizare a instituţiilor
administraţiei publice este aceea că se bazează pe documente scrise [2] , lucrul cu documentele fizice
fiind totodată şi un factor decisiv în viteza şi eficienţa desfăşurării activităţilor zilnice, motiv pentru care
se impune o atenţie deosebită asupra modului de gestionare a acestora.
Instituţiile publice au rolul de a primi, procesa şi de a transmite informaţii, motiv pentru care
mecanismul circulaţiei documentelor în cadrul acestora poate fi schematic reprezentat printr-un model
liniar de tipul input /output.
178
 Procesare documente OUTPUT
intrate Răspuns
INPUT:  Creare /generare Transmitere
Intrare documente documente noi Difuzare
 Creare documente
pentru circuitul intern
 Păstrare, Clasare,
Stocare
 Arhivare
Figura 1. Mecanismul circulaţiei documentelor în instituţiile publice
Input-urile reprezintă totalitatea documentelor care intră oficial în instituţie. Acestea provin din
mediul extern sau pot fi create în instituţie şi înregistrate ca intrări.
Etapa a doua se referă la procesarea documentelor, crearea de noi documente (din oficiu) şi orice
alte acţiuni care vizează gestionarea documentelor.
Output-urile se identifică cu ―producţia‖ de documente pe care instituţia le emite înspre mediul
extern, o parte dintre acestea putând fi destinate unui circuit intern.
Beneficiile pe care le poate genera implementarea unui sistem de management al documentelor în
cadrul unei instituţii publice nu provin doar din economiile la hârtie, principalul câştig constă în
eliminarea procedurilor birocratice şi creşterea eficienţei operaţionale în cadrul acestor organizaţii prin
simplificarea metodologiilor de lucru, eficienţă care se traduce concret în:
 optimizarea şi standardizarea operaţiunilor şi proceselor interne;
 reducerea costurilor operaţionale- comparativ cu varianta tradiţională, pe hârtie, a stocării şi
lucrului cu documente, se constată o reducere semnificativă a costurilor şi eforturilor aferente;
 micşorarea timpului de răspuns la solicitările cetăţenilor;
 reducerea timpului de transfer de la un departament la altul;
 eliminarea erorilor umane;
 actualizarea şi sincronizarea automată a tuturor informaţiilor din sistem;
 creşterea productivităţii individuale, prin reducerea timpului de căutare a documentelor;
 eficienţă sporită în manipularea documentelor, capacitate crescută de reutilizare a informaţiilor,
precum şi viteza superioară de accesare a datelor;
 disponibilitate crescută a informaţiei şi asigurarea transparenţei actului decizional;
 eliminarea problemei accesului dificil la documentele fizice stocate în locaţii diferite;
 securitate sporită a accesului la informaţie;
 protecţia mediului [3] -indică un anumit nivel de responsabilitate şi implicare a organizaţiei în
reducerea deşeurilor şi protejarea mediului înconjurător (economie de hârtie şi consumabile
pentru imprimare, spaţiu de stocare mult redus);
 backup/disaster recovery - oferă o protecţie a documentelor importante în momentul producerii
unui dezastru (inundaţii, incendii, cutremure etc.). Utilizarea unui SMD cu o componentă de
recuperare a datelor în caz de dezastre asigură o continuitate indiferent de evenimentele care pot
apărea. Un aspect important este reprezentat de definirea şi stabilirea unui flux intern de lucru în
aceste cazuri, precum şi a unui mecanism privind identificarea informaţiilor care sunt cu adevărat
importante în desfăşurarea activităţii.
Deşi sunt evidente beneficiile pe care implementarea unui astfel de sistem le poate oferi într-un mediu
pur birocatic precum cel reprezentat de sectorul administraţiei publice, barierele sunt multiple, pornind
de la resursele financiare limitate şi culminând cu retincenţa funcţionarilor la renunţarea la lucrul pe
hârtie. Insă nu doar funcţionarii publici trebuie incriminaţi pentru slaba adoptare a documentelor în format
electronic, ci şi beneficiarii acestora- cetaţenii, care, neobişnuiţi cu aceste forme, manifestă şi ei, la rândul
lor, reticenţă. Dar rata de adopţie în rândul populaţiei ar putea fi sensibil îmbunătăţită dacă avantajele şi
beneficiile ar fi mai intens popularizate şi, mai ales, probate practic.
179
CONCLUZII
Informatizarea pe scară tot mai largă a instituţiilor administraţiei publice pune la dispoziţia
managerilor instrumente noi de lucru, menite să faciliteze: supervizarea introducerii, circulaţiei,
procesării, stocării şi controlului calităţii actelor în organizaţie, detectarea cauzelor întârzierilor în
rezolvarea acestora, rapiditatea în luarea deciziilor.
Tehnologia informatică şi a sistemelor de comunicaţii, facilitează de asemenea, comunicarea pe
orizontală a informaţiei în instituţie şi între instituţii, cu efecte imediate în eliminarea paralelismelor, o
mai bună coordonare a acţiunilor şi posibilitatea aplicării unor metode manageriale modern
(managementul pe proiecte), care „ignoră‖ ierarhia sau structura formală.
Aplicarea unui sistem SMD aduce o îmbunătăţire vizibilă a procesului de eficientizare a
fluxurilor organizaţionale. Sistemele de management al documentelor aduc o îmbunătăţire a eficienţei şi
productivităţii, optimizează procesul de comunicare şi colaborare între structurile componente sau
angajaţii unei organizaţii, permit automatizarea proceselor între departamente şi aduc un câştig financiar
important.
Bibliografie:
1. http://en.wikipedia.org/wiki/Document_management_system
2. Viorel Stărică, Gestionarea documentelor în administraţia publică, Revista Transilvană de Ştiinţe
Administrative, 2(11), 2004, pg. 127-134.
3. Ioan Bacivarov, Costel Ciuchi, Sisteme de management al documentelor-vulnerabilităţi şi riscuri,
Studii de Securitate Publică, Nr. 4, 2012, pg. 177-192.
COMPORTAMENTUL MANAGERIAL CORPORATIV ŞI PLANURILE DE GESTIUNE

CORPORATIVĂ A CRIZELOR
Maria GÂF-DEAC, România

Abstract: Company plan in the context of corporate behavior becomes a working map characterized by dynamic / quasi-
active change. Monitoring the advance / progress in connexion with business plan is essential issue of top management on
entity. Adding an additional procedure (corporate action) is likely real value added, meaning that the improvement is required.
With highly significant changes in the external environment and firm tehnological inputs like high resolution affect firms
amplitude modern corporate managerial behavior, but equally there is a right configurative transformation and operational
plans.
Key words: Corporate management, crisis, behavior, modern corporate managerial behavior, configurative
transformation, firm, plan.
1. Planul întreprinderii cu comportament managerial corporativ

O responsabilitate catalogată drept ―critică‖ a Preşedintelui unui bord director dintr-o firmă este
planificarea.
Dacă întreprinderea are deja un plan strategic, sau dacă acesta ar trebui să fie elaborat, atunci el
trebuie să fie legat, conexat, alăturat planului.
În fapt, responsabilul managerul în cauză trebuie să se asigure că planul este coerent şi reprezintă
instrument efectiv pentru transpunerea în practică a viziunii în legătură cu avansul
firmei/companiei/entităţii.
În fond, este vorba de un anume consens între viziune-strategie – plan strategic şi planul concret
al întreprinderii.
Un plan efectiv ar trebui să răspundă la cel puţin următoarele cerinţe:
a) să confirme o puternică viziune,
b) să opereze cu date ―grele‖, semnificative şi
c) să prilejuiască existenţa şi organizarea unei echipe/a unui grup de lucru (managerial şi
executiv).
Planul firmei, în context comportamental corporativ, devine o hartă de lucru caracterizată de
dinamism/ schimbare cvasi-activă.
Monitorizarea avansului/ progresului în raport cu prevederile planului este activitate esenţială a
top-managementului entităţii. (fig. 1).
180
Fig.1. Funcţiuni ale planului pentru o întreprindere cu comportament managerial
corporativ (sursa: autorul)
Modificările cu înalt grad de semnificaţie în mediul exterior firmei precum şi intrările (inputs)
tehnologice de înaltă rezoluţie influenţează amplitudinea comportamentului managerial corporativ al
firmelor moderne, însă în egală măsură, se manifestă nevoia transformărilor configurative şi operaţionale
ale planurilor.
2. Planurile de gestiune corporativă a crizelor

În mod obişnuit, comportamentul corporativ este introdus în firme/companii prin
instituirea/asumarea tipului de gestiune corporativă.
Se constată că este mai simplă, la îndemână introducerea gestiunii corporative în entităţi
stabilizate / stabile din punct de vedere structural şi funcţional.
În această situaţie, adăugarea unei proceduri suplimentare (acţionalitatea corporatistă) este de
natura valorii reale adăugate, sensul impus fiind cel de îmbunătăţire.
În realitatea economică însă, firmele/ entităţile nu sunt scutite de „agresiunea riscurilor‖ şi, pe
cale de consecinţă, comportamentul productiv-economic riscant poate duce la destabilizări, dezechilibrări,
disfuncţii ş.a.
Este posibil ca pe anumite intervale de timp să se manifeste semne de criză sau să se petreacă
crize efective în rândul organizaţiilor.
Gestiunea corporativă este dificil să fie introdusă în entităţi aflate în criză. În schimb, apreciem că
este cvasi-obligatorie, oportună introducerea gestiunii corporative în fazele post-criză ale firmelor,
companiilor şi organizaţiilor.
Atunci când într-o companie, grup sau cluster/ reţea de entităţi, apar situaţii de criză se impune
prevenţia, planificarea, testarea, evaluarea pentru menţinerea structurilor (oprirea devoluţiei lor) la un
anumit nivel afectat şi se procedează la minimizarea consecinţelor.
Crizele în entităţi sunt evenimente naturale, accidentale sau intenţionate având impact sever
asupra oamenilor, proprietăţii şi mediului ambiant.
Consecinţele sunt dependente de mărimea companiei, calitatea managementului sau de
poziţionarea entităţii.
Gestiunea corporativă, în context, presupune introducerea/ asumarea demersurilor de minimizare
a riscurilor.
Apreciem că sunt necesare scenarii cu rol instrumental în managementul corporativ al crizelor,
însă acestea trebuie susţinute prin bugete minimale adecvate.
Gestiunea în avans a prevenirii crizelor poate fi realizată cu ajutorul unui plan de gestiune
corporativă efectivă a acestora (fig.2).
181
Fig.2. Elemente constitutive/de influenţă aferente unui plan de gestiune corporativă
a crizelor din firmele moderne (sursa: autorul)
Este observabil faptul că în companiile moderne, fie din plan naţional, fie din cel regional şi cu
atât mai mult pentru cele din plan global se dovedeşte ca imperativ formularea/ existenţa unui Plan de
gestiune a crizelor.
Vectorul corporativ al Planului are conotaţia esenţială preventivă, deoarece regulile
comportamentale impuse, controlate şi cvasi-permanent ajustate, reglate, corectate îndreaptă fluxul
funcţional al firmei pe direcţii sustenabile de avans.
CONCLUZII
 Planul firmei, în context comportamental corporativ, devine o hartă de lucru caracterizată de
dinamism/ schimbare cvasi-activă.
 Firmele/ entităţile nu sunt scutite de „agresiunea riscurilor‖ şi, pe cale de consecinţă,
comportamentul productiv-economic riscant poate duce la destabilizări, dezechilibrări,
disfuncţii ş.a.
 Monitorizarea avansului/ progresului în raport cu prevederile planului este activitate esenţială
a top-managementului entităţii.
 Atunci când într-o companie, grup sau cluster/ reţea de entităţi, apar situaţii de criză se
impune prevenţia, planificarea, testarea, evaluarea pentru menţinerea structurilor (oprirea
devoluţiei lor) la un anumit nivel afectat şi se procedează la minimizarea consecinţelor.
 Gestiunea corporativă, în context, presupune introducerea/ asumarea demersurilor de
minimizare a riscurilor.
 Se ajunge la conluzia că sunt necesare scenarii cu rol instrumental în managementul
corporativ al crizelor, însă acestea trebuie susţinute prin bugete minimale adecvate.
Bibliografie:
1. Principle of Corporate Governance, OECD, 2004 (ed. Revizuită) p. 15
2. The Business Environment and Corporate Governance, The World Bank, 1998, p. 7
3. Corporate Governance, IFAC, 2000
FORMALIZAREA GESTIUNII CORPORATIVE ŞI NEVOIA DE COD ETIC DE

COMPORTAMENT ORGANIZAŢIONAL
Maria GÂF-DEAC, România
Abstract: The paper shows that formal and informal rules and procedures allow the assessment of organizational
behavior and control decision support for productive and economic activities is subject to the requirements of modern economy
competitive operationalization. The corporate management is distinct emphasis on the principles of ethics and social
responsibility in business. It concludes that corporate management does not appreciate that and do not entail an additional
enterprise organizational bureaucracy, but rather is a tool to operationalize complex social, economic and productive.
Competitivity. In this context, the definition of corporate social responsibility is done by recognizing the interests of stakeholders
182
and its operational coverage in medium and long term strategies,when in companies subject the competition is to achieve
competitive advantage.
Key words: corporate management, competitive advantage, organizational bureaucracy, social responsibility.
1. Noua valoare a firmelor competitive prin formalizarea gestiunii corporative

Gestiunea/ guvernanţa corporativă reprezintă mulţimea proceselor şi sistemelor aplicate pentru a
organiza, conduce şi controla entităţile productiv-economice şi sociale având obiectiv creşterea valorii şi
performanţelor acestora.
În fapt, are loc o concentrare a eforturilor asupra eficientizării sistemelor de management,
focalizarea esenţială regăsindu-se asupra bordului director/ de conducere al întreprinderii.
Este urmărită cu precizie maximă responsabilitatea şi remunerarea fiecărui membru al bordului,
fiind examinată cvasi-continuu sustenabilitatea/ credibilitatea situaţiei financiare.
În egală măsură, sunt sistematizate riscurile şi se verifică operaţionalitatea managementului
riscurilor în întreprinderea modernă.
Regulile şi procedurile formale şi informale permit evaluarea suportului decizional şi de control
pentru activităţile entităţii care intră sub incidenţa competiţiei pentru obţinerea avantajului competitive.
Unele organisme competente externe impun reguli către întreprinderi care, la rândul lor, au/ pot
avea reguli comportamentale interne.
Implementarea regulilor şi procedurilor se urmăreşte atât la nivel operaţional, tactic, executiv cât şi
strategic. În esenţă, prin gestiunea corporativă se pune accent distinct pe: a) principiile eticii şi b)
responsabilitatea socială.
Ca atare, este de aşteptat să se producă/ atingă performanţa întreprinderii în conexiune cu
conformitatea privind reglementările asumate/ recunoscute.
Se constată că acţiunea incorectă etic în rândul firmelor se datorează funcţionării acestora în
mediul caracterizat de volatilitatea pieţelor, nesiguranţă economică, presiuni din partea acţionarilor,
inducându-se astfel premise pentru riscul ca top-managementul să activeze neetic, pe linii incerte,
convenţional neacceptate, pe aliniamente coruptive de minimă rezistenţă.
De altfel, maximizarea valorii întreprinderii din perspectiva acţionarilor reprezintă testul modelistic
de bază al eficienţei modului de organizare şi conducere a entităţii.
Cultura organizaţională transparentă şi modelul eficient de gestiune corporativă sunt aliniamente
cvasi-general asumabile/ asumate de către întreprinderile din contemporaneitate.
Modelul închis al gestiunii corporative ideale într-o întreprindere asigură satisfacerea cerinţelor
angajaţilor, furnizorilor, clienţilor, investitorilor, distribuitorilor ş.a.
De aceea, apreciem că gestiunea corporativă nu ocazionează şi nu reprezintă în întreprinderi un
supliment organizatoric birocratic ci, mai degrabă, este un instrument complex de operaţionalizare
productiv-economică şi socială.
Stephen B. Young, (HARWARD LAW SCHOOL, 2003) [1] arată că, în fapt, capitalismul moral este
posibil în măsura în care oamenii de afaceri derulează deciziile lor sub incidenţa unor repere etice.
Între clienţi şi interesul personal al producătorului/ furnizorului trebuie să existe un aliniament de
morală.
Responsabilitatea socială corporatistă poate fi construită şi cu ajutorul formelor non-financiare de
capital, din rândul cărora se pot reţine resursele umane, unele tipuri de active, capitalul social şi cel
reputaţional.
Grupurile cointeresate, comunitatea, competitorii, consumatorii, angajaţii şi investitorii trebuie
regăsite / regăsiţi în investiţii sociale, toate aceste categorii fiind compuse generic din ― agenţi morali‖.
Întreprinderile moderne din Europa dezvoltată au deja viziuni şi programe de îmbunătăţire a
gestiunii corporative/ corporatiste.
Guvernarea corporatistă, respectiv introducerea bunelor practici aferente gestiunii corporatiste, a
ajuns în atenţie în urma unui şir de evenimente care au creat sentimente de nelinişte şi lipsă de încredere
în piaţa de capital.
Gigantul în energie ENRON din SUA, practic a devenit simbolul contemporan al fraudei
corporatiste.
În continuare, alte mari companii precum parmalat, comroad, tyco, worldcom ş.a. Au intrat în sfera
eşecului corporatist.
Reacţiile diferitelor organisme internaţionale şi a guvernelor faţă de aliniamentul negativ al
eşecurilor marilor companii se concretizează şi în prezent prin înăspriri ale legilor guvernanţei/gestiunii
corporative/corporatiste, obligând/îndemnând întreprinderile să adopte politici etice transparente.
183
Codul de guvernanţă corporativă asumat pe plan internaţional este completat cu alte documente
secvenţiale, contributive la operaţionalizarea subiectului, precum: codul cromme, (germania), legea
securităţii financiare (franţa), reînnoirea codului marii britanii (iniţiativa derek higgs, actul sarbanes-
oxley (sua) ş.a.
2. Despre un cod etic pentru comportamentul organizaţional
Valoarea întreprinderii creşte, respectiv nu este blocată pentru creştere atunci când se pune accent
egal pe responsabilitatea socială corporativă/ corporatistă.
Aceasta se bazează pe viziuni şi pe programe de integrare a întreprinderii în obiectivele de
management şi marketing (fig.1, sursa: autorul) .
Fig.1. Definirea responsabilităţii sociale corporatiste prin recunoaşterea intereselor stakeholders

şi cuprinderea operaţionalizării acestora în strategii pe termen mediu şi lung
Se constată că responsabilitatea socială corporatistă nu se confundă sponsorizarea sau filantropia

corporatistă.
Recunoaşterea, respectiv luarea în considerare a intereselor aparţinând grupurilor cointeresate este
strict necesar să fie conexate cu prevederile strategiei de dezvoltare a firmei, vizând implicarea socială a
entităţii şi comunicarea pentru asigurarea transparenţei.
Transparenţa în politicile de responsabilitate socială corporatistă este apreciată prin examinarea
conţinutului rapoartelor sociale periodice, în baza standardelor de raportare (fig.2, sursa: autorul).
Fig.2. Elemente contributive la asigurarea transparenţei în politicile

de responsabilitate socială corporativă
184
Evaluarea programelor de investiţii sociale trebuie să fie urmată de publicarea rezultatelor obţinute.
În opinia noastră, problema asigurării transparenţei este primordială în complexul de condiţii şi
factori care determină/influenţează buna funcţionare a firmei.
Considerăm că este de importanţă covârşitoare definirea unui cod etic care să fie făcut public
(difuzat, diseminat) vizând comportamentul organizaţional.
Concluzii
 Se constată că acţiunea incorectă etic în rândul firmelor se datorează funcţionării acestora în
mediul caracterizat de volatilitatea pieţelor, nesiguranţă economică, presiuni din partea
acţionarilor, inducându-se astfel premise pentru riscul ca top-managementul să activeze
neetic, pe linii incerte, convenţional neacceptate, pe aliniamente coruptive de minimă
rezistenţă.
 Întreprinderile moderne din Europa dezvoltată au deja viziuni şi programe de îmbunătăţire a
gestiunii corporative/ corporatiste.
 Valoarea întreprinderii creşte, respectiv nu este blocată pentru creştere atunci când se pune
accent egal pe responsabilitatea socială corporativă/ corporatistă.
 Responsabilitatea socială corporatistă nu se confundă sponsorizarea sau filantropia
corporatistă.
 Regulile şi procedurile formale şi informale permit evaluarea suportului decizional şi de
control pentru activităţile entităţii care intră sub incidenţa competiţiei pentru obţinerea
avantajului competitive.
Bibliografie:
1. Moral Capitalism: Reconcilling Private Interest with the Public Good, Berret-Kohler Publishers,
2003
2. Transparenţă şi credibilitate în practicile de responsabilitate socială corporatistă, Suplimentul special
al Revistei 22, nr.11(888)-13 martie 2007, pp2-3
MANAGEMENTUL COMPETITIVITĂŢII ECONOMICO-SOCIALE PRIN

CONTRIBUŢIA SUSTENABILITĂŢII SANITARE
Ioana Andreea MARINESCU, România
Abstract: Place, role and consequences of health sustainability, in general, for sustainable development are importance
in Romania, Republic of Moldova and equally throughout the EU transition to the knowledge economy. Researching operational
situations in some European countries, including Romania, it appears that participation is a necessary sanitary sustainability by
intergenerational dimension of sustainable competitive development. Competitiveness and sustainable development are
impossible without sustainable operationality and effectiveness of health services. Delimitation of operational procedural control
structures are necessary by biochemical and biophysical issues in modern societies, for contemporary sanitary sustainability, in
turn, creates favorable conditions for the establishment competitiveness. The paper recommends increasing attention, for
concentration and review important weights in the overall health sustainability in sustainable development, given the vital
precautionary consequence, essential for subsistence / bio-social existence of man / human communities in highly competitive
economic and social conditions.
Key words: management, knowledge economy, biochemical and biophysical issues, sanitary sustainability.
1. Problematica sustenabilităţii sanitare şi siguranţa vieţii sociale

Un model al dezvoltării durabile în România şi Republica Moldova asigură competitivitatea
care pe plan local impune luarea în considerare a subiectului ―sănătate‖ şi ―acces la serviciile de
sănătate‖, ―acces la apă potabilă‖, respectiv la ―salubritate‖ în strânsă legătură cu nivelurile calitative
atindse în domeniu în ţările europene avansate.
Sustenabilitatea sanitară reprezintă parte din conceptul multidimesnional de dezvoltare durabilă,
care exprimă implicit permanenta evoluţie a colectivităţilor şi entităţilor din societatea umană.
Sustenabilitatea sanitară este considerată parte implicită din dezvoltarea durabilă, competitivă.
Locul, rolul şi consecinţele sustenabilităţii sanitare în cadrul general pentru dezvoltarea durabilă
sunt de importanţă covârşitoare în România, în Republica Moldova şi, în egală măsură, în întreg spaţiul
european aflat în tranziţia la economia bazată pe cunoaştere.
Principalele dimensiuni ale cadrului dezvoltării durabile sunt: cea socială; cea care se referă la
problemele rezolvate aparţinând de mediu; organizarea şi conducerea fluxurilor economice fezabile,
eficiente şi configurarea instituţională optimă.
185
În principal, se reţine cerinţa de examinare a sistemelor cadrului dezvoltării durabile şi a arealul
tetravalent pentru operaţionalizarea conceptului de sustenabilitate sanitară.
Cadrul dezvoltării durabile se referă la aspecte economico-sociale curate, inclusiv sanitare, care
trebuie simbolizate matricial într-un sistem de indicatori care să sugereze optimalitatea funcţionării
structurilor şi infrastructurilor societale moderne.
În apecierea noastră, este necesar să se formalizeze un indicator agregat, compozit, privind
sustenabilitatea dezvoltării naţionale, în conţinutul căreia să se regăsească şi sustenabilitatea sanitară
optim organizată şi condusă.
În context, se deduce că sănătatea, incluzând serviciile sanitare şi problematica sustenabilităţii
sanitare, contribuie la siguranţa vieţii sociale, la înfăptuirea dezvoltării durabile care, împreună, îşi aduc
aportul la crearea cadrului de manifestare a competitivităţii de ansamblu a societăţii dintr-o ţară sau alta.
Problema sănătăţii se regăseşte operaţionalizată spre soluţionări împreună cu problematica
sustenabilităţii sanitare care afectează mediul societal al ţării, permiţând sau nu manifestarea
competitivităţii economico-sociale la niveluri convenţional favorabile.
Laturile aferente dimensiunii sociale, dacă sunt crespunzător, pozitiv asigurate, atunci se poate
reţine competitivitatea ca factor cheie a dezvoltării durabile.
Se observă că sustenabilitatea sanitară, influenţată fiind de dimensiunea de mediu a dezvoltării
durabile are teme şi subteme ale dimensiunii managerial în domeniu, care permit să se opereze afectant
prin fenomene şi procese biochimice şi biofizice.
Dimensiunea de mediu are consecinţe afectante asupra celorlalte dimensiuni, din familia
subiectelor de asigurare a sustenabilităţii sanitare, din cadrul general de dezvoltare durabilă, competitivă.
Dacă se elaborează un tabel simbolic, cu reprezentări pre-indicatoriale matriciale, se asigură
premise pentru studiul aplicativ al economiei şi managementului structurilor de control biochimic şi
biofizic pentru asigurarea sustenabilităţii sanitare.
2. Asigurarea subzistenţei/ existenţei biosociale în colectivităţile umane
Cercetând situaţiile operaţionale din unele ţări europene, inclusiv România, se constată că este
necesară participarea sustenabilităţii sanitare la dimensiunea intergeneraţională a dezvoltării competitive
durabile.
Definiţia dezvoltării durabile, care întruneşte acordul cel mai larg în contemporaneitate se referă
la „capacitatea de a satisface cerinţele generaţiei prezente fără a compromite capacitatea generaţiilor
următoare de aşi satisface propriile nevoi‖.
Competitivitatea în economia naţională se constată că este convenţional favorabilă desfăşurată
dacă serviciile de sănătate, alături de cele de educaţie, asigură egalitatea oportunităţilor, a şanselor şi
apărarea drepturilor omului, ale societăţii/colectivităţilor umane (fig. 1, sursa: autorul).
Fig. 1 – Modificări ale sustenabilităţii sanitare dacă se manifestă inegalităţi în distribuirea serviciilor
sanitare în cadrul aceleiaşi generaţii
186
(G1); (G2), …, (Gn) = generaţii;
(Ct); (Ct-1), …, (Ct-n) = capacităţi ale unei generaţii de a-şi satisface propriile nevoi
Se deduce că dezvoltarea durabilă are dimensiune intergeneraţională, iar competitivitatea

economico-sociale la nivel naţional se poate înfăptui în baza interrelaţionărilor conceptuale în domeniu.
Fiecare generaţie, una după alta, trebuie să aibă capacitatea de a-şi satisface propriile nevoi, în
condiţii de competitivitate exconomico-socială, în care se petrece distribuirea veniturilor şi a altor
resurse ale societăţii.
Sustenabilitatea sanitară îşi are efectivitatea în serviciile sanitare distribuite pe linii matriciale
ale nevoilor de subzistenţă bio-socială din colectivităţile umane şi participă la cadrul operaţional al
dezvoltării durabile, competitive.
Ajungem la concluzia că serviciile sanitare puternic structurate, desfăşurate efectiv în timp real
pentru oamenii din colectivităţile locale, regionale şi în plan global, sunt contributive la realizarea
sustenabilităţii societăţii omeneşti, în ansamblu, prin înaltă competivitate.
Ca atare, competitivitatea şi dezvoltarea durabilă sunt de neconceput fără operaţionalitatea şi
eficienţa sustenabilă a serviciilor sanitare.
Delimitarea procesual-operaţională a structurilor de control biochimic şi biofizic sunt necesare
în societaea modernă, contemporană pentru asigurarea sustenabilităţii sanitare care, la rândul ei, crează
condiţii favorabile pentru instaurarea competitivităţii.
De aceea, controlul biochimic şi biofizic trebuie instituit în structuri specializate cu practici
delimitate, concretizate de specificitate aplicativă.
Controlul reprezintă acţiune managerială importantă în schema cu circuite reactive şi, pe cale de
consecinţă, el trebuie organizat şi condus.
Managementul structurilor de control este orientat pentru formalizarea a cât mai multe bucle
reactive (reacţii inverse) de corecţii a intrărilor, respectiv de ajustare a procesărilor pentru atingerea
valorilor comandabile finale caracterizate sintetic în sustenabilitatea sanitară asigurată pentru contribuţie
la competitivitatea generală.
În context, se recomandă folosirea structurilor de control biochimic şi biofizic pentru aplicarea
corecţiilor intrărilor, procesărilor şi ieşirilor aferente sistemelor sanitare spre a obţine sustenabilitatea
sanitară considerată valoare comandabilă finală.
Aplicarea fluxului de feed-back-uri corective în domeniul cercetat se poate face pornind de la
delimitarea noţională a sustenabilităţii sanitare.
După ce se înţelege şi se reţine „ce este sustenabilitatea sanitară‖, aceasta trebuie încadrată într-
un algoritm procesual-operaţional până la asigurarea sustenabilităţii sanitare ca valoare comandabilă,
impusă, aşteptată într-un sistem dinamic, stochastic, care ţine seama de factorul timp, în preocupările
transformative afectate de fenomene biochimice şi biofizice naturale şi/sau artificiale.
Pentru fezabilizarea competitivităţii se poate recurge la delimitarea sustenabilităţii sanitare şi la
formularea algoritmului procesual-operaţional până la asigurarea sustenabilităţii sanitare cu ajutorul
economiei şi managementului structurilor de control biochimic şi biofizic.
În fond, un serviciu sanitar este realizat (aplicat) cu ajutorul instrumental/intrumentalizat al unei
structuri sanitare, care este contributivă la insaturarea şi funcţionarea competitivităţii economico-sociale.
Ca atare, este necesară delimitarea comportamentală economică a structurilor de control
concepute.
Economia structurilor de control este compusă cu managementul structurilor în cauză.
Aşadar, pornind de la structurile de iniţializare a sustenabilităţii sanitare, cu ajutorul algoritmului
procesual-operaţional urmat, se ajunge la stadiul de sustenabilitate sanitară asigurată (la asigurarea
sustenabilităţii sanitare), recurgând la structuri de control (biochimice şi biofizice) organizate şi conduse
eficient, în condiţii de eficienţă rezultată/obţinută în domeniu.
Se constată astfel, influenţa sustenabilităţii sanitare asupra subzistenţei (min), respectiv
existenţei (max) biosociale a omului/ colectivităţilor umane.
În schimb, se recomandă creşterea atenţiei, concetrării şi revizuirea ponderilor de importanţă a
sustenabilităţii sanitare în sistemul general al dezvoltării durabile, dată fiind consecinţa asiguratorie vitală,
esenţială pentru subzistenţa/ existenţa bio-socială a omului/colectivităţilor umane în condiţii de înaltă
competitivitate economico-socială.
187
CONCLUZII
o Principalele dimensiuni ale cadrului dezvoltării durabile sunt: cea socială; cea care se referă la
problemele rezolvate aparţinând de mediu; organizarea şi conducerea fluxurilor economice
fezabile, eficiente şi configurarea instituţională optimă.
o Serviciile sanitare puternic structurate, desfăşurate efectiv în timp real pentru oamenii din
colectivităţile locale, regionale şi în plan global, sunt contributive la realizarea sustenabilităţii
societăţii omeneşti, în ansamblu, prin înaltă competivitate.
o Se recomandă să se elaboreze un tabel simbolic, cu reprezentări pre-indicatoriale matriciale, se
asigură premise pentru studiul aplicativ al economiei şi managementului structurilor de control
biochimic şi biofizic pentru asigurarea sustenabilităţii sanitare.
o Se recomandă folosirea structurilor de control biochimic şi biofizic pentru aplicarea corecţiilor
intrărilor, procesărilor şi ieşirilor aferente sistemelor sanitare spre a obţine sustenabilitatea sanitară
considerată valoare comandabilă finală.
o Sănătatea, incluzând serviciile sanitare şi problematica sustenabilităţii sanitare, contribuie la
siguranţa vieţii sociale, la înfăptuirea dezvoltării durabile care, împreună, îşi aduc aportul la
crearea cadrului de manifestare a competitivităţii de ansamblu a societăţii dintr-o ţară sau alta.
Bibliografie:
1. Marinescu, I. A., (col). Analize microbiologice pentru caracterizarea apelor, Ed. Politehnica Press,
Bucureşti, 2008.
2. Marinescu, I. A., (col). Cercetări privind angajamentul specific al economiei României în clusteri
bazaţi pe resurse naturale, Revista Economică, Sibiu-Chişinău, nr.5-6, 2008.
3. Marinescu, I. A., (col). Generalized Classification Rules of Safety, Bucureşti, ECD Conference, 22-
24. aprilie 2009.
BAZELE GESTIUNII CORPORATIVE ÎN FIRMELE DIN CONTEMPORANEITATE
Maria GÂF-DEAC, drd. ULIM
Abstract: Organizational mechanisms as a whole, are intended to be contributory to the delimitation of powers in society
and create opportunities / conditions to increase (maximize) actional value of the company. At present it is alleged need a new
perspective about management methods, people involved in the organization and management, global competitive environment
like stochastic factor influencing sustainable business decisions. Modern companz need to be perceived as a modern enterprise
like a network / cluster contracts with subjects involved in global scope / global environmental, economic and social production
more competitive. Corporate management becomes a contributing to reformulation institutional architecture of national capital
markets.
Key words: Corporate management, increase (maximize) actional value, global competitive environment, sustainable
business decisions.
1. Mecanismele organizaţionale pentru creşterea valorii acţionale a întreprinderii

Gestiunea corporatistă/ corporativă revine din guvernarea corporatistă, care îşi are originea în
SUA, începând cu anul 1932.
După şase decenii (1992) American Law Institute a elaborate documentul intitulat Principiile
Guvernării Corporative/Corporatiste (Principles of Corporate Governance).
Un deceniu mai târziu (2002) OECD adoptă Principiile de Guvernare Corporatistă, revăzute în
2008.
În acest fel, sunt definite mecanismele organizaţionale, în ansamblul lor, care au menirea să fie
contributive la delimitarea puterilor în societate şi să creeze oportunităţi/condiţii pentru creşterea
(maximizarea) valorii acţionale a întreprinderii.
Instrumentele de gestiune corporativă pot fi interne sau externe (fig. 1).
188
Fig.1. Instrumentele interne şi externe firmei, aferente gestiunii corporative (sursa: autorul)
Formalizarea unui astfel de flux distinct de orientare a comportamentelor întreprinderilor este

consecinţa diferitelor situaţii apărute în baza acţiunilor productiv-economice şi sociale incorecte, uneori
neetice, ca factori de risc în mediul social-economic general, de ansamblu.
S-au întâlnit şi se întâlnesc cazuri în care nivelul preţului bursier al întreprinderii nu înfăţişează
buna gestiune corporativă a acesteia.
Maniera excesivă de remunerare a membrilor din conducerea întreprinderii marchează polarizări
ale veniturilor între manageri şi acţionari.
Independenţa administratorilor nu este întotdeauna asiguratorie în managementul firmelor, iar
calitatea operaţională scăzută a Bordului director induce distorsiuni în performanţele şi actele de
organizare şi conducere.
Acţionarii, având comportament pasiv, determină oportunităţi, încurajatoare pentru manifestare
hazardată a administratorilor.
Administratorii, frecvent nu au statutul juridic echivoc, clar, iar autoreglementările adesea
favorizează dereglementările negative în companie.
În context, frecvent este eludată dimensiunea globală a întreprinderii în condiţiile trecerii
colectivităţilor umane în societatea bazată pe cunoaştere.
Un astfel de tablou al parametrilor cu potenţial favorizator de disfuncţii necesită contra-
argumentări de natură corporatistă.
Ca atare, este invocată nevoia unei noi perspective în legătură cu metodele de management,
persoanele implicate în organizare şi conducere, mediul competiţional global şi timpul ca factor stochastic
de influenţare a deciziilor sustenabile în firme.
Interesele pe termen lung devin primordiale, mai importante decât interesele pe termen scurt şi
mediu.
Recompensarea administratorilor se poate face pe baza perfomanţelor evaluate multianual, cvasi-
continuu.
În acest cadru se impun administratori competenţi, independenţi, respectiv manageri
responsabili.
Întreprinderea modernă, în opinia noastră, trebuie receptată ca o reţea/un cluster de contracte cu
subiecţi implicaţi din sfera globală/globalizată a mediului productiv-economic şi social din ce în ce mai
competitiv.
Gestiunea corporativă devine astfel contributivă la reformularea arhitecturii instituţionale a
pieţelor naţionale de capital.
James D. Wolfensohn (1999), fost Preşedinte al Băncii Mondiale subliniază că
―guvernanţa/guvernarea/gestiunea corporativă este mai importantă pentru creşterea economică la nivel
mondial decât politicile statelor‖.
189
Aspectele enunţate sintetic mai sus îndreptăţesc demersul de sistematizare a definiţiilor moderne
pentru guvernanţa/gestiunea corporativă, după cum urmează:
- „guvernanţa/gestiunea corporativă reprezintă sistemul prin care companiile sunt conduse şi
controlate‖ (OECD 2004); [2]
- „guvernanţa/gestiunea corporativă este un set de legi, norme, regulamente şi coduri de conduită
adoptate în mod voluntar, care permit unei firme să atragă resursele umane şi materiale necesare
activităţii sale şi-i oferă totodată posibilitatea de a desfăşura activitate eficientă, care să determine
plusvaloare pe termen lung, cerută/aşteptată de grupurile de cointeresare şi pentru colectivitate în
ansamblu‖ (World Bank, 1948) [4]
- ―managementul corporativ vizează modul în care furnizorii de fonduri ai unei
companii se asigură că-şi vor primi beneficiile cuvenite de pe urma investiţiei făcute‖ (Shleifer A;Vishny,
R. , 1997) [5]
- ―guvernanţa/ gestiunea corporativă este un ansamblu de practice ale Consiliului de
Administraţie şi ale managementului executiv, derulate cu scopul de a formula direcţiile strategice de
avans pentru atingerea ţelurilor programate, gestiunea riscurilor şi folosirea responsabilă a resurselor
financiare‖ (International Federation of Accountants, -IPAC, 2006) [6]
Enunţurile de mai sus nu sunt limitative. Ele dau expresie tendinţei de instaurare a unei noi
formule comportamentale generale în mediul productiv-economic şi social, bazată pe bune practice
manageriale, etice şi economice.
2. Guvernarea corporativă în mediul economic european
Mediul economic european în spaţiile naţionale ale ţărilor membre dezvoltate prezintă
amgajamente strategice în primul sfert al veacului prezent pentru 1) creşterea economică, 2) instaurarea
marilor afaceri, care cu ajutorul integrării europene şi a globalizării devin dominante, aşezate peste micile
afaceri ale intreprinderilor mici şi mijlocii şi 3) finanţarea deficitelor.
Avansăm concluzia originală că, în fapt, debirocratizarea clamată/ cerută general şi imperativ în
mediul economico-social contemporan este favorizantă (prin devianţă negativă) alternativelor
dereglementative de organizare şi conducere în contrasens cu gestiunea corporativă.
În esenţă, gestiunea corporativă semnifică un anume tip de „birocraţie nouă‖, însă pe fond deviant
pozitiv. (fig.2).
Fig.2. Particularitatea de devianţă pozitivă a birocratizării prin extinderea gestiunii corporative

(sursa: autorul)
(N b )  nivel de birocratizare;
(G c )  gestiunea corporativă;
 (N-G)  tendinţa de a imprima debirocratizarea şi regăsirea substanţei acesteia
în birocratizarea pozitivă dată de extinderea gestiunii corporative
Autoconducerea locală, încurajată substanţial în ultimele decade ale evoluţiei economico-socială

în Europa şi România, este pe cale să fie erodată ca sistem operaţional şi conceptual.
190
Iniţiativele de dezvoltare survin pe fondul vectorilor rezultanţi/ compuşi de avans impuşi de
marile entităţi cu mari afaceri reţelizate/ clusterizate.
Se manifestă déjà condiţiile în care controlul economic printr-un management non-corporativ
tinde să se instaureze pe o bază de resurse tot mai redusă, odată cu trecerea la societatea bazată pe
cunoaştere şi acceptarea rezultatelor/ efectelor integrării şi globalizării.
CONCLUZII
 Mediul economic european în spaţiile naţionale ale ţărilor membre dezvoltate prezintă
amgajamente strategice pentru creşterea economică, instaurarea marilor afaceri, care cu ajutorul
integrării europene şi a globalizării devin dominante, aşezate peste micile afaceri ale
intreprinderilor mici şi mijlocii şi finanţarea deficitelor.
 Întreprinderea modernă trebuie receptată ca o reţea /un cluster de contracte cu subiecţi implicaţi
din sfera globală/globalizată a mediului productiv-economic şi social din ce în ce mai competitiv.
 Gestiunea corporativă devine contributivă la reformularea arhitecturii instituţionale a pieţelor
naţionale de capital.
 Este utilă identificarea unei noi perspective în legătură cu metodele de management, persoanele
implicate în organizare şi conducere, mediul competiţional global şi timpul ca factor stochastic de
influenţare a deciziilor sustenabile în firme.
 Concluzia esenţială, originală este că, în fapt, debirocratizarea clamată/ cerută general şi
imperativ în mediul economico-social contemporan este favorizantă (prin devianţă negativă)
alternativelor dereglementative de organizare şi conducere în contrasens cu gestiunea corporativă.
Bibliografie :
1. Principle of Corporate Governance, OECD, 2004 (ed. Revizuită) p. 15.
2. Stilpon, Nestor. International Efforts to Improve Corporate Governance: why and How?, OECD,
2001.
3. The Business Environment and Corporate Governance, The World Bank, 1998, p. 7.
4. Shleifer, A. Vishny, R. A Survey of Corporate Governance, Journal of Finance, no. 52/1997, pp.
737-784.
5. Corporate Governance, IFAC, 2000.
6. Bratu, I. Piaţa de capital şi guvernarea corporativă, Revista Probleme Economice, Bucureşti, nr. 14-
15/1999.
MANAGEMENTUL CUNOAŞTERII PENTRU SUSTENABILITATEA ŞI

COMPETITIVITATEA SECTORULUI DE ENERGIE CURATĂ
Ioana Andreea MARINESCU, România
Abstract: In the EU, the early 2005 there were about 105 million residential dwellings, of which 32% having less than
45% old, 40% between 30-45 years and 28% under 30 years.
The European Commission requires the construction of about 7 million checks heating-cooling and approx. 2 million
energy performance certification of existing buildings.
The solar-thermal and solar-photovoltaic solar marks the contribution of this total energy consumed in buildings with
thermal regime.
Different analysis points out that photovoltaics is cataloged as having outstanding potential to contribute to long-term
(2050) the energy supply in Europe.
In general systematization of data and statements on buildings in Romania and Republic of Moldova it can be
concluded that there is a poor energy performance.
The main cause of this assessment resulting from inadequate degree of isolation of elements construction and low yield
preparation systems, supply ¬ ing and useful thermal energy.
Key words: knowledge management, energy, clean energy, solar-thermal and solar-photovoltaic solar energy, energy
performance.
1. Sinteza cadrului legislativ de motivare/ legitimare a cercetărilor în domeniul folosirii

energiei termosolare
Directiva 2002/91/EC [1] este o reglementare comună şi unică în domeniu. Are ca obiectiv
principal promovarea şi îmbunătăţirea performanţei energetice a clădirilor în cadrul ţărilor UE, luând în
considerare parametrii climatici exteriori şi condiţiile infrastructurale locale.
191
Directiva 2004/8/CE are ca obiectiv creşterea eficienţei energetice, urmând să se îmbunătăţească
securitatea în aprovizionarea cu energie, economia de energie primară, evitarea pierderilor din reţele şi
reducerea emisiilor, în special a gazelor cu efect de seră.
În România, cadrul general în domeniu este stabilit de prevederile Legii nr.199/2000 [2], care
precizează că politica naţională de utilizare eficientă a energiei este parte integrantă a politicii energetice a
statului.
Pentru clădirile existente în sistemul rezidenţial şi terţiar, conform OG nr.29/2000 [3], este
necesară reabilitarea şi modernizarea termică a acestora şi a instalaţiilor aferente, cu scopul de a
îmbunătăţi condiţiile de igienă şi confort termic şi de a reduce pierderile de căldură, consumurile
energetice, costurile de întreţinere pentru încălzire şi alimentare cu apă caldă menajeră.
Măsurile sunt incluse în programe anuale de acţiuni pentru reabilitarea termică, în conformitate
cu OUG nr.174/2002 [4].
Conform Legii nr.372/2005 [5] pentru locuinţe unifamiliale, blocuri de locuinţe, birouri, clădiri
de învăţământ, spitale, hoteluri şi restaurante, săli de sport, clădiri pentru servicii de comerţ şi alte tipuri
de clădiri consumatoare de energie trebuie stabilită Performanţa energetică a clădirii.
2. Situaţia în România şi ţările UE în privinţa consumurilor energetice în clădiri
Din sistematizarea generală a datelor şi situaţiilor referitoare la clădirile din România se poate
trage concluzia de ansamblu că se înregistrează o slabă performanţă energetică.
Cauza principală a acestei aprecieri rezultă din gradul necorespunzător de izolare a elementelor de
construcţie şi din randamentul scăzut al sistemelor de preparare, furnizare şi utilizare a energiei termice.
Prognoza indică o creştere continuă a cererii de energie în clădiri, cu aproximativ 20% până în
2020 şi cu peste 30% până în 2030, acest sector devenind cel mai important consumator de energie al
acestui secol.
Prin arderea combustibililor fosili se emit noxe de CO2 care măresc poluarea, cea din sectorul
clădirii fiind de 21% din emisiile totale de CO2 rezultate prin arderea combustibililor convenţionali
(tabelul nr.1).
Tabelul nr.1. Structura consumurilor energetice în sectorul clădirii în Uniunea Europeană şi România
(pentru un apartament mediu construit între anii 1970-1985)
Consum Încălzire Aparate Gaz Încălzire

Gătit Răcire Iluminat
energetic % Spaţii electrocasnice natural Apă
UE
1. Rezidenţial 57 7 11 4 14 25
2. Terţiar 52 5 9
55 14 10 21(720
România
mil.m3/an)
Datorită protecţiei termice scăzute a clădirilor (necompensarea pierderilor de căldură prin

anvelopă şi a debitului de aer rece care pătrunde în clădire) rezistenţa termică medie şi consumul de
combustibil convenţional pentru un apartament mediu de trei camere au valori total diferite.
3. Structura şi potenţialul energetic în sectorul clădiri în UE şi România
În urma recensământului din 18 martie 2002 efectuat de Institutul Naţional de Statistică din
România s-au obţinut elemente relevante pentru fundamentarea Planului de reabilitare energetică şi
funcţionare globală, în echilibru, a unei Clădiri Durabile, şi anume:
- circa 75% din clădiri din sectorul terţiar prezintă o vechime cuprinsă între 12 şi 55 ani;
- se înregistrează un grad redus de izolare termică şi uzură avansată a instalaţiilor, cu un
randament scăzut al alimentarii cu căldura pentru încălzirea spaţiala, ventilare-aerisire şi preparare apă
caldă de consum.
Cerinţele de calitate ale unei clădiri, prin corelaţie între temperatură şi umiditate se referă la:
- rezistenţă termică şi stabilitate la risc seismic;
- siguranţă în exploatare contra accidentelor şi incendiu;
- igiena sanitară pentru metabolismul corpului uman într-un mediu climateric adec-vat, prin
îmbunătăţirea calităţii aerului exterior sau interior şi limitarea emisiilor poluante;
- izolare termică şi hidrofugă a anvelopei pentru economie de energie şi costuri la schimbările
factorilor climatici ce influenţează direct sau indirect clădirea şi instalaţiile de alimentare sau utilităţi
aferente;
- protecţia împotriva zgomotului, elemente radioactive, electricitate statică ş.a.
192
Comparaţiile între situaţiile din România şi UE în privinţa fondului de locuinţe este redată în
tabelul nr.2.
Tabelul nr. 2 Structura sinteză a Fondului de locuinţe în funcţie de vechime
Ani/perioada <12 12 – 20 20 – 40 40 – 55 >55

România (%) 8,70 14,70 43,43 17,71 15,3
Ani/perioada <30 30 – 45 >45
UE 15- % (150 mil. locuinţe
reprezentând 70% din total
clădiri; 56% ocupate de 28 40 32
proprietari; 66% sunt în case
unifamiliale)
Consumul comparativ de energie în clădiri între România şi ţările UE este redat în tabelul nr.3.
Tabelul nr.3 Consumul de energie în sectorul clădiri
Regiune Total Rezidenţial Terţiar

37,8% 32,1% 5,7%
România
8,5 Mtep 7,197 Mtep 1,28 Mtep
40% 70% 30%
Ţările UE
400Mtep 280 Mtep 120 Mtep
Eficienţa energetică în România este apreciată drept scăzută, în comparaţie cu tarile din Uniunea
Europeană.
4. Infrastructura edilitară şi perspectivele pentru îmbunătăţirea regimului termic folosind
energia solară
Apreciem că în România, în prezent, reabilitarea termică şi prin lucrări de consolidare structurală
a clădirilor sunt insuficiente, având preponderent caracter demonstrativ–exponenţial (fig.1, sursa:
autorul).
Fig. 1. Elemente operaţionale practice pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice
În România, conform recensământului populaţiei şi locuinţelor (18 martie 2002) există peste 4,84
milioane clădiri, în care se află peste 8,1 milioane locuinţe (23,5% din clădiri şi 52,5% din locuinţe sunt
situate în mediul urban). O locuinţă echivalentă (medie) are 37,5 m2 şi este ocupată de 2,6 persoane.
Creşterea medie a numărului locuinţelor pe parcursul unui deceniu este de 5,9–6,5%.
Ponderea locuinţelor proprietate privată este 97% iar din total 25% sunt mai vechi de 55 de ani
(28% între 40–55 ani şi 37% între 20–40 ani). Blocurile de apartamente sunt în număr de peste 80,6 mii
(2,98 milioane aprtamente) şi adăpostesc cca 39% din populaţie.
193
Comisia Europeană impune realizarea a cca 7 milioane de verificări ale sistemelor de încălzire–
răcire şi a cca. 2 milioane de certificări de performanţă energetică în clădirile existente.
Aliniamentele de cercetare–dezvoltare în domeniu sunt redate în fig.2. (sursa: autorul).
Fig. 2. Aliniamente strategice pentru dezvoltarea sistemelor de energie fotovoltaică
În sistemul rezidenţial obiectivul sectorial pentru anul 2015 este de reducere a consumului anual
de resurse primare cu 823 mii tep prin: a) modernizarea instalaţiilor interioare de alimentare nu energie
termică; b) reabilitarea reţelelor de distribuţie a energiei termice; c) introducerea măsurilor de gestiune a
consumurilor de energie la consumatorii finali prin montarea repartitoarelor de debit şi d) izolarea termică
a locuinţelor.
În UE, la începutul anilor 2005 existau cca 105 milioane de locuinţe rezidenţiale [6], din care 32%
având vechime sub 45%, 40% între 30 – 45 ani şi 28% sub 30 de ani.
Diferite analize [6] subliniază că energia fotovoltaică este catalogată ca având potenţial
remarcabil pentru a contribui pe termen lung (2050) la furnizarea de energie în Europa.
Energia solară are o densitate energetică scăzută în termeni comparabili cu hidrocarburile,
cărbunele ş.a. şi are intermitenţă în producţie. Totodată, instalaţiile soare termice au o rată relativ redusă
de mărire a numărului lor.
5. Dezvoltarea sustenabilă şi competitivă a domeniului de producere şi folosire a energiei
regenerabile
Direcţiile de dezvoltare a utilizării surselor regenerabile de energie în Republica Moldova în
perioada 2013-2020 se apreciază că vor fi similare la nivel conceptual cu cele utilizate pentru
îmbunătăţirea eficienţei energetice.
Potrivit documentelor legislative autohtone, prioritatea generală pentru dezvoltarea utilizării
surselor regenerabile de energie în Republica Moldova este legată de crearea cadrului instituţional
naţional, pentru un suport de dezvoltare, integrare armonizată în infrastructura energetică existentă şi
recuperarea aşteptată a investiţiei în generarea suplimentară de energie curată.
Totuşi, în perioada 2013-2020, pentru integrarea în sistem a volumului programat de generare a
energiei electrice din surse regenerabile de energie se au în vedere achiziţii, în principal, pentru energie
eoliană şi, într-o măsură mai mică, pe energia solară, urmînd ca potenţialul de energie solară, deşi mai
mare decît cel eolian, să fie exploatat în perioada 2021-2030, în măsura în care aşteptările privind
scăderea costurilor se vor confirma.
CONCLUZII
1. Consiliul Uniunii Europene a primit raportul legislativului european potrivit căruia în
2019 toate clădirile nou construite vor trebui să producă atâta energie cît consumă.
2. În UE există peste 160 milioane de clădiri; rata de construcţie a clădirilor noi este de 1,5-2% pe
an şi până în anul 2020 trebuie să se reducă, în fapt, consumul de cca. 165 milioane tone de echivalent
petrol, prin dezvoltarea industriei competitive în sistemul construcţiilor, bazată pe eficientizarea efectivă.
3. Din sistematizarea generală a datelor şi situaţiilor referitoare la clădirile din România se obţine
concluzia că se inregistrează o slabă performanţă energetică.
194
4. Se apreciază că în România necesitatea de investiţii pentru reabilitare şi modernizare
termotehnică este necesară pentru 58% din blocurile existente (la cca. 2,4 milioane de apartamente).
5. Apreciem că în România nu sunt instituite avantaje şi stimulente specifice pentru impunerea
unui sistem accentuat de dezvoltare a surselor regenerabile de energie.
6. Se concluzionează că în procesul de îmbunătăţire a regimului termic al clădirilor folosind energia
solară se pune accent multiplu pe: a) caracteristicile constructiv-funcţionale ale clădirilor, b) tehnologiile
de asigurare a regimului termic optim, convenţional favorabil şi c) introducerea energiei solare
regenerabile în mulţimea de resurse primare pentru obţinerea de căldură.
Bibliografie:
1. C 107/0 - 2002 - Normativ privind calculul coeficienţilor globali de izolare termică la clădiri de
locuit.
2. C107/7-02 Normativ pentru proiectare la stabilitate termică a elementelor de închidere ale clădirilor
- (Revizuire NP200/89) - (Buletinul Construcţiilor, Bucureşti, nr. 8/2003, ord. 1574/15.10.02).
3. EN ISO 10077-2:2003-Performanţa termică a ferestrelor, uşilor şi obloanelor. Calculul
transmitanţei termice - Partea a 2-a: Metoda generală.
4. EN ISO 7345/1995 Thermal insulation. Physical quantities and definitions. (Izolare termică.
Mărimi fizice şi definiţii).
5. C107/7-02 Normativ pentru proiectare la stabilitate termică a elementelor de închidere ale clădirilor
- (Revizuire NP200/89) - (Buletinul Construcţiilor, Bucureşti, nr. 8/2003, ord. 1574/15.10.02).
6. Marinescu, C. N., (col). Transformarea elementelor arhitecturale clasice în elemente arhitecturale
de captare şi stocare a energiei solare, Universitatea din Petroşani, Simpozion Ştiinţific, 13-15
niembrie 2008.
7. Ivanov, V. (Coord). Comunicarea Naţională Doi a Republicii Moldova elaborată în cadrul
Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbarea climei, Ministerul Ecologiei
şi Resurselor Naturale, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu; George Manful; Grupul de
sinteză: V. Scorpan, M. Ţăranu, P. Todos, I. Boian. - Ch.:„Bons Offices‖ SRL, 2009 - 323 p.
8. Hotărîrea Guvernului RM nr. 102 din 5 februarie 2013 cu privire la Strategia energetică a
Republicii Moldova pînă în anul 2030, Publicată în data de 08.02.2013 în Monitorul Oficial al RM,
nr. 27-30.
IMPACTUL CLUSTERIZĂRII ECONOMIEI ASUPRA INTENSIFICĂRII CONCURENŢEI ÎN

CONDIŢIILE INTEGRĂRII EUROPENE
Mariana PRODAN, dr., lector superior ASEM

Abstract: Successful economic development is a process of successive upgrading. As nations develop, they progress in
terms of their characteristic competitive advantage and modes of competing. The present paper thus highlights some aspects
relating to the role and the importance of clusters in in the context of the contemporary economy.
O dezvoltare economica reuşită presupune un proces continuu de modernizări consecutive. Pe

masură ce economiile se dezvoltă, ele progreseaza din punct de vedere al avantajului competitiv şi al
concurenţei. Clusterizarea reprezintă un factor de creştere a compeitivităţii economiilor.
1. Concept. Pentru prima dată. conceptul de cluster economic este menţionat de neoclasicul
Alfred Marshall, încăl în anul 1920. Începând cu anii '50 termenul de cluster economic a redevenit
actual şi a fost dezbătut de specialişti din urbanism, arhitectură, ştiinţele regionale, economia regională şi
urbană, ştiinţe politice. Mai departe, în anii '80, definiţia dată de Michael Porter este cea mai răspândită.
Porter descrie un „diamant al avantajului competitiv‖ care trebuie să fie baza oricărui cluster. Elementele
principale ale diamantului sunt formate din factorii de producţie (forţă de muncă specializată), cerere
(aceasta influenţează inovarea în întreprindere), sectoarele interdependente şi de suport (datorită reţelei de
furnizori distanţa dintre aceştia şi producători se scurtează), strategia, structura şi competitorii
întreprinderii (pentru a rămâne competitivă întreprinderea este forţată să se upgradeze şi să investească
încontinuu) [2]. La început, acesta definea clusterul ca o formă de asociere între industrii (în interiorul
unei ţări), iar după anul 2000, ia în calcul şi componenta proximităţii geografice [4].
La începutul anilor '90 însuşi politicienii au început să se preocupe de recunoaşterea şi susţinerea
clusterelor afirmând că acestea nu sunt simple aglomerări de afaceri, de întreprinderi, ci o platformă
195
pentru inovare. „Inovarea este preponderent concentrată geografic, mai mult decât prosperitatea sau
productivitatea. Clusterele – concentrări geografice unde se găsesc întreprinderi specializate şi instituţii
interconectate – furnizează un mediu favorabil inovării… Acestea reduc barierele în transformarea noilor
idei în afaceri profitând de avantajele globalizării" [6].
Astfel, putem spune că, clusterele sunt concentrări geografice cuprinzând: - ministere; -agenţii
guvernamentale; -conducere locală; -universităţi; - asociaţii şi camere de comerţ; -întreprinderi; -
consultanţi. Datorită acestui fapt acestea atrag furnizori specializaţi, pot selecta dintr-un bazin de forţă de
muncă, au acces la informaţii.
Prin facilitarea acestui dinamism al forţei de muncă, al specializării şi al schimbului de informaţii
toate tipurile de întreprinderi pot beneficia de potenţialul local de inovare, se încurajează antreprenoriatul,
precum şi creşterea productivităţii, a salariilor şi a numărului de locuri de muncă. Clusterele sunt
caracterizate printr-o organizare flexibilă, fiecare membru îndeplineşte anumite activităţi, are un rol
stabilit în funcţie de strategia clusterului şi de cerinţele pieţei.
2. Efectele clustrerizării economiei. Efectele creării de clustere economice, sau aşa zisa
clusterizare, sunt în marea majoritate, de natură pozitivă. În cadrul clusterelor, participanţii cooperează,
cu scopul de a obţine diverse avantaje. Astfel, pot fi delimitate, avantaje ale localizării, care asigură: -
reducerea cheltuielilor de tranzacţionare şi de transport, - transferul mai rapid şi mai precis al
informaţiilor, -cunoaşterea experienţelor tehnologice şi organizatorice, -schimbul de cunoştinţe continuu,
-sprijinirea societăţii locale (instituţii de formare, dezvoltarea infrastructurii etc.), adaptarea mai rapidă la
piaţă (cercetarea pieţei, aplicarea de instrumente de marketing comune).
Clusterele contribuie la: 1.mărirea productivităţii întreprinderilor, mai ales a IMM-urilor care
funcţionează în cadrul acestora, 2. dezvoltarea continuă a inovaţiilor (ceea ce este garanţia creşterii
viitoare a productivităţii), 3. înfiinţarea de întreprinderi noi, 4. facilitarea accesului pe pieţe noi (micile
întreprinderi pot pătrunde pe piaţa internă, dar numai în foatre puţine cazuri pot fi competitive pe pieţe
aflate la distanţă, daca nu fac parte dintr-o reţea locală de competenţe complementare. Astfel, exportul în
grup poate permite întreprinderilor să-şi depăşească anumite limite individuale şi să pătrundă pe piaţa
internă), 5. păstrarea flexibilităţii, 6.asigurarea avantajelor economiei de scară, prin îmbunătăţirea alocării
în comun a resurselor.
3. Tipologia clusterelor. Clusterele pot fi clasificate după un şir de criterii [7]:
a) după relaţia de bază a formării clusterelor: -produse / servicii comune sau complementare,
tehnologii-cheie; - fluxuri de producţie şi distribuţie comune; - resurse naturale specifice; - abilităţi cerute
forţei de muncă,
b) după formare a clusterelor: - „naturale‖ în cadrul evoluţiei pieţelor libere; - constituire
„planificată‖ prin strategii dezvoltate de parteneriate publicprivate coezive şi puternice;
c) după locaţie a clusterelor: - în zone metropolitane; - în oraşe mijlocii sau mici; - în zone rurale;
- în natură (turism); - în piaţa globală (clustere de clustere);
d) după stabilitatea locaţiei clusterelor: - cu stabilitate a locaţiei pe termen lung (exemple:
clusterul industriei americane de automobile de la Detroit SUA, unde sunt localizate sediile a trei din
liderii acestei industrii; clusterul „Silicon Valley‖ din California SUA, unde sunt localizate reţele de firme
din industria de calculatoare); - cu delocalizări pe termen mediu şi lung, determinate de evoluţia
avantajelor comparative şi competitive în piaţa globală (exemple: clusterele globale Toyota, Renault-
Nissan etc.);
e) după perioada şi etapa ciclului de viaţă al clusterelor: - înfiinţare: pre-cluster, cluster în
formare; - dezvoltare cu restructurare periodică: cluster constituit, cluster în dezvoltare, cluster în
transformare / extindere; - destructurare: cluster în delocalizare / desfiinţare,
f) după natura şi identitatea proprietăţii (acţionariatului / asociaţilor) asupra clusterelor:
- clustere cu proprietate publică; - clustere cu proprietate privată ; - clustere cu proprietate combinată
publică & privată
g) după gradul de delocalizare a resurselor clusterelor: - clustere cu resurse (teren) localizate (sol /
subsol, ape, plantaţii etc.); - clustere cu resurse delocalizate (resurse umane, resurse sociale, resurse
materiale artificiale, resurse informaţionale, resurse financiare); - clustere cu resurse combinate,
h) după nivelul tehnologic / ecologic de inovare şi obiectul de activitate al firmelor principale: -
clustere bazate pe tehnologii avansate inovative, pentru bunuri şi servicii de investiţii – INVE-
CLUSTERE (autovehicule, aerospaţiale, electronice, produse bio-medicale, maşini şi aparate, software,
armament etc.); - clustere pentru bunuri şi servicii primare – PRIMA-CLUSTERE (produse agricole şi
alimente, energie, apă şi canalizare, materiale metalice, materiale lemnoase, materiale plastice, materiale
de construcţii etc.); - clustere pentru bunuri şi servicii de consum – CONSU-CLUSTERE (produse pentru
196
uz domestic, îmbrăcăminte şi încălţăminte, servicii medicale etc.); - clustere pentru servicii neproductive
– SERVI-CLUSTERE (telecomunicaţii, multimedia, educaţie, turism şi recreere, servicii financiare şi
asigurări, transport, distribuţie şi comerţ etc.)
i) după caracterul inovării realizate în cadrul clusterelor: - INOCLUSTERE sustenabile care
inovează continuu integrativ (în resurse, procese şi structuri, politici şi management, cultura
competitivităţii, produse), fiind competitive în piaţa globală; - INOCLUSTERE durabile care inovează
discontinuu şi non-integrativ (în resurse, procese şi structuri, politici şi management, cultura
competitivităţii, produse), fiind semnificative în piaţa internaţională; - INOCLUSTERE temporare care
inovează modest şi parţial (în resurse, procese şi structuri, politici şi management, cultura competitivităţii,
produse), fiind semnificative în piaţa naţională şi regională; - CLUSTERE care neglijează inovarea, fiind
efemer competitive / necompetitive.
j) după [nivelul] competitivităţii clusterelor în piaţa globală, de exemplu, cu 7 niveluri (criterii
agregate: cotele în exportul mondial / în producţia mondială / pe piaţa mondială): [3] cel mai puternic
cluster global (lider în piaţa globală), [2] cluster în top 3 mondial (cotă foarte importantă în piaţa globală),
[1] cluster în top 10 mondial (cotă importantă în piaţa globală) , [0] cluster semnificativ internaţional
(cotă mică în piaţa globală), [-1] cluster semnificativ naţional (cotă foarte mică în piaţa globală) [-2]
cluster semnificativ regional (cotă nesemnificativă în piaţa globală), [-3] cluster necompetitiv
4. Metode de identificare a clusterelor intr-o economie. Trei caracteristici sunt determinante în
identificarea clusterelor industriale: nivelul interdependenţelor, orientarea spre export în afara regiunii,
generarea de bogăţie. Indicatorii regionali propuşi de SANDAG (San Diego Association of Governors –
Asociaţia Prefecţilor din San Diego) pentru determinări sunt: (a) Indicatorul de Concentrare a Angajaţilor,
(b)Indicatorul de Dependenţă în Cluster şi (c)Indicatorul de Prosperitate Economică. Aceşti indicatori
oferă informaţiile cuantificabile necesare pentru standardizarea identificării clusterelor şi a componentelor
lor.
(a)Indicatorul de Concentrare a Angajaţilor se determină calculând raportul între procentul
angajaţilor dintr-o industrie la nivel regional cu procentul angajaţilor din aceeaşi industrie la nivel
naţional. Dacă raportul este supraunitar, înseamnă că este depăşită media naţională, deci se poate afirma
că o parte din producţia realizată este exportată în afara regiunii. În esenţă, acest este un indicator de
măsură al orientării spre export al unei industrii regionale. Utilizarea acestui indicator are limitările sale,
putând uneori să conducă la pierderea din vedere a clusterelor mici sau emergente. Clusterele emergente
pot avea momentan o concentrare mai mică decât media naţională dar cu un potenţial de a deveni
semnificative în viitor. Este cazul industriilor tinere, aflate în primele stadii de evoluţie sau al unor ramuri
din industrii bine reprezentate care încep să evolueze în direcţii divergente.
(b)Modelele de Input-Output şi relaţiile inter-industrii. Utilizarea doar a indicatorului de concentrare
a angajaţilor oferă informaţii despre industriile din regiune orientate spre export, fără a arăta cum sunt ele
interconectate. Pasul următor în identificarea clusterelor este gruparea sectoarelor industriale în clustere
preliminare. Acesta se face pe baza celui de-al doilea indicator, cel care măsoară forţele de
interdependenţă dintre industriile din regiune. Punctul de plecare îl reprezintă utilizarea Modelelor de
Input-Output, reprezentate cel mai adesea prin tabele matriciale. Acestea arată dimensiunile schimburilor
comerciale între industrii şi pun astfel în evidenţă nu doar principalele relaţii de interdependenţă dintre
industrii, ci chiar şi sensul acestor interdependenţe. Principala problemă în utilizarea acestor instrumente
este aceea a încadrării fiecărui produs sau serviciu în fluxul de schimburi în care este realmente folosit.
Soluţia cea mai bună este de a utiliza perechi de identificări pentru produse sau servicii, una pe baza
industriei de provenienţă şi alta pe baza industriei destinaţie, încă din fazele de colectare a informaţiilor.
Se mai pot de asemenea utiliza grupări ale acestora pe fluxuri de producţie, pe grupuri de furnizori sau de
clienţi. Pe baza analizelor realizate cu modelele de Input-Output se pot identifica la fel de bine atât
clustere la nivel regional, cât şi grupuri de entităţi cu interacţiuni foarte puternice în interiorul unui
cluster.
(c)Factorul de prosperitate economică măsoară veniturile medii dintr-o industrie cu veniturile
medii de la nivel naţional. Dacă raportul este supraunitar, atunci acea industrie este considerată ca fiind
un lider în dezvoltarea economică regională. Uneori analizele realizate pe baza acestui indicator arată
industrii care sunt în relaţii puternice cu clusterul, dar care, în ciuda cererii mari pentru produsele lor, au
un factor de concentrare al angajaţilor destul de scăzut[8].
Cei trei factori oferă o mare parte din informaţiile necesare pentru gruparea industriilor pe clustere.
5. Politica UE în domeniul clusterelor. Politica de dezvoltare a clusterelor este diferită de la o ţară
la alta, depinzând de condiţiile politice, economice şi sociale diferite. În prezent, în lume există o mare
diversitate de clustere. Ele se pot diferenţia în funcţie de specializarea într-o anumită etapă a lanţului
197
valorii, localizarea geografică, în funcţie de satisfacerea anumitor nevoi ale clienţilor sau deservirea
anumitor segmente de piaţă. Ele pot fi reţele ale IMM-urilor, pot fi organizate în jurul unor întreprinderi
mari sau chiar în jurul unor universităţi.
Conform unor studii efectuate în 2003, de către Global Cluster Initiative Survey, la acea vreme
existau peste 500 de iniţiative de clustere în lume. Aceleaşi studii arată că iniţiativele de formare a
clusterelor sunt mai frecvente în economiile dezvoltate şi în cele de tranziţie. Iniţiativele de formare a
clusterelor sunt concentrate asupra domeniilor de tehnologie intensivă. Cele mai multe iniţiativele de
formare a clusterelor sunt identificate în domeniul IT, medical, tehnologiei de producţie, echipamentelor
de comunicaţii, biofarmaceutic şi auto. Cele mai multe iniţiativele de formare a clusterelor apar în medii
naţionale unde promovarea ştiinţei şi inovaţiilor reprezintă o parte importantă a politicii guvernamentale
şi unde administraţia locală joacă un rol important. Companiile reprezintă părţile cu cea mai mare
influenţă în cazul iniţiativelor de formare a clusterelor.
Deşi Uniunea Europeană a recunoscut importanţa clusterizării încă din anii ’90, promovând
politici şi programe în acest sens, totuşi nu a reuşit să contribuie decisiv la creşterea competitivităţii în
cadrul UE-27 şi la obţinerea unui progres economic sustenabil în ultimii 10 ani. Criza economică şi
consecinţele ei demonstrează acest lucru.
În vederea monitorizării fenomenului de clusterizare, Comisia Europeană a înfiinţat în anul 2006,
instituţia numită „Observatorul European al Clusterelor‖, care furnizează date statistice cantitative şi
calitative privind situaţia clusterelor în Europa. Conform acestor date, la nivelul anului 2008, existau
aproximativ 2000 de clustere semnificative, definite ca aglomerări regionale industriale şi de servicii, care
implică circa 38% din forţa de muncă a Uniunii Europene.
În UE se pune accent pe dezvoltarea clusterele inovative - „clusterelor de top-level‖, datorită
faptului că Uniunea are nevoie de campioni în inovare care să internaţionalizeze rapid, iar clusterul este
un mediu prielnic pentru inovare. În prezent „Observatorul European al Clusterelor‖ dezvoltă o platformă
de colaborare on-line între clustere şi membrii din clustere (Europa InterCluster), permiţându-le acestora
să relaţioneze şi să aibă acces mai uşor la o serie de informaţii.
Datorită clusterelor multe regiuni din Europa au obţinut avantaj competitiv în domenii
specializate, de pildă, servicii financiare (Londra), petrochimicale (Antwerp), flori (Olanda) şi biopharma
(regiunea de graniţă Danemarca-Suedia).
Concluzii. Fenomenul globalizării dar şi cel al regionalizării vieţii economice a accentuat
importanţa clusterelor şi a dezvoltării acestora. Clusterele constituie un instrument de îmbunătăţire a
competitivităţii naţionale, cât şi a cele regionale şi internaţionale. Actorii cheie care trebuie implicaţi în
procesele colaborative de tip cluster sunt din: industrie, administraţie publică, cercetare
dezvoltare,învăţământ şi în cadrul entităţilor de transfer tehnologic.
În condiţiile în care competiţia globală a evoluat de la competiţia între întreprinderi la competiţia
între regiuni, succesul economic al unei ţări sau regiuni se bazează pe specializarea ofertei şi concentrarea
eforturilor de dezvoltare spre domenii cheie unde se deţin avantaje competitive, resurse şi competenţe.
Bibliografie:
1. European Union, European Innovation Scoreboard, (2009), Comparative Analysis Of Innovation
Performance, (disponibil on-line: www.proinno-europe.eu);
2. Porter, M. (1998), Clusters and the new economics of competition, Harvard Business Review;
Boston; Nov/Dec;
3. Kaminski, S. (2009). Die regionale Clustermarke, Wiesbaden: Gabler Verlag
4. Malmberg, A., Power, D. (2006). „True clusters – A severe case of conceptual headache‖, în
5. Asheim, B., Cooke, Ph., Martin, R., Clusters and regional development, New York, Routledge, pp.
50-68.
6. www.clusterobservatory.eu.
7. European Cluster Memorandum, 2007, p. 2.
8. „Clusters without borders – surveying the clustering opportunities of SMEs in the Hungarian-
Romanian cross border region‖ Project ID: HURO/0901/227/2.2.2; pp.7-8.
9. Management intercultural Volumul XII, nr. 17/2008, pp 60-61.
198
PONDEREA TERENURILOR AGRICOLE ERODATE
ÎN PROFILUL REGIUNILOR DE DEZVOLTARE A REPUBLICII MOLDOVA
Corina ARNAUT, dr. conf. univ., UASM

Abstract: Soil erosion and landslides pose a threat and risk phenomenon, which makes enormous economic losses,
population and diminishing essentially land fund of the republic. The country, about 40% of agricultural land eroded different
degree (weakly eroded - 23.2%, moderately eroded - 11.7%, strongly eroded - 4.9%), a value that increases each year on
average 0.9%. The annual loss of topsoil is estimated at 26 million tons.
Din punct de vedere economic, solurile constituie componenta cea mai valoroasă a resurselor
naturale. Ţinînd cont de tendinţele globale în ritmurile deprecierii şi pierderilor irecuperabile de suprafeţe
agricole, precum şi în dezvoltarea agriculturii, problema păstrării terenurilor agricole trebuie să devină
pentru statul nostru o preocupare strategică de securitate naţională.
Reforma agrară a schimbat radical structura şi modul de utilizare a pământului, a generat o
varietate mare de forme de proprietate şi de gospodărire, a pulverizat fondul funciar cu destinaţie agricolă
în parcele mici. Distribuirea cotelor de terenuri agricole, fără organizarea antierozională a teritoriului, din
deal în vale a condiţionat intensificarea diferitor forme de degradare în deosebi eroziunea de suprafaţă şi
liniară.
Eroziunea solurilor şi alunecările de teren prezintă un pericol şi un fenomen de risc, care
condiţionează pierderi enorme economiei, populaţiei şi diminuează esenţial fondul funciar al republicii.
Anual, pentru necesităţile sociale şi gospodăreşti, din circuitul agricol se scot suprafeţe considerabile de
terenuri agricole, ceea ce la fel contribuie la reducerea suprafeţelor la un locuitor (0,43 ha), vizavi de 0,60
ha, normativ.
Prevenirea degradării solurilor se poate realiza doar prin schimbări profunde de ordin spiritual, de
comportare şi gospodarire a populaţiei. Pentru reanimarea agriculturii, redresarea situaţiei în utilizarea
fondului funciar şi protecţia resurselor naturale sunt necesare acţiuni de perfecţionare a sistemului de
lucrare a solului, implementare a măsurilor complexe antierozionale şi de prevenire a alunecărilor de
teren, creare a carcasei verzi protectoare de terenuri, ameliorare şi fertilizare a solurilor.
Utilizarea iraţională a resurselor naturale din Moldova în ultimele decenii, în primul rând,
exploatarea intensivă a terenurilor agricole, utilizarea în agricultură şi în industrie a tehnologiilor nocive
din punct de vedere ecologic, poluarea solului şi a apei au condus la reducerea productivităţii
potenţialului natural şi au avut un impact distructiv asupra mediului ambiant, în special asupra resurselor
acvatice, aerului, solurilor şi biodiversităţii. Gradul redus de împădurire (10,3%) provoacă un înalt nivel
de erodare a solului, alunecări de teren, degradarea resurselor acvatice, intensifică secetele. Familiile care
practică agricultura de subzistenţă, fiind printre cele mai sărace pături sociale, sunt deosebit de afectate de
poluarea în agricultură, procesele de eroziune şi pierderi de sol fertil, precum şi de lipsa resurselor
financiare cu care ar putea să rezolve această problemă.
Degradarea capacităţii productive a solurilor în urma supraexploatărilor agricole din ultimii 50
ani de ani s-au manifestat prin intensificarea proceselor de eroziune, prin alunecări de teren, deficit de
humus, insuficienţă de fosfor mobil, salinizare şi soloneţizare, porţiuni cu exces periodic de umiditate,
colmatare a depresiunilor cu depozite de soluri slab humifere, decopertări de straturi fertile ş.a.
Eroziunea cuprinde 40% din terenurile agricole. Suprafaţa solurilor erodate creşte în medie cu
0,9% anual, ceea ce va face în următorii 50 ani ca 20-40% din stratul cel mai fertil să se piardă.
Prejudiciile anuale echivalează cu 2000 ha cernoziomuri cu profil întreg. Efectele dăunătoare ale eroziunii
se extind şi asupra altor sfere: înnămolirea iazurilor şi a altor bazine acvatice, poluarea solurilor din
depresiuni şi a apelor freatice cu pesticide şi îngrăşăminte minerale, spălate de pe versanţi, distrugerea
căilor de comunicaţii, a construcţiilor hidrotehnice ş.a.
Rezerva mică şi foarte mică de humus în soluri este o problemă esenţială în dezvoltarea
agriculturii ecologice. Solurile cu deficit de humus constituie 40,6% din terenurile agricole. Există riscul
ca şi în următoarele decenii conţinutul humusului în terenurile arabile să scadă în medie cu 10-25%, ceea
ce va afecta substanţial calităţile fizice şi microbiodiversitatea solurilor. Pierderile anuale din această
cauza se estimează la 10% din recoltă.
Epuizarea rezervelor de fosfor mobil în sol poate fi acoperită numai cu îngrăşăminte fosfatice.
Solurile cu deficit de fosfor ocupă 30% din terenurile agricole. Lipsa îngrăşămintelor face ca ponderea
acestor categorii de terenuri şi pierderile de recoltă (20%) să crească.
Desfundarea solurilor pe o suprafaţă de 546 mii ha (21% din terenurile agricole) pentru
plantaţiile pomiviticole a condus la perturbarea stratificării naturale a orizonturilor genetice şi scoaterea la
199
suprafaţă a păturilor slab humificate cu conţinut ridicat de carbonaţi. Fertilitatea acestor terenuri, utilizate
ulterior pentru culturi de cîmp, este cu 10-20% mai mică în comparaţie cu cea a solurilor similare
nedesfundate.
Poluarea terenurilor agricole se păstrează, deşi aplicarea îngrăşămintelor chimice la hectar s-a
micşorat de 4,3 ori.
A crescut concomitent de 2 ori gradul de poluare biologică a solului din intravilanul localităţilor din
cauza lipsei sistemelor funcţionale de îndepărtare şi utilizare a deşeurilor menajere şi zootehnice.
(Tabelul 1).
Programele de protecţie, ameliorare şi utilizare durabilă a resurselor de soluri se pot realiza doar
în cadrul unor lucrări complexe de amenajare ecologică polifuncţională a teritoriului la nivel naţional
ţinînd cont de toate componentele capitalului natural şi antropic. Costul unor asemenea lucrări pentru
perspectiva 2000-2020 se estimează la 363 mln. $ SUA sau peste 18 mln. $ SUA anual.
Tabelul 1. Factorii degradării solurilor fondului funciar cu destinaţie agricolă
Prejudicii, mii dolari SUA

anual Generale, ca
Nr. de Suprafaţa, mii
Factorii de degradare a solurilor rezultat al
ordin ha
deteriorării
solurilor
1. Eroziunea prin apă 839,7 221365 -
2. Alunecări de teren 81,0 - -
3. Deteriorarea solurilor în rezultatul alunecărilor de teren 24,1 8423 1014923
4. Deteriorarea solurilor de ravene 8,8 7622 370594
5. Deteriorarea solurilor prin excavaţii 5,0 - 210565
6. Decopertarea solurilor pe terase artificiale, recent părăsite şi 5,0 67 -
folosite ca pajişte
7. Desfundarea solurilor 546,4 - -
8. Micşorarea capacităţii productive a solurilor desfundate în 175,7 3198 -
rezultatul utilizării lor sub culturile de câmp
9. Colmatarea solurilor cu depozite slab humifere de pedolit 119,0 2166 -
10. Compactarea secundară a solurilor în rezultatul utilizării lor 2183,0 39730
intensive
11. Compactarea primară (slitizarea) solurilor vertice 60,0 2184
12. Umiditatea excesivă a solurilor pe pante şi vâlcele 49,6 902 -
13. Umiditatea excesivă a solurilor aluviale 259,0 4714 -
14. Salinizarea şi soloniţizarea solurilor pe pante şi vâlcele 20,0 3640 -
15. Salinizarea şi soloniţizarea lăcoviştilor aluviale 99,0 5405 -
16. Soloniţizarea solurilor automorfe 25,0 1820 -
17. Dehumificarea, rezervă mică (<3,0%) şi foarte mică (<2,0%) 1037,0 18873 -
de humus
18. Asigurarea insuficientă a solurilor cu forme mobile de fosfor 785,0 28574 -
19. Degradarea solurilor în rezultatul irigării 12,8 699 -
20. Seceta şi alte cataclisme naturale 256,0 23296 -
21. Alocarea terenurilor agricole pentru necesităţi sociale 120,0 - -
22. Deteriorarea totală a învelişului de soluri pe terenurile alocate 40,9 63801 1722422
pentru necesităţi sociale
TOTAL - 436479 3318504
Sursa. Datele publicate în buletinele de monitoring ecopedologic şi în fişele cadastrale.
În ultimii 10-12 ani a avut loc deformarea asolamentelor de câmp, micşorarea cotei culturilor
leguminoase în asolamente de 4-5 ori, micşorarea volumului de aplicare a îngrăşămintelor minerale de
15-20 ori, celor organice de 10-15 ori. Toate acestea au condus la formarea unui bilanţ negativ a
humusului şi elementelor nutritive în sol.Ca rezultat are loc degradarea fizică, chimică şi biologică,
micşorarea productivităţii solurilor, acutizarea sărăciei.
În total prejudiciul anual cauzat economiei naţionale ca rezultat al degradării solurilor constituie
3,1 miliarde lei inclusiv:
- 1,5 milioane lei – pierderile ireversibile ca rezultat al spălării de pe versanţi a 26 milioane tone de
sol fertil;
- 0,2 miliarde lei – pierderile ireversibile ca rezultat al distrugerii solurilor de alunecări şi ravene;
- 1,4 miliarde lei – costul pierderilor de producţie agricolă.
200
O componentă importantă a informaţiei despre sol şi măsurile de ocrotire şi îmbunătăţire a
acestuia sînt indicii de bonitate, cartarea pedologică şi agrochimică a terenurilor agricole.
Clasele de terenuri şi notele de bonitate au fost elaborate de către savanţii Institutului de Pedologie,
Agrochimie şi Protecţie a Solului ―Nicolae Dimo‖: R. Luniova, L. Reabinina, 1976, 1983; I .Crupenicov,
A. Ursu, 1984; A. Ursu, 2011; V. Cerbari 2001, 2003.
Pentru a ilustra influenţa calităţii solului asupra productivităţii grîului de toamnă, v-om prezenta
diferenţierea după clase şi note de bonitate. (Tabelul 2).
Din datele prezentate în tabelul 2 se constată o dependenţă directă dintre nota medie de bonitate
(respectiv şi clasa) şi productivitatea grîului de toamnă. Astfel, la cea mai înaltă calitate a solului 81-100
puncte productivitatea grîului de toamnă a atins cel mai înalt nivel şi variază în limitele 32-40 chintale la
hectar, ceea ce depăşeşte media pe ţară cu 6-14 chintale la hectar. Cu reducerea notei de bonitate scade
proporţional şi productivitatea. Aceste rezultate ne atestă, că în Republica Moldova productivitatea
culturilor agricole depinde de calitatea solului în proporţie de 60%.
Tabelul 2. Bonitatea solurilor şi recolta grîului de toamnă în Republica Moldova
Clasa de bonitate Nota de bonitate, Suprafaţa terenului Cota din suprafaţa Recolta grâului de
puncte agricol, mii ha terenurilor agricole, % toamnă, q/ha
I 81-100 689 27 32-40
II 71-80 536 21 28-32
III 61-70 382 15 24-28
IV 51-60 382 15 20-24
V 41-50 303 9 16-20
VI 21-40 153 6 8-16
VII <20 178 7 -
Media pe ţară 64 2556 100 26
Sursa. 1, p.71
În Programul Naţional complex de sporire a fertilităţii solului stipulează, că ―Starea actuală a
fertilităţii efective a solurilor este nesatisfăcătoare, iar pe cca 10% din terenurile agricole – critică.
Deformarea asolamentelor (majorarea cotei culturilor prăşitoare şi micşorarea suprafeţei ocupate cu
culturi leguminoase), micşorarea volumului de îngrăşăminte organice cu 20 – 30 ori, celor minerale de 15
– 20 ori, au condus la formarea unui bilanţ profund negativ al humusului şi elementelor biofile în soluri şi
la degradarea biologică a lor‖.
Pentru stabilizarea fertilităţii solurilor în acest program se prevăd următoarele acţiuni:
 Minimizarea în limitele admisibile (5-6 t/ha) a eroziunii solului;
 Optimizarea structurii asolamentelor, majorarea cotei culturilor leguminoase (lucerna, soia,
mazărea etc.) pînă la 25 % ceea ce va conduce la acumularea de 40-50 mii tone azot biologic;
 Încorporarea anuală în sol a cîte 5-6 t/ha gunoi de grajd, în total 9-10 mln tone;
 Utilizarea producţiei agricole secundare în calitate de fertilizanţi organici (20-25% din
suprafaţa totală ocupată cu grîu de toamnă);
 Aplicarea anuală a 70-80 mii tone îngrăşăminte de azot, 70-80 mii tone de îngrăşăminte
fosfor, în total 140-150 mii tone de substanţă activă.
Implementarea acestor măsuri va permite sporirea fertilităţii solurilor şi în rezultat a cîte 35 q/ha de
cerealiere sau a 7,5 mln tone de producţie globală.
Din cauza eroziunii anual se pierd 26 mln. tone de sol fertil si 600 mii tone de humus.
Restabilirea acestor pierderi din sol poate fi obţinută prin incorporarea îngrăşămintelor chimice
minerale şi organice. Situaţia se agravează din cauza că în procesul de privatizare cotele de teren au fost
repartizate şi de-a lungul pantelor, plus la aceasta nu întotdeauna sunt respectate tehnologiile de
prelucrare a solurilor.
Peste 50 mii ha sunt supuse proceselor de ravenizare. Alunecările de teren au loc mai frecvent pe pantele
despădurite. In ultimii ani procesele de alunecări active a terenurilor au fost semnalate pe o suprafaţă de
circa 7 mii ha.
Analiza integrată a factorilor de degradare a solurilor Republicii Moldova ne permite să constatăm că
starea de calitate a învelişului de sol în perioada de exploatare intensivă pe parcursul a 30 de ani s-a
înrăutăţit; au crescut suprafeţele solurilor erodate, afectate de alunecări de teren, deteriorate antropic -
salinizate, soloneţizate, degradate ca rezultat al irigării, degradate ca rezultat al colmatării cu depozite slab
humifere, desfundate etc. Sub influenţa lucrărilor agrotehnice s-a intensificat procesul de deteriorare a
structurii şi de compactare a solurilor. În condiţiile deficitului de îngrăşăminte minerale şi organice,
201
bilanţul humusului şi elementelor nutritive a devenit negativ. Toate acestea în ansamblu au condus la
reducerea continuă a fertilităţii resurselor de sol şi degradarea diversităţii pedologice.
Republica Moldova este afectată de deşertificare întrucât zonele de centru şi sud sunt uscat-subumede
cu coeficientul hidrotermic K<0,65, iar zona de nord este afectată periodic de secetă şi de procesele de
degradare a solurilor, deci este ameninţată de deşertificare.
Pentru a ilustra ponderea terenurilor agricole erodate în profilul regiunilor de dezvoltare a
Republicii Moldova, v-om prezenta tabelul 3.
Tabelul 3. Ponderea terenurilor agricole erodate şi eficienţa economică a fondului funciar în

profilul regiunilor de dezvoltare a Republicii Moldova
(în medie 2008-2010)
Indicatorul Regiunea de dezvoltare
UTA
Nord Centru Sud
Gagauzia
1. Ponderea terenurilor erodate în suprafaţa
totală a terenurilor agricole, % 32,3 42,22 35,51 39,0
2. Producţia medie la hectar, chintale:
- cerealiere şi leguminoase boabe 28,4 22,2 22,1 21,2
- fructe 17,7 13,6 13,1 12,9
- porumb 54,4 31,4 27,7 23,1
3. Revine la un hectar de terenuri agricole,
lei:
- producţie agricolă globală în preţuri 4574,3 3964,6 3437,7 2847,3
comparabile ale anului 2005
- profit brut 1338,1 971,3 664,8 227,6
- profit net 943,7 25,4 126,4 31,8
4. Rata rentabilităţii resurselor consumate şi 26,07 19,75 17,2 6,59
utilizate, %
Calculele autorului.
Din datele prezentate în tabelul 3 se constată cele mai afectate de eroziune sunt terenurile agricole
din regiunea de dezvoltare centru, ponderea terenurilor erodate în suprafaţa totală a terenurilor agricole
constituie 42,22%.
Pe parcursul ultimilor 40 de ani suprafaţa solurilor erodate s-a majorat cu 283,4 mii ha sau cu cca.
7086 ha în fiecare an. Aceasta constituie 14,4 % din suprafaţa terenurilor cu destinaţie agricolă. La nivelul
anului 2012 au fost supuse pericolului eroziunii 1,86 milioane ha sau 55% din suprafaţa totală a
republicii. Suprafaţa sumară a terenurilor agricole erodate este de cca. 880 mii ha sau 40% din fondul
agricol. Dintre acestea, 57% (504,7 mii ha) sunt terenuri slab erodate, 30% (259 mii ha) – moderat
erodate şi 13% (114 mii ha) – puternic erodate.
Cele mai afectate de eroziune sunt terenurile agricole din raioanele Călăraşi (56%), Anenii Noi şi
Rezina (câte 53%), Ungheni, Soroca, Ialoveni şi Cimişlia (câte 47%), Nisporeni (44%), Cahul (45%),
Hânceşti şi Basarabeasca (câte 43%), Cantemir (42%).
Pierderile anuale de sol fertil de pe terenurile agricole cauzate de eroziune constituie, după unele
date, 26 mil. tone, inclusiv humus – 700 mii t, azot – 50 mii t, fosfor – 34 mii t, potasiu – 597 mii tone. Ca
rezultat, daunele anuale aduse economiei republicii, cauzate de eroziunea solurilor, constituie cca. 3 mlrd.
lei.
Suprafaţa terenurilor ravenizate (degradate prin eroziune liniară) constituie 11,9 mii ha, iar numărul
acestora este de cca. 6200. Acestea scot anual din circuitul agricol aproximativ 1000 ha terenuri şi 10-15
mil. m3 de sol, iar prejudiciul cauzat economiei naţionale constituie 83 mil. lei.
O daună colosală resurselor funciare cauzează alunecările de teren. Suprafaţa lor, conform
Cadastrului Funciar, la 01.01.2012 constituia 21,578 mii ha.
Utilizarea durabilă a resurselor funciare se va realiza prin conservarea solurilor, ameliorarea şi sporirea
fertilităţii lui.
Dezvoltarea socio-economică a Moldovei este imposibilă fără a menţine pe termen lung
capacitatea de producţie agricolă a solurilor, fără adoptarea unei abordări integrale pentru combaterea
proceselor de degradare, restabilirea fertilităţii solurilor degradate, utilizarea echilibrată şi protecţia
resurselor funciare.
Măsurile prioritare de conservare a solului vor cuprinde
A) efectuarea de lucrări agricole cu utilaje şi maşini, de asolamente, de alte procedee agricole cu
impact redus asupra mediului, practicarea unei agriculturi organice;
202
B) elaborarea unui proiect de lege privind conservarea solului, luîndu-se ca model legile în
vigoare în ţările europene, aplicarea mecanismelor economice de prevenire a degradării solului;
C) perfecţionarea actelor normative în vigoare privind obligaţiile persoanelor care efectuează
lucrări ce conduc la degradarea stratului fertil al solului, cu definirea clară a responsabilităţilor pentru
restabilirea fertilităţii lui;
D) elaborarea unei hărţi naţionale a terenurilor degradate, folosindu-se experienţa altor ţări
europene;
E) stimularea restabilirii fîşiilor forestiere de protecţie şi aplicării de măsuri antieroziune;
f) reglementarea exploatării păşunilor.
Bibliografie:
1. Chivriga V. Evoluţia pieţei funciare agricole din Republica Moldova. În: Businessul Agricol, 2009,
nr. 5 – 6, p.70 – 71.
2. Programul Naţional complex de sporire a fertilităţii solului în 2001 – 2020. Chişinău, Pontos, 2001,
129 p.
3. Programul complex de valorificare a terenurilor erodate şi sporire a fertilităţii solurilor. Partea I.
Ameliorarea solurilor degradate. Chişinău, Pontos, 2004, 212 p.
4. Programul de consolidare a terenurilor agricole aprobat prin Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova nr. 554 din 22 mai 2006.
5. Hotărârea Guvernului cu privire la realizarea Programului de consolidare a terenurilor agricole nr.
416 dim 17.04.2007, „Monitorul Oficial‖, nr. 57-59/445 din 27.04.2007.
6. www.cadastru.md
FENOMENUL SĂRĂCIEI CA ELEMENT AL

INSECURITĂŢII ECONOMICE
Silvia ZAHARCO, dr., lector superior, UASM
Abstarct: Poverty is a social phenomenon and, though it affects a part of society, it influences the whole population.
Poverty isn’t a new phenomenon, it appears again and again or it gets new forms in the history. On different stages of the
society’s development various tendencies or phenomena appear that determine new types of poverty that is an obstacle to
development. Poverty is a powerful imbalance for a certain period of time with deep implications in the life of social groups that
are subject to this process and in the life of the whole society.
Key words: poverty, inequality, need, survival, disadvantage.
Securitatea sau insecuritatea sunt considerate probleme sociale fundamentale.

Securitatea exprimă starea sau sentimentul de siguranţă, de linişte izvorât din absenţa oricărui
pericol. Securitatea are o latură economică şi alta socială. Din punct de vedere economic, securitatea
indivizilor este resimţită de independenţa financiară a acestora. Cu alte cuvinte, lipsa unor venituri, starea
de sărăcie atrage automat şi sentimentul de nesiguranţă. Sub aspectul economic, securitatea indivizilor
este abordată în contextul inegalităţii veniturilor în societate şi sărăciei.
Salariul este principalul venit al indivizilor. Diferenţierea şi apropierea, egalizarea salariilor explică
asemănările, respectiv diferenţierile de venituri în societate. La baza acestora se află factori obiectivi şi
subiectivi. Printre cei obiectivi se pot menţiona calificarea şi eficienţa muncii salariatului, locul de muncă,
respectiv instituţia şi comportamentul de muncă, nivelul instruirii şi educaţiei reflectate în diplome şi
atestate. Factorii subiectivi, din păcate, intervin adeseori în procesul determinării mărimii salariului, mai
ales atunci când rezultatele muncii colective nu pot fi cuantificate proporţional cu munca individuală, iar
aprecierea subiectivă a managerilor cu privire la contribuţia personală a salariaţilor nu reflectă realitatea.
În acest fel apare inegalitatea veniturilor în societate.
Conform datelor Cercetării Bugetelor Gospodăriilor Casnice, veniturile disponibile ale populaţiei în
trimestrul III 2012 au constituit 1507,3 lei lunar în medie pe o persoană, fiind în creştere cu 2,3% faţă de
aceeaşi perioadă a anului precedent. În termeni reali (cu ajustarea la indicele preţurilor de consum, care
în anul 2012 faţă de anul 2011 a constituit 104,4%) veniturile populaţiei au înregistrat o descreştere de
2,0%.
203
Tabelul 1. Veniturile disponibile ale populaţiei, în trimestrul III
2008 2009 2010 2011 2012
Venituri disponibile – total (medii lunare pe o persoană), lei 1220,1 1193,7 1317,7 1473,0 1507,3
inclusiv în procente pe surse de formare:
Activitatea salariată 43,7 47,2 45,6 42,4 41,4
Activitatea individuală agricolă 10,5 8,5 8,1 9,9 9,1
Activitatea individuală non-agricolă 7,6 6,3 6,6 8,8 8,5
Venituri din proprietate 0,0 0,2 0,1 0,6 0,0
Prestaţii sociale 15,6 18,8 18,8 18,0 20,6
din care:
Pensii 13,6 16,5 15,8 15,4 17,0
Indemnizaţii pentru copii 0,4 0,7 0,8 0,7 0,9
Compensaţii 0,6 0,7 0,6 0,6 0,4
Ajutor social - 0,1 0,2 0,2 0,8
Alte venituri 22,6 19,0 20,9 20,3 20,4
din care, transferuri din afara ţării 18,5 14,5 17,1 16,0 15,7
Ponderea veniturilor în natură în total venituri disponibile,
% 11,0 11,2 10,2 11,4 10,9
Sursa: Biroul Naţional de Statistică al Republicii Moldova. Raportul anual „Situaţia social-economică a
Republicii Moldova în anul 2012”
Plăţile salariale reprezintă cea mai importantă sursă de venit, dar cu o contribuţie mai mică în
formarea veniturilor totale disponibile, 41,4% faţă de 42,4% în trimestrul III anul 2011. Veniturile din
prestaţiile sociale sînt a doua sursă de venit după importanţă şi au contribuit la formarea veniturilor
populaţiei în proporţie de 20,6% sau cu 2,6 p.p. mai mult faţă de aceeaşi perioadă a anului precedent.
Veniturile din activităţile pe cont propriu reprezintă 17,6% din veniturile populaţiei, inclusiv 9,1%
sunt veniturile din activitatea individual agricolă, iar 8,5% - din activitatea individuală non-agricolă. În
general, ponderea veniturilor din activităţi pe cont propriu s-a redus cu 1,1 p.p. comparativ cu trimestrul
III 2011. O sursă importantă pentru bugetul gospodăriilor rămîn a fi transferurile băneşti din afara ţării,
care în medie au constituit 15,7% din total venituri faţă de 16,0% în trimestrul III 2011.
În structura veniturilor disponibile predominante sînt veniturile băneşti, cu o pondere de 89,1% în
trimestrul III 2012, faţă de 10,9% pentru veniturile în natură. În termeni absoluţi, valoarea veniturilor
băneşti a însumat 1343,0 lei lunar în medie pe o persoană şi 164,3 lei – veniturile în natură. Comparativ
cu trimestrul III 2011, ponderea veniturilor băneşti a crescut cu 0,5 p. p.
Distribuţia veniturilor este diferită de la ţară la ţară. Inegalitatea veniturilor este mai pronunţată în
ţările sărace faţă de cele bogate.
Inegalitatea distribuţiei veniturilor înregistrează diferite nivele [5]:
1.Distribuţia egală a veniturilor - un anumit procent de populaţie înregistrează acelaşi procent de
venituri. Adică, dacă 10% din populaţie obţine 10% din veniturile totale, 30% din populaţie 30% din
venituri etc. se spune că este o distribuţie egală de venituri în societate.
2.Distribuţia inegală a veniturilor - un anumit procent de populaţie înregistrează un procent mai
mic din venituri. Prin urmare, dacă 20% din populaţie înregistrează 4% din venituri, 40% din populaţie
15%, 60% din populaţie 30% din venituri, se spune că este o distribuţie inegală a veniturilor în societate.
Desigur, în acest caz, 100% din populaţie va înregistra 100%.
3. Inegalitatea totală a distribuţiei - din punct de vedere teoretic, la care 1% din populaţie
înregistrează 100% din venituri, iar restul, nici un venit.
Distribuţia inegală a veniturilor şi mai ales diminuarea veniturilor unor grupuri de indivizi creează
sau amplifică starea de sărăcie. Aceasta, este un fenomen social, şi, deşi afectează o parte a societăţii, are
influenţe asupra întregii populaţii. Sărăcia nu este un fenomen nou, ci se repetă sau capătă alte forme în
cursul istoriei. La intervale variabile apar tendinţe sau fenomene diverse, care determină tipuri noi de
sărăcie ce se constituie într-o piedică în calea dezvoltării. Sărăcia reprezintă expresia unui dezechilibru
accentuat, pe o anumită perioadă, cu implicaţii profunde în viaţa grupurilor sociale supuse acestui proces
şi nu numai. Consecinţele pot fi directe, dar şi indirecte, respectiv asupra categoriilor sociale mai puţin
sau deloc sărace, dar care intervin în această problemă.
Nu există o definiţie unanim apreciată a fenomenului sărăciei. În general, se spune că o familie
înregistrează starea de sărăcie dacă nevoile sale de bază depăşesc posibilităţile de satisfacere a
acestora [1].
Sărăcia poate fi apreciată în sens absolut, relativ şi subiectiv.
Sărăcia absolută reprezintă starea unui individ sau familie, care obţine un nivel minim al venitului
necesar vieţii, luându-se în considerare numai nevoile de hrană la cele mai mici estimări de costuri. Într-o
ţară slab dezvoltată resursele absolut necesare existenţei oamenilor ca membri ai societăţii sunt relativ
204
apropiate de cele strict necesare supravieţuirii fizice. In ţările dezvoltate pragul de sărăcie absolută are un
conţinut mai amplu şi un nivel mai înalt decât cel aferent supravieţuirii sub aspect fizic.
A determina pragul sărăciei absolute înseamnă a defini nevoile şi nivelul satisfacerii lor, a identifica
bunurile şi serviciile de consum necesare în acest scop, a calcula cheltuielile minime de consum necesare
achiziţionării bunurilor şi plăţii serviciilor.
Tabelul 2. Valoarea minimului de existenţă pe categorii de populaţie

medii lunare pe o persoană, lei
2008 2009 2010 2011 2012
Total populaţie 1260,5 1085,4 1305,1 1386,4 1456,9
Populaţia în vîrstă aptă de muncă 1330,5 1142,8 1377,2 1454,6 1531,9
Bărbaţi în vîrstă aptă de muncă 1410,6 1212,5 1448,3 1523,8 1614,9
Femei în vîrstă aptă de muncă 1249,3 1070,2 1302,6 1381,7 1443,9
Pensionari 1074,0 929,2 1120,4 1206,8 1259,5
Copii 1175,7 1021,4 1210,8 1299,4 1364,3
inclusiv în vîrstă de:
pînă la 1 an 464,1 427,5 501,8 572,7 577,4
1 – 6 ani 1005,6 888,6 1053,5 1150,3 1208,7
7 – 16 ani 1306,9 1126,1 1355,0 1449,0 1528,5
Mărimea medie lunară a minimului de existenţă în trimestrul III 2012 a constituit 1456,9 lei pe o
persoană, fiind în creştere cu 5,1% faţă de trimestrul III 2011. Majorarea minimului de existenţă a fost
determinată preponderent de creşterea preţurilor, în special la produsele alimentare.
Pe categorii de populaţie, valoarea maximă a minimului de existenţă revine populaţiei în vîrstă aptă
de muncă – 1531,9 lei, şi în special bărbaţilor – 1614,9 lei. Pentru pensionari minimul de existenţă a
constituit 1259,5 lei şi reprezintă 86,5% din valoarea medie pentru total populaţie.
Minimul de existenţă pentru copii constituie în medie 1364,3 lei lunar, cu o diferenţiere a acestui
indicator în funcţie de vîrsta copilului, de la 577,4 lei pentru un copil în vîrstă de pînă la 1 an, pînă la
1528,5 lei pentru un copil în vîrstă de 7-16 ani.
Toate metodele de determinare a pragului sărăciei absolute au la bază normele de consum alimentar
recomandate de nutriţionişti. Consumul este deseori mult mai dificil de înregistrat decât veniturile.
Structura consumului reprezintă însă o importantă metodă de estimare a nivelului de sărăcie. Ponderea
excesivă a cheltuielilor alimentare constituie un indice al sărăciei.
Tabelul 3. Cheltuielile de consum ale populaţiei, în trimestrul III

2008 2009 2010 2011 2012
Cheltuieli de consum – total (medii lunare pe o persoană), lei 1290,2 1300,7 1463,7 1623,2 1675,3
inclusiv în % pentru:
Produse alimentare 38,9 40,8 37,5 41,4 42,0
Băuturi alcoolice, tutun 1,4 1,7 1,6 1,5 1,7
Îmbrăcăminte, încălţăminte 12,9 12,2 11,3 10,2 10,3
Întreţinerea locuinţei 19,0 16,8 19,8 19,7 19,0
Dotarea locuinţei 4,9 3,8 4,2 4,4 4,1
Îngrijire medicală şi sănătate 4,9 5,3 6,5 5,2 6,5
Transport 4,6 4,9 5,0 5,2 4,3
Comunicaţii 4,5 4,8 4,5 4,1 4,3
Agrement 2,9 2,5 2,3 1,9 1,9
Învăţămînt 0,3 0,7 1,4 1,0 1,0
Diverse 5,6 6,4 5,9 5,4 4,9
Cheltuielile de consum ale populaţiei. Cheltuielile medii lunare de consum ale populaţiei în
trimestrul III 2012 au constituit 1675,3 lei pe o persoană, fiind în creştere cu 3,2% faţă de aceeaşi
perioadă a anului precedent. În termeni reali (cu ajustarea la indicele preţurilor de consum) populaţia a
cheltuit în medie cu 1,1% mai puţin comparativ cu aceeaşi perioadă a anului precedent.
Cea mai mare parte a cheltuielilor a fost destinată acoperirii necesarului de consum alimentar,
42,0% sau cu 0,6 p. p. mai mult faţă de trimestrul III 2011. Pentru întreţinerea locuinţei o persoană în
medie a alocat 19,0% din cheltuielile totale de consum (- 0,7 p.p.), iar pentru îmbrăcăminte şi
încălţăminte – 10,3% (+ 0,1 p.p.).
205
Celelalte cheltuieli au fost direcţionate pentru serviciile de sănătate (6,5% faţă de 5,2% în trimestrul
III 2011), transport (4,3% faţă de 5,2%), comunicaţii (4,3% faţă de 4,1%), dotarea locuinţei (4,1% faţă
de 4,4%), învăţămînt - 1,0% (nivelul anului precedent) etc.
Datele prezentate relevă că ponderea cheltuielilor alimentare în ţara noastră este extrem de ridicată,
ceea ce indică un grad ridicat de sărăcie. Considerăm că stabilirea pragului de sărăcie conform metodei
structurii consumului nu este relevant pentru Republica Moldova, decât cel mult ca complementare la alte
metode.
Dificultatea determinării pragului de sărăcie absolută constă în lipsa unor criterii obiective de
stabilire a ―minimului necesar‖. Nevoile sunt definite drept nevoi fundamentale de alimentaţie,
îmbrăcăminte, adăpost, precum şi cele de igienă, sănătate şi odihnă, de educaţie şi participare la viaţa
socială. Însă este greu de apreciat care este nivelul minim (de bază) de satisfacere a acestor nevoi. De
asemenea, este dificil a selecţiona din bunurile şi serviciile existente pe piaţă pe acelea care formează
combinaţia cea mai potrivită pentru a asigura realizarea nivelului minim de satisfacere a nevoilor.
Sărăcia relativă apreciază starea de sărăcie a unui individ sau familie prin comparare cu un alt
individ sau grup. Pragul de sărăcie relativă se determină pe baza distribuţiei populaţiei statistice
(gospodării) în funcţie de o variabilă instrumentală. Ideea esenţială în interpretarea sărăciei relative este
că persoanele şi gospodăriile, care se află sub pragul sărăciei sunt într-o situaţie mai grea decât celelalte.
Rezultă că, societatea poate caracteriza ca fiind afectată de sărăcie, o familie care are venituri de
subzistenţă, dar acestea sunt foarte scăzute în comparaţie cu ceilalţi membri ai societăţii. Aceasta
înseamnă că nivelul sau pragul sărăciei diferă de la ţară la ţară. Cu cât o societate este mai dezvoltată şi
mai bogată, cu atât limita sărăciei este mai mare.
Sărăcia subiectivă se bazează pe autoaprecierea indivizilor cu privire la semnificaţia veniturilor
minime necesare acoperirii nevoilor proprii.
Sărăcia subiectivă reprezintă o modalitate de conceptualizare şi operaţionalizare a sărăciei pornind
de la reprezentările asupra sărăciei şi bunăstării ale indivizilor ce compun o societate. În abordarea sa
clasică, sărăcia subiectivă se referă la sentimentele de sărăcie ale indivizilor, utilizate ca punct de reper în
construcţia indicilor de sărăcie şi determinarea pragurilor acesteia. Prin extensie, de multe ori sărăcia
subiectivă etichetează metode de estimare a indicilor de sărăcie pornind de la opinia publică asupra
sărăciei [1] [3].
Tabelul 4. Metode subiective de măsurare a sărăciei

Metode Caracteristica
1. Autoestimarea Se bazează pe răspunsurile la întrebarea: „Ce venit consideraţi dumneavoastră a fi minimal,
venitului minim cu care s-ar putea descurca familia dumneavoastră pînă la sfîrşitul lunii?‖. Studiile care au evaluat
necesar (SPL – răspunsurile la această întrebare au evidenţiat faptul că între venitul efectiv şi venitul considerat
Leyden) minim necesar există următoarele relaţii:
- persoanele care au un venit mai mare decât pragul de sărăcie consideră că venitul lor este
adecvat şi tind să supraevalueze minimul necesar;
- persoanele situate sub pragul sărăciei consideră că venitul lor este necorespunzător şi tind să
subevalueze minimul necesar.
2. Metoda CSP de Se bazează pe întrebarea: „Ţinînd cont de veniturile efective ale gospodăriei dumneavoastră,
măsurare a sărăciei reuşiţi să vă acoperiţi necesităţile?‖. Pentru răspuns este prezentată o grilă cu şase opţiuni posibile:
subiective (CSP – - foarte greu;
Antwerp) - greu;
- destul de greu;
- destul de uşor;
- uşor;
- foarte uşor.
Se deosebeşte de celelalte metode de estimare a sărăciei prin faptul că nivelul pragului se
fixează numai în funcţie de răspunsurile peroanelor care trăiesc în sărăcie.
3. Metoda standardului Utilizează întrebarea asupra venitului minim necesar doar în scopul verificării pragului
subiectiv de viaţă determinat prin metode obiective. Complementar sunt propuse întrebări care permit estimarea
(ICCV) nivelului de bunăstare printr-o autoevaluare a populaţiei: „În momentul de faţă vă consideraţi
sărac?‖, „Sunteţi mulţumit de veniturile actuale ale familiei dumneavoastră?‖ etc.
4. Metoda indicatorilor Identifică acele componente ale modului de viaţă, despre care colectivitatea consideră că
de deprivare relativă reprezintă elemente absolut normale şi obligatorii unei vieţi acceptabile. Se utilizează 77 indicatori
pentru a acoperi 13 forme de deprivare: alimentară, îmbrăcăminte, locuinţă, facilităţi casnice, mediu,
localitate, muncă, drepturi la muncă, activităţi de familie, integrare în comunitate, participare la
instituţii sociale, timp liber, educaţie. Populaţia indică care din aceste elemente nu pot fi realizate cu
sursele de care dispune. Suma tuturor deprivărilor reprezintă indicele de deprivare.
Sursa: elaborat de autor în baza surselor studiate .
206
În viziunea mai multor specialişti, abordarea subiectivă poate fi chiar mai exactă decât abordările
obiective, care unifică, la nivelul mediei, varietatea situaţiilor şi nu pot lua în calcul configuraţia nevoilor
concrete ale fiecărei familii. Nivelurile subiective de apreciere a pragului de sărăcie au avantajul de a
considera particularităţile standardului de viaţă al fiecărei familii în parte, cu nevoile sale specifice, cu
problemele şi aspiraţiile sale.
Dezavantajul constă în faptul că, fiind subiective, aceste metode sînt afectate de factori specifici
fiecărei persoane şi situaţii de viaţă foarte diferite, cunoscând o variaţie substanţială. Estimarea subiectivă
pe care fiecare o face propriei sale situaţii are un caracter predominant intuitiv, şi nu analitic.
Folosirea metodelor subiective presupune anumite condiţii, între care: o economie capabilă să
satisfacă cererea populaţiei; stabilitatea preţurilor pe piaţa internă. În lipsa unor asemenea condiţii,
estimările diverselor persoane asupra veniturilor strict necesare sunt eronate, incertitudinea defavorizând
estimarea corectă. Utilizarea metodelor subiective pentru Republica Moldova nu este în prezent adecvată,
din cauza incertitudinii provocate de schimbările economice, de instabilitatea situaţiei şi modificarea
permanentă a premiselor care stau la baza aprecierilor personale, precum şi a creşterii continue şi rapide a
preţurilor şi a tarifelor care afectează starea psihologică a populaţiei, cu consecinţe asupra estimărilor
făcute de subiecţii interogaţi în ceea ce priveşte condiţiile lor de viaţă.
Sărăcia este influenţată de mai multe elemente: mărimea familiei, starea de sănătate, vârsta
membrilor etc. Există anumite tendinţe spre sărăcie, care în general sunt aceleaşi în toate economiile; este
vorba despre înclinaţia spre sărăcie a persoanelor fără instruire, a copiilor provenind din familii
dezorganizate, a părinţilor divorţaţi etc.
De multe ori, fenomenul sărăciei nu este vizibil. Rata de sărăcie se schimbă de la an la an prin
intrarea în sărăcie a noi persoane şi ieşirea din sărăcie a celor care au reuşit să-şi mărească veniturile. În
plus, mulţi indivizi resimt o apropiere sau îndepărtare de nivelul sărăciei pentru că înregistrează venituri
fluctuante.
Dezvoltarea societăţilor umane la nivel mondial depinde de gradul de implicare a celor ce sunt în
măsură să răspundă uneia dintre cele mai mari provocări cu care se confruntă omenirea, cea a eradicării
sărăciei.
Sărăcia, ca fenomen social, are o deosebită importanţă, datorită faptului că ea caracterizează o
anumită stare la nivelul unei comunităţi, prin modificarea celei existente anterior sau prin amplificarea şi
agravarea celei prezente. Dacă acest fenomen rezultă ca o consecinţă a unor antecedente sociale, cu
evidente influenţe pentru societatea contemporană, atunci se impune analiza sa de-a lungul timpului,
precum şi formele ei specifice. În prezent, studiul sărăciei este de actualitate în programele şi proiectele
internaţionale, deşi începuturile s-au conturat cu mult timp în urmă.
Concluzii.
Nivelul pragului de sărăcie diferă în funcţie de modalitatea de abordare şi de metoda de identificare.
Pragul de sărăcie trebuie să conţină valoarea informaţională care să permită măsurarea corectă a
sărăciei.
Pragul de sărăcie trebuie să fie coerent, temeinic şi neafectat de erori ale sistemului de colectare a
datelor.
Pragul de sărăcie trebuie să fie intuitiv admisibil.
Bibliografie:
1. Bulgaru M. (coordonator). Sociologie. Manual. Chişinău: Centrul Ed. USM, 2003. – 284 p.
2. www.statistica.md/Raportul statistic anual „Situaţia social – economică a Republicii Moldova în
anul 2012‖.
3. www.iccv.ro/Voicu Bogdan. Dicţionar de sărăcie. Ed. ICCV, 1999.
4. www.iefs.md/Colesnicova T. Calcularea liniei subiective a sărăciei pentru Republica Moldova.
5. www.ebooks.unibuc.ro/ŞtiinţeADM/Platis Magdalena. Economia sectorului public.
207
MODALITATI DE EFICIENTIZARE A MANAGEMENTULUI INTREPRINDERILOR
COMERCIALE IN CONTEXTUL GLOBALIZARII
Tatiana DIACONU, drd. USM
Abstract: In economics, globalization is reflected through the formation of companies going out of their local and
traditional market, and fall more deeply in the global market, so the overall market. By conclusion, the globalization means the
upgrading of world economics. Only network, as development and communication system takes multiple dimensions that can
ensure the complex relationships between macro, micro, and mondoeconomic levels.
Este deja un lucru arhicunoscut şi recunoscut, fără echivoc, anume acela că globalizarea a devenit
un fenomen caracteristic şi dominant al lumii contemporane, stările de lucruri locale, naţionale, regionale
iradiază şi formează acest fenomen care va modifica percepţia şi filozofia generală despre existenţă şi
dezvoltare, în toate domeniile şi sferele activităţii umane. ,,Lumea de mâine – spunea Peter Drucker– va fi
sigur alta. Cine nu se adaptează, trebuie să se aştepte la mari surprize neplăcute‖.
Firesc, ţinând seama de impactul acestor perspective în viaţa noastră şi mai ales în economie, în
evoluţia şi comportamentul firmelor, în managementul acestora, a dus la apariţia managementului
intreprinderilor comerciale şi face ca viitorul să-l impună ca un segment al managementului general de
importanţă vitală. În economie, globalizarea se materializează prin formarea unor firme , care ies de
pepiaţa lor locală, tradiţională, şi intră, tot mai profund, pe piaţa mondială, deci pe piaţa globală.
Globalizarea, astfel, devine, pentru aceste firme, o fază superioară a internaţionalizării afacerilor lor.
Sintetizând cele expuse mai sus firmele comerciale urmăresc în principal prin procesul de
globalizare următoarele obiective:
 specializare internaţională care să le permită ocuparea unui loc cât mai favorabil în diviziunea
internaţională a muncii; aceasta presupune dezvoltarea industriilor şi ramurilor care produc bunuri
şi servicii cu valoare adăugată relativ ridicată şi descurajarea industriilor îmbătrânite, depăşite sau
fără perspective de creştere;
 o structură a schimburilor care să asigure valorificarea superioară a resurselor naţiunii;
 asigurarea condiţiilor pentru îmbunătăţirea termenilor schimbului;
 creşterea competitivităţii internaţionale; acest deziderat îl realizează firmele naţionale pe baza
propriilor eforturi şi beneficiind de avantajele competitive ale naţiunii.
Înscrierea naţiunii în diviziunea internaţională a muncii. Libertatea comerţului şi specializarea
internaţională sunt elementele pe baza cărora se formează cadrul în care se desfăşoară relaţiile economice
dintre ţările lumii, cunoscut sub numele de diviziunea internaţională a muncii. În cadrul diviziunii
internaţionale a muncii, naţiunile tind să se specializeze în producerea acelor bunuri pe care le pot realiza
mai eficient decât alte naţiuni şi în acelaşi timp, să cumpere din străinătate bunurile pe care, fie le produc
cu cheltuieli mai mari decât alte naţiuni, fie le produc la un nivel calitativ inferior, fie pur şi simplu nu le
pot produce.
Diviziunea internaţională a muncii reprezintă aşadar expresia sintetică, la scară mondială, a
tendinţelor de specializare a naţiunilor sau grupurilor de naţiuni în acele domenii, sectoare, industrii,
ramuri, subramuri, produse etc. care prelucrează în modul cel mai eficient resursele de care ele dispun, în
vederea participării lor la circuitul economic mondial. Participând la diviziunea internaţională a muncii,
naţiunile îşi ajustează producţia internă, conectând-o la mecanismele pieţei mondiale,adică utilizînd
tehnologiile avansate, rezultatul fiind o alocare eficientă a resurselor la nivel global.
În ultimele decenii schimbarea tehnologică a determinat dezvoltarea remarcabilă a unor intreprinderi
comerci, îndeosebi telecomunicaţiile, echipamentele de birou, echipamentele pentru colectarea, stocarea,
prelucrarea şi transmiterea informaţiei (inclusiv echipamente pentru Internet). etc. Noile tehnologii (cum
sunt de exemplu, echipamentele de teleconferinţă) permit întreţinerea unui contact în timp real, indiferent
de localizarea geografică. Ca urmare a acestor progrese, diviziunea internaţională a muncii a avansat spre
forme mai profunde, mai sofisticate.
Un alt aspect important în dezvoltarea managementului firmelor comerciale îl constituie structura
schimburilor. În lume, există actualmente o reţea densă de fluxuri comerciale. Unele dintre ele pot fi
explicate prin poziţia geografică a ţărilor exportatoare sau prin resursele naturale de care acestea dispun la
un moment dat. Multe alte fluxuri comerciale nu pot fi însă explicate nici prin poziţia geografică, nici prin
existenţa sau non-existenţa resurselor naturale, ci pe baza altor criterii cum ar fi: gradul de diversificare a
producţiei materiale, nivelul de exigenţă şi sofisticare a pieţelor, existenţa decalajelor de ordin tehnic sau
managerial între regiuni sau ţări, apariţia unor noi forme de specializare internaţională (intra-ramură, pe
produse, pe tipuri de activităţi etc.), existenţa alianţelor strategice etc. Structura circuitului comercial
208
internaţional (fluxurile care compun acest circuit) depinde de structura schimburilor cu străinătatea ale
naţiunilor participante, atât în ansamblu cât şi ale fiecăreia în particular. Admitem prin urmare, că
schimburile comerciale ale fiecărei naţiuni cu restul lumii au o anumită structură, de care depinde în
ultimă instanţă, mărimea câştigului ce-i revine din participarea la aceste schimburi.
Structura schimburilor comerciale cu străinătatea constituie aşadar o problemă majoră de ce ţine de
gestiunea comercială a firmelor, cu care se confruntă toate naţiunile lumii, atât cele mari cât şi cele mici.
Problema poate fi formulată astfel: ce fel de mărfuri trebuie să exporte şi ce fel de mărfuri trebuie să
importe o naţiune astfel încât câştigul ei din comerţul cu străinătatea să fie cât mai mare? Pentru a
răspunde la această întrebare, trebuie să ţinem cont de următoarele realităţi pe care practica comerţului
internaţional le-a pus în evidenţă de-a lungul timpului:
 Comerţul exterior al unei naţiuni este determinat de factori obiectivi moşteniţi. Astfel de factori
sunt poziţia geografică, bogăţiile subsolului, forţa de muncă necalificată,dar şi de factori creaţi s pe
care naţiunea i-a obţinut prin propriile forţe de-a lungul timpului: volumul şi compoziţia
capitalului, tehnologia de care dispun sau la care au acces firmele, calitatea resurselor umane, a
infrastructurii, gradul de informatizare, calitatea managementului şi a programelor de marketing pe
care firmele şi instituţiile naţiunii respective le pot adopta, finanţa şi derula ş.a.m.d.
 Structura comerţului exterior al unei naţiuni poartă şi amprenta unor factori subiectivi, adică
naţiunile sunt cele care decid ce vând şi ce cumpără din străinătate, iar voinţa lor este materializată
prin politici guvernamentale.
 Deşi este aducător de câştiguri, comerţul internaţional are un caracter inechitabil: beneficiile sale
sunt inegal distribuite între naţiuni, în funcţie de competitivitatea lor internaţională, determinată de
gradul de dezvoltare economică a fiecăreia.
După cum bine ştim în tranzacţiile internaţionale bunurile şi serviciile se vând şi se cumpără la
preţuri în general diferite de cele practicate pe pieţele interne, din operaţiunile cu străinătatea
rezultă venituri băneşti ce pot fi mai mari sau mai mici în raport cu obligaţiile de plată. În măsura în
care o naţiune oferă schimbului internaţional bunuri şi servicii mai scumpe, cu un grad superior de
prelucrare şi o pondere mai mare a valorii nou-create comparativ cu bunurile şi serviciile pe care le
cumpără din străinătate, ea reuşeşte să obţină din acest schimb un câştig mai mare. Spunem despre
naţiunea respectivă că are un nivel superior al termenilor schimbului. Prin contrast, naţiunile cu o
structură a schimburilor puţin diversificată, în care predomină bunurile şi serviciile cu pondere
relativ scăzută a valorii nou-create câştigă mai puţin din comerţul internaţional (prin comparaţie cu
primele). Spunem despre ele că au un nivel inferior al termenilor schimbului deoarece fie că
produsele sau serviciile nu sunt competitive sau sau dispun de un management ineficient.
Creşterea competitivităţii internaţionale în întreprinderile comerciale este un obiectiv prioritar de
politică economică pentru toate naţiunile lumii deoarece între prosperitatea unei naţiuni şi gradul ei de
competitivitate internaţională există o interconexiune. Fără îndoială, creşterea economică – redată printr-o
evoluţie ascendentă a principalilor indicatori (PNB/locuitor, volumul producţiei/locuitor, valoarea
exportului/locuitor etc.) – este o condiţie necesară pentru ridicarea nivelului bunăstării. Este cert că numai
producând mai mult şi oferind, atât pieţei interne cât şi străinătăţii, un volum mai mare de bunuri şi
servicii poate fi sporită bunăstarea naţiunii.
Începând cu primele decenii ale secolului XX, mai întâi firmele din Statele Unite, apoi cele
japoneze au introdus, rând pe rând, o serie de inovaţii manageriale care au condus la câştiguri importante
în productivitate şi calitatea produselor din cadrul unităţilor comerciale. Dintre factorii cei mai importanţi
sunt următorii:
 Utilizarea raţională a forţei de muncă este un factor încă insuficient valorificat. Premisa de la care
se pleacă este aceea că exploatarea intensivă, iraţională, până la limitele fizice şi/sau intelectuale a
capitalului uman este o idee depăşită. Viziunea actuală pleacă de la o idee diametral opusă:
reducerea timpului de lucru printr-o restructurare organizaţională a activităţii poate duce la
prelungirea vieţii utilajelor şi echipamentelor şi implicit, la crearea de noi locuri de muncă.
 Un alt factor de natură managerială este aplicarea sistemelor moderne de management. În ultimele
decenii, o serie de astfel de sisteme au fost introduse în marile firme producătoare din Occident,
acestea devenind în scurt timp modele de referinţă în producţia internaţională. Aceste sisteme au în
linii mari, trei dimensiuni şi anume:
 utilizarea, în întreaga activitate a firmei, a tehnologiilor automatizate, flexibile, integrate;
 asimilarea de către firme a noilor forme de management şi organizare a producţiei, permiţând
atingerea unei calităţi superioare şi a standardelor de flexibilitate;
 un nou tip de relaţii între firme şi furnizorii lor, bazate pe cooperare şi încredere.
209
 Tehnologia dobândeşte o importanţă tot mai mare în competitivitatea firmelor. Poate în nici un alt
domeniu imaginea competiţiei industriale care se desfăşoară astăzi în lume nu este atât de bine
reflectată ca în domeniul tehnologic. Competiţia industrială este într-o măsură importantă o
competiţie tehnologică, după cum investiţia în tehnologie este în mod cert, motorul dezvoltării
economice contemporane. Inovarea tehnologică, crearea de noi produse, îmbunătăţirea proceselor
de producţie, valorificarea informaţiei ştiinţifice etc. constituie vectori strategici fundamentali ai
întreprinderilor angrenate în competiţia internaţională. Întrucât competitivitatea depinde de inovare,
pentru a-şi crea şi menţine avantajul competitiv, atât firmele cât şi naţiunile sunt nevoite să-şi
sporească eforturile în direcţia producerii de noi tehnologii precum şi în direcţia adoptării şi
difuzării de invenţii şi inovaţii.
Analizînd cele expuse mai sus se propune următoarele obiective pe termen scurt şi mediu, obiective
ce vizează o gestiune eficientă a întreprinderilor comerciale în contextul globalizării:
 Aprovizionarea pieţei interne cu materii prime, materiale, bunuri manufacturate etc., necesare
consumului intern, considerat pe cele trei componente ale sale: consumul populaţiei, consumul
productiv şi consumul guvernamental. Aprovizionarea pieţei interne devine obiectiv al politicii
comerciale în măsura în care guvernele, utilizând anumite mijloace, încearcă să susţină una din cele
trei componente în defavoarea celorlalte. În anumite perioade, guvernele pot fi interesate ca
importurile destinate unei componente să sporească sau dimpotrivă, să se reducă; de aici, caracterul
pronunţat conjunctural al acestui obiectiv. În măsura în care guvernul este interesat ca consumul
productiv să sporească, importurile destinate acestui sector vor fi stimulate prin reduceri sau scutiri
de taxe vamale, un regim simplificat de acordare a licenţelor etc. În caz contrar, dacă guvernul
doreşte să le descurajeze, măsurile vor fi cele opuse: creşterea taxelor vamale (inclusiv îngreunarea
formalităţilor de trecere prin vamă), instituirea de interdicţii sau contingente, subvenţionarea
produselor similare fabricate în ţară, impunerea de taxe (de acciză, consulare, portuare, sanitare
etc.); toate acestea au ca efect creşterea preţului bunurilor importate pe piaţa internă, rezultatul fiind
creşterea relativă a competitivităţii bunurilor indigene.
 Influenţarea structurii consumului intern prin politici comerciale poate fi legată de atingerea unor
obiective mai generale de politică economică. Bunăoară, atunci când guvernul încurajează
importurile destinate consumului industrial, obiectivul urmărit este încurajarea anumitor industrii în
detrimentul altora. În perioadele de avânt ale ciclului economic, când venitul naţional creşte într-un
ritm relativ înalt, guvernul poate stimula importurile destinate consumului populaţiei pentru a
absorbi astfel, sporurile de venit.
 Protejarea pieţei interne. Guvernele acţionează adesea, prin politici comerciale, în scopul protejării
industriilor indigene de concurenţa străină. Cauza principală a intervenţiei guvernamentale este fără
îndoială, competitivitatea scăzută a acestor industrii în raport cu producătorii străini.
 Protejarea întreprinderilor tinere sau a celora care au deja o perioadă de funcţionare de lungă
durată. Intreprinderile tinere, aflate în proces de formare, trebuie să le fie garantată o cotă
substanţială din piaţa internă, până când ele ating un nivel de eficienţă suficient de înalt astfel încât
să poată concura cu importurile. Industriile îmbătrânite se caracterizează printr-o mobilitate redusă
şi costuri relativ mari; de regulă, concurenţa este foarte intensă pe pieţele acestor firme.
 Un alt argument este industrializarea. După cel de-al doilea război mondial, un mare număr de
naţiuni, inclusiv România au ales calea dezvoltării industriale, considerând industrializarea
sinonimă cu modernizarea. Opţiunea industrializării are la bază o serie de motivaţii economice: (1)
industria este capabilă să asigure un ritm al dezvoltării economice superior celui din agricultură;
fiind forţa motrice a dezvoltării, industria asigură unei naţiuni calea spre prosperitate economică.
(2) Un sector industrial dezvoltat atrage investiţiile străine într-o măsură mai mare decât o face
agricultura. Investiţiile străine înseamnă posibilităţi sporite de creştere economică. (3) Dezvoltarea
industriei permite o îmbunătăţire a structurii comerţului exterior, în sensul creşterii, la export, a
ponderii produselor prelucrate.
Prin manifestarea acestor obiective, orice agent economic se poate aproviziona cu cele necesare
desfăşurării activităţii de unde este mai ieftin, să producă şi să vândă acolo unde obţine veniturile cele mai
mari. Analizată prin prisma eficienţei economice a alocării şi utilizării resurselor, globalizarea apare ca
un fenomen raţional, menit să furrnizeze cantităţi tot mai mari de mărfuri şi servicii cu resurse materiale,
financiare şi umane tot mai puţine şi mai ieftine. Globalizarea este avantajoasă şi foarte avantajoasă
pentru ţările cu o competitivitate economică mare: tehnologii avansate, forţă de muncă performantă,
productivitatea muncii mare şi costuri de producţie reduse.
210
Bibliografie:
1. Legea privind cooperativele de producţie N 1007-XV din 25.04.2002
2. Legea nr.845 cu privire la antreprenoriat si intreprinderi, adoptata la 03.01.1992, Monitorul oficial
nr.2 1994;
3. Antreprenoriat:Iniţierea afacerii Chişinău 2010 UTM
4. Certan S. Managementul afacerilor, Chisinau 2005;
5. http://www.eesc.europa.eu
6. www.google.com
MODALITATI DE EFICIENTIZARE A MANAGEMENTULUI COMERCIAL A

INTREPRINDERILOR AGRO-ALIMENTARE PRIN PRISMA DEZVOLTATII
COOPERATIVELOR DE INTREPRINZATORI IN CONDITIILE ECONOMIEI
CONCURENTIALE
Tatiana DIACONU, drd. USM
Abstract: The cooperative enterprises are influential institutions. Both in developed countries and developing ones,
cooperatives contribute to socio-economic development, supports increasing employability and encourage a more balanced
redistribution of wealth through the process of efficient routing of deliveries to final customers. The role and importance of
cooperatives are becoming increasingly evident in the global financial and economical crisis.
Întreprinderile cooperatiste sunt instituții influente. Atât în țări dezvoltate, cât și în cele în curs de
dezvoltare, cooperativele contribuie la dezvoltarea socio-economică, sprijină creșterea ocupabilității și
susțin o redistribuire mai echilibrată a bogăției prin procesul de dirijare eficientă a produselor distribuite
consumatorilor finali. În plus, un set extins de activități inovative sunt bazate pe eforturi cooperatiste, în
special în furnizarea de noi servicii de distribuţie, precum software-ul open-source și serviciile de interes
general care îmbunătățesc calitatea vieții pentru întreaga comunitate.
Rolul și importanța cooperativelor sunt din ce în ce mai evidente în urma crizei economice şi
financiare globale. În multe țări, cooperativele au răspuns mai eficace crizei decât firmele aflate în
proprietatea unui investitor. Capacitatea de rezistență a cooperativelor în special celor de întreprinzători
este din ce în ce mai recunoscută, iar factorii de opinie și de decizie sunt dornici să înțeleagă în ce mod
cooperativele pot juca un rol în combaterea consecințelor dramatice ale crizei globale și în reformarea
sistemului care a contribuit la generarea sa şi eficientizarea managementului comercial a unor
întreprinderi agroalimentare.
Atenția oferită recent cooperativelor de intreprinzători la intreprinderile agroalimentare subliniază
această conștientizare amplificată deoarece ar putea conduce la o raţionalizare a cheltuielilor şi majorarea
eficienţei activităţii acestora . Totuși, în ciuda importanței lor, cooperativele încă nu au primit atenția
cuvenită. Motivul principal pentru această neglijare a constat într-un conformism larg răspândit în
interpretarea funcționării economiei, in ciuda incapacității crescute a teoriei economice convenționale de
a explica evenimentele majore care afectează societățile contemporane. De la mijlocul anilor 1970 și mai
ales după prăbușirea regimurilor socialiste, un curent tot mai puternic al "fundamentalismului de piață" a
suflat de la New York și Washington, influențând profund abordarea politicii economice în jurul lumii
(Ferri, 2012).
Viziunea acestui curent promovează ideea conform căreia cel mai bun mod de a declanșa progresul
uman este prin intermediul unui mecanism de alocare a piețelor auto-reglementate, populate de către
agenți raționali. Mai mult, întreprinderea aflată în proprietatera unui investitor este considerată a fi forma
ideală pentru organizarea producției tuturor bunurilor și serviciilor, iar eficiența este măsurată exclusiv
prin capacitatea de a crea valoare pentru acționarii întreprinderii - adică, prin maximizarea profiturilor .
Implicațiile principale ale acestei abordări au fost adoptarea de politici de privatizare, care au drept
scop acela de a crea mai mult spațiu pentru piață și de a sub-estima formele antreprenoriale care diferă de
ideal-tipul pentru-profit. Prin urmare, cooperativele au fost privite ca accidente, excepții, sau organizații
de tranziție așteptate să dispară ca urmare a completării pieței. Puțini observatori consideră cooperativele
drept un tip distinct de aranjament instituțional care populează sistemul economic alături de firmele
deținute de investitori (Grillo, 2012).
Predominarea acestei interpretări restrictive a slăbit interesul factorilor de decizie și a cercetătorilor
în cooperative. Analizele nu au fost proporționale cu importanța sectorului cooperatist și studiile care au
211
fost efectuate sunt destul de limitate comparativ cu amplele cercetări efectuate asupra întreprinderilor și
piețelor pentru-profit. În plus, cele mai multe dintre aceste studii se bazează pe ipoteze contradictorii.
Caracteristicile specifice ale cooperativelor care le diferențiază de întreprinderile familiale și de
întreprinderile deținute de investitori nu au fost suficient analizate și nici explicate. Un cadru teoretic
cuprinzător care poate explica avîntul cooperativelor nu a fost elaborat. Această lipsă de teoretizare a
împiedicat dezvoltarea indicatorilor adecvați pentru măsurarea impactului social al întreprinderilor
cooperatiste. Mai mult decât atât, aplicarea necritică a indicatorilor concepuți pentru a evalua eficiența
întreprinderilor pentru-profit a consolidat imaginea cooperativelor ca forme antreprenoriale arhaice sau
excentrice, care supraviețuiesc datorită tradițiilor depășite, protecției juridice speciale și / sau a
intervenției statului (Ferri, 2012).
Interesul scăzut în cooperative și existența pe scară largă a întreprinderilor administrate de facto în
mod cooperatist, dar care nu se denumesc cooperative au împiedicat o apreciere exactă a dimensiunii și
impactului acestor instituții. Cooperativele fie sunt definite în diverse moduri în contexte diferite, fie nu
sunt definite deloc.
Conform legislaţiei în vigoare, o altă formă de organizare a activităţii de întreprinzător este
cooperativa. Art. 171, Codul civil al Republicii Moldova, nr. 1107/2002 prevede că cooperativa este
asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice, organizată pe principii corporative, în scopul favorizării
şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese legale.
Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe persoane organizează activităţi de
producţie, de distribuţie, prestări de servicii şi de credit, bazată pe principiul întrajutorării. Această formă
de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, la
Roocherdale, după care s-au creat şi altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi
propuneau să efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe care să le
vândă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi.
Cooperativele se deosebesc esenţial de alte forme organizatorico-juridice ale activităţii de
întreprinzător. Membrii cooperativei nu sunt salariaţi, ei, ca şi asociaţii societăţilor comerciale, sunt în
drept să participe la conducerea societăţii, dar spre deosebire de societăţile comerciale, membrii
cooperativei sunt obligaţi să participe nemijlocit cu munca proprie în activitatea cooperativei. De
asemenea, cooperativei îi este caracteristică egalitatea în drepturi a membrilor la conducerea ei (un
membru – un singur vot) şi repartizarea profitului indiferent de cota de participare.
În actul constitutiv al cooperativei poate fi prevăzută participarea persoanelor juridice ca membri
fondatori. Membrul colectiv, că şi oricare membru al cooperativei, dispune de un singur vot în cadrul
organelor de conducere a cooperativei.
Codul civil al Republicii Moldova nu face o clasificare a cooperativelor, dar, pornind de la
dispoziţiile legilor, şi anume: Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr. 73/2001; Legea cu
privire la cooperativele de producţie nr. 1007/2002; Legea cooperaţiei de consum nr. 1252/2000, putem
evidenţia următoarele tipuri de cooperative:
 cooperativa de producţie;
 cooperativa de întreprinzător;
 cooperativa de consum.
Reieşind din dispoziţiile Legii cooperaţiei de consum, cooperativa de consum nu constituie
persoană juridică cu scop lucrativ, din acest considerent vor fi examinate cooperativele de producţie şi de
întreprinzător.
Cooperativa de producţie este o întreprindere fondată de 5 sau de mai multe persoane fizice care
au atins vârsta de 16 ani, asociate benevol în calitate de membri în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a
membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Cooperativa de producţie este
persoană juridică şi activează în baza statutului
Cooperativa de întreprinzători (CÎ) este o organizaţie comercială care poate fi fondată de 5 sau
de mai multe persoane fizice şi/sau juridice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de întreprinzător.
Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea profitului de către membrii săi.
Prin urmare, cooperativele de intreprinzători au deseori dificultăți în a găsi personal calificat și
sfârșesc prin copierea practicilor de management, strategiilor de organizare și metodologiilor de evaluare
a impactului, specifice firmelor deținute de investitori.
Dacă unele întreprinderi din sectorul agroalimentar vor activa ca cooperative de intrerinzători atunci cu
siguranţă acestea va conduce:
212
 la reducerea eșecurilor pieței, ameliorând astfel funcționarea sistemului economic și bunăstarea unor
mari grupuri de oameni . Coexistența unei pluralități de întreprinderi care au structuri de proprietate
diferite și urmăresc obiective diverse contribuie la creșterea competitivității pe piață, care la rândul său
oferă mai multe opțiuni consumatorilor, ajută la prevenirea formării de monopoluri, scade prețurile
produselor cu amănuntul, oferă oportunități pentru inovare și totodată limitează informațiile
asimetrice.
 cooperativele va contribui la menținerea producției agroalimentare aproape de nevoile oamenilor pe
care îi servesc. De multe ori, întreprinderile autohtone produc anumite categorii de produse
agroalimentare cu un nivel de calitate şi profitabilitate scăzut și nesigur, sau chiar negativ, iar
întreprinderile deținute de investitori nu sunt interesate în a le procura, iar autoritățile publice nu sunt
în măsură să le acorde subvenţii pentru ai susţine îtr-o măsură mai mare pe care şi-ar dorii
antreprenorii. În cazurile de rentabilitate negativă, cooperativele vor reușii să își acopere costurile
(atingând pragul de rentabilitate) prin atragerea de resurse adiționale – precum munca voluntară și
donațiile - sau prin implementarea politicilor de discriminare a prețurilor. Mărturiile din experiența
cooperativelor înternaţionale arată că munca voluntară și donațiile sunt deosebit de importante în faza
de start-up în toate tipurile de cooperative, indiferent de contextul lor de funcționare.
 cooperativele va tinde să adopte o perspectivă pe termen lung, întrucît vor devenii adesea activ
productive pentru comunitățile în care își desfășoară activitatea. Cooperativele sunt, în general,
preocupate de bunăstarea generațiilor actuale și viitoare. Astfel cooperativele de întreprinzători vor
aloca o parte din surplusuri unui fond de rezervă colectiv și indivizibil, care nu aparține membrilor
individuali, ce va trebui să fie utilizat în beneficiul tuturor și al generațiilor viitoare. În unele țări,
perspectiva pe termen lung a cooperativelor este încorporată în legi care obligă cooperativele să își
imobilizeze o parte din surplusul lor anual, ceea ce înseamnă că o parte din activele și profiturile lor
trebuie să fie utilizate pentru promovarea intereselor comunității.
 cooperativele formate pe intreprinderile agroalimentare va contribui la o distribuție mai echitabilă a
veniturilor. Întrucât cooperativele sunt create pentru a satisface nevoile membrilor lor și nu sunt
concepute pentru a acumula profituri, acestea au tendința de a redistribui resursele lor fie angajaților,
prin creșterea salariilor sau ocupării forței de muncă, fie consumatorilor, prin practicarea unor prețuri
mai mici.
 cooperativele va contribui la reorganizarea pieţei favorizând scurtarea circuitelor de comercializare,
pentru îmbunătăţirea corelării ofertei cu cererea în cadrul reţelei, care trebuie promovată de la nivelul
unităţilor celor mai elementare, într-un context de inovare, avansat din punct de vedere tehnologic.
 transparenţa şi informarea consumatorilor. Atunci când este bazată pe campanii de sensibilizare şi
conştientizare a cetăţenilor în ce priveşte efectuarea deciziilor de cumpărare în cadrul unei pieţe
cooperatiste, transparenţa, în special cea care priveşte calitatea şi trasabilitatea, reprezintă un factor de
echilibru în lanţul valoric şi are drept consecinţe o mai mare simetrie informaţională şi o acţiune
coordonată între producţie şi consum – necesare pentru eficienţa unui model bazat pe durabilitate –
conectând în spaţiu şi timp oferta şi cererea în integrarea proceselor de comercializare respective. De
asemenea, trebuie acordată prioritate grupărilor de consumatori, precum şi reţelelor care duc la
concentrarea cererii finale de produse agroalimentare.
 Cooperativele vor mai contribui la inovarea tehnologică care reprezintă piatra de temelie pe care se
sprijină perspectiva unei pieţe mai cooperatiste, atât în ceea ce priveşte dezvoltarea inovatoare a
tehnicilor de producţie alimentară, cât şi infrastructura logistică necesară pentru optimizarea eficienţei
proceselor de comunicare în cadrul punerii în practică a unor reţele inteligente de producţie, distribuţie
şi consum (ca forme de organizare cu un înalt nivel de organizare autonomă şi flexibilitate evolutivă şi
care dispun de capacitatea de a învăţa să acţioneze pentru a-şi atinge obiectivele). Caracterul viral,
interoperabilitatea şi conectivitatea reciprocă a acestor reţele într-un mediu digitalizat va permite,
astfel, înlocuirea intermediarilor superflui. În consecinţă, noile tehnologii ar trebui să devină
instrumentele de configurare a unui proces care să conducă la o mai mare eficienţă colectivă, prin
aplicarea inovării la lanţurile alimentare şi la valoarea lor de transformare.
Analizînd cele expuse mai sus constatăm că constituirea producătorilor agricoli în forme asociative
deschide noi oportunităţi de dezvoltare economică prin atragerea unor avantaje locale, zonale sau
regionale şi folosirea puterii colective în scopul creşterii prosperităţii membrilor, a familiilor lor şi
comunităţilor din care fac parte.
Avantajele economice ale fermierilor / ţăranilor care formează o cooperativă de întreprinzători:
 reduce numărul de intermediari din lanţul de distribuţie;
213
 reduce riscul de a nu avea desfacerea produselor ;
 creşte influenţa producătorului în stabilirea preţurilor în relaţie cu cumparătorii;
 oferă o sursă de venit de încredere, regulată şi în timp util;
 asigură furnizarea la timp a materialelor prime necesare producţiei de calitate bună la un preţ
rezonabil ;
 asigură, de asemenea, în timp util material de aprovizionare prime de bună calitate la costuri
rezonabile cooperativei care face distribuţie sau procesare;
 deschide noi perspective pentru producatorul/lucratorul care poate adopta noi tehnologii (mecanizare,
material săditor, etc) care să îi permită să se treacă de la practici tradiţionale la unele mai productive.
Deci ca concluzie putem afirma că graţie principiilor şi valorilor lor intrinsece, cooperativele
contribuie la dezvoltarea unor relaţii comerciale echitabile şi bazate pe sinergii, care sprijină
reechilibrarea lanţului valoric agroalimentar prin concentrarea eforturilor, optimizarea valorii comune şi
consolidarea durabilităţii modurilor de producţie şi consum.
Bibliografie:
1. Legea privind cooperativele de producţie N 1007-XV din 25.04.2002
2. Legea nr.845 cu privire la antreprenoriat si intreprinderi, adoptata la 03.01.1992, Monitorul oficial
nr.2 1994;
3. Antreprenoriat:Iniţierea afacerii Chişinău 2010 UTM
4. Certan S. Managementul afacerilor, Chisinau 2005;
5. http://www.eesc.europa.eu
6. www.google.com
COMUNICAREA MULTICULTURALĂ ÎN AFACERI: BARIERE ŞI

MODALITĂŢI DE DEPĂŞIRE
Elena EFROS, dr., lector sup. USM

Abstract. We are living in a fast-developing society where people need to become more and more aware of cultural
differences and try harder to adapt. Some markets, both domestically and internationally, are truly emerging, while others are
established and sophisticated.
The successful manager usually finds ways to increase profits by expanding market share. Managers who have focused
on international opportunities as well as domestic markets have been richly rewarded.
Keywords: communication, business, barriers
La momentul actual, transformările de ultimă oră, fără precedent, înregistrate în domeniul

comunicării, au imprimat acestora un puternic caracter concentraţionist atât pe plan naţional, cât şi la
nivel internaţional. Ele reflectă nevoia de comunicare şi abstractizare a individului, precum şi necesitatea
trecerii la o nouă etapă de percepere şi interpretare a valorilor fundamentale ale omenirii.
Comunicarea nu mai reprezintă doar un simplu proces, mai ales într-un mediu internaţional, unde
comunicarea ia o formă mult mai complexă decât ne-am putea imagina. Perceperea unor elemente ca:
rasă, naţionalism, istorie, teritoriu, religie, limbă şi a altor caracteristici culturale distincte este necesară
pentru o comunicare eficientă şi corectă în mediile internaţionale.
Comunicarea este un proces extrem de complex: ea se realizează prin intermediul mai multor feluri
de limbaje, poate fi perturbată de diferiţi factori, depinde de contextul în care are loc, este specifică
fiecărui individ, poate avea loc la diferite niveluri. Anumite procese mentale şi atitudinile noastre fac ca
atunci când comunicăm să nu avem ―minţile deschise‖ ci, de fapt, să ne ―uităm‖ unii la ceilalţi prin nişte
―filtre‖ perceptuale. [6]
Fiecare societate încurajeazǎ sau dezaprobǎ anumite comportamente, atitudini, idei etc., adică
fiecare ―lume‖ vine cu bagajul sǎu cultural, cu propriile valori de care este ataşatǎ şi pe care doreşte să le
urmeze şi să le dezvolte în continuare.
Cea mai eficientă cale într-o comunicare multiculturală este folosirea unei limbi globale, precum
este limba engleză. Engleza este considerată ca fiind limba de afaceri, ştiinţifică şi diplomatică utilizată în
comunicarea internaţională. Acest fenomen este uşor de observat şi de explicat, dacă ţinem cont de faptul
că afacerile internaţionale sunt sau au fost dominate de ţări în care engleza este limbă maternă. În
realitate, orice limbă de circulaţie internaţională reprezintă un plus pentru cel care o cunoaşte. [1]
214
Se poate pune la fel de bine problema angajării unui interpret pentru traducerea mesajelor
transmise. Dar atât necunoaşterea limbii în care se desfăşoară comunicarea, cât şi încredinţarea traducerii
unei persoane care nu are o experienţă semnificativă în domeniu, pot crea probleme deosebite în
recepţionarea mesajelor. Sunt bine cunoscute întâmplările în care traducerea defectuoasă a determinat
momente stânjenitoare sau momente comice: în cadrul vizitei lui George W. Bush în decembrie 2002, în
România, când traducătorul a "asigurat" că SUA vor fi şold la şold , în loc de umăr la umăr, cu România...
Astfel de greşeli îi conving pe mulţi dintre manageri sau pe cei implicaţi în afaceri de necesitatea învăţării
unei limbi străine de circulaţie internaţională. [5]
O altă latură care ar trebui luată în considerare este aceea că mulţi dintre cei care participă în
afaceri internaţionale pot refuza să-şi gestioneze afacerile în altă limbă decât cea maternă. Acesta este
cazul Franţei, Italiei etc, considerându-se că franceza se situează pe locul doi în clasamentul limbilor
utilizate pentru derularea afacerilor. Francezii sunt mândri de limba lor, iar reprezentanţii firmelor
franceze insistă să comunice în limba lor. Motto-ul lor este uşor de înţeles: "Când eşti în Roma, fă ce fac
romanii".
Tot aici ar trebui luaţi în calcul şi alţi factori. De exemplu, unor cuvinte dintr-o limbă le pot lipsi
corespondenţii în altă limbă. Datorită culturii, unele cuvinte pot căpăta o importanţă mai mare într-o
anumită limbă. Spre exemplu, în limba arabă există mai mult de 6.000 de cuvinte diferite utilizate pentru
descrierea unei cămile, a părţilor acesteia sau a echipamentului utilizat pentru cămile. Atât limba română,
cât şi alte limbi ar fi probabil extrem de restrânse în vocabular pentru descrierea cămilei, în schimb, există
cu mult mai multe cuvinte pentru descrierea industriei, comerţului sau a altor activităţi care au o altă
importanţă în aceste ţări. [3]
Limbajul nonverbal, o gestică inadecvată, un limbaj nepotrivit al corpului, toate acestea pot anula
într-o singură clipă toate eforturile depuse până în acel moment pentru stabilirea unui acord. Chiar şi
lucrurile considerate ca fiind foarte simple, cum ar fi utilizarea culorilor, numerelor sau expunerea
anumitor părţi ale corpului trebuie luate în considerare în comunicarea interculturală sau internaţională.
Firma „Zinger‖ era la un pas de a comite o astfel de eroare în momentul în care a demarat o
campanie promoţională, a cărei imagine de reclamă avea un fond albastru, iar în ţara respectivă această
culoare era asociatăfuneraliilor.
Neluarea în calcul a semnificaţiei cifrelor poate cauza de asemenea confuzii comunicaţionale. În
multe ţări, cifra 7 sau 3 este considerată ca fiind sfântă, norocoasă, în timp ce 13 este ghinionistă. Fiecare
ţară are astfel de numere aducătoare de noroc sau ghinion. Spre exemplu, există o legătură între limba
engleză şi japoneză: cifra patru (four) este indezirabilă în Japonia întrucât modul în care se pronunţă în
limba engleză este foarte similar celui în care se pronunţă cuvântul care semnifică moartea în limba
japoneză. O firmă producătoare de mingi de golf a comis o astfel de eroare atunci când a încercat să
vândă în Japonia, seturi de câte patru mingi. În mod similar, o firmă producătoare de băuturi
răcoritoare a ofensat un stat arab datorită utilizării unei stele cu şase colţuri pe eticheta produsului lor.
Această reprezentare a fost considerată drept o dovadă de simpatie cu Israelul.
Situaţiile penibile sau comice pot fi evitate prin studierea semnificaţiilor mesajelor nonverbale într-
o anumită cultură, înainte de demararea comunicării cu membrii acesteia. Cele mai amuzante cazuri sunt
cele în care un gest are semnificaţii diferite în culturi diferite. Spre exemplu, semnul clasic pentru
exprimarea acordului în unele culturi cunoscut ca gestul de OK (degetul mare şi arătătorul unite într-un
cerc) semnifică nulitatea în Franţa, bani în Japonia şi o anumită vulgaritate în America de Sud. În Statele
Unite, degetul mare ridicat este folosit ca un semn de aprobare, dar în Grecia este folosit ca insultă,
adesea fiind asociat cu expresia "katsa pano". În ţările anglofone dezacordul se manifestă prin mişcarea
capului pe orizontală, dar în Grecia, Bulgaria şi în sudul Italiei pentru a arăta că "nu" se foloseşte o
mişcare pe verticală.
O firmă americană producătoare de pantofi a trebuit să reia o întreagă campanie publicitară
desfăşurată în unele ţări arabe, întrucât a utilizat fotografii în care erau expuse picioare neacoperite, iar
acest lucru este considerat drept o insultă în aceste ţări. [4]
În multe ţări din lume problemele religioase sunt separate de cele politice sau de cele ale statului,
garantându-se libertatea religioasă cetăţenilor acestor ţări. Astfel, în aceste ţări, politicile şi procedurile
de afaceri sunt stabilite fără a se lua în considerare credinţa religioasă, respectându-se în maniere diferite
credinţele indivizilor. În alte ţări, organizarea religioasă, economică şi politică a societăţii poate coincide,
în cazul în care se iniţiază o comunicare cu o persoană din altă ţară, trebuie luat în considerare şi
impactul credinţelor religioase asupra afacerilor. De exemplu, în ţările islamice, nu este tocmai indicată
oferirea băuturilor alcoolice cetăţenilor musulmani, ştiut fiind faptul că alcoolul este interzis de către
legile religioase.
215
Ar trebui de asemenea ţinut cont de sărbătorile religioase şi practicile care le însoţesc în cadrul
comunicării internaţionale. O firmă producătoare de frigidere a greşit enorm făcându-şi reclamă la
produsele sale în India printr-o imagine din interiorul unui frigider, în care se găsea o pulpă de vacă. Din
moment ce foarte mulţi indieni nu mănâncă această carne, vaca fiind animal sfânt, reclama a fost
considerată drept de prost gust.
Comunicarea ineficientă cauzează dezinformare, singurătate, conflicte, probleme în familie,
insatisfacţii profesionale, stres psihologic, boli fizice şi chiar moartea (comunicarea este complet
întreruptă).
Deoarece comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori, conceptul
de „barieră‖ / „blocaj‖ în cadrul procesului complex de comunicare necesită o viziune procesuală şi, mai
ales, progresivă asupra acestor elemente. În continuare voi prezenta principalele bariere comunicaţionale
existente în întreprinderile din Republica Moldova.
Figura 1. Barierele comunicaţionale existente în întreprinderile din Republica Moldova
Din ce în ce mai multe ţări au început să fie de acord cu sloganul american "Time is money". Foarte
multe seminare şi sesiuni de instruire asupra managementului timpului subliniază valoarea acestei resurse
pe cât de mari, pe atât de limitate. De exemplu, americanii sunt dispuşi să lase la o parte tactul şi
diplomaţia şi chiar vor tolera cu mare uşurinţă comportamentele nepotrivite în discutarea afacerilor,
numai pentru a respecta termenele-limită sau programările. [4]
Într-un mediu internaţional, astfel de atitudini faţă de timp se pot dovedi ca total inadecvate. Deşi
americanii doresc întotdeauna să treacă direct la subiect, profesioniştii din alte ţări sunt, de obicei, cu mult
mai sensibili în ceea ce priveşte protocolul şi alte aspecte sociale. Mulţi indivizi apreciază mai mult
formalităţile decât timpul. Astfel, americanii sunt catalogaţi de multe ori ca fiind prea grăbiţi şi
nepoliticoşi; aceştia consideră că ceea ce este lipsit de necesitate reprezintă o pierdere de timp. Japonezii,
de exemplu, au nevoie de ceva timp pentru a expune o decizie, făcând o pauză destul de îndelungată din
punctul de vedere al europenilor sau americanilor.
Deşi nu există o listă completă a factorilor care pot deteriora o comunicare multiculturală eficientă,
pot fi sugerate următoarele momente care influenţează acurateţea comunicării internaţionale:
- Distorsiunile datorate limbii utilizate – incapacitatea de a interpreta cu acurateţe mesajul.
Aceasta este considerată ca fiind una dintre barierele principale într-o comunicare.
Erorile de traducere, vocabularul, punctuaţia, pronunţia plus incapacitatea de a comunica în limba
respectivă adâncesc diferenţele interculturale.
- Şocul cultural – incapacitatea de a înţelege sau accepta oamenii cu seturi diferite de valori,
standarde şi stiluri de viaţă diferite de cele ale noastre. Acesta este la fel de important ca şi primul factor,
mai mult, acesta acţionând chiar în interiorul aceleiaşi culturi. Este vorba despre lipsa de recunoaştere a
ceea ce alţi indivizi consideră ca fiind important pentru ei.
- Nivelul redus de ascultare – lipsa de concentrare necesară ascultării critice. Rezultatul îl
reprezintă neînţelegerea mesajului.
- Etnocentrismul – credinţa că propria cultură este superioară celorlalte. Această barieră apare
atunci când coincide, în cazul în care se iniţiază o comunicare cu o persoană din altă ţară, trebuie luat în
considerare şi impactul credinţelor religioase asupra afacerilor. De exemplu, în ţările islamice, nu este
tocmai indicată oferirea băuturilor alcoolice cetăţenilor musulmani, ştiut fiind faptul că alcoolul este
interzis de către legile religioase. Ar trebui de asemenea ţinut cont de sărbătorile religioase şi practicile
care le însoţesc în cadrul comunicării internaţionale. O firmă producătoare de frigidere a greşit enorm
făcându-şi reclamă la produsele sale în India printr-o imagine din interiorul unui frigider, în care se găsea
o pulpă de vacă. Din moment ce foarte mulţi indieni nu mănâncă această carne, vaca fiind animal sfânt,
reclama a fost considerată drept de prost gust. Din ce în ce mai multe ţări au început să fie de acord cu
sloganul american "Time is money". Foarte multe seminare şi sesiuni de instruire asupra managementului
timpului subliniază valoarea acestei resurse pe cât de mari, pe atât de limitate. De exemplu, americanii
216
sunt dispuşi să lase la o parte tactul şi diplomaţia şi chiar vor tolera cu comunicarea orală sau scrisă
conduce către o atitudine de superioritate.
- Insensibilitatea – lipsa de interes faţă de nevoile şi sentimentele celorlalţi. Pentru mulţi dintre
receptori, emiţătorii apar ca insensibili atunci când comunicarea este abruptă şi exprimă o atitudine
agresivă sau egoistă a emiţătorului.
- Absenţa de deschidere sau sinceritate – sentimentul apare atunci când climatul este prea formal,
iar oamenii nu se simt liberi să-şi exprime deschis opiniile. Acest tip de comunicare determină apariţia
neîncrederii. [7]
În cazul deplasării într-o misiune în străinătate, ar fi bine ca persoana să cunoască următoarele
informaţii de bază despre ţara respectivă:
 câteva expresii în limba ţării în care se va deplasa, cum ar fi: "bună ziua", "bună seara",
"mulţumesc", "mă scuzaţi", "mi-a făcut plăcere să vă cunosc";
 îmbrăcămintea acceptată în ţara respectivă;
 tabu-urile religioase importante existente în ţara în care va călători;
 situaţia politică a ţării, despre numele şefului statului, partidului politic aflat la putere;
 protocolul cadourilor, când şi cui se pot oferi cadouri? Ce fel de cadouri?
Aceste informaţii pot fi găsite:
 din literatura de specialitate
 site-urile oficiale ale ambasadelor sau consulatelor
 firmele specializate în consulting internaţional. [2]
Ca concluzie generală, orice persoană care lucrează în străinătate sau intră în contact cu persoane
aparţinând altor culturi, trebuie să abandoneze prezumţiile făcute în ţara din care provine şi să-şi dezvolte
un plan de cunoaştere a potenţialilor actori care pot influenţa oficial sau neoficial procesele decizionale.
Numai în momentul în care îşi cunoaşte cu exactitate partenerii, se poate dezvolta o strategie realistă de
desfăşurare a întâlnirilor, de stabilire a acordurilor şi, în final, de atingere a obiectivelor.
Bibliografie:
1. Baldrige L., Codul manierelor în afaceri, ASE World Entreprises, Bucureşti, 1996.
2. Mohanu F., Comunicare orală eficientă în afaceri, Editura ASE Bucureşti, 2002.
3. Johns G., Comportament organizaţional, Editura Economică, Bucureşti, 1998.
4. Pînişoară I., Comunicare eficientă, Polirom, Iaşi, 2004.
5. Tudorel, Niculae, Gherghiţă, Ion, Gherghiţă, Diana, Comunicarea organizaţională şi managementul
situaţiilor de criză, Bucureşti, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006.
6. Zaiţ N. „Managementul intercultural: valorizarea diferenţelor culturale‖, Bucureşti, Economica,
2002.
ELEMENTE DE STRATEGIE ŞI TACTICĂ PENTRU VALORIFICAREA COMPETITIVĂ A

ENERGIEI REGENERABILE
Cicerone Nicolaie MARINESCU, dr., lector univ. Universitatea din Piteşti
Abstract: Romania and Republic of Moldova need a industrial policies to support businesses in their commitment
globalisation, adjustment to overcome the economic crisis and the transition to an economy with low CO2 emissions, input in
knowledge economy. Disadvantages of conventional solar or dispersion found in nature and unable to store energy in general.
Cleaner energy systems, including solar energy renewal, is the type involved in minimizing the impact of conventional energy
generation and use has on the environment. Intelligent energy support sustainable energy in general human communities. For
Romania and Republic of Moldova, it is necessary to build European energy networks, to create conditions for enterprises,
especially for small producers, to record an additional competitive advantage.
Key words: Solar energy, renewable energy sources, knowledge economy, globalisation, competitive advantage.
1. Energia regenerabilă pentru mai competitivă, mai ecologică şi mai eficientă

Asigurarea creşterii economice sustenabile, durabilă, respective competitivă presupune
dezvoltarea structurilor productive-economice cu emisii scăzute de CO2, care să utilizeze resursele în
manieră eficientă.
Este necesar să se protejeze mediul, să se reducă emisiile de gaze cu efect de seră şi să se
stopeze pierderea biodiversităţii.
Europea dovedeşte întâietate în dezvoltarea de noi tehnologii şi metode de producţie ecologice.
217
Este util, deopotrivă pentru România şi Republica Moldova, să se valorifice reţelele
europene pentru a crea condiţii întreprinderilor, îndeosebi micilor producători, să înregistreze un avantaj
competitiv suplimentar.
Obiectivele UE pentru o creştere sustenabilă vizeză reducerea cu 20%, până în 2020, a emisiilor
de gaze cu efect de seră faţă de nivelul din 1990.
Se prevede creşterea efectivă a ponderii surselor de energie regenerabile până la 20% şi sporirea
cu până la 20% a eficienţei energetice.
Este vehiculată ideea angajamentului pentru o Europă eficientă din punctul de vedere energetic.
Reducerea dependenţei creşterii economice de resurse şi energie prin reducerea emisiilor de
CO2, îmbunătăţirea securităţii energetic conduc la micşorarea cantităţii de resurse folosite, marcată
fiind această concepţie într-o politică industrială aferantă erei globalizării fară frontiere.
România şi Republica Moldova au nevoie de politici industriale care să sprijine întreprinderile în
angajamentul lor de adaptare la globalizare, de depăşire a crizei economice şi de trecere la o economie
cu emisii scăzute de CO2, respectiv de intrare în economia bazată pe cunoaştere.
Spiritul antreprenorial inovativ determină ca întreprinderile din cele două ţări să devină mai
performante şi mai competitive, răspunzând imperativelor economice valorice din ce în ce mai
globalizate, de la accesul la materii prime şi energie la servicii de înaltă calitate.
Dependenţa excesivă de combustibilii fosili, îndeosebi de gaz natural expune întreprinderile
la fluctuaţiile de preţ, li ameninţă securitatea economică. Concurenţa pentru resursele naturale se va
intensifica la nivel global şi va exercita presiuni asupra economiilor şi mediului.
România şi Republica Moldova trebuie să-şi amelioreze productivitatea şi competitivitatea
întreprinderilor, să acceseze eco-tehnologii.
Pe lan european, în UE, atingerea obiectivelor în domeniul energiei preconizează economisirea,
până în 2020, a 60 de miliarde de euro la importurile de petrol şi gaz.
Un nivel sporit de integrare a pieţei europene a energiei contribuie la ocreşterea PIB-ului UE cu
0,6% până la 0,8%.
Dacă UE, inclusiv România, creşte ponderea surselor regenerabile la 20%, este posibil să fie
create 600.000 de noi locuri de muncă şi alte 400.000 dacă este atins obiectivul de 20% privind eficienţa
energetică.
Documentul atotcuprinzător care face referire la modalităţile de promovare a producţiei şi
consumului de surse regenerabile în România (HG nr.1535/2003) stabileşte obiectivele strategice şi cele
specifice de operaţionalizare a unei viziuni în domeniu (fig.1. sursa: autorul).
Fig. 1. Elemente de strategie pentru valorificarea surselor regenerabile de energie în România
218
Ponderea energiei electrice produse din surse regenerabile în consumul naţional brut de energie
electrică are perspectiva de a ajunge la cca 33% în anii 2012 – 2014.
Se prevede ca ponderea surselor regenerabile în consumul total de surse primare de energie în
România să atingă nivelul de 11% în 2010 şi de 11,2% în 2015.
În Republica Moldova referirile de bază referitoare la modalităţile de promovare a producţiei şi
consumului de surse regenerabile este Hotărîrea Guvernului RM nr. 102 din 5 februarie 2013 cu privire
la Strategia energetică a Republicii Moldova pînă în anul 2030, Publicată în data de 08.02.2013 în
Monitorul Oficial al RM, nr. 27-30.[1, 2]
2. Situaţia potenţialului de surse de energie solară. Evoluţii şi tendinţe
Pe teritoriul României sunt identificate 5 zone geografice (0–IV) cu diferenţieri ale nivelului
fluxului solar energetic măsurat.
Se constată că peste jumătate din suprafaţa ţării are caracteristic un flux mediu de energie de 1000
– 1300 Kwh/m2/an.
Distribuţia potenţialului energetic solar, pe zone, în România este redată în tabelul nr.1.
Tabel nr.1. Distribuţia potenţialului energetic solar în România

Zona Potenţial energetic solar evaluat [Kwh/m2/an]
0 >1250
I 1250 – 1150
II 1150 – 1050
III 1050 – 950
IV <950
Sursa: ICMNERG Bucureşti, (2011)
Din unele calcule [3] se observă că potenţialul exploatabil de producere de energie electrică prin
sisteme fotovoltaice în România este de cca 1200 GWh/an, preţul achiziţionării unui modul solar pentru
1W instalat situându-se în jur de 5–6 USD.
Preţul energiei electrice produsă din surse voltaice solare variază între 25–50 cenţi USD/KWh.
Potrivit ICMENERG Bucureşti, ISPH Bucureşti, ICPE Bucureşti şi ENERO Bucureşti
potenţialul energetic al resurselor regenerabile de energie în România, în termeni comparabili situează
energia solară (termică şi fotovoltaică) pe un loc relevant în total opţiuni pentru extinderea utilizărilor în
context urmărit de sustenabilitate (tabelul nr.2).
Tabel nr.2. Potenţialul energetic comparativ al resurselor regenerabile de energie în România

Nr. Aplicaţii Echivalent economic Potenţial energetic
Sursa de energie regenerabilă
crt. (tipuri de energie) energetic (mii tep) annual
Hidroelectrică din care <10MW Electrică 3.440 40.000 GWh
1.
516 6.000 GWh
2. Biomasă Termică 7.597 318 GJ
3. Eoliană Electrică 1978 23.000 GWh
4. Geotermală Termică 167 7 mld GJ
ENERGIE SOLARĂ
5. a) termică Termică 1.433 60 mld GJ
b) fotovoltaică Electrică 103,2 1200 GWh
Sursa: ICMNERG Bucureşti, (2011)
Pentru energia solară se întrevăd perspective de a participa la modificarea ponderii de utilizare a

sa în energia totală din România (în MWh şi tone echivalent petrol) (tabel nr.3).
Tabel nr. 3. Niveluri participative prognozate pentru energia solară utilizată în energia totală
din România (2010 – 2015)
Specificaţii de participare 2010 2015
Energie electrică din surse regenerabile de

1860 MWh 11600 MWh
energie pe termen mediu şi lung
Ponderea surselor regenerabile de energie în
7,5 mii tep 17,00 mii tep
consumul total de resurse primare
- solar – termică 7,34 mii tep 16,00 mii tep
Din care:
- solar – electrică 0,16 mii tep 1,00 mii tep
Sursa: prelucrarea datelor ICMNERG Bucureşti şi ISPE Bucureşti (2011)
219
Efortul investiţional în domeniul energiei solare în România în perspectiva anilor 2015 este redat
sintetic în tabelul nr.4.
Tabelul nr.4. Evidenţierea comparativă a capacităţilor noi şi a efortului investiţional total şi în

domeniul energiei solare în perioada 2010 – 2015
Perioada: 2010 – 2015
Surse regenerabile de energie Volum investiţii (mil.
Noi capacităţi
Euro)
Termică 16,0 mii tep 93,0
Energie solară
Electrică 9,5 MW 48,0
Energie eoliană 280,0 MW 280,0
Energie hidro (≤MW) 120,0 MW 120,0
Termică 3.487 mii tep 200,0
Biomasă
Electrică 370 MW 400,0
Energie geotermală 23,9 mii tep 12,0
TOTAL (putere instalată, exclusiv pentru
789,0 MW 1.153,0
producerea de energie electrică)
Sursa: prelucrare după datele ICMNERG Bucureşti (2011)
Sistemele de energie mai curată inclusiv energiile reînoibile de tipul celei solare participă la
minimizarea impactului pe care generarea şi utilizarea energiei clasice îl are asupra mediului.
Energia inteligentă susţine implicit dezvoltarea durabilă în domeniul energiei generale din
colectivităţile umane.
3. Avantajele utilizării energiei solare
Din rândul avantajelor folosirii instalaţiilor solare se enumeră:
- asigură un grad ridicat de captare a energiei solare şi amortizarea investiţiei se face rapid;
- costurile sunt scăzute în comparaţie cu cele ale utilizării energiei convenţionale; se crează o
combinaţie între sisteme, micşorându-se astfel cheltuelile de-a lungul anului.
Avantajele folosirii instalaţiilor solare se regăsesc în situaţii apreciative precum:
- panourile solare sunt uşor de montat;
- sistemele solare au un grad de poluare zero;
- un sistem solar are o perioadă lungă de funcţionare, de peste 20 ani;
- siguranţa ridicată în instalare, menţinere şi întreţinere (nu există pericol de foc, explozie);
- asigură apă caldă utilitară pe tot parcursul anului, iarna în combinaţie cu altă sursă de căldură,
reducînd în acest fel costurile cu energia consumată cu aproximativ 65%;
- prelungesc indirect viaţa sistemului de încălzire existent al locuinţei; din luna aprilie până în
noiembrie nu este necesară utilizarea încălzirii clasice;
- costurile de instalare, menţinere şi întreţinere sunt minime.
4. Dezavantajele utilizării energiei solare
Analize semnificative în domeniu, arată că pentru energia solară se identifică unele dezavantaje în
fluxul său de utilizare, din rândul cărora, în principal, se amintesc următoarele:
- se manifestă un grad ridicat de dependenţă a utilizării de anotimpurile anului, respectiv de
anotimpul „mai luminos‖ (vara), de factorii atmosferici, de ciclul zi– noapte şi latitudine;
- majoritatea aplicaţiilor energiei solare necesită extensie tehnologică prin adiţionarea în fluxul
general a dispozitivelor de stocare a energiei (baterii);
- câmpul de radiaţii penetrante directe determină o relativă degradare a dispozitivelor de
conversie;
- se înregistrează costuri relativ ridicate ale dispozitivelor de conversie fotovoltaică a energiei
solare.
CONCLUZII
1. România şi Republica Moldova au nevoie de politici industriale care să sprijine
întreprinderile în angajamentul lor de adaptare la globalizare, de depăşire a crizei economice
şi de trecere la o economie cu emisii scăzute de CO2, respectiv de intrare în economia bazată
pe cunoaştere.
2. Dezavantajele convenţionale pentru energia solară se regăsesc în caracterul său dispers şi în
imposibilitatea de stocare a energiei, în general.
220
3. Sistemele de energie mai curată inclusiv energiile reînoibile de tipul celei solare participă la
minimizarea impactului pe care generarea şi utilizarea energiei clasice îl are asupra mediului.
4. Energia inteligentă susţine implicit dezvoltarea durabilă în domeniul energiei generale din
colectivităţile umane.
5. Este util, deopotrivă pentru România şi Republica Moldova, să se valorifice reţelele
europene pentru a crea condiţii întreprinderilor, îndeosebi micilor producători, să
înregistreze un avantaj competitiv suplimentar.
Bibliografie:
1. Ivanov, V. (Coord). Comunicarea Naţională Doi a Republicii Moldova elaborată în cadrul
Convenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbarea climei, Ministerul Ecologiei
şi Resurselor Naturale, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu; George Manful; Grupul de
sinteză: V. Scorpan, M. Ţăranu, P. Todos, I. Boian. - Ch.:„Bons Offices‖ SRL, 2009 - 323 p.
Republicii Moldova pînă în anul 2030, Publicată în data de 08.02.2013, Monitorul Oficial al RM,
nr. 27-30
3. Chisăliţă, D. Locul clădirilor în contextul dezvoltării durabile, BCISME, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2006
DIRECŢII STRATEGICE DE DEZVOLTARE A SECTORULUI TEXTILE-CONFECŢII

ÎN ROMÂNIA
Constantin RACOCEANU, drd., S.C. Confecţia S.A. Târgu Jiu
Abstract: The strategy of textile industry in Romania has in view the increasing of competitivity of production made
with minimal material and social costs but with maximum eficiency, based on growing labour productivity, reducing the
expenditure of electric current, improving the technology, using the local raw materials, etc.
1. Prezentarea generală a industriei textile şi a confecţiilor textile

Industria textilă şi cea a confecţiilor de îmbrăcăminte are în România o tradiţie de peste 100 ani
cu o dezvoltare mai puternică în 1965 – 1980.
În cadrul economiei naţionale industria confecţiilor prezintă următoarele aspecte:
- utilizează forţă de muncă feminină superior calificată;
- este reprezentată în toate judeţele ţării;
- are pondere însemnată în exportul ţării;
- contribuie cu sold pozitiv la balanţa de comerţ exterior;
- are atractivitate pentru investiţiile de capital străin.
După 1990 s-a diminuat cererea populaţiei de confecţii textile, au crescut importurile şi s-a redus
numărul persoanelor beneficiare de echipamente de lucru şi protecţie. Produsele importate au un preţ
atractiv.
2. Principalii competitori
Industria textilă şi confecţii românească are o tradiţie în ce priveşte inovarea, moda, creativitatea
în ciuda unei competiţii globale acerbe şi relocării sistemelor de procesare în ţările cu mână de lucru
ieftină.
În anii 2003 şi 2004 România a fost lider în topul exportatorilor de confecţii pe piaţa U.E., iar
produsele acestei industrii au reprezentat aproape jumătate din comerţul ţării cu U.E., în ultima perioadă
se înregistrează un uşor declin provocat şi de conjunctura nefavorabilă a aprecierii cursului de schimb al
leului în raport cu euro şi a liberalizării pieţei europene către exporturile asiatice.
De acest fenomen nu a scăpat nici Spania şi Polonia foarte mari exportatoare de textile şi
îmbrăcăminte.
Localizarea în apropierea Europei de Vest face din România locaţia ideală atât din punct de
vedere logistic cât şi din punct de vedere economic pentru companiile care au nevoie de reacţii rapide şi
servicii prompte.
Competitorii asiatici pot fi mai bine plasaţi în termeni de preţ însă au probleme în cea ce priveşte
calitatea.
3. Forţele competiţiei (Modelul Porter)
221
3.1. Rivalitatea dintre firmele existente
Firmele trebuie să facă faţă unei concurenţe extrem de puternice. Analiza concurenţei cuprinde:
- preţul – firmele cu preţuri mai mari se adresează unui segment de piaţă axat pe calitate. Cele
cu preţuri reduse nu au aceeaşi calitate. Preţurile la confecţiile textile sunt influenţate şi de
calitatea materialelor;
- calitatea – confecţiile textile pentru tineret sunt realizate din ţesături ce au o calitate medie;
- inovaţia – există persoane care caută noul şi altele care preferă hainele tradiţionale;
- serviciile – trebuie oferit o gamă de servicii mai largă decât firmele concurente;
- promovarea şi reţeaua de distribuitori suferă la majoritatea firmelor.
Fiecare ramură industriala are un lider cu o pondere insemnată de piaţă. Firmele situate după lider
domina şi îşi pun problema extinderii pieţei prin alocarea de resurse financiare şi umane. În industria
textilă confecţii concurenţa este foarte mare deoarece există foarte multe firme mici, ieşirea din ramură e
dificilă, există supracapacitate economică şi ramura are o producţie nediferenţiată.
În România există multe firme care produc aproape toate tipurile de confecţii de îmbrăcăminte.
Ponderea cea mai mare o deţin firmele producătoare de imbrăcăminte pentru femei, îmbrăcăminte pentru
barbaţi şi îmbrăcăminte pentru copii. Apoi, urmează cele care realizează îmbrăcăminte tip sport şi
confecţii tricotaje.
Firmele noi aduc capacitate de producţie suplimentară şi devin un pericol pentru cele deja
existente.
3.2. Dificultăţi de pătrundere pe piaţa textilelor
Pătrunderea pe această piaţă necesită costuri relativ mici faţă de alte ramuri industriale deoarece:
- tehnologia nu este costisitoare;
- cheltuielile cu investiţiile sunt mici;
- produsele sunt destinate nevoilor vitale şi de modă ale oamenilor.
Dar apar şi unele probleme: materiile prime realizării produselor nu sunt asigurate din ţară,
necunoaşterea suficientă a competiţiei şi a conjuncturii internaţionale etc.
Aprofundarea analizei presupune studierea corelată a intrărilor şi ieşirilor potenţiale sub raportul
barierelor existente în ambele cazuri. Dacă ambele bariere sunt mici atunci veniturile sunt stabile şi există
un risc ridicat sub raportul gradului de concurenţă. Cel mai atractiv sector este acela în care barierele de
intrare sunt inalte, iar cele de iesire sunt mici, cum este şi industria textilă-confectii.
Datorită mărimii IMM-urile întâmpină probleme în a pătrunde pe o piaţă străină, lipsindu-le
mijloacele financiare, iar calitatea nu este atractivă pentru cumpărătorii străini. Fără cunoştinţe şi
pregătire, operaţiunile de export sunt sortite eşecului. Este dificil să se atingă un nivel semnificativ al
exporturilor fără a oferi un produs atractiv. Abilităţile necesare şi costurile pentru a îndeplini aceste
cerinţe sunt de obicei peste costurile IMM-urilor.
Potenţialul de creştere a firmei şi capacitatea acesteia de a supravieţui este dat de succesul pe care
aceasta îl are alegerea pieţelor internaţionale. Decizia de alegere a pieţei este influenţată de dimensiunea
firmei, influenţa vânzărilor pentru export, obiectivele firmei, strategiile ei, informaţiile despre piaţă, etc.
Există trei strategii în alegerea pieţei care trebuie luate în considerare: concentrarea pe piaţă,
segmentarea pieţei, precum şi sincronizarea şi secvenţialitatea pătrunderii pe diferite pieţe.
Pentru firmele de confecţii-textile trebuie făcută o evaluare mai atentă a pieţelor potenţiale, iar
risipirea eforturilor pot conduce la o pătrundere mai greoaie pe piaţa respectivă.
3.3. Ameninţările produselor substituite
Nu pot fi determinate clar materialele substituibile în industria confecţiilor textile ele neputând fi
o ameninţare.
Totuşi produsele de substituire vin din partea unor industrii adiacente. Producătorii de lână
concurează pe cei de fibre sintetice. Disponibilitatea produselor de substituire afectează atât preţul cât şi
cantitatea produsă din fiecare produs în parte. Sunt cazuri când produsul principal poate să dispară în
timp.
În industria textilă pericolul produselor substituibile este mare (de exemplu cererea a scăzut la
perdele odată cu pătrunderea pe piată a perdelelor ţesute).
3.4. Furnizorii
Deşi România avea o tradiţie îndelungată în cultura inului şi a cânepii, aceasta s-a redus dar s-a
ajuns la abandonarea acestor culturi. Lipsa resurselor materiale autohtone a generat importuri procesate în
sistem lohn.
3.5. Cumpărătorii
Industria uşoară reprezintă:
222
Tabelul 1
U/M 2000 2005 2011
Pondere în PIB % 2,0 5,5 3,39
Pondere în vol. prod. industriale % 5,9 10,0 16,0
Pondere în Exportul României % 22,2 26 10,89
Pondere în numărul salariaţilor din industrie % 18,0 25,0 17,5
Ţesături mil.mp 194,0 142,6 111,2
Confecţii de îmbrăcăminte mil. USD 2310 4379 3341
Export mil. USD 3306 5669,6 6189
Număr salariaţi mii pers. 441,0 415,0 216
Sursa: Anuarele statistice 2001, 2006, 2012
Din acest tabel se observă declinul industriei textile confecţii.

Trebuie luate măsuri pentru stoparea acestuia deoarece are influenţe în PIB, în şomaj etc.
Elementul de bază în abordarea sectorului îl constituie înţelegerea dorinţelor consumatorului. Se
caută produse cu preţuri avantajoase şi un raport de calitate/preţ cât mai bun. Întreprinderile trebuie să
îndeplinească dorinţele şi aşteptările consumatorilor.
Industria confecţiilor este dominată de lohnuri şi clienţii au o putere mare de negociere. Aceasta
determină o concurenţă puternică şi scăderea profitabilităţii.
Concluzii:
Strategia Industriei textile confecţii din România constă în:
- menţinerea poziţiei pe pieţele externe actuale dar şi câştigarea poziţiei avute anterior pe
pieţele din Rusia şi SUA;
- modernizarea produselor şi tehnologiilor de fabricaţie;
- alinierea la standardele internaţionale;
- promovarea exportului;
- dezvoltarea IMM-urilor;
- realizarea unei concurenţe loiale;
- stimularea investiţiilor;
- dezvoltarea cercetării;
- creşterea nivelului exportului şi aportul lui în cel al României;
- realizarea de produse în conformitate cu tendinţele modei.
Bibliografie:
1. Industria de Textile Confecţii – Direcţie strategică de dezvoltare a unei societăţi durabile – Emilia
Visileanu, Eftalia Cârpuş, Vasile Pătrănoiu – Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare, Textile
– Pielărie.
2. Direcţii strategice de dezvoltare a sectorului textile – pielărie – Dr. ing. Emilia Visileanu, Ing.
Doina Toma - Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare, Textile – Pielărie.
COMPORTAMENTUL INVESTITIONAL AL INDIVIDULUI
Veronica GARBUZ,
drd. Institutul de Economie, Finanţe și Statistică al A.Ș.M.
Abstract: Investments are primary factors in the strategy of the national economic development, of increasing of the
national income, but also of that individual one and conditions of increasing the living standards of individuals. In this article we
shall to analyze the impact and the role of individual investments in their own education, behavioral characteristics of the
individual that intends to invest ressources in various forms in order to raise educational level and individual effects expected
from this investment. At the end we propose ourselves to analyze benefits from the individual investment in education at the
macroeconomical level.
Factorul primordial în strategia dezvoltării economiei naţionale, a tuturor ramurilor şi domeniilor

de activitate, a sporirii veniturilor naţionale, dar şi individuale, precum şi o condiţie a creşterii nivelului
de trai al indivizilor îl constituie investiţiile. Investitiile se pot face în mai multe domenii: economic,
social, cultural, administrativ, militar, etc. În prezentul articol vom analiza impactul si rolul investiţiilor
individului în propria educaţie, trăsăturile comportamentale ale individului care intentionează să
223
investească resurse sub diverse forme în ridicarea nivelului de educaţie şi efectele aşteptate de individ în
urma acestei investiţii. În finalul articolului ne propunem să analizăm beneficiile investiţiei individului în
educaţie la scară naţională.
Pornind de la definiţia dată de P. Masse în lucrarea sa ―Le choix des investissement: crithéres et
methods” [2], investiţiile reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea ―unor efecte
viitoare, de cele mai multe ori incerte‖. Prin urmare, încă pînă la realizarea actului investiţional, se
presupune că individul acţionează raţional şi cu discernămînt în favoarea unei decizii sau alteia.
P. Masse stabileşte patru elemente esenţiale pentru o investiţie:
- Subiectul, reprezentat de cel care investeşte (persoană fizică sau juridică);
- Obiectul, reprezentând lucrul, întreprinderea, firma, utilajul etc., deci modul în care se
concretizează investiţia;
- Costul, reprezentând efortul suplimentar, cert, actual consumat pentru obţinerea acelui obiect
concret;
- Efectele valorice, rezultate prin realizarea investiţiei, care se obţin în viitor şi reprezintă în
realitate, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.
În cazul investiţiei în educaţie, referindu-ne în speţă la învăţămîntul superior, subiectul este tînărul,
absolvent de liceu. Obiectul este alegerea făcută de acest tînăr – universitatea, facultatea, specialitatea
pentru care optează. Costul este atît de natură financiară, materializat în taxa pentru înmatriculare la
studii, taxa pentru studii, taxa pentru cămin, cheltuieli de transport, cheltuieli de întreţinere lunară, etc., cît
şi de natură voliţională şi psihologică. În acest context este binevenit să analizăm şi noţiunea de cost de
oportunitate. Costul de oportunitate reprezintă valoarea celei mai bune dintre șansele sacrificate, la care
se renunță atunci când se face o alegere oarecare. Cu alte cuvinte, el măsoară cea mai mare pierdere dintre
variantele sacrificate, considerându-se că alegerea facută constituie „câștigul‖[4]. Acest concept are un
conţinut mai cuprinzător decît cel de cost din exprimarea curentă, obişnuită. El nu se limitează la simpla
cheltuială baneasca, ci desemnează o estimare subiectivă a oportunităţilor sacrificate, care pot însemna
mai mult decat banii cheltuiţi, de exemplu satisfacţia morală, cunoştinţele obţinute într-un domeniu sau
altul, sacrificarea locului de muncă, etc.
Potrivit lui Vadim Cojocaru si Calin Fauras [1], efectele valorice ale investiţiei în învăţămînt superior
vizează mărimea viitoare, posibilă a salariului după finisarea studiilor, a premiilor, onorariilor, dar şi
poziţia socială a individului după o perioadă de timp n.
Pentru indivizi decizia de a studia la facultate, spre deosebirea de decizia de a se angaja în câmpul
muncii, reprezintă o decizie bazată pe metoda analizei cost-beneficiu, adică a evaluării şi comparării:
1. costurilor directe, exprimate în taxa de instruire, cumpărarea manualelor, cheltuielile legate de
cazare şi întreţinere, etc.;
2. costurilor alternative: tânărul care alege instituţia de învăţământ superior în locul unui serviciu
renunţă de la venitul pe care l-ar fi putut câştiga pe parcursul a 3-5 ani;
3. beneficiilor monetare scontate: fiind finisate, studiile superioare asigură o creştere a veniturilor
posesorului lor pe parcursul unei perioade îndelungate de timp;
4. beneficiilor non-monetare, exprimate în lărgirea orizontului intelectual, uşurinţă mai mare de
comunicare, de selectare şi construire a relaţiilor sociale.
Grafic comparaţia între aceste variabile poate fi reprezentată prin mărimea câştigurilor absolvenţilor
instituţiilor preuniversitare, care intră pe piaţa muncii la vârsta de 18 ani (curba HH’), şi a costurilor şi
câştigurilor absolvenţilor instituţiilor superioare de învăţământ, care intră pe această piaţă la 22 ani (curba
CC’) [3].
Câştig
3 CI
H HI
2
Vârstă
18 22 65
1
C
Figura 1. Costurile şi avantajele continuării studiilor
224
Aria 1 din schemă reprezintă costurile directe, generate de continuarea studiilor, iar aria 2 –
costurile alternative. Prin urmare, suma ariilor 1 şi 2 constituie costul total, adică sumele investite în
obţinerea studiilor universitare. Aria 3 indică diferenţa de venit câştigat ca urmare a educaţiei
universitare, dobândită la 22 ani, şi venitul care ar fi fost câştigat dacă persoana ar fi intrat pe piaţa muncii
la 18 ani.
Pentru a calcula eficienţa investiţiei în educaţia universitară se cer comparate costurile totale cu
veniturile totale, ceea ce nu este posibil din cauza dimensiunilor temporale diferite. Costurile educaţiei
reprezinta totalitatea cheltuielilor suportate de individ si/sau de familia acestuia pe parcursul a 3-5 ani, în
timp ce veniturile suplimentare vor fi obţinute pe întreaga durată a vieţii active. În consecinţă, devine
necesară aplicarea metodei de actualizare a beneficiilor viitoare legate de continuarea studiilor.
Astfel, valoarea unei sume peste 1 an (V1) va fi obţinută conform relaţiei:V1 = Vp(1+i), unde Vp
este valoarea prezentă, iar i este rata dobânzii. De aici rezultă că:
V1
Vp = (1)
1 i
În baza acestei formule se poate calcula valoarea prezentă a unui venit care va fi obţinut peste 1
an. Dar atât costurile, cât şi veniturile educaţiei se cer estimate pe o perioadă mai îndelungată, ceea ce
permite o extensie a formulei prezentate:
E1 E2 En
Vp = + + ... + (2)
1  i (1  i ) 2
(1  i ) n
unde E1, E2, ... En reprezintă creşterile câştigurilor scontate a se obţine în primul, al doilea, al n-lea an.
Să analizăm următoarea situaţie: un tînăr care recent a susţinut BAC-ul într-un liceu din mun.
Bălţi, Republica Moldova se află în faţa următoarei dileme: să urmeze studiile la Facultatea Muzică,
Pedagogie şi Învăţămînt Primar, Universitatea de Stat „Alecu Russo‖, din acelaşi municipiu, Specialitatea
Învăţămînt Primar sau să meargă la Facultatea Economie, Specialitatea Finanţe şi Bănci. Presupunînd că
investiţia se face la un cost c0=4200 lei anual, timp de 3 ani şi c1=8000 lei anual, timp de 3 ani ,
investitorul va trebui să compare valoarea actualizată a venitului net cu costul investiţiei, decizia de
investire luîndu-se astfel: va opta pentru acea facultate ale cărei efecte viitoare vor prevala asupra costului
curent.
Conform datelor furnizate de Biroul Naţional de Statistică a Republicii Moldova, salariul mediu pe
economie în domeniul financiar-bancar în anul 2012 a constituit 6800 lei, în timp ce salariul mediu pe
economie în domeniul pedagogic în anul 2012 a constituit 3000 lei.
În primul caz considerăm investiţia în sumă de 12600 lei favorabilă investiţiei în sumă de 24000 lei.
În schimb, efectele investiţiei nr. 2 sunt net favorabile investiţiei nr. 1.
Reieşind din caracterul multicriterial al investiţiei date este oportun să analizăm investiţia din mai
multe puncte de vedere. Investiţia nr. 1 poate deveni superioară investiţiei nr. 2 în cazul în care tînărul
reuseşte să intre la studii cu finanţare din bugetul de stat, plus la toate mai poate primi şi bursă dacă
depune efort pe parcursul anilor de facultate şi dă dovadă de activism şi implicare în activităţile
curriculare şi extracurriculare. În acest caz, cheltuielile lunare pentru transport şi alte cheltuieli vor fi
nule. La finisarea studiilor, tînărul dat poate beneficia de programele de stat de susţinere a tinerilor
specialişti care se angajează în mediul rural. Astfel, poate beneficia de locuinţă gratuită, o indemnizaţie
unică în mărime de 30 mii de lei, compensarea lunară a costului energiei electrice, asigurarea gratuită cu
carburanţi.
Dincolo de calculele monetare de mai sus, pentru a ajunge la o rată de recuperare privată, rata de
rentabilitate socială ar trebui să includă în mod ideal, externalităţile asociate cu educaţia. Acest lucru este,
desigur, extrem de dificil de măsurat, deoarecele cîştigurile persoanelor fizice din educaţie nu reflectă
beneficiile externe care afectează societatea în ansamblul său. Astfel de beneficii sunt cunoscute ca
externalităţi sau beneficii colaterale, deoarece acestea se extind şi la alţi membri ai comunităţii. Ele sunt
adesea greu de identificat şi chiar mai greu de măsurat. În cazul învăţământului, unele studii au reusit să
identifice externalităţile pozitive, dar puţini au fost în stare să le cuantifice.
Pentru a determina dacă investiţia în capitalul educaţional se justifică pentru individ si
societate, reprezentanţii teoriei capitalului uman recomandă utilizarea ratei individuale de rentabilitate a
investitiei in educatie si utilizarea ratei sociale de rentabilitate a investitiei in educatie. Deci, vom avea
următoarele relaţii:
225
Tabelul 1. Rata de rentabilitate a investitiei in educatie
Rata de rentabilitate a investiţiei în educaţie
Beneficiile obţinute de firme şi
Beneficii individuale + = Beneficii sociale
societate
- -
Costurile suportate de firme şi
Costuri individuale + = Costuri sociale
societate
= =
Rata individuală de Rata socială de
rentabilitate rentabilitate
Conform estimărilor, în SUA, în perioada postbelică, fiecare an de instruire în instituţia

superioară de învăţământ aducea un „supliment formaţional‖ la veniturile anuale de 5 – 15%, în timp ce
rata medie a profitului pe capitalul real constituia doar 4%. Anume acest considerent a determinat ca în
sistemul de nevoi sociale ale populaţiei americane instruirea să ocupe primul loc.
Persoanele mai instruite prezintă, de regulă, o mai mare capacitate de transformare a creativităţii
potenţiale în creativitate reală, ceea ce conduce la creşterea productivităţii muncii. Iar creşterea
productivităţii muncii aduce avantaje societăţii în ansamblu.
Educaţia exercită două efecte pozitive asupra procesului de economisire. Primul efect constă în
creşterea înclinaţiei medii şi marginale spre economii, al doilea – într-o eficacitate sporită a plasamentelor
financiare. Totodată, ea contribuie şi la eficientizarea cheltuielilor de consum.
Deci, putem trasa următoarea schemă a externalităţilor pozitive ale investiţiei în capital
educaţional:
Grad de ocupare
Investiţie în Capital Creşterea
capital educaţional economică
Nivel al productivitaţii muncii
educaţional
Nivel al consumului şi economiilor
Figura 2. Capitalul educaţional ca premisă a creşterii economice
Concluzii:
Valoarea educaţiei individului constă în următoarele aspecte:
- Investiția în educație este cel mai eficient mijloc de reducere a sărăciei.
- Educația este mai mult decât cititul, scrisul si aritmetica. Acesta este una dintre cele mai
importante investiții în vederea reducerii sărăciei și a inegalităților.
- Educația dă oamenilor abilități critice și instrumente pentru o viaţă mai bună a lor şi a copiilor.
- Educația îi ajută pe oameni să funcționeze mai bine și pot crea oportunități pentru o creștere
economică durabilă și viabilă.
Bibliografie:
1. Cojocaru, Vadim; Fauras Calin. Educatia in abordarea economica, ASEM, 2006.
2. Massé, P., Le choix des investissement: crithéres et méthodes, Dunod, Paris, 1964.
3. Suciu M.-C. Investiţie în educaţie. Bucureşti, Ed. Economiva, 2000.
4. http://ro.wikipedia.org/wiki/Cost_de_oportunitate
ROLUL OPŢIUNILOR EXOTICE ÎN DIMINUAREA RISCURILOR BANCARE
Victoria POSTOLACHE (DOGOTARI),

drd. ASEM, lector USB A. Russo
Abstract: Currently, commercial banks and financial institutions for risk management using a variety of strategies and
tools that will help to reduce risk exposure and management of various unforeseen circumstances. An obvious solution to this
problem demand complicated financial instruments and specific derivatives submits amendment standards and creating new
tools. One of these derivatives is the option that allows hedging under uncertainty risks and develop strategies that will bring
additional revenue to the commercial bank. Thus, modification of standard options in order to manage specific risks, was the
backdrop for creating exotic options, as the instruments with a complex and non-standard.
226
Băncile au răspuns la pierderea celor mai buni clienţi din afacerile vechi prin adoptarea de noi
produse şi depunând efort, pentru a crea altele noi, încercând să-i atragă înapoi cu un concept nou de
management al riscului financiar folosind derivatele. Derivatele financiare, în special opţiunile, în cazul
în care sunt utilizate corect, pot ajuta investitorii şi băncile comerciale să-şi mărească profiturile aşteptate
şi să reducă expunerea la risc. Strategia dată se poate realiza prin apelarea la instrumente derivate de
generaţia a doua, care întrunesc condiţii specifice unei anumite tranzacţii sau unui anumit client.
Pentru prima dată opţiunile au fost tranzacţionate în 1973. De atunci, volumul tranzacţiilor
comerciale cu aceste instrumente a crescut brusc peste tot în lume. Această evoluţie a fost determinată de
caracteristicile specifice pe care opţiunile le includ. Tipurile standarde de opţiuni sunt tranzacţionate în
mod activ, dar noile tipuri de opţiuni apar în urma încercării din partea investitorilor de a crea o acoperire
nouă a riscului pentru portofoliile lor de investiţii. Pe parcursul ultimului deceniu dimensiunea pieţei de
opţiuni exotice s-a extins. Opţiunile exotice sunt un nume generic dat derivatelor financiare, care au
structuri mai complexe de cash-flow. Motivaţia principală pentru tranzacţionarea opţiunilor exotice este
faptul că acestea permit o relatare mult mai exactă cu privire la comportamentul viitor pe piaţă decât cele
oferite de opţiunile „plain vanilla‖.
La sfârşitul anilor 1980 şi începutul lui 1990, opţiunile exotice au devenit mai vizibile în
tranzacţiile de zi cu zi şi mai populare în rândul comunităţilor financiare. Tranzacţionarea lor a devenit
mai activă în piaţa extrabursieră (OTC), şi utilizatorii lor devenind mari corporaţii, instituţii financiare,
manageri de fonduri, şi bancheri. Datorită naturii opace a pieţei OTC, opţiunea exotică rămâne exotică
pentru multi investitori, profesionişti, şi chiar mulţi dintre cei care au cunoştinţe bune în domeniul
opţiunilor standard.
Opţiunea exotică reprezintă un contract de opţiune, creat pentru satisfacerea nevoilor particulare
ale cumpărătorului, care posedă o structură complicată, parametrii de efectuare a plăţilor rezultă din
scopul creării unei astfel de opţiuni.
Opţiunile exotice sunt opţiunile pentru care plăţile la scadenţă nu pot fi reproduse printr-un set de
opţiuni standard. De obicei, opţiunile exotice au o componentă de corespondenţă, ceea ce înseamnă că
preţul lor depinde de corespondenţa între două sau mai mai multe active. Pentru a înţelege o opţiune
exotică cineva trebuie să cunoască riscurile în care această minciună devine opţiune exotică. În al doilea
rând, cineva unul trebuie să înţeleagă dinamica riscurilor. Aceasta înseamnă că e nevoie de a cunoaşte
modul în care riscurile evoluează în timp şi modul în care aceste riscuri se comportă la preţul de
schimbare a stocului sau coşului.
Opţiunile exotice pot fi deosebite de cele de vanilie în baza următoarelor şase dimensiuni:
1) omogenitatea structurii;
2) continuitatea plăţilor;
3) prezenţa unor bariere;
4) numărul de active în structură;
5) ordinea opţiunii;
6) calea de dependenţă.
Unele opţiuni exotice oferă un levier majorat, deoarece acestea se pot concentra asupra structurii
plăţilor foarte precis. Aceste opţiuni joacă un rol important de acoperire şi, prin urmare, satisfac nevoile
hedgerilor „în moduri eficiente‖.
Utilizatorii opţiunilor exotice sunt investitorii şi administratorii de active, dealerii, nondealerii
instituţiilor financiare, instituţiile nefinanciare (de exemplu, corporaţiile). Fiecare dintre aceste grupuri
utilizează opţiunile exotice în moduri speciale.
Băncile comerciale sau societăţile de asigurare care au de a face cu nepotriviri între activ şi pasiv,
le pot fi manipula destul de bine prin intermediul opţiunilor exotice. Instituţiile financiare sunt expuse de
obicei riscului curbei randamentelor. O bancă comercială ia bani de la clienţi şi le plasează în conturile la
vedere. Aceasta asigură deponenţii cu dobândă la depozite pe termen scurt. Între timp, banca investeşte
aceleaşi fonduri în produse pe termen lung. Banca primeşte încasările bazate pe capătul lung al curbei de
randament. Această strategie se numeşte „echitatea curbei de randament‖. Banca împrumută pe termen
scurt şi investeşte pe termen lung. Atâta timp cât curba de randament este înclinată în sus, lucrurile vor fi
în regulă. Ce se întâmplă dacă aceasta îşi schimbă înclinaţia? Atunci banca va suferi pierderi. Opţiunile
exotice pot fi folosite pentru a acoperi aceste riscuri.
Aplicaţiile principale de opţiuni exotice sunt:
- randament accesoriu;
- proprietari de tranzacţionare / poziţionare;
227
- protecţie structurată;
- strategii premium de reducere.
Înţelegerea esenţei opţiunilor exotice, a actualităţii aplicării lor şi determinării unei structuri
optime se face în baza clasificării lor. Opţiunile exotice sunt clasificate mai întâi de toate în grupe care
întrunesc mai multe caracteristici pentru a identifica aspectele specifice unui contract nestandard:
- prima grupă - opţiuni ce depind de condiţiile şi parametrii activului de bază;
- a doua grupă - opţiuni ce depind de dorinţele cumpărătorului;
- a treia grupă grupă - opţiuni ce depind de nivelul de corelare a activelor de bază.
Potrivit lui Mark Rubinstein şi Reiner Eric, opţiunile exotice pot fi împărţite în unsprezece clase:
1) pachete de opţiuni - care sunt echivalente cu un portofoliu, conţinând opţiuni europene call şi,
eventual, suport de numerar şi activul în sine;
2) opţiuni forward start - opţiuni care sunt plătite în prezent, dar care sunt primit la o dată viitoare
prestabilită;
3) opţiuni complexe - opţiuni ale căror active suport sunt însăşi opţiunile;
4) opţiuni de alegere - opţiuni care sunt plătite în prezent, dar care la o anumită dată viitoare
prestabilită sunt alese pentru a fi clasificate ca opţiuni put sau call;
5) opţiuni barieră - optiuni ale căror câştig nu depinde numai de preţul la expirarea activului
suport, dar, de asemenea, de faptul dacă activul suport a atins sau nu un alt preţ „barieră‖;
6) opţiuni binare - opţiuni cu modele de plată binare şi discontinue;
7) opţiunile de retrospectivă - opţiuni ale căror plăţi depind nu numai, de preţul la expirarea
activului suport, dar, de asemenea, de preţul minim sau maxim al activului suport cu experienţă pe
parcursul a cel puţin o parte, din viaţa opţiunii;
8) opţiunile asiatice - opţiuni ale căror plăţi depind nu numai, de preţul la expirarea activului
suport, dar, de asemenea, de preţul mediu cu care se confruntă activul suport pe parcursul a cel puţin o
parte din viaţa opţiunii;
9) opţiuni de schimb - opţiuni ce permit schimbarea unui activ pe alt activ, care poate fi exercitat
din timp;
10) opţiuni valutare traduse - opţiuni ale căror suport activ sau preţul de exercitare este denominat
într-o monedă străină, la o rată de schimb aleatorie sau prespecificată;
11) opţiuni curcubeu - opţiuni pe două active riscante, care nu pot fi interpretate în cazul în care
acestea au fost opţiunile pe un singur activ suport [2].
Alţi autori precum Hull, Cuthbertson, Nitzsche, Masson, Jian, Zhang, pe lângă tipurile
menţionate de opţiuni exotice, subliniază opţiunile nestandarte americane, cum ar fi opţiunile bermude şi
warrantele corporative, şi opţiunile shout [1, 5]. Potrivit literaturii de specialitate analizate opţiunile
bermude, opţiunile asiatice, opţiunile compuse şi opţiunile digitale sunt în cea mai mare parte analizate,
din cauza structurii lor complexe şi caracteristicile de stabilire a preţurilor. Opţiunile de alegere sunt cele
mai interesante pentru a fi discutate, deoarece sunt caracterizate ca opţiuni exotice pentru tarifarea lor
dificilă şi structura complexă. Acestea au fost tranzacţionate începând cu luna iulie 1990, cu contractele
iniţiale tranzacţionate prin Bankers Trust.
Pentru a utiliza (aplica) opţiunile exotice în diminuarea riscurilor e necesar de a elabora
reglementări stricte, ce determină posibililele cazuri de apelare la aceste instrumente, categoria lor şi
parametrii acceptabili de interacţiune a departamentului de gestiune a riscurilor cu alte structuri.
În baza parametrilor stabiliţi se va determina funcţia plăţilor, şi de asemenea se va identifica clar
care tipuri de riscuri vor fi hedjate şi cu ce scop se creează asemenea opţiune exotică.
Managerul riscului prin intermediul opţiunilor exotice are posibilitatea de a hedja cele mai dificile
situaţii în procesul de gestiunea riscurilor de dobândă, valutar şi cel de piaţă, în afară de aceasta
încorporarea parametrilor necesari în condiţiile instrumentelor de datorie oferă posibilitatea de a hedja şi
riscul de credit.
Piaţa opţiunilor exotice are o importanţă pe pieţele de capital şi a derivatelor proporţional cu
dimensiunea sa. Nu numai aceste produse oferă perspective în tranzacţionare, evaluare şi managementul
riscului, derivatele mai puţin tradiţionale, de asemenea, în mod inerent pot izola şi a facilita schimbul
nivelurilor suplimentare de expunere la risc. Acest proces de disecţie a riscurilor şi contribuţia opţiunilor
exotice la identificarea şi analiza diverselor tipuri de riscuri, cum ar fi riscul de corespondenţă, are
potenţialul de a îmbunătăţi în mod semnificativ înţelegerea actuală a riscului şi gestionarea acestuia.
Structura nestandartă a opţiunii exotice permite individualizarea acestui instrument sub orice
situaţie concretă, condiţiile căreia, de regulă, se încorporează în condiţiile contractului de opţiune sub
formă de parametri specifici. Astfel, creând o anumită funcţie a plăţilor pentru opţiunea exotică, se obţine
228
accesul de a gestiona şi diminua toate tipurile de risc financiar, ţinând cont de orice situaţie de apariţie a
riscurilor.
Totodată este cazul de a stabili nivelul riscului în corespundere cu care unele categorii de opţiuni
exotice pot fi interzise în aplicare, deoarece prezintă riscuri majore vizavi de profitul pe care-l pot genera
din utilizare.
Apariţia opţiunilor exotice a adăugat o dimensiune suplimentară pieţelor de instrumente
financiare derivate. Cu toate acestea, există o serie de obstacole în calea dezvoltării de mai departe a
acestor instrumente:
- lipsa informaţiei clare despre aceste produse, în special cu privire la evaluare, hedging şi
tranzacţionarea acestor instrumente;
- piaţa pe care cele mai multe dintre aceste produse se tranzacţionează este caracterizată prin
câteva pieţe de decizie şi cu niveluri scăzute de lichiditate;
- lipsa de standardizare a terminologiei, convenţiilor de tranzacţionare şi a modelelor şi
metodologiei de stabilire a preţurilor;
- posibilităţi relativ subdezvoltate de aplicare a acestor produse pentru gestionarea riscurilor cu
care se confruntă instituţiile financiare şi investitorii.
Opţiunile exotice sunt, de obicei, mai puţin costisitoare şi mai eficiente decât instrumentele
standard, ele pot fi folosite ca investiţii atractive şi oportunităţi de tranzacţionare.
Bibliografie:
1. Cuthbertson, K.; Nitzsche, D. 2003. Financial engineering Derivatives and risk management. John
Wiley and Sons, LTD. 776 p.
2. Rubinstein, M.; Reiner, E. 1992. Exotic options. Working Paper 220. Available from Internet:
http://www.haas.berkeley.edu/groups/finance/WP/rpf220.pdf
3. Weert, De F. 2008. Exotic options trading. John Wiley & Sons. eBook. 205 p. Available from
Internet: eBook Academic Collection < http://web.ebscohost.com>
4. Whaley, R. E. 2006. Derivatives: Markets, Valuation and Risk Management. New Jersey: John
Wiley & Sons. 930 p.
5. Zhang, P. G. 1995. An introduction to exotic options, European Financial Management: p. 87–96.
http://dx.doi.org/10.1111/j.1468-036X.1995.tb00008
MANAGEMENTUL MODERNIZĂRII INFRASTRUCTURII ECOLOGICE A

PORTULUI MARITIM
Gabriel Marius APETROAIEI, România
Abstract: Seaport activity can have a direct impact on the state of the environment is currently being developed
complex organizational and economic measures, technical and other measures to prevent pollution of the marine environment.
It's green infrastructure, improve water supply system, energy storage and safeguarding creation system of production and
consumption waste.
Protecţia mediului înconjurător în cadrul sistemului existent de transport maritim și portuar

necesită atragerea experienţei contemporane în domeniul managementului, ‖know-how‖ şi aptitudinilor
profesionale înalte, inclusiv combaterea deversării de petrol în porturi, recepţionarea deşeurilor petroliere,
gunoişti pentru nămolului rezultat din adîncirea fundului, gestionarea deşeurilor portuare, curăţirea apelor
uzate şi a.
Relația dintre porturi și mediul înconjurător este destul de complicată și este determinată de
condițiile de transport, comerciale și locale. Factorii ecologici influențează asupra porturilor, iar
activitatea portuară – asupra ecologiei.
Astfel, printre factorii principali de destabilizare a mediului natural din România și regiunea
portuară, se referă:
- dependenţa excesivă a economiei de resurselor naturale, ceea ce deja duce la reducerea
capitalului natural al ţării;
- cota înaltă a economiei ‖tenebre‖ în utilizarea resurselor naturale şi mecanisme ineficiente de
utilizare a resurselor naturale şi protecţie a mediului înconjurător;
229
- slăbirea funcţiilor administrative ale statului în domeniul utilizării resurselor naturale şi
protecţiei mediului înconjurător;
- consecinţele crizei economice şi scăderea nivelului veniturilor populaţiei;
- nivelul jos al conştiinţei ecologice şi culturii ecologice a populaţiei.
În trecut obligațiunile porturilor erau doar de ordinul asigurării navigației. Dar foarte des,
întreprinderile portuare sunt situate în locuri foarte sensibile din punct de vedere ecologic. În prezent s-a
făcut foarte puțin pentru determinarea avantajelor economice funcționale de la utilizarea acestor teritorii.
Politica Uniunii Europene, tinde spre dezvoltarea durabilă în baza stimulării progresului tehnic și
protecția mediului înconjurător. Modernizarea tehnică a operațiunilor portuare se efectua în trecut din
contul majorării volumului acestor operațiuni și implementarea noilor metode de prelucrare a mărfurilor.
Totuși, în prezent orice activitate economică trebuie să se conducă de principiile ecologice. Printre
principalele probleme la care trebuie să atragă atenția managerii porturilor sunt problemele riscurilor
ecologice și analiza sensibilității, prevenirea poluării mediului înconjurător și planificarea gestiunii
zonelor țărmului.
Astfel, activitatea portului maritim poate avea un impact direct asupra stării mediului
înconjurător, în prezent se elaborează complexul de măsuri organizaţional-economice, tehnice şi alte
măsuri de prevenire a poluării mediului maritim. Este vorba de modernizarea infrastructurii ecologice,
îmbunătăţirii sistemului de asigurare cu apă, păstrarea energiei şi crearea sistemului de păstrare în
siguranţă a deşeurilor de producţiei şi consumului. La baza măsurilor de prevenire a poluării mediului
maritim sunt plasate principiul cooperării şi responsabilităţii corporative pentru starea mediului
înconjurător de utilizare a resurselor şi beneficierea de infrastructura portuară (nave), principiul ‖plăteşte
cel care poluează‖ şi a.
În aceste condiţii scopul strategic al politicii ecologice de stat constă în menţinerea integrităţii
sistemelor naturale şi a funcţiilor lor de asigurare a vitalităţii pentru dezvoltarea stabilă a societăţii,
sănătatea populaţiei şi asigurarea siguranţei ecologice a ţării.
Pentru asigurarea acestui scop se prevede realizarea următoarelor sarcini:
1. menţinerea şi restabilirea sistemelor naturale, diversităţii biologice şi capacităţii de a se
autoreglementa în calitate de condiţie necesară pentru existenţa societăţii umane;
2. asigurarea utilizării stabile a resurselor naturale şi accesului egal la resursele naturale
pentru generaţiile actuale şi viitoare;
3. asigurarea stării favorabile mediului înconjurător în calitate de condiţie necesară pentru o
calitate destoinică a vieţii şi sănătăţii populaţiei.
În aşa mod, în calitate de una dintre principiile de bază ale politicii ecologice de stat şi asigurării
siguranţei ecologice se examinează dezvoltarea stabilă, care prevede atenţie egală faţă de componentele
economică, socială şi ecologică şi recunoaşterea imposibilităţii dezvoltării societăţii umane în cazul
degradării naturii.
În ceea ce priveşte mecanismele economice şi financiare de asigurare a siguranţei ecologice, este
vorba despre reglementarea economică a relaţiilor cu ajutorul instrumentelor de stat şi reglementării de
piaţă a relaţiilor în scopul asigurării utilizării raţionale a resurselor naturale şi protecţiei mediului
înconjurător, atragerii mijloacelor bugetare şi extrabugetare pentru activitatea de protecţie a naturii.
Pentru aceasta este necesar:
- includerea în indicatorii economici a valorii depline şi în creştere permanentă a obiectelor
naturale şi serviciilor ecologice şi luarea în calcul a acestora la luarea deciziilor;
- formarea şi aplicarea politicii fiscale şi tarifare, care ar stimula protecția mediului înconjurător;
- crearea şi aplicarea sistemului de impozite şi taxe, care stimulează utilizarea tehnologiilor,
mărfurilor şi serviciilor pure din punct de vedere ecologic independent de ţara producţiei;
- asigurarea dependenţei mărimii plăţilor de emisiile şi deversările de substanţe poluante în
mediul înconjurător în dependenţă de volumul şi pericolul acestora.
Una dintre direcţiile perfecţionării politicii ecologice în această sferă este implementarea
procedurii de audit ecologic şi sistemului de gestionare a mediului înconjurător, perfecţionarea
mecanismului organizaţional-economic de protecţie a mediului maritim în porturi.
Auditul ecologic este necesar pentru a convinge clienții că pentru a reduce la minim eventualele
poluări ale apei, terei și atmosferei se folosește cele mai eficiente metode.
Dezvoltarea economiei ecologice se bazează pe îmbinarea instrumentelor de piaţă şi măsurilor
reglementării de stat (administrative) în sfera utilizării resurselor naturale şi protecţiei mediului
înconjurător. Experienţa de peste 15 ani în domeniul dezvoltării politicii ecologice în România a
demonstrat, că orientarea preferenţială spre metodele economice, de piaţă (taxe pentru utilizarea
230
resurselor naturale, compensarea prejudiciului cauzat mediul înconjurător şi a.) în speranţa la caracterul
lor autoregulatoriu constituie o abordare unilaterală, ceea ce, pe de altă parte, presupune dezvoltarea şi
menţinerea sistemului necesar de reglementare ecologică a activităţii economice (licenţierea, expertiza
ecologică, controlul ecologic, standardizarea, normarea, certificarea ecologică etc.) Procesul de audit
ecologic al întreprinderii evaluarea eficacităţii ecologice a producţiei se efectuează după următorul model
de gestionare: ‖Planificare – îndeplinire – verificare – acţiune‖. Practica acumulată în domeniul aplicării
procedurii de audit ecologic în România demonstrează eficienţa ecologică înaltă a acestui instrument de
reglementare în sfera utilizării resurselor naturale, inclusiv - pentru scopurile economiei ecologice
eficiente. După cum demonstrează practica, anume evaluarea iniţială a influenţei asupra mediului
înconjurător (sub formă de audit ecologic iniţial/primar) poate arăta situaţia reală a lucrurilor în domeniul
protecţiei mediului înconjurător, de asemenea, va permite de a evidenţia acele sfere ale activităţii de
afaceri, în care este necesară perfecţionarea sistemului de management. Este necesar de a sublinia, că
auditul ecologic este un instrument important de management ecologic. El poate să ajute la depistarea
locurilor slabe în activitatea economică a întreprinderii şi riscurile financiare şi ecologice condiţionate de
acestea, survenirea accidentelor. El este un mecanism destul de flexibil al utilizării raţionale a resurselor
naturale şi protecţiei mediului înconjurător în condiţiile economiei de piaţă.
Bibliografie:
1. Ianculescu S. Managementul mediului. Editura Matrixrom,
2. Trica C. Managementul mediului Abordari concept de caz. http://www.biblioteca-
digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=322&idb=
FORMALIZAREA MODELULUI ECONOMICO-MATEMATIC DE GESTIUNE A

COMPLEXELOR MARITIME REGIONALE PORT - TERMINAL ÎN TERMENII TEORIEI
SISTEMELOR DESERVIRII ÎN MASĂ
Dan BALAMACI, România
Abstract: An important component in the operation of any business is managing its resources. As resources can be
either production supplies, quantitative composition which can influence the stability and success of business operation.
O componentă importantă în funcţionarea oricărei întreprinderi este gestiunea resurselor acesteia.

În calitate de resurse pot fi oricare din rechizitele producţiei, componenţa cantitativă a cărora poate
influenţa stabilitatea şi succesul funcţionării întreprinderii. De exemplu, insuficienţa macaralelor de port
conduce nu doar la staţionarea neproductivă a mijloacelor de transport (containerelor), dar şi la alterarea
sau pierderea încărcăturii. În acelaşi timp, surplusul de macarale atrage după sine nefolosirea capacităţilor
de producţie, ceea ce se echivalează cu „amorţirea‖ capitalului. Reflectări analogice pot fi întâlnite şi în
ceea ce priveşte mărimea capacităţilor depozitare ale portului, utilajului de rezervă, numărului
personalului ce deserveşte ş.a. Rezultatul acestor situaţii se reflectă nu doar în cheltuieli, care se
evaluează în valoare bănească la un moment dat de timp, dar şi în pierderi, ce pot apărea în perspectivă,
posibil nu prea îndepărtată, aşa ca: pierderea clientelei din cauza calităţii necorespunzătoare a deservirii,
înrăutăţirea situaţiei ecologice ca efect al acumulării substanţelor toxice ş.a.m.d.
Astfel, optimizarea numărului de rechizite ale producţiei (resurse) şi a regimului de completare a
acestora (în caz de necesitate) influenţează esenţial asupra eficienţei activităţii oricărei întreprinderi. De
aceea, la soluţionarea acestor întrebări este orientată gestiunea raţională a resurselor, materializată pe
baza teoriei ştiinţifice a rezervelor.
Un loc deosebit în gestiune îl are unul din compartimentele cercetării operaţiunii – programarea
liniară. Spre deosebire de problema sus-menţionată, programarea liniară nu reprezintă acumularea
anumitor rezerve, dar repartizarea optimă a resurselor existente în condiţiile respectării dependenţelor
liniare concrete dintre toţi indicii activităţii de producţie. Altfel spus, acest compartiment al cercetării
operaţiilor se include în teoria rezervelor, ce studiază posibilităţile utilizării eficiente a acestora, în
limitele planificate, adică, în limitele procesului determinant.
Dar, în mare măsură, obiectul teoriei rezervelor alcătuieşte un vast tablou de probleme, ce reflectă
procesul stohastic ce se derulează în sistemul economic, în esenţa căruia se ascunde cauza cheltuielilor
esenţiale pentru gestiunea resurselor.
231
Problema gestiunii activităţii CMRPT în aspectul asigurării îndeplinirii uneia din funcţiile scop –
transbordarea încărcăturilor – se referă anume la această nuanţă a teoriei rezervelor. Cu adevărat, atât
intensitatea primirii încărcăturilor de la diferiţi expeditori, cât şi timpul transbordării acestora, au un
caracter probabilistic. Este evident că menţinerea funcţionării stabile a sistemului necesită stabilirea
resurselor necesare ale capacităţilor de producţie, ce permit obţinerea unui anumit nivel al calităţii
deservirii clientelei. Găsirea volumului raţional al acestor resurse, şi anume a numărului şi componenţei
calitative a tehnicii de cheu (macaralelor portuare, transbordoare-containere), poate fi înfăptuită prin
utilizarea teoriei rezervelor.
O altă problemă funcţională a CMRPT este depozitarea. Completarea depozitelor, chiar şi în
intervale limitate de timp, reprezintă un proces cu cheltuieli inevitabile, atât vizibil, cât şi presupus. De
aceea, orientarea spre reducerea acestor cheltuieli impulsionează apariţia problemei referitoare la
optimizarea capacităţilor depozitare. Pentru soluţionarea acestei probleme, de asemenea, se aplică teoria
rezervelor.
Modelele de gestiune a rezervelor se divid în dinamice şi statice. În primele e vorba de
consecutivitatea deciziilor referitoare la starea rezervelor, de exemplu, determinarea mărimii celei mai
econome a rezervelor. Modele celui de-al doilea tip sunt aplicabile în situaţiile comenzii unice, la acest
gen se referă cumpărarea pieselor de rezervă ş.a. În general, nu există un model unic pentru problemele
gestiunii rezervelor. Astfel, majoritatea problemelor acestei sfere, pot fi interpretate prin teoria deservirii
în masă.
În acelaşi timp, tuturor modelelor le sunt caracteristice următoarele trăsături:
 nivelul stabilit al indicelui deservirii (posibilitatea deficitului);
 calcularea acumulărilor de rezervă sau de siguranţă, care asigură evitarea deficitului la nivelul stabilit
al calităţii de deservire;
 mărimea acumulărilor de rezervă se determină în dependenţă de starea rezervelor şi repartiţia
„desfacerii‖ de facto şi intervalul de timp dintre controlul stării rezervelor.
Dacă periodicitatea controlului este o mărime aleatorie, atunci decizia poate fi găsită prin metoda
încercărilor statistice (metoda Monte-Carlo). Dar dacă controlul se efectuează după un regim stabilit (ceea
ce e uşor de obţinut) şi timpul livrării deviază neînsemnat, atunci o apreciere pozitivă a acumulărilor de
rezervă poate fi obţinută, ştiind legea distribuirii desfacerii şi utilizând tabelele probabilistice [1, p.132].
Mai mult ca atât, pentru multe modele de gestiune a rezervelor este comun faptul că, eficienţa
problemelor de producţie se caracterizează nu de un singur indice, dar de câţiva indici. Deseori, o parte
dintre ei este binevenit de ai îndrepta spre maximum, iar restul spre minimum. Astfel de probleme se
numesc multicriteriale. Formularea sistemului de indici este destul de complicată. Însuşi indicii şi
consecutivitatea lor în funcţie de importanţă depind de punctul de vedere al subiectului, în interesele
căruia se optimizează decizia. Nu e posibil de a găsi o decizie care ar satisface concomitent toate
cerinţele, deoarece o decizie ce maximizează un indice oarecare, nu-i maximizează şi nici minimizează pe
ceilalţi.
Contribuţia aparatului matematic în realizarea problemelor multicriteriale este esenţială. În primul
rând, el permite soluţionarea problemelor directe, adică pentru orice problemă găseşte valorile tuturor
indicilor de eficienţă.
Alegerea finală a deciziei este o prerogativă a omului, care posedă capacitatea de a soluţiona
probleme informale şi posibilitatea de a lua aşa numitele „decizii de compromis‖ (nici strict-optime, dar
admisibile după un şir de criterii). În acelaşi timp, însuşi consecutivitatea alegerii deciziilor poate servi
drept bază pentru formarea unor legi formale, utilizate deja fără implicarea omului (metoda euristică) [2,
p. 34].
În unele cazuri alegerea deciziilor în „regim de dialog‖ este foarte eficientă, atunci când maşina
de calcul (calculatorul), efectuând calculele, oferă utilizatorului rezultatele indicilor de eficienţă, care, la
rândul său, analizând critic situaţia, va introduce schimbări în parametrii algoritmului de gestiune.
În practică este frecvent utilizată metoda transformării unei probleme multicriteriale în una
unicriterială, prin calea evidenţierii indicelui principal şi orientarea lui spre extremă şi impunerea unor
limite celorlalţi indici [3, p.129].
Un interes deosebit prezintă calea construirii unei decizii de compromis prin „metoda cedărilor
consecutive‖. Această metodă este în avantaj prin faptul că, pe parcursul algoritmului se determină
valoarea „cedări‖ la un indice, cu care se obţine câştigul în alt indice şi care este mărimea acestui câştig.
Trebuie menţionat faptul că, în orice formulare, problema întemeierii deciziei după mai mulţi
indici nu este până la urmă formalizată, iar rezultatul final este determinat printr-un gest volitiv al
persoanei responsabile, de aceea în aşa gen de probleme persistă factorul subiectiv.
232
Utilizarea metodelor ştiinţifice de gestiune în activitatea practică este bazată, în primul rând, pe
urmărirea factorilor, care au influenţă asupra procesului economic, şi pe analiza cauzelor fenomenelor
negative şi găsirea căilor înlăturării acestora, precum şi evidenţierea posibilităţilor de activizare a
tendinţelor pozitive.
Scopul oricărei întreprinderi este stabilitatea îndeplinirii obligaţiilor contractuale prin utilizarea
eficientă a resurselor de producţie. Este evident, că în procesele economice cu caracter stohastic, cu mai
multe resurse sunt implicate, cu atât este mai stabilă activitatea sistemului, adică cu atât mai mult
satisfăcute cerinţele clientelei. Dar respectarea incontestabilă a acestui principiu poate atrage după sine
surplusul capacităţilor de producţie, adică stagnări. Evident că apare întrebarea despre balanţa raţională
dintre interesele întreprinderii (în cazul dat CMRPT) şi clientelei.
Descrierea verbală a problemei presupune posibilitatea interpretării ei matematice cu ajutorul
modelului teoriei deservirii în masă. Aceasta ţine de faptul că procesul aleatoriu ce decurge în cadrul
sistemului se află sub influenţa a două fluxuri întâmplătoare – fluxul cererilor pentru deservire şi însuşi
deservirea. Caracteristicile eficienţei sistemului de deservire în masă depind de parametrii fluxurilor ce
influenţează, adică de comparabilitatea intensităţii fluxului de cereri şi deservirii lor. Vizavi de aceşti
parametri, organici pentru orice sistem de deservire în masă, caracteristicile eficienţei depind şi de
condiţiile tipului organizaţional, dacă acestea au loc, spre exemplu, atunci când numărul canalelor de
deservire depăşeşte unitatea, sau numărul de cereri este limitat.
În general, soluţionarea acestor probleme se bazează pe evaluările preţurilor la surplusul şi deficitul
cererilor. Prima ţine de stagnarea cererilor în rând pentru începerea deservirii acestora, a doua – de
stagnarea canalelor de deservire. Întrebarea este analizată de pe poziţia minimizării pierderilor
economice.
Orice variantă a acestei probleme poate fi realizată cu ajutorul metodei încărcărilor statistice a lui
Monte-Carlo, ce reprezintă un proces care necesită volum mare muncă. Mai mult ca atât, rezultatele
modelării statistice sunt mult mai dificile pentru a fi înţelese, în comparaţie cu calculele modelelor
analitice, respectiv, este mai dificil de a optimiza decizia (ea trebuie căutată „orbeşte‖ pe calea
încercărilor şi greşelilor numeroase). Evident, că pentru utilizator este mai acceptabil limbajul formulelor,
care stabilesc legătura dintre parametrii de intrare şi rezultatul căutat. Un astfel de aparat analitic este
elaborat pentru sistemele lui Marko (atunci când ambele fluxuri sunt simple) şi pentru puţinele sisteme de
deservire în masă, de tip altul decât Marko.
Din analiza procesului şi caracteristicilor interacţiunii transportului în cadrul CMRPT de pe
poziţia teoriei sistemului deservirii în masă, se evidenţiază faptul că fluxul de mărfuri de intrare/ieşire este
influenţat direct de către CMRPT. Chiar dacă există termene planificate pentru prelucrarea mijloacelor de
transport (containerelor) în CMRPT şi măsuri de realizare a acestora, de cele mai dese ori mijloacele de
transport (containerele) se prelucrează cu încălcarea termenelor stabilite.
Sistemele de deservire în masă (SDM) – sunt sistemele în care în momente aleatorii de timp apar
cereri pentru deservire şi aceste cereri se deservesc prin intermediul canalelor de deservire existente la
CMRPT (linii tehnologice sau mecanizate).
Prin prisma modelării procesului de deservire în masă a situaţiilor la CMRPT, atunci când se
formează rânduri de cereri, cerinţele încadrate în sistemul de deservire se alătură la celelalte cerinţe deja
existente. Canalul de deservire alege cererile din acest rând, în scopul începerii deservirii acesteia. După
finisarea procedurii deservirii, canalul de deservire începe un nou proces de deservire a cererii următoare,
dacă aceasta există în blocul de aşteptări. Ciclul funcţionării SDM se repetă de numărate ori pe parcursul
întregii perioade a activităţii sistemului de deservire. Se presupune, că trecerea sistemului spre altă cerere
după finisarea deservirii precedentei are loc imediat, în momente întâmplătoare de timp. Componentele de
bază ale SDM sunt :
 fluxul de mărfuri (încărcături) de intrare pentru deservire;
 disciplina rânduirii deservirii fluxului de mărfuri;
 mecanismul deservirii fluxului de mărfuri.
Caracteristicile eficienţei SDM depind de parametrii fluxurilor interdependente, adică de
comparabilitatea dintre intensitatea sosirii cererilor şi deservirea acestora. Pe lângă aceşti parametri,
necesari pentru orice SDM, caracteristicile eficienţei depind de condiţiile tipului organizaţional, dacă
acestea au loc, de exemplu, atunci numărul de canale de deservire depăşeşte unitatea, sau numărul de
cereri ce aşteaptă a fi deservite este limitat. Utilizarea teoriei deservirii în masă, necesită mai întâi de toate
o concretizare exactă a structurii organizaţionale a sistemului în ceea ce priveşte însemnătatea fluxurilor
de intrare şi deservirii, a numărului de canale şi a disciplinei rânduirii.
233
O etapă primară a cercetării cantitative a sistemului este determinarea tipului modelului SDM în
vederea posibilităţii modelării cu ajutorul metodelor analitice. Pentru aceasta trebuie determinat dacă
fluxurile SDM sunt simple sau nu. Fluxul de încărcături ce vine la CMRPT este descris de o funcţie de
tipul (x(t)), care determină numărul de încărcături sosite pe teritoriul CMRPT în intervalul de timp (0,t).
Funcţia (x(t)) este o mărime întâmplătoare pentru fiecare valoare (t) şi poate lua doar valori întregi
(0,1,2…,k). Pentru calcule poate fi admis faptul că fluxul deţine calitatea stabilităţii, lipsa consecinţelor şi
calitatea consecutivităţii. Strict vorbind, pe parcursul timpului fluxul de încărcături de intrare sosite pentru
deservire poate devia esenţial şi stabilitatea poate fi observată doar în anumite intervale de timp.
Bibliografie:
1. Pap P. Logistica şi transportul mărfurilor. Timişoara: Poli-Tehnica, 2007.160 p.
2. Port Statistic: Selection, collection and presentation of port information and statistics. Report by the
Secretariat of UNCTAD. New York: United Nation, 1993.
3. Port administration and management. Tokyo: IAPH, 1986.
SPECIFICUL EVALUĂRII EFICIENŢEI ECONOMICE A MANAGEMENTULUI

CORPORATIV
Oana BOCĂNETE, Universitatea Tomis Constanţa
Abstract: Theoretical analysis of research on corporate management efficiency evaluation allows us to draw a
conclusion about the existence of different methods among them can be highlighted qualitative and quantitative evaluation
methods. Qualitative metodicilor group we want to dwell on two conditions close to maximum use in current conditions.
Analiza teoretică a cercetărilor în domeniul evaluării eficienţei managementului corporativ ne

permite de a face concluzia despre existenţa diferitor metode (figura 1.). Printre ele pot fi evidenţiate
metode de evaluare calitative şi cantitative. În grupul metodicilor calitative am vrea să ne oprim asupra
două condiţii, apropiate la maximum de utilizare în condiţiile actuale. Aceasta este metoda comparativă
şi metoda evaluării riscului managementului corporativ.
Comparativă EVALUAREA RISCULUI

MANAGEMENTULUI
CORPORATIV
Metodele evaluării eficacităţii managementului corporativ.
Analiza activităţii economice
ANALIZA STĂRII EVALUAREA

FINANCIARE COSTULUI DE PIAŢĂ
-MODEL CU DOI FACTORI

-Z-COEFICIENTUL LUI ALTMAN - EVALUAREA CAPITALIZĂRII
-INSTRUMENTARUL METODIC LUI BENEFICIULUI
TAFFLER - EVALUAREA COSTULUI DE PIAŢĂ AL
-PAS-COEFICIENTUL ACŢIUNILOR
Figura 1. Metode evaluării eficienţei managementului corporativ.

234
Metode cantitative ale evaluării eficienţei managementului corporativ sunt bazate pe analiza
activităţii economice a corporaţiei. Totodată, acest grup de metode, de asemenea, se divizează în metode
de evaluare a stării financiare şi metode de evaluare a costului de piaţă.
Să trecem la examinarea metodelor enumerate.
Metoda comparativă a evaluării eficienţei managementului corporativ constă în compararea
mecanismelor, descrise în capitolele anterioare, în diferite condiţii de administrare a corporaţiei (de
regulă, divizarea geografică pe ţări). Acest punct de vedere este neformalizat şi permite de a compara
condiţiile managementului corporativ în diferite ţări.
În acest caz se recurge la evaluarea prin expertiză a dezvoltării legislaţiei ţărilor în domeniul
managementului corporativ, gradului de executare a acestuia, de dezvoltare a pieţei de fonduri (se
compară capitalizarea), mecanismului de falimentare (se compară gradul de simplitate a procedurii
falimentării şi frecvenţei aplicării acestuia) – aceasta este evaluarea mecanismelor externe ale
managementului corporativ. La evaluarea mecanismelor interioare ale managementului corporativ se
evaluează activitatea Consiliului directorilor (raportul dintre numărul de directori interni şi externi,
numărul de membri ai Consiliului, metodica evaluării eficienţei Consiliului directorilor, lucrului
managerilor şi alţi indicatori, în funcţie de specificul activităţii Consiliului directorilor în ţara concretă şi
de scopurile evaluării) şi formarea sistemului de remunerare a managerilor (se evaluează în care măsură
sistemul de remunerare apropie interesele managerilor şi proprietarilor).
Un punct de vedere mai concret asupra problemei evaluării eficienţei managementului corporativ
şi-a găsit oglindire în altă metodă de tratare. Unitatea metodelor acestui tratament constă în înţelegerea
faptului că activitatea financiar – economică a corporaţiei şi este confirmarea eficienţei managementului
corporativ. Această tratare se realizează în următoarele metode principale. Prima – evaluarea costului de
piaţă al corporaţiei, a doua – evaluarea stării financiare a corporaţiei, momentul cheie al căreia constă în
calcularea falimentului eventual.
Printre metode eventualităţii falimentului se admite evidenţierea metodelor bazate pe analiza
datelor financiare, care includ operarea cu unii coeficienţi, care devin tot mai răspândiţi: coeficientul Z al
lui Altman (S.U.A.), coeficientul lui Taffler, (Marea Britanie) şi alţii, precum şi aptitudinea de „a citi
bilanţul‖ şi metodele de comparare a datelor privind companiile falimentate cu datele respective ale
companiei supuse examinării [1, p.148 ].
Metodele bazate pe analiza rapoartelor financiare actualmente sunt cele mai răspândite. Cu toate
că, în opinia unui şir de savanţi, există neajunsuri obiective ale acestor metode, care constau în
următoarele. În primul rând, companiile ce înfruntă dificultăţi reţin prin toate căile publicarea rapoartelor
şi, în aşa mod, datele concrete pot rămâne neaccesibile ani la rând. În al doilea rând, chiar dacă datele se
comunică, acestea se pot dovedi a fi „prelucrate creativ‖. Pentru companii în circumstanţe similare este
caracteristică tendinţa de a curăţa activitatea sa, ajungând adesea şi la falsificare. Este necesară o
aptitudine separată, caracteristică doar unor savanţi cu experienţă, pentru a evidenţia masivele de date
corectate şi de a evalua gradul de vizualizare. A treia dificultate constă în faptul că unele raporturi deduse
conform datelor activităţii companiei, pot mărturisi despre insolvabilitate, în timp ce altele – să dea temei
pentru a face concluzii despre stabilitate sau chiar despre o îmbunătăţire oarecare. În asemenea condiţii
este dificil de a evalua starea reală a lucrurilor. Dar, noi am putea fi de acord doar cu afirmaţia a treia, şi
doar cu condiţia evaluării statice, şi nu dinamice. Vorbind despre primele două contraziceri, este necesar
de a sublinia că studierea cerinţelor faţă de dezvăluirea informaţiei privind activitatea corporaţiei,
acceptate în diferite ţări, ne permite de a face concluzii despre netemeinicia acestor contraziceri, deoarece
cerinţele faţă de dezvăluirea informaţiei include un şir de elemente importante. Aceasta este şi prezentarea
rapoartelor o dată în trimestru (în S.U.A.), sau o dată în semestru (în Germania), ceea ce exclude pentru
corporaţii posibilitatea de a reţine prezentarea rapoartelor. Aceasta este şi controlul de audit obligatoriu al
rapoartelor financiare, ceea ce reduce considerabil riscul falsificării.
Una dintre cele mai simple modele de prognozare a eventualităţii falimentului se consideră
instrumentarul metodic cu doi factori. El se bazează pe doi indicatori cheie (spre exemplu, indicatorul
lichidităţii curente şi indicatorul cotei de mijloace împrumutate), de care depinde eventualitatea
falimentării întreprinderii. Aceşti indicatori se înmulţesc cu semnificaţiile de greutate ale coeficienţilor,
găsite prin metode empirice, şi rezultatele se adună ulterior cu o valoare constantă (const.), obţinută prin
aceeaşi metodă (experienţă-statistică). Dacă rezultatul (С1) se dovedeşte a fi negativ,, eventualitatea
falimentului este mică. Semnificaţia pozitivă a С1 indică asupra eventualităţii înalte a falimentului.
În practica americană sunt stabiliţi şi se utilizează asemenea semnificaţii ale coeficienţilor:
pentru indicatorul lichidităţii curente (acoperirii) (Кn) – (-1,0736)
pentru indicatorul ponderii mijloacelor împrumutate în pasivele întreprinderii (Кp) – (+0,0579)
235
valoare constantă – (-0,3877)
de aici formula de calculare a С1 capătă următoarea formă:
C1=-0.3877+Kn*(-1.0736)+Кp*0.0579
Instrumentarul metodic cu doi factori examinat nu asigură evaluarea multilaterală a situaţiei
financiare a întreprinderii, şi din această cauză sunt posibile divergenţe foarte mari între pronostic şi
realitate. Pentru obţinerea unui pronostic mai precis, practica americană recomandă de a lua în
considerare nivelul şi tendinţa modificării rentabilităţii producţiei vândute, deoarece acest indicator
influenţează în mare măsură asupra stabilităţii financiare a întreprinderii. Aceasta permite de a compara
concomitent indicatorul riscului falimentului (С1) şi nivelul rentabilităţii vânzării producţiei. Dacă primul
indicator se află în limitele de siguranţă şi nivelul rentabilităţii producţiei este suficient de înalt,
eventualitatea falimentului este extrem de nesemnificativă.
Alt punct de vedere cantitativ a fost propus în anul 1968 de către economistul Altman [2, p.590].
Indicele solvabilităţii este constituit cu ajutorul aparatului analizei discriminante multiplicative (Multiple-
discriminant analysis - MDA) şi permite, la prima apropiere, de a diviza agenţii economici în potenţiali
falimentari şi nefalimentari.
La constituirea indicatorului Altman a studiat 66 de întreprinderi, jumătate dintre care au
falimentat în perioada anilor 1946 şi 1965, iar jumătate activa cu succes, şi a cercetat 22 de coeficienţi
analitici, care ar fi putut fi utili pentru prognozarea falimentului eventual. Din aceşti indicatori el a
selectat cinci mai importanţi şi a construit o ecuaţie regresivă cu mai mulţi factori. În aşa mod, indicatorul
lui Altman reprezintă o funcţie din câţiva indicatori care caracterizează potenţialul economic al
întreprinderii şi rezultatele activităţii acesteia în perioada expirată. În forma generală indicatorul
solvabilităţii (contul Z) are următorul aspect:
Z=1.2X1+1.4X2+3.3X3 +0.6X4+X5
Unde Х1 – capitalul circulant/suma activelor;
Х2 – venitul nedistribuit/suma activelor;
Х3 – venitul din operaţiuni/suma activelor;
Х4 – costul de piaţă al acţiunilor/datoriile;
Х5 – încasările/suma activelor.
Rezultatele multiplelor calcule după instrumentarul metodic lui Altman au demonstrat că
indicatorul generalizator Z poate avea semnificaţii în limitele [-14, +22], totodată întreprinderile pentru
care Z>2,99 intră în categoria financiar stabile, întreprinderile pentru care Z<1,81 sunt insolvabile în mod
necondiţionat, şi intervalul [1,81-2,99] constituie zona de incertitudine.
Coeficientul Z are un neajuns comun: după esenţă el poate fi utilizat doar în raport cu companiile
mari, care îşi evaluează acţiunile la bursă. Anume pentru asemenea companii se poate obţine o evaluare
obiectivă de piaţă a capitalului propriu.
În anul 1983 Altman a obţinut varianta modificată a formulei sale pentru companiile, acţiunile
cărora nu sunt negociabile la bursă:
K=8.38X1+X2+0.054X3+0.63X4
(aici Х4 –costul de piaţă al acţiunilor, nu cel de bilanţ.)
Coeficientul lui Altman se referă la cei mai răspândiţi coeficienţi.
Sunt cunoscute alte criterii detaliate. Aşa, savantul britanic Taffler a propus în anul 1977
instrumentarul metodic de prognozare cu patru factori, la elaborarea căruia a utilizat următorul punct de
vedere [3, p.169]:
Utilizând tehnica computerizată la prima etapă se calculează 80 de raporturi pe marginea datelor
companiilor falimentate şi solvabile. Ulterior, utilizând metoda statistică, cunoscută ca analiza
discriminantei multidimensionale, se poate construi instrumentarul metodic solvabilităţii, determinând
raporturile particulare, care în cel mai bun caz evidenţiază două grupe de companii şi coeficienţii
acestora. Asemenea determinare selectivă a raporturilor este tipică pentru stabilirea unor dimensiuni cheie
ale activităţii corporaţiei, aşa ca rentabilitatea, corespunderea capitalului circulant, riscul financiar şi
lichiditatea. Cumulând aceşti indicatori şi generalizându-i în modul cuvenit, instrumentarul metodic
solvabilităţii demonstrează tabloul precis al situaţiei financiare a corporaţiei. Instrumentarul metodic tipic
pentru analiza companiilor, acţiunile cărora sunt negociabile la bursă, va avea următoarea formă:
Z=C0+C1x1+C2x2+C3x3+C4x4+…..
unde:
х1=venitul până la achitarea impozitelor/obligaţii curente (53%)
х2=active curente/suma totală a obligaţiunilor (13%)
х3=obligaţii curente/suma totală a activelor (18%)
236
х4=lipsa intervalului de creditare (16%)
С0,…С4 – coeficienţii, procentele în paranteze indică asupra proporţiei instrumentarul metodic; х1
măsoară rentabilitatea, х2 – starea capitalului circulant, х3 – riscul financiar şi х4 – lichiditatea.
Pentru amplificarea rolului de prognozare a modelelor se poate transforma coeficientul Z în
coeficientul PAS (Perfomans Analysys Score) – coeficientul care permite de a urmări activitatea
companiei în timp. Studiind coeficientul PAS atât mai înalt, cât şi mai jos de nivelul critic, se pot defini
cu uşurinţă momentele de decădere şi de renaştere a companiei.
Coeficientul PAS – este doar nivelul relativ al activităţii companiei, dedus pe baza coeficientul Z
al acesteia pentru un anumit an şi exprimat în procente de la 1 până la 100. Spre exemplu, coeficientul
PAS, egal cu 50, indică asupra faptului că activitatea companiei se apreciază ca pozitivă, pe când
coeficientul PAS, egal cu 10, mărturiseşte despre faptul că doar 10% dintre companii se află în stare
extrem de proastă (situaţie nesatisfăcătoare). Aşadar, calculând coeficientul Z pentru companie, ulterior se
poate transforma valoarea absolută a situaţiei financiare în valoarea relativă a activităţii. Cu alte cuvinte,
dacă coeficientul Z poate mărturisi despre faptul că companie se află într-o stare de risc, coeficientul PAS
reflectă tendinţa istorică şi activitatea curentă pentru perspectivă.
Latura forte a acestui punct de vedere constă în capacitatea de a îmbina caracteristicile cheie ale
raportului despre venituri şi pierderi şi bilanţului într-un raport unic de prezentare. Aşa, compania care
obţine venituri, dar e slabă din punct de vedere al bilanţului, poate fi comparată cu cea mai puţin
rentabilă, bilanţul căreia este echilibrat. În aşa mod, calculând coeficientul PAS, se poate rapid de a
evalua riscul financiar, legat de această companie şi, respectiv, de a varia condiţiile afacerilor. În esenţă,
punctul de vedere este bazat pe principiul că un întreg este mai valoros decât suma componentelor.
Specificul suplimentar al acestui punct de vedere este utilizarea „ratingului riscului‖ pentru
depistarea ulterioară a riscului ascuns. Acest rating se stabileşte pe cale statistică, dacă compania are
coeficientul Z negativ, şi se calculează pe baza trendului coeficientului Z, valorii negative a coeficientului
Z şi numărului de ani, în decursul cărora compania se afla în stare financiară de risc. Utilizând scara de
cinci puncte, în care 1 indică „riscul, dar o eventualitate neesenţială a calamităţii imediate‖, iar 5
înseamnă „imposibilitatea absolută de a păstra starea anterioară‖, managerul operează cu mijloace
pregătite pentru evaluarea bilanţului general al riscurilor legate de creditele clientului.
Tratările existente în vederea evaluării eficienţei managementului din punctul de vedere al
costului de piaţă al corporaţiei include diferite metodici. Printre cele principale se enumără determinarea
costului de piaţă pe baza evaluării capitalizării venitului corporaţiei, altul pe baza costului de curs al
acţiunilor corporaţiei.
În cazul primei tratări preţul întreprinderii (V) se determină reieşind din capitalizarea beneficiului
după formula:
V=P/K
unde P – venitul scontat până la achitarea impozitelor, precum şi procentele pentru împrumuturi
şi dividende;
K – evaluarea medie a costului pasivelor (obligaţiilor) firmei (procentul mediu, ce indică
dobânzile şi dividendele, care va fi necesar de a le achita în conformitate cu condiţiile formate pe piaţă
pentru capitalul împrumutat şi acţionar)
Scăderea preţului întreprinderii înseamnă reducerea rentabilităţii acesteia sau creşterea costului
mediu al obligaţiilor (cerinţele băncilor, acţionarilor şi altor deponenţi de mijloace). Pronosticul reducerii
scontate cere analiza perspectivelor rentabilităţii şi cotelor procentuale.
Este raţional de a calcula preţul întreprinderii pentru perspectiva apropiată şi pe termen lung.
Condiţiile căderii ulterioare a preţului întreprinderii, de obicei, se formulează la momentul curent şi pot fi
prestabilite într-o anumită măsură (cu toate că în economie totdeauna rămîne loc pentru salturi
imprevizibile).
Metodica evaluării riscurilor managementului corporativ este elaborată de către firma Brunswick
UBS Warburg.
Totodată, riscurile diferite care există în realitate şi potenţiale legate de administrarea corporaţiei se
divizează în opt categorii şi 20 de subcategorii, fiecăreia dintre care îi corespunde un anumit coeficient
de risc clar determinat şi indicaţiile privind aplicarea lui.
Evaluarea fiecărui tip de risc se efectuează prin aplicarea punctelor de penalitate. Corespunzător, cu
cât este mai înalt ratingul uneia sau altei corporaţiei după punctele acumulate, cu atât este mai înalt
gradul de risc şi, prin urmare, este mai jos nivelul eficienţei managementului corporativ. Aplicarea
punctelor de penalitate pe categorii arată în felul următor (Tabelul 1.).
237
Tabelul 1. Metodologia evaluării riscului managementului corporativ
Denumirea categoriei Puncte max.
Lipsa transparenţei 14
-Rapoartele financiare conform US GAAP/IAS 6
-Reputaţia gradului de deschidere 4
-Programul ADR 2
-Înştiinţările despre adunările generale ale acţionarilor anuale/extraordinare 2
Spălarea capitalului acţionar 13
-Acţiunile declarate, dar neemise 7
-Pachetul de acţiuni de blocare la investitorii cu portofoliu 3
-Existenţa măsurilor de protecţie în statut 3
Scoaterea activelor/formarea preţurilor prin transfer 10
-Acţionarii cu pachetul de acţiuni de control 5
-Formarea preţurilor prin transfer 5
Comasarea/ restructurizarea 10
-Comasarea 5
-Restructurizarea 5
Falimentul 12
-Datoriile creditoare expirate sau problemele cu datoriile faţă de transferurile la buget 5
-Datoriile 5
-Managementul financiar 2
Restricţii pentru cumpărarea şi deţinerea acţiunilor 3
Restricţii pentru persoane străine în vederea deţinerii de acţiuni sau participării acestora la vot 3
Iniţiativele în domeniul managementului corporativ 9
Componenţa Consiliului directorilor 3
Hartia managementului corporativ 2
Existenţa partenerului strategic străin 1
Politica dividendelor 3
Deţinătorul registrelor 1
Calitatea 1
În total 72
Vom examina mai amănunţit categoriile de evaluare a riscurilor managementului corporativ şi

metodica evaluării acestora.
Lipsa transparenţei: numărul maxim de puncte = 14
Aceşti factori, legaţi de lipsa transparenţei informaţionale la companii, sunt divizaţi în patru
subcategorii: ţinerea evidenţei financiare conform standardelor europene, existenţa programei ADR,
înştiinţarea oportună despre convocarea adunărilor acţionarilor, reputaţia generală şi gradul de
transparenţă al companiei. Ţinerea evidenţei contabile conform principiilor US GAAP/IAS: numărul
maxim de puncte = 6 Numărul de puncte variază de la şase pentru companiile care nu doresc (de regulă,
din cauze destul de cunoscute) să ţină evidenţa conform standardelor europene, până la zero, pentru
organizaţiile care deja pe parcursul a multor ani ţin evidenţa contabilă în conformitate cu standardele sus-
menţionate.
Reputaţia şi gradul de transparenţă: numărul maxim de puncte = 4 Aceasta este o evaluare destul
de subiectivă, care ia în considerare existenţa în companie a secţiei pentru lucrul cu acţionarii şi eficienţa
activităţii acesteia, gradul de deschidere a conducerii şi existenţa informaţiei despre companie, care este
necesară pentru construirea modelelor precise de dezvoltare a acesteia.
Programul ADR: numărul maxim de puncte = 2. Două puncte penalitate se calculează pentru
lipsa intenţiei de emitere a ADR, şi zero puncte pentru cazurile de existenţă a programei ADR de
nivelurile 2 şi 3.
Înştiinţarea despre convocarea adunării generale a acţionarilor: numărul maxim de puncte = 2.
Companiile care nu prezintă acţionarilor săi ordine de zi a adunării generale a acţionarilor, primesc două
puncte, companiile care înştiinţează despre adunări în mod neregulat şi nu în timp util, obţin un bal şi
jumătate. Spălarea capitalului acţionar: numărul maxim de puncte = 13
Pericolul spălării capitalului acţionar se consideră unul dintre cei mai gravi factori de risc.
Existenţa unui număr mare de acţiuni declarate, care pot fi emise conform deciziei Consiliului
238
directorilor, adesea mărturiseşte despre o mare eventualitate a emisiei scontate, care duce la spălarea
capitalului acţionar. Pentru a deosebi emisia justificată a acţiunilor de cea inconştiincioasă, este necesar
de a stabili dacă amplasarea acţiunilor are un scop bine determinat, dacă statutul companiei conţine
măsuri de protecţie împotriva spălării capitalului acţionar şi dacă investitorii minoritari pot bloca deciziile
privind emisiile noi.
Acţiuni declarate dar neemise: numărul maxim de puncte = 7 Numărul de puncte de penalitate
depinde raportul dintre numărul total al acţiunilor declarate şi numărul de acţiuni în circuit şi de gradul de
încredere a investitorilor în faptul că scopul declarat al emisiei planificate corespunde celui real şi
răspunde intereselor acţionarilor.
Investitorii cu portofoliu care deţin pachetul de 25% din acţiuni şi dreptul de blocare: numărul
maxim de puncte = 3.Noi adăugăm 3 puncte de penalitate, dacă acţionarii externi nu sunt în stare să
blocheze decizia privind emisia de acţiuni, care provoacă consecinţe nefavorabile.
Măsuri de protecţie incluse în statut: numărul maxim de puncte = 3 lipsa în statut a prevederilor
care reglementează drepturile preferenţiale de cumpărare a acţiunilor sau care conţin alte măsuri de
protecţie împotriva spălării capitalului acţionar, înseamnă trei puncte de penalitate.
Scoaterea activelor/formarea preţurilor prin transfer: numărul maxim = 10.
Adesea este dificil de a demonstra manipulările cu active şi faptele de aplicare dubioasă a
metodelor de stabilire a preţurilor, însă uneori acestea pot fi depistate prin analiza minuţioasă a
rapoartelor financiare şi a metodelor de încheiere a afacerilor. Practica demonstrează că aceste metode,
fiind neobservate pentru investitori, duc la o reducere considerabilă a costului companiei.
Acţionarii care deţin pachetul de acţiuni de control: numărul maxim de puncte = 5. Se calculează
cinci puncte de penalitate companiilor, acţionarii deţinători ai pachetelor de acţiuni de control ale cărora
s-au manifestat din punct de vedere negativ al managementului corporativ. Dacă deţinător al pachetului
de acţiuni de control este statul (adică compania poate acţiona în interesele statului, şi nu ale acţionarilor
săi), aceasta primeşte două puncte.
Formarea preţurilor prin transfer: numărul maxim de puncte = 5. Situaţia neclară în privinţa
încheierii afacerilor sau utilizarea pe larg a companiilor offshor şi/sau companiilor de traiding afiliate
majorează riscul legat de stabilirea preţurilor activelor transmise; conform rezultatelor companiile obţin
de la unu până la cinci puncte.
Comasarea/restructurizarea: numărul maxim de puncte = 10. Dacă compania se află în pragul
comasării sau restructurizării, apare rosul pierderii activelor sau aplicării condiţiilor inechitabile, ceea ce
sporeşte lipsa de încredere în perspectiva din imediata apropiere.
Comasarea: numărul maxim de puncte = 5 Companiile care nu planifică comasarea, obţin zero
puncte; companiile care au declarat condiţiile comasării, obţin două puncte; iar acele companii,
comasarea cărora mai întâi de toate va avea efect negativ pentru investitori, obţin cinci puncte.
Restructurizarea: numărul maxim de puncte = 5. Se evaluează în baza accesibilităţii şi
raţionalităţii planului de restructurizare şi analizei acţiunilor reale ale conducerii în vederea realizării
programului.
Falimentul: numărul maxim de puncte = 12
Datorii creditoare expirate sau probleme cu datorii la impozite: numărul maxim de puncte = 5,
acest facto ia în considerare asemenea evenimente ca tentativele de a iniţia falimentul, cumpărarea activă
pe piaţă a datoriilor companiei, inclusiv datoriile mari la impozite sau datoriile creditoare expirate.
Datoriile: numărul maxim de puncte = 5 Puncte de penalitate se calculează în funcţie de
capacitatea companiei de a deservi pe viitor datoriile sale financiare. Numărul maxim de puncte de
penalitate (cinci) obţin companiile care au admis defoltul la creanţele sale.
Managementul financiar: numărul maxim de puncte = 2. Calitatea conducerii activităţii financiare
se reflectă grav asupra capacităţii companiei de a ieşi din situaţii complicate de datorie şi de a evita
pericolul falimentului.
Restricţii pentru procurarea şi deţinerea acţiunilor companiei şi pentru votare: numărul maxim de
puncte = 3.
Unele companii au restricţii la procurarea şi deţinerea acţiunilor sau referitoare la dreptul de vot
la adunările generale pentru acţionarii minoritari şi străini. Presupunem, că în cadrul sistemului de rating
ar fi raţional de calcula puncte de penalitate pentru asemenea companii, deoarece imposibilitatea
acţionarilor de a influenţa asupra luării deciziilor sporeşte eventualitatea încălcării drepturilor
investitorilor minoritari.
Iniţiativele în domeniul managementului corporativ: numărul maxim de puncte = 9.
239
Aceasta evaluare generalizare a gradului de pregătire a conducerii pentru împărţirea beneficiului
cu acţionarii externi şi de a avea faţă de aceştia o atitudine echitabilă, precum şi posibilitatea investitorilor
de a aduce problemele sale la cunoştinţa Consiliului directorilor. De asemenea, am vrea să accentuăm că
în această categorie se efectuează evaluarea doar a paşilor formali întreprinşi de către conducătorii
companiilor întru îmbunătăţirea relaţiilor cu investitorii minoritari, şi nu se face tentativă de a « ghici»
intenţiile conducerii.
Componenţa Consiliului directorilor: numărul maxim de puncte = 3. Calitatea de membru a
acţionarilor minoritari sau a experţilor independenţi cunoscuţi în Consiliul de directori, de obicei, ajută de
a insufla senzaţia de încredere în faptul că acţionarii minoritari vor fi, cel puţin, informaţi despre
activitatea Consiliului, iar problemele lor vor fi auzite.
Codul managementului corporativ: numărul maxim de puncte = 2. Dacă compania înaintează
iniţiativa privind adoptarea codului managementului corporativ, în care se expune clar politica în privinţa
acţionarilor externi, dar aceasta, de obicei, se percepe în mod pozitiv de către piaţă, asemenea companie
obţine zero puncte.
Parteneriatul strategic cu investitorii străini: numărul maxim de puncte = 1. Existenţa partenerului
strategic, străin care lucrează în strânsă colaborare cu conducerea, sporeşte şansele ca compania să
realizeze o politică mai civilizată.
Politica dividendelor: numărul maxim de puncte = 3. Acest indicator evaluează nu doar faptul
existenţei unei politici bine determinate în privinţa dividendelor, ci şi gradul de conformitate a mărimii
dividendelor şi achitarea la timp a acestora.
Calitatea şi gradul de siguranţă a deţinătorului registrului: numărul maxim de puncte = 1.
Corporaţiilor li se calculează un bal de penalitate pentru utilizarea serviciilor firmelor deţinătoare
de registre „de buzunar‖ în locul companiilor profesioniste mari.
În conformitate cu instrumentarul metodic, corporaţiile care au obţinut peste 35 puncte de
penalitate sunt extrem de riscante şi, prin urmare, se caracterizează prin nivel jos al managementului
corporativ, iar companiile cu ratingul mai jos de 17 se consideră relativ sigure, cu nivel înalt al
managementului.
Metode examinate de evaluare a eficienţei managementului corporativ mărturisesc despre diferite
puncte de vedere asupra problemei studiate. Aceasta se explică prin faptul că, în primul rând,
managementul corporativ este o categorie extrem de multilaterală şi cercetătorii, la evaluarea eficienţei
acestuia, pot urmări diferite scopuri, care necesită utilizarea diferitor metodici; în al doilea rând, existenţa
multitudinii de metodici mărturiseşte despre faptul că niciuna dintre ele nu este panacee împotriva tuturor
nenorocirilor managementului corporativ.
Bibliografie:
1. Ackoff R. L. Concept of Corporate Planning. New York: Wiley-Interscience, 1970, 158p.
2. Altman E.I. Financial Ratios, Discriminant Analysis and the Prediction of Corporate Bankruptcy.
The Journal of Finance, Vol. 23, No. 4. 1968, pp. 589-609
3. Taffler R.J. The Going-Concern Market Anomaly. Journal of Accounting Research, 47 2009,
pp.215-239.
EFICIENŢA ECONOMICĂ A PROCESULUI DE DEZVOLTARE A

MANAGEMENTULUI HOTELIER
Daniela COŞERIN, România
Abstract: Recent years have shown that hiring investment amounts that led to the modernization of equipment and higher
level of comfort alternative accommodation is a profitable business. Smooth running of the business involves a modern material
that ensures comfort and satisfy the requirements of new forms of tourism (business and tourism transit). Qualitative structural
transformations of the hotel industry will help promote the city's image, business development community and general city
infrastructure. Calculation and preparation of the feasibility study is carried out at the stage of formation and development
project designed.
Ultimii ani au demonstrat că angajarea unor sume investiţionale care au dus la modernizarea bazei
materiale şi ridicarea gradului de confort al spaţiilor de cazare reprezintă alternativa unei afaceri rentabile.
Bunul mers al afacerilor implică o bază materială modernă care să asigure un confort sporit şi să satisfacă
240
cerinţele impuse de noile forme de turism (turismul de afaceri si turismul de tranzit). Transformările
structural-calitative ale industriei hoteliere vor contribui la promovarea imaginii oraşului, la dezvoltarea
activităţii economice comunale şi în genere a infrastructurii oraşului. Calcularea şi întocmirea studiului de
fezabilitate se efectuează la stadiul de formare a concepului şi elaborare a proiectului (figura1). În
variantele propuse de dezvoltare a industriei hoteliere, şi anume:
1. noile construcţii;
2. reconstrucţia, modernizarea şi reutilarea tehnică a hotelurilor;
3. îmbunătăţirea calităţii deservirii pe baza trecerii hotelurilor în clasă superioară,
fiecare variantă diferă prin mecanismul economico-organizatoric şi tehnic de realizare. Ţinând
cont de cererea crescândă pentru cazarea în hoteluri de clasă superioară şi de oferta neadecvată, pentru
dezvoltarea industriei hoteliere se aplică toate aceste trei variante. Cu ajutorul calculelor investitorul
determină eficienţa comercială în toate variantele şi o alege pe cea mai convenabilă. În acest caz se
calculează venitul de la proiect (PV):
PV = ΣPk – is, unde
P1, P2, P3.........Pk sunt încasările monetare pe parcursul a n ani,
is – investiţiile de start, inclusiv dobânzile capitalizate, având valorile:
PV>0 – proiectul e acceptabil;
PV<0 – proiectul e falimentar;
PV = 0 – proiectul nu e profitabil nici falimentar.
Indicele rentabilităţii (Pi) se stabileşte prin ecuaţia:
 Pk
P 
i is
Termenul de recuperare Tn se calculează astfel:
C i5
Tn  nl 
P5
unde nl – termenul de compensare a celei mai mari părţi din investiţii;
Ci5 – suma investiţiilor necompensate în cel de al cincilea an;
P5 – venitul în anul al cincilea.
În calculul nostru de fezabilitate pentru reconstrucţia hotelului, indicii integrali ai
proiectului constituie:
volumul total al investiţiilor necesare – 2000 mii Euro, termenul de recuperare – 4,44 ani, venitul
conform proiectului (profitul net – investiţiile) PV = 252,5 mii Euro, rentabilitatea generală a proiectului
P = 52,4%, indicele rentabilităţii Pi = 1,12 (112,6%), coeficientul de eficienţă a investiţiilor ARR =
45,1%.
Calculul eficienţei social-economice a dezvoltării industriei hoteliere a oraşului se efectuează
după o altă metodologie, mai perfecţionată.
În acest caz estimarea comparativă a diverselor variante de dezvoltare a industriei hoteliere a
oraşului trebuie făcută ţinând cont de impactul acestei ramuri asupra funcţionării economiei comunal-
locative generale a oraşului. De aceea în calitate de criteriu optim se ia profitul obţinut de sfera social-
economică a oraşului de la activitatea hotelurilor.
La general criteriul dat poate fi prezentat sub forma:
ΔSr = {[S1 + (1 – a)S2] - Sr}, unde:
S1 – venitul obţinut de la principalele servicii ale hotelului;
S2 – venitul obţinut de la serviciile suplimentare;
Sr – cheltuielile suportate de economia oraşului pentru dezvoltarea industriei hoteliere;
a – coeficientul transmiterii.
Pot fi menţionate următoarele particularităţi ale conceptului propus.
1. Profitul în cauză ΔSr reprezintă acea parte a profitului, obţinut de ramură, ce rămâne la
dispoziţia oraşului şi se consumă în afara ramurii date (adică partea de profit, cheltuită pentru reproducţia
lărgită, nu se ia în consideraţie).
2. Veniturile S1 şi S2 se compun din impozitele percepute de la hotel şi, posibil, din plăţile
pentru creditele acordate de oraş întreprinderilor din industria hotelieră.
Deoarece o parte componentă a cheltuielilor Sr constituie investiţii ale oraşului în industria
hotelieră, care se recuperează cu trecerea timpului, profitul ΔSr trebuie să fie scontat la începutul
perioadei: (1 – t)
T
Sr  {[S1(t)  (1 - a)S2(t)] - Sr(t)}(1  y)
t 1
241
unde y este cota dobânzii.
Astfel, deciziile administrative adoptate (inclusiv coeficientul de transmitere a) reprezintă funcţii
ale temporale.
Principalele dependenţe în cazul cheltuielilor şi veniturilor de la activitatea hotelieră pot fi
prezentate în modul următor.
Indicatorii S1, S2 sunt funcţii ale N1 fluxului de consumatori. Valoarea lui N1 reprezintă şi ea o
funcţie temporală şi poate fi redată în forma:
N1(t) = j1 [Q1(t), Y T1(t), R1(t)],
Unde sunt acceptate următoarele însemnări:
Q1(t) – caracteristica stării industriei hoteliere, precum şi caracteristica activităţii de reclamă a
firmelor turistice, hotelurilor, oraşului;
R1(t) – funcţia ce caracterizează mişcarea fluxului de sosiri de către structurile urbane.
La rândul său valoarea YT1(t) este funcţia cheltuielilor CT1(t) ale administraţiei oraşului pentru
dezvoltarea şi susţinerea industriei hoteliere.
Următoarea etapă a deciziei necesită dependenţele S1=S1(N1), S2=S2(N1), Sr=Sr(N1), precum şi
determinarea componentelor de cheltuieli şi venituri, incluse în expresie pentru N1. Una din formele de
prezentare a acestor venituri poate fi prezentarea sub forma următoarelor sume:
S1,2   S1i [N1(t)   S2 i [N1(t)
i i
unde S1i – componenta tipului i de venituri, încasate în bugetul oraşului de la fluxul de sosire a
vizitatorilor;
S2i - componenta tipului i de venituri, încasate în bugetul oraşului de la consumatorii de
servicii hoteliere.
Toate aceste venituri se asigură de către activitatea hotelieră, precum şi de activitatea
întreprinderilor din infrastructura oraşului.
Pentru a asigura activitatea industriei hoteliere oraşul trebuie să investească în dezvoltarea ei
anumite mijloace. Aceste cheltuieli ale oraşului pot avea caracter direct sau indirect, adică pot şi alocate
pentru soluţionarea problemelor net hoteliere sau să fie raportate la cheltuielile pentru îmbunătăţirea
infrastructurii urbane în ansamblu.
Cheltuielile oraşului pot fi redate în modul următor:
Cr1,2 = Cr [N1 (t)] + Cp3 [N1 (t)] + Cpf[N1 (t)],
Unde Cr1[N1 (t)] – cheltuielile legate de întreţinerea aparatului administrativ special;
Cp3 [N1 (t)] – cheltuielile pentru crearea programelor de dezvoltare a industriei hoteliere
şi elaborarea actelor legislative şi normative orăşeneşti necesare;
Cpf[N1 (t)] – cheltuielile condiţionate de necesitatea construcţiei unor noi hoteluri şi menţinerea la
nivelul cuvenit a celor existente, precum şi cheltuielile legate de alte elemente ale infrastructurii.
Pentru un hotel aparte condiţia posibilităţii ei de activitate poate fi redată în modul următor:
ΣSrdi - ΣSrpi = ΔSkr > ΔSkr.st.,
unde Srdi – veniturile hotelului, ΔSkr.st. – valoarea critică a profitului. ΔSr > ΔSkr.st.
Restricţiile la venituri demonstrează că sistemul industriei hoteliere poate exista doar în anumite
condiţii de fiscalitate. Pentru găsirea soluţiei generale a problemei sunt necesare:
1. Determinarea stării condiţiilor social-economice ale oraşului;
2. Estimarea stării industriei hoteliere după indicatorii principali;
3. Crearea modelului activităţilor de promovare a imaginii regiunii pe pieţele externe;
4. Pronosticarea dependenţei dintre numărul de consumatori ai serviciilor hoteliere şi
segmentarea acestora;
5. Calcularea cotei de cheltuieli din bugetul oraşului pentru dezvoltarea industriei hoteliere;
6. Pronosticul ridicării gradului de eficienţă a industriei hoteliere pentru bugetul oraşului ca
rezultat al obiectivelor şi metodelor elaborate pentru dezvoltarea ei.
Eficienţa social-economică a pronosticului transformărilor structural-calitative ale industriei
hoteliere în oraşul Ploieşti SC THR Prahova SA este redată în tabelul 3.2 (efectul condiţiilor).
Conform datelor statistice, în anul 2008 venitul de la industria hotelieră a SC THR Prahova SA a
constituit 9 299 361 lei. Prin urmare, procent de realizare BVC 2008 98,9%, impozitul pe venit (la
rentabilitatea de 12,3%) – 202 932 lei. În total în anul 2008 SC THR Prahova SA a plătit impozite în
buget 202 932 lei.
Ca rezultat al reconstrucţiei hotelurilor şi trecerii hotelurilor din categoria 2* în cea de 4*, vor
creşte preţurile la serviciile hoteliere şi, prin urmare, se va majora venitul. Conform efectului
242
convenţional calculat de la transformările structural-calitative ale SC THR Prahova SA, oraşul Ploieşti, în
anul 2009 a avut venit de la complexul hotelier hoteliere în sumă de 9 299 361 lei, iar impozitele
percepute în buget au constituit 202 932 lei.
Analiza riscului de faliment. Modelul Altman se bazează pe următoarea funcţie(Tab.3.3):
Z = 3,3 T1 + 1,0 T2 + 0,6 T3 + 1,4 T4 + 1,2 T5
Tabelul 1. Analiza riscului (modelul Altman)
Nr. Indicatorul U.M. Valori 31.12. 2008 Simbol
crt.
1 Activ total lei 48 377 430 AT
2 Venituri totale lei 9 449 569 Vt
3 Profit reinvestit lei 434 723 Prein
4 Capital propriu lei 47 062 358 Cpr
5 Datorii totale lei 1 315 072 DT = ltml+lts+Fz+Ob
6 Profit brut lei 1 302 795 Pb
7 Active circulante lei 5 032 535 Ac
8 T1 - 0,0269 Pb / AT
9 T2 - 0,1953 Vt / AT
10 T3 - 35,7869 Cpr / DT
11 T4 - 0,0089 Prein / AT
12 T5 - 0,1040 AC /AT
13 Z = 3,3 T1 + 1,0 T2 +0,6 T3 + 1,4 - 21,8934 Z
T4 1,2 T5
Z< 1,81 = situaţie critică spre faliment

1,81 < Z < 2,90 = riscul de faliment este intr-o marjă normală
Z > 2,90 = riscul de faliment este aproape inexistent
Modelul Canon Holder se bazeaza pe urmatoarea functie:
Z = 16*R1 + 22* R2 – 87*R3 – 10*R4 + 24* R5
Tabelul 2. Analiza riscului (modelul Canon Holder)

Nr. Indicatorul U.M. Valori 31.12. 2008 Simbol
crt.
1 Creanţe lei 722 817 Cr
2 Disponibilităţi baneşti lei 4 123 503 Db
3 Datorii pe termen scurt lei 535 188 Dts
4 Capital permanent lei 47 062 358 Cpm
5 Pasiv Total lei 48 377 430 PT
6 Cheltuieli financiare lei 181 704 Chf
7 Venituri totale lei 9 449 569 Vt
8 Cheltuieli cu personalul lei 2 669 829 Chp
9 Valoarea adăugată lei 4 987 860 VA
10 Excedentul brut al exploatării lei 2 073 066 EBE
11 R1 - 9,0553 (Cr + Db) /Dts
12 R2 - 0,9728 Cpm / PT
13 R3 - 0,0192 Chf / Vt
14 R4 - 0,5353 Chp / VA
15 R5 - 0,4156 EBE /VA
16 Z= 16*R1 + 22*R2 – 87*R3 – 10*R4 +24*R5 - 169,2374 Z
Tabelul 3. Pronosticul privind activitatea SC THR Prahova SA

Starea întreprinderii Scor Z Probabilitatea de faliment
Situaţie nefavorabilă negativ 80%
Z<4 0 – 1,5 75 – 80%
1,5 - 4 70 – 75%
Situaţie incertă 4,0 – 8,5 50 – 70%
4<Z<9 8,5 – 9,0 35%
Situaţie favorabilă 9,0 – 10,0 30%
9 <Z < 16 10,0 – 13,0 25%
13,0 – 16,0 15%
Situaţie foarte bună 16 - 20 Sub 15%
16 < Z < 20
243
Ultimii ani au demonstrat că angajarea unor sume investiţionale care au dus la modernizarea
bazei materiale şi ridicarea gradului de confort al spaţiilor de cazare reprezintă alternativa unei afaceri
rentabile. Bunul mers al afacerilor implică o bază materială modernă care să asigure un confort sporit şi
să satisfacă cerinţele impuse de noile forme de turism (turismul de afaceri si turismul de tranzit).
Transformările structural-calitative ale industriei hoteliere vor contribui la promovarea imaginii
oraşului, la dezvoltarea activităţii economice comunale şi în genere a infrastructurii oraşului.
Bibliografie:
1. Buttle, F. Hotel and Food Service Marketing, Cassel Educational Ltd., UK, 1994
2. Cox B., Koelzer W. Internet Marketing in Hospitality, Prentice Hall, Pearson Education, New
Jersey, 2004
3. Cooper, Chris, Shepherd, Rebecca, Westlake, John .Educating and educators in tourism: A manual
of tourism and hospitality education, WTO Tourism and Training Series, 1996
MODELUL EVALUĂRII RISCURILOR CA MIJLOC INSTRUMENTAR DE SPORIRE A

EFICIENȚEI GESTIONĂRII
Paul COŞERIN, România
Abstract: Quantitative ecological risk assessments are required to arrange human health issues, environmental status,
socio-economic development and the adoption of those measures.There are techniques that allow to calculate complex meanings
indicators for basic industrial processes.
Evaluările cantitative a riscurilor ecologice sunt necesare pentru aranjarea problemelor legate de
sănătatea oamenilor, stare mediului înconjurător, dezvoltarea social-economică şi adoptarea măsurilor
respective.
Există tehnici, care permit de a calcula semnificaţiile indicatorilor complecşi pentru proceselor
industriale de bază. Aceste tehnicise bazează pe schema arătată în figura 1.
Monitorizarea activităţii CP
Prejudiciul Modelarea „efect-prejudiciu‖

cauzat sănătăţii
Prejudiciul
oamenilor
cauzat CP
Prejudiciul cauzat Prejudiciul cauzat
ecosistemelor resurselor naturale
Normarea şi ponderarea tuturor tipurilor de prejudiciu şi a pericolului cumulativ,

identificarea ponderii acestora în prejudiciul general
Indicatorii complecşi
Fig. 1. Schema calculării indicatorilor ecologici complecşi

Însă aceste tehnici calculează prejudiciul, dar nu poartă semnificaţii de sens privind nivelul de risc
al tipurilor activităţii şi prejudiciului cauzat în rezultatul acestor riscurilor.
Prognozarea riscurilor ecologice constituie o direcţi importantă. Practic în toate cazurile unica
metodă, care permite de a îndeplini pronosticul riscurilor, este modelarea matematică. Îndeosebi aceasta
are însemnătate pentru obiectul examinat, cînd se prognozează evaluările riscurilor de avariere în raport
cu obiectele, care practică prelucrarea încărcăturilor periculoase.
244
Evaluarea cantitativă a influenţelor asupra naturii din partea CP se prognozează în două
componente.
În primul rând, în calitate de evaluare cantitativă a riscului pentru om în cadrul funcţionării CP în
regim normal de lucru şi de accidentare. Risc aici poate fi considerată eventualitatea faptului că stării
sănătăţii populaţiei şi personalului de deservire i se va cauza un anumit prejudiciu.
A doua componentă a evaluării complexe a influenţei asupra naturii din partea CP este evaluarea
riscului ecologic. Evaluarea riscului ecologic este evaluarea eventualităţii faptului, că în rezultatul
funcţionării CP (în regim normal de lucru şi de accidentare), pe teritoriul în cauză va fi concentrată o
cantitate periculoasă de substanţe nocive. Cantitatea periculoasă de substanţe nocive se exprimă sub
formă de masă stabilită, care în acest caz va fi măsură a prejudiciului pentru mediul natural.
Introducerea evaluărilor cantitative ale nivelului pericolului potenţial, sursă a căruia este CP, în
raport cu starea sănătăţii omului şi mediul natural, permite de a diferenţia zona antropogenă de influenţă a
acestui obiect după nivelul pericolului scontat (ipotetic). De facto, posibilitatea evaluării cantitative a
nivelului pericolului permite de a trece de la sarcinile evaluării riscului la sarcinile gestionării riscului.
Este necesar de a relata, de asemenea, că evaluarea celui mai periculos şi imprevizibil prejudiciu
ecologic în rezultatul situaţiilor excepţionale tehnogene şi naturale demonstrează diferenţa considerabilă
de riscul prognozat în metodologie. Modelul economico-statistic al evaluării poate fi prezentat sub formă
de formula următoare:
Cy=Σ(hifi) (1.1)
unde Су – prejudiciul social - economic cumulativ în rezultatul situaţiei excepţionale;
hi – coeficientul parţial al prejudiciului pentru elementul i;
fi – ponderea statistică, care caracterizează importanţa elementului i în economia teritoriului sau
agentului economic.
Coeficientul parţial al fiecărui element a prejudiciului poate fi calculat în baza mediei
ponderate, care are următoarea formă:
n
 (k j  f ) j
Ki  j1
n , (1.2)
fj
j1
unde Ki - coeficientul parţial al prejudiciului pentru grupul j al obiectelor elementului i;

fi - ponderea statistică, care caracterizează importanţa grupului j al obiectelor elementului i în economia
teritoriului.
În calitate de coeficienţi se recomandă de admite ponderea distrugerilor şi deteriorărilor,
provocate de acţiunea factorilor întâmplători, în calitate de pondere se recomandă de a admite costul
obiectelor, care se află în raza de acţiune a accidentelor sau evenimentului natural.
Aplicarea acestei tehnice este condiţionată de neuniformitatea elementelor prejudiciului. În
această metodică pot fi stabilite trei niveluri de distrugeri:
1) completă 0 100% (puternică 60%);
2) medie - pierderi (20-60%);
3) slabă - pierderi - 20%.
Utilizând această metodică, se obţine posibilitatea prognozării prejudiciului economic potenţial
cauzat obiectelor din zona de influenţă a accidentului.
În calitate de modele macroeconomice ale evaluării prejudiciului economic în rezultatul situaţiei
excepţionale, cauzate de accident sau fenomen natural, poate fi aplicată metoda, la baza căreia este plasat
sistemul evaluării prejudiciului economic în rezultatul poluării mediului înconjurător.
U=Uz+Ug+Up, (1.3)
unde Uz - prejudiciul cauzat sănătăţii populaţiei;
Uр- prejudiciul cauzat fondurilor fixe;
Ug - prejudiciul cauzat serviciilor publice.
Dar această tehnică are şi neajunsuri, care constau în faptul că pentru evaluarea prejudiciului
complex coeficienţii necesită amendare, restricţii, care pot fi depistate prin expertiză la locul
accidentelor, la obiecte similare, în diferite regiuni şi ţări.
În opinia autorului, riscul se determină prin produsul valorii prejudiciului în rezultatul realizării
unuia dintre scenariile descrise şi eventualităţii acestora. Dacă valoarea prejudiciului în cazul înfăptuirii
acestor scenarii este permanent şi nu depinde de cauzelor dezvoltării fiecăruia dintre factori, evaluările
relative ale riscului vor fi egale cu evaluarea obţinută a eventualităţilor. Dar dacă valoarea prejudiciului
se schimbă de la un scenariu la altul, urmează a efectua evaluările de expert ale riscului cu utilizarea
245
imitării scenariilor dezvoltării, poate fi obţinută evaluarea relativă a prejudiciului, ponderată la apariţia
factorilor de risc, totodată, trebuie să fie luată în calcul valoarea sumară a prejudiciului, care ţine cont de
toţi factorii.
Pentru a începe evaluarea definitivă a riscurilor, este necesar de a finaliza următoarea analiză:
1) conform scenariilor arborilor de a lăsa pentru examinare doar acele riscuri, care au impact
asupra dezvoltării stabile a CP, precum şi asupra limitelor semnificaţiilor indicatorilor de criteriu, stabiliţi
pentru gestionarea riscului. Modificarea componenţei riscurilor, în mod firesc, influenţează asupra
mărimii prejudiciului eventual maximal şi cel mai posibil, de aceea semnificaţiile acestor indicatori şi ale
riscurilor trebuie să fie incluse în arborele de scenariu şi recalculate;
2) după selectarea preventivă a riscului este necesar de a formula planul măsurilor de prevenire,
care reduc eventualitatea survenirii prejudiciilor ori proporţiile acestora. Planul măsurilor preventive este
destinat să înlocuiască semnificaţiile următorilor indicatori ai riscului - eventualitatea survenirii
prejudiciului, proporţiile prejudiciului eventual.
Pentru determinarea noilor valori ale prejudiciilor maxime eventuale (М ev Ya), celor mai posibile
(MPе Ya) şi aşteptate, poate fi utilizată informaţia privind plăţile pentru emisiile supralimită, precum şi
pierderile privind prevenirea consecinţelor impactului tehnogen (adică pierderile companiei).
Pentru riscul i mărimea pierderilor accidentare xi se calculează în limitele:
Ai<=xi<=bi (1.4)
unde аi şi bi – pierderile minime şi maxime eventuale în cazul riscului i.
Mărimea pierderilor accidentare sumare Y se calculează în limitele:
Σai<=Y<=Σbi, i=1,n (1.5)
unde n – numărul de riscuri evaluate.
Pierderile generale scontate Ep se determină după formula:
Ep=ΣExi (1.6)
Ехi - probabilitatea matematică riscului i.
Ţinând cont de cele expuse mai sus, poate fi determinat raportul dintre prejudiciul sumar scontat
Еp şi prejudiciul eventual maxim В.
Ep<=B=Σbi (1.7)
Şi în fine, cele mai posibile pierderi Y pot fi determinate în baza densităţii distribuirii f(y) a
pierderilor accidentare sumare Y din raportul:
Max f(y)=f(y*) (1.8)
Pentru evaluarea eventualităţii pierderilor accidentare Y poate fi utilizată metoda capitalului de
risc, determinat din raportul:
Р({Y<VaR}), (1.9)
unde Y - eventualitatea faptului că pierderile accidentare nu depăşesc valoarea capitalului de risc.
Evaluarea cantitativă integrală a riscurilor ecologice poate fi obţinută prin intermediul
prejudiciului ecologic şi economic.
Metoda progresivă a evaluării riscului este analiza dispersivă a legăturilor reciproce ale indiciilor
factoriale (factorilor riscului) şi rezultativ - beneficiu (pierderi), adică această metodă permite de a
determina:
- cum un factor luat aparte influenţează asupra rezultatului;
- cum ceilalţi factori influenţează asupra rezultatului, cu excepţia unuia, care este studiat
separat.
Principiile specificate mai sus, metodele şi soluţiile se reduc la construirea matricei, în care prin
îmbinarea fiecărui volum Sn (în expresie naturală sau valorică), realizat în cazul funcţionării CP - PT,
obţinem valoarea prejudiciului Gn.
Dificultatea gestionării la această etapă apare în cazul interacţiunii factorilor externi, şi anume a
factorilor riscului. Pentru a evalua nivelul influenţei unui sau altui factor asupra stării naturii în cazul unui
anumit nivel al volumului de transportare a încărcăturilor (strategia Sn) să determină eventualul efect în
cazul realizării acesteia sau prejudiciul minimal.
Rmn=minmaxni-Gn, Rmn=0 (1.10)
În baza acesteia vom construi matricea riscurilor (tabelul 1).
246
Tabelul 1. Analiza riscului în cazul diferitor îmbinări ale volumelor de mărfuri, posibilităţii CP şi
factorilor de risc, volumelor de emisii
Volumul de Volumul Posibilitatea CP, «starea naturii»
mărfuri emisiilor, Factorii de risc
evacuărilor
P1 P2 P3 PT
V1 G1 R11 Rl2 R13 R1m
V2 G2 R21 R22 R23 R2m
V3 G3 R31 R32 R33 R3m

Vn Gn Rn1 Rn2 Rn3 Rmn
În cazul alegerii a două extreme: evaluarea pesimistă conform criteriilor lui Vald (risc max) şi
optimist (risc min), cea mai raţională poziţie va fi cea intermediară, hotarul căreia se reglementează de
către indicatorul pesimismului şi optimismului, care se numeşte nivel al optimismului după criteriile lui
Gurviţ.
În conformitate cu această soluţie de compromis se observă legătura liniară: volumul de mărfuri
→ cantitatea emisiilor → riscul ecologic şi economic→ prejudiciul economic→ venit minim-maxim.
Yn=xmingmin+(1-x)max gmin (1.11)
unde 0<x<1
În continuare, conform dependenţei riscului şi prejudiciului economic se determină nivelul
scontat al riscului, frecvenţa apariţiei acestuia şi eventualitatea apariţiei pe viitor.
La etapa finală se alege strategia, pentru care:
Yi - (prejudiciul cauzat în rezultatul emisiilor) trebuie să fie minim, în dependenţă de cantitatea
de încărcături transportate şi de starea naturii, precum şi dependenţa prejudiciului economic de
eventualitatea apariţiei unui sau altui factor de risc.
În baza indicatorilor stabilităţii ecologice se determină eventualele strategii ale CP şi în calitate de
indice al stabilităţii - valoarea riscului ecologic, unde vor fi incluşi factorii:
XI - IPA (indicele poluării atmosferei);
Х2 - IPAP (indicele poluării apei);
R - nivelul riscului (prejudiciul sumar).
Modelul prognozării va avea următorul aspect:
na0+a1Σx1+a2Σx2=Σy
a0Σx1+a1Σx12+ a2Σx1x2= Σyx1
a0Σx2+a1Σ x1x2+ a2Σx22= Σyx2 (1.12)
Funcţia va avea următorul aspect
R=a0+ a1 x1+ a2 x2, R=Y.
Evaluând acest model, noi analizăm influenţa cantităţii de încărcături transportate asupra cantităţii de
substanţe poluante aruncate şi emise, găsind parametrii а0, а1 а2, poate fi determinat caracterul
dependenţei şi valoarea influenţei factorilor riscului asupra rezultatului.
Utilizând datele, cumulativ pe obiectele CP, poate fi prezentat modelul corelativ, care
caracterizează dependenţa de factorii indicaţi:
Yx1x2= a0x1b1 x2b2 (1.13)
Admitem a0=ln(b0), a1= ln(b1), a2= ln(b2), x1= ln(x1), x2= ln(x2), y(x1 x2)=ln(Y x1x2)
a0, а1, а2 - parametrii ecuaţiei regresiei, care pot fi determinaţi prin rezolvarea sistemului de
ecuaţii. Coeficientul multiplu de corelare poate arăta legătura strânsă dintre indicii factorial şi rezultativ.
Şi în calitate de pas final este modelul evaluării de compromis a stabilităţii teritoriului W.
N = (1,2,…,n) - lista indicatorilor, care au statut de extrem de importanţi pentru acest teritoriu,
care urmează a fi analizaţi în calitate criterii necesare la elaborarea scenariului dezvoltării;
Wi (iəN) - valoarea criteriului i;
Vij- evaluarea valorii prejudiciului în cazul aceleiaşi intensităţi a majorării, λə (iəN) – ponderea indicelui
n
în indicatorul sumar W, care este determinat valoarea echilibrată W    i Wi , în cazul indicilor
i 1
cunoscuţi ai W.
Varianta de compromis a evaluării prejudiciului poate fi bazată pe imitarea situaţiilor studiate,
cînd în calitate de greutate specifică se selectează strategiile conexe optimale ale matricei cu «stare
naturii», criteriu al eficacităţii strategiilor formate, în acest caz este valoarea V – minimul prejudiciului
maxim la determinarea factorilor primordiali.
247
Adică, în calitate de evaluare integrală a dezvoltării stabile W, se propune de a alege valoarea
riscului R(V), care caracterizează starea curentă a teritoriului examinat.
Autorul consideră, că construirea modelului de prognozare a mai multor factori va permite de a
da descrierea cantitativă a principalelor legităţi ale fenomenelor studiate, de a stabili factorii
considerabili, care condiţionează modificarea situaţiei economice şi ecologice pe teritoriul în cauză.
Conform datelor raportului despre starea mediului înconjurător vom prezenta valoarea IPAP,
IPA (tabelul 2).
Tabelul 2. Datele de calcul ale IPA şi IPAP
anul IPA IPAP Clasele de calitate a apei
2009 16,2 1,8 Poluate relativ
2010 15,4 3,5 Poluate
2011 16,8 4,8 Poluate
2012 22,988 8,9 Foarte poluate
Din tabelul 2 se vede, că cea mai înaltă poluare, cât a atmosferei, atât şi a obiectelor acvatice se
observă în anul 2012. Acest fapt poate fi explicat prin prezenţa următoarelor evenimente:
- a început transportarea gazului condensat;
- a crescut numărul de accidente tehnologice;
- cantitate mare de precipitaţii, care au provocat inundaţie (acţiuni inoportune de curăţire a
canalelor de scurgere a apelor pluviale, colectoarelor, diguri neconsolidate ale rezervoarelor de apă);
- a crescut traficul de mărfuri periculoase (îngrăşăminte chimice, deşeurile radioactive);
- a crescut traficul de încărcături din metale feroase şi neferoase (în vrac).
Paradoxul acestei situaţii constă în faptul, că sursa de pericol este însuşi omul, dar şi victima
la moment este de asemenea omul. De aceea, factor ameninţător important este cel uman, care necesită o
analiză mai aprofundată.
Cercetările efectuate au demonstrat că aproape în jumătate de cazuri se formează o combinaţie
unică de rateuri tehnologice şi erori umane.
Acest aspect mărturiseşte despre necesitatea studierii multilaterale a rolului factorului uman în
apariţia riscurilor (ecologice).
Una dintre direcţiile studierii rolului factorului uman este depistarea cauzelor acţiunilor eronate
ale oamenilor, care deservesc fluxurile de mărfuri în CP. Este necesar de a determina cauzele acţiunilor
periculoase ale muncitorilor (figura 2).
Rateuri
Acţiuni
neintenţionate
Lacune
Acţiuni periculoase
Acţiuni intenţionate Gafe
Încălcări
Fig. 2. Clasificarea cauzelor acţiunilor periculoase, care duc la situaţii tehnogene excepţionale
(după Rizon)
Modelarea factorului uman în această situaţie va fi parte componentă a analizei eventualităţii
dezvoltării stabile a CP. O problemă gravă reprezintă evidenţa acţiunilor personalului în condiţiile de stres
ale accidentului. Greşelile grave, numărul cărora poate fi mare, sunt dificil de modelat, iar greşelile
248
multiple practic nu se supun analizei. Problemele condiţionate de rolul factorului uman la obiectele CP
sunt departe de a fi soluţionate.
În procesul gestionării riscului este important de a efectua optimizarea acestuia, care se reduce la
căutarea extremei unei funcţii, care va caracteriza efectul economic, căpătat, pe de o parte, în cazul
anumitor restricţii privind traficul de mărfuri, iar pe de altă parte, prin utilizarea procedeelor gestionării
riscului. Autorul face concluzia, că una dintre principalele metode economice, aplicate în procesul
gestionării riscului de ameninţare a sănătăţii din partea factorilor tehnogeni (provocate de către om), este
analiza cheltuielilor şi beneficiilor obţinute ca rezultat (analiza cheltuieli-beneficiu).
Bibliografie:
1. Coşerin F. Managementul privind asigurarea maritimă şi portuară. AŞM, Economie şi sociologie,
Nr.2, 2006, Chişinău, p.29-36
2. Coşerin F. Managementul din industria transportului naval. Analele ASEM, IV, Chişinău:
ed.ASEM, 2006, p.57-62.
3. Drucker P. F. Innovation and entrepreneurship : practice and principles. New York: Harper & Row,
1985. 277p.
EVOLUŢIA ACTIVITĂŢII ECONOMICE A UNUI MUNICIPIU - POL DE DEZVOLTARE

URBANĂ ÎN CONDIŢIILE EUROPENIZĂRII
Victor COŞERIN, România
Abstract: conceptual developments related to social and economic development known, in recent decades, approaches
ever closer, including those relating to local development are a priority role. When we say priority, we refer especially to the
way in formulating public policies included local development objectives in all their complexity and the fact that these policies
acquire the attributes of national policy supported by an appropriate regulatory framework but also by allocating considerable
material resources.
Evoluţia conceptuală referitoare la dezvoltarea economică şi socială cunoaşte, în ultimele decenii,

abordări tot mai profunde, printre care cele referitoare la dezvoltarea locală au un rol prioritar. Când
spunem prioritar, ne referim, mai ales, la modul în care în formularea unor politici publice sunt incluse
obiectivele dezvoltării locale, în întreaga lor complexitate, precum şi la faptul că aceste politici dobândesc
atributele unor politici naţionale susţinute atât printr-un cadru normativ adecvat, dar şi prin alocarea unor
resurse materiale considerabile. În acelaşi timp, „baza dezvoltării economico-sociale o reprezintă
resursele endogene, iniţiativa şi activitatea antreprenorială la nivel local‖, iar definirea conceptului „local‖
se face nu numai în legătură cu unităţile administrativ-teritoriale, comună, oraş, municipiu sau judeţ, ci şi
la nivel intercomunal, interregional şi chiar transfrontalier‖ [1, p. 105].
În acest context, dezvoltarea locală incumbă aspecte economice, sociale, tehnologice etc. Şi are
caracteristicile unui proces de dezvoltare оntr-o anumită regiune sau arie geografică având drept obiectiv
creşterea bunăstării şi a calităţii vieţii, la nivelul respectiv. Totodată, dezvoltarea locală se referă la
evoluţia capacităţii unei economii locale sau regionale în vederea stimulării unei creşteri economice şi
sociale stabile, menită să determine crearea de noi locuri de muncă şi condiţii pentru valorificarea
oportunităţilor proprii schimbărilor rapide în plan economic, tehnic, social etc.
După pecqueur „dezvoltarea locală prezintă o mare varietate de configuraţii. Cristalizările
fenomenului sub forma unor sisteme productive locale sunt, ele оnsele, оntr-o evoluţie Constantă şi
devenirea lor rămâne fragilă‖ [2, p. 128]. Acelaşi autor, citând cotidianul le monde, vorbeşte de
„irezistibila ascensiune a dezvoltării locale‖.
O definiţie sintetică, dar cuprinzătoare, a dezvoltării locale o regăsim sub forma: „concept actual
în ştiinţa administraţiei prin care se defineşte procesul de dezvoltare, în principal economică, оntr-o
anumită regiune sau unitate administrativ- teritorială, care determină o creştere a calităţii vieţii la nivel
local‖.acelaşi autor afirmă ca obiectiv al dezvoltării locale „prosperitatea economică şi bunăstarea socială
prin crearea unui mediu favorabil pentru afaceri, concomitent cu integrarea în comunitate a grupurilor
vulnerabile, folosirea resurselor endogene, dezvoltarea sectorului privat‖ [3, p. 54].
Prin urmare, din aceste succinte prezentări, reţinem caracteristicile unui proces complex al
dezvoltării locale, în cadrul căruia aspectele evolutive de natură economică, socială şi administrativă sunt
predominante.
249
Unul dintre principalele motoare ale unei creşteri economice normale este evoluţia demografică
pozitivă, pe baza căreia este posibilă şi o evoluţie economică crescătoare. Din perspectiva evoluţiei
demografice de o mare importanţă sunt informaţiile obţinute la ultimul recensământ al populaţiei, urmând
ca în toamna acestui an să se desfăşoare următorul recensământ. Dinamica populaţiei municipiului - pol
de dezvoltare urbană analizată pe total cât şi pe diverse criterii, calculată atât pe baza datelor obţinute la
ultimul recensământ cât şi din evidenţele la zi ale instituţiilor de specialitate (pentru perioadele dintre
recensăminte), ne dau o imagine clară a modificărilor în structura pe sex, vârstă, religie, etnie şi alte
criterii de structurare privind dinamica populaţiei. Pentru astfel de municipii este foarte important să se
determine numărul de stabiliri cu domiciliu, respectiv plecări cu domiciliul, din balanţa acestor informaţii
rezultând populaţia stabila care constituie bazinul total al forţei de muncă care poate asigura desfăşurarea
normală a activităţilor economice. Referindu-ne la dinamica populaţiei municipiului Constanţa care era la
data de 1.07.2009 de 302040 locuitori, în scădere cu 3% faţă de cea evidenţiată la recensământul din
2002. Având în vedere evoluţia activităţii economice din ultimii ani, şi în general de calitatea vieţii, ne
aşteptăm ca recensământul din acest an să confirme continua scădere a numărului de locuitori din
municipiul analizat, confirmând tendinţa de scădere a acesteia în ultimii zece ani.
Evoluţia socială presupune evidenţierea structurii populaţiei şi după religie. De asemenea, se
calculează evoluţia numărului de şomeri, structura profesională a acestora, pe vârsta şi sex, cât şi măsurile
de reconversie profesională adresate acestora( tabelul 1).
Tabelul 1. Forţa de muncă şi şomajul
Populaţia activă 132.133
- populaţia ocupată 115.604
- şomeri în căutarea altui loc de muncă 12.815
- şomeri în căutarea primului loc de muncă 3.714
Populaţia inactivă 178.338
- Elevi, studenţi 58.925
- Pensionari 68.617
- Casnice 24.989
- Întreţinute de alte persoane 19.587
- Întreţinute de stat sau de organizaţii private 801
- Persoane cu altă situaţie economică 5.419
Total salariaţi (număr mediu anual) 104.872
Agricultura 420
Industria extractivă 1.364
Industria prelucrătoare 18.875
Energie electrică, termică, gaze şi apă 2.683
Construcţii 9.171
Comerţ cu ridicata, amănuntul, repararea şi întreţinerea auto, moto şi a 21.058
bunurilor casnice
Transport, depozitare, comunicaţii 21.787
Activităţi financiare 1.935
Administraţie publică 2.954
Învăţământ 5.788
Sănătate 5.555
Alte activităţi 13.282
În ultimii trei ani, datorită crizei economice globale, numărul şomerilor din municipiul Constanţa
a crescut de aproximativ trei ori. Dintre aceştia, aproximativ 45% primeau indemnizaţie de şomaj în anul
2012.
Măsurile de reconversie profesională au fost luate atât de guvern, prin A.J.O.F.M. Constanţa cât
şi de firme cu capital privat, care au reuşit să acceseze fonduri europene prin proiecte. De asemenea, în
activitatea de schimbare a profilului activităţii profesionale atât a şomerilor dar şi a altor categorii de
populaţie interesate, un rol din ce în ce mai mare îl au universităţile care oferă un număr semnificativ de
astfel de cursuri pentru cei care au studii superioare. Multe universităţi şi-au constituit departamente de
specialitate care oferă cursuri pentru obţinerea de noi calificări sau pentru creşterea nivelului profesional
al solicitanţilor pe tot parcursul vieţii acestora (long life learning).
Serviciile publice reprezintă un domeniu extrem de important atunci când este evaluat un
municipiu-pol de dezvoltare urbană. De aceea, de mare importanţă este strategia de dezvoltare a acestor
servicii care trebuie să fie elaborata de consiliul local al municipiului respectiv.
Serviciile publice pot fi împărţite în două mari categorii:
- servicii publice comunitare
- servicii publice, de stat şi private
250
Cele mai importante servicii publice comunitare:
A) apă şi canalizare
B) energie termică
C) transportul public de calatori
Evaluarea acestora trebuie să cuprindă următoarele capitole cu indicatori specifici:
A) pentru apă şi canalizare:
- starea tehnică a conductelor de apă şi canalizare (procent din total lungime conducte)
- programe de lucrări de reabilitare conducte
- existenţă /stadiu staţie de epurare ape uzate
- surse de finanţare a programelor de lucrări pentru reabilitarea conductelor de apă-canalizare
Tabelul 2. Indicatorii de referinţă din domeniul alimentării
şi consumului de apă a municipiului Constanţa
Lungimea simplă a reţelei de distribuţie a apei potabile 532 Km
Total consumatori (abonaţi) 62.450
Consumatori casnici 57.000
Consumatori industriali 3.750
Asociaţii de proprietari 1.500
Total consum / an 28.906.000 m3/an
Consum casnic 15.750.000 m3/an
Consum industrial 13.156.000 m3/an
Locuinţe care beneficiază în interior de apă potabilă 110 633 (96,2%)
Lungimea simplă a reţelei de canalizare 456,32 Km
Lungimea simplă a reţelei de evacuare a apelor pluviale 114,08 Km
Numărul locuinţelor 115.015
- permanente 106.230
- sezoniere 8.785
b) pentru energia termica:

- lungime conducte de termoficare, inclusiv puncte termice, care trebuie să fie modernizate
- surse de finanţare a lucrărilor de modernizare reţele energetice, inclusiv programele europene de
unde se pot accesa aceste fonduri
În prezent, 77,7 % din unităţile locative din municipiul Constanţa sunt racordate la sistemul
centralizat de distribuţie a energiei termice. Lungimea totală a sistemului termic primar este de 82 km,
însemnând 164 km de conducte. Lungimea totală a reţelei secundare este de 225 km, iar lungimea totală a
conductelor este de 900 km.
c) pentru transportul public de calatori
- lungime trasee transport public de calatori electric şi neelectric
- număr kilometri efectuaţi pe fiecare tip de transport în comun
- consumul de motorină, respectiv Mwh
În prezent, starea drumurilor din municipiul Constanţa şi condiţiile de trafic îndeplinesc
standardele europene în domeniu. Transportul în comun este asigurat în proporţie de 80% de către RATC,
regie subordonată Consiliului Local Municipal Constanţa, pe piaţă acţionând însă şi alţi operatori privaţi.
Actualmente, parcul de vehicule destinate transportului în comun de persoane al RATC deserveşte 18
trasee locale şi este alcătuit din: 26 troleibuze, 65 de tramvaie şi 135 de autobuze dotate cu catalizator
euro 3, Constanţa fiind singurul oraş din ţară care posedă un parc auto complet reînnoit, la standarde
europene.
Principalele servicii publice oferite, atât de stat cât şi cu capital privat sunt cele de educaţie şi
învăţământ şi cele de sănătate. Indicatorii specifici care trebuiesc calculaţi pentru evaluarea acestor
activităţi sunt:
a) pentru educaţie şi învăţământ:
- numărul de copii înscrişi la grădiniţe, a elevilor şi studenţilor
- numărul de cadre didactice (învăţământ preşcolar, gimnazial, liceal, superior)
- numărul de unităţi de învăţământ:
- grădiniţe, şcoli primare şi gimnaziale, licee, instituţii de învăţământ superior
Tabelul 3. Principalii indicatori în sistemul educaţional din municipiul Constanţa

Învăţământ preşcolar
Grădiniţe de copii 67
Copii înscrişi 6.619
Personal didactic 445
251
Învăţământ primar şi gimnazial
Şcoli 39
Elevi 25.178
Personal didactic 1.747
Învăţământ liceal
Licee 28
Elevi 18.568
Învăţământ profesional, complementar şi de ucenici
Elevi 4.984
Învăţământ tehnic de maiştri -
Elevi 101
Personal didactic 9
Învăţământ postliceal
Elevi 1.148
Învăţământ universitar -
Institute 6
- sector public 3
- sector privat 3
Studenţi 26.975
- sector public 18.073
- sector privat 8.902
- sector public 871
- sector privat 146
b) pentru sănătate
- dinamica numărului de paturi în unităţi sanitare şi medico-sociale
- evoluţia numărului de personal medico-social
- dinamica numărului de unităţi sanitare
Principalii indicatori pentru sistemul sanitar din municipiul Constanţa arată astfel (tabelul 4)
Tabelul 4. Valorile indicatorilor pentru sistemul medical din municipiul Constanţa
Spitale 5
Paturi în spitale 2.333
Policlinici 4
Dispensare medicale 5
Cabinete medicale (sector privat) 334
Cabinete stomatologice (sector privat) 215
Laboratoare medicale (sector privat) 24
Laboratoare de tehnică dentară (sector privat) 8
Farmacii 116
Depozite farmaceutice 19
Medici 1.098
- sector public 947
- sector privat 151
Stomatologi 357
Farmacişti 360
Personal mediu sanitar 2.454
(Direcţia Judeţeană de Sănătate Publică Constanţa, 2012)
În ciuda investiţiilor angajate în ultima perioadă de timp, sistemul medical din municipiul
Constanţa suferă în continuare datorită lipsei fondurilor destinate reabilitării infrastructurii sanitare şi a
modernizării tehnicii şi echipamentelor din dotare.
Pentru evaluarea activităţii economice dintr-un municipiu-pol de dezvoltare urbană am considerat
că cea mai eficientă metodă de obţinere a informaţiilor specifice privind activitatea societăţilor comerciale
este cea de clasificare a acestora pe Coduri CAEN, informaţiile putând să fie obţinute de la Oficiul
Registrului Comerţului din judeţul respectiv. Dintre activităţile declarate conform acestei clasificări,
prima este cea principală sau de bază, care, teoretic, ar trebui să aducă firmei cele mai multe venituri,
contribuind majoritar la mărimea cifrei de afaceri.
La nivelul unui municipiu-pol de dezvoltare urbană se pot împărţi principalele tipuri de activităţi
economice, conform caen - revizia 2, pe următoarele secţiuni:
1. Secţiunea C – Industria prelucrătoare
252
2. Secţiunea D - Producţia şi furnizarea de energie electrică şi termică, gaze, apă caldă
3. Secţiunea F – Construcţii
4. Secţiunea G – Comerţ cu ridicata şi cu amănuntul
5. Secţiunea H – Transport şi depozitare
6. Secţiunea I - Hoteluri şi restaurante
7. Secţiunea K – Intermedieri financiare şi asigurări
8. Secţiunea L – Tranzacţii imobiliare
9. Secţiunea M – Activităţi profesionale, ştiinţifice şi tehnice
10. Secţiunea N – Activităţi de servicii administrative
11. Secţiunea P – Învăţământ
12. Secţiunea Q – Sănătate şi asistenţă socială
13. Secţiunea R – Activităţi de spectacole, culturale şi recreative
Considerăm că cele 13 secţiuni enumerate anterior acoperă în mare măsură activităţile economice
existente într-un pol de dezvoltare urbană, urmând ca în cadrul fiecărei secţiuni să fie detaliate pe coduri
CAEN specifice activităţile respective. Tot de la Oficiul Registrului Comerţului din fiecare judeţ pot fi
obţinute şi informaţii privind cifra de afaceri obţinute de fiecare societate comercială analizată, dar numai
începând cu anul 2009. Aşa cum am precizat, pe baza informaţiilor obţinute, putem calcula indicatorii
specifici evoluţiei fiecărei societăţi comerciale, pe tipuri de organizare, conform codurilor CAEN aferente
fiecărei firme. Dezvoltarea economică s-a realizat în ultimii ani şi prin înfiinţarea şi dezvoltarea de noi
forme de organizare, ca de exemplu zonele libere şi Parcurile Industriale. Zonele Libere au fost create în
general în oraşele-port, ca de exemplu în Constanţa, Galaţi, Brăila, Sulina, etc.
Prin facilităţile acordate acestea au atras investiţii din afara UE, fiind o poartă pentru pătrunderea
în Europa a unor mărfuri din afara acesteia. Parcurile industriale reprezintă o formă de valorificare
integrată a capacităţilor de dezvoltare a unor societăţi comerciale care pot să-şi valorifice potenţialul prin
utilizarea facilităţilor oferite: acces uşor la utilităţi, legături nemijlocite cu alte entităţi economice prezente
în zona, etc. În ultimii ani a fost dezvoltat şi implementat în unele municipii-poli de dezvoltare sau de
creştere urbană conceptul de zonă metropolitană, ca de exemplu în Constanţa, Iaşi, Braşov, Oradea,
Bacău. Realizarea unor astfel de zone presupune definirea unui areal specific, prin definirea unor fluxuri
umane şi materiale între municipiul reşedinţa de judeţ şi mai multe oraşe şi comune dintr-o zonă bine
definită. Beneficiile unei astfel de forme de organizare sunt biunivoce, atât pentru municipiu reşedinţă de
judeţ cât şi pentru celelalte unităţi administrativ teritoriale din zonă. Important este să se definească şi să
se calculeze indicatorii de dezvoltare specifici zonei metropolitane cu luarea în considerare şi a intereselor
localităţilor din afara acestei zone.
Bibliografie:
1. Matei Gh. Finanţele publice, Editura Universitaria, Craiova, 2004 725 p.
2. Pecqueur B. Le developpement local. 2e ed., Syros, Paris, France, 2000, 352 p.
3. Parlagi A. Dicţionar de administraţie publică, Bucureşti: Editura Economică, 2000.
EXPERIENŢA EUROPEANĂ ŞI TENDINŢELE DE DEZVOLTARE A PROCESULUI DE

FUZIUNE ŞI ABSORBŢIE
Mariana CRINTEA, România
Abstract: The trend of concentrating production in dress and other European Community, such as, for example, creating
common branches, groups of companies based economic interest by concentrating resources for conducting research of common
interest or shares coordination of common business and financial strategies. These forms of rapprochement between enterprises
have the advantage of requiring fewer financial resources than those on equity participations in undertakings concerned and not
contrary to Community rules which stimulates competition among enterprises.
O contribuţie importantă la constituirea unui spaţiu economic performant o au întreprinderile din

ţările comunitare care prin strategii şi opţiuni specifice răspund principiilor şi obiectivelor care stau la
baza organizării şi funcţionării Pieţei comune.
În ansamblu se poate aprecia la nivelul Comunităţii europene existenţa unei mişcări de concentrare
şi de relativă specializare a întreprinderilor, în preocuparea lor de a se adapta la perspectivele europene de
creştere create. Aceste două mişcări sunt favorizate, la rândul lor, de politicile naţionale sau comunitare,
în efortul comun de a se crea un spaţiu economic european performant. Mişcarea de concentrare a
253
producţiei, în condiţiile existenţei unui larg spaţiu economic european, are la bază preocuparea
întreprinderilor de a deveni performante şi competitive prin valorificarea avantajelor strategice pe care le
oferă fenomenul de scară, fenomenul de învăţare şi cel de complexitate. Creşterea gradului de mărime al
întreprinderilor, ca rezultat al procesului de concentrare a producţiei, asigură posibilitatea reducerii
costului de producţie al acestora şi creşterea gradului de rentabilitate. Astfel, ca rezultat al mărimii
volumului de producţie se obţine o reducere a cotei cheltuielilor cu caracter conventional-constant pe
unitatea de produs, obţinându-se în acelaşi timp avantajele economice ale fenomenului de învăţare,
demonstrate prin curba de experienţă, potrivit căreia, costurile de producţie scad între 15 până la 30% la
fiecare dublare a producţiei faţă de momentul începerii fabricării şi vânzării producţiei
Prin creşterea taliei ca rezultat al mişcării de concentrare a producţiei la nivelul spaţiului european,
întreprinderile pot obţine, de asemenea, o creştere a puterii de negociere faţă de diferiţii parteneri de
afaceri cum sunt clienţii, furnizorii, puterile publice, instituţiile bancare ş.a.
Prin noile strategii economice adoptate, în condiţiile mişcării de concentrare a producţiei,
întreprinderile îşi măresc partea de piaţă pe care o deţin şi obţin o poziţie concurenţială în cadrul noului
spaţiu economic european, introduc noi tehnologii şi modernizează utilajele, efectuează investiţii rentabile
în activitatea de cercetare-dezvoltare destinată inovării produselor sau tehnologiilor de fabricaţie şi
realizează creşterea calităţii producţiei.
Concretizarea mişcării de concentrare prin crearea unor întreprinderi comunitare mai puternice,
dezvoltă şi stimulează tendinţa de internaţionalizare a activităţii şi impune revizuirea conceptului de talie
critică, ţinând seama de noile dimensiuni ale spaţiului european în care se poate desfăşura o activitate
performantă. Mişcarea de concentrare a producţiei se manifestă practic prin căi diferite, cum ar fi
realizarea de fuziuni între întreprinderi din ţări diferite, prin achiziţii sau prin dezvoltarea întreprinderilor
folosind resurse interne şi resurse împrumutate.
Tendinţa de concentrare a producţiei îmbracă şi alte forme în cadrul Comunităţii europene, cum ar
fi, de pildă, crearea de filiale comune, de grupuri de întreprinderi pe bază de interes economic, prin
concentrarea mijloacelor pentru efectuarea unor cercetări de interes comun sau prin acţiuni de coordonare
în comun a unor strategii comerciale sau financiare. Aceste forme de apropiere între întreprinderi au
avantajul de a necesita mai puţine mijloace financiare decât cele privind participările la capitalul
întreprinderilor vizate şi de a nu contraveni unor reglementări comunitare care stimulează concurenţa
dintre întreprinderi.
Fenomenul de concentrare a producţiei se constată că este mai intens într-o serie de ramuri, cum
sunt industria chimică, industria electronică, cea a comunicaţiilor ş.a. Acest fenomen are loc în condiţiile
procesului comunitar de reglementare mai flexibilă a normelor privind fabricaţia şi vânzarea produselor,
de dereglementări şi de deschidere a pieţelor.
Urmărindu-se crearea condiţiilor necesare pentru asigurarea unor performanţe ridicate într-un
context concurenţial procesul de concentrare este însoţit într-o bună măsură, într-o serie de ramuri, de
procesul de specializare a întreprinderilor. Acest proces se manifestă, în principal, prin recentrarea
întreprinderilor pe vocaţiile lor profesionale de bază, manifestându-se un interes mai scăzut faţă de
diversificarea activităţii. Ca urmare a acestui fapt, se urmăreşte ca prin achiziţionarea unor alte
întreprinderi să se întărească vocaţia sau vocaţiile profesionale de bază, în unele cazuri procedându-se la
vânzarea unor active ale altor ramuri de activitate pentru a se obţine fondurile necesare achiziţionării unor
active care să contribuie la recentrarea şi întărirea activităţilor aparţinând vocaţiilor profesionale de bază.
Numeroase exemple de întreprinderi mari, puternice din ţările Comunităţii europene pun în
practică aceste mişcări, urmărindu-se un proces de europenizare a acestora.
Creşterea performanţelor economice ale întreprinderilor ţărilor comunitare a condus la acordarea
unei mari atenţii reformulării unor politici comunitare şi aducerea unor corecturi la politica concurenţei.
Pentru ca să se favorizeze oferta europeană şi atingerea unei eficiente economice superioare prin crearea
unui spaţiu economic european performant, se urmăreşte găsirea unui bun echilibru între politica
concurenţei şi politica industrială, precum şi realizarea unui dialog mai eficient între întreprinderi şi
puterile publice comunitare.
Marile linii ale politicii industriale comune adoptate de Consiliul Uniunii Europene însărcinat cu
problemele industriale, privilegiază manifestarea mecanismelor şi a legilor de piaţă şi nu implică
dirijismul. În acest context, prin articolul 130 al Tratatului de la Maastricht se statuează că este necesar ca
în Comunitatea europeană să se accelereze adaptarea industriei comunitare la schimbările structurale,
care impun să se încurajeze un mediu înconjurător favorabil dezvoltării economice, iniţiativei dezvoltării
întreprinderilor şi cooperării lor şi să se urmărească favorizarea unei mai bune exploatări a potenţialului
industrial şi a politicilor de inovare, de cercetare şi dezvoltare tehnologică.
254
În cadrul politicii industriale comunitare actuale se urmăreşte întărirea acţiunilor pentru sprijinirea
activităţii întreprinderilor mici şi mijlocii. Urmărirea întăririi şi dinamizării activităţilor întreprinderilor
mici şi mijlocii în cadrul politicii industriale a Comunităţii europene s-a impus ca urmare a faptului că
aceste întreprinderi joacă un rol important în dezvoltarea regiunilor mai puţin favorizate, precum şi
datorită faptului că multe dintre aceste întreprinderi manifestă lipsuri sub raportul competitivităţii.
Analizele efectuate privind scoaterea la iveală a cauzelor care conduc la scăderea competitivităţii acestor
întreprinderi a scos în evidenţă o calificare mai mică în raport cu cea necesară a personalului, un grad
ridicat de îndatorare, existenţa unui fenomen de subcapitalizare şi insuficienţa fondurilor acordate
activităţii de cercetare-dezvoltare necesară creşterii performanţelor economice. Pentru înlăturarea unor
astfel de cauze, pe plan comunitar au fost adoptate o serie de măsuri care să permită acestora să facă faţă
concurenţei internaţionale, din rândul cărora putând fi amintite măsurile de creare a unor centre de
informare descentralizate, a unor reţele de cercetare comune pentru partenerii europeni, organizarea de
manifestări Europarteneriat care să permită încheierea de acorduri de cooperare între şefii de întreprinderi
din diferite regiuni, punerea în funcţiune a unor programe de formare a şefilor de întreprinderi,
organizarea de audituri tehnologice ş.a., aceste măsuri putând fi valorificate şi de întreprinderile mici şi
mijlocii din România.
Pentru sprijinirea întreprinderilor mici şi mijlocii în vederea procurării mijloacelor financiare
necesare s-au creat posibilităţi de ajutorare, cum ar fi punerea în funcţiune a unor modalităţi de garantare
a riscului, de accedere la capitaluri de risc ş.a.
În acest context, companiile europene înaintează pe drumul proiectării unor fuziuni şi absorbţii care
să le completeze portofoliul de clienţi prin intermediul accesării unor cote redimensionate de piaşă sau
prin activarea pe unele pieţe geografice cu potenţial economic.
Prin urmare, am considerat oportună proiectarea unui sinoptic al principalelor obiective urmărite de
companii europene post-fuziune şi frecvenţa lor de monitorizare, ulterior consultării celor mai recente
anchete la nivel european realizată de renumita companie, PricewaterhouseCoopers LLP, reprezentând şi
ea o megafuziune de succes între două companii de renume: Price Waterhouse şi Coopers & Lybrand în
1998, cu sediul central în Marea Britanie, Londra. Astfel, am sintetizat informaţiile oficiale publicate de
sus-menţionata companie de şi am evidenţiat principalele obiective strategice şi financiare urmărite de
companiile absorbante/absorbite, în contextul proiectării fuziunii, precum şi în contextul integrării post-
fuziune.
Observăm astfel că cei trei piloni strategici fundamentali în decizia de fuziune sunt reprezentaţi de:
creşterea cotei de piaţă, realizarea de sinergii de cost, accesul la noi pieţe geografice, dată fiind marcarea
lor în procente destul de ridicate: 58%, 37% şi respectiv 33% din total respondenţi. Totodată, cei trei
piloni fundamentali de sorginte financiară sunt reprezentaţi de obiectivele de creştere a veniturilor,
obiectivele globale de sinergie şi de obţinerea de câştiguri înainte de dobânzi şi impozite, dată fiind şi
marcarea lor în procente ridicate precum: 42%, 35%, respectiv 31%, din total respondenţi.
Tabelul 1. Sinoptic al principalelor obiective urmărite de companii europene post-fuziune şi

frecvenţa lor de monitorizare.
Nr. Monitorizarea Monitorizarea

C OBIECTIVE procesului de OBIECTIVE FINANCIARE procesului de
R STRATEGICE ALE integrare ALE FUZIUNI ŞI integrare managerială
T. FUZIUNI ŞI managerială post- ABSORBŢIEI post-fuziune
ABSORBŢIEI fuziune -per ob. financiare-
-per ob. strategice-
1. Creşterea cotei 58% Saptamanal 9% Obiective de 42% Saptamanal 9%
de piaţă creştere a
veniturilor
2. Realizarea de 37% Lunar 40% Obiective globale 35% Lunar 57%
sinergii de cost de sinergie
3. Accesul la noi 33% Semestrial 34% Câştiguri înainte 31% Semestrial 25%
pieţe de dobânzi şi
geografice impozite
4. Accesul la 23% Anual 5% Rentabilizarea 20% Anual 4%
produse noi capitalului investit
5. Reducerea 19% Doar o dată 6% Rentabilitatea 19% Doar o dată 2%
numărului de la finalul capitalurilor la finalul
concurenţi fuziunii proprii fuziunii
Neregulat 7% Neregulat 3%
255
De asemenea, accesul la noi produse şi reducerea numărului de concurenţi sunt considerate şi ele
alături de cele trei menţionate anterior, variabile incontestabile ale deciziei manageriale strategice a două
companii de a fuziona. Marcarea lor reflectă o importanţă inferioară celor anterioare (dar destul de
impresionantă, ca urmare introducerea ei în sinopticul de faţă), cu atingerea procentelor de 23% respctiv
19%.
Continuând pe aceeaşi linie, obiectivele financiare ale fuziunii şi absorbţiei conţin faţă de cele
enunţate anterior şi rentabilizarea capitalului investit şi rentabilitatea capitalurilor proprii cu marcarea de
20%, respectiv 19% din totalul respondenţilor.
Prin urmare, considerăm oportunî şi actuală atenţia specială din cadrul Comunităţii europene
acordată adoptării unor măsuri speciale pentru ajutorarea întreprinderilor din anumite sectoare care
întâmpină greutăţi şi a anumitor zone geografice considerate ca fiind defavorizate sub raport economic.
Urmărind ajutorarea unor sectoare economice care întâmpină dificultăţi se consideră că este necesară o
acţiune comunitară sectorială în cazul industriilor aflate în procesul de restructurare, cum este cazul
siderurgiei, şi pentru industriile sau activităţile aflate în faza de lansare, pentru care găsirea şi
valorificarea avantajelor sub raportul economiilor de scară, în domeniul cercetării şi dezvoltării şi al
investiţiilor nu este posibilă fără ajutor comunitar.
Asigurarea unei acţiuni comunitare pentru industriile în restructurare au ca scop evitarea creării
unor supracapacităţi prin politici naţionale de ajutorare.
Potrivit politicilor industriale aplicate de Comunitatea europeană, se acordă în anumite condiţii
ajutor comunitar sectorial pentru o anumită zonă geografică, cum a fost cazul acordării de ajutor
comunitar dezvoltării industriei portugheze.
Crearea şi dezvoltarea Pieţei comune, bazată pe principiul concurenţei, conduce la transformări
structurale majore în industria europeană. Pentru a se evita rupturile majore în aceste structuri se
consideră că aceste schimbări pot fi realizate pe baza unui consens social între părţile implicate, cum sunt
organismele comunitare şi naţionale, întreprinderile, salariaţii, consumatorii ş.a.
Pentru a se putea asigura acest consens, întreprinderile din Piaţa comună îşi creează structuri
specifice care să le poată reprezenta la nivel comunitar şi să poată influenţa organismele comunitare în
adoptarea hotărârilor. în mod deosebit, aceste structuri de reprezentare a întreprinderilor au rolul de a
încerca să influenţeze aceste autorităţi în adoptarea diferitelor reglementări sau de a acorda finanţări
suplimentare la nivel comunitar acolo unde se impune.
Desigur, politicile şi strategiile adoptate la nivel comunitar pot crea un cadru favorabil pentru
dezvoltarea concurenţei şi obţinerea unor performanţe superioare, însă factorul motor în acest domeniu îl
constituie activitatea întreprinderilor, lucru deosebit de important care trebuie reţinut şi de conducerile
întreprinderilor din România.
Aplicarea principiilor de bază ale organizării şi funcţionării Pieţei comune, care asigură unificarea,
omogenizarea şi competitivitatea, trebuie însoţită de politici macroeconomice adecvate la nivelul
economiilor naţionale care să permită impactul favorabil al unor factori asupra nivelului de
competitivitate, cum sunt cei privind rata dobânzii, ritmul de creştere a salariilor, cursul de schimb.
Mai mult, fuziunile şi absorbţiile au adesea un impact semnificativ asupra afacerii. De aceea
managementul ar trebui să fie, prin urmare, implicat îndeaproape în toate etapele de achiziţie, pre-
negociere a afacerii, în timpul executării şi de-a lungul gestiunii post-fuziune. La urma urmei, crearea de
valoare sustenabilă nu este atinsă prin incheierea fuziunii, ci prin efectuarea de afaceri de succes comune
post-fuziune.
Tocmai din acest punct de vedere, am considerat oportună introducerea acestui studiu de caz,
realizat în 2009 de PwC, pentru că se axează tocmai pe rezultatele din opt tări euroene post-fuziune şi ne
permite să extragem elementele fundamentale considerate chei de succes al fuziunilor actuale. Mai mult,
considerăm, la fel ca şi autorii că acesta va pune bazele înţelegerii factorilor critici de succes a
operaţiunilor şi marii DA şi NU în abordările la tranzacţiile.
Amploarea studiului, îl face de necontestat, în materie de experienţă în strategiile de integrare post-
fuziune realizat de PwC în cele opt ţări europene cu mai mult de 250 de directori executivi de top, care au
făcut parte din proiectele de integrare post fuziune în ultimii trei ani.
Mai mult, pe lângă ierarhizarea obiectivelor de maxim interes, la nivel strategic şi managerial,
sintetizarea informaţiilor din sus-numitul stdiu, ne oferă şi posibilitatea de a analiza şi frecvenţa de
monitorizare a efectelor fuziunii.
256
Prin urmare, observăm un interes major în raportarea lunară, respectiv 40% per obiective strategice
şi 57% per obiective financiare, urmată de practica raportării semestriale strategice 34% şi financiare
25%, dar diferenţa de preferinţă este semnificativă, raportarea lunară fiind cea mai reprezentativă.
La polul opus, raportările anuale, o singură dată la finalul fuziunii şi practica neregulată de
raportare, ocupă procente nesemnicative per obiective strategice, respectiv: 5%, 6% sau 7%, iar per
obiective financiare 4%, 2% şi 3%.
În concluzie, considerăm oportună analiza managerială a unor fuziuni eşuate, dar şi a unora ce au
reuşit să se revigoreze, precum şi ale unora care au reprezentat şi încă reprezintă un succes în istoria
fuziunilor la nivel european.
Evaluare
Post-Fuziune
Obiective strategice Obiective financiare
Figura 1. Corelaţia obiectivelor strategice şi financiare urmărite de companii europene post-

fuziune cu frecvenţa lor de monitorizare-grafic realizat de autoare în baza sintetizării datelor oficiale
publicate de PricewaterhouseCoopers LLP.
Prin urmare, în ceea ce priveşte Germania, Daimler-Benz cunoştea cu siguranţă problemele „tari"
ale industriei auto atunci când a hotărât să fuzioneze cu Chrysler. Este posibil să fi şi greşit în analiza
structurii de costuri a lui Chryssler, dar în linii mari, auditul referitor la problemel tari a fost bine realizat.
Daimler-Benz s-a înşelat însă în analiza cu privire la problemele difuze, între compania germană şi cea
americană existau diferenţe culturale uriaşe. Diferenţele mari dintre schemele de salarizare au dus la
probleme majore, culturale şi de echitate. Munca de audit realizată asupra chestiunilor tari era anihilată de
o analiză culturală slabă, fapt care încă mai afectează negativ implementarea fuziunii celor doi egali.
Pentru ca M&A să reuşească este absolut necesară şi auditarea problemelor culturale difuze.
Astfel, doar cu o planificare temeinică şi o analiză adecvată a candidaţilor potenţiali, corporaţia
poate decide în privinţa candidatului la o fuziune sau achiziţie şi a unui preţ corect, hotărând astfel asupra
unei strategii de diversificare.
Putem menţiona şi aici exemplul companiilor Daimler-Benz şi Chrysler. Am menţionat deja
diferenţele mari dintre culturile germană şi respectiv nord-americană, iar acum face referire şi la
disparităţile enorme între nivelurile de salarizare, sursă de dificultăţi majore în compania rezultată în urma
fuziunii. Mai există şi alte diferenţe culturale importante. Înainte de fuziune, în compania Chrysler era
practicată abordarea de tip „pirateresc" în rezolvarea problemelor şi dezvoltarea gamei de produse cu
echipe interdepartamentale lucrând împreună şi interacţionând puternic, într-un cadru de interdependenţă
reciprocă. Prin contrast, Daimler-Benz avea o structură mai tradiţională, de tip vertical, condusă de
departamentul ingineresc, în care oamenii de la marketing sau proiectare nu veneau decât sporadic în
257
contact cu inginerii şi jucau mai degrabă un rol secundar. Aceste diferenţe de stil şi proces fac integrarea
culturală dificilă şi pun sub semnul întrebării valabilitatea strategiei de achiziţii.
Sistemele diferite de salarizare de la Daimler şi Chrysler au generat probleme pentru procesul de
integrare post-fuziune. Salariul sensibil diferit pentru poziţii similare, în cazul fuziunii unor companii de
acelaşi nivel, a constituit motiv de concurenţă şi a alimentat unele sentimente negative în rândul
managerilor ale căror activităţi şi contribuţii au fost subevaluate. Directorii din DaimlerChrysler ştiau că
aceste deosebiri trebuie analizate şi e necesară eliminarea diferenţelor supărătoare, dacă se doreşte
aşezarea fuziunii pe baze solide de cooperare. La şase ani de la momentul fuziunii, deşi aceste probleme
au fost tratate, ele încă mai dădeau naştere unor probleme spinoase.
Aceasta sugerează o altă problemă în fuziunea DaimlerChrysler. A fost acordat atât de mult timp şi
atât de multă atenţie celor două companii, ca partenere într-o „fuziune a egalilor", încât diferenţele reale
de putere din relaţia achizitor-achiziţionat au fost trecute cu vederea, dacă nu chiar ignorate. Sunt rare
cazurile în care două companii contribuie în egală măsură sau au aceeaşi putere într-o astfel de
combinaţie.
Prin urmare, confruntarea şi discuţiile de suprafaţă au influenţat şi contribuţiile fiecăreia, fapt ce a
dus într-un final la eşecul de a integra eficient cele două organizaţii. Astfel, ca şi notă de memorat
precizăm că nu este înţelept să ignorăm structura de putere în activităţile de fuziuni şi absorbţii.
Astfel, pentru Franţa am analizat fuziunea dintre Alcatel și Lucent Technologies, din noiembrie
2006, două companii foarte importante în dinamica piață mondială a telecomunicațiilor. Această fuziune a
fost una dintre cele mai importante din primul deceniu al secolului XXI și reprezintă un exemplu
interesant de fuziune cross-border. între companii care reprezintă culturi de business diferite, cea franceză
și cea americană.
Autorii de specialitate ne arată că dacă abordăm factorul orizontului de timp, putem constata că în
acest caz a fost vorba de o achiziție cu o importantă orientare strategică, având în vedere dezvoltarea pe
termen lung a noii companii, datorită avantajelor preluării asupra aparatului productiv, comercial și al
managementului acesteia.
Dar culturile celor două companii erau total diferite. Una dintre ele era puternic ierarhizată și
controlată central, în timp ce cealaltă era flexibilă și plină de spirit antreprenorial.
Criticii birocrației franțuzești vor fi surprinși să afle că Lucent era compania rigidă. Desprinsă din
monopolul AT&T, ea a păstrat stilul milităresc și după ani de restructurări, managerii erau atât de
obsedați de reducerile de costuri, încât chiar și cele mai mărunte achiziții trebuiau introduse în sistemul
contabil central. Întrucât majoritatea vânzărilor se adresau clienților tradiționali, echipa de marketing a lui
Lucent era slabă. De cealaltă parte, Alcatel era operat aproape ca o federație, cu directori de țară care
raportau la Paris doar rezultatele anuale. Iar divizia de marketing era de zece ori mai mare decât cea a
Lucent, deși vânzările erau doar cu 50% mai mari. Compania franceză avea o experiență pozitivă cu
achizițiile, în timp ce la Lucent lucrurile nu stăteau la fel de bine.
Foarte multă lume a asemănat această fuziune la momentul respectiv, dar și de atunci, cu o
tranzacție asemănătoare, cea care a unit Daimler-Benz și Chrysler Corp., formând Daimler- Chrysler. Și
această fuziune reunise cultura de business europeană cu cea americană, fără a avea succes din acest
motiv.
Deși s-a venit cu o abordare nouă, americană și a adoptat un stil de leadership apropiat de angajați,
nu s-a reușit să eficientizeze foarte mult procesele interne ale companiei, în special modalitatea de a lua
decizii. Concurența foarte agresivă se descurca foarte bine în acea perioadă, în special Huawei, rivalii
asiatici. Asta a condus la o strategie de discount-uri dusă de compania franceză, în dauna profitului.
Clienții au fost derutați de posibilele schimbări din portofoliul de produse Alcatel-Lucent și au ezitat să
plaseze noi comenzi. Pe de altă parte, angajații erau preocupați să nu-și piardă locul de muncă și nu au
mai dat randamentul așteptat. Aceste hibe au deschis larg ușa concurenței, care a preluat o cotă de piață
importantă de la Alcatel (în special Ericsson și Huawei). Analiștii financiari s-au grăbit să atace procesul
de fuziune pe de-a întregul, apreciind că este un adevărat eșec, și spunând că nu mai este logic din punct
de vedere financiar.
Dar, odată cu schimbarea CEO-ului ALcatel-Lucent , pare să se redreseze, pentru 2009, planul
înaintat de noul CEO conținea foarte multe măsuri de eliminare a costurilor, o strategie la care olandezul
ține foarte mult. În același timp, reproiectarea din 2009 a Alcatel-Lucent s-a concentra pe părțile mai mici
dar cu creștere mai mare a business-ului, precum divizia de servicii, care a înregistrat o creștere de 12% în
trimestrul 4 2008; planul prevede și ca, în 2009, compania să realizeze economii de 1 miliard $.
258
Astfel, în contextul în care în domeniul telecomunicaţiilor de astăzi asistăm la un mediu de
adaptare la noile realităţi, la noi cereri şi la noile modele de afaceri, promovate de noua reconfigurată
companie, post-fuziune.
Cu un puternic accent pe soluţii complete care genereaza valoare pentru clienti si a le ajuta să
valorifice potenţialul-o lume conectata, Alcatel-Lucent este organizată, acum post-fuzine, în jurul valorii
celor trei segmente operaţionale şi a celor trei regiuni geografice. Elementele manageriale psot-fuzine,
după 2009, se concentrează pe dezvoltarea şi menţinerea unor aplicaţii inovatoare şi de produse software
pentru baza de clienţi la nivel mondial. Acesta oferă produse de top, care răspunde cerinţelor clienţilor de
reţea, în toate segmentele de piaţă, cum ar fi furnizorii de servicii, industrii şi întreprinderi. Serviciile
oferite acum de Alcatel-Lucent reproiectat managerial sprijină o reţea care conţine, inclusiv consultarea,
integrarea, migraţia şi transformarea, implementarea, întreţinerea şi gestionarea operaţiunilor
manageriale.
Prin urmare, analiza viabilităţii manageriale la Alcatel-Lucent s-a realizat la monentul oportun şi s-
au luat măsurile necesare la momentul respectiv de redresare a sorţii companiei, care începuse să
înregistreze pierderi semnificative.
Astăzi, în semstru 2 din 2011, Alcatel-Lucent raportează un profit net de 43 milioane de Euro şi o
valoare de 0.02 Euro per acţiune.
Iată, deci un exemplu de referinţă care susţine, precizările noastre din subcapitolul anterior, în
condiţiile unei riguroase analize a viabilităţii manageriale cu evidenţierea cauzelor generatoare de efecte
negative, compania post-fuziune poate înregistra un succes economic scontat şi poate şi mai mult, toate
sub egida unei coerenţe economice atent monitorizate din punct de vedere al managementului companiei
absorbante/absorbite.
Pe segmentul telefoniei din Marea Britanie Deutsche Telekom şi France Telekom au purtat
negocieri privind fuziunea subsidiarelor T-Mobile şi Orange, într-o companie deţinută în joint-venture de
cele două grupuri, pentru a crea cel mai mare operator britanic de telecomunicaţii mobile, cu o cotă de
piaţă de 37%. Noul grup va fi deţinut în cote egale (câte 50% din acţiuni) de Deutsche Telekom şi France
Telekom şi va avea circa 28,4 milioane de clienţi, adică 37% din totalul utilizatorilor de telefonie mobilă.
Fuziunea celor două companii se vroia a extinde atât gama de servicii, cât şi acoperirea şi calitatea
serviciilor pentru clienţi. Combinarea operaţiunilor din Marea Britanie se dorea a consolida competiţia
corectă, considerându-se că acţionarii vor beneficia de o profitabilitate mai ridicată şi o creştere imediată
a fluxului de numerar pe acţiune, fără creşterea gradului de îndatorare a celor două companii-mamă.
Sinergiile estimate de cele două grupuri europene după combinarea diviziilor din Marea Britanie se
plasau la peste patru miliarde de euro, provenind atât din reducerea costurilor legate de reţea şi operaţiuni,
cât şi economii în zona distribuţiei şi marketingului, scăderea cheltuielilor administrative şi "optimizarea
forţei de muncă".
Bibliografie:
1. Brătianu Constantin, Management-marketing, Concepte fundamentale, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2006.
2. Bărbulescu Constantin, Diagnosticarea întreprinderilor în dificultate economică, Strategii de
redresare şi dinamizare a activităţii, Editura Economică, Bucureşti, 2002;
3. Ciocârlan Doiniţa, Managementul companiei absorbante/companiei absorbite, Editura Universitară,
Bucureşti, 2007;
PROCESUL DE DEZVOLTARE STABILĂ A ÎNTREPRINDERII PORTUARE ÎN BAZA

ANALIZEI FACTORILOR DE RISC
Viorel FLORESCU, România
Abstract: The largest share in the structure of ecological damage caused by the business port is linked to emissions of
harmful substances into the atmosphere. Assessing benefits and harms allows to examine a wider range of consequences that
result from the use of traffic organization,production technologies and vehicles.
Cea mai mare pondere în structura prejudiciului ecologic, cauzat de către activitatea întreprinderii
portuare, este legat de emisiile de substanţe nocive în atmosferă. Evaluarea avantajelor şi prejudiciului
permite de a examina un spectru mai larg al consecinţelor, la care duce utilizarea sistemelor de organizare
259
a circulaţiei, tehnologiilor de producţie şi mijloacelor de transport. Mai raţional ar fi de a măsura
semnificaţia medie a avantajului ecologic sau prejudiciului, evaluând modificările în volumele emisiilor
fiecăruia dintre componente. Este necesar de a remarca, că de informaţia privind emisiile ecologice sau
prejudiciul trebuie de ţinut cont în procesul de adoptare a deciziilor privind dezvoltarea sau reconstrucţia
întreprinderii portuare. În baza acestei informaţiei poate fi comparată competitivitatea ecologică a
tipurilor alternative de încărcături (petrolul sau gazul condensat, metalele sau deşeurile radioactive),
tehnologiilor şi metodelor de organizare a proceselor de transportare a mărfurilor. Vorbind despre
perspectivele dezvoltării stabile, este necesar de a evalua nivelul siguranţei ecologice.
Analiza demonstrează, că siguranţa ecologică a întreprinderii portuare este scopul de lungă
durată. Cât nu s-ar strădui de a găsi soluţia problemei atingerii nivelul de siguranţă ecologică prin
internalizarea cheltuielilor ecologice, dezvoltării tehnologiilor de menţinere a resurselor, sporirea
fiabilităţii sistemelor tehnice, aceasta nu este suficient, deoarece sursa tuturor pericolelor este însăşi omul.
De aceea asigurarea dezvoltării stabile totdeauna va include analiza sistemelor factorilor externi şi interni
ai gestionării, care decurg din legile funcţionării sistemelor de producţie sigure, care trebuie să se
transforme în norme ale vieţii.
Acţiunile locale privind asigurarea siguranţei ecologice nu totdeauna duc la reducerea pericolului
global sau regional, ci adesea chiar şi depăşesc nivelul acestuia, de aceea, aici este necesar de a ne
conduce de principiile generale, ţinând cont de factorul natural. Doar atunci, la asigurarea siguranţei
ecologice locale se vor hotărî problemele stabilităţii regionale. Este extrem de important aşa principiu al
dezvoltării stabile, cum elaborarea măsurilor preventive. Acest program este foarte important pentru
prevenirea fenomenelor spontane periculoase, accidentelor tehnogene, precum şi poluării teritoriului
întreprinderii portuare şi altor încălcări ecologice, care ameninţă sănătatea şi viaţa oamenilor.
Principiul anterior se bazează pe principiul evaluării influenţei asupra mediului înconjurător a
diferitor tipuri de gestionare a întreprinderii portuare, totodată, nu doar cea prognozată, dar şi activitatea
curentă.
Principiul declarării este la fel de important, deoarece partea informaţională a acestei probleme
(datele despre unele acţiuni sau altele, tehnologii, încărcături transportate, care pot duce la denaturarea
mediului înconjurător sau cauza prejudiciu sănătăţii oamenilor).
Următorul principiu al dezvoltării stabile - normarea ecologică.
Un principiu important este coordonarea activităţii economice şi măsurilor de protecţie a naturii
legate de aceasta, adoptate de beneficiarii resurselor naturale şi societatea.
Parte indispensabilă a managementului dezvoltării întreprinderii portuare sunt principiile legate
de evaluările economice ale prejudiciului cauzat mediului înconjurător, cu toate că problema privind
determinarea preţului ecologic rămâne deschisă.
Totodată, în practică este extrem de dificil de a determina cât priorităţile diferitor macro-
indicatori, care caracterizează nivelul stabilităţii întreprinderii portuare, atât şi utilizarea semnificaţiilor
acestora. Însă, utilizând informaţia statistică, poate fi făcută evaluarea adecvată a proporţiilor
prejudiciului, modificând indicatorii selectaţi.
Pentru evaluarea situaţiei create pe teritoriul, unde este amplasat întreprinderea portuară, este
necesar a elabora şi de a determina «indicatorul integral» pentru evaluarea nivelului social-economic al
siguranţei teritoriului, componentele principale ale căruia sunt următoarele:
- capacitatea teritoriului,
- volumul traficului de mărfuri,
- nivelul impactului asupra populaţiei,
- nivelul taxelor ecologice,
- nivelul mediu al funcţionării bugetare a măsurilor de protecţie a naturii,
- nivelul investiţiilor,
- nivelul dezvoltării infrastructurii
şi toţi aceşti indicatori pot servi pentru determinarea nivelului riscului ecologic al teritoriului supus
examinării.
Indicatorul integral care are rolul de indicator al managementului dezvoltării trebuie să răspundă
următoarelor criterii de bază:
- posibilitatea utilizării la nivel macro;
- îmbinarea aspectelor economice şi ecologice;
- interpretarea univocă pentru persoanele care adoptă deciziile;
- a avea expresie cantitativă;
- a se sprijini pe sistemul datelor empirice;
260
- reprezentativitatea pentru comparaţii interregionale;
- posibilitatea evaluării în dinamica temporară;
- flexibilitate;
- dispunerea de cantitate limitată de factori primordiali.
La această etapă problema indicatorilor şi indicilor de dezvoltare a întreprinderii portuare este
foarte importantă şi devine tot mai actuală.
Indicatorii întreprinderii portuare trebuie să posede :
- sensibilitate;
- agregativitate;
- simplitatea interpretării;
- justificare ştiinţifică.
Este necesară elaborarea indicatorilor în aşa mod, încât ei să reflecte caracterul local şi regional.
Drept indicator al dezvoltării stabile a întreprinderii portuare, poate servi indicele cantitativ şi
calitativ al riscului ecologic al întreprinderii portuară, care va evalua nivelul pericolului care ameninţă
acest sistem în oricare perioadă de timp.
Pe parcursul evaluării riscului ecologic este necesar de a ne sprijini pe următorii indicatori:
- indicele poluării atmosferei de la sursele staţionare şi mobile ale întreprinderea portuară;
- indicele poluării acvatoriului portului de la obiectele întreprinderea portuară;
- indicele integral al utilizării economice a teritoriilor întreprinderea portuară
- indicele capacităţii de asimilare a mediului înconjurător.
În baza principiilor specificate mai sus vom defini noţiunea de risc ecologic al întreprinderii
portuare, care constă din două secţiuni: riscul calitativ şi cantitativ.
Riscul cantitativ al întreprinderii portuare este nivelul (eventualitatea) survenirii evenimentului
nefavorabil în cazul funcţionării obiectelor întreprinderii portuare, care ia în calcul prejudiciul eventual în
rezultatul creării serviciilor, precum şi prejudiciul, legat de consecinţele apariţiei situaţiei excepţionale
(accidente tehnologice de caracter natural-climateric),provocate de activitatea omului.
Riscul calitativ ecologic şi economic constituie atitudinea oamenilor faţă de posibilităţile apariţiei
unei sau altei situaţii, când se observă evenimentul periculos sau prejudiciul.
Comasând aceste două noţiuni se poate spune, că riscul ecologic şi economic al întreprinderii
portuare constituie măsura cantitativă a pericolului, legat de evaluarea prejudiciului economic, social şi
ecologic. Ca indicator el va fi mai influent, în cazul în care creşte eventualitatea apariţiei sau manifestării
anumitului eveniment.
De aceea, riscul ecologic şi economic, în acest caz, poate fi determinat ca produs al eventualităţii
unui oarecare eveniment şi evaluarea cantitativă a prejudiciului aşteptat.
Prin urmare, riscul ecologic şi economic uneşte două noţiuni «eventualitatea pericolului» şi
«prejudiciul economic».
În procesul evaluării activităţii întreprinderii portuare pot fi determinate următoarele tipuri de
risc:
- risc, care ameninţă siguranţa;
- risc, care ameninţă starea mediului înconjurător;
- risc, care ameninţă sănătatea populaţiei şi muncitorilor;
- risc financiar al întreprinderilor portuare.
Eventualitate destul de înaltă de manifestare posedă riscul, care ameninţă sănătatea populaţiei şi
muncitorilor, sub care urmează a înţelege cantitatea efectelor nefavorabile, cazurile de interacţiune cu
omul, în prezenţa incertitudini, cât în însăşi efecte, atât şi în interacţiune. Riscul, care ameninţă starea
mediului înconjurător al teritoriului întreprinderii portuare şi oraşului în întregime, se determină prin
faptul, la care nivel activitatea este prejudicioasă pentru toate tipurile de resurse naturale, făcând analiza
comparativă a indicilor social-economici ai preferenţialităţii şi impactului tehnogen şi cum se reflectă
activitatea negativă a întreprinderii portuare asupra stării dezvoltării stabile. Riscurile financiare se
determină de eventualele pierderi de bunuri (fonduri fixe), venituri sau investiţii.
Pentru a evalua corect un tip de risc sau altul, este necesar de a efectua analiza eventualităţii
riscului, care este destinat pentru asigurarea siguranţei proceselor tehnogene (accidentelor, emisiilor,
cutremurelor, inundaţiilor).
Această analiză trebuie să ţină cont de toate rateurile utilajului, precum şi de cauzele acestora.
Aceasta permite de a calcula eventualitatea evenimentelor complicate şi caracteristica cantitativă a
consecinţelor.
261
Etapa 1:
Întocmirea listei emisiilor nocive
Etapa 2:
Măsurarea concentraţiei de substanţe nocive
Etapa 3:
evaluarea cantitativă a consecinţelor
Etapa 4:
Evaluarea consecinţelor în expresie
bănească
Fig. 1. Etapele evaluării consecinţelor emisiilor în atmosferă
Analiza calitativă poate fi aplicată, evaluând modificarea condiţiilor climaterice, precum şi

consecinţelor sociale pentru populaţie şi obiectelor de producţie ale oraşului.
Fiecare tip de risc ecologic poate fi împărţit în subgrupe sau aşa-numiţi factori, care contribuie la
apariţia evenimentului periculos prejudicios, care frânează dezvoltarea.
Consecinţele poluării mediului înconjurător de către obiectele întreprinderii portuare este necesar
de a fi examinate în calitate de cale, pe care se dezvoltă procesul din momentul emisie de substanţe
poluante şi calea lor până în momentul cauzării prejudiciului, în primul rând – prejudiciul cauzat sănătăţii
şi dauna materială. Efectuarea evaluării consecinţelor emisiilor nocive în atmosferă pentru sănătatea
oamenilor trebuie efectuată în patru etape, această schemă este reflectată pe figura 1.
Fig.2. Schema evaluării influenţei întreprinderii portuare asupra stării mediului, ţinând cont de concepţiile
dezvoltării durabile
262
Componentele de substanţe nocive de la activitatea obiectelor întreprinderii portuare, care merită
să fie examinate în majoritatea cazurilor, sunt: hidrocarburile, oxidul de carbon, dioxidul de azot, xilolul,
funinginea, white-spirtul, dioxidul de sulf, praful de lemn, praful de piatră spartă, praful de cereale, praful
de marnă, butilacetatul, toluolul, acetona. Măsurarea concentraţiei de substanţe nocive prevede influenţa
emisiilor asupra formării elementelor poluante în mediul înconjurător. Poate fi măsurată concentraţia de
substanţe nocive în mod separat la nivel local, utilizând totodată calculele în baza modelului regresiv,
ceea ce este metodă sigură ştiinţifică de justificare, sau evaluând concentraţia după principiul colaborării .
Conform acestei metode concentraţia de substanţe nocive se evaluează prin măsurarea concentraţiei
generale a fiecăruia dintre agenţii poluanţi şi distribuirea acesteia între obiectele cu emisii nocive, produce
de către fiecare dintre acestea, în caz de posibilitate, ţinând cont de înălţimea emisiilor.
Este important de a calcula toate tipurile de modificări condiţionate de influenţa tehnogenă,
ulterior de a le prezenta în calitate de factori ai riscului şi de a întocmi modelul evaluării cantitative a
riscului, pe urmă de a aranja indicatorii după factori.
După înfăptuirea măsurilor descrise, este necesar de a prezenta schema-bloc, care reglementează
procesul funcţionării întreprinderii portuare, ca sursă de influenţă negativă principală asupra mediului
înconjurător al oraşului (figura 2.).
În baza acestei scheme, vom efectua pe etape evaluarea influenţei funcţionării întreprinderii portuare
asupra stării ecologice a teritoriului. În baza raportului «Raport de mediu. Planul integrat de dezvoltare al
polului naţional de creştere Constanţa. 2009», vom studia dinamica emisiilor principalilor poluanţi .
Analizând datele despre emisii, am ajuns la concluzia, că creşterea absolută a emisiilor a constituit
1466,644 către anul 2009.
În baza vom determina structura emisiilor şi celor mai multe substanţe .
Cercetând structura de substanţe poluante aruncate în atmosferă de la sursele staţionare ale
întreprinderii portuare, se poate vedea, că cea mai mare pondere constituie: hidrocarburile, oxidul de
carbon, oxidul de azot.
Să evaluăm prejudiciul de facto cauzat de întreprinderea portuară prin emisiile de substanţe
examinate, care se calculează după formula:
Y=KdrΣYpmbKaimi (1.1)
unde У - prejudiciul ecologic general exprimat în lei;

Кdr - coeficientul diferenţierii regionale (pentru Constanţa - 2,04)
Ypmb– normativul de bază al prejudiciului în medie pe România;
Kai - indicele agresivităţii relative substanţei i.
Analizând indicatorii activităţii întreprinderii portuare, am ajuns la următoarele concluzii: în
rezultatul funcţionării şi dezvoltării a obiectelor întreprinderii portuare se observă o situaţie
ameninţătoare, care este condiţionată de creşterea emisiilor supranormative depăşind mai mult decât de 2
ori concentraţia maximă admisibilă, iar deversările în obiectele acvatice a crescut cu 200 %. Este necesar
de a remarca, că cota emisiilor supranormative în schema generală constituie în medie 35 % - 70%,
oscilând din an în an.
Tabelul 1. Distribuirea prejudiciului ecologic pe substanţele poluante, %
Substanţele 2008 2009 2010 2011

Hidrocarburi 34,05 29,14 29,79 29,465
Oxid de carbon 1,7 2,06 1,407 3,74

Oxid de azot 64,26 68,79 68,79 66,79
Total 100 100 100 100
Făcând totalurile şi examinând datele privind plăţile pentru emisiile de substanţe poluante, vom
determina, că ţinând cont de coeficienţii de indexare pe anul 2010 şi 2011, plata pentru emisiile
supralimită au crescut.
Influenţa tehnogenă contemporană asupra ecosistemului teritoriului determină necesitatea
elaborării criteriilor ampli de evaluare a stării componentelor acestuia.
263
Pentru teritoriul examinat perspective pot deveni metodele bazate pe abordare unică şi evaluarea
stării ecosistemelor şi componentelor acestora. O mare însemnătate pentru evaluarea suprafeţei de
influenţă negativă asupra ecosistemului au criteriile spaţiale.
Criteriile de evaluare a indicatorilor permit de a obţine caracteristica integrală a componentei
respective a mediului.
Indicele sumar al poluării obiectelor acvatice, conform datelor cercetării complexe, este egal cu
19,4, prin urmare, acest teritoriu după nivel poate fi caracterizat ca relativ periculos după nivelul poluării,
nivelul poluării aerului oscilează de la 4,8 până la 7,3, ceea ce conform clasei stării ecologice poate fi
raportat la clasa a doua sau la clasa de risc.
După indicii specificaţi mai sus, teritoriul industrial al or. Constanţa este referit la teritoriile de
risc, deoarece concentraţia tuturor elementelor, iar noi examinăm elementele referitoare la clasa II şi III
de pericol, este egal cu 3,6, ceea ce permite de a caracteriza acest teritoriu ca zonă de risc ecologic.
Analizând datele despre evacuările cantitative în obiectele acvatice în timpul operaţiunilor de
încărcare-descărcare, pot fi făcute concluziile referitoare la nivelul poluării golfului Mării Negre în
regiunea or. Constanţa: din cauza majorării traficului de încărcături de metale şi minerale care conţin
metale a crescut poluarea cu metale grele, nivelul poluării poate fi determinat ca puternic poluat, impactul
tehnogen asupra obiectelor este puternic (periculos), clasa stării bazinului acvatic poate fi caracterizată ca
critică.
Bibliografie:
1. Ansoff I. H. Strategic Management. New York: Wiley, 1979.
2. Banciu D., Eşanu A. Sisteme inteligente de transport. Editura Tehnică. Bucureşti: 2003, 285p.
ASIGURAREA ORGANIZAŢIONALĂ PENTRU IMPLEMENTAREA SISTEMULUI DE

INDICATORI MANAGERIALE ACTIVITĂŢII DE MARKETING
Mihaela GROSMAN, România
Abstract: Evaluating the results of marketing with marketing calculating indicators meanings, form proposed by the
author reports, forms part of the strategic planning and budgeting process, which is oriented to optimize performance marketing
activity. In connection with the calculation and analysis of meanings marketing indicators can be used to monitor marketing
activities and accelerating decision-making.
Evaluarea rezultatelor activităţii de marketing cu calcularea semnificaţiilor indicatorilor de

marketing, formaţi în rapoartele propuse de autor, constituie o parte a procesului planificării strategice şi
bugetării, care este orientat pentru optimizarea rezultatelor activităţii de marketing. În legătură cu aceasta
calcularea şi analiza semnificaţiilor indicatorilor de marketing pot fi utilizate în scopul monitorizării
activităţii de marketing şi accelerării adoptării deciziilor. În baza lor, introducerea modificărilor în
strategie şi tactică poate fi efectuată direct pe parcursul realizării activităţii de marketing, spre deosebire
de analiza posterioară efectuată în scopul deciziilor viitoare. Abordarea propusă de către autor, pentru
evaluarea rezultatelor activităţii de marketing în baza sistemului de indicatori de marketing presupune
integrarea acestuia în sistemul de management pentru corelarea cu rapoartele administrative şi sistemul de
indicatori generali pe companie.
Pentru implementarea sistemului de indicatori de marketing, este necesară cointeresarea din
partea conducerii, îmbinarea cu rapoartele administrative şi financiare existente, instruirea şi informarea
colaboratorilor, respectarea proceselor şi cerinţelor stabilite faţă de ţinerea evidenţie, transmiterea
experienţei şi cunoştinţelor obţinute în procesul elaborării. Sistemul de indicatori propus de autor pentru
evaluarea activităţii de marketing trebuie să corespundă celei corporative, de aceea este raţional de a
determina cercul de persoane care reprezintă fiecare nivel implicat, pentru a avea posibilitate de a lua
decizii cu participarea tuturor reprezentanţilor grupului de lucru. În rezultatul cercetării, autorul a ajuns la
concluzia că nu există o metodă generală acceptată de organizare a marketingului în sfera serviciilor.
Mulţi specialişti, sunt contra creării în companiile din sfera serviciilor a secţiilor speciale de marketing,
afirmând că în acest caz restul personalului se scuteşte de răspundere pentru marketing, ceea ce duce la
reducerea calităţii deservirii.
Organizarea activităţii de marketing în compania WORLD CLASS ROMANIA SRL, se
realizează fără organizarea subdiviziunii speciale. Funcţiile de marketing sunt distribuite pe diferite
subdiviziuni ale companiei, cărora li-au fost atribuite funcţiile de vânzare, publicitate, analitică. Ţinând
264
cont de specificul sferei serviciilor, responsabilitatea pentru promovarea şi acordarea acestor servicii de se
pune în sarcina personalului de primă linie. În acelaşi timp, la colectarea datelor despre rezultatele
activităţii de marketing este necesar a avea în vedere faptul, că un şir de eforturi de marketing se depun în
afara subdiviziunii de marketing (subdiviziunile conexe şi companiile de subantreprenoriat). Cu toate
acestea, în forma generală activitatea de marketing a companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL
presupune următoarele direcţii:
 Programe de marketing ţintă;
 Programe de marketing pe cluburi şi servicii aparte;
 Programe de marketing regionale;
 Programe de marketing pe anumite segmente de piaţă.
Utilizarea în comun a informaţiei privind rezultatele activităţii de marketing la diferite niveluri de
administrare şi în diferite subdiviziuni ale companiei contribuie la luarea mai fundamentată a deciziilor pe
marginea finanţării activităţii de marketing.
Autorul consideră, că asigurarea informaţională a activităţii de marketing este condiţie necesară a
formării procesului de evaluare a rezultatelor evidenţei de marketing şi reprezintă fluxul de informaţie de
marketing pentru calcularea indicatorilor de marketing necesari.
Implementarea sistemului de indicatori pentru evaluarea rezultatelor activităţii de marketing sub
formă de sistem de rapoarte de marketing, presupune elaborarea bazei informaţionale unice, în care se vor
acumula datele necesare pentru fiecare companie.
Calcularea şi analiza indicatorilor de marketing presupune utilizarea programelor informaţionale
speciale, pregătirea şi transmiterea acestei informaţii colaboratorilor interesaţi ai companiei.
Sistemul Informaţional de Gestionare a Calităţii de Membru (MMS) existent, reprezintă un
produs de program, care permite de automatizat şi de controlat vânzările membrilor individuali şi cei în
grup – serviciul principal al companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL. Funcţiile acestui sistem
presupun colectarea, căutarea şi păstrarea informaţiei despre clienţi. Lipsa instrumentului analogic, nu
permite de a efectua analiza planificată a clienţilor şi în întregime evaluarea activităţii de marketing.
Acest sistem presupune utilizarea anumitei anchete structurate (numele de familie, numele, patronimicul,
adresa, genul, vârsta, data naşterii, graficul vizitelor, categoria de membru etc.). Listele anchetelor,
companiilor, contractele, calitatea de membru şi alte date se reflectă în formele universale, care au parte
tabelară. Există posibilitatea nemijlocită de stabilire a legăturilor clientului cu compania.
Acest sistem permite de a realiza următoarele operaţiuni: anularea calităţii de membru, închiderea
calităţii de membru, îngheţarea calităţii de membru, reperfectarea calităţii de membru, prelungirea calităţii
de membru.
Pentru organizarea şi dezvoltarea sistemului informaţional de marketing în compania WORLD
CLASS ROMANIA SRL în cadrul bazei de date existente privind gestionarea calităţilor de membru
MMS, este necesar de a utiliza suprastructura analitică, care ar permite de a crea accesul cu scop
determinat pentru colaboratorii companiei întru evaluarea activităţii companiei în diferite intervale de
timp. De exemplu, subdiviziunea medicală evaluează frecvenţa vizitelor la club sau utilizarea anumitor
servicii.
Sistemului de indicatori de marketing elaborat de către autor, presupune condiţia accesibilităţii
informaţionale pentru colaboratorii companiei. Aceasta este legat de faptul că personalul care îndeplineşte
diverse funcţii este implicat în activităţi de deservirea clienţilor. În acest scop este necesar de a examina
sistemul interacţiunii între diferite servicii ale firmei.
Fig. 1. Interacţiunea secţiei de marketing cu alte subdiviziuni ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL
265
Edificarea sistemului informaţional de marketing în compania WORLD CLASS ROMANIA SRL
presupune implicarea unui şir de subdiviziuni ale companiei, în cadrul cărora se vor realiza fluxuri
informaţionale directe şi inverse, precum şi stabilirea mecanismului de acumulare a datelor de la clienţi.
Aceasta va contribui la înlăturarea diferitor multiple divergenţe care există actualmente între diverse
subdiviziuni ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL privind evidenţa, analiza şi controlul
asupra utilizării resurselor financiare pentru activitatea de marketing. Stabilirea legăturilor
comunicaţionale între subdiviziuni presupune existenţa blocului de utilizare a informaţiei. Semnificaţiile
indicatorilor calculaţi ai unei subdiviziuni pot fi utili altor subdiviziuni ale companiei, ceea ce este
condiţionat de specificul serviciilor.
La subdiviziunile principale ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL, care au influenţă
directă sau indirectă asupra activităţii de marketing actualmente se raportează următoarele:
 specialistul pentru marketing (oficiul principal)
 specialistul pentru publicitate (oficiul principal)
 subdiviziunea de service
 subdiviziunea de fitness
 subdiviziunea de vânzări
 subdiviziunea pentru administrarea personalului
 subdiviziunea finanţe
În cadrul subdiviziunii de marketing este necesar de a coordona activitatea de marketing cu alte
subdiviziuni (subdiviziunea de fitness, subdiviziunea finanţe) ale companiei pentru valoarea ofertei de
piaţă a serviciului.
Subdiviziunea de marketing are nevoie de date despre rentabilitatea reală a serviciilor, despre
clienţi, date despre cheltuielile de facto pentru publicitate, cota cheltuielilor pentru marketing în structura
generală a cheltuielilor companiei etc.. Subdiviziunea finanţe necesită prognoze concretizate privind
vânzările, date reale despre acordarea diferitor tipuri de servicii etc. Aceste date pot fi obţinute din
sistemul informaţional de marketing şi cercetările de marketing, precum şi din surse indirecte (clienţi,
furnizori, concurenţi etc.). Informaţia necesară pentru calcularea indicatorilor de marketing poate fi
obţinută din sistemul de rapoarte interne ale firmei. Informaţia din rapoartele interne ale firmei include
date acumulate din surse interne ale companie şi este destinată pentru evaluarea eficacităţii activităţii de
marketing, precum şi pentru depistarea problemelor şi posibilităţilor marketingului. Din diferite
subdiviziuni ale companiei se varsă informaţia, acre într-o măsură oarecare ţine de activitatea de
marketing. În acelaşi timp informaţia internă se acumulează pentru alte scopuri, ea poate fi incompletă
sau să se acorde în formă incomodă pentru adoptarea deciziilor de marketing.
Subdiviziunea de marketing introduce date, despre modificarea situaţiei pe piaţă, prognozele
vânzărilor, datele despre cheltuielile planificate pentru marketing, datele despre volumele vânzărilor.
Subdiviziunea financiară acordă date, despre rentabilitatea unor servicii aparte, cota cheltuielilor pentru
marketing în cheltuielile generale ale firmei. Subdiviziunea de marketing în întregime coordonează
activitatea întregii baze informaţionale. Sistemul de indicatori de marketing va funcţiona, dacă informaţia
privind semnificaţiile curente ale indicatorilor selectaţi va deveni accesibilă tuturor persoanelor interesate
şi va fi posibilă monitorizarea ei în dinamică. Procesul deservirii clienţilor trebuie să fie construit în aşa
mod încât contradicţiile între necesitatea productivităţii înalte şi satisfacerii clienţilor de către servicii să
fie reduse la minimum. Cu toate aceste, structura organizaţională curentă necesită reexaminare cu
comasarea ulterioară în cadrul subdiviziunii de marketing a funcţiilor specialistului pentru marketing,
specialistului pentru publicitatea, subdiviziunii vânzări şi subdiviziunii service.
Pentru asigurarea informaţiei adecvate pentru scopurile planificării şi adoptării deciziilor,
informaţia trebuie să fie divizată pentru a determina rezultatele anumitor subdiviziuni ale companiei în
parte, scopul căreia este reducerea cheltuielilor şi maximizarea beneficiului. De aceea, colaboratorii
subdiviziunilor au dreptul să utilizeze această informaţie, dar pot fi lipsiţi de posibilitatea de a introduce
în ea modificări şi de a introduce noi date, care nu se referă direct la activitatea subdiviziunii. Fluxurilor
informaţionale stabilite în acest mod în companie trebuie să aibă importanţă majoră pentru subdiviziune,
deoarece în cazul dispunerii de ele este foarte posibil de a realiza strategia companiei şi, de rând cu
aceasta, se va efectua şi evaluarea eforturilor de marketing.
În cadrul organizării evidenţei de marketing este important de stabili semnificaţia scopului
acesteia pentru colaboratori,ceea ce presupune stabilirea responsabilităţii pentru acordarea informaţiei
pentru calcularea indicatorilor de marketing şi, în acelaşi timp, utilizarea acestor semnificaţii în activitate.
Pentru fundamentarea raţionalităţii economice a implementării sistemului de indicatori de marketing este
266
necesar de a stabili resursele pentru implementarea acestuia sistem. Aceasta va permite de a obţine
informaţii obiective pentru evaluarea şi evidenţa utilizării resurselor financiare pentru activitatea de
marketing privind rezultatele obţinute sau planificat, pentru a avea posibilitate de a efectua analiza
corecţională şi de a adopta în baza acesteia decizii de marketing corecte. De aceea, implementarea
sistemului de indicatori necesită următoarele modificări:
 elaborarea instrumentului analitic pentru sistemul disponibil MMS;
 modificarea interfeţei sistemului curent;
 elaborarea formelor de rapoarte de marketing în legătură reciprocă cu calcularea indicatorilor;
 instruirea personalului, scrierea instrucţiunilor privind utilizarea.
Implementarea sistemului de indicatori pentru evaluarea rezultatelor activităţii de marketing poate
ocupa timp de la câteva săptămâni până la câteva luni. De aceea, este necesar de a întocmi planul de
implementare a sistemului de indicatori de marketing cu lista de colaboratori responsabili, cărora li se
atribuie anumite obligaţiuni. În tabelul 1. este specificată forma pentru completarea graficului
implementării sistemului de indicatori de marketing.
Îndată după ce toţi colaboratorii vor fi obişnuiţi, cu procedura de schimb de informaţii, ei vor
putea să formuleze independent sarcini privind deservirea clienţilor la nivelul său, aducând aportul în
realizarea scopurilor companiei.
Tabelul 1. Graficul implementării sistemului de indicatori de marketing

Etapele implementării Termenul Colaboratorii responsabili
executării
Elaborarea concepţiei, cerinţelor şi scopurilor Marketing, conducerea superioară, service
sistemului de indicatori
Determinarea direcţiilor de evaluare Marketing, conducerea superioară,
Coordonarea direcţiilor evaluării, cerinţelor şi Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,
scopurilor pe direcţii tehnologii informaţionale, service, finanţe, publicitate
Construirea sistemului informaţional de marketing Marketing, conducerea superioară, tehnologii informaţionale
Determinarea listei de indicatori Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,
tehnologii informaţionale, service, finanţe, publicitate
Descrierea fluxurilor de informaţii Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,
Coordonarea ajustării indicatorilor de marketing cu Marketing, conducerea superioară
rapoartele corporative
Construirea hărţii indicatorilor Marketing
Determinarea metodelor de calculare Marketing, tehnologii informaţionale
Elaborarea procedurii calculării indicatorilor în Marketing, tehnologii informaţionale
sistemul informaţional
Determinarea formatului păstrării datelor Marketing, tehnologii informaţionale
Construirea lanţului de formare a rapoartelor Tehnologii informaţionale
Distribuirea obligaţiilor în rândul colaboratorilor Marketing, conducerea superioară, vânzările, cadrele, fitness,
Instruirea colaboratorilor Marketing
În legătură cu faptul că, scopurile strategice ale companiei WORLD CLASS ROMANIA SRL,
sunt orientate pentru expansiunea regională a pieţei de servicii fitness, subdiviziunea responsabilă de
realizarea strategiei de marketing devine extrem de necesară pentru activitatea companiei.
Implementarea sistemului informaţional pentru calcularea indicatorilor de marketing, duce la
necesitatea revizuirii obligaţiilor de funcţie ale colaboratorilor, precum şi la elaborarea sistemului de
motivare a personalului, care trebuie să fie orientat întru acordarea şi acumularea informaţiei necesare
pentru analiza rezultatelor activităţii companiei. De exemplu, pentru echipa vînzări motivarea poate fi
utilizată în baza ţinerii corecte a informaţiei despre clienţi.
Implementarea sistemului de indicatori de marketing, poate atrage după sine un şir de conflicte
între subdiviziunile companiei, care pot deveni impediment grav în calea utilizării eficiente a sistemului
de indicatori de marketing, ceea ce în final se va reflecta asupra rezultatelor activităţii de marketing:
1) conflicte pe orizontală între subdiviziuni:
 rezultatele activităţii unei subdiviziuni (de exemplu, subdiviziunea vânzări) depind de
rezultatele activităţii alteia, având totodată diferite scopuri şi sarcini în activitatea,
 necoordonarea intereselor în cadrul indicatorilor de marketing,
 obţinerea informaţiei necesare de la alte subdiviziuni,
 lipsa motivării în acordarea informaţiei,
2) conflicte pe verticală între subdiviziuni:
267
 sistemul de indicatori ne un nivel mai jos constituie instrument auxiliar în atingerea
scopurilor sistemului de indicatori de nivel mai înalt,
 înţelegerea indicatorilor de marketing şi semnificaţiilor consecinţelor lor,
 traducerea indicatorilor financiari în limba celor de marketing; este necesar de a împărţi
scopurile financiare în câteva subscopuri componente.
Pentru analiza indicatorilor de marketing, este necesară raportarea respectivă a cheltuielilor de
marketing, ceea ce presupune introducerea, în comun cu subdiviziunea financiară, a codurilor
suplimentare în evidenţa internă a companiei prin formarea tabelelor bugetare, pentru ca rezultatele
activităţii de marketing să-şi poată găsi reflectare în documentaţia financiară a companie. În întregime
succesul implementării sistemului de indicatori de marketing depinde de faptul în ce măsură este
dezvoltată în companie cultura corporativă, care susţine misiunea şi scopurile companiei, precum şi
motivarea personalului companiei pentru acordarea la timp a informaţiei pentru asigurarea plenitudinii,
corectitudinii şi corespunderii modelului utilizat de construire a sistemului de indicatori de marketing.
Bibliografie:
1. Improving Marketing ROI. Leading CMOs on Adding Value, Calculating Return on Investment,
and Creating a Financial Impact. Published by Aspatore Inc., 2006
2. Kotler P. Marketing Management. Analysis. Planning. Implementation and Control. Englewood
Cliffs, N.J.: Prentice Hall, Co., 1988, p. 777.
3. McDonald M. Marketing Plans – how to prepare them, how to use them, forth edition,
ButterworthHeinemann, reprinted 2000, 310 p.
TENDINŢELE APLICĂRII STRATEGIILOR MANAGERIALE ÎN CONDIŢIILE EXTINDERII

CORPORAŢIILOR ROMÂNEŞTI
Dumitru ION, România
Abstract: the modernization of romanian corporate structures and strategies in the context of internationalization and
globalization phenomena requires the application of many types of strategies aimed at adapting the company to a continuously
changing environment and also reduce entrepreneurial risk.
Procesul de modernizare a structurilor şi strategiilor corporaţiilor româneşti în contextul

fenomenelor de internaţionalizare şi globalizare necesită aplicarea multor tipuri de strategii având drept
obiectiv adaptarea companiei la un mediu în continuă transformare şi totodată reducerea riscului
antreprenorial. Aceste strategii apar într-o multitudine de tipuri în companiile specifice, astfel încât este
nevoie de o mare abilitate şi creativitate pentru punerea lor în practică. În plus, companiile inovatoare din
lumea întreagă creează în permanenţă noi condiţii investiţionale pentru abordări strategice organizaţionale
(vezi tabelul 1).
Tabelul 1. Repartizarea investiţiilor străine directe în companiile din românia în procesul de
modernizare a structurilor şi strategiilor in anul 2008
milioane euro % din TOTAL
TOTAL, din care: 48 798 100,0
Austria 9 186 18,8
Olanda 8 402 17,2
Germania 7 509 15,4
Franţa 4 294 8,8
Italia 3 585 7,3
Grecia 3 154 6,5
Elveţia 2 298 4,7
Cipru 1 896 3,9
Luxemburg 1 107 2,3
Ungaria 878 1,8
Statele Unite ale Americii 869 1,8
268
milioane euro % din TOTAL
Marea Britanie 727 1,5
Spania 604 1,2
Turcia 578 1,2
Alte ţări 3 711 7,6
Sursa: BNR: Investitiile straine directe in Romania in anul 2008 - 02 Noiembrie 2009
În anul 2008, 66,8% din participaţiile la companiile româneşti investiţii străine directe, respectiv
3517 milioane euro, au revenit modernizărilor structurale şi strategice de corporaţie, 32% din participaţii
(1683,5 milioane euro) fuziunilor şi achiziţiilor (M&A), iar investiţiilor greenfield numai 1,2% (64,2
milioane euro).
Pentru a se putea aprecia impactul de durată al investiţiilor greenfield asupra economiei, au fost
evidenţiate şi acumulările de investiţii străine directe în companiile înfiinţate prin investiţii greenfield,
denumite corporaţiile greenfield. La finele anului 2008 distribuirea pe principalele activităţi de
modernizare structurală şi strategică a soldului investiţiilor străine directe în corporaţiile greenfield se
prezintă astfel (vezi tabelul 2):
Tabelul 2. Soldul investiţiilor străine directe în companiile din România in anul 2008
din care
Investiţii străine directe în corporaţii greenfield
Total ISD milioane euro
% în total ISD/
milioane euro
activităţi economice
TOTAL, din care: 49 286 24 954 51,1
Industrie, din care: 20 339 72 518 36,0
Industria extractivă 2 180 344 15,9
Industria prelucratoare 15 388 6 580 43,2
Energie electrică, termica, gaze şi apă 2 771 327 11,9
Intermedieri financiare şi asigurări 10 126 3 993 39,7
Construcţii şi tranzacţii imobiliare 6 217 4 327 70,3
Comerţ 6 121 5 278 87,1
Tehnologia informaţiei şi comunicaţii 3 319 1 612 49,1
Alte activităţi 3 167 2 493 79,5
Sursa: BNR: Investitiile straine directe în România în anul 2008 - 02 Noiembrie 2009
Elaborarea strategiei de patrundere şi dezvoltare pe piaţa externă este un atribut important al

managementului corporativ. Ea presupune luarea în calcul a evoluţiei cadrului mondial (analiza mediului
extern pentru evidenţierea oportunitatilor şi riscurilor de afaceri) şi a potenţialului firmei respective
(diagnosticul firmei pentru stabilirea avantajelor şi dezavantajelor acesteia în competiţia internaţională).
Strategiile de internaţionalizare se definesc în termeni convenţionali prin tipurile de activităţi localizate la
nivelul filialei în spaţiul de implantare şi, totodată, prin tipurile, sensul şi intensitatea legăturilor cu firma
mamă. Desigur că există o strânsă legătură între obiectivele urmărite de aceasta din urmă şi strategia de
internaţionalizare pentru care ea optează, la fel precum există o evoluţie în timp a respectivelor strategii.
În prezent coexistă şi nu neapărat în forme pure trei tipuri de astfel de strategii: strategia filialei cu
autonomie funcţională, strategia de integrare simplă, cel mai adesea ipostaziată de constituirea de filiale-
sursă şi, în fine, strategia aşa-numită de integrare complexă.
Strategia filialei cu autonomie funcţională presupune crearea unor structuri productive care
reprezintă replici, la dimensiuni mai mici, ale firmei mamă. Acestea sunt răspunzătoare şi au, totodată,
independenţa funcţională necesară pentru reproducerea în spaţiul de implantare a practic întregului lanţ de
activităţi economice generatoare ale unui produs final, cu excepţia, desigur, a generării tehnologiei şi a
finanţării iniţiale. Controlul este exercitat de către firma-mamă, în principal, prin relaţiile de proprietate şi
prin fluxurile de resurse dinspre ea către filială. Pentru această strategie optează companiile care vizează
accesul direct pe piaţa de implantarea şi captarea cererii locale. Este strategia care a dominat anii imediat
următori celui de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte internaţionalizarea producţiei în industria
269
prelucrătoare. Şi în prezent, realizarea de IED în ţările cu economie în tranziţie, cu deosebire în sfera
bunurilor de consum, reflectă opţiunea pentru astfel de strategii. Grupuri producătoare de băuturi
răcoritoare precum Coca-Cola şi Pepsi-Cola, de produse alimentare precum Philip Morris, prin firma
Jacobs Suchard sau Unilever, de cosmetice şi detergenţi, precum Procter & Gamble sau Henkel
promovează strategii de multiplicare a prezenţei lor în zonă prin filiale cu autonomie funcţională. Jacobs
Suchard, spre exemplu, deţine deja active productive pentru pieţele locale şi cea regională în România,
Ungaria, Cehia, Polonia, Bulgaria, Slovacia.
Strategiilor de integrare simplă oferă un grad mai ridicat de dependenţă între companiile-mamă şi
filiale, se dezvoltă în cadrul strategiilor de integrare simplă şi sunt dominate de modelul filialei-sursă. În
timp, concurenţa pe bază de costuri la nivelul bunurilor standardizate, convergenţa modelelor de consum
şi scăderea cheltuielilor de transport au stimulat şi au permis mărirea sferei de cuprindere geografică a
strategiilor de internaţionalizare. În consecinţă, mari firme oligopoliste operând în industria
automobilului, a celei aerospaţiale sau electronice s-au mişcat primele în direcţia combinării avantajelor
generate de economiile de scară cu cele decurgând din organizarea pe baze regionale sau chiar globale a
unei reţele de furnizori cu costuri scăzute, în cadrul unor strategii de integrare simplă. Acestea presupun
realizarea în ţările-gazdă a unei game limitate de operaţiuni economice, în strânsă interdependenţă cu
activităţile economice ale firmei-mamă, derulate în ţara de origine. Amplasarea unor procese productive
în străinătate în virtutea unor costuri de producţie mai scăzute şi valorificarea produselor rezultate prin
distribuţia realizată de firma-mamă în ţara de origine sau pe terţe pieţe reprezintă o formă clasică pe care
o îmbracă această strategie. Fluxurile de resurse, informaţie, produse şi servicii dobândesc un mai
puternic caracter biunivoc.
O ilustrare de dată relativ recentă a acestui tip de strategie este utilizarea sa în domeniul
serviciilor. Filialele pot, spre exemplu, să realizeze producţia de software sau de prelucrare de informaţii,
operaţiuni a căror valorificare se face, în mod coordonat, de către firma-mamă. Niveluri de costuri mai
scăzute ale unor factori de producţie şi o pregătire superioară a forţei de muncă sunt printre cele mai
importante avantaje de localizare ale ţărilor est-europene, chiar dacă până în prezent s-a dat în primul rând
curs argumentului dimensiunea pieţei interne. Este de aşteptat, deci, ca realizarea de ied în regiune să fie,
în viitor, mai mult circumscrisă acestui de-al doilea tip de strategie.
Strategiile de integrare complexă au drept elemente esenţiale o specializare puternică, cu vocaţie
regională şi adeseori globală a filialelor în realizarea unui produs sau a unui proces de producţie, precum
şi, mai ales, apariţia specializării pe criterii de tip funcţional a filialelor. Intensificarea şi diversificarea
proceselor de specializare implică o integrare mai profundă şi de o altă calitate a activităţilor derulate de
diferitele verigi ale complexului transnaţional. În contextul punerii în aplicare a unei astfel de strategii,
orice filială poate să îndeplinească integral sau în colaborare cu alte filiale sau cu firma-mamă o anume
funcţie pentru complexul transnaţional în ansamblul sau. Evoluţia strategiilor spre aceste formule
complexe s-a produs ca urmare a intensificării presiunilor concurenţiale în contextul globalizării
proceselor economice şi a ritmului fără precedent de inovare tehnologică şi managerială. Sfârşitul
deceniului trecut şi începutul celui actual au marcat chiar o acutizare a momentelor dificile pentru multe
corporaţii, ridicându-se chiar întrebarea dacă nu cumva ierarhiile tradiţionale şiau epuizat resursele de
competitivitate. Exemple de mari firme aflate la un moment dat în dificultate au inclus caterpillar, dayton-
hudson, boeing, du pont, salomon brothers, texas instruments, westinghouse, xerox.
Ceea ce poate apărea drept paradoxal în legătură cu această evoluţie este faptul că ea survenea în
circumstanţe dintre care cel puţin unele precum eliminarea barierelor tehnice de comunicare şi
liberalizarea politicilor naţionale vizând investiţii economice directe ar fi trebuit să lucreze în favoarea
corporaţiilor. În prezent, tendinţele în modernizarea structurilor şi strategiilor corporative în străinătate
dobândeşte drept formă maximă de sofisticare adâncirea legăturilor intrafirmă pe criterii de tip funcţional,
în contextul strategiilor numite de integrare complexă, context în care aportul fiecărei filiale este judecat
în funcţie de contribuţia sa la întregul lanţ al activităţilor creatoare de valoare adăugată al firmei.
Activităţi precum cercetarea-dezvoltarea, contabilitatea, managementul resurselor umane, managementul
financiar sunt internaţionalizate, ele putând fi localizate la nivelul oricărei filiale care asigură performanţă
optimă. Integrarea activităţilor în cadrul firmei dobândeşte în contextul unor astfel de strategii cu totul
alte criterii, ea devenind de tip funcţional. Există multiple exemple ale specializării funcţionale
corporative.
Strategiile de integrare complexă au la bază şi, totodată, marchează o serie de mutaţii intervenite
în sistemul de motivaţii care stau la baza internaţionalizării producţiei, respectiv la nivelul avantajelor de
competitivitate, al celor de internaţionalizare şi al celor specifice economiilor de implantare. Principalele
mutaţii ţinând de aceste elemente se referă la următoarele aspecte:
270
 avantajele concurenţiale ale firmei, considerate în mod tradiţional ca emanând de la firma-
mamă, sunt tot mai mult regăsite la nivelul filialelor;
 în condiţiile strategiilor de integrare complexă se multiplică avantajele ce decurg din
funcţionarea corporaţiei, prin coordonarea activităţilor într-un cadru omogen din punct de vedere al
proprietăţii;
 are loc o reevaluare a factorilor de localizare, captarea competenţelor locale devenind un
element central în contextul acestor strategii.
Nevoia tot mai presantă de a avea acces la resursele şi competenţele încorporate în anumite zone
de excelenţă, la grupările de activităţi economice care cunosc maximum de performanţă şi care întreţin un
proces continuu de inovare în anumite amplasamente geoeconomice a constituit un stimul major pentru
dezvoltarea reţelelor interne în cadrul unor strategii de integrare complexă. Existenţa acestor zone de
excelenţă se explică tocmai prin faptul că spaţiile economice naţionale, deci localul prin complexul de
determinări naturale, umane, de istorie, cultură şi civilizaţie găzduiesc adevărate matrice de determinanţi
ai anumitor avantaje competitive.
Mai mult chiar anumite regiuni ale unor ţări localizează anumite competenţe, la perpetuarea
cărora contribuie o combinaţie de factori de natură diversă, cum ar fi sistemul educaţional, infrastructura
şi chiar sistemul politic.
Este evident că rădăcinile naţionale influenţează performanţele firmelor locale, forţa lor
concurenţială şi, tot atât de evident, că accesul cel mai direct al firmelor străine la respectivele concentrări
de competenţe specifice, în vederea captării unor surse de avantaje competitive. Aşadar, în noile condiţii
creşte rolul factorilor locali în determinarea avantajelor competitive la nivelul corporaţiilor, sursa
respectivelor avantaje încetând să o mai constituie în mod exclusiv companiile-mamă. Valorificarea
factorilor locali determină, într-o măsură tot mai mare, specializarea puternică, adeseori cu vocaţie
globală, a filialelor.
Dimensiunea corporativă este cea care face ca active generatoare de valoare adăugată de pe un
teritoriu naţional să fie controlate din afară acestuia, dând naştere unor noi spaţii-ierarhii de decizie
economică care transcend graniţele naţionale. Caracteristic acestor spaţii este faptul că generarea şi
utilizarea cunoştinţelor, a informaţiei au loc pe o bază globală, la fel precum şi accesul la resurse se poate
realiza pe o astfel de bază. Mai simplu spus, accesul la un pool de resurse şi competenţe locale, acces
bazat pe propriile avantaje de competitivitate ale transnaţionalelor şi valorificat în interiorul structurilor
corporaţiilor constituie cheia modernizării structurale şi strategice ca sursă de capacitate concurenţială. În
virtutea ei, companiile au acces la o arie largă de capabilităţi tehnologice, manageriale, organizatorice,
pentru a nu mai vorbi de costurile mai scăzute ale unor factori de producţie din diferite colţuri ale lumii.
Încercările de adaptare a companiilor române prin procesul modernizării structurale şi strategice
la noile condiţii induse de fenomenul de globalizare nu se opresc însă aici. Presiunile de centrifugare
depăşesc graniţele transnaţionalelor, împingându-le spre multiplicarea relaţiilor neconcurenţiale cu alte
firme, legături de tipul alianţelor strategice, al contractelor de licenţă şi franchising, al relaţiilor de
subcontractare. Aspectul de reţea se regăseşte tot mai frecvent şi mai bine structurat în interiorul.
Încercând o sistematizare a modalităţilor alternative de angajare a firmelor în competiţia
internaţională, john m. Stopford izolează ierarhia şi reţeaua drept cele două tipuri de strategii
organizaţionale, ambele prezentând, însă, la rândul lor, câte două variante de modernizare structurală şi
strategică [1, p.129].
Ierarhia poate îmbrăca forma ierarhiei tradiţionale, puternic centralizate, sau pe cea a ierarhiei în
interiorul căreia puterea de decizie este dispersată, localizată la nivelul filialelor care alcătuiesc o
adevărata reţea internă a corporaţiilor. Crearea unei reţele interne s-a dovedit pentru unele organizaţii
mari şi cu structuri complexe soluţia pentru a dobândi flexibilitatea, rapiditatea în adoptarea deciziilor şi
puterea de adaptare şi de învăţare a firmelor mici, conservând, totodată, capacitatea de a gestiona un
volum mare de resurse care să acopere toate direcţiile posibile de dezvoltare a unor avantaje competitive.
Reţeaua externă reprezintă a doua manieră organizaţională de implicare în producţia
internaţională, care are, însă, în centrul său opţiunea firmei pentru o constelaţie de tipuri de legături cu
alte firme, aflate sau nu în structurile sale de proprietate, între tipurile de legături se regăsesc alianţele
strategice, societăţile mixte sau alte relaţii de tip contractual.
Reţelele externe îmbracă, la rândul lor, două forme, de asemenea în legătură cu distribuţia puterii
de decizie şi de influenţare: reţeaua externă în care respectiva distribuţie este mai mult sau mai puţin
uniformă, existând totuşi în centrul reţelei o firmă-lider şi reţeaua externă în care puterea şi controlul sunt
centralizate, tip de reţea caracterizat printr-o puternică ierarhie a contractelor. Încercând să recuperăm
271
ideile de bază care se desprind pe marginea mutaţiilor intervenite în strategiile de internaţionalizare
promovate de companiile, putem concluziona următoarele:
 Operaţiunile marilor firme în afara spaţiilor de origine vizează susţinerea şi înnoirea
continuă a surselor lor de avantaje concurenţiale, într-un mediu tot mai exigent şi mai mobil, în care
tendinţele de globalizare ridică sfidări chiar actorilor economici care le-au alimentat: corporaţiile.
 Răspunsul cel mai eficient în materie de strategii de internaţionalizare s-a dovedit acela
de integrare tot mai strânsă a activităţilor în cadrul complexelor corporative, inclusiv după criterii noi, de
tip funcţional, în paralel cu sporirea gradului de specializare a filialelor dezvoltate în străinătate.
Importanţa relativă a acestora în cadrul corporaţiilor creşte, ele devenind într-o tot mai mare
măsură generatoare de competitivitate (condiţia lor clasică fiind aceea de receptoare de competitivitate).
 Structura corporaţiilor dobândeşte în numeroase cazuri aspectul de reţea, nodurile
acesteia - entităţile componente - fiind legate prin relaţii cu dublu sens tot mai intense. Din punct de
vedere managerial şi organizaţional, astfel de mutaţii la nivelul strategiilor au impus noi formule, care
caută, în esenţă, să ofere firmei o flexibilitate sporită, o mai mare viteză de reacţie şi o capacitate de
decizie mai rapidă. Sunt promovate metodele informale de conducere, urmărindu-se crearea unei culturi
de organizaţie, împărtăşită în graniţele corporaţiilor. Competenţe sporite sunt acordate lucrătorilor aflaţi
cel mai aproape de probleme, în consecinţă factorilor de decizie locali.
 Mutaţiile intervenite la nivelul strategiilor de internaţionalizare a companiilor nu se
opresc la frontierele acestora, respectivele mutaţii integrând tendinţa de multiplicare a relaţiilor de tip
neconcurenţial-alianţele strategice, raporturile de subcontractare, contractele de licenţiere sau franchising
etc. Parteneri în astfel de înţelegeri pot fi firme-mamă, filiale, firme mici şi mijlocii care nu întrunesc
condiţii de transnaţionalizare, orice fel de combinaţii între aceşti subiecţi fiind posibile. Încercând o
reaşezare conceptuală a procesului de modernizare structurală şi strategică, se poate spune că nucleul dur
al producţiei în sens restrâns se regăseşte în spaţiul relaţiilor de control prin proprietate a corporaţiilor. În
virtutea strategiilor de integrare complexă, economiile naţionale intră în interacţiune unele cu altele nu
numai prin intermediul pieţei, ci, mai profund, prin intermediul unor legături la nivelul structurilor
productive. Mai mult, această companie între spaţiile economice naţionale-prin reţelele producţiei
internaţionale - este însoţită de un puternic transfer de principii, norme şi deprinderi care dau conţinut
culturii de organizaţie. Zona de iradiere a integrării la nivelul structurilor productive devine mult mai
largă pătrunzând în zona socialului şi culturalul.
Bibliografie:
1. Stopford J. şi Strange S. Rivals States, Rivals Firms: Competition for World Market Shares,
Cambridge, Cambridge University Press, 1991.
2. Ion Dumitru.Principiile de evaluare a strategii și controlul strategic, Revista „Studii economice‖,
ULIM, an.2 nr. 3-4 (decembrie 2008), 298-305 p.;
3. Ion Dumitru, Tendințe în modernizarea structurilor și strategiiilor în managementul corporativ.
„Probleme și Perspective de Dezvoltare a Potențialului Economic și Managerial al Republicii
Moldova în Condițiile de Criză‖, Materialele Conferinței Științifice Internaționale, ULIM, 20 de
ani, 21 aprilie 2011, Chişinău, 153-156 p
IMPACTUL OBLIGAŢIILOR DE PLATĂ ALE ANGAJATORULUI ÎN LEGĂTURĂ CU

FORŢA DE MUNCĂ IN EFICIENTIZAREA MANAGEMENTULUI INSTITUŢIEI
Bianca PREDA Florentina, Universitatea Spiru Haret, România

Rodica DRAGOMIROIU, Universitatea Spiru Haret, România
Ion-Iulian HURLOIU, Universitatea Spiru Haret, România
Abstract: Obligaţiile de plată ale angajatorului reprezintă o activitate funcţional independentă şi obiectivă, care asigură
o bună administrare a veniturilor şi cheltuielilor publice, perfecţionând activităţile entităţii publice. În acelaşi timp, ajută
entitatea economică să-şi îndeplinească obiectivele printr-o abordare sistematică şi metodică, care evaluează şi îmbunătăţeşte
eficienţa şi eficacitatea sistemului de conducere bazat pe gestiunea riscului, a controlului şi a proceselor de administrare.
Cuvinte cheie: salariul brut, obligaţii, entiate economică, creanţe salariale, management.
Având la bază obiectivele care conduc la dezvoltarea activităţii editurii şi studiul de piaţă
privind oferta de carte din România împreună cu cererea pe domenii tematice, şi ţinând-se, de
272
asemenea, cont de concurenţă, s-a elaborat un plan de dezvoltare al domeniilor tematice existente
şi abordarea unor domenii noi . Prin utilizarea unor programe soft de gestiune a salariilor unei
societăţi comerciale se realizează un management mai riguros al parametrilor economici şi o eficientizare
a rezultatelor datorită unei prelucrări mult mai rapide a acestora.
Salariul de baza minim brut pe tara, incepand cu data de 1 februarie 2013 este de 750 lei lunar,
pentru un program complet de lucru de 168,667 ore in medie pe luna in anul 2013, reprezentand 4,44
lei/ora” (Hotărârea de Guvern nr. 23/2013), iar de la 1 iulie salariul de baza minim brut pe tara garantat
in plata se stabileste la 800 lei lunar, pentru un program complet de lucru de 168,667 ore in medie pe luna
in anul 2013, reprezentand 4,74 lei/ora.In raport cu conditiile in care se desfasoara activitatea, pot fi
acordate diferite categorii sporuri, care sa se regasească in Contractele colective de munca sau in
Contractele individuale de munca.
Sporurile care se pot acorda sunt următoarele:
a) sporul pentru munca prestata in zillele libere si in zilele de sarbatori legale se acorda sub forma
unui spor la salariul de baza care nu poate fi mai mic de 100% din salariul de baza corespunzator muncii
prestae in programul normal de luncru.Sporul se acorda numai in cazul in care, din motive justificate nu
se acorda timp liber corespunzator in urmatoarele 30 de zile.
b) sporul pentru vechime în muncă se poate stabili prin Contractul ccolectiv de munca sau contractul
individual de munca si acesta poate fi de minimum 5% din salariul de bază pentru 3 ani de vechime şi
maximum 25% pentru mai mult de 20 de ani de vechime;
c) sporul pentru orele lucrate pe perioada nopţii se acorda pentru munca prestata intre orele 22.00.-
6.00, durata muncii de noapte nu poate depasi 8 ore intr-o perioada de 24 de ore, iar sporul ce se acorda
este de 25% din salariul de bază;
d) sporul pentru exercitarea si a unei alte funcţii = până la 50% din salariul de bază al funcţiei
înlocuite;
e) sporul pentru conditii deosebite de munca, grele, poate reprezenta minim 10% din salariul de
baza;
f) sporul pentru conditii nocive de munca poate reprezenta minimum 10% din salariul minim
negociat la nivel de unitate.
Deducerea personală
Deducerea personala se acorda persoanelor angajate pe teritoriul Romaniei cu contract
individual de munca, indiferent de natura acestuia (norma intreaga / timp partial, pe durata
determinata /nedeterminata etc.) exclusiv la acel angajator unde salariatul isi declara functia de baza. Se
acorda de catre angajatorii cu sediul sau domiciliul in Romania, pentru veniturile din salarii, realizate de
persoanele incadrate cu contract individual de munca .
Deducerea personală este o sumă care se deduce din venit la stabilirea impozitului. Aceasta se
acordă doar pentru veniturile din salarii la locul unde se află funcţia de bază.
La angajare, pentru a beneficia de aceasta deducere, salariatul trebuie sa depuna la departamentul
de resurse umane o declaratie prin care isi exprima optiunea de a avea functia de baza la acel angajator
sau nu. De asemenea, prin acelasi document, el poate informa compania si despre persoanele pe care le
are in intretinere. Declaratia trebuie insotita de documente care sa justifice ca respectivele persoane pot
avea calitatea de ―persoana in intretinere‖ si respecta prevederile din Codul Fiscal (ex.: copii dupa
certificatul de casatorie, certificatele de nastere ale copiilor, adeverinta de venit a persoanei intretinute sau
declaratia pe propria raspundere ca nu realizeaza venituri mai mari decat cele acceptate de lege etc.).
Deducerea personală se acordă pentru salariile de până la 1000 lei brut astfel:
- pentru salariaţii fără persoane în întreţinere este de 250 lei;
- pentru salariaţii cu o persoană în întreţinere este de 350 lei;
- pentru salariaţii cu 2 persoane în întreţinere este de 450 lei;
- pentru salariaţii cu 3 persoane în întreţinere este de 550 lei;
- pentru salariaţii cu 4 sau mai multe persoane în întreţinere este de 650 lei.
Deducerea personală acordată persoanelor cu salarii lunare brute cuprinse între 1001 lei şi 3000 lei
este degresivă faţă de cele de mai sus şi se stabileşte prin ordin al ministrului Finanţelor Publice.
Fiecare salariat poate avea maxim 4 astfel de persoane in intretinere pentru care va primi
deducerea personala, fiind obligatoriu ca acestea sa indeplineasca conditiile de mai sus .
Pentru persoanele care au salarii lunare brute mai mari de 3000 lei nu se acordă deducere.
Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale
Fondul de garantare este reglementat prin Legea 200 din 22/05/2006 şi Norma metodologică de
aplicare a Legii nr. 200/2006 privind constituirea şi utilizarea Fondului de garantare pentru plata
273
creanţelor salariale a fost aprobată prin Hotărârea nr. 1850 din 21/12/2006. Norma metodologică a fost
modificată prin Hotărârea nr. 630 din 20/05/2009.
Creanţele salariale sunt reprezentate de drepturile salariale şi alte drepturi băneşti datorate şi
neplătite salariatului, care au fost stabilite prin contractul individual de muncă şi/sau prin contractul
colectiv de muncă.
Obligaţiile angajatorilor:
a) să plătească contribuţia lunar, până la data de 25 a lunii pentru luna anterioară;
b) să declare lunar, până la data de 25 a lunii pentru luna anterioară, contribuţia datorată la Fondul
de garantare pentru plata creanţelor salariale.
Contribuţia datorată de angajator este de 0,25% aplicată asupra sumei veniturilor care constituie
baza de calcul a contribuţiei individuale la bugetul asigurărilor pentru şomaj realizate de salariaţii
încadraţi cu contract individual de muncă; prin salariaţi cu contract individual de muncă sunt desemnaţi
toţi salariaţii încadraţi în baza unui contract individual de muncă cu normă întreagă sau cu timp parţial, a
unui contract individual de muncă la domiciliu, de muncă temporară sau de ucenicie la locul de muncă,
indiferent de durata acestora, inclusiv a celor care cumulează pensia cu salariul.
Creanţele salariale care se pot plăti din Fondul de garantare sunt următoarele:
a) salarii restante;
b) compensaţii baneşti restante, datorate de angajatori pentru concediul de odihnă neefectuat de
salariaţi, dar numai pentru maximum un an de muncă;
c) plăţi compensatorii restante, în cuantumul stabilit în contractul colectiv de muncă şi/sau în
contractul individual de muncă, în cazul încetării raporturilor de muncă;
d) compensaţii restante pe care angajatorii sunt obligaţi să le plătească în cazul accidentelor de
muncă sau a bolilor profesionale, conform contractului colectiv de muncă şi/sau contractului individual
de muncă;
e) indemnizaţii restante pe care angajatorul trebuie să le plătească în urma întreruperii temporare a
activităţii acestuia.
Contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate
Contribuţia pentru asigurări sociale de sănătate este reglementată de Legea 95/2006 cu modificările
şi completările ulterioare.
Angajatorii au obligaţia de a depune declaraţia cu privire la contribuţia pentru asigurările sociale de
sănătate până pe data de 25 a lunii curente pentru luna anterioară, la casele de asigurări de sănătate pentru
care salariaţii au optat.
Contribuţiile datorate la bugetul asigurărilor pentru şomaj sunt următoarele: angajaţi – 5,5% din
veniturile încasate şi angajatori – 5,2% din fondul de salarii.
Angajatorul are obligaţia de a reţine şi vira sumele reprezentând contribuţia la asigurările sociale de
sănătate atât din partea lui cât şi din partea salariaţilor.
Angajatorul are obligaţia de a vira contribuţiile şi de a depune declaraţia cu privire la contribuţia la
fondul de asigurări sociale de sănătate până la data de 25 a lunii în curs pentru luna anterioară.
Contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale Această contribuţie este
reglementată de OUG 158/2005.
Contribuţia pentru concedii medicale se achită de către angajator, se aplică asupra fondului de
salarii şi este în valoare de 0.85%. Contribuţia este destinată finanţării următoarelor:
a.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată de boli
obişnuite sau de accidente în afara muncii;
b.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de
muncă ca urmare a unor accidente de muncă şi boli profesionale;
c.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru maternitate;
d.Concedii medicale şi indemnizaţii pentru îngrijirea copilului bolnav;
e.Concedii medicale şi indemnizaţii de risc maternal.
Angajatorul are obligaţia de a vira contribuţiile şi de a depune declaraţia cu privire la contribuţia
pentru concedii şi indemnizaţii până la data de 25 a lunii în curs pentru luna anterioară.
Stagiul minim de cotizare pentru acordarea indemnizaţiilor de asigurări sociale de sănătate este de
o lună realizată în ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical. Se ia în calcul
şi situaţia în care prin însumarea perioadelor ce constituie stagiul de cotizare din ultimele 12 luni
anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical rezultă un număr de cel puţin 22 de zile de stagiu
de cotizare (conform Ordinului 430/470/2010).
274
Salariaţii pot beneficia de indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă fără să aibă
minimul de stagiu solicitat doar în cazul urgenţelor medico-chirurgicale, tuberculozei, bolilor
infectocontagioase din grupa A, neoplaziilor şi SIDA.
Baza de calcul a indemnizaţiilor se determină ca medie a veniturilor lunare din ultimele 6 luni din
cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare.
Certificatul de concediu medical este format din exemplarul 1 şi exemplarul 2. Exemplarul 1
rămâne la angajator iar exemplarul 2 va fi depus de angajator la casa teritoriala de asigurări de sănătate
împreună cu declaraţia lunară.
Certificatul de concediu medical poate fi iniţial sau în continuare. Certificatele de concediu medical
în continuare se acordă în situaţia în care asiguratul suferă de aceeaşi afecţiune şi are nevoie de concediu
medical suplimentar. Pentru certificatele medicale în continuare, data acordării nu poate fi mai mare
decât data la care se termină valabilitatea certificatelor de concediu medical acordate anterior pentru
aceeaşi afecţiune.
Pentru a putea beneficia de concedii şi indemnizaţii, asiguraţii trebuie să îndeplinească cumulativ
următoarele condiţii:
a) să îndeplinească stagiul minim de cotizare;
b) să prezinte adeverinţa de la plătitorul de indemnizaţii din care să reiasă numărul de zile de
concediu de incapacitate temporară de muncă avute în ultimele 12 luni, cu excepţia urgenţelor medico-
chirurgicale sau a bolilor infectocontagioase din grupa A;
c) să fie prezenţi la domiciliu sau la adresa indicată în vederea exercitării verificării de către
reprezentanţii plătitorilor de indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate.
Salariaţii au obligaţia de a informa angajatorii asupra acordării concediilor medicale în termen de
24 de ore de la data acordării. Informarea trebuie să conţină:
- apariţia stării de incapacitate temporară de muncă;
- datele de identificare;
- numele medicului care a eliberat certificatul de concediu medical;
- unitatea în care lucrează medicul.
Angajatorii au obligaţia, ca în termen de maximum 6 zile de la data la care au fost înştiinţaţi de
salariat cu privire la apariţia incapacităţii temporare de muncă, să transmită casei de asigurări sociale de
sănătate următoarele informaţii: lista persoanelor angajate aflate în incapacitate temporară de muncă;
datele de identificare ale salariaţilor aflaţi în incapacitate temporară de muncă; numele medicilor care au
eliberat certificatele de concediu medical; unităţile în care lucrează medicii; declaraţia pe propria
răspundere a salariaţilor (în cazul în care angajatorii au solicitat-o de la medici).
Salariaţii trebuie să prezinte certificatul de concediu medical angajatorului până cel târziu pe data
de 5 a lunii următoare celei pentru care s-a acordat concediul medical. Dacă salariaţii lucrează la mai
mulţi angajatori ei trebuie să depună originalul certificatului de concediu medical la angajatorul unde are
venitul mai mare iar la ceilalţi va depune câte o copie a ambelor exemplare, certificate de medicul care le-
a emis.
Concediul medical se plăteşte de către angajator din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate
temporară de muncă, pentru boli obişnuite sau pentru accidente în afara muncii, pentru concediile
medicale iniţiale.
În cazul în care un salariat are 2 certificate de concediu medical care se suprapun, modalitatea de
calcul a acestora este următoarea:
- indemnizaţia pentru primul certificat de concediu medical se va calcula din ziua începerii
valabilităţii primului şi până în ziua începerii valabilităţii celui de-al doilea certificat de concediu medical;
pe primul certificate de concediu medical se va scrie la rubrica „Observaţii: Suprapunere cu CM seria .....
nr. ..............‖;
- indemnizaţia pentru cel de-al doilea certificat de concediu medical se va calcula normal.
În cazul în care salariaţii care se află în concediu medical doresc să revină la serviciu anterior
terminării valabilităţii certificatului de concediu medical, formularul va fi modificat de medicul care l-a
eliberat prin modificarea perioadei de acordare.
Concediile medicale pentru incapacitate temporară de muncă se poate acorda pe o perioadă de
maximum 183 de zile pe an, cu menţiunea că după a 91-a zi concediile medicale vor avea nevoie de viza
medicului expert al asigurărilor sociale.
Cuantumul indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă este de 75% în cazul bolilor
obişnuite şi 100% în cazul tuberculozei, SIDA, neoplazii, bolilor infectocontagioase din grupa A şi a
urgenţelor medico-chirurgicale.
275
Cuantumul indemnizaţiei de maternitate este de 85% şi se suporta integral din fondul naţional unic
de asigurări sociale de sănătate.
Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau în vârstă de până la 18,
în cazul copilului cu handicap, se acordă pentru maximum 45 de zile calendaristice pe an pentru un
copil cu excepţia cazului în care acesta este diagnosticat cu boli infectocontagioase, neoplazii, este
imobilizat în aparat ghipsat sau este supus unei intervenţii chirurgicale. Cuantumul indemnizaţiei în
această situaţie este de 85% din baza de calcul şi se suportă din Fondul naţional unic de asigurări sociale
de sănătate.
Concediul de risc maternal se acordă pentru o perioadă de maximum 120 de zile calendaristice,
nu necesită stagiu de cotizare iar cuatumul indemnizaţiei este de 75% din baza de calcul. Indemnizaţia de
risc maternal se suportă din Fondul naţional unic de asigurări sociale de sănătate.
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale
Asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale este reglementată prin Legea 346/2002.
Scopurile asigurării pentru accidente d emuncă şi boli profesionale sunt:
a) Prevenirea accidentelor de muncă şi a bolilor profesionale;
b) Reabilitarea medicală şi socioprofesională ca urmare a accidentelor de muncă şi a bolilor
profesionale precum şi recuperarea capacităţii de muncă a salariaţilor;
c) Acordarea de prestaţii în bani sub formă de indemnizaţii şi alte ajutoare.
Prestaţiile şi serviciile de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale sunt următoarele:
Reabilitarea medicală şi recuperarea capacităţii de muncă; Reabilitarea şi reconversia profesională;
Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă; Indemnizaţia pentru trecerea temporară în alt loc
de muncă şi indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă; Compensaţii pentru atingerea integrităţii;
Despăgubirea în caz de deces; Reambursarea de cheltuieli.
Cotele de contribuţii datorate de angajatori în funcţie de clara de risc se stabilesc de la 0,15% la
0,85% şi se aplică asupra sumei veniturilor brute realizate lunar. Clasa de risc reprezintă gradul de risc de
accidente în muncă şi de îmbolnăvire profesională. Virarea şi declararea contribuţiei se realizează până la
data de 25 a lunii în curs pentru luna anterioară.
Contribuţia pentru asigurări sociale
Cotele de contribuţii se stabilesc în funcţie de condiţiile de muncă. Acestea pot fi: Condiţii normale,
condiţii deosebite şi condiţii speciale.
Baza de calcul a contribuţiei este determinată de:
- Venitul brut realizat lunar de salariaţi;
- Suma veniturilor care constituie baza de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale, în
cazul angajatorilor.
Declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor se depune până la data de 25 a lunii în curs
pentru luna anterioară.
Contribuţiile datorate la bugetul pentru asigurări sociale sunt următoarele:
- Pentru condiţii normale de muncă: angajatorul: 20,8% şi salariatul: 10,5%;
- Pentru condiţii deosebite de muncă: angajatorul: 25,8% şi salariatul: 10,5%;
- Pentru condiţii speciale de muncă: angajatorul: 30,8% şi salariatul: 10,5%.
În cota de contribuţie individuală de asigurări sociale este inclusă şi cota de 3% aferentă fondurilor
de pensii administrate privat. (Legea 287/2010)
Contribuţia pentru asigurările pentru şomaj
Asigurările pentru şomaj sunt reglementate prin Legea 76/2002 şi Hotărârea 174/2002, cu
modificările şi completările ulterioare. Baza de calcul a contribuţiei pentru asigurările pentru şomaj este
reprezentată de venitul brut realizat lunar. Declaraţia lunară se depune până la data de 25 a lunii în curs
pentru luna anterioară. Contribuţia datorată la bugetul asigurărilor pentru şomaj este următoarea:
angajator: 0,5% şi salariaţi: 0,5%.
Departamentul de resurse umane oferă o sursă independentă de informaţii privind intervievarea şi
angajarea de personal angajat. Departamentul este, de asemenea, o sursă independentă de evidenţe care
ţin de managementul-contabil şi care ne pot conduce la verificarea internă a informaţiilor privind salariile,
inclusiv a adăugărilor şi ştergerilor de informaţii din statele de plată, precum şi a modificărilor operate în
salarii şi deduceri.
Considerăm că atât pentru auditorul intern, managerul de firmă cât şi pentru orice altă persoană cu
atribuţii de conducere sau de verificare şi control este foarte important cunoaşterea domeniului auditabile.
Deoarece acesta îi ajută să se familiarizeze cu activitatea tuturor departamentelor, compartimentele din
cadrul unei entităţi fie ea publică sau privată.
276
Evaluarea performanţelor reprezintă activitatea de bază a managementului resurselor umane
desfăşurată în vederea determinării gradului în care angajaţii unei organizaţii îndeplinesc eficient sarcinile
sau responsabilităţile care le revin. În primul rând aceasta are în vedere evaluarea rezultatelor obţinute,
formulate sau exprimate diferenţiat pe posturi în funcţie de specificul acestora.
Bibliografie:
1. Codul Muncii – Legea nr.53/2003, Legea nr.346/2003, Legea nr.583/2004
2. Boulescu Mircea, Audit intern, Editura Fundaţiei Romania de Maine, Bucuresti, 2008
3. Fusaru D., Gherasim Z., Andronie M., Bâra A. Stroe M. Aplicaţii economice în Visual Basic şi
Access, Editura Fundaţiei Romania de Mâine, Bucureşti,2007.
4. Ristea Mihai, Contabilitatea financiară a întreprinderii, Editura Universitară Bucureşti 2007;
5. Băluţă Aurelian-Virgil - Contabilitate şi gestiunea fiscală, Editura Fundatia Romania de Maine
,Bucuresti , 2007
6. Ionescu Luminita, Ilincuta Lucian, Georgescu Floarea - Contabilitatea aprofundată a societăţi
comerciale Editura FRM,Bucuresti,2008
MANAGEMENTUL RISCULUI MARITIM ÎN TRAFICUL CONTAINERIZAT
Dumitru TABACARU, СMACJM, Marselia, Franţa
Absract : Rapid development of shipbuilding and transport cost reduction led to increased international shipping and
auimpus its performance on a rigorous, high risk ştiinţifice.Gradului that we have some categories of goods transported has led
to the need for special measures safety which resulted in the emergence of suitable vessels specialized for such shipments.
Containerizarea poate fi definita ca o tehnologie de transport, bazata pe utilizarea containerelor, menita

sa elimine discontinuitatile, acele 'rupturi de transport' care apar in calea parcursa de marfuri de la
expeditor la destinatar. Containerizarea cuprinde ansamblul operatiilor care vizeaza:
- eliminarea totala sau partiala a ambalajelor obisnuite de transport;
- mecanizarea integrala a incarcarii/descarcarii, transbordarii si depozitarii;
- imbunatatirea pretentiilor de transport (viteza mare de circulatie a marfurilor, eliminarea
pierderilor si degradarilor, realizarea transportului din poarta in poarta in trafic direct si combinat;
·reducerea cheltuielilor globale de transport.
Dupa felul marfurilor pe care le transporta, containerele se impart in patru categorii:
- containere pentru marfuri generale;
- containere pentru marfuri lichide si in vrac;
- containere speciale cu izolatie termica (refrigerente, frigorifice sau termice);
platforme. În constructia containerelor se folosesc urmatoarele materiale: metal, aluminiu, placaj, fibre de
sticla si combinatia acestor materia. Pentru eficienta maxima in exploatare, proiectantii au avut in vedere
trei caracteristici:
a. containerul sa poata fi transportat de orice mijloc de transport adecvat si pentru aceasta dimensiunile
lui, precum si anumite piese au fost standardizate;
b. containeru1 sa poata fi trecut de la un mijloc de transport la altul, in timp minim si in mod simplu;
c. operatiunea de transbordare a containerului intre mijloacele de transport sa fie facuta cu consum
minim de munca.
Organizatia internationala pentru standardizare (ISO – International Standard Organization),
defineste containerul ca fiind un articol care face parte din echipamentul de transport cu urmatoarele
caracteristici:
– are un caracter permanent si o constructie suficient de rezistenta pentru a permite o
folosire repetata;
– este special proiectat pentru a facilita transportul cu unul sau mai multe mijloace de
transport, fara refacerea continutului (fara reincarcari si redescarcai intermediare);
– este dotat cu dispozitive care sa permita o manipulare usoara precum si transbordarea de
pe un mijloc de transport pe altul;
– este, astfel proiectat si construit incat sa fie usor de incarcat si de descarcat (cu marfa);
– are un volum interior de cel putin 1 mc.
277
In constructia containerului principalele elemente standardizate pe plan international sunt piesele
de colt. Dimensiunile standardizate ale pieselor de colt sunt prezentate in standardele Organizatiei
Internationale pentru Standardizare.
Piesele de colt indeplinesc urmatoarele functii:
a.cotarea containerelor cu utilaje special concepute pentru prinderea automata de piesele de colt
superioare;
b.fixarea containerelor pe diferite mijloace de transport prin piesele de colt inferioare;
c. stivuirea sigura pe o ina1time de pana la 6 nivele folosind zavorul dublu care realizeaza cuplarea
pieselor de colt superioare cu cele inferioare;
d.preluarea greutatii exercitate de nivele superioare de containere;
e.cuplarea a doua containere mici si transportarea acestora ca un singur container de dimensiuni mai mari
(exemplu: cuplarea a doua containere de 20' intr-unul de 40').
Piesa de colt este o piesa simpă, foarte rezistentă realizata prin turnare.
Existenta pieselor de colt fixate constructiv la cote precise, intr-un cadru special bine determinat si
standardizat pe plan international, a impus construirea si amenajarea corespunzatoare a mijloacelor de
transport prevazute cu dispozitive speciale de fixare a conteinerelor in plan orizontal si vertical, astfel
incat containerele au devenit universale pentru orice categorie de mijloace de transport special construite.
Manipularea containerelor se fac prin cotarea de piese de colt superioare, cu ajutorul unor dispozitive
speciale. Cotarea containerelor de piesele de colt inferioare este mai rar folosita, cum ar fi cazul in care
inaltimea maxima de ridicare a utilajului folosit este redusa.În prezent marea majoritate a containerelor
transportate pe cale ferata, rutiera, aeriana si maritima au o lungime de 6,055 m (20') si 12,190 (40'), o
inaltime intre 1,218 m (4') si 2,892 m (9'6') si o latime de 2,435 m (8'). Cu toata insistenta pentru sistemul
metric, la container dimensiunile rotunde au ramas tot in unitatile de masura engleze, din aceasta cauza se
folosesc expresiile: containere de 20' (picioare), containere de 40', etc. Dimensiunile interioare nu sunt
redate in nici un standard, ele fiind dependente de materialul din care este construit containerul si de
conceptia proiectantului.Cel mai avantajos container este acela care la dimensiuni exterioare standard are
un volum interior maxim si o greutate (tara) minima.Containerele care nu respecta dimensiunile
standardizate pe plan international, nu pot fi transportate cu mijloace speciale. Alegerea unui sau altui tip
de container pentru realizarea transportului unei anumite marfi se face de catre beneficiarul de transport si
se au in vedere mai multe criterii, dintre care cel mai important se refera la natura si felul marfii ce
urmeaza a fi transportata; volumul de transport; relatia de transport; dotarile tehnice de beneficiar si
transportator; costul transportului. Din punctul de vedere al naturii marfii se pot da urmatoarele indicatii
generale privind corelatia dintre marfa si container:
- marfurile solide in bucati, ambalate sau neambalate care necesita protectie riguroasa impotriva
intemperiilor se transporta in containere acoperite cu diverse amenajari, iar cele care necesita numai un
anumit grad de protectie impotriva intemperiilor se pot transporta in containere descoperite prevazute cu
prelate;
- marfurile solide in bucati ca marfuri grele, marfuri lungi, piese, etc. care nu necesita protectia riguroasa
impotriva intemperiilor se transporta in containere descoperite fara prelata sau containere platforma;
- marfurile lichide sau lichefiate se transporta in containere pentru lichide prevazute cu diverse amenajari
pentru incarcare, descarcare, mentinerea unei anumite temperaturi, etc.;
- marfurile care impun conditii speciale de transport (mobila, confectii, laminate, minereuri concentrate,
diverse produce chimice, etc.) se transporta in containere tinand seama atat de cerintele marfii ce urmeaza
a fi transportata, cat si de cele impuse de modalitatea de transport aleasa (vagon, mijloc auto, aeronava,
nava maritima sau fluviala).
Din punctul de vedere al volumului de transport se pot utiliza containere de 20' sau 40'. Din punct de
vedere al relatiei de transport se va tine seama in primul rand ca atat expeditorul cat si destinatarul sa se
afle in zona de servire a unui terminal de containere. De asemenea, la alegerea tipului de container se va
tine seama si de dotarile transportatorului si ale destinatarului, in sensul ca acestia sa poata prelua tipul
respectiv de containere din punctul de vedere al mijloacelor de transport, accesul in incinta depozitelor si
dotarilor din depozite. Ultimul criteriu in ordinea enumerarii, dar nu cel mai putin important, este costul
transportului. Beneficiarii de transport au permanent in vedere pe langa conditiile tehnice de transport si
costul transportului, astfel incat costul sa fie minim. Avand in vedere toate aceste criterii, beneficiarul de
transport va putea alege felul si tipul de container cel mai indicat pentru efectuarea transportului marfii
respective.
Scopul final al transportului marfurilor in containere, este ca marfurile sa ajunga la destinatie in cele
mai bune conditii de conservare, neavariate, in timpul cel mai scurt posibil si cu cheltuieli de manipulare
278
si transport minime. Pentru aceasta o grija deosebita trebuie acordata marfurilor inca de la introducerea
lor in containere.
La stivuirea si amararea marfurilor in containere trebuie respectate urmatoarele reguli:
1. Inainte de inceperea stivuirii marfurilor in containere se va face o inspectie asupra starii tehnice si a
curateniei acestuia;
2. Marfurile vor fi stivuite in containere dupa un plan de incarcare, executat la scara, in sectiune verticala
si orizontala;
3. Repartitia marfurilor in interiorul containerului, va fi facuta, pentru a evita deformarea acestuia;
4. Marfurile grele vor fi stivuite in partea inferioara a containerului, iar cele usoare deasupra celor grele;
5. În stivuirea marfurilor in containere se face uz de bracuri, care pot prelua greutatea marfurilor si le vor
proteja totodata. În amararea marfurilor usoare frecvent se folosesc saci din cauciuc, umflati cu aer.
Acestia pot fi utilizati in mod repetat si sunt de diferite marimi. In acelasi scop se pot folosi lazi goale sau
cutii de carton goale.
6. Marfa va fi asigurata impotriva deplasarii in interiorul containerului. Acesta este prevazut in interior cu
inele, care sunt folosite la amararea marfurilor. O atentie deosebita trebuie acordata stivuirii marfurilor in
apropierea usii containerului. Butoaiele care contin marfuri lichide se vor stivui pe doua randuri de
bracuri, pentru protectia impotriva scurgerilor. Daca in acelasi container sunt incarcate si alte marfuri,
acestea vor fi stivuite deasupra celor in butoaie, pentru acelasi motiv;
8. Stivajul pentru marfurile in saci se va face alternand marfurile (pe lungime si pe latime). Operativitate
mare permite marfa paletizata. Frecvent intalnim in containere marfa paletizata, spatiile goale ramase
fiind umplute cu saci in scopul folosirii optime a spatiului din interiorul containerului.
9. Containerele care contin marfuri periculoase vor avea aplicate etichete internationale corespunzatoare.
Faptul ca forma exterioara este aceeasi, fac obligatorie scoaterea in evidenta a acelora care contin aceste
marfuri;
10. Centrul de greutate al marfii din container trebuie pastrat cat mai aproape de centrul de greutate al
containerului. In caz contrar, cei care manipuleaza containerul trebuie avizati. In cursul transportului
combinat, containerul este manipulat de diferite tipuri de echipament. Personalul care-1 manipuleaza
trebuie sa foloseasca tipul de echipament potrivit.
11. Greutatea marfii din container nu trebuie sa depaseasca greutatea acestuia. Depasirea greutatii
maxime poate duce la deteriorarea containerului si a continutului.
12. Daca exista riscul ca marfa sa murdareasca peretii containerului se vor farda peretii cu material
corespunzator (hartie, plastic, etc.). De altfel pe usa fiecarui container este mentionata in scris obligatia
primitorului de a inapoia containerul curat si apt pentru a putea fi folosit din nou;
13. Marfurile alese pentru acelasi container vor avea proprietati fizico-chimice asemanatoare, astfel incat
sa nu se contamineze;
14. Dupa stivuirea marfurilor in container, usile sau tinda cauciucata care acopera containerul (in cazul
celor care se incarca prin partea superioara, trebuie inchise cu atentie si sigilate de catre Serviciul Vamal.
Acest sigiliu va fi desfacut numai de organul vamal. Vama isi rezerva dreptul ca uneori sa verifice
continutul containerului, cu obligatia de a aplica din nou sigiliul;
15. Pentru ca stivajul din interiorul containerului sa nu fie deranjat, in timpul manipularii acestuia de la un
mijloc de transport la altul, se va evita inclinarea lui, precum si lovirea containerelor din apropiere. Dupa
ce marfa a fost incarcata si stivuita in interiorul containerului pentru realizarea transportului din poarta in
poarta, acesta este transportat cu diferite moduri de transport. Pentru protejarea containerului si
continutului, in timpul transportului va fi eliminata deplasarea lui prin folosirea sistemelor de fixare ISO,
pe piesele de colt. Transportul maritim modern este o activitate economică vastă şi complexă, atât cavolum al
mărfurilor aflate în trafic anual, cât şi ca valoare patrimonială a acestora. La aceste aspecte se adaugă
investiţiile uriaşe făcute pentru proiectarea de nave ca mijloc detransport şi pentru porturi moderne ca noduri de
transbordare. În acelaşi timp, complexitatea transporturilor maritime rezultă şi din condiţiile specifice de
mediu în care se desfăşoară, mările şi oceanele lumii, care impun măsuri deosebite de siguranţă. Aşadar,
transportul maritim, s-a dezvoltat ca necesitate obiectivă a economiei internaţionale moderne,
putându-şi păstra avantajele numai printr-o justă concepţie,organizare şi un management adecvat pentru
construcţia flotelor, a porturilor în raport cutoţi factorii determinaţi ai rentabilităţii, actuali şi în perspectiva viitoare.
Bibliografie:
1. Balamaci Dan, The performance of the organisation in the context of the economic crises. În:
Global Conference on business and finance proceedings volume 7, number 1/10 Honolulu Hawaii
U.S.A. January, 3-6/ 2012 p.520-523.
279
2. Dragomir Gh.,Paun Gr.,Transport maritim, Editura CPPMC, Constanța, 1992
3. Ionescu Gh., Popescu L.N., Ilies L., Sistemul de transport containerizat, Editura Dacia,Cluj-
Napoca, 1988.
УПРАВЛЕНЕ МЕЖДУНАРОДНЫМИ МУЛЬТИМОДАЛЬНЫЕ ГРУЗОПЕРЕВОЗКИ

МОРСКИМ ТРАНСПОРТОМ
Laurenţiu DINU, СMACJM, Marselia, Franţa
Abstract: In multimodal combined several types of transport, taking full advantage of each and provides integrated
transportation services at the lowest overall cost.
Мультимодальные грузоперевозки - это перевозки одного и того же груза различными видами

транспорта. Виды используемого транспорта могут сочетаться в любых
комбинаций: автомобильные, железнодорожные,морские контейнерные и авиаперевозки.
Мультимодальная перевозка это - европейский термин, используемый в странах Европейского
Союза. Мультимодальная перевозка это – это наивысший по сложности вид перевозки, в которой
используются в различных сочетаниях не менее двух различных видов транспорта, в которой
точно просчитаны и согласованны:
1) оптимальная схема и маршрут движения транспорта,
2) время и место подачи транспорта,
3) время и место перегруза товара,
4) обеспеченно временное хранение груза,
5) в зависимости от сложности и потребностей заказчика - предусмотрены различные
дополнительные услуги;
6) и самое главное – осуществляет перевозку и несет полную финансовую и юридическую
ответственность за данную конкретную перевозку - одна транспортно-экспедиционная компания.
B Мультимодальных перевозках объединены сразу несколько видов транспорта, что позволяет
воспользоваться преимуществами каждого из них и обеспечивает интегрированные транспортные
услуги с наименьшими общими издержками.Усилия в этом направлении предпринимались
достаточно давно, с начала 1920х годов, но их успеху препятствовали нормы регулирования,
нацеленного на предотвращение монополизации транспорта. Широкое развитие смешанных
перевозок пришлось на 1950е годы, когда появились контрейлеры — своего рода синтез
железнодорожного и автомобильного транспорта (см. ниже). Такая форма транспортировки
приобретает все большую популярность главным образом благодаря своей эффективности и
экономичности. Скоординированные, или смешанные, перевозки технически могут охватывать
все основные виды транспорта. Описательные термины piggyback (контрейлер), fishyback
(автоприцеп или передвижной контейнер, приспособленный для перевозки на баржах и судах),
trainship (железнодорожный вагон, перевозимый на паромах и баржах), airtruck (комбинация
воздушных и автомобильных средств транспорта) стали общеупотребимыми в англоязычном
транспортном жаргоне. Целью любой комбинации транспортных средств в смешанных
перевозках является соединение самых выгодных характеристик каждого вида транспорта для
оптимизации транспортировки. Например, распространенная комбинация автомобильного и
железнодорожного транспорта позволяет сочетать дешевизну железнодорожных перевозок на
дальние расстояния с гибкостью автомобильного транспорта на коротких маршрутах. Ниже мы
подробно опишем и проиллюстрируем разные формы смешанных перевозок. Контрейлерные
перевозки: грузовик—железная дорога. Наиболее известная и широко распространенная
форма смешанных перевозок — это трейлер или контейнер на плоской железнодорожной
платформе (в международной практике эту форму контрейлерных перевозок принято обозначать,
соответственно, TOFC — от «trailer on a flatcar» или COFC — от «container on a flatcar»).
Контейнер представляет собой «ящик», используемый для временного хранения груза в
процессе смешанной транспортировки и пригодный для перевозки по автотрассам
(поставленный на шасси тягача или в кузове грузовика), по железной дороге (на специальной
плоской платформе) и по водным путям (на палубе судна или баржи).
280
Bibliografie:
1. Butnaru A. Transporturi si asigurari internationale de marfuri, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2002.
2. Balamaci Dan. Situaţia actuală şi perspectivele de dezvoltare a nodului de transportare şi distribuire
Constanţa ca obiect de gestiune. În: Analele ULIM, seria economică, Chişinău: 2011. vol. 11,
p.219-224
3. www.transport-logistica.ro
ПРИМЕНЕНИЕ SWOT-АНАЛИЗА КАК ИНСТРУМЕНТА СТРАТЕГИЧЕСКОГО

МЕНЕДЖМЕНТА
Елена БАРАНОВ, дкд. ИЭФС
Abstract: There are many environmental factors that affect the company, and the effect of which may not be entirely
clear. To remain profitable, companies must face the uncertainty of the situation. The environment in which businesses must
operate the Republic of Moldova, is qualitatively different: increased competition in a saturated market, leading to higher degree
of uncertainty, and thus appear unpredictable risks. It is obvious that management priorities shifted with the change management
(management of organizational development). Enterprises try to get a sense of uncertain conditions by analyzing, trying to keep
numerous factors of the situation to the model that will be understandable and according to which we can act.
Неожиданные изменения во внешней среде, требующие быстрой и адекватной реакции

предприятия для поддержания и усиления своей конкурентоспособности, обостряют интерес к
проблемам стратегического управления.
Его сущность заключается в постоянном пересмотре ответов на следующие вопросы:
 где сейчас находится предприятие;
 в каком направлении должно развиваться предприятие в будущем;
 как собирается предприятие попасть в то положение, где его хочет видеть
руководство.
Стратегический подход к управлению деловыми организациями начал использоваться во
всем мире еще в 20-30 г.г. ХХ столетия. Но особенно интенсивно процесс перехода к управлению
на основе развития начался в 60-е, когда обострилась конкуренция европейского и американского
бизнеса с Японией и компании вынуждены были перестраивать свою деятельность с учетом новых
реалий. Вот тогда-то и потребовался подход, который бы обеспечил возможность компаниям
своевременно адаптироваться к внешним как благоприятным, так и неблагоприятным условиям,
прогнозировать альтернативные варианты развития компании и управлять этим развитием,
используя новые методологии предвидения и моделирования тенденций изменений макро и микро
окружения. Так в лексикон менеджмента вошло понятие стратегического менеджмента (или
стратегического управления). Еще одним важным аспектом стратегического управления стало
внимание к тенденциям изменения внутренней среды предприятия и, прежде всего, к интересам и
устремлениям ее персонала.
По мнению большинства специалистов, современный стратегический менеджмент - "это
программный способ мышления и управления, обеспечивающий согласование целей и
возможностей предприятия с интересами "всех заинтересованных в его деятельности сторон". Он
предполагает не только определение генерального курса развития предприятия и организацию
дела на этой основе, но и повышение мотивации, заинтересованности всех работников в его
реализации. Это предполагает постановку нового комплекса процессов, отражающих
приоритетность целей и динамики развития, обеспечения своевременности решений и действий,
предвидения будущего, анализа последствий управляющих воздействий и инноваций".
Очевидно, что как и любая современная методология управления стратегический
менеджмент должен опираться на соответствующую информационную систему, только с
помощью которой можно проанализировать и оценить тенденции - настоящие, прошлые и
будущие, т.к. только имея четкое представление о том, на какой стадии развития находится
предприятие и его окружение, можно решить, куда двигаться дальше. Иными словами,
необходима технология проведение постоянной диагностики как внутренних ресурсов и
возможностей предприятия, так и внешней среды.
281
В бизнес-инжиниринге, новейшей технологии управления организационным развитием, под
стратегическим управлением понимается выработка стратегий деятельности предприятия с
помощью формализованных процедур, которые расписаны по этапам и применяемым техникам
анализа и моделирования. Эти процедуры направлены на построение моделей будущего состояния
предприятия, а также программ перехода к этому состоянию ("стратегических планов"), где все
мероприятия также расписаны по определенным трафаретам и с соответствующей степенью
детализации.
Даже для упрощенных вариантов данного контура, необходима постановка следующего
управленческого цикла:
 мониторинг и анализ факторов внешней и внутренней среды,
 выработка решения и моделирование будущего состояния предприятия,
 разработка стратегического плана,
 контроль реализации и выработка регулирующих воздействий при отклонении от
намеченных показателей.
Таким образом, упрощенно можно представить следующий алгоритм процесса
стратегического управления:
Рис.1. Алгоритм стратегического управления
Как видно, исходным пунктом процесса стратегического управления является

формирование миссии предприятия. После формирования миссии, предприятие разрабатывает для
себя цели, которые должны дать ясное представление о направлении развития. По определению
"стратегические цели - это основные направления деятельности организации, ведущие к
выполнению ее миссии". Их может быть несколько, в зависимости от размера и уровня развития
организации, имеющихся ресурсов и т. д. Они должны быть конкретными, по возможности
количественно определенными, достижимыми и реальными. Цели должны соответствовать
возможностям и устремлениям предприятия, выраженным в его миссии.
В настоящее время, у руководителей и консультантов занимающихся проблемой "миссии"
компании преобладает интерес к ее внешнему выражению или "коммуникативной" функции
миссии. Это заключается в поиске и формулировке некого послания обществу и внутрь
организации, объясняющем ее цели и ценности. Несмотря на безусловную важность этого
"литературного" аспекта миссии в стороне остается ее, так называемая, "внутренняя структура",
которая в явном виде призвана декларировать намерения предприятия по отношению ко всем
заинтересованным в ее успешной деятельности сторонам. Только потом, на "мифотворческом"
этапе осуществляется "свертывания" этой суммы деклараций в обобщающее их коммуникативное
послание - "миссию - образ".
Именно "конструирование" миссии, а не просто выбор "корпоративного слогана". позволит
установить обоснованные, а не произвольные цели. При этом надо всегда иметь ввиду, что "нет
ничего опаснее произвольно установленных количественных целей организации - потери от этого
могут быть неисчислимы" (Э. Деминг). Поэтому во многих случаях цели можно трактовать как
желаемые "качественные" тенденции развития.
Но важно не только определить эти цели, но и выбрать, отраженный в наборе
взаимосвязанных стратегий, образ действий, который гарантирует наиболее эффективный путь их
достижения. Поэтому важнейшим этапом при выработке эффективной стратегии фирмы, является
стратегический анализ, который должен дать реальную оценку собственных ресурсов и
возможностей применительно к состоянию (и потребностям) внешней среды, в которой работает
фирма. На основе этого анализа и должен происходить рациональный выбор стратегий из
возможного множества вариантов.
282
В полном объеме стратегический анализ доступен лишь очень крупным предприятиям.
Однако, в условиях динамично изменяющейся среды, даже для сравнительно небольших
предприятий, одной интуиции руководителя становится недостаточно для успешных действий на
рынке. Этим обусловлена необходимость постановки в таких предприятиях ограниченных, более
"дешевых" вариантов выработки стратегий. Но и для крупных предприятий "очень часто затраты
на количественное обоснование выбора целей и стратегий, гораздо выше эффекта от их
преимуществ, по сравнению с более простыми "качественными" методами" (Э. Деминг).
Поэтому как основной инструмент регулярного стратегического управления многие
предприятия выбирают матрицу "качественного" стратегического анализа, которую еще называют
матрицей SWOT (аббревиатура начальных букв английских слов: Strengths - силы; Weaknesses -
слабости; Opportunities - возможности; Threats - угрозы)
Эта матрица предоставляет руководителям предприятия структурированное
информационное поле, в котором они могут стратегически ориентироваться и принимать
решения.
Самое привлекательное, в этом методе то, что информационное поле формируется
непосредственно самими руководителями, а также наиболее компетентными сотрудниками
предприятия на основании обобщения и согласования собственного опыта и видения ситуации.
При этом отпадает необходимость в использовании мощных дорогостоящих систем
"количественного" анализа и привлечении не менее дорогих экспертов, которые, хуже зная
специфику конкретного рынка и конкретного предприятия, могут в условиях ограничений по
времени и неполной информации "навязать" неоптимальное решение. Но и ценность любого
тщательно просчитанного "оптимального" решения, если оно появляется слишком поздно,
становится равной "нулю"!
На основании последовательного рассмотрения этих факторов принимаются решения по
корректировке целей и стратегий предприятия (корпоративных, продуктовых, ресурсных,
функциональных, управленческих), которые, в свою очередь, определяют ключевые моменты
организации деятельности.
Необходимо отметить, что стратегические решения не всегда связаны с большим временем
планирования, а скорее характеризуются их влиянием на глубину перестройки бизнеса, его
структуры, направлений развития, что может, например, в периоды кризисов или технологических
"скачков", изменяться достаточно быстро.
Кроме того, стратегические решения связаны скорее с внешними, чем с внутренними
проблемами предприятия - в особенности решения, связанные с выбором номенклатуры
продукции и сегментов рынка. Причем на эти "стратегические решения" могут сказываться как
факторы ближнего, так и дальнего "окружения предприятия".
Поэтому внешний анализ, помимо оценки рыночной конъюнктуры, должен охватывать
такие сферы, как экономика, политика, технология, международное положение и социально-
культурное поведение, т.е. проводиться в соответствии с моделью GETS, что означает четыре
группы внешних сил давления:
 Government - правительство;
 Economy - экономика;
 Technology - технология;
 Society - общество.
Процедуры внутреннего анализа могут и должны включать в себя оценку уникальности
ресурсов и технологий, основных компонентов менеджмента, корпоративной культуры и т.п.
Оценка сильных и слабых сторон предприятия по отношению к возможностям и угрозам
внешней среды как раз и определяет наличие у фирмы стратегических перспектив и возможность
их реализации. Понятно, что при этом будут возникать препятствия (угрозы), которые необходимо
преодолевать. Отсюда следует "переориентация методов управления развитием предприятия с
опоры на уже достигнутые результаты, освоенные товары и используемые технологии
(внутренние факторы) на изучение ограничений, накладываемых внешней рыночной средой
(внешние факторы)".
По существу матрица SWOT-анализа представляет собой удобный инструмент структурного
описания стратегических характеристик среды и предприятия. При построении матрицы
применена, так называемая "дихотомическая процедура" (dickotomia - (греч.) разделяю на две
части), используемая во многих областях знаний (философия, математика, ботаника, соционика,
информатика и т.д.). Тогда элементы матрицы представляют собой "дихотомические пары" (пары
283
взаимоисключающих друг друга признаков), что позволяет снизить неопределенность (энтропию)
взаимодействия среды и системы за счет описания ситуации "крупным мазком".
Методология построения матрицы первичного стратегического анализа заключается в том,
что сначала весь мир делится на две части - внешнюю среду и внутреннюю (само предприятие), а
затем события в каждой из этих частей - на благоприятные и неблагоприятные:
 ВНЕШНЯЯ – ВНУТРЕНЯЯ,
 СИЛА – СЛАБОСТЬ,
 ВОЗМОЖНОСТИ – УГРОЗЫ.
Общий вид матрицы первичного SWOT-анализа приведен на рис.2:
Рис.2. Матрица первичного стратегического SWOT - анализа

Процесс заполнения матрицы должен быть выполнен максимально тщательно, т.к. на
результат может повлиять даже такая вещь, как последовательность заполнения клеток матрицы.
Здесь надо иметь ввиду, что на рисунке приведена только общая схема матрицы. На практике
число SWOT-факторов по каждой оси матрицы может быть значительным и существуют
специальные процедуры их ранжирования и свертывания. Но еще более сильное значение имеет
"субъективный фактор", привносимый участниками процесса (директор, специалисты,
менеджеры) при обсуждении той или иной ситуации. За счет этого результат анализа пополняется
еще и философией стратегии, которая присутствуя в рассуждениях, не вписывается ни в одну
клетку матрицы, но объединяет их в единое целое. "Философия стратегии", как правило,
непосредственно связана с тем "видением" (vision), которое легло в основу миссии предприятия.
Выбор эффективных стратегий, соответствующих внутренним параметрам предприятия и
его положению на рынке и, в целом, во внешней среде, производится путем построения матриц
корреляционного SWOT - анализа. На рис.3. приведен пример такой матрицы для выбора
корпоративной стратегии.
Рис.3. Матрица корреляционного SWOT - анализа
Стратегии предприятия определяются, исходя из сопоставления (корреляции) описанных

ранее характеристик среды и предприятия для четырех зон матрицы. Для каждой зоны матрицы
получаем свои базовые стратегии. Например, для левой нижней зоны матрицы характерны
стратегии направленные на использование сильных сторон предприятия для нейтрализации угроз
внешней среды. Предприятие имеет значительные внутренние силы, но внешняя среда таит в себе
много угроз. Здесь наиболее эффективными будут стратегии, направленные на смягчение внешних
угроз на рынке путем диверсификации (освоения новых товаров и рынков) и интеграции бизнеса.
284
Для верхней правой зоны характерны стратегии, направленные на компенсацию слабых сторон
компании за счет хороших возможностей, предоставляемых внешней средой (создание
совместных предприятий для активной работы на перспективном рынке). Продолжая анализ,
увидим, что для левой верхней зоны матрицы лучшей стратегией станет упор на рост и
увеличение продаж, а для правой нижней - самым разумным становится либо концентрация на
узком сегменте рынка, либо уход с рынка.
ВЫВОДЫ. Таким образом, "разработка стратегии предприятия базируется на анализе
конкретных сегментов рынка для оценки благоприятного проникновения в намеченные сферы, их
использования для укрепления своих позиций". Успех при этом зависит от формального, точного,
полного и всестороннего описания взаимодействия предприятия с внешней средой. Это дает
некоторую гарантию, что стратегические решения приняты на основе анализа всей доступной
информации и ничего не упущено.
Кроме того, результаты анализа и принятые на его основании решения должны
фиксироваться и накапливаться, т.к. накопленный структурированный опыт ("база знаний")
является основой управленческой стоимости любого предприятия. Здесь как нельзя лучше
подходят технологии и инструменты бизнес-инжиниринга, опирающиеся на систему
информационных моделей предприятия и моделей внешней среды. Специальные модули
подобных программ как раз позволяют фиксировать, проводить мониторинг и сопоставлять
SWOT-факторы влияющие на стратегические решения по выбору возможных направлений
развития предприятия.
Правильно и вовремя принятые стратегические решения играют сегодня ключевую роль в
успешной деятельности организации. В конечном счете, именно они оказывают решающее
влияние на конкурентоспособность продукции и предприятия в целом.
1. Виханский О.С. Стратегическое управление.- М.: Гардарика, изд. 2, 1998. - 296 с.
2. Друкер П. Энциклопедия менеджмента. - М.: Издательский дом Вильямс, 2004г. 432 с.
3. Куинн Дж. Б. Стратегия перемен. // В книге: Минцберг Г., Куинн Дж.Б., Гошал С.
Стратегический процесс. - СПб.: Питер, 2001. - 688 с.
4. Томпсон Артур А., Стрикленд III А. Дж. Стратегический менеджмент. - М.: Вильямс, 2006,
— 928 с.
5. Stratan, A., Perciun, R., Oleniuc, M.: Management Strategic - Chisinau, 2012.
ПРИМЕНЕНИЕ «МЕТОДА НАИБОЛЬШИХ И НАИМЕНЬШИХ ЗНАЧЕНИЙ» В

ПРИНЯТИИ УПРАВЛЕНЧЕСКИХ РЕШЕНИЙ ХОЗЯЙСТВУЮЩЕГО СУБЪЕКТА
Гульмира САРСЕМБАЕВА,
магистр, старший преподаватель КИнЭУ им. М. улатова
Бахыт БОЛДУСОВА,
студентка 3 курса КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: This article reflects the order of the analysis of break-even production of the enterprise. Application of this
process at the enterprise allows to make effective managerial decisions on future periods. In the materials of the article the
analysis of break-even production is examined on the materials of the business entity.
Анализ «затраты – объем - прибыль» - это анализ поведения затрат, в основе которого
лежит взаимосвязь затрат, выручки (дохода), объема производства и прибыли; инструмент
управленческого планирования и контроля. Указанные взаимосвязи формируют основную модель
финансовой деятельности, что позволяет менеджеру использовать результаты анализа по данной
модели для краткосрочного планирования и оценки альтернативных решений.[1]
Цель анализа безубыточности состоит в том, чтобы установить, что произойдет с
финансовыми результатами при изменении уровня производственной деятельности (деловой
активности предприятия). [6]
Поскольку анализ безубыточности основывается на разделении затрат на постоянные и
переменные, то от точности разделения зависит уровень обоснованности принимаемых решений.
285
Такое разделение в значительной степени затруднено существованием так называемых
смешанных (полупеременных) затрат, включающих в себя постоянные, так и переменные
составляющие. [3]
Анализ безубыточности производства определяет зависимости между объемом продаж,
расходами и прибылью в течение короткого времени. Период, в течение которого по результатам
анализа даются рекомендации, ограничен имеющимися в данное время производственными
мощностями.
Следует отметить, что основным условием CVP – анализа является деление затрат
организации на постоянные и переменные. Как известно, постоянные затраты не зависят от
объема производства и продаж, а переменные – изменяются пропорционально изменению этого
показателя. Поэтому для установления точки безубыточности к приведенной выше формуле
целесообразно дополнительно использовать показатель коэффициента реагирования продукта. [2]
Его можно определить по формуле:
NБ
KN 
Где КN – коэффициент реагирования
N P продукта
NБ – объем безубыточной реализации продукции
NP – объем прибыльной реализации продукции
Для нашего примера коэффициент реагирования продукта составит:
5010
KN   0.33
15095
С помощью данного коэффициента определим показатели безубыточности, зависящие от
объема реализации продукции.
1. определим объем реализации продукции в стоимостном выражении:

(15095*14000)*0,33 = 69738900 тенге
2. определим цену безубыточной реализации продукции
14000*0,33 = 4620 тенге
При этом необходимо иметь в виду, что при определении переменных затрат и
маржинального дохода на единицу продукции данный коэффициент во внимание не берется. В
нашем примере эти показатели в структуре цены безубыточной реализации соответственно
составляют 2199 и 2421 тенге.
Использование CVP – анализа в практике работы коммерческой организации помогает
оперативно и качественно решить многие задачи, например, определить размер прибыли при
различных объемах выпуска.
ТОО «Береке - Агро» продает пшеницу. При этом средние переменные затраты на
производство и сбыт одной тонны составляют 6663 тенге. 1 тонна продукции продается по цене
14000 тенге. Постоянные затраты предприятия в год составляют 36758645 тенге. Рассчитаем,
какую прибыль может получить предприятие, если оно продаст 10000, 15000 и 20000 тонн
пшеницы.
Поскольку постоянные затраты предприятия не зависят от объема выпуска, найдем величину
маржинального дохода и прибыль (как разницу между величиной маржинального дохода и
суммой постоянных затрат) для всех трех вариантов.
Таблица 1. Прибыль предприятия при различных объемах выпуска, тенге

Объем выпуска, тонн
Показатели
10000 15000 20000
Выручка от реализации 140000000 210000000 280000000
Переменные затраты 66630000 99945000 133260000
Маржинальный доход (п.1-п.2) 73370000 110055000 146740000
Постоянные затраты 36758645 36758645 36758645
Прибыль (п.3-п.4) 36611355 73296355 109981355
Средняя величина маржинального дохода 7337 7337 7337
286
Так как средняя величина маржинального дохода одинакова для всех трех вариантов, расчет
прибыли можно упростить. Определим прибыль предприятия при любом объема выпуска.
Умножив среднюю величину маржинального дохода на объем выпуска, получим общую
величину маржинального дохода.
От общей величины маржинального дохода отнимем постоянные затраты.
Например, какую прибыль получит предприятие, если продаст 13000 тонн?
Величина маржинального дохода для данного объема составит:
7337 тенге * 13000 тонн = 95381000 тенге.
Прибыль составит 95381000 тенге – 36758645 тенге = 58622355 тенге.
ТОО «Береке - Агро» продает одновременно два вида продукции: пшеницу и ячмень.
Данные об объемах продаж и затратах представлены в таблице 2.
Таблица 2. Показатели предприятия при различных объемах выпуска

Наименование продукции
Показатели
пшеница ячмень
Объем продаж, тонн 16000 4000
Цена реализации, тенге 14000 9000
Переменные затраты на единицу изделия, тенге 5337 1326
Постоянные затраты, тенге 36758645
Предположим, что требуется определить:
 Размер прибыли, получаемой предприятием
 Среднюю величину маржинального дохода для каждого вида продукции;
 Коэффициент маржинального дохода для каждого вида продукции;
 Размер прибыли, которую получит предприятие, если расширит продажу пшеницы
до – 18000 тонн, а ячменя – до 6000 тонн.
Для ответа на поставленные вопросы все необходимые данные сведены в таблицу 3.
Таблица 3. Расчет средней величины коэффициента маржинального дохода и размера

прибыли предприятия
Продукция
Показатели Всего
пшеница ячмень
Объем выпуска, тонн 16000 4000 20000
Выручка от реализации, тенге 224000000 36000000 260000000
Переменные затраты, руб 85392000 5304000 90696000
Маржинальный доход (п.2-п.3) 138608000 30696000 169304000
Постоянные затраты 36758645 36758645
Прибыль (п.4-п.5) 132545355
Средняя величина маржинального дохода (п.4:п.1) 8663 7674
Коэффициент маржинального дохода (п.4:п.2) 0,65 0,65
Как видно из таблицы, предприятие заработает 132545355 тенге прибыли. Средняя величина
маржинального дохода для пшеницы составляет – 8663 тенге, а для ячменя – 7674 тенге.
Коэффициент маржинального дохода для всей продукции составляет 0,65.
Рассчитаем прибыль, которую получит предприятие при расширении объема продаж.
Величина маржинального дохода от продажи пшеницы:
8663 тенге * 18000 тонн = 155934000 тенге
Величина маржинального дохода от продажи ячменя:
7674 тенге * 60000 тонн = 46044000 тенге
Величина маржинального дохода от продаж обоих изделий:
155934000 тенге + 46044000 тенге = 201978000 тенге
Постоянные затраты предприятия – 36758645 тенге
Прибыль предприятия составит:
201978000 тенге - 36758645 тенге = 165219355 тенге.
ТОО «Береке - Агро» реализует пшеницу, переменные затраты на одну тонну составляют
6663 тенге. Пшеницу реализуют по 14000 тенге за тонну, постоянные затраты составляют
287
36758645 тенге. Какое количество изделий предприятие должно продать, чтобы обеспечить
получение 80000000 тенге?
Определим величину маржинального дохода, которую можно определить как разницу между
валовой выручкой и переменными затратами, а также как сумму постоянных затрат и прибыли:
36758645 тенге + 80000000 тенге = 116758645 тенге
Определим среднюю величину маржинального дохода как разницу между ценой пшеницы и
средними переменными затратами:
14000 тенге – 6663 тенге = 7337 тенге
Определим количество реализуемого изделия для планируемой величины прибыли как

отношение общей величины маржинального дохода к средней величине маржинального дохода.
116758645 тенге : 7337 тенге = 15914 тонн
ТОО «Береке - Агро» планирует реализовать 17000 тонн пшеницы. Средние переменные
затраты на производство и сбыт составляют 6663 тенге, постоянные затраты – 36758645 тенге.
Предприятие планирует получить прибыль в размере 120 000 000 тенге.
Определим величину маржинального дохода, прибавив к постоянным затратам планируемый
объем прибыли:
36758645 тенге + 120000000 = 156758645 тенге
Определим среднюю величину маржинального дохода, разделив общую величину
маржинального дохода на количество реализуемой продукции:
156758645 тенге : 17000 тонн = 9221 тенге
Определим цену реализации пшеницы, прибавив к средней величине маржинального дохода
средние переменные затраты:
9221 тенге + 6663 тенге = 15884 тенге.
Приведенные данные показывают, что CVP – анализ позволяет отыскать наиболее выгодное
соотношение между переменными и постоянными затратами, ценой и объемом производства
продукции. Ситуации, которые мы рассмотрели, свидетельствуют, что главная роль в выборе
стратегии поведения предприятия принадлежит величине маржинального дохода. Очевидно, что
добиваться увеличения прибыли можно, увеличив величину маржинального дохода. Достичь
этого можно разными способами: снизить цену продажи и соответственно увеличить объем
реализации; увеличить объем реализации и снизить уровень постоянных затрат; пропорционально
изменять переменные, постоянные затраты и объем выпуска продукции. Кроме того, на выбор
модели поведения предприятия также оказывает существенное влияние величина маржинального
в расчете на единицу продукции. Одним словом, в использовании величины маржинального
дохода заложен ключ к решению проблем, связанных с затратами и доходами предприятий. [4]
CVP – анализ на практике иногда называют анализом точки безубыточности. Точку
безубыточности, при которой выручка и объем производства предприятия обеспечивают покрытие
всех его затрат и нулевую прибыль, называют также «критической», или «мертвой». Или точкой
«равновесия». В литературе часто можно встретить обозначение этой точки как ВЕР
(аббревиатура «break-even point»), т.е. точка, или порог, рентабельности. [5]
1. Управленческий и производственный учет, Друри К, Учеб. пособие, ЮНИТИ Москва, 2003г
3. Управленческий учет.Тайгашинова КТ,2008г
4. Сапожникова Н.Г. Бухгалтерский учет [Электронный ресурс] : учебное : электронный
учебник/ Н.Г. Сапожникова.- М. : Кнорус, 2010.-
5. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т.
Тайгашинова.- Алматы : Экономика, 2008.
6. Тайгашинова К.Т. Управленческий учет логистических издержек (управление товарно-
материальными запасами). Часть 1 [Текст] : учебное : учеб. пособие/ К.Т. Тайгашинова.-
Алматы : Экономика, 2006.
288
РЫНОК ЗЕРНА КАЗАХСТАНА: ПОНЯТИЕ И ФУНКЦИИ
Анастасия ГАЛЬЦОВА, магистрант КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: In clause the basic characteristic features of development of the market of a grain of Republic of Kazakhstans
are opened. The basic attention is given to an estimation of development of the grain market, and also his(its) basic functions are
revealed.
Современный агропромышленный комплекс Казахстана характеризуется, прежде всего,

формированием многоукладной экономики и становлением продуктовых рынков.[1]
В процессе многовекового развития рыночного хозяйства понимание рынка и его
сущности менялось, менялся рынок, возрастала его роль в экономике. Рыночный характер носит
экономика развитых стран. Рыночная система является эффективной и сориентированной на
решение экономических проблем. На протяжении многих лет рыночная система
совершенствуется, приобретает цивилизованный вид, и, по мнениям многих учѐных, будет
определять развитие всех стран мира.
Рынок - это система экономических отношений продавцов и покупателей в процессе
купли-продажи материальных благ путем товарно-денежного обмена. Обмен путем купли-
продажи может осуществляться непосредственно производителями и потребителями
материальных благ или их посредниками-представителями на рынке. В любом случае со
значительными колебаниями по стоимости на рынке обмениваются результаты труда. [2]
Ф. Котлер рассматривает рынок как совокупность существующих и потенциальных
покупателей товара.
Экономисты Э. Доланд и Д. Линдсей понимают под рынком любое взаимодействие, в
которое вступают люди для торговли друг с другом. [3]
Зерновой рынок - это стержень развития аграрной экономики. Его состояние является
важным показателем качества проводимых в стране экономических реформ, реализации
агропродовольственной политики.
Рынок зерна является системообразующим элементом в агропродовольственном рынке
страны, что определяется такими факторами, как:
- стратегическая важность зерна в обеспечении экономической безопасности
государства,
- необходимость обеспечения населения продуктами питания, а
перерабатывающих отраслей промышленности сырьем.
Значимость зернового рынка определяется не только экономической целесообразностью
его функционирования, но и социальной необходимостью. Продукция зернового рынка жизненно
необходима и незаменима.
Зерно является основным продуктом сельского хозяйства. Из зерна вырабатывают важные
продукты питания: муку, крупу, хлебные и макаронные изделия. Зерно необходимо для успешного
развития животноводства и птицеводства, что связано с увеличением производства мяса, молока,
масла и других продуктов. Зерновые культуры служат сырьем для получения крахмала, патоки,
спирта и других продуктов.
Петренко И.Я., Чужинов П.И., Исмуратов С.Б. в обобщенном виде сформулировали
следующие основные и наиболее общие функции рынка [4]:
1. Рынок выступает регулятором производства, т.е. объема и структуры продукции; он
информирует товаропроизводителей о спросе на ту или иную продукцию и ее предложении в
пространстве и времени, в соответствии с чем товаропроизводители определяют объем,
ассортимент и рынок сбыта продукции.
2. Рынок обеспечивает признание общественного характера труда, затраченного на
производство товара, в сфере обмена, т.е. уже после того, как продукция произведена и продана.
3. Рынок способствует улучшению качества продукции.
4. Рынок способствует стабилизации цен на продукцию.
5. Рынок способствует снижению издержек производства продукции.
6. Рынок способствует ускорению научно-технического прогресса, так как, только
используя достижения науки и прогрессивные технологии, можно увеличить производство
продукции, улучшить ее качество и снизить издержки.
289
7. Рынок способствует решению социальных проблем, поскольку предоставляет
возможность каждому человеку реализовать себя, свои способности и желания.
8. Рынок выполняет санирующую функцию.
9. Рынок дает возможность товаропроизводителям интегрироваться с системой
международного разделения труда, позволяет естественно вписаться в мирохозяйственную
экономическую систему.
Уровень развития производства зерна всегда был одной из главнейших характеристик
экономической независимости и благосостояния страны. С одной стороны, зерно как ценнейший
продукт питания носит стратегический характер, что определяет серьезный государственный
интерес к зерновому производству, с другой стороны, это основа развития всего
агропромышленного комплекса. Благодаря климатическим и географическим условиям
выращиваемая зерновая продукция Казахстана обладает высоким качеством и клейковиной,
соответствующим нормам и стандартам международного рынка.
Выращивание зерновой продукции на территории РК в основном преобладает в северных и
центральных областях страны, а именно Костанайской, Павлодарской, Акмолинской,
Карагандинской областях.
Зерновой рынок в первую очередь имеет своей целью обеспечение возрастающих
потребностей в зерне за счет собственного производства. Отсюда становится очевидным тот факт,
что для нормального развития зернового рынка необходимо создание благоприятных условий
путем преобразования административно-командных методов регулирования развития зернового
хозяйства в преимущественно экономические, опирающихся на законы товарного производства и
проявляющие свое действие через рыночный механизм.
Стабильность зернового рынка обеспечивается его емкостью, т.е. тем количеством зерна,
которое может поглотить рынок за год при определенных условиях. Определяется этот показатель
на основе балансовых расчетов с учетом производства в текущем году, запасами на начало и на
конец года, количеством ввоза и вывоза зерна.
Таким образом, если рынок зерна рассматривать как обобщающее понятие, то он включает
все товарно-денежные отношения, с помощью которых регулируются производство, сбыт и
потребление зерна, а также складываются хозяйственные связи между субъектами зернового
рынка.
В годы становления рыночной системы хозяйствования в Казахстане развитие сельского
хозяйства резко затормозилось, так как многие хозяйствующие тогда структуры не имели опыта
ведения хозяйства в условиях рынка и не были адаптированы к новым условиям ведения
деятельности. Все это отразилось, прежде всего, на урожайности зерновых культур. В результате
реформирования экономической системы Казахстана развитию зернового производства РК, в
определенной степени, способствовали системная работа по повышению культуры земледелия,
осуществление диверсификации растениеводства на основе его специализации, рост объемов
государственной поддержки сельскохозяйственных товаропроизводителей.
Объем производства зерна в Казахстане на сегодняшний день позволяет полностью
удовлетворить спрос на внутреннем рынке и обеспечить продовольственную безопасность страны.
Процесс реализации произведенной продукции в основных случаях осуществляется путем
прямого закупа у производителей. Неразвитость системы биржевых торгов, а также некоторых
механизмов закупа зерна в стабилизационные фонды приводит к тому, что на рынке
увеличивается количество посредников перекупщиков, негативно влияющих на хозяйственные
отношения первичного производителя и конечного потребителя.[5]
Помимо реализации зерновой продукции на внутреннем рынке, Казахстан активно
осуществляет реализацию зерна на внешнем рынке. Сегодня на мировом рынке в сфере торговли
зерновой продукцией установились жесткие правила, рынок практически поделен среди основных
экспортеров зерна. В результате развития государственной
поддержки сельского хозяйства (в виде субсидирования, льготного кредитования, внедрения
механизмов зерновой расписки, обязательного страхования в сфере растениеводства и т.д.).
Казахстан стал лидером среди стран СНГ в области экспорта зерна и продуктов его переработки,
особенно муки, и вошел в десятку мировых экспортеров зерна. Основными экспортерами зерна на
мировой рынок являются такие страны, как США, Канада, Австралия, Россия, Германия,
Аргентина, Франция и т.д., которые страны, используя близость к морским портам, долгосрочные
контракты о торговых отношениях с крупнейшими странами-импортерами, а также, осуществляя
290
прямое или косвенное субсидирование своих производителей, жестко контролируют свои рынки
сбыта.
В последнее время казахстанское зерно пользуется на мировых рынках повышенным
спросом. На мировых биржах при прогнозировании ситуации на зерновом рынке особо учитывают
ситуацию казахстанского рынка зерна, что еще раз подтверждает усиление позиции Казахстана
среди стран экспортеров зерна. В связи с этим Правительство Казахстана намерено расширить
зерновой экспортный потенциал страны.
Наиболее характерными признаками развитого рынка, как об этом свидетельствует
мировой опыт, являются:
- удовлетворенный спрос,
- организационное объединение производителей, посредников и поставщиков,
- активизация спроса потребителей,
- гибкость системы отношений в цепочке «производство - потребление»,
- гибкая политика невмешательства государства в хозяйственную деятельность
субъектов рынка с его регулированием на региональном и национальном
уровнях.
Препятствием к увеличению экспорта казахстанского зерна являются высокие
транспортные затраты в связи с отсутствием прямого выхода к международным морским портам.
Транзитное передвижение отечественного зерна железнодорожными путями увеличивает
стоимость продукта, что, в свою очередь, снижает конкурентоспособность казахстанского зерна.
Низкая конкурентность и нестабильность зернового рынка обуславливаются
недостаточным государственным регулированием, цикличными изменениями зерновых цен на
внутренних и мировых рынках, уменьшением рыночных сегментов ближнего и дальнего
зарубежья, экспортным эмбарго, возможными зарубежными интервенциями на отечественные
рынки. Следует также учесть воздействие природных форс-мажорных обстоятельств,
изменчивость объемного производства и предложения, низкое качество зерна, ухудшение
финансового состояния зерновых предприятий, малую инвестиционную привлекательность,
снижение материально-технической оснащенности предприятий, технологическое отставание и
недостаточную технологическую дисциплину, неразвитость рыночной логистики, слабую
мотивацию работников. Поэтому зерновому производству необходима государственная
поддержка как субъекту рынка, не имеющему рыночной власти, чтобы выступать на равных
условиях на рынке конкуренции с другими субъектами рынка, имеющими рыночную власть.
Основной путь реализации - повышение интенсивности ведения зерновой отрасли до
уровня, обеспечивающего получение необходимого объема производства высококачественного
зерна, а также поддержание доходов его производителей, позволяющих им осуществлять простое
или расширенное воспроизводство, что напрямую связано с привлечением необходимых
инвестиций в зерновое хозяйство. Однако эти меры не дадут должного эффекта, если на практике
реально не будет признано, что центральной фигурой зернового рынка являются производители
товарного зерна независимо от их форм собственности и хозяйствования. Зерновой отрасли
необходимо придать статус приоритетной в агропромышленном комплексе страны (АПК), тогда
зерновой рынок получит приоритет в государственном регулировании по отношению к другим
продуктовым рынкам. Без постепенного восстановления места зернового хозяйства в
межотраслевых отношениях, соответствующей его роли в экономике и обеспечении продо-
вольственной безопасности страны экономическое положение зерновой отрасли будет только
ухудшаться.
Основной задачей и объективной необходимостью развития отечественного зернового
хозяйства следует признать стимулирование спроса на отечественное зерно, причем как со
стороны внутренних потребителей, так и со стороны экспортеров. При этом вопросы наращивания
совокупного спроса по различным направлениям являются принципиально решаемыми.
Приоритеты, естественно, нужно отдавать внутренним потребностям, однако одновременное
наращивание экспортной составляющей является обязательным условием. Отсутствие мер по
развитию экспорта неизбежно вызовет либо существенное блокирование инновационного роста
зерновой отрасли, либо этот рост будет происходить с масштабным выбытием площадей и,
следовательно, с деградацией сельских территорий.
291
1. Есеполов Т.И., Куватов Р.Ю., Керимова У.К., Повышение эффективности сельского
хозяйства Казахстана в условиях интеграции с внешними рынками / Учебник: Научно-
исследовательский и консалтинговый институт агробизнеса при Каз- НАУ. – Алматы, 2004.
– 595 с.
2. Экономика сельского хозяйства: учеб.пособие ВВ Кузнецов (и др); под ред ВВ Кузнецова
Изд. 2-е.-Ростов н/Д.:Феникс,2005.-346с.
3. Р.К. Молдахметов, А.Х. Муканов. Рынок Зерна Казахстана в условиях таможенного союза
4. Петренко И.Я. и др. Экономика крестьянского (фермерского) хозяйства/И.Я.Петренко, П.И.
Чужинов, С.Б. Исмуратов. Алматы:Кайнар, 1993.-368с.
5. Экономика производства и рынок. Оразалы Сабден.-Алматы: ИД «Эксклюзив», 2009 г.-312
с.
ИННОВАЦИОННАЯ ПОЛИТИКА КАК ФАКТОР ПОВЫШЕНИЯ

КОНКУРЕНТОСПОСОБНОСТИ
И. КЛИМЕНКО, КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: The author considers the problem-oriented management system training of professionals, which is based on
the model of the educational process. The necessity of introducing innovations in the practice of management of higher
education. Offers an innovative model of a specialist. The model is based on the principles of innovation management, which
provide solutions to key quality control of the educational process and its results.
Современное состояние экономики и Программа форсированного индустриально-

инновационного развития Республики Казахстан [1] требуют от производителей товаров и услуг
системного подхода к повышению конкурентоспособности процесса производства и его
конечного результата. В статье рассматривается инновационный аспект деятельности,
обеспечивающий повышение конкурентоспособности высшего учебного заведения и его
выпускников.
Республика Казахстан, присоединившись к странам - участникам Болонского соглашения
последовательно осуществляет переход на европейские стандарты высшего образования. По
данным Министерства образования и науки Республики Казахстан [2] рынок образовательных
услуг в Республике Казахстан представлен более чем ста высшими учебными заведениями
различных форм собственности (Таблица 1) .
Таблица 1. Количественные показатели рынка образовательных услуг

Показатели 2007-2008 2008-2009 2009-2010 2010-2011 2011- 2012
Всего вузов 140 144 145 148 143
Контингент 717053 633814 610264 620442 -
студентов
Обучается по 125179 118629 141852 140533 -
госзаказу
% 17,5 18,7 23,2 22,6 -
Высшие учебные заведения страны работают по Государственным образовательным

стандартам (ГОСО). Процесс совершенствования стандартов носит стабильный характер,
основная идея стандарта каждой специальности – ориентация выпускника ВУЗа на рынок труда.
При таком подходе бесспорным, по мнению авторов, является тот факт, что ВУЗы заинтересованы
в результатах образовательного процесса: выпускники формируют имидж высшего учебного
заведения, его репутацию.
Классическая высшая школа, ориентированная на систему взаимодействия между
лектором и студентом по схеме «сиди и слушай», уступает место схеме «думай и делай». Рабочие
учебные планы специальностей, построенные по принципу сочетания обязательных и элективных
(выборных) дисциплин, в какой-то мере обеспечивают студенту некоторую степень свободы при
выборе образовательной траектории. В то же время немаловажным фактором в формировании
профессиональных компетенций и личности конкурентоспособного специалиста была и остается
личность преподавателя. Технические новшества, так страстно пропагандируемые и повсеместно
292
насаждаемые в учебном процессе ВУЗа, да и не только ВУЗа, не заменят профессионализма
профессорско-преподавательского состава. Общеизвестно, что учебный процесс представляет
собой сложную социально-экономическую систему, управление который требует системного
подхода и современных инструментальных средств.
Эффективность управления такими системами значительно повышается при
использовании моделирования в качестве инструмента. Предлагается рассматривать процесс
формирования конкурентоспособного специалиста в виде трех моделей, каждая из которых имеет
цель и структуру:
- модель специалиста (кого учим);
- модель содержания образовательного процесса (чему учим);
- модель формы образовательного процесса (как учим).
В основе модели специалиста лежит ГОСО специальности, в котором четко определены
профессиональные компетенции выпускника ВУЗа; помимо этого в ГОСО есть указание на сферы
деятельности, в которых выпускник может найти применение полученным профессиональным
навыка и умениям. Какая главная проблема существует и требует решения при формировании
модели специалиста? Проблема формирования профессиональных компетенций. Перед
эдвайзерами стоит задача помочь студенту сформировать индивидуальный учебный план, в
основе которого лежит ГОСО. Решение этой задачи зависит от того, насколько хорошо эдвайзер
знает учебный план специальности не только в разрезе дисциплин, но и в разрезе тех знаний,
умений, навыков, которые студент приобретет, изучая ту или иную дисциплину.
В основе модели содержания также лежит государственный образовательный стандарт
специальности, который устанавливает перечень обязательных дисциплин по каждой
специальности, а также регламентирует соотношение обязательных и элективных дисциплин.
Интересным, по мнению авторов, представляется тот факт, что в процессе совершенствования
ГОСО специальностей высшего профессионального образования Казахстан идет по пути
сокращения дисциплин изучаемых в обязательном порядке, предпочтение отдается дисциплинам
по выбору студента. Доля элективных дисциплин в ГОСО РК растет, казалось бы, отрадный факт.
Но при более тщательном изучении проблемы [3], установлено, что такой подход вызывает много
вопросов у профессионалов. Так, специалисты, обучавшиеся в разных регионах страны только
«де – юре», по диплому, будут относиться к одному и тому же направлению подготовки. «Де-
факто» бакалавр», обучавшийся в городе A будет отличаться о своего собрата, обучавшегося по
этой же специальности в городах В,С и т.д. Отличие это появится не только потому, что их
обучали разные профессора, а , в основном, потому, что их обучали разным предметам. Не
пытаясь оценивать эту ситуацию в терминах «хорошо-плохо», хочется отметить, что отсутствие
единообразия и несопоставимость перечня дисциплин приводит к невозможности сравнивать
выпускников различных ВУЗов. В то же время, отсутствие единых критериев подготовки
специалистов, отсутствие концептуальной модели процесса и результата обучения не
предоставляют работодателю и обществу в целом сравнивать качество подготовки специалистов
республиканских высших учебных заведений.
Модель формы должна дать представление о технологиях образовательного процесса. В
результате построения данной модели мы получаем ответ на вопрос «Кто учит наших
специалистов и как он это делает?».
Бесспорным является тот факт, что разработка моделей должна выполняться с учетом
реалий современного общества и образовательной системы:
- формировать приоритетные направления подготовки специалистов с учетом ориентации
на рынок труда и специфику развития региона.
- создавать материально-технические условия, обеспечивающие повышение качества
подготовки специалистов, непрерывного профессионального роста кадров, организации
различных форм повышения квалификации и переподготовки.
- совершенствовать информационно-методическое обеспечение образовательного
процесса, развитие и внедрение современных образовательных технологий.
- создавать на базе ВУЗов инновационные структуры, ориентированные на разработку и
внедрение новых моделей обучения.
В то же время, современные образовательные технологии и технические средства
(внедрение персональных компьютеров, интерактивные доски, технические средства обучения и
пр.) предоставляют преподавательской общественности неисчерпаемые возможности по
293
усовершенствованию процесса обучения. Именно это разнообразие возможностей таит в себе
«подводные камни»: вне зависимости от того, по какой специальности обучаются студенты
высшего учебного заведения, их всех объединяет единая цель: они пришли в ВУЗ получить
профессию. Обучить профессии может только профессионал, и так легко за современными
техническими новшествами скрыть дилетантский подход к формированию специалиста, заменить
обучение банальным натаскиванием. Целесообразным, по мнению авторов, представляется
использование методов игрового социального имитационного моделирования, которые имеют ряд
существенных преимуществ перед традиционными схемами обучения [4].Как осуществляется
управление образовательным процессом на основе данной модели? В зависимости от выбранной
дисциплины и требуемого уровня знаний определяется форма обучения – лекции, тренинги,
CASE- технологии, то есть синтезируется модель формы образовательного процесса, не
противоречащая требованиям ГОСО и позволяющая реализовать модель специалиста,
ориентированную на удовлетворение требований потребителя образовательной услуги. Особый
интерес представляет применение методов игрового социального имитационного моделирования в
организации той части учебного процесса, которая влияет на дальнейшее трудоустройство и
профессиональные качества специалиста, его востребованность на рынке труда.
Речь идет о производственных практиках. Опыт работы в вузе позволяет утверждать, что
программа практики, составленная кафедрой, как правило, ставит перед студентом цели и задачи
общего характера без учета особенностей конкретного предприятия и того рабочего места, на
котором студент будет проходить практику. Более того, предприятия - базы практик,
принимающие студентов, имеют свои взгляды на методику использования трудовых ресурсов
низкой квалификации (практикантов). Все выше перечисленное диктует необходимость
разработки и внедрения программы практики с учетом требований трех сторон, заинтересованных
в результатах этого вида деятельности: студента, кафедры, предприятия базы-практики. Такая
программа разрабатывалась с применением комплекса методов игрового социального
имитационного моделирования и нашла свое применение в учебном процессе вуза. Подробное
описание структуры игрового комплекса и результатов работы докладывалось на конференции [5].
В целом методы игрового социального имитационного моделирования отличаются от
формального моделирования тем, что легко адаптируются на предметную область и повышают
качество знаний. Применение инновационных технологий должно быть системным: от
применения на отдельных занятиях до внедрения в практику организации деятельности кафедры,
факультета, вуза. Системное внедрение инноваций позволяет оперативно выявлять проблемные
участки образовательного процесса, формировать алгоритм управления с целью повышения
качества и конкурентоспособности выпускников вузов. Переход от системного внедрения
инноваций к инновационной политике предполагает внедрение инноваций на всех этапах
жизненного цикла образовательного процесса ВУЗа: от планирования процесса до оценивания
качества его результатов.
Интересным, с точки зрения авторов, представляется инновационное планирование
учебного процесса. В настоящее время планирование выполняется заведующим кафедрой, при
этом необходимо учитывать определенные ограничения (равномерность распределения нагрузку
по семестрам, профессиональный уровень и систему предпочтения профессоров, ассистентов) и
т.п. После того, как «нагрузка» по кафедре спланирована и распределена между преподавателями,
назначаются кураторы групп, которые выполняют функции эдвайзера. Подход к планированию
традиционный и общеизвестный. «Подводных камней» при таком подходе много, самый главный:
куратор, назначаемый, как правило из числа молодых преподавателей, не всегда в состоянии
адекватно разъяснить студенту, какие профессиональные компетенции он получит при изучении
той или иной дисциплины. Более того, если ВУЗ предоставляет студенту возможность выбора не
просто курса, а преподавателя, который ведет дисциплину, куратор оказывается лицом к лицу с
этической стороной проблемы выбора.
Как сформировать модели специалиста и модели содержания образовательного процесса, не
нарушая ГОСО и предоставляя студенту возможность выбора?
Анализ проблемы, проведенный автором, позволил установить, что
 модели управления, предлагаемые зарубежными и отечественными специалистами, как
правило, определяют требования в части результата обучения, тогда как необходимо
оценивать качество процесса подготовки специалиста;
294
 отсутствует мобильная система обмена информационными ресурсами по вопросам
управления качеством, в основе которой лежат достижения отечественных и зарубежных
ученых, исследователей, практиков;
 необходима разработка такой системы взаимодействия участников образовательного
процесса и заинтересованных сторон, которая позволяет сконцентрировать
положительный опыт формирования конкурентоспособных специалистов.
Системный анализ ситуации на рынке труда, показал, что в условиях конкуренции
требуется сместить акценты в подготовке выпускников вузов и перейти от подготовки кадров с
«узкой» профессиональной специализацией к подготовке специалистов с гибким системным
мышлением, высоким уровнем технической и общей культуры.
Во всем многообразии задач, к решению которых должен быть готов специалист с
высшим образованием, предлагается различать три уровня сложности:
 уровень исполнителя то есть работа в соответствии с инструкцией, по определенному,
заранее известному алгоритму; очевидно, что такой вид деятельности не предполагает
свободы выбора, от исполнителя не требуется личной инициативы в решении
проблемных ситуаций;
 организационно-технологический уровень подразумевает работу по решению задачи
выбора в условиях частичной неопределенности, некоторую свободу выбора в стратегии
поведения;
 аналитико-исследовательский уровень подразумевает работу по координации
деятельности и принятия решения в условиях полной неопределенности.
Подготовка специалистов для каждого уровня должна вестись по собственному алгоритму.
Автором разработана инновационная модель обучения, которая дает студенту
возможность не только получить профессиональные знания и навыки, но и осознать себя, свое
положение в рамках новой общественной, социальной и экономической системы.
По аналогии с творческими специальностями определять ведущего специалиста кафедры,
который в следующем учебном году будет набирать первый курс. Термин «набирать первый курс»
означает только лишь то, что этот специалист будет не просто выполнять роль куратора/эдвайзера
для студента. В рамках его компетенции будут такие вопросы:
 чему будем учить специалиста, то есть он и только он формирует модель специалиста
для учебной группы этого набора;
 кто будет принимать участие в подготовке специалистов, то есть подбор ППС;
 организация практик и система взаимодействия с работодателем.
Персональная ответственность эдвайзера за качество подготовки специалистов и достаточно
широкие полномочия, предоставленные ему для организации учебного процесса, обеспечат
повышение качества подготовки специалиста, позволят сформировать уникальную систему
подготовки, которая называется « школа мастера».
Очевидно, что предложенная инновационная модель обучения потребует системной
реорганизации управления образовательной деятельностью, способной обеспечить радикальное
изменение целей, структуры и функций ОУ.
В то же время, следует учитывать то обстоятельство, что современная система подготовки
кадров характеризуется высоким уровнем внедрения информационных технологий с
одновременным повышением требований быстрой адаптации личности к меняющимся условиям
жизни. Это является причиной противоречия между системой нормирования учебного процесса,
его стандартизацией и требованиями к мобильности специалиста, его готовности воспринимать и
применять инновации в своей профессиональной деятельности. Устранить это противоречие
можно внедрением в систему высшего профессионального образования инноваций, которые
позволят:
1. Открыть доступ казахстанским студентам и преподавателям к мировому
образовательному пространству.
2. Формировать в вузах РК конкурентно привлекательные образовательные
программы.
3. Реализовать системный подход к управлению качеством подготовки специалистов.
Инновационная политика ВУЗа позволит провести реструктуризацию образовательных
учреждений (ОУ) и дополнить традиционные структуры элементами, обеспечивающими
устойчивые конкурентные преимущества на рынке образовательных услуг, что создаст
определенные преимущества ОУ в тактическом и имиджевом аспекте.
295
В итоге на образовательном пространстве Республики Казахстан мы сформируем систему
подготовки кадров, которая обеспечит:
- более полное соответствие ВУЗовской подготовки реальным требованиям производства
и общества;
- повышение уровня фундаментальной теоретической и практической подготовки
выпускников ВУЗов;
- адаптацию ВУЗов к современным условиям и требованиям развития образования на
основе использования мирового опыта;
- применение эффективной системы оценивания результатов деятельности вуза, его
подразделений, преподавателей и студентов;
- активизация научно-исследовательской и инновационной деятельности профессорско-
преподавательского состава;
- решение вопросов трудоустройства выпускников;
- повышение авторитета ВУЗа как учреждения, способного обеспечить качественную
подготовку специалистов.
1. Государственная программа по форсированному индустриально-инновационному развитию
Республики Казахстан на 2010 – 2014 годы// Указ Президента Республики Казахстан от 19
марта 2010 года № 958.
2. http://www.edu.gov.kz/ru/dejatelnost/vysshee_i_poslevuzovskoe_obrazovanie/monitoring_dejateln
osti_vuzov/
3. Клименко И.С. Проблемные вопросы формирования стандартов подготовки ИКТ
специалистов// Материалы межд. научно-практ. Конф. «Информационные и
телекоммуникационные технологии: образование, наука, практика», Алматы, декабрь 2012
4. Клименко И. О концептуальной модели и некоторых технологических приемах
формирования профессионализма// Международный научно-практический семинар, КИнЭУ,
Костанай, апрель, 2012
5. Клименко И. Инновационные технологии обучения и управления качеством подготовки
специалистов// Материалы межд. научно-практ конф.- Ашхабад,2011-С.53-55.
ПЕРСПЕКТИВА РАЗВИТИЯ ТОВАРНОГО КУМЫСА
Балкумыз ХАСЕНОВА,
магистрант КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: Over the past few years a great number of dairyings which produce national dairy products were built.
According to perspective plan for the development of agriculture and the food industry for uninterrupted production of koumiss
which answers to all aspects of public health and its need for people, a significant increase in horse breeding and the
construction of new dairyings is planned.
Проблемы экономического развития сельского хозяйства и промышленности, повышение

эффективности производства и улучшения качества выпускаемой продукции постоянно находятся
в центре внимания правительства Республики Казахстан. Основная задача развития
промышленности Республики Казахстан в пятилетке состоит в дальнейшем удовлетворении все
возрастающих потребностей народного хозяйства и населения в высококачественной
промышленной продукции. В новой пятилетке обращается большое внимание на развитие
пищевой промышленности. Рост производства пищевых продуктов будет достигнут за счет
строительства новых предприятий, реконструкции и модернизации действующих [1].
За последние годы построен ряд молочных заводов по выработке национальных молочных
продуктов. По перспективному плану развития сельского хозяйства и пищевой промышленности
для бесперебойного производства кумыса из кобыльего молока, полностью обеспечивающего
нужды здравоохранения и потребности в нем населения, предусматривается значительное
увеличение коневодства и строительство ряда новых молочных заводов.
296
Первыми готовить кумыс научились кочевые народы казахских и монгольских степей в
энеолите (5500 лет назад). Технологию приготовления кумыса кочевники веками хранили в тайне.
Как рассказывают старые казахские мастера, всего видов кумыса более двадцати пяти. В
зависимости от времени года кумыс бывает летним, осенним и зимним. Самый ценный майский -
уызкымыз, его готовят из молозива. Июньский, сарыкымыз, имеет приятный желтоватый оттенок,
а июльский кунаркымыз ценится калорийностью. Первое упоминание о кумысе можно найти в
трудах древнегреческого историка Геродота (484-424 гг. до н.э.), который, описывая быт скифов,
рассказывал, что любимым напитком этого народа был особый напиток, приготовленный путем
сбивания кобыльего молока в глубоких кадках. Описание кумыса можно встретить и в
древнерусской летописи – "Ипатьевском списке". Подробное описание кумыса оставил
французский монах и миссионер XIII века Вильгельм Рубрикиус. Рассказывая о своем
путешествии в "Татарию" в 1253 году, он впервые подробно описывает приготовление, вкус и
действие кумыса.
Существуют и другие разновидности, всего же их более тридцати. Кумыс-молозиво (уыз-
сут). Его получали из забродившего кобыльего молока, в котором держится вкус молозива. По
старинному обычаю, стар и млад аула приходили помешать такой кумыс, а хозяин, в свою
очередь, угощал их.
Республика Казахстан является едва ли не единственной страной, где кумыс как
общепризнанный национальный продукт с высокими лечебными свойствами систематически
употребляется в каждой семье. Учитывая самый высокий уровень развития табунного коневодства
по сравнению с другими странами, кумыс должен быть продуктом экспорта и снабжения
кумысолечебниц многих стран.
Кумыс сертифицирован и рекомендован Казахской Академией Питания. Срок хранения 3
месяца.
Кумыс содержит витамины группы В — В1 (тиамин), В2 (рибофлавин), В12, РР
(никотиновую кислоту), Н (биотин), С (аскорбиновую кислоту), фолиевую кислоту, пантотеновую
кислоту и другие. Все эти витамины необходимы для нормальной жизнедеятельности организма.
Химический состав кумыса: (%) вода — 87,8, жир — 1,0 —1,9, белок — 2,0-2,5, лактоза —
2,6 — 4,4, зола — 0,4 —0,5, молочная кислота — 1,1 — 1,5, спирт —0,7 — 2,4.
Порядок использования кумыса в медицинских целях определяется врачами. Для
укрепления здоровья его пьют перед едой по 50 —200 г, а для восстановления сил после тяжелой
болезни или хирургической операции — по 0,5 л и более между приемами пищи.
В государстве ведется системная работа по развитию коневодства, увеличению поголовья
дойных кобылиц, повышению их удоев и товарности молока, улучшению его качества путем
повышения санитарной культуры его получения. Кумыс с высокими вкусовыми и лечебными
свойствами изготовляется из сырого кобыльего молока, которое вследствие высокого содержания
альбумина и глобулина значительно изменяет свои свойства при тепловой обработке.
Предполагается, что среднегодовой объем производства молока по сравнению с
предыдущей пятилеткой будет увеличен на 26 - 30 %.
Одним из основных источников увеличения продуктов животноводства является
дальнейшее развитие табунного коневодства, заключающее в себе огромные потенциальные
возможности производства мяса и молока. За последние годы построено ряд молочных заводов по
выработке национальных молочных продуктов. По перспективному плану развития сельского
хозяйства и пищевой промышленности для бесперебойного производства кумыса из кобыльего
молока, полностью обеспечивающего нужды здравоохранения и потребности в нем населения,
предусматривается значительное увеличение коневодства и строительство ряда новых молочных
заводов.
Для успешного решения этой задачи, в первую очередь, необходимо изучить состояние
коневодства по природно-экономическим районам и наметить перспективы его развития, а вместе
с тем и рационального размещения молочных предприятий, их производительности,
укомплектованности отдельных технологических линий оборудованием.
При промышленном производстве кумыса на действующих молочных заводах по
технологической инструкции, продукт получается разнородный по химическому составу и
свойствам, не высокого качества, часто не соответствует стандартным требованиям.
Такая ситуация объясняется тем, что традиционный технологический процесс
производства кумыса в домашних кустарных условиях, сложившийся у кочевых народов с
незапамятных времен, длительный и трудоемкий. Более того, мало изучена его сущность, не
297
разработана технология для промышленного производства, не велись работы по созданию
специальных аппаратов для осуществления нормативно-необходимой технологии его
производства.
Поэтому улучшение товарных свойств кумыса из кобыльего молока при его производстве
в промышленных условиях требует, прежде всего, изучения сущности его технологии, введения
некоторых дополнительных технологических операций, как гомогенизации кобыльего молока,
которая отсутствует при кустарном способе его производства, но будет способствовать
значительному улучшению вкуса и консистенции кумыса.
Производство кумыса в промышленных условиях осуществляется на случайно
подобранном имеющемся на заводе оборудовании. Поэтому на каждом предприятии машинно-
аппаратурная схема его производства различная, не однотипная. Естественно, что и качество
продукта, его химический состав имеют большие различия по предприятиям-изготовителям.
Натуральный кумыс сохраняет свои полезные качества лишь в течение 72 часов, да и то
при определенной температуре хранения. Идеальный вариант - пить его свежим непосредственно
на ферме. Поэтому лет десять назад угоститься этим напитком можно было разве что где-нибудь
на районном сабантуе. Отличает кумыс от других напитков и сильная газированность, а
сезонность производства самого кобыльего молока затрудняет ритмичные поставки этого
продукта в торговые организации.
Тем не менее, обозначенные проблемы имеют решение. Проблему сезонности в какой-то
мере решает традиционная технология превращения молока в порошок методом сушки, что
требует соответствующего оборудования и технологии. Обеспечение безопасности при
транспортировке и потреблении достигается путем использования современных упаковочных
средств, что, впрочем, весьма проблематично, учитывая агрессивный характер напитка.
Интересная разработка в этом направлении появилась в лаборатории биологически
активных добавок медицинского университета [3], где утверждают, что его специалистам удалось
создать быстрорастворимый кумыс в виде таблеток, которые способны превратиться в
натуральный целебный напиток после часа-полутора настаивания в стакане минералки или
кобыльего молока.
Специалисты-практики, правда, к этим заявлениям относятся скептически, большинству из
них более предпочтительной и перспективной кажется технология концентрации кобыльего
молока по типу сгущенки. Но пока это только разговоры и мнения. Реально современной
технологии, способной резко увеличить присутствие кумыса на прилавках магазинов, на
сегодняшний день не существует. В результате рынок стремительно заполняется подделками.
Интересная ситуация складывается и с точки зрения удовлетворения спроса. Например,
известная в регионе торговая сеть в декабре продала чуть более десяти тысяч бутылок
натурального кумыса, летом эта цифра увеличивается примерно в два раза. При этом считается,
что дефицита продукции нет, и спрос удовлетворяется полностью. Такое положение можно
объяснить одним: недостатком информации. Многие, видимо, считают, что рекламы, созданной
кумысу как чудо-напитку еще классиками русской литературы в лице Толстого и Чехова, вполне
достаточно и сегодня. Оказывается, что вопрос так запущен, что до сих пор не существует
документального подтверждения лечебных свойств древнего напитка. Но если целебная сила
лошадиного напитка не миф, а реальность, то в Казахстане необходимо вести планомерную работу
по популяризации полезных свойств национального напитка.
В республике ведется проводится комплексная работа по изучению сущности
технологических процессов производства кумыса, совершенствованию и уточнению технологии
для промышленного его производства, куда входит большой комплекс вопросов, в том числе по
изучению естественной кумысной закваски и подбору чистых культур для сквашивания и
брожения кумыса.
Для разработки рациональной научно-обоснованной схемы производства кумыса,
обеспечивающей интенсификацию процесса и высокие товарные свойства продукта
разрабатывается система сбора данных по физическим свойствам молока и кумыса, динамической
и кинематической вязкости, текучести. В то же время, имеются специфические особенности
технологии производства национального напитка [4].
Так, для создания благоприятных условий брожения в кумысе требуется аэрирование при
перемешивании. От интенсивности и способов перемешивания зависит характер и интенсивность
протекания процессов брожения и созревания кумыса, которые играют большую роль в
формировании товарных и лечебных свойств продукта. Отсутствие специализированного
298
оборудования, в том числе вымешивающих устройств для достижения нужной степени
аэрирования кумыса, привело к тому, что в промышленном производстве кумыса применяются
мало эффективные мешалки разных типов, вмонтированные в имеющееся на заводе оборудование.
Подводя итог сказанному, следует подчеркнуть, что для комплексного решения проблем,
связанных с товарным производством высококачественного кумыса необходимо:
- изучить состояние коневодства и перспективы его развития
- наметить пути повышения производства кобыльего молока, его товарности;
- ввести в технологию производства кумыса гомогенизацию и разработать оптимальные
режимы этого процесса с целью производства продукта гомогенной консистенции без
отстоя жирового слоя;
- изучить существующие различные перемешивающие устройства для аэрирования при
брожении и созревании кумыса;
- найти или создать оптимальный тип мешалки, обеспечивающей интенсивное
перемешивание и нужную степень аэрирования;
- разработать рациональную машинно-аппаратурную схему промышленного
производства кумыса, обеспечивающую выработку продукта высокого качества;
- наметить пути равномерного снабжения кумысом из кобыльего молока населения
круглогодично в различных экономических районах страны.
Только такой системный подход к проблеме позволит создать условия для промышленного
производства кумыса и повышения его товарных свойств.
1. Валиев, Т.А. Валиева, Р.В. Ахмадуллин//Актуальные вопросы кумысоделия и
кумысолечения: Материалы Республиканской научно-практической конференции. Уфа -
Юматово.- 2000. - С. 42-44.
2. Реабилитация и комплексное лечение больных в кумысолечебном санатории «Юматово» /
Под ред. Л.Т. Гильмутдиновой. Уфа-Юматово, 2004.- 162 с.
3. Сайгин, И. А. Кобылье молоко и его использование для кумысолечения. М., -
Россельхозиздат. - 1967 - 184с.
4. Шамаев, А.Г. Кумыс / А.Г. Шамаев. Уфа: Китап, 2007. - 312 с.
5. Шамаев, А.Г. Кумыс-доступный и надежный природный фактор здоровья //Природные
факторы здоровья, профилактики и лечения болезней:сб.докл.Респ.межвед.научн.-
практ.конф.-Уфа,2001.-С.77-84.
ПРОБЛЕМНО-ОРИЕНТИРОВАННОЕ УПРАВЛЕНИЕ КАК ОСНОВА

ИННОВАЦИОННОГО МЕНЕДЖМЕНТА
И. КЛИМЕНКО, КИнЭУ им. М. Дулатова

П. КЛИМЕНКО, КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: The paper presents the experience of developing problem-oriented quality management training, which aims at
efficient management of significant and unexpected change in advance of their characteristics. This approach provides the
decision maker the possibility of diagnosing problematic situations that affect the quality of training and operational
development of the control actions.
Система инновационного менеджмента предполагает решение нескольких концептуальных

задач: планирование и организация инновационной деятельности; оценивание результатов и
разработка системы мотивации участников процесса. Позиционируя разработанную и
апробированную авторами проблемно-ориентированную систему в качестве основы
инновационного менеджмента [1] , сформулируем ее основную задачу: обеспечение такого
уровня качества подготовки специалистов, который удовлетворяет все стороны, принимающие
участие в образовательном процессе (студенты, вуз, работодатели, общество). Для решения этой
задачи была сформирована структура проблемно-ориентированной системы управления, при этом
предпочтение было отдано системе управления с небольшим количеством уровней иерархии
(одно- или двухступенчатые). Это ограничение обусловлено тем, что основной проблемой при
299
формировании многоступенчатых систем является проблема сохранения информации, как с точки
зрения количества, так и с точки зрения содержания. Если для обработки информации
используются машинные методы, то проблема решается соответствующими организационно-
техническими методами. В случае, если в структуре проблемно-ориентированной системы
управления процессы сбора, обработки и передачи данных возлагаются на человека, то при
наличии пяти и более ступеней передачи данных информация претерпевает существенные
изменения, приводящие к потере смысла.
Состав и структура проблемно-ориентированной системы управления, обеспечивающей
инновационный подход к планированию и организации деятельности, представлены на рисунке 1.
Проблемно-ориентированная
система
управления качеством
Функциональные Обеспечивающие
подсистемы подсистемы
«Кадры» Информационное
обеспечение
«Учебный процесс»
«Контроль результатов Математическое и

обучения» программное обеспечение
«НИР и НИРс» Техническое обеспечение
«Производственные
практики» Организационно-правовое
обеспечение
«Анализ качества
деятельности вуза»
Рисунок 2-Состав проблемно-ориентированной системы управления качеством.
В качестве системообразующего признака каждой подсистемы выбран объект управления,

определены функции подсистем и перечень решаемых в них задач. Так, задачи планирование
инновационной деятельности организации, определения стратегического направления
инновационной деятельности и постановка целей выполняется в подсистемах «Кадры», «Учебный
процесс». Подсистема «Анализ качества деятельности вуза» решает задачу оценивания
результатов инновационной деятельности; подсистемы «Кадры» и «Контроль результатов
обучения» обеспечивают разработку системы стимулирования участников процесса. В тоже время
для реализации проблемно-ориентированного управления в систему управления качеством был
300
введен специальный контур управления, который позволяет выявить проблему,
идентифицировать проблемообразующие факторы, принять оперативное решение для устранения
возмущающих воздействий.
Введение дополнительного контура в систему управления подготовкой специалистов
вносит существенные изменения в процесс управления, меняет тип системы управления и
предоставляет возможность работать в двух режимах: в режиме контроля процесса подготовки
специалистов и в аналитическом режиме.
Полагая, что немаловажное значение в системе инновационного менеджмента имеет
рациональное использование всего нового, авторами была синтезирована система управления,
которая позволяет обеспечить эффективное управление процессом подготовки специалистов на
всех этапах жизненного цикла. Инновационный характер такой системы состоит в том, что
система управления качеством функционирует по правилам управления календарно-
развивающимися операциями, то есть при каждом следующем повторении жизненного цикла
формируется более высокий уровень качества, чем на предыдущем.
Как это происходит? Первый этап жизненного цикла представляет собой систему
формирования контингента будущих абитуриентов через институт профессиональной ориентации
и механизм формирования элитных групп. Данная схема давно и прочно себя зарекомендовала как
в Казахстане, так и в России в форме интернатов для одаренных детей, физико-математических
школ и т.п.[2]
Проблемно-ориентированное управление данным этапом жизненного цикла обеспечивать
разработку и внедрение инноваций в систему профессиональной ориентации молодежи.
Результаты работы ВУЗа на данном этапе являются основой успешного прохождения второго
этапа: формирования студенческого контингента из числа абитуриентов, осознанно выбирающих
профессию. Собственно управление качеством подготовки специалистов в вузе начинается с
третьего этапа жизненного цикла, так как на этом этапе происходит формирование модели
будущего специалиста.
Инновационный аспект процесса формирования специалиста предполагает дифференцированный
подход к образовательному процессу. Дифференциация необходима для того, что бы реализовать
различные уровни профессиональных компетенций выпускника ВУЗа:
 специалист, способный решать задачи на исполнительском уровне, выполнять работу
в соответствии с инструкцией по определенному, заранее известному алгоритму; очевидно, что
такой вид деятельности не предполагает свободы выбора, от исполнителя требуется высокая
степень организованности, не требуется проявления личной инициативы в решении проблемных
ситуаций;
 специалист, способный решать организационно-технологические задачи, то есть
предполагается профессиональная деятельность в рамках предметной области с элементами
организационного управления; способность принимать решения в условиях частичной
неопределенности;
 специалист, способный решать задачи аналитико-исследовательского характера, то
есть предполагается наличие у специалиста навыков и умений принятия решений в условиях
полной неопределенности, хорошее знание предметной области, аналитическое мышление,
способность к исследовательской работе, личная инициатива.
Такой подход обеспечивает возможность оценивания качества подготовки специалиста, при
этом, по мнению авторов, результат обучения в вузе имеет много аспектный характер, так как он
интересен
 ВУЗу, который оценивает качество подготовки, как степень соответствия стандарту и
нормам;
 студенту, который оценивает степень удовлетворения своих ожиданий и
потребностей.
 работодателю, который оценивает способность молодого специалиста выполнять
поставленные задачи.
Цикличное повторение этих этапов дает возможность, применяя современные
инновационные и информационные технологии, повысить начальный уровень подготовки
будущих специалистов, снизить влияние коммерческой составляющей в процедуре отбора
абитуриентов и сформулировать ожидаемые требования к уровню подготовки и степени
конкурентоспособности специалистов с высшим профессиональным образованием. И прейти к
этапу формирования образовательных траекторий и технологий обучения.
301
Формирование образовательных траекторий и технологий обучения. Содержание
образовательных траекторий, по существу зависит от состояния рынка труда в регионе,
кадрового обеспечения конкретного ВУЗа и т.п. Рассматривая технологии обучения с позиций
рационального использования инноваций, авторы утверждают, что именно технологии обучения
представляют собой важнейшую составляющую учебного процесса. Интересным, по мнению
авторов является то, что внедрение инновационных технологий начиналось с решения
производственно-технических и организационно-технических задач, затем разрабатывались игры
для решения задач управления, переподготовки и аттестации кадров, и только в последние два
десятилетия игровые методы стали применяться в практике преподавания.
Чем это можно объяснить? Система высшего профессионального образования, основанная
на классических методах обучения и традиционных дидактических методах, имеет ряд
достоинств. Наряду с достоинствами имеются и недостатки. Одним из таких недостатков
является то, что в процессе обучения, как правило, происходит подмена целей – не знания,
умения и навыки становятся целью, а получение сертификата об образовании. Безусловно и то,
что обучение в ВУЗе – это не только обучение профессии, но и формирование личности. Именно
поэтому так важен педагогический аспект преподавания, то есть важно, как преподавать. Не
менее важно и что преподавать: ведь профессиональная подготовка должна обеспечивать такие
знания, умения и навыки, которые позволяют специалисту решать задачи разного уровня
сложности и ответственности: от исполнительского уровня (работа по инструкции) до уровня,
который требует навыков аналитической, исследовательской, координирующей деятельности.
Предметное (дисциплинарное) преподавание с одной стороны дает узкую профессиональную
направленность, с другой стороны готовит специалистов «широкого» профиля. И в этом
суждении нет противоречия. Проблема состоит в том, что классические формы обучения не
позволяют учесть личностные качества каждого участника образовательного процесса,
сложившиеся внутригрупповые связи, более того, подготовка профессионалов ведется, как
правило, теоретическая, без учета того, какие задачи (по степени сложности) ему придется
решать в реальной практике. Это снижает мотивацию к обучению, а значит и эффективность
процесса обучения. Многолетний опыт работы в системе высшего профессионального
образования позволяет утверждать, что инновационные технологии, в основе которых лежит
игровое социальное имитационное моделирование, лишены обозначенных недостатков и должны
получить широкое распространение в управлении системой подготовки кадров.
Современные образовательные технологии и технические средства (внедрение
персональных компьютеров, интерактивные доски, технические средства обучения и пр.)
предоставляют преподавательской общественности неисчерпаемые возможности по
использованию интерактивных технологий в процессе обучения. В то же время, задачей
преподавателя является нахождение той грани, которая отделяет профессионализм от
начетничества: обучение в ВУЗе требует системного применения инноваций, осмысленного
использования современных технических средств и не терпит дилетантского подхода.
Именно поэтому в проблемно-ориентированной системе управления качеством подготовки
специалистов предусмотрена интегральная оценка деятельности профессорско-
преподавательского состава вуза (ППС), позволяющая сделать количественную оценку
результатов труда преподавателя ВУЗа по всем направлениям деятельности, предусмотренными
индивидуальным планом. В основе системы оценивания деятельности каждого преподавателя вуза
лежит набор критериев, учитывающий весь перечень обязанностей и функций:
1. Учебная работа: чтение лекций, проведение практических, семинарских занятий и
лабораторных работ.
2. Методическая работа: постановка новых лекционных курсов, новых лабораторных
работ, создание макетов, моделей, установок и т.п.; написание и издание учебных пособий,
методических разработок и т.п.
3. Организационно-методическая работа.
4. Научно-исследовательская работа.
5. Воспитательная работа.
6. Повышение квалификации (стажировки, мастер-классы, научно-практические
конференции и т.п.).
Разделение на данные направления обусловлено исторически сложившейся структурой
индивидуальных планов работы ППС вуза и критериями оценки, которые приняты в МОН РК при
302
проведении государственной аттестации высших учебных заведений на соответствие требованиям
лицензирования.
С точки зрения формального моделирования данная задача определяется как
многокритериальная задача, для решения которой можно применить метод суперкритерия или
метод весовых коэффициентов[3].
При использовании метода суперкритерия одно из направлений деятельности выделялось в
качестве приоритетного. Такой подход к оценке деятельности ППС и оценке значимости того или
иного вида деятельности носит субъективный характер, так как при определении приоритетных
направлений деятельности результаты будут зависеть от системы приоритетов оценивателя. Для
снижения влияния субъективных факторов на результаты выбора приоритетных направлений
деятельности ППС в процессе разработки проблемно-ориентированной системы управления
качеством подготовки специалистов применялся метод весовых коэффициентов. Весовые
коэффициенты представляют собой показатели относительной значимости отдельных
направлений деятельности ППС и//или видов работы кафедры, факультета. Так как при оценке
важности каждого из направлений деятельности мнения экспертов разнохарактерны, для
формирования окончательного набора коэффициентов применялась технология, в основу которой
положен метод активного социологического тестирования, анализа и контроля [4], так как эта
технология имеет ряд преимуществ перед традиционной методикой экспертной оценки:
 нет необходимости проверять компетентность экспертов;
 границы интервала изменения коэффициентов можно изменять в зависимости от
количества оценочных показателей;
 проведение процедуры экспертного анализа проходит оперативно, не требует больших
затрат времени и других ресурсов;
 обработка результатов проводится с применением Excel, а значит, ее можно поручить
операторам;
 результаты экспертизы прозрачны, легко проверяются, и нет возможности
«подтасовки» результатов;
 частные критерии измеряются в едином масштабе, то есть, нет необходимости
нормирования.
Система оценки ППС автоматизирована, имеется опыт ее применения для формирования
системы рейтинговой оценки качества работы как отдельных преподавателей, так кафедр и
факультетов [5], в то же время рамки данной статьи не позволяют подробно останавливаться на
этом аспекте деятельности авторов.
Таким образом, предлагается управление образовательной деятельностью вести на
основе системного применения инновационных технологий.
Менеджмент, в основе которого лежит проблемно-ориентированное управление и
инновационный подход обеспечит выявление и диагностику проблем, выработку эффективных
управляющих воздействий. Особого внимания требует организация инновационной деятельности:
определение миссии ВУЗа, подготовка персонала для работы в новых условиях; формирование
соответствующей инфраструктуры.
1. Клименко И. Проблемно-ориентированная система управления качеством подготовки
специалистов на базе информационных технологий// автореферат диссертации на соискание
ученой степени доктора техн. наук:05.13.01. –Алматы,2010.-48с.
2. Клименко И. Управление качеством подготовки специалистов: теория и практика.
//Монография.- Костанай:Костанайполиграфия,2010- 252с.
3. Клименко И, Клименко П. Применение функции полезности при решении
многокритериальной задачи управления качеством подготовки специалистов // Вестник
КСТУ.-Костанай, 2012-№1.- С.68-73
4. Клименко И.Инновационные технологии, как инструмент формирования профессиональных
компетенций // Материалы Межд. научно-практ конф.- Екатеринбург:УПИ,2011- С.732-740
5. Клименко И, Клименко П. Инновационная модель управления качеством подготовки
специалистов как основа стратегического развития вуза// Международная научно-
практическая конференция « Алдамжаровские чтения» , декабрь, 2011.-С.85-91
303
ЭТАПЫ СТАНОВЛЕНИЯ ГОСУДАРСТВЕННОГО РЕГУЛИРОВАНИЯ СЕЛЬСКОГО
ХОЗЯЙСТВА В РК
К.А. КУСАИНОВА, преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова

Г.М. НАГАЕВА, студентка 3 курса КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: In the article the basic stages of government control of agriculture are examined adjusting Efficiency is
straight proportional force of state power. Effectiveness of instruments and affecting methods functioning of market relations is
in a great deal determined ability of organs of management and power to own a situation and to control it. An important value
has actuality of this theme for agriculture of Kazakhstan.
Аграрный кризис и осуществляемая реформа в Казахстане имеют структурную

направленность. В дореформенный период определяющей формой регулирования всей экономики
была государственная. Государство охватило все сферы экономической и социальной жизни, а
сама степень огосударствления практиковалась в качестве одного из важнейших показателей
социально-экономической зрелости производственно-экономического процесса. В советской
модели экономики важнейшие решения принимало государство в лице его различных
экономических органов. Здесь политические механизмы брали верх над экономическими, а
возможности влияния хозяйствующих субъектов на принимаемые решения были ограничены и
отодвигались на второй план. Можно выделить следующие основные этапы реформирования
сельского хозяйства: первый - этап становления (с 1992 по 1995 гг.); второй - этап
«скачкообразного развития» (с 1996-1999 гг.); третий-этап стабилизации (с 2000 по 2001 гг.);
четвертый-этап роста (с 2002 г.) [1].
Первый этап (1992-1995 гг.) проводимой аграрной реформы в республике свидетельствует,
что происходит обострение экономических противоречий и проблем, существовавших в
допереходный период. Главными из них являются структурные проблемы, требующие
вмешательства государства не только монетарными методами, сколько переориентацией
инвестиций в сторону сельскохозяйственного производства, их строгий контроль, налоговые
льготы и льготное кредитование для вновь образованных хозяйствующих субъектов в аграрном
секторе экономики и т.д. Либерализация цен на первом этапе реформы особенно на
сельскохозяйственные машины и оборудование, энергоносители и горюче-смазочные материалы
только усугубили ранее существовавшие противоречия. По-нашему представлению, этот
монополизм промышленных предприятий в производстве сельскохозяйственной техники "на
входе" в аграрный сектор сложился как результат жестко централизованной административно-
командной системы и перегибов в решении исторической задачи индустриализации страны, когда
решение проблем сельскохозяйственного производства откладывалось на второй план. Понятно,
что проведение коренных отраслевых структурных сдвигов, а также создание адекватной
разветвленной производственной и социальной рыночной инфраструктуры под силу только
государству и является долговременной проблемой строительства социально-ориентированной
рыночной экономики.[2].
Кроме этого, проведение реформы монетаристскими методами за последние годы усугубило
и ранее существовавшую монополию "на входе" в аграрный сектор промышленности,
производящей сельскохозяйственную технику. Этот монополизм выражался, прежде всего, в
диспаритете цен.
Последний вместе с общим дефицитом финансовых ресурсов в хозяйствах, нарушением
сложившихся горизонтальных и вертикальных связей между промышленностью и сельским
хозяйством существенно сократил закупки сельскохозяйственной техники и оборудования.
Сохранение подобной тенденции в республике на 2-3 года может привести к подрыву
материально-технической базы аграрного сектора экономики. Ситуация осложняется еще и тем,
что рост цен на энергоносители и горюче-смазочные материалы постоянно опережает рост цен на
сельскохозяйственную продукцию.[3].
Эффективность регулирования прямо пропорциональна силе государственной власти.
Действенность инструментов и методов воздействия на функционирование рыночных отношений
во многом определяется способностью органов управления и власти владеть обстановкой и
контролировать ее. Переходное состояние экономики Казахстана в целом, кризис, испытываемый
сельским хозяйством в частности, требуют не только косвенного, но и прямого вмешательства
государства. Однако здесь необходимо особо подчеркнуть, чтобы решения, принимаемые
государством, в лице его экономических органов были детально продуманы, учитывали
304
специфику различных сельскохозяйственных регионов республики, реально могли воздействовать
на процессы формирования рыночных структур.
Главной задачей государственного регулирования рыночных отношений в сельском
хозяйстве является создание конкурентной среды, обеспечивающей трансформацию самого
аграрного сектора на рыночные рельсы. Вся совокупность проблем анализируемого сектора
экономики Казахстана определяет основные принципы этого регулирования.
Определяющая роль в регулировании аграрных отношений принадлежит аграрному
законодательству. Причем, забота о сельском труженике имеет правовое закрепление практически
во всех странах с развитой рыночной экономикой. Следует отметить, что в странах с развитой
рыночной экономикой материальной основой регулирования являются государственные ресурсы.
Защита национального сельскохозяйственного производства осуществлялась различными
развитыми и менее развитыми странами в самые разные времена. Реализация этого принципа
осуществляется в двух направлениях.
Первое состоит в том, чтобы защитить сельское хозяйство, а также зарождающиеся в нем
рыночные отношения, от других отраслей народного хозяйства. Следует подчеркнуть, что без
такого межотраслевого протекционизма аграрного сектора, определенные предпосылки,
созданные в нем для перехода к рыночным отношениям не будут реализованы. Кроме этого,
сохранение монополизма "на входе" в аграрный сектор и "на выходе" из него подавляют и без того
низкую конкурентоспособность сельскохозяйственного производства. Поэтому на данном этапе
развития рыночных отношений в сельском хозяйстве вполне объективно существует
необходимость такой протекции. Значимость последней особенно возросла в связи с монетарными
методами реализации аграрной реформы на ее первом этапе.
Второе заключается в том, чтобы защитить национальное сельскохозяйственное
производство от экспансии зарубежных сельскохозяйственных товаров. Импорт зарубежной
сельскохозяйственной продукции даже менее дешевой и более высокого качества отрицательно
сказывается на финансово-экономическом состоянии местных хозяйствующих субъектов и
отвлекает ограниченные национальные валютные ресурсы от инвестирования в аграрном секторе
экономики. Рост импорта зарубежной сельскохозяйственной продукции и продовольствия сузит
возможности развития аграрного сектора, а также предприятий по переработке
сельскохозяйственного сырья. Кроме этого импорт этой продукции угрожает продовольственной
безопасности Казахстана.
Государством осуществляется регулирование рыночных цен на сельскохозяйственные
товары с целью поддержания доходов производителей на определенном уровне. На ряд
важнейших продуктов государство устанавливает так называемые целевые (гарантированные)
цены. Последние рассчитываются таким образом, чтобы фермерские (крестьянские) хозяйства
могли получать доходы, обеспечивающие расширенное воспроизводство на различных по
плодородию земельных участках.
Известно, что во многих странах в сельскохозяйственном производстве проводится
структурная политика, направленная, прежде всего, на повышение рентабельности фермерских
(крестьянских) хозяйств [4].
По-нашему представлению, с учетом трех крупных регионов в сельском хозяйстве
Казахстана государственная структурная политика в землевладении и землепользовании должна
быть направлена на оптимизацию размеров вновь образующихся хозяйств, как одного из условий
увеличения их доходности и рентабельности. Выше в данной работе было сказано о том, что
излишнее дробление ранее сложившихся совхозов и колхозов с определенной специализацией и
достаточно развитой сетью производственной и социальной инфраструктуры должного эффекта в
хозяйственной деятельности не дает. Поэтому было бы вполне закономерным на первых порах
функционирования рыночных отношений в сельском хозяйстве оказать финансово-кредитную
поддержку указанным хозяйствам, а не распылять ее по множеству вновь формирующихся
хозяйствующих субъектов в аграрном секторе экономики. Тем более следует подчеркнуть, что за
последние 2 года темпы формирования фермерских (крестьянских) хозяйств в Казахстане
снижаются, а их доля в производстве товарной сельскохозяйственной продукции весьма
несущественна (около 3%). В условиях недостатка финансовых ресурсов государственная
структурная политика должна быть направлена не на поддержку всех хозяйствующих субъектов, а
только тех, которые эффективно работают.
Характерной особенностью кризисного состояния сельскохозяйственного производства
Казахстана является сосуществование и сочетание элементов разнородных систем управления. С
305
одной стороны, сохраняются директивные методы регулирования в условиях переходной
экономики, распространяющиеся на вновь образованные хозяйствующие субъекты в целях
сохранения продовольственной безопасности республики. С другой, - по мере создания реальной
конкурентной среды между ними и преодоления ранее указанного монополизма "на входе" и "на
выходе" аграрного сектора все большее значение будет приобретать принцип индикативного
регулирования, как наиболее адекватный формирующимся рыночным отношениям.
Программы макроэкономического характера определяют основные пропорции экономики в
целом и ее различных отраслей. Они воздействуют на механизмы конкуренции и направлены на
преодоление монополизма отдельных отраслей народного хозяйства, а также устранение диктата
прежних административно-командных методов регулирования экономикой. Следует отметить, что
пока на данном этапе переходного периода экономики эта функция программного управления в
полной мере не выполняется. На макроэкономическом уровне программа определяет основные
пропорции внутри отрасли и экономические условия хозяйствования между непосредственными
производителями сельскохозяйственной продукции. Естественно, что реализация принципа
программного регулирования на макроэкономическом и микроэкономическом уровнях не должна
противоречить друг другу. В зависимости от главных целей программы подразделяются на
следующие виды:
- межотраслевые, определяющие основные макроэкономические пропорции;
- отраслевые, направленные на выполнение задач отдельных отраслей либо сфер
агропромышленного комплекса;
- сырьевые (товарные), регулирующие рыночные механизмы производства и сбыта того или
иного продукта;
- функциональные, ориентированные на выполнение главных задач государственного
регулирования АПК (инвестиционные, научно-технические и т.п.);
- региональные, включающие совокупность мер, поддерживающих и стимулирующих
развитие сельскохозяйственного производства отдельных областей и регионов Казахстана.
Программное регулирование в сельском хозяйстве существенно отличается от прежних
планов социально-экономического развития советского периода.
Во-первых, прежние планы были обязательными для всех государственных и колхозных
товаропроизводителей. Практически господствовал принцип "план любой ценой", а соображения
экономической целесообразности отступали на второй план. Складывалась парадоксальная с
экономической точки зрения ситуация, когда молоко (и не только) было выгоднее производить в
северных районах с большими затратами, нежели в южных. Программное регулирование во главу
угла ставит принцип сочетания добровольности и обязательности участия в ней хозяйствующих
субъектов. Обязательность участия связана с тремя причинами: сохранением экономического
плодородия земли как общенационального достояния народа Казахстана, соображениями
продовольственной безопасности республики и охраной экологического пространства как среды
жизнеобеспечения человека. При сохранении этих условий за хозяйствующим субъектом остается
его право добровольного участия в программе.
Во-вторых, при программном регулировании указанные субъекты принимают долевое
участие в финансировании программных мероприятий. Если в условиях административно-
командной экономики все затраты брало на себя государство, то теперь ситуация меняется.
Государство компенсирует только часть затрат, осуществленных непосредственными
производителями сельскохозяйственной продукции при выполнении программных мероприятий.
В конечном счете, это стимулирует более эффективное использование финансовой поддержки
государства с единовременной оперативной мобилизацией ресурсов отдельных хозяйствующих
субъектов. Гарантированная поддержка государства предоставлением финансовых ресурсов,
сельскохозяйственной техники, удобрений и т.п. осуществляется только при определенных
условиях, оговоренных в договорах. Таким образом, государство оказывает существенную
помощь тем группам сельскохозяйственных производителей, которые выполняют условия
программы.
Воздействие любого механизма, в том числе государственного программного
регулирования, имеет свои положительные и отрицательные стороны на формирование рыночных
отношений в сельском хозяйстве. Блокирование негативных последствий коррелируется целевой
направленностью поддержки государством хозяйствующих субъектов [5].
Прямое регулирование сельскохозяйственного производства заключается в составлении
долгосрочных программ и обязательных планов производства для хозяйствующих субъектов.
306
Объектами планирования и прогнозирования является только определенная часть объемов
производимой сельскохозяйственной продукции, ее качество, наиболее вероятные покупатели,
гарантируемые цены государством и т.п. В отличие от прежних административно-командных
методов руководства сельским хозяйством, здесь нет полного диктата над сельскохозяйственным
товаропроизводителем, ему предоставляется полная экономическая свобода.
Существенным элементом государственного регулирования сельскохозяйственного
производства является изменение его производственной структуры. Общепринятой является
система, в соответствии с которой фермер пользуется государственной поддержкой в виде льгот
при выполнении им плана властей по сокращению посевов или поддержанию структуры
производства. Тем самым государство получает возможность регулировать посевные площади. В
условиях увеличения производства сельского хозяйства широко практикуются целевые
государственные субсидии на строительство, покупку техники, переоборудование
животноводческих помещений и т.д. По мере насыщения рынка и перепроизводства
сельскохозяйственной продукции государственные выплаты направляются не на стимулирование
производства, а на поддержание уровня доходов фермера. Вместе с тем, накоплен положительный
опыт функционирования полугосударственых объединений, сочетающих конечный
государственный контроль и возможность оперативного ведения дел на коммерческой основе. К
примеру, в США в мясной промышленности, находящейся главным образом в руках крупных
корпораций, создан государственный ветеринарный контроль. При реализации продукции на
местном рынке ее качество проверяет ветеринарный инспектор, являющийся служащим
ветеринарного управления. При ориентации бойни на внешний рынок качество мясной продукции
проверяется специалистом федерального министерства сельского хозяйства. В любом случае
соблюдается главный принцип контроля - независимость ветеринарного инспектора от данной
компании. Подобная система функционирует и в других отраслях пищевой промышленности.
В Казахстане в начале экономических реформ превалировало ошибочное мнение о
достаточности саморегуляции рынка и ненужности государственной поддержки аграрному
сектору [6]. По мнению реформаторов, наличие предпринимательских структур должно было
способствовать созданию высококонкурентной среды в сельском хозяйстве. Отказ государства от
финансовой и кредитной поддержки сельского товаропроизводителя привел к разгулу стихийных
рыночных сил. Впрочем, определенные меры по защите малого предпринимательства на селе в
республике осуществлялись. К примеру, в 1998 г. было принято Постановление Правительства "О
некоторых мерах по закупке зерна и поддержке сельских товаропроизводителей", согласно
которому государством было выделено 100 млн. долл. на приобретение зерна у сельских жителей.
Но подобных мер было явно недостаточно. Ситуация усугублялась еще и тем, что выделяемые из
государственного бюджета средства не всегда доходили до сельских тружеников.
Обеспечение конкурентоспособности продукции, соображения продовольственной
безопасности, а также угроза избыточной миграции сельского населения в города заставляет
развитые государства субсидировать аграрный сектор за счет бюджета.
Таким образом, выше отмеченные особенности сельскохозяйственного производства
обусловливают более активное государственное регулирование. В настоящее время объектами
этого регулирования являются как коллективные, так и индивидуальные формы хозяйствования на
селе. К сожалению, новые формы хозяйствования, складывающиеся в последние годы на селе,
ощутимых результатов не дают, а энергичные попытки расширить их применение блокируются
глубокими диспропорциями в сельском хозяйстве, разбалансированностью всей экономики
Казахстана, а также разрушенными горизонтальными и вертикальными связями между регионами
бывшего Союза.
В сфере государственного регулирования складываются две тенденции - усиление
экономических функций государства и их ослабление.
Усиление экономических функций государства связано с тем, что оно само участвует в
процессе сельскохозяйственного производства, и тем самым становится агентом производства.
Этому во многом способствует наличие традиционно сильного государственного сектора в
аграрном секторе экономики, а также сохранение прежнего стереотипа административно-
командных методов руководства экономикой. Формирование и развитие новых хозяйствующих
субъектов на селе поддерживается государством. Они рассчитывают не только на собственные
силы, но и на определенные льготы со стороны государства.
Ослабление же государственного регулирования диктуется отказом от прежней
административно-командной системы управления сельским хозяйством, а также сохранившейся
307
инерцией понимания того, что аграрный сектор как отрасль народного хозяйства наиболее
приспособлен к рынку совершенной конкуренции и может функционировать без системы
государственного регулирования.
1. Торегожина М.Б. Государственное регулирование экономики.-Алматы,2007г.
2. Хромов П. Система государственного регулирования АПК //АПК: экономика и управление.
1996. - № 4.
3. Нурушев Б. Налогообложение в сельском хозяйстве развитых стран // Транзитная
экономика, 2005г., № 2
4. Андреева Н.М., Демьяненко В.Н. Организация производства и управления в АПК
капиталистических стран. М.:ВНИИТЭИСХ, 1984.-60 с.
5. Ескараев О.К.Государственное регулирование рынка в РК.- Алматы,2007.-232с.
6. Назарбаев Н.А. Стратегия становления и развития Казахстана как суверенного государства.
- Алма-Ата, 1992. - 35 с.
ЗЕМЛЯ - КАК ГЛАВНОЕ СРЕДСТВО ПРОИЗВОДСТВА

В СЕЛЬСКОМ ХОЗЯЙСТВЕ
Р.А. ПРИТУЛА, k.э.н., КИнЭУ им. М. Дулатова

Г.Е. ЛЁВОЧКИНА, КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: This article examines the prospects of organizing the production of crops in the area
gossortoispytatelnogoKostanai region and to conform to market demand and the demand in the domestic and international
market.
Увеличение производства зерна остается приоритетной задачей сельского хозяйства

Костанайской области. Поэтому использование земельных ресурсов остается главной задачей
выращивания не только зерновых, но и других сельскохозяйственных культур. Земля – важнейшее
национальное богатство. Зерно является основным продуктом сельского хозяйства. Из зерна
вырабатывают важные продукты питания: муку, крупу, хлебные и макаронные изделия. Уже на
протяжении пяти лет подряд наше государство занимает лидирующие позиции по экспорту муки
на мировые рынки. Зерно необходимо для успешного развития животноводства и птицеводства,
что связано с увеличением производства мяса, молока, масла и других продуктов. Зерновые
культуры служат сырьем для получения крахмала, патоки, спирта и других продуктов. Всемерное
увеличение производства зерна - главная задача сельского хозяйства. Наряду с увеличением
производства зерна особое внимание обращается на улучшение качества зерна, и, прежде всего на
расширение производства твердых и сильных пшениц, а также важнейших крупяных и фуражных
культур. Для успешного решения этих задач необходимо улучшать использование агротехники,
шире внедрять высокоурожайные сорта и гибриды, совершенствовать структуру посевных
площадей. Большое значение придается также эффективному использованию удобрений,
расширению посевов на мелиорированных землях и в зонах достаточного увлажнения.
Возделываемые зерновые культуры относят к трем ботаническим семействам: злаковых,
гречишных и бобовых. Различают две формы злаковых - яровые и озимые. Яровые растения
высевают весной, за летние месяцы они проходят полный цикл развития и осенью дают урожай.
Озимые растения сеют осенью, до наступления зимы они прорастают, а весной продолжают свой
жизненный цикл и созревают несколько раньше, чем яровые. Озимую и яровую формы имеют
пшеница, рожь, ячмень и тритикале. Все остальные злаки бывают только яровыми. Озимые сорта,
как правило, дают более высокий урожай, однако их можно выращивать в районах с высоким
снежным покровом и достаточно мягкими зимами.Семейство гречишных (класс двудольных
растений) в зерновом хозяйстве представлено единственной культурой – гречихой. Бобовые
культуры: семейство мотыльковых, класс двудольных растений. В нашей стране пищевое
использование имеют однолетние травянистые растения - горох, фасоль, соя, чечевица, чина, нут,
бобы. Все вышеперечисленные культуры имеют разный химический состав, энергетическую
ценность и пригодны для переработки в различные виды продукции.Рассматриваемый нами
госсортоиспытательный участок производит пшеницу яровую мягкую, базируясь на сортах
308
«Омская 30», «Омская 35». Основные районы распространения яровой пшеницы в Костанайской
области: Денисовский, Житикаринский, Камыстинский. Яровая пшеница госсортоиспытательного
участка занимает на территории Костанайской области 435 га., под пар уходит 285 га, под посев
150 га.
Таблица 1 - Валовой сбор яровой пшеницы госсортоиспытательногоучастка, тыс. тонн
Культура В среднем за2007-2008 г.г. В среднем за2009-2010 г.г. В среднем за2011-2012г.г.

Яровая пшеница 27 15 5
Наблюдая динамику уменьшения валового сбора пшеницы по таблице 1, можно сделать вывод
что, 2011-2012 годы являются убыточными, в связи с тем, что, сухо-степная зона, и погодно-
климатические условия не явились благоприятным фактором для увеличения валового сбора
пшеницы.Технология производства зерновых культур. Выращивание зерновых это сложный
кропотливый процесс. Он включает в себя различные мероприятия, начиная с обработки пашни и
заканчивая внесением пестицидов, удобрений и т.д.В технологии производства зерна выделяют
два основных периода работ: подготовка почвы и посев; комплекс работ по уборке урожая (60-
70% трудовых затрат).Подготовка почвы и посев зерновых культур почти полностью
механизированы. От качественного и своевременного проведения этих работ зависят конечные
результаты производства.Подготовка почвы включает основную обработку – лущение стерни,
вспашку или безотвальную обработку и предпосевную обработку.Лущение стерни обычно
проводят дисковыми (на глубину 4-8 см) или лемешными (на глубину 8-14 см) лущильниками.
Последние применяют на полях, засоренных корневищными сорняками. Агрегатирование и
способ движения машин по полю определяются конкретными условиями хозяйства, размерами и
контурностью полей.Вспашка и безотвальная обработка предназначены для того, чтобы создать
благоприятные условия для накопления влаги, питательных веществ в почве, развития корневой
системы растений.Решающее значение в борьбе за урожайность в степных засушливых районах
имеет применение противоэрозионного комплекса мероприятий и соответствующего ему
противоэрозионного комплекса машин. Для основной безотвальной обработки на глубину до 30
см используют плоскорезы-глубокорыхлители КПГ-250А в агрегате с трактором класса 3 т и КПГ-
2-150 в агрегате с тракторами классов 4 и 5 т. Применяется глубокорыхлитель с
унифицированными органами и приспособлениями для одновременного внесения минеральных
удобрений и выравнивания поверхности поля. Для обработки почвы на глубину до 16 см служат
культиваторы прицепные, гидрофицированные и штанговые плоскорезы.Предпосевную обработку
почвы (боронование, шлейфование, культивацию, дискование, прикатывание) организуют так,
чтобы она была выполнена в возможно короткий промежуток времени. На этих работах
используют игольчатую борону БИГ-3А, агрегатируемую с тракторами классов 3 и 5 т с помощью
сцепок.Посев занимает в общих затратах труда 10-15%, но его важно проводить особенно
качественно и в самые сжатые сроки. Опыт показывает большие преимущества поточно-
групповой организации использования машин.Сев яровой пшеницы проводят преимущественно
на гусеничных тракторах ДТ-72 в агрегате с сеялками СЗ-3,6, СПЗ-3,6. Хорошо себя
зарекомендовали стерневые сеялки СЗC-2,1К, СЗC-2,1М.Перед севом, как и перед вспашкой, поле
разбивают на загоны, ширина которых должна быть кратна ширине захвата посевного агрегата.
Кроме того, определяют место заправки сеялки семенами.Загрузку сеялок семенами рационально
осуществлять с использованием автопогрузчиков.Уборка урожая без потерь и в лучшие сроки –
наиболее трудоемкий и ответственный процесс в производстве зерна. При этом во всех зонах
страны применяют раздельный способ и прямое комбайнирование, но зональные условия,
климатические особенности года и состояние культур влияют на соотношение объемов
работ.Раздельная уборка начинается со скашивания хлебов в валки. Движение жаток должно
совпадать с направлением пахоты и осуществляться поперек направления посева. Потери зерна
после прохода жатки не должны превышать 0,5% при уборке прямостоячих стеблей и 1,5% -
полеглых хлебов. Оптимальный размер загонов должен обеспечивать наиболее производительную
работу при подборе и обмолоте. Рекомендуется групповая работа агрегатов. Для скашивания
хлебов применяют преимущественно следующие жатки: ЖНС-6-12, ЖВН-6А, ЖВС-6.К прямому
комбайнированию приступают, когда основная масса зерна (95%) находится в фазе полной
спелости. Чтобы потери были минимальные, его проводят в сжатые сроки (5-7 дней). Как и при
подборе и обмолоте валков, прямое комбайнирование целесообразно организовывать поточно-
групповым методом при том же составе комбайно-транспортных групп.Высокая выработка на
309
комбайновой уборке достигается за счет выгрузки зерна на ходу, точной согласованности работы
комбайнов и транспортных средств.При организации уборки зерновых уборочно-транспортными
комплексами транспортные средства, увозящие зерно, закрепляются не за отдельными
комбайнами, а за всеми комбайнами звена. Это дает возможность лучше использовать и
транспортные средства, и сами комбайны, сокращает простои тех и других.Одним из наиболее
трудоемких процессов в зерновом производстве остается послеуборочная обработка зерна. Для
рациональной ее организации требуются выбор эффективной технологии и технических средств,
определение оптимальных размеров и территориального размещения зернообрабатывающих
комплексов, организация их работы в системе уборочного конвейера.Уборка соломы и половы –
один из наиболее трудоемких процессов при возделывании зерновых культур. В различных зонах
страны применяют три основные способа уборки соломы: в цельном, измельченном и
прессованном виде.Выбор технологической схемы уборки соломы зависит от хозяйственного
назначения.Эффективность организации уборочных работ оценивается обычно по показателям,
характеризующим использование рабочей силы и средств производства.[3] Эффективность
производства зерновых культур во многом определяются зональными условиями, назначением
зерна – продовольственное, фуражное и техническое (для переработки), соотношением между
озимыми и яровыми, применяемой технологией, обеспеченностью средствами (трудовыми и
материальными).Повышение эффективности отечественного зернового хозяйства определяется
сложным взаимодействием системы экономических, организационных, технико-технологических
и других внешних и внутренних факторов, которые прямо или косвенно оказывают значительное
негативное или позитивное влияние на все основные параметры его развития. За годы рыночных
преобразований так и не удалось преодолеть воспроизводственный кризис в зерновом хозяйстве,
повысить его эффективность. При наметившемся росте производства зерна экономические
показатели развития зернового хозяйства по-прежнему остаются неустойчивыми вследствие
опережающего увеличения издержек над доходами зерновой отрасли, продолжающегося
разрушения ее производственного потенциала, ухудшения качества зерна, нестабильного
функционирования зернового рынка и стихийно складывающегося экспорта зерна.Важность
решения проблемы повышения эффективности зернового хозяйства состоит в том, чтобы
обеспечить доходность зернопроизводящим хозяйствам и пропорциональность между спросом и
предложением на рынке зерна, который может функционировать только при эффективной системе
его сбыта на внутреннем и внешнем зерновых рынках.[1]
В процессе выполнения данной статьи была затронута актуальная тема в наше время как -
организация производства зерновых культур, где зерно является составляющем фактором.
Рассмотрены вопросы о динамике посевных площадей зерна, экономическая эффективность его
производства и пути ее повышения, интенсификация производства. Рассмотрев пример
организации производства на госсортоиспытательном участке костанайской области, при
убыточном производстве, необходимо применение интенсивных технологий, которые оказывают
большое значение на эффективность производства зерна.[2] Несмотря на то, что почти все
основные рабочие процессы в зерновой отрасли полностью механизированы, не все хозяйства
проводят их в оптимальные сроки. Это вызвано разными причинами, в том числе
организационными. В зависимости от зональных способностей и возделываемой зерновой
культуры применяют разную технологию. Интенсивная технология предполагает применение
полного комплекса агротехнических, организационно-экономических мер, позволяющих получать
высокие урожаи при любых погодных условиях. Она предполагает высокую концентрацию
материально-технических ресурсов на возделывание культур, посев высококачественными
семенами, внесение научно-обоснованных норм удобрений, эффективных средств защиты
растений, точное соблюдение сроков и последовательности проведения сельскохозяйственных
работ. Сущность интенсивной технологии состоит в размещении посевов по лучшим
предшественникам в системе севооборотов, возделывание высокоурожайных сортов с хорошим
качеством зерна, высоким обеспечением растений элементами минерального питания с учетом их
содержания в почве, применении азотных удобрений в период вегетации, интегрированной
системы защиты растений от сорняков, вредителей и болезней, современном и качественном
выполнении всех технологических приемов, направленных на защиту почв от эрозии. Целью
интенсивной технологии является существенный рост урожайности и повышения качества
зерна.Большим резервом повышения производства зерна является химизация. Внесение
обоснованных доз удобрений способствует росту урожайности на 30-50%. Особенно высокая
эффективность достигается при правильном комбинированном использовании органических и
310
минеральных удобрений в научно-обоснованных дозах с учетом типа почв и вида
культур.Производство зерна занимает ведущее положение в экономике растениеводства и всего
сельского хозяйства.Зерно является основой питания для населения.Таким образом земля в
сельском хозяйстве является главным средством производства, важным фактором создания
продукции земледелия и животноводства. Рациональное
использование земли, повышение эффективности ее использования остается актуальным для
дальнейшего развития сельского хозяйства.
1. http://invest.bujet.ru/article/48440.php.
2. http://www.rgazu.ru/db/avtoref/malih.htm.
3. Шакиров, Ф.К. Организация сельскохозяйственного производства [Текст] / Ф.К. Шакиров, -
Москва: изд.«Колос», 2003, - 320 с.
ПРИМЕНЕНИЕ АНАЛИЗА БЕЗУБЫТОЧНОСТИ ПРОИЗВОДСТВА В ПРИНЯТИИ

УПРАВЛЕНЧЕСКИХ РЕШЕНИЙ ХОЗЯЙСТВУЮЩЕГО СУБЪЕКТА
Гульмира САРСЕМБАЕВА,
магистр, старший преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: This article pays attention to the application of «the method of the maximum and minimum values» as one of
the others in making effective management decisions. The technique which is used in the article can be used in the activities of
economic entities, engaging in the production of goods (works, services).
В практической деятельности руководителю любой организации и предприятия приходится

принимать множество разнообразных управленческих решений. Каждое принимаемое решение,
касающееся цены, затрат предприятия, объема и структуры реализации продукции, в конечном
итоге сказывается на финансовом результате предприятия. Простым и весьма точным способом
определения взаимосвязи и взаимозависимости между этими категориями является установление
точки безубыточности – определение момента, начиная с которого доходы предприятия
полностью покрывают его расходы. [1]
Мощным инструментом менеджеров в определении точки безубыточности служит методика
анализа взаимосвязи «затраты – объем - прибыль» (Cost – Volume – Profit; CVP - анализ). [2]
Этот вид анализа – одно из наиболее эффективных средств планирования и прогнозирования
деятельности предприятия. он помогает руководителям предприятий выявить оптимальные
пропорции между переменными и постоянными затратами, ценой и объемом реализации,
минимизировать предпринимательский риск. Бухгалтеры, аудиторы, эксперты и консультанты,
используя данный метод, могут дать более глубокую оценку финансовых результатов и точнее
обосновать рекомендации для улучшения работы предприятия. [3]
Ключевыми элементами CVP – анализа выступают маржинальный доход, порог
рентабельности (точка безубыточности), производственный леверидж и маржинальный запас
прочности.
В международной практике для определения критической точки используются методы:
уравнения, маржинального дохода, графический. [4] Следовательно, в системе бухгалтерского
управленческого учета для вычисления точки безубыточности применяются также три метода:
 Математический (метод уравнений)
 Маржинального дохода (валовой прибыли)
 Графический метод
Математический метод (метод уравнения) основан на исчислении чистой прибыли по
формуле:
Выручка от Переменные затраты Постоянные Чистая

реализации - за этот же объем - затраты в = прибыль от
продукции реализации общей сумме реализации
311
Детализируя порядок расчета показателей формулы, ее можно представить в следующем
виде:
Количество Количество Чистая

единиц х единиц х Постоянные прибыль
Цена - Переменные - затраты в = от реализации
Единицы расходы на общей сумме продукции
продукции единицу
Обозначим в формуле количество единиц, т.е объем реализации в точке безубыточности
через Х, правую часть уравнения приравняем к 0 (так как в точке безубыточности у предприятия
нет прибыли) и получим
 Цена за Переменные 
 
X   единицу  затраты  на  единицу  поостоянные  расходы  0
 продукции продукции 
 
В скобках образуется маржинальный доход на единицу продукции, т.е. разница между
выручкой и переменными затратами.[5] Отсюда объем реализации в критической точке
определяется:
постоянные затраты  в Постоянные затраты

 общей  сумме в  общей  сумме
критическая  точка  
Цена за  Переменные Маржинальный  доход 
Следовательно, единицу    затраты  на  единицу на  единицу продукции
критическая точка
определяется по формуле
Постоянные  затраты
X
Маржинальный  доход  на  единицу  продукции
На практике точно разделить полупеременные издержки на постоянные и переменные
составляющие крайне сложно, но необходимо для анализа безубыточности.
Можно определить пять основных подходов:
1. инженерный;
2. анализ счетов;
3. метод максимума и минимума;
4. график разброса;
5. регрессионный анализ.
Для точного разделения издержек на постоянные и переменные составляющие следует
использовать математические методы. [6]
Все эти подходы допускают линейную модель поведения затрат, поэтому отношение между
затратами (y) и уровнем производительности (x) выражается формулой:
y = a + bx, (1)
где у – общие затраты,
х – уровень производительности,
а – постоянные затраты,
b – переменные (маржинальные) затраты на единицу.
При изучении учета затрат и управленческого учета иногда требуется разделять
постоянные и переменные издержки, применяя нематематический метод, который называется
методом минимума и максимума.
Суть этого метода состоит в изучении издержек и производительности за прошедший период,
выборе наиболее высокого и наиболее низкого уровней производительности и сравнении
изменений в издержках, произошедших в результате производства на этих двух уровнях.
Получены следующие данные об уровнях производства и издержках в ТОО «Береке - Агро»:
312
Объем, ед. Затраты, тенге
1 год .................................................... 7000 ............................... 47558776
2 год .................................................... 6000 ............................... 76507597
3 год .................................................... 5000 ............................... 71387685
4 год .................................................... 8000 ............................... 94083667
5 год .................................................... 7500 ............................... 89948121
6 год .................................................. 10000 ............................. 103388645
Объем Совокупные
производства, ед. издержки, тенге
Минимальная производительность 5000 71387685

Максимальная производительность 10000 103388645
Разница 5000 32000960
Если переменные издержки на единицу продукции постоянны, а постоянные издержки остаются

без изменений, то рост издержек произойдет исключительно за счет роста переменных издержек.
Поэтому переменные затраты на единицу продукции рассчитываются следующим образом:
Разница в издержках 32000960 6400 переменных затрат на 1

= =
Разница в производительности 5000 тонн тонну.
Тогда, постоянные издержки будут равны:
103388645 – 10000  6400 =39388645 за период,

или 71387685 – 5,000  6400 = 39388645 за период.
Формула примет вид: у = 39388645 + 6400х
Ссылка на прошлые данные предполагает, что (1) производительность единственный

фактор, влияющий на затраты и (2) прошлые затраты предопределяют будущие.
Использование только двух значений – наибольшего и наименьшего – означает, что
результаты могут быть искаженными из-за случайных вариаций этих значений. Вследствие этого
наиболее точным будет являться маржинальный метод, который рассмотрен в следующем
подразделе.
Метод уравнения можно использовать при анализе влияния структурных сдвигов.
Реализацию рассматривают как набор относительных долей продукции в общей сумме выручки от
реализации. Если структура меняется, то объем выручки может достигать заданной величины, а
прибыль может быть меньше. Влияние на прибыль будет зависеть от того, как изменился
ассортимент – в сторону низкорентабельной или высокорентабельной продукции.
313
ОСОБЕННОСТИ ПРИМЕНЕНИЯ КАЛЬКУЛЯЦИИ С ПОЛНЫМ РАСПРЕДЕЛЕНИЕМ
ЗАТРАТ И ПО ПЕРЕМЕННЫМ ИЗДЕРЖКАМ В ПРИНЯТИИ УПРАВЛЕНЧЕСКИХ
РЕШЕНИЙ ХОЗЯЙСТВУЮЩЕГО СУБЪЕКТА
Гульмира САРСЕМБАЕВА, магистр, старший преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова

Азель ТАЛТЫКЕЕВА, студентка 3 курса КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: This article expresses the ability of the application of the calculation with the full distribution of costs and the
variable costs on the materials of the business entity. Calculation of the full distribution of costs and the variable costs is one
of the methods of planning of financial results with a view to the adoption of effective managerial decisions.
Для предприятия важно иметь возможность управлять своими издержками, влиять на

себестоимость, то есть необходима достоверная информация о структуре себестоимости.
Калькулирование себестоимости продукции, как было сказано выше, осуществляется
различными методами. Метод калькулирования – система приемов, используемых для исчисления
себестоимости калькуляционной единицы. Выбор метода калькулирования себестоимости
продукции зависит от типа производства, его сложности, наличия незавершенного производства,
длительности производственного цикла и т.д. [1]
Для того чтобы всецело подойти к выбору одного из двух рассматриваемых методов,
необходимо выполнить калькулирование себестоимости по методу «абзорпшн-костинг» и
«директ-костинг» (или маржинальный метод).
Основное отличие методов «абзорпшн-костинг» и «директ-костинг» заключается в
порядке распределения постоянных производственных расходов между калькуляционными
периодами. Одним из принципов бухгалтерского управленческого учета является следующий:
самая точная калькуляция не та, в которую после многочисленных и трудоемких расчетов
включаются все затраты предприятия, а та, в которую вносятся издержки, непосредственно
обеспечивающие выпуск данной продукции (выполнение работы, оказание услуги). [2]
«Абзорпшн-костинг» - это метод калькулирования себестоимости продукции с полным
поглощением всех производственных затрат или с распределением всех производственных затрат
между реализованной продукцией и запасами. [3]
Составление отчетов о прибылях и убытках по методу полной себестоимости («абзорпшн-
костинг») и усеченной себестоимости («директ-костинг») позволяет определить различие двух
методов во влиянии на операционную прибыль и проследить предпосылки этого различия.
Данные для составления отчета о прибылях и убытках представлены в таблице 1, 2.
Таблица 1. Исходные данные для составления отчета о прибылях и убытках (вид продукции: пшеница)
На начало года На конец года
Исходные данные
кол. центнеров тыс. тенге кол. центнеров тыс. тенге
Объем производства 7 713 107 976 13 394 241 084
Реализация 7 250 101 498 11 920 214 565
Цена за один центнер 1 14 1 18
Переменные расходы 13 102 201 8 105 404
Постоянные расходы 4 29 444 3 37 766
Сумма затрат 17 131 645 11 143 170
Остаток готовой продукции на начало 3 496 48 951 3 677 66 178
Остаток готовой продукции на конец 4 727 66 178 3 633 65 495
Таблица 2. Исходные данные для составления отчета о прибылях и убытках (вид продукции: ячмень)
На начало года На конец года

Исходные данные
кол. центнеров тыс. тенге кол. центнеров тыс. тенге
Объем производства 2 981 26 826 4 991 59 895
Реализация 2 802 25 216 4 442 53 306
Цена за один центнер 1 9 1 12
Переменные расходы 9 25 391 5 26 187
Постоянные расходы 2 7 315 2 9 382
Сумма затрат 11 32 706 7 35 569
Остаток готовой продукции на начало 1 351 12 161 1 370 16 441
Остаток готовой продукции на конец 1 827 16 441 1 356 16 272
314
Формы отчета о прибылях и убытках, составленные по методу «абзорпшн-костинг» даны в
таблице 3,4 (два вида продукции: пшеница, ячмень).
Себестоимость реализованной продукции в начале 2012 года равна 114 418 тыс. тенге, в
конце года – 143 852 тыс. тенге. Данное значение себестоимости реализованной продукции
рассчитывается на основе понесенных постоянных и переменных затрат, соответственно
постоянные производственные затраты уже включены.
Значение операционной прибыли в начале года имеет отрицательное значение, -12 920 тыс.
тенге, а на конец периода 70 712 тыс. тенге. Следовательно, в начале 2012 года полученной
выручки недостаточно для покрытия затрат производства – предприятие получило убыток.
Показатели статей отчета о прибылях и убытках, исчисленных по второму виду
продукции, аналогичны по значению с данными таблицы 1. Себестоимость реализованной
продукции (28 426 тыс. тенге) так же превышает значение выручки (25 391 тыс. тенге) в начале
2012 года. На конец 2012 года себестоимость реализованной продукции равнялась 35 739 тыс.
тенге, а полученная выручка составила 53 306 тыс. тенге.
Таблица 3. Отчет о прибылях и убытках, составленный по методу «абзорпшн-костинг» (вид

продукции: пшеница)
2012 год
Показатели Начало периода Конец периода
(тыс. тенге) (тыс. тенге)
1. Выручка 101 498 214 565
2. Остаток готовой продукции на начало года 48 952 66 178
3. Переменные производственные расходы 102 201 105 404
4. Постоянные производственные расходы 29 444 37 766
5. Себестоимость произведенной продукции 131 645 143 170
6. Себестоимость готовой продукции 180 596 209 348
7. Себестоимость остатка готовой продукции на конец года 66 178 65 495
8. Себестоимость реализованной продукции 114 418 143 852
9. Валовая прибыль -12 920 70 712
10. Коммерческие и административные расходы 0 0
11. Операционная прибыль -12 920 70 712
В результате операционная прибыль на начало периода составила -3 210 тыс. тенге, а на

конец периода 17 567 тыс. тенге.
Как свидетельствуют данные отчетов о прибылях и убытках, составленных по методу
«абзорпшн-костинг» по двум видам продукции, начало 2012 года является периодом получения
убытков.
Данные по одному виду продукции – пшенице, пропорционально отражают ситуацию,
сложившуюся по второму виду продукции – ячменю.
Но помимо рассчитанных показателей себестоимости реализованной продукции,
операционной прибыли, необходимо определить все преимущества данного метода, а также
выявить недостатки, если таковые имеются.
Таблица 4.Отчет о прибылях и убытках, составленный по методу «абзорпшн-костинг» (вид

продукции: ячмень)
2012 год
1. Выручка 25 216 53 306
5. Себестоимость произведенной продукции 32 706 35 569
6. Себестоимость готовой продукции 44 867 52 010
7. Себестоимость остатка готовой продукции на конец года 16 441 16 272
8. Себестоимость реализованной продукции 28 426 35 739
9. Валовая прибыль -3 210 17 567
10. Коммерческие и административные расходы 0 0
К достоинствам метода «абзорпшн-костинг» можно отнести:
315
 Корректная оценка стоимости запасов незавершенной и готовой продукции;
 Соответствие действующим в Республике Казахстан нормативным актам по финансовому
учету и налогообложению.
Но можно выделить и существенные недостатки данного метода:
 Включение в себестоимость продукции затрат, не связанных непосредственно с ее
производством (в результате происходит искажение рентабельности отдельных видов
продукции);
 Утрачивание объектами калькулирования индивидуальности из-за использования общих бах
распределения при списании косвенных расходов;
 Капитализация постоянных накладных расходов в запасах готовой продукции, когда спрос на
продукцию уменьшается;
 В плановой калькуляции себестоимости заранее предусматривают плановую прибыль, а на
самом деле необходимо устранить риск получения убытков;
 Невозможность проведения анализа, контроля и планирования затрат, вследствие невнимания
к характеру поведения затрат в зависимости от объема производства.
Калькулирование себестоимости имеет важное значение для оперативного руководства
работой предприятия, т.к. позволяет вовремя выявить внутренние резервы и использовать их для
дальнейшего снижения себестоимости продукции, повышения ее конкурентоспособности. [4]
Маржинальный доход лежит в основе управленческих решений, связанных с сокращением
производства (продукции). В пределах краткосрочного периода, если продукт приносит дохода
больше, чем его переменные расходы, он вносит вклад в общую прибыль. Эта информация
поступает мгновенно, если используется маржинальный подход. [5]
«Директ-костинг», или система учета переменных затрат, предполагает выявление
усеченной себестоимости без постоянных затрат. При ее исчислении используется маржинальный
подход: общая сумма постоянных расходов показывается обособленно, что помогает
сосредоточить внимание на поведении переменных расходов и контролировать совместное
выполнение краткосрочных и долгосрочных планов. [6] Рассмотрим формы отчета о прибылях и
убытках, составленные по методу «директ-костинг» (или маржинальный метод) в таблице 5, 6 (два
вида продукции: пшеница, ячмень). Исходные данные представлены в таблицах 1, 2.
Показатели операционной прибыли, рассчитанные маржинальным методом, имеют
меньшее значение, нежели при методе «абзорпшн-костинг». Операционная прибыль на начало
2012 года составила -76 480 тыс. тенге, в то время как по методу «абзорпшн-костинг» она
составила -12 920 тыс. тенге, а на конец 2012 года по маржинальному методу операционная
прибыль равнялась 42 461 тыс. тенге, по методу «абзорпшн-костинг» составила 70 712 тыс. тенге.
Операционная прибыль, рассчитываемая двум методам, наименьшее значение получает
при методе «директ-костинг». Связано это с тем, что себестоимость реализованной продукции в
начале 2012 года равнялась 148 534 тыс. тенге, а по методу «абзорпшн-костинг» 114 418 тыс.
тенге.
Таблица 5. Отчет о прибылях и убытках, составленный по маржинальному методу (вид

продукции: пшеница)
Показатели 2012 год

Начало периода Конец периода
1. Выручка 101 498 214 565
4. Остаток готовой продукции на конец года по
46 333 28 934
переменным расходам
5. Себестоимость произведенной продукции по
148 534 134 338
производственным переменным расходам
6. Переменные коммерческие расходы 0 0
7. Итого себестоимость реализованной продукции 148 534 134 338
8. Маржинальная прибыль -47 036 80 227
10. Постоянные административные расходы 0 0
316
В конце года себестоимость реализованной продукции равнялась 143 852 тыс. тенге по
методу «абзорпшн-костинг» и 134 338 тыс. тенге по маржинальному методу. На конец 2012 года
итого себестоимость по двум методам почти одинакова, но необходимо иметь в виду, что значение
себестоимости по методу «директ-костинг» взята без включения постоянных производственных
затрат. И в итоге на конец 2012 года операционная прибыль по маржинальному методу имеет
также меньшее значение (42 461 тыс. тенге).
Таблица 6. Отчет о прибылях и убытках, составленный по маржинальному методу (вид

продукции: ячмень)
2012 год
1. Выручка 25 216 53 306

4. Остаток готовой продукции на конец года по переменным
11 511 7 188
расходам
5. Себестоимость произведенной продукции по производственным
36 902 33 375
переменным расходам
6. Переменные коммерческие расходы 0 0
7. Итого себестоимость реализованной продукции 36 902 33 375
8. Маржинальная прибыль -11 686 19 931
10. Постоянные административные расходы 0 0
Показатели операционной прибыли имели меньшее значение, чем при методе «абзорпшн-
костинг» (-3 210 тыс. тенге на начало периода и 17 567 тыс. тенге на конец), а именно -19 001 тыс.
тенге на начало периода и 10 549 тыс. тенге на конец периода.
Себестоимость реализованной продукции на начало года равнялась 36 902 тыс. тенге, на
конец года 33 375 тыс. тенге.
Рассмотрим формы отчетов о прибылях и убытках, составленных по маржинальному
методу постатейно. Операционная прибыль, как было сказано выше, при использовании
маржинального метода имеет меньшее значение, чем при методе «абзорпшн-костинг».
Но необходимо обратить внимание, что при использовании маржинального метода
рассчитывается такой показатель, как маржинальная прибыль, который рассчитывается как
разница между выручкой и переменными производственными расходами. В конце 2012 года
маржинальная прибыль составила 80 227 тыс. тенге (вид продукции – пшеница) и 19 931 тыс.
тенге (вид продукции – ячмень). Величина маржинальной прибыли на конец периода превышает
величину операционной прибыли, рассчитанной по методу «абзорпшн-костинг» (70 712 тыс. тенге
и 17 567 тыс. тенге, по двум видам продукции соответственно).
Обычно высокий рейтинг маржинального дохода служит стимулом к улучшению
потенциального чистого дохода от реализации. Снижение рейтинга говорит о необходимости
увеличения объема продаж, чтобы покрыть дополнительные расходы по стимулированию
реализации.
Отсюда вытекает одно из основных преимуществ маржинального метода, а именно
способность управлять, контролировать поведение затрат, как переменных, так и постоянных, при
изменении объема производства. Маржинальный метод, предполагающий исчисление
себестоимости на основе переменных издержек, доказывает, что именно калькуляция усеченной
317
себестоимости позволяет определить истинные затраты на производство и реализацию продукции
пропорционально объему производства.
Итак, определим значимые преимущества маржинального метода:
 Простота и объективность калькулирования частичной себестоимости, т.к. отпадает
необходимость в условном распределении затрат;
 Возможность сравнения себестоимости различных периодов по переменным затратам,
абсолютным и относительным маржам;
 Выявление изделий с большей рентабельностью для расширения их выпуска;
 Возможность контроля изменения прибыли вследствие изменения переменных расходов, цен
реализации и структуры выпускаемой продукции;
 Создание условий для оперативного контроля величины постоянных расходов, т.к. при учете
полной себестоимости часть нераспределенной суммы накладных расходов переходит из
одного периода в другой;
 Расширение аналитических возможностей учета, т.к. происходит процесс тесной интеграции
учета и анализа;
 Использование принципов системы «директ-костинг» в сочетании с другими системами
управленческого учета.
Но существуют также и недостатки данной системы, а именно:
 Трудности в разделении затрат на постоянные и переменные, что сказывается на результатах;
 Необходимость для большинства предприятий наличия информации о величине полных
издержек, прежде всего для определения цены продукции;
 Наличие трудностей при формировании внешней отчетности.
После сравнения форм отчетов о прибылях и убытках, составленных по двум изучаемым
методам, можно сделать вывод, что любое предприятие при выборе того или иного метода будет
исходить из личной практической пользы. Но важно отметить, что калькулирование
себестоимости с полным распределением затрат не дает такой явной картины поведения затрат,
как калькулирование себестоимости по переменным издержкам. Следовательно, в выборе метода
калькулирования себестоимости предпочтение отдается системе «директ-костинг».
При традиционном подходе трудно получить релевантную информацию, и руководство
предприятия может быть введено в заблуждение себестоимостью единицы продукции, которая
несет в себе элемент постоянных расходов. Маржинальный доход может быть использован при
выборе альтернатив, которые могут возникнуть при обсуждении снижения цены, проведении
специальных рекламных компаний, использовании премий, стимулирующих объем реализации.
318
SECŢIA 3. POLITICI DE COLABORARE TRANSFRONTALIERĂ PENTRU
CONSTITUIREA UNEI CREŞTERI DURABILE
IMPACTUL INOVAȚIILOR ASUPRA DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ȚĂRII
Alexandru GRIBINCEA, dr. hab., prof. univ., ULIM
Summary: Organizations strive to be innovative in order to survive and succeed in an ever-changing business
environment. Nevertheless, do these organizations really understand the meaning of innovation? The meaning and understanding
of innovation is changing, originally limited to science and technological innovationist now includes innovation due to value co-
creation, environmental and social challenges. Innovation is still an opaque concept, though many efforts are involved in
developing an understanding of an organization. This paper aims to explore the perspectives and patterns of Moldova firms
practicing innovations in their day-to-day activities. The paper further examines the patterns of innovation involving innovation
resources, efforts, outputs, and metrics used to measure innovation.
Inovaţiile sunt recunoscute ca principalul motor al creşterii economice şi se consideră ca putere

forte, formând condiţii pentru dezvoltarea durabilă, capabilă să rezolve diverse probleme, legate de
mediu, ecologie și mediul social. Însă activitatea innovațională adesea este legată de dificultăți în
finanțarea necesară.
Pentru a sprijini în mod eficient inovațiile este necesar mai mult decât resurse suplimentare.
Pentru aceasta este necesar o prezența intermediari financiari specializați, care potoferi nu doar bani, ci și
expertiză tehnică și managerială[1].
Ca sursă importantă de finanțare pentru cercetare rămâne bugetul de stat.
2011 333470,9
2010 316180,7 Cheltuieli pentru

cercetări ştiinţifice, mii
lei
2009 317563,4
305000 310000 315000 320000 325000 330000 335000

Fig.1. Cheltuieli interne pentru cercetări ştiinţifice şi elaborări în R.Moldova [2]
În 2011, cheltuielile interne pentru cercetare și dezvoltare s-au ridicat la 333.5 milioane lei, ceea
ce reprezintă cu 5,47% mai mult decât în 2010 și cu 5,01% mai mult ca în 2009.
Cu toate acestea, cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare în Republica Moldova nu ocupă o
pondere anuală semnificativă în PIB, această valoare nu se schimbă în mod semnificativ, având o tendință
negativă.(рис.2)
100000
82349
71885
62922 60430
53430
50000 Volumul PIB,
mln. lei
0
2007 2008 2009 2010 2011
Fig.2. Volumul PIB-lui în R.Moldova 2007-2011[2]
319
Învestigând valoarea PIB-ului în aceeași perioadă și ponderea cheltuielilor privind dezvoltarea
inovațiilor în țară este de remarcat faptul că, deși suma monetară cheltuită crește, ponderii lor în PIB cu
fiecare an diminuază.
0,6
0,5 0,52
0,4 0,43
0,4
0,3 Ponderea cheltuielilor
0,2 pentru C-D, %
0,1
0
2009 2010 2011
Fig.3. Ponderea cheltuielilor pentru C-D în PIB în R.Moldova în 2009-2011 [2]
Acestea reflectă situaţia actuală a ţării de interes în cercetare. Valoarea PIB-ului în fiecare an în
Republica Moldova este în creştere, cu cheltuieli în domeniul Ştiinţei este, de asemenea, în creştere, dar
ponderea lor este în scădere. Rezultatul presupune că rata de creştere a deducerilor pentru randamente de
cercetare și dezvoltare de la an la an, mai o creştere şi mai mult în PIB.
Cheltuieli de capital în perioada scăzut cu 15,22% şi a constituit la 20,6 mil. lei. În diferite
domenii ale ştiinţei cheltuielilor curente în domeniul cercetării fundamentale şi aplicate, precum şi
dezvoltarea de echipamente tehnologice sunt distribuite în funcţie de importanţa cercetării.
Fig. 4. Cheltuieli curente pentru C-D pe domeniile științei în 2011 (mil lei) [2]
Conform bugetului pe 2011 pentru cercetare și dezvoltare s-au ridicat la 312.9 milioane de lei.
Ponderea cheltuielilor în domeniul cercetării fundamentale și aplicative au fost: Stiinta - 32,2%, tehnice -
24,4%, agricultura - 18,1%, sănătate - 10,7%, umaniste și sociale - cu 7,3%. . Cu toate acestea, proporția
de știință în PIB nu este cu mult s-au schimbat, sporind astfel cheltuielile de cercetare au fost natura pur
inerțială și sunt direct dependente de creștere a PIB.
Potrivit unui sondaj recent al indicelui global de inovare (GII), Republica Moldova se situează pe
locul 50 în lume printre țările cele mai inovatoare (trei ani în urmă, țara era în locul al 119-lea). Moldova
a reușit să obțină înainte de țările vecine România și Ucraina, care a avut la 52-lea și 63-lea de locuri. Cu
toate acestea, țara noastră a scăzut cu 11 poziții față de anul trecut, care este, cu 39 de locuri din 141 de
țări.
320
Fig.5. Principalii indicatori ai potenţialului inovaţional în R.Moldiva în 2011, % [5]
În Moldova, există o relație slabă între știință și de afaceri, precum și Indicele competitivității și a
capacității de inovare, țara noastră se situează pe locul 93 printre 142 de țări studiate în cadrul Forumului
Economic Mondial. (Fig. 6)
3,5 3,3
3 2,7 2,7
2,6 2,6
2,5
2,1
2
1,5
1 Nivelul potenţialului tehnico-
0,5 ştiinţific şi inovaţional
0
Inovare
De stat
Calitate
Cooperare
Cheltuieli
Prezenta
Fig. 6. Nivelul potenţialului tehnico-ştiinţific şi inovaţional în R.Moldova în 2011.

(coefficient de la 1 la 7) [3]
În Competitivitate raport minim de potenţial ştiinţific şi tehnologic al ţării este de 2,1 -

companiile de cheltuieli pentru cercetare şi dezvoltare (în sectorul dominat de finanţare de la guvern).
Nivelul maxim de 3,3 puncte aparţine prezenţa oamenilor de ştiinţă şi ingineri din ţară (această tendinţă
va continua, la același nivel pentru mai mulți ani.)
Experiența mondială arată că cel mai eficient mod de punere în aplicare dezvoltarea științifică
este prin intermediul rețelei de firme mici și mijlocii inovatoare în măsură să rapid și eficient a dezvolta o
economie competitivă bazată pe cunoaștere produse. În ultimii ani, în funcție de Departamentul de
Statistică, în Republica Moldova a crescut semnificativ numărul de agenți privați din sectorul economic.
Cu toate acestea, antreprenorii din sectorul privat sunt în principal angajate în comercializarea produselor
importate, există puțini producători care introduc inovații, cele mai multe industrii sunt în dependență
tehnologică de furnizorii externi. Cu toate acestea, țara și-a intensificat la dezvoltarea inovatoare și toate
forțele angajate în procesele de integrare care au loc la acest stadiu de dezvoltare.
Apariția și dezvoltarea infrastructurii de finanțare pentru a sprijini companiile inovatoare în
primele stadii ale dezvoltăriilor – un proces complex, care depindede o varietate de condiții și necesită
alocarea eficientă și realocarea capitalului. [4]
Interesele strategice ale Republicii Moldova ar fi în finanțarea cercetării la nivelul de 2-3% din
PIB, ceea ce este tipic pentru țările în curs de dezvoltare cele mai stabile. Mai mult o țară cheltuiește pe
cercetare și dezvoltare, mai mare nivelul de dezvoltare economică și nivelul de trai al populației. Sectorul
tehnico-științific slab, absoarbe mai puțin de 2% din PIB, este tipic pentru țările cu exporturi de orientare
de materii prime sau o strategie de ineficiente de dezvoltare economică este evidentă, chiar dacă
reducerea PIB-ului ar trebui să încerce să guverneze, nu se bazează pe modificarea volumelor absolute și
ponderile alocate resursele financiare în funcție de gradul de prioritate.
Bibliografie:
1. Авдулов А.Н. Кулькин А.М. Финансирование науки в развитых странах мира. М.: ИНИОН
РАН 2007.
2. Национальное Бюро Статистики Республики Молдова, 2009-2011 гг.: www .statistica. md.
3. Global Competitive ness Report 2011-2012. World Economic Forum, Geneva, 2011.
4. Глобальная трансформация инновационных систем / Отв. ред. – Н.И. Иванова – М.: ИМЭМО
321
РАН, 2010.
5. Global Innovation Index 2012. Stronger Innovation Linkages for Global Growth. INSEAD, 2012.
DIVERSIFICAREA EXPORTURILOR REPUBLICII MOLDOVA
Petru ROŞCA, dr. hab., prof. univ. ULIM
Abstract: In the articl is studied the evolution foregn relation the Republic of Moldova, bilateral relatione diferend countres
from Union European, CSI, is argumented the need of diversifying trade relation, reorienting them to newgeografic, which would
assure increase of competitive ness of Moldovan producte on global market.
Una din prinncipalele probleme economice ale Republicii Moldova este sporirea eficienţei comerţului
exterior al ţării. Necatând la măsurile care se întreprind de către organele de decizie, unităţile economice
până ce exprturile ţării noastre rămîn în stagnare. Evoluţia comerţului exterior în anul 2012 a fost
influenţată de situaţia creată pe plan extern, în special în ţările care sînt principali parteneri comerciali ai
Republicii Moldova. Pe plan intern se menţine dominarea în continuare a produselor necesare pentru
funcţionarea economiei, precum şi celor destinate consumului populaţiei. De asemenea, unul dintre
factorii principali ce a influenţat comerţul exterior a fost scăderea drastică a volumului producţiei
agricole. Exportul de mărfuri realizate în ianuarie-noiembrie 2012 a scăzut (în termeni nominali) - cu
1,2%, dar importurile au crescut - cu 1,1%. În valoare absolută, exporturile de mărfuri realizate în
ianuarie-noiembrie 2012 s-au cifrat la 1974,4 mil. dolari SUA, mai puţin cu 24,3 mil. dolari comparativ
cu ianuarie-noiembrie 2011, iar importurile au însumat 4708,5 mil. dolari, mai mult cu 52,2 mil. dolari
(fig.1).
4900 4492,3 4656,3 4708,5

3277,1 3415,3
3900 2366 2916,6
2032,8 1998,8 1974,4
2900 1471
984,5 1214,4 1156,9 1362,5
1900 931,2
900
-100
-1100 -2052,8
-2100 -1048,3 -1434,8 -1759,7 -2657,5
-2062,7 -2734,1
-3100 -3021,3
2005 2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012
export import soldul balanţei comerciale
Fig. 1. Evoluţia exportului, importului şi soldului balanţei comerciale

în ianuarie-noiembrie 2005-2012, mil. dolari SUA
Sursă: Conform datelor Biroului Naţional de Statistică al Republicii Moldova
Decalajul considerabil în evoluţia exporturilor şi importurilor a determinat acumularea în ianuarie-

noiembrie 2012 a unui deficit al balanţei comerciale de 2734,1 mil. dolari, cu 76,6 mil. dolari (+2,9%)
mai mare faţă de cel înregistrat în ianuarie-noiembrie 2011. În structura soldului balanţei comerciale
predomină soldul negativ la: petrol, produse petroliere şi produse înrudite (20,7% din total), gaz şi
produse industriale obţinute din gaz (15,0%), vehicule rutiere (6,6%), fire, ţesături, articole textile (6,3%),
produse medicinale şi farmaceutice (4,2%), maşini şi aparate specializate pentru industriile specifice
(4,1%), maşini şi aparate electrice şi părţi ale acestora (4,1%), alte articole diverse (4,0%), fier şi oţel
(3,7%), aceste mărfuri fiind destinate atît pentru consumul populaţiei, cît şi pentru aprovizionarea
sectorului de afaceri. Totodată, s-a înregistrat un sold pozitiv la îmbrăcăminte şi accesorii (cu o pondere
de 5,3% din soldul total), la băuturi (4,9%), la legume şi fructe (5,2%), seminţe şi fructe oleaginoase
(2,8%), la grăsimi şi uleiuri (2,5%), şi minereuri metalifere şi deşeuri de metale (1,0%) etc.
Republica Moldova îşi menţine soldul negativ al balanţei comerciale practic cu toate ţările partenere,
cu excepţia Kazahstanului, unde s-a exportat mărfuri cu 23,2 mil. dolari mai mult decît s-a importat,
Marii Britanii – cu 22,4 mil. dolari, Irac – cu 21,6 mil. dolari, Noua Zeelandă – cu 18,9 mil. dolari,
Georgia – cu 15,7 mil. dolari, Afganistan – cu 8,2 mil. dolari şi Azerbaidjan – cu 4,5 mil. dolari.
322
În cadrul comerţului exterior pe grupe de ţări, cel mai semnificativ s-a majorat soldul negativ
comercial cu ţările Uniunii Europene – cu 12,5%, cu alte ţări – 4,9% şi cu ţările CSI s-a înregistrat o
scădere – cu 14,4%. Printre partenerii comerciali tradiţionali cele mai mari solduri negative s-au
înregistrat în cadrul schimburilor comerciale cu: Ucraina (436,6 mil. dolari), China (363,2 mil. dolari),
Turcia (302,4 mil. dolari), Germania (284,4 mil. dolari), România (250,8 mil. dolari), Italia (109,1 mil.
dolari), Federaţia Rusă (97,5 mil. dolari), Austria (92,6 mil. dolari) şi Belarus (89,5 mil dolari).
Gradul de acoperire a importurilor cu exporturi în ianuarie-noiembrie 2012 a constituit 41,9%, faţă
de 42,9% înregistrat în ianuarie-noiembrie 2011 (tabelul 1).
Tabelul 1. Dinamica schimburilor comerciale

ianuarie-noiembrie 2011 ianuarie-noiembrie 2012
mil. în % faţă mil. în % faţă
structura, structura,
dolari de anul dolari de anul
% %
SUA 2010 SUA 2011
Export – total 1998,8 100 146,7 1974,4 100 98,8
inclusiv în:
ţările Uniunii Europene (UE-27) 982,6 49,2 152,1 921,8 46,7 93,8
ţările CSI 825,1 41,3 149,1 853,1 43,2 103,4
alte ţări 191,1 9,5 117,2 199,5 10,1 104,4
Import – total 4656,3 100 136,3 4708,5 100 101,1
inclusiv din:
ţările Uniunii Europene (UE-27) 2041,8 43,8 133,8 2113,7 44,9 103,5
ţările CSI 1521,1 32,7 138,5 1449,1 30,8 95,3
alte ţări 1093,4 23,5 138,3 1145,7 24,3 104,8
Balanţa comercială -2657,5 x 129,5 -2734,1 x 102,9
Gradul de acoperire a importului
42,9% x 3,0 p. p. 41,9% x -1,0 p. p.
prin export
Exporturile după destinaţie

În ianuarie-noiembrie 2012 au crescut semnificativ exporturile către ţările CSI - cu 28,0 mil. dolari
(3,4%), către alte ţări - cu 8,4 mil. dolari (4,4%) şi s-a diminuat către ţările Uniunii Europene - cu 60,8
mil. dolari (-6,2%), respectiv (fig. 2).
2011
2012
Altele Altele
Germania 21%
5% Federaţia
24%
Rusă Belarus
28% 4% Federaţ
Regatul Rusă
Unit al Regatul 31%
Marii
Britanii Unit al
5% Marii
Polonia Britanii
4%
România 4%
Ucraina 18%
Italia
7%
Belarus 9% Polonia
3% 3%
România
Ucraina Italia 16%
6% 9%
Germania
3%
Fig. 2. Primele 8 ţări-partenere în derularea exportului în ianuarie-noiembrie 2011 şi 2012
(ponderea în total export), %
Ponderea exporturilor către ţările Uniunii Europene a constituit 46,7% în total export. Livrările de
mărfuri către această grupă de state au însumat 921,8 mil. dolari, mai puţin cu 6,2% faţă de ianuarie-
noiembrie 2011. Principalii parteneri în această grupă de ţări sunt: România (16,3% din total export) şi
Italia (9,5%). Livrările către România s-au diminuat cu 7,8% (însumînd 322,0 mil. dolari), iar livrările
către Italia au crescut cu 0,4% (însumînd 187,9 mil. dolari).
323
Livrările către ţările CSI, de asemenea, deţin o pondere importantă în volumul total al exportului
Republicii Moldova – 43,2%. Exporturile către această grupă de ţări au crescut cu 3,4% faţă de ianuarie-
noiembrie 2011. Cea mai mare pondere din cadrul acestei grupe de ţări revine Rusiei - cu 30,7%
(însumînd 607,1 mil. dolari) în volumul total al exportului, Ucrainei – cu 5,5% (109,0 mil. dolari) şi
Belarus – cu 3,7% (73,1 mil. dolari). De menţionat, că livrările către aceste trei ţări au constituit 92,5%
din totalul exporturilor către ţările CSI. Totodată, doar exporturile către Rusia constituie circa 71,2% din
totalul livrărilor către ţările CSI.
Livrările către alte ţări deţin cea mai mică pondere (10,1%) în total export, şi în ianuarie-noiembrie
2012 au însumat 199,5 mil. dolari, cu 4,4% mai mult faţă de ianuarie-noiembrie 2011. Printre acestea se
remarcă exporturile către Turcia (50,0 mil. dolari), SUA (27,2 mil. dolari), Noua Zeelandă (22,5 mil.
dolari) şi Elveţia (4,9 mil. dolari).
Exporturile pe grupe de mărfuri
Exporturile de mărfuri autohtone au constituit 1255,8 mil. dolari (63,6% din total exporturi),
înregistrînd o creştere de 16,1% faţă de ianuarie-noiembrie 2011 şi a contribuit la sporirea exporturilor cu
8,7%. Reexporturile de mărfuri au avut o valoare de 718,6 mil.dolari, care echivalează cu o cotă de 36,4%
în total exporturi. Comparativ cu ianuarie-noiembrie 2011 reexporturile de mărfuri s-au diminuat cu
28,3%.
Volumul exportului în ianuarie-noiembrie 2012 a scăzut cu 24,3 mil. dolari (-1,2%) comparativ cu
ianuarie-noiembrie 2011. Această reducere a fost cauzată în special de impactul crizei şi de micşorarea
cererii pe pieţele europene. De asemenea, un impact negativ a avut seceta din această vară, care a
provocat reducerea exporturilor produselor agricole, precum şi altor produse, inclusiv s-a redus exportul
de seminţe şi fructe oleaginoase – cu 72,4 mil. dolari, minereuri metalifere şi deşeuri de metale – cu 37,2
mil. dolari, cereale şi preparate pe bază de cereale – cu 35,1 mil. dolari, îmbrăcăminte şi accesorii – cu
21,0 mil. dolari, petrol, produse petroliere şi produse înrudite – cu 14,6 mil. dolari, maşini şi aparate
industriale cu aplicaţii generale – cu 13,1 mil. dolari, încălţăminte – cu 8,1 mil. dolari, maşini şi aparate
specializate pentru industriile specifice – 7,4 mil. dolari, articole din minerale nemetalice – cu 6,4 mil.
dolari, aparate şi echipamente de telecomunicaţii – cu 4,6 mil. dolari, hîrtie, carton şi articole din pastă de
celuloză – cu 3,7 mil. dolari etc. Totodată, a crescut exportul de băuturi – cu 36,0 mil. dolari, maşini şi
aparate electrice şi părţi ale acestora – cu 24,7 mil. dolari, uleiuri esenţiale, rezinoide şi substanţe
parfumate – cu 17,1 mil. dolari, fire, ţesături, articole textile necuprinse în altă parte şi produse conexe –
cu 16,4 mil. dolari, zahăr, preparate pe bază de zahăr, miere – cu 16,2 mil. dolari, produse medicinale şi
farmaceutice – cu 15,2 mil. dolari, grăsimi şi uleiuri vegetale fixate, brute, rafinate sau fracţionate – cu
14,3 mil. dolari, legume şi fructe – cu 14,0 mil. dolari, mobilă şi părţile ei - cu 10,8 mil. dolari,
instrumente şi aparate, profesionale, ştiinţifice şi de control – cu 9,2 mil. dolari, alte echipamente de
transport – cu 8,6 mil. dolari, vehicule rutiere – cu 6,6 mil. dolari, gaz şi produse industriale obţinute din
gaz – cu 4,2 mil. dolari, tutun brut şi prelucrat – cu 4,0 mil. dolari etc. (fig. 3).
95,3
Alte grupe de mărfuri
93,8
Produse chimice si produse derivate 143,2

nespecificate in alta parte 112,6
Materiale brute necomestibile, exclusiv 154,7

combustibil 262,2
Marfuri manufacturate, clasificate mai 203,0

ales dupa materia prima 194,2
224,2
Băuturi şi tutun
184,2
314,7
Masini si echipamente pentru transport
304,5
389,7
Produse alimentare si animale vii
389,9
449,7
Articole manufacturate diverse
457,4
0 50 100 150 200 250 300 350 400 450 500

ianuarie-noiembrie 2012 ianuarie-noiembrie 2011
Fig. 3. Evoluţia exporturilor de mărfuri în ianuarie-noiembrie 2011-2012

volumul cărora a depăşit 143 mil. dolari SUA
324
Exporturile de articole manufacturate diverse au scăzut cu 1,7%, însumînd 449,7 mil. dolari. Cota
acestor livrări în volumul total de exporturi a constituit 22,8%, fiind practic la acelaşi nivel faţă de
ianuarie-noiembrie 2011. În cadrul acestei secţiuni de mărfuri, ponderi însemnate au deţinut exporturile
de îmbrăcăminte şi accesorii (51,9% din total secţiune şi 11,9% din total exporturi). Valoarea acestor
exporturi a constituit 233,5 mil. dolari, înregistrînd o scădere de 8,3% (cu 21,0 mil. dolari mai puţin) faţă
de ianuarie-noiembrie 2011. Este de menţionat, că livrările de mobilă şi părţile ei au crescut cu 14,4% şi
au constituit 85,3 mil. dolari şi o pondere de 19,0% din total secţiune şi 4,3% în total export, cu 0,6 p.p.
mai mult. Exporturile de încălţăminte – în valoare de 37,9 mil. dolari s-au diminuat cu 17,5% faţă de
ianuarie-noiembrie 2011, înregistrînd o pondere de 8,4% din total secţiune şi 1,9% în total export.
Ponderea exporturilor de produse alimentare şi animale vii a fost de 19,7% în total export, în creştere
cu 0,2 p.p. Valoarea acestor exporturi în ianuarie-noiembrie 2012 a constituit 389,7 mil. dolari. În cadrul
acestei secţiuni de mărfuri o pondere mai semnificativă, 12,0% din total export, o deţin exporturile de
legume şi fructe - în valoare de 253,6 mil. dolari, cereale şi preparate pe bază de cereale – 2,3% din total
export - în sumă de 45,7 mil. dolari, zahăr, preparate pe bază de zahăr; miere – 1,4% din total export –
28,0 mil. dolari, hrană destinată animalelor – 1,0% din total exporturi – în valoare de 19,2 mil. dolari,
carne şi preparate din carne – 1,0% din total exporturi – în valoare de 20,2 mil. dolari.
Valoarea livrărilor de maşini şi echipamente pentru transport în ianuarie-noiembrie 2012 a constituit
314,7 mil. dolari, înregistrînd o creştere cu 3,3% faţă de ianuarie-noiembrie 2011. Ponderea acestor
mărfuri în total export rămîne a fi semnificativă – 15,9%. În cadrul acestei secţiuni de mărfuri ponderi
însemnate au deţinut exporturile de maşini şi aparate electrice – 8,9% (mai mult cu 1,3 p.p. comparativ cu
ianuarie-noiembrie 2011), iar volumul acestor livrări a însumat 176,5 mil. dolari, cu 24,7 mil. dolari mai
mult. Pondere importantă în această secţiune de mărfuri au avut-o livrările de maşini şi aparate industriale
cu aplicaţii generale – 2,1% din total export, cu 0,6 p.p. mai puţin faţă de ianuarie-noiembrie 2011. Aceste
exporturi în ianuarie-noiembrie 2012 au constituit 42,4 mil. dolari, fiind cu 23,6% mai puţin faţă de
ianuarie-noiembrie 2011. Exportul de vehicule rutiere a crescut cu 18,5% şi a constituit 42,3 mil. dolari.
Livrările de maşini şi aparate specializate pentru industriile specifice au deţinut o pondere de 1,0% în total
export, valoarea acestor livrări a constituit 19,1 mil. dolari, cu 28,0% mai puţin.
Exportul de băuturi şi tutun în ianuarie-noiembrie 2012 a constituit 224,2 mil. dolari, cu 40,0 mil.
dolari mai mult faţă de ianuarie-noiembrie 2011 şi o pondere de 11,4% în total export. În cadrul acestei
secţiuni de mărfuri preponderente rămîn a fi exporturile de băuturi alcoolice şi nealcoolice, volumul
cărora a constituit 193,4 mil. dolari, cu 22,9% mai mult faţă de ianuarie-noiembrie 2011 şi exportul de
tutun brut şi prelucrat – 30,8 mil. dolari, în creştere cu 15,0%.
Volumul exportului de mărfuri manufacturate, clasificate mai ales după materia primă a crescut cu
4,5% şi a constituit 203,0 mil. dolari. În cadrul acestei secţiuni de mărfuri sînt de menţionat exporturile de
fire, ţesături şi articole textile (42,0% din total secţiune şi 4,3% din total export, mai mult cu 0,9 p.p.),
volumul livrărilor fiind de 85,2 mil. dolari, cu 23,9% mai mult, precum şi livrările de articole din
minerale nemetalice (17,9% din total secţiune şi 1,8% din total exporturi).
Volumul exportului de materiale brute necomestibile, exclusiv combustibili s-a diminuat şi a
constituit numai 59,0% în ianuarie-noiembrie 2012 faţă de volumul exportat în ianuarie-noiembrie 2011,
însumînd 154,7 mil. dolari, cu o pondere de 7,8% în total exporturi. În cadrul acestei secţiuni de mărfuri
ponderea importantă au avut-o livrările seminţelor şi fructelor oleaginoase – 4,6% în volumul total al
exportului, fiind în scădere cu 3,6 p.p., precum şi livrările de minereuri metalifere şi deşeuri de metale –
1,5% (cu 1,8 p.p. mai puţin).
Volumul exportului produselor chimice şi produselor derivate în ianuarie-noiembrie 2012 a însumat
143,2 mil. dolari, fiind în creştere cu 27,2% comparativ cu ianuarie-noiembrie 2011. Cota-parte a acestor
mărfuri în volumul total al exportului a fost de 7,3%, mai mult cu 1,6 p.p. comparativ cu ianuarie-
noiembrie 2011. O pondere importantă în această secţiune de mărfuri (59,4%) o deţin produsele
medicinale şi farmaceutice – 85,1 mil. dolari, cu o creştere de 21,7% faţă de ianuarie-noiembrie 2011.
Cea mai mare parte din produsele medicinale şi farmaceutice exportate au constituit reexporturile –
84,5%.
Analiza situaţiei în domeniul comerţului exterior al ţării este critică. În decursul ultimilor peste 20 de
ani balanţa comercială a fost negativă, dar în ultimii ani a fost la un nivel extrem de mare. Dacă în anul
2000 balanţa comercială a avut un minus de 305 mil. Dolari, iar în gradul de acoperire a importului cu
exporturi era de circa 61%, pe când în anul 2011 importurile au depăşit exporturile mai mult de 2,3 ori,
iar soldul balanţei comerciale a fost de circa 3 miliarde dolari şi gradul de acoperire a importurilor cu
exporturile ţării a fost de 42,8%.
325
Concluzia este următoare: Republica Moldova trebuie să efectuieze măsuri radicale în restructurarea
economiei naţionale, să asigure modificări în domeniul diversificării exporturilor pentru a reduce
semnificativ deficitul balanţei comerciale şe a spori eficienţa operaţiunilor de export-import.
Bibliografie:
1. Legea republicii Moldova „Cu privire la reglementarea de stat a activităţii comerciale externe‖. (Nr.
1031 – XIV din 08.06. 2000).
2. Galben I. Eficientizarea comerţului exterior al Repunâblicii Moldova. Monografie. Red. resp.
P.Roşca. Chişinău, 2012. 320p.
3. Roşca P. Relaţii economice internaţionale. Manual. ULIM. Chişinău, 2005. -280 p.
4. Roşca P. Economia întreprinderii. Manual. ULIM. Chişinău. -280 p.
5. Informaţia statistică din ultimii ani a Biroului Naţional de Statistică din Republica Moldova.
FLUXURILE INTERNAŢIONALE ALE FORŢEI DE MUNCĂ
Petru ROŞCA, dr. hab., prof. univ. ULIM

Gheorghe STANA, drd. ULIM
Abstract: This article is presenting a study regarding various aspects of migration of the labor resources: basic notions
and factors that influence this phenomenon; immigration policy of importing countries and emigration policy of countries
exporting labor resources; policy of the Republic of the Moldova in the field of migration.
Forţa de muncă şi ocuparea acesteia - tendinţe mondiale

Evoluţiile demografice naturale, crearea şi ocuparea forţei de muncă pe plan mondial se află din ce în
ce mai mult sub impactul unei multitudini de factori economici, sociali şi politici, care introduc elemente
noi în definiţiile tradiţionale ale unor concepte, ca şi în metodele de cercetare ale acestora. În ansamblu
însă, se constată situaţii extrem de diferite în ceea ce priveşte ritmurile de creştere ale populaţiei şi forţei
de muncă. După cum se ştie în anul 2012, populaţia lumii a atins 7 miliarde locuitori şi această cifră s-ar
putea majora la peste 9 miliarde locuitori în următorii 50 de ani. Totodată, în ultimii 50 de ani, populaţia
lumii s-a înmulţit mult mai rapid decât s-a întâmplat vreodată până acum sau decât se va întâmpla în
viitor (următorii 50 de ani), estimează specialiştii. Populaţia lumii a crescut într-un ritm accelerat după cel
de-al doilea război mondial, când populaţia ţărilor cel mai puţin dezvoltate a început să crească dramatic.
După sute de ani când s-au înregistrat creşteri extrem de reduse ale populaţiei, populaţia lumii într-adevăr
creşte exploziv: un miliard de oameni în perioada 1960–1975, un alt miliard în perioada 1975–1987.
Terra a intrat în secolul XX cu 1,6 miliarde locuitori şi a ieşit din acest secol cu 6,1 miliarde. La nivel
mondial, creşterea populaţiei a depins de nivelul standardului de viaţă, resursele folosite, dar şi de natura
mediului înconjurător aflat într-o continuă schimbare. La o rată de creştere a populaţiei de 1,4 % aplicată
la un total al populaţiei mondiale de 6,1 miliarde locuitori, se obţine o creştere medie anuală de 85
milioane persoane [7]. Datorită creşterii populaţiei pe ansamblu, numărul de locuitori adăugaţi la
populaţia globală va rămâne ridicat pentru câteva decade, chiar dacă ratele de creştere a populaţiei
continuă să scadă.
Conform prognozelor ONU numărul populaţiei în regiunile mai slab dezvoltate ale lumii în viitorii 50 de
ani va spori de 1,5 ori şi este puţin probabil ca ea să fie absorbită sufficient de economia lor. Iar în regiunile
dezvoltate numărul populaţiei se va reduce, în deosebi, în Europa, ponderea căreia în numărul total pe glob în
anii 2000-2050 se va reduce de la 12 la 7% (tabelul 1).
Tabelul 1. Numărul populaţiei şi repartizarea ei pe diferite regiuni ale lumii,
2000-2050
Numărul populaţiei, milioane Repartizarea populaţiei pe
persoane regiuni, %
1950 1975 2000 2025 2050 1950 2000 2050
Total pe glob 2519 4079 6086 7905 9076 100 100 100
Ţările mai dezvoltate 813 1047 1193 1249 1236 32,3 19,6 13,6
Europa 547 676 728 707 653 21,7 12,0 7,2
America de Nord 172 243 315 388 438 6,8 5,0 4,8
Australia şi Pacific 13 21 31 41 48 0,52 0,51 0,52
326
Regionile mai slab dezvoltate 1707 3027 4892 6656 7840 67,7 80,4 86,4
Afria 224 416 812 1344 1937 8,9 13,3 21,3
Asia 1396 2395 3676 4728 5217 55,4 60,4 57,5
America Latină 167 322 523 697 783 6,6 8,6 8,6
Sursa: UN World Population Prospect: The 2004 Revision population database (http://esa.un.org./unpp).
Între 2000–2030, aproape în totalitate această creştere anuală va fi înregistrată în ţările cel mai puţin
dezvoltate din Africa, Asia şi America Latină, a căror rate de creştere a populaţiei sunt mult mai ridicate,
decât în toate ţările dezvoltate la un loc (figura 1). Rata de creştere de 1,9 % (sau chiar mai mare) arată că
populaţia se va dubla în următorii 36 de ani. Atâta timp cât populaţia Asiei va creşte la 55% din total
populaţie în secolul XXI, populaţia Europei va înregistra un declin abrupt, scăzând mult mai mult în
mileniul III. Africa şi America Latină, vor înregistra fiecare un câştig ce va compensa declinul din
Europa. Populaţia ţărilor cel mai dezvoltate din Europa şi America de Nord, precum şi Japonia, Australia,
Noua Zeelandă va creşte cu mai puţin de 1 % pe an. Rate negative de creştere a populaţiei se vor
înregistra în multe ţări europene, inclusiv Rusia (-0,6%), Estonia (-0,5%), Ungaria (-0,4%) şi Ucraina (-
0,4%). Chiar dacă ratele de creştere a populaţiei în aceste ţări continuă să se menţină negative, populaţia
la nivel mondial, va înregistra un declin uşor, nesemnificativ, deoarece ponderea populaţiei acestor ţări în
total populaţie este mică.
Fig. 1. Distribuţia populaţiei pe glob (1800 – 2050)

Sursa: [7].
În ţările în care creşterea economică este mai lentă, ritmurile de creştere a forţei de muncă sunt
devansate de ritmurile de creştere a populaţiei, ceea ce creează, în prezent, dar şi în perspectivă, noi
presiuni asupra ocupării forţei de muncă (tabelul 2). În 2010, aproape 60% din populaţia activă mondială
se va găsi în Asia şi mai mult de un sfert în China. Proporţia celorlalte regiuni în dezvoltare (Africa Sub-
Sahariană, Orientul Mijlociu, Africa de Nord, America Latină şi Caraibe) va spori şi, în schimb, în cazul
ţărilor industrializate şi economiile în tranziţie, ponderea populaţiei active în totalul mondial se va
diminua pentru a reprezenta numai o cincime.
Tabelul 2. Ritmuri de creştere a populaţiei şi forţei de muncă în ţări
cu nivel de creştere economică redusă (%)
Populaţia Forţa de muncă
Ţările 1991-2000 2001-2010 1991-2000 2001-2010
Angola 3,6 4,3 2,9 3,5
Burkina Faso 2,7 2,9 2 2,2
Camerun 2,8 3,1 2,4 2,5
Mozambic 3 3,6 2,2 2,4
Malawi 2,6 2,9 2,1 2,1
Nigeria 3 3,2 2,4 2,6
Senagal 2,6 2,7 2,1 2,2
Somali 2,2 2,3 1,5 1,6
Tanzania 2,9 2,8 2,5 2,4
Zair 3,2 3,4 2,5 2,7
Sursa: [7].
327
Factori ce influenţează ocuparea forţei de muncă la nivel mondial:
1) Modificările produse de globalizare:
 Creşterea producţiei mondiale şi diversificarea formelor de internaţionalizare a acesteia, avântul
schimburilor şi investiţiilor internaţionale într-un context mondial în care se conturează tot mai pregnant
orientarea către deschiderea externă şi recurgerea la forţele pieţei, contribuie la relansarea în ansamblu a
economiei mondiale şi la expansiunea ocupării forţei de muncă.
 Ritmurile de creştere a producţiei mondiale au depăşit creşterea demografică, crescând şi
producţia globală pe cap de locuitor, iar producţia mondială din 2000 reprezenta dublul celei din 1980.
Vorbim despre un progres al economiei mondiale, dar totuşi nu se poate omite faptul că lumea se
confruntă în continuare cu probleme grave ca şomajul, subocuparea, inegalitatea, sărăcia [1, p. 126].
 Structura producţiei mondiale s-a modificat de o manieră radicală şi, concomitent, structura
ocupării forţei de muncă a evoluat în consecinţă. Astfel, după cum se poate observa şi în tabelul de mai
jos, între anii 1995 – 2000, în ţările industrializate 5% din forţa de muncă era ocupată în agricultură şi
25% în industrie iar restul în sectorul serviciilor. Pentru ţările în dezvoltare, ocuparea în agricultură era de
60%, iar în industrie 14%. Ocuparea forţei de muncă în agricultură predomină în ţările cu venit redus,
unde, de altfel, şi nivelul productivităţii este foarte scăzut şi de aceea şi regiunile rurale din aceste ţări
sunt cel mai mult afectate de sărăcie.
Pe termen lung se urmăreşte creşterea ocupării forţei de muncă la nivel mondial, cât şi modificări
privind structura acesteia. Din motive diferite ce vizează dezvoltarea durabilă, anumite ramuri precum
mineritul, industriile grele – ca cea feroasă sau siderurgică – sunt deja mult mai puţin importante astăzi
pentru dezvoltarea economică decât au fost odată şi, cu atât mai puţin, pentru locurile de muncă. În locul
actualei economii, mare consumatoare de resurse şi cu un debit ridicat, o economie durabilă produce
mărfuri eficiente din punct de vedere energetic şi al consumului de materii prime. Toate aceste
caracteristici aduc promisiunea unor noi tipuri de locuri de muncă.
Globalizarea face posibilă apariţia unei economii noi, ce oferă numeroase locuri de muncă fără să
producă grave perturbări de mediu. O nouă economie nu va putea fi viabilă decât dacă va fi durabilă, atât
din punctul de vedere al mediului, cât şi social.
2) Impactul tehnologiilor asupra ocupării forţei de muncă. Unele rezerve manifestate faţă de
globalizare aveau în vedere faptul că transformările rapide intervenite în aparatul de producţie pe plan
mondial, sub impactul noilor tehnologii, vor conduce la suprimarea unui mare număr de locuri de muncă,
deşi în paralel se creează şi altele noi. Pentru o analiză relevantă a efectelor directe şi indirecte ale noilor
tehnologii, ele vor trebui urmărite, inclusiv din punctul de vedere al ocupării forţei de muncă, pe perioade
mai îndelungate.
Teoriile economice convenţionale arată că industriile mature treptat conduc la dispariţia de locuri de
muncă, în timp ce noile industrii tind către crearea de noi locuri de muncă. Dezvoltarea tehnologică şi
mobilitatea crescută a capitalului – fluxul transfrontalier al banilor, tehnologiei şi echipamentelor – permit
unui număr tot mai mare de companii să adopte măsuri precum angajarea temporară sau cu jumătate de
normă, detaşarea unor componente ale procesului muncii (subcontractarea şi alte tipuri de cooperări
externe) şi recurgerea la un imens rezervor de muncă ieftină din ţările în curs de dezvoltare, fie pentru a
suplimenta, fie pentru a înlocui muncitorii foarte bine plătiţi din ţările industrializate [2, p. 89].
3) Tranziţia la economia de piaţă. Pentru economiile în tranziţie, deşi nu există o teorie generală
asupra transformărilor pe care le presupune procesul de tranziţie, asupra opţiunilor optime de politică
economică, problemele forţei de muncă şi ocupării acesteia devin mult mai complexe, ele fiind abordate
în contextul unor schimbări rapide şi simultane, întrucât acestea au tangenţă cu factorii de producţie, cu
pieţele monetare, cu fluxurile externe de bunuri şi servicii, cu situaţia social-politică etc.
Astfel, sunt greu de înţeles problemele pieţei muncii făcând abstracţie de legăturile lor strânse cu
procesul de tranziţie, după cum sunt dificil de analizat asemenea probleme cum ar fi cadenţa şi
succesiunea reformelor fără a ţine seama de evoluţiile pieţei muncii. De asemenea, constrângerile legate
de apariţia unui şomaj ridicat şi a insecurităţii economice au impus limite stricte ritmului privatizării şi
restructurărilor şi chiar au pus la grea cumpănă credibilitatea procesului de reforme.
Privatizarea – manifestarea cea mai frapantă a mişcărilor către reforme economice în toate regiunile
lumii, joacă un rol fundamental în procesul de restabilire a economiei de piaţă în toate ţările. Ritmul
privatizărilor s-a accelerat considerabil în ultimii ani şi, în principal, în ţările în dezvoltare. Privatizarea
marilor întreprinderi s-a dovedit mult mai dificilă, întrucât procesul de vânzare către autohtoni sau străini
nu s-a desfăşurat corespunzător, iar situaţia multor întreprinderi publice a continuat să se degradeze. În
asemenea condiţii, pe planul ocupării forţei de muncă, s-a observat creşterea rapidă a şomajului, chiar
328
dacă mulţi muncitori s-au retras voluntar de pe piaţa forţei de muncă, iar unele întreprinderi au conservat
un excedent de personal [4, p. 129].
Cu toate acestea, ca în cazul oricărei transformări economice fundamentale, există costuri de tranziţie.
Ele s-au concretizat într-o creştere rapidă a şomajului în ţările foste comuniste, de la aproape 0% până la
circa 10% pe ansamblul acestora. Lipsa locurilor de muncă a fost acompaniată de salarii reale mai mici şi
creşteri mari ale inegalităţii veniturilor.
4) Modificări în strategiile manageriale privind forţa de muncă. O mare parte din interesul manifestat
pentru strategiile resurselor umane este stimulată de consideraţiile asupra importanţei mediului de
recrutare, selecţie, inducţie, dezvoltare şi recompensare a salariaţilor, pentru a atinge obiectivele
strategice ale firmelor. Această preocupare, în legătură cu funcţionarea strategică a ceea ce este adesea
perceput ca un domeniu tradiţional al managementului de personal, caracterizează multe din schimbările
majore din Statele Unite ale firmelor în domeniul resurselor umane.
Rolul statului asupra ocupării forţei de muncă. Evoluţiile din ultimii ani arată că şi rolul statului în
problemele forţei de muncă, ocupării acesteia, soluţionării conflictelor de muncă, este în schimbare.
Statul, de pildă, în anumite ţări, manifestă tendinţa de a interveni mai puţin ca partener în negocierile
tripartite şi mai mult ca moderator autonom în negocierile bilaterale între patronat şi sindicate. Desigur,
situaţiile rămân încă diferite în diverse ţări, cel puţin aşa cum se apreciază în anumite rapoarte şi studii ale
Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM). Statul nu trebuie să renunţe la rolul său de garant al
intereselor naţionale şi protector al intereselor generale, inclusiv în privinţa stimulării creării de noi locuri
de muncă, observării evoluţiilor salariilor (în sensul temperării, prin numeroase alte pârghii, a
revendicărilor sectoriale excesive) şi, ceea ce ni se pare foarte important, promovării negocierilor
autonome şi bilaterale între patronat şi sindicate.
Migraţia internaţională a forţei de muncă
Istoria multimilenară a omenirii a fost marcată de numeroase deplasări de popoare întregi, de mase
mari de oameni dintr-un continent în altul, dintr-o zonă geografică în alta. Chiar dacă orizontul temporar
se restrânge doar la istoria apariţiei şi dezvoltării capitalismului, formele acestor deplasări au fost foarte
variate în timp şi spaţiu. La fel au fost şi sensurile, precum şi intensităţile acestor procese istorice.
O componentă importantă a fenomenului demografic, care exercită influenţă nemijlocită asupra
forţei de muncă şi, totodată, o caracteristică fundamentală a populaţiei zilelor noastre, o reprezintă
mişcarea populaţiei, deplasarea ei dintr-un loc în altul. Acest drept a fost recunoscut de mai bine de 50
de ani, odată cu adoptarea Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, care stipulează în articolul 13
faptul că orice persoană are dreptul să se mute şi să trăiască în interiorul graniţelor oricărui stat. Totodată,
oricine are dreptul să-şi părăsească ţara şi să se reîntoarcă în ea. Din 1994, an de an, în cadrul Adunării
Generale a ONU s-a dezbătut problema migraţiei internaţionale, adoptându-se şi Rezoluţia 56/203 din 21
decembrie 2001.
Migraţia internaţională, fenomen care implică consecinţe demografice, sociale, economice şi politice
a crescut semnificativ începând cu 1980, iar interesul pentru analiza acestui proces s-a intensificat şi a
cuprins toate regiunile lumii. Dezbaterile privind fertilitatea redusă, îmbătrânirea populaţiei, şomaj, export
de inteligenţă, drepturile omului, integrarea socială, xenofobia, traficul de fiinţe umane şi securitatea
individului obligă organismele internaţionale să reanalizeze politicile privind migraţia internaţională,
precum şi potenţialele beneficii sau dezavantaje care implică ţările de tranzit sau ţările
expeditoare/primitoare de migranţi [3, p. 123].
În cadrul migraţiei internaţionale, întâlnim două procese strâns legate între ele: imigraţia şi emigraţia.
Imigraţia este primirea populaţiei deplasată în ţara de destinaţie, temporar sau definitiv. Ţara de
primire sau ţara de imigraţie se caracterizează, din punct de vedere economic, prin următoarele elemente:
 grad relativ mai ridicat de dezvoltare economică;
 cerere mai mare de forţă de muncă, în comparaţie cu disponibilităţile naţionale;
 pondere redusă a tineretului şi a populaţiei apte de muncă în total populaţie.
Emigraţia reprezintă deplasarea pendulatorie a populaţiei între ţara de origine (reşedinţă) şi locul de
muncă (ţara de primire). În acest caz, ţara de origine se caracterizează printr-un grad mai redus de
dezvoltare economică, o pondere ridicată a tineretului şi, în general, a populaţiei apte de muncă în totalul
populaţiei, natalitate ridicată, absenţa posibilităţilor de utilizare pe plan naţional a forţei de muncă
disponibile, absenţa investiţiilor în unele sectoare economice. Totodată, ţara de origine, din care pleacă
forţa de muncă, se numeşte ţară de emigraţie.
Cauze şi motivaţii ale migraţiei şi ale plecării la muncă în străinătate
329
Deplasarea forţei de muncă în străinătate se află în strânsă legătură cu fluxul internaţional de capital.
Tendinţa de concentrare a capitalului în ţările dezvoltate determină o parte a forţei de muncă din ţările
slab dezvoltate şi în dezvoltare, să emigreze în cele dezvoltate.
Cauza principală o reprezintă existenţa decalajelor economice între România şi ţările dezvoltate,
care îi determină pe indivizi să caute locuri de muncă mai bine plătite, în speranţa obţinerii unor câştiguri
mai mari. Prin mobilitatea teritorială a forţei de muncă, piaţa muncii răspunde ofertei suplimentare de
locuri de muncă din zonele cu o creştere economică superioară.
Pe de altă parte, sistemul de comunicaţie (mass-media, Internet) evidenţiază standarde şi forme de
trai atractive pentru diferite categorii de populaţie din ţările în curs de dezvoltare. Dezvoltarea
tehnologiilor informaţionale permite transmiterea informaţiilor între angajator şi viitorul angajat, fara sa
fie nevoie de întâlnirea lor fizică.
Din partea ţărilor primitoare de forţă de muncă printre cauze ar putea fi dezechilibrul demografic,
explicat prin modificările ce apar în echilibrul fragil dintre rata natalităţii şi cea a mortalităţii, aflat în
strânsă legătură cu dezvoltarea economică. Însă, aceste ţări urmăresc în special atragerea de forţă de
muncă ieftină, mai ales pentru munci grele, puţin căutate de către membrii societăţii lor; sau a unei forţe
de muncă foarte bine pregătite, care reprezintă o bună investiţie în viitorul lor. Este însă real faptul că,
uneori aceste munci „de jos‖ sunt realizate de către oameni cu educaţie superioară [88, p. 137].
Înclinaţia către deplasarea la muncă în străinătate este influenţată şi de particularităţile individuale
ale persoanei care migrează, de caracteristicile zonei de plecare şi ale zonei de sosire, precum şi de
distanţă. Factorii individuali cei mai importanţi pentru explicarea disponibilităţii către migraţie ţin de
vârstă, de starea civilă, de studii. De regulă, tinerii sunt mai dispuşi să plece decât persoanele în vârstă,
bărbaţii faţă de femei, persoanele necăsătorite faţă de cele căsătorite, persoanele cu calificare superioară,
faţă de cele necalificate, etc.
Accentuarea fenomenului de emigrare este condiţionată de înlăturarea barierelor de plecare şi de
informaţiile trimise de primii indivizi care au emigrat, de diminuarea cheltuielilor de transport şi de
reducerea obstacolelor juridice şi a incertitudinilor referitoare la ameliorarea condiţiilor de viaţă.
Caracteristicile zonei de plecare şi ale zonei de sosire influenţează, de asemenea, înclinaţia indivizilor
către mobilitate, observându-se o atracţie a acestora către zonele bogate, cu oportunităţi de muncă şi de
afaceri şi cu salarii mari. Mărimea zonei este un factor semnificativ, deoarece cei care caută un loc de
muncă în afara ţării consideră că au şanse superioare de angajare în centrele urbane mari. Pe de altă parte
sunt importante şi caracteristicile zonei de plecare.
În România, numeroasele restructurări din industrie, precum şi existenţa unei agriculturi încă de
subzistenţă au ridicat numărul şomerilor şi i-au determinat pe aceştia să-şi caute un loc de muncă în afara
ţării.
Distanţa este de asemenea importantă în luarea deciziei de a lucra în străinătate. Însă, nu atât distanţa
geografică, ci mai ales distanţa socială este importantă, aceasta referindu-se la obstacolele care stau în
faţa persoanei ce se deplasează la muncă în străinătate, în procesul adaptării sale sociale în noua zonă,
localitate. De asemenea, un rol important revine şi politicii guvernamentale în domeniul impozitelor, al
măsurilor de protecţie socială a şomerilor, de comportamentul firmelor în termenii politicilor de
promovare a angajaţilor etc.
Pentru aprecierea deplasării lor temporare ale unora dintre români în căutarea de locuri de muncă are
o tot mai mare importanţă cunoaşterea mecanismelor specifice de funcţionare a Uniunii Europene, în
cazul căreia a fost instituţionalizată libera circulaţie a forţei de muncă (a lucrătorilor) [5, p. 129].
Reglementările mai vechi şi mai noi ale UE fac precizări riguroase cu privire la libera circulaţie a
persoanelor şi serviciilor. În acest context, se arată că lucrătorii au dreptul de a circula în mod liber în
cadrul Uniunii (figura 2). Orice discriminare pe motiv de naţionalitate, între lucrătorii statelor membre, în
ceea ce priveşte angajarea, remunerarea şi celelalte condiţii de muncă este interzisă.
330
Fig. 2. Migraţia netă (diferenţa dintre numărul de imigranţi şi
numărul de emigranţi) în UE-27, în anul 2010 Sursa: [6].
Bibliografie:
1. Didea I. Piaţa muncii în actualitate. Piteşti: Paralela 45, 2002. -276 p.
2. Généreux J. Economie politică; macroeconomie şi contabilitate naţională. Bucureşti: ALL Beck,
Bucureşti, 2000. -178 p.
3. Giarini O., Liedtke P. M. Dilema ocupării forţei de muncă şi viitorul muncii - Raport către Clubul
de la Roma. Bucureşti: All Beck, 2001. -225 p.
4. Răboacă Gh. Ocuparea deplină şi folosirea eficientă a forţei de muncă. Bucureşti: Politică, 1988. -
177 p.
5. Răboacă Gh. Piaţa muncii şi dezvoltarea durabilă. Bucureşti: Tribuna Economică, 2003. -305 p.
6. http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/graph.do?tab=graph&plugin=0&pcode=tsdde230&language=e
n&toolbox=data
7. United Nations Population Division, Briefing Packet,2001 Revision of World Population Prospects
8. UN World Population Prospect: The 2004 Revision population database (http://esa.un.org./unpp).
CERTAINS PROBLEMES ECONOMIQUES ET POLITIQUES DANS LES PAYS DU

MAGHREB APRES LE PRINTEMPS ARABE
Mihai BRADU, lector superior, ULIM
Abstract: Regiunea mediiteraneana continua sa fie macinata de situatii conflictuale, de tensiuni politice si sociale,
relatiile economice cu statele europene inregistrand permanent asimetrii si dezechilibre. Se dovedea a fi necesar un cadru mai
efficient de cooperare. Pe acest fundal a apaarut initiative Uniunii Europene de a consolida relatiile cu tarile sud-
mediteraneene , oferindu-le prin Politica Europeana de Vecinatate (PEV) perspectiva unui acces sporit la piata interna a UE. In
cazul vecinilor sudici ai UE, conceptual de “valori commune, impartasite” nu era deloc conform cu realitatea. Unele tari
mediteraneene nu impartasesc in totalitate, nici la erra principiilor democratiei, prin urmare insasi includerea lor in categoria
statelor PEV a anticipat usoara rezistenta de care ar putea da dovada in procesul de reformare a sistemelor politice si
economice proprii.
Pres de 15 ans après Barcelone, le projet de l’Union pour la Mediterranee (UpM), officiellement
lance en mars 2008 et reafirme en juillet 2008 en vue de donner plus de realite ou parteneriat entre
l’Union Europeenne (UE) et le pays mediterraneens, semble presenter une nouvelle donne dans les
relations economiques internationales. Du point de ue de la question d’integration internationale des pays
en developpement et emergeants, l’UpM, en tant que nouvelle formation regionale en devenir, regroupant
un nombre important de pays, pose la question de la modalite d’inseration des pays du Sud de la
Mederranee dans les echanges internationaux.
Selon leur formation idéologique, les historiens disputeront toujours des causes objectives
des révolutions : quel est le rôle joué par les différentes classes sociales, bourgeoisie, prolétariat,
chômeurs, dans des évolutions institutionnelles plus ou moins violentes qui ébranlent des régimes ou des
gouvernants que rien jusque là ne semblait pouvoir déboulonner ? Quels intérêts s’y confrontent, quelles
mutations sociales profondes sont en jeu ?
331
Le raidissement de pouvoirs politiques autoritaires arc-boutés depuis des années sur des logiques
sécuritaires joue vraisemblablement un rôle face aux aspirations démocratiques des peuples, et entraîne la
révolte morale des classes moyennes. L’absence d’horizon et de perspectives de progrès social conjuguée
à des phénomènes d’inflation brutale sur des denrées de première nécessité est souvent la cause objective
des mouvements populaires. Et c’est au croisement des aspirations de différentes classes sociales que se
conjuguent les révolutions réussies. Car l’Etat perd soudain en même temps tout soutien et toute
légitimité. La crise révolutionnaire objective alors cette remise en cause radicale et générale du pouvoir
établi.
Dans cette perspective, plusieurs éléments économiques méritent d’être mis en perspective, afin de
lier, ou de distinguer, les situations vécues par les différents pays arabes, qu’il serait sans doute trop
facile de mettre dans le même panier.
Le premier paradoxe des révolutions récentes est qu’elles surviennent dans des pays relativement
épargnés par la grande crise économique mondiale des deux dernières années : les pays d’Afrique du
Nord affichent des taux de croissance que leur envieraient les pays développés, même dans leurs
meilleures années des deux dernières décennies. Ainsi la croissance du PIB du Maroc a été de 5,6% en
2008, de 4,9% en 2009, de 4% environ en 2010, d’après les évaluations encore admises, dans l’attente
des chiffres définitifs, et devrait être de 4,6% en 2011 (estimation Haut Commissariat au Plan marocain).
Ces performances sont le plus souvent réalisées par une croissance des recettes d’exportation, supérieure
à la croissance des dépenses d’importation en provenance des pays développés.
Si l’on considère les prévisions du FMI pour la région MENA en 2011, réalisées juste avant le
début des événements, on constate une croissance attendue de 4,8% : 5,8% en Egypte, 10,6% en Libye,
3,8% en Tunisie et en Algérie, et donc de 4,6% au Maroc.Le deuxième indicateur important concerne le
PIB par habitant des différentspays de la zone : toujours en se référant aux prévisions du FMI, on note
des disparités importantes : celui-ci est de 12062$ par habitant en Libye, de 4477$ par habitant en
Algérie, les deux pays clairement les plus favorisés, de 3790$ en Tunisie, mais seulement de 2868$ au
Maroc, et de 2771$ en Egypte.Troisième indicateur pertinent dans la perception sociale de cette disparité
des situations économiques, le taux de chômage dans la population active et parmi les jeunes : selon les
statistiques du Bureau International du Travail (BIT) pour 2010, le taux de chômage des jeunes s’établit,
pour toute la région, à 23,6%, ce qui représente l’un des taux les plus élevés au monde. en Egypte, le taux
de chômage serait à 9,2%, et à 16,7% chez les jeunes, en Tunisie, ces chiffres sont respectivement de
13,2% et de 31,2% chez les jeunes.
En Algérie, un taux de chômage à 10% de la population active s’accompagne en 2010 d’un taux de
chômage des jeunes de 21,5%. Au Maroc enfin, le taux de chômage se situe aux alentours de 9,5%, mais
« seulement » de 17,6% chez les jeunes. Isoler le taux de chômage des jeunes est particulièrement
pertinent si l’on se souvient que les moins de 24 ans composent 51% de la population du Maroc et même
56% de la population algérienne. Or en leur sein, les jeunes diplômés sans emploi sont légion en Algérie,
en Tunisie comme en Egypte ,Maroc et Lybie. Concernant la forte perception de la corruption, a ce
dernier indicateur il est bon d’ajouter « l’indice de perception de la corruption » publié par Transparency
International qui place le Maroc à la 85ème place mondiale, devant l’Egypte (98ème) et l’Algérie
(105ème), tandis qu’on sait à quel point en Tunisie les pratiques « prédatrices » de la famille dirigeante et
de ses proches alliés ont été un élément important de la perception des injustices sociales par l’ensemble
de la population, classes moyennes comprises.
Le tableau est donc relativement contrasté, et le succès des ouvementsrévolutionnaires semble bien
s’être appuyé, en Tunisie d’abord, en Egypte ensuite, sur un sentiment généralisé de
régression économique et sociale dans un contexte de croissance économique dont les fruits ne semblent
plus partagés, au sens où des catégories sociales de plus en plus larges ont l’impression que l’avenir de
leurs enfants n’est pas assuré et qu’ils connaîtront des conditions de vie moins favorables que leurs
parents.
D’où un vent de révolte contre une société « bloquée » dont la richesse, pourtant croissante, paraît
« confisquée » par la classe dirigeante. Donc pour resoudre la contradiction entre croissance et absence
d’horison, chacun des pays concernés parviendra à gérer cette contradiction entre
croissance économique et sentiment de déclassement social que découlera, dans les mois et les années qui
viennent, leur stabilité ou leur instabilité politique. En l’absence de causes extérieures, la revolution
apparaît comme la réponse à une désespérance collective que l’exemple de la Tunisie et de l’Egypte
invite à méditer rapidement. Au Maghreb, bien entendu, mais aussi dans beaucoup de pays développés,
où les impatiences populaires pourraient prendre d’autres formes politiques.
332
Malgré leur "faible proportion" avec un taux de 3,5%, les échanges commerciaux de l'Algérie avec
les autres pays de l'UMA (Tunisie, Maroc, Mauritanie, Libye) ont connu une amélioration de 18,14% en
2011, passant de 1,82 milliard de dollars (1,3 milliard d'euros) en 2010 à 2,16 milliards de dollars (1,6
milliard d'euros) selon la même source, citée par l'agence APS.
Les services des douanes relèvent néanmoins une forte baisse des échanges avec la Libye liée aux
évènements qu'a connus ce pays alors que ceux avec la Tunisie sont restés quasi stables.
Par pays, le Maroc reste le premier client de l'Algérie en 2011 avec plus de 936 millions de dollars
(709 millions d'euros), soit une hausse de 23,8% comparée à celle de 2010. La Tunisie vient juste après
avec 531,1 millions (402 millions d'euros) suivie par la Libye avec 11,41 millions de dollars (8,6 millions
d'euros), avec une baisse de 193%, et enfin la Mauritanie avec près de 661.000 dollars (500.79ç euros).
Quant à l'importation, le principal fournisseur maghrébin de l'Algérie est la Tunisie avec 428,9
millions de dollars (324,9 millions d'euros), en hausse de 10,8%, suivie par le Maroc avec 240,3 millions
de dollars (182 millions d'euros), la Libye, 7,81 millions de dollars (5,9 millions d'euros), et la Mauritanie
avec moins de 241.000 dollars (182.500 euros).
La balance commerciale de l'Algérie avec les pays du Maghreb a enregistré un excédent de 802
millions de dollars (607,6 millions d'euros) en 2011, en hausse de 8,82% comparée à 2010, selon les
chiffres provisoires des douanes cités par l'APS.
Le traité constitutif de l'UMA a été signé le 17 février 1989 à Marrakech, dans le sud du Maroc,
mais son dernier sommet remonte à 1996.
Au fil des années, une cinquantaine de conventions ont été signées entre les Etats membres sans
pour autant atteindre les objectifs de ce groupement régional.
Selon leur formation idéologique, les historiens disputeront toujours des causes objectives
des révolutions : quel est le rôle joué par les différentes classes sociales, bourgeoisie, prolétariat,
chômeurs, dans des évolutions institutionnelles plus ou moins violentes qui ébranlent des régimes ou des
gouvernants que rien jusque là ne semblait pouvoir déboulonner ? Quels intérêts s’y confrontent, quelles
mutations sociales profondes sont en jeu ?
Le raidissement de pouvoirs politiques autoritaires arc-boutés depuis des années sur des logiques
sécuritaires joue vraisemblablement un rôle face aux aspirations démocratiques des peuples, et entraîne la
révolte morale des classes moyennes. L’absence d’horizon et de perspectives de progrès social conjuguée
à des phénomènes d’inflation brutale sur des denrées de première nécessité est souvent la cause objective
des mouvements populaires. Et c’est au croisement des aspirations de différentes classes sociales que se
conjuguent les révolutions réussies. Car l’Etat perd soudain en même temps tout soutien et toute
légitimité. La crise révolutionnaire objective alors cette remise en cause radicale et générale du pouvoir
établi.
Dans cette perspective, plusieurs éléments économiques méritent d’être mis en perspective, afin de
lier, ou de distinguer, les situations vécues par les différents pays arabes, qu’il serait sans doute trop facile
de mettre dans le même panier.
Le premier paradoxe des révolutions récentes est qu’elles surviennent dans des pays relativement
épargnés par la grande crise économique mondiale des deux dernières années : les pays d’Afrique du
Nord affichent des taux de croissance que leur envieraient les pays développés, même dans leurs
meilleures années des deux dernières décennies. Ainsi la croissance du PIB du Maroc a été de 5,6% en
2008, de 4,9% en 2009, de 4% environ en 2010, d’après les évaluations encore admises, dans l’attente des
chiffres définitifs, et devrait être de 4,6% en 2011 (estimation Haut Commissariat au Plan marocain). Ces
performances sont le plus souvent réalisées par une croissance des recettes d’exportation, supérieure à la
croissance des dépenses d’importation en provenance des pays développés.
Si l’on considère les prévisions du FMI pour la région MENA en 2011, réalisées juste avant le
début des événements, on constate une croissance attendue de 4,8% : 5,8% en Egypte, 10,6% en Libye,
3,8% en Tunisie et en Algérie, et donc de 4,6% au Maroc.Le deuxième indicateur important concerne le
PIB par habitant des différentspays de la zone : toujours en se référant aux prévisions du FMI, on note des
disparités importantes : celui-ci est de 12062$ par habitant en Libye, de 4477$ par habitant en Algérie, les
deux pays clairement les plus favorisés, de 3790$ en Tunisie, mais seulement de 2868$ au Maroc, et de
2771$ en Egypte.Troisième indicateur pertinent dans la perception sociale de cette disparité des
situations économiques, le taux de chômage dans la population active et parmi les jeunes : selon les
statistiques du Bureau International du Travail (BIT) pour 2010, le taux de chômage des jeunes s’établit,
pour toute la région, à 23,6%, ce qui représente l’un des taux les plus élevés au monde. en Egypte, le taux
de chômage serait à 9,2%, et à 16,7% chez les jeunes, en Tunisie, ces chiffres sont respectivement de
13,2% et de 31,2% chez les jeunes.
333
En Algérie, un taux de chômage à 10% de la population active s’accompagne en 2010 d’un taux de
chômage des jeunes de 21,5%. Au Maroc enfin, le taux de chômage se situe aux alentours de 9,5%, mais
« seulement » de 17,6% chez les jeunes. Isoler le taux de chômage des jeunes est particulièrement
pertinent si l’on se souvient que les moins de 24 ans composent 51% de la population du Maroc et même
56% de la population algérienne. Or en leur sein, les jeunes diplômés sans emploi sont légion en Algérie,
en Tunisie comme en Egypte.A ce dernier indicateur il est bon d’ajouter « l’indice de perception de la
corruption » publié par Transparency International qui place le Maroc à la 85ème place mondiale, devant
l’Egypte (98ème) et l’Algérie (105ème), tandis qu’on sait à quel point en Tunisie les pratiques
« prédatrices » de la famille dirigeante et de ses proches alliés ont été un élément important de la
perception des injustices sociales par l’ensemble de la population, classes moyennes comprises.
Le tableau est donc relativement contrasté, et le succès des mouvementsrévolutionnaires semble
bien s’être appuyé, en Tunisie d’abord, en Egypte ensuite, sur un sentiment généralisé de
régression économique et sociale dans un contexte de croissance économique dont les fruits ne semblent
plus partagés, au sens où des catégories sociales de plus en plus larges ont l’impression que l’avenir de
leurs enfants n’est pas assuré et qu’ils connaîtront des conditions de vie moins favorables que leurs
parents. D’où un vent de révolte contre une société « bloquée » dont la richesse, pourtant croissante,
paraît « confisquée » par la classe dirigeante.
C’est de la manière dont chacun des pays concernés parviendra à gérer cette contradiction entre
croissance économique et sentiment de déclassement social que découlera, dans les mois et les années qui
viennent, leur stabilité ou leur instabilité politique. En l’absence de causes extérieures,
la révolutionapparaît comme la réponse à une désespérance collective que l’exemple de la Tunisie et de
l’Egypte invite à méditer rapidement. Au Maghreb, bien entendu, mais aussi dans beaucoup
de pays développés, où les impatiences populaires pourraient prendre d’autres formes politiques.
Bibliographie:
1. Andreu Claret (IEMed) , Barcelone 2004 ;
2. Le rapport de l’institut Tomas More sur le Maghreb, Conference de Bruxelles, 2009.
3. Javad Kerdoudi, Mokhtar Lakeha Bouhadi Economie de Maghreb, Tunis, 2008-2011
PIAŢA UE A GAZELOR NATURALE: COMISIA TRIMITE BULGARIA ŞI ROMÂNIA

ÎNAINTEA CURŢII DE JUSTIŢIE PENTRU A ASIGURA IMPLEMENTAREA CORECTĂ A
DREPTULUI EUROPEAN
Silvia SCORTESCU, România
Abstract: One of the big questions for budgeting a European vacation is the price of gas. In short, European prices are
considerably higher than they are in America, about 2.3 x higher.Make no mistake: the price of the raw gas is about the same as
the U.S., but Europe taxes gasoline at a higher rate. At the moment, taxes in France make up about 56 percent of the pump price.
For comparison, the U.S. federal gasoline tax of of 2005 was 18.4 cents per gallon, with each State adding between 10 and 33
cents of tax, according to Widipedia. That makes the maximum gasoline tax rate 17% in the U.S. In actuality, the actual price of
gas excluding taxes is pretty constant across countries: gas prices excluding taxes (read the first row).Since March 2011,
the Gas and Electricity Directives of the third package for an internal EU gas and electricity market are transposed into national
law by Members States and the three Regulations are applicable.
 New impetus for internal market: Agency for the Cooperation of Energy Regulators takes up operations in Slovenia
[IP/11/246]
 Questions and Answers on the third legislative package for an internal EU gas and electricity market [MEMO/11/125]
 The New Governance for the Internal Energy Market and ACER [SPEECH/11/145]
 The Importance of ACER for the Internal Energy Market [SPEECH/11/144]
 Slides presentation on the main novelties of the third package
 The internal energy market – time to switch into higher gear (non-paper)
In July 2009, the third legislative package was adopted and entered into force in September 2009. Member States had 18
months to transpose it into national law.
 Directive 2009/72/EC 13 July 2009 concerning common rules for the internal market in
electricity and repealing Directive 2003/54/EC
 Directive 2009/73/EC of 13 July 2009 concerning common rules for the internal market in natural
gas and repealing Directive 2003/55/EC
334
 Regulation (EC) No 713/2009 of 13 July 2009 establishing an Agency for the Cooperation of
Energy Regulators
 Regulation (EC) No 714/2009 of 13 July 2009 on conditions for access to the network for cross-
border exchanges in electricity and repealing Regulation (EC) No 1228/2003
 Regulation (EC) No 715/2009 of 13 July 2009 on conditions for access to the natural gas
transmission networks and repealing Regulation (EC) No 1775/2005
Bruxelles, 24 noiembrie 2011 – Existenţa în UE a unei pieţe interne competitive a energiei constituie
cea mai bună garanţie pentru asigurarea securităţii aprovizionării şi pentru garantarea unor preţuri la
energie accesibile. O piaţă internă eficientă şi funcţională a gazelor naturale va oferi consumatorilor
posibilitatea de a alege între diferitele societăţi şi va contribui la asigurarea caracterului accesibil al
energiei. Pentru a permite această alegere, legislaţia UE urmăreşte facilitarea comerţului transfrontalier cu
gaze naturale şi creşterea capacităţii pieţelor gazelor. Comisia Europeană consideră
că Bulgaria şi România nu s-au aliniat încă pe deplin la normele UE privind piaţa gazelor naturale şi,
prin urmare, a decis astăzi defere aceste ţări Curţii Europene de Justiţie.
Comerţul transfrontalier este posibil numai dacă toţi participanţii la piaţă au acces egal la reţelele
pentru transportul gazelor naturale în scopul aprovizionării clienţilor. Pentru a garanta acest acces egal al
terţilor la reţea, este important să se pună la dispoziţie pe piaţă capacitatea maximă a reţelei. La fel de
important este să se furnizeze tuturor participanţilor la piaţă informaţii fiabile şi transparente cu privire la
capacitatea reţelei.
În practică, din cauza nerespectării de către Bulgaria şi România a normelor UE aplicabile pieţei
gazelor naturale, clienţii respectivelor state membre sunt privaţi de posibilitatea de a obţine oferte de la
alte state membre, întrucât pieţele nu sunt suficient de integrate.
Concret, Comisia consideră că în Bulgaria şi în România capacitatea întreruptibilă de flux inversat
(cunoscută şi sub denumirea de „ backhaul ‖) nu este pusă la dispoziţie la toate punctele de
interconectare. Includerea capacităţii de flux inversat este esenţială pentru utilizarea reţelei la capacitatea
sa maximă. Mai mult, capacitatea întreruptibilă şi serviciile pe termen scurt sunt vitale pentru intrarea pe
piaţă a noilor operatori.
În plus, în România operatorul sistemului de transport (OST) nu respectă integral cerinţele UE în
materie de transparenţă. În absenţa informaţiilor referitoare la capacitatea disponibilă, este imposibil ca
piaţa gazelor naturale să devină cu adevărat competitivă şi ca noii operatori să aibă acces la pieţe.
Context
Încălcările se referă la nerespectarea de către statele membre a obligaţiilor legale care le revin în
temeiul Regulamentului privind gazele naturale [Regulamentul (CE) nr. 715/2009 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 13 iulie 2009 privind condiţiile de acces la reţelele pentru transportul
gazelor naturale, care a înlocuit la 3 martie 2011 Regulamentul (CE) nr. 1775/2005 ].
Comisia asigură monitorizarea procedurilor în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, care au fost
iniţiate în iunie 2009 printr-o scrisoare de punere în întârziere, urmată de avize motivate în iunie 2010 (a
se vedea IP/10/836 şi MEMO/10/275 ).
De la începutul acestor proceduri în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor, Bulgaria şi România au
înregistrat progrese în privinţa eliminării deficienţelor. Totuşi, nu a fost încă atinsă deplina conformitate
şi, prin urmare, Comisia sesizează Curtea de Justiţie.
Fiecare stat membru este responsabil de punerea în aplicare a dreptului Uniunii (transpunere în
termenele stabilite, armonizare şi aplicare corectă) în cadrul sistemului juridic naţional. În temeiul
tratatelor, Comisia Europeană veghează la corecta aplicare a dreptului Uniunii. Prin urmare, în cazul în
care un stat membru nu respectă dispoziţiile acestuia, Comisia dispune de puteri proprii (acţiune în
neîndeplinirea obligaţiilor) prevăzute de articolele 258 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene
şi 106a din Tratatul CEEA, pentru a încerca să pună capăt acestei încălcări a dreptului Uniunii şi, după
caz, poate sesiza Curtea de Justiţie.
Neîndeplinirea obligaţiilor înseamnă nerespectarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin
în temeiul dreptului Uniunii. Aceasta poate lua forma unei acţiuni sau a unei omisiuni. Prin stat se
înţelege statul membru care a încălcat dreptul Uniunii, oricare ar fi autoritatea centrală, regională sau
locală responsabilă de neîndeplinirea obligaţiilor.
În cadrul acţiunii în neîndeplinirea obligaţiilor, Comisia Europeană lansează, mai întâi, o procedură
administrativă denumită „procedură de încălcare‖ a dreptului UE sau „procedură precontencioasă‖.
Obiectivul acestei proceduri este conformarea, de bună voie, a statului membru la cerinţele prevăzute de
dreptul Uniunii. Această procedură are mai multe etape şi poate fi precedată de o fază de analiză sau de
335
examinare, în special în cazul procedurilor de încălcare a dreptului Uniunii iniţiate pe baza unor-
plângeri.Somarea reprezintă prima etapă a fazei precontencioase, în cursul căreia Comisia Europeană
solicită unui stat membru să îi comunice, până la o anumită dată, observaţiile sale referitoare la o
problemă de aplicare a dreptului Uniunii.
Avizul motivat îşi propune să stabilească poziţia Comisiei Europene faţă de încălcarea dreptului
Uniunii şi să determine obiectul eventualei acţiuni în neîndeplinirea obligaţiilor, fiind însoţit de invitaţia
de a pune capăt acestei încălcări până la o dată stabilită. Avizul motivat trebuie să conţină o prezentare
coerentă şi detaliată a motivelor care au condus Comisia Europeană la concluzia că statul în cauză nu şi-a
îndeplinit una dintre obligaţiile care îi revin în baza tratatului. Sesizarea Curţii de Justiţie iniţiază faza
contencioasă.
Conform unei jurisprudenţe constante a Curţii de Justiţie, Comisia Europeană dispune de putere
discreţionară în ceea ce priveşte lansarea procedurii de încălcare a dreptului Uniunii şi sesizarea Curţii,
inclusiv în momentul introducerii acţiunii în neîndeplinirea obligaţiilor.
Bibliografie:
1. Pagina web a Comisiei dedicată celui de-al doilea pachet privind energia:
2. http://ec.europa.eu/energy/gas_electricity/legislation/legislation_en.htm
3. http://ec.europa.eu/energy/oil/offshore/standards_en.htm
4. Statisticile actuale privind încălcările legislaţiei UE în general pot fi consultate la
adresa:http://ec.europa.eu/eu_law/infringements/infringements_ro.htm
5. Pentru informaţii suplimentare referitoare la procedurile UE în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor, consultaţi MEMO/11/824 .
ANALIZA COMERŢULUI EXTERIOR AL PRODUSELOR HORTICOLE

DIN REPUBLICA MOLDOVA
Liliana GRINCIUC, lector univ. UASM

Tatiana BUJOR, dr., conf. univ. UASM
Comerţul exterior este principala formă de racordare la relaţiile economice externe şi un puternic
factor al creşterii economice a unei ţări. Structura şi orientarea sa geografică este ca o busolă ce indică
domeniile în care ţara respectivă dispune de anumite avantaje.
Republica Moldova, fiind săracă în resurse naturale, este desemnată să aibă o economie deschisă spre
exterior. Astăzi, avantajul competitiv al ţării noastre pe pieţele internaţionale se bazează pe unicul factor
abundent – solul fertil, care şi determină ponderea înaltă în exportul total al produselor agro-alimentare.
În republica Moldova în ultimile decenii sectorul horticol este unul din pilonii principali ai agriculturii
naţionale, determinînd în mare măsură eficienţa sectorului agricol în ansamblu. Raportul producţie -
utilizare arată că la ora actuală, producţia totală de fructe şi legume este repartizată în mod egal între piaţa
locală şi export.
Ţinînd cont de faptul că piaţa locală este relativ mică şi are o capacitate de absorbţie limitată,
dezvoltarea sectorului horticol depinde esenţial de performanţa sa pe pieţele de export. Ţara noastră se
află în imediata vecinătate cu două din cele mai mari pieţe pentru produse horticole – Uniunea Europeană
şi Federaţia Rusă. În pofida proximităţii avantajoase produsele horticole moldoveneşti au o performanţă
redusă pe aceste pieţe [1].
Unul din cele mai dinamice sub-sectoare ale horticulturii ţării este producerea fructelor pentru consum
în stare proaspătă, iar factorul determinant al evoluţiilor pozitive a fost cererea sporită pe pieţele de
export.
Exporturile moldoveneşti de legume şi fructe procesate (care în anul 2011 au însumat 61 mii tone cu
valoarea de 68 milioane usd) nu au urmat evoluţia ascendentă a exporturilor de fructe în stare proaspătă
din cauza unor factori asociaţi pieţei (consumul mondial stagnant sau în descreştere a produselor
conservate în comparaţie cu creşterea consumului produselor în stare proaspătă şi congelată),
competitivităţii (costuri înalte de producere asociate cu ineficienţa energetică a proceselor de producere şi
necesităţii importului mai multor mijloace de producere) şi problemelor ce ţin de asigurarea procesului de
producere cu cantităţile necesare de materie primă.
336
Reieşind din datele reflectate în tabel, putem menţiona că ponderea cea mai mare în totalul exportului
pe principalele grupe de produse horticole în anii 2007-2011 o deţin fructele, fructele şi legumele
procesate, precum şi nucile.
Tabelul 1
Evoluţia valorii exporturilor principalele grupe de produse horticole
Ponderea în total
Valoarea exporturilor, mil. USD
Grupe de produse export, %
2007 2008 2009 2010 2011 2007 2011
Legume 2,0 3,0 3,0 7,0 10,0 1,0 4,0
Cartofi 3,0 5,0 2,0
Bostănoase 1,0 1,0 2,0 1,0
Alte legume 2,0 3,0 2,0 3,0 3,0 1,0 1,0
80,0 78,0 107,0 128,0 144,0 49,5 65,0

Fructe
Nuci 39,0 35,0 40,0 53,0 63,0 24,0 29,0
Struguri de masă 12,0 8,0 12,0 11,0 12,0 7,0 5,0
Mere, pere şi gutui 22,0 25,0 45,0 49,0 56,0 14,0 25,0
Alte fructe 7,0 10,0 11,0 15,0 13,0 4,0 6,0
79,0 51,0 49,0 51,0 68,0 49,5 31,0

Fructe şi legume procesate
Sucuri de fructe şi legume 49,0 17,0 18,0 23,0 35,0 30,0 16,0
Alte produse horticole
31,0 34,0 32,0 28,0 33,0 19,0 15,0
procesate
Total export pe principalele
161,0 132,0 159,0 186,0 222,0 100,0 100,0
grupe de produse horticole
Este absolut clară necesitatea urgentă a diversificării gamei produselor exportate şi a pieţei de
desfacere. Dezvoltarea durabilă a ţării depinde de abilitatea de a dezvolta aceste domenii ale activităţii
economice, în care Moldova are sau poate avea un mare potenţial de export. Stabilitatea economică a
Republicii Moldova şi reducerea crizei profunde prin care ea trece acum, poate fi garantată doar de
existenţa unui sector agro – industrial şi industrial eficace, care să poată asigura competitivitatea
produselor moldoveneşti pe toate pieţele, şi care, prin urmare ar mări numărul de braţe de muncă atrase în
procesul de producţie, şi respectiv reducerea numărului de şomeri, moment care spre final duce la
ridicarea prosperităţii ţării.
Conceptul de promovare ce ţine de domeniul marketingului, necesită o abordare mai amplă cînd este
vorba de exporturile unei ţări, astfel trecînd sub egida teoriei politicilor comerciale. La etapa actuală
Republica Moldova are nevoie de o politică şi strategie bine chibzuită în domeniul respectiv, dacă se
doreşte ieşirea din criza totală a ţării prosperarea socio-economică de mai departe. Politica de promovare
se bazează în primul rînd pe dezvoltarea principalelor ramuri economice, care pot să producă bunuri
calitative şi competitive atît pentru consumul intern cît şi pentru cel extern. Totodată, politica care se va
duce în vederea prosperării sectoarelor economice şi domeniilor relaţiilor economice externe trebuie să se
conducă de principiul dezvoltării durabile a comerţului, în conformitate cu tendinţele şi cerinţele
manifestate pe plan mondial.
În rezultatul reformelor realizate pe parcursul ultimilor ani, economia naţională se prezintă ca un
sistem instituţional slab structurat, reglementat de norme juridice incoerente şi contradictorii ce
stimulează persistenţa instabilităţii politice şi economice.
Tabelul 2
Exportul/ importul produselor horticole (tone, mii USD)
EXPORT, (tone)
EXPORT, tone 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Legume total 9 154,4 10 987,1 10 872,8 30 498,2 55 249,1 26 782,1

Fructe comestibile 143647,3 127159,4 228594,9 254546,5 284252,5 248825,9
Total 152801,7 138146,5 239467,8 285044,7 339501,6 275608,0
337
EXPORT, (mii USD)
EXPORT, mii USD 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Legume total 2 887,5 4 066,1 4291,0 9 770,3 24 853,4 16 959,7

Fructe comestibile 93 218,9 85 803,0 135996,5 168434,5 186959,8 202320
Total 96 106,3 89 869,1 140287,4 178204,8 211813,2 219279,7
IMPORT, (tone)
IMPORT, tone 2007 2008 2009 2010 2011 2012
Legume total 58 263,4 88 497,4 72 637,7 73 848,3 66 291,8 60 183,4

Fructe comestibile 41 689,3 39 997,6 47 938,4 58 851,3 64 689,8 65 449,6
Total 99 952,7 128495,0 120576,1 132699,6 130981,6 125633,0
IMPORT, (mii USD)
IMPORT, mii USD 2008 2008 2009 2010 2011 2012
Legume total 20 175,8 31 314,9 24 786,3 30 278,5 38 492,8 33 778,4

Fructe comestibile 28 315,1 29 417,4 39 964,5 58 073,1 68 446,5 68 732,8
Total 48 490,9 60 732,2 64 750,7 88 351,6 106939,3 102511,2
Exporturile de fructe din Republica Moldova în stare proaspătă au sporit în ultimii ani, destinaţia
principală fiind Federaţia Rusă (85%), urmată de Belarus, Kazahstan şi Ucraina.
Cota absolută a pieţelor ţărilor CSI în exporturile de fructe moldoveneşti se explică prin cerinţe de
calitate mai puţin stringente pe aceste pieţe, existenţa legăturilor comerciale de pe timpul URSS şi
preferinţe comerciale în comparaţie cu alţi exportatori (Moldova are semnate acorduri de liber schimb cu
aceste ţări, exporturile noastre fiind scutite de plata taxelor vamale care sunt percepute de la exporturile
altor ţări, precum UE).
Avantajele iniţiale ale ţării noastre pe piaţa ţărilor CSI dau semnale de erodare datorită convergenţei
cerinţelor de calitate către standardele internaţionale, creşterea ponderii reţelelor de comerţ cu amănuntul
de format modern (unde tradiţional fructele moldoveneşti sunt prezente în cantităţi nesemnificative) şi
reducerea avantajelor tarifare odată cu aderarea la Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC) a Ucrainei
(anul 2008) şi Federaţiei Ruse (anul 2012). Deşi consumul de fructe pe cap de locuitor în aceste ţări a
crescut semnificativ în ultimii ani, acesta este încă sub media ţărilor dezvoltate. Prin urmare, pe perioada
de planificare a PDH, piaţa ţărilor CSI (în special a Federaţiei Ruse) va rămâne drept o piaţă strategică în
creştere, iar sectorul de fructe trebuie să-şi menţină competitivitatea. Totodată, există şi unele semnale
pozitive de deschidere a unor noi canele de desfacere în ţările orientului mijlociu. Astfel prerogativa
sectorului de fructe ţine de menţinerea competitivităţii prin:
 Îmbunătăţirea generală a calităţii fructelor;
 Reducerea costurilor unitare;
 Consolidarea volumelor de producţie comercializată pentru a facilita cooperarea cu reţele de
magazine şi importatorii mari;
 Diferenţierea clară de oferta concurenţilor de bază;
 Îmbunătăţirea controlului oficial sanitar şi fitosanitar asupra exporturilor, pentru a preveni situaţiile
de criză;
 Debirocratizarea şi fluidizarea întregului proces de export.
În acelaşi timp, exporturile de fructe în stare proaspătă din Republica Moldova către UE sunt
nesemnificative, explicaţia fiind consumul stagnant pe cap de locuitor, cerinţe stringente de calitate care
depăşesc deseori posibilităţile produselor noastre şi cunoaşterea slabă de către exportatorii moldoveni a
practicilor de afaceri pe piaţa UE. O barieră semnificativă este şi mecanismul ‖preţului minim la import‖
impus de către UE tuturor exportatorilor către această piaţă; acest mecanism dezavantajează în special
ţările exportatoare care se poziţionează în segmentul cu preţul redus, precum Republica Moldova [1].
Concluzii:
1. Principala formă de racordare la relaţiile economice externe şi un puternic factor al creşterii
economice a unei ţări este comerţul exterior.
338
2. Republica Moldova, fiind săracă în resurse naturale, este desemnată să aibă o economie deschisă
spre exterior.
3. Sectorul horticol , în perioada ultimilor decenii, este unul din pilonii principali ai agriculturii
naţionale, determinînd în mare măsură eficienţa sectorului agricol în ansamblu.
4. Conform Programului de Dezvoltare a Horticulturii, exporturile de fructe în stare proaspătă au
crescut în ultimii ani, destinaţia principală fiind Federaţia Rusă (85%), urmată de Belarus, Kazahstan
şi Ucraina.
5. Exporturile de fructe în stare proaspătă din Republica Moldova către UE sunt nesemnificative,
deoarece s-a redus consumul pe cap de locuitor, cerinţele de calitate depăşesc deseori posibilităţile
produselor noastre şi cunoaşterea slabă de către exportatorii moldoveni a practicilor de afaceri pe
piaţa UE.
Bibliografie:
1. Programul de Dezvoltare a Horticulturii (2013-2020)/ versiune preliminară (pag.9-10).
IMPACTUL MIGRAŢIEI INTERNAŢIONALE A FORTEI DE MUNCĂ

ASUPRA COMPETITIVITĂŢII ECONOMIEI NAŢIONALE
Natalia BRANAŞCO,
lector universitar Universitatea de Stat A. Russo, Bălţi
Abstract: International labour migration has particularly grown in the early twenty-first century, so as we consider it
necessary to emphasize the correlation between this phenomenon and the competitiveness of the national economy. In this article
we propose to analyse briefly various effects of labour migration on competitiveness of the national economy of the donor and
recipient countries of labour force.
Conceptul de competitivitate al economiei naţionale desemnează capacitatea unei ţări de a asigura

condiţii economice, sociale şi politice pentru dezvoltarea ei. Această categorie a evoluat în timp,
reflectînd schimbările condiţiilor social-economice. La sfîrşitul secolului XX savanţii au luat în
considerare extinderea fenomenului de globalizare în dezvoltarea avantajelor concurenţiale, cel mai
important fiind în prezent capitalul uman. În acest context este foarte importantă analiza corelaţiei dintre
migraţia forţei de muncă şi competitivitatea economiei naţionale.
Migraţia internaţională a forţei de muncă este un fenomen important şi cunoscut în istoria
civilizaţiei. Secolul XX a devenit secolul migraţiei, deoarece niciodată acest fenomen nu a fost atât de
important din punct de vedere economic, social şi politic. În această perioadă, sub impactul major al unor
factori economici, tehnologici, socio-politici, educativi-formativi, cultural-religioşi au fost generate o
serie de caracteristici noi ale proceselor de migraţie comparativ cu perioadele anterioare. Dimensiunea
economică, asociată cu cea demografică şi educativ-formativă se situează în prim plan. La începutul
mileniului III fenomenele demo-economice ale forţei de muncă devin extrem de complexe, migraţia forţei
de muncă devenind o componentă semnificativă a dezvoltării economice.
Corelaţia dintre migraţia internaţională a forţei de muncă şi competitivitatea economiei naţionale
trebuie cercetată atât din punct de vedere al ţărilor receptoare, cât şi al celor donatoare de forţă de muncă.
Efectele acestui fenomen global sunt atât pozitive, cît şi negative pentru dezvoltarea ambelor categorii de
ţări.
În viziunea noastră, impactul migraţiei internaţionale a forţei de muncă asupra competitivităţii
ţărilor receptoare este preponderent pozitiv. Potenţialul imigranţilor, format din nivelul educaţional şi
profesional, are o contribuţie importantă pentru dezvoltarea economiei ţărilor receptoare, persoanele
calificate reprezintând un beneficiu valoros pe termen lung. Din perspectiva ocupării forţei de muncă, se
evidenţiază faptul că în ţările receptoare există frica că imigranţii ar putea ocupa locurile de muncă
disponibile sau chiar ar putea să preia locurile de muncă ale cetăţenilor ţării. Dar acest lucru poate fi
contestat prin existenţa corelaţiei dintre creşterea numărului populaţiei şi creşterea consumului, ce apare
ca o premisă a creării noilor locuri de muncă. De asemenea, sunt foarte rare cazurile cînd imigranţi ocupă
locurile de muncă dorite de cetăţenii ţării, deoarece de obicei imigranţii sunt încadrai la muncile murdare
şi periculoase. O altă temere este legată de faptul că abundenţa imigranţilor ar putea genera reducerea
salariilor, dar credem că acest risc nu este fundamentat, deoarece nivelul salarizării în ultimul timp tot mai
mult este corelat cu nivelul educaţional şi calificarea forţei de muncă.
339
În acelaşi context al pieţei muncii, evidenţiem şi riscul creşterii ratei şomajului în ţările
receptoare. Dar, analizînd studiile efectuate, am depistat faptul că în cele mai importante ţări receptoare
de migranţi, aşa ca SUA, Canada, Australia, în perioadele cu cele mai înalte rate de imigraţie nu s-a
înregistrat creşterea şomajului. Acest lucru se datorează faptului că majoritatea muncitorilor migranţi se
deplasează în ţările de destinaţie avînd informaţii precise privind existenţa locurilor de muncă de la
conaţionalii săi. În viziunea noastră, un risc generat de migraţie pentru ţările receptoare este creşterea
cheltuielilor publice, deoarece imigranţii vor dori să-şi legitimeze dreptul la educaţie, sănatate, asistenţă
socială. Dar, conform cercetărilor din domeniu s-a depistat că imigranţii contribuie în aceeaşi măsură atît
la acumularea veniturilor bugetare, cît şi la utilizarea lor. Examinînd rezultatele unui studiu efectuat în
SUA, s-a constatat faptul că imigranţii contrubuie la Bugetul de Stat cu circa 90 mlrd USD, beneficiind în
acelaşi timp de servicii sociale în sumă de 5 mlrd USD. Un alt risc ce trebuie luat în considerare, este
impactul imigranţilor asupra volumului de capital din ţară. Unii cercetători afirmă că imigranţii duc la
reducerea productivităţii muncii, dar această opinie a fost cntracarată prin cercetări practice. De exemplu,
în Australia creşterea numărului populaţiei cu 1% a generat creşterea investiţiilor de capital cu 8%, ceea
ce ne face să afirmăm că imigraţia a intensificat atragerea capitalului din afara ţării. În acest contect unele
ţări receptoare şi-au schimbat politica de imigraţie, obligînd imigranţii să confirme existenţa capitalului
financiar pentru a se angaja în propriile afaceri [1, 178 ].
Cel mai important beneficiu pentru ţările receptoare este reprezentat de către migranţii de
calificare înaltă: top-manageri, ingineri şi tehnicieni, savanţi, întreprinzători şi studenţi. Anume aceste
categorii de persoane reprezintă obiectul politicii de stimulare a imigraţiei, adoptată de multe ţări.
Numărul migranţilor de calificare înaltă este circa de douăzeci milioane de persoane, fiind permanent în
creştere. Viitorul unei ţări în economia mondială depinde mult de gradul de atracţie pentru potenţialii
migranţi intelectuali.
Analizînd relaţiile complexe dintre migraţia forţei de muncă şi competitivitatea economiei
naţionale, este important să cercetăm şi impactul emigraţiei asupra ţărilor donatoare, mai ales că
Republica Moldova face parte din acest grup. Aceste influenţe, ca şi în cazul ţărilor receptoare, pot fi atît
pozitive, cît şi negative.
Cel mai mare avantaj al emigraţiei forţei de muncă sunt remitenţele (fluxurile financiare provenite
de la migranţi). Dacă în 1990 Banca Mondială estima fluxurile de remitenţe la circa 65 mlrd USD, atunci
în anul 2009 aceste fluxuri au atins un volum de 307 mlrd USD [5]. Pentru Republica Moldova,
remitenţele devin unul din principalele şi stabile surse financiare. Influenţele pozitive s-au manifestat atît
prin sporirea veniturilor gospodăriilor casnice, cît şi prin majorarea veniturilor în bugetul public de pe
urma impozitării indirecte a mărfurilor importate.
Un efect pozitiv este că emigraţia reduce tensiunea de pe piaţa muncii din ţările cu o rată înaltă a
şomajului, deoarece emigrează de obicei persoanele ce nu şi-au găsit un loc de muncă în ţara sa sau nu
sunt satisfăcute de locul de muncă. Dar în acelaşi context evidenţiem şi partea negativă a acestui fenomen
prin emigraţia specialiştilor de înaltă calificare. Pierderi masive de circa 30-40% din forţa de muncă înalt
calificată au fost înregistrate în ţările din Africa, Asia şi America Centrală. De exemplu, SUA a
recepţionat un număr record (145.000 persoane) de specialişti de înaltă calificare din ţările asiatice
„exportatoare de inteligenţă‖ – China, India, Coreea de Sud şi Filipine [1, 181]. Este evident faptul, că
pierderile de miliarde de dolari, ce au fost investite în formarea acestor specialişti, au influenţe negative
asupra competitivităţii acestor economii naţionale.
O consecinţă a procesului de emigraţie sunt pierderile temporare sau chiar definitive ale
populaţiei, ce implicit duc la frînarea tempourilor creşterii economice. Reieşind din faptul, că majoritatea
emigranţilor sunt tineri, acest fapt duce la îmbătrînirea populaţiei ţărilor donatoare de forţă de muncă.
Deoarece emigrează persoanele active din punct de vedere economic, putem evidenţia faptul că
emigrează anume potenţialii contribuabili. De aceea, putem afirma că emigraţia duce la distrugerea
treptată a sistemului de asigurări sociale, inclusiv a fondului de pensii.
Reieşind din analiza efectuată, evidenţiem faptul că relaţia dintre competitivitatea economiei
naţionale şi migraţie este evidentă şi foarte complexă, deoarece migraţia poate fi atât un factor
determinant al competitivităţiiţii, cît şi un efect al ei. Pentru a demonstra această relaţie am efecuat o
cercetare în cadrul proiectului instituţional 11.817.08.68A „Cercetarea impactului strategiei dezvoltării
potenţialului profesional al specialiştilor asupra creşterii competitivităţii întreprinderilor în condiţiile
globalizării‖. Activînd în calitate de cercetător ştiinţific stagiar în cadrul acestui proiect, am studiat
influenţa migraţiei forţei de muncă asupra competitivităţii întreprinderilor autohtone. Cercetarea s-a
efectuat în baza unui sondaj sociologic, promovat în patruzeci de întreprinderi autohtone, cu diverse
forme de proprietate. Majoritatea respondenţilor, angajaţi ale acestor întreprinderi, au între 20 – 40 ani
340
(63,2%) şi au sudii superioare (43,6%) sau superioare incomplete (16,4%), deci deţin competenţele
necesare pentru a se pronunţa în privinţa impactului migaţiei forţei de muncă asupra competitivităţii
întreprinderii.
Cea mai mare pondere a respondenţilor (75,5%) sunt de părerea că migraţia forţei de muncă are o
infuenţă negativă asupra activităţii întreprinderilor, în special asupra volumului producţiei/prestării
serviciilor - 54,5%, asupra nivelului rentabilităţii şi al profitului - 53,6%.
Din totalul respondenţilor 54,5% sunt gata să plece la muncă peste hotare dacă li s-ar propune,
28,2% dintre respondenţi nu doresc să plece, iar 16,4% dintre respondenţi nu s-au decis. Ca motive
esenţiale ale plecării peste hotare respondenţii au evidenţiat posibilitatea de a obţine venituri mai mari
(53,6%), posibilitatea de a-şi îmbunătăţi nivelul de trai (42,7%) şi posibilitatea de dezvoltare a carierei
(19,1%).
Majoritatea respondenţilor (72,7%) sunt de acord cu fapul că migraţia forţei de muncă are un
impact important asupra competitivității personalului. Această influenţă poate fi negativă asupra
potenţialului calificat (48,2%), asupra atmosferei de muncă în colectiv (43,6%), asupra activismului şi
iniţiativei de muncă (37,3%), dar şi pozitivă asupra dezvoltării potenţialului profesional şi creşterii
calificării (46,4%), asupra implementării ideilor inovatoare şi activităţii inovatoare ( 46,4%) şi asupra
posibilităţii de a concura pe piaţa muncii ( 41,8%).
Figura 1. Influenţa migraţiei forţei de muncă asupra

competitivităţii personalului [2, 14]
În urma analizei rezultatelor sondajului, am conchis faptul că circa 50% din actualii angajaţi fac
parte din grupul potenţialilor emigranţi, ceea ce reprezintă un risc major pentru competitivitatea
întreprinderii şi a economiei naţionale. Conform rezultatelor sondajului, s-a adeverit ipoteza că migraţia
forţei de muncă influenţează asupra competitivităţii personalului, care este unul din cei mai importanţi
indicatori ai competitivităţii întreprinderii. Din aceste considerente, putem evidenţia şi impactul
preponderent negativ al migraţiei forţei de muncă asupra competitivităţii întreprinderii.
În vederea creşterii competitivităţii întreprinderilor autohtone este necesar de a creşte
competitivitatea personalului, cea mai importantă resursă a întreprinderii. Cu acest scop, recomandăm
implementarea politicilor de motivare al personalului prin diverse stimulente materiale şi morale, aşa ca:
• salarizarea decentă;
• utilizarea noilor tehnologii în vederea creşterii productivităţii muncii;
• valorificarea şi aprecierea potenţialului calificativ al angajaţilor;
• posibilităţi de dezvoltare a carierei;
• posibilităţi de ridicare a nivelului de instruire şi calificare al angajaţilor;
• valorificarea şi dezvoltarea potenţialului profesional al tinerilor angajaţi.
În viziunea noastră, migraţia în contextul competitivităţii economiei naţionale devine una dintre
cele mai actuale probleme ale politicii de stat din majoritatea ţărilor lumii, cauzele fiind diferite, de la
excedentul de migranţi, pînă la necesitatea rezolvării dezechilibrului demografic prin intermediul
fluxurilor migraţionale. Asigurarea competitivităţii economiei naţionale este posibilă prin elaborarea unor
politici eficiente, inclusiv politica migraţională, realizarea lor bazîndu-se pe consolidarea socială,
susţinerea scopurilor şi acţiunilor guvernamentale de către societate.
Bibliografie:
1. Grigore L. Piaţa muncii pe plan mondial. Bucureşti, 2000. 192 p.
341
2. Raport privind activitatea ştiinţifică în cadrul proiectului instituţional 11.817.08.68 „Cercetarea
impactului strategiei dezvoltării potenţialului profesional al specialiştilor asupra creşterii
competitivităţii întreprinderilor în condiţiile globalizării‖. Bălţi, 2012. 18 p.
3. Vasile V., Zaman Gh. Migraţia forţei de muncă şi dezvoltarea durabilă a României. Ed. Expert,
Bucureşti, 2005. 237 p.
4. Глущенко Г. Транснационализм мигрантов и
перспективы глобального развития. B:
Мировая экономика и международные
отношения. Москва, 2005. № 12 с. 50-57.
5. http://www.worldbank.org
PREŢUL UN ELEMENT IMPORTANT PENTRU FIRMĂ ŞI COLABORARE

TRANSFRONTALIERĂ ÎNTR-O ECONOMIE INTELIGENTĂ
Corina Matei GHERMAN, Universitatea „Gh.Zane‖, Iaşi
Résumé: Mécanisme de formation des prix et le mouvement connaît une variété de situations particulières dans les pays
à économie de marché. Ces énoncés reflètent généralement spécifiques à chaque type d'économie de marché, la nature et
l'intensité de la concurrence entre les soumissionnaires, le degré d'implication de l'Etat dans le mécanisme du marché. La
flexibilité d'opérer sur des marchés où l'offre et la demande de jeu, le prix est à l'avant-garde de l'arsenal tactique de l'entreprise
moderne. Même si vous ne pouvez pas toujours gérer le prix peut être soumis à des options stratégiques.
Rezultate şi discuţii
Mecanismul formării şi mişcării preţurilor cunoaşte o mare varietate de situaţii particulare în ţările
cu economie de piaţă. Aceste situaţii reflectă, în general, specificul fiecărui tip al economiei de piaţă,
natura şi intensitatea concurenţei dintre ofertanţi, gradul de implicare a statului în mecanismul pieţei.
Prin flexibilitatea sa în cadrul pieţelor unde acţionează jocul cererii şi al ofertei, preţul ocupă un loc
prioritar în arsenalul tactic al firmei moderne din zonele transfrontaliere. Chiar dacă nu poate fi întotdeauna
manevrat, preţul poate face obiectul unei opţiuni strategice într-o economie inteligentă.
Orice decizie cu privire la o strategie generală a politicilor financiar bancare, politici de colaborare
transfrontaliere pentru constituirea unei creşteri durabile a unei firme conduce la o îngustare a spaţiului de
decizie asupra politicilor de preţ. Spre deosebire de politicile de produs şi cele de distribuţie, politica de preţ
poate avea în vedere şi măsuri pe termen scurt, ceea ce impune ca analiza condiţiilor cadru ale firmei să
urmărească modificările acestor condiţii pe termen scurt.
Printre condiţiile cadrului intern al firmei care influenţează semnificativ politica de preţ a acesteia,
putem enumera evoluţia costurilor, utilizarea capacităţilor de producţie, deprecierea cantitativă şi calitativă a
producţiei. Asupra preţului, acţionează factorii externi ai firmei, dintre care cele mai importante sunt:
modificarea cererii din zonele transfrontaliere, comportamentul concurenţei şi volumul imprevizibil al
ofertei.
Formularea obiectivelor trebuie să ţină seama de factorul timp, datorită flexibilităţii preţului. Din cauza
flexibilităţii sale mari preţul este o componentă sensibilă a mixului de marketing. Elaborarea politicii de
preţ pune în faţa firmei o serie de probleme care pot fi subordonate următoarelor domenii:
 poziţionarea preţurilor;
 stabilirea preţului iniţial de ofertă;
 modificarea preţului;
 diferenţierea preţului în zonele transfrontaliere.
Strategia de preţ a firme va reflecta influenţa sau chiar presiunea unor factori externi în primul rând, cea
a factorilor pieţei. În acelaşi timp, condiţiile interne se reflectă în costul produselor, vor impune firmei un
anumit comportament în politica sa de preţuri. Strategia apare, în acest caz, ca un compromis între dorinţe şi
posibilităţi, răspunsul firmei la cerinţele pieţei fiind condiţionat de posibilităţile sale materiale şi manageriale.
Pentru producătorul din zonele transfrontaliere, preţul este singura componentă a mixului de marketing care
aduce venituri, celelalte componente necesitând numai cheltuieli.
Sensibilitatea consumatorilor faţă de preţ este influenţată de numeroşi factori. Cumpărătorii din
zonele transfrontaliere sunt mai puţin sensibili la preţ în următoarele situaţii: cu cât produsul este mai rar
întâlnit; cu cât ştiu mai puţini de existenţa unui înlocuitor; atunci când este mai greu să se aprecieze
342
calitatea unui produs în comparaţie cu calitatea altui produs substituit; cu cât cheltuielile de achiziţie a
produsului sunt mai mici în raport cu costul final al produsului; atunci când costul aferent produsului va
fi suportat parţial de o terţă parte; atunci când produsul urmează a fi utilizat împreună cu
bunurile achiziţionate anterior; dacă produsul pare să beneficieze de o calitate ridicată şi un
renume deosebit; atunci când produsul nu poate fi depozitat.
Receptarea şi aprecierea preţului au un caracter subiectiv şi o influenţă semnificativă asupra
comportamentului consumatorului. Această influenţă se manifestă prin intermediul a patru elemente
distincte, şi anume: aprecierea raportului calitate-preţ, informarea cu privire la preţ, aprecierea
preţurilor cu ajutorul limitelor de toleranţă, aprecierea preţului în funcţie de nivelul costurilor.
În general, o marfă este percepută în funcţie de calitatea ei. Decizia de cumpărare în cazul unei
oferte de produse asemănătoare, la preţuri diferite, se realizează pe baza unor preferinţe subiective orientate
de raportul calitate-preţ. Practica a dovedit şi un alt aspect şi anume acela că nivelul preţului constituie
pentru cumpărător un veritabil indicator de calitate.
Tabelul nr.1 Strategia calitate-preţ
Preţ ridicat Preţ mediu Preţ scăzut
Calitate 1.Strategie de excepţie 2.Strategia 3.Strategia valorii

ridicată valorii ridicate superioare
Calitate medie 4.Stategia 5.Strategia valorii medii 6. Strategia valorii
preţului exagerat acceptabile
Calitate 8.Strategia 9.Strategia
scăzută 7.Strategia jefuirii falsei economisiri economisirii
Din tabel rezultă că este posibilă o concurenţă încrucişată preţ-calitate între diferitele segmente ale
unei pieţe din zonele transfrontaliere. Strategiile numerotate cu 1, 5 şi 9 de pe diagonală pot fi aplicate
concomitent de firme diferite pe aceeaşi piaţă, aceasta înseninând că o firmă oferă produse de calitate la un preţ
ridicat, altă firmă oferă un produs de calitate medie la un preţ moderat, iar o a treia firmă oferă un produs de
slabă calitate la un preţ scăzut. Cele trei firme pot coexista pe piaţă dacă pe piaţă activează trei categorii de
cumpărători: unii interesaţi de calitate, alţii de preţ, iar alţii care acordă calităţii şi preţului importanţă egală.
Strategiile cu numerele 2, 3 şi 6 reprezintă căi de atac îndreptate asupra poziţiilor de pe diagonala
prezentată anterior. Fiecare din aceste strategii presupune prezenţa pe piaţă a unor produse de calitate
ridicată sau medie pentru care se cere un preţ mai mic.
Strategiile 4, 7 şi 8 impun preţuri prea ridicate pentru o calitate de cele mai multe ori nesatisfăcătoare şi
de aceea cumpărătorii se vor simţi înşelaţi.
Din cercetările efectuate, a rezultat că o asemenea apreciere, este posibilă atunci când:
nu există informaţii disponibile asupra produsului în momentul cumpărării; lipsesc experienţele proprii
sau nu sunt cunoscute experienţele altor persoane în legătură cu utilizarea produsului; lipseşte încrederea în
capacitatea proprie de apreciere a calităţii unui produs; cumpărătorul nu are o tendinţă evidentă spre
economisire; există dorinţa de a cumpăra mai repede şi mai comod; ofertantului i se acordă încredere.
Ţinând seama de aceste observaţii, politicile de marketing privitoare la preţ ale unei firme trebuie să aibă
în vedere câteva orientări esenţiale:
 La introducerea pe piaţă a unor noi produse sau noi mărci de produs nu se recomandă alegerea unui preţ
foarte scăzut, deoarece tocmai la aceste produse înclinaţia consumatorului de a aprecia calitatea după preţ este
foarte mare; stabilirea corectă a preţurilor se recomandă, în primul rând, pentru pieţele pe care au lipsit
mărcile puternice; pentru produsele la care consumatorii percep un risc de cumpărare condiţionat de
calitate, o strategie de preţuri scăzute nu este recomandată; pentru produsele care nu au un profil de marcă
bine individualizat, oscilaţia repetată a preţurilor modifică percepţia consumatorilor asupra nivelului
calitativ al produselor şi sădeşte neîncrederea consumatorilor în produsele respective; în afară de
consumatorii care percep calitatea şi acceptă un preţ mai ridicat al produselor există şi consumatori
„economi‖ sau cu resurse financiare reduse, care acceptă preţuri mici sau moderate pentru produse de
calitate mai redusă. Această apreciere trebuie să stea, pentru producător sau distribuitor, la baza unei decizii de
segmentare a pieţei şi de utilizare a unor strategii care să vizeze două sau mai multe mărci, cu paliere calitative
şi cu preţuri diferite.
 Preţul este un instrument important de formare a imaginii produsului şi a producătorului. De aici,
rezultă cel puţin două consecinţe: dacă aprecierea imaginii şi cea a calităţii coincid, consumatorii vor
343
repeta cumpărarea; dacă aşteptările consumatorilor cu privire la calitate nu se adeveresc, actul de cumpărare nu
se va mai repeta.
Pentru a se preîntâmpina pierderea clienţilor se impune o evitare a preţurilor rotunde. Efectul,
pozitiv pentru vânzător, al preţurilor magice aflate în apropierea preţurilor rotunde, se explică astfel:
aceste preţuri se încadrează, de cele mai multe ori, sub preţurile rotunde întrucât numărului care
formează valoarea în lei i se dă o atenţie mai mare decât celui care exprimă subdiviziunile monetare;
cumpărătorii, acceptând preţul, au impresia că realizează o economie la achiziţionarea produsului;
obişnuindu-se în timp cu preţul inferior cifrei rotunde, cumpărătorii văd produsul cu preţul rotund ca
scumpit.
Informarea consumatorilor cu privire la preţuri se poate realiza într-o manieră satisfăcătoare
folosind aşa-numitele preţuri „de ancoră‖, denumite şi „preţuri de referinţă‖sau „preţuri standard‖,
care sunt luate în considerare ca bază de decizie. Această bază de reprezentare nu trebuie înţeleasă ca un
preţ fix, ci ca un „domeniu de preţuri‖ care are o anumită lărgime. Lărgimea acestui domeniu este
influenţată de oscilaţiile preţurilor şi de diferenţierea preţurilor în cadrul unui sortiment de produse.
Aprecierea preţurilor se poate face ţinând seama de anumite praguri de toleranţă. Noţiunea de prag
de toleranţă arată că acei consumatori care nu au o reprezentare clară despre un nivel corect al preţului
stabilesc pentru deciziile lor de cumpărare nu un preţ anume, ci un interval, care cuprinde o limită
superioară şi o limită inferioară de preţuri admisibile. Nivelul acestor limite (pragul de toleranţă) este
dependent de nevoile concrete ale cumpărătorilor şi de resursele financiare care stau la dispoziţia
acestora.
Dacă nivelul preţului depăşeşte pragul superior de toleranţă, atunci cererea se reduce, deoarece mulţi
consumatori privesc acest preţ ca prea ridicat şi caută produse alternative sau alţi ofertanţi.În contrast cu
derularea funcţiei vânzare legată de existenţa preţului de referinţă, desfacerea ofertantului scade atunci când
preţul se micşorează sub nivelul inferior al pragului de toleranţă. Cauza acestei micşorări a vânzărilor este
legată de percepţia pe care o are o masă importantă de clienţi cu privire la raportul calitate-preţ: oferta la
preţuri joase pentru un produs conduce la ideea că respectivul produs este de calitate inferioară. În mod
normal, îndoielile cu privire la calitatea produselor trebuie să existe numai pentru produsele anonime, de
serie mare şi nu pentru produsele de marcă.
Deciziile de cumpărare a acestor produse la preţuri aflate în afara pragurilor de toleranţă se pot lua în
condiţiile existenţei unei presiuni de timp sau a unei nevoi deosebit de acute.
Pragurile de toleranţă se modifică în timp, în funcţie de evoluţia preţurilor pe piaţă.
Pentru a evidenţia şi utiliza în mod practic pragurile de toleranţă în politica de preţuri a unei firmei, sunt
necesare studii de piaţă speciale. Sondajele simple cu privire la disponibilitatea de plată a consumatorului (de
exemplu, se poate pune întrebarea: „aţi cumpăra acest aliment la preţul de 12,3 lei/kg?‖) nu oferă informaţii
suficiente despre comportamentul de cumpărare.
Deci, stabilirea preţului se face atunci când un produs este inclus în programul de ofertă sau atunci
când un produs, deşi nu este nou, devine pentru prima oară obiectul planificării strategice de marketing a
firmei. Fixarea corectă a preţului de ofertă în expresie monetară se poate face ţinând seama de trei caracteristici
de orientare: nivelul costurilor; poziţia cumpărătorilor; poziţia concurenţei. Orientarea după costuri poate avea
în vedere atât costurile generale, cât şi costurile parţiale. Utilizarea acestei variante întâmpină o serie de
dificultăţi, dintre care trebuie să evidenţiem faptul că repartizarea costurilor generale pe produs se face, de multe
ori, într-o manieră convenţională. Stabilirea preţurilor în funcţie de nivelul costurilor este problematică, cel
puţin din următoarele motive: se elimină alternativele de preţ orientat spre piaţă; în calcularea costurilor, se
pleacă de la ipoteza utilizării la o anumită limită inferioară a capacităţii de producţie însă, în agricultură, de
exemplu, această utilizare este dependentă de mulţi factori greu controlabili; orientarea după costuri este
privită ca o modalitate învechită de stabilire a preţului de vânzare a produselor, teoria economică
modernă punând accentul pe raportul cerere-ofertă. Stabilirea preţurilor orientate spre cumpărători este dificilă,
deoarece nu se cunoaşte în ce măsură aceştia cunosc produsele firmei şi dacă sunt dispuşi să plătească un anumit
preţ pentru ele. Stabilirea preţurilor orientate după concurenţă se poate face după unul, mai mulţi sau după toţi
concurenţii. Preţurile concurenţilor sunt privite în acest caz ca preţuri de bază care sunt acceptate şi utilizate
pentru vânzarea produselor firmei. În funcţie de strategia adoptată, aceste preţuri pot fi mărite sau micşorate.
Evident, această ultimă manieră de stabilire a preţurilor prezintă anumite pericole. Astfel, atunci
când costul produselor unei firme este mai ridicat decât costul realizat de concurenţi pentru produsele
similare, firma va realiza pierderi prin vânzarea la preţuri sub cost. Ieşirea din această situaţie va însemna fie
reducerea costurilor pentru produsele respective, fie schimbarea structurii ofertei.
344
Orientarea spre preţurile pieţei poate genera, în cazul unor produse, efecte nedorite pentru producător.
Astfel, preţul de piaţă al unuia sau al câtorva produse poate să nu acopere costurile. Realizând o diferenţiere
în oferta de preţuri, producătorul va putea obţine pe ansamblu profit.
Producătorii din zonele transfrontaliere doresc, atunci când apelează la sistemul
desfacerii indirecte, să-şi exercite influenţa asupra stabilirii preţului produselor lor la consumatorul
final. Această dorinţă se realizează mai uşor atunci când produsele se vând sub marca producătorului
şi mai greu dacă producătorul nu dispune de produse de marcă.
Spaţiul de acţiune a politicii de preţuri ale unei firme cuprinde atât stabilirea preţului de ofertă şi
modificările de preţ ulterioare. Aceste modificări se pot efectua atât în cadrul unei politici de preţ,
politici de colaborare transfrontalieră cu ajutorul strategiei de marketing planificate pe un termen mediu şi
lung. Modificarea preţurilor în cadrul planificării strategice de marketing este, de regulă, de durată
medie şi corespunde unei diferenţieri temporale de preţuri. Această diferenţiere poate avea loc pe
termen lung, pe parcursul ciclului de viaţă a produsului sau pe o durată mai scurtă (în cazul preţurilor
iniţiale de ofertă sau în cazul preţurilor sezoniere). Diferenţierea preţurilor pe termen lung are relevanţă
îndeosebi în cazul produselor noi pentru care se poate construi un ciclu de viaţă tipic. Preţurile selective
conduc, în general, la constituirea unei clientele stabile. Preţurile de penetrare se aplică în cadrul unei oferte
speciale şi pe durate definite.
O problemă delicată este aceea a diferenţierii sezoniere a preţurilor din zonele transfrontaliere care, pentru
unii producătorii, se impune şi datorită apariţiei unor costuri suplimentare. Diferenţierea preţurilor este uneori
necesară şi datorită oscilaţiilor sezoniere ale cererii de produse. Pentru a demonstra care este rolul preţului
în cadrul mixului de marketing, este necesară cunoaşterea imaginii produsului la cumpărător. Se va putea
astfel defini mai clar raportul preţ-imagine. În principiu, este de evitat majorarea sau reducerea preţului unui
produs în perioada de penetrare a acestuia, deoarece în această perioadă se formează imaginea produsului.
Schimbarea preţului poate conduce în acest mod la un sentiment de nesiguranţă a consumatorilor faţă de respectivul
produs. Modificarea preţului pentru produsele care sunt oferite de mai multă vreme nu mai generează
nesiguranţă. Este bine, însă, ca modificarea preţului să se realizeze numai atunci când nu se găsesc alte
posibilităţi de acţiune în cadrul celorlalte instrumente de marketing.
Preţul care urmează a fi cerut pe piaţă trebuie să fie compatibil cu practicile de preţuri ale firmei.
Preţurile trebuie să fie acceptabile pentru cumpărători şi profitabile pentru firmă. Firmele stabilesc o paletă de
preţuri care reflectă diferenţele existente pe piaţă cu privire la cerere şi costuri, cerinţele particulare ale unui
segment de piaţă, perioadele în care se concentrează vânzările, mărimea comenzilor şi alţi factori. Sprijinul
promoţional, stimulentele, rabaturile pe care le acordă o firmă fac ca aceasta să obţină rareori acelaşi profit
pentru fiecare unitate de produs pe care o vinde.
Unele firme îşi modifică preţul de bază pentru a-l răsplăti pe cumpărător dacă acesta plăteşte mai repede,
achiziţionează un volum mai mare de mărfuri, cumpără în extrasezon. Aceste ajustări ale preţurilor sunt
cunoscute sub denumirea de stimulente, bonificaţii sau rabaturi. Durabilitatea în timp a preţurilor este unul din
criteriile care diferenţiază strategiile producătorilor. Strategia orientată pe mobilitatea preţurilor poate
îmbrăca forme diferite, şi anume: modificarea preţurilor într-un număr mai mare sau mai mic de etape;
modificarea în proporţii moderate sau substanţiale; utilizarea preţurilor psihologice.
Intervenţia autoritară a statului se poate realiza prin: blocarea preţului la un nivel anterior;
este o măsură excepţională, aplicată în cazul unor situaţii grave; taxare – care constă în
determinarea unui preţ maxim, pe care producătorii şi comercianţii nu-1 pot depăşi; stabilirea unor
limite comerciale cantitative cu valoare absolută sau relativă; stabilirea cadrului preţului: conform acestei
modalităţi, producătorii fixează ei înşişi, în funcţie de costul unitar şi de unele limite stabilite prin
acte normative, preţul maxim, care nu poate fi depăşit.[ Pekar,V., 1997].
În concluzie
Nici una din aceste metode nu oferă o soluţie satisfăcătoare, deoarece preţul depinde atât de costuri cât şi de
comportamentul cumpărătorilor şi cel al concurenţei din zonele transfrontaliere. Preţul indică o limită superioară
de acceptabilitate pe piaţă sau exprimă o limită inferioară pentru ofertant. Orientarea preţurilor după
concurenţă conduce, la cel mai redus risc de a face greşeli. Flexibilitatea potenţială foarte ridicată a preţului
nu trebuie să ne conducă însă la concluzia că preţul este o componentă autonomă a mixului de marketing.
Pentru a se obţine efectele dorite, este necesar ca politicile de preţ să fie aplicate concomitent cu celelalte
politici de marketing.
Bibliografie:
1. Pekar,V., 1997, Marketing agroalimentar, Editura Junimea, Iaşi.
2. Băcăoanu, I., 1990, Libera concurenţă în perioada de tranziţie spre economia de piaţă‖, Revista
Dreptul, nr.9.
345
3. Brăilean, T., 2001, Noua Economie, Sfârşitul Certitudinilor, Editura Institutului European, Iaşi.
4. Caroline Urbin, Marie Le Gall Ely,2011,Preţul şi strategia de marketing, Editura
CH..Beek,Bucureşti.
5. Ciobanu, I.,Ciulu, R., 2005, Strategii competitive ale firmei, Editura Polirom, Iaşi.
6. Dider,M., 1997, Economia –regulile jocului, Editura Humanitas, Bucureşti.
7. Luca,G.P,Verzea, I., 2006, Management financiar şi tehnici de stabilire a preţului, Editura
Tehnopress, Iaşi.
8. Matei,Gherman,C.,2013, Marketingul, O filosofie a frimei, Editura PIM, Iaşi.
9. Moşteanu,T., 2001, Preţuri,echilibru concurenţial şi bunăstare socială, Editura Economică
Bucureşti.
10. Pricop, Ol., 2006, Marketingul valori concurenţiale prin preţ şi diferenţierea produselor, Editura
Junimea, Iaşi .
FOLOSIREA ENERGIEI SOLARE PE PLAN NAŢIONAL, REGIONAL ŞI MONDIAL

PENTRU APLICABILITATE IN ECONOMII CARACTERIZATE DE
COMPETITIVITATE
Cicerone Nicolaie MARINESCU, dr., lector univ. Universitatea din Piteşti
Abstract: Solar energy reaching the earth's surface, in a generic, is 6000 times greater than the amount of energy used
worldwide for 10 years. It is estimated that renewable energy sources in economic perceptions are sufficient for at least the next
period of 4 million years. Currently, solar thermal energy is used in almost every climate, to provide a reliable and cheap energy.
In recent years, solar thermal energy is used to create steam turbine generators that supply electricity. According to dates released
by the UN, in 2008 the production of wind, solar and other clean renewable attracted 140 billion dollars, compared with 110
billion for natural gas and coal. More than a third of investments renewable energy is directed towards Europe. Both, in Republic
of Moldova and Romania, confirmed the complexity of energy saving policies and their implementation. It is necessary that both
Republic of Romania and Moldova to complete one national plan for public / financial resources aimed at supporting effective
direct process of improving energy efficiency in buildings.
Key words: Solar energy, renewable energy sources, efficiency in buildings, national plan.
1. Fenomene radiante solare şi delimitarea zonală climatică în România şi Republica

Moldova
Energia solară pasivă provine din sistemele solare pasive, care sunt considerate directe, prin
asigurarea trecerii convective a fluxurilor luminoase. Din perspectivă tehnică, are loc conversia energiei
solare în energie electrică, respectiv în energie mecanică.
Energia solară activă, se referă la sistemele ce folosesc energia electrică, mecanică sau
mecanisme chimice pentru a favoriza colectarea radiației solare și producerea efectivă de energie termică
solară în cantități mai semnificative.
Mărimea care caracterizează radiaţia, din punct de vedere energetic, este emisivitatea.
Emisivitatea reprezintă energia totală radiată de unitatea de suprafaţă a unui corp, în unitatea de
timp. Se notează cu e şi se măsoară în [W/m2].
Un astfel de proces/fenomen se manifestă diferenţiat pe suprafaţa României şi Republicii
Moldova din cauza variaţiei zonale climatice.
Clima Republicii Moldova este temperat continentală, caracterizandu-se prin ierni relativ blande
şi cu puţină zăpadă, cu veri lungi, călduroase şi cu umiditate redusă. Media anuală a temperaturilor
variază intre 8-12 grade C, iar cantitatea de precipitaţii respectiv intre 450-900 mm pe an.
Temperatura medie în perioada de încălzire (ºC) şi perioada de încălzire (zile/an) se regăsesc
parametric în zone convenţionale.
Identificarea scenariilor privind situatiile climatice aferente suprafetei Republicii Moldova
pentru perioada 2010-2100 rezultă că tendinţele de modificare a resurselor termice arată că spre sfarşitul
anului 2039 temperatura medie anuală a aerului va creşte cu 1,7-1,9 grade С.
In perioada anilor 2070-2099 creşterea temperaturii medii a aerului va fi semnificativă in timpul
iernii şi, in egala masura pentru intervalul primăvară-vară. Temperatura celei mai calde luni, iulie,
poate să crească cu 3,6-5,3 grade С.
Temperatura medie anuală a aerului spre sfarşitul secolului XXI poate să crească cu 4,0-5,0 grade
С.
Dinamica valorilor temperaturii medii lunare indică modificări destul de accentuate prin diferite
modele concepute de specialist în domeniu.
346
Către sfarşitul secolului XXI valorile medii ale temperaturii lunilor de iarnă cu valori negative
pot dispărea efectiv.
Modelele climatice arată o creştere pronunţată a valorii temperaturii medii lunare pentru lunile de
iarnă, comparativ cu cele de vară.
Panourile solare manifestă, în context, potenţial practic diferenţiat de la zonă la zonă, marcând
radianţe optice diferite.
2. Tendinţe şi realizări pe plan mondial, în România şi în Republica Moldova pentru
folosirea energiei solare
Pe plan mondial, în medie se instalează 22 – 25GW/an în sisteme de obţinere a energiei solare.
În tabelul nr.1. este redată poziţionarea (clasamentul) diferitelor ţări pe tipuri de energie
regenerabilă.
Tabel nr.1. Poziţionarea ierarhică a ţărilor lumii în raport cu mărimea în valoare absolută a
energiei regenerabile utilizată în anul 2007
Nr. Tip energie
crt. Solară Eoliană Geotermală Hidro
1 Japonia Germania SUA Canada
2 Germania SUA Philipine SUA
3 SUA Spania Italia Brazilia
4 India Danemarca Mexic China
5 Australia India Indonezia Rusia
Atât în Republica Moldova cât şi în România se confirmă complexitatea politicilor de

economisire a energiei şi de implementare a acestora.
Se apreciază că prioritatea în măsurile destinate realizării obiectivului de îmbunătăţire a
eficienţei energetice şi de creştere a utilizării surselor regenerabile de energie trebuie acordată
formalizării unui cadru operaţional, fezabil de reglementare a eficienţei energetice.
În Republica Moldova, Programul Naţional pentru Eficienţă Energetică 2011-2020 stabileşte
economii de energie pe termen lung de pînă la 20% pînă în 2020.
Potrivit documentelor oficiale ţintele stabilite de Programul Naţional pentru Eficienţă Energetică
2011-2020 sînt: 20% – energie din surse regenerabile în consumul final de energie în ţară; 10% –
energie din surse regenerabile în toate formele de transport.
Obiectivele intermediare pentru anul 2015 se referă la: 10% – ponderea energiei regenerabile
în consumul final de energie; 6% – volumul amestecului de etanol şi benzină, în volumul de benzină
vîndut; 5% – volumul de amestec de biomotorină şi volumul de motorină vîndut.
3. Justificarea cercetărilor privind îmbunătăţirea regimului termic al clădirilor folosind
energie solară
În luna aprilie 2009 Consiliul Uniunii Europene a primit raportul legislativului european potrivit
căruia în termen de 10 ani (până în 2019) toate clădirile nou costruite vor trebui să producă atâta energie
cât consumă.
Aspectul auto-asigurării energiei de către clădiri este imperativ şi aplicabil tuturor clădirilor,
indiferent de tipul de proprietate (privată sau publică).
Apreciem că, în esenţă, este vorba de o adevărată „revoluţie energetică a clădirilor‖ (fig.1. sursa:
autorul).
Revoluţia
Utilizarea energiei energetică a Izolarea termică a
solare pereţilor exteriori
clădirilor
Certificat de performanţă energetică
Optimizare
Consumul Impact asupra Impact asupra Impact asupra

Necesităţi de energie necesităţilor necesităţilor emisiilor de
de energie primară al dat de dat de dioxid de
ale clădirii clădirii încălzire răcire carbon
Fig. 1. Introducerea certificatului de performanţă energetică în urma efectelor revoluţiei

energetice a clădirilor
347
Statisticile concrete arată că din consumul total de energie al UE clădirile operaţionalizează 40%.
Un astfel de nivel de consum impune, prioritar a) reducerea sau b) înlocuirea cantităţii energetice
din surse definitiv consumabile ce cele din categoria resurselor regenerabile, din rândul cărora energia
solară are întâietate.
Acţionând asupra energeticii sistemului clădirilor se înfăptuieşte transpunerea în practică a
componentei strategice de reducere generală a dependenţei energetice a UE, inclusiv a României.
Cadrul legislativ şi sistemul de ansamblu de funcţionare a demersului strategic de mai sus vizează
operaţionalizări pe durata a 10 ani (2009/10 – 2019/20).
Aspectul pragmatic al declanşării şi derulării revoluţiei energetice a clădirilor este legat de
modalităţile de susţinere financiară a demersurilor tehnice, tehnologice şi conceptuale efective în privinţa
atingerii dezideratului ca fiecare clădire să producă cel puţin atâta energie cât consumă.
Din analizele corelative efectuate, se desprinde constatarea că pe intervalul până în anii 2019/20
se întrevăd aplicaţii ale unui Fond European pentru Eficienţa Energetică şi Energii Regenerabile (fig.2,
sursa: autorul).
Este esenţială sarcina ca fiecare stat, de exemplu şi a României, să finalizeze un Plan naţional
pentru mijloacele/sursele financiare vizând susţinerea efectivă, directă a procesului de îmbunătăţire a
eficienţei energetice a clădirilor.
La acesta se adaugă măsuri comunitare, de ansamblu, în principal fiind vorba de crearea până în
anul 2014 a unui Fond de Eficienţă Energetică.
(Δm)
Aplicaţii ale Fondului European pentru Eficienţa Energetică şi Energii Regenerabile
(mobilizarea de capital public şi privat)
Plan naţional
(pentru România)
(BEi)
(BC) (SM)
Crearea
Instrumente Fondului de
financiare >(TVA) Eficienţă (FEDER)
suplimentare Energetică
(CDR)
(SF)
2009 2011 2014 2019 (An)
Fig. 2. Sprijinirea revoluţiei energetice a clădirilor în UE şi România
(BC) = bugetul comunitar; >(TVA) = reduceri ale taxei pe valoare

adăugată;
(BEI) = Banca Europeană de Investiţii; (CDR) = credite cu dobândă redusă;
(SM) = finanţare din partea statelor membre; (SF) = stimulente financiare;
(FEDER) = Fondul European de Dezvoltare Regională; (Δm) = măsuri pe intervale de timp.
De importanţă covârşitoare se dovedeşte instituirea certificatului de performanţă energetică a

clădirii.
Rata de construcţie a clădirilor noi în UE este de cca. 1,5–2% anual. În Uniunea Europeană există
peste 160 milioane de clădiri.
Cercetarea pentru tehnologii cheie asigură dezvoltarea industriei competitive în sistemul
construcţiilor, bazată pe eficientizarea energetică.
CONCLUZII
1. România şi Republica Moldova se situează în zona B europeană din punct de vedere al însoririi
(1250-1600 wh/m2), între ţări precum Germania, Suedia, Danemarca (acestea au industrie solară puternică
dar însorire considerabil mai mică) şi toate ţarile Europei de Sud, puternic însorite (Portugalia, Spania,
Italia, Grecia).
348
2. Energia solară care atinge suprafaţa terestră, într-un cadru generic, este de 6 mii de ori mai mare
decât cantitatea de energie utilizată pe plan mondial timp de 10 ani. Se apreciază că sursele de energie
regenerabilă, în percepţie economică, sunt suficiente pentru cel puţin în intervalul următor de 4 milioane
de ani.
3. Atât în Republica Moldova cât şi în România se confirmă complexitatea politicilor de economisire
a energiei şi de implementare a acestora.
4. Se apreciază că prioritatea în măsurile destinate realizării obiectivului de îmbunătăţire a
eficienţei energetice şi de creştere a utilizării surselor regenerabile de energie trebuie acordată
formalizării unui cadru operaţional, fezabil de reglementare a eficienţei energetice
5. Procesul de colectare/generare a energiei solare are un factor caracteristic de capacitate de 20%,
iar atunci când are loc conversia energiei solare în energie electrică factorul în cauză are valori în
intervalul 14-18%.
6.Radiaţia termică este expresia transferului de căldură între obiecte/medii de la ―cald ― la ― rece ―
prin conducţie şi convecţie.
7.Cel mai mare producător de pe piaţa energiei solare este Spania (cu 2500 Mw capacitate totală),
urmată de Germania şi SUA. Cea mai mare creştere de investiţii în surse regenerabile este observată în
China şi India. Israelul deţine locul I în lume la folosirea instalaţiilor solare pentru prepararea apei calde
de consum.
8.Ponderea surselor regenerabile în producţia totală de energie primară la nivel mondial este de
13,8%.
9.Este necesar ca atât România cât şi Republica Moldova, să finalizeze câte un Plan naţional pentru
mijloacele/sursele financiare vizând susţinerea efectivă, directă a procesului de îmbunătăţire a eficienţei
energetice a clădirilor.
Bibliografie:
1. Bădulescu, C., Surse de energie durabile, sigure şi prietenoase cu mediu, Revista Minelor,
Bucureşti, nr. 11-12/2008
2. Stănculescu, E., Preocupări în sfera cercetării-dezvoltării vizând viitorul energiei nenucleare în
Uniunea Europeană, - Institutul de Economie Mondială, Bucureşti, 2007
3. Iordache, F., Caracaleanu, B., Iordache, V., Comportamentul dinamic al captatoarelor solare plane
cu acumulare în agentul termic lichid, Revista Construcţii, Bucureşti, nr.1/2000
4. Ionescu, C., Performanţa energetică a clădirilor, Revista Măsurări şi Automatizări, nr.5/2005,
Bucureşti
5. Ivanov, V. (Coord) Comunicarea Naţională Doi a Republicii Moldova elaborată în
cadrulConvenţiei-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbarea climei, Ministerul
Ecologiei şi Resurselor Naturale, Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu; George Manful;
Grupul de sinteză: V. Scorpan, M. Ţăranu, P. Todos, I. Boian. - Ch.:„Bons Offices‖ SRL, 2009 -
323 p.
Republicii Moldova pînă în anul 2030, Publicată în data de 08.02.2013 în Monitorul Oficial al
RM, nr. 27-3
ПРАГМАТИЗМ В СОВРЕМЕННОЙ СИСТЕМЕ МЕЖДУНАРОДНЫХ ОТНОШЕНИЙ
Игорь МАКАРУК, кандидат политических наук, доцент ЛГУВД
Abstract: After finishing the “cold war” the world faced the necessity of new values as the old system of international
relations and international security has ruined. Instead, the situation which would reflect a difficult transforming process started
to form, the main peculiarity of which is searching effective gears of international system pragmatization. This article is devoted
to elucidation of this process particularity, its basic aspects and process stages. The determining process stages are dealt with in
this article, mainly the influence of pragmatization imperative on the subject behavior of modern international relations system.
Key words: globalizm, globalization, democracy, democratization, international relations, antiglobalizm.
Мировое сообщество вошло в новую фазу развития, т.е. в фазу становления новой системы
международных отношений, которая смогла бы дать ответы адекватные новым вызовам
современности. Исследователи и аналитики сходятся во мнении, что "процесс формирования и
349
утверждения новой системы международных отношений находится в стадии становления" [1].
Системный анализ рассматриваемой ситуации показывает, что вышеупомянутая "стадия
становления", как субстанция появилась в условиях сложного переходного периода кардинальных
изменений цивилизационного измерения. Поэтому закономерно, что, учитывая указанное, все
больше исследователей приходят к единодушному пониманию того, что на рубеже, когда мир
перешагнул через порог третьего тысячелетия, в период, когда происходит системное углубление
кризисных явлений, мировое сообщество переживает "некий критический перелом". Этот феномен
можно квалифицировать в системе международных отношений, как период "каких-то
качественных преобразований, которые меняют суть и смысл самой политической структуризации
мира". При этом обращается особое внимание на то, что четко проявляются "очевидные признаки
разрушения основ Вестфальской мировой системы, которая просуществовала (с определенными
изменениями) три с половиной века" [2].
Основной мерой, определяющей черту этого переходного периода является то, что через
определенные объективные причины, происходит постепенное формирование новой
архитектоники нового миро устройства, определяющие элементы которого еще не четко
сформированные, т.е. пока еще не приобрели системный и устойчивый характер. Это, в первую
очередь, касается нынешней, довольно неоднозначной ситуации в сфере обеспечения
международной безопасности и стабильности в мире.
Итак, мировое сообщество стоит перед необходимостью поиска новой парадигмы развития
системы международных отношений, которая отвечала бы новым, часто непредсказуемым
вызовам современности. Соответственно появилась необходимость поиска действенных
механизмов практической реализации этой парадигмы, а это, как показывает жизнь, является
одной из сложнейших проблем вообще.
Если исходить из того, что термин "прагматизм" происходит от латинского слова «прагма»,
которое означает действие, то именно активной и в то же время эффективной действенности не
хватает в принятии консенсусных решений многим странам, которые обычно наблюдают каким
образом будет развиваться ситуация на международной арене. В основе философии прагматизма -
есть действие или практическая деятельность человека. Вместе с тем, философия прагматизма не
ограничивается только исследованием практической деятельности людей, а достаточно четкой и
стройной системой взглядов практически на все стороны бытия, если брать в целом, и
традиционное философское знание. В частности, это в полной мере касается и системы
международных отношений нового уровня.
В страны, которые наиболее последовательно воплощают прагматичный подход к проблеме
развития системы международных отношений в условиях динамичного хода
демократизирующихся процессов, можно отнести, в первую очередь, США, Англию, Германию и
Японию. Именно эти ведущие страны мира можно считать прагматиками в новых подходах к
построению современной системы международной безопасности которая, как известно, имеет уже
новые критерии измерения.
Эмпирический анализ переходного периода в системе международных отношений дает
основания утверждать, что прагматик в международных отношениях это не что иное, как субъект,
который выстраивает и применяет систему поступков, дел и взглядов для получения практически
совместных полезных результатов. В этом смысле прагматизм выступает как такой, который
отрицает объективность истины, а подлинной истиной считается та, которая дает результаты
практически полезные.
В данной плоскости прагматизм, теоретически, может использоваться в развязании многих
конфликтных ситуаций, особенно тех, которые угрожают международной безопасности и
усилению конфронтационных явлений, в свою очередь, может привести к углублению кризисных
явлений и торможения интеграционно-глобализационных процессов.
Исследование основных аспектов прагматизма в действиях акторов международных
отношений, показывает, что в их действиях часто не хватает системности в предупреждении или
недопущении возникновения угроз, которые имеют дестабилизирующий характер. Системность
может заключаться в определенной теоретической плоскости, которая основывается на позициях
прагматичного подхода к решению рассматриваемой проблемы. Если попытаться теоретически
эту ситуационную проблематику разложить как некий путь от одной крайней точки до другой, то
можем получить результат положительного решения поставленной задачи.
В данном случае одну крайнюю точку можем назвать "точкой отсчета" (это может быть
прогнозируемый момент, от которого теоретически возникает угроза возникновения определенной
350
дестабилизации или конфронтации в сфере международных отношений). Другую,
противоположную точку, мы можем определить как "точку реализации теоретической гипотезы"
(так можно назвать момент положительного решения поставленной проблемы). Проанализировав
указанную конфигурацию, приходим к выводу, что заданный путь от "точки отсчета" до "точки
реализации теоретической гипотезы" можно условно разбить на пять этапов, или мини точек.
Первый этап - "Этап возможного проявления" - характеризуется появлением определенных,
не ярко выраженных, дестабилизирующих элементов во взаимоотношениях актеров системы
международных отношений. В данном случае на фоне стабильных отношений проявляются
мелкие недоразумения между государствами как субъектами системы международных отношений.
Рассматривая эту плоскость в глобализационно-интеграционном измерении приходим к
пониманию того, что должно вызвать настороженность происхождение и природа данных мелких
недоразумений. Мелкие недоразумения могут быть слишком мелкими, на которые субъекты
международных отношений могут и не обращать первоочередного внимания. Но естественное
чувство тревоги за дальнейшую судьбу международной безопасности должна принуждать страну с
демократическими ценностями, которая стоит на прагматических убеждениях построения
международных отношений, искать источник таких недоразумений.
Итак, на "этапе возможного проявления", который в нашем исследовании является первым,
наблюдается незначительное обострение в отношениях между акторами международных
отношений. Можем прогнозировать, что данное неустойчивое, на первый взгляд, недоразумение
может приобрести устойчивый характер и спровоцировать конфликт между данными актерами,
который может привести к широкомасштабной дестабилизации ситуации в определенном регионе.
Немаловажным является тот фактор, который мы не можем не учитывать: идет конкретно
речь о странах одной системы, или различных систем. Если страны принадлежат к одной,
например демократической системы, то фактор риска гораздо меньше. Если же ситуация
обостряется между странами, принадлежащими к различным системам - демократической и
тоталитарной то фактор риска слишком высок. Указанный фактор риска меньше, когда страны
принадлежат к одной системе, но эта система не является демократической, но он выше, чем в
односистемных демократических стран.
Второй этап - "Этап формулировки проблемы" - на этом этапе происходит формулирование
проблемы и эмпирическое изучение природы ее происхождения. Данный этап является важным в
том смысле, что именно на нем происходит кристаллизация сути проблемы. Удачное решение
этой задачи закладывает основу правильности дальнейших действий. Чем меньше погрешность на
втором этапе, тем меньшими будут ошибочные действия на последующих этапах исследования
проблематики этого аспекта, тем реальнее и эффективнее будут действия в планировании
собственно и преодолении проблемной ситуации, которая системно возникает.
Итак, "этап формулировки проблемы" определяет содержание дальнейших действий и
поведения в конкретной ситуации. На этом этапе четко должен вырисовываться собственно
проблематика и суть ее происхождения. То есть, чтобы прогнозировать последствия
возникновения и развития проблемы в данном аспекте, а также правильность ситуативных
действий субъекта, следует четко представлять и сформулировать причину возникновения данной
проблемы, ее природу и происхождение.
В исследовании этот этап является очень важным и требует привлечения соответствующего
ресурсного потенциала, поскольку осуществляемый анализ не может допускать значительных
погрешностей. Каждая ошибочная тенденция в анализе может привести к неадекватным и
ошибочных действий, которые в свою очередь могут привести к провокации резкого обострения
проблемы. В таком случае ситуация может стать неконтролируемой субъектами международных
отношений, что потребует колоссальных усилий и мобилизации значительных ресурсных
потенциалов для урегулирования проблемы.
Третий этап - "этап формирования гипотезы" - на котором формируется теоретическая
гипотеза решения проблемы на основании результатов, полученных в исследовании и
формулировании проблематики на втором этапе. После получения результатов исследования
второго этапа, субъект международных отношений проанализировав и определив причину
возникновения данной проблематики, начинает разработку и формирование теоретической
гипотезы или нескольких гипотез, которые являются не чем иным, как возможными путями
преодоления прогнозируемого кризисного явления в отношениях с другим субъектом
международных отношений.
351
Таким образом, это этап правильного принятия решений, важная часть пути, на котором
формируется вариант возможного правильного решения.
Четвертый этап - "Этап принятия решения" - характеризуется тем, что на нем
осуществляется аналитически критическое рассмотрение гипотезы и ее теоретических основ с
предвидением возможной степени эффективности, который тесно связан с успешной реализацией
заданной гипотезы.
На этом этапе принимается конкретное решение, определяется оптимальное поведение в
конкретных прогнозируемых условий, которые могут сложиться. Данное решение не может быть
эмоциональным - оно должно быть сугубо прагматичным и оговаривать действия, которые
приведут к оптимальному и положительного решения проблематики в отношениях между
субъектами международных отношений.
Пятый этап - "Этап практической реализации гипотезы" - является, по сути, завершающим,
поскольку предусматривает практическое воплощение теоретически разработанной гипотезы,
направленной на достижение конечного результата в достижении поставленной цели[3].
Практическая сторона этого этапа напрямую повязана со всем спектром теоретических
исследований, которые ложатся в основу реализации всего разработанного плана по
урегулированию или упреждению конфликтных ситуаций. Ведь самая незначительная
дестабилизация в плоскости одной системы, может негативно повлиять на всю систему
международных отношений, со всеми ее подсистемами. Поэтому практическая реализация
теоретической гипотезы имеет большое значение для построения отношений на основе мирного
сосуществования.
В конечном результате, по своему содержанию, в целом, прагматизационная гипотеза,
может быть многоступенчатой, или такой, которая состоит из нескольких отдельных конкретных
частей. После первого практического шага, вполне возможно, может потребоваться потребность в
корректировке, если определенные позиции второго этапа были ложными. Также может быть, в
зависимости от ситуации, несколько вариантов второго шага, для того чтобы продолжать
практическую реализацию оптимальным путем.
Рассматриваемая методика является, следовательно, прагматичным подходом к выработке и
принятию практических решений политическими акторами системы международных отношений.
Указанный прагматизм в решении конфликтных ситуаций, которые угрожают международной
безопасности, играет определяющую роль в формировании новой системы международных
отношений, в частности, в подготовке адекватных ответов на сложные вызовы современного мира,
который динамично глобализируется.
1. Чубарьян А. Десятилетие внешней политики России / А. Чубарян // Международная жизнь, 2001
№ 6. 4 с.
2. Категории политической науки. Учебник для студентов вузов / [под ред. А.Ю. Мельвиля]. – М.:
МГИМО(У) МИД РФ, РОССПЭН, 2002 г. 619-620 с.
3. Макарук І.В. Демократизаційний розвиток в умовах прагматизації системи міжнародних
відносин (концептуальний вимір). / Інститут світової економіки і міжнародних відносин
НАН України. – К., 2010 р. 84-85 с.
352
SECŢIA 4. MODELE ECONOMETRICE MODERNE ŞI TEHNOLOGII INFORMAŢIONALE
PENTRU O CREŞTERE ECONOMICĂ INTELIGENTĂ
METODE ANALITICE ŞI NUMERICE ÎN ANALIZA MODELELOR POLLING
Gheorghe MIŞCOI, academician, dr. hab., prof. univ. ULIM

Lilia MITEV, drd., asistent univ. ULIM
Abstract. In the research of mathematical queueing models successfully are used different methods, each with its
advantages and shortcomings. In the following some analytical and numerical methods will be discussed.
1. Introducere
În cele ce urmează vom discuta unele metode şi procedee bazate pe aparatul funcţiilor
generatoare, transformatelor Laplace şi Laplace-Stieltjes, vom aminti unele proprietăţi şi noţiuni, şi vom
prezenta unele metode analitice şi numerice de cercetare cu o bogată istorie de succes în obţinerea a noi
rezultate în Teoria Aşteptării.
2. Metode analitice
Instrumentele analitice din Teoria Aşteptării includ metodele: metoda funcţiilor generatoare
(metoda de colorare) şi metoda ,,catastrofelor‖.
2.1 Metoda funcţiilor generatoare (metoda de colorare)
Metoda de colorare (marcare) [1, 2] este o metodă eficientă în cercetarea problemelor Teoriei
Aşteptării. Ideea principală a acestei metode constă în atribuirea funcţiei generatoare un anumit sens
probabilistic şi aceasta se obţine prin procedura de colorare (marcare, vopsire) a mesajelor de intrare în
sistemul de servire. Astfel, structura matematică abstractă definită ca funcţie generatoare, datorită
sensului ei probabilistic devine mai comodă şi mai pe înţeles în problemele aplicative. Mai mult de cît
atît, datorită acestei metode, deseori este posibil de obţinut expresii analitice pentru funcţia generatoare
reeşind din sensul ei probalist. Şi aceasta este posibil fără a se şti funcţia de repartiţie a variabilei
aleatoare. Tot aşa cum se întîmplă şi cu valorile numerice ale variabilei aleatoare, valoarea medie,
dispersia etc. Cele menţionate prezintă un deosebit interes pentru problemele aplicative, oferindu-ne noi
posibilităţi în cercetarea lor.
Dat find faptul că metoda respectivă implică noţiunea de funcţie generatoare, vom da o scurtă
definirea a acesteia şi unele proprietăţi.
Fie dată variabila aleatoare discretă X domeniul de valori a căreia este

{0, 1, 2, …} şi Pk = P{X=k}, P
k 0
k 1
Funcţia generatoare P(z) a variabilei aleatoare X se defineşte astfel:

P(z) = Mz =
X
P z
k 0
k
k
unde z  1 .
Proprietăţile principale ale funcţiei generatoare sunt:
a) dacă P(z) este funcţie generatoare a variabilei aleatoare X atunci
1 k 1 (k )
Pk = P{X=k}  P( z )  P ( z) (1)
k! z k z 0
k! z 0
Această proprietate ne permite obţinerea repartiţiei Pk, avînd dată expresia analitică pentru funcţia
generatoare.
b) dacă P(z) este funcţie generatoare a variabilei aleatoare X atunci,
M(X) = P(1) (2)
D( X )  P(1)  P(1)(1  P(1)) (3)
unde M(X) şi D(X) reprezintă valoarea medie şi dispersia variabilei aleatoare X respectiv,

M (X)   kPk (4)
k 0
D(X) = M (X- M(X))2
353
Astfel, avînd dată, spre exemplu, expresia analitică a funcţiei P(z) uşor putem obţine conform
formulei (2) valoarea medie a variabilei aleatoare X. Într-adevăr

P ( z )   kz k 1 Pk
k 0
şi considerînd în continuare z =1, obţinem

P (1)   k Pk ,
k 0
ceea ce coincide cu (4).
c) Fie variabila aleatoare Y reprezintă suma variabilelor aleatoare X1 şi X2, Y=X1+X2, iar prin P(z),
P1(z) şi P2(z) sunt notate funcţiile generatoare ale variabilelor Y, X1 şi X2, respectiv.
Atunci are loc relaţia:
P(z) = P1(z) · P2(z).
În continuare vom precăuta metoda de colorare. Fie că variabila aleatoare X reprezintă numărul de
cerinţe sosite în sistemul de aşteptare în careva interval concret de timp.
Vom considera că fiecare din cerinţele sosite se colorează (se vopseşte) în roşu cu probabilitatea z
( 0 ≤ z ≤ 1) sau în albastru cu probabilitatea 1- z, independent de faptul cum au fost colorate restul
k
cerinţelor. Atunci Pk z va reprezenta probabilitatea că k cerinţe sosite în intervalul precăutat sunt cerinţe

roşii, iar P z
k 0
k
k
va fi nu altceva decît probabilitatea că în intervalul de timp precăutat vor fi înregistrate
doar cerinţe roşii.


Deoarece P(z) = P z
k 0
k
k
, unde funcţia generatoare P(z) reprezintă probabilitatea că în intervalul
de timp precăutat în sistem au sosit doar cerinţe roşii, sau cu alte cuvinte, probabilitatea că în intervalul
precăutat în sistem nu a sosit nici o cerinţă albastră.
Astfel, pentru determinarea funcţiei generatoare P(z) poate fi aplicat sensul ei probabilistic obţinut
prin introducerea unui eveniment aleatoriu suplimentar: colorarea (marcarea, vopsirea) cerinţelor. În
aceasta şi constă metoda de colorare. Deoarece P(z) este funcţie analitică, aplicînd principiul de extindere
analitică putem afirma că concluziile obţinute pentru 0 ≤ z ≤ 1 sunt valabile şi pentru domeniul z  1.
2.2 Metoda ,,catastrofelor”
O metodă de cercetare cu o bogată istorie de succes în obţinerea a noi rezultate în Teoria
Aşteptării este metoda ,,catastrofelor‖, sau, cu alte cuvinte, metoda introducerii unui eveniment aleatoriu
suplimentar [1, 3]. Esenţa metodei ,,catastrofelor‖ constă în faptul că introducând un eveniment
suplimentar (,,catastrofă‖) se reuşeşte de atribuit un sens probabilist clar transformatelor Laplace şi
Laplace-Stieltjes, după ce se precaută evoluţia sistemului de aşteptare şi se determină aceste probabilităţi,
aceasta ne permite să evităm anumite structuri complicate.
Vom nota prin A durata ,,vieţii‖ căruiva element, fie a unei siguranţe, iar prin A(t) funcţia sa de
repartiţie. Fie că independent de durata ,,vieţii‖ se produc careva evenimente, pe care le vom numi
,,catastrofe‖ şi care formează un flux Poisson cu parametrul s>0. Atunci numărul

 ( s)   e  st dA(t ) , (5)
0
este probabilitatea că în durata ,,vieţii‖ nu s-a produs evenimentul ,,catastrofă‖. Într-adevăr, conform
proprietăţilor fluxului Poisson, probabilitatea Pn (t ) că în intervalul [0,t) vor fi înregistrate n mesaje a
fluxului Poisson cu parametrul s, este
( st ) n  st
Pn (t ) 
e .
n!
Din ultima expresie, pentru n=0 avem P0 (t )  e . Cu alte cuvinte e  st este probabilitatea că în
 st
[0,t) nu a fost înregistrat (nu s-a produs) nici un mesaj al fluxului Poisson de ,,catastrofe‖. Pe de altă parte
conform definiţiei integralei Stieltjes avem
dA(t )  P{ A  [t , t  dt )}.
354
Astfel partea dreaptă a formulei (5) este probabilitatea că în timpul ,,vieţii‖ elementului nu s-a
produs nici un eveniment al fluxului de ,,catastrofe‖, sau, cu alte cuvinte, nu s-a produs nici o
,,catastrofă‖. În aceasta şi constă metoda ,,catastrofelor‖. Datorită introducerii unui eveniment aleatoriu
suplimentar ,,catastrofă‖, care evident, nicicum nu influenţează asupra duratei ,,vieţii‖ elementului
precăutat, se reuşeşte de atribuit transformatei Laplace-Stieltjes un sens probabilistic bine determinat.
Deoarece s a fost luat arbitrar, concluzia este valabilă pentru orişice s>0.
3. Metode numerice
Rezultatele analitice pentru sistemele de aşteptare deseori implică utilizarea transformatelor
Laplace şi Laplace-Stieltjes. Multe din aceste rezultate sunt obţinute sub forma de sisteme de ecuaţii
funcţionale ceia ce complica obţinerea acestor transformate, astfel se recurge la metodele numerice pentru
soluţionarea acestei probleme.
Metoda numerică (algoritmul numeric) este o metodă de rezolvare a unei probleme practice
utilizând un număr finit de operaţii aritmetice şi logice (operaţiile uzuale pe care le poate executa un
procesor sau coprocesor matematic). În practică apar probleme concrete cu date de intrare cunoscute. De
obicei, acestei probleme se asociază un model matematic, mai fin sau mai puţin fin. Rezolvarea problemei
matematice în general nu se poate face cu mâna printr-un număr finit de paşi (operaţii), deci se caută să se
rezolve problema printr-o metodă numerică. Algoritmul obţinut se poate programa pe un calculator, iar
rezultatele obţinute prin calculator se verifică practic. Aceste date de ieşire ar trebui să fie o aproximare
reală pentru problema practică iniţială.
3.1 Metoda aproximaţiilor succesive

După cum reiese şi din denumirea ei, metoda de aproximaţii succesive determină o soluţie
aproximativă a unei ecuaţii neliniare prin construirea unui şir de aproximaţii succesive.
Modelul exhaustiv Polling este format dintr-un singur server şi r şiruri de aşteptare [4].
Mecanismul de servire este dat de tabelul Polling f : {1,2,, n}  {1,2,, r} , unde funcţia f arată
că la etapa j , j = 1, n , sunt servite mesajele, care se află în şirul de aşteptare k , k = 1, r . Aceste mesaje,
numite şi mesaje de clasă k , sosesc după legea de repartiţie Poisson cu parametrul  k . Timpul de servire
pentru mesajele de clasă k este o variabilă aleatoare Bk cu funcţia de repartiţie arbitrară
Bk ( x) = P{Bk < x} . Timpul de orientare de la un şir de aşteptare către şirul de aşteptare k este
considerat o variabilă aleatoare C k cu următoarea funcţie de repartiţie arbitrară Ck ( x) = P{Ck < x} .
Vom nota prin k - perioada de ocupare intervalul de timp, care începe cu schimbul serverului
către şirul de aşteptare k şi sfârşeşte când acest şir devine liber de mesaje de clasă k.
  
Fie că prin  k este notată lungimea acestei k-perioade de ocupare şi prin  k ( x) = P{ k < x} -
funcţia ei de repartiţie.


Fie, în continuare  k ( s) = e  st d k ( x) transformata Laplace-Stieltjes a funcţiei de repartiţie a
0
k-perioadei de ocupare.
Are loc următorul rezultat [5]:
Teoremă. Transformata Laplace-Stieltjes a funcţiei de repartiţie a k-perioadei de ocupare  k (s )
se determină din ecuaţia funcţională
 k ( s) = c k ( s   k   k  k ( s )) k ( s), (6)
unde
 k ( s ) =  k ( s   k   k  k ( s )), (7)
iar prin ck (s ) şi  k (s ) sunt notate transformatele Laplace-Stieltjes ale funcţiilor de repartiţie
 
Ck (x) şi Bk (x) , respectiv, deci ck ( s) = e  sx
dCk ( x) şi  k ( s) = e  sx dBk ( x).
0 0
Această metodă în contextul modelului Polling şi a ecuaţiei Kendall formulate mai sus, prevede
realizarea următorului algoritm:
Date de intrare: k k 1; bk k 1; ck k 1 ; pk k 1; s; r;   0.
r r r r
355

Date de ieşire: k ;  k (s)k 1;  k ( s) k 1.
r
r
Descriere:
a) Se determină transformatele Laplace-Stieltjes ale funcţiilor de repartiţie Bk (x ) şi
Ck (x), respectiv. Bk (x ) este o funcţie de repartiţie de tip Erlang şi Ck (x ) este repartizată
exponenţial.
pk
 bk  ck
 k ( s )    ; c k ( s )  .
 s  bk  s  ck
b) Se calculează repartiţia k-perioadei de ocupare conform teoremei de mai sus pentru k  1,, r.
Pentru n  0 , avem  k( 0 ) ( s )  0.
 k
(n )
Algoritmul de calcul
Date de intrare Date de ieşire
 k (n) (
( n 1)
Condiţia de oprire:  k ( s)   k ( s)   .
(n)
3.2 Metoda modelărilor numerice

În linii generale acad. Samarschii A. [6, 7] a propus următoarea triadă:
Această metodă prevede:

a) elaborarea modelului matematic. Modelul matematic constă din anumite formalizări matematice
(descrieri în limbajul matematicii) a cărorva situaţii reale, soluţionarea căreia este solicitată.
Modelul matematic preia într-un limbaj generaluzat cele mai evidenţiate particularităţi ale
evoluţiei situaţiei reale.
b) modelarea matematică poate fi analitică şi numerică. Modelarea analitică a problemei precăutate
prevede cercetarea analitică (deductivă) conform anumitor axiome, legături, exprimate prin
ecuaţii de anumit tip şi ordin (liniare, funcţionale, integrale, sisteme de astfel de ecuaţii, etc.).
Modelarea numerică apare, ca regulă, acolo unde aparatul analitic devine nesatisfăcător sau
imposibil pentru soluţionarea definitivă a problemei precăutate. Astfel, spre exemplu, se
demonstrează că ecuaţia respectivă are soluţie unică, însă această soluţie nu poate fi obţinută prin
metodele analitice elaborate. Atunci se aplică anumite metode numerice în baza cărora se
elaborează algoritmi numerici de calcul.
c) optimizarea modelului iniţial prevede o reconsiderare a modelului matematic anterior elaborat.
Această reconsiderare este, de fapt, o precizare argumentată obţinută în baza modelării. Ea
permite ,,îmbunătăţirea‖ modelului iniţial, uneori în scopul descrierii mai adecvate a problemei
reale, alteori în scopul detalizării sau evidenţierii anumitor laturi ale modelului.
Triada menţionată mai sus, în anumite probleme aplicative poate deveni un suport cheie deosebit
de efectiv. Spre exemplu, compania americană General Electric a elaborat un sistem de testare a calităţii
producerii numit ,,Six Sigma Quality‖, implementarea căruia aduce acestei companii anual profit de
bilioane dolari. Sistemul ,,Six Sigma Quality‖ se bazează pe un rezultat analitic din statistica matematică,
cunoscut ca ,,regula celor 3-σ‖, şi care permite să menţină calitatea produselor elaborate în anumite limite
apriori specificate. Acest sistem invocă 4 etape: Measure  Analyze  Improve  Control. În urma
îndeplinirii riguroase a fiecărei etape, se obţine un rezultat final impunător. De exemplu, la nivelul σ=6,
se garantează că dintr-un milion de piese produse, vor fi nu mai mult de 34 piese rebut. Acesta este un
exemplu de succes de aplicare a modelării matematice. Vom observa că etapele Measure şi Analyze
corespund în triada Samarschii cu blocul Elaborarea modelului matematic.
Bibliografie:
1. Климов Г. П. Стохастические системы обслуживания. Второе издание, Москва, 2011.
356
2. Mişcoi Gh., Ţicu I.R. Metoda de colorare şi aplicarea ei în cercetarea modelelor fenomenelor de
aşteptare. Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale ―Modelarea matematică, optimizare şi
tehnologii informaţionale‖, ediţia a III-a, Chişinău, ATIC, 19-23 martie 2012, pag. 99-105.
3. Mişcoi Gh., Costea A. Metode bazate pe aparatul transformatelor Laplace şi Laplace-Stieltjes.
Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale ―Modelarea matematică, optimizare şi tehnologii
informaţionale‖, ediţia a III-a, Chişinău, ATIC, 19-23 martie 2012, pag. 106-114.
4. Mişcoi Gh., Bejenari D., Mitev L., Ticu R., Costea A. Algoritmi numerici cu aproximaţii succesive
în soluţionarea caracteristicilor modelelor exhaustive Polling. Materialele Conferinţei Ştiinţifice
Internaţionale „Strategii de dezvoltare socio-economică a societăţii în condiţiile globalizării‖,
ULIM, Chişinău, 15-16 octombrie 2012, pag. 321-328.
5. Mişcoi Gh., Rykov Gh., Andronati N., Bejenari D. Probabilităţile stărilor pentru sisteme Polling cu
schimb semi-Markov şi aşteptare nelimitată. Proceedings of the 33rd ARA Congress Modernism and
Progress in Arts and Sciences. România, Sibiu, 2009, vol. 2, p. 149-151.
6. Самарский А.А. Численные методы: Учеб. пособие для вузов / Самарский А.А., Гулин А.В. -
М.: Наука, 1989.
7. Самарский А.А., Михайлов А.П. Математическое моделирование: Идеи. Методы. Примеры.
2005, 320p.
SISTEME DE AŞTEPTARE POLLING
Diana BEJENARI, dr., lector superior ULIM
Abstract. In the article are presented numerical algorithms and examples for k-busy period in terms of Laplace-
Stieltjes for Polling systems with semi-Markov switching.
1. Introducere
În caz general, orice model de aşteptare se caracterizează după următorii parametri:
• Numărul de şiruri de aşteptare;
• Numărul de servere;
• Ordinea de servire;
• Disciplina de servire;
• Parametrul de intrare al fluxului de cereri;
• Servirea şi comutarea (conectarea) de la un şir la altul.
Un model de aşteptare de tip Polling reprezintă un sistem cu şiruri de aşteptare multiple accesat
de un singur server după o anumită ordine [1]. În cazul în care serverul pierde ceva timp pentru
conectarea de la un şir de aşteptare către altul, atunci acest model se va numi model de aşteptare de tip
Polling cu întârzieri semi-Markoviene [2].
Mecanismul de deservire este dat de tabelul Polling f : {1,2,, n}  {1,2,, r} , unde funcţia
f arată că la etapa j , j = 1, n , sunt servite mesajele (itemii) care se află în şirul de aşteptare k , k = 1, r .
Aceste mesaje, numite şi mesaje de clasă k , sosesc după legea de repartiţie Poisson cu parametrul
 k , k = 1, r. Timpul de servire pentru mesajele de clasă k este o variabilă aleatoare Bk cu funcţia de
repartiţie Bk ( x) = P{Bk < x} . Timpul de orientare de la un şir de aşteptare către şirul de aşteptare k
este considerat o variabilă aleatoare C k cu următoarea funcţie de repartiţie Ck ( x) = P{Ck < x} . În Fig.
1. este prezentat un model de aşteptare de tip Polling cu întârzieri semi-Markoviene.
Fig. 1. Model de aşteptare de tip Polling cu întârzieri semi-Markoviene.
357
Scopul principal de studiere al acestor modele este de a determina caracteristicile probabilistice
principale ale sistemului de aşteptare. Dar nu întotdeauna formulele analitice pot fi utilizate direct, de
aceea o mare importanţă se acordă algoritmilor numerici.
Vom nota prin B( x)  P{B  x} - funcţia de repartiţie a timpului de servire a mesajelor, iar prin
( x)  P{  x} - funcţia de repartiţie a perioadei de ocupare a sistemului. Fie în continuare
 
 ( s)   e  sx dB( x) şi  ( s)   e  sx d( x) - transformatele Laplace-Stieltjes ale funcţiilor de repartiţie
0 0
 
B(x) şi  (x) , iar  1   xd(x) şi 1   xdB(x) - momentele de ordinul întâi ale funcţiilor de
0 0
repartiţie pentru perioada de ocupare şi timpul de servire, respectiv.
Următorul rezultat este cunoscut sub denumirea de ecuaţia funcţională Kendall (Kendall -
Takacs).
Teorema 1.1 Transformata Laplace-Stieltjes a perioadei de ocupare pentru sistemul omogen
M|G|1 se determină în mod unic din ecuaţia
 (s)   (s     (s)), (1)
1
dacă  1 < 1, atunci  1  .
1   1
Observaţia 1.1 În caz general (pentru funcţia B(x) - arbitrară), ecuaţia funcţională (1) nu are
soluţie analitică, însă aceasta se soluţionează efectiv numeric. În cele ce urmează se va prezenta o
generalizare a acestei ecuaţii.
Mai jos vor fi formulate succint şi fără demonstraţii rezultatele principale probabiliste ale
modelului de tip Polling cu întârzieri semi-Markoviene [2]. Rezultatele sunt obţinute în termenii
transformatelor Laplace, Laplace-Stieltjes şi a funcţiilor generatoare. Pentru obţinerea rezultatelor s-a
folosit pe larg conceptul de model generalizat, unele rezultate pentru aceste modele şi metoda
„Catastrofelor‖ elaborată în baza acestui concept.
Definiţia 1.1 -perioadă de ocupare se numeşte intervalul de timp care începe cu schimbul
serverului către şirul de aşteptare şi sfârşeşte când acest şir de aşteptare devine liber de mesaje de
clasă (Fig. 2.).
Fig. 2. -perioadă de ocupare

Fie că prin este notată lungimea acestei -perioade de ocupare, iar prin
- funcţia ei de repartiţie. Fie, în continuare, că este
transformata Laplace-Stieltjes a funcţiei de repartiţie a -perioadei de ocupare.
Atunci are loc următoarea teoremă [3]:
Teorema 1.2 Funcţia se determină din ecuaţia
(2)
unde
(3)
iar prin şi sunt notate transformatele Laplace-Stieltjes ale funcţiilor de repartiţie
şi , respectiv, unde şi
358
2. Algoritmi
În continuare se vor descrie algoritmi numerici elaboraţi pentru soluţionarea numerică a perioadei
de ocupare, în cazul diferitor funcţii clasice de repartiţii menţionate mai sus pentru timpul de servire al
mesajelor de clasă k şi pentru timpul de orientare către utilizatorul k.
Algoritmul 2.1
Date de intrare: k rk 1; bk rk 1; ck rk 1; s; r;   0.
Date de ieşire: k ;  k (s)k 1;   ( s) .
r r
k k 1
Descriere:
1. Se determină transformatele Laplace-Stieltjes ale funcţiilor de repartiţie Bk ( x ) şi
Ck (x), respectiv, ambele fiind repartizate exponenţial:
bk ck
 k ( s)  ; ck ( s )  .
s  bk s  ck
2. Se calculează repartiţia k-perioadei de ocupare conform teoremei 2.3 pentru k  1,, r.
Pentru n  0 , avem  k( 0 ) ( s )  0.
 k (s) = ck (s  k  k k ( n) (s)) k ( n) (s),
( n)
 k ( n) (s) = k (s  k  k k (n1) (s)).

( n 1)
(n)
Algoritmul 2.2
Date de intrare: k rk 1; bk rk 1; ck rk 1; pk rk 1; s; r;   0.
r r
k k 1
Descriere:
c) Se determină transformatele Laplace-Stieltjes ale funcţiilor de repartiţie Bk ( x ) şi
Ck (x), respectiv. Bk ( x ) este o funcţie de repartiţie de tip Erlang şi Ck (x ) este repartizată
exponenţial.
pk
 b  c
 k ( s)   k  ; ck ( s )  k .
 s  bk  s  ck
d) Se calculează repartiţia k-perioadei de ocupare conform teoremei 2.3 pentru k  1,, r.
Pentru n  0 , avem  k( 0 ) ( s )  0.
 k (s) = ck (s  k  k k ( n) (s)) k ( n) (s),
( n)
 k ( n) (s) = k (s  k  k k (n1) (s)).

( n 1)
(n)
Algoritmul 2.3
Date de intrare: k rk 1; bk rk 1; ck rk 1; pk rk 1; s, r,   0.
r r
k k 1
Descriere:
1. Se determină transformatele Laplace-Stieltjes ale funcţiilor de repartiţie Bk ( x ) şi
Ck (x), respectiv. Bk (x ) şi Ck (x ) sunt funcţii de repartiţie care vor fi alese aleator.
Dacă funcţia de repartiţie este Uniformă se va nota cu U, cu parametrii respectivi;
Dacă funcţia de repartiţie este Erlang se va nota cu I, cu parametrii respectivi;
Dacă funcţia de repartiţie este Exponenţială se va nota cu E, cu parametrii respectivi;
Dacă funcţia de repartiţie este Normală se va nota cu N, cu parametrii respectivi.
359
2. Se calculează repartiţia k-perioadei de ocupare conform teoremei 2.3 pentru k  1,, r.
Pentru n  0 , avem  k( 0 ) ( s )  0.
 k (s) = ck (s  k  k k ( n) (s)) k ( n) (s),
( n)
 k ( n) (s) = k (s  k  k k (n1) (s)).

( n 1)
(n)
Bibliografie:
1. Alfa S. A. Queueing Theory for Telecommunications. London: Springer, 2010. 238p.
2. Mishkoy Gh., Bejenari D. Numerical k-busy periods algorithms for Polling systems with semi-
Markov switching. In: Romai J., 2009, vol. 5 (2), p. 119-126.
3. KENDALL D.G. Some problems in the theory of Queues. IN: J. ROY. STATIST. SOC. 1953,
VOL. 13(2B), P. 151-180.
ASIGURAREA CALITĂŢII INFORMAŢIEI FINANCIAR – CONTABILE PRIN

PROGRAME INFORMATICE
Alexandrina MERUŢĂ, ULIM

Raluca-Mariana ŞTEFAN, ASE Bucureşti, România
Mariuţa ŞERBAN, Universitatea din Piteşti, România
Abstract: Nowadays any powerful and efficient economic agent has implemented an integrated system based on a computers
net and communications in order to improve working with Internet. Tendency to work more and more on Internet and to archive
virtual information is general.
The paper presents using eXtensible Business Reporting Language (XBRL) services that permit a more efficient analysis
over financial data regarding anomalies or frauds detection.
Key words: financial-accounting information, computer science programme, data security, data classification
Experienţa mondială a demonstrat că principalii factori care condiţionează obţinerea succeselor

economice sau de altă natură şi care separă, după performanţele lor, ţări, ramuri de activitate, societăţi
comerciale şi alte organe sunt în principal managementul, tehnologiile şi capacitatea de a folosi inteligent
resursele informaţionale şi umane.
Noţiunea de informaţie este vastă şi se întâlneşte în absolut toate domeniile activităţii umane. Nici un
sistem natural sau social nu este posibil să existe fară un schimb de informaţii, atât în interiorul
sistemului, între componentele acestuia dar şi între sistemul respectiv şi alte organisme externe.
Sistemul informaţional contabil cuprinde un ansamblu de elemente independente orientate spre
culegerea, prelucrarea, stocarea, analiza si transmiterea informaţiilor privind starea şi mişcarea
patrimoniului. Elementele componente ale sistemului informational contabil sunt: informaţiile, suporturile
de informaţii, fluxurile informaţionale, mijloacele de prelucrare a datelor, medodele şi procedeele.
Majoritatea întreprinderilor dispun de echipamente informatice formate din desktop-uri, laptop-uri
eventual conectate la Internet care utilizează soft-uri minimale pentru procesarea textelor, tabelelor
realizării graficelor accesării serviciilor de comunicare la distanţă.
În momentul de faţă orice agent economic performant şi eficient are implementat un sistem integrat
bazat pe o reţea de calculatoare şi de comunicaţii si lucreaza cu internetul. Tendinta de a lucra tot mai
mult pe internet şi de a arhiva informaţii virtual este generală. Reţeaua internet este o structură deschisă la
care se poate conecta un numar mare de calculatoare şi de aceea este greu de controlat iar în ultimul timp
s-au diversificat ameninţările şi a crescut vulnerabilitatea sistemelor informatice la multitudinea de
ameninţări dintre care unele iau forma atacurilor informatice.
De aceea devine un aspect extrem de important să securizezi informaţiile şi sistemele informatice.
În anul 2012, în Uniunea Europeană, majoritatea persoanelor care au utilizat Internetul în ultimele 12
luni au declarat că au folosit aplicaţii software de securitate IT sau un instrument de protejare a
computerului şi a datelor, conform datelor de Oficiul european de Statistică (Eurostat), în avanpremiera
sărbătoririi Zilei Siguranţei pe Internet.
360
Utilizând câteva date statistice putem spune ca 68% dintre consumatorii europeni sunt îngrijoraţi cu
privire la protecţia datelor personale, în timp ce 82% din tinerii care utilizează internetul nu sunt
conştienţi de modul în care informaţiile lor personale sunt folosite împotriva lor, potrivit datelor furnizate
de Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România, cu ocazia Zilei Europene a Protecţiei Datelor.
Comisia Europeană evaluează în prezent Directiva privind protecţia datelor personale, adaptând-o
pentru Digital Age. Organizaţia consumatorilor europeni solicită consolidarea drepturilor fundamentale
ale consumatorilor privind protecţia datelor personale şi a vieţii private, în lumina evoluţiilor tehnologice.
Apariţia reţelelor de socializare, utilizarea motoarelor de căutare bazate pe tehnologii de urmărire au
condus la o proliferare fără precedent a datelor cu caracter personal, dar, consumatorii nu conştientizează
faptul că datele lor personale pot fi folosite de oricine fără ca ei sa aibă vreun control asupra lor, odată ce
le-au făcut publice. Majoritatea consumatorilor nu-şi dau seama că atunci când folosesc internetul datele
lor cu caracter personal le sunt colectate fără ştirea lor şi folosite în diferite scopuri.
Pentru a evita acest lucru trebuie implementate măsuri de securitate atât pentru date cât si pentru
canalele de transmisie.
Şi în cazul situzaţiilor financiare caracteristica importantă a unei economii de piaţă rezidă din
transparenţa şi calitatea informaţiei contabile, a situaţiei financiare pe care trebuie sa o înţeleagă
partenerii de afaceri, investitorii, creditorii. Îmbunătăţirea calităţii deciziilor managerilor este bazată pe
situaţii financiare de calitate ridicată, de unde reiese nevoia găsirii unor instrumente pentru creşterea
calităţii raportării financiare, scopul final fiind de a reduce scepticismul tuturor utilizatorilor de date
financiare. Utilizarea serviciilor eXtensible Bussiness Reporting Language (XBRL) permit o analiză
mult mai eficientă a datelor financiare în ceea ce priveşte depistarea anomaliilor sau fraudelor. Ridicarea
calităţii informaţiilor financiare înseamnă extinderea transparenţei acestora, respectarea reglementărilor
legale, simplificarea şi întocmirea rapidă a acestora.
The eXtensible Bussiness Reporting Language (XBRL), limbajul de raportare extensibil, este un
sistem construit pentru a permite pregătirea electronică şi schimbul de raportări financiare pe plan
mondial. Este un limbaj universal de afaceri electronice pentru informare, raportare şi analiză, un mijloc
de comunicare mai uşor, mai rapid şi mai eficient al informaţiei financiar-contabile şi creează o legătură
între tehnologiile informaţionale (XML) şi standardele contabilităţii Generally Accepted Accounting
Principles (GAAP), Principiile Contabile General Acceptate (SUA).
În XBRL raportul anual va conţine toate situaţiile financiare (bilanţul, contul de profit şi pierdere,
situaţia fluxurilor de trezorerie, situaţia modificărilor capitalurilor proprii, politici contabile şi notele
explicative, raportul auditorilor) codificate în XBRL.
În Europa XBRL International a lucrat cu IASB (International Accounting Standards Board), pentru a
asigura o concordanţă cu International Financial Reporting Standards (IFRS) în ceea ce priveşte
codificarea elemtelor în format XBRL. Programul poate ajuta managerii, investitorii în a-şi reduce
scepticismul.
Atât IFRS cât şi XBRL sunt destinate să standardizeze raportarea financiară în scopul de a promova
transparenţa şi pentru a îmbunătăţi calitatea şi comparabilitatea informaţiilor de afaceri, prin urmare, cele
două formează unui parteneriat perfect. IFRS Foundation XBRL Team este responsabil pentru
dezvoltarea şi menţinerea reprezentării XBRL a IFRS-urilor, cunoscută sub numele de Taxonomia IFRS
utilizată în întreaga lume pentru a facilita utilizarea electronică şi schimbul de date financiare întocmite în
conformitate cu standardele IFRS.
Activităţile Fundaţiei IFRS XBRL includ dezvoltarea taxonomiei pentru companiile ce raportează în
IFRS, Fundaţia publică etichete pentru fiecare declaraţie IFRS. Aceste etichete sunt organizate şi incluse
în taxonomia IFRS, materiale suport –pentru facilitarea utilizării şi înţelegerii taxonomiei IFRS, traduceri
IFRS în limbi cheie sunt oferite pentru a sprijini utilizatorii de IFRS-uri şi taxonomie IFRS a cărei
principală limbă nu este limba engleză; utilizare la nivel global – Fundaţia face un efort concertat pentru a
promova în întreaga lume utilizarea XBRL în conjuncţie cu IFRS. Fundaţia încurajează, de asemenea,
cooperarea şi comunicarea cu utilizatorii de taxonomie IFRS.
XBRL este un limbaj pentru comunicarea electronică a afacerilor şi a datelor financiare care
revoluţionează raportarea afacerilor din întreaga lume. Acesta oferă beneficii majore în pregătirea, analiza
şi comunicarea de informaţii de afaceri. Oferă economii de costuri, o mai mare eficienţă, acurateţe
îmbunătăţită şi fiabilitate pentru toţi cei implicaţi în furnizarea sau utilizarea de date financiare. Este un
standard deschis, scutit de taxe de licenţă, fiind dezvoltat de un consorţiu internaţional non-profit. Este un
limbaj XML bazat pe software-ul de calculator care este dezvoltat special pentru automatizarea cerinţelor
de informaţii de afaceri, cum ar fi pregătirea, schimbul şi analiza de rapoarte financiare, declaraţii şi
programe de audit. XBRL etichetează datele financiare şi de altă natură ale companiilor, cu coduri de pe
361
listele standard (taxonomii), astfel încât investitorii şi analiştii să poată localiza şi analiza mai uşor
informaţiile dorite. XBRL face mai uşoară şi mai fiabilă analiza şi schimbul de informaţii financiare
corporative permiţând datelor să fie extrase şi prelucrate automat de către aplicaţiile XBRL. Ideea din
spatele XBRL, eXtensible Business Reporting Language, este simplă. În loc de a trata informaţiile
financiare ca un bloc de text – ca într-o pagină de internet standard sau un document imprimat – acesta
oferă o etichetă de identificare pentru fiecare element individual de date. Acesta este recunoscut de
computer. De exemplu, profitul net al companiei are tag-ul unic propriu.
Introducerea de etichete XBRL permite procesarea automată a informaţiilor de afaceri prin programe
de computer, eliminând procesele laborioase şi costisitoare de introducere manuală şi comparare.
Calculatoarele pot trata „inteligent‖ datele XBRL: acestea pot recunoaşte informaţiile dintr-un document
XBRL, îl pot selecta, analiza, stoca şi schimb cu alte computere şi să le prezinte în mod automat într-o
varietate de moduri pentru utilizatori. XBRL creşte foarte mult viteza de manipulare a datelor financiare,
reduce şansa de eroare şi permite verificarea automată a informaţiilor.
Companiile pot folosi XBRL pentru a salva costurile şi eficientiza procesele lor pentru colectarea şi
raportarea informaţiilor financiare. Consumatorii de date financiare, inclusiv investitori, analişti, instituţii
financiare şi autorităţi de reglementare, pot primi, găsi, compara şi analiza datele mult mai rapid şi mai
eficient dacă sunt în formatul XBRL. XBRL se poate ocupa de date în diferite limbi şi standarde de
contabilitate. Acesta poate fi flexibil adaptat pentru a satisface diferitele cerinţe şi utilizări. Datele pot fi
transformate în XBRL de instrumente adecvate de cartografiere sau pot fi generate în XBRL de software-
ul adecvat XBRL poate fi aplicat pentru o gamă foarte largă de date financiare şi de afaceri.
Printre altele, poate suporta: raportarea financiară internă şi externă a companiei; raportarea de afaceri
tuturor tipurilor de reglementări, inclusiv autorităţile fiscale şi financiare, băncile centrale şi guvern;
completarea de rapoarte de împrumut şi aplicaţii; evaluări ale riscului creditelor; schimbul de informaţii
între departamente guvernamentale sau între alte instituţii, cum ar fi băncile centrale.
XBRL este membru al familiei de limbaje bazate pe XML, sau Extensible Markup Language, care
este un standard pentru schimbul electronic de date între companii şi de pe internet. Sub XML, etichetele
de identificare sunt aplicate elementelor de date, astfel încât acestea să poată fi prelucrate eficient de către
software-ul computerului. XBRL este o versiune puternică şi flexibilă a XML-ului, care a fost definit în
mod specific pentru a satisface cerinţele de afaceri şi de informaţii financiare. Acesta permite etichete de
identificare unice pentru a fi aplicate unor elemente de date financiare, cum ar fi „profitul net‖. Totuşi,
acestea sunt mai mult decât simpli identificatori. Acestea oferă o gamă de informaţii despre element, cum
ar fi dacă este un element monetar, procent sau fracţie. XBRL permite etichete, în orice limbă care se
aplică elementelor, precum şi referinţele de contabilitate sau alte informaţii subsidiare. XBRL poate arăta
cum sunt elementele conectate unele cu altele. Astfel, poate reprezenta cum sunt calculate. De asemenea,
poate identifica dacă acestea se încadrează în grupări speciale pentru scopuri de organizare sau de
prezentare. Cel mai important, XBRL este uşor extensibil, astfel încât companiile şi alte organizaţii îl pot
adapta astfel încât să a satisface o varietate de cerinţe speciale. Structura puternică şi bogată a XBRLului
permite o manevrare foarte eficientă a datelor de afaceri de către software. Acesta suportă toate sarcinile
standard implicate în elaborarea, stocarea şi utilizarea datelor companiei. Asemenea informaţii pot fi
convertite în XBRL prin cartografierea proceselor adecvate sau generate în XBRL de software. Aceasta
poate fi apoi căutată, selectată, schimbată sau analizată de către calculator, sau publicată pentru
vizualizări obişnuite. XBRL oferă beneficii majore la toate etapele de raportare şi analiză a companiei.
Beneficiile sunt văzute în automatizare, economisire a costurilor, o manipulare mai rapidă, mai fiabilă şi
mai precisă a datelor, analiză îmbunătăţită şi o calitate mai bună a informaţiilor şi luării deciziilor.
XBRL permite producătorilor şi consumatorilor de date financiare să schimbe resursele de la
procesele manuale costisitoare, comparaţii tipice consumatoare de timp, asamblare şi reintroducerea de
date. Ei sunt capabili să concentreze eforturile pe analiză, ajutaţi de software care poate valida şi
manipula informaţii XBRL. Ca un simplu exemplu, căutările de informaţiile speciale care în trecut puteau
dura ore în şir, pot fi efectuate cu XBRL într-o fracţiune de secundă. Beneficiarii sunt toţi cei care
colectează datele de afaceri, inclusiv guvernele, autorităţile de reglementare, agenţiile economice, bursele
de valori, companii financiare şi de informaţii, precum şi cei care le produc sau folosesc, inclusiv
contabili, auditori, manageri de companii, analişti financiari, investitori şi creditori. Printre cei care pot
profita de XBRL includem furnizorii de software de contabilitate, sectorul serviciilor financiare,
companiile de relaţii cu investitorii şi sectorul tehnologiei informaţiei.
Utilizarea XBRL nu implică o standardizare executată a raportării financiare, dimpotrivă, limbajul
este flexibil, destinat să sprijine toate aspectele actuale de raportare în diferite ţări şi industrii. Natura sa
362
extensibilă înseamnă că poate fi ajustat pentru a satisface cerinţele specifice de afaceri, chiar şi la nivelul
individual al organizaţiei.
În prezent, relaţia dintre contabilitate şi informatică a fost una de influenţare într-un singur sens:
informatica s-a adaptat la contabilitate. Dezvoltarea sistemelor informatice contabile s-a limitat la
informatizarea procedurilor contabile, fără să se producă vreo modificare a lor. Acest fapt a permis
obţinerea de avantaje considerabile în ce priveşte viteza de prelucrare şi corectitudinea prelucrărilor,
diminuarea costurilor dar s-a limitat aici, fără a crea nici o mutaţie în ceea ce priveşte regulile şi
mecanismele contabile.
Un subsistem informatic contabil are la bază principiul introducerii unice a datelor şi a prelucrărilor
multiple ale acestora în concordanţă cu specificul activităţii de contabilitate, este structurat pe activităţi,
subactivităţi şi operaţii specifice şi este integrat în sistemul informatic decizional al societăţii.
Subsistemul informatic contabil trebuie să conducă la conceptul de sistem informatic integrat sau
total. Fizic prelucrarea integrată se asigură prin reţeaua de calculatoare care prelucrează o colecţie unică
de date sub multiple variante de prelucrare în raport cu funcţiile îndeplinite de unităţile funcţionale şi de
cerinţele conducerii acestora. Din punct de vedere logic prelucrarea întegrată este subordonată
specificului activităţilor societăţii prin intermediul unor colecţii locale de date (baze locale de date) sau
colecţii distribuite (baze distribuite de date).
De altfel, subsistemul informatic contabil corespunde proceselor informaţionale specifice activităţii
contabile a căror complexitate conduce la structurarea lor în componente intercorelate logic: unităţi
funcţionale (aplicaţii), unităţi de prelucrare (proceduri), module (subproceduri).
Principalele căi prin care se pot îndeplini obiectivele activităţii de informatizare a activităţii societăţii
sunt următoarele:
 adaptarea sistemului informaţional existent la cerinţele utilizării mijloacelor informatice prin
raţionalizarea circuitelor informaţionale;
 precizarea sistemului de indicatori necesari pentru analiza activităţii şi a rezultatelor în vederea
luării deciziilor;
 crearea unui sistem unitar de evidenţă având la bază documente tipizate;
 modificarea unor metodologii de lucru a.î. să se asigure valorificarea avantajelor potenţiale ale
metodelor şi mijloacelor informatice;
 creşterea capacităţii de evaluare prognozare a situaţiei pe piaţă, prin introducerea mijloacelor
tehnice şi a metodelor matematice care să permită modelarea acţiunilor şi situaţiilor posibile;
 realizarea şi exploatarea subsistemelor informatice ale principalelor domenii de activitate din
societate;
 realizarea şi exploatarea subsistemelor informatice ale structurii organizatorice pentru conducerea
şi executarea activităţilor curente;
 constituirea sistemului pentru schimbul automatizat de date în cadrul societăţii care să asigure
transmiterea oportună şi într-o formă adecvată a datelor şi informaţiilor şi valorificarea imediată a unor
informaţii sintetice în timp real;
 introducerea sistemelor de calcul electronic pentru asistarea proceselor de producţie, proiectare şi
lansare în fabricaţie a produselor;
 informatizarea activităţii curente de birou;
 obiectivele activităţii de informatizare se realizează cu respectarea următoarelor principii:
 activitatea de informatizare a activităţii se desfăşoară într-o concepţie unitară pe ansamblul
societăţii;
Informatizarea sistemului de conducere ierarhic se face coerent şi unitar, asigurându- se schimbul de
informaţii între structurile organizatorice pe verticală şi orizontală în conformitate cu prevederile actelor
normative şi regulamentelor în vigoare.
Concluzii:
Atât IFRS cât şi XBRL sunt destinate să standardizeze raportarea financiară în scopul de a promova
transparenţa şi pentru a îmbunătăţi calitatea şi comparabilitatea informaţiilor de afaceri, prin urmare, cele
două formează unui parteneriat perfect.
Bibligrafie:
1. Leontief W., Analiza input-output, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970
2. Ţâu N., Impactul relaţiilor economice internaţionale asupra integrării economice europene.
Conferinţa: UE la 50 ani, ULIM, 2007. p.58-62
363
3. Ţâu N., Gribincea Al., Sava E., Tranzacţii internaţionale, Chişinău: ULIM, 2010, 165 p.
4. Ţâu N., Concepţia relaţiilor economice internaţionale, specificul şi cadrul lor de manifestare,
Chişinău, Revista ştiinţifică „Studii Economice‖, ULIM, 2007, nr. 1/2.
5. Vintilă G., Gestiunea financiară a întreprinderii, Bucureşti, Ediţia a-II-a, Editura Didactică şi
Pedagogică, 2010.
6. Şerban, M., Methods to Increase Search Performance for Encrypted Databases, International
Conference Emerging Markets Queries in Finance and Business, Published in Procedia Economics
and Finance, Volume 3, ISSN 2212-5671, pp. 1063-1068, 2012.
7. Ştefan, R.-M., A Comparison of Data Classification Methods, International Conference Emerging
Markets Queries in Finance and Business, Published in Procedia Economics and Finance, Volume
3, ISSN 2212-5671, pp. 420-425, 2012.
ПЕРСПЕКТИВЫ РАЗВИТИЯ ИНФОРМАЦИОННЫХ ТЕХНОЛОГИИ В

ЭКОНОМИКЕ
А.А. АРТЫКБАЕВА, магистр, старший преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова

Айдын ЖАКСЫЛЫК, студент 3 курса КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: As above mentioned modern economy presupposes effective management. Nowadays management activity one
of the most important factors in economy objects functioning and development. This activity is regularly changed and improved
in accordance with market objective requirements building agricultural connections innovations in science technical progress
sphere and increasing the role of human factor.
Как нам уже известна, современная экономика немыслима без эффективного управления.
Управленческая деятельность в современных условиях выступает как один из важнейших
факторов функционирования и развития объектов экономики. Эта деятельность постоянно
изменяется и совершенствуется в соответствии с объективными требованиями рынка,
усложнением хозяйственных связей, новациями в сфере научно-технического прогресса, и
повышением роли человеческого фактора.
Успех управления во многом определяется эффективностью принятия интегрированных
решений, которые учитывают самые разносторонние факторы и тенденции динамики их развития.
В условиях нестабильности ситуации рыночной экономики принятие решений по управлению
объектами экономической деятельности является сложнейшей задачей. И если предметом
изучения являться основной хозяйствующий субъект экономики – предприятие, в частности,
эффективность его деятельности, то вся сложность поставленной задачи вполне очевидна.
Задачи управления требуют умения использовать и обрабатывать большие объемы
информации, проводить в различных разрезах и плоскостях ее анализ, моделировать бизнес-
процессы и экономические ситуации, а также структурировать и представлять информационный
материал для последующего принятия управленческих решений.
Условием повышения эффективности управленческого труда является оптимальная
информационная технология, обладающая гибкостью, мобильностью и адаптивностью к внешним
воздействиям.
Информационная технология предполагает умение грамотно работать с информацией и
вычислительной техникой.
Информационная технология - сочетание процедур, реализующих функции сбора,
получения, накопления, хранения, обработки, анализа и передачи информации в организационной
структуре с использованием средств вычислительной техники, или, иными словами, совокупность
процессов циркуляции и переработки информации и описание этих процессов.
На выбор того или иного способа обработки данных в экономике информационной системы
влияет очень большое количество факторов, связанных как с самим объектом управления, так и
управляющей системой. Количество возможных вариантов построения технологического процесса
обработки данных оказывается довольно значительным. Поэтому с целью облегчения изучения и
проектирования этих процессов целесообразно выделять некоторые классы процессов.
При этом существенное влияние на классификацию оказывают возможные режимы
обработки данных в вычислительных системах (ВС). Целесообразно выделять режимы работы и
режимы эксплуатации вычислительных систем.
364
Режимы эксплуатации во многом связаны с повышением эффективности работы
пользователей. Режимы работы в основном определяют эффективность работы вычислительной
системы.
Эффективность работы вычислительной системы часто характеризуется ее
производительностью. Большое влияние на производительность оказывает возможность
совмещения в системе работы устройств ввода-вывода и центрального процессора. Такую
возможность обеспечивает использование в системе многопрограммного режима работы. Наличие
нескольких процессоров также влияет на повышение производительности. Такой режим работы
системы именуется многопроцессорным.
Полезно рассмотреть и некоторые режимы эксплуатации вычислительной системы. К ним
относится режим пакетной обработки (off-line), (объединение нескольких ПП в группу,
называемую пакетом). Для данного режима характерно минимальное вмешательство оператора,
высокая эффективность работы вычислительной системы, но большие затраты времени на
ожидание результата. Ускорение выдачи результата возможно с использованием режима работы
системы, называемого параллельной обработкой или квантованием времени для пакетной
обработки. Т.е. каждой прикладной программе из группы выделяется квант времени, по истечении
которого управление передается следующей программе. Это позволяет получить результаты по
коротким программам до окончания обработки всего пакета.
Еще больше увеличивает скорость ответа системы пользователю возможность
непосредственного доступа, осуществляемого в оперативном режиме обработки (on-line). При
многопрограммном режиме работы ЭВМ с использованием квантования времени и режима
непосредственного доступа получается режим, именуемый разделением времени (time-sharing).
Задачи, решаемые в автоматизированной системе управления можно подразделить на
задачи, которые требуют немедленного ответа, и задачи, допускающие определенную задержку
ответа. Для задач с немедленным ответом предназначен режим реального времени. Он
характеризуется дистанционной обработкой информации, или телеобработкой. Телеобработка
применима и для других режимов (например, для пакетного), позволяет передавать пакеты на
обработку ЭВМ и получать результаты пользователям, находящимся на значительном расстоянии
от нее. Для передачи данных часто используются каналы связи.
Выбор того или иного режима эксплуатации вычислительной системы определяется
параметрами решаемых задач. Когда пользователь имеет доступ к какому-либо терминалу и в
обработке участвует небольшой объем данных (что характерно для информационного поиска и
обработки сообщений) целесообразно использовать непосредственный доступ с немедленной
обработкой.
Для больших объемов информации и некритичности времени обработки характерен
пакетный режим. Он сочетается с телеобработкой, что обеспечивает более быструю доставку
результатов пользователю.
Подготовленные и введенные в вычислительной системы данные в процессе хранения
располагаются, как правило, на внешних накопителях информации.
Идеология, положенная в основу организации системы хранения, во многом определяет
технологию внутримашинной обработки данных. Т.е., рост избыточности информационных
массивов, возрастание суммарного объема архивов данных на машинной и соответственно рост
машинного времени и численности работников приводят к необходимости организации хранения
данных в виде банка данных, что облегчает внесение изменений в массивы.
Значительная часть информации подлежит переработке, хранению, передаче, сбору,
доведению до пользователей, остальная часть информации поступает извне или вырабатывается
внутри производства. Т.е. можно говорить о процессах циркуляции и переработке информации
(информационных процессах).
Информационная технология базируется и зависит от технического, программного,
информационного, методического и организационного обеспечения.
Техническое обеспечение - это персональный компьютер, оргтехника, линии связи,
оборудование сетей. Вид информационной технологии, зависящий от технической оснащенности
(ручной, автоматизированный, удаленный) влияет на сбор, обработку и передачу информации.
Развитие вычислительной техники не стоит на месте. Становясь более мощными, персональные
компьютеры одновременно становятся менее дорогими и, следовательно, доступными для
широкого круга пользователей. Компьютеры оснащаются встроенными коммуникационными
365
возможностями скоростными модемами, большими объемами памяти, сканерами, устройствами
распознавания голоса и рукописного текста.
Программное обеспечение, находящееся в прямой зависимости от технического и
информационного обеспечения, реализует функции накопления, обработки, анализа, хранения,
интерфейса с компьютером.
Информационное обеспечение - совокупность данных, представленных в определенной
форме для компьютерной обработки.
Основными свойствами информационной технологии являются:
 целесообразность,
 наличие компонентов и структуры,
 взаимодействие с внешней средой,
 целостность,
 развитие во времени.
1. Целесообразность - главная цель реализации информационной технологии состоит в
повышении эффективности производства на базе использования современных ЭВМ,
распределенной переработке информации, распределенных баз данных, различных
информационных вычислительных сетей (ИВС) путем обеспечения циркуляции и переработки
информации.
2. Компоненты и структура:
 функциональные компоненты - это конкретное содержание процессов циркуляции и
переработки информации;
 структура информационной технологии:
Предметная область пром. предприятие,

его подразделения,
Функциональн. процессы службы, средства
производства
Модели предметной
области
Опорная Информационная База знаний
технология технология
Аппаратные Системное База данных Пользовательск

средства инструм ий интерфейс
Информационно-технологические
процессы
Рис. 1.1 Структура информационной технологии
Структура информационной технологии - это внутренняя организация, представляющая

собой взаимосвязи образующих ее компонентов, объединенных в две большие группы: опорную
технологию и базу знаний.
Модели предметной области - совокупность описаний, обеспечивающие взаимопонимание
между пользователями: специалистами предприятия и разработчиками.
Опорная технология - совокупность аппаратных средств автоматизации, системного и
инструментального программного обеспечения, на основе которых реализуются подсистемы
хранения и переработки информации.
База знаний представляет собой совокупность знаний, хранящихся в памяти ЭВМ. Базы
знаний можно разделить на интенсиональную (т.е. знания о чем-то "вообще") и
экстенсиональную, (т.е. знания о чем-то "конкретно"). В интенсиональной базе хранятся оболочки,
а в экстенсиональной хранятся оболочки с запоминанием, которые носят название баз данных.
Иными словами, база знаний представляет отображение предметной области. Она включает в себя
базу данных (директивная информация - плановые задания, научно-техническая информация,
366
учетно-производственная информация, вспомогательная информация, отражающие режимы
работы подразделений предприятия.).
Системные и инструментальные средства -
1) Аппаратные средства;
2) Системное ПО (ОС, СУБД);
3) Инструментальное ПО (анг. языки, системы программир., языки спецификаций,
технология программирования);
4).Комплектация узлов хранения и переработки информации.
Результатом технологических описаний является совокупность реализуемых в системе
информационно-технологических процессов.
3. Взаимодействие с внешней средой - взаимодействие информационной технологии с
объектами управления, взаимодействующими предприятиями и системами, наукой,
промышленностью программных и технических средств автоматизации.
4. Целостность - информационная технология является целостной системой, способной
решать задачи, не свойственные ни одному из ее компонентов.
5. Реализация во времени - обеспечение динамичности развития информационной
технологии, ее модификация, изменение структуры, включение новых компонентов.
Для того, чтобы правильно понять, оценить, грамотно разработать и использовать
информационные технологии в различных сферах жизни общества необходима их
предварительная классификация.
Классификация информационных технологий зависит от критерия классификации. В
качестве критерия может выступать показатель или совокупность признаков, влияющих на выбор
той или иной информационной технологии. Примером такого критерия может служить
пользовательский интерфейс (совокупность приемов взаимодействия с компьютером),
реализующийся операционной системой.
Информационная технология классифицируется по типу информации (рис.1.2)
Информация
Техническая, экономическая, научная,
справочная и т.д.
Текст Текстовые процессоры: Foton, Lexicon, WinWord
Таблица Табличн. проц.: Lotus -1-2-3, SC, Excel, Quattro Pro
Графика Графические процессоры: Paintbrush, Corel Draw
Интегрированные пакеты: Framework, Works
Базы данных: Paradoks, Access, Foxpro, Clipper, Oracle
Знания Экспертные системы: Guru Обучающие системы
Объекты реального мира: гипертекст, мультимедия
АРМ Автоматизированные рабочие места специалиста
Рис. 1.2. Классификация информационных технологий по типу информации
В свою очередь, операционные системы осуществляют командный, WIMP, SILK интерфейс.

Командный - предполагает выдачу на экран приглашения для ввода команды.
367
WIMP - (Window-окно, Image-изображение, Menu-меню, Pointer-указатель).
SILK - (Speech-речь, Image-изображение, Language-язык, Knowledge-знание). В данном
интерфейсе при воспроизведении речевой команды происходит переход от одних поисковых
изображений к другим, согласно семантическим связям.
Операционные системы подразделяются на однопрограммные, многопрограммные и
многопользовательские.
Однопрограммные - SKP, MS DOS и др. Они поддерживают пакетный и диалоговый
режимы обработки информации.
Многопрограммные - UNIX, DOS 7.0, OS/2, WINDOWS; позволяют совмещать диалоговую
и пакетную технологии обработки информации.
Многопользовательские - (сетевые операционные системы) - INTERNET, NOVELL,
ORACLE, NETWARE и др. осуществляют удаленную обработку в сетях, а также диалоговую и
пакетную технологии на рабочем месте.
Перечисленные формы информационных технологий широко используются в настоящее
время в экономических информационных системах (ЭИС).
Нельзя ограничиться представленной выше схемой. Информационная технология включает
в себя системы автоматизации проектирования (САПР), где в качестве объекта может быть
отдельная задача или элемент экономической информационной системы (ЭИС), например, CASE -
технология, утилита Designer пакета Clarion.
Неотъемлемой частью информационной технологии является электронная почта,
представляющая собой набор программ, позволяющий хранить и пересылать сообщения между
пользователями.
В настоящее время разработаны технологии гипертекста и мультимедиа для работы со
звуком, видео, неподвижными картинками.
Классифицируя информационную технологию по типу носителя информации, можно
говорить о бумажной (входные и выходные документы) и безбумажной (сетевая технология,
современная оргтехника, электронные деньги, документы) технологиях.
Информационные технологии классифицируются по степени типизации операций:
пооперационные и попредметные технологии. Пооперационная, когда за каждой операцией
закрепляется рабочее место с техническим средством. Это присуще пакетной технологии
обработки информации, выполняемой на больших ЭВМ. Попредметная технология подразумевает
выполнение всех операций на одном рабочем, например, при работе на персональном компьютере
месте, в частности, автоматизированные рабочие места.
Организационное и методическое обеспечение представляют собой комплекс мероприятий,
направленных на функционирование компьютера и программного обеспечения для получения
искомого результата.
1. Модин А.А. Разработка модели структур управления. Информация и модели структур
управления, М.: - Наука, 1980
2. Кузнецов В. Г., Засорин С. В. «1С: Предприятие». Бухгалтерский и налоговый учет.
Новейший самоучитель.-М.: «ТехБук», 2005.-416 с..
3. 1С: Бухгалтерия 8.0. Учебная версия М.: ООО «1С-Паблишинг», 2008.-563 с.,
ИНФОРМАЦИОННОЕ ОБЕСПЕЧЕНИЕ КОМПЬЮТЕРНОЙ ОБРАБОТКИ

УЧЕТНЫХ ДАННЫХ БУХГАЛТЕРСКОГО УЧЕТА
Г.А. СЫЗДЫКОВА, старший преподаватель КИнЭУ им. М. Дулатова

А.А. СУЛЕИМЕНОВА, студентка 2 курса КИнЭУ им. М. Дулатова
Abstract: Configuration "Accounting for Kazakhstan" is universal ¬ greasy software. This software is designed to
automate accounting and tax, including the preparation of mandatory reporting, organizations engaged in any kind of
commercial activity: trade, services, manufacturing, etc. Accounting and tax records are maintained in the corresponding ¬
dance with the legislation of the Republic of Kazakhstan.
Информационное обеспечение компьютерной обработки данных бухгалтерского учета

состоит из внемашинного и внутримашинного. Основными носителями внешней информации при
368
автоматизированной обработки являются входные и выходные документы, т.е. носители
информации утвержденной формы, имеющие юридическую силу. Входная документация
содержит первичную необработанную информацию, отражающую состояние объекта управления;
заполняется вручную либо при помощи технических средств. Выходная документация включает
сводно-группировочные данные, полученные в результате автоматизированной обработки, и
изготавливается, главным образом на печатающих устройствах.
Внутримашинное информационное обеспечение включает все виды специально
организованной информации, представленной в форме, удобной для восприятия техническими
средствами. Это файлы (массивы), базы и банки данных, базы знаний, а также их системы.
Информация записывается на магнитном диске в памяти компьютера. По содержанию
внутримашинное информационное обеспечение представляет собой совокупность фактических
сведения, используемых в хозяйственной деятельности объекта. Его состав и структура
определяется способами организации файлов, баз и банков данных, взаимодействия между ними,
развитием их во времени.
Пофайловая организация информационного обеспечения состоит в формировании
различных массивов. Классифицировать их можно по различным признакам: по смысловому
содержанию, способам использования, назначению, методу организации. По роли в машинной
обработке и технологии использования массивы классифицируются следующим образом:
постоянные массивы; текущие (переменные) массивы; промежуточные массивы; выходные
массивы; хранимые массивы; поисковые (информационные) массивы и служебные массивы. Все
виды массивов составляют информационный фонд компьютерной системы, представляющей
собой динамичную совокупность взаимосвязанных элементов информации. Для поиска файлов на
магнитном диске создаются каталоги. Каталоги представляют собой оглавление диска, в который
записываются краткие сведения о файле.
База данных - это специальным образом организованное хранение информационных
ресурсов в виде интегрированной совокупности файлов, обеспечивающее удобное взаимодействие
между ними и быстрый доступ к данным. Банк данных - автоматизированная система,
составляющая совокупность информационных, программных технических средств и персонала,
обеспечивающих хранение, накопление, обновление, поиск и выдачу данных. Главными
составляющими данных являются база данных и программный продукт, называемый системой
управления базой данных.
Главными показателями баз и банков данных являются конечные пользователи, т.е.,
специалисты, ведущие различные участки учетной работы. Их состав неоднороден, они
различаются по классификации, степени профессионализма, уровню в системе управления:
например, главный бухгалтер, бухгалтер и т.д. Удовлетворение их информационных потребностей
– это решение большого числа проблем в организации внутримашинного информационного
обеспечения. Специальную группу пользователей банком данных образуют прикладные
программисты, обычно они играют роль посредников между базой данных и конечными
пользователями, т.к. создают удобные пользовательские программы на языках системы
управления базами данных. Централизованный характер управления данными вызывает
необходимость администрирования такой сложной системы как банк данных.
Преимущества работы с банком данных для пользователя окупают затраты и издержки на
его создание, т.к.:
- повышается производительность работы пользователей, достигается эффективное
удовлетворение их информационных потребностей;
- централизованное управление данными освобождает прикладных программистов от
организации данных, обеспечивает независимость прикладных программ от данных;
- развитая организация базы данных позволяет выполнять разнообразные
нерегламентированные запросы, новые предложения;
- снижаются затраты не только на создание и хранение данных, но и на их поддержание в
актуальном и динамичном состоянии, уменьшаются потоки данных, циркулирующих в системе,
сокращается их избыточность и дублирование.
Как банк данных, так и база данных могут быть сосредоточены на одном компьютере или
распределены между несколькими компьютерами. Для того, чтобы данные одного исполнителя
были доступны другим или наоборот, эти компьютеры должны быть соединены в единую
вычислительную систему с помощью вычислительных сетей. Состав информационной
многоуровневой распределенной базы данных определяется в ходе составления рабочего проекта
369
компьютеризированной информационной системы предприятия. В типовых проектах, как
правило, предусматривается состав базы данных, единых для всех предприятий (план счетов
бухгалтерского учета, виды оплат и удержаний по заработной пате, виды операций движения
материалов, типовые проводки и т.д.). Пользователь по своему усмотрению может вносить
изменения в эти массивы, создавая другие базовые массивы, состав которых определяется
отдельным пользователем и заполняется им вручную (подразделения, сотрудники, материалы и
др.).
К информационному обеспечению бухгалтерского учета относятся ряд типовых
отечественных информационно-справочных систем (ИСС) «КонсультантПлюс», «Гарант»,
«Юридический справочник» и др.
В настоящее время на рынке информационно-справочных систем работает довольно много
компаний-создателей ИСС и очень большое число сервисных фирм, осуществляющих поставку и
текущее обслуживание компьютерных правовых баз. Наиболее известны в России следующие
продукты и разработавшие их компании:
 «Гарант» (НПП «Гарант- Сервис»);
 «КонсультантПлюс» (компания «Консультант Плюс»);
 «Кодекс» (Центр компьютерных разработок).
В числе систем, созданных государственными предприятиями для обеспечения
потребностей в правовой информации государственных ведомств, следует отметить:
 «Система» (НТЦ «Система» при ФАПСИ).
Кроме того, на российском рынке представлены такие системы, как: «Эталон» (НЦПИ при
Министерстве юстиции РФ);
 «ЮСИС» (фирма «Интралекс»);
 «Юридический Мир» (издательство «Дело и право");'
 «Референт» (фирма «Референт-Сервис»);
 «Ваше право» и «Юрисконсульт» (фирма «Информационные системы и технологии»):
 системы «1С: Кодекс», «1С:Гарант», «1С:Эталон» (фирма «1С»);
Степень распространѐнности продуктов той или иной компании на российском рынке
весьма различна, и в настоящее время точно оценить ее не представляется возможным, а данные,
иногда публикуемые самими компаниями, могут быть довольно субъективными. Тем не менее,
среди частных компьютерных фирм, которые разрабатывают и предлагают на рынке правовые
базы, можно выделить несколько наиболее популярных компаний: «Консультант Плюс» и
«Гарант».
Информационная технология предполагает умение грамотно работать с информацией и
вычислительной техникой.
Информационная технология - сочетание процедур, реализующих функций сбора,
получения, накопления, хранения, обработки, анализа и передачи информации в организационной
структуре с использованием средств вычислительной техники, или, иными словами, совокупность
процессов циркуляции и переработки информации и описание этих процессов.
Количество возможных вариантов построения технологического процесса обработки
данных оказывается довольно значительным. Поэтому с целью облегчения изучения и
проектирования этих процессов целесообразно выделять некоторые классы процессов.
Информационная технология базируется и зависит от технического, программного,
информационного, методического и организационного обеспечения.
Техническое обеспечение - это персональный компьютер, оргтехника, линии связи,
оборудование сетей. Вид информационной технологии, зависящий от технической оснащенности
(ручной, автоматизированный, удаленный) влияет на сбор, обработку и передачу информации.
Совокупность программ для компьютера образует программное обеспечение (ПО).
Программное обеспечение прикладного уровня представляет собой комплекс прикладных
программ, с помощью которых на данном рабочем месте выполняются конкретные задания.
Информационное обеспечение - совокупность данных, представленных в определенной
форме для компьютерной обработки.
Организационное и методическое обеспечение представляют собой комплекс
мероприятий, направленных на функционирование компьютера и программного обеспечения для
получения искомого результата.
Основными свойствами информационной технологии являются:
-целесообразность,
370
-наличие компонентов и структуры,
-взаимодействие с внешней средой,
-целостность,
-развитие во времени.
Целесообразность - главная цель реализации информационной технологии состоит в
повышении эффективности производства на базе использования современных ЭВМ,
распределенной переработке информации, распределенных баз данных, различных
информационных вычислительных сетей (ИВС) путем обеспечения циркуляции и переработки
информации.
Компоненты и структура;
- функциональные компоненты - это конкретное содержание процессов циркуляции и
переработки информации;
- структура информационной технологии - это внутренняя организация, представляющая
собой взаимосвязи образующих ее компонентов, объединенных в две большие группы: опорную
технологию и базу знаний.
Модели предметной области - совокупность описаний, обеспечивающие взаимопонимание
между пользователями: специалистами предприятия и разработчиками.
Опорная технология - совокупность аппаратных средств автоматизации, системного и
инструментального программного обеспечения, на основе которых реализуются подсистемы
хранения и переработки информации.
База знаний представляет собой совокупность знаний, хранящихся в памяти ЭВМ. Иными
словами, база знаний представляет отображение предметной области. Она включает в себя базу
данных (директивная информация - плановые задания, научно-техническая информация, учетно-
производственная информация, вспомогательная информация, отражающие режимы работы
подразделений предприятия).
Результатом технологических описаний является совокупность реализуемых в системе
информационно-технологических процессов.
Взаимодействие с внешней средой - взаимодействие информационной технологии с
объектами управления, взаимодействующими предприятиями и системами, наукой,
промышленностью программных и технических средств автоматизации.
Целостность - информационная технология является целостной системой, способной
решать задачи, не свойственные ни одному из ее компонентов.
Реализация во времени - обеспечение динамичности развития информационной
технологии, ее модификация, изменение структуры, включение новых компонентов.
Информационная технология на предприятии имеет основной целью создание
информационного продукта, позволяющего формировать управляющее воздействие на
производство. Целью же производства является создание конкурентоспособной продукции с
минимальными затратами, обеспечивающими наибольшую прибыль. Для реализации этой цели
организуются производство и система управления производством. Для повышения эффективности
управления создается автоматизированная экономическая информационная система управления
предприятием, в состав которой входят различные функциональные подсистемы управления.
При выборе информационной системы учета необходимо учитывать ее эффективность,
надежность, адаптивность, стоимостные показатели и т.д.
1 Васючков Е.Ф., Гамоцкая Л.Е. Практическое пособие «Бухгалтерский учет с
1С:Бухгалтерией 8.0». Алматы, 2001г.
2 Журнал компьютеризация бухгалтерского учета», 1999-2002гг
3 Приложение к журналу «Бюллетень бухгалтера», «Монитор», 1999-2002гг.
4 Журнал «Бухгалтер плюс компьютер», 2000-2002гг
371

Culegerea CSPI - PEFDC - ULIM - 2013 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Culegerea CSPI - PEFDC - ULIM - 2013 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

FACULTATEA „ŞTIINŢE ЕCONOMICE”

CENTRUL DE INVESTIGAŢII STRATEGICE ÎN ECONOMIE

Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională

Chişinău, 12 aprilie 2013

Culegerea a fost recomandată spre publicare de Senatul ULIM

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii

Colegiul de redacţie nu poartă răspundere pentru conţinutul articolelor publicate.

Silvestru MAXIMILIAN, Ana SPÂNU, Ilian GALBEN

SECŢIA 1. POLITICI FINANCIAR-BANCARE ORIENTATE SPRE CREŞTEREA

Angela CHIŞLARU, Ana GHERŢA

Igor BALAN, Andrei MUNTEANU

Ecaterina BURLEA, Ana SPÂNU

Ecaterina BURLEA, Elena BURLEA

Alexandru FRECAUŢEANU, Angela CHIŞLARU

Aurelia LITVIN, Natalia DELIU

Lilia ROTARU, Tatiana VIŞANU, Cătălina DAVÎDOV

Lilia ROTARU, Tatiana VIŞANU

Lilia ROTARU, Tatiana VIŞANU

Lilia ROTARU, Tatiana VIŞANU

Elena BURTEA, Iulian HURLOIU, Lăcrămioara HURLOIU

Р.А. АБИЛКАИРОВА, А.А. ТОЙТАНОВА

М.Б. БАКЕНОВА, А.Е. БАЙКЕНОВА

Г.М. ДЮЗЕЛЬБАЕВА, М.Б. БАКЕНОВА

Н.А. БАРАНОВА, М.Б. БАКЕНОВА

SECŢIA 2. STRATEGII INOVAŢIONALE PENTRU GESTIUNEA SITUAŢIEI DE

Ioana Andreea MARINESCU

Ioana Andreea MARINESCU

Cicerone Nicolaie MARINESCU

Victoria POSTOLACHE (DOGOTARI)

Gabriel Marius APETROAIEI

Bianca PREDA Florentina, Rodica DRAGOMIROIU, Ion-Iulian HURLOIU

Гульмира САРСЕМБАЕВА, Бахыт БОЛДУСОВА

К.А. КУСАИНОВА, Г.М. НАГАЕВА

Р.А. ПРИТУЛА, Г.Е. ЛЁВОЧКИНА

Гульмира САРСЕМБАЕВА, Азель ТАЛТЫКЕЕВА

Petru ROŞCA, Gheorghe STANA

Liliana GRINCIUC, Tatiana BUJOR

Corina Matei GHERMAN

Cicerone Nicolaie MARINESCU

SECŢIA 4. MODELE ECONOMETRICE MODERNE ŞI TEHNOLOGII

Gheorghe MIŞCOI, Lilia MITEV

Alexandrina MERUŢĂ, Raluca-Mariana ŞTEFAN, Mariuţa ŞERBAN

А.А. АРТЫКБАЕВА, Айдын ЖАКСЫЛЫК

Г.А. СЫЗДЫКОВА, А.А. СУЛЕИМЕНОВА

Valeriu CHIŢAN, membru al Curţii de Conturi

SUSTENABILITATEA SISTEMULUI PUBLIC DE ASIGURĂRI SOCIALE

Sistemul de asigurări sociale reprezintă principalul instrument al statului de protecţie socială a

SISTEMUL FINANCIAR-BANCAR MONDIAL: PROBLEME, REFLECŢII, SUGESTII

Silvestru MAXIMILIAN, dr. hab., prof. univ. ULIM

Fig.1. Consecutivitatea examinării şi soluţionării problemelor SB şi PF de către G-20 [elaborat de autori]

Proceselor de analiză şi soluţionare sunt supuse problemele: stabilitatea funcţionării SB şi a PF;

Interesele Băncii în Minimizarea nivelului riscului de faliment a debitorilor

Interesele Debitorilor în Condiţiile de admitere şi/sau respingere de către debitori a

Fig.2. Schema-bloc „Modulurile componente ale structurii (instituţiei) de monitorizare şi control a

Modulul 1 asigură monitorizarea şi controlul creşterii şi diversificării numărului deponenţilor

SECŢIA 1. POLITICI FINANCIAR-BANCARE ORIENTATE SPRE

METODOLOGIA REPARTIZĂRII OPTIME A MIJLOACELOR FINANCIARE.

Silvestru MAXIMILIAN, dr.hab., prof.univ. LIM

Aderarea la Uniunea Europeană este obiectivul declarat al Republicii Moldova. Dezvoltarea

Tabelul 1. Date iniţiale (forma generală) [elaborată de autori].

Următoarea iteraţie, în opinia autorilor, porneşte de la ipoteza că procesului de eficientizare sunt

completarea coloanei 1 S cu a  0; a  a ; ...;a  a ; coloana 2S cu