ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris
C.Z.U.: 338.24.01:330.101.5(043)
658.012.4(100+478)(043)

Svetlana-Zorina ŞIŞCAN

FUNDAMENTAREA DE NOI ABORDĂRI

ALE MANAGEMENTULUI STRATEGIC
ŞI CROS-CULTURAL

SPECIALITATEA 08.00.05 – ECONOMIE ŞI MANAGEMENT

Teza de doctor habilitat

în ştiinţe economice

Consultant ştiinţific:
doctor habilitat în ştiinţe economice,
profesor universitar
Ala COTELNIC

CHIŞINĂU – 2006

1
 CUPRINS
INTRODUCERE................................................................................................................................. 3
Capitolul I. ABORDAREA HOLISTICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC
ŞI CROS-CULTURAL.................................................................................................. 13
1.1. Holismul evolutiv: dezvoltarea metodologiei economico-manageriale
şi necesitatea noilor abordări ale acesteia................................................................................ 13
1.2. Categoria de integritate – nucleu al abordării holistice
şi fundament metodologic al managementului strategic şi cros-cultural................................ 20
1.3. Analiza paradigmatică ca metoda fundamentală a abordării holistice..................................... 27
1.4. Aplicarea analizei paradigmatice în scopul conceptualizării
paradigmelor epocale ale dezvoltării socioeconomice şi umane............................................. 33
Capitolul II. ABORDAREA HERMENEUTICĂ A MANAGEMENTULUI
STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL....................................................................... 57
2.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi aplicarea abordării hermeneutice
în domeniul economico-managerial. Formarea „cercurilor hermeneutice”............................ 57
2.2. Utilizarea îmbinată a abordării holistice şi celei hermeneutice în scopul cercetării evoluţiei
managementului strategic. Nivel de stat. Prima aprofundare a „spiralei hermeneutice”........ 95
2.3. Constituirea managementului strategic în linearităţile Homo Faber şi Homo Oeconomicus.
Nivel corporativ. A doua aprofundare a „spiralei hermeneutice”........................................... 112
2.4. Analiza abordărilor metodologice ale sistemului socioeconomic şi managerial
prin prisma linearităţii combinate Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens.
A treia aprofundare a „spiralei hermeneutice”.............................................................. 123
Capitolul III. ABORDAREA SINERGETICĂ ŞI CEA ORGANISMICĂ
A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL.......................... 142
3.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi sensul aplicării abordării sinergetice
şi a celei organismice în domeniul economico-managerial.................................................... 142
3.2. Dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural în condiţiile acţiunii sinergice
a megatendinţelor socioeconomice. Globalizarea ca nucleul sinergiei................................. 154
3.3. Schimbările principale în formă şi conţinut ale managementului strategic şi cros-cultural
condiţionate de informatizare drept miezul sinergiei megatendinţelor................................... 171
3.4. Definirea sinergetică a altor megatendinţe influente în dezvoltarea
managementului strategic şi cros-cultural............................................................................... 180
Capitolul IV. ABORDAREA PRAGMATICO-AXIOLOGICĂ POLINIVELARĂ
A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL.......................... 189
4.1. Dezvoltarea conceptuală a abordării pragmatice şi a celei axiologice
în baza principiului de holism-sinergism................................................................................ 189
4.2. Revizuirea valorilor şi a strategiilor socioeconomice
la nivel mega (global) al managementului strategic şi cros-cultural...................................... 191
4.3. Revizuirea valorilor şi modificarea strategiilor socioeconomice
la nivel macro (naţional) al managementului strategic şi cros-cultural.................................. 202
4.4. Reevaluarea valorilor şi schimbarea strategiilor socioeconomice la nivel mezo
(corporativ) şi micro (individual) al managementului strategic şi cros-cultural..................... 221
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI...................................................................................................
232
BIBLIOGRAFIE.................................................................................................................................
241
ADNOTĂRI……………………………………………………………………………….………...
258
CUVINTE-CHEIE…………………………………………………………………………………..
259
ANEXE.................................................................................................................................................
252

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate şi gradul de elaborare a acesteia

Economia mondială contemporană se află în procese multiple de tranziţie: ţările economic mai
avansate se deplasează de la societatea industrială la cea informaţională şi chiar postinformaţională,
ţările subdezvoltate economic se îndreaptă de la societatea agrară la cea industrial-informaţională,
iar ţările postsocialiste – de la societatea agrar-industrială la cea informaţională.
Aceste procese, inclusiv acţiunile megatendinţelor socioeconomice (globalizare, informatizare,
liberalizare, socializare, instituţionalizare ş.a.) cu tehnologiile lor info-comunicaţionale (bionice,
psihoneutice ş.a.), condiţionează schimbările esenţiale din domeniul economico-managerial. Una din
manifestările semnificative ale acestor schimbări o reprezintă „noua” economie în formare, concepută,
mai întâi de toate, ca economie globală de reţea şi de piaţă social-orientată. Însă, întruchipările naţionale
ale acestei economii diferă considerabil de la o ţară la altă.
Companiile transnaţionale (CTN), rolul cărora este în creştere în această economie „nouă” îşi
pune scopurile şi elaborează strategiile care, însă, nu întotdeauna coincid cu interesele economiilor
naţionale. În afară de aceasta, un rol tot mai semnificativ îl joacă, în economia contemporană,
firmele mici şi mijlocii, care, în locul implementării strategiei tradiţionale de cucerire a pieţelor
autohtone, înainte de a porni pe calea internaţională, sunt, de la bun început, „născute globale”.
Datorită tehnologiilor info-comunicaţionale şi liberalizării economiei mondiale ONG-urile,
instituţiile de învăţământ superior, indivizii particulari ş.a. au obţinut accesul direct la pieţe globale,
prestând serviciile lor în mod destul de independent de statul lor naţional.
Toate acestea şi procesele conexe determină, actualmente, necesitatea de a revizui valorile şi
orientările strategice socioeconomice şi umane la toate nivelurile organizaţional-decizionale – global,
statal, corporativ şi individual. Aceasta, la rândul său, condiţionează oportunitatea elaborării şi
implementării unor abordări noi ale economiei contemporane, managementului strategic şi cros-cultural.
Trecerea în revistă atât a literaturii mondiale, cât şi autohtone, analiza căreia este prezentată
amănunţit în lucrare, demonstrează faptul că această oportunitate este simţită de savanţi şi
practicienii contemporani. La nivel mondial, atrag atenţia cercetările lui I. Ansoff, H. Itami,
M. Porter, R. Canter, A. Campbell, V. Zang cu privire la elaborarea concepţiei sinergismului în
managementul strategic corporativ şi implementarea unor principii ale sinergeticii în economie;
L. Heracleous, privitor la abordarea hermeneutică a managementului strategic corporativ,
M. Mescon – abordarea intenţionat electică, postmodernă a managementului, I. Dijmărescu –
elaborarea „inteligenţei economice” în cadrul modelului „noii” economii de reţea, P. Bran,
V. Vinogradov, K. Urner – utilizarea abordării axiologice a economiei pentru a crea modelul „noii”

3
economii drept cea „etică”, G. Hofstede, R. Lewis, F. Trompenaars, R. Hampden-Turner, J. Mole,
C. Sasu – dezvoltarea managementului internaţional precum cel comparat şi cros-cultural la nivel
corporativ, K. Tataisi, Bahtiyarov – conceptualizarea societăţii postinformaţionale drept cea
organismică şi de optimizare, lansarea abordării organismice a managementului strategic corporativ.
La nivel autohton, se evidentiază cercetările lui S. Chirca, E. Hrişcev, A. Cojuhari, Gr. Belostecinic,
N. Şişcan, E. Doga, M. Cebotari, I. Sârbu, A. Cotelnic, G. Ulian, T. Manole, V. Cojocaru,
N. Burlacu, R. Hâncu, L. Şavga ş.a., cu privire la dezvoltarea conceptuală a noilor direcţii şi forme
ale managementului corporativ (management inovaţional, strategic, informaţional, ecologic,
comparat, managementul societăţilor mixte etc.) în contextul Republicii Moldova, aprofundarea
conceperii metodologice a unor astfel de fenomene din economia globală de piaţă şi management
strategic contemporan, precum megatendinţele socioeconomice, competitivitatea, reengineering-ul,
optimizarea ş.a., şi implementarea conceptelor respective în analiza realităţilor economico-
manageriale naţionale şi internaţionale.
Cercetările acestora şi altor savanţi şi practicieni remarcabili au pus bazele substanţiale ale
unei gândiri metodologice noi în domeniul economico-managerial.
Însă, în momentul actual, nu se observă lucrări destinate, în mod special, sistematizării şi
aprofundării abordărilor noi drept componente ale metodologiei manageriale holistice. În legătură cu
aceasta, merită menţionate următoarele. În prezent, obiectivul principal de dezvoltare al Republicii
Moldova îl constituie integrarea în Uniunea Europeană. Pentru a atinge acest scop, experţii din
republică, în comun cu cei internaţionali, au elaborat în calitate de strategie Planul de Acţiuni UE –
Moldova. Analiza Planului demonstrează că în el şi-au găsit reflectare problemele economice, politice şi
sociale care necesită a fi soluţionate pentru integrarea ţării în Uniunea Europeană.
Totodată, trebuie relevat faptul că soluţionarea problemei de integrare în UE reprezintă mai
mult un mijloc de atingere a unui alt scop strategic, determinat de societatea mondială drept
Dezvoltarea Umană Durabilă (DUD). Năzuinţa omenirii către acest scop se reflectă permanent în
Rapoartele anuale ale ONU cu privire la Dezvoltarea Umană.
Întrucât Planul de Acţiuni UE-Moldova este elaborat pentru perspectiva apropiată, scopul
DUD nu se pune, deocamdată, în termeni teoretici şi practici pentru Republica Moldova.
Referitor la Rapoartele ONU privind Dezvoltarea Umană, problema DUD, în principiu, se
constată în ele ca o problemă care se cere soluţionată. În plus, lipseşte analiza dialectică şi specifică a
originii acestei probleme şi a condiţiilor de soluţionare a ei în ţări/regiuni concrete. Din această cauză,
se obstrucţionează elaborarea ştiinţific argumentată a strategiilor de atingere a acestui scop general.
Odată elaborată cu succes, concepţia DUD, precum şi recomandările generale pentru aplicarea ei,
de fapt, nu se dezvoltă concret mai departe, transformându-se într-o abstracţie de modă.

4
 În acest context, devine clar faptul că concepţia DUD trebuie, pe de o parte, să fie concretizată
în conformitate cu specificul fiecărei ţări şi impusă dezvoltarea unui sistem întreg al
managementului cros-cultural, pe de altă parte, să fie perfecţionată pe baza unui sistem holistic al
managementului strategic. Aceste sisteme sunt menite să consolideze economia mondială în
condiţii de acţiuni contradictorii ale megatendinţelor socioeconomice şi să asigure durabilitatea
constructivă a dezvoltării umane la toate nivelurile organizaţionale ale acesteia – global, statal,
corporativ şi individual.
Totodată, formarea unor astfel de sisteme holistice manageriale va deveni realitate numai pe
baza metodologiei respective. Conceptualizarea metodologiei holistice, sistematizarea şi
aprofundarea abordărilor acesteia este actuală şi pentru ridicarea nivelului eficacităţii în planificare
şi dirijarea socioeconomică la toate nivelurile de adoptare a deciziilor în societatea informaţională.
Abordările metodologice distinct conceptualizate nu sunt decât un capital uman al savantului
profesionist.
Acest capital metodologic permite reducerea costurilor economice ce ţin nu numai de cercetările
ştiinţifice, ci şi de elaborarea recomandărilor cu privire la implementarea strategiilor socioeconomice la
toate nivelurile decizionale. De aceea, nu este întâmplător faptul că problemele metodologice, în toate
timpurile, erau şi sunt în centrul atenţiei economiştilor eminenţi (A. Smith, D. Ricardo, K. Marx,
G.-M. Keynes, M. Friedman, P. Samuelson, M. Blaug, L. Misens, D. North ş.a.).
Însă, în literatura economică şi managerială contemporană, atât ştiinţifică, cât şi didactică, nu este
precizat suficient conceptul referitor la metodologie. Uneori, metodologia chiar se identifică cu metoda.
De exemplu, „metodologia, adică studierea şi argumentarea metodei…” („История экономических
учений”. М., 1999, с.318). Elucidând chestiunea cu privire la metodologie, C. McConnell şi S. Brue
reduc, de fapt, metodologia la cele două metode logico-formale – inducţia şi deducţia („Economics”.
N.Y., 2003, p.6). O asemenea abordare a metodologiei îngustează esenţial conţinutul ei şi nu-i permite
să devină un sistem holistic şi flexibil solicitat de managementul strategic şi cros-cultural contemporan
şi de perspectivă.
Ca urmare, metodologia economico-managerială nouă rămâne un obiect cu un grad redus de
elaborare atât în ştiinţa economico-managerială mondială, cât şi în ştiinţa şi practica managerială
autohtonă, aceasta situaţie determinând domeniul, obiectul, scopul şi sarcinile cercetării.
Domeniul de cercetare. Cercetarea este efectuată în cadrul specialităţii ştiinţifice “Economie
şi management” şi, îndeosebi, din domeniul metodologiei managementului strategic şi cros-cultural,
cu incursiuni în domeniul economiei politice, cognitologiei, psihologiei, istoriei etc., ce implică
cercetării un caracter interdisciplinar.

5
 Obiectul cercetării l-au constituit noile abordări ale managementului strategic şi cros-cultural;
evoluţia metodologiei de cercetare şi a conceptualizării managementului strategic şi cros-cultural;
particularităţile managementului strategic şi cros-cultural la nivel global, naţional, corporativ şi
individual, condiţionate de acţiunile megatendinţelor socioeconomice contemporane.
Scopul cercetării constă în sistematizarea şi dezvoltarea conceptuală a noilor abordări ale
managementului strategic şi cros-cultural şi, pe această bază, argumentarea şi conceptualizarea unei
noi metodologii economico-manageriale.

Sarcinile de cercetare:
1. Sistematizarea şi aprofundarea abordărilor în contextul managementului strategic şi cros-
cultural: holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică, pragmatico-axiologică.
2. Argumentarea acestor abordări ca fiind noi în managementul strategic şi cros-cultural şi
delimitarea lor de abordările tradiţionale. Efectuarea analizei respective a evoluţiei
managementului strategic şi cros-cultural.
3. Fundamentarea abordărilor vizate drept componente esenţiale ale noii metodologii
economico-manageriale şi conceptualizarea acestei metodologii.
4. Argumentarea categoriei “integritate” drept fundament metodologic de dezvoltare al
managementului strategic şi cros-cultural, şi conceptualizarea acestei categorii.
5. Argumentarea analizei paradigmale în calitate de metodă a abordării holistice, formalizarea
acestei analize şi aplicarea ei în conceptualizarea strategiilor epocale ale dezvoltării
socioeconomice umane.
6. Elaborarea modelului noii paradigme de management strategic şi cros-cultural, şi
conceptualizarea acestuia.
7. Abordarea megatendinţelor socioeconomice într-o lumină metodologică nouă şi evidenţierea
schimbărilor de formă şi conţinut ale managementului strategic şi cros-cultural.
8. Argumentarea domeniilor culturii societăţii informaţionale drept componente formatoare ale
sistemelor holistice de management strategic şi cros-cultural şi relevarea schimbărilor în
valori şi orientări strategice care au loc în cadrul acestora.
9. Evidenţierea nivelurilor organizaţional-decizionale ale managementului strategic şi cros-
cultural şi argumentarea acestora drept componente de constituire a sistemelor manageriale
holistice.
10. Analiza strategiilor şi a valorilor existente la diferite niveluri organizaţional-decizionale prin
prisma noii metodologii socioeconomice şi manageriale.
Ţinând cont şi de faptul că în contextul acţiunilor megatendinţelor socioeconomice
managementul strategic corporativ capătă aspect global, iar dezvoltarea lui într-o nouă calitate
socioeconomică este de o deosebită actualitate la toate nivelurile organizaţional-decizionale, cea

6
de-a unsprezecea sarcină se formulează ca reconceptualizarea managementului strategic în lumina
noilor abordări metodologice şi modelarea sistemului holistic al acestuia.
Acţiunea megatendinţelor condiţionează şi faptul că managementul cros-cultural, pe de o
parte, devine o formă nouă a managementului strategic, pe de altă parte, înzestrează toate celelalte
forme şi tipuri manageriale cu caracterul său cros-cultural. Totodată, managementul cros-cultural
abia începe să fie conştientizat ca fenomen şi conceptualizat ca noţiune. De aceea, cea de-a
douăsprezecea sarcină se formulează drept contribuire la conceptualizarea managementului cros-
cultural prin dezvoltarea lui metodologică drept management strategic cros-cultural şi în lumina
abordărilor metodologice noi, modelând şi sistemul holistic al acestuia.
Obiectivele tezei au determinat structura ei logică, care cuprinde introducerea, patru capitole,
concluzii şi recomandări, bibliografie şi anexe.
În capitolul I – „Metodologia şi rolul său în domeniul economic. Abordarea holistică
a managementului strategic şi cros-cultural” – este fundamentată necesitatea noii metodologii
managerial-economice, şi astfel de abordări precum cea holistică, hermeneutică, sinergetică,
organismică şi pragmatic-axiologică polinivelară drept componente ale acestei metodologii. Se
formulează abordarea holistică, nucleul căreia îl constituie categoria de integritate, şi se
aprofundează prin argumentarea acestei categorii în calitate de fundament metodologic al
dezvoltării managementului strategic şi cros-cultural. Se conceptualizează analiza paradigmală ca
metodă a abordării holistice, această metodă fiind ulterior aplicată în evidenţierea şi formalizarea
strategiilor dezvoltării socioeconomice umane în diferite etape istorice.
În capitolul II – „Abordarea hermeneutică a managementului strategic şi cros-cultural” –
se argumentează necesitatea abordării hermeneutice pentru managementul strategic şi cros-cultural
şi se aplică în elaborarea noii paradigme a managementului strategic şi cros-cultural. În baza
analizei tendinţelor socioeconimice contemporane, această paradigmă este identificată drept Homo
Intelligens, este concepută ca una contemporană şi de perspectivă, şi este elaborată în trei
dimensiuni – ontologică, gnoseologică şi axiologică, ceea ce a permis formularea şi dezvoltarea
„cercurilor hermeneutice” în contextul managementului strategic şi cros-cultural. De asemenea, este
determinat profilul managerului strategic şi cros-cultural drept Homo Intelligens, precum şi
calităţile necesare acestuia pentru a efectua activitatea sa strategică în mod eficient în societatea
informaţională şi chiar în cea postinformaţională.
Dezvoltarea conceptuală a abordării hermeneutice se efectuează prin crearea şi dezvoltarea
„spiralei hermeneutice” în contextul managerial-economic. Graţie acestui fapt, este analizată
evoluţia managementului strategic la nivel de stat şi la cel corporativ în diferite linearităţi – Homo
Faber, Homo Economicus şi Homo Faber – Economicus – Intelligens. Ca urmare, se aprofundează

7
conceperea managementului strategic, în primul rând, ca fenomen şi ca noţiune, în al doilea rând, ca
proces şi ca rezultat al conducerii sistemelor socioeconomice, în al treilea rând, ca ştiinţă şi artă ale
acestei conduceri. Datorită aplicării abordării hermeneutice în conceptualizarea managementului
cros-cultural, cel din urmă se formulează în calitate de conducere a domeniilor culturii umane
(economie, politică, artă, învăţământ ş.a.). Aprofundarea abordării hermeneutice a managementului
strategic şi cros-cultural constă şi în interpretarea abordărilor tradiţionale într-o lumină nouă şi
implementarea lor în cercetările managementului strategic şi cros-cultural.
Ca urmare, abordarea evolutivă, pragmatică şi axiologică sunt interpretate în lumina holistică
şi sinergetică, aplicate în cercetarea evoluţiei managementului strategic şi în analiza strategiilor şi
programelor dezvoltării socioeconomice la diferite niveluri organizaţional-decizionale.
În capitolul III – „Abordarea sinergetică şi cea organismică a managementului strategic şi
cros-cultural” – sunt conceptualizate şi aprofundate abordările sinergetică şi organismică în contextul
managementului strategic şi cros-cultural. Prin urmare, sunt sistematizate, dezvoltate şi implementate
în domeniul managerial-economic principiile abordării sinergetice. Ele fiind, ulterior, aplicate în
definirea megatendinţelor socioeconomice în lumina sinergetică. Se argumentează, de asemenea, că
aceste megatendinţe, acţionând sinergic, dau naştere noilor forme şi tipuri ale managementului
strategic, aprofundându-l astfel în formă şi conţinut. Aceasta, la rândul său, permite dezvoltarea
conceptelor de management strategic şi cros-cultural. Cel din urmă se delimitează în continuare de
conceptele management internaţional şi cel comparat. Se argumentează, totodată, că aceste concepte
sunt incluse în noţiunea management cros-cultural ca fiind particulare. Se accentuează şi faptul că
managementul cros-cultural îi atribuie caracterul său managementului strategic la toate nivelurile
organizaţionale şi în toate formele şi tipurile noi ale acestuia.
În capitolul IV – „Abordarea pragmatico-axiologică polinivelară a managementului strategic
şi cros-cultural” – se conceptualizează şi se argumentează abordarea pragmatico-axiologică polinivelară
drept cea nouă a managementului strategic şi cros-cultural. Pe această bază, se efectuează analiza şi
revizuirea valorilor şi a strategiilor social-economice la nivelurile organizaţional-decizionale de bază ale
managementului strategic şi cros-cultural, acelea fiind mega (global), macro (naţional), mezo (corporativ)
şi micro (individual). De asemenea, sunt analizate principalele strategii şi programe de dezvoltare social-
economică la aceste niveluri, sunt analizate datele studiului socioeconomic cros-cultural, efectuat de către
autor în cadrul proiectului internaţional.
Suportul metodologic. Baza metodologică a cercetării o reprezintă reflexia filozofică şi
teoretico-economică care a permis fundamentarea de noi abordări ale managementului strategic şi
cros-cultural, şi anume, abordarea holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică şi cea
pragmatico-axiologică.

8
 Odată cu aceste abordări noi, în teză sunt utilizate şi metode tradiţionale de cercetare ştiinţifică:
metodele logicii formale şi ale dialecticii, abordarea evolutivă etc.
Baza empirică. În cadrul cercetării, au fost utilizate documente oficiale din Republica Moldova
(acte legislative, decizii şi hotărâri de guvern), datele Rapoartelor ONU cu privire la dezvoltarea umană
(1990-2005), datele Rapoartelor FMI, BM şi datele DSS al Republicii Moldova.
În cadrul proiectului internaţional, a fost efectuat un sondaj socioeconomic cros-cultural
referitor la aspectele valorifice ale managementului strategic. În studiu, au fost incluse şapte ţări
(Germania, Republica Moldova, Polonia, Ucraina, Bulgaria, Macedonia şi Cehia). Proiectul a fost
coordonat de către prof., dr. hab. Joachim Hentze (Institutul de Management din Braunschweig,
Germania), dr. Zorina Şişcan fiind responsabilă pentru efectuarea studiului în Republica Moldova.
Inovaţia ştiinţifică a investigaţiei constă în următoarele:
1. Pentru prima dată în literatura ştiinţifică din domeniul economico-managerial, sunt sistematizate şi
conceptual dezvoltate noile abordări ale managementului strategic şi cros-cultural (abordarea
holistică, hermeneutică, sinergetică, organismică şi pragmatico-axiologică polinivelară); este
argumentată necesitatea aplicării acestora în cercetări manageriale strategice şi cros-culturale;
aceste abordări sunt utilizate în scopul reconceptualizării managementului strategic şi
conceptualizării managementului cros-cultural.
2. Pe baza abordărilor holistice şi hermeneutice aprofundate:
2.1. Categoria „integritate” este argumentată în trei dimensiuni (umană, culturală şi
managerială) ca fundament metodologic al managementului strategic şi cros-cultural.
2.2. Analiza paradigmatică este elaborată şi utilizată pentru conceptualizarea strategiilor epocale
ale dezvoltării socioeconomice şi umane.
2.3. Modelul noii paradigme de management strategic şi cros-cultural este elaborat şi
conceptualizat sub trei aspecte (ontologic, gnoseologic şi axiologic) drept Homo Intelligens
şi aplicat în domeniul socioeconomic pentru a evidenţia şi sistematiza modelele economiei
„noi”, pentru a elabora recomandări concrete în vederea perfecţionării managementului
strategic şi cros-cultural la toate nivelurile organizaţional-decizionale.
2.4. Datorită combinării abordării holistice cu cea evolutivă, este cercetată într-o lumină nouă
evoluţia managementului strategic, şi anume, din punctul de vedere al identificării şi
integrităţii sale în sisteme socioeconomice ale diferitelor niveluri organizaţional-decizionale
(global, statal, corporativ); Prin urmare, dezvoltarea managementului strategic la nivel
corporativ, este cercetată într-o linearitate combinată Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens.
3. Conceptul „management strategic” este aprofundat ca fiind cel care exprimă „sistemul întreg al
managementului strategic”, iar conceptul „management cros-cultural” este delimitat de

9
 „management internaţional” şi de „management comparat”, şi conceptualizat ca „un sistem
întreg al managementului cros-cultural”, aceste sisteme incluzând nivelurile organizaţional-
decizionale, domeniile culturale, aspectul identificării managementului în domeniul
socioeconomic drept ştiinţa şi arta dirijării sistemelor respective, noile forme şi tipuri ale
managementului strategic şi cros-cultural condiţionate de acţiunea megatendinţelor
socioeconomice.
4. Metodologia cercetărilor economice, managerial-strategice şi cros-culturale este aprofundată şi
conceptualizată ca „un sistem holistic”, care include noile abordări aprofundate, precum şi
abordări tradiţionale interpretate într-o lumină nouă (de ex. abordarea evolutivă, pragmatică etc.),
constituind componentele esenţiale ale acestui sistem. Prin urmare, este elaborată abordarea de
Gestalt managerial şi sunt propuse recomandările concrete privitoare la utilizarea acesteia în
decursul traininguri pentru manageri strategici; etapele dezvoltării metodologiei ştiinţifice şi
economico-manageriale sunt sistematizate. Logica sinergetică este conceptualizată drept
componentă a metodologii noi; logica organismică este indicată ca fiind cea de perspectivă.
5. Principiile de bază ale abordării sinergetice sunt formulate şi aplicate în domeniul
socioeconomic şi managerial. Pe baza acestor principii ale abordării sinergetice: sunt
conceptualizate, într-o lumină nouă (sinergetică), megatendinţele socioeconomice; Este
argumentat faptul că aceste megatendinţe acţionând sinergic, condiţionează schimbările în
forma şi conţinutul managementului strategic şi cros-cultural, evidenţiind şi sistematizând,
totodată, aceste schimbări.
6. Abordarea organismică este conceptualizată în contextul managementului strategic şi cros-
cultural şi utilizată pentru argumentarea dezvoltării sistemelor socioeconomice în societatea
postinformaţională drept organisme. Prin urmare, este aprofundat conceptul „organism” în
contextul strategico-managerial.
7. Abordarea pragmatică şi cea axiologică sunt aprofundate şi dezvoltate în aşa fel încât a
rezultat o abordare nouă a managementului strategic şi cros-cultural – cea pragmatico-
axiologică polinivelară. În legătură cu aceasta, este evidenţiat conţinutul economic nou al
conceptului „valoare”, precum şi este argumentată semnificaţia crescândă neeconomică a
acestui concept pentru managementul strategic şi cros-cultural la toate nivelurile
organizaţional-decizionale (global, naţional, corporativ şi individual); prin urmare, este
argumentată necesitatea implementării abordării pragmatico-axiologice polinivelare în
cercetarea şi practica managerial-strategică şi cros-culturală; este aplicată abordarea
pragmatico-axiologică polinivelară la nivel global, naţional, corporativ şi individual.

10
 Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Principalele raţionamente şi
concluzii ale tezei contribuie atât la dezvoltarea teoriei şi metodologiei managementului strategic şi
cros-cultural, în particular, cât şi la metodologia economică, în general, îmbogăţind conţinutul lor
cu noile abordări metodologice sistematizate şi aprofundate, şi cu abordarea nouă a însăşi
metodologiei economice.
Materialele cercetării pot fi aplicate: a) la elaborarea întregului sistem de management
strategic la oricare nivel organizaţional-decizional, inclusiv la cel naţional al Republicii Moldova;
b) la elaborarea întregului sistem de management cros-cultural la toate nivelurile organizaţional-
decizionale; c) la elaborarea strategiilor de dezvoltare socioeconomică a Republicii Moldova; d) la
firmele şi centrele de consultanţă în afaceri la nivel de conducători de întreprinderi; e) în mediul
ştiinţifico-didactic în cazul perfecţionării cursurilor de management strategic, management
internaţional, comparat de firmă, teorie economică şi în cazul creării cursurilor la metodologia
ştiinţei economice, management cros-cultural ş.a.
Aprobarea rezultatelor cercetării. Unele fragmente ale tezei au fost publicate în ediţii
economice, altele au fost aprobate în cadrul reuniunilor ştiinţifice, şi anume:
• Simpozionul interuniversitar „Legile, legităţile şi legislaţia în teoria şi practica economică”,
20 aprilie 2000, ASEM, Chişinău; Simpozionul internaţional „Problemele regionale în
contextul procesului de globalizare”, 9-10 octombrie 2002, ASEM, Chişinău; Simpozionul
internaţional „Ştiinţa. Politica. Filosofia: realizări, implementări, perspective”,
28-29 noiembrie 2002, USM, Chişinău; Simpozionul internaţional „Investiţiile şi relansarea
economică”, 29-31 mai 2003, Bucureşti; Simpozionul internaţional „Rolul ştiinţei şi
învăţământului economic în relansarea reformelor economice din RM”, 2003, ASEM,
Chişinău; Conferinţa internaţională „Actualele probleme ale businessului mic şi mijlociu”,
19 decembrie 2003, ASEM-ACCELS, Chişinău; Seminarul internaţional şi studiul pe tema
„Sărăcia, dezvoltarea, drepturile – spre a face progresul uman”, organizat de către Centrul
Internaţional de Politici în domeniul Drepturilor Omului (ICHRP), septembrie-decembrie
2004, Chişinău-Geneva; Simpozionul internaţional „Transformările socioeconomice în ţările
frontaliere (Ucraina, Moldova, Belarus)”, 21-22 noiembrie 2005, CASE-ACCELS, Mensk;
Simpozionul internaţional „Politici economice de integrare europeană”, 23-24 septembrie
2003, ASEM, Chişinău; Revista „Economica” (nr.1, 2000; nr.4, 2002; nr.1, 2004), ASEM,
Chişinău; Revista „Economie şi Finanţe” (nr.10-11, 2001), ASEM, Chişinău; Revista „Drept,
economie şi informatică” (nr.2 , 2006); Analele Academiei de Studii Economice din Moldova
(2004, 2006); Monografia „Paradigmele integrităţii umane în dezvoltarea managementului
strategic”, Chişinău: ASEM, 2006, (27, 15 c.a.).

11
 Rezultatele cercetării au fost, de asemenea, verificate şi aprofundate pe parcursul stagiului de
cercetare la Şcoala de Business a Universităţii de Stat din Kansas, SUA, în cadrul vizitelor de
cercetare ştiinţifică la companiile americane şi internaţionale (FAI Inc., API Foils, Siemens,
Payless Shoes, Rexall International ş.a.), în decursul participării la evenimentele ştiinţifice
internaţionale, precum:
• Conferinţa internaţională „Economia în lumea schimbătoare” organizată de Alianţa
Economiştilor Americii şi de Asociaţia Ştiinţelor Sociale ale Americii (AEA/ASSA),
4-6 ianuarie 2001, New Orleans;
• Conferinţa internaţională „Strategiile perfecţionării cadrelor ştiinţifico-didactice” în cadrul
programului „JFDR” administrat de Consiliile americane pentru învăţământ internaţional
(ACTR/ACCELS), 21-23 ianuarie 2001, Washington, D.C.

12
 Capitolul I. ABORDAREA HOLISTICĂ A MANAGEMENTULUI STRATEGIC
ŞI CROS-CULTURAL

1.1. Holismul evolutiv: dezvoltarea metodologiei economico-manageriale

şi necesitatea noilor abordări ale acesteia

Metodologia reprezintă o bază a oricărei cercetări ştiinţifice, inclusiv a celei economico-

manageriale. Însă, după cum am menţionat în Introducerea tezei, în literatura economică
contemporană nu rareori se confundă conceptele de „metodologie” şi „metodă”. Pentru a schimba
abordarea a însăşi metodologiei economice, pe de o parte, şi a fundamenta noile abordări ale
managementului strategic şi cros-cultural drept componente ale acestei metodologii noi, trebuie să
facem o delimitare şi precizare metodologică a acestor două concepte.
După cum este suficient argumentat în literatura ştiinţifică [9; 16; 29; 41; 68; 70; 208],
metodologia îşi are originea în filosofie. Prin urmare, funcţia metodologică o exercită, în viziunea
noastră, tot întregul cunoştinţelor filosofice, filosofia asigurând ştiinţele, inclusiv economico-
manageriale, cu sistemele metodologice şi, respectiv, cu o anumită integritate metodologică a
acestor ştiinţe. Aceasta permite savanţilor crearea teoriilor şi metodelor pentru a dezvolta ulterior
ştiinţele lor. Nu e întâmplător faptul că în metodologia economico-managerială contemporană a
apărut chiar o ramură analitică specializată – filosofia economiei [123].
În literatura filosofică, metodologia se defineşte ca „o învăţătură despre structură, aranjare
logică, metode şi mijloace ale unei activităţi” [208, p.164]. Este evident, deci, că metodele nu sunt
identice unei metodologii, ci reprezintă părţi componente ale acesteia. Mai adecvată, astfel,
se pare definirea metodologiei, observată în literatura economică, ca „o ştiinţă despre metode”
[362, p.45].
Etimologic, metodologia provine din cuvintele greceşti methode – „cale de cercetare sau de
cunoaştere, o teorie, învăţătură” şi logos – „un sistem, o doctrină”. În contextul managementului
strategic, metodologia o definim ca un sistem al anumitelor legi, legităţi, principii de gândire şi al
modalităţilor de atingere a scopurilor lui Homo Sapiens şi ale organizaţiilor acestuia.
În cadrul unei metodologii, distingem anumite abordări ca metode generale, ca moduri de a
privi obiectul de cercetare, ca principii de gândire la problema în cauză, ca strategii de atingere a
unui scop, şi modalităţi drept metode concrete, căi particulare (procedee, politici, tactici) de
atingere a unui anumit scop. Alegerea abordărilor metodologice ale unor cercetări ştiinţifice sau
aplicative influenţează atât efectuarea cercetărilor înseşi, cât şi interpretarea rezultatelor acestora,
precum şi gradul responsabilităţii asumate de savanţi pentru modurile de implementare a
rezultatelor obţinute.

13
 Prin urmare, analiza literaturii din domeniul socioeconomic, în care şi-au găsit reflectare epocile
din antichitate şi până în prezent [256], ne arată că în fiecare etapă a dezvoltării societăţii au fost puse
anumite scopuri economice şi, respectiv, a fost elaborată o metodologie de cercetare şi gestionare a
proceselor socioeconomice. Pe măsura creşterii nevoilor şi cerinţelor umane, pe de o parte, şi a
schimbării mediului socioeconomic, pe de altă parte, se modificau şi se complicau scopurile şi sarcinile
dezvoltării economice, apărea necesitatea unor noi abordări metodologice ale cercetării şi gestionării
sistemelor socioeconomice, ceea ce contribuia la majorarea gradului de complexitate a structurii
metodologiei ştiinţifice, inclusiv economico-manageriale, abordate de noi ca un sistem întreg.
• Filosofii antici şi medievali care acordau o atenţie deosebită ştiinţei economice (Xenofont,
Aristotel, Toma d’Aquino [9; 212; 256] ş.a.) puneau drept scop economic principal crearea bogăţiei
în forma ei naturală, deoarece predomina tipul natural de gospodărie drept fundament economic al
societăţii. Elaborând strategiile de atingere a acestui scop, ei utilizau metodele descriptive şi logica
formală. O asemenea metodologie permitea cercetarea economiei acelor epoci atât ca un tot unitar,
cât şi clasificând-o după diferite criterii. Astfel, de exemplu, ţinând cont de faptul că relaţiile marfă–
bani se dezvoltau odată cu forma principală a economiei (naturală), Aristotel, pe baza sistemului
logicii formale şi a principiului etic de „mediocritate de aur” [238], a divizat „ştiinţa despre bogăţie”
în „ştiinţa despre bogăţie şi gestionare corectă a acesteia” – economică şi „ştiinţa despre bogăţie şi
gestionare incorectă a acesteia” – crematistică. Atragem atenţie şi la faptul că Aristotel a creat un
sistem metodologic foarte reuşit – logica formală, concepută ca organonul tuturor ştiinţelor [9].
Acest sistem rămăsese, practic, neschimbat până la sec.XIX. Totodată, metodologia logico-formală
a condiţionat gândirea lineară şi deterministă a savanţilor, inclusiv a economiştilor.
• În timp ce cresc nevoile şi cerinţele umane, se intensifică şi necesitatea creşterii bogăţiei.
În Epoca Modernă, s-au schimbat preferinţele referitoare la forma bogăţiei. Aceasta a fost
condiţionată, mai întâi, de următorii factori: s-a aprofundat diviziunea muncii, odată cu agricultura
se dezvoltau intensiv astfel de ramuri ale economiei, precum producţia, comerţul, transportul,
construcţia ş.a.; forma predominantă a economiei a devenit cea de piaţă. Respectiv, au fost
accentuate forma de marfă şi cea monetară a bogăţiei. Totodată, a devenit deosebit de actuală
chestiunea privind izvoarele bogăţiei. Încercările economiştilor de a identifica o sursă principală a
acesteia, au contribuit, de fapt, la intensificarea determinismului şi chiar a fatalismului în
metodologia economico-managerială.
De exemplu, fiziocraţii, acceptând Natura drept izvorul principal al avuţiei, au introdus
principiul metodologic „laisser-faire”, conform căruia legile naturii determină esenţa tuturor
proceselor socioeconomice şi, deci, idealul gestiunii strategice a sistemelor socioeconomice ar
trebui să conste în urmarea absolută a acestor legi.

14
 Şcoala „clasică” în persoana lui A.Smith, D.Ricardo, J.-B.Say ş.a., a utilizat toată paleta
metodelor logicii formale (inducţia, deducţia, analiza, sinteza, abstractizarea ştiinţifică ş.a.) pentru a
evidenţia cauzele şi sursele de bază ale bogăţiilor naţiunilor şi principiile de gestiune a acestor
bogăţii. Această metodologie, deci, le-a permis clasicilor, primo, crearea teoriei valoare–muncă;
secundo, elaborarea teoriei pieţei libere ca un sistem autoreglator, autogestionat, conform
principiului metodologic de „mână invizibilă”, altfel spus, potrivit legilor pieţei – cererea, oferta,
concurenţa; terţio, conceptualizarea lui Homo Oeconomicus; quatro, argumentând necesitatea
comerţului internaţional, de a pune bazele unei teorii economice integrale, ceea ce le-a dat
posibilitatea clasicilor de a aborda economia mondială în apariţia ca o unitate complexă, care
cuprinde economiile naţionale, bazate pe pieţe „libere” şi concepute la fel ca unităţi.
În acelaşi timp, abordarea formal-logică a sistemelor socioeconomice condiţiona, după cum
am menţionat, linearitatea gândirii, dat fiind faptul că cauza determină în mod univoc efectul, iar
şirul silogismelor deductive este îndreptat într-o singură direcţie: A → B → C → D etc. Astfel de
linearitate poate fi trasată, de pildă, în concepţia lui A.Smith, exprimată în opera lui „Avuţia
naţiunilor...” [334]: pentru a crea avuţia (A) e necesară creşterea productivităţii muncii (B), pentru a
ridica productivitatea muncii e necesară aprofundarea diviziunii muncii (C), cea din urmă soldându-
se cu formarea „uniunii de schimb” – piaţă (D).
Însă, o asemenea abordare lineară semnifică realitatea. În primul rând, în viaţa reală, nu tot
timpul e posibilă trasarea univocă lanţului cauză-efect; în al doilea rând, în teoria economică clasică
şi apoi în cea neoclasică, economia s-a identificat, în fond, cu piaţa.
• În sec. XIX, bogăţiile naţiunilor, într-un şir de ţări europene, s-au majorat brusc.
Respectiv, a fost pusă problema repartiţiei acestor bogăţii. Fiind, teoretic, formulată mai devreme de
către D. Ricardo, această problemă era transformată într-un scop practic al economiei contemporane
de către K. Marx. Realizarea acestui scop presupunea cercetarea mai aprofundată şi multilaterală a
relaţiilor economice şi a modurilor de gestiune a acestora, ceea ce condiţiona necesitatea dezvoltării
esenţiale a metodologiei economico-manageriale. Un nou sistem metodologic a venit din filosofie,
datorită cercetărilor sistemice şi complexe ale lui G.-W. Hegel, care a elaborat logica dialectică
drept metoda universală a tuturor ştiinţelor [41]. Principiile de bază ale acestui sistem nou au
devenit dezvoltarea spiralată, interlegătura tuturor fenomenelor / proceselor şi unitatea contrariilor.
Aceste principii, parcă, permiteau un anumit stocatism în gândirea metodologică. Însă, tot sistemul
dialectic condiţiona un nou determinism – dialectic, stipulat de forma triadică a analizei dialectice.
Utilizarea abordării dialectice, în scopul cercetării sistemelor socioeconomice şi al elaborării
modului de dirijare a acestora, a permis lui K. Marx: 1) analiza economiei din punctul de vedere al
producţiei, repartiţiei, proprietăţii, schimbului şi consumului în interlegătura acestor fenomene şi a

15
conceptelor respective; 2) elaborarea unui sistem ideologic de gestiune a sistemelor socioeconomice,
dezvoltat de urmaşii lui ca marxism-leninismul; 3) tragerea concluziei referitoare la necesitatea
înlocuirii proprietăţii private de cea publică în scopul perfecţionării relaţiilor de repartiţie şi de consum.
Categorismul acestei concluzii a fost determinat, în opinia noastră, de tradiţia metodologică
precedentă – formal-logică – care mult timp predomina în metodologia economico-managerială.
Referitor la abordarea dialectică, aceasta a fost pe larg utilizată în continuare (mai ales
principiul interlegăturii universale) de către neoclasici (K. Menger, L. Walras, A. Marshall ş.a.),
instituţionalişti şi neoinstituţionalişti (C. Wilber, R. Harrison, D. Fusfeld, D. North ş.a.).
• Neoclasicii au considerat următoarele probleme drept cele de bază ale ştiinţei economice:
1. Satisfacerea nevoilor şi cerinţelor variate şi crescânde în condiţiile de resurse limitate.
Această problemă a fost condiţionată de faptul maturizării societăţii industriale şi al exprimării
acesteia drept „societatea de consum de masă” (anii 50 – 60 sec. XX).
Pentru a rezolva problema vizată, neoclasicii au suplimentat abordarea dialectică cu principiile
psihologice, introducându-le în metodologia economico-managerială în scopul de a explica
motivarea comportamentului economic. Sarcinile principale ale ştiinţei economice, deci, au devenit,
primo, cercetarea condiţiilor de creştere a bogăţiilor naţiunilor; secundo, cercetarea omului cu toate
cerinţele lui diverse şi preferinţele psihologice.
Datorită introducerii principiului de psihologism economic (de ex., în lucrarea lui A. Marshall
„Principiile economiei politice” sau în teoria psihologică a dobânzii, elaborată de către Bohm-
Bawerk) şi a dezvoltării acestui principiu în sistemul lui J. M. Keynes1, indeterminismul s-a
intensificat în metodologia economico-managerială.
2. Constituirea economiei drept „ştiinţă riguroasă”. Această problemă a fost determinată, pe de
o parte, de progresul tehnico-ştiinţific şi, mai întâi, de procesele de mecanizare şi automatizare a
producţiei, pe de altă parte – de idealul ştiinţei mature, moştenit din raţionalismul Epocii Moderne,
potrivit căruia, vorbind la figurat, maturitatea unei ştiinţe se evaluează la capacitatea ei de a se
exprima în limbajul matematicii.
Realizarea problemei în cauză a condiţionat readresarea neoclasicilor la sistemul logicii
formale şi matematizarea intensivă a ştiinţei economico-manageriale, care a început, de fapt, cu
„ideea creării unei economii matematice” a lui L. Walras [50, p.119]. Aceasta a contribuit la
intensificarea determinismului şi a linearităţii gândirii în metodologia economico-managerială.

1
„Printre legile economice de natură psihologică, potrivit opiniei lui Keynes, cele mai importante sunt: „legea
psihologică fundamentală” (care are două faţete – înclinaţia spre consum şi înclinaţia spre economii), „legea
imboldului spre investiţii” şi „legea preferinţei pentru lichidităţi”. Savantul englez susţine că aceste „înclinaţii se
manifestă nu numai la nivelul individului, ci şi al grupurilor sociale şi chiar al naţiunii întregi. Anume aceste
înclinaţii, fiind stihiinice şi incontrolabile, stau la temelia dezechilibrelor economice…” [50, p.149].

16
 • Criza economică profundă care s-a întâmplat în anii 70 ai sec. XX în ţările economic
dezvoltate şi apariţia societăţii postindustriale (informaţionale) (anii 70 – 80 ai sec. XX) au
condiţionat necesitatea revizuirii cardinale a principiilor metodologiei economico-manageriale.
Aportul esenţial, în acest proces, l-au adus instituţionaliştii şi neoinstituţionaliştii, care:
1. Au supus criticii atât apriorismul, cât şi pozitivismul în metodologia economico-managerială.
Primul, exprimat, de exemplu, în concepţia lui L. Mises şi bazat pe raţionalismul Epocii Moderne,
insista asupra ideii că „nici o experienţă” nu ne poate face să respingem sau să modificăm a priori
teoremele” [285, p.349]. Cel de-al doilea, reflectat, de pildă, în lucrarea lui M. Friedman
„Metodologia ştiinţei economice pozitive” (1953) sau în opera lui R. G. Lipsey „Introducere în
economie pozitivă” (1963), era bazat pe empirismul Epocii Moderne şi, respectiv, susţinea că „numai
datele faptice hotărăsc soarta oricărei teorii” [285, p.349]. După părerea lui C. Wilber şi R. Harrison,
care aparţin instituţionalismului, ambele curente metodologice s-au soldat cu „matematica camuflată”.
Prin urmare, aceşti economişti au criticat matematizarea excesivă a ştiinţei economice, efectuată de
neoclasici. „Pentru astfel de economişti, ca Paul Samuelson, Robert Solow şi Vasilii Leontiev, teoria
economică s-a transformat în „marea parabolă”, care încă se apără de adversari, însă nu este percepută
prea serios drept explicarea ştiinţifică a „celuia, ce există” [232, p.69].
2. Au învins, în primul rând, tendinţele caracteristice gândirii logico-formale spre „izolarea”
obiectului de cercetare de legăturile lui fireşti şi studierea acestuia ca un obiect „pur”, spre
absolutizare a obiectului cercetat, a conceptului formulat; în al doilea rând, modul de gândire linear
în decursul analizei obiectelor/proceselor economice. Ca urmare, instituţionaliştii şi
neoinstituţionaliştii au insistat asupra interlegăturii tuturor obiectelor de cercetare economică,
analizei acestora în contextul lor real, sociocultural, tratării lor „egale” ca instituţii economice,
practicării gândirii nelineare în cercetarea acestor instituţii şi implementării conştientizate a
abordării interdisciplinare în metodologia economico-managerială.
3. Au contrapus modelului logico-formal linear (A → B → C → D) care prea simplifică
realitatea modelul de sistem, în care totul este legat de cauzalitate circulară. Fiecare factor
influenţează alţi factori, primind, totodată, un imbold răspunzător. Interlegătura între elementele
modelului se exprimă, deci, în felul următor [285, p.351]:
Modelarea de sistem şi-a găsit reflectarea practică, de exemplu, în
A B
cercetarea lui G.Murdale a economiilor ţărilor subdezvoltate [285, p.352].
Instituţionaliştii şi neoinstituţionaliştii, astfel, nu numai au contribuit la
C D
implementarea abordării dialectice în metodologia economico-managerială,
ci şi au creat premisele formării unei noi metodologii, bazate pe principiul holismului (vezi, de ex.
[232]) şi ideile unui curent interdisciplinar în apariţie – sinergetică.

17
 Din partea filosofiei şi-a adus aportul la acest proces de revizuire metodologică şi
postpozitivismul (T. Ruhn, P. Feyerabend, M. Polanyi), care a argumentat necesitatea pluralismului
metodologic în ştiinţă, importanţa de a ţine cont de contextul sociocultural şi de contribuţia
personală inevitabilă a savantului pe parcursul oricărei cercetări ştiinţifice, interpretării rezultatelor
acesteia şi formulării teoriei respective. Astfel de economişti, precum D. Mc Klosky, B. Coldowell,
H. Katosian ş.a., s-au manifestat în calitate de adepţi ai pluralismului metodologic în ştiinţa
economică.
• Începând cu criza socioeconomică din anii 70, ai sec. XX, revizuirea metodologiei
ştiinţifice, în general, şi a celei economico-manageriale, în particular, s-a aprofundat din cauza,
primo, apariţiei societăţii informaţionale (anii 70 – 80 ai sec. XX), aceasta fiind o depăşire a crizei
sus-menţionate; secundo, intensificării acţiunilor megatendinţelor socioeconomice (globalizare,
informatizare, socializare, instituţionalizare etc.), toate acestea soldându-se în anii 90, ai sec. XX, cu
apariţia unei economii „noi” – informaţionale, bazate pe cunoştinţe, inovaţionale, de piaţă social-
orientată, de reţea globală etc. Respectiv, se schimbă scopurile principale ale activităţii economice.
În centrul atenţiei, este pusă crearea bogăţiei nu atât în forma ei „tradiţională”, materială, cât în
calitate de „capital simbolic” (informaţional, intelectual, „de service”, despre care menţionează, de
exemplu, A. Toffler [222]) şi de „capital social” [84]. Se schimbă şi modul principal al creării
bogăţiei, acesta devenind „un sistem suprasimbolic”, bazat pe dezvoltarea intelectului natural şi
artificial şi tehnologiile informaţionale. Acest sistem condiţionează caracterul nelinear, deschis şi, în
acelaşi timp, orientat spre integritate globală a economiei mondiale. Totodată, această integritate
pare să fie dinamică, dat fiind faptul că economia mondială de la sfârşitul sec. XX – începutul
sec. XXI se caracterizează prin tranzitivitatea, menţionată în Introducerea lucrării date. În special,
ţările postsocialiste, din care face parte şi Republica Moldova, sunt aflate în procesul tranzitiv şi
mai complicat decât ţările economic dezvoltate şi cu orientare tradiţional-capitalistă. Ţările
postsocialiste sunt nevoite să treacă de la societatea socialist-dezvoltată cu economia de piaţă
reprimată la societatea capitalistă cu economia nu doar de piaţă, ci şi de cea social-orientată,
formându-şi şi „noua” economie cu toate trăsăturile ei distinctive menţionate mai sus şi
încorporându-se în economia globală de reţea. Aceasta, la fel, condiţionează nelinearitatea
dezvoltării socioeconomice a acestor ţări.
Realizarea scopurilor şi sarcinilor socioeconomice noi stipulează necesitatea dezvoltării
sistemice a managementului strategic şi cros-cultural la toate nivelurile organizaţional-decizionale.
Aceasta stipulează necesitatea sistematizării şi dezvoltării conceptuale a unor noi abordări ale
economiei şi managementului. În plus, societatea informală în maturizare, societatea
postinformaţională în apariţie şi „noua” economie în dezvoltare nu doar suplimentează metodologia

18
economico-managerială cu noile abordări şi principii (cibernetice, informatice, sinergetice,
psihoneutice etc.); nu numai cere revizuirea unor principii metodologice existente, ci condiţionează
necesitatea schimbării paradigmatice a metodologiei ştiinţei în general, elaborării unui sistem nou
al metodologiei economico-manageriale, în particular, şi a dezvoltării noilor abordări ale
managementului strategic şi cros-cultural drept părţi componente ale acesteia.
În această ordine de idei atrage atenţia asupra sa procesul schimbării „valurilor metodologice”,
reflectat în literatura ştiinţifică specializată (vezi tabelul 1).
Tabelul 1
Principiile de bază ale metodologiei ştiinţifice
ŞTIINŢA „VALULUI DOI” ŞTIINŢA „VALULUI TREI”
Determinism Stocatism
Reducţionism Holism
Linearitate Nelinearitate, polilinearitate
Dezvoltare monotonă Bifurcare
Evoluţionism Evoluţionism universal legat de abordare
interdisciplinară

Sursa: [302]

Analizând tabelul 1 conchidem că ştiinţa „valului doi” a fost bazată pe astfel de principii care
s-au format prin paradigma metodologică mecanicistă, potrivită societăţii industriale cu economia
respectivă. Principiile ştiinţei „valului trei” corespunde cerinţelor societăţii postindustriale
(informaţionale) cu economia nouă, reflectând, deci, pe de o parte, dezvoltarea neunivocă, nelineară
a acestei economii; pe de altă parte, necesitatea conceptualizării acesteia ca un tot întreg. Anume,
pornind de la aceste considerente, considerăm principiul holismului drept cel temeinic pentru o
nouă paradigmă a metodologiei economico-manageriale. Conform acestui principiu, formulat de
către I. Smats, „întregul este mai mare şi mai mult decât o sumă a componentelor lui” [335].
Datorită principiului holismului, economia mondială poate fi concepută ca integritatea compusă din
economiile naţionale, companiile multinaţionale şi transnaţionale (CMN şi CTN), fiecare adăugând
o valoare proprie la crearea calităţii acestei integrităţi.
Totodată, pentru a reflecta şi mai adecvat realităţile socioeconomice, a indica perspectivele
dezvoltării şi gestionării sistemelor socioeconomice şi a deveni o temelie adevărată a noii
paradigme metodologice, principiul holismului ar trebui să fie dezvoltat conceptual. Cu acest scop,
introducem noţiunea de holism evolutiv şi formulăm principiile de bază ale acestuia, ceea ce devine
posibil graţie reflecţiei asupra etapelor dezvoltării metodologiei economico-manageriale,
evidenţiate mai sus.

19
 1. În fiecare etapă a dezvoltării societăţii umane, se creează o anumită metodologie
economico-managerială integră care, pe de o parte, reflectă realităţile socioeconomice, pe de altă
parte, potriveşte scopurile economice şi manageriale actuale.
2. Etapele dezvoltării metodologice nu se înlocuiesc cu totul. Odată luând naştere, orice
sistem / paradigmă metodologică îşi păstrează semnificaţia şi influenţa pe parcursul ulterioarei
istorii ştiinţifice.
3. Totodată, o nouă paradigmă metodologică, bazându-se pe un sistem metodologic mai
general şi complex, o include pe cea precedentă, fiind mai particulară şi mai simplă, corectându-i,
respectiv, semnificaţia şi influenţa paradigmei anterioare.
Aplicând aceste principii în metodologia economico-managerială, susţinem că, în condiţiile
„noii” economii, este solicitată transformarea paradigmei mecaniciste în paradigmă holistică,
integritatea mecanicistă şi închisă devenind doar un caz particular al celei holistice. „Noua” economie
trebuie să fie concepută ca o integritate care se dezvoltă polilinear, reprezentându-se, totodată, un
sistem deschis şi multinivelar. Aceasta înseamnă că holismul evolutiv presupune aplicarea principiilor
sinergeticii, hermeneuticii şi pragmaticii în metodologia economico-managerială. Însă, pentru a
deveni constituentele noii paradigme a metodologiei economico-manageriale, aceste principii trebuie
să fie conceptual dezvoltate, transformându-se în abordări metodologice respective, concepute în
interlegătura lor organică. Aceasta şi vom întreprinde în continuare.

1.2. Categoria de integritate drept nucleu al abordării holistice

şi fundament metodologic al managementului strategic şi cros-cultural

Abordarea metodologică cuprinde un şir de principii, categorii, metode şi noţiuni. Abordarea

holistică se bazează pe principiul holismului, pe care l-am dezvoltat conceptual ca holism evolutiv.
Nucleul abordării holistice îl reprezintă categoria de integritate. În subcapitolul precedent am
demonstrat semnificaţia acestei categorii pentru „noua” economie şi metodologia economico-
managerială care, dezvoltându-se polilinear, cer a fi concepute ca integrităţi. Referindu-ne la
managementul strategic şi cros-cultural, evidenţiem importanţa metodologică a acestei categorii în
contextul dat.
În cadrul societăţii industriale, managementul strategic se dezvolta mai ales ca o ramură a
managementului ştiinţific la nivel corporativ. În societatea informaţională, realităţile căreia sunt
condiţionate de acţiunile megatendinţelor social-economice (globalizare, liberalizare, informatizare,
socializare ş.a.), managementului strategic i se acordă o atenţie crescândă atât din partea
cercetătorilor, cât şi a practicienilor din motivul că anume acest fenomen determină succesul stabil
şi de lungă durată a firmelor în economia globală.

20
 Managementul strategic se elaborează astăzi ca o artă a conducerii şi se conceptualizează ca o ştiinţă
şi disciplină de studiu relativ nouă şi independentă. Acest proces are loc mai ales tot la nivel corporativ.
Totodată, menţionăm că societatea informaţională absoarbe, prin reţelele sale în calitate de
participanţi egali nu numai firme, ci şi state, ONG-uri, universităţi, indivizi independenţi etc., toţi
devenind incluşi în concurenţa globală. Prin urmare, corporaţiile transnaţionale se ghidează de
interesele proprii şi urmăresc strategiile globale care nu întotdeauna coincid cu interesele naţionale
ale statelor lumii. Indivizii în calitate de experţi independenţi la nivel global contrapun părerea lor
întregilor instituţii de cercetare, estimând proiecte investiţionale şi de dezvoltare umană.
Odată cu procesele diversificării, democratizării şi concurării agenţilor social-economici pe
piaţa globală, se manifestă tendinţa spre integrarea acestor agenţi la diverse niveluri ale luării
deciziilor strategice. Formarea alianţelor sinergetice de către CTN şi alte companii la nivel
corporativ, constituirea diferitelor forme de integrare regională la nivel statal – global (EU, NAFTA
ş.a.), asocierea indivizilor pe criteriu profesional, precum şi după interese şi nevoi, în organizaţii
neguvernamentale, mişcări obşteşti, partide politice etc., asocierea universităţilor, firmelor,
organizaţiilor de stat, ONG-urilor, cercetătorilor independenţi în programe şi proiecte – toate
acestea reprezentând exemple actuale ale proceselor integraţioniste în cultura mondială.
Reflectând asupra proceselor expuse, evidenţiem în cadrul societăţii informaţionale o aprinsă
nevoie de dezvoltare a managementului strategic nu numai la nivel corporativ, ci şi global, naţional
şi individual. Aceasta, la rândul său, formează necesitatea de a re-percepe abordările metodologice
ale managementului strategic şi de a-l reconceptualiza din punct de vedere holistic.
„Noua” economie, fiind în globalizare, cuprinde tot mai mulţi şi mai complicaţi agenţi
socioeconomici – state multietnice, companii multinaţionale şi transnaţionale, institute
socioeconomice organizate în reţea etc. În acest context, o deosebită actualitate obţine
managementul cros-cultural. Sub influenţa megatendinţei de liberalizare, „noua” economie îşi
păstrează caracterul de piaţă, motivând lupta pentru avantajul concurenţial al tuturor agenţilor
socioeconomici. Sub influenţa megatendinţelor de socializare şi umanizare, „noua” economie
condiţionează necesitatea colaborării a tuturor agenţilor săi, obţinând avantajele competitive prin
crearea unor structuri integraţioniste. Toate acestea contribuie la necesitatea dezvoltării
managementului cros-cultural nu numai ca fenomen corporativ, ci şi global, statal şi individual.
Respectiv, se cere şi conceptualizarea acestuia din punct de vedere holistic.
Esenţa categoriei „integritate” în raport cu perspectivele dezvoltării metodologice a
managementului strategic şi cros-cultural, o cercetăm cel puţin în trei dimensiuni principale: umană,
culturală şi cea strategico-managerială, ţinând, în acelaşi timp, cont de restricţiile din partea
volumului tezei noastre.

21
 I. În dimensiunea umană, conform cercetărilor noastre [69; 75], integritatea prezintă o
nevoie fundamentală a omului de supravieţuire, dezvoltare armonioasă şi autopăstrare (în
perspectiva chiar nemurire) – atât fizică, cât şi intelectuală. Categoria integrităţii cuprinde, astfel,
toate necesităţile şi cerinţele principale ale omului: fiziologice (crearea condiţiilor necesare, optime
pentru supravieţuire şi dezvoltare), intelectual-mintale, sociale şi culturale (crearea sensului vieţii,
autorealizare, recunoaşterea socială, identificarea naţională / culturală etc.).
Pornind de la aceasta, managementul strategic îl definim ca un proces de organizare a
condiţiilor necesare pentru a satisface nevoile şi cerinţele principale ale omului în mod armonios.
În contextul nevoilor, „în mod armonios” tratăm ca „în mod optim”, ce înseamnă că omul este
fericit (se simte în stare armonioasă, holistă) atunci când are nici mai mult, nici mai puţin decât,
într-adevăr, îi trebuie. Această regulă de satisfacere optimă a nevoilor găsim ca „mediocritate de
aur” şi „cale spre fericire” în tratatul lui Arisitotel „Etica lui Nicomahae”. Însă, indivizii sunt diferiţi
şi satisfacerea optimă a nevoilor lor tot diferă cantitativ şi calitativ. Integritatea, astfel, reprezintă o
situaţie sau stare relativă a individului. Astfel, este necesară o „atitudine fixată”, pentru a putea
discuta în jurul problemei integrităţii umane. Exponentul unei asemenea viziuni poate fi însuşi
individul, dar poate fi şi „observatorul independent” (spre exemplu, criticul). În acest caz, devine
posibilă determinarea următoarelor criterii ale integrităţii:
• Când nici „observatorul independent” şi nici individul nu se pot pronunţa asupra integrităţii,
vom vorbi despre omul „dezintegrat”.
• Când doar „observatorul independent” înregistrează „integritatea” individului, iar însuşi
individul nu o confirmă, e vorba de „pseudo-integritate”.
• Când individul nu se apreciază ca integritate, ci „descoperă” şi constată integritatea sa
postfactum (deja ca „fostă”, după pierderea unei sau a mai multor componente esenţiale care o
constituiau) avem o integritate „latentă”.
• Când individului i se pare că el este „integru”, însă „observatorul independent” nu confirmă
acest lucru, vom utiliza noţiunea de integritate „absorbtivă”.
• Când şi individul, şi „observatorul independent” sunt unanimi în înregistrarea „integrităţii”
individului, o asemenea integritate vom numi „autentică” („veridică”).
Anume integritatea autentică o asociem cu satisfacerea nevoilor în mod optim, urmărind
mediocritatea de aur.
Bazându-ne pe această clasificare putem să diferenţiem felurile managementului strategic –
neautentic şi autentic. Procesele de organizare şi gestionare a satisfacerii nevoilor principale în
sistemele / organismele social-economice (individuale, globale etc.), care rezultă perspectiv în
integritatea neautentică a acestor sisteme, se referă la managementul strategic neautentic şi

22
ineficient din punctul de vedere al dezvoltării umane. Respectiv, procesele de organizare şi
gestionare care rezultă în integritatea autentică a sistemelor / organismelor social-economice se
referă la managementul strategic autentic şi eficient. Să aprofundăm, astfel, conceptul integrităţii
autentice.
• Din punct de vedere ontologic, integritatea autentică este înrădăcinată în stare de armonie,
care în aspectul ontologic înseamnă, după părerea noastră, concordanţa în dezvoltare a corpului,
intelectului şi sufletului omului şi se exprimă prin starea unei împăcări cu sine şi lumea
înconjurătoare. Respectiv, managementul strategic autentic trebuie înzestrat atât cu sisteme social-
economice, cât şi indivizi (la nivel de autoconducere) cu „business-planuri”, care, în mod real,
permit acestor sisteme şi cu indivizi de a crea condiţiile pentru dezvoltarea armonioasă a fizicului,
intelectului şi spiritului (moralităţii) omenesc.
Tradiţional, armonia şi integritatea sunt înţelese ca o unire a unui obiect / sistem cu altul (de
exemplu, în religia sau concepţia comunistă). Însă, aceasta poate duce la absorbire a unui obiect /
sistem de către altul. De aceea, înţelegem armonia nu ca „uni-son”, ci drept „co-son” a proceselor,
obiectelor sau sistemelor. Aprofundând hermeneutic această interpretare, să ne amintim afirmaţia lui
Pitagora, că în baza oricărei armonii stă Numărul în calitate de substanţă universală. În limba greacă
numărul se exprimă în cuvântul „rythmos”, însemnând „ritmul”. Pornind de la această asociere,
precum şi de la îmbinarea organică a abordării holistice cu cea sinergetică a Universului, definim
armonia în calitate de temelie a integrităţii autentice drept co-sonul sau sinergia fluxurilor ritmice.
Aceasta înseamnă că managementul strategic autentic trebuie orientat spre organizarea
activităţilor social-economice în aşa fel, ca să creeze condiţiile optime pentru constituirea alianţelor
sinergice de către sistemele social-economice la diferite niveluri ale luării deciziilor strategice. Prin
aceste alianţe (structuri integraţioniste sinergice) sistemele / organismele îşi pot obţine integritatea
atunci când fiecare din ele contribuie la alianţa anumitor fluxuri de capital (fizice, financiare,
umane, intelectuale, informaţionale, spirituale sau sociale), constituind, în aşa fel, alianţe prin
valorile sale adăugate. Fluxurile trebuie să fie ritmice, adică concordante în proporţii şi calităţi cu
cele aduse de către alţii. „Cererea agregată” a fluxurilor are de corelat cu „oferta agregată” a lor.
Atunci alianţa sinergică devine pozitivă, iar sistemele-membre obţin integritatea autentică. În caz
contrar, alianţa devine negativă, iar cei care o constituie îşi pierd resursele timpului şi ale
inteligenţei economice şi nu reuşesc în concurenţa globală. Nu este întâmplător faptul că problema
sinergismului strategic prezintă o deosebită actualitate în managementul strategic contemporan
[vezi, de ex., 99].
Altă problemă, aflată în strânsă legătură cu cea precedentă, o constituie optimizarea tuturor
proceselor social-economice. Prin prisma categoriei de integritate autentică, definim optimizarea

23
drept crearea fluxurilor ritmice şi obţinerea „efectelor sinergice” pozitive pe parcursul derulării şi
gestionării proceselor social-economice la diferite niveluri ale luării deciziilor strategice.
Ţinând cont de faptul că managementul strategic se organizează de către oameni / grupe
sociale cu diferite interese, vom accentua şi o problemă a optimizării intereselor acestor
grupe / indivizi. Optimizarea, în contextul dat, o prezentăm drept concordanţa intereselor pe baza
implementării strategiei comunicaţionale „câştig-câştig”. Atunci, abordarea holistică a
managementului strategic o completăm cu abordarea pragmatică, bazată pe raţionament economic.
Fiecare parte-membru al oricărui sistem/organism cultural2 îşi aduce aportul şi trebuie să câştige
ceva în schimb, când intră în relaţii cu alţi membri.
Dacă câştigul este egal, sau depăşeşte aportul, atunci relaţiile sunt optim-benefice pentru
membrul unui sistem. În caz contrar, nu are rost pentru acest membru continuarea relaţiilor cu
sistemul. Dacă membrul continuă relaţiile fără rost, el îşi pierde integritatea.
Specificul managementului strategic abordat în aşa fel constă în necesitatea prevederii şi
calculării nu numai a aporturilor-câştigurilor tradiţional efectuate (materiale financiare, de scurtă
durată şi directe), ci şi a celor care vin din „inteligenţa economică” (intelectuale, informaţionale)
(vezi, de ex., I.Dijmărescu [32]) precum şi a celor umane, sociale, spiritual-morale etc.
O altă tratare tradiţională a armoniei şi integrităţii constă în asocierea acestui fenomen cu
stabilitatea poziţiei omului în societate sau a sistemelor social-economice. Stabilitatea, la rândul
său, fiind concepută ca stare statică. Însă, este, oare, starea statică sinonimă cu starea de stabilitate şi
indicator absolut al integrităţii? Pornind de la realităţile societăţii informaţionale, credem că nu.
Deoarece structura de reţea a acestei societăţi dinamizează toate materiile şi capitalurile – umane,
financiare, informaţionale, intelectuale etc., transformându-le în fluxuri. Starea statică a societăţii
informaţionale ar duce această societate la stagnare mult mai repede decât societăţile precedente. De
aceea, statismul, nicidecum, nu poate fi perceput ca o esenţă a integrităţii autentice în societate
informaţională. Deci, metodologia holist-sinergetică care prezintă Universul drept continuu de
fluxuri, este, după părerea noastră, cea mai adecvată pentru a conceptualiza realităţile societăţii
informaţionale şi ale managementului strategic respectiv.
Bazându-ne pe această metodologie, definim armonia ca dezvoltare concordantă în ritmuri a
tuturor componentelor oricărui sistem / organism. În cazul omului, aceasta înseamnă concordanţa
între ritmuri referitor la dezvoltarea lui intelectuală, fizică şi spirituală. Integritatea autentică ca
scop al managementului strategic constituie, astfel, o stare dinamică, dezvoltare armonioasă /
ritmică a oricărui sistem / organism.

2
Înţelegem „cultura”, în sensul larg al cuvântului, ca o lume creată de către Om şi care include în sine din punctual de
vedere a managementului strategic, diferite domenii: economie, politică, ştiinţă, religie, artă, învăţământ etc.

24
 Integritatea autentică o asociem cu starea stabilităţii, tratată ca o reflectare a proprietăţii
calitative a unui sistem / organism care îl umple de fluxuri pozitive / ritmice (de energie, de capitaluri
şi de alte resurse). Drept exemplu al acestei calităţi poate servi dezvoltarea progresiv-constructivă a
sistemului social-economic sau fenomenul sănătăţii omului. Pentru a avea o aşa proprietate
substanţială şi a atinge integritatea autentică a sistemului / organismului, managementul strategic al
acestuia, de asemenea, trebuie să fie dinamic, flexibil şi, în acelaşi timp, bine chibzuit (stabil).
• Din punct de vedere gnoseologic, starea de armonie şi, respectiv, integritate este rezultatul
dezvăluirii adevărului despre lume, creării sensului vieţii de către om, formulării misiunii de către
firmă, elaborării obiectivelor distincte şi reale de dezvoltare constructivă de către stat etc. Toate
aceste activităţi constituie, după părerea noastră, esenţa şi perspectiva dezvoltării managementului
strategic sub aspectul gnoseologic la diferite niveluri ale luării deciziilor strategice în sistemele
social-economice, asigurând, astfel, integritatea autentică a acestora.
• Din punct de vedere axiologic, armonia şi integritatea sunt, după părerea noastră,
rezultatul corelării priorităţilor valorice individuale cu cele existente într-o firmă, societate, cu cele
aduse de megatendinţele social-economice, precum şi cu valorile general-umane.
Dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural sub aspectul axiologic reprezintă o
deosebită actualitate, dacă ţinem seama de faptul că procesul intelectualizării culturii mondiale,
manifestat prin dezvoltarea ştiinţelor, tehnicilor, tehnologiilor, învăţământului etc., nu întotdeauna
se asociază cu valorile general-umane, ci se asociază mult cu interesele care adesea contrazic aceste
valori. Un exemplu îl constituie varietatea armamentului de atac masiv, în calitate de produse ale
„intelectualizării” omenirii: arma atomică şi cu hidrogen, nucleară, bacteriologică, psihotronică etc.
Obiectivul principal al managementului strategic autentic, sub acest aspect, trebuie să fie
asocierea tuturor proceselor culturale (economice, politice, religioase, ştiinţifice ş.a.) cu valorile
general-umane.
Esenţa şi perspectiva dezvoltării managementului strategic sub aspect axiologic constă, astfel,
în armonizarea / corelarea metodelor şi strategiilor de atingere a integrităţii organismelor social-
economice la diferite niveluri organizaţionale cu valorile existente în mediile de funcţionare a
acestor organisme. Aceasta este deosebit actual, în opinia noastră, pentru dezvoltarea
managementului strategic cros-cultural, care se desfăşoară în diferite contexte culturale.
II. În dimensiunea culturală, categoria integrităţii ca fundament al managementului strategic
şi cros-cultural este înrădăcinată, după părerea noastră, în esenţa culturii, cultura fiind produsul
global strategic al omenirii. Pentru a evidenţia această esenţă sub aspectul integrităţii, ne referim la
cercetările psihologice [260] conform cărora, odată cu dezvoltarea intelectului uman, se reduc

25
instinctele lui, percepute ca anumite programe biologice. Respectiv, în opinia noastră, pe parcursul
dezvoltării lui Homo Sapiens, apare necesitatea lui de a crea un propriu program instinctiv –
Cultura. Deci, esenţa şi obiectivul strategic al existenţei culturii, credem că constă în:
1) compensarea mecanismelor protecţionale, care slăbesc în instincte ale omului, cu
mecanismele culturale. Pentru a înfăptui aceste mecanisme noi, Homo Sapiens implementează o
strategie de conversie [38] a energiei sale vii (libido), care este firesc destinată reproducerii
biologice şi fiziologice a omului, într-o energie socială, care rezultă în produsele culturale
(businessul, politica, arta, ştiinţa etc.);
2) crearea mediului în care instinctele biologice, pe de o parte, s-au realizat în mod liber,
nemaipomenit în Natură, pe de altă parte – au fost presate / controlate, la fel fără precedent;
3) satisfacerea nevoii superioare a lui Homo Sapiens, stipulate de dezvoltarea intelectului lui:
acordarea acţiunilor şi vieţii umane a unui sens şi atingerea, în aşa fel, a integrităţii nu numai
fiziologo-biologice, ci şi intelectual-spirituale.
Sensul strategic al existenţei culturii, astfel, constă în asigurarea omenirii cu integritate.
Însă, omenirea creează cultura, precum Dumnezeu a creat omul: „după chipul şi asemănarea
sa”. Omenirea fiind neomogenă (după sex, rasă, deosebiri individuale etc.) nu poate forma o singură
cultură, ci mai multe culturi, care concurează una cu alta pentru a trasa o cale unică spre integritate.
Pornind de la aceasta, reformulăm problema integrităţii în contextul managementului strategic
ca problema elaborării strategiilor autoidentificării omului în cultură, care ar contribui, pe de o
parte, la consolidarea culturii însăşi, pe de altă parte, la autorealizare, autoconservare şi chiar
nemurire a omului.
Totodată, consolidarea culturii drept cale spre integritatea ei nu este tratată de noi ca necesitatea
creării culturii unice şi omogene. Aceasta ar contrazice diversificării fireşti a omenirii, iar în societatea
informaţională nici nu ar fi dorită, deoarece nu ar corespunde caracterului pluralist şi dinamic al acestei
societăţi. Consolidarea culturii drept scop şi perspectiva managementului strategic autentic în
dimensiunea culturală, o înţelegem drept armonizare:
8 a tuturor domeniilor culturale (economiei, politicii, învăţământului etc.) şi a tuturor culturilor lumii
pe baza anumitei paradigme strategice a dezvoltării umane în care se stabileşte clar scopul acestei
dezvoltări – integritatea autentică, strategii şi abordări principale – abordarea holistă, colaborarea
sinergică, strategia pragmatică „câştig-câştig” etc.; valorile prioritare – general-umane; chipul
managerului strategic şi calităţile lui de bază – Homo Intelligens, competent, onest, creativ [75];
8 a identificărilor culturale, naţionale, social-economice etc. a oamenilor în cultura mondială.
Aceasta, după părerea noastră, este îndeosebi actual pentru Republica Moldova care a obţinut
independenţa sa şi intră treptat în societatea informaţională, în economia de piaţă globală.

26
 Deci, sarcina principală a managementului strategic cros-cultural constă în elaborarea
strategiilor de dezvoltare armonioasă a fiecărui domeniu al culturii mondiale pluraliste, a fiecărei
culturi naţionale, corporative şi individuale, în armonizarea lor sinergică pe baza paradigmei Homo
Intelligens. Aceasta înseamnă formarea unor alianţe sinergice pozitive din domeniile culturale şi din
culturile polinivelare, care, de asemenea, au drept scop atingerea integrităţii autentice a omenirii şi,
prin realizarea acestui scop, creează condiţii pentru integritatea proprie.
III. În dimensiunea strategico-managerială, accentuăm următorul fapt: pentru a realiza
integritatea autentică a omului, culturii, inclusiv a „noii” economii, managementul strategic însuşi
trebuie să fie un proces bine integrat, adică holistic şi sinergic.
Pentru a dezvălui această sinteză şi a o argumenta substanţial, în cap.II, vom întreprinde
analiza specială a evoluţiei managementului strategic din punct de vedere al identificării şi
integrităţii lui, îmbinând abordarea holistică cu cea hermeneutică.

1.3. Analiza paradigmatică ca metoda fundamentală a abordării holistice

Economia şi managementul reprezintă părţi componente ale culturii umane. De aceea, pentru
a percepe esenţa „noii” economii şi necesitatea noilor abordări ale managementului strategic şi cros-
cultural, ar trebui să cercetăm schimbările paradigmatice, reieşind din cea mai globală integritate,
creată de omenire – cultură. La acest nivel elaborăm principiile metodologice ale analizei
paradigmatice (în subcapitolul de faţă) şi le aplicăm în scopul conceptualizării paradigmelor epocale
ale dezvoltării socioeconomice şi umane (în subcapitolul posterior).
Bazându-ne pe formularea problemei integrităţii, în contextul managementului strategic şi
cros-cultural, ca problema elaborării unor astfel de strategii de autodeterminare a omului în cultură,
care ar contribui, pe de o parte, la consolidarea culturii, pe de altă parte – la autopăstrarea,
autorealizarea şi chiar nemurirea omului, trasăm următoarele premise metodologice ale cercetării
căilor de soluţionare a problemei vizate, acestea reprezentând, totodată, fundamentele analizei
paradigmatice ca metodă a abordării holistice.
1. Strategia generală a autodeterminării omului o constituie autoconştientizarea şi
autoidentificarea umană drept Homo Sapiens. Astfel spus,
2. Autoexprimarea omenirii în diferite domenii culturale, inclusiv economie şi management,
oferă sens activităţilor acesteia şi condiţionează tendinţele dezvoltării umane. Plecând de la
orientarea omenirii spre integritate, determinată lăuntric, precum şi din analiza dezvoltării
socioeconomice, devine posibilă deducerea direcţionării generale (strategice) a raţiunii umane, într-
o epocă sau alta a dezvoltării culturii mondiale.

27
 3. Cercetarea direcţionării strategice a raţiunii omenirii în diferite epoci istorice permite, la
rândul său, stabilirea în cadrul „programului instinctiv-strategic” general – în cultură – „programe
strategice” concrete ale omenirii privind soluţionarea problemei integrităţii. Aceste „programe” sunt
îndreptate spre realizarea autodeterminărilor de esenţă ale omenirii în epoci istorice concrete.
Fiecare din aceste programe strategice reprezintă ansamblul tendinţelor, valorilor de bază,
stilurilor de gestiune care încep formarea lor de fiecare dată la un nivel „instinctiv”, „inconştient” al
omenirii în calitate de răspuns la necesităţile / interesele economice şi sociale ce apar pe parcursul
istoriei, iar apoi „se conştientizează”, adică se articulează şi se instituţionalizează, transformându-se
în anumite paradigme strategice ale integrităţii şi dezvoltării umane, specifice pentru diferite epoci.
Nucleul fiecărei paradigme îl constituie acele obiective strategice, valori şi stiluri de gestiune
care contribuie la „consolidarea” relativă a neomogenităţii culturii într-o anumită etapă de
dezvoltare a ei şi asigură, în acest mod, starea integrităţii relative social-economice şi psihologice a
omenirii.
4. Spre deosebire de instinctele biologice care sunt programe închise şi, de aceea, aproape
neschimbate, cultura se tratează aici ca un program deschis şi în permanentă reînnoire a omenirii.
Acest fapt semnifică următoarele: întrucât omul este înzestrat cu raţiune, adică cu intelect creativ şi
reflector, cultura devine pentru om un „mare program de cercetare”, care se află în permanentă
dezvoltare atât după formă, cât şi după conţinutul său. În acelaşi timp, fiind un program construit
instinctiv, cultura menţine o anumită asemănare cu instinctele biologice: menirea şi esenţa
existenţei culturii pentru Homo Sapiens rămân constante în toate transformările acesteia, iar
necesitatea autoexprimării lui în cultură devine pentru om o adevărată „poftă”, nu mai puţin
puternică decât atracţia sexuală sau dorinţa de securitate. Prin intermediul culturii Homo Sapiens
însuşeşte fenomenele Universului, le explică pentru sine, le interpretează şi le reinterpretează în
coduri energoinformaţionale, comode şi clare pentru el – limbi umane, culturale. Aceasta permite
omului să creeze o proprie armonie în Univers, o proprie ordine, să creeze iluzia dirijării
fenomenelor Universului şi să realizeze o gestiune adevărată a acestora. În cultură omul se
realizează printr-o mulţime de metode, atribuind astfel vieţii sale un sens şi atingând o anumită
integritate.
5. În subcapitolul precedent am determinat diferite forme şi niveluri de integritate, am introdus
noţiunea de integritate „autentică” în diferite racursiuri şi dimensiuni, generalizând, totodată, trăsăturile
distinctive şi esenţiale ale integrităţii umane. Astfel, a fost identificată meta-integritatea, adică
integritatea de esenţă, independentă de schimbările istorico-concrete ale omului şi culturii, dar, în
acelaşi timp, importantă pentru dezvoltarea lor, în general.

28
 În subcapitolul dat şi cel următor, atenţia se concretizează, în primul rând, asupra cercetării
integrităţii omului şi culturii, mai întâi domeniului economico-managerial, în interdependenţa lor; în
al doilea rând, asupra „adaptării” integrităţii de esenţă la schimbările epocale ale mediului
socioeconomic; în al treilea rând, asupra problemei cum influenţează această integritate „adaptată”
istoric formarea strategiilor dezvoltării socioeconomice şi umane ulterioare.
Pentru realizarea acestor sarcini se efectuează analiza pe verticală a culturii, sub aspectul
economico-managerial şi determinarea programelor strategice ale omenirii, interpretate ca
paradigme ale integrităţii umane în cultură şi managementul strategic respectiv. Prin urmare, se
construieşte evoluţia dialectică a acestor paradigme sub aspectul dezvoltării managementului
strategic şi cros-cultural.
Principiul holismului evolutiv şi interpretarea dinamică a integrităţii [75, cap.I] permite
argumentarea metodologică a faptului că starea de integritate a oricărui sistem al Universului nu
blochează, ci, din contra, presupune dezvoltarea acestui sistem. În aspectul managementului strategic
aceasta înseamnă că paradigmele epocale ale integrităţii includ în sine anumite concepţii ale dezvoltării
socioeconomice şi umane pe care, respectiv, le evidenţiem pe parcursul construirii evoluţiei acestor
paradigme. Prin urmare, se articulează mecanismul apariţiei noilor concepţii şi strategii ale dezvoltării
socioeconomice şi umane în cadrul fiecărei integrităţi paradigmatice istorico-concrete.
Deci, deoarece integritatea include în sine aspectul dezvoltării, o noţiune-cheie pentru
managementul strategic şi cros-cultural o are constituirea nu a „paradigmei integrităţii şi dezvoltării”,
ci a „paradigmei integrităţii” unui obiect sau sistem al Universului. În cercetarea de faţă, aceasta
prezintă o paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane.
6. Cunoştinţe introductive specifice în analiza pe verticală a culturii sunt următoarele
explicaţii cu caracter terminologic esenţial:
a) Noţiunea „paradigma integrităţii socioeconomice şi umane”, introdusă în lucrarea dată,
se bazează pe cea mai acceptată, în comunitatea ştiinţifică mondială, tratare a lui
T. Kuhn3 a conceptului de „paradigmă” şi este determinată de noi ca ansamblul
convingerilor, valorilor şi mijloacelor tehnice, produse şi accentuate în anumite etape
ale dezvoltării culturii de către creatorii ei cu scopul implicit de constituire a integrităţii
autentice. Ideile prioritare ale paradigmei sunt esenţe accentuate. Când accentele se
deplasează, fostele priorităţi se transformă în legături ale tradiţiilor culturale.

3
Masterman a enumerat în prima ediţie a operei lui T.Kuhn, „Structura revoluţiilor ştiinţifice”, 21 definiţii ale noţiunii
„paradigmă” [96, p.28]. Cea mai „canonizată” este următoarea: paradigma prezintă totalitatea convingerilor, valorilor,
mijloacelor tehnice, acceptate de comunitatea ştiinţifică, ce asigură existenţa tradiţiei ştiinţifice” [160, p.182].

29
 Prin aceasta, abordarea paradigmei expusă de noi diferă de abordarea lui T. Kuhn care, după
cum se ştie, considera că paradigmele în ştiinţă se substituie complet în procesul revoluţiilor
ştiinţifice. Or, în lucrările sale ulterioare T. Kuhn s-a distanţat parţial de asemenea „extremism”.
b) În literatura ştiinţifică contemporană, tot mai frecvent se relatează despre schimbarea
paradigmelor culturii [vezi, de ex. 119; 132; 261]. Considerăm că acest fapt este legat de
actualizarea problemei supravieţuirii întregii omeniri şi a culturii mondiale. Totodată,
analiza acestor discursuri ştiinţifice arată că este vorba despre schimbarea sau elaborarea,
exprimându-ne metaforic, a unor paradigme „impersonale”. Noile paradigme – cea
„sinergetică”, „postmodernistă”, „ecumenică” etc. – exprimă determinare culturală, însă nu
comunică nimic despre acel protagonist-strateg care o elaborează, nici despre acel executant
care trebuie s-o realizeze. Nu este vorba nici despre acele calităţi pe care oamenii trebuie să
le dezvolte în sine pentru a fi în stare să realizeze aceste paradigme.4
De aceea, în teza de faţă, în primul rând, se determină paradigmele culturii interpretate ca
paradigme ale managementului strategic şi cros-cultural de integritate socioeconomică şi umană (mai
laconic – paradigmele integrităţii); în al doilea rând, pe baza analizei consecvente a transformărilor de
esenţă în orientările strategice ale omenirii ce au avut loc în procesul dezvoltării ei cultural-istorice,
acestor paradigme li se atribuie nume „umane” şi li se determină imaginile lor personificate; în al
treilea rând, o atenţie deosebită se acordă calităţilor şi competenţelor umane, precum şi tipurilor
raţionalităţii, care devin solicitate în diferite epoci ale dezvoltării socioeconomice şi umane pentru
elaborarea şi realizarea unei paradigme ordinare a integrităţii.
7. În conformitate cu metodologia lui G.-W. Hegel, fiecare paradigmă a integrităţii se
cercetează ca o unitate dialectică a „întregului” şi „disociatului” ce permite urmărirea dezvoltării
ulterioare a culturii, ţinând cont de continuitatea ideilor. Concomitent, se arată că fiecare paradigmă
ulterioară, „asimilând” ideile celei precedente, pune propriile accente în sistemul paradigmatic de
valori şi arsenalul lui cognitiv, precum şi înaintează priorităţile sale strategice privind dezvoltarea
socioeconomică şi umană, sprijinindu-se pe descoperirile contemporane şi răspunzând la
necesităţile istorico-concrete ale culturii şi omului.
Fiecare paradigmă nouă, astfel, reprezintă o „negare” a paradigmei anterioare, paradigma
contemporană în constituire apărând ca o sinteză dialectică a paradigmelor precedente ale
integrităţii.

4
O anumită excepţie de la această „regulă” pot fi consideraţi autorii culegerii „Homo Faber, Homo Oeconomicus”. Dar
aceşti savanţi nu asociau imaginea omului cu noţiunea de integritate şi nu determinau paradigmele lor cu paradigme
ale managementului strategic şi cros-cultural de integritate socioeconomică şi umană, rezolvând alte probleme de
cercetare.

30
 8. În procesul cercetării, se aplică şi abordarea psihanalitică privind paradigmele strategice
ale integrităţii. Cu alte cuvinte, începutul cercetării devine „copilăria” culturii mondiale –
civilizaţiile antice.
Evidenţierea paradigmei de integritate a antichităţii, iar apoi şi a celor ulterioare, permite de a
identifica, de rând cu ideile, tradiţiile, valorile prioritare constructive şi cele care au determinat
„complexele”, „nevrozele” şi problemele culturii mondiale contemporane. Aceasta, la rândul său,
permite elaborarea esenţei strategice a noii paradigme de integritate umană, orientată spre
„lecuirea” culturii mondiale contemporane.5 În fine, această abordare oferă, de asemenea,
posibilitatea de a determina numele uman şi imaginea noii paradigme, adecvate necesităţilor culturii
mondiale a sec. XXI, inclusiv domeniul ei economico-managerial.
9. Analiza pe verticală se efectuează şi pe baza metodologiei sinergetice. În particular, se
construieşte logica lineară şi polilineară a dezvoltării paradigmatice a lui Homo Sapiens. În
continuare, se cercetează cum, în această polilinearitate, se constituiau, în paradigmele cultural-
istorice concrete, acele idei care formează esenţa „programului de cercetare” uman astăzi şi pe baza
căruia, în lucrarea dată, devine posibilă elaborarea paradigmei integrităţii socioeconomice şi umane
contemporane şi de perspectivă.
10. Unele idei şi termeni metodologici ai lui I. Lacatos [161] se aplică pentru evidenţierea şi
cercetarea paradigmelor integrităţii. Dar, în primul rând, obiectul analizei îl constituie „creşterea”
culturii;6 în al doilea rând, accentul este pus pe „paradigmele” care, în opinia noastră, se deosebesc de
programele de cercetare printr-o determinare strategică mai pronunţată din cauza instituţionalizării sale.
În acelaşi timp, paradigma integrităţii presupune prezenţa în cultură a „programelor de cercetare” şi
chiar poate fi concepută ca un „program de cercetare”, realizat în forme istorico-culturale concrete –
în instituţii. În plus, paradigmele integrităţii (programe de cercetare actualizate) se tratează de noi şi în
calitate de componente ale „Marelui Program de Cercetare a Omenirii” – Culturii, orientat spre
realizarea integrităţii autentice. Cu alte cuvinte, drept componente ale programului, care, în cea mai
mare parte, se realizează de către omenire intuitiv, „cultural-instinctiv”, dar care trebuie să fie
conştientizat anume ca un program, al cărui scop este supravieţuirea şi dezvoltarea socioeconomică şi
umană într-un mod durabil şi universal. „Universal”, în acest context, înseamnă că dezvoltarea optimă
se obţine nu numai pentru elită, dar şi pentru toată societatea, nu numai pentru mediul social, dar şi în

5
Analiza raţională a imboldurilor iraţionale şi, ca urmare, evadarea din ele – aceasta prezintă crezul psihoanalizei
clasice, i.e. al freudismului [350, p.28].
6
Lacatos cerceta numai „creşterea” ştiinţei şi o trata ca schimbare a programelor de cercetare care reprezintă o continuitate a
teoriilor, legate indisolubil. Fiecare teorie ulterioară apare ca rezultat al plusării ipotezei suplimentare la teoria precedentă.
Continuitatea programului este determinată de reguli normative deosebite.

31
interesul naturii, nu numai pentru „binele comun”, dar lăsând şi individului posibilitatea descoperirii
„Eu”-lui său. Astfel, evoluţia culturii mondiale, inclusiv a celei occidentale apare ca o succesiune a
paradigmelor concrete ale integrităţii socioeconomice şi umane, reflectându-se în dezvoltarea
managementului strategic şi cros-cultural.
După cum vom argumenta pe parcursul cercetării, acest Mare Program (Cultura) este elaborat de
omenire pe baza metaparadigmei Homo Sapiens care determină orientarea strategică a Programului de
cercetare, instrumentele lui cognitiv-tehnice şi fundamentul etic. Pe baza paradigmelor epocale –
componente ale Marelui Program – se constituie Proiecte concret-istorice de cercetare (în economie,
politică, artă etc.). Acestea, pe de o parte, urmează logica unei paradigme concrete, pe de altă parte –
formează treptat „ipoteze secundare” pentru viitorul „program de cercetare”.
Actualizarea proiectelor în domeniile culturale duce la „realizarea misiunii de integritate” a
unei paradigme concrete. În acest sens, în cultură începe o reevaluare a valorilor, o schimbare a
priorităţilor şi strategiilor de dezvoltare pe baza unui teren deja pregătit de „ipotezele suplimentare”.
Se actualizează noul „program de cercetare”, a cărui instituţionalizare demonstrează formarea unei
noi paradigme a integrităţii. Acest mecanism de constituire şi schimbare a paradigmelor integrităţii,
care condiţionează dezvoltarea respectivă a managementului strategic şi cros-cultural, îl prezentăm
schematic în figura 1.
Continuitatea Marelui Program de Cercetare al Omenirii (Cultura), concomitent cu „regulile
normative speciale”, este determinată, pe de o parte, de priorităţile strategice anterioare ce se
transformă în tradiţii culturale (pe care le-am putea numi „legături paradigmatice”), pe de altă parte,
de scopul strategic final al Programului (orientarea spre integritate autentică) care este prezentat în
mod inconştient sau care este conştientizat în managementul strategic respectiv.
Deci, fiecare paradigmă nouă adaugă „ipotezele sale suplimentare” privind realizarea
integrităţii socioeconomice şi umane şi, prin aceasta, deplasează accentele culturii, creând alte
priorităţi. „Adăugarea ipotezelor” are loc atunci când omenirea, în cel mai grav mod, este
frământată de „disocierea” sa, în momentele de criză a culturii. Lumea noastră contemporană
trăieşte o reevaluare cardinală a valorilor, încercând să iasă din criza paradigmei moderniste a
culturii. Pentru efectuarea reaprecierii valorilor şi elaborarea căilor de realizare a Marelui Program
al omenirii este necesară elaborarea şi instituţionalizarea unei noi paradigme a integrităţii
socioeconomice şi umane. În scopul determinării esenţei şi personificării strategice a acesteia, este
necesară stabilirea şi cercetarea evoluţiei paradigmelor anterioare, din care se constituie paradigma
contemporaneităţii.

32
 ☼ ☼ ☼☼ ☼

Paradigma integrităţii şi dezvoltării 2

Marele program de cercetare a omenirii – Cultura

“Programul de cercetare” 2
Formarea noilor
„ipoteze suplimentare”

Formarea proiectelor în
domeniile culturii ☼ ☼ ☼☼ ☼

Paradigma integrităţii şi dezvoltării 1

Instituţionalizarea
„programului de cercetare”

“Programul de cercetare” 1
Ipoteze suplimentare la
Programul 1 în domeniul
culturii (în curs de apariţie)

Metaparadigma Homo Sapiens

Sursa: elaborată de autoare

Figura 1. Mecanismul formării şi schimbării paradigmelor integrităţii socioeconomice

şi umane care condiţionează dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural

1.4. Aplicarea analizei paradigmatice în scopul conceptualizării

paradigmelor epocale ale dezvoltării socioeconomice şi umane

Pentru a determina punctul relativ de numărare a formării paradigmelor integrităţii

socioeconomice şi umane în cultura mondială, apelăm la analiza istoriei dezvoltării culturii. În acest
context metodologic, pare valoroasă teoria succesiunii civilizaţiilor [362, p.44], deoarece aceasta
permite atribuirea analizei întreprinse unui racursi sistemic. Conform teoriei date, în dezvoltarea culturii
mondiale putem evidenţia următoarele civilizaţii principale: neolitică, a cărei durată a constituit

33
30-35 secole, sclavagistă – 12-13 secole, feudală timpurie – 7 secole, preindustrială – 4,5 secole,
industrială – 2,5 secole şi postindustrială care se presupune că va dura 1,3 – 1,5 secole (figura 2).

Sursa: [362, p.14]

Figura 2. Succesiunea civilizaţiilor în cultura mondială

Analiza materialelor culturologice referitoare la civilizaţiile perioadei neolitice [333] ne

conduce la concluzia că le era specifică orânduirea primitivă, bazată pe unelte de piatră, credinţe
religioase timpurii (fetişism, animism etc.), forme elementare ale gestiunii strategice şi operaţionale.
Pe măsură înrăutăţirii climei pe Pământ şi a condiţiilor de trai, triburile au fost nevoite să migreze în
căutarea unor medii mai favorabile şi să lupte pentru posibilitatea utilizării lor „exclusive”.
Remarcăm, deci, că, din cauza dezvoltării slabe a culturilor tribale, se aplicau, în fond, metode
militariste de luptă.
Civilizaţiile oriental-sclavagiste corespund „secolului de bronz”. Credinţele religioase timpurii
ale acestora se dezvoltau în direcţia politeismului şi antropomorfismului. Formele organizaţiei
strategice şi gestiunii sistemelor social-economice ale culturii mondiale devin mai complicate.
Militarismul, ca strategie principală de luptă pentru supravieţuire, se suplimenta cu mijloace ale luptei
politice. În acest context, o importanţă deosebită pentru eficienţa gestiunii şi dezvoltării
civilizaţiilor / sistemelor social-economice a căpătat, după părerea noastră, formarea culturii politico-

34
strategice şi militare. Anume, prin intermediul unei asemenea culturi, civilizaţiile date au putut, de
fapt, să-şi asigure o anumită integritate politico-economică, teritorială, lingvistică etc.
Considerăm că bazele acestei culturi au fost puse de vechile state din sec. IV-II î.Hr. –
Şumerian, Babilono-Asirian, cele ale Egiptului Inferior şi Superior, Israelo-Iudaic, Ini (China
antică) şi cel Harappian (India antică).
Remarcăm, de asemenea, că însuşi faptul realizării în cultura mondială a fenomenului stabilităţii
confirmă ipoteza lansată de noi despre dezvoltarea culturii politico-strategice şi militare în calitate de
strategie principală de realizare a integrităţii şi, pe baza acestei culturi, a constituirii treptate a primei
paradigme de integritate socioeconomică şi umană în managementul strategic şi cros-cultural din istoria
culturii mondiale. O denumire „personificată” adecvată acestei paradigme, în opinia noastră, este Homo
Strategos-Politicus. Instituirea ei, de fapt, se realizează în civilizaţia antică, asociată, de obicei, în
literatura ştiinţifică cu culturile antice ale Greciei, Romei, Chinei, Indiei [123]. Considerăm că
consolidarea primei paradigme are loc datorită constituirii în cadrul acestor culturi a unui nou fenomen
al culturii mondiale –filosofiei (sec. VII – VI î.Hr.). Aceasta a permis, graţie metodei sale reflexive, de a
conştientiza şi de a sistematiza experienţa civilizaţiilor precedente şi contemporane privind strategiile de
dezvoltare a lor şi realizarea integrităţii socioeconomice, precum şi înţelegerea esenţei omului. Anume,
în această perioadă, în Grecia Antică apare noţiunea de strateg – comandant militar şi conducător de stat
iscusit, chemat să asigure integritatea statală şi armonia în cosmos.7 În China antică, la fel de activ se
elaborează (în mileniul I î.Hr.) problemele organizării şi gestiunii de stat în concepţiile confucianiştilor,
taoiştilor, moiştilor (sec. VI î.Hr.) şi legiştilor (sec. III î.Hr.) [275]. În India antică, principalele ideologii
cu o importanţă nu numai religioasă, dar şi politico-economică strategică, apar brahmanismul (sec. X
î.Hr.) şi budismul (sec. VI î.Hr.). Chintesenţa paradigmei Homo Strategos-Politicus devine, în viziunea
noastră, definiţia omului dată de marele savant şi sistematizator al experienţei intelectuale a lumii antice,
Aristotel: „Omul prin natura sa este o fiinţă politică” [239, p.378].
După cum au arătat cercetările noastre [75, cap.II], concepţia de dezvoltare socioeconomică şi
umană, care a constituit baza paradigmei Homo Strategos-Politicus în varianta antică, a devenit
concepţia armoniei universale. Pe baza ei s-a declanşat o creştere social-economică extensivă şi
una intelectuală intensivă. Direcţiile investiţionale prioritare ale acestei creşteri au fost: dezvoltarea
gospodăriei naturale (rurale), micul comerţ, organizarea campaniilor militare, dezvoltarea
intelectuală elitară. Factorii principali de producţie au devenit munca, pământul, mijloacele de
producţie manuale primitive, iar principalele tehnologii ce asigurau creşterea paradigmatică – cele
agricole, comerciale, militare, politice şi intelectuale. În acelaşi timp, criteriul de apreciere a

7
Kosmos în limba greacă înseamnă „ordine” apărută din haos.

35
gradului dezvoltării socioeconomice şi umane era, de fapt, nu atât nivelul de armonie a statelor şi
locuitorilor lor cu mediul ambiant, cât capitalul fizic (resurse naturale), realmente valorificat şi
acumulat, şi capitalul intelectual (elaborări filosofico-ştiinţifice şi stratego-militare, ele fiind
orientate spre „amenajarea” şi armonizarea sociocosmosului). Aceasta crea, în viziunea noastră, o
contradicţie profundă în cadrul paradigmei Homo Strategos-Politicus între managementul strategic
ideal, ce vizează crearea unor state „ideale”, constante şi armonioase, şi gestiunea strategică reală,
orientată spre „reconstruirea” permanentă a cosmosului, „reorganizarea” armoniei lui.
Totodată, după cum arată analiza textelor antice economice, filosofice şi politice [256; 285;
286], în Grecia antică strategia, indiferent de domeniul şi nivelul ei de aplicare, nu prezenta atât un
mijloc tehnic al raţiunii de realizare a anumitor scopuri, cât o artă intelectuală veritabilă (etimologic
– „arta de conducere a armatei”) [128].
Aceasta a permis, într-o măsură oarecare, depăşirea contradicţiei paradigmatică pe seama
faptului că, în managementul strategic ideal, se elaborau idei ce condiţionau, ulterior, formarea
tendinţelor de dezvoltare a gestiunii strategice reale. Unele din aceste idei şi tendinţe au constituit,
de asemenea, linearităţi suplimentare la logica dominantă de dezvoltare a culturii. În plus, din ele
„se ţeseau fire” trainice, care se „împletesc în ornamentul” actual al paradigmei contemporane în
curs de formare – Homo Intelligens. În continuare, le vom analiza pe cele mai esenţiale dintre ele:
• Pentru a „amenaja” şi armoniza sociocosmosul, sunt necesare cunoştinţe. „Pentru a conduce,
este necesar a cunoaşte...” – afirma Platon în tratatul său „Republica” [189]. Totodată, „multe cunoştinţe
nu învaţă minte” – contrapunea părerea sa Heraclit [286]. Această discuţie ne permite să conştientizăm
problema gestiunii strategice a cunoştinţelor, actuală în secolul nostru informaţional, şi s-o
formulăm ca problemă a criteriilor calităţii studiilor, precum şi a raportului calitativ al instruirii,
dezvoltării intelectului şi înţelepciunii.
• Orientarea raţiunii Homo Strategos-Politicus spre „amenajarea” lumii şi crearea armoniei
s-a manifestat, de asemenea, în tendinţa de sistematizare a tuturor domeniilor cunoaşterii umane şi
formarea, în acest mod, a ştiinţelor. Una din cele mai argumentate şi influente s-a dovedit a fi aici
strategia lui Aristotel, ale cărei principale aporturi constau, după părerea noastră, în următoarele:
¾ Sub aspect metodologic, în primul rând, în determinarea filosofiei ca ştiinţă ce prezintă o bază
metodologică generală de cunoaştere a lumii şi de formare a ştiinţelor;8 în al doilea rând, în
faptul că de el a creat prima clasificare bicriterială (după scop şi obiect) a ştiinţelor, ceea ce a
favorizat elaborarea strategiilor conştiente privind dezvoltarea lor ulterioară; în al treilea rând,
în elaborarea instrumentarului ştiinţific general („organon”) [129] sub formă de sistem al

8
Prima filosofie – „metafizica”, obiectul căreia – metaesenţele, ce determină dezvoltarea tuturor altor esenţe; „filosofia
naturii” – matematica şi fizica; „filosofia practică” – etica, politica, economica.

36
 logicii formale. Acest instrumentar a rămas aproape invariabil până în sec. XIX, după ce a fost
inclus în sistemul mai general al logicii dialectice a lui Hegel.
¾ Sub aspect pragmatic, în afirmarea ştiinţei Eticii ca ştiinţă-cheie în raport cu Politica şi
Economia, dat fiind faptul că ea determină scopul şi caracterul metodelor de dezvoltare atât a
acestor ştiinţe, cât şi a strategiilor propuse de acestea şi, ca urmare, a gestiunii societăţii. Cu
alte cuvinte, în elaborarea strategiilor economice şi politice trebuie început cu determinarea
sistemului de valori pe care ele se vor baza.
Aceste aspecte metodologice şi pragmatice ale strategiei dezvoltării culturii lui Aristotel au
contribuit, în viziunea noastră, la formarea fundamentelor mintale ale dezvoltării managementului
strategic contemporan de pe poziţiile lui Homo Intelligens.
Concomitent, Aristotel a lansat, după părerea noastră, tradiţia formalizării excesive a ştiinţei şi
atracţiei pentru construcţiile metafizice ale acesteia. Apreciind această tradiţie de pe poziţia logicii lineare
de dezvoltare9 a omenirii şi culturii, observăm că aceasta a creat premise nemijlocit pentru tranziţia la
paradigma religioasă medievală, bazată pe construcţiile metafizice teologice. Examinând această tradiţie
prin prisma logicii polilineare10 a dezvoltării socioeconomice şi umane, relevăm că tradiţia s-a transformat
într-o tendinţă ce îndepărtează ştiinţa de strategia dezvoltării ei pluralistice şi pragmatice de pe poziţia lui
Homo Intelligens solicitată actualmente, deoarece contribuia la dominarea abordării dihotomice a lumii şi
ştiinţelor.11 Printre trăsăturile de bază caracteristice acestei abordări distingem:
ƒ Categorismul: termenul adesea comportă o conotare negativă, însă nu este univoc. Acesta se
referă la înclinaţia spre categoriile clar definite, clasificările stricte, la abordarea logico-
formală a soluţionării oricăror probleme în general. Dar acesta prezintă şi tendinţa de
perfecţionare a propriilor construcţii şi definiţii ştiinţifice, care adesea duc la ostilitate faţă de
alt punct de vedere. În plus, orice compromis în soluţionarea problemelor se apreciază prin
prisma categorismului ca semn de slăbiciune, „lipsa principialităţii” oponentului. Se
formulează, astfel, strategia dominantă de conducere, negociere şi adaptare a deciziilor
orientate spre o victorie indiscutabilă, contrapusă pierderii categorice a oponentului, tratat deja
ca adversar (dihotomia strategică „câştig-pierdere”).
ƒ Analitismul. Se are în vedere pasiunea pentru metodele „anatomice” în cercetarea obiectului:
tendinţa de „a-l lua în formă pură” şi de a-l disocia în părţi componente, izolându-l de
multiplele legături reale cu alte obiecte.

9
Se are în vedere logica „evidentă” şi, de regulă, instituţionalizată a dezvoltării socioeconomice şi umane.
10
Se referă la logica „latentă”, „ascunsă”, „ramificată”, ce acţionează concomitent cu cea dominantă şi evidentă.
11
Exemple elocvente ale mentalităţii dihotomice le reprezintă opunerea categorică a lumii ideale celei materiale în
concepţia lui Platon, a economiei în calitate de ştiinţă „pozitivă” faţă de crematistică drept ştiinţă „negativă” în
concepţia lui Aristotel, a omului faţă de Dumnezeu, ca imperfectul opus perfectului în Evul Mediu etc.

37
 ƒ Absolutismul. Înclinaţia spre absolutizarea părerilor, teoriilor, proiectelor social-economice. O
dată chibzuite şi amănunţit elaborate, acestea se declară ca fiind „perfecte” (în sensul
„desăvârşite”). Prin acesta este ignorată schimbarea permanentă a realităţilor.
ƒ Universalismul. Aspiraţia la strategiile economice şi politice la scară, tendinţa de a crea şi a
aproba standarde unice în toate sferele vieţii (politică, economie, ştiinţă, artă etc.) şi pentru
toate culturile lumii.

O continuare şi finalizare logică a paradigmei antice a devenit autorealizarea Homo Strategos-

Politicus în calitate de comandant iscusit de oşti (strateg). Acesta a edificat marile imperii: al
Elinilor (A. Macedon), Sfântul Imperiu Roman ş.a. Totodată, apare şi gestiunea strategică cros-
culturală ca artă a dirijării popoarelor în cadrul unei integrităţi politico-economice (în imperii).
Referitor la statutul omului în paradigma Homo Strategos-Politicus susţinem că acesta este
dihotomic, iar valoarea omului – variabilă. Pe de o parte, omul este strateg, pe de alta – robul puterilor
militar-politice. În prezent, el planifică orânduirea statului ideal, mâine este apreciat la nivel de obiect.
Necesitatea de a obţine o nouă integritate şi-a găsit expresia în formarea religiilor mondiale
monoteiste, în special a creştinismului în cadrul Imperiului Roman. Din perioada patristicii
occidentale (sec. I – VIII) se modifică, astfel, direcţionarea strategică a raţiunii omeneşti (Homo
Sapiens) şi îşi începe constituirea paradigma Homo Perennis („omul veşnic”) pe baza dezvoltării
culturii nu, pur şi simplu, religioase, ci teologice. Marele politician şi strateg al ei devine, deja,
Dumnezeu, care: 1) în mesajele sale divine, transmite prin profeţii săi, apreciază tendinţa raţiunii
omeneşti de a cunoaşte şi conduce ca semeţie şi „mare păcat”, deoarece l-au adus pe om la
„dezintegrare” şi l-au pus în faţa problemei înstrăinării; 2) trimite pe Fiul său (Iisus Hristos) –
Cuvântul (Logos) – Sfântul Duh (energia şi harul dumnezeiesc) oamenilor chinuiţi. Oamenii,
venindu-şi în fire şi însuşindu-şi credinţa, săvârşesc „ultimul” lor ritual: îl aduc în jertfă pe Iisus
Hristos, curăţindu-se de primul păcat, mântuindu-se şi izbăvindu-se de înstrăinarea dintre
Dumnezeu (lumea ideală, inteligibilă, adevărat-raţională) şi sine (lumea senzitivă, imperfectă, dar
care tinde spre ideal); 3) îşi asumă responsabilitatea pentru destinele şi faptele oamenilor, pentru
conducerea lumii.
Din perioada scolasticii (sec. IX – XIII) începe formarea „ipotezelor suplimentare” ce
pregăteau terenul pentru următoarea schimbare lineară a paradigmelor. În formularea uneia din
problemele metodologice centrale din Evul Mediu – raportul dintre Credinţă şi Raţiune –
accentele se deplasează în direcţia Raţiunii, ca fiind „responsabilă” pentru „pregătirea”
fundamentului credinţei care duce la ea (vezi, de ex., 212).

38
 Perioadele similare de patristică şi scolastică s-au constituit în procesul dezvoltării
islamismului care, în general, a moştenit logica Bibliei, iar fondatorii lui conceptuali se sprijineau
pe aceleaşi autorităţi ale filosofiei greco-romane ca şi cei creştini [169; 286].
Aproximativ la începutul mileniului I al erei noastre, budismul, confucianismul, taoismul se
formează ca religii de însemnătate mondială [36; 169]. Astfel, paradigma Homo Perennis, devine
caracteristică Evului Mediu al culturii mondiale.
Esenţa paradigmatică a dezvoltării socioeconomice şi umane devine creşterea spirituală şi social-
economică extensivă pe baza concepţiilor teologice. Principalele direcţii de investiţie în această creştere
sunt: construirea bisericilor, dezvoltarea agricolă ulterioară. În calitatea factorilor de producţie principali
apar: munca, pământul şi uneltele de muncă perfecţionate, iar a tehnologiilor de bază – cele agricole,
manufacturiere şi spiritual-psihologice. Nivelul de valorificare şi acumulare a capitalului fizic (resursele
naturale) şi spiritual-religios (valorile morale şi tehnologiile religioase ale gestiunii strategice) devine, în
fond, cel esenţial în aprecierea gradului de dezvoltare socioeconomică şi umană.
Polilinearitatea dezvoltării culturii mondiale care reflectă formarea intelectului ei, precum şi
aspectele constituite în cadrul lui Homo Perennis care duc la contemporanul Homo Intelligens se
manifestă, după părerea noastră, în faptul că se formează gândirea strategică globalistică latentă.
Aceasta e gândirea orientată spre elaborarea strategiilor de cunoaştere şi dirijare a Universului, cel
din urmă incluzând lumea terestră şi cea cerească. În acest context, relevăm că mentalitatea
medievală, pe de o parte, moşteneşte de la cea antică cosmopolitismul conştiinţei născute în
adâncurile marilor imperii, precum şi mitologismul conştiinţei reflectat în miturile „Sfintelor
Scripturi”. Pe de altă parte, are loc restructurarea metodologică şi strategică a acestei mentalităţi,
care se manifestă în trecerea de la politeism şi, respectiv, pluralism strategic, precum şi
localism / regionalism legat de el la monoteism şi globalism strategic.
În perioada medievală, la om, se formează o anumită deprindere „de a gândi pentru
Dumnezeu” în procesele adoptării deciziilor la toate nivelurile de reglementare a mediului social-
economic, operând în mod sofistic cu termeni de „pedeapsă” şi „har dumnezeiesc”.
Gândirea globalistă medievală am numit-o latentă, deoarece rolul de strateg global pe care
omul, de fapt, îl îndeplineşte, rămâne pentru el însuşi „în umbră” şi aproape neconştientizat.
Bazându-ne pe aceasta, menţionăm că Homo Intelligens care se formează în condiţiile de
globalizare a culturii contemporane are, astfel, în subconştiinţa sa culturală o experienţă temeinică
pentru formarea gândirii strategice globale, însă în prezent dezvoltând această gândire conştient.

39
 Raţiunea Divină a conceput şi a organizat lumea în mod ideal. Omul, creat după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu, este parte la proiect (în aceasta constă, în viziunea noastră, unul din
profundele sensuri ale misterului obiceiului religios de împărtăşanie). Raţiunea şi libertatea voinţei
sunt date omului pentru însuşirea creativă şi întruchiparea intenţiei divine cu privire la dirijarea
lumii reale în modul cel mai bun (optim), lumea fiind încredinţată omului de către Dumnezeu.
Aceste idei, pe de o parte, contribuie la formarea intelectului creativ al culturii mondiale, pe de altă
parte, ne reorientează la logica paradigmatică lineară a dezvoltării ei. În această logică, se observă
următoarele: odată cu deplasarea accentelor spre forţa raţiunii umane şi libertatea voinţei, în cadrul
Homo Perennis creşte „dezintegrarea”: omul apare ca stăpânul pământului, împuternicit de
Dumnezeu, şi, totodată, – ca robul lui. Concomitent, se actualizează căutarea integrităţii care duce
la reevaluarea cardinală a valorilor.
În procesul noii reaprecieri a valorilor, omului nu numai că i se menţine locul central în lume,
„sfinţit” la timpul său de textele sacre, dar i se accentuează, mai ales în cultura occidentală, statutul
lui de Stăpân – asupra sa şi a lumii pământeşti – pe care i l-a încredinţat Dumnezeu. Omul începe să
conştientizeze rolul sau de „diriguitor” principal al cunoaşterii şi dezvoltării lumii şi omenirii. El se
apreciază pe sine ca o valoare supremă pe pământ. El încearcă să se contemple în dezvoltarea şi
integritatea sa cu natura şi argumentează ştiinţific postura sa de „încununare a evoluţiei naturii”
(umanismul, naturalismul, dialectica, raţionalismul, scientismul fiind trăsături caracteristice ale
Epocii Moderne şi paradigmei sale).
Analiza logicii lineare de dezvoltare a culturii Epocii Moderne, ale cărei etape au fost
Renaşterea şi Iluminismul, ne conduce la concluzia că cel mai adecvat chip al omului şi denumirea
paradigmei respective sunt Homo Rationalis. Potrivit cercetărilor noastre (75, cap.II), în Epoca
Modernă, s-au manifestat următoarele strategii fundamentale (direcţii de căutare) ale integrităţii
socioeconomice şi umane:
I. Efectuarea unei reflecţii laice asupra esenţei instituţiei fundamentale a culturii mondiale –
religiei – şi asupra poziţiei strategice a acesteia în societate. Rezultatele reflecţiei devin atât
strategiile de compromis (panteism, deism, concepţia „adevărului dual”), cât şi cele nihiliste (ateism).
II. Desfăşurarea unei critici raţionaliste intrareligioase a instituţiilor existente – mişcările
reformatoare. Rezultatele activităţii scolasticii religioase se apreciază ca denaturări ale esenţei
mesajelor dumnezeieşti. Strategia reformării, în particular în creştinism, s-a soldat cu apariţia
protestantismului, etica căruia a susţinut dezvoltarea capitalismului [229].

40
 III. Dezvoltarea activă a direcţionării practice, tehnice şi pragmatice a Raţiunii. Aceasta se
reflectă destul de evident prin modificarea treptată a caracterului şi orientărilor strategice ale
ştiinţei; prin consolidarea înzestrării tehnice a culturii mondiale pe baza evoluţiei ştiinţei. În acelaşi
timp, Homo Rationalis, în dotarea sa strategică, pune accentul nu numai pe progres, ci şi pe accelerarea
acestuia prin intermediul revoluţiilor tehnico-ştiinţifice ulterioare. Ca rezultat, se formează concepţia
tehnogenă a dezvoltării socioeconomice şi umane ca una fundamentală pentru paradigma Homo
Rationalis. Trăsăturile esenţiale ale concepţiei devin: a) creşterea socioeconomică şi intelectuală
extensivă; b) dezvoltarea industriei, comerţului, construcţiei capitale şi de drumuri, flotei, precum şi a
instruirii în calitate de direcţii prioritare ale strategiilor investiţionale ale statelor naţionale în curs de
constituire; c) munca, capitalul, uneltele de muncă mecanizate şi capacitatea de antreprenoriat – ca
factori de producţie principali; d) capitalul fizic (care, deja, reuneşte resursele naturale, mijloacele
tehnice) şi capitalul financiar apar ca criterii de estimare a nivelului dezvoltării umane; e) statutul
omului în societatea industrială, de asemenea, devine dihotomic. El este „stăpân al Universului” şi, în
acelaşi timp, „jucărie” a forţelor de piaţă, victimă a crizei culturii moderne, precum şi a crizei ecologice.
O semnificaţie deosebită obţine extinderea activităţii de antreprenoriat, precum şi
interacţiunea dialectică a businessului, religiei şi eticii. Apariţia spiritului de antreprenoriat „Homo
Oeconomicus”, omniprezent, este asociată în literatura ştiinţifică, adesea, cu Epoca Modernă,
deoarece termenul „omul economic” a fost introdus de A. Smith. În acest context, considerăm
rezonabilă expunerea următoarelor idei cu caracter metodologic: în primul rând, antreprenoriatul, ca
un anumit tip de activitate bazată pe raţionalitate economică, a apărut în cultura mondială
concomitent cu primele structuri de piaţă şi s-a dezvoltat în logica complexă a acestei culturi. În
lumea antică, purtătorii reali ai spiritului antreprenorial erau neguţători şi sacerdoţii, în cea
medievală – biserica. Antreprenoriatul se dezvolta intensiv şi latent. O particularitate a Epocii
Moderne, în opinia noastră, constă în faptul că antreprenoriatul se dezvoltă extensiv şi evident,
cuprinzând treptat aproape toate instituţiile sociale (în special, în cultura occidentală). Aceasta a
devenit posibilă datorită activizării relaţiilor de piaţă în procesul constituirii naţiunilor şi statelor,
extinderii comerţului internaţional, formării societăţii industriale. Astfel, antreprenoriatul se
deplasează în logica lineară, principală a dezvoltării culturii mondiale, instituţionalizându-se chiar
în forma unei paradigme speciale a integrităţii – Homo Oeconomicus, la esenţa căreia ne vom
referi, de asemenea, în subcapitolul dat. În al doilea rând, Homo Rationalis, înzestrat cu spirit
antreprenorial, păstrează legătura cu Homo Perennis, însă aceasta capătă un caracter dialectic. Pe de

41
o parte, antreprenoriatul „extensiv” „neagă” pe Homo Perennis, deoarece necesită pământuri, forţă
de muncă, bani şi intelect (realizări ştiinţifice şi tehnice) libere. Pe de altă parte, acesta „salută” şi
chiar se bazează pe Homo Perennis reformat.12 Toate acestea îi asigură lui Homo Rationalis, în
definitiv, supravieţuire şi dezvoltare durabilă. Şi anume, de rând cu formarea şi mişcarea
sindicatelor ce au asigurat reglementarea politică, juridică şi economică a capitalismului „tânăr” şi
„sălbatic”,13 „reformatul” Homo Perennis a constituit fundamentul de valori, în baza căruia a
devenit posibilă gestiunea strategică a capitalului şi dezvoltarea durabilă a capitalismului. În
legătură cu aceasta, drept scopuri de dezvoltare a capitalismului devin, treptat, nu numai
satisfacerea interesului individual prin orice metodă şi nu doar declaraţia retorică a lozincilor de
tipul „Libertate, egalitate, fraternitate!”, ci şi perfecţionarea reală a orânduirii sociale, de exemplu,
prin intermediul dezvoltării comunităţilor locale şi formării eticii în business.
Necesitatea asigurării lui Homo Oeconomicus (antreprenorului) cu un fundament de valori, pe
baza căruia va deveni posibilă dezvoltarea stabilă a lui şi a societăţii în care el acţionează, şi-a găsit
reflectare în lucrarea lui A. Smith „Educarea sentimentelor morale” [207] mai puţin cunoscută decât
„Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”.
Această necesitate, în opinia noastră, reprezintă, în prezent, o importanţă strategică deosebită
pentru ţările cu economie în tranziţie în care fundamentul precedent de valori se distruge, iar cel
nou se formează, deocamdată, spontan şi nu întotdeauna corespunde stabilităţii constructive de
dezvoltare a societăţii şi antreprenoriatului. În general, relevăm că tendinţa culturii mondiale,
apărută în cadrul lui Homo Rationalis şi care presupune combinarea eticii şi pragmatismului în
dezvoltarea strategică a businessului, a creat un teren favorabil pentru maturizarea intelectului lui
Homo Intelligens în dimensiunea lui pragmatică.
IV. Se renaşte şi se dezvoltă activ direcţionarea raţionalistă generală a intelectului în cultura
occidentală şi mondială în contrapunere cu orientarea lui mistică. Din punctul de vedere al analizei
strategiilor de dezvoltare a culturii se referă la faptul că iraţionalismul medieval se substituie cu
raţionalismul Epocii Moderne.
V. Se afirmă dispoziţiile dominante ce influenţează asupra strategiilor de dezvoltare şi
gestiune în cadrul paradigmei Homo Rationalis. Şi anume, optimismul istoric, credinţa în succesul

12
Etica religiei, în special a protestantismului, confucianismului şi budismului, a contribuit considerabil şi contribuie
până în prezent la dezvoltarea atât a antreprenoriatului culturilor naţionale, cât şi a culturii mondiale (vezi, de
exemplu, [129; 229]).
13
Se are în vedere „extremele” procesului de acumulare iniţială a capitalului şi de formare a societăţii industriale:
terorismul industrial ca mijloc al luptei de concurenţă; mişcarea ludiştilor care distrugeau maşinile; munca grea şi
nereglementată a femeilor şi copiilor în fabrici etc.

42
raţionalizării vieţii şi în progres. După cum menţionează Hans Kung, Epoca Modernă începe cu
apariţia unei noi credinţe – în Raţiune şi Progres, ceea ce a condus la supremaţia a patru forţe
dominante: ştiinţele naturii, tehnica, industria şi democraţia [298].
VI. Realizarea integrităţii ca armonie social-economică este asociată, de asemenea, cu
procesul de formare a naţiunilor, statelor naţionale şi cu mişcările de eliberare naţională. În epoca
vizată, esenţa managementului strategic cros-cultural constă în gestiunea naţiunilor în cadrul
statelor în formare şi în dirijarea relaţiilor interstatale.
VII. O orientare strategică generală a lui Homo Rationalis devine conştientizarea esenţei
sale drept „Ego”. Altfel spus, în procesul renaşterii valorilor antice, dezvoltării spiritului de
antreprenoriat şi activităţii iluminist-mesianice apare din nou problema gestiunii coordonate a
cosmosurilor: a lumii interne şi a celei externe a omului, precum şi a corelării interesului personal şi
public al acestuia. Formularea problemei, însă, se modifică strategic reflectând spiritul epocii.
Interesul principal îl reprezintă acum problema determinării naturii (esenţei) „Eu”-lui uman
(„Ego”), precum şi a posibilităţilor de autoexprimare a acesteia.
Modificarea focarului strategic şi metodologic al cercetărilor Epocii Moderne a fost
condiţionată, în viziunea noastră, de conştientizarea treptată a faptului că, în funcţie de metodologia
determinării esenţei omului, se schimbă substanţial caracterul activităţii lui strategice şi de
organizare-dirijare în cultură, în economie.
De aceea, considerăm metodologic oportună evidenţierea în cadrul lui Homo Rationalis a
două subparadigme ale integrităţii socioeconomice şi umane – Homo Oeconomicus şi Homo
Irationalis, aflate în raport dialectico-concurenţial. Deosebirea principală între acestea este
condiţionată anume de diferenţa abordării înţelegerii „Ego” al omului.
În societatea industrială în constituire şi cu relaţii de piaţă într-o dezvoltare activă, subparadigma
Homo Oeconomicus devine dominantă. Ideile strategice principale ale ei le-a exprimat A.Smith în
doctrina sa despre „omul economic”. Conform savantului, înclinarea fundamentală a lui „Ego” uman
este „orientarea spre schimb, comerţ, preschimbarea unui bun pe altul” [334, p.90]. De aceea, omul
mai repede îşi va atinge scopul, dacă se va adresa nu la bunăvoinţa apropiaţilor săi, ci la egoismul lor
şi va putea să le arate că-i în propriul lor interes să facă pentru el ceea ce le cere. „Dă-mi ceea ce-îmi
trebuie şi ai să primeşti ceea ce îţi trebuie. Acesta este sensul fiecărei asemenea propuneri” [334,
p.91]. Astfel, esenţa „Ego”-ului individual rezidă în interesul economic care se bazează pe legea
autopăstrării şi instinctul „reproducţiei lărgite”. Un astfel de „Ego” are nevoie de existenţa altora. El

43
se include în procesul producţiei materiale şi al schimbului şi se străduie, în felul său raţional, să
rezolve problema combinaţiei intereselor personale şi publice, problema realizării integrităţii. Drept o
soluţionare „raţională” a problemelor se subînţelege faptul că comportamentul lui Homo
Oeconomicus se bazează pe postulatul „raţionalităţii economice: tendinţa individului de a obţine un
rezultat maxim cu cheltuieli minime” [297, p.20].
Prin comportamentul său raţional, calculat, „omul economic” (antreprenorul) tinde spre proprietatea
privată, informaţie şi libertate în alegerea activităţii, precum şi libertate în acţiune; se străduie să-şi
dezvolte capacităţile de inovator şi dorinţa de a risca. În plus, acesta diferă de un simplu producător şi
consumator (Homo Faber) prin sursa principală a existenţei sale: la Homo Faber aceasta-i plata pentru
muncă, la Homo Oeconomicus – venitul de antreprenoriat (profitul, renta, dobânda, dividendul etc.) [71].
Astfel, dezvoltarea lui Homo Oeconomicus corespunde evoluţiei relaţiilor de piaţă. Asemenea
relaţii, ca şi raţionalitatea economică, formează fundamentul programului de cercetare „Homo
Oeconomicus”, pe baza căruia se elaborează diferite strategii de realizare a integrităţii economiei.
Economia, la rândul său, trebuie să asigure integritatea întregii culturi şi a omului în ea. Ca astfel de
strategii apar consecutiv doctrinele economice. Fiecare din ele îşi desemnează „liderul” său, a cărui
misiune constă în asigurarea economiei, iar pe baza acesteia şi a întregii culturi, cu integritate. Deci,
în mercantilism (sec. XIV – XV), un astfel de lider devine Negustorul, care a intensificat
dezvoltarea comerţului şi obţinerea profitului comercial; la fiziocraţi (sec. XVI) – Agricultorul, al
cărui scop principal a fost dezvoltarea agriculturii şi valorificarea resurselor naturale în scopul
obţinerii supraprodusului; în liberalism (sec. XVII – XIX) – Antreprenorul, care a dezvoltat
industria în scopul obţinerii profitului. Liberalismul evidenţiază piaţa şi raţionalitatea economică
care, până atunci, se dezvoltau implicit în logica polilineară a lui Homo Rationalis. Liberalismul, de
fapt, îl instituţionalizează pe Homo Oeconomicus, transformându-l din „proiectul de cercetare” a
societăţii industriale în subparadigma culturii Epocii Moderne. Totodată, datorită liberalismului se
formează punctele de bifurcare (ramificare) care determină dezvoltarea ulterioară atât lineară
(inclusiv dialectică), cât şi polilineară (sinergetică) a economiei şi întregii culturi occidentale.
În logica linear-dialectică liberalismul pune la baza subparadigmei Homo Oeconomicus drept
strategie a integrităţii „piaţa liberă”, formând astfel teza dialectică.
„Piaţa liberă”, însă, are „avantajele” şi „dezavantajele” sale [71]. Printre avantajele ei
principale – creşterea eficienţei producerii şi muncii, concordanţa cererii şi ofertei, concurenţa ce
stimulează dezvoltarea pieţei, diversitatea mărfurilor la un preţ convenabil pentru consumatori,

44
iniţiativa, mişcarea liberă a capitalului etc. Aceste şi alte avantaje contribuie la realizarea strategiei
„piaţa liberă”, orientată spre integritatea socioeconomică şi umană.
Referitor la principalele dezavantaje ale „pieţei libere” şi raţionalităţii economice „pure”,
menţionăm că ele apar mai degrabă ca modele ideale de dezvoltare, pe când în realitate, în primul
rând, „libertatea” pieţei trece repede în viceversa – monopoluri, oligopoluri (nu întotdeauna este
eficientă şi legislaţia „antitrust”); în al doilea rând, în afara interesului de piaţă rămâne interesul
sociocultural, dacă el nu aduce nivelul aşteptat de profit; în al treilea rând, dezvoltarea pieţei este
supusă crizelor care distrug integritatea nu numai a economiei, dar şi a altor domenii culturale. În
acest context, teza liberalismului este „negată” dialectic, pe de o parte, de antiteza marxismului, pe de
alta – de antiteza keynesismului. În plus, teza liberalismului se afirmă într-o calitate nouă în strategiile
neoclasicilor, neoliberalilor şi neoinstituţionaliştilor. Astfel, se formează punctul de bifurcare, care
propune polilinearitatea în dezvoltarea internă a subparadigmei Homo Oeconomicus.
În continuare, vom cerceta conţinutul acestei polilinearităţi din punctul de vedere al esenţei lui
Homo Oeconomicus şi al strategiilor lui de integritate.
K. Marx (sec. XIX), în opera sa „Capitalul” [306], concentrându-şi atenţia asupra consecinţelor
grave ale pieţei în condiţiile capitalismului (diferenţierea puternică a venitului, problemele şomajului,
sărăciei şi mizeriei respective), s-a pronunţat împotriva „pieţei libere”, „capitalismului”, bazei lor –
proprietatea privată – şi, ca urmare, contra raţionalităţii lui Homo Oeconomicus ca interes economic
individual. Toate acestea nu puteau să constituie baza unui management strategic eficient, deoarece,
în opinia savantului, generau şi reproduceau inegalitatea social-economică şi inechitatea.
Trebuie relatat că, negând piaţa ca strategie de integritate, Marx, totodată, a dat o apreciere
înaltă aportului clasicilor în elaborarea teoriei valoare-muncă, prin dezvoltarea căreia el a
fundamentat teoria plusvalorii. Pe baza acestei teorii, Marx a elaborat, de fapt, o strategie proprie a
integrităţii, prin care el a demonstrat necesitatea substituirii proprietăţii private cu cea publică (ca
fundament economic al noii societăţi comuniste, lichidării exploatării muncii de capital, instalării
egalităţii social-economice şi al planificării centralizate de stat) şi a argumentat rolul decisiv al
factorilor economici (de producţie, de muncă) în dezvoltarea tuturor laturilor vieţii social-
economice. În legătură cu aceasta, relevăm că în loc de raţionalitatea / interesul individual al lui
Homo Oeconomicus, la Marx, în prim-plan plan apare raţionalitatea / interesul public ca latură
consistentă a lui Homo Oeconomicus. Homo Oeconomicus „marxist” îşi fixează drept scop
„satisfacerea cerinţelor tuturor membrilor societăţii pe seama întregii societăţi” [301, p.232].

45
 Totodată, Marx nu respinge raţionalitatea individuală a lui Homo Oeconomicus, dar, în primul
rând, ea are un caracter subordonat, în al doilea rând, baza ei economică este, deja, nu proprietatea
privată, ci munca (repartizarea după muncă).
În acelaşi timp, mersul real de dezvoltare a capitalismului pe baza proprietăţii private şi
relaţiilor de piaţă a determinat necesitatea apariţiei direcţiei neoclasice în liberalism (mijlocul
sec. XIX – începutul sec. XX), ai cărei adepţi l-au criticat aspru pe Homo Oeconomicus socialist,
public, care nega proprietatea privată şi relaţiile de piaţă. Continuând tradiţia clasicilor (A. Smith,
D. Ricardo, J.-B. Say), neoclasicii (K. Menger, L. Walras, A. Marshall) considerau că proprietatea
privată şi relaţiile de piaţă corespund naturii omului, raţionalismului lui individual. Concomitent, ei
au argumentat un „nou lider” şi o altă strategie a integrităţii lui Homo Oeconomicus, care
erau într-o concordanţă mai adecvată realităţii în schimbare. În opinia neoclasicilor, începând cu
mijlocul sec. XIX şi, cu atât mai mult, în sec. XX, o atenţie majoră în relaţiile de piaţă capătă nu
atât Producătorul (oferta), cât Consumatorul (cererea). Raţionalitatea comportamentului
omului se manifestă, astfel, la nivel de satisfacere a necesităţilor acestuia şi este determinată,
pe de o parte, de acţiunea legilor psihofiziologice, pe de alta – de conştientizarea caracterului
limitat al resurselor.
În continuare, însă, criza generală a capitalismului din anii’30 ai sec. XX a redus brusc
avantajele pieţei şi a accentuat dezavantajele acesteia. În lucrarea „Teoria generală a folosirii
braţelor de muncă, a dobânzii şi a banilor” [157], J. M. Keynes, de fapt, a elaborat propria strategie
a integrităţii, când a demonstrat că piaţa şi legile ei nici în accepţiunea lor clasică, nici în cea
neoclasică nu asigură o reglementare automată a economiei. De aceea, raţionalitatea / interesul
individualist al lui Homo Oeconomicus trebuie să se combine cu raţionalitatea / interesul public.
Astfel, relaţiile de piaţă necesită o reglementare de stat atât din punctul de vedere al majorării
eficienţei raţionalităţii individuale, cât şi al celei publice.
Graţie intervenţiei de stat în economie şi elaborării programelor sociale, ţările din Occident au
ieşit cu succes din criză („disocierea” lui Homo Oeconomicus) într-o perioadă relativ scurtă, ceea ce
s-a manifestat, de exemplu, prin reducerea şomajului şi creşterea bunăstării tuturor păturilor sociale
din ţările capitaliste. În legătură cu aceasta, relevăm că strategia keynesistă, reflectând, pe de o
parte, continuitatea ideilor clasicilor despre importanţa pieţei, iar pe de alta – conştientizarea
necesităţii de combinare a raţionalităţii / interesului individual cu cel public, a contribuit la
satisfacerea şi aprofundarea esenţei de conţinut a subparadigmei Homo Oeconomicus.

46
 Homo Oeconomicus „keynesist” a activat cu succes până la mijlocul sec. XX, adică până când
„minusurile” strategiei lui au început să depăşească „plusurile”. Printre astfel de „minusuri”, care
figurează în literatura de specialitate ca „eşecuri ale statului”, menţionăm reglementarea excesivă a
pieţei din partea statului, birocratizarea exagerată a statului, precum şi coruptibilitatea acestuia.
În contextul dat, considerăm metodologic oportun a menţiona că orice strategie doctrinală a
integrităţii este un model ideal, bine chibzuit, dar care se distinge prin logica sa lineară privind
dezvoltarea socioeconomică şi umană. La „cufundarea” modelului doctrinal într-un mediu
polilinear real, acesta inevitabil se denaturează. Prin aceasta explicăm noi „eşecurile statului” în
strategia keynesistă.
Oricum, strategiile doctrinale ale antitezei (marxismul şi keynesismul) au contribuit la
acumularea experienţei atât pozitive, cât şi negative de dezvoltare a culturii mondiale. Depăşirea
masei cantitative a experienţei negative, în raport cu cea pozitivă a condus la „negarea” calitativă
a antitezei de sinteza dialectică. Negarea a avut loc în logica linear-dialectică a dezvoltării
culturale. Din punctul de vedere al logicii polilineare, sinergetice, antiteza s-a bifurcat în
subparadigma Homo Oeconomicus mai departe şi, ca urmare, s-au constituit strategiile
neoliberalismului, instituţionalismului, neoinstituţionalismului (în ţările economic avansate cu
orientare tradiţional-capitalistă) şi strategia „pieţei libere”, adică a dezvoltării capitaliste (în ţările
postsocialismului).
Deşi există o multitudine de nuanţe în concepţiile instituţionaliştilor şi neoinstituţio-naliştilor
(D. Galbraith, D. North ş.a.), în acestea observându-se prioritatea factorilor şi intereselor sociale în
raport cu cele „pur” economice, referitoare la constituirea modelelor economiei de piaţă. Strategul
influent al neoinstituţionalismului D. North [182], de exemplu, examinează piaţa deja ca o
raţionalitate limitată, ca norme şi reguli specifice de comportament, în legătură cu care o
însemnătate deosebită capătă etica afacerilor, ceea ce, la rândul său, contribuie la faptul că piaţa
devine tot mai „umană” şi social-orientată. În aceeaşi ipostază, apar şi neoliberalii, care elaborează
insistent teoria administrării sociale de piaţă (teoria lui Muller-Armac).
Ţările postsocialiste în noua lor dezvoltare – capitalistă, au ajuns actualmente şi ele la
necesitatea introducerii strategiei economiei de piaţă social-orientată. În general, această strategie
este apreciată de noi ca o realizare a raţiunii umane din a doua jumătate a sec. XX – începutul
sec. XXI, reprezentând dovada materializării unei mentalităţi calitativ noi – a lui Homo
Intelligens – în cadrul subparadigmei Homo Oeconomicus.

47
 Următoarea bifurcare se formează în dezvoltarea polilineară şi externă a subparadigmei
Homo Oeconomicus în raport cu cultura. În acest sens este negată dialectic însăşi subparadigma
Homo Oeconomicus din partea altei subparadigme – Homo Iraţionalis, care tratează altfel decât
Homo Oeconomicus „Ego”-ul omului. Din punctul de vedere al managementului strategic, relevăm
că, în aceste concepţii, se elaborează şi se introduc respectiv alte strategii de integritate, se afirmă
alţi lideri conducători spre integritatea socioeconomică şi umană. Aceşti lideri devin omul
„natural”, omul „iraţional” etc. Subparadigma Homo Iraţionalis devine tot mai influentă la
sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX şi formează o linearitate proprie, în care analiza istorico-
filosofică ne permite să evidenţiem trei etape principale:
Prima etapă este asociată cu romantismul european şi transcendentalismul american din
sec. XVIII – XIX. „Ego” este înţeles aici ca un izvor care îşi trage originea din Natură. Atingerea
integrităţii se percepe drept o contopire cu natura însufleţită, contrapusă societăţii „nemiloase”.
A doua etapă reuneşte concepţiile în care integritatea se realizează în procesul de creaţie,
înţeles ca autoexprimarea lui „Ego” – Voinţa individuală care reprezintă Voinţa Universală
(A. Schopenhauer, F. Nietzsche).
Pentru concepţiile celei de-a treia etape este specifică observarea esenţei „Ego” în procesul
istoric de autoafirmare, precum şi în Sinele creativ unic şi emoţional, perceput intuitiv
(existenţialismul, psihanaliza* etc.).
C. Jung, de exemplu, precizează esenţa Ego drept Sinele care prezintă un centru de dirijare,
coordonare, ce împacă în sine contradicţiile şi asigură prin aceasta integritatea psihicului [43].
Aceasta s-a exprimat în pasiunea faţă de antiteze: „natură însufleţită” – „societate nemiloasă”,
iraţional – raţional etc. Fiind destul de productiv în elaborarea propriilor strategii de integritate,
Homo Irationalis, totodată, a intensificat aceeaşi dihotomie a gândirii, care era caracteristică lui
Homo Rationalis. Homo Irationalis, astfel, s-a manifestat anume ca subparadigmă a paradigmei
Homo Rationalis.
În acelaşi timp, dat fiind faptul că semnificaţia strategică a substanţei iraţionale pentru
atingerea integrităţii socioeconomice şi umane a fost hipertrofiată, Homo Irationalis s-a transformat
în antiteza dialectică raportată la Homo Rationalis, reprezentând deja o paradigmă de sine
stătătoare.
Prin urmare, contrapunând raţionalitatea irationalităţii, concepţiile lui Homo Irationalis au
abordat astfel, după părerea noastră, şi problema rezonabilităţii. Cu alte cuvinte, aceste concepţii au

48
făcut posibil a medita nu numai asupra naturii omului, ci şi asupra esenţei raţiunii lui, precum şi a
scopurilor şi strategiilor activităţii umane raţionale. Prin urmare, concepţiile iraţionale au condiţionat
formarea „ipotezelor suplimentare” din partea lui Homo Irationalis pentru Homo Intelligens.
În afară de aceasta, concepţiile lui Homo Irationalis, prin critica sa şi metodologia originală,
au influenţat considerabil dezvoltarea subparadigmei Homo Oeconomicus: au început să fie
corectate scopurile comportamentului economic raţional. De exemplu, pe parcursul primelor etape
de formare a lui Homo Oeconomicus principalul stimulent în comportamentul individului se
considera cel material şi, îndeosebi, interesul bănesc; pe parcursul etapelor ulterioare, stimulentele
motivaţionale includeau în sine elemente cu caracter psihologic (caritate, scopuri legate de tradiţii,
considerente de prestigiu, utilizarea timpului liber etc.).
În cadrul lui Homo Oeconomicus, deci, în prezent, se elaborează „ipoteze suplimentare” care
reflectă realităţile societăţii informaţionale, şi anume, schimbarea motivaţiei în direcţia creşterii
importanţei realizării necesităţilor nu atât materiale, cât spirituale ale personalităţii (satisfacţie de la
procesul de creaţie, semnificaţia ei socială, complexitatea). Prin aceasta, şi Homo Oeconomicus
aruncă „poduleţe” spre noua paradigmă de integritate, Homo Intelligens.
Sub influenţa paradigmei Homo Irationalis, a început să se modifice caracterul concepţiilor
metodologico-ştiinţifice ce explică comportamentul socioeconomic al oamenilor, sistemul
motivaţiei lor şi formulează stilurile gestiunii socioeconomice. Tendinţa acestor concepţii de a ieşi
de pe poziţiile „pur” raţionaliste, din raţionalitatea economico-pragmatică şi tehnică în
argumentarea strategiilor de gestiune a fenomenelor socioeconomice s-a substituit cu orientarea
spre cercetarea substanţei primare „iraţionale” a acestor fenomene – instinctelor, voinţei,
„inconştientului colectiv”, necesităţii de autorealizare etc. – cu privire la argumentarea
reglementării strategice a fenomenelor culturii.
Ideile şi metodele lui Homo Irationalis au găsit aplicare largă în domeniul gestiunii producţiei,
personalului, clientelei etc. De exemplu, se utilizează vast cercetările privind sfera inconştientului în
marketing, contribuind la promovarea cu succes a mărfurilor pe pieţe şi dirijarea gusturilor
consumatorilor [78; 159]. Iar în unele companii japoneze se exercită o influenţă specială asupra
organelor de simţ şi a sferei inconştientului lucrătorilor în scopul majorării productivităţii muncii
acestora, ceea ce se exprimă în designul bine chibzuit al condiţiilor de muncă – culoarea, formele,
structura materialelor; muzica ce ridică dispoziţia lucrătorilor; aromele, de exemplu, cele citrice ce
sporesc concentrarea atenţiei etc. [201; 314].

49
 Pornind de la poziţiile actualului Homo Intelligens, susţinem că în prezent devine necesară
deplasarea ulterioară a nucleului concepţiilor metodologico-ştiinţifice (inclusiv a managementului
strategic) de la cercetarea fundamentului „pur” iraţional al fenomenelor socioeconomice la
argumentarea esenţei acestor fenomene şi elaborarea stilurilor de conducere a lor pe baza sintezei
motivelor raţionale şi iraţionale.
Un astfel de focar nou al cercetărilor metodologico-ştiinţifice actualmente se manifestă,
conform analizei noastre, prin apariţia şi elaborarea concepţiilor „situaţionale” ale managementului
[175], precum şi a unor asemenea concepte ca „intelect emoţional” [197; 226], „sinergia creaţiei în
grup” [288], „participare” [22; 175], „reacţia situaţională în timpul adoptării deciziilor” [72; 201]
etc. Aceste şi alte concepţii şi noţiuni ale teoriei şi practicii contemporane de management pregătesc
nemijlocit terenul pentru o nouă paradigmă a integrităţii – Homo Intelligens (vezi [75, cap. III]).
Epoca Postmodernă, care se remarcă prin constituirea societăţii postindustriale
(informaţionale) cu „noua” economie, îndeosebi în forma ei de piaţă social-orientată, presupune
schimbarea concepţiilor dezvoltării socioeconomice şi umane, care se stau la baza paradigmelor
integrităţii respective. Concepţia tehnogenă se substituie cu concepţia dezvoltării umane durabile
(DUD), ce şi-a găsit reflectare în astfel de elaborări ale culturii mondiale semnificative pentru
dezvoltarea managementului strategic ca „Agenda secolului XXI”, ONU (1992), „Determinarea şi
realizarea dezvoltării umane durabile”, ONU (1994) etc.
Analizând concepţia DUD din punctul de vedere al aportului ei specific la formarea noii
paradigme strategice a integrităţii umane, relatăm următoarele:
A. În concepţia DUD accentul se deplasează de la abordarea lineară a dezvoltării
socioeconomice şi umane la cea nelineară. Abordarea strategică lineară înseamnă urmarea de către
ţările lumii a unei scheme unice în dezvoltarea lor. Aceasta, respectiv, presupune „imitarea celor ce
merg înainte. Transferul de capital şi tehnologii sunt mijloace de realizare a scopului” [84, p.9]. Din
cauza acestei orientări, ţările în dezvoltare „se stimulează” pentru ca „să rupă cu propriile tradiţii”
[ibid.]. Abordarea nelineară presupune o diversitate. Aceasta însemnă „admiterea existenţei
numeroaselor căi paralele de dezvoltare” [84, p.10]. „În legătură cu aceasta, ţările trebuiau să fie mai
degrabă inovaţionale decât imitaţionale, dar, deoarece „inovaţiile nu pot să apară din vid, ci, de obicei,
din experienţa cuiva”, tradiţiile locale prezintă deja o valoare [ibid.] în concurenţa globală. Abordarea
nelineară corespunde, în opinia noastră, valorilor postmoderniste de pluralism şi toleranţă, precum şi
metodologiei sinergetice ce se constituie în societatea informaţională (mai multe detalii – în cap. III).

50
 B. Schimbarea abordărilor strategice ale dezvoltării socioeconomice şi umane presupune şi
modificări în priorităţile investiţionale. În abordarea lineară a dezvoltării, „anume investirea în
capitalul fizic este baza progresului…, factorul uman, în fond, aflându-se la periferie”. În acest
context, „perspectiva strategică a schimbărilor, de regulă, este pe termen scurt” [ibid.]. În abordarea
nelineară, accentul se pune pe investiţiile în capitalul uman (instruire, intelect), în dezvoltarea umană,
precum şi în capitalul social şi consolidarea instituţiilor sociale. Aceasta, respectiv, duce la modificări
strategice ale dezvoltării economice şi umane pe termen lung.
Întrucât realizarea concepţiei DUD se desfăşoară actualmente în condiţiile unei noi societăţi –
informaţionale, mai adăugăm că direcţii investiţionale prioritare devin şi producerea de cunoştinţe,
informaţii şi tehnologii adecvate, protecţia socială şi ecologică, factori principali de producţie fiind
informaţia, cunoştinţele, intelectul, uneltele cibernetice de muncă. În plus, în societatea
informaţională capitalul fizic nu-şi pierde, în viziunea noastră, actualitatea sa, dar iarăşi îşi schimbă
conţinutul său, când este vorba de investiţii. Accentul se deplasează de pe investiţiile în capitalul
fizic, care se asociază cu industria grea, construcţiile capitale etc., pe investiţiile în capitalul fizic,
precum industria uşoară, infrastructura, echipamentul tehnico-informaţional şi cibernetic.
C. Concepţia DUD este orientată şi spre ameliorarea situaţiei omului ca victimă a crizei
ecologice, moştenite de la societatea industrială, situaţia fiind actuală şi în societatea
informaţională. Depăşirea crizei ecologice este asociată, în concepţia DUD, cu constituirea
ecoeconomiei [311, p.408-410; 17].
D. Tranziţia la concepţia DUD permite aprofundarea criteriilor de estimare a dezvoltării
socioeconomice şi umane. Dezvoltarea ţărilor lumii se apreciază acum nu numai prin indicatori
economici generali, dar şi prin intermediul Indicelui Dezvoltării Umane (IDU), elaborat de ONU şi
calculat pe bază a 9 indicatori principali. Tratarea lărgită a IDU include 27 de puncte, printre care
durata vieţii, accesul la serviciile medicale, cultura alimentaţiei, accesul la studii, cercetările
ştiinţifice, deosebirile dintre bărbaţi şi femei din punctul de vedere al dezvoltării lor
socioeconomice, evaluarea comunicaţiilor etc. [271].
Odată cu dezvoltarea societăţii informaţionale, criteriile de apreciere a dezvoltării
socioeconomice şi umane ale ONU sunt suplimentate de indicatorii de informatizare a ţărilor lumii
[182]. Observăm, prin urmare, că datorită utilizării tehnologiilor informaţionale devine posibilă
crearea bazelor globale de date referitoare la toate ţările lumii, ce, la rândul său, asigură fundamentul
statistico-informaţional pentru prognozarea strategică a dezvoltării umane la diferite niveluri ale

51
acesteia. Astfel, se formează condiţiile pentru dezvoltarea managementului strategic al culturii
mondiale la nivel global, precum şi pentru constituirea noii paradigme a gestiunii – Homo Intelligens.
E. O importanţă metodologică deosebită pentru formarea noii paradigme strategice a integrităţii
prezintă, după părerea noastră, conceptul de capital social, elaborat în concepţia DUD. Capitalul
social se tratează ca „forme voluntare ale reglementării sociale” [84, p.16], ce presupune, de fapt,
sporirea importanţei rolului organizaţiilor nonguvernamentale, al mişcărilor sociale etc. în dirijarea
strategică şi operaţională a culturii. În concepţia DUD, se evidenţiază şi faptul că, spre deosebire de
capitalul fizic care este pe deplin palpabil şi capitalul uman care este înmagazinat în măiestria şi
cunoştinţele individului, capitalul social există în relaţiile dintre oameni. Acestea sunt, de exemplu,
„legile şi normele, respectul faţă de aceste legi şi dorinţa de a le urma” [ibid.]. În acest context,
„dezvoltarea umană durabilă prezintă o extindere a posibilităţilor de alegere pentru oameni, precum
şi a capacităţilor lor prin intermediul formării capitalului social astfel, încât să fie satisfăcute, pe cât
posibil de echitabil, necesităţile generaţiilor curente fără a leza posibilităţile de satisfacţie a acestora
de către generaţiile viitoare” [84, p.19].
O astfel de tratare a DUD permite, în opinia noastră, deplasarea accentelor în orientările
strategice ale dezvoltării socioeconomice şi umane de la creşterea lor cantitativă (extensivă) la cea
calitativă (intensivă) socioeconomică şi intelectuală. Aceasta formează fundamentul nemijlocit al
noii paradigme strategice – Homo Intelligens. În acelaşi timp, considerăm că fundamentul acestei
paradigme va deveni trainic doar atunci când va fi asigurată sinergia capitalului uman şi social.
Altfel spus, creşterea nivelului de studii, dezvoltarea intelectului indivizilor, precum şi aprecierea
calităţii dezvoltării socioeconomice şi umane trebuie să se realizeze pe o bază valorică adecvată
noţiunii de integritate autentică. O astfel de formulare a problemei strategice privind formarea noii
paradigme de integritate prezintă, în viziunea noastră, o actualitate şi mai mare, dacă vom lua în
consideraţie statutul extrem de neunivoc al omului în societatea informaţională. În acest context,
analiza noastră a tendinţelor culturii mondiale [75, cap.III] a arătat, pe de o parte, existenţa unei
tendinţe puternice de depăşire a dihotomiei în gândirea şi statutul omului în cultura contemporană
prin intermediul pluralismului postmodernist care, la rândul său, se leagă de valoarea toleranţei de
disidenţă, de conţinutul diferit al altor culturi şi de diversificarea formelor de manifestare a acestui
conţinut, aceasta contribuind şi la esenţa managementului strategic cros-cultural postmodern.
Astfel, această tendinţă, este orientată spre armonizarea omului în cultură, spre integritatea
economiei globale contemporane.

52
 Pe de altă parte, în societatea informaţională, apare o tendinţă nu mai puţin influentă de
„disociere” a realităţii şi a oamenilor în „reali” şi „virtuali”. Această tendinţă măreşte, respectiv,
dihotomia în gândirea şi statutul omului în cultură. Homo Sapiens apare ca un Domnitor care
creează o mulţime de realităţi şi pretinde la dirijarea lor, adesea devenind, totodată, el însuşi victima
realităţii „virtuale”, precum şi a neconcordanţei acestei realităţi cu realitatea „reală”, deoarece încă
nu „a învăţat” bine să reglementeze această mulţime de realităţi.
Aşadar, realitatea concepţiei DUD şi, respectiv, depăşirea crizei culturii moderniste (lineare),
constituirea ecoeconomiei, acumularea capitalului social şi găsirea unei noi calităţi a integrităţii de
către omenire vor deveni posibile, în viziunea noastră, atunci când va avea loc reevaluarea efectivă
a valorilor în cultura societăţii informaţionale şi, mai întâi de toate, reconştientizarea statutului
strategic al omului în cultura mondială. El trebuie văzut acum nu ca împăratul Universului,
inclusiv al celui cibernetic, dar ca colaborator cu forţele energoinformaţionale ale acestuia.
Finalizând cercetarea noastră referitoare la evoluţia paradigmelor integrităţii socioeconomice şi
umane sub aspectul managementului strategic, vom remarca faptul că, în literatura contemporană
consacrată teoriei şi practicii gestiunii, deja, se poartă discuţii despre societatea de perspectivă –
postinformaţională, numită şi „societatea de optimizare” [216; 244]. Totodată, deocamdată, nu există
concepţia dezvoltării socioeconomice şi umane, care s-ar afla la baza paradigmei de integritate
respectivă în societatea postinformaţională, nici nu este indicat modelul paradigmei însăşi, deşi
cercetătorul poate, totuşi, să distingă anumite trăsături esenţiale ale acesteia.
Aducându-ne aportul la elaborarea bazelor de perspectivă ale managementului strategic sub
aspectul dezvoltării socioeconomice şi umane, noi, pe baza analizei tendinţelor societăţii de optimizare
în constituire (vezi [75; 216; 244]), relevăm, în calitate de concepţie a integrităţii şi dezvoltării
socioeconomice şi umane în societatea informaţională „matură” şi postinformaţională în apariţie,
dezvoltarea constructiv-sinergetică şi organismică (DCSO), iar drept paradigmă a integrităţii
socioeconomice şi umane – Homo Intelligens-Sinergos-Organismicus. Principala deosebire a
concepţiei DUD de DCSO constă, în viziunea noastră, în faptul că prima a format drept premisă
metodologică a elaborării şi realizării sale factorul ecologic [311], pe când cea de-a doua concepţie
trebuie să fie construită pe o premisă metodologică complexă, în care factorul ecologic va deveni unul
din factorii ce asigură, în sinergie cu alţii, durabilitatea dezvoltării socioeconomice şi umane. Prin
urmare, luând în consideraţie o astfel de nuanţă metodologică ca posibilitatea dezvoltării durabile în

53
două forme – regresivă şi progresivă, precum şi relativitatea criteriilor dezvoltării umane,14 evidenţiem
necesitatea caracterului constructiv al sinergiei factorilor care determină această dezvoltare. Aceasta
însemnă că sinergia lor, asigurată de management, trebuie să rezulte în dezvoltarea optimală, favorabilă,
armonioasă, adică în cea integratoare a omenirii, economiei şi culturii. Orientarea conştientizată a
managementului strategic postinformaţional spre integritatea în dezvoltarea socioeconomică este
accentuată de noi prin termenul „dezvoltare organismică”, care semnifică rezultatul abordării
organsmice a dezvoltării. Esenţa abordării, în interpretarea noastră, constă în faptul că, în elaborarea
strategiilor de dezvoltare şi gestiune a sistemelor socioeconomice, să nu pornim de la tratarea acestor
sisteme ca mecanisme, ci ca organisme, adică sisteme deschise, integrate organic (energoinformaţional)
şi intercorelate în Univers şi cu Universul (mai detaliat vezi cap. III).
Pe baza concepţiei DCSO, trebuie să ia amploare creşterea socioeconomică intensivă şi cea
spirituală intensiv-extensivă a omenirii, ce presupune intensificarea dezvoltării calitative a omenirii
şi culturii mondiale, precum şi difuzarea largă a valorilor spiritual-etice. Sarcinile strategice ale
societăţii postinformaţionale devin, în acest sens, optimizarea şi sinergia tuturor proceselor
socioeconomice şi altor procese culturale, în primul rând, pe baza relaţiilor comunicativ-
informaţionale create în societatea precedentă; în al doilea rând, pe seama utilizării noilor
tehnologii: bionice, sinergetice, psihoneutice, de obţinere şi fortificare a energiei „vii” ş.a.; în al
treilea rând, datorită formării şi acumulării polilineare a capitalului sinergetic, pe care îl
determinăm drept cantitate şi calitate a efectelor sinergice ce apar spontan sau sunt organizate în
sisteme socioeconomice / culturale, în dezvoltare multilineară permiţând optimizarea şi
armonizarea proceselor socioeconomice / culturale ce au loc în aceste sisteme.
Prin urmare, în concepţia DCSO, drept direcţii principale ale investiţiilor trebuie să devină, în
opinia noastră, optimizarea şi sinergia tuturor proceselor culturii mondiale, asigurarea calităţii şi a
corespunderii lor valorice integrităţii autentice. În calitate de factori principali de producţie a bunurilor
materiale şi spirituale, ce asigură satisfacerea calitativă a necesităţilor optimale ale lui Homo Sapiens,
se presupun a fi intelectul creativ, psihicul, energia „vie”, uneltele organismice. Concepţia DCSO,
astfel, pune bazele unei noi paradigme de integritate – Homo Intelligens-Synergos-Organismicus. Prin
urmare, aceasta creează premisele pentru depăşirea efectivă a dihotomiei în gândire şi statutul omului,
precum şi în viitorul uman în care omul, deja, se conştientizează pe sine drept Homo Sapiens-Holos
(„omul întreg”), fiind integrat pe baza managementului strategic autentic. Respectiv, se va schimba şi

14
De exemplu, dezvoltarea poate fi progresivă din punct de vedere tehnic şi regresivă din cel spiritual.

54
esenţa managementului strategic cros-cultural. La aceasta şi la determinarea caracteristicilor esenţiale
ale societăţii postinformaţionale, ne vom opri, în continuare, în cap. II şi III, pe parcursul cercetării
condiţiilor şi perspectivelor de dezvoltare a managementului strategic ca proces integrat.
Rezumând cele expuse, conchidem că evoluţia paradigmelor integrităţii socioeconomice şi
umane în managementul strategic al culturii mondiale, formulată şi cercetată de noi în context
istorico-cultural (analiza pe verticală) arată că:
¾ din punctul de vedere al concepţiilor principale ale dezvoltării socioeconomice şi
umane, modificarea acestor concepţii reflectă transformarea de esenţă a paradigmelor strategice ale
integrităţii socioeconomice şi umane (vezi Anexa 1);
¾ din punctul de vedere al abordării logico-formale a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale,
faptul că maturizarea treptată a condiţiilor pentru constituirea paradigmei noi (contemporane) Homo
Intelligens urmează o anumită logică lineară ce demonstrează creşterea sistemică şi treptată a
importanţei intelectului în cultura mondială;
¾ din punctul de vedere al abordării psihanalitice a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale,
fiecare paradigmă, chiar fiind schimbată de altele, continuă să influenţeze dezvoltarea culturală a
paradigmelor ulterioare din „inconştientul arhivat” al culturii mondiale, determinând, actualmente,
crearea condiţiilor pentru elaborarea unei noi paradigme Homo Intelligens;
¾ din punctul de vedere al abordării dialectice a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale, în
logica dialectico-lineară a dezvoltării culturale, paradigma Homo Rationalis, inclusiv Homo
Oeconomicus (teza), este negată de paradigma Homo Irationalis (antiteza) care, la rândul său, este
supusă negaţiei din partea noii paradigme în formare – Homo Intelligens (drept a doua negare şi
sinteză);
¾ din punctul de vedere al abordării sinergetice a dezvoltării şi dirijării culturii mondiale,
adică în logica polilineară a dezvoltării lui Homo Sapiens şi culturii sale, de asemenea, ajungem la
necesitatea elaborării şi traducerii în viaţă a noii paradigme Homo Intelligens. Prin urmare, după
cum a fost argumentat în cadrul analizei pe verticală, fiecare din paradigmele precedente a stat la
baza acestei paradigme.
În scopul reflectării metodologice mai aprofundate a rezultatelor evoluţiei metaparadigmei
Homo Sapiens şi a polilinearităţii condiţiilor de constituire a paradigmei Homo Intelligens, acestea
sunt redate în figura 3.

55
 VIITORUL
☼ ☼ ☼ ☼ ☼
Nivelul predominant de dezvoltare

/organizare / gestiune a Raţiunii –

a Raţiunii omenirii, reflectat în

Programul de cercetare Homo

durabilă a omenirii în cultură”

cultură - Intelectul. Tipul

„Dezvoltarea constructiv-
predominant de mişcare

polilinear, sinergetic

Sapiens definit ca
Homo Intelligens este chemat să asigure integritatea şi dezvoltarea culturii
societăţii informaţionale şi postinformaţionale (a II-a jum. a sec.XX –
sec.XXI): ştiinţa / „noua” economie, filozofia, politica, arta, instruirea,
religia etc.
S/T

Criza globală a culturii şi omenirii

Homo Irationalis, în felul său, asigură integritatea culturii Epocii Moderne:
filosofia, arta, religia, economia, politica

Nivelul predominant al dezvoltării Raţiunii omenirii, reflectat în cultură – Judecata.

A

Tipul dominant de mişcare / organizare / gestiune a Raţiunii – liniar,

Homo Rationalis (Homo Faber) şi Homo Oeconomicus asigură

ca „Dezvoltarea (Progresul) omenirii şi culturii”

Programul de cercetare Homo Sapiens definit
integritatea şi dezvoltarea culturii Epocii Moderne: economia, politica,
S/T
Dezvoltarea polilineară („maturizarea”)

ffilosofia, ştiinţa, instruirea

intelectului omenirii în cultură

logico-formal, dialectic.
Homo Perennis asigură integritatea culturii medievale: teologia, economia,
politica, arta, instruirea, ştiinţa
A

Homo Strategos-Politicus asigură integritatea culturii antice: mitologia, /

religia, ffilosofia, politica, economia, instruirea, arta
T

Metaparadigma Homo Sapiens

Contextul para-cultural precedent
TRECUTUL

- dezvoltarea logico-formală - dezvoltarea sinergetică;

a raţiunii polilinearitatea şi
continuitatea ideilor
А - dezvoltarea dialectică
- domeniul de formare a “ipotezelor
suplimentare” şi “programelor de
Т cercetare”

Sursă: elaborată de autoare

Figura 2. Evoluţia metaparadigmei Homo Sapiens şi polilinearitatea

formării paradigmei Homo Intelligens în interpretare plană

56
 Capitolul II. ABORDAREA HERMENEUTICĂ A MANAGEMENTULUI
STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL

2.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi aplicarea abordării hermeneutice

în domeniul economico-managerial. Formarea „cercurilor hermeneutice”

Hermeneutica este o direcţie nouă a ştiinţei contemporane care studiază procesele de

interpretare şi înţelegere adecvate a fenomenelor lumii, acestea fiind exprimate în formă de texte,
legi, fluxuri energo-informaţionale ş.a.
Metoda de bază a hermeneuticii o reprezintă „cercul hermenutic”: „pentru a înţelege întregul
este necesar de a percepe părţile lui, pentru a înţelege părţile este necesar de a concepe întregul”
(H.-G. Gadamer). Bazându-se pe această formulă clasică, L. Heracleous a aplicat abordarea
hermeneutică în analiza managementului strategic la nivel corporativ [128].
Noi susţinem că formarea managementului strategic şi cros-cultural ca sisteme devine realitate
numai în cazul dezvoltării conceptuale şi aplicării abordării hermeneutice la toate nivelurile
organizaţional-decizionale – globale, statal, corporativ şi individual. Deci abordarea holistică şi cea
hermeneutică ar trebui să fie intercalate organic.
Dezvoltarea conceptuală a abordării hermeneutice o vom întreprinde în următoarele direcţii:
1. Vom dezvolta „cercul hermeneutic” în calitate de „spirală hermeneutică” după analogie cu
„spirală dialectică” a lui G.-W. Hegel. Însă, „spirala înţelegerii (cea hermeneutică) se va compune
nu din triadele bazate pe principiul negării, ci din „cercurile de înţelegere” (hermeneutice), formate
potrivit metodei menţionate mai sus a lui H.-G. Gadamer şi expusă în opera lui „Adevăr şi metodă”
[259].
J. Bolten a întreprins dezvoltarea acestei metode în direcţia formării „spiralei hermeneutice” în
domeniul filologic. Noi efectuăm această dezvoltare în domeniul economico-managerial.
2. Vom conceptualiza abordarea hermeneutică şi ca elaborare a unor metode noi, care permit
cercetarea şi explicarea fundamentelor şi proceselor în dimensiuni tradiţionale. În lucrarea de faţă,
asemenea abordări vor deveni Gestalt-ul managerial şi abordarea organismică.
3. Vom suplimenta conceptualizarea abordării hermeneutice cu sensul de dezvoltare a
metodelor / abordărilor tradiţionale într-o calitate nouă a acestora. În teza noastră aceasta va deveni
realitatea cu privire la abordarea logico-formală, dialectică, evolutivă, pragmatică şi axiologică.
Ca direcţii principale de aplicare a abordării hermeneutice în domeniul economico-managerial
le evidenţiem pe următoarele:
• înţelegerea adecvată şi interpretarea corectă a tendinţelor dezvoltării economice şi manageriale;
• înţelegerea adecvată a comunicărilor în afaceri, a intereselor partenerilor şi concurenţilor;

57
 • interpretarea legilor economico-juridice, întocmirea contractelor şi pregătirea tratativelor;
• formarea şi dirijarea unei culturi organizaţionale;
• elaborarea strategiilor de dezvoltare socio-economică polinivelare şi intercorelate;
• evaluarea modelelor şi abordărilor existente ale fenomenelor şi proceselor din domeniul
economico-managerial;
• elaborarea noilor modele şi abordări ale abordări ale fenomenelor şi proceselor economico-
managerial;
• utilizarea abordărilor noi în legătura organică cu cele tradiţionale şi potrivit specificului
situaţiei manageriale / economice actuale;
• conceptualizaream aprofundarea conceptuală şi reconceptualizarea fenomenelor şi proceselor
socioeconomice şi manageriale, inclusiv economia, managementul strategic şi cros-cultural.
Pe baza celor expuse trecem la formarea „cercurilor” şi a „spiralei” hermeneutice, ceea ce ne
va permite înţelegerea mai aprofundată a esenţei managementului strategic şi cros-cultural şi a
economiei contemporane, care, de fapt, condiţionează necesitatea acestei aprofundări.
În condiţiile acţiunilor intensive ale megatendinţelor socioeconomice (globalizare,
informatizare, socializare, fenderizare etc.) se schimbă esenţial atât obiectivul de bază, cât şi
subiectul principal al managementului strategic şi cros-cultural.
Primul îl constituie o „nouă economie, cel de-al doilea – un manager strategic şi cros-cultural
în noua sa calitate.
Utilizarea metodei de cerc hermeneutic pentru perceperea obiectului o efectuăm în modul
următor: „noua” economie reprezintă un întreg. Pentru a-l înţelege, e necesară evidenţierea
modelelor „noii” economii drept părţi componente ale întregului. În acelaşi timp, pentru a înţelege
adecvat esenţa fiecărui model, trebuie să tratăm acest model anume ca pe cel care exprimă o
trăsătură distinctivă a „noii economii, ca o parte componentă a întregului, ci nu ca o viziune aparte
asupra „noii” economii, ceea ce avem actualmente în literatura ştiinţifică specializată. Astfel,
construim primul „cerc hermeneutic”.
Constituirea acestuia şi ulterioarelor „cercuri hermeneutice” referitoare la obiectul nou al
managementului strategic o efectuăm şi sub aspectul cros-cultural, deoarece aceasta ne dă
posibilitatea conceptualizării managementului cros-cultural.
Deci, în prezent, toate economiile naţionale s-au găsit cuprinse cu megatendinţele
socioeconomice, ceea ce se soldează cu apariţia „noii” economii atât la nivel naţional, cât şi global.
Savanţii din diferite culturi oferă concepţiile lor „particulare” pentru a explica esenţa acelei „noi”
economii. Totodată, după cum au arătat cercetările noastre [III], aceste concepţii se interferează şi
se înglobează când se referă la „noua” economie „în general”, transformându-se în unele modele ale

58
acesteia. Printre cele mai caracteristice, evidenţiem economia globală de reţea, exprimată într-un şir
de concepţii şi modele concrete, precum e-economia, economia virtuală, informaţională,
intelectuală, inovaţională, de cunoştinţe etc.15, elaborate de savanţi din tot mai multe culturi ale
lumii: americană (D. Bell, D. Galbraith, A. Toffler, P. Drucker ş.a.), niponă (I. Masuda, R. Tataisi,
H. Itami ş.a.), de factură latină (M. Castells, C. Suciu, I. Dijmărescu, E. Hrişcev, R. Hâncu ş.a.), de
factură slavonă (J. Kahâghin, A. Zuev ş.a.) şi prin urmare, dezvoltate în culegeri ştiinţifice şi
reflectate în rapoarte ale structurilor globale şi europene [133; 213; 218; 283].
Economia de reţea sau neteconomia se află în strânsă legătură cu alt model generalizat –
economia de servire, dat fiind faptul că ambele modele sunt strategic centrate pe client ca o supremă
valoare a „noii” economii. Referitor la neteconomie, aceasta a fost argumentată convingător şi
exprimat chiar grafic de către cercetătorul român Ion Dijmărescu (vezi figura 4).

Sursa: [31, p.63]

Figura 4. Relaţia dintre obiective şi organizarea procesuală

într-o structură în reţea centrată pe client

15
La idei concrete ale acestor modele şi concepţii, ne referim în legătură cu analiza schimbărilor în formă şi conţinut ale
managementului strategic şi cros-cultural, abordându-l sinergetic şi organismic în cap. III.

59
 „Sarcina de bază a economiei service constă în satisfacerea nevoilor consumatorului”
[296, p.11], – remarcă savantul elveţian Michele Kostetsky, ale cărui cercetări au contribuit la
formarea tabelului 2.
Tabelul 2
Schimbările metodologo-axiologice şi strategice în domeniul socioeconomic
şi managerial prin prisma devenirii economiei „service”

Economia industrială Economia „service”

Orientarea strategică
spre un nivel maxim de fabricare a producţiei de spre sporirea efectului utilităţii
mărfuri
Noţiunea utilităţii
se identifică cu producţia materială se identifică cu caracterul folosirii şi cu gradul de perfecţiune al
sistemelor care îmbină produsul material şi serviciile adecvate
Cumpărarea
bunurilor materiale şi a serviciilor serviciilor, precum şi procurarea de către client a soluţionărilor personale
ale problemelor sale şi ale „rezultatelor finale”16
Criteriul alegerii (opţiunii)
atribute tangibile creşte rolul atributelor netangibile (confortul, solicitudinea, consultarea
binevoitoare etc.)
Prestarea serviciilor
conform unui anumit grafic, în momentul în care are nevoie clientul
caracteristic pentru ramuri
Criteriul de alegere a subiectului pentru comandă
reputaţia bună a producătorului gradul şi rezultatele „transparenţei procesului de producţie”17
Calitatea
echivalează cu noţiunea „a-ţi face bine treaba” echivalează cu stabilirea relaţiilor de dialog, de reflectare (meditare)
împreună cu cumpărătorul, ceea ce conduce la maximizarea gradului de
satisfacţie a acestui din urmă
Tehnologiile de bază
sunt condiţionate de transformarea materiei prime în sunt condiţionate de funcţionarea sistemelor servicii-materiale
producţie gata
Managementul
are un caracter, într-o măsură oarecare, mecanicist, se distinge prin flexibilitate, „biologitate” şi operativitate sporită; imită
aproape „militar” funcţionarea creierului, ale cărui celule sunt fiecare în parte purtătoare a
întregii informaţii şi au valoare în funcţie de misiunea îndeplinită şi nu de
poziţia ocupată în sistemul ierarhic; rapiditatea în luarea deciziilor,
organizarea18 de reţea, caracterul deschis şi libertatea de manevrare

Sursa: [73; 296]

16
Astfel, în Germania, de exemplu, producătorii de frigidere în prezent sunt obligaţi să le ia de la client şi să le utilizeze după
expirarea termenului de explorare. Aceasta înseamnă că cheltuielile de utilizare a frigiderelor ieşite din uz sunt incluse deja în
preţul de vânzare.
17
Cumpărătorii (clienţii) se interesează nu numai de parametrii produsului, ci şi de procesul fabricării lui (claritatea
provenienţei materiei prime, puritatea ecologice a producţiei, onestitatea şi corectitudinea instituţiilor financiare etc.).
18
Structura organizatorică în reţea permite personalului să fie mai descătuşat în acţiunile sale pentru realizarea obiectivelor
firmei. Sunt preferate principiile de autoorganizare în opoziţie cu rigiditatea structurală, este stimulată dezvoltarea relaţiilor
pe orizontală în opoziţie cu dirijarea centralizată. Apar în prim-plan relaţiile stabilite pe un anumit timp (temporare) şi
realizarea sarcinilor socioeconomice şi manageriale printr-o formă de proiect, fiind substituite principiile permanenţei
controlului funcţional.

60
 Deci, constituirea economiei de serviciu solicită modificarea esenţială a concepţiilor despre
lume, statului managerului şi stilurilor manageriale. Tot aceasta se cere şi în alte modele
generalizate ale „noii” economii şi în concepţiile care le reprezintă. Avem în vedere economia de
piaţă social-orientată, economia instituţională, bio- şi eco-economie, economia valorii, moralei şi
cea sinergetică. Toate acestea, de asemenea, sunt prezentate de savanţi din diferite culturi. Mai mult
decât atât, realizându-se în economiile naţionale, modelele generalizate obţin specificul lor cultural,
de care tot trebuie să ţină cont un manager strategic cros-cultural.
Pentru a aprofunda înţelegerea „întregului”(„noii” economii), mai intrăm schiţat în detalii ale
unor concepţii, caracteristice acestor modele generalizate.
Economia de piaţă social-orientată în Germania, de exemplu, a luat naştere ca o concepţie
progresivă la sfârşitul anilor 40 în baza ideilor lui L. Erhard, printre care şi „bunăstarea pentru toţi”.
Dezvoltând acest model în concepţia sa, G. Turner menţionează [344; 34-35]:
• trei aspecte principale ale acestui model: îmbinarea intereselor gospodăreşti individuale
cu garantarea securităţii economice şi sociale, cu prosperarea economiei şi a societăţii în
genere. Profesorul german subliniază că în nici un caz „statul nu trebuie să-şi lase cetăţenii
de unii singuri faţă în faţă cu stihia pieţei; statul e obligat să urmărească ca libertatea
individuală şi securitatea cetăţenilor să nu fie lezate de anumiţi indivizi sau de
anumite grupuri”;
• condiţiile generale ale funcţionării economiei de piaţă: existenţa proprietăţii private;
repartizarea bunurilor prin intermediul preţurilor de piaţă; stabilitatea sistemului bănesc şi
dezvoltarea constantă a conjuncturii; concurenţa; participarea statului la adaptarea
structurală; măsurile suplimentare luate în domeniile asigurării sociale, organizării
spaţiului economic, precum şi în cel al politicii de educaţie.

Întruchiparea concretă a acestor idei generalizate în Germania, Japonia, Franţa, SUA, ţările
scandinave etc., diferă una de alta, toate reprezentând, totodată, actualitatea „noii” economii
globale. În afară de aceasta, atragem atenţia şi la faptul că „noua” economie există nu numai în
realitate ca realizare a modelelor sus-menţionate (economia informaţională, de servire şi de piaţă
social-orientată), ci şi în forma de proiecte strategice.
După cum susţin unii economişti, nu e clar când, pe bază ecologico-economică, se va instaura
civilizaţia noosferei, dar e datoria savanţilor s-o proiecteze [320]. De aceeaşi părere este şi savantul
nipono-american I. Masuda, afirmând că Homo Intelligens are misiunea de a crea un sistem
economic de tip nou – sistemul bioeconomic [171; 172; 361]. Dacă sistemele economice trecute
erau bazate pe ideea raţionalismului economic, atunci ideea centrală a sistemului bioeconomic o

61
constituie armonia dintre om şi natură. Primul pas spre realizarea ei, după părerea lui I. Masuda,
este schimbarea atitudinii omului faţă de natură. În această ordine de idei, de la om se cere:
• „să considere că natura reprezintă nu numai materie sau resurse, ci este întruchiparea a
ceva ce se află dincolo de înţelegerea umană”. Altfel vorbind, să se recunoască faptul că
natura trăieşte, este vie;
• să fie conştient de faptul că „o comportare nemiloasă faţă de natură va provoca o ripostă
puternică din partea ei”;
• să înţeleagă că „omul nu poate schimba legile naturii sau crea noi legi după bunul
său plac”.
Următorul pas către un organism socioeconomic armonios îl reprezintă crearea elementelor
de bază pentru organizarea sistemului bioeconomic:
1. Dezvoltarea unei activităţi economice de tip nou. Până acum omenirea a practicat o
activitate economică care tindea spre lărgirea nelimitată a producţiei şi a consumului şi mai cu
seamă a celei materiale. Spre deosebire de omul obişnuit, omul competent ştie cum să procedeze ca
să rămână satisfăcut [171].19
2. Reorientarea investigaţiilor ştiinţifico-strategice, a mijloacelor şi tehnicii de pe poziţiile
dezvoltării tehnologiei militare şi a altor mărfuri de consum noi spre producţii nepoluante (care
asigură şi economisirea resurselor) obţinute prin reciclare (utilizarea repetată a resurselor şi deşeurilor).
3. Sinergia producţiei şi utilizării. I. Masuda porneşte de la faptul că în societatea viitoare
principalele suporturi ale activităţii economice vor fi alcătuite de serviciile informaţionale.20 Or, cel
mai eficace mod de producţie şi de utilizare a informaţiei pentru toată lumea este cooperarea în
domeniul producţiei, fondarea bazelor de date şi, pe de o parte, utilizarea lor în comun (întrucât
„valorile informaţionale, prin natura lor, constituie o proprietate comună a tuturor”), pe de altă

19
Masuda nu dezvăluie în detaliu această idee. Deşi, indubitabil, afirmaţiile sale se bazează pe:
¾ procesul real de reorientare a producţiei bunurilor materiale şi spirituale de la cea de masă, cantitativă, la cea
individualizată, calitativă;
¾ creşterea importanţei producerii de cunoştinţe cu ajutorul sistemelor de computere;
¾ procesul real-ideal de scutire a omului de producţia bunurilor materiale care poate conduce, după părerea lui
Masuda, la confirmarea noului scop al umanităţii sub aspectul creării valorii temporale. Prin noţiunea de „valoare
temporală” se subînţelege „valoarea creată prin construirea viitorului” sau „valoarea creată în procesul temporal de
transformare a situaţiei existente şi reale în situaţie dorită şi virtuală...” [361, p.154]. Probabil că adepţii Zen-
budismului, organizând în mod creator o „buddha-situaţie”, au reuşit să ajungă la conştientizarea acestei valori de
rang superior – valoarea temporală – pe calea spre integritatea autentică. Acum vine epoca lui Homo Intelligens
care, prin reflecţia asupra experienţei trecutului, trebuie s-o sintetizeze şi adapteze la viitorul nostru informaţional.
20
Conform ideilor lui Masuda, societatea viitorului ce se constituie în prezent, va fi o societate informaţională, postindustrială, bazată
pe forţe de producţie intelectuale (deşi e vorba de anii ’80-’90 ai sec. XX, ideile lui Masuda prezintă actualitate şi pentru începutul
sec. XXI). Informaţia creează suportul productivităţii intelectuale, ce diferă de valorile materiale în următoarele raporturi: [172].
Valorile materiale Informaţia
Epuizabile la utilizare; Inepuizabilă la utilizare;
transportabile (transmise de la A la B, rămân la B); intransportabilă (rămâne la A, cu toate că a fost transmisă la B);
când sunt din belşug, utilitatea lor marginală scade pe măsura acumulării preţul ei creşte şi îşi măreşte influenţa

62
parte – utilizarea lor individuală, particulară, adecvată unor cerinţe şi sarcini concrete. Masuda
consideră că sistemul bioeconomic va substitui atât economia planificată în mod centralizat şi
dirijată „de sus” prin controlul birocratic, cât şi economia de piaţă liberă ce tinde mereu numai spre
profit prin intermediul antreprenoriatului privat.
În legătură cu aceasta, merită atenţie deosebită şi un alt model al „noii” economii definit de
savanţii V. Vinogradov şi D. Livov drept „economia etică” [227; 303]. Sub „societatea etică” care
realizează acest model al „noii” economii, Vinogradov subînţelege „societatea în care s-a
înrădăcinat o alegere etic corectă a acţiunilor umane, adică alegerea efectuată în conformitate cu
valoarea supremă a fiecărei situaţii concrete. Valoarea, prin urmare, înseamnă ceea ce are o
semnificaţie pozitivă pentru activitatea umană sau pentru scopul acestei activităţi” [227, p.17].
Vinogradov argumentează, folosind chiar modele matematice, necesitatea şi logica unei reforme
sociale îndreptate spre devenirea acestei societăţi / economii.
O reformă cardinală mintală, economică şi managerială cer şi concepţiile în stilul Teoriei
Sistemelor Generale (TSG) (vezi, de ex., K. Urner [225], P. Bran [17]). Esenţa dezvoltării TSG
constă în schimbarea viziunii globale asupra statutului omenirii şi Pământului în galaxica noastră.
Respectiv, trebuie să se schimbe şi înţelegerea conţinutului planificării strategice a activităţii umane
şi dezvoltării culturale. Folosind limbajul economic, adepţii TSG tratează Soarele ca pe un
„sponsor” ce oferă un „grant” energetic Pământului – „ONG”.
Obiectivul principal al realizării „grantului” îl reprezintă viaţa şi înflorirea Pământului.
Omenirea, însă, dezvoltă potenţialul său tehnico-intelectual şi economia mondială în aşa fel, încât
merge contrar acestor „principii cosmice”. Ca rezultat se formează o economie „bolnavă”, în care
„granturile” Pământului (sub forma resurselor energetice) se utilizează de către oameni nu pentru o
dezvoltare sănătoasă şi „compensatorie” a lor şi a planetei, ci pentru o degradare treptată a acestora.
De aceea, „să continui businessul în mod obişnuit semnifică să te „scufunzi” artificial pe tine însuţi”
[225], consideră adepţii TSG.
Toate aceste proiecte ale „noii” economii contribuie, după părerea noastră, la stabilirea unei
legături organice între „noua” economie existentă (de reţea informaţională) şi cea solicitată de
perspectivă (organism social-economic sănătos). Proiectele „noii” economii adaugă o valoare
proprie la modelarea şi realizarea acesteia în direcţia dezvoltării socioeconomice şi umane
constructiv-durabile, ceea ce stimulează şi elaborarea noii paradigme a managementului strategic şi
cros-culturale, pe care am identificat-o ca Homo Intelligens [III].
Valoarea metodologico-pragmatică a T.S.G., de exemplu, constă, în primul rând, în faptul că
T.S.G. permit a privi economia altfel, nivelurile ei, obiectivele şi metodele (ceea ce a fost
desemnat de noi ca abordarea Gestalt a obiectelor cercetării). Prin urmare, se creează posibilitatea

63
a reconştientizării noţiunilor-cheie ale acestei sfere a culturii. Astfel, în T.S.G. conceptul
„economie” coincide (după sens) cu ecologie, iar ecologia se extinde dincolo de hotarele planetei
spre sistemul solar…” [ibid.]. Se iscă o nouă noţiune – „econosfera”. „Avuţia” se tratează aici ca
„menţinerea vieţii” (omeneşti şi a altor vietăţi). Respectiv şi „profitul trebuie să corespundă noilor
valori” [ibid.].
În acelaşi timp, interpretarea termenilor-cheie ai T.S.G. este destul de amplă şi pentru o
utilizare practică, ea necesită, în opinia noastră, o precizare ulterioară.
În al doilea rând, este important faptul că în T.S.G. anume intelligence este văzută ca un
remediu principal pentru „vindecarea” economiei mondiale. Mai mult, accentuând energo-mediul
natural a activităţii intelectului şi organizarea de reţea a acestuia, Urner, de exemplu, consideră că
„intelligence trebuie să treacă prin circuitele noastre deteriorate – prin reţelele neuronice exorbitante
explodate (missfiring) – cu scopul … de a vindeca umanitatea deteriorată”. În aşa fel, „măsura
obiectivă a intelectului nostru este, în esenţă, micşorarea durerii şi suferinţei pe planeta noastră”
[225]. În legătură cu aceasta, în al treilea rând, metodologic valoros este faptul că în criteriul de
evaluare a nivelului de dezvoltare a intelectului individului / omenirii se includ deja şi parametrii
etici şi existenţiali. Se modifică astfel rolul strategic atât al omenirii, în general, cât şi a individului,
în parte. Ei se transformă în „agenţi intelectuali” (intelligence agents), responsabili pentru a fi
energo-conductori” [ibid.]. Dat fiindcă conţinutul noţiunii de „energoconductibilitate” nu este
specificată în particular în concepţia lui Urner, vom expune în continuare interpretarea noastră
asupra noţiunii date, conducându-ne de logica generală a acestei concepţii. Intelligence agents
trebuie să devină conductori ai „bunei voinţe”, adică a unei „energii morale” vindecătoare, iar în
contextul societăţii informaţionale, ei devin, de asemenea, conductori ai informaţiei – ai
„know-how-ului moral”.
În concepţia lui Urner, aceşti „agenţi intelectuali” se consideră ca fiind în continuare uniţi în
reţele (networks of intelligence agents), scopul principal al cărora este asigurarea securităţii
omenirii şi Pământului. În acest caz, principiul suprem al activităţii umane devine urmarea nu doar
a cerinţelor etice sau estetice faţă de viaţă, ci şi a cerinţelor economice, ce reprezintă cheia
profiturilor viitoare [ibid.].
În cel de-al patrulea rând, interesul metodologic reprezintă principiul profitabilităţii, formulat
în T.S.G. ca o „valoare netă” (net worth). Această valoare „creşte pe măsură ce reţelele noastre,
construite de agenţii intelectuali, se vor transforma în strategii, îndreptate spre lichidarea, de
exemplu, a foametei din lume” [ibid.]. Această tratare a profitabilităţii reprezintă, după părerea
noastră, aceiaşi demonstraţie a obosirii omului de la retorica soluţionării problemelor vitale globale
şi a căutării soluţiilor reale ale acestora.

64
 Chiar şi această schiţare scurtă, bazată, însă, pe cercetarea noastră aprofundată [III], relevă
faptul că toate modelele ale „noii” economii se află în legătura organică, diferenţindu-se doar prin
accentele sale referitoare la interpretarea „noii” economii. Astfel, în modelul de economie de piaţă
social-orientată, se presupune că toţi agenţi economici servesc nu numai clientul, ci unul pe altul.
Totodată, orice agent economic ar trebui să-şi formeze propria valoare, adăugând-o la firele de
valori, create în societate informaţională, în economia valorii. Prin urmare, piaţa se tratează ca una
din instituţiile societăţii (ceea ce am menţionat în cap. I, generalizând ideile instituţionaliştilor
„vechi” şi „noi”) şi poate fi, ulterior, tratată ca instituţie care nu numai că creează o proprie valoare
(prin mecanismele şi legile sale) pentru societate informaţională, ci şi adaugă această valoare la
şirurile instituţionale astfel, încât va contribui la atingerea unui efect sinergic instituţional pozitiv
pentru toată societatea. Economia instituţională, deci, se dezvoltă, treptat, în cea de valoare şi
sinergetică. Cea din urmă presupune evoluţionarea polilineară a sistemelor socioeconomice
(V. Zang, D. Egorov ş.a.), aceste sisteme devenind actualmente tot mai deschise, structurându-se în
reţea. Modelul de economie sinergetică, astfel, este legat organic cu cel de neteconomie sau
economia globală de reţea.
În continuare, ţinând cont de faptul că reţelele societăţii informaţionale şi, deci, ale „noii”
economii, e necesar să fie concepute şi dirijate nu numai în dimensiunea socio-economică, umană,
culturală, ci şi în cea a naturii / cosmosului, deoarece anume cea din urmă dimensiune şi asigură
sistemele socioeconomice atât cu resursele tradiţionale, valorificate şi, în mare măsură, epuizate sau
cel puţin limitate, cât şi cu noile resurse, relativ nelimitate (energo-informaţionale). Totodată,
valorificând noile resurse (intelectual-psihice, cosmice etc.) omenirea obţine, treptat, cunoştinţele şi
puterea care le depăşesc cu mult pe cele precedente şi, în caz dacă îşi va continua activitatea socio-
economică bazându-se pe valoarea egoismului individual ca fiind supremă, va risca să-şi piardă şi
viaţa, şi planeta. Responsabilitatea socio-economică reprezintă laitmotivul concepţiilor bio- şi
ecoeconomiei, economiei valorii şi moralei, care în mod logic şi constructiv suplimentează şi
perfecţionează, după părerea noastră, modelul economiei globale de reţea.
În fine, legătura organică a tuturor modelelor referitoare la „noua” economie, accentuată de
noi, o explicăm prin faptul că toate acestea contribuie, într-un mod sau altul, la înţelegerea acestei
economii drept un nou organism al culturii şi naturii. Astfel, se pregăteşte terenul pentru un nou
model al acesteia – economie organismică. Ideile temeinice pentru acesta, conform analizei
noastre, sunt prezentate în concepţiile lui I. Masuda, K. Tataisi, Bahtiyarov.
Aşadar, esenţa „noii” economii în primul „cerc hermeneutic” constă în faptul că aceasta
reprezintă un fenomen complex multilateral, ceea ce se manifestă printr-o multitudine a modelelor
acesteia şi prin interlegătura lor organică. Schematic exprimăm acest rezultat în figura 5.

65
 Economia
informaţională
virtuală /
Economia e-economia
de cunoştinţe Economia globală
de reţea /
neteconomia „Nouă”
Economia economie
valorii

Economia
inovaţională /
Economia intelectuală
instituţională

Economia
Economia de servire
de piaţă
social-orientată

Economia
Economia etică
sinergetică

Economia Ecoeconomia /
organismică Bioeconomia

Sursa: elaborată de autoare

Figura 5. Conceperea obiectului managementului strategic
şi cros-cultural – al „noii” economii – în primul „cerc hermeneutic”

Al doilea „cerc hermeneutic” cu privire la cercetarea noului obiect al managementului

strategic şi cros-cultural îl construim pe baza următoarelor idei. Din cauza noilor realizări tehnico-
ştiinţifice şi intensificării respective a tuturor megatendinţelor socioeconomice, de la mijlocul sec.
XX şi până în prezent, toate domeniile culturale trec printr-o revizuire cardinală a strategiilor
dezvoltării sale şi a valorilor, pe care sunt bazate aceste strategii.
Prin urmare, cultura mondială, aflându-se în globalizare şi informatizare, tot mai mult se
structurează în reţea. Deci, „noua” economie nu mai poate fi studiată în forma ei „pură”, izolată de
alte domenii culturale (politică, religie, învăţământ, ştiinţă etc.). Înţelegerea adecvată a acesteia
devine posibilă numai în baza interpretării „noii” economii ca „participantă” a reţelei culturale
globale.
Pentru a aprofunda conceperea esenţei acestei „părţi componente”, ar trebui să percepem
esenţa „întregului” – culturii umane globale. Pentru a percepe această cultură, e necesar să cercetăm
esenţa revizuirii strategiilor şi valorilor în constituentelor ei – domenii culturale.
Aceasta şi va constitui cel de-al doilea „cerc hermeneutic”. În plus, aceasta va contribui la
ulterioara conceptualizare a managementului cros-cultural, pe de o parte, şi a noii paradigme de
management strategic şi cros-cultural, pe de altă parte.

66
 Prin urmare, vom combina metoda de cerc hermeneutic cu metodă de analiză paradigmatică şi
cu cea de Gestalt psihosinteză. Întrucât revizuirea strategiilor şi valorilor în domenii culturale poartă
un caracter paradigmatic, vom identifica noile paradigme strategice în fiecare domeniu cultural.
Totodată, privite în ansamblu, aceste paradigme devin supraparadigme ale paradigmei generale de
management strategic şi cros-cultural, pe care, în cap. I, datorită analizei pe verticală, am conturat-o
ca Homo Intelligens. În aşa fel, se va forma un cerc hermeneutic paralel (al treilea la număr), unde
întregul îl reprezintă paradigma Homo Intelligens, iar particulele constituie sferele culturale.
Accentuăm că anume metoda de Gestalt permite deplasarea focarului investigaţiei de la o percepere la
alta a obiectului în cercetare. Metoda de psihosinteză, la rândul său, ne dă posibilitatea personificării
paradigmatice, adică oportunitatea evidenţierii schimbărilor paradigmatice nu numai prin prisma
obiectului managementului strategic şi cros-cultural, dar şi a subiectului sintetizat a acestuia.21
Atunci Homo Intelligens, ca o personalitate holistică şi integră, îl prezentăm ca „un
evantai” de subpersonalităţi ale sale. Conform strategiei de bază a psihosintezei, pentru a înţelege
cum să te dirijezi mai eficace pe tine însuţi şi societatea, având ca scop realizarea integrităţii, trebuie
să permiţi fiecărei subpersonalităţi „să-şi expună părerea” asupra problemelor personale, precum şi
asupra fondului reevaluării valorilor. „Subpersonalităţile”, prezentate în teză, corespund
principalelor sfere ale culturii. Aceasta va constitui şi esenţa analizei pe orizontală a genezei noii
paradigme a managementului strategic şi cros-cultural Homo Intelligens.
Pe baza cercetărilor noastre fundamentale ale schimbărilor paradigmatice culturale, acestea
demonstrând înlocuirea societăţii industriale şi a Epocii Moderne prin societate postindustrială
(informaţională) şi Epoca Postmodernă [75, cap.III], am ajuns la următoarele concluzii:
• În domeniul artei, Homo Intelligens se manifestă ca subpersonalitatea paradigmatică
Homo Ludens, care se formează pe parcursul reevaluării valorilor, ce în artă are forma substituirii
modernismului de către postmodernism. Modernismul: (a) şi-a concentrat atenţia asupra Subiectului
creator, care valorifică diverse materiale, creează sensuri enigmatice şi asupra elitei, care le poate
dezlega; (b) a ajuns la extremităţi: a rupt orice fire de comunicare, a creat atmosfera de izolare, de
febrilitate a inovaţiei, de manifestare a voinţei anarhice; (c) a creat „oraşul antiecologic”: centrul
industrial, cultural, politic şi locativ, în care edificiile construite în stil „internaţional unificat” sunt
nişte „maşini de locuit”, iar oamenii – şurubaşe ale oraşului. Postmodernismul: (a) îşi concentrează
atenţia asupra Obiectului însuşi, care capătă sens numai într-o acţiune colectivă, într-un joc al
tuturora; (b) elimină distanţele dintre Actor şi Spectator şi se produce atenuarea dintre artă şi viaţa
cotidiană; manifestă folosirea ironică a citatelor, clişeelor, materialelor deja valorificate; se

21
Gestalt (germ.) înseamnă imagine cuprinzătoare, holistică. Gestalt terapia şi psihosinteza întrunesc în sine teoriile şi
practicile, care contribuie la restabilirea valorilor reprimate (ale omului – Z.Ş.) pentru a deveni firi mai holistice şi
integre, şi a duce o viaţă mai deplină [75; 195]

67
orientează spre cifrarea dublă a operelor de artă; utilizează computerele şi presupune infinitatea
potenţială a schimbărilor de sens; organizează comunicarea dintre mai multe straturi ale societăţii;
(c) clădeşte oraşul „ecologic” cu un centru de afaceri şi o periferie locativă, unde casele sunt
construite în conformitate cu gusturile locatarilor, tradiţiile locale, uneori, cu simţul umorului şi sunt
inserate în landşaft, formând o armonie cu Natura. Se ţine seama că ecologia oralului şi ecologia
sufletului uman sunt fenomene reciproc condiţionate. Aceste particularităţi ale postmodernismului
reprezintă esenţa activităţii Homo Ludens-Intelligens.
• În domeniul filosofiei, Homo Intelligens este prezentat ca Homo Universalis, care se
formează pe parcursul reevaluării valorilor, ce în filosofie are forma ”modern-postmodern”. Sub
aspect metodologic, am evidenţiat perioadele postmodernului („timpuriu” şi „târziu”), precum şi
dimensunile orientărilor noi ale paradigmei Homo Intelligens în filosofie ontologic-axiologic şi
gnoseologic. Prin urmare am dovedit că specificul Homo Universalis-Intelligens constă: (1) în
conştientizarea faptului că ordinea lucrurilor „se răzbună” pentru tentativele de a o schimba forţat
din starea „iraţională” în cea „raţională”; (2) în alegerea faptului că existenţa nu încape integral în
cadrul unei noţiuni concrete. De aceea, este considerată ineficientă fixarea unor sisteme rigide şi
accentul cercetării filosofice se mută de la stabilirea sistemelor închistate în domeniile economiei,
politicii, ştiinţei, artelor şi religiei la determinarea celor deschise; (3) în declararea „sfârşitului
Raţiunii” şi „Marii Naraţiuni”, ca sfârşit al Dominaţiei, Totalitarismului, reprimării altor lumi; (4) în
conceperea, în lumină nouă a vechiului fapt privind unitatea omului cu Universul, adică ţinând cont
de caracteristicile principale ale Universului (pluralism, linearitate, procesualitate etc.) şi, ca
urmare, organizând activitatea responsabilă în cadrul lui; (5) în organizarea comunicaţiei efective
dintre diferite sisteme culturale, precum şi în insistenţa asupra caracterului hermeneutic al
cunoaşterii umane în general; (6) în susţinerea abordării creativ-pragmatice a conceptelor filosofice
şi realizărilor culturale ale popoarelor lumii pentru rezolvarea problemelor contemporane; (7) în
consolidarea valorilor biarhale în cultură, asigurând, în general, înţelegerea reciprocă şi stimă între
sexe, generaţii, popoare etc.
• În domeniul ştiinţei, Homo Intelligens se manifestă ca Homo Sapiens-Synergos, care se
formează, ca şi în filosofie, în procesul înlocuirii orientărilor conceptual-metodologice ale modernului
prin cele ale postmodernului. Cercetând reevaluarea valorilor în acest domeniu, am stabilit blocuri
fundamentale de orientări conceptual-metodologice ale ştiinţei contemporane, dintre care primul se
referă la schimbări în cadrul metodologiei ştiinţei, cel de-al doilea – la reevaluarea paradigmală a
valorilor în ştiinţă privind lumea „interioară” a omului – psihologia, cel de-al treilea – la apariţia
orientării interdisciplinare noi – sinergetica, care presupune un concept calitativ nou despre lume,
precum şi un nou statut şi caracter al activităţii omului în Univers. Ca urmare, am evidenţiat faptul că
particularităţile lui Homo Sapiens-Intelligens le reprezintă: (a) conceperea lipsei unor hotare rigide

68
între ştiinţă şi filosofie; (b) înţelegerea faptului că elaborarea unei singure teorii, unanim acceptabile,
ce ar descrie structura ştiinţei, precum şi dezvoltarea ei, este un lucru atât nerealizabil, cât şi
indezirabil. Respectiv, se stabileşte pluralismul teoriilor şi metodologiilor ştiinţei; (c) acceptarea
faptului că o teorie ştiinţifică întotdeauna conţine componentul „ascuns” al „lumii interioare” a
omului, care nu se supune formalizării complete şi că acest fapt nu este doar o imperfecţiune, ci un
component necesar al oricărei cunoaşteri în genere. În acest context, este recunoscută falsitatea
idealului cunoaşterii ştiinţifice depersonificate; (d) priceperea legăturii profunde între om şi Univers:
ţinând seama de faptul că Universul „înregistrează” în sine totul, individul tinde să se manifeste
creativ în Univers cu scopul de a se „împrima” în el şi, astfel, a se autoconserva şi a se reproduce. Pe
de altă parte, Universul se autoconservă şi se reproduce, incluzând toată informaţia despre sine în
fiecare individ în parte. Din aceasta, reiese necesitatea a modelării lui Homo Sapiens-Intelligens şi ca
Homo Synergos, care în scopul dezvoltării socioeconomice şi umane durabile, îmbină eforturile sale
cu alţi oameni şi cu întregul Univers (respectând regulile acestuia), şi atinge, pe lângă efectul
supravieţuirii, şi efectul „suplimentar” al integrităţii.
• În domeniul economiei Homo Intelligens se manifestă ca Homo Oeconomicus-Servis-
Symbolicus, formându-se pe parcursul tranziţiei de la societatea industrială la cea postindustrială.
Întrucât acest domeniu, reprezintă unul din focarele tezei, ne oprim mai detaliat la evidenţierea
şi analiza:
¾ schimbărilor, produse în baza materială a culturii – economia;
¾ chipului omului în economia şi în teoria dirijării – managementul.
Când se discută despre reevaluarea valorilor în domeniul socioeconomic şi managerial,
literatura de specialitate utilizează asemenea noţiuni corelative ca „modernitate – postmodernitate”
(„modernity – postmodernity”), „modernizare – postmodernizare”, „societate industrială şi cea
postindustrială”, „societate capitalistă şi cea postcapitalistă”. Corelaţia dintre aceste concepte e
supusă mereu dezbaterilor. Noi, însă, am scos în evidenţă unele puncte de orientare metodologico-
strategică şi axiologică pentru a caracteriza această corelaţie, şi evidenţia, astfel, esenţa schimbărilor
respective din domeniul în cauză.
1. Noţiunile corelative „modernizare – postmodernizare” şi „modernitate – postmodernitate”
adesea se substituie reciproc. Astfel, prin „modernizare” sunt concepute rezultatele dezvoltării
economice a societăţilor tradiţionale (agrare), instaurarea unei comunităţi cu o „economie
progresistă, cu raţionalizarea administrativă şi de diferenţiere a lumii sociale” [106, p.195-214]. La
sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, astfel, o economie îi alimenta cu idei
pe asemenea sociologi ca M. Weber, G. Simmel ş.a. Societatea modernităţii e o societate
industrială, cu corporaţii industrial-financiare, cu o furtunoasă dezvoltare a pieţei şi a tehnologiei. În
acelaşi timp, după cum menţionează D. Harvey referitor la aceasta, „modernismul este o

69
reacţie estetică variabilă şi plină de frenezie la condiţiile generate de specialul proces al
modernizării” [122, p.99].
Aşadar, considerăm metodologic oportun să facem următoarele distincţii: modernitatea
(modernity) reprezintă condiţiile sociale deja constituite, iar modernizarea (modernization) – doar
procesul ca atare: un proces al desăvârşirii, care corespunde cerinţelor contemporane ale pieţei, un
proces al cercetării de antreprenoriat. În această ordine de idei, modernizarea înseamnă nu numai
trecutul, ci şi viitorul.
2. Societatea postmodernităţii este adesea considerată şi ca sinonim al societăţii
postindustriale. După cum se ştie, termenul „societate postindustrială” a fost încetăţenit de către
sociologul american D. Bell [92; 93]. Trebuie relevat faptul că specificul cultural-istoric al
dezvoltării capitalismului în diverse ţări a condiţionat apariţia mai multor variante ale concepţiei de
societate postindustrială. Trecerea în revistă a literaturii sociologice respective ne-a permis a
distinge câteva orientări strategice ale acestor variante:
• liberală, bazată pe modelul american de dezvoltare capitalistă (Bell, Galbraith, Bjezinsky,
Kan, Toffler, Boulding);
• radicală, bazată pe modelul european (Touraine, Aron, Fourastie);
• globală, bazată pe modelul oriental, în care societatea postindustrială este interpretată ca o
comunitate globală mondială (Tataisi), fiind, totodată, uneori, concepută şi ca „societate
postcapitalistă” (Masuda, Liotard).
În ceea ce priveşte termenul postmodernizare, conţinutul lui continuă să fie teoretizat până în
prezent, iar termenul însuşi, spre deosebire de cuvântul „modernizare”, este rar utilizat (vezi mai
detaliat [106]).
Pornind de la din analiza surselor cu privire la schimbarea strategiilor socioeconomice şi
metodologo-axiologice în economia mondială contemporană, noi suntem de părerea, potrivit căreia
ţările cu grad înalt de dezvoltare sociopeconomică, păstrându-şi spiritul general al capitalismului,
intră deja într-un nou stadiu evolutiv – stadiul ce reprezintă o fuziune a conţinutului termenilor
„postmodernitate” („postmodernity”) şi „societatea postindustrială”. Deci, dacă termenul
„modernitate” („modernity”) indică o societate, orientată cu precădere spre producţia mărfurilor
industriale (materiale) şi spre dezvoltarea industriei grele, atunci „postmodernitate”
(„postmodernity”) se referă la o societate cu producţie de cunoştinţe (informaţii), servicii şi la
dezvoltarea unei „noi” economii. Sub aspectul respectiv, conceptele societăţii de postmodernitate şi
societăţii postindustriale sunt identice.22

22
După cum a menţionat, de exemplu, A.Scott: „Transformarea societăţii industriale în societate postindustrială e
marcată, în primul rând, de schimbarea naturii şi a caracterului producţiei: se trece de la industria bazată pe producţia
de mărfuri industriale la producţia bazată pe ştiinţă, cunoştinţe” [202, p.66].

70
 În plus, ţărilor cele mai avansate în dezvoltare socioeconomică le este proprie şi permutarea
interesului din sfera industriei, interpretată ca „producţie de masă” a ceva, în sfera consumului. În
acest sens, societatea contemporană capătă o tentă postindustrială din ce în ce mai pronunţată.
Pentru a scoate în evidenţă modificările metodologo-axiologice şi strategice, care contribuie, după
părerea noastră, la constituirea paradigmei Homo Intelligens în domeniul vizat, prezentăm tabelul 3,
paradigma fiind asociată cu stadiul postindustrial al dezvoltării socioeconomice şi manageriale.
Tabelul 3
Schimbările metodologo-axiologice şi strategice paradigmale în domeniu
socio-economic şi managerial

Criteriul Stadiul industrial Stadiul postindustrial

de comparare
1 2
Sferele determinate ale producţiei
Producătorul principal
Orientarea tehnică a producţiei
Forma de producţie
Domenii care necesită un volum
Politica de investire
Gestionarea producţiei
Adoptarea deciziilor
Ideologia de gestionare
a producţiei
(paradigma Homo
Oeconomicus-Rationalis)
Industrie de mărfuri materiale
universităţilor ca domeniu principal
Firmă, corporaţie
Mecanizare, automatizare
Centralizată
mare de muncă, capital fizic,
producţii ecologofobe
Management operaţional
şi management raţional
Ordin autoritar
„Filosofie a profitului”
(paradigma Homo
Oeconomicus-Intelligens)
3
Servicii, informaţie, ştiinţă
Firmă, creşterea rolului
de concentrare şi producere
a cunoştinţelor23
Cibernetizare, computerizare
Descentralizată datorită unor
sisteme ramificate de informaţii
Ramuri care necesită multe
investiri de ordin ştiinţific, capital
uman şi capital social, producţii
ecologofile
Management strategic; îmbinarea
managementului raţional
cu cel existenţial
Ordin de lider pe bază
de participare personală24
„Filosofie a calităţii”25

23
Statutul ştiinţei, respectiv, se modifică: a) monolitul ştiinţei absolute şi abstracte este înlocuit de pluralismul ideilor
concrete; b) dobândirea cunoştinţelor e substituită de producerea cunoştinţelor cu ajutorul computerului.
24
Conform teoriei clasice a managementului, povara de lider o poartă veriga ierarhic superioară a administraţiei: ea
elaborează strategia şi filosofia corporaţiei, adoptă cele mai importante decizii, iar verigile ierarhic inferioare nu sunt
obligate decât să execute ordinele ei.Potrivit teoriei postmoderne a gestiunii, procesul de adoptare a deciziilor are, de
regulă, caracter colectiv. În funcţie de aceasta, în grupul care munceşte efectiv pentru a găsi o soluţie şi a lua o
decizie justă sunt cooptaţi toţi angajaţii, indiferent de locul aflării lor pe scara funcţiilor, dar care posedă informaţia
necesară, au suficientă experienţă şi autoritate. D.Galbraith a denumit acest grup elitar tehnostructură, care se
constituie spontan după legile dinamicii colective, înlăturând barierele ierarhiei formale a funcţiilor [35; p.279].
25
Suportul succesului managementului japonez, a cărui experienţă e studiată de firmele occidentale, îl constituie
principiul perfecţionării necontenite (kaizen) [281]), adică tendinţa spre o permanentă creştere a nivelului calităţii
mărfurilor şi ameliorării proceselor de producţie, ţinându-se seama de interesele clientului. După cum remarcă
teoreticianul şi practicianul managementului german J.Hentze, „Ideile fundamentale ale filosofiei „kaizen” sunt:
orişice îmbunătăţire, oricât de mică ar fi ea, merită atenţie şi susţinere din partea administraţiei; sistemul este
accesibil tuturor angajaţilor şi, prin urmare, toţi membrii colectivului au posibilitatea să activeze în echipe speciale
„kaizen” sau în „cercuri de calitate” [127].

71
 1 2 3
Ideologia de consum Consum de masă Consum individual
Criteriul stratificării sociale Proprietate materială Proprietate intelectuală
Structură tehnică după profesii
Stratificarea socială Conform claselor şi profesiilor
şi expertees, meritocraţie

Sursa: alcătuit pe baza deducţiilor autoarei [73] şi a câtorva scheme de sinteză întocmite de D.Harvey
[122], utilizând lucrările: W.Halal „The New Capitalism” N-Y, 1986 (compararea capitalismului „vechi” cu
cel „nou” ca paradigmă industrială şi postindustrială); S.Lash and J.Urry „The end of organized capitalism”.
Oxford UK, 1987 (compararea capitalismului „organizat” şi „dezorganizat”); E.Swyngedow „The
sociospacial implications of innovations in industrial organization”, Working Paper N20, Lille, 1986
(compararea producţiei fordiste bazată pe economii „de scară” cu producţia modernă, bazată pe economii ale
„limitei” (ale posibilului)).

Menţionăm, în contextul dat, că încă o trăsătură dintre cele mai importante ale „noii
economii” o constituie pluralismul socioeconomic, care se exprimă prin varietatea tipurilor de
proprietate, formelor şi metodelor de gospodărire, inclusiv şi cele necapitaliste. În aceste
circumstanţe, are loc orientarea către extinderea sferelor de protecţie socială, favorizând, totodată,
un climat de creaţie pentru activitatea de antreprenoriat. În ţările din „perioada tranziţiei”, cum este,
de exemplu, Republica Moldova, de asemenea, se formează un pluralism socioeconomic, deşi acest
fapt nu numai că nu contribuie la extinderea sferelor de protecţie socială, ci nici măcar nu împiedică
degradarea lor continuă.
E îngrijorător faptul că, în ţara noastră, încă nu există o bază favorabilă pentru dezvoltarea
economiei de servire nici în varianta occidentală descrisă mai sus, nici în cea tradiţional-agrară.
În afară de aceasta, pentru Republica Moldova este extrem de actuală înţelegerea justă a
rolului întreprinzătorului în cadrul economiei de piaţă social-orientată. E vorba „nu de orice
persoană, care oferă pe piaţă în mod particular şi pe cont propriu mărfuri şi servicii”, ci, mai întâi de
toate, de „antreprenori inventivi”, adică de persoane energice, care creează şi pun în practică noutăţi
în sfera producţiei. „Să reîmparţi (repartizezi) ceva e prea simplu, trebuie să creezi...”, - scrie
G. Turner [344, p.37].
Transformarea reală a lui Homo Oeconomicus în Homo Intelligens în cadrul civilizaţiei
occidentale o reprezintă, după părerea noastră, o confirmare a politicii „de compensare” în
economie. Ideea centrală este conştiinţa caracterului limitat al resurselor şi necesitatea compensării
lor, într-un chip sau altul, pentru menţinerea echilibrului ecologic (bunăoară, sădirea puieţilor în
locul arborilor tăiaţi). Aceasta e una din variantele politicii reale de „economie ecologică”, care,
deocamdată, există, după cum am menţionat, mai mult în proiecte şi în viziunea strategică. Homo
Intelligens-Oeconomicus, ca să supravieţuiască şi să se dezvolte constructiv, merită să lupte pentru
realizarea acestei viziuni.

72
 Deci, în baza evidenţierii modelelor „noii” economii şi a schimbărilor paradigmatice în
domeniul economico-managerial, am relevat că:
1. Homo Oeconomicus-Intelligens se manifestă prin acţiunile următoare:
¾ se orientează la interesele consumatorului ca prioritare faţă de cele ale producătorului;
¾ introduce tehnologii ecologice pure, recircularea producţiei, politica „compensatorie” în
economie;
¾ respectă pluralismul metodelor şi formelor economice de gospodărire;
¾ acordă o altă orientare manifestării firei „egoiste” a lui Homo Oeconomicus, ţinând cont
nu numai de interesele generaţiilor prezente, ci şi ale celor viitoare, precum şi păstrând
armonia cu Universul;
¾ ţine gospodăria, conducându-se de principiile Competenţei, Măsurii, Sinergiei şi
Responsabilităţii.
2. Homo Intelligens, în domeniul vizat, se exprimă drept Homo Oeconomicus-Service-
Symbolicus. „Service” se bazează pe conţinutul modelului economiei de servire, care se
tratează de noi mai aprofundat decât în concepţia lui M. Kostetsky: noua economie are drept
scop strategic şi valoare supremă nu numai servirea Clientului, ci şi a Naturii (ecoeconomia,
bioeconomia), Sinergiei Personalităţii şi Societăţii (economia „moralei”). „Symbolicus” se
referă, după părerea noastră, la managerul strategic al economiei virtuale în devenire şi al
„noii economii” reale, exprimate prin astfel de modele, precum e-economia, economia
„informaţională”, „de cunoştinţe” etc., în care simbolurile de diferită natură obţin o valoare
deosebită. În afară de aceasta, în teoria organizării şi dirijării sistemelor socioeconomice
managerul contemporan este tratat ca un „om simbolic” în sensul „actorului strategic” şi
„exponentul intereselor” [130]. Ne vom opri la aceasta mai detaliat, în continuare, în
contextul analizei evoluţiei managementului strategic.
• În domeniul politicii, reevaluarea valorilor are forma „modernism-postmodernism”, iar
subpersonalitatea respectivă a lui Homo Intelligens se manifestă ca Homo Politicus-Pluralis-
Diplomaticus prin următoarele acţiuni:
8 organizarea pluralismului social-politic, atât în politica internă, cât şi în cea externă,
elaborând şi cultura acestui pluralism;
8 căutarea compromisurilor politice în vederea coexistenţei paşnice a oamenilor (ţărilor)
de diferite convingeri (orientări) politice şi cu scopul de a asigura dezvoltarea
socioeconomică şi umană durabilă;
8 lucrarea în direcţia ameliorării calităţii capitalului uman şi a celui social.

73
 • În domeniul religiei reevaluarea valorilor, de asemenea, are forma tranziţiei „modernism-
postmodernism”, iar subpersonalitatea în cauză a lui Homo Intelligens o reprezintă Homo Perennis,
care se manifestă în modul următor:
¾ lucrează în condiţiile pluralismului religios şi libertăţii cultelor;
¾ tinde să regleze comunicarea între religiile lumii şi să oprească războaiele religioase;
¾ pe baza principiilor general-morale religioase tinde să formeze etica general-umană de
educare şi comportament, îndreptată spre dezvoltarea valoroasă socioeconomică şi umană;
¾ aduce contribuţia sa la ieşirea omenirii din criza ecologică planetară;
¾ reglează lucrul în paradigma ecumenică.
Evidenţierea schimbărilor paradigmatice în strategii şi valori ale domeniilor culturale se
soldează cu următoarele:
1. Exprimarea grafică a celui de-al doilea „cerc hermeneutic” în figura 6.

Cultura globală
de reţea a societăţii
informaţionale
POLITICĂ
ARTĂ

ŞTIINŢĂ
„NOUA”
ECONOMIE
ÎNVÎŢĂMÂNT
SFERA
MILI-
TARĂ
RELIGIE
FILOSOFIE

Sursa: elaborată de autoare

Figura 6. Conceperea noilor obiecte ale managementului strategic

şi cros-cultural în al doilea „cerc hermeneutic”

Din această figură reiese şi mai clar faptul că managementul strategic şi cros-cultural are ca
noi obiecte ale sale cultura globală de reţea, „noua” economie şi alte sfere culturale, toate acestea
fiind dinamice (în transformări paradigmatice), organizate în reţea (datorită pluralismului şi noilor
tehnologii) şi interconexate organic (din cauza apartenenţei organismului global cultural).
2. Aprofundarea hermeneutică a conceptului managementului cros-cultural. Acest concept
cuprinde acum nu numai dirijarea popoarelor în cadrul unor imperii, etniilor în cadrul statelor

74
naţionale sau a relaţiilor interstatale (vezi cap. I), ci şi gestionarea domeniilor culturale pe baza
unei paradigme strategice de dezvoltare socio-economică şi umană.
3. Esenţa „noii economii poate fi adecvat percepută, primo, datorită cercetărilor
interdisciplinare şi interculturale, secundo, prin conştientizarea faptului că, în afară de influenţa
puternică a globalizării, liberalizării informatizării, această economie se află sub influenţa nu mai
puţin puternică a unor astfel de megatendinţe ca umanizarea, socializarea, instituţionalizarea şi
intelectualizarea.
În această ordine de idei, devine actuală înţelegerea adecvată a esenţei managerului strategic şi
cros-cultural, solicitată de această economie şi cultură a societăţii informaţionale.
Al treilea „cerc hermeneutic”, construit pe baza analizei paradigmtice pe orizontală, ne
permite conceptualizarea noii paradigme a managementului strategic şi cros-cultural, care împacă în
sine „opoziţia” obiect-subiect managerial. Acest cerc îl exprimăm în figura 7.

Arta: Homo
Homo Ludens
Intelligens

Filosofia: Economia:
Homo Homo Oeconomicus-
Universalis Servis-Symbolicus

Ştiinţa: Religia:
Homo Sapiens- Homo Perennis
Synergos

Politica:
Homo Politicus-
Pluralis-Diplomaticus

Sursa: elaborată de autoare

Figura 7. Conceperea paradigmatică a obiectelor şi subiectelor

managementului strategic şi cros-cultural în al treilea „cerc hermeneutic”

Datorită analizei paradigmatice pe verticală (capitolul I) şi pe orizontală (capitolul II) o

identificăm paradigma Homo Intelligens drept cea nouă a managementului strategic şi cros-cultural
şi o definim, pe de o parte, ca un model intelectual subiectiv al dezvoltării socioeconomice şi umane
culturii mondiale, şi, deopotrivă, un model de gestionare a acestora la toate nivelurile, orientat
strategic spre atingerea unei integrităţi autentice a omenirii şi sistemelor socioeconomice în cultură
prin intermediul unui management strategic respectiv. Pe de altă parte, această paradigmă reprezintă

75
o maturizare obiectivă a intelectului uman în economie şi în cultură mondială în întregime,
contribuind, astfel, la formarea unei dimensiuni noi a calităţii de dezvoltare a lor şi, totodată, la
instituţionalizarea acestei calităţi în baza unui sistem de valori principial diferit, orientat spre
supravieţuire şi dezvoltare socioeconomică şi umană constructiv durabilă.
Pentru a înţelege mai profund esenţa acestei paradigme noi definite ca întreg, vom aprofunda
înţelegerea celei de-a doua părţi componente ale acesteia – a noului subiect al managementului
strategic şi cros-cultural, identificat de noi ca Homo Intellegens. Cercurile doi şi trei ne-au dat
posibilitatea perceperii esenţei generale a acestui subiect sintetizat pe baza evidenţierii schimbărilor
paradigmatice cros-culturale. Şi anume, Homo Intelligens exercită, deci, în primul rând, trecerea de
la teoriile şi practicile modernismului şi a societăţii industriale la cele postmoderniste şi a societăţii
postindustriale, în măsura în care trecerea conţine în sine reorientarea de la „valorile”
Totalitarismului, Dictatului, Dominaţiei, Absolutismului etc., la valorile Pluralismului, Colaborării,
Comunicaţiei, Sinergismului etc. În al doilea rând, prin conţinutul său, modelul Homo Intelligens
poate fi privit ca o personalitate competentă, creativă, informată, activă, care ia decizii rapide şi
eficiente, conducându-se de principiile şi valorile măsurii, comunicării, înţelegerii reciproce,
sinergiei. În al treilea rând, Homo Intelligens reinterpretează astfel rolul omului în Univers: omul nu
mai este Stăpânul Universului, ci un Colaborator creator al lui. În această ordine de idei, politica
generală a integrităţii, pe care o înfăptuieşte Homo Intelligens, se rezumă la:
a) căutarea unor compromisuri în vederea asigurării coexistenţei sistemelor organizate în
mod diferit;
b) complexitatea abordării problemelor, amploarea cercetărilor interdisciplinare;
c) conducerea după principiile reflexităţii, pragmaticităţii şi sinergiei în rezolvarea
problemelor socioeconomice şi manageriale.
Aprofundarea esenţei atât a subiectului managementului strategic şi cros-cultural, cât şi a
paradigmei strategice necesare „noii” economii şi managementului contemporan, o efectuăm prin
elucidarea conţinutului categoriei de intelect, care stă la baza conceptului Нomo Intelligens.
Deci, ce este Intelectul? În literatura ştiinţifică contemporană, se specifică faptul că „în
prezent există mai mult de 60 de definiţii ale intelectului” [288, p.8]. Aceasta nu este întâmplător,
deoarece categoria „intelect” a devenit astăzi sinonimul progresului, contemporaneităţii,
competitivităţii, calităţii. Cu o asemene conotaţie această categorie se imprimă în toate sferele
culturii mondiale. Poate aceasta este doar un tribut dat modei? De ce atunci a apărut moda intelect?
Dacă să se ţină cont de faptul că orice modă exprimă şi urmează tendinţele obiective ale culturii,
atunci noi revenim la întrebarea iniţială: care este esenţa intelectului?

76
 Cercetarea fundamentală, efectuată de noi în scopul de a răspunde la această întrebare [III],
s-a soldat cu următoarele:
1. Înţelegem intelectul ca un grad avansat de dezvoltare şi interdependenţă a tuturor tipurilor de
capacităţi mintale. Aceasta este îndreptată spre asigurarea organismului cu integritate. Definim intelectul
drept capacitatea de a ajusta sinergia în toate regiunile creierului în aşa fel, încât să fie posibilă
soluţionarea efectivă (cu pierderi minime) a sarcinilor imperioase ale omului / unităţii / culturii.
2. Dacă e să privim la principiile de organizare şi funcţionare ale creierului, atunci este clar
că intelectul este asigurat cu o structură organizaţională specială – de reţea.
Intelectul artificial, care este format conform principiilor de organizare şi funcţionare a celui
natural şi care stă la baza tuturor tehnologiilor societăţii informaţionale şi economiei „noi”,
condiţionează structurarea sistemelor socioeconomice în reţea.
3. Intelectul se referă la „abilităţile noastre individuale de a cunoaşte, de a soluţiona
problemele, de a planifica viitorul, de a da sens lumii interne şi înconjurătoare... Fiecare colectiv uman
(grupă, organizaţie, societate) manifestă, cel puţin, o anumită capacitate de a învăţa, de a soluţiona
probleme şi de a da un oarecare sens condiţiilor în care el există. Dacă aceasta nu s-ar fi întâmplat, el
(colectivul) nu ar supravieţui” [81]. Astfel, intelectul individual se dezvoltă în intelectul social.
Deci, intelectul reprezintă, în opinia noastră, un mecanism fundamental, ce condiţionează
apariţia şi dezvoltarea, mai întâi a gestiunii strategice, apoi – a managementului strategic pe toate
treptele de organizare a umanităţii şi în toate domeniile de activitate ale acesteia. Prin urmare, unul
din sensurile strategice decisive ale existenţei intelligence – atât ca fenomen natural, cât şi ca
analogul său socio-cultural – este, după părerea noastră, obiectivul realizării sinergiei tuturor
forţelor şi resurselor organismului (natural sau socioeconomic) cu scopul asigurării supravieţuirii şi
dezvoltării constructiv-durabile (optimale) a acestui organism, adică a integrităţii lui.
4. Ştiinţele noi, precum cognitologia26 şi informatica,27 asociindu-se cu ştiinţele deja
existente (mai întâi de toate, cu filosofia, psihologia, economia) formează „o teorie holistă a
intelectului”, ce dezvăluie „mecanismele „interpersonale”, procesele de memorizare, analiza,
sinteza cunoştinţelor, înţelegere, pătrundere în esenţa adevărului, elaborare a noilor concepţii etc.”
[288, p.3], estimând valoarea şi utilitatea intelectului, precum şi a produselor acestuia.
5. În literatura ştiinţifică contemporană, noţiunea de intelect, tot mai des, se întrebuinţează în
transcripţia limbii engleze, care, obiectiv, devine lider pe arena culturii mondiale. Pe parcursul cercetării
noastre am evidenţiat multiple forme de intelligence, care nemijlocit constituie societatea informaţională şi
„noua” economie, contribuind, astfel, la esenţa acestora. Printre aceste forme, cele mai caracteristice fiind:

26
Studiază mecanismele cunoaşterii personale şi dezvoltă, astfel, teoria intelectului artificial [171, p.6;199].
27
Studiază problemele folosirii sociale a resurselor informaţionale [171, p.30].

77
 • Artificial Intelligence (intelectual artificial), interpretat în literatura ştiinţifică în mod
neunivoc: ca „un domeniu al ştiinţei despre calculator” [165, p. 151], ca „un intelect mecanizat”
[288, p.11], ca un sistem ce mobilizează şi amplifică intelectul „colectiv (social)” [288, p.12].
• Computational Intelligence (intelectul computerial), care poate fi definit ca orientarea
profesională în limbajele de programare, software etc. În aşa fel, intelectul computerial este tipic
pentru cei care sunt profesionişti în IT, precum şi pentru cei care pot utiliza eficient produsele IT în
domeniile lor de activitate (vezi, de ex. [209]).
• În sfera militară, intelligence s-a instituţionalizat în structurile de informaţii şi cercetare a
forţelor de securitate a statului (de ex. „Intelligence Service”, în Marea Britanie, Central
Intelligence Agency, în SUA ş.a.). În aceeaşi sferă, acesta a evoluat în Strategic Intelligence
(intelect strategic) ca un know-how deosebit, ce „permite a însuşi experienţă şi a organiza
comunicaţiile referitoare la reorganizările, reformările strategice şi militare prin intermediul reţelei
informaţionale; de a obţine informaţii cu privire la tehnologiile de management (management
intelligence) şi la arta parării loviturilor directe (counter intelligence)” [136].
Treptat, intelligence devine o performanţă a economiei civile, a businessului şi a administrării
afacerilor. Astfel, Agenţia Naţională de Investigaţii Geospaţială (National Geospatial Intelligence
Agency) garantează o cercetare modernă şi precisă care asigură securitatea naţională [137].
• Intelligence, ulterior, devine mecanismul de bază al spionajului economic, al managementului
strategic şi al dezvoltării reţelei informaţiilor de afaceri şi consulting. Anume intelligence, în diferite
contexte, se asociază astăzi cu succesul în afaceri la toate nivelurile şi în sferele businessului.
• Compania „Serviciul de Informaţii Strategice” (SIS: Strategic Intelligence Service, LLC)
oferă, de exemplu, următoarea definiţie a produselor sale care constituie anume intelligence şi
diversitatea acestuia: „Intelligence – reprezentă informaţia. Strategic Intelligence – reprezintă acea
informaţie care este necesară utilizatorului ei în luarea deciziilor vitale” [138]. Tactical Intelligence
(intelectul tactic, informaţia, cercetarea) este definită de companie drept nişte servicii mai particulare,
de exemplu, „selectarea candidaţilor la un post vacant, evaluarea securităţii întreprinderii,
identificarea şi soluţionarea problemelor legate de discriminare, violare fizică sau informaţională,
precum şi trainingul cu privire la cele expuse pentru persoanele de conducere” [ibid.].
Trăsăturile principale care disting companiile de genul SIS de agenţii pur informaţionale,
constă, potrivit analizei noastre, primo, în capacitatea de a stabili legături cu reţelele informaţionale
naţionale şi globale, căutând informaţia care ar putea fi de folos la „soluţionarea, practic, a oricărei
probleme” a clientului [ibid.]; secundo, aceste companii tind nu doar spre a „încărca clientul cu
informaţie”, ci şi îi ajută acestuia să-şi soluţioneze problema, „filtrând” şi lăsând doar informaţia
necesară, învăţându-l cum să se folosească, efectiv, de informaţia deţinută, ceea ce le aseamănă pe
aceste companii cu mecanismul natural al intelectului uman (intelligence).

78
 • Segmentul de bază pentru Competitive Intelligence (intelectul competitiv) îl reprezintă
profesioniştii planificării strategice. Această formă a intelligence reprezintă tehnologii care se
împrospătează încontinuu (updated know-how), conducând la ridicarea competitivităţii agentului
economic în condiţiile neechitabile ale pieţei mondiale [de ex., 139].
Strategic Competitive Intelligence (SCI) – intelectul competitiv strategic – este destinat
celor care, deja, sunt antrenaţi în managementul strategic global. SCI permite, de exemplu, a
efectua o analiză simulatoare a crizelor financiare mondiale, a măsura intensitatea lor, a efectua
prognoze de lungă şi scurtă durată şi a găsi, în acest sens, avantajele concurenţiale ale firmei-
client. SCI îmbracă diverse forme: o compilare a operaţiunilor cu finanţele globale finalizate cu
succes (un fel de studiu de caz) sau un raport anual al analizei simulatoare a operaţiunilor
financiare globale (vezi [140]) ş.a.
• Conţinutul noţiunii Business Intelligence (BI) – intelect de afaceri – variază şi poate fi
definit contextual de la simplu, ca „noutăţi curente, informaţii de afaceri şi alte date din biblioteca
publică globală Internet” [141], până la complex, ca „fiind un proces ce permite obţinerea
informaţiilor despre client, contribuind astfel la orientarea eforturilor firmei în direcţia cuvenită şi
ameliorarea relaţiilor acesteia cu clienţii actuali şi potenţiali, precum şi la creşterea profitabilităţii şi
competitivităţii companiei” [142].
Acest proces devine chiar şi o parte componentă a disciplinei speciale „Business Intelligence”
(Inteligenţa de Afaceri), care „operează cu un larg spectru de mijloace funcţionale – de la culegerea
datelor şi analizei statistice până la modelarea prognozată şi raportul de afaceri” [143].
BI figurează şi în contextul administrării tehnologiilor informaţionale ca un mijloc efectiv ce
permite conducerii de vârf ale firmelor (CEOs) să supravieţuiască în oceanul informaţional al
economiei globale. În acest context, BI se transformă în Consulting Business Intelligence (intelect
consultativ în afaceri) (vezi, de ex. [144]). În această postură a „consultantului”, intelligence
persistă, pe de o parte, în sus-menţionatul „competitive intelligence”, ce ridică nivelul de
competitivitate al firmei, pe de altă parte, contribuie la apariţia unei noi forme a sa – Collaborative
Intelligence (intelect de colaborare) (vezi, de ex.[145]).
În această ordine de idei, devine tot mai actual Social Intelligence (intelectul social) –
intelectul grupelor de indivizi creativi, care „nu reprezintă doar o cumulare a intelectelor
individuale, ci un sistem, al cărui nivelul de funcţionare şi eficienţă se estimează nu atât în baza
capacităţilor indivizilor şi sistemelor de calcul ce îl formează, cât în baza legăturilor informaţionale
şi comunicative între ei..., care se interpretează în plan semantic” [288, p.13].
• Emoţional Intelligence (intelectul emoţional), care include în sine cinci dimensiuni:
8 autoconştiinţă (self-awareness) – capacitatea de a fi conştient de sentimentele proprii;

79
 8 autogestiune (self-management) – capacitatea de a dirija emoţiile, imboldurile,
năzuinţele proprii;
8 automotivare (self-motivation) – capacitatea de a-şi atinge scopul, făcând de
abstracţie obstacole şi insuccese;
8 empatie (empathy) – capacitatea de a înţelege sentimentele celorlalţi;
8 măiestrie socială (social skills) –capacitatea de a conduce emoţiile altora” [197, p.109].
• Extinderea noţiunii de intelect / intelligence dă dovadă despre o schimbare a strategiilor
profunde ale orientării raţiunii umane (Homo Sapiens), adică despre o deplasare a accentelor de pe
strategiile de dezvoltare socioeconomică şi umană tehnico-centrice către cele intelectual-centrice,
orientate spre colaborare.
Toate aceste forme de intelligence, fiind privite în ansamblu, permite aprofundarea înţelegerii
fenomenului de intelect şi a esenţei noului strateg – Нomo Intelligens. Deci, se formează cel de-al
patrulea „cerc hermeneutic” (vezi figura 8).
Нomo Intelligens
Intelect Intelect
artificial/ strategic/
Artificial Strategic
Intelligence Intelligence

Intelect Intelect
computerial/ tactic/
Computational Tactical
Intelligence Intelligence
Intelect
natural/
Natural
Intelect Intelect de
intelligence
competitiv/ afaceri/
Competitive Business
Intelligence Intelligence

Intelect Intelect
colaborare/ emoţional/
Collaborative Emoţional
Intelligence Intelect Intelligence
social/
Social
Intelligence

Sursa: elaborată de autoare

Figura 8. Exprimarea lui Нomo Intelligens printr-o multitudine
a formelor de intelect / intelligence28

28
După cum am evidenţiat în cercetarea noastră [75, cap.III], conceptele de intelect şi intelligence se intersectează, însă
nu sunt identice din punct de vedere semantic. De aceea, le folosim pe ambele, pentru a exprima esenţa lui Нomo
Intelligens.

80
 Aflându-se în legătura organică şi dinamică, toate formele de intelect / intelligence constituie
elemente ce definesc conţinutul general al lui Homo Intelligens. Acesta este înţeles de noi, în primul
rând, ca un exponent al formelor obiective de dezvoltare a intelectului culturii mondiale (în toate
dimensiunile sale actuale). De aceea, el poate fi definit ca un chip (model) cumulativ al strategului
reclamat de cultura contemporană, postmodernă.
În al doilea rând, el este tratat de noi ca un deţinător de anumite competenţe care îi permit să
devină un strateg atât de solicitat, şi anume: o persoană competentă, informată, care nu va fi
„inundată” de un „ţunami” informaţional al reţelelor globale, deoarece este în stare să se orienteze în
aceste reţele datorită intelectului său „computerial”, „informaţional” şi „strategic”. Aceasta este, de
asemenea, persoana ce posedă o „privire tenace” şi competenţe de cercetare, care poate să transforme
informaţia căpătată într-un avantaj competitiv (competitive intelligence). În acelaşi timp, această
persoană este în stare să identifice partenerii devotaţi şi de perspectivă cu care este posibilă atingerea
„efectelor sinergice” ale cooperării. Ea poate stabili o comunicare eficace atât cu partenerii şi
concurenţii săi (collaborative intelligence), cât şi cu clienţii săi (business intelligence). În fine, aceasta
este persoana care trebuie să fie în stare să mobilizeze şi să orienteze în direcţia strategică necesară
competenţele şi potenţialul „sinergetic” creativ al oricărui sistem social (firme, state, cultură
mondială) gestionat de ea, folosind, totodată, resursele / tehnologiile / mecanismul informaţional al
sistemului cu un grad diferit de dificultate (utilizând, deci, artificial social intelligence).
În aşa fel, viziunea noastră referitoare la Homo Intelligens se intersectează, dar, în acelaşi
timp, se diferenţiază de tratarea lui I. Masuda, care este considerat de noi autorului termenului dat.
Savantul american de origine niponă şi-a fundamentat concepţia proprie în baza metodologiei
futuriste cu antrenarea datelor antropologice, biologice, informatice. Homo Intelligens, în
interpretarea lui Masuda, este o persoană competentă şi pricepută, datorită faptului că ea creează
tehnologii informaţionale de ultimă oră, iar prin intermediul acestor tehnologii – o societate globală
pe care o şi dirijează cu succes. Ca rezultat al problemelor globale şi dificile pe care ea trebuie să le
soluţioneze, la persoana în cauză se dezvoltă foarte bine părţile frontale ale creierului. Astfel,
conform teoriei lui Masuda, specia biologică Homo Sapiens se transformă într-o nouă specie
biologică umană – Homo Intelligens [171; 172].
Îl tratăm pe Нomo Intelligens ca pe acelaşi Нomo Sapiens şi noi, dezvoltând acest concept drept o
treaptă avansată în dezvoltarea raţiunii umane. Totodată, Нomo Intelligens se formulează de noi deja ca
un concept complex de paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane, şi nu ca concept referitor
numai la om. Deci, tratarea noastră presupune, odată cu evidenţierea competenţelor şi calităţilor
necesare strategului Нomo Intelligens, şi o cumulare a tendinţelor prezentate şi a strategiilor viitoare,

81
îndreptate conştient spre atingerea integrităţii autentice. O asemenea tratare a lui Нomo Intelligens
include în sine concepţia lui Masuda, ea fiind esenţială, dar particulară, adică ca una din concepţiile
substanţiale ale noii paradigme de integritate socioeconomică şi umană – Нomo Intelligens.
Pentru a aprofunda înţelegerea esenţei lui Нomo Intelligens drept un nou subiect al
managementului strategic şi cros-cultural, evidenţiem acele capacităţi, care sunt solicitate de a dirija
„noua” economie, societate informaţională şi care deci, trebuie să fie dezvoltate la managerii
strategici şi cros-culturali contemporani. În această ordine de idei, considerăm că o valoare
metodologică o are concepţia lui M. Ford, elaborată de acesta „în baza teoriei de conducere
psihologic şi biologic” [109].
Conceptul intelligence, în esenţă, este sinonim cu naţiunea competenţă, consideră Ford, dacă
cea din urmă este înţeleasă ca un criteriu ce exprimă aptitudinea de a atinge scopurile propuse într-
un mediu specific, precum şi adoptarea la valorile şi necesităţile unui anumit context sociocultural.
Pe Нomo Intelligens, deci, îl tratăm ca o persoană competentă, performanţele căreia pot fi
calculate în baza unei formule euristice, propuse de Ford:
Motivarea × Măiestria
Executarea competentă = × Mediul reacţionar 29
Biologie
Formula este interpretată în felul următor: „o funcţionare eficientă necesită o personalitate
motivată şi experimentată, calităţile biologice şi de conduită ale căreia contribuie la o cooperare
necesară cu mediul care, la rândul său, posedă resursele şi proprietăţile informaţionale şi materiale
necesare pentru a facilita (sau măcar a permite) atingerea scopului propus” [109].
Prin urmare, Ford menţionează următoarele „noţiuni-prototipuri ale lui intelligence”, care,
după părerea noastră, contribuie la esenţa Нomo Intelligens drept un manager competent: vastitatea
cunoştinţelor în domeniul competenţei, profunzimea lor şi facilitatea aplicării (automatizarea) în
domeniul specializării, ritmul accelerat al studiilor, executarea abilă în condiţii extremale,
„flexibilitatea generală” drept capacitatea de a schimba modurile de conduită ca răspuns la
circumstanţele variabile.
Următoarele capacităţi necesare noului manager strategic şi cros-cultural, pentru a deveni
Нomo Intelligens, le evidenţiem odată cu acele strategii fundamentale, orientate spre atingerea
integrităţii socioeconomice şi umane, care sunt cerute în lume postmodernă. Realizarea unor astfel
de strategii reprezintă conform cercetărilor noastre [75, cap.III], un mesie (salvare, asigurare cu
viaţa şi dezvoltare) şi o misiune specifică a Intelectului / Intelligens şi a lui Нomo Intelligens în
Natură şi Cultură, inclusiv în „noua” economie.

29
În formula de calcul, linia orizontală nu semnifică „Împărţirea”, ci „acordarea suportului”.

82
 După cum am evidenţiat [75, cap.III], strategiile vizate sunt conturate într-un şir de concepţii
ştiinţifice contemporane, aceste concepţii, însă fiind disparate. De aceea, prezintă actualitatea ulterioara
elaborare, consolidare şi instituţionalizare a acestora sub forma paradigmei Нomo Intelligens.
I. Una din aceste strategii fundamentale este, în viziunea noastră, orientarea spre sinergia
încercărilor individuale la orice nivel de organizare socioeconomică care ar permite atingerea
efectului sinergic de integritate prin economisirea concomitentă a resurselor individuale şi social-
economice generale. Una din calităţile esenţiale, necesare lui Homo Intelligens pentru realizarea
acestei strategii, este capacitatea de a coopera. În concepţia lui T. Atlee, de exemplu, această calitate
este accentuată prin intermediul noţiunii „intelectului de colaborare” (Collaborative Intelligence)
şi se defineşte de savant ca „aptitudinea de a utiliza intelectul propriu mai degrabă în interesul
parteneriatului, decât în scopul dominaţiei, creării blocajelor sau organizării „evadării” din
societate. Intelectul de colaborare este o componentă importantă a „intelectului colectiv” [81].
Interacţiunea lor efectivă, exprimată de Atlee prin termenul co-intelect (co-intelligence) reprezintă,
în opinia noastră, o bază metodologică de perspectivă pentru elaborarea strategiilor holistice
(destinate integrităţii) de dezvoltare a economiei şi politicii (vezi, de ex., „Co-intelectul: note pentru
economie, democraţie şi politică holistică” [81]).
II. O altă strategie fundamentală o reprezintă orientarea spre creaţie [21; 64; 288]. Un accent
corespunzător în definirea noţiunii de intelect este pus în literatura ştiinţifică pe „posibilitatea creării
(ceva principial nou)”. Fiind de acord cu accentul dat, considerăm, totuşi, metodologic necesar de a
lărgi tratarea îngustă a creaţiei. Creaţia nu este doar „realizarea a ceva principial nou”, ci şi
iscusinţa de a privi într-un mod neobişnuit (original) la ceva deja existent. Cum afirma la timpul său
F. Nietzsche, e posibil de luat o melodie cunoscută şi de a o interpreta într-un mod neobişnuit [54].
În cultura actuală a postmodernismului, ce cuprinde şi sfera antreprenoriatului, o asemenea
abordare a creaţiei este preponderentă. În contextul managementului strategic corporativ, se poate
menţiona că se extinde spectrul strategiilor privind competitivitatea companiei.
În contextul strategiei „orientarea spre creaţie”, este metodologic actuală şi problema
caracterului adecvat al criteriilor de evaluare a nivelului de intelect atât al unui individ (manager sau
lucrător), cât şi al diverselor sisteme socioeconomice (firme, state etc.). Aceste criterii trebuie să fie
adecvate realităţii actuale ce se schimbă rapid şi se extinde global. Analiza literaturii din domeniul
psihologiei managementului şi cognitologiei [64; 78; 267; 168; 289; 315; 326] ne-a permis să tragem
concluzia că adaptarea metodologică a criteriilor este posibilă în următoarele condiţii:
a) când analiza calitativă şi cantitativă a testelor intelectului este echilibrată. Acest echilibru
lipseşte când, deseori, are loc o supraevaluare a importanţei unui asemenea indicator precum
„coeficientul dezvoltării intelectuale” (Intellectual Quotient). „Printr-o astfel de abordare –
exclusiv cantitativă – se pierde o mare parte din informaţia psihologică de valoare” [326, p.9];

83
 b) când se evaluează nu numai un volum al cunoştinţelor individului sau ale unui sistem
socioeconomic, ci şi calitatea utilizării lor. Altfel spus, „indicatorul criterial al nivelului intelectului
nu este capacitatea memoriei sau volumul cunoştinţelor acumulate, ci iscusinţa de a utiliza memoria
(cunoştinţele acumulate – personale şi străine) pentru a sintetiza cunoştinţe noi” [288, p.10], adică
pentru creaţia care ar permite lui Homo Intelligens să soluţioneze sarcinile actuale.
Analiza literaturii ştiinţifice şi aplicative sus-menţionate, prin prisma strategiei „orientării spre
creaţie”, ne-a permis identificarea schimbărilor cardinale în premisele metodologice ale teoriei şi
practicii managementului. Până în prima jumătate a secolului XX, în acest domeniu, se considerau
ideale recomandările lineare ale teoriilor finite, iar omul, ca subiect şi obiect al conducerii, se
uniformiza pe cât era posibil (mai ales în teoria şi practica sovietică). În literatura ştiinţifică
contemporană, „maturizarea” intelectului, orientat spre creaţie în management, o înregistrăm prin
conştientizarea faptului că „omul ca obiect al dirijării se deosebeşte prin aşa caracteristici precum
unicitatea, instabilitatea, imperfecţiunea, neîmpăcarea cu sine însuşi nici într-o clipă. Atunci toate
exclud lucrul eficient cu oamenii, dacă acesta este bazat pe recomandările algoritmizate şi teoriile
finite. Creaţia în lucrul profesional cu oamenii presupune acţiuni nestandarde… Creativitatea ca
aptitudine de a gândi şi a se comporta constructiv şi nestandard, precum şi de a conştientiza şi
dezvolta experienţa proprie este necesară unui manager în activitatea sa şi în comunicare…
Calităţile omului creativ sunt: rapiditatea, corectitudinea, gândirea originală, fantezia bogată,
autostăpânirea, încrederea în sine” [315, p.301].
Alte calităţi esenţiale ale intelligence ce contribuie la realizarea strategii integrităţii ca
orientare spre creaţie sunt, în opinia noastră, flexibilitatea gândirii şi reflecţia. Flexibilitatea
gândirii este capacitatea „reacţiei operative la circumstanţele flexibile şi luarea deciziilor
adecvate”30 [315, p.229]. Reflecţia o definim ca capacitatea unei asemenea înţelegeri a situaţiei
problematice care ar duce la găsirea unei modalităţi adecvate (efective) de soluţionare a ei. O
asemenea percepere presupune, la rândul său, posibilitatea unei pătrunderi semnificative în situaţia
problematică, crearea integrităţii imaginii (modelului) şi obiectivitatea evaluării acestei situaţii.
Specificul reflecţiei, ca o caracteristică calitativă a intelectului, constă, după părerea noastră, în
primul rând, în faptul că acesta îmbină activitatea analitico-sintetică cu cea meditativă,
contemplativă; în al doilea rând, asigură o planificare intelectuală strategică „temporară” (atât la
nivelul individual de organizare a managementului strategic, cât şi la alte niveluri organizaţionale).
În acest context, în viziunea noastră, este necesară a reliefarea a trei tipuri de reflecţie:

30
Nivelul flexibilităţii gândirii se evaluează în termenii „rigiditate”-„plasticitate”. Primul înseamnă dificultatea (până la
incapacitatea totală) schimbării programului subiectiv de activitate a omului în condiţiile ce necesită obiectiv o
restructurare. A doua presupune uşurinţa unei asemenea restructurări [315, p.299].

84
 Schematic, ea poate fi reprezentată astfel:
¾ presituaţională.
Aceasta este o intuire a situaţiei problematice, o
viziune a priori a rolului şi locului persoanei în procesul
acestei situaţii, o pregătire generală (strategică) pentru
înfruntarea ei, inclusiv analiza strategiilor alternative ale
adepţilor viitoarei situaţii, precum şi posibilitatea unei
soluţionări eficiente (sinergice) a acesteia;

¾ situaţională:
Aceasta este aprecierea situaţiei şi a persoanei în cadrul
nemijlocit al situaţiei problematice. Cu alte cuvinte, aceasta reprezintă
o intrare, mai ales imprevizibilă, în punctul culminant (critic) al
procesului de desfăşurare a situaţiei însăşi. Această „microcriză”
creată de apariţia unei / unor probleme neprevăzute poate condiţiona
necesitatea dezicerii de algoritmul strategiei planificate.
Specific acestei forme de reflecţie îi este faptul că înţelegerea situaţiei problematice şi găsirea
unei / unor soluţii efective de înlăturare a crizei se petrece pe parcursul dezvoltării situaţiei
(întreruperea procesului situaţional poate fi doar una din posibilităţile de soluţionare a problemei);
¾ postsituaţională:
Aceasta este atitudinea faţă de situaţia problematică şi
rolul persoanei în ea a posteriori. În tradiţia de conducere a
ţărilor economic avansate, o astfel de reflecţie se practică
deseori, deoarece se consideră o soluţie efectivă de îmbogăţire
a experienţei manageriale şi se notează cu termenul „follow-
up” (generalizarea şi analiza experienţei situaţionale) sau
„feed-back” („contactare retractivă”, adică informaţia pentru
meditare este primită ca răspuns la utilizarea unor anumite strategii de rezolvare a situaţiei).
Creativitatea, flexibilitatea gândirii şi capacitatea de reflecţie favorizează, după părerea
noastră, apariţia unei gândiri de gen Gestalt care, iniţial, este orientată spre perceperea
obiectului/sistemului în cercetare ca o integritate complexă. Deci, această gândire presupune
existenţa unor capacităţi intelectuale dezvoltate de identificare a imaginilor integrale independente
în integritatea generală a obiectului sistemului iniţial conturată. Un exemplu ilustru al Gestalt-
gândirii din domeniul artei îl reprezintă „Arborele Eminescu”, renumit în cultura românească (vezi
figura 9, iar pentru exemple din gestalt-psihologia – [278].

85
 Gestalt-gândirea, la rândul său, aprofundează
capacităţile de creativitate, flexibilitate şi reflecţie ale
intelectului. De pildă, figura 9 poate fi interpretată în
domeniul economico-managerial ca un simbol al trecerii la
abordările tradiţionale de ducere a afacerilor, a gestionării,
a distribuirii resurselor („copacul”) la cele alternative,
sinergic orientate şi intelectual posibile („chipul omului” –
creatorul genial).

Îmbinarea abordării holistice cu cea hermeneutică

pe baza Gestalt-gândirii permite elaborarea metodei de
Sursa: [52, p.33]
Gestalt Managerial, esenţa căreia, în interpretarea
Figura 9. Arborele Eminescu
noastră, constă în faptul că orice obiect sau sistem în
cercetare şi dirijare reprezintă un gestalt. Aceasta înseamnă, de exemplu, că pentru a dirija
eficient situaţia ar trebui s-o perceapă ca un tot unitar. Însă, orice percepere a întregului este
condiţionată de anumite puncte de vedere şi parametre. Cu ajutorul computerului (intelectului
artificial), managerul poate schimba parametrii obiectului în cercetare, modelând diverse ipostaze
ale acestuia ca un tot întreg. Antrenându-şi intelectul natural în flexibilitate, managerul poate
înţelege alte puncte de vedere, ceea ce este deosebit de actual pentru cel care îşi desfăşoară
afacere în mai multe medii culturale.
Dezvoltarea Gestalt-gândirii poate rezulta, potrivit cercetărilor noastre [III], în gândirea
sinergetică (vezi cap. III).
III. Următoarea strategie a integrităţii ce condiţionează specificul lui Homo Intelligens constă
în tendinţa de a ajunge la un echilibru între mijloacele de dirijare raţionale şi cele sensibil-
emoţionale privind organizarea mediului socioeconomic şi managerial. Această strategie se
defineşte de noi ca o orientare către o maturitate intelectual-emoţională şi se manifestă, mai întâi de
toate, prin conceptul sus-menţionat de intelect emoţional.
Esenţa schimbării directivelor metodologice constă, potrivit cercetărilor noastre, în
următoarele: până la sfârşitul secolului XX, un prim criteriu de angajare a unui tânăr specialist –
manager – se considera reuşita lui academică, experienţa în domeniu şi coeficientul de inteligenţă
(IQ). Începând cu sfârşitul secolului XX, o atenţie deosebită se acordă nivelului intelectului
emoţional al managerului şi, pe lângă calificare, se cer abilităţi creative şi de lider. În prezent
nivelul intelectului emoţional devine criteriu nu doar pentru angajarea managerilor, dar şi pentru
ascensiunea în funcţie.

86
 Cercetările efectuate de către o serie de companii americane (Bell Lab Engineers, Air Force
ş.a.) au evidenţiat că acei angajaţi al căror nivel al intelectului emoţional era înalt, au fost de 2,6 ori
mai eficienţi şi cu un randament mai mare în soluţionarea problemelor decât colegii lor cu o reuşită
academică şi IQ mai ridicat, dar cu nivelul intelectual emoţional mai scăzut. De aceea, nu în zadar
sondajul sociologic efectuat între managerii resurselor umane în companiile din SUA a arătat
următoarele: la întrebarea „Cât de important este pentru Dvs. indicatorul intelectului emoţional al
angajatului pentru a-l ridica în funcţie?”, 40% din manageri au răspuns – „foarte important” şi alte
16% – „destul de important” [197, p.109].
Totodată, în definiţia intelectului emoţional în şcolile moderne de business din ţările economic
avansate, nu este inclusă doar abilitatea de a dirija emoţiile – personale, ale colegilor sau
subalternilor. Aceasta ar fi ordinar, mai ales pentru culturile cu tradiţii protestante şi confucianiste
(sau culturi „lineare” şi „reactive”, conform clasificării cros-culturale a lui R. Lewis [163, p.5]). În
definiţie, este inclusă noţiunea empatie, care, literalmente, semnifică transpunere simpatetică, iar în
lexiconul de conducere – compasiune, înţelegerea problemelor (inclusiv cele personale) ale
colegilor şi subalternilor, precum şi căutarea comună a căilor de soluţionare a acestora. Latura dată
a intelectului emoţional este caracteristică pentru culturile „poliactive” şi „reactive”, dar destul de
nouă pentru cele „lineare” (la care Lewis referă, de exemplu, culturile anglo-saxone).
În cultura actuală termenul „intelect emoţional” intervine şi în alte sfere de afaceri – de
exemplu, în sportul mondial ce reprezintă un domeniu independent şi profitabil al businessului
contemporan.31
Comunicarea cu specialiştii din domeniul psihologiei sportului şi businessului, în timpul
efectuării stagiului în SUA (2000-2001), ne-a permis să formulăm un şir de considerente
suplimentare ce ar reflecta specificul intelectului emoţional:
1. Un succes persistent în orice sferă a businessului sau sportului presupune tenacitate,
muncă mintală sistematică asupra sa şi dezvoltarea capacităţii de concentrare asupra încărcăturii
emoţionale (bucurie sau tristeţe) pentru a o converti pe aceasta în energia jocului (sportiv sau de
afaceri).
2. Intelectul emoţional îl definim suplimentar ca:
¾ rezistenţa la atacurile psihologice ale adversarului;
¾ capacitatea de a suporta o perioadă lungă un anumit stil al jocului (monoton sau,
dimpotrivă, foarte dinamic);
¾ posibilitatea de a trece repede şi efectiv de la un anumit stil la altul;

31
Mai detailat despre intelectul emoţional în domeniul businessului sportiv – pe site-ul specializat al Dr. J.Valverde:
www.bmentallytough.com şi sursa [226].

87
 ¾ abilitatea de a recunoaşte strategiile de joc ale adversarului;
¾ priceperea de a „impune” stilul său de joc ce ar permite preluarea ştafetei de lider şi
crearea premiselor pentru victorie;
¾ creativitatea în joc ce se subînţelege drept capacitatea de a aduce în joc ceva nou,
neaşteptat pentru adversar şi, astfel, dobândirea victoriei.
Specificul intelectului emoţional este formulat de noi în aşa manieră, încât a devenit clară
însemnătatea lui universală metodologică şi pragmatică nu doar pentru sport, dar şi pentru
oricare altă sferă de organizare şi gestionare a businessului. În acest sens, intelectul emoţional
este văzut de noi şi drept:
• capacitatea de a-ţi coordona emoţiile în aşa fel, încât să fii apt de a concentra şi direcţiona
această încărcătură emoţională spre o soluţionare efectivă (sinergică) a situaţiei. În acest caz,
este chiar posibilă atingerea unui dublu efect sinergic: în primul rând, transformarea sarcinii
agresive a oponentului într-o „energie calmă” a celui ce poate să se autoregleze emoţional;32
în al doilea rând, oponenţii / concurenţii acceptă nu doar să se aşeze la masa de negocieri, ci
chiar se gândesc asupra unei strategii de soluţionare a problemei ce va duce la obţinerea unui
profit pentru ambele părţi;
• capacitatea de a înţelege, de a „citi” informaţia nonverbală (inclusiv limbajul corpului) a
colegilor / subalternilor / concurenţilor;
• capacitatea de a conduce fondul emoţional al firmei prin intermediul aromelor, culorilor,
sunetelor şi altor forme de influenţă asupra emoţiilor angajaţilor. Printr-o abordare competentă
şi bine gândită a organizării mecanismului de reglare emoţională, apar o mulţime de efecte
sinergice pozitive (de exemplu, o însănătoşire generală a angajaţilor firmei).
IV. Strategia, pe care o determinăm drept orientarea spre supravieţuire şi spre conştientizarea
rolului specific al omului în lumea contemporană, poartă un caracter fundamental.
Anume această strategie trebuie să devină baza paradigmei Homo Intelligens, elaborarea şi
realizarea căreia îl va face pe Homo Intelligens, obiectiv, cel mai solicitat strateg al culturii mondiale.
În acelaşi timp, ar trebui să se ţină cont de multiplele impedimente în depăşirea strategiilor subiective
de supravieţuire, orientate diferit, deoarece fiecare doreşte să supravieţuiască şi fiecare înţelege acest
lucru. În mediul biologic, s-a dezvoltat un stereotip „linear” – „a supravieţui pe seama altora”.
Concomitent, în acest mediu s-a stabilit şi legea universală legată de „economisirea resurselor” în

32
Această capacitate este caracteristică pentru artele marţiale (dzu-do, karate, lupte greco-romane ş.a.). Într-un câmp
energetic dens al Maestrului, agresiunea poate fi, pur şi simplu, neutralizată. Nu în zadar mulţi businessmeni actuali
însuşesc aceste arte. Atrage asupra sa atenţie şi faptul că specialiştii occidentali în management tot mai des se
adresează azi la filosofia şi metodele artelor marţiale orientale, pentru a putea înţelege stilul businessului partenerilor
şi concurenţilor orientali şi, de asemenea, pentru a-şi îmbogăţi strategiile lor de gestionare (v.de ex. [188]).

88
Univers: făcând abstracţie de faptul că unii îi „înghit” pe alţii, toţi „renasc” prin urmaşi, fără a
zădărnici echilibrul general în Univers, adică ca specii biologice toţi supravieţuiesc şi îşi continuă
specia (dacă aceasta nu va fi împiedicată de cataclisme naturale, ca în cazul dinozaurilor). Omul s-a
separat într-o specie biologică – Homo Sapiens – şi a început treptat şi sistematic să iasă din cadrul
acestei legi universale, deformând şi esenţa acesteia. Conducerea după algoritmul primar biologic
„linear” de comportament în societate şi în cultură – „cineva a câştigat, cineva a pierdut” – el o
tratează ca „lege universală”, în timp ce aceasta este doar unul din algoritmele conduitei biologice şi,
mai ales, a celei culturale. Dezvoltând raţiunea sa şi dotarea lui tehnică după acest algoritm linear,
omul „înghite” tot (resursele naturale) şi toate (când distruge biopopulaţii întregi şi oameni, practicând
mijloace începând cu genocidul anumitor popoare şi până la armele de nimicire în masă). Astfel, se
încalcă legea universală reală a echilibrului general pe planeta Pământ şi, ca urmare, problema de
supravieţuire apare în faţa fiecăruia.
Astăzi, când modalitatea gospodăririi de piaţă a căpătat scară globală nu doar în dimensiunea
economică, ci şi în cea general-culturală, algoritmul „supravieţuieşte cel mai puternic pe seama celor
mai slabi”, tot mai des, se universalizează şi chiar se transformă într-o dogmă metodologică globală.
Însă, este oportun să atragem atenţia asupra faptului că, chiar şi în mediul natural, mecanismele
elaborate de supravieţuire a speciilor nu sunt lineare. Nu există un algoritm universal unic. Principiul
individualismului nu rareori acţionează în comun cu principiul colectivismului. În concilierea acestor
extremităţi se ascunde izvorul dezvoltării durabile atât pentru lumea biologică, cât şi pentru cea
socioeconomică a lui Homo Sapiens. Acest adevăr s-ar părea, la prima vedere, demult cunoscut. Ideea
mai profundă, asupra căreia considerăm necesar a atrage atenţia, este aceea că individul are nevoie de
colectiv (şi viceversa) nu doar pentru a supravieţui unul pe seama celuilalt (aceasta ar duce la
„înghiţirea” „integrităţii” unuia de către altul), ci pentru a supravieţui şi a dezvolta permanent unul pe
altul, adică a vedea sensul unuia în celălalt, a se autorealiza, a îmbogăţi unul pe altul în diverse moduri
(atât material, cât şi spiritual). Aceasta este strategia câştigului reciproc de la supravieţuire. Anume o
astfel de conştientizare specifică trebuie să fie caracteristică pentru Homo Intelligens ca un om
„conştient”, „înţelegător”, care de aceea şi este tratat de noi ca o formă calitativ nouă de dezvoltare
cultural-mintală a lui Homo Sapiens. Această conştientizare specifică constă şi în faptul că
supravieţuirea fiecăruia, într-o perspectivă de lungă durată, depinde de supravieţuirea cu succes şi
dezvoltarea durabilă (optimă, sănătoasă) a Naturii. Aceasta poate da un efect sinergic stabil, exprimat
în utilizarea economicoasă a resurselor într-o perspectivă de lungă durată. Corespunzător, apare şi
înţelegerea necesităţii de schimbare a scopurilor şi modalităţilor de gospodărire a omului în Univers şi
în Cultură, inclusiv economie, adică o schimbare cardinală a managementului strategic al lui Homo
Sapiens la toate nivelurile şi în toate sferele de conducere.

89
 Orientarea strategică spre Supravieţuire şi Conştientizare găsim în multiple concepţii
culturale, inclusiv cele ale „noii” economii. Dintre acestea fac parte sus-menţionatele modele bio- şi
ecoeconomiei T.S.G. de piaţă social-orientată, economia etică etc. Însă, după cum deja am susţinut,
pentru că acestea vor constitui o resursă a managementului strategic, ele trebuie să fie consolidate
pe baza paradigmei Homo Intelligens.
În afară de aceasta, strategia vizată de Supravieţuire şi Conştientizare, care este mult
condiţionată şi de criza ecologică planetară, şi de criza totală culturală a modernului, la care m-am
referit, relevând esenţa reevaluării valorilor în domeniile culturale, pentru a satisface necesitatea
vitală socio-economică şi umană în redistribuirea resurselor intelectuale ale culturii mondiale (atât
materiale, cât şi intelectual-informaţionale) prin intermediul creării unor reţele (networks)
instituţionale flexibile, ce împărtăşesc valorile generale, evidenţiate de noi mai sus, ale paradigmei
Homo Intelligens, au capacitatea de a identifica şi realiza competent priorităţile real-strategice
ale umanităţii în cultură şi sunt orientate spre o interacţiune sinergică şi creativă multigradată
şi multivalentă.
Aici avem în vedere reorientarea resurselor mondiale de la astfel de sfera de „prioritate
strategică”, precum sfera militară, criminală etc., prioritatea căreia este, de fapt, învechită sau
artificial creată, la domeniile şi problemele de o importanţă, într-adevăr, strategică (învăţământ,
ocrotire socială, ecologie mondială, foamete, pandemii, produse sintetice de consum alimentar etc.),
care deseori „beneficiază” doar de retorica soluţionărilor strategice.
O valoare metodologică deosebită în acest context, o are concepţiile Teoriei Sistemelor
Generale, inclusiv economia valorii la care ne-am oprit mai sus în subcapitolul dat. Prin urmare,
credem că următoarele politici strategice îi vor permite lui Homo Intelligens să-şi ridice
eficacitatea utilizării resurselor sale naturale şi culturale:
1. Continuitatea autoinstruirii. În cultura actuală, aceasta îşi găseşte reflectare în orientarea
managementului pentru crearea „organizaţiilor de instruire continuă” („learning organizations”),
deoarece anume ele supravieţuiesc mai uşor în condiţiile concurenţei globale. Homo Intelligens, în
acest context, se înţelege ca un specialist competent în domeniul său, care îşi „împrospătează”
continuu cunoştinţele în legătură cu realitatea flexibilă a pieţei. Însă, competenţa lui Homo
Intelligens nu este un „bagaj de cunoştinţe”, ci, mai degrabă, abilitatea de a găsi informaţia sau
contactele necesare în spaţiul informaţional global. Aceasta este, de asemenea, o capacitate de a
stabili consultaţii individuale (coaching) permanente cu specialiştii altor ramuri pentru o soluţionare
eficientă (adică cu „efect sinergic”) a sarcinilor imperioase ale managementului.

90
 2. Capacitatea de a utiliza din plin şi efectiv potenţialul intelectual propriu.23 În legătură cu
aceasta, împărtăşim opinia specialistului în administrarea afacerilor şi psihologia managementului,
Samuel Malone, că managerul trebuie, pentru început, să cunoască bine structura funcţională şi
principiile de lucru ale creierului. „Creierul omenesc este divizat în trei părţi principale: „reptilă”,
„mamifer” (sau sistem extins) şi scoarţă cerebrală. Cu toate că aceste părţi îndeplinesc funcţii
diferite, ele interacţionează şi acţionează una asupra alteia. Aceste părţi s-au dezvoltat în perioade
diferite ale istoriei evolutive şi împreună formează tridentul creierului... Scoarţa cerebrală este anume
cea care ne dă caracteristicile umane (ne face Homo Sapiens). Ea răspunde pentru aproximativ 80% din
funcţiile creierului. Datorită ei noi suntem în stare să planificăm, organizăm, comunicăm, pricepem,
evaluăm şi să creăm... „Scoarţa cerebrală este împărţită în două emisfere, … ce sunt conexe cu o
structură complexă, formată din circa 300 milioane de neuroni (corpus callosum)” [168, p.2]. Pe
baza numeroaselor cercetări, specialiştii în psihologie şi medicină (vezi, de ex. [100; 326]) au ajuns
la concluzia că emisferele au o anumită specializare: cea stângă răspunde pentru dezvoltarea logicii,
vorbirii, programare, capacitatea de a soluţiona probleme. Aici, metodologic, este oportun să
atenţionăm că problemele în această emisferă se soluţionează linear, deoarece aceasta este emisfera
gândirii convergente, adică a „gândirii îndreptate spre căutarea soluţiei unice ce ar elimina
problema ca atare” [326, p.24]. Emisfera dreaptă este considerată „creativă”, responsabilă pentru
dezvoltarea capacităţilor de creaţie, imaginaţie, identificarea imaginilor. Aceasta este emisfera
gândirii divergente, „care presupune că la una şi aceeaşi întrebare pot exista mai multe răspunsuri la
fel de corecte” [ibid.]. Prin urmare, S. Malone susţine „cu toate că creierul este bifuncţional, cea
mai productivă şi creativă funcţionare intelectuală are loc atunci când ambele emisfere comunică
reciproc” [326, p.4]. Astfel, scrisul, de pildă, „se consideră prerogativa emisferei stângi, dar este
cunoscut faptul că el necesită cooperarea ambelor emisfere” [326, p.3]. Planificarea strategică, în
calitate de capacitate de „a privi de la înălţimea zborului unui elicopter”, se consideră „bunul”
emisferei drepte [ibid.]. Însă, în opinia noastră, această activitate, de asemenea, necesită cooperarea
cu emisfera stângă, deoarece trebuie să existe o perfectare, o sistematizare, o consecutivitate, o
logică etc. în planificarea strategică.
În baza celor expuse, strategia dezvoltării intelectuale a lui Homo Intelligens trebuie, după
părerea noastră, să conste nu în cultivarea anumitor capacităţi ca fiind „cele mai efective”,
reprezentând „cheia succesului” (de exemplu, gândirea raţională fiind contrapusă autoafirmării
emoţional-creative), ci în faptul de a: a) dezvolta în egală măsură toate tipurile de gândire şi
capacităţile mintale legate de acestea; b) antrena flexibilitatea mintală, adică capacitatea de a se

23
Actualmente, oamenii folosesc nu mai mult de 1-2% din acest potenţial [168, p.2].

91
schimba rapid de la o emisferă la cealaltă, de la unele capacităţi la altele, în funcţie de
circumstanţe.33
V. Strategia, care asigură toate celelalte cu o bază axiologică şi mintală, o definim drept
orientare spre cultură de inteligenţă. Cultura aici o tratăm în sensul care tot mai des îl acordă
acesteia specialiştii din domeniul managementului cros-cultural (G. Hofstede, R. Lewis, J. Mole
ş.a.) – ca „programare mintală” sau ca „un program mintal” al omului, firmei, statului etc.
Datorită investigaţiei noastre specializate, am stabilit că termenii „inteligenţă” şi
„intelectualitate” au început să fie activ utilizaţi în cultura mondială în anii 60 ai sec. XIX [235,
p.311]. Totodată, etimologic şi semantic îşi trag originea din antichitate, provenind de la latinescul
„intelegenţia” ce înseamnă „înţelegere, forţă a cunoaşterii, cunoştinţe”. În baza cercetării noastre
aprofundate [75, cap.III], Homo Intelligens, ca un „om inteligent, din intelectualitate”, este
înţeles de noi în felul următor:
1. Persoană ce întruneşte educaţia (studiile), intelectualitatea (creativitatea) cu înalte calităţi
morale (cumsecădenia, simţul datoriei şi responsabilităţii pentru soarta culturii, sociumului şi a
naturii, şi nu numai pentru acele integrităţi în care nemijlocit trăieşte (locale), dar şi pentru cele
regionale (globale).
2. Din punctul de vedere al metodologiei dialectice şi pragmatice, Homo Intelligens
reprezintă o sinteză dialectică a tezei (tradiţia filoszofică) şi a antitezei (tradiţia sofistică) [75,
cap.II]. El sintetizează în sine moralitatea şi utilitatea. Ca urmare, se „corectează” conţinutul
acestor noţiuni: este util ceea ce este moral şi este moral ceea ce este orientat spre supravieţuire şi
dezvoltare socioeconomică şi umană prin intermediul realizării strategiei „câştig-câştig”. Deci,
Homo Intelligens, ca om deştept şi înţelegător, conştientizează că câştigul pentru toţi este ecologia
sănătoasă, autorealizarea creativă, depistarea sau crearea unei misiuni vitale pentru fiecare şi
prezentarea ei succesivă altora, fapt ce asigură diverse căi de atingere a nemuririi celor care au trăit
şi celor care trăiesc.
În această ordine de idei. accentuăm că politica strategică a lui Homo Intelligens trebuie să
devină orientarea spre avantajul reciproc în orice afacere întreprinsă şi conducerea după principiul
„nu dăuna” în toate acţiunile socioeconomice.
Rezumând toate cele expuse, aprofundăm conceptul nostru referitor la noul subiect al
managementului strategic şi cros-cultural – Homo Intelligens. Acesta este o persoană informată,
competentă, conştientă de mesia şi misiunea sa socio-economică, inteligentă, înţelegătoare, social
responsabilă şi înzestrată cu astfel de capacităţi dezvoltate, precum creativitate, flexibilitate,

33
Asemănător cu faptul că antrenarea ambelor mâini în dirijarea rachetei de tenis sau de badminton poate conduce la
atingerea liderismului în situaţii de joc.

92
inteligenţă emoţională reflecţie şi Gestalt-gândire. Aceasta este persoana capabilă să
instituţionalizeze o asemenea paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane, care ar duce la
consolidarea şi realizarea multiplelor concepţii holistice, existente în prezent disparat. În fine,
acesta este persoană orientată către implementarea propriilor strategii îndreptate spre obţinerea
integrităţii socioeconomice, umane şi naturale autentice.
Acest rezultat, obţinut graţie aplicării metodei de cerc hermeneutic şi combinat din cel de-al
cincilea şi de-al şaselea cerc hermeneutic, dedicate, respectiv, studierii lui Homo Intelligens din
punctul de vedere al calităţilor sale şi al strategiilor de integritate socioeconomică şi umană, îl
exprimăm în figura 10.
Homo
Intelligens

Sursa: elaborată de autoare

Figura 10. Cercul hermeneutic combinat (cercurile 5 şi 6)
referitor la esenţa noului subiect al managementului strategic şi cros-cultural

Examinarea obiectului şi subiectului nou ale managementului strategic şi cros-cultural în baza

cercurilor hermeneutice ne-a permis aprofundarea definiţiei paradigmei strategice noi a acestui
management.
Deci, ca model intelectual, para-digma Homo Intelligens reprezintă acele idealuri,
strategiile realizării lor, ierarhia valorilor şi chipul omului spre care trebuie să tindă umanitatea,
dacă doreşte să se dezvolte constructiv-durabil şi echilibrat (în armonie, în integritatea sa). Aceasta
este o dimensiune normativă a paradigmei Homo Intelligens. Astfel, asigurarea ei cu resurse
constituie potenţialul imens, dar, deocamdată, nevalorificat atât al intelectului natural, cât şi al celui
artificial-cultural, inclusiv principiile organizării şi funcţionării acestora. În dimensiunea pozitivă,
paradigma Homo Intelligens este concepută de noi ca „maturizarea” reală a unei ipostaze
intelectuale noi a lui Homo Sapiens şi a culturii sale mondiale, această ipostază fiind identificată
ca cultură de intelligenţă.
Întrucât conceptul de paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane îl tratăm drept cel mai
temeinic pentru dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural la toate nivelurile organizaţionale
decizionale, considerăm oportun, din punctul de vedere hermeneutic, de a raporta metodologia definirii
paradigmei, care este actuală în managementul strategic contemporan, la cea elaborată de noi.

93
 Cea mai apropiată de scopurile cercetării noastre este definiţia binivelară a „paradigmei
organizaţionale care asigură contextul pentru alegeri strategice şi acţiuni…” [128, p.87]. Conform
concepţiei experţilor de management strategic J. Litterer şi S. Young, „la nivel descriptiv paradigma
include în sine concepţiile epistemiologice (cunoştinţe despre ceea ce trebuie ştiut) şi concepţiile
metodologice (cunoştinţe despre cum trebuie învăţat). La nivel normativ, ea include în sine valorile
(în calitate de scopuri finale) şi sistemele morale ce justifică aceste valori” [164, p.249-250].
Valoarea metodologică a definiţiei lui Letterer şi Young constă, după părerea noastră, în înţelegerea
paradigmei ca un sistem de cunoştinţe multinivelar. Elaborând paradigma Homo Intelligents, noi
am adăugat la această valoare metodologică una proprie care constă în următoarele:
a) Am suplinit definiţia lui Literer şi Young cu „nivelul strategico-pragmatic şi uman al
paradigmei pe care se va baza nivelul ei descriptiv şi cel normativ. Am relevat faptul că nivelul
strategic pragmatic trebuie să aibă acel chip al omului care apare drept elaborator strategic şi
realizator al paradigmei. Tot aici trebuie să se determine acele calităţi, aptitudini, competenţe care
devin tot mai solicitate la elaborarea şi realizarea paradigmei, precum şi la pragmatismul acesteia
(adică, cunoştinţe despre ceea cum, unde, de ce şi cu ce scop conduce). Prin urmare, am identificat
şi chipul omului paradigmatic şi calităţi necesare acestuia. Aşadar, dacă în definiţia paradigmei dată
de Litterer şi Young atenţia se focalizează pe scopurile managementului strategic şi cum trebuie ele
să se realizeze, atunci, cu adăugarea unui nou nivel, accentul se deplasează pe faptul cine este „alfa
şi omega” managementului strategic;
b) Am utilizat metoda de Gestalt-managerial al definiţiei lui Litterer şi Young, fiindcă această
definiţie este formulată în contextul managementului strategic corporativ. Metoda-Gestalt, în
interpretarea noastră, implică dezvoltarea definiţiei vizate în cea pozitivă referitoare la toate
paradigmele particulare ale managementului strategic şi cros-cultural, care trebuie să fie elaborate
în fiecare domeniu şi la fiecare nivel organizaţional-decizional (global, statal, corporativ şi
individual), această dezvoltare fiind, totodată, efectuată pe baza unei paradigme strategice generale,
pe care am identificat-o drept Homo Intelligens;
c) Am elaborat paradigma managementului strategic şi cros-cultural din punctul de vedere al
integrităţii obiectului şi a subiectului acestuia.
Generalizarea rezultatelor aplicării metodei de „cerc hermeneutic” în domeniul economic
managerial ne dă posibilitatea construirii unei „spirale de înţelegere”, care reprezintă, în esenţă,
aranjarea succesivă a „cercurilor hermeneutice”, formate pentru a înţelege obiectul şi subiectul
managementului strategic şi cros-cultural, şi paradigma, care asigură acest management cu baza
metodologică (autologică, gnoseologică, şi axiologică). „Începutul” spiralei vizate îl reprezintă cel
de-al şaptelea „cerc hermeneutic” (figura 11).

94
 MANAGEMENT
STRATEGIC
ŞI CROS-
CULTURAL

Dimensiunile S u b i e c t O b i e c t
paradigmei Societatea
informaţională/
(normativă,
descriptivă,
strategico-
b cultura globală
de reţea

pragmatică
Homo
umană ş.a.) Noua
Intelligens economie

Alte domenii
culturale

Sursă: elaborată de autoare

Figura 11. Cel de-al şaptelea cerc hermeneutic
ca „începutul” spiralei de înţelegere

Drept dezvoltarea / hermeneutică a spiralei de înţelegere devine un şir de linearităţi, formate

de noi în următoarele subcapitole.

2.2. Utilizarea îmbinată a abordării holistice şi celei hermeneutice

în scopul cercetării evoluţiei managementului strategic. Nivel de stat.
Prima aprofundare a „spiralei hermeneutice”

În capitolul I, am stabilit şi am cercetat, în contextul dezvoltării socioeconomice şi umane,

legătura profundă dintre fenomenul integrităţii omului, evoluţia paradigmelor integrităţii
socioeconomice şi umane şi procesul autoprezentării managementului strategic sub forma
paradigmelor Homo Politicus-Strategos, Homo Perennis, Homo Oeconomicus ş.a.
În dimensiunea strategico-managerială, accentuăm următoarea idee: pentru a înfăptui
integritatea autentică a omului, economiei, culturii, însuşi managementul strategic trebuie să fie un
proces holistic bine integrat şi sinergic. De aceea, ne concentrăm asupra depistării evoluţiei
identificării managementului strategic sub aspectul conţinutului său şi în baza principiului de

95
holism evolutiv. În viziunea noastră, această evoluţie reflectă mişcarea sa spre propria integritate.
Ca referinţe metodologice ale cercetării, exprimăm următoarele idei.
Managementul strategic ca proces holistic nu este determinat de noi ca unul integral, adică
monolit, nedivizat structural şi funcţional. Din contra, analiza evoluţiei managementului strategic ne
permite să susţinem că pe măsura maturizării sale el urmează treptat legitatea generală a
diversificării, caracteristică pentru obiectele organismice [244], deoarece în societatea
informaţională, şi cu atât mai mult postinformaţională (organismică), managementul dat devine
„avuţia” acestor obiecte. Astfel, dezvoltarea managementului strategic presupune diversificarea
funcţiilor, structurilor, domeniilor şi nivelurilor sale de acţiune. Sub aspectul integrităţii,
managementul strategic îl înţelegem ca: noncontradicţia reciprocă a componentelor sale
diversificate, formarea de către aceste componente a unor consecutivităţi şi structuri flexibile, aflate
într-o concomitentă funcţionare şi legate reciproc în continuităţi generale – sisteme socioeconomice
– organizate şi gestionate pe principii specifice organismelor vii.
Printre aceste principii evidenţiem: organizarea de reţea, flexibilitatea sistemului (adaptabilitatea
înţeleasă drept capacităţi de armonizare a proceselor interne şi ale mediului, precum şi optimizarea
dinamismului ori a staticii sale în conformitate cu cerinţele situaţiei concrete); transformismul
(capacitatea de restructurare internă, adecvată şi rapidă, precum şi de a schimba mediul – landşaftul,
clima şi alţi factori); sinergismul (autoorganizarea şi constituirea efectelor sinergice de către
componentele şi structurile interne ale sistemului, precum şi „deschiderea” acestui sistem pentru un
schimb intens, energoinformaţional cu mediul extern); informismul (înţeles ca posedarea de către fiecare
element al sistemului gestionat (celulă / individ) a informaţiei depline despre starea sistemului şi
tendinţele lui de dezvoltare pentru ca aceste elemente să poată cultiva în sine competenţe suplimentare
(de rezervă), necesare pentru o cumulare a funcţiilor în sistem, în caz dacă „decade” (iese din funcţiune)
un element oarecare sau în scopul realizării efectului economic (economia resurselor) şi optimizării, prin
aceasta, a proceselor în sistem); creativitatea (specifică pentru organisme vii cu intelect înalt) ş.a.
A fi un proces holistic, de asemenea, nu înseamnă, în viziunea noastră, a fi un început
unificator.
Pentru o integritate reală a managementului strategic, pe de o parte, trebuie să se elaboreze
anumite norme universale (de paradigmă), forme, scopuri etc. Pe de altă parte, ca un lucru cert
trebuie să fie conceput faptul că aceste „universalităţi” se vor realiza într-un mod specific pentru
fiecare nivel al managementului strategic, adică optimal pentru nivelul respectiv, în concordanţă cu
propriile lui scopuri, forme şi metode de dezvoltare. Principală este aici realizarea sinergismului
dintre universalităţile şi particularităţile sistemului / organismului. În legătură cu aceasta,
managementul strategic holistic este tratat de noi ca asigurarea intercorelării managementelor

96
strategice particulare care acţionează în diferite domenii ale culturii (economie, politică, educaţie,
ştiinţă etc.), şi realizarea sinergismului acestora pe baza paradigmei strategice generale a
dezvoltării umane.
În plus, integritatea managementului strategic este înţeleasă de noi ca interconcordanţa noilor
tipuri şi forme ale managementului strategic cu cele tradiţionale, precum şi dezvoltarea adecvată a
acestora din urmă în condiţii de acţiune a megatendinţelor socioeconomice.
Aprofundarea, sub aspect de conţinut, şi extinderea formal-tipologică a managementului
strategic, condiţionată de acţiunea megatendinţelor, o vedem legată şi de un astfel de aspect al
integrităţii ca sinergismul ştiinţei, disciplinei de studiu şi artei, adică ca sinergismul definiţiilor
calitative ale managementului strategic însuşi.
Subliniem, astfel, că categoria integrităţii este o bază metodologică a dezvoltării manage-
mentului strategic şi în propria lui dimensiune.
În scopul prezentării acestor aspecte formulate ale integrităţii managementului strategic, ne
referim nemijlocit la evoluţia acestuia şi asigurarea ei metodologică.
Managementul strategic, conceput de noi, în general, ca un proces de gestiune a necesităţilor
şi cerinţelor fundamentale ale omului la diferite niveluri ale organizării socioeconomice, a apărut,
în viziunea noastră, încă în lumea antică. Prototipul acestuia îl constituiau următoarele activităţi:
¾ formarea strategiilor privind satisfacerea nevoilor vitale ale tribului: culesul – agricultura,
nomadismul – creşterea animalelor, vânătoarea, pescuitul, schimbul natural, apariţia comerţului
etc.; dezvoltarea uneltelor de lucru şi a ocupaţiilor militare; perfecţionarea şi transmiterea din
generaţie în generaţie a tehnologiilor (vechilor know-how) de satisfacere a necesităţilor;
¾ diviziunea muncii în cadrul tribului; formarea instituţiei căpeteniei responsabile de stabilirea şi
păstrarea tradiţiilor şi normelor tribului; soluţionarea chestiunilor discutabile; adoptarea deciziilor
strategice (de exemplu, despre mutarea în alte locuri, începerea acţiunilor militare, dezvoltarea
relaţiilor amicale cu alte triburi, elaborarea principiilor de primire a străinilor sau expulzarea din
trib a celor „vinovaţi”, distribuirea resurselor etc.); formarea „instituţiei” vrăjitoriei, responsabile
pentru rezolvarea unor asemenea probleme strategice ca asigurarea tribului cu foc, „negocierile”
cu idolii şi zeii privind succesul la vânătoare, război, tratament ş.a.m.d.
În etapa în cauză, managementul strategic sau mai bine zis gestiunea strategică34 apare ca
fenomen al culturii, dar are caracter spontan, intuitiv şi inconştient (în această cultură). Acesta încă
nu este „autoidentificat”. Nevoile fundamentale gestionate de el sunt echivalente cu cele fiziologice.

34
Deoarece termenul management strategic în transcrierea sa engleză a devenit de uz general doar în sec. XX, vom
utiliza, deocamdată, termenul gestiune strategică, prin care, în numeroasele limbi naţionale, era desemnat fenomenul
respectiv al culturii mondiale.

97
Satisfacerea necesităţii fundamentale în întregime semnifică doar supravieţuirea şi reproducţia
biologică (cu elementele unei reproducţii culturale) şi presupune includerea obligatorie în trib.
Un specific al gestiunii strategice în lumea civilizaţiilor antice (Egiptul antic, India, China,
Grecia, Roma etc.) era conştientizarea acesteia în cultura umană în calitate de fenomen al artei
conducerii armatei [128] şi statului [189; 239; 275]. Aceasta a devenit, respectiv, prima
autoidentificare a managementului strategic şi găsirea de către acesta a integrităţii sale sub forma de
domeniu independent şi elitar al culturii. În plus, se realizează o reflecţie privind nevoile fundamentale,
are loc aprofundarea lor, ceea ce îşi găseşte reflectare în tratatele culturii mondiale sub formă de
clasificare a componentelor sufletului: partea „vegetală” exprimă nevoile fiziologice ale organismului
viu, cea „animală” – programele lui instinctive, partea „umană” sau „rezonabilă” – nevoile intelectuale
şi spirituale. În acest context, se aprofundează şi perceperea integrităţii ca a unei nevoi fundamentale: ea
capătă un aspect de sens (determinarea sensului vieţii indivizilor, sensului existenţei statului ş.a.).
Realizarea unui anumit sens „superior” devine scopul independent al gestiunii strategice, de
rând cu satisfacerea nevoilor fiziologice, iar apoi şi a celor intelectuale (este vorba doar despre
cetăţenii liberi ai vechilor imperii, şi preponderent, despre elita lor). Integritatea, ca scop al
gestiunii strategice, este tratată ca armonia micro- şi macrocosmosului, sufletului şi corpului. De
asemenea, ea se află la baza organizării a însăşi gestiunii strategice (pentru a conduce lumea, este
necesar a se cunoaşte pe sine) şi poartă, în fond, un caracter intelectual.
Constituirea gestiunii strategice are loc la nivel de stat (de polis sau imperiu) şi la cel
individual (autoconducerea personală şi conducerea gospodăriei casnice), ce este reflectată în
tratatele economice, filosofice şi politice din antichitate [189; 239; 275; 256(a)].
Filosofia asigură baza metodologică a gestiunii strategice, precum şi pluralismul formelor şi
stilurilor sale organizaţionale, care s-a manifestat deosebit de clar în oraşele-state descentralizate în
Grecia antică „clasică”. Pentru imperii, din contra, era caracteristică organizarea centralizată de
piramidă: provinciile erau supuse centrului unic şi gestionate în stil autocrat. Împăraţii şi sacerdoţii
constituiau „autonomiile” gestiunii strategice, fiind, practic, necontrolaţi în acţiunile lor.
Evul mediu n-a adus schimbări principiale în statutul gestiunii strategice – ea rămâne aceeaşi
artă de elită, – dar i-a conferit specificul său, accentuând instituţia clerului (foştii sacerdoţi) în
calitate de subiect-cheie al gestiunii strategice, iar teologia – ca metodologie a acestei gestiuni. De
asemenea, s-a aprofundat segmentarea nevoilor fundamentale. Nevoilor fiziologice şi materiale,
considerate în cultura medievală ca „josnice” şi „dispreţuite”, li se contrapun nevoile „superioare”
de creştere spirituală (este interesant de remarcat faptul că creşterea intelectuală parcă trece pe
planul doi în semnificaţia sa strategică, spre deosebire de tendinţa antică, care o abordează drept o
condiţie strict necesară spiritualităţii).

98
 Integritatea, în legătură cu aceasta, se înţelege ca unitatea extaziastă (prin dragoste, „inimă”,
însufleţire) cu realitatea supranaturală (Dumnezeu) şi capătă un caracter spiritual-transcedentar,
iar gestiunea strategică orientată spre ea – un caracter emoţional pentru gestionaţi şi raţional pentru
gestionari.
Combinarea pricepută a iraţionalului cu raţionalul în formularea scopurilor de perspectivă a
dezvoltării umane, determinarea strategiilor şi procurarea resurselor pentru atingerea scopurilor
stabilite, precum şi organizarea unui sistem de control şi autocontrol drastic referitor la corespunderea
dezvoltării culturale şi individuale scopurilor determinate deosebeşte, în opinia noastră,
managementul strategic medieval atât de cel antic, cât şi de cel practicat în epocile ulterioare.
Concomitent cu formarea şi conducerea nevoilor „superioare”, esenţa gestiunii strategice în
Evul mediu devine arta conducerii minţilor şi sufletelor oamenilor în scopul transformării
resurselor lor (teritorii, bunuri materiale, realizări tehnico-ştiinţifice etc.) în resurse ale Bisericii.
În plus, gestiunea strategică începe să se formeze la nivel global prin intermediul structurilor
religioase de reţea, suprastatale (creştine, islamice, budiste).
Deşi autorităţile medievale discutau deschis în tratatele lor despre principiile şi particularităţile
conducerii popoarelor şi gospodăriilor (Tomas d’Aquino [2121], Avicena [256] ş.a.), iar bazele,
principiile şi scopurile gestiunii strategice, fiind expuse în „Sfintele Scripturi”, comentarii ale acestora
şi în tratate filosofico-economice, organizau şi reglementau orânduirea culturii medievale, gestiunea
strategică şi, în această epocă, capătă un caracter latent: accesul la înţelegerea acestor fundamente,
dezvoltarea lor, precum şi participarea la gestiunea strategică devine accesibilă doar pentru puţinii
„aleşi”. Deci, doar elita cultă, puţin numeroasă putea să-şi permită să citească scripturile în original,
scrise, în cea mai mare parte, în limbile antice, să discute conţinutul lor şi să determine pe baza
acestora strategiile de dezvoltare a omului şi culturii.
Epoca revoluţiilor burghezo-democratice, a Iluminismului şi dezvoltării societăţii industriale
din nou a ancorat managementul în cultură în calitate de fenomen independent, dar echivoc: pe de
o parte, ca artă, pe de alta – ca ştiinţă a gestiunii.
După cum arată cercetările noastre, arta gestiunii strategice îşi continuă dezvoltarea la nivel de
stat, dar, deja, sub aspectul constituirii statelor naţionale. Acest fapt a fost condiţionat, în primul rând,
de procesul formării naţiunilor în cultura mondială, în al doilea rând – de procesul delimitării vieţii
laice de cea religioasă. Integritatea ca statalitate devine scopul gestiunii strategice laice. Analiza
proceselor socioeconomice din Epoca Modernă, precum şi a lucrărilor ce le reflectă, ne permite să
evidenţiem următoarele direcţii conceptuale ale dezvoltării gestiunii strategice la nivelul dat:
1. Monarhismul iluminat: cel absolut (fundamentarea căruia este prezentă în cel mai evident
mod în lucrările lui Voltaire [255]) şi cel constituţional (Montesquieu) [312]. Subiect al puterii şi

99
gestiunii strategice devine monarhul „iluminat” care trebuia să conştientizeze nevoile şi problemele
poporului său şi realizarea reformelor radicale ce ar crea premise pentru dezvoltarea progresivă a
ţării. În această albie, şi-au organizat activitatea monarhii ce doreau să fie moderni şi instruiţi (Petru
I, Ecaterina a II-a, Fridrich al II-lea, Gustav al III-lea ş.a.). Ei au atenuat sau chiar au anulat iobăgia,
au stimulat progresul industrial şi tehnico-militar, au promovat reformele financiare, au consolidat
statutul naţional al statelor pe arena politică şi economică internaţională. Stilul autocrat al gestiunii
se combina cu „reverenţe” în direcţia umanismului în conducere şi consultaţii cu specialiştii în
timpul adoptării deciziilor de importanţă strategică.
2. Socialism-comunismul: cel utopic (T. More, T. Campanella, L.R. Saint-Simon,
Ch. Fourrie, R. Owen) şi cel ştiinţific (K. Marx, F. Engels, K. Tsetkin, L. Trotsky, V. Lenin, Mao
Tze Dun ş.a.). Reprezentanţii acestui curent au supus unei critici aspre monarhismul „iluminat”,
considerând reformele acestuia „înjumătăţite”. Logica generală a concepţiilor lor ne duce la ideea că
gestiunea strategică a sistemelor socioeconomice trebuia să se orienteze spre schimbarea radicală a
bazelor acestor sisteme. În calitate de scopuri strategice de importanţă prioritară ei considerau
substituirea proprietăţii private cu cea publică; cu subiectul de monopol al gestiunii strategice, bazat
pe principiile moştenirii puterii şi cenzului averii, cu subiectul de gestiune heteropol care apare pe
baza principiilor de alegere şi reprezentanţă a poporului, necondiţionate de cenzul averii. Stilul
gestiunii strategice, propus de socialismul ştiinţific era centralismul democratic. Însă, realizarea
acestui stil de gestiune, valoros atât din punct de vedere al teoriei, cât şi al practicii, în aplicarea
ţărilor socialiste s-a soldat cu substituirea lui cu autocraţia partidelor comuniste din aceste ţări.
3. Naţional-patriotismul: adepţii acestui curent au supus criticii monarhia iluminată pentru
„discreţie” (lipsa de sistem şi neconsecvenţa transformărilor / reformelor ei strategice), pentru
irezistenţa la curentele „în vogă” ce condiţionau „bunătatea excesivă” în gestiune (umanism). În
calitate de bază metodologică ce asigura integritatea managementului strategic de stat, apărea
concepţia naţional-patriotică, în care drept scopuri ale gestiunii strategice de stat deveneau:
delimitarea fermă a puterii laice şi religioase, edificarea statului centralizat şi puternic bazat pe
conştiinţa naţională a supuşilor.
Drept subiect al gestiunii strategice se admitea atât monarhia, dacă aceasta era capabilă să
creeze un asemenea stat, cât şi demosul, dacă acesta se conştientiza ca naţiune. Integritatea este
înţeleasă drept consolidarea naţional-statală şi ca apartenenţă a naţiunii.
Principalii ideologi ai acestei direcţii sunt: N. Macchiavelli (Italia), J. Boden (Franţa), F. List
(Germania), M. Manoilescu (România) ş.a. În ceea ce priveşte dimensiunea economică a curentului
naţional-patriotic, drept probleme principale aici apar formarea şi dezvoltarea pieţei naţionale, protecţia
producătorilor autohtoni pe piaţa internă, precum şi a intereselor comerciale naţionale pe piaţa externă.

100
 În acest context, cele mai remarcabile concepţii, cu influenţe considerabile asupra procesului de
adoptare a deciziilor strategice de stat, au devenit: protecţionismul (de ex., lucrarea „Sistemul naţional
al economiei politice” a lui F. List, proiectul „statului comercial închis” al lui G. Fichte ş.a.),
liberalismul teoriilor avantajelor comerciale absolute (A. Smith) şi ale celor relative (D. Ricardo), care
argumentează specializarea naţiunilor şi diviziunea internaţională a muncii. Relevăm, în legătură cu
aceasta, că, dacă protecţionismul era orientat spre menţinerea şi consolidarea, mai întâi de toate, a
pieţei naţionale ca o integritate, fondatorii concepţiilor comerţului internaţional tindeau, în fond, să
asigure gestiunea contemporană lor cu un fundament metodologic care ar permite dezvoltarea
economiei internaţionale şi culturii mondiale ca integrităţi. Prin aceasta ei puneau bazele dezvoltării
gestiunii strategice şi la nivel global.
Referitor la importanţa dimensiunii social-politice a direcţiei naţional-patriotice pentru
dezvoltarea gestiunii strategice, considerăm necesar a menţiona următoarele: fiind progresivă pentru
Epoca Modernă până la începutul sec. XX, ea, ulterior, a început să se dezvolte neunivoc. În
curentele fascismului, în sec. XX, această direcţie a regresat, deoarece unele naţiuni se prezentau ca
„superioare”, fiind contrapuse altora, „inferioare”. Cele „superioare” apăreau ca fiind dotate cu
„calităţi” şi „capacităţi” deosebite, graţie cărora ar fi devenit mai dezvoltate şi, de aceea, „natural”
trebuiau să conducă (gestiunea fiind identificată cu dominaţia despotică) cu naţiunile mai puţin
dezvoltate. Netemeinicia unor astfel de teorii şi mituri despre „adevăraţii arieni” a fost demonstrată
de dezvoltarea accelerată a numeroaselor ţări ale lumii în sec. XX. Părăsind arealul său
socioeconomic datorită revoluţiei industriale, ele au ajuns să dicteze regulile lor naţiunilor „celor
mai dezvoltate”. Acestea sunt SUA şi URSS, apoi Japonia, „tigrii asiatici”, China ş.a. Este
interesant să remarcăm că, la dezvoltarea acestor ţări, au contribuit ideile aceleiaşi direcţii naţional-
patriotice: centralizarea teritoriilor, puterii, resurselor, creşterea socioeconomică şi tehnico-
ştiinţifică rapidă, dominaţia militară şi/sau financiară – toate acestea realizate pe baza cultivării
minuţioase a autoconştiinţei naţionale, entuziasmului patriotic, protecţionismului drastic. Dar,
ulterior, gestiunea strategică de tip naţional-patriotic, din nou ieşind din limitele sale progresive şi
natural-constructive, a determinat tendinţa acestor ţări spre o dominaţie mondială, în timp ce au
devenit liderii sec. XX.
Totodată, prăbuşirea URSS a consolidat sentimentele naţional-patriotice ale fostelor ţări
socialiste care tind, pe de o parte, spre independenţă şi suveranitate, iar, pe de altă parte – spre
integrare în structurile noi – cele europene şi alte structuri regionale.
În acest context, considerăm metodologic oportun să subliniem că autenticitatea paradigmei
Homo Intelligens ar presupune nu numai dezvoltarea tehnicii, tehnologiilor şi realizarea puterii
economico-politice şi militare, dar şi o stare calitativ diferită a intelectului, mentalităţii culturale,

101
când gestiunea oamenilor, naţiunilor, firmelor nu se înţelege ca exploatarea, dominaţia unora faţă de
alţii, ci ca organizarea colaborării de perspectivă, reciproc avantajoase a gestionaţilor şi
gestionarilor. „Puternicul” în această paradigmă apare mai inteligent, mai „etic”, competent, capabil
să înţeleagă interesele altora, ca un strateg mai creativ în elaborarea deciziilor constructive şi
reciproc avantajoase (sinergetice).
4. Republicanismul:
A. Drept scopuri strategice ale acestui curent, de asemenea, apare separarea puterii laice şi
religioase, dezvoltarea statelor suverane. Însă, strategiile realizării acestor scopuri nu sunt
univoce. Pe de o parte, în calitate de fundament metodologic al strategiilor curentului, se dezvoltă
ateismul, pe de alta – conformismul. În prima variantă, accentul se pune pe abordarea ştiinţifică
(materialistă şi evoluţionistă) a procesului de adoptare a deciziilor strategice. Existenţa lui
Dumnezeu ca subiect principal al gestiunii strategice a naturii şi societăţii este criticată şi chiar
negată [102; 124; 286].
În varianta a doua, abordarea ştiinţifică, religioasă şi pragmatică se sincretizează. Ca urmare
se dezvoltă societatea capitalistă, bazată pe etica protestantă35 şi pe catolicismul reformat. Subiectul
suprem al gestiunii strategice rămâne a fi Dumnezeu, însă logica Mărturiei lui, conform căreia
trebuie să fie edificată conducerea pământească la toate nivelurile, permanent se „racordează” la
cele mai noi descoperiri ştiinţifice, realităţile cosmice şi tehnice, nevoile pragmatice ale
oamenilor.36
Strategia care asigură menţinerea lui Dumnezeu ca subiect suprem al dirijării se construieşte
în protestantism, conform analizei noastre, în primul rând, pe baza „democratizării” canalelor de
comunicare cu El: „accesul” la Dumnealui se efectuează prin intermediul traducerii Bibliei în
limbile naţionale, organizarea studierii în masă a Mărturiei folosind toate mijloacele tehnice
accesibile (cinema, video, audio, participarea la formaţii religioase etc.); în al doilea rând, pe baza
intensificării accentului pe simbolul Mărturiei care necesită o racordare permanentă cu realităţile
schimbătoare şi interpretările37 în comunicare. Aceasta face ca Mărturia să rămână veşnică, iar
păstorii să fie „consultanţi” în materie de Sfânta Scriptură care-şi elaborează interpretările şi le
lansează în predicile lor ca „programe” mintale pentru enoriaşi. Pastorii, astfel, devin „manageri
strategici”, delicaţi şi creativi, „racordând” nivelul „terestru” la cel „ceresc” al conducerii.
35
Una din manifestările elocvente ale acestui conformism, în viziunea noastră, este înscrisul pe valuta unei din cele mai
energice şi independente naţiuni ale lumii – dolarii americani – „In God we trust”, ceea ce în conformitate cu logica
Providenţialismului protestant înseamnă „soarta noastră îi încredinţăm lui Dumnezeu”.
36
În acest sens, este relevantă revista “Turnul de Veghe” al baptiştilor sau evoluţia documentelor din Vatican ce
mărturisesc despre adaptarea Bisericii la realităţile în schimbare ale Modernului şi apoi ale Postmodernului [v.de
ex.129].
37
În acest context sunt interesante interpretările ordinare ale Mărturiei lui Ioan Gură de Aur („Apocalipsa”), exprimate
în filmul video „Omen” sau în lucrarea „Numele Rosei” a lui U.Eco.

102
 Prin urmare, în protestantism, se dezvoltă, în viziunea noastră, o formă linear-paralelă a
gestiunii strategice, care permite o dezvoltare concomitentă a numeroaselor direcţii independente şi
concurente (luteranism, calvinism, evanghelism, baptism etc.), dar, în general, orientate spre
democratizarea credinţei, crearea unor „republici religioase” originale.
Aşadar, gestiunea strategică se dezvoltă în direcţia republicanismului, pe de o parte, ca ştiinţă
ateică, pe de alta – ca artă conformistă.
B. În calitate de alte fundamente metodologice ale gestiunii strategice, în direcţia
republicanismului, apar teoria „Drepturilor naturale” şi teoria „Convenţiei sociale”. Teoria
„Drepturilor naturale”, conform analizei noastre, nu reprezintă o creaţie originală a iluminiştilor
Epocii Moderne. Ea a fost elaborată de iluminiştii din China antică (sec. VI î.Hr.). Graţie acestei
teorii, precum şi a tratării convenţionale a puterii apărute pe bazele ei, oamenii liberi ai antichităţii au
obţinut una din primele posibilităţi „oficiale” de a experimenta cu formele gestiunii strategice de stat.
Multitudinea modelelor de gestiune strategică a fost prezentată în China antică de concepţiile
daoismului, confucianismului, legismului, maoismului ş.a. [275; 287].
Iluminiştii Epocii Moderne i-au dat teoriei „Drepturilor naturale” şi ideii tratării convenţionale
a puterii o nouă suflare şi specificul lor, determinat de polemica iluminiştilor cu ideologiile creştine.
Ideea despre Dumnezeu, ca subiect suprem al conducerii, rămâne în aceste teorii renăscute
„diplomatic” „în afara cadrului”, iar focarul cercetărilor socioeconomice şi politice se concentrează
asupra statului puterii pământene. Altfel vorbind, în tratarea natural-convenţională a fenomenului
puterii, accentul se transferă de pe acordul dintre Dumnezeu şi Adam / oameni pe acordul dintre
oameni. Spre deosebire de transferul brusc, mistic şi revoluţionar al lui Adam din Eden pe pământ,
în Istorie, trecerea oamenilor din starea „naturală” în cea „socială” poartă, în concepţiile iluministe,
în cea mai mare parte, un caracter evoluţionist [286], ceea ce este apreciat de noi ca încercări de
abordare ştiinţifică a explicaţiei fenomenului puterii strategice. Totodată, ca şi mitul biblic, aceste
concepţii sunt neistorice. „Acordul social” dintre oameni şi putere nu este datat cronologic,
transformându-se într-un mit util, „lucrător” al conducerii strategice.
Prin urmare, dacă în direcţia monarhiei „iluministe” este moştenită tradiţia mondială, conform
căreia domnitorul reprezintă „locţiitorul” Celui de Sus pe pământ, în republicanism, se rupe cu această
tradiţie: mitul „Convenţiei sociale” permite a lipsi subiectul gestiunii strategice de aura lui
dumnezeiască din motivul că acest subiect este apreciat ca rezultat al acordului dintre oameni. Aceasta
face ca subiectul gestiunii strategice să fie ales şi reales de oameni. Mai mult decât atât, acest subiect
poate fi acum unitar-multiplu (republică prezidenţială) sau numeros-multiplu (republică parlamentară).
În orice caz, locuitorii unui stat suveran transmit benevol în favoarea subiectului conducerii
strategice o parte din drepturile lor naturale la libertate, securitate, reproducţie natural-culturală,

103
educaţie şi integritate, în schimbul garanţiilor din partea acestui subiect de a le asigura drepturile
într-un mod mai bun decât ar încerca fiecare în parte să-şi facă. Exprimându-ne într-un limbaj
ştiinţific contemporan, locuitorii statului suveran transmit o parte din drepturile lor naturale în
schimbul „efectului sinergic” al puterii elective. Respectiv, dacă efectul nu apare, adică subiectul
puterii nu asigură integritatea statului şi satisfacerea nevoilor fundamentale şi „drepturilor naturale”
ale locuitorilor, într-un mod constructiv şi optimal, acest subiect trebuie să fie reales.
În pofida neistorismului său, precum şi a diversităţii sale naţional-conceptuale (J. Locke,
T. Hobbes, B. Spinoza, J.-J. Rousseau ş.a.), logica generală a teoriilor „Drepturilor naturale” şi
„Convenţiei Sociale” s-a dovedit atât de necesară timpului său, încât a condiţionat eficienţa înaltă a
gestiunii strategice republicane ce s-a soldat cu revoluţii burghezo-democratice, republici
parlamentare suverane, constituţiile Franţei, Olandei, Angliei, SUA etc.
Relevăm, ca urmare, că, în această dimensiune a republicanismului, conducerea strategică de
stat se dezvoltă, mai ales, ca artă bazându-se pe mituri „lucrătoare” şi adaptând ideile lor generale
la specificul statelor suverane.
Cercetarea ulterioară a dezvoltării conducerii strategice, la nivel de stat, ne permite să
depistăm încă o direcţie conceptuală, constituită în Epoca Modernă într-o legătură strânsă cu cele
evidenţiate anterior.
5. Politeia / poliţia ca model al conducerii strategice. Experimentarea în conducerea strategică
de stat, remarcată de noi în China antică, a fost continuată cu succes în Grecia antică clasică, în care
teoria „Drepturilor naturale” a fost suplimentată de învăţătura despre eudemonism (fericire). Pe
baza acestei metodologii, drept scop strategic al statului a fost determinat „binele tuturor, fericirea şi
perfecţionarea societăţii” [256(a), p.504]. Strategiile de ealizare a acestui scop au fost analizate
dialectic de către Platon [189], precum şi clasificate după numărul subiecţilor conducerii strategice
şi după calitatea dirijării lor de către Aristotel [239]. Ca forme negative ale dirijării strategice,
filosofii au determinat tirania, oligarhia şi democraţia,38 deoarece subiecţii lor strategici se preocupă
de interesele lor mai mult decât de cele ale statului.
Drept forme pozitive erau determinate monarhia, aristocraţia şi politeia, deoarece în aceste
cazuri un subiect al conducerii strategice, câţiva subiecţi sau majoritatea populaţiei, respectiv,

38
Democraţia a fost identificată de Aristotel, de fapt, cu ohlocraţia – puterea gloatei. Astfel, el îl urmează pe învăţătorul său
Platon, care în propria analiză a formelor structurii de stat menţiona că puterea democratică adesea trece în contrariu –
tirania, adică puterea „idolului mulţimii” care devenise „alesul demosului”. Văzându-se zeificat de popor, acest subiect al
conducerii strategice se teme să piardă puterea pe care o deţine şi, de aceea, instalează o dictatură militară cu mecanismul
cizelat al cenzurii şi represaliilor ce-i permite să-i învingă pe „permanenţii duşmani” (concurenţi reali şi inventaţi, ce
pretind la dragostea poporului şi putere asupra acestuia). Politeia este văzută de Aristotel ca antipod al democraţiei. În
literatura doxografică, ea este definită, de asemenea, ca o „democraţie corectă” [129].

104
conduc întru binele statului. Totodată, filosofii în calitate de „consultanţi” principali,39 iar adesea şi
de subiecţi ai acestei conduceri elaborau activ modele ale statelor ideale. Ce formă organizaţională
era preferată? Nu exista un punct de vedere unic. Pitagoricii, care se ocupau de problema conducerii
strategice nu doar teoretic, ci şi practic, deţinând puterea într-un şir de oraşe-state, preferau
aristocraţia. Dar nu cea de provenienţă socială, ci electivă, pe baza meritelor intelectual-creative şi
studiilor. Prin aceasta, aristocraţia – puterea nobililor – se combina cu meritocraţia – puterea în baza
meritelor. Platon miza şi el pe aristocraţie şi-i vedea pe „nobili” ca strategi ai conducerii de stat,
instruiţi (competenţi) şi inteligenţi (cu calităţile morale respective). Spre deosebire de abordarea
pitagoriană a aristocraţiei, Platon o trata ca o profesie de conducere transmisă prin moştenire.
Evident, în acest caz, măiestria conducerii strategice se transmite şi se cizelează din generaţie în
generaţie, de rând cu măiestria artei militare, businessului şi a creării bunurilor materiale în
societate. Trei pături principale ale populaţiei din statul platonian dispuneau, respectiv, de aceste
tipuri de măiestrie.
Racordând aceste puncte de vedere la actualitatea definirii formei de organizare a gestiunii
strategice în paradigma Homo Intelligens, considerăm că este rezonabilă combinarea aristocraţiei
elective cu cea moştenită. Pe de o parte, este necesară susţinerea dinastiilor profesionale ale
gestionarilor (la fel ca şi a pedagogilor, businessmenilor etc.). Aceasta permite de a forma tradiţii în
conducere, a asigura stabilitatea şi echilibrarea comunicărilor în ea, şi respectiv, o mai bună înţelegere
a scopurilor strategice şi a continuităţii deciziilor. Pe de altă parte, tot atât de necesar este fluxul
„forţelor proaspete dintr-o parte”, care, adesea, comportă originalitatea viziunii strategice şi a căilor de
adoptare a deciziilor, evitarea stereotipurilor care apar, inevitabil, în tradiţiile formate de dinastii.
În prezent, în favoarea creării elitei de conducere se pronunţă tot mai mulţi savanţi. Unii
argumentează aceasta prin necesitatea unei selecţii „intelectual-creative” şi formării consecvente a
capacităţilor de percepere şi dezvoltare a structurilor „fine”, „delicate” ale societăţii. Aceşti savanţi
pledează pentru fondarea şcolilor intelectuale de elită [vezi, de ex., 288; 289]. Alţii consideră că
viitoarea conducere strategică va fi realizată de o „castă deosebită” de psihoneutici care posedă
tehnologii sofisticate [244].
La rândul nostru, încă o dată subliniem că metodologia autenticului Homo Intelligens trebuie
să se bazeze pe intenţia de a evita deciziile simpliste, lineare ce se exclud reciproc. Anume din acest
motiv, am propus mai înainte sinergia aristocraţiei elective şi moştenitoare în calitate de decizie-

39
De exemplu, Aristotel, după cum se ştie, era dascălul mintal al lui Alexandru din Macedon, care, ulterior, şi-a apreciat
înalt învăţătorul, declarând: „Dacă tata mi-a dat viaţă, Aristotel mi-a dat valoarea vieţii” [123].

105
recomandaţie40 pentru vechea problemă a formei optimale de conducere strategică. Prin urmare, un
interes deosebit referitor la determinarea formei ideale de organizare a statului şi conducerii sale
strategice îl prezintă, în viziunea noastră, punctul de vedere al lui Aristotel. Filosoful a elaborat în
calitate de o asemenea formă politeia [239]. În fond, noţiunea politeia în limba grecilor antici
însemna arta conducerii urbane (apoi şi statale), cuprinzând totalitatea activităţilor respective.
Astfel, în politeie conducerea strategică încă nu era separată de cea operaţională. Aristotel îi conferă
acestui termen un sens suplimentar propriu – orânduirea de stat în care majoritatea conduce fără a
leza interesele minorităţii şi în scopul binelui pentru întregul stat.
Ca şi la Platon, la Aristotel, Binele constă în indivizibilitatea teritorială, stabilitatea politico-
economică şi prosperarea statului. Cu alte cuvinte – în integritate.
Pe baza celor expuse, putem conchide că Aristotel formalizează şi dezvoltă în gestiunea
strategică două tradiţii. Prima – cea ştiinţifică (clasificarea formelor de organizare socioeconomică
şi a statului, elaborarea aparatului categorial). A doua – arta de politeie, care constă în măiestria de a
combina interesele majorităţii şi minorităţii, de a corela drepturile naturale cu cele sociale şi, pe
această bază, de a realiza integritatea statului.
Relevăm, totuşi, că, într-o asemenea tratare „democratică şi corectă”, politeia devine actuală
doar în Epoca Modernă în direcţia socialismului (cu o critică a lui Aristotel pentru admiterea robiei
în politeie) şi în cea a republicanismului. În perioada medievală a culturii mondiale politeia, care a
intrat în tratatele de gestiune ca „poliţía”, a constituit baza modelului „statului poliţist”, analiza
căruia evidenţiază caracterul lui contradictoriu. Pe de o parte, în acest model, se dezvoltă tradiţia
conducătorului „iluminat” (faraon, ţar, împărat, şah, rege etc.), căruia savanţii din toate ţările îi
recomandau să înveţe ştiinţa şi arta conducerii pentru a atinge scopurile dirijării strategice –
„prosperarea statelor, bunăstarea şi securitatea cetăţenilor acestora” (adică a poliţiei) [256(a),
p.504]. Pentru a avea succes în această activitate complicată, conducătorului i se recomanda să se
adreseze după sfat la consilieri, viziri şi simpli înţelepţi. Această tradiţie şi-a atins apogeul, în
viziunea noastră, în Epoca Modernă în monarhismul „iluminat”.
Pe de altă parte, conducătorul, atât în culturile orientale, cât şi occidentale, a început să fie
considerat ca „locţiitorul” Celui de Sus pe Pământ, ceea ce a determinat cruzimea până la despotism a
stilului său autocrat. Principalul „poliţist” îşi schimbă treptat conotaţia sa pozitivă de veghetor al
bunului social şi al securităţii cu una negativă. Pe lângă despotismul conducerii, aceasta din urmă
include în sine şi faptul că „majoritatea monarhilor se identificau cu statul şi nu exista nici un

40
Stilul comunicaţional în cadrul paradigmei Homo Intelligens trebuie să aibă, în viziunea noastră, un caracter
principial de recomandare. Aceasta înseamnă că deciziile strategice sunt propuse pentru a forma o tendinţă în
soluţionarea anumitor probleme, dar nu trebuie să se transforme în standardele conducerii strategice.

106
domeniu al activităţii vitale neatins de amestecul funcţionarilor de stat” [256(a), p.504], adică a
oamenilor conducătorului. Monarhii „dispuneau de resursele economice ale ţărilor lor şi tindeau spre
rolul proprietarilor întregului pământ, ceea ce genera numeroase conflicte” [ibid.]. Erau lezate
„drepturile naturale” atât ale minorităţii bogate, cât şi ale majorităţii sărace a cetăţenilor. Poliţía, ca
scop al conducerii strategice, devenea un bun şi asigura securitatea doar pentru monarhi şi protejaţii
lor. Realizând „integritatea” sa şi a statului (mai precis, declarând că „statul sunt Eu!”) monarhul nu
asigura, astfel, satisfacerea nevoii fundamentale în integritatea majorităţii supuşilor. De aceea,
conducerea strategică a monarhismului s-a dovedit a fi ineficientă în perspectivă. Acest fapt a devenit
deosebit de evident la compararea lui cu alte direcţii strategice din Epoca Modernă, concurente şi mai
perspective (naţional-patriotismul, socialismul, republicanismul). În perioada sec. XVIII – începutul
sec. XX, politeia monarhică, de fapt, s-a epuizat. Luând în consideraţie faptul că atunci gestiunea
strategică era tratată ca artă, menţionăm că începând cu epoca Iluminismului se întreprind încercări
sistematice de a o face „mai ştiinţifică”. Analiza noastră evidenţiază câteva linearităţi (direcţii)
principale şi intercorelate logic ale realizării acestor eforturi:
(a) Se elaborează şi se aprofundează modelul ştiinţific al „statului poliţist”. Dacă, la începutul
sec. XVII, primele tratate despre conducerea de stat, de exemplu, în Germania „aveau un conţinut şi
biblic vădit” şi-l considerau pe „împărat ca locţiitor al Celui de Sus” [256(a), p.505], deja, acum în
sec. XVIII „poliţiştii” francezi şi germani – de la Marc, G. Iusti, T. Sonnenfels ş.a. – reprezentând,
în fond, mercantilismul, transferau accentul pe abordarea ştiinţifică. În lucrările lor, aceşti autori
descoperă cauzele bunăstării statelor, funcţiile conducerii de stat şi acţiunile privind sporirea
bunăstării şi asigurarea securităţii cetăţenilor [170; 256(a); 279].
Astfel, G. Iusti elaborează în contextul „poliţiei” sistemul finanţelor de stat [151]. Mai mult
decât atât, economistul consideră că cauzele bunăstării rezidă în condiţiile naturale şi economice ale
statului, precum şi în dezvoltarea spirituală a cetăţenilor lui. În această ordine de idei, savantul
acordă o atenţie deosebită problemelor construcţiei canalelor, digurilor şi drumurilor, dezvoltării
mijloacelor de transport, măsurilor de lansare a diferitelor meşteşuguri, lucrărilor manuale şi de
uzinaj, gestiunii agriculturii şi comerţului, problemelor banilor, formării preţurilor şi protecţiei
financiare a artizanatului, măsurilor de educaţie a copiilor, organizării instruirii, problemelor
legislaţiei şi metodelor de urmărire a îndeplinirii legilor vieţii cuvioase [365].
Deosebit de actual este accentul pus de filosoful-economist pe legătura strânsă a ştiinţei cu
bunăstarea statului şi necesitatea susţinerii „instituţiilor cu atribuţii ştiinţifice” [ibid.].
(b) În sec. XVII – XIX, sub aspectul metodologic al gestiunii strategice la nivel de stat, se
modifică treptat sensul termenului-cheie – „poliţía”. De rând cu tratarea pe larg a acestui termen ca
artă a conducerii de stat, în această perioadă apar peste o sută de definiţii [256(a), p.506] propuse de

107
savanţi din diferite ţări sub influenţa concepţiilor ştiinţifice contemporane lor. Astfel, definiţiile
condiţionau diversitatea abordărilor concret-metodologice ale „poliţiei”.
„Activitatea poliţienească – este gestiunea diferitelor îndeletniciri în conformitate cu tipurile şi
intenţiile statului” [ibid.]. O astfel de definiţie condiţiona, în viziunea noastră, dezvoltarea, în primul
rând, a abordării funcţionale a gestiunii strategice, în al doilea – a spiritului dirijismului de stat.
„Poliţia este o femeie. Deşi încă nici un profesor nu a explicat esenţa ei, ea este o stăpână
adevărată şi unică a statului. Cea mai bună gospodină este acea despre care nimeni nu vorbeşte, pe
care nimeni n-o vede şi n-o observă...” [248, p.41]. Această definiţie amplă şi metaforică ne conduce
la metodologia „mâinii invizibile” a fiziocraţilor (principiul laissez-faire) care, prin esenţă, au preluat
conceptul conducerii sistemului socioeconomic din filosofia daosiştilor antici (să comparăm: „Cel mai
bun conducător este acela, despre existenţa căruia poporul doar presupune” [275]).
Trebuie relevat, totodată, că, dacă pentru daosişti o astfel de metodologie servea ca bază
pentru negarea principială a caracterului ştiinţific al gestiunii strategice şi afirmarea acestui
fenomen doar în calitate de artă, filosofii-economişti din Epoca Modernă, din contra, utilizau
această referinţă metodologică în calitate de fundament al abordării ştiinţifice a acesteia.
Conducerea societăţii trebuie să se realizeze, în opinia acestora, pe baza cunoaşterii şi evidenţei
acţiunii legilor socioeconomice naturale, deoarece aceasta constituie esenţa „mâinii invizibile” în
gestiunea strategică. O importanţă deosebită era acordată legii concurenţei, cererii şi ofertei ş.a.
Astfel, din sec. XVII până la sfârşitul sec. XVIII, înţelegerea gestiunii strategice ca artă elitară
treptat se substituia cu tratarea ei în calitate de ştiinţă elitară – „ştiinţa despre poliţie, al cărei sens este
gestiunea gospodăriei de stat” [256(a), p.507]. În acelaşi timp, subliniem că această ştiinţă nu se
deosebea prin caracterul teoretic şi fundamental, ci se dezvolta ca o disciplină pur empirică şi aplicativă.
Majoritatea tratatelor privind gestiunea în această perioadă „se prezentau ca un set de date din ştiinţe
politice, natural-tehnice, economice, juridice şi altele” [256(a), p.506].
(c) Filosofii-economişti şi cercetătorii etatismului care asigurau metodologic gestiunea
strategică din nou se întorc la concepţia „Drepturilor naturale”, din care, la timpul său, apăruse
modelul „statului poliţist”. Dar acum, formulând şi apărând „drepturile naturale” şi „acordul social”
în direcţia republicanismului, savanţii au început să „ceară de la stat” ca acesta să înceteze să
perceapă societatea ca o masă pasivă de oameni şi să recunoască activismul lor cetăţenesc,
demnitatea personală inviolabilă şi drepturile fiecărui cetăţean. Modelului statului poliţist i se
contrapune modelul elaborat pe baza acestor concepţii – „statul de drept”.
Noul model de a punerea fundamentului ştiinţei despre gestiune, schimbând şi concretizând
aparatul categorial al „ştiinţei despre poliţíe”. „Poliţia nu mai cuprinde toate funcţiile interne ale
statului, iar pentru desemnarea totalităţii acestor funcţii a început să fie utilizat termenul „activitatea

108
de administrare” sau „gestiunea internă”. Termenul „poliţia” a fost păstrat pentru desemnarea
activităţii statului vizând asigurarea securităţii cetăţenilor şi averii” [256(a), p.507].
Printre primii care au delimitat funcţiile statului referitoare la gestiunea gospodăriei,
asigurarea securităţii şi au introdus noţiuni noi au fost G. Berg, G. Weber, K. Rau, R. Mole ş.a.
Ca fundament teoretic al modelului „Statului de drept” au servit doctrinele economice ale lui
A. Smith şi D. Ricardo, lucrările şcolii de la Manchester, ideile lui I. Kant privind statul ca uniune
de oameni, reglementată prin norme juridice, concepţiile despre acordul social ale lui
J.-J. Rousseau, B. Spinosa, T. Hobbes ş.a.
În dezvoltarea stihiinică a fenomenelor economice, au început să fie observate legităţile care,
deşi nu depindeau de dorinţa şi conştiinţa oamenilor, au fost deja explicate ca fiind condiţionate nu
doar de legile naturii, ci şi de legile şi mecanismele pieţei. „De aici, urma lozinca neamestecului
statului în viaţa economică, acordarea libertăţii de acţiune legilor concurenţei în producţie şi comerţ,
precum şi a drepturilor egale ale tuturor cetăţenilor şi comunităţilor” [256(b), p.141].
Astfel, gestiunea strategică devenea o preocupare a forţelor sociale care singure stabilesc „regulile
jocului” (legile) şi mişcă „jucătorii” (agenţii economici) pe „teren” socioeconomic (piaţa), şi nu al lui
Dumnezeu şi „locţiitorilor” săi (biserica sau monarhiile). Aceasta, în opinia noastră, a fost una din
cauzele principale cu caracter conceptual care, odată cu dezvoltarea relaţiilor capitalist-democratice şi de
piaţă, a condiţionat o constituire rapidă a gestiunii strategice, deja la nivel corporativ. Căci firma este
ceea care încă mai rămânea în competenţa exclusivă a oamenilor. Trebuie relevat, totodată, că obţinând
integritatea în Epoca Modernă prin intermediul autoidentificării în calitate de ştiinţă pozitivă (bazată pe
metodologia pozitivistă), gestiunea strategică, ca fenomen independent şi de „elită” al culturii, îşi pierde
„individualitatea” sa şi se dezvoltă în ştiinţa generală despre gestiune. Or, aceasta are loc atât la nivel de
stat, cât şi la cel corporativ. La nivel de firmă, acest proces are specificul său, pe care îl vom prezenta în
paragrafele ulterioare. La nivel de stat, acest proces a fost condiţionat, după părerea noastră, de rând cu
cauzele socioeconomice, de schimbarea sus-menţionată a modelelor gestiunii strategice.
Lucrările savantului, din perioada Epocii Moderne, L. Stein sunt, în viziunea noastră, o
reflectare distinctă a acelui proces. În a doua jumătate a sec. XIX, economistul-liberal german a
dezvoltat, consecvent şi sistemic, concepţia statului de drept. El primul a introdus termenul „ştiinţa
despre gestiune” în locul „ştiinţei despre poliţie”, iar în lucrările discipolilor săi au fost elaborate
categoriile de bază ale ştiinţei despre gestiune: „gestiune”, „obiectul ştiinţei gestiunii”, „teoria
gestiunii”, „arta gestiunii” (mai degrabă înţeleasă ca măiestrie, tehnologie a gestiunii decât procesul
improvizării creative – Z.Ş.), „funcţiile gestiunii”, „metodele gestiunii” ş.a. [256(b), p.143].
Prin urmare, L. Stein îndemna la cercetarea problemelor gestiunii, conferind acestei ştiinţe o
importanţă deosebită: „Cine se va ocupa temeinic de gestiune – acela degrabă va înţelege că nu

109
există o altă ştiinţă care s-ar egala cu aceasta prin bogăţia şi însemnătatea sa” [359, p.21]. Aceste
cuvinte, după părerea noastră, sunt deosebit de actuale azi, când resursele de gestiune şi
antreprenoriat sunt considerate drept principalii factori ai producţiei, dezvoltării umane şi realizării
integrităţii omului / culturii.
L. Stein elabora studiul despre gestiune de pe poziţia unei ştiinţe mai generale – ştiinţa despre
stat care cercetează relaţiile umane ce apar în stat, inclusiv acelea generate de orânduirea şi gestiunea
de stat. Relevăm, însă, că efectuând cercetările sale în domeniul managementului strategic, Stein nu
evidenţia şi nu determina acest domeniu în mod conceptual anume ca unul „strategic”, ceea ce
confirmă părerea noastră referitoare la lipsa definitivării conceptuale a gestiunii strategice în ştiinţa
generală despre gestiune. Filosoful-economist considera că studiul lui despre gestiune trebuie să
devină un ghid practic şi de bază pentru politicieni şi funcţionari. După cum arată, în acest context,
analiza noastră, spre deosebire de primele tratate despre gestiune, practicismul lui Stein a avut ca
sprijin metodologia dialectică dezvoltată pe baza căreia el a cercetat fenomenele gestiunii şi a
formulat conceptele lor. De exemplu, savantul susţinea că „contradicţia dialectică permanentă dintre
unitatea voinţei de stat ... şi existenţa reală în schimbare a statului generează o activitate executivă
concretă a lui. Esenţa şi noţiunea de gestiune constau în faptul că, datorită acesteia, voinţa statului –
legea – se realizează în relaţiile obiectiv existente ale vieţii reale statale... prin intermediul executării.
După cum legislaţia este un stat care „doreşte”, aşa gestiunea este un stat care acţionează” [359, p.6].
Merită atenţie şi faptul că „gestiunea”, în concepţia lui Stein, primo, încă nu se specifica ca
strategică, tactică şi operaţională; secundo, se identifica cu „executarea” şi se contrapune voinţei
legislative a statului ca realul idealului. Aceasta din urmă a dus, în viziunea noastră, la o scindare
profundă, intraconceptuală a ştiinţei despre gestiune. De aceea, învăţătura lui Stein nu permitea
definitivarea diversificată şi holistică a ştiinţei despre gestiunea strategică. O astfel de definitivare
devine posibilă, în primul rând, prin specificarea sus-menţionată ce permite reflectarea gestiunii
strategice ca un domeniu independent al cercetărilor ştiinţifice; în al doilea rând, prin determinarea
activităţilor legislative, executive şi judiciare în calitate de funcţii ale gestiunii strategice. O astfel
de integritate ştiinţifică a gestiunii strategice omenirea a dezvoltat-o doar în sec. XX, deşi
exprimarea ei conceptuală s-a prelungit până la sfârşitul secolului, definitivându-se, în fond, ca
„gestiune generală” la nivel de stat şi de corporaţie, şi nu ca o „gestiune strategică”.
Mai reuşită şi foarte actuală ne pare orientarea lui Stein spre integritatea ştiinţei despre gestiune
pe baza abordării ei umanistice. Concentrându-şi atenţia asupra cercetării gestiunii interne de stat ca
obiect al ştiinţei gestiunii în sensul îngust al cuvântului, Stein determină această gestiune ca
„ansamblul acelor laturi ale activităţii de stat ce oferă fiecărui om aparte condiţii pentru dezvoltarea
lui individuală, care nu pot fi realizate prin propria energie şi eforturi ale acestuia” [308, p.6].

110
 Relevăm că definiţia este dată în spiritul teoriei „acordului social”. Dar, dacă o traducem în limba
actuală a sinergeticii, aceasta ne va releva accentul său pus iarăşi pe „efectul sinergic”, pe care societatea
poate să-l obţină de la organizarea gestiunii interne de stat concentrate strategic asupra dezvoltării
personalităţii. Astfel conştientizată, definiţia lui Stein prezintă, în opinia noastră, o actualitate deosebită
în contextul înţelegerii esenţei gestiunii strategice de stat formulate în spiritul lui Homo Intelligens.
Principalele obiecte ale gestiunii interne în învăţătura lui Stein le reprezintă: „viaţa persoanei
(fizică şi spirituală), viaţa socială a persoanei şi cea în gospodărie, care sunt corelate şi determinate
reciproc”. Prin urmare, „învăţătura despre viaţa persoanei în gospodărie” devine sinonimă, după
conţinut, cu „învăţătura despre gestiunea gospodăriei naţionale”, deoarece aceasta din urmă „este
dedicată problemelor asigurării de către stat a condiţiilor pentru crearea bunurilor materiale pentru
personalitate” [256(b), p.144].
Ceea ce se referă la „formarea” organelor de gestiune a economiei naţionale, asigurarea
acestora cu cadrul de specialişti în gestiune”, aceste probleme se rezolvau de Stein „de pe poziţiile
analizei funcţional-structurale” [ibid.] în limitele abordării concret-ştiinţifice, şi nu a celei
teologice sau teoretico-naturaliste privind gestiunea, ceea ce deosebeşte radical lucrările acestui
savant atât de predecesorii săi, cât şi de contemporani.
Concluzionând, menţionăm că, în general, ideile referitoare la gestiune, începând cu sfârşitul
sec. XVIII şi „până în anii’80 ai sec. XIX, se caracterizează prin evidenţierea unui nou domeniu al
obiectului de cercetare, în aşa-numita gestiune internă a economiei de stat, prin cercetarea mai
profundă a unor probleme teoretice şi utilizarea rezultatelor acestora pentru perfecţionarea
organizării gestiunii economiei de stat, prin primele lucrări experimentale în domeniul organizării
ştiinţifice a muncii la întreprinderi şi în transport” [ibid.].
Aşadar, atât la nivel de stat, cât şi la nivel de întreprindere, începând cu sfârşitul sec. XVIII, se
formează ştiinţa despre gestiune. Formarea are loc, în fond, în cadrul unor cercetări economice
concrete, de rând cu ştiinţele despre finanţe, evidenţă contabilă, statistică şi demografie.
După ce am analizat evoluţia autoidentificării gestiunii strategice în Epoca Modernă la nivel
de stat, vom trece la cercetarea acestui proces la nivel corporativ. Rezonabilitatea metodologică a
acestui transfer este condiţionată de următoarele raţiuni: conform analizei noastre, evoluţia
gestiunii strategice la nivel de stat a condus la autodeterminarea ştiinţifică a acestei gestiuni şi,
totodată, la caracterul vag al specificului său strategic. Noi suntem dispuşi să argumentăm, în
continuare, că evoluţia ştiinţei despre gestiune la nivel corporativ a dus la renaşterea gestiunii
strategice ca un fenomen deosebit al culturii, iniţial, în cadrul aceleiaşi autodeterminări ştiinţifice,
iar apoi într-o altă autoidentificare calitativă şi integritate respectivă a acestuia, ceea ce va
condiţiona specificul evoluţiei gestiunii strategice la nivel corporativ.

111
 În acest scop, noi construim două linearităţi analitice, care reflectă unitatea contrariilor
procesului de gestiune. Prima linearitate o reprezintă evoluţia executantului gestionat care
formează paradigma Homo Faber, iar alta – dezvoltarea gestionarului, care se soldează în cultura
mondială cu paradigma Homo Oeconomicus.

2.3. Constituirea managementului strategic în linearităţile

Homo Faber şi Homo Oeconomicus. Nivel corporativ.
A doua aprofundare a „spiralei hermeneutice”

Homo Faber, ca individ, pe de o parte, este un om integrat, care are experienţă, deprinderi,
profesie, calificare, pe de altă parte, el reprezintă un element particular al sistemului socioeconomic
complex, ce ocupă un anumit loc în sistemul social şi manufacturier al diviziunii muncii şi
efectuează un tip concret de activitate.
Pentru gestiunea eficientă a lui Homo Faber (omului muncitor, executantului) sunt oportune
cercetările imboldurilor interne ale activităţii lui. Prin urmare, menţionăm că în decursul unei perioade
îndelungate principalul tip al activităţii sale era mai ales munca fizică echivalentă cu producţia
bunurilor materiale, iar principala sursă de existenţă – remunerarea pentru această muncă [74].
Din timpurile străvechi, principala sarcină a conducerii lui Homo Faber se reducea la evidenţa
muncii lui şi organizării acesteia sub aspectul stabilirii tipului şi obiectului muncii. În perioada
sclavagismului, iar apoi a feudalismului, funcţia dirijării muncii se reducea, în fond, la
supravegherea lucrătorilor dependenţi (Homo Faber) şi impunerea fizică sau administrativă a
acestora la muncă.
Odată cu dezvoltarea capitalismului pe baza introducerii maşinilor în producţie, Homo Faber
devine un „lucrător fracţionat” al fabricii, ca o parte componentă a unui anumit colectiv de lucrători
şi ca „o parte” a maşinilor fabricii (producţiei în conveier). Pentru gestiunea eficientă a lui Homo
Faber şi a producţiei, a apărut necesitatea unui concept de management ca sistem al cunoştinţelor
teoretice şi practice despre principiile, metodele, mijloacele şi formele de gestiune în scopul sporirii
eficienţei producţiei şi muncii lui Homo Faber.
În anul 1832, în Anglia, au fost publicate datele lui Ch. Babbige, care, primul în lume, a
efectuat experimente în domeniul organizării muncii şi producţiei în scopul obţinerii generalizărilor
ştiinţifice şi recomandărilor practice [249]. Cercetările savantului englez au pus începutul unei noi
direcţii în cultura mondială ce a primit denumirea de management ştiinţific. În lucrările
managerilor şi savanţilor din această sferă, gestiunea firmei se transferă într-un domeniu
independent al cunoştinţelor ştiinţifice şi specializării profesionale, care, după importanţa sa, nu
cedează activităţii inginereşti. Relevăm, totodată, că, dacă, la nivel de stat, dezvoltarea ştiinţei

112
despre gestiune era legată, mai ales, de cercetările economice concrete, la nivel de firmă, adepţii
managementului ştiinţific considerau că eficienţa gestiunii producţiei şi a lui Homo Faber poate fi
asigurată pe baza datelor ştiinţelor inginereşti şi fiziologiei muncii. Esenţa gestiunii, astfel, era
redusă la căutarea unor procedee raţionale de activitate la fiecare loc de muncă, ce ar exclude
mişcările inutile.
Cele mai remarcabile personalităţi ale curentului, de numele căruia este legată şcoala
„clasică” în gestiunea ştiinţifică [250], sunt: F. Taylor, fondatorul renumitului său sistem de
organizare a muncii la firmă; G. Gantt, autorul metodei controlului vizual şi remunerării muncii în
oricare porţiune a timpului, care a obţinut un renume mondial cu „graficul lui Gantt”; Franc şi
Lilian Jilbert, care s-au specializat în problemele reducerii mişcărilor neraţionale, inutile, ceea ce a
permis mărirea considerabilă a productivităţii muncii şi reducerea cheltuielilor la o unitate de
producţie; G. Emerson, care a pus problema organizării raţionale a muncii sub cel mai larg aspect şi
a formulat principiile de bază ale productivităţii (disciplina, evidenţa precisă şi permanentă,
dispeceratul normei şi graficului, normarea operaţiunilor, codificarea instrucţiunilor-standard) ş.a.
Aprofundarea ulterioară a cercetărilor empirice, precum şi atragerea tot mai largă a datelor
ştiinţei psihologice aflate în proces de formare, nu modifică, totuşi, abordarea principial
mecanicistă a gestiunii producţiei şi a lui Homo Faber. Trebuie relevat că adevărul formal al
referinţei de bază a managementului ştiinţific – despre necesitatea organizării ştiinţifice a proceselor
de muncă şi de producţie la firmă – se transformă într-o defecţiune metodologică din cauză că
această referinţă era prea îngustă sub aspect de conţinut: „caracterul ştiinţific al organizaţiei”
presupunea transformarea firmei într-un mecanism perfect, ceea ce este principial imposibil când e
vorba de un sistem socioeconomic. În caz contrar, devine metodologic superficială tratarea omului:
esenţa lui se explică prin analogia cu maşina.41 Respectiv, caracterul ştiinţific al gestiunii omului în
şcoala „clasică” consta, în esenţă, în aplicarea acestuia a schemelor biheviariste ale stimulării
psihologice (impunerea – aşteptarea remunerării, stimularea tendinţei spre câştigul personal,
menţinerea fricii de concediere etc.).
Consolidată apoi de modelul weberian birocratic al organizării gestiunii şi realizării puterii
asupra oamenilor, o astfel de organizare ştiinţifică a muncii cobora Homo Faber până la nivelul
executării automate a procedeelor de muncă prestabilite de instrucţiuni. Omul era lipsit de
posibilitatea de a participa la soluţionarea problemelor de producţie. Particularităţile individuale ale
lucrătorilor erau supuse unificării, pentru a minimiza influenţa lor subiectivă asupra procesului

41
Dovada, în acest sens, o poate reprezenta tratatul iluministului francez din sec. XVIII J.-O. Lammettrie „Omul-
maşină” (1747), a cărui idei exprimă, în viziunea noastră, esenţa abordării omului în societatea industrială în general.
Filosoful, însă, a evoluţionat mai departe în ideile sale în tratatul „Omul e mai mult decât o maşină” (1748) [162],
anticipând, astfel, viziunea postindustrială asupra omului.

113
tehnologic şi de producţie. Homo Faber, de fapt, „s-a robotizat”, ceea ce este apreciat de noi ca o
consecinţă negativă a tratării înguste a esenţei gestiunii şi metodologiei mecaniciste, care asigurau
dezvoltarea ştiinţei în etapa respectivă.
Şcoala „clasică” a jucat un anumit rol pozitiv ca factor al raţionalizării şi stimulării
producţiei, al funcţiei de organizare şi gestiune legată de reglementarea procesului tehnologic şi a
activităţii oamenilor.
Pe măsura dezvoltării continue a progresului tehnico-ştiinţific, se intensifică socializarea
producţiei şi a muncii, apar companii mari, se schimbă cerinţele faţă de muncitori, instruirea lor,
devine mai complicată gestiunea. Se formează necesitatea tranziţiei de la studierea gestiunii la
nivelul locurilor de muncă la cercetarea gestiunii întreprinderii în ansamblu.
Respectiv, devine mai complicată şi metodologia care asigură aceste cercetări. Conform analizei
noastre, din una discretă şi mecanicistă, aceasta se transformă în holistică şi tot mecanicistă. În
primul caz, lucrătorul se orientează excelent la locul său de muncă, dar nu se face văzut în tabloul
general al integrităţii firmei sau societăţii, în al doilea caz – el se vede pe sine în mecanismul general
al firmei şi conştientizează faptul că punctualitatea şi acurateţea acţiunilor sale sunt o premisă a
succesului lucrului mecanismului „ceasornicului” firmei. O valoare deosebită capătă, în acest context,
ordinea, disciplina, elaborarea standardelor de comportament, linearitatea în gestiunea producţiei şi
oamenilor şi alte valori caracteristice pentru dezvoltarea societăţii industriale. Apare managementul
administrativ cu principii clar definite pe care le-a elaborat fondatorul şcolii ce-i poartă numele,
francezul Henri Fayol.42
În cadrul lui Homo Faber, apare o divizare evidentă: „guleraşe albastre” şi cele „albe”.

42
Acestea sunt principiile:
1. Diviziunea muncii (specializarea lucrătorilor-manageri în executarea anumitor tipuri de activitate ce-i sporeşte
calitatea);
2. Împuternicirile (dreptul de a da ordine) la unison cu responsabilitatea;
3. Disciplina;
4. Conducerea unică (lucrătorul primeşte ordin doar de la un conducător);
5. Unitatea gestiunii (fiecare grup managerial acţionează conform unui plan unic, cu un conducător);
6. Subordonarea intereselor personale celor generale;
7. Remunerarea personalului;
8. Centralizarea muncii (în limitele necesare);
9. Reţeaua de scală (ierarhia sau structura treptată a gestiunii în ordinea subordonării şi trecerii de la inferior la
superior);
10. Ordinea (loc pentru orice şi totul la locul său);
11. Echitatea (îmbinarea bunătăţii şi dreptăţii);
12. Stabilitatea locului de muncă pentru personal (evitarea migraţiei cadrelor);
13. Iniţiativa (elaborarea planului şi asigurarea îndeplinirii lui cu succes);
14. Spiritul corporativ (coeziunea, armonia personalului este o forţă) [346].
În condiţiile dezvoltării societăţii informaţionale şi apariţiei celei postinformaţionale (sec.XX-XXI), unele din
principiile sus-menţionate capătă, în opinia noastră, o deosebită actualitate (de ex.10,11,13,14), iar altele îşi pierd
caracterul prescripţiilor manageriale universal-standard, care erau tipice şi solicitate în societatea industrială
(de ex.1,8,12).

114
Primele reprezintă muncitorii cu calificare joasă, a doua grupă – funcţionarii (contabilii, gestionarii
nivelului inferior şi mediu ş.a.). Homo Faber, astfel, se include treptat în procesele managementului
tactic şi operaţional, obţinând unele trăsături ale lui Homo Oeconomicus.
În contextul dezvoltării accelerate a tehnologiilor înalte, automatizării, cibernetizării,
psihoneutizării etc., creşte brusc intelectualizarea lucrătorilor, se creează o nouă tehnostructură –
„guleraşele de aur” (muncitori cu calificare înaltă, ingineri, programişti, manageri), ceea ce creează
condiţii, pe de o parte, pentru transformarea paradigmei Homo Faber în Homo Faber-Intelligens,
pe de altă parte – pentru includerea acestei structuri în procesul adoptării deciziilor strategice în cadrul
firmei, precum şi participarea la formarea profitului şi patrimoniului firmei ce contribuie la
constituirea paradigmei sintetice Homo Faber-Oeconomicus. O contribuţie substanţială la aceste
procese a adus-o, conform analizei noastre, şcoala relaţiilor umane, care a condiţionat dezvoltarea
unei noi direcţii a managementului corporativ – cel social. Printre cei mai remarcabili savanţi ai
şcolii – M. Follet şi E. Mayo, care au stabilit că operaţiunile elaborate cu precizie şi salariile înalte nu
contribuie întotdeauna la creşterea productivităţii muncii. Oamenii lucrează mai bine, dacă
conducătorul manifestă grijă faţă de ei, contribuie la satisfacerea nevoilor acestora. De aceea, a fost
recomandată utilizarea procedeelor relaţiilor umane: organizarea consultaţiilor cu muncitorii,
acordarea posibilităţilor mai largi de comunicare în procesul de producţie. Au fost elaborate
recomandări referitoare la atragerea largă a lucrătorilor la gestiunea întreprinderii, îmbunătăţirea
calităţii vieţii, utilizarea mai eficientă a potenţialului psiho-intelectual al fiecărui lucrător, şi nu doar a
celui fizic şi fiziologic.
Pe parcursul cercetărilor sale experimentale,43 E. Mayo a stabilit, de asemenea, că asupra
creşterii productivităţii muncii influenţează factorii care constituie o altă grupă categorială decât
condiţiile tradiţionale de muncă [250], şi anume: spiritul de grup, comunicarea interpersonală,
atitudinea subiectivă a lucrătorilor faţă de lucru şi conducere. Determinarea neofactorilor a
condiţionat necesitatea de a organiza gestiunea socială a firmei, care ar ţine cont de acţiunile
subiective din partea lui Homo Faber asupra procesului de producţie. Managementul ştiinţific s-a
ciocnit de necesitatea tranziţiei la gestiunea competentă a producţiei prin intermediul evidenţei
acţiunii „factorului uman” şi atragerii lui active la creşterea eficienţei producţiei. În legătură cu
aceasta, Mayo a formulat principiile specifice de gestiune a lucrătorilor (a lui Homo Faber).44 În

43
E.Mayo a condus cercetările în firma „Western Electric”, la uzina de cablu electric din Hottorn, în apropiere de
Chicago.
44
1. Indivizii au nevoi, cerinţe, scopuri, motive. Motivaţia pozitivă cere ca atitudinea faţă de muncitori să fie precum
cea faţă de personalităţi.
2. Problemele omului nu pot să fie simple.
3. Problemele personale şi de familie pot să influenţeze negativ productivitatea muncii la locul de muncă.
4. Schimbul de informaţie are o importanţă majoră, iar informaţia eficientă reprezintă un factor decisiv [250].

115
opinia savantului, doar un număr neînsemnat din managerii pe care i-a studiat este suficient de
instruit şi are o experienţă practică pentru soluţionarea problemelor relaţiilor umane la firmă.
Această concluzie a unui savant eminent în domeniul gestiunii a devenit, după părerea noastră, una
din premisele metodologice ale dezvoltării consultanţei în afaceri, care acţionează în cultura
contemporană concomitent în două direcţii – organizarea de traininguri vizând dezvoltarea
spiritului corporativ şi soluţionarea conflictelor interpersonale pentru muncitori (Homo Faber) şi
consultaţii-traininguri pe problemele relaţiilor umane pentru manageri. Sub acest aspect, remarcăm
că integritatea firmei şi gestiunii ei strategice la nivel corporativ poate fi realizată, dacă direcţiile
trasate se vor dezvolta pe baza paradigmei generale Homo Intelligens.
Printre alţi reprezentanţi de vază ai managementului social, care şi-au adus un aport
considerabil la dezvoltarea lui, îi numim pe:
• A. Maslow, a cărui teorie de motivaţie îl ajută pe manager să înţeleagă care este sursa
motivaţiei pentru Homo Faber şi ce tendinţe în stilul de conducere influenţează asupra ei.
• F. Herzberg, esenţa teoriei de motivaţie a căruia constă în faptul că factorii ce conduc la
satisfacţia de la lucru pot fi delimitaţi de factorii care duc la insatisfacţie. Intensificând şi
întărind, respectiv, prima grupă de factori, este posibilă majorarea considerabilă a
productivităţii muncii lui Homo Faber.
• D. McGregor, creatorul cunoscutelor „teorii X şi Y”, care trasează abordările metodologice
privind comportamentul lui Homo Faber şi argumentează stilurile respective de gestiune a
lui45. Această tradiţie a continuat-o W. Ouchi, creând „teoria Z”, în care a încercat să
sintetizeze avantajele stilului american şi japonez de gestiune a companiilor secolului XX
(care s-au avut în vedere la crearea teoriilor X şi Y) [185].46
Dezvoltarea direcţiei sociale în managementul care contribuie la constituirea lui Homo Faber
în calitate de Homo Intelligens – om social în condiţiile economiei de piaţă – cere de la teoria şi
practica managerială, după părerea noastră, soluţionarea următoarelor probleme:

45
Conform teoriei X, omul, după natura sa, este leneş şi, de aceea, are nevoie de o motivaţie exterioară permanentă,
conducere şi control. Conform teoriei Y, omul, după natura sa, este cointeresat în muncă, tinde spre autorealizare, iar
dacă lucrul nu-i aduce plăcere, este „vinovată” organizarea muncii lui.
Prototipul teoriilor lui McGregor îl constituie, în opinia noastră, concepţiile chineze antice în care se dezvoltă teza
despre natura omului, iniţial „rea şi leneşă” (Sun-Tzu) sau, din contra, iniţial „bună şi harnică” (Man-Tzu) şi care
serveau ca ghid metodologic pentru împăratul ce-şi alegea stilul respectiv al conducerii sale.
46
Teoria Z a lui Ouchi, de asemenea, reflectă, conform analizei noastre, faptul că odată cu modificarea contextului
socioeconomic global se schimbă formularea şi rezolvarea vechilor probleme. Conform teoriei Z, atitudinea omului
faţă de lucru depinde nu atât de natura lui, cât de valorile societăţii, ordinii sociale, nivelului general de cultură etc.
Deci, într-un alt mod, se pun problemele motivaţiei şi stilului optimal al gestiunii lucrătorilor.
Prototipul abordării omului de către Ouchi l-a constituit, în opinia noastră, concepţiile iluministe ale sec.XVII-XVIII
în care omul era tratat în calitate nu atât a produsului natural, cât a celui social, adică era, totalmente, determinat de
mediu. Respectiv, responsabilitatea pentru comportamentul lui o purtau în exclusivitate cei ce realizau formarea
strategică a mediului social şi îl conduceau.

116
 ¾ crearea unei atmosfere sociopsihologice şi a climatului organizaţional favorabil în
producţie şi gestiune, care ar trezi iniţiativa şi ar descătuşa resursele creative ale
lucrătorilor;
¾ substituirea relaţiilor depersonalizate, pur funcţionale în producţie, cu parteneriatul social
al lucrătorilor între ei, între ei şi administraţie şi întreprinzători;
¾ schimbarea psihologiei întreprinzătorilor în scopul formării unei atitudini binevoitoare faţă
de muncitori, unor relaţii colegiale cu dânşii.
În procesul soluţionării acestor şi altor probleme, se modifică formele de interacţiune a
managerilor de nivel mediu şi superior cu Homo Faber, precum şi între înşişi Homo Faber. Se
formează echipe de creaţie în care liderismul formal al managerilor (Homo Oeconomicus)
concurează cu liderismul neformal al lui Homo Faber. Prin urmare, liderismul formal parţial este
delegat de manageri către Homo Faber, iar cel neformal este „în rotaţie” între Homo Faber, în
funcţie de cerinţele situaţiilor concrete şi problemele strategice ale proiectelor firmei. Toate acestea
iarăşi contribuie la faptul că Homo Faber este atras în procesul adoptării deciziilor la toate
nivelurile, inclusiv la cel strategic. Constituirea filialelor conform principiului de „autogestiune” şi
al firmelor-fiice independente, de asemenea, formează posibilităţi pentru ca Homo Faber (muncitor,
slujbaş) să-şi aducă aportul nu doar la crearea bunurilor materiale şi activelor firmei, nu doar să
constituie, în conformitate cu cele schiţate de sus de top-manageri sau de proprietarii firmei,
activele imateriale (de exemplu, cultura organizaţională), dar să participe, într-o măsură mai mare,
la crearea a însăşi concepţiei de existenţă a firmei, la formularea realizării misiunii ei, la elaborarea
strategiilor de dezvoltare a companiei, căilor de modificare a culturii ei organizaţionale, de
procurare şi distribuire a resurselor ş.a.m.d., adică la managementul strategic.47
Rezumând cele expuse în subcapitolul dat, facem totalurile constituirii managementului
strategic în prima linearitate analitică:
1. Tendinţa referitoare la antrenarea crescândă a lui Homo Faber în procesele de adoptare a
deciziilor, inclusiv strategice, la firmă, precum şi participarea lui la profiturile şi proprietatea
companiei, creează condiţiile favorabile pentru:
a) conştientizarea, din partea lui Homo Faber, a managementului strategic în calitate de
fenomen deosebit al culturii umane;
b) apariţia necesităţii la colectivele Homo Faber-Intelligens în asimilarea măiestriei
gestiunii strategice, prezentarea ei conceptuală şi cercetarea interdisciplinară.

47
Un exemplu ilustru al evoluţiei culturii organizaţionale şi structurii Homo Faber până la „statutul” său de strateg,
delegat acestuia de fondatorul companiei, îl prezintă, conform analizei noastre, istoria corporaţiei „Omron”, expusă
în [216; 340].

117
 2. Aceasta, la rândul său, contribuie la faptul că managementul strategic se „autoidentifică”
în cultura mondială ca măiestrie (artă), ca o disciplină de studii specială şi ca un domeniu
independent al cercetărilor ştiinţifice.
3. Astfel, începând cu a doua jumătate a sec. XX, managementul ştiinţific corporativ, treptat,
obţine calitatea sa „strategică” în linearitatea Homo Faber. Iar însuşi Homo Faber capătă în
procesul evoluţiei sale calităţile intelligens şi oeconomicus, şi se formează ca manager strategic
colectiv, incluzând diversitatea etnico-socială, de gen şi de vârstă.
Homo Oeconomicus, ca individ, este omul integrat care posedă anumite cunoştinţe, capacităţi
(în primul rând, de antreprenoriat) şi bunuri (capitaluri) ce-i oferă posibilitatea să fondeze
instituţii/organizaţii sociale, să dispună şi/sau gestioneze pe acestea cu drept de proprietar sau graţie
competenţei sale.
Homo Oeconomicus ca „om gospodăros” constituie, în acelaşi timp, o parte a mecanismului
general de gestiune a sistemului socioeconomic. În această calitate „parţială”, el a fost cunoscut şi
se dezvolta din timpurile străvechi, ceea ce şi-a găsit reflectare în numeroasele tratate filosofico-
economice din diferite timpuri şi popoare [256(a)].
„Omul economic”, ca un sistem întreg de cunoştinţe despre genotipul socioeconomic (de
gospodărire şi gestiune) uman, a început să se constituie, în sec. XVIII, în lucrările clasicilor
economiei politice: A. Smith, D. Ricardo, J.-B. Say ş.a. Acest om se dezvolta, pe de o parte, din
Homo Faber (din punctul de vedere al producătorului şi consumatorului), pe de alta – din acei oameni
care tindeau nu doar spre producţia şi consumul bunurilor, dar şi spre schimb şi obţinerea câştigului.
O trăsătură specifică a lui Homo Oeconomicus este comportamentul lui. Acesta este raţional, în el
predomină motivele egoiste. Datorită comportamentului său raţional, individul tinde spre însuşirea
proprietăţii private, libertatea alegerii activităţii, dezvoltarea capacităţilor inovatoare şi adesea acceptă
riscul. Spre deosebire de Homo Faber, a cărui principala sursă de existenţă este salariul, sursa „omului
economic” este complexă: venitul de antreprenoriat, profitul, renta, dobânda, dividendul [71; 132].
Constituirea şi dezvoltarea lui Homo Oeconomicus în cultura mondială a decurs ca un proces
istoric de tranziţie de la economia gospodăriei naturale la economia schimbului. Odată cu apariţia
orientării socialiste şi comuniste într-un şir de ţări, naturaleţea procesului a fost încălcată, deoarece
ideologia comunistă, în primul rând, n-a fost asigurată cu un nivel adecvat al dezvoltării economiei,
în al doilea rând, l-a represat pe Homo Oeconomicus ca proprietar privat, antreprenor şi gospodar
cu iniţiativă. Nu e întâmplător că această linearitate în cultura mondială „s-a întors împotrivă”,
restabilind şi complicând mersul firesc al dezvoltării sale socioeconomice.
Etapele dezvoltării economiei schimbului, prin care au trecut şi trec ţările cu orientare
capitalistă, le-au constituit: piaţa „liberă” (adesea denumită „sălbatică” din punct de vedere etic),

118
piaţa reglementată (de către instituţiile de stat sau de altă natură) şi social-orientată (în literatura
specializată – corelată cu termenul „economie service” şi cel de „economie morală”.
În procesul evoluţiei spontane a relaţiilor de piaţă în societăţile capitaliste, a fost elaborat
mecanismul socioeconomic al autocontrolului: pe de o parte, suprimarea regulilor de comportament
al lui Homo Oeconomicus ca întreprinzător, adept al pieţei, inacceptabile pentru societate, pe de altă
parte, revizuirea acelor reguli ale societăţii care frânează dezvoltarea sănătoasă a
acestui Homo Oeconomicus. Astfel, businessul devine social responsabil, iar societatea –
răspunzătoare pentru dezvoltarea constructivă a resurselor sale creative de antreprenoriat şi de
gestiune-gospodărire.
Concepţia contemporană a economiei de piaţă social-orientată (A. Muller-Armac, R. Blum
ş.a.) creează, în viziunea noastră, premise directe pentru constituirea lui Homo Oeconomicus în
calitate de Homo Intelligens. Dar realizarea eficientă a acestui model este posibilă doar pe baza
paradigmei Homo Intelligens cu valorile ei autentice.
Analiza dezvoltării economiei schimbului ne mai arată că, pe parcursul etapelor ei, Homo
Oeconomicus se transformă în Intelligens nu doar în dimensiunea socioeconomică, de piaţă, dar şi
sub aspectul de gestiune cercetat de noi.
În sec. XVIII – XIX, când, la nivel corporativ, a apărut ştiinţa despre gestiune, domina
capitalul individual / proprietarul de capital.
Homo Oeconomicus îmbina funcţiile de posesie şi gestiune ale capitalului. De regulă, el însuşi
conducea personalul de gestionari ai firmei sale, controla şi orienta strategic toată activitatea de
producţie, iar adesea şi activitatea comercială.
Această stare s-a menţinut, în general, şi în prima jumătate a sec. XX. Pe măsura dezvoltării
societăţii industriale, însă, se consolida şi altă tendinţă: trecerea în masă la forma întreprinderilor pe
acţiuni. Aceasta a suscitat, conform analizei noastre, schimbări esenţiale în caracterul atât al lui
Homo Oeconomicus, cât şi al întregului management, şi anume:
(a) Funcţionarii angajaţi (tip Homo Faber) au devenit manageri ai producţiei la toate nivelurile,
inclusiv cel strategic (devenind Homo Faber-Oeconomicus) şi au fost separaţi de proprietarii
capitalului (Homo Oeconomicus „tradiţional”). Altfel vorbind, întreprinderile pe acţiuni
manifestau tendinţa de a separa munca de gestiune ca funcţie specială de posedare a
capitalului propriu sau împrumutat. Temelia ontologică a unei astfel de delimitări o reprezenta
faptul că proprietatea şi gestiunea exprimau două rapoarte economice principial diferite. Prin
urmare, dacă asemenea tipuri de activitate, ca organizarea muncii şi a producţiei,
supravegherea ş.a., existau mereu şi sunt condiţionate de natura muncii combinate, atunci
însuşirea deplină a capitalului şi-a manifestat forma sa istoric trecătoare.

119
 (b) S-a produs depersonalizarea şi „pierderea individualităţii” lui Homo Oeconomicus. După
cum a menţionat J. Galbraith [39], încă la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60, sec. XX,
corporaţia era un instrument al posesorilor ei şi al reflectării individualităţii acestora.
Numele magnaţilor Carnegy, Rockfeller, Garriman, Mello, Hugengeim, Ford le cunoştea
toată lumea. Cei care acum (în jumătatea a doua a sec. XX) conduc marile corporaţii, de
regulă, nu sunt cunoscuţi. Ei sunt numiţi de consiliul directorial ales prin reciprocitate de ei
înşişi. Ca rezultat, centrul intelectual care determină acţiunile firmei devine nu o persoană
aparte, ci o totalitate întreagă de savanţi, ingineri, tehnicieni, specialişti în desfaceri, reclamă
şi operaţiuni comerciale, experţi în domeniul relaţiilor cu publicul, lobbişti, avocaţi şi
oameni care cunosc bine particularităţile aparatului birocratic şi activităţile lui, precum şi
intermediari, gestionari, administratori.
(c) Odată cu apariţia întreprinderilor / societăţilor pe acţiuni, apare necesitatea în coordonarea
comportamentului nu doar între muncitori, dar şi între manageri, muncitori şi proprietari,
precum şi între înşişi managerii. Ultimul este condiţionat de faptul că pe măsura
implementării realizărilor ştiinţei şi tehnicii în producţie, a creşterii dimensiunilor
producţiei, lărgirii geografiei pieţelor, devin permanent mai complicate şi structurile
manageriale ale corporaţiei.

În legătură cu aceasta, gestiunea eficientă a firmei devine posibilă doar în condiţiile înţelegerii
reciproce şi evidenţei intereselor fiecăruia în cadrul interesului general. Apare necesitatea stringentă
în dezvoltarea continuă a lui Homo Faber-Oeconomicus, deja, ca Homo Intelligens, iar
managementul ştiinţific în această linearitate obţine o orientare socială crescândă. Acest fapt devine
şi mai actual în legătură cu apariţia companiilor multinaţionale şi transnaţionale (CMN şi CTN) şi a
formei de „reţea” a organizării producţiei, marketingului şi gestiunii (a doua jumătate a sec. XX –
începutul sec. XXI).
După cum va arăta analiza noastră ulterioară, în societatea industrială, Homo Oeconomicus
apare, pe de o parte, ca subiect „singular” al gestiunii strategice (personalităţi marcante), pe de altă
parte – ca subiect „colectiv” (în firme cu autogestiune) şi se manifestă la nivel de stat şi corporativ
mai ales în dimensiunea naţională.
În societatea informaţională (postindustrială), unde domină CMN şi CTN, Homo
Oeconomicus se formează la nivel global şi corporativ în dimensiunea cros-culturală ca un subiect
„complex” al gestiunii strategice.
Complexitatea subiectului managementului strategic se formează, în viziunea noastră, datorită
faptului că:

120
 (1) Tendinţa gestiunii CMN şi îndeosebi a CTN constă în orientarea spre descentralizare.
Top-managerii din diferite ţări îşi reunesc eforturile, formând reţeaua managementului strategic.48
(2) CTN atrag în structurile lor firme subcontractante care, în majoritatea lor, sunt
autogestionate (cu subiect „singular” sau „colectiv” al gestiunii: întreprinderi individuale, firme
familiale, colective de muncă şi de proprietariat etc.). Subcontractanţii, astfel, contribuie la
formarea valorii adăugate în managementul strategic de reţea al CTN.
(3) Acest subiect se dezvoltă nu doar în dimensiune socială, cros-culturală şi cea globală, dar
şi sub aspect de gender al gestiunii strategice. Mişcarea de emancipare a femeilor, care, în sec. XX,
comporta un caracter de masă, a contribuit la sporirea rolului lor în gestiune atât prin extinderea
participării la structurile manageriale ale corporaţiilor, cât şi prin afluxul în rândurile managerilor
din numărul permanent crescând al propriilor întreprinderi.
În dimensiunea de gender, integritatea subiectului strategic de gestiune a procesului
managerial respectiv depinde, în opinia noastră, de realizarea înţelegerii reciproce dintre
componentele „patriarhate” şi cele „matriarhate” ale lui Homo Oeconomicus. Aceasta devine
posibilă în condiţiile dezvoltării continue a lui Homo Oeconomicus pe baza paradigmei Homo
Intelligens. Atunci Homo Oeconomicus-Intelligens se determină de noi ca subiect biarhat („cu
dualitatea” puterii) al managementului strategic.
Prin urmare, după cum demonstrează analiza noastră a evoluţiei Homo Oeconomicus,
formarea lui, în noua calitate de Homo Intelligens, are loc datorită faptului că el:
a) creează şi gestionează, în economia globală, nu doar „şirurile” valorilor adăugate de
marketing şi producţie, dar şi cele adăugate de management, intelect şi resurse de
antreprenoriat ce nimeresc în reţelele CTN din diferite ţări ale lumii;
b) trebuie să devină inovaţional, capabil de a crea, de a-şi extinde şi aprofunda permanent
cunoştinţele pentru a înţelege şi a asigura corelarea intereselor componentelor sale
neomogene de cultură şi de gender ale gestiunii strategice. Altfel spus, el trebuie să fie
capabil să-şi asigure propria integritate ca subiect „complex” al managementului strategic.
Astfel, Homo Oeconomicus:
1) determină, în societatea informaţională, dezvoltarea unor astfel de direcţii şi tipuri ale
managementului ştiinţific ca managementul inovaţional, al cunoştinţelor, social, cros-
cultural, de gender ş.a. datorită faptului că obţine o nouă calitate a sa – Homo Intelligens.

48
În acest context, sunt relevante cercetările lui C.Bartlett, S.Goshal, F.Trompenaars şi Ch.Hampden-Turner [89; 224], în care
se menţionează că astfel de corporaţii internaţionale, precum Shell, ABB, Procter&Gambel ş.a., au echipe de top-manageri
asemănătoare „microcosmosului unui sistem întreg”, deoarece se compun din manageri germani, danezi, francezi, italieni,
japonezi etc. Centrul de coordonare format din ei (HQ) deţine rolul „nu atât de poliţist, cât de consultant” pentru toate
elementele reţelei internaţionale ale companiei. Iar companiile suedeze IKEA şi Ericsson merg şi mai departe în
descentralizarea lor: ele „sunt mai degrabă policentrice decât gestionate dintr-un centru unic” [224, p.192].

121
 2) concentrează vizorul cercetărilor de gestiune asupra managementului strategic, deoarece
anume acest tip de management permite a manevra flexibil în condiţiile multitudinii
aspectelor intereselor umane şi ale globalizării concurenţei de piaţă.
Aşadar, în linearitatea Homo Oeconomicus-Intelligens, managementul strategic se formează şi
se conştientizează în calitate de fenomen independent al culturii atât la nivel corporativ, cât şi la cel
global.
Finalizând analiza evoluţiei gestiunii strategice în linearitatea Homo Oeconomicus,
considerăm metodologic necesar a menţiona următoarele:
Apariţia şi dezvoltarea societăţii informaţionale contribuie, conform analizei noastre, nu doar
la „colectivizarea” ulterioară şi la o anumită „depersonalizare” a subiectului managementului
strategic, dar şi la „individualizarea” acestuia într-o nouă calitate. Considerăm că esenţa procesului
constă în următoarele. Dacă, în societatea industrială, funcţiile-cheie ale managementului oricărui
nivel erau executarea şi controlul, atunci în societatea informaţională nu numai top-managerii, dar şi
gestionarii altor verigi obţin funcţia „legislativă”, adică devin participanţi la procesul strategic de
adoptare a deciziilor în cadrul firmei. În acelaşi timp, lor le este deosebit de apreciată acea resursă a
calităţilor creative şi de antreprenoriat, care anterior (în calitatea lor de „executanţi-slujbaşi”)
aproape că nu li se solicita. Or, resursa de antreprenoriat se dezvoltă cu atât mai bine, iar deciziile
strategice devin cu atât mai eficiente, cu cât este mai mare nivelul de libertate, responsabilitate şi
cointeresare de care dispune managerul. Acesta, la rândul său, este direct legat de cota de
participare a managerului la profiturile şi proprietatea firmei. Prin urmare, odată cu dezvoltarea
CTN, ia amploare tendinţa unei participări tot mai intense a Homo Oeconomicus-Intelligens
(managerului) nu doar la gestiunea strategică, ci şi la posesia de active materiale şi imateriale ale
firmei. Menţionăm, de asemenea, că managerii nu doar dispun de activele imateriale, dar sunt
creatori şi purtători nemijlociţi ai acestora. Este vorba de cultura organizaţională, infrastructura
informaţională şi „intelectul economic” al firmei, resursele ei de inovare, de antreprenoriat şi
de instruire etc.
Această tendinţă, după părerea noastră, nu numai îşi aduce aportul la constituirea lui Homo
Oeconomicus în calitate de Homo Intelligens, dar şi contribuie la individualizarea lui. Dar pentru ca
să creeze organizaţia care se „instruieşte” continuu şi s-o conducă, managerul trebuie să asigure
creşterea sa ca personalitate. Nu este surprinzător faptul că atenţia cercetătorilor contemporani în
materie de management este concentrată asupra determinării acelor cerinţe esenţiale faţă de
manager care ar contribui la dezvoltarea lui eficientă (coordonată cu cerinţele contemporane) ca
personalitate. De exemplu, M. Woodkok şi D. Francis au stabilit astfel de cerinţe pentru managerul
anilor’90, sec. XX: capacitatea de a se conduce pe sine, accentul pe creşterea personală permanentă,

122
deprinderea de a soluţiona problemele; ingeniozitatea şi capacitatea de inovare, calitatea de a-i
influenţa pe cei din jur; aptitudinea de a-i instrui şi a-i dezvolta pe subalterni etc. [257]. G. Gardiner
dezvoltă aceste cerinţe pentru managerul secolului XXI şi adaugă flexibilitatea, capacitatea de a
gestiona diversitatea, atingând, totodată, sinergia competenţelor subalternilor, comportamentul etic,
viziunea strategică pronunţată etc. [111]. M. Kiernan suplimentează cerinţele în faţa personalităţii
managerului cu 11 prescripţii ale managementului secolului XXI, printre care: de a inventa reguli
proprii în condiţiile concurenţei globale, de a descoperi potenţialul valoros latent propriu şi al
subalternilor, de a dezvolta eco-businessul, de a evalua realizările strategice etc. [158]. S. Malone
[168] insistă asupra necesităţii dezvoltării personale şi îndeosebi a celei mintale a managerilor,
independent de secole. Suntem de acord cu aceşti savanţi şi relevăm, prin urmare, faptul că
dezvoltarea personală a managerilor strategici, la rândul său, conduce la apariţia, printre aceştia, a
unor individualităţi consacrate. În acest sens, este relevant studiul lui H. Rothman dedicat
determinării a 50 de companii cu succes mondial, a calităţilor CEO şi a factorilor care permit să
realizeze acest succes [200]. Manageri strategici cu renume mondial, pe care îi numeşte savantul,
sunt: B. Gaytes, S. Jobs, S. Case, J. Clarc, M. Goldstein, T. Johnson ş.a. Cercetarea lui Rothman ne
permite să conchidem că personalităţile acestea şi cele similare lor sunt destul de caracteristice
societăţii contemporane şi nu epuizează lista managerilor strategici remarcabili.
Tendinţa de „depersonalizare” a top-managerilor, evidenţiată de J. Galbraith, o echilibrăm,
astfel, cu tendinţa de „individualizare” a lor în societatea informaţională. Aceasta oferă o nouă
concepţie constituirii managementului strategic în linearitatea Homo Oeconomicus-Intelligens – cea
a „valorii adăugate personalizate”.

2.4. Analiza abordărilor metodologice ale sistemului socioeconomic şi managerial

prin prisma linearităţii combinate Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens.
A treia aprofundare a „spiralei hermeneutice”

Analiza constituirii managementului strategic şi subiectului acestuia în linearităţile Homo

Faber şi Homo Oeconomicus ne-a permis să susţinem că în procesul socializării ştiinţei despre
gestiune are loc, de asemenea, umanizarea ei. În societatea industrială matură şi în societatea
informaţională în curs de apariţie, aceasta se manifestă, mai întâi de toate, în faptul că ştiinţele
economice şi de gestiune se concentrează asupra cercetării factorului uman drept resursă esenţială
de producţie şi management. Totuşi, acest factor din nou este tratat „depersonificat”. Factorul uman
„acţionează” influenţând desfăşurarea ciclurilor de producţie şi de comerţ, însă responsabilitatea
pentru rezultatele concrete ale acţiunii acestuia se dispersează din cauza „depersonificării” lui.

123
 Nu este întâmplător, conform analizei noastre, că în societatea informaţională matură şi
ecoeconomia în curs de dezvoltare ia amploare tendinţa de personificare a „factorului uman” în
gestiune, producţie şi domeniul serviciilor. Relevarea acestei tendinţe ne permite să construim a
treia linearitate analitică combinată Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens, care va reflecta, în
primul rând, dezvoltarea „personificată” a modelelor managementului strategic; în al doilea rând,
evoluţia umanizării gestiunii strategice la nivel corporativ; în al treilea rând, asigurarea
metodologică a acestei evoluţii.
Excursul nostru schematic are ca bază cercetarea sistemică a specialiştilor germani în
domeniul teoriei organizaţiei [130]. Potrivit autorilor, în condiţiile cadrului socioeconomic se
formează anumite teorii organizaţionale şi se determină tipul omului (al lucrătorului şi
gestionarului).
Evoluţia acestor teorii şi a tipurilor de oameni va alcătui, în linearitatea noastră, esenţa
etapelor în formarea genotipului socioeconomic combinat Homo Faber-Oeconomicus-Intelligens.
‘ Anii 1910-1920 – „Omul mecanic” (factor de producţie). Mecanizarea şi producerea în
masă. Activităţi de rutină. Salariul corespunde nivelului minim de trai. Nivel scăzut de instruire.
Nivelul dominant al necesităţilor primare – asigurarea supravieţuirii fizice şi a securităţii. Se
formează managementul ştiinţific (Taylor) cu orientare spre concepţiile psiho-tehnice.
‘ Anii 1920-1930 – „Omul birocratic” (purtătorul problemelor). Ca urmare a creşterii
experienţei de gestiune a întreprinderii, problemele adaptării psiho-tehnice a omului la maşina de
producţie se substituie cu problemele similare de adaptare a omului la maşina birocratică. În prim-
plan apare creşterea productivităţii muncii nu în producţie, ci în domeniul gestiunii. Atenţia
cercetătorilor trece de la muncitori la funcţionari şi slujbaşi, de asemenea, preocupaţi de activităţi de
rutină. Nivelul crescând de remunerare este legat de majorarea consumului: gândirea funcţionarilor
este îndreptată spre prestigiu, creştere socială etc. Se elaborează teorii birocratico-administrative ai
căror fondatori de vază sunt Weber, Fayol, Urwich.
‘ Anii 1930-1940 – „Omul motivat” (purtătorul cerinţei). Atenţia cercetătorilor în domeniul
teoriei organizaţionale se concentrează asupra problemelor motivării muncii; corelaţiei dintre
satisfacţia de la muncă şi gradul de productivitate al acesteia; atitudinii faţă de inovaţii. Creşterea
nivelului de motivare: nevoia nu doar de recunoştinţă, prestigiu, dar şi de contact social,
comunicare. Principalele concepţii şi reprezentanţi: Maslow, McGregor, Likert, Agyris, Herzberg.
‘ Anii 1940-1950/60 – „Omul administrativ” (purtătorul deciziei). Avansarea progresului
tehnico-ştiinţific a generat creşterea dinamicii şi complexităţii mediului, majorarea rapidă a
dimensiunii întreprinderilor şi formelor organizaţionale complexe. Atenţia se concentrează asupra
problemelor luării deciziilor. Teoriile se divizează în două direcţii. Prima e normativ-matematică,

124
care cercetează aspectul formal de adoptare a deciziilor (Marshac), cea de-a doua e descriptivă, care
analizează comportamentul omului în procesul de adoptare a deciziilor (Barnard, Simon,49 March).
‘ Anii 1960-1970/80 – „Omul complex” (depăşitor al dificultăţilor). Creşterea continuă a
progresului tehnico-ştiinţific a accentuat dinamismul mediului ambiant. Dependenţa de acest mediu
a sistemelor sociale a devenit şi mai pronunţată. Teoriile sunt orientate spre abordarea sistemică
care a armonizat rezultatele abordărilor bihevioriste şi structuraliste şi s-a exprimat în trei direcţii:
• organizaţional-sociologică (Parsons, Etzioni, Pugh);
• cibernetică şi de sistem (Bertalanffy, Ackoff, Beer);
• socio-tehnică (Emery, Trist, Lawrence, Katz ş.a.).
În general, teoriile vizează, pe de o parte, gândirea sistemică, abordarea disciplinară şi cea
interdisciplinară; pe de altă parte – gândirea situativă: ele provin din ideea sistemului deschis, a
cărui structură se bazează pe interacţiunea cu factorii mediului. Deja, scopul nu constă în găsirea
legăturilor adevărate de cauzalitate şi în formularea lor ca recomandări-principii organizaţionale,
dar în obţinerea informaţiei caracteristice doar pentru situaţia dată şi în învăţarea de a adopta decizii
în condiţiile unei situaţii unice (contingenteoria).
A crescut nivelul de instruire, profesionalismul şi nivelul cerinţelor lucrătorilor. Societatea
este privită ca una „organizată”, ca „societate a bunăstării” etc. Totodată, se atrage atenţia la
complexitatea crescândă a comunităţii mondiale, în general, şi a structurilor şi funcţiilor sistemelor
ei sociale, corelaţia lor reciprocă, atitudinea individului faţă de acestea şi influenţa lor asupra
individului.
Astfel, concepţia „Omului administrativ”, concentrând în sine abordările şi ideile sus-numite,
se transformă în „Omul complex” care interacţionează cu mediul.
‘ Anii 1970-1980/90 – „Omul simbolic” (actor strategic, purtător de interese). În domeniul
ştiinţei de gestiune, apare ideea „crizei teoriei organizaţiei” ca teorie unică a managementului
„capabilă să rezolve toate problemele”. Se afirmă pluralismul conceptual, al cărui spirit general este
orientarea spre interacţiune. Prin urmare, modelele ce se ocupă de cercetarea comportamentului
(gestionarului şi subordonatului), pe de o parte, şi modelele sistemice care încercau să explice
realităţile organizaţionale prin determinanţii obiectivi şi situativi, pe de altă parte, se plusează la
concepţiile în focarul cărora apare comportamentul omului, percepţiile lui subiective şi „trăirile”
organizaţiei, procesele de interacţiune în sistemele sociale organizate, „înscenarea” variantelor

49
Odată cu apariţia maşinilor electronice de calcul, a crescut fluxul informaţional şi s-a intensificat necesitatea în
prelucrarea lui calitativă, precum şi s-au depistat limitele informaţiei necesare pentru gestiune. În aceste condiţii,
G.Simon contrapune concepţiei tradiţionale a „omului economic” concepţia sa a „omului administrativ” care trebuie
să adopte decizii în condiţiile informaţiei limitate, precum şi ale incertitudinii şi raţionalităţii „limitate” care-i sunt
asociate [115].

125
situaţiilor organizaţionale „pe roluri” ş.a.m.d. În acest sens, după părerea noastră, în teoria
organizaţională este vorba de „Actor”.
Concepţiile micropolitice (Burns, Crozier, Friedberg, Mintzberg ş.a.) pornesc de la analiza
critică a scopurilor şi caracterului progresului tehnico-ştiinţific în legătură cu constituirea societăţii
„postmateriale” cu valori „postmateriale”. Motivaţia materială a muncii cedează formelor simbolice
de motivare. Are loc umanizarea muncii. Specialiştii cercetează problemele „capacităţii de transfer” şi
„continuităţii” noilor tehnologii şi analizează comportamentul de grup la întreprindere din punctul de
vedere al ciocnirii intereselor, atitudinii faţă de autorităţi, strategiei comportamentului, organizării
relaţiilor neformale etc. În acest sens, este vorba de „Actorul strategic” şi „Purtătorul de interese”.
Concepţiile organizaţional-culturale (Pondy, Weick, Schein). În centrul atenţiei, se află
problemele culturii în organizaţie, în general, ciocnirile valorilor culturale şi adaptarea lor la un alt
mediu de cultură în caz de preluare a metodelor de gestiune din străinătate, precum şi de gestiune a
întreprinderilor multinaţionale.50 Cultura întreprinderii determină strategia generală a întreprinderii
referitoare la adoptarea deciziilor.
Analiza ulterioară ne arată că schimbarea problematicii manageriale conceptuale a modificat
şi evaluarea omului. Omul (atât managerul, cât şi subalternul) „se deschide ca o fiinţă emoţională,
expansivă, atrasă în căutarea sensului activităţii sale. Ca rezultat apare direcţia managementului
existenţial. În scopul orientării sale în lumea socială, acest om încearcă să înţeleagă corelaţiile
semnificative ale lumii, percepându-le şi tratându-le în forme şi interacţiuni simbolice. În acest
context, putem vorbi despre „Omul simbolic”.
În condiţiile pluralismului, apar numeroase neoconcepţii. Deosebit de influent se dovedeşte a
fi neoliberalismul, neoconservatismul, neopozitivismul etc. Respectiv, se actualizează următoarele
idei: necesitatea de a porni de la principiul productivităţii în evaluarea muncii, şi nu de la principiile
satisfacţiei sau „sensului profund”; afirmaţia că oamenii în organizaţie se comportă raţional, tinzând
să-şi realizeze avantajul şi sprijinindu-se în aceasta pe relaţia formală reciprocă etc. În acest context,
se dezvoltă concepţiile, de exemplu, ale lui Coase, Williamson, Ouchi care îşi fixează atenţia asupra
costurilor ce apar în legătură cu mişcarea obiectului (să zicem, schimbarea locului de muncă),
asupra efectuării operaţiunilor (costuri tranzacţionale) ş.a. Aceste costuri (materiale, morale etc.) se
apreciază în lumina „avantajului pierdut”.
‘ Tipul omului din prima jumătate a sec. XXI am putea să-l determinăm ca „omul
sinergetic”, trasând aşa etape ale formării lui, cum ar fi:

50
În acest plan, este caracteristică adaptarea metodelor occidentale de gestiune la mediul cultural japonez şi, ca urmare,
apariţia producţiei cu minimizarea resurselor. Actualmente, managementul occidental adaptează experienţa
managerilor japonezi la condiţiile sale [127; 354].

126
 • „omul-căutător de sinergie”, care apare, conform analizei noastre, pe baza concepţiilor
sinergismului strategic apărute în mijlocul sec. XX.51 În aceste concepţii, se „descoperă”
sinergismul în gestiunea strategică şi se cercetează critic. Prin urmare, se menţionează că
sinergismul poate să fie pentru firmă nu numai pozitiv, dar şi negativ [99]. În acest context,
subliniem că managerul strategic contemporan (Homo Intelligens) nu trebuie doar să-şi fixeze
scopul realizării efectului sinergic pentru el însuşi, ci să fie în stare să prevadă natura acestui efect;
• „omul-creator al sinergiei constructive” (purtător de sinergism). După cum demonstrează
cercetările noastre curente referitoare la formarea paradigmei integrităţii umane, la sfârşitul
secolului XX – prima jumătate a sec. XXI, sinergismul strategic se dezvoltă intens în societatea
informaţională contemporană şi va căpăta o actualitate şi mai mare în societatea organismică
(postinformaţională). Considerăm că acest fapt este determinat de specificul:
1) tipului energoinformaţional al organizării şi principiului de gestiune al acestor societăţi:
discret şi de reţea în societatea informaţională, continuum al reţelelor în societatea
organismică;52
2) modalităţii de supravieţuire şi realizării succesului în condiţiile concurenţei globale ce-şi
păstrează actualitatea şi în viitorul apropiat. Această modalitate presupune unificarea
eforturilor, resurselor şi altor active ale firmei, crearea alianţelor sinergetice [83; 95];
3) contextului axiologic, pe care trebuie să-l creeze în aceste societăţi paradigma autentică Homo
Intelligens. Aceasta înseamnă punerea accentului pe colaborarea reciproc avantajoasă,
multinivelară şi poliaspectuală, crearea condiţiilor pentru realizarea constructivă a fiecărei
persoane în reţelele globale ale organismului socioeconomic planetar. În acest context, în
societatea organismică vom putea vorbi despre „omul care creează sinergia constructivă”.
În general, esenţa omului sinergetic în aspectul socioeconomic şi managerial o determinăm ca
sinergia lui Homo Oeconomicus şi Homo Faber în Homo Intelligens. Altfel spus, „omul sinergetic”
este organizatorul şi participantul interacţiunilor cu caracter sinergetic atât de intrafirmă, cât şi de
extramediu. El creează şi gestionează sinergia: a) activelor materiale şi imateriale ale organizaţiei
[152; 156] sau alianţelor strategice [83; 95]; b) subiectelor şi obiectelor managementului strategic la
diferite niveluri ale sale organizaţionale; c) resurselor fizice, fiziologice, psihice, intelectual-
creative, inovaţionale şi de antreprenoriat, informaţionale şi morale ale firmei / firmelor şi ale acelui
mediu de reţea în care acest om acţionează.

51
I.Ansoff – concepţia sinergismului în strategia corporativă (anii ’60) [79], M.Porter – concepţia lanţurilor de creare a
valorii de către diferite companii (anii’80) [193]), concepţia abordării gestiunii strategice prin prisma resurselor
companiilor (G.Hamel, C.Prahalad, H.Itami ş.a., anii ’90, sec. XX) [152; 194].
52
În primul caz, intensitatea interacţiunii este concentrată în interiorul reţelelor relativ izolate, în al doilea – între reţele,
precum şi între indivizi şi reţelele de diferit nivel de organizare.

127
 Analiza ulterioară a evoluţiei ştiinţei despre gestiune la nivel corporativ porneşte de la premisa
că cotitura spre umanizarea teoriei şi practicii managementului se soldează, în cultura sec. XX –
începutul sec. XXI, nu doar cu apariţia unor astfel de direcţii şi tipuri ca managementul social şi
sinergetic, dar şi cu apariţia unei calităţi noi a însăşi ştiinţei despre gestiune. Aceasta devine social-
sinergetică în sensul larg al cuvântului, adică se bazează în cercetările sale şi în practică pe o
metodologie principial diferită. Am trasat elementele ei principale în linearitatea întâia, a doua şi a
treia. Pentru a aprofunda hermeneutic înţelegerea evoluţiei schimbărilor esenţial-metodologice în
teoria şi practica gestiunii, care determină autoidentificarea acestui domeniu în cultura umană, vom
construi a patra linearitate analitică, de asemenea, combinată după caracterul său – Homo Faber-
Oeconomicus-Intelligens. Scopurile construirii acestei linearităţi, deci, constă în: primo, în analiza
aprofundată a asigurării metodologice a teoriei şi practicii gestiunii la nivel corporativ; secundo, în
evidenţierea faptului cum, pe măsura complicării realităţilor socioeconomice, această asigurare
devine, pe de o parte, tot mai complexă, pe de alta – condiţionează necesitatea organizaţiilor sociale
în dezvoltarea managementului strategic, în autoidentificarea lui calitativ diferită.
Vom începe construirea linearităţii o cu analiza abordărilor metodologice ale organizării
ştiinţifice a muncii, care reprezintă baza managementului ştiinţific corporativ, cercetând, prin
urmare, şi modificările conţinutului termenului-cheie al managementului ştiinţific specializat, pe
care-l evidenţiem ca „sistem socioeconomic”. Considerăm, totodată, că schimbările în abordarea
organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic nu trebuie să fie prezentate metodologic
ca etape discrete în evoluţia lor, care se succed „pe deplin”, ci tot ca linearităţi metodologice, care
în procesul formării lor consecutive pot să-şi atenueze acţiunea reciprocă, dar nu s-o stingă. Altfel
spus, aceste abordări se manifestă, concomitent, în teoria şi practica managementului strategic al
culturii contemporane (informaţional-postmoderniste). De aceea, abordările metodologice ale
organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic vor fi analizate de noi şi din punctul
de vedere al avantajelor şi inconvenienţelor aplicării lor în cadrul paradigmei Homo Intelligens
de gestionare strategică a dezvoltării umane.
A. Odată cu apariţia organizării ştiinţifice a muncii în societatea industrială în devenire,
sistemul socioeconomic – atât la nivel de stat, cât şi la cel de firmă – era înţeles prin analogie cu
mecanismul de ceasornic. Respectiv, se dezvolta abordarea mecanicistă a organizării ştiinţifice a
muncii, ale cărei tipuri (mecanicist-discret şi mecanicist-holistic), avantaje generale (precizia,
punctualitatea, concordanţa „comportamentelor mecanismului”) şi dezavantaje (depersonalizarea
omului ca „element” al maşinii socioeconomice) au fost evidenţiate de noi destul de detaliat în
prima linearitate.

128
 B. Pe baza datelor biologiei şi antropologiei, se dezvoltă perceperea sistemului
socioeconomic drept comunitate biologică a oamenilor – animale cu o organizare înaltă. Respectiv,
relaţiile dintre oameni, inclusiv cele de piaţă, sunt interpretate mai ales pe baza teoriei evoluţiei
elaborate de Ch. Darvin. Concurenţa este o „selecţie naturală”, în care supravieţuiesc „cei mai
puternici” (atât fizic, cât şi intelectual). Apariţia psihanalizei „clasice” (freudismului) a contribuit,
în viziunea noastră, la concentrarea atenţiei cercetătorilor din domeniul gestiunii asupra
programelor instinctive ale omului şi asupra posibilităţilor conversiunii libidoului acestuia în
crearea produselor social-economice, argumentând astfel motivaţia muncii umane.
Drept avantaje ale abordării „darwinist-freudiste” a organizării ştiinţifice a muncii pot fi
considerate: primo, stimulentul de a deveni „cel mai puternic”, şi dezvoltarea individualismului,
implicând o anumită creştere personală; secundo, conceperea unor mecanisme fireşti ale
comportamentului uman.
Dezavantajele acestei abordări:
1. „Reducerea” omului la o formă de organizare doar biologică şi stimularea, astfel, a
comportamentului lui (atât a celui individual, cât şi de masă) pe baza imboldurilor „animalice”.53
2. Esenţa organizării ştiinţifice a muncii se reduce la crearea unui program mai perfect de
lichidare („mâncare”) a concurentului.
C. Un antipod metodologic original al linearităţii precedente îl reprezintă, în opinia noastră,
tratarea sistemului socioeconomic ca o „societate a consumului de masă”, ceea ce era caracteristic
societăţii industriale mature. Această tratare, parcă, îl impune pe om să uite de programul instinctiv şi
înclinaţia firească spre economia resurselor, de tendinţa spre economisire şi rezerve pe care, de rând cu
consumul, a remarcat-o, la timpul său, J. Keynes.
În sistemul social dat, omul este cultivat mai ales ca consumator şi prin aceasta diferă radical
de animal. Se are în vedere că omul a atins un astfel de nivel al perfecţiunii tehnice, încât este
capabil să producă cu surplus, de aceea, nu mai trebuie să se gândească la rezerve. În acest context,
esenţa organizării ştiinţifice a muncii constă în: a) a produce atât cât este necesar pentru consumul
masei sociale; b) a standardiza masa de consum pentru asigurarea producţiei de masă.
Printre avantajele abordării, putem menţiona: 1) realizarea unor ritmuri înalte de creştere
economică în ţările industriale pe baza efectului de scară al producţiei şi standardelor consumului de
masă; 2) depăşirea crizelor de supraproducţie, tipice pentru prima jumătate a sec. XX;
3) soluţionarea problemei de achiziţii capitale rapide pe seama unui sistem flexibil de creditare etc.

53
Cum se zice în popor, „Dacă îi spui permanent omului că-i porc, va începe să grohăie”. La fel, dacă ne imaginăm
relaţiile de piaţă ca „a trăi cu lupii înseamnă să te comporţi ca ei”, despre frumuseţea relaţiilor umane, care constă în
strategia “câştig-câştig” nu se poate vorbi nici cu partenerii, nici cu concurenţii.

129
 Principalele dezavantaje ale abordării le depistăm în următoarele:
1) unicitatea oamenilor se pierde în tratarea lor ca „masă socială”;
2) cultivarea omului în calitate de consumator s-a soldat cu formarea mentalităţii respective
de masă, printre trăsăturile caracteristice ale căreia este iresponsabilitatea pentru rezultatele
consumului său („căci consumul este bun ca atare: acesta este ceea ce societatea aşteaptă de la
mine” – consideră fiecare consumator); indiferenţa faţă de ziua de mâine şi faţă de cei ce vor trăi
atunci. Psihologia consumului i-a afectat şi pe producători, care iroseau, fără nici o grijă, resursele
naturii. Ca urmare – o criză ecologică planetară, gunoişti de bunuri materiale, „uzate moral”,
oboseală cronică de la goana după nivelul de bunăstare al „vecinului” etc.;
3) a fost perturbat echilibrul social dintre asigurarea materială a omului, pe de o parte, şi cea
intelectuală, moral-spirituală, pe de altă parte. Bogăţia omului se măsura, mai ales, prin bunuri
materiale, ceea ce conducea la degradarea intelectual-spirituală generală a societăţii. Or, din punctul
de vedere al managementului strategic de stil autocratic, cu cât este mai prost poporul, cu atât mai
uşor este de a-l conduce.54 Când sistemul socioeconomic, în general apare ca „o maşină
industrială” producătoare de consumatori, atunci o astfel de psihologie poate fi convenabilă. Însă,
în societatea informaţională contemporană, când studiile, intelectul, creaţia sunt capitalurile cele
mai solicitate, devine mai uşor şi mai interesant de a conduce oamenii care dispun de aceste
capitaluri. Deoarece, anume, astfel de oameni sunt capabili să înţeleagă scopul înspre care trebuie să
avanseze compania / sistemul socioeconomic, să participe productiv la elaborarea strategiei de
realizare a acestui scop şi s-o aplice eficient în practică. Cu alte cuvinte, atât gestionarul, cât şi
gestionatul sunt, deja, Homo Intelligens, a cărui mentalitate este departe de consumaţie în conotaţia
ei negativă.
D. Dezvoltarea mai multor direcţii filosofice, de la sfârşitul sec. XIX până la mijlocul
sec. XX, a îmbogăţit considerabil, conform analizei noastre, metodologia ştiinţifică, în general, şi
cea în domeniul gestiunii, în special. Aici, în primul rând, se evidenţiază dialectica lui G.W. Hegel,
dezvoltată în materialismul istorico-dialectic de către K. Marx. Pe baza acestei metodologii,
sistemul socioeconomic apare, deja, ca „unitate a intereselor contrare”, ca o entitate dinamică, ce
se dezvoltă calitativ şi cantitativ în spirală.
Abordarea dialectică permite, în cadrul organizării ştiinţifice a muncii, o concentrare asupra:
1) stabilirii analizei intereselor participanţilor la procesele socioeconomice, „perechilor
antagoniste” (gestionar – gestionat, producător – consumator, economisitor de resurse –
investitor, concurent A – concurent B etc.);

54
Ce se remarcă încă de legiştii din China antică.

130
 2) creării unui câmp de interacţiune, care ar permite fiecărui element al perechii dialectice de
a conştientiza necesitatea existenţei elementului contrar, ca o condiţie necesară pentru
propria existenţă şi dezvoltare;55
3) formării unei concurenţe constructive între agenţii socioeconomici în condiţiile
globalizării economiei de piaţă;56
4) dinamicii dezvoltării firmei / sistemului social;
5) gestiunii calităţii şi cantităţii acestei dezvoltări.
Pe lângă evidenţierea „perechilor dialectice” şi interacţiunii elementelor lor, această abordare
permite, în viziunea noastră, de a atrage atenţia asupra necesităţii unei analize a intereselor concrete
ale „elementelor” acestor „perechi”. Astfel, considerăm că anume datorită evidenţierii „perechii”
producător-consumator şi concentrării atenţiei cercetătorilor asupra intereselor acestora, abordarea
lor „de masă” se substituie treptat, începând cu a doua jumătate a sec. XX, cu cea „individuală”. Nu
e întâmplător, că în ştiinţa contemporană a gestiunii, o atenţie deosebită se acordă „individualităţii”
companiei şi cerinţelor specifice ale Clientului concret (cu „majusculă”, şi nu ale consumatorului,
cu minusculă, care „le va înghiţi” totul).
De asemenea, credem că anume analiza intereselor elementelor „perechilor” potenţiale sau
actual „conflictuale” a pus începutul dezvoltării, în cadrul organizării ştiinţifice a muncii, a unei noi
ramuri ştiinţifice – conflictologia, pe care o determinăm, în contextul managementului strategic, ca
gestiunea confruntării intereselor (conflictelor) în scopul realizării unei dezvoltări constructive şi
durabile a sistemului socioeconomic.
Toate aceste puncte reprezintă, după părerea noastră, principalele avantaje ale abordării
dialectice a organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic.
Principalele dezavantaje ale acestei abordări constă în următoarele:
1) ataşarea rigidă de triada analitică (teză – antiteză – sinteză), ceea ce creează, în mod
inevitabil, „patul lui Procust” în interpretarea rezultatelor analizei dialectice;
2) conotarea ideologică (mai ales marxistă), pe care abordarea dialectică a căpătat-o în
sec. XX. Prin aceasta, în viziunea noastră, se explică faptul că atât teoreticienii, cât şi practicienii
managementului „capitalist”, în sec. XX, aveau o atitudine critică faţă de ideea aplicării dialecticii în
ştiinţa despre gestiune, utilizând, totodată, această abordare (din cauza eficienţei ei) sub altă denumire,
ca „abordarea sistemului socioeconomic / companiei din punctul de vedere al dezvoltării acestuia”

55
De exemplu, adevărul elementar al economiei de piaţă, conform căruia cumpărătorul este condiţia de existenţă a
vânzătorului, şi viceversa, a devenit o „revelaţie” pentru numeroşi lucrători ai sferei serviciilor în ţările postsovietice.
56
Concurenţa constructivă permite agenţilor economici să se dezvolte multilateral pe baza „regulilor de joc” (legi, etica
afacerilor), elaborate în comun, precum şi pe baza constituirii unor alianţe strategice (unitatea contrariilor) în opoziţia
nimicirii „biologice” a „celor slabi” de către „cei puternici” (de ex. răfuială fizică cu concurenţii).

131
(development approach to social-economic system / company). Termenul „dialectica acestuia”
rămânea de competenţa filosofiei, care singură se asocia nu atât cu metodologia, cât cu
ideologia marxistă.
Abordarea contemporană postmodernistă a conceptelor ştiinţifice (printre care – dialectica,
filosofia gestiunii etc.) permite, în opinia noastră, într-o anumită măsură, a le „decodifica cultural”,
adică a le elibera de conotarea ideologică, a se concentra asupra esenţei lor „primordiale” şi a le
aplica din nou sub „numele propriu”.57
Abordarea dialectică a organizării ştiinţifice a muncii şi gestiunii sistemului socioeconomic în
contextul postmodernist, deci, este una din cele care „adaugă o valoare considerabilă” teoriei şi
practicii manageriale pe baza paradigmei Homo Intelligens.
Existenţialismul şi fenomenologia sunt, în viziunea noastră, alte direcţii filosofice care au
îmbogăţit esenţial metodologia organizării ştiinţifice a muncii. Considerăm că, de o potenţă
metodologică substanţială pentru dezvoltarea managementului strategic, dispune şi hermeneutica.
De aceea, ne oprim la acestea pentru a intra în unele detalii.
Pe baza ideilor existenţialismului, a apărut managementul existenţial, despre care am amintit,
deja, în linearitatea a treia şi care a impus Homo Faber şi Homo Oeconomicus să mediteze asupra
sensului muncii lor şi existenţei firmei. Anume, datorită acestei direcţii, în opinia noastră, începând
cu mijlocul sec. XX, în teoria şi practica managerială, o importanţă deosebită o capătă conceptul
„misiunii” firmei. Până atunci, sensul existenţei firmei – misiunea ei – avea, de fapt, un conţinut pur
economic: „obţinerea profitului”, „remunerarea materială a muncii” etc. Începând cu a doua
jumătate a sec. XX, în condiţiile socializării şi umanizării managementului ştiinţific, o actualitate,
tot mai mare, revine conţinutului simbolic al conceptului. Misiunea firmei, tot mai des, este văzută
de strategii ei „în crearea condiţiilor pentru autorealizarea omului”, „într-un business social
responsabil”, „în slujirea societăţii”, „satisfacerea adecvată a cerinţelor clientului” etc.
Referitor la „valoarea adăugată” metodologică a fenomenologiei, aceasta constă, după părerea
noastră, în faptul că managementul existenţial-simbolic se îmbogăţeşte prin metoda fenomenologică
(reflexivă) care, în interpretarea noastră, a fost expusă în cap. II. În varianta ei clasică (a lui
E. Husserl), metoda fenomenologică presupune realizarea a câteva niveluri de reflecţie: meditarea
asupra principiilor de bază ale existenţei obiectului cercetat, asupra sensului reflecţiei a însuşi
acestui obiect, precum şi asupra cauzelor cointeresării subiectului în cercetarea obiectului (în cazul
nostru – sistemului socioeconomic) etc.

57
Aici ne bazăm pe faptul că metodologia modernă tinde să creeze sisteme universale de idei, adică ideologii –
ştiinţifice, politice, economice etc. care pretind de a „explica totul”, „de a cuprinde totul”, „de a cuceri totul”. În
lexicul postmodernist ele poartă denumirea de „Mari naraţiuni” (Derrida). Metodologia postmodernistă este
principial, pluralistă, admite diferenţe de opinii, adică este tolerantă şi relativ liberă de ideologisme.

132
 Metoda fenomenologică creează, astfel, condiţii pentru constituirea managementului strategic
ca ştiinţă strictă58 şi, respectiv, pentru autoidentificarea lui în cultură în această calitate
fundamentală.
Contribuţia metodologică a hermeneuticii la dezvoltarea managementului strategic poate
consta, după părerea noastră, în faptul că, pentru organizarea ştiinţifică a muncii şi sistemului
socioeconomic, se aleg, în prealabil, unele interpretări, de exemplu, din şirul acelor abordări
metodologice care au fost trasate de noi în paragraful dat. Aceste interpretări oferă, respectiv,
parametri ontologici, metodologici, axiologici etc., organizării muncii şi sistemului socioeconomic.
Procesul ne aminteşte de modelarea şi programarea computerizată a sistemului, dar se efectuează în
plan metodologico-mintal. Hermeneutica, astfel, creează condiţii pentru dezvoltarea
managementului strategic ca o artă deosebită de interpretare şi programare mintală a sistemelor
socioeconomice de diferit nivel. De exemplu, la nivel de firmă, aceasta este arta creării sau
modificării culturii ei organizaţionale, la nivel de stat – soluţionarea problemelor ce ţin de
identificarea culturală a popoarelor şi sunt vital-importante pentru dezvoltarea strategică a ţării.
În calitate de avantaj principal al abordărilor atât existenţial-fenomenologice, cât şi
hermeneutice ale organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic, considerăm
maximizarea atenţiei faţă de om în diferite manifestări de rol ale acestuia (proprietar, gestionar,
strateg, lucrător etc.) şi, respectiv, cercetarea nu numai a nevoilor fiziologice şi materiale, dar şi
intelectual-spirituale ale tuturor participanţilor la procesul de gestiune, determinaţi ca personalităţi.
Anume, datorită acestor abordări, precum şi celor similare privind gestiunea firmei / sistemului
socioeconomic are loc, după părerea noastră, reconştientizarea esenţei atât a lui Homo Faber, cât şi
a lui Homo Oeconomicus: dintr-un „factor uman” depersonalizat aceştia devin o resursă
personalizată a firmei, fiind capabili de a adăuga creativ valoarea lor unică la fiecare loc de muncă
sau de management. De aceea, apreciem abordarea existenţialistă, fenomenologică şi pe cea
hermeneutică, ca fiind de o importanţă majoră pentru dezvoltarea lui Homo Faber şi Homo
Oeconomicus în calitate de Homo Intelligens, capabil să asigure realizarea reală a modelului de
perspectivă – economia de piaţă social-orientată pentru ţările cu economie tranzitivă.
Tratarea lui Homo Oeconomicus şi Homo Faber ca personalităţi contribuie, de asemenea, şi la
participarea tot mai amplă a acestora la profiturile firmei, posesia proprietăţii ei şi realizarea
gestiunii strategice. Aceasta, la rândul său, necesită dezvoltarea managementului strategic
corporativ, argumentat ştiinţific (în special, graţie unor astfel de ştiinţe umanistice ca psihologia,
sociologia, economia, antropologia etc.).

58
E.Husserl a aplicat această metodă pentru constituirea filosofiei sale drept „ştiinţă strictă” [134].

133
 În acelaşi timp, conform cercetărilor noastre [75, cap.III, IV], metodologia existenţialistă
dispune de o puternică încărcătură „antiscientistă”, ceea ce a format în managementul corporativ din
a II-a jumătate a sec. XX şi până în prezent, tendinţa de identificare a managementului corporativ,
în general, şi a celui strategic, în particular, ca o artă specială de gestiune. În consecinţă,
organizarea ştiinţifică a muncii trece pe planul doi al intereselor de cercetare. În centrul atenţiei, se
poziţionează problema dezvăluirii esenţei artei de gestiune şi posibilităţii de însuşire a acestei arte.
Formulăm particularităţile artei de gestiune, bazându-ne pe metodologia existenţialistă:
1. Arta gestiunii nu mai este măiestrie, realizată în urma cizelării tehnicilor manageriale,
perfecţionării aptitudinilor şi competenţelor respective, ci un talent al managerului de a aborda
creativ orice situaţie cu semnificaţie strategică; o carismă a conducătorului ce-i permite să-i
conducă pe oameni „înflăcărându-i” cu misiunea companiei; un dar de a adopta decizii strategice
eficiente pe bază de intuiţie. Aceasta este arta realizării liderismului pe piaţă datorită unicităţii
personale a fondatorului şi/sau CEO companiei, ale cxărui calităţi şi viziune strategică determină
individualitatea culturii organizaţionale a firmei. Evident că este imposibil de a-l învăţa pe cineva
această artă. Ca urmare, accentul se pune pe necesitatea creării condiţiilor care ar permite
individualităţilor să-şi manifeste darul de gestiune (de exemplu, la delegarea împuternicirilor în
interiorul companiei).
2. Realitatea nu mai este interpretată ca fiind constituită din fenomene statice, ci ca un flux
dinamic şi în continuă schimbare a acestor fenomene. Cu alte cuvinte, mediul de activitate a
companiei (sistemul socioeconomic de orice nivel) nu este stabil şi totalmente previzibil. Aceasta
imprimă activităţii de gestiune strategică, la orice nivel, un caracter euristic (creativ şi intuitiv)
principial. Arta managementului strategic constă în a face firma la fel de dinamică ca şi mediul, în a
o face coerentă în dezvoltare, de a putea anticipa cererea de perspectivă şi de a asigura o ofertă
adecvată. Schemele ştiinţifice sunt, deci, nepotrivite, deoarece, conform existenţialismului,
realitatea este atât de dinamică, încât acestea se învechesc mai repede decât încep „lucrul lor”.
3. Existenţialismul evidenţiază „nefinisarea” principială a naturii umane. De aici rezultă că
gestiunea strategică a personalului firmei este o artă a transformării proiectelor vitale personale într-
un proiect unic al firmei, este o corelare a sensurilor vitale individuale cu misiunea firmei.59
4. Existenţialismul accentuează că cu cât este mai înaltă libertatea în acţiuni, cu atât este mai
mare responsabilitatea pentru rezultatele acestor acţiuni. De a-i face pe muncitori responsabili
pentru calitatea lucrului lor, pe manageri – pentru rezultatele gestiunii, iar pe firmă – social-
responsabilă pentru activitatea sa, în aceasta constă încă o particularitate a artei gestiunii.

59
Sub acest aspect, credem că este relevant de atras atenţia la managementul strategic practicat ca artă, bunăoară în
astfel de companii ca „Omron” (Japonia) [216] şi „Windhorse International” (Marea Britanie) [129].

134
 Astfel, metodologia existenţialistă contribuie nu doar la autoidentificarea managementului
strategic în cultură ca un domeniu deosebit al artei, ci şi la integritatea lui în această calitate,
deoarece permite a corela reciproc, pe de o parte, fluxurile viziunii trecute, prezente şi viitoare ale
activităţii firmei, pe de altă parte, destinele firmei şi cele personale ale oamenilor ce activează în
ea. Toate acestea le apreciem drept avantaje ale metodologiei existenţialiste cu privire la
dezvoltarea managementului strategic.
Ca principale dezavantaje ale acestei metodologii reliefăm:
• înclinaţia spre dihotomia gândirii [75, cap.II] şi, în special, spre contrapunerea artei şi
ştiinţei (în analiza noastră – ştiinţei gestiunii strategice);
• pericolul umanismului excesiv. Oricât ar fi de paradoxal aceasta, dar implicarea excesivă a
managerului în viaţa particulară a lucrătorilor firmei, crearea pentru aceştia a unor condiţii
„de seră” (necompetitive şi prea grijulii) reduce productivitatea muncii lor, făcându-i
consumatori inerţi ai bunurilor de firmă. Asemenea situaţii apar nu rareori când
conducătorul, jucând rolul „tatălui grijuliu”, îşi asumă responsabilitatea pentru soluţionarea
tuturor problemelor lui Homo Faber.60 O particularitate a managementului Homo
Intelligens, în acest context, o reprezintă, după părerea noastră, faptul că lucrătorilor li se
oferă prin diferite modalităţi posibilitatea de a participa la procesele de adoptare a deciziilor,
inclusiv strategice, în cadrul activităţii firmei. Aceasta contribuie la o repartizare mai
eficientă a responsabilităţii pentru destinele lucrătorilor şi firmei între Homo Oeconomicus
şi Homo Faber.
Aşadar, abordarea dialectică, existenţialistă, fenomenologică şi altele similare privind
organizarea ştiinţifică a muncii şi sistemului socioeconomic au asigurat, în viziunea noastră,
începutul (din mijlocul sec. XX) procesului de socializare a managementului ştiinţific. Aceasta
înseamnă că la elaborarea asigurării metodologice a gestiunii corporative, inclusiv strategice,
accentele se deplasează de la utilizarea datelor şi metodelor, mai ales ale ştiinţelor exacte şi ale
naturii, la „produsele” ştiinţelor despre om şi societate (psihologiei, antropologiei, sociologiei,
culturologiei, economiei, politologiei, jurisprudenţei, eticii, esteticii etc.). Aceasta, la rândul său, a
determinat căutarea mecanismului socioeconomic de gestiune care ar permite activizarea
factorilor morali şi psihologici ai motivării oamenilor în muncă şi cointeresării în calitatea
rezultatelor acesteia. Adresarea la factorii vizaţi a stimulat dezvoltarea ramurilor existente şi
apariţia noilor ramuri ale experimentării ştiinţifice şi de producţie: ergonomiei, designului,
psihologiei şi sociologiei muncii, marketingului etc. Organizarea ştiinţifică a muncii, astfel, s-a

60
Exemple ale unor astfel de situaţii în gestiunea firmelor concrete sunt descrise în literatura specializată [vezi, de ex., 175].

135
extins şi s-a aprofundat datorită abordării sistemice şi a celei interdisciplinare a acesteia, iar sub
influenţa metodologiei existenţialiste chiar a evoluat într-o altă ipostază – arta gestiunii strategice.
În fond, aceasta corespunde cu perioada societăţii industriale mature („a bunăstării”) şi cu
societatea informaţională postindustrială în constituire (anii ’60-90, sec. XX).
E. Dezvoltarea societăţii informaţionale (anii 1970-90, sec. XX – începutul sec. XXI)
contribuie, conform analizei noastre, la formarea unei noi abordări – tehnologico-informaţio-nale –
a organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului socioeconomic, cel din urmă fiind asociat acum cu
„totalitatea reţelelor”. În centrul interesului de cercetare se află tehnologiile (know-how): în
economie, politică, gestiune,61 cele informaţionale, bio- şi psiho-tehnologiile, tehnologiile de creare
a reţelelor şi de comunicare în reţea (telecomunicaţiile) etc. Aceasta contribuie la faptul că ştiinţele
tehnice / exacte şi cele naturale din nou devin actuale pentru metodologia gestiunii. Respectiv, „se
renaşte” şi organizarea ştiinţifică a muncii. Menţionăm, totodată, că calitatea tehnico-ştiinţifică,
deja, este alta: organizarea ştiinţifică a muncii şi gândirea sunt alimentate în gestiune de noi „lideri”
ştiinţifici: cibernetica, informatica, bionica, ecoeconomica, sinergetica, cognitologia, psihoneutica62
etc. Specificul acestor ştiinţe constă în faptul că ele reprezintă o sinteză a ştiinţelor naturii
exacte / inginereşti şi socioantropologice. Dezvoltarea managementului strategic pe baza
metodologică a acestor ştiinţe contribuie, în viziunea noastră, la autoidentificarea acestuia în
cultură ca ştiinţă şi artă a gestiunii. Aceasta are loc mai ales datorită faptului că managementul
strategic, în primul rând, devine o activitate de gestiune fundamentală şi de perspectivă a reţelelor
organizate ca sisteme socioeconomice deschise, dinamice şi în autodezvoltare (inclusiv firme); în al
doilea rând, devine o activitate de formare şi dezvoltare a „structurilor fine” (de cultură, mintale) ale
societăţii (vezi, de ex. [288; 289]). Respectiv, utilizarea metodelor în exclusivitate ştiinţifice sau
artistice nu pot asigura eficienţa acestui management. Este necesară interpătrunderea stilurilor de
gândire ale ştiinţei şi artei, complementaritatea abordărilor lor metodologice privind sistemul
socioeconomic gestionat. Atunci când managerul contemporan este capabil să îmbine ştiinţa şi arta
în gestiunea strategică a sistemelor socioeconomice, el devine Homo Intelligens.
Aşadar, drept avantaj principal al abordării tehnologico-informaţionale a organizării
ştiinţifice a muncii îl considerăm faptul că în cadrul acestei abordări se creează condiţii pentru
autoidentificarea managementului strategic ca ştiinţă şi artă a gestiunii. Totodată, menţionăm că
aceste două autoidentificări se dezvoltă în managementul strategic, deocamdată, aparent paralel: se

61
Planificarea strategică atât la nivel macro (de stat), cât şi mezo (corporativ), de asemenea, este definită şi cercetată în
prezent ca o tehnologie (vezi, de ex. [241; 310]).
62
Cu excepţia ciberneticii şi informaticii, celelalte ştiinţe indicate aici doar se formează ca „lideri” ştiinţifici în
societatea informaţională şi au de atins culmea dezvoltării lor în societatea optimizării (postindustrială). Totodată,
ele, de pe acum, creează bazele unor noi tendinţe metodologice care şi asigură devenirea acestei societăţii.

136
meditează asupra abordărilor ştiinţifice ale tehnologiilor de gestiune63 şi asupra tehnologiilor artei
de gestiune,64 existente în istoria culturii mondiale, se formează abordări noi şi se acumulează
informaţia în ambele domenii.65 Însă, nu întotdeauna se realizează un efect sinergic pozitiv de pe
urma interacţiunii ştiinţei şi artei de gestiune, deoarece managementul strategic orientat spre
interacţiuni sinergice este abia în etapa de formare.66 De aceea, apreciem abordarea tehnologico-
informaţională ca o treaptă de pregătire a constituirii managementului strategic holistic şi sinergetic-
constructiv pe baza paradigmei Homo Intelligens.
Devenirea societăţii informaţionale creează, conform analizei noastre, condiţiile pentru
autoidentificarea managementului strategic încă printr-o viziune. Dezvoltarea realităţii virtuale,
îndeosebi în reţeaua Internet, duce la apariţia sistemelor socioeconomice virtuale, în special la nivelul
mezo (al firmelor). Aceasta, la rândul său, determină necesitatea culturii mondiale în formarea
managementului strategic virtual la toate nivelurile – global, statal, corporativ şi individual.
Întrucât economia virtuală nu este identică cu cea reală, la fel şi managementul strategic virtual
nu va fi o simplă reflectare a celui real. Acesta va avea specificul său, a cărui determinare depăşeşte
cadrul cercetării date şi va constitui obiectul unui alt studiu de perspectivă. Dar în calitate de sarcini
specifice de bază ale managementului strategic virtual relevăm stabilirea obiectivelor dezvoltării
durabile a bunurilor virtuale, elaborarea strategiilor de organizare şi gestiune a acestor bunuri, de
corelare a bunurilor virtuale cu cele materiale şi spirituale reale şi identificarea resurselor pentru
asigurarea realizării acestor strategii. În acest context, integritatea managementului strategic virtual
este determinată de noi, pe de o parte, ca gradul de concordanţă a lui cu nivelurile activităţii sale
virtuale (global, corporativ etc.), pe de alta – cu nivelurile de acţiune a managementului strategic real.
Dezvoltarea societăţii informaţionale condiţionează, în opinia noastră, şi „înflorirea”
jurisprudenţei în calitate de asigurare metodologică a managementului strategic, atât real, cât şi
virtual, la toate nivelurile acestuia. Apariţia noilor spaţii informaţionale / reţele, uniuni
integraţioniste de diferită natură (politice, economice, ştiinţifice, etnice etc.), care creează reţelele
proprii, pune în faţa managementului strategic sarcina coordonării legilor şi altor norme juridice ce

63
Exemple relevante ale dezvoltării managementului strategic corporativ, combinând în sine ştiinţa teoretică şi
aplicativă, sunt lucrările lui R.Fathutdinov [348], în care savantul a sistematizat peste 20 de abordări ştiinţifice şi
tehnologii ale procesului de adoptare a deciziilor strategice.
64
Este caracteristică reconştientizarea artelor şi tratatelor orientale în termenii managementului strategic în astfel de
lucrări ca „Aikido corporativ” [188], „Sun-Tzu şi arta războiului pentru manageri: 50 reguli strategice” [177] ş.a.
65
Analiza noastră evidenţiază tendinţa anumitei sinergii a ştiinţei şi artei în diferite ipostaze ale managementului
strategic. În acest context este semnificativă lucrarea lui M.Friedman şi B.Tregoe „Arta şi ştiinţa strategiei
liderismului: o nouă abordare a gestiunii corporative” în care se menţionează necesitatea tranziţiei de la „informaţie
la conştientizare” a condiţiilor organizării unui management strategic eficient [110].
66
În acest context, remarcăm culegerea de articole consacrate „sinergismului strategic” alcătuită de către A.Campbell şi
K.Luchs [99] în care se analizează critic tendinţa managerilor strategici de a face din sinergism o modă, se propun
abordări metodologice de cercetare a diferitelor tipuri de sinergism, precum şi tehnologiile analizei ştiinţifice şi
previziunii posibilităţilor realizării unui sinergism strategic pozitiv.

137
reglementează activitatea acestor reţele cu normele juridice ale statelor pe teritoriul cărora acestea
se desfăşoară. Nu mai puţin actuală pentru managementul strategic virtual este elaborarea normelor
juridice ce reglementează realitatea virtuală care nu coincide teritorial şi cultural cu „realitatea
reală”. O importanţă deosebită o capătă şi problema protecţiei proprietăţii intelectuale şi mintale,
reprezentând o sarcină specifică în plus a managementului strategic virtual.
În fine, dezvoltarea societăţii informaţionale contribuie, în viziunea noastră, nu doar la faptul
că firmele (CTN) şi uniunile integraţioniste devin subiecţi ai gestiunii strategice cu mai multe
niveluri care nu corespund cu subiectul de stat tradiţional, dar creează şi condiţii pentru prosperarea
societăţii civile a culturii mondiale. Reţelele acestei societăţi actualmente nu numai că intră în
obiectul tradiţional al gestiunii strategice, dar şi ele înseşi devin subiecţi ce participă la dirijarea
strategică de diferite niveluri, precum şi subiecţi ce asigură controlul asupra conducerii strategice a
altor „diriguitori” ai culturii mondiale. Acest accent al cercetării, de asemenea, conferă specificitate
managementului strategic în general (atât celui real, cât şi celui virtual) în societatea informaţională.
F. Societatea postinformaţională este prognozată în literatura referitoare la teoria şi practica
gestiunii în termenii societăţii „optimizării” şi societăţii „organismice” [216; 244]. Deşi comportă
prefixul „post”, noua societate „creşte” din cea informaţională. De aceea, esenţa abordării
optimizaţional-organismice, după cum o vom numi noi, a organizării ştiinţifice a muncii şi sistemului
socioeconomic constă, în viziunea noastră, în următoarele: optimizarea proceselor socioeconomice ale
gestiunii strategice, tactice şi operaţionale la diferite niveluri pentru transformarea sistemului
socioeconomic (firma, statul, individul, comunitatea globală) din totalitatea „reţelelor” informaţional-
energetice într-un „organism de reţea” flexibil. Altfel spus, în societatea informaţională, sistemul
socioeconomic de orice nivel reprezintă totalitatea reţelelor informaţionale puţin coordonate sau
necoordonate reciproc în ceea ce priveşte obiectivele strategice ale dezvoltării umane, priorităţile
valorice etc.; acesta, de asemenea, reprezintă ansamblul sistemelor deschise care încă n-au elaborat
mecanismele de protejare a „intrărilor” şi „ieşirilor” sale de multiplii viruşi informaţionali de diferită
natură (economică, politică, tehnologică, mintală etc.). Mai mult decât atât, datorită tehnologiilor
informaţionale de telecomunicaţii, au fost „eliberate” şi „au evadat” pe arena globală numeroase
fluxuri energoinformaţionale şi de resurse-capital care, anterior, se aflau în sisteme socioeconomice
relativ închise (state, firme). Ca urmare, s-a format lumea haosului informaţional, zguduită de febra
informaţională (goana după orice inovaţii pentru a-i devansa pe concurenţi). Transformarea acestei
lumi într-o societate informaţională relativ reglementată, cu o tendinţă sănătoasă (etic constructivă)
spre inovaţii, iar apoi şi spre „organismul de reţea” este posibilă, în viziunea noastră, dacă
managementul strategic va fixa drept scop realizarea paradigmei integrităţii Homo Intelligens şi se va
dezvolta, în continuare, pe baza valorilor ei autentice. Aceasta va asigura o activitate coordonată a

138
reţelelor cu mai multe niveluri, ce funcţionează în diferite dimensiuni şi domenii ale culturii mondiale
graţie formării unei înţelegeri generale a obiectivelor strategice ale dezvoltării umane, prioritizării
reciproc avantajoase a valorilor, acceptării metodelor interacţiunilor socioeconomice / culturale pe
bază de consens etc. Aceasta va permite şi crearea / întărirea sistemelor „imune” ale organismelor
socioeconomice (firmelor, statelor, indivizilor), precum şi organizarea colaborării reciproc benefice,
de reţea (circular-dinamice) şi sinergetice (care reuneşte eforturile), a acestora, rezultatul devenind
apariţia organismului global al planetei.
Pentru a atinge integritatea societăţii optimizaţional-organismice, însuşi managementul
strategic trebuie treptat să dobândească o integritate datorită:
1) coordonării reciproce a tipurilor şi formelor tradiţionale cu cele noi ale dezvoltării sale;
2) corelării reciproce a nivelurilor desfăşurării managementului strategic;
3) concordării reciproce a managementului strategic real cu cel virtual;
4) autoidentificării sale în calitate de sinergie a ştiinţei şi artei de gestiune. Pentru a
dezvălui esenţa acestei condiţii, reliefăm mai întâi sensul indus de aceste domenii
culturale în managementul strategic, apoi în ce constă „valoarea metodologică adăugată”
a acestora pentru managementul strategic, precum şi cea creată de sinergia lor.
Arta, chiar de la începutul său, este orientată holistic. Scopul acesteia îl reprezintă cuprinderea
realităţii în întregime atât în starea ei statică, cât şi dinamică, precum şi „contopirea” cu realitatea
prin crearea imaginii ei, inclusiv a celei Gestalt. Aceasta permite formarea unei viziuni strategice
integrate, modelarea situaţiilor, practicarea unui comportament organizaţional flexibil (cu
schimbarea rolurilor), oferirea spaţiului liber creaţiei şi improvizării în cazul apariţiei problemelor
neprevăzute.
Ştiinţa este orientată discret. Scopul ei este „de a prinde”, „a fixa” şi a sistematiza fragmentele
esenţiale ale realităţii prin intermediul conceptelor, schemelor şi clasificărilor. În plus, prin esenţa
sa, ea este orientată tehnic, tehnologic şi pragmatic.67
Sinergia artei şi ştiinţei în managementul strategic reprezintă, în viziunea noastră,
interpătrunderea stilurilor, metodelor etc. care contribuie la o realizare mai eficientă şi optimă a
scopurilor strategice fixate.
Aportul „optimizaţional” al artei constă în crearea unei imagini complete şi holistice a
perspectivei, iar a ştiinţei – în trasareea unei o traiectorii optimee până la această perspectivă. Prin
urmare, arta reprezintă resursele posibile de realizare a imaginii, ştiinţa – calculează şi

67
Exprimându-ne metaforic, dacă prin intermediul artei omul inventează stilurile înotului nemijlocit în „oceanul”
realităţii, obţinând de la aceasta satisfacţie, dar şi fiind supus unor pericole mari, atunci sensul pragmatico-tehnic al
ştiinţei constă în a asigura omul cu bărci, nave, hărţi, busole etc., în navigaţie.

139
fundamentează posibilităţile. Puterea artei rezidă în libertatea intelectului, capacitatea lui de
imaginaţie. Puterea ştiinţei – în cercetarea şi argumentarea faptelor. Această demarcare, însă, este,
în mare măsură, convenţională, fiindcă, în cultura mondială, există şi o altă tendinţă puternică – spre
integrarea ştiinţei şi artei. Arta capătă fundamentalitatea şi aplicativitatea ştiinţei, iar ştiinţa –
„curajul” inovaţional al artei. Şi, totuşi, sinergia ştiinţei şi artei în managementul strategic n-ar
trebui să semnifice pierderea calităţii şi originalităţii fiecăreia. Această sinergie ar trebui să
semnifice anume „unirea eforturilor” în scopul optimizării procesului de soluţionare a problemelor
strategice, „nelegarea” de stilurile şi metodele doar ştiinţifice sau numai artistice, ci îmbinarea lor în
procesul teoretico-practic al gestiunii strategice.68
Aceasta, respectiv, va alcătui şi esenţa abordării optimizaţional-organismice a organizării
ştiinţifice a muncii care, deja, trebuie să fie modificată, după părerea noastră, în organizarea
sinergetică a muncii. Organizarea sinergetică a muncii, de asemenea, include în sine necesitatea
utilizării flexibile a metodelor, stilurilor, abordărilor privind gestiunea strategică, preluate din
diferite domenii culturale,69 precum şi cerinţa combinării activităţii socioeconomice inovaţionale cu
responsabilitatea faţă de prezentul şi viitorul omenirii pentru rezultatele inovaţiilor.
În această ordine de idei, aprofundăm hermeneutic esenţa managementului strategic în felul
următor.
Generalizând cele expuse în subcapitolele 2.2.4, menţionăm că gestiunea strategică a evoluat
şi evoluează în identificarea şi integritatea acesteia:
• de la arta gestiunii strategice la ştiinţa concret-economică despre gestiune la nivel de stat;
• de la ştiinţa empirică despre gestiune la ştiinţă teoretică a managementului strategic, iar de
la începutul sec. XXI – la ştiinţa fundamentală (holistică, teoretico-aplicativă) a managementului
strategic la nivel corporativ (ca tendinţă);
• de la arta ca măiestrie a gestiunii (ce se dezvoltă sub aspect tehnico-tehnologic, adică
măiestria de a gestiona situaţiile de o importanţă strategică cu parametri stabiliţi) la arta ca creaţie
(ce se dezvoltă sub aspect de improvizare, adică capacitatea de a dirija situaţii strategice în
condiţiile unui grad înalt de incertitudine: fără parametri univoc stabiliţi sau cu parametri care se
schimbă rapid), iar de la începutul sec. XXI – la arta holistică (ce îmbină ambele aspecte ale sale) a
managementului strategic la toate nivelurile acestuia (ca tendinţă);

68
De exemplu, în cadrul negocierilor privind problemele cu semnificaţie strategică, participanţii se conduc de linearităţi
logice, construite pe baza metodologiei ştiinţifice. Dar, într-o situaţie de impas, este rezonabil de “a trece” la
metodologia artei, aplicând, să zicem, metoda-Gestalt privind situaţia „într-o altă dimensiune”, schimbând
„formatul” cadrului de negocieri sau utilizând brainstormingul cu idei originale, iar apoi de a „reveni” iarăşi la
elaborarea ştiinţifică (analitică, dialectică, sinergetică) a materialului creat.
69
De exemplu, din domeniul religiei, a cărei utilizare în managementul strategic corporativ a făcut ca un şir de firme să
devină mai competitive şi prospere (vezi, de ex. [129]).

140
 • de la dihotomia „ştiinţă-artă” a gestiunii la tendinţa sinergiei lor la toate nivelurile
managementului strategic;
• de la dezvoltarea la diferite niveluri ale culturii mondiale la dezvoltarea holistică (organic
corelată) a managementului strategic la toate nivelurile acestuia pe baza paradigmei autentice Homo
Intelligens (ca perspectivă strategică).
Rezultatele principale ale subcapitolelor 2.2 – 2.4 sunt exprimate desfăşurat şi sistematizat
(Anexa II).
„Spirala hermeneutică” construită şi aprofundată de noi în capitolul II o exprimăm schematic
în figura 12.

SUBIECT OBIECT
MANAGEMENT STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL

Homo Oeconomicus-
Faber-Intelligens b
bbt Noua
Societatea
informa-
b – personalizat Homo faber-
Oeconomicus-
economie ţională

b
bb– colectivizat Intelligens Alte domenii
culturale

Paradigma Homo
Intelligens în domeniile
şi nivelurile sale

Sursa: elaborată de autoare.

Figura 12. Aprofundarea „spiralei hermeneutice” a managementului strategic
şi cros-cultural

Această spirală se tratează ca principial deschisă următoarelor aprofundări.

141
 Capitolul III. ABORDAREA SINERGETICĂ ŞI CEA ORGANISMICĂ
A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL

3.1. Esenţa, dezvoltarea conceptuală şi sensul aplicării abordării sinergetice

şi a celei organismice în domeniul economico-managerial

Sinergetica, reprezintă şi ea o nouă direcţie a ştiinţei contemporane,70 care se caracterizează

printr-o orientare strategică interdisciplinară şi care a apărut la începutul anilor 70, sec. XX. Sarcină ei
de bază o constituie studierea principiilor generale ce stau la baza autoorganizării şi autodezvoltării
sistemelor deschise ale oricărei naturi (fizice, chimice, biologice, economice, sociale etc.).
Sinergetica presupune o viziune calitativ nouă a lumii în comparaţie cu cea clasică-
newtoniană, pe de o parte, şi neclasică-cuanto-relativistă, pe de altă parte. Se produce trecerea de la
imaginea lumii construită din particule elementare – „cărămizi” ale materiei – la viziunea lumii ca
ansamblu al proceselor nelineare. Devenind fundamentul ştiinţei lui Homo Intelligens, sinergetica,
prin sine însăşi, este pluralistă, pe cât de pluralistă este şi acea lume holistică presupusă de ea. În
domeniul economico-managerial aceasta devine tot mai actuală [320; 328].
• Teoria dirijării (managementul): Sinergetica ne învaţă cum să operăm în modul adecvat
cu sistemele complexe, dirijându-le cât mai eficient. După cum se vede, principalul nu constă în
forţă, ci într-o configurare topologică justă, în arhitectura de influenţare a acestui sistem complex (a
mediului). Influenţe slabe, dar judicios organizate, adică cele de rezonanţă asupra sistemelor
complicate, sunt extrem de eficiente.
• În domeniul economiei, de asemenea, se discută mult despre efectul sinergic, interpretat ca:
a. Obţinerea unui profit suplimentar de către întreprinderi ca rezultat al conştientizării
faptului că implementarea unui complex de măsuri bine chibzuit condiţionează
modificarea tuturor celorlalţi indicatori ai afacerii, precum contribuie şi la alegerea
unei strategii competitive de dezvoltare a acesteia.
b. Influenţarea celorlalţi indicatori necesită o permanentă revizuire a elementelor matricei
competitivităţii şi înnoirea întregului complex de calcule şi evaluări.
Apariţia unor astfel de ştiinţe, precum hermeneutica, informatica, cognitologiae, sinergetica şi
psihoneutica, condiţionată de realităţile societăţilor informaţionale, impune complicarea modului de
gândire a managerului strategic şi cros-cultural. Deci, care trebuie să fie logica gândirii şi

70
În greceşte, „synergos” înseamnă „care acţionează în comun”. Denumirea acestei orientări ştiinţifice a fost propusă de
către fizicianul german G. Hakken, sub a cărui redacţie apare din 1979 serialul de cărţi „Schpringer” despre
sinergetică. Au fost editate, deja, peste 50 de volume privind diverse aspecte ale dinamicii de autoorganizare în
sistemele naturale, sociale şi cognitive.

142
mentalitatea lui Homo Intelligens? Cercetările noastre, efectuate în legătura cu această întrebare
[75, cap. III] pot fi rezumate la următoarele considerente. Logica lineară era caracteristică societăţii
industriale. Aceasta este logica „de judecată”, „algoritmică” şi este asigurată, de regulă, de gândirea
logico-formală. Linia dreaptă71 reprezintă expresia geometrică a acesteia.
Drept logică lineară considerăm şi logica dialectică, ceea ce este netradiţional, deoarece dialectica,
tot timpul, s-a considerat ca o alternativă a logicii formale. Într-adevăr, dialectica nu mai este o logică de
judecată, ci o „logică intelectuală” (Platon) sau o logică „ideală”, „de calitate superioară” (Hegel).
Prin urmare, considerăm metodologic oportună abordarea capacităţilor de gândire în calitate de
succesiuni calitative (anumite ordini) ale dezvoltării intelectuale a omului / umanităţii / culturii.
În acest caz, gândirea logico-formală o tratăm ca logica intelectuală a primei ordini.
Dialectica, în legătură cu aceasta, este tratată ca logica celei de-a doua şi a treia ordini. Apariţia
acestor ordini este condiţionată de existenţa calităţii reflexive în dialectică. A doua ordine se formează
ca rezultat al reflecţiei asupra primei datorită capacităţii umane creative de a face sinteza tezei şi
antitezei. A treia – pe seama capacităţilor creative de a identifica, forma şi / sau conduce spirala
dezvoltării obiectului / sistemului. Logica dialectică, în aşa fel, este o dezvoltare calitativă a linearităţii
gândirii logico-formale. Totodată, gândirea dialectică, logica ei, rămâne, totuşi, lineară, deoarece îşi
construieşte linia proprie a judecăţii, dezvoltării obiectului, deşi este, deja, una „răsucită”, spiralată.
Această logică este mai puţin evidentă şi necesită o creativitate mai mare pentru evidenţierea sau
construirea sa, precum şi pentru conştientizare şi gestionare.
Specificul gândirii lui Homo Intelligens, ca strateg şi realizator al noii paradigme a integrităţii
socioeconomice şi umane, trebuie să devină logica intelectuală a celei de-a patra ordini, care este
privită de noi ca logica sinergetică (vezi figura 4).

Punctul bifurcaţiei

Sursa: elaborată de autoare

Figura 4. Ramificarea spiralelor în punctul de bifurcaţie

71
Tipică în această relaţie, este exprimarea în cultura mondială a percepţiei creştine a timpului şi istoriei sub forma unei
săgeţi.

143
 Ea semnifică un asemenea mod de gândire ce permite de a identifica sau forma, conştientiza şi
dirija o multitudine de consecinţe („linii”) simultane ale dezvoltării obiectului / sistemului (lineare
sau spiralate, paralele şi care se intersectează, antagoniste şi care se formează în anumite etape ale
dezvoltării obiectului, iar apoi iarăşi se divizează…).
Spre deosebire de cea dialectică, abordarea sinergetică a cercetării oricărui obiect / sistem,
inclusiv a noii paradigme Homo Intelligens, trebuie să presupună, primo, existenţa simultană şi
identificarea unei mulţimi de spirale dialectice; secundo, îmbinarea acestei multitudini de spirale
între ele sub formă de „alianţe sinergetice”; terţio, ramificarea spiralelor în punctele de bifurcare şi
formarea, în consecinţă, a noilor posibilităţi spiralate.
Astfel, definim logica sinergetică (LS), drept capacitatea de a gândi polilinear. LS nu neagă nici
modalitatea de gândire logico-formală sau dialectică ca fiind „învechite” sau „inferioare”, ci, dimpotrivă,
le include în sine, transformându-le în componentele sale, în „cazuri particulare” de gândire.
Realitatea contemporană, după cum am argumentat, permite includerea metodologiei
dialectice (platono-hegeliană) ca un caz particular al celei sinergetice. Dezvoltarea ulterioară a
metodologiei managementului strategic va fi bazată, în opinia noastră, pe gândirea organismică –
logica de a cincea ordine – în care sinergetica va fi, la rândul său, un caz particular. Astfel, în
istoria metodologică, care asigură comportamentul strategic şi gestiunea dezvoltării umane, se
construieşte linearitatea sinergetică, pe care o exprimăm în figura 5.

Sistemul logici formale Sistemul logicii

a lui Aristotel dialectice a lui Hegel
sec.IV î.Hr. sec.XIX Sistemul logicii sinergetice
apariţia – a doua jum. a sec. ХХ,
constituirea – prima jum. a sec. XXI

Tradiţia dialectică a lui

Socrate-Platon Sistemul logicii
sec. V î.Hr. organismice
a doua jum. a sec. XXI

Sursa: elaborată de autoare

Figura 5. Etapele-cheie ale dezvoltării metodologiei care asigură gestiunea strategică
a dezvoltării socioeconomice şi umane şi integrităţii

144
 Noi examinăm această linearitate metodologică ca fiind principial nefinisată şi deschisă
dezvoltării sale, pornind de la logica sinergetică a cercetărilor ştiinţifice.
O asemenea abordare ne permite suplinirea şi aprofundarea înţelegerii clasice a logicii atât ca
modalitate de gândire, cât şi ca disciplină ştiinţifică, care trebuie predată managerilor strategici.
După cum se ştie, logica formală studiază formele, structurile gândirii şi legile gândirii
necontradictorii (corecte).
Logica dialectică cercetează procesele formate de mişcarea formelor şi structurilor gândului
şi dezvoltarea acestor procese de gândire.
Logica sinergetică, în calitate de disciplină ştiinţifică nouă privind modul de gândire al
managerului strategic Homo Intelligens, o definim ca ştiinţă ce cercetează nu doar formele şi
structurile gândului, procesele de gândire în dinamica lor, ci şi multiplicitatea acestor procese în
interacţiunea creativ-aplicativă, orientată spre atingerea efectelor sinergice.
Într-o asemenea definire, logica sinergetică condiţionează atât sinergismul intern de gândire
(care se bazează pe definiţia intelectului, expusă de noi în cap. II), cât şi sinergismul extern care, de
asemenea, este vital important pentru managementul strategic contemporan al economiei noi,
deoarece constă în capacitatea de a dirija resursele fizice şi intelectuale ale oricărui obiect / sistem
în aşa fel, încât pe seama şirului efectelor sinergice, formate prin intermediul îmbinării acestor
resurse, să se asigure posibilitatea supravieţuirii şi dezvoltării constructiv-durabile a
organismului / sistemului.
În afară de susnumita polilinearitate, o trăsătură distinctivă, în plus, a gândirii sinergetice şi
strategice a lui Homo Intelligens, o reprezintă pragmatismul.
Principiul pragmatismului sinergetic îl înţelegem ca: 1) studierea întregului spectru de posibilităţi
ale dezvoltării obiectului / sistemului în cercetare şi modelarea intelectual-computerială a acestuia,
admiţând, totodată, existenţa caracterului contradictoriu al modelelor formate în acelaşi timp şi în acelaşi
spaţiu; 2) calcularea ulterioară a alternativelor din punctul de vedere al eficacităţii formării „alianţelor
sinergetice” (adică când 2+2+2, de exemplu, va fi 7 şi nu 6). Însă, dacă rezultatul va fi, de exemplu, 4,
atunci acesta poate fi privit ca un „efect sinergetic invers” şi eficacitatea existenţei unei asemenea
„alianţe” trebuie evaluată prin prisma obiectivelor strategice finale ale creatorilor ei.
O altă trăsătură distinctivă o constituie gândirea nu doar în mod Gestalt, ci Gestalt
stereometric [75, cap.III], care, la rândul său, condiţionează o trăsătură, pe care noi am numi-o
multidimensionalitate sau multiparametricitate a gândirii şi care ar permite atingerea perceperii şi
conceperii poliaspectuale a obiectului cercetat. Această trăsătură a gândirii, în opinia noastră, este
asigurată de dezvoltarea structurii organizaţionale de reţea a sistemelor societăţii informaţionale
contemporane şi de fluxurile energoinformaţionale ce acţionează în aceste sisteme. Ca urmare, se

145
formează o realitate a culturii mondiale în dinamică, rapid-schimbătoare şi greu-previzibilă. Anume,
din acest considerent, considerăm actuală înţelegerea mecanismelor funcţionării gândirii nu în mod
static şi linear, ci în dinamică şi polilinearitate.
Pentru dezvoltarea calitativă a gândirii managerilor strategici, în baza logicii sinergetice,
considerăm pragmatic oportună, în primul rând, organizarea trainingurilor pentru dezvoltarea
trăsăturilor respective ale gândirii sinergetice; în al doilea rând, elaborarea trainingurilor cu luarea
în consideraţie a modelului tezauric al intelectului (MTI), elaborat de specialiştii în psihologie şi
informatică, începând cu a doua jumătate a secolului XX [246; 317; 342]. Şi anume, în abordarea
tradiţională a gândirii, acesta era prezentat ca „un şir de operaţiuni consecutive” [355, p.4]. Alta a
fost abordarea oferită de gestalt-psihologie, conform căreia la baza gândirii se presupunea existenţa
unor structuri de cunoştinţe. Însă, gestalt-psihologii nu puteau explica procesul tranziţiei de la unele
structuri la altele [315].
Modelul tezauric,72 de asemenea, provine de la faptul că „gândirea este prestabilită ca o
structură de cunoştinţe”. Însă, spre deosebire de abordările anterioare, acest model „dezvăluie
corelaţia informaţiilor ce se află în câmpul atenţiei conştientizate cu tot volumul de informaţii
păstrate în memorie” [ibid.].
Din modelul tezauric al intelectului, se desprind un şir de concluzii metodologico-
gnoseologice, utile pentru organizarea activităţii manageriale conform cerinţelor societăţii
contemporane în globalizare şi informatizare, şi anume:
1. „Pentru a ajunge la careva soluţii originale, trebuie de judecat” [ibid.]. Se are în vedere că
prin judecată se ordonează celulele asociative ce „sustrag” din câmpul, aflat în momentul dat în
afara focalizării conştiinţei, o informaţie necesară pentru soluţionarea unei sarcini manageriale
imperioase. În acest context, „pentru a soluţiona problema sunt necesare formulări şi reformulări
conştientizate ale scopului [în dimensiunea sa restrânsă sau lărgită – Z.Ş.]. Aceasta contribuie la
evidenţierea diferitelor înţelegeri posibile ale scopului” [ibid.] şi, respectiv, – la depăşirea căii
simplificate de soluţionare a problemei („ce se subînţelege de sine stătător” sau „după tradiţie”) sau,
dimpotrivă, a celei prea complicate, dar standardizate, deşi, deja, puţin eficiente.

72
Noţiunea de tezaur, în sens restrâns, se foloseşte în informatică pentru a indica dicţionarul explicativ. În sens larg, ea
a devenit „patrimoniul” multor ştiinţe contemporane şi semnifică o totalitate de informaţii structural organizată ce
reflectă semantica obiectului prezentat [246; 317]. În expresia „modelul tezauric al intelectului”, această noţiune se
referă la „modelul intern al lumii exterioare”, la „imaginea subiectivă a realităţii obiective” în conştiinţă, fiind
înţeleasă drept „con-ştiinţă”, adică un ansamblu de cunoştinţe sistematizate, posedate de către om. Totodată, aceste
referiri, spre deosebire de abordările tradiţionale, se prezintă de MTI în dinamică. Tezaurul în MTI, de asemenea, se
referă la procesele schimbărilor active ale informaţiei, „păstrate în memorie, manifestate în procesul gândirii”. Se au
în vedere procesele de schimbare a informaţiei nu doar în forma conştientizată, dar şi în cea subconştientă (pe baza
legăturilor asociative) şi procesele de trecere a informaţiei în câmpul atenţiei conştientizate [191; 317].

146
 2. „Dacă, la persoana în cauză, structura cunoştinţelor ce ţin de problema în cercetare corespunde
celei general-acceptate, atunci ideile şi deciziile intuitive ale acestei persoane vor fi şablonate; dacă, însă,
structura cunoştinţelor se diferenţiază considerabil de cea general-acceptată, atunci ideea înaintată de
persoana dată, în mod inconştient sau în formă de ipoteză, va fi originală” [ibid.].
Aşadar, în trainingurile contemporane privind managementul strategic, este oportun de a
atrage atenţie la prezenţa sau organizarea sinergismului educaţional, care este înţeles de noi ca:
a) dezvoltarea propriei educaţii „variate”, adică îmbinarea diferitelor specialităţi în
instruirea proprie sau a diferitelor domenii ale experienţei de afaceri;73
b) adresarea la câţiva consultanţi individuali din acelaşi domeniu de cunoştinţe în procesul
adoptării deciziilor strategice;
c) formarea echipelor creative cu specialişti din diverse domenii de cunoştinţe.
În contextul managementului strategic, după cum şi la diferite niveluri ale sale – ale individului,
firmei, naţiunii, lumii – apare întrebarea, tradiţional formulată: „Ce este mai bine şi ce este mai rău?”.
Altfel spus, care dintre logici – lineară sau polilineară – şi care din formele sale de exprimare – plano-
discretă, de legătură-dialectică sau stereometrico-ieroglifică este „cea mai bună” (optimală) ori „cea
mai rea” pentru organizarea procesului de cunoaştere şi gestionare a sistemelor socioeconomice?
Răspunzând la această întrebare, mai întâi subliniem că o asemenea tratare a problemei, sub
formă de opoziţii „sau-sau”, „mai bună-mai rea”, nu o considerăm metodologic legitimă, pornind de
la următoarele considerente: oricare din logicile sus-menţionate şi formele de exprimare a acestora
au constituit, în primul rând, rezultatul procesului de raţionalizare a gândirii umane şi a
cunoştinţelor produse de ea; în al doilea rând, rezultatul procesului de optimizare a dirijării
cunoştinţelor şi mediului înconjurător pe parcursul dezvoltării socioeconomice atât a indivizilor, cât
şi a fiecărui popor în întregime.
Raţionalizarea se înţelege aici ca un proces de sistematizare-perfectare de către om a
informaţiei despre Univers inclusiv socioeconomic sub forma noţiunilor, schemelor, teoriilor ş.a. Pe
de-o parte, pentru gândirea umană, aceste rezultate ale raţionalizării devin „patul lui Procust”,
modelul ideal al unui fenomen sau proces pe care omul îl exprimă „raţional”. Pe de altă parte,
instrumentele şi rezultatele raţionalizării sunt nişte invenţii extrem de valoroase ale gândirii umane
ce o ajută să organizeze şi reglementeze procesele de cunoaştere şi comunicare în cultură.
Optimizarea se înţelege de noi ca adaptare a proceselor de gândire şi a modurilor de
exprimare a acestora la condiţiile unui anumit mediu astfel, încât să se asigure supravieţuirea şi

73
Comunicarea cu managerii performanţi (inclusiv de top-nivel) ai diferitelor companii internaţionale şi ai diferitelor
state (SUA, Germania, Marea Britanie ş.a.) ne-a atras atenţia la faptul că existenţa „istoriei educaţionale”, mai ales în
îmbinarea specialităţilor militare sau inginereşti cu studiile economice şi gestionarea businessului, îi face pe
managerii şi businessul gestionat de aceştia mult mai competitivi în economia de piaţă mondială.

147
dezvoltarea constructiv-durabilă a individului, omenirii sau a unei afaceri în mediul dat. În cultura
mondială, o asemenea optimizare a rezultat în dezvoltarea calitativă a logicii drept modalitate
consecventă a gândirii umane (logică formală, dialectică, sinergetică, organismică), reacţionând
astfel la schimbările socioeconomicee şi tehnico-ştiinţifice.
În ansamblu global, potrivit cercetărilor noastre [75, cap.III], optimizarea s-a manifestat în
apariţia concepţiei sinergetice despre lume.
Aplicarea aprofundată a abordării sinergetice în domeniul economico-managerial cere, însă,
precizarea principiilor ei de bază.
Dacă principiile abordării logico-formale au fost formulate de către Aristotel în lucrarea sa
„Organon” şi principiile abordării dialectice au fost sistematizate de către Hegel în „Ştiinţa logicii”,
abordarea sinergetică a cercetării unui obiect / sistem ne-a dezvăluit „mozaicitatea sa
metodologică”, dat fiind faptul că întemeietorii acestei abordări pornesc de la diverse premise în
vederea fundamentării abordării.74
Luând în consideraţie necesitatea formării unei baze metodologice integre a cercetărilor
fundamentale şi a celor aplicate în procesul creării noii paradigme de management strategic şi cros-
cultural, ne vom aduce aportul la aceasta sistematizând şi formulând principiile universale ale
abordării sinergetice75. Ne vom conduce, pe de-o parte, de meta-vocabularul sinergeticii
contemporane, pe de altă parte, de principiul postmodernist al creativităţii:76
1. Universul este o întindere infinită, în care se mişcă haotic şi cu diferite viteze fluxurile
energoinformaţionale (FEI) de diferită natură. Mişcarea lor este lineară şi polilineară.
2. Din punctul de vedere al fizicii, mişcarea FEI este condiţionată de legităţile termodinamicii,
al economiei – necesităţi / interese, al filosofiei – de deşteptarea interioară pentru trecerea de
la potenţă la existenţă, actualizare şi autorealizare.
3. Având o motivare generală după formă, însă individuală după conţinut, FEI interacţionează
unele cu celelalte cu scopul atingerii efectului sinergic. Dacă efectul nu este atins sau este
epuizat, formaţiunea se destramă.
4. Interacţiunea FEI structurează spaţiul Universului, transformându-l într-un Sistem global
deschis dinamic, autoorganizator, autoreglator, în care mereu se structurează şi
restructurează mega-, macro-, mezo- şi microsisteme – deschise şi închise.
74
Spre exemplu, Buckminister Fuller – din premiselee geometrice, Ilya Prigojin - din cele fizico-termodinamice, Cecil
Folescu şi Dan Apostol – din cele astronomice ş.a.
75
„Universale”, în acest context, semnifică faptul că principiile sunt caracteristice pentru Univers şi pentru cultura
mondială în general, indiferent de specificul sferelor lor luate în parte. Totodată, noi nu pretindem la caracterul
complet al acestor principii, lăsând „lista”, principial, deschisă.
76
Ideile din trecut se dezvoltă într-o altă manieră. Asemenea idei pentru noi au fost entelehie a lui Aristotel, energetica
din yoga, înţelegerea taoistă a sociumului şi naturii ca sisteme autoreglatoare, dezvoltată de A.Smith ca liberalismul
de piaţă, viziunea lui W.James asupra Universului ca un haos bâzâitor ş.a.

148
 5. Cu cât este mai intens fluxul, cu atât el este mai predispus la expansiunea către alte fluxuri şi
sisteme create de acestea.
6. Orice sistem închis, mai devreme sau mai târziu, sub influenţa diferitelor FEI, trece în unul
deschis şi invers.
7. Orice sistem stabil, sub influenţa fluctuaţiilor (oscilaţiilor) create de FEI trece într-un sistem
instabil şi invers.
8. Caracterul general al schimbărilor sistemului este ciclico-spiralat: există o continuitate
internă de adâncime multicalitativă prin manifestarea exterioară simultană doar a noii
calităţi a sistemului.
9. Fluctuaţiile FEI contribuie la formarea, în sistem, a punctelor de bifurcare, adică a ramificărilor,
iar în economie – a alegerilor alternative. Totodată, sistemul se debarasează de fosta linearitate a
mişcării şi este în stare să se ramifice până la închidere în noua formaţiune.
10. Dacă, în punctul de bifurcare, sistemul nu realizează singur alegerea sa, aceasta neapărat va
fi făcută de un alt FEI în concordanţă cu interesele sale.
Fluxul energoinformaţional (FEI) este înţeles de noi ca o mişcare bine determinată a
informaţiei, asigurată de resursele energetice speciale şi cele materiale şi condiţionată de logica
interioară a dezvoltării elementelor fluxului, reunite într-o alianţă sinergetică.
Caracterul larg al acestei noţiuni permite reflectarea, pe de o parte, a caracterului universal al
FEI, iar pe de altă parte – individualitatea sa, care se formează datorită specificului asigurării
energo-materiale a fluxului, a unicităţii conţinutului informaţiilor sale şi a elementelor componente,
a logicii proprii de dezvoltare, a particularităţii intereselor elementelor ce formează alianţele
sinergetice.77
Pe baza alianţelor sinergetice stabile ale elementelor FEI se formează sistemele
energoinformaţionale (SEI). Ele, spre deosebire de fluxuri, se deosebesc prin caracterul static, adică
prin dogmatism, care transformă toate celelalte fluxuri ale sistemului social-economic / cultural în
„programate” de FEI de bază, care condiţionează logica dominantă a dezvoltării sistemului. În acelaşi
timp, datorită acţiunii diferitelor FEI în Univers, inclusiv socioeconomic, în orice SEI neapărat apar
noi FEI, condiţionând dezvoltarea polilineară a SEI.

77
Drept exemplu de FEI poate servi creştinismul. Cu toată la multitudinea direcţiilor şi sectelor acestuia, creştinismul
conţine o informaţie generală unică, o sarcină energetică specifică („bunavestire” / logos şi energia „sfântului Duh” /
credinţa), o asigurare materială (prin intermediul instituţiei bisericeşti), o alianţă sinergetică confesională, care a
permis stoparea energo-pierderilor în luptele din interiorul sectelor în perioada timpurie a creştinismului şi
organizarea unui astfel de management strategic, care a permis creştinismului să-şi atingă o integritate confesională
relativă şi o victorie asupra păgânismului, şi, de asemenea, obţinerea recunoaşterii drept una din religiile mondiale.
Alianţe sinergetice particulare cu FEI proprii au devenit în creştinism: catolicismul, ortodoxismul, protestantismul.

149
 Pragmatismul metodologic al termenului FEI constă, în viziunea noastră, în faptul că el
permite conceperea mai completă a Universului, inclusiv cel socioeconomic.
Prototipul definiţiei noastre a FEI este noţiunea de electricitate în fizică: o mişcare ordonată a
particulelor încărcate. Însă, electricitatea este doar o cu caz particular şi relativ simplu al FEI. Unul
mult mai complex se formează în Socium. În afară de aceasta, realitatea societăţii informaţionale în
formare şi care globalizează şi liberalizează, impune gândirea în cei ai „dinamicii”, inclusiv în
termenii fluxului.
În sfera social-economică, acestea sunt fluxurile capitalului, ale muncii, ale tehnologiilor,
cunoştinţelor etc., care tot mai liber circulă în economia mondială. Nu în zadar şi M. Castells, unul
dintre sociologii iluştri ai prezentului, conştientizând formarea societăţii informaţionale, a început să
utilizeze anume termenul „fluxuri”, prin care înţelege consecutivităţi programate ordonate, repetitive
ale schimburilor şi ale interacţiunilor dintre poziţii fizic separate pe care le ocupă actorii sociali în
structurile economice, politice şi simbolice ale societăţii” [101].
Savantul, de asemenea, analizează spaţiul acestor fluxuri care „este organizarea materială a
practicilor sociale în timpuri separate, ce activează prin intermediul fluxurilor” [ibid.]. Spaţiul
fluxurilor este văzut de savant într-un mod structurat deosebit sub forma „a trei straturi” ale suportului
material: „primul strat constă din lanţul impulsurilor electronice, concentrate în microelectronică,
telecomunicaţii, procesare computerizată, sisteme de transmisiuni, transport cu viteză înaltă; al doilea
strat constă din noduri şi centre de comunicaţii, care asigură o interacţiune favorabilă a elementelor
integrate în reţelele electronice globale; al treilea strat se referă la organizarea în spaţiu a elitelor
manageriale dominante, care îndeplinesc funcţii de conducere” [ibid.].
Această structurare a spaţiului, la fel ca şi interpretarea acestora în calitate de „timp
cristalizat”, timp care îşi pierde linearitatea,78 de asemenea, reprezintă, în opinia noastră, o valoare
metodologică deosebită sub aspectul dezvoltării managementului strategic în societatea
informaţională. Şi anume, acestea şi asemenea rezultate ale cercetărilor lui Castells permit
orientarea în structura „suportului” fluxurilor, găsirea punctelor corespunzătoare de control extern la
aceste fluxuri, „reprogramarea” fluxurilor, schimbarea „suportului” lor şi, în aşa fel, permit
conducerea acestor fluxuri.
În acelaşi timp, „fluxurile” lui Castells, de asemenea, formează un caz particular, cu toate că
este unul de o treaptă superioară celui pe care noi l-am descris drept FEI.

78
Conform teoriei lui M.Castells, percepţia timpului în societatea informaţională se schimbă semnificativ: „timpul
liniar, ireversibil, incert se fracţionează în bucăţi în societatea informaţională” [378]. În afară de aceasta, el devine,
într-un fel, „atemporal”: în schimbul măsurării timpului vin manipulările cu timpul, care sunt necesare pentru a face
reală „libertatea capitalului de timp şi eliberarea culturii de timp” [378, …].

150
 Acest lucru este condiţionat, în primul rând, de faptul că fluxurile lui Castells se formează
pornind de la realităţile societăţii informaţionale în general. În opinia noastră, FEI, ca fenomen, au
existat în cultura mondială mereu. Însă, în societăţile preinformaţionale, majoritatea lor se
deosebeau printr-un caracter relativ static, adică prin „întindere” în spaţiu şi în timp şi, de asemenea,
prin linearitate în dezvoltare.
Societatea informaţională face FEI mai dinamice, mai „comprimate” în spaţiu şi în timp, ceea
ce le permite de a se deplasa rapid şi concomitent în multe celule ale structurilor de reţea ale acestei
societăţi. Totodată, FEI devin mai accelerate şi mai polilineare în dezvoltarea lor. Aceasta se
manifestă prin crearea multitudinii de puncte interne de bifurcare şi a diversificărilor respective ale
fluxurilor.
În al doilea rând, „fluxurile” sunt definite de Castells drept „consecutivităţi programate”.
Aceasta, în esenţă, semnifică faptul că ele sunt „lansate” de cineva cu o logică, deja, predefinită şi
invariabilă de interacţiune a elementelor lor. FEI include în sine asemenea fluxuri, precum logica
sinergetică care include în sine pe cea logico-formală şi dialectică. În legătură cu aceasta,
particularităţile FEI sunt:
b) formarea spaţiului dinamic al întregului Universul şi nu al sociumului informaţional;
c) nu este posibilă lichidarea sau „exterminarea” FEI, bazate pe energia creativ-intelectuală sau
spirituală, care pot avea, totodată, un caracter nu doar constructiv, ci şi unul distructiv.
Asemenea fluxuri au capacitatea de efectua mutaţii, identificându-se mai apoi în cultura
mondială sub diferite forme.79
Pentru eficacitatea managementului strategic, îndreptat către o integritate autentică, este
necesar de a menţine FEI pe o direcţie constructivă (din punctul de vedere al puterii creative vitale)
şi de a nu permite actualizarea FEI distructive. Aceasta semnifică, primo, de a nu crea condiţii
pentru renaşterea FEI distructive.
Secundo, de a înţelege că, dacă FEI distructiv nu este posibil să fie lichidat, atunci el poate fi
distrus. Însă, pentru aceasta, metodologic şi strategic, este necesar a porni nu doar de la structura
„asigurării materiale” a fluxului programabil, menţionat de Castells, care, apropo, poate fi, practic,
lichidată (structura). Este necesar de a pătrunde mai adânc, la nivel energoinformaţional, pentru a
lipsi acest flux de energia sa şi de valoarea informaţiei sale pentru alţii.
Aceasta contribuie la faptul că FEI îşi pierd integritatea şi astfel se destramă.

79
Spre exemplu, FEI distructiv al legismului, apărut în China în sec. III î.Hr., datorită cruzimii modelului său de
conducere strategică, nu a mai apărut niciodată sub acelaşi nume, însă mereu s-a renăscut în cultura mondială sub
alte forme: sub masca „confucianismului” lui Mao Tze Dong, a stalinismului în U.R.S.S., a cultului personalităţii lui
Kim Ir Sen, a regimurilor militare ale lui Mussolini, Hitler, Pinocet ş.a. (aceeaşi centralizare a economiei în baza
dictaturii militare, „revoluţiile culturale”, cultele personalităţii, zombarea mintală a unor întregi popoare etc.).

151
 c) Acestea sunt fenomene autoorganizatoare, cu o logică internă proprie de dezvoltare. Din
contra, în fluxurile fizice asemenea electricităţii, în fluxurile sociale „programabile” ale lui Castells,
mişcarea se produce sub influenţa unei forţe externe. Ea face ca elementele acestor fluxuri să se
deplaseze într-o anumită direcţie. În concepţia lui Castells, o astfel de forţă o reprezintă „nodurile
informaţional-voluntare” care se creează în oraşele mondiale – megapolisuri.
Aflându-se într-o luptă de concurenţă necontenită, aceste „noduri” devin dinamice, dând astfel
un impuls şi o direcţie mişcării fluxurilor. În acelaşi timp, în concepţia lui Castells, megapolisurile
devin instanţe strategice terminale, deoarece, în primul rând, „închid în sine fluxurile principale de
informaţii, resurse financiare şi se transformă în puncte de luare a deciziilor de conducere” [234]; în
al doilea rând, „trăsătura lor definitorie este că ele concentrează în sine funcţiile administrative,
producătoare şi manageriale superioare de pe toată planeta” [ibid.].
Din punct de vedere sinergetico-metodologic, mai adecvat ar fi, în viziunea noastră, de a
defini megapolisurile ca SEI la nivel de cultură globală în care se formează fluxurile, „programate”
ale culturii mondiale, inclusiv a economiei de reţea. O treaptă mai înaltă a FEI o constituie cele care
se autoorganizează şi se autoreglează, formând un nivel de conducere strategică de ordin superior şi
determinând tendinţele de dezvoltare a înseşi megapolisurilor. Acestea sunt, de exemplu, FEI-
megatendinţe, la care ne oprim în continuare în cap. III.2.
Referitor la abordarea organismică, relatăm că tratarea sistemelor socioeconomice / culturale
drept organisme vii se observă în decursul întregii istoriei managerial-economice şi politice (Platon,
F. Bacon, T. Hobbes, fiziocraţi etc.). Spengler a interpretat toată cultura drept organism. În continuare,
vom argumenta faptul că aceste realizări conceptuale, care intră în abordarea organismică, trebuie să
fie delimitate de cele simpliste, organiciste care, bazându-se pe ideile lui Ch. Darwin sau Z. Freud,
îngustează conceperea sistemelor socioeconomice / culturale accentuând numai anumite principii
biologice şi/sau programe psihologice rigide (instincte), şi reducând comportamentul agenţilor
economici la aceste programe.
În legătura cu aceasta, în teză se dezvoltă următoarele idei:
A. Economia globală se formează pe baza intelectului artificial care imită structurile şi
principiile de funcţionare şi de dirijare ale creierului uman, organizându-se, astfel, în reţea.
Economiile naţionale, precum şi agenţiile economice ale acestora sunt incluse în această reţea ca
celule, participând la schimbul activ cu fluxurile energoinformaţionale, inovaţionale, de capital, de
resurse, de servicii etc., toate acestea condiţionând necesitatea unei studieri mai profunde a
principiilor organizării şi funcţionării organismelor vii (holismul, sinergismul, polinearitatea,
adaptabilitatea, informismul ş.a).

152
 Totodată, este necesară evitarea reducţionismului fiziologo-biologic sau de orice altă natură în
interpretarea rezultatelor unor astfel de studii şi în aplicarea metodei de analogie în domeniul
socioeconomic.
Autoarea este de părerea că interpretarea sistemelor socioeconomice ca organisme implică
faptul că acestea sunt formate de către oameni, care reprezintă organisme nu numai vii, ci şi
intelectuale şi, prin aceasta, „înzestrează” organismele socioeconomice cu energia lor vitală şi
intelectuală.
Ca urmare, aceste „organisme” nu mai reprezintă doar o sumă a componentelor lor, ci anumite
integrităţi, în care toate abordările tradiţionale (mecanicistă, atomistică etc.) ale sistemelor
socioeconomice trebuie schimbate cu abordări mai adecvate (holistică, sinergetică, organismică).
Un exemplu al îmbinării abordării sinergetice cu cea organismică îl găsim în concepţia lui
I. Masuda. Acesta, bazându-se pe datele paleoantropologiei, biologiei sociale şi informaticii, ne
reprezintă viitoarea societate umană ca pe o societate sinergetică.
În viziunea savantului, aceasta va fi comunitatea globală de Homo Intelligens ce se va baza pe
o mare diversitate de reţele globale publice benevole de informare, „care vor intersecta toate
frontierele naţionale. E vorba de o societate care va semăna cu un organism viu, dotată cu celule de
cuplaj direct pentru asigurarea unei reacţii rapide şi dinamice la schimbarea mediului ambiant”
[171; 172; 361].
Astfel, odată cu dezvoltarea tehnicii informaţionale, vechile concepţii despre societate ca
organism viu au căpătat o nouă viaţă, dându-ne o nouă speranţă în calea noastră spre integritate. Cu
toate acestea, tratarea sistemelor socioeconomice ca organisme vii trebuie păstrată în sens indirect.
B. Abordarea organismică reînnoieşte sensul primordial (etimologic) al termenului organism,
acesta prezentându-se ca ceea ce apare ca un tot închegat, ca ceea ce funcţionează în mod organizat.
Tratarea sistemelor socioeconomice ca organisme-organizaţii, bazate pe principiile holismului,
sinergismului, informismului etc. se dezvoltă, conform cercetărilor noastre în cultura niponă şi, în
special, în astfel de companii, precum Sony, Omron ş.a., strategiile şi realizările practice ale cărora
sunt amănunţit studiate şi implementate de către companiile europene şi americane.
Abordarea organismică se percepe ca cea de perspectivă a managementului strategic de către
K. Tataisi şi Bahtiyarov, şi se dezvoltă conceptual în această direcţie şi de noi, în contextul „noii”
economii şi, în plus, al managementului cros-cultural.

153
 3.2. Dezvoltarea managementului strategic şi cros-cultural
în condiţiile acţiunii sinergice a megatendinţelor socioeconomice.
Globalizarea ca nucleu al sinergiei

Un imbold puternic pentru dezvoltarea managementului, în general, şi a celui strategic, în

particular, le-a fost dat, în opinia noastră, de megatendinţele social-economice ale culturii mondiale,
acţiunea cărora fiind tot mai crescândă, începând cu mijlocul secolului XX. Este vorba de
informatizare, globalizare, liberalizare, socializare, egalitatea genderelor ş.a. În calitate de
caracteristici esenţiale ale culturii mondiale ale celei de-a doua jumătăţi a sec. XX – începutul sec.
XXI, acestea şi alte procese similare lor îşi găsesc reflectare în monografii, articole, conferinţe, site-
uri aproape în toate domeniile culturale.
O conştientizare ştiinţifică şi prezentare a unora dintre aceste procese anume drept
megatendinţe le-a efectuat John Naisbitt [53]. O analiză fundamentală a unui spectru larg de
megatendinţe social-economice sub aspectul evoluţiei lor şi al interconexiunii dialectice în
societatea contemporană şi în contextul dezvoltării ideilor cu privire la mecanismele fundamentale
de funcţionare a noii economii este efectuată de către Nadejda Şişcan [358].
În baza rezultatelor acestor cercetări şi, totodată, pornind de la scopul tezei noastre, vom
utiliza o abordare sinergetică în vederea conştientizării esenţei megatendinţelor social-economice şi
a influenţei acestora asupra apariţia noilor tendinţe, tipuri şi forme ale managementului strategic.
Logica sinergetică, după cum a fost argumentat de noi în subcap. 3.1, constituie baza metodologică
a paradigmei Homo Intelligens şi presupune construirea polilineară a linearităţii logico-formale şi
dialectice în procesul cercetării obiectului.
Pornind de la principiile, formulate de noi în subcapitolul 3.1 ale abordării sinergetice şi de la
trăsăturile specifice ale FEI, vom defini megatendinţa ca un astfel de FEI, care se manifestă nu într-
o ţară sau grup de ţări luate separat, ci care cuprinde treptat toate ţările lumii; acţionează nu numai
într-un domeniu anumit al culturii mondiale, ci schimbă caracterul dezvoltării tuturor domeniilor
acesteia, nu are un caracter întâmplător, ci unul legic, în legătură cu care manifestă o anumită
stabilitate în timp. Orice magatendinţă, astfel, are un caracter global.
Însuşi fenomenul globalizării este definit de noi drept constituirea, de către un grup de FEI-
megatendinţe, a unei megatendinţe universale, care condiţionează dezvoltarea tuturor domeniilor
culturii într-un câmp universal provizoriu şi spaţial.
Cu alte cuvinte, acesta este un puternic flux energoinformaţional, care cuprinde toată lumea
civilizată contemporană cu el, iar rezultatele acţiunilor sale rămân importante pe parcursul unei
perioade îndelungate (secole, milenii). Acumularea, în cultura mondială, a energiei şi informaţiei

154
(„masa critică” a lor) de o anumită orientare strategică conduce către formarea „valurilor” şi
„produselor” globalizării. În legătură cu aceasta, noi împărtăşim părerea unui şir de cercetători care
atribuie fenomenul globalizării nu doar sfârşitului sec. XX.
Astfel, S.-A.Micalet raportează globalizarea la secolul XV, pornind de la marile descoperiri
geografice [178]; A. Toffler [222] şi D. Moldovanu [51] – la sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX,
enumerând trei valuri ale globalizării în contextul economico-social.
În acest context, considerăm că schimbările managementului strategic, atât cele de conţinut,
cât şi cele de formă, sunt condiţionate de acţiune consolidată şi sinergică a diferitelor megatendinţe.
În funcţie de aspectul analitic al cercetării, în aceste acţiuni comune, se accentuează o acţiune a unei
anumite megatendinţe.
Bazându-ne pe scopul cercetării noastre, vom analiza, în continuare, megatendinţa globalizării
din punctul de vedere al dezvoltării managementului strategic. Pentru aceasta, în calitate de criterii
pentru a evidenţia formele şi etapele („valurile”) globalizării, vom lua un subiect al puterii globale
economic argumentat şi strategia organizării şi conducerii culturii mondiale, inclusiv a economiei.
Ca urmare, distingem şapte perioade sau „valuri” ale globalizării. Fiecare val se formează, în
opinia noastră, de către FEI cu rol de lider în epoci istorice concrete, datorită globalizării unui
anumit fond / resurse ale omenirii. Resursele fundamentale ale omenirii, care au fost supuse
globalizării, au asigurat, în asemenea mod, o calitate nouă şi schimbare în specificul
managementului strategic respectiv.
Prin urmare, nu le tratăm în plan tradiţional. Cel din urmă presupune, de regulă, o abordare
tehnico-economică a sa, potrivit căreia resursele fundamentale ale omenirii prezintă în sine uneltele
principale de muncă, mijloacele de producţie sau factorii de producţie.
Intercondiţionarea resurselor fundamentale ale omenirii şi specificul administrării strategice în
epoci istorice concrete, sub aspectul abordării tehnico-economice, noi am arătat-o în cap. I, în
contextul examinării concepţiilor paradigmatice epocale, precum şi în cap. II, în decursul analizei
evoluţiei managementului strategic.
În afară de aceasta, resursele fundamentale ale omenirii, sub aspect tehnico-economic, se
studiază multilateral de-a lungul secolelor [50; 256; 285].
Noi folosim abordarea sinergetică a resurselor fundamentale ale omenirii, ceea ce permite:
• în primul rând, să descoperim nu doar fondurile articulate în cultura mondială, dar şi
pe cele latente, de altfel nu mai puţin puternice după importanţa lor strategico-
culturală;

155
 • în al doilea rând, să umplem resursele fundamentale ale omenirii cu un conţinut nou,
ceea ce presupune completarea abordării tehnico-economice cu cea energo-
informaţională a acestora;
• în al treilea rând, completarea analizei lineare a resurselor umane cu cea polilineară.
Toate acestea reprezintă un nou racursi în cercetările managementului strategic.
Vom da cu aproximaţie cadrul cronologic al perioadelor globale, întrucât considerăm că valurile
globalizării nu doar linear „cresc” unul din altul, dar şi se acoperă în mişcarea lor de la o anumită
cultură la alta, formând astfel polilinearitate în evoluţia culturii mondiale şi a managementului
strategic respectiv.
Această polilinearitate intensifică, la fel, faptul că viteza de mişcare a valurilor, în cultura
mondială, este extrem de neuniformă. De exemplu, valurile, care au luat naştere în antichitate, îşi
încărcau puterea în decursul mileniilor sau a zeci de secole în culturile orientale (egipteană, chineză,
indiană ş.a.), apoi vertiginos (în trei-cinci secole), încercuiau civilizaţiile care s-au format în Occident.
Cel din urmă a avut nevoie de sute de ani pentru a crea societatea industrială în Epoca Modernă, iar în
timp de un deceniu ţările Tigrului Asiatic au devenit industriale.
În teoria referitoare la civilizaţii, pe care am amintit-o în cap. II, considerăm că se întreprind
paşi semnificativi în direcţia învingerii abordării discrete tradiţionale în explicarea civilizaţiilor,
ceea ce se observă în figura 1, în care parabolele, semnificând civilizaţiile nu sunt izolate una de
alta, dar se acoperă una pe alta.
Cu toate acestea, autorii teoriei nu au mers mai departe: parabolele lor au notat clar începutul
şi sfârşitul, ele sunt gata.
În legătură cu aceasta, noi elaborăm şi aplicăm, la alcătuirea valurilor globalizării, abordarea
continuă, tratată ca o componentă a abordării sinergetice generale. În lumina noii abordări, se
observă că fiecare val, odată apărut, îşi păstrează semnificaţia ca FEI şi linearitatea sa cu
„rezonanţă”.80
De aceea, considerăm, primo, necesară cercetarea metodologică a valurilor în complex,
elaborând direcţiile de dezvoltare a managementului strategic contemporan, secundo, mai adecvat
să discutăm nu despre valuri, ci despre undele globalizării (vezi figura 13).

80
De la lat. „resono” – „răsun la răspuns, răspund”. Linearitatea „rezonantă” este aici interpretată ca traiectoria
dezvoltării (logica şi istoria) unui anumit FEI, care continuă să influenţeze esenţial managementul strategic al altor
epoci. Spre deosebire de FEI cu linearitate „diminuantă” sau „care apare”, ce pot fi comparate, respectiv, cu o lampă
care se răceşte sau se încălzeşte, FEI cu linearitate „rezonantă” se asociază cu un vibrator ce formează oscilaţii
(rezonanţe) în mediu acvatic, aerian sau altul (în cazul dat – cultural).

156
 Milenii î.Hr. Secole î.Hr. Secole d.Hr.
Sursa: elaborată de autoare
Figura 13. Manifestarea undelor globalizării culturii mondiale drept FEI

(1) Unda filosofică a globalizării: sec. VII – I î.Hr. 81

Complexul mitologic religios, care s-a format în decurs de milenii, pe de o parte, şi
capacitatea umană de reflecţie ce a condus la formarea unei abordări ştiinţifice a Universului, pe de
altă parte, s-au soldat cu apariţia unui astfel de fenomen al culturii mondiale precum filosofia.
Focarele cele mai mari ale apariţiei acesteia, în sec.VII – VI î.Hr., sunt în China antică, India antică
şi Grecia antică. Filosofii sunt consideraţi, de noi, ca primii „globalişti”, deoarece anume ei au
dezvoltat fără precedent capacitatea umană de reflecţie, definită de Socrate drept „capacitate de
mirare”. În esenţă, această capacitate presupunea curajul intelectual şi neordinaritatea în gândire,
deci talentul de a pune şi a da răspuns la întrebarea: „De ce anume aşa” şi „Cum poate fi altfel?”.
Noi am dat, deja, definiţia reflecţiei, în cap. II, în contextul evidenţierii calităţilor specifice ale
lui Homo Intelligens. Aprofundând-o hermeneutic, înţelegem această capacitate fundamentală
pentru conducerea strategică reuşită, în plus, ca gândire alternativă, şi ca gândire fundamentală,
care permite „a vedea la rădăcină”.
Anume, reflecţia a asigurat libertate intelectuală filosofilor în căutarea de alternative ale
explicaţiilor mitologico-religioase ale principiilor organizării Universului şi gestiunii sistemelor
acestuia. În baza rezultatelor reflecţiilor, au fost propuse modele unice ale structurii Universului şi
dirijării acestei structuri care nu rezultau din ideea existenţei puterilor supranaturale, ci din elemente

81
Data indică primul „val”, format de undă în cultura mondială. Esenţa fiecărui „tsunami” constă în evaluarea cardinală
a valorilor în cultură şi o revizuire radicală a formelor şi stilurilor dominante în administrarea strategică.

157
şi fonduri energoinformaţionale ale Universului însuşi. Cele mai influente modele, din punctul de
vedere al stabilirii tradiţiei administrării strategice în cultura mondială, au devenit, în opinia noastră,
model atomist (vaişeşika indiană, concepţia chineză antică „tsi”, Democrit, Epicur, Newton ş.a.) şi
cel energoinformaţional (yoga, taoismul, pitagorismul, Leibniz, T. de Chardin, Vernadski,
sinergetica ş.a.).
Pe lângă faptul că, în baza reflecţiei umane mature, a devenit posibilă elaborarea modelelor
realiste în organizarea (tradiţională, închisă, autoreglaătoare) a sistemelor socioeconomice, această
reflecţie a permis şi înţelegerea integrală a esenţelor globale-universale şi, de aceea, valul filosofic
este considerat de noi ca punct al calculului globalizării mondiale.
Prin urmare, accentuăm că anume filosofii se preocupau cu soluţionarea astfel de probleme,
precum determinarea substanţei primare a lumii, formularea legii fundamentale a Universului
(Arché), ceea ce, la rândul său, a făcut posibilă, în mod principial, dezvoltarea managementului
strategic integral ca fenomen al culturii umane. Filosofii au demonstrat că microcosmosul (omul)
este format din acelaşi material şi este dirijat de aceleaşi legi ca şi macrocosmosurile (Sociumul,
Natura, Universul).
Cunoaşterea s-a dovedit înţeleasă ca resursă fundamentală a omenirii, necesară pentru
administrarea strategică eficientă atât la nivel de individ („cunoaşte-te pe tine însuţi”), cât şi pentru
dirijarea sistemelor culturii („conducătorii trebuie să fie filosofi ... bărbaţii filosofi trebuie să
cunoască multe”).
Fiind inteligentă, cunoaşterea şi-a dobândit unitatea culturală şi mai apoi a fost globalizată din
nou ca resursă în filosofie: în primul rând, sensul că filosofii călătoreau şi învăţau unul pe altul
îmbinând cunoştinţele Orientului şi Occidentului; în al doilea rând, în sens culturologic, pe seama
acumulărilor, în sistemele filosofice, ale succeselor din toate domeniile culturii şi formarea unui
teren favorabil pentru apariţia şi dezvoltarea tuturor ştiinţelor.
Globalizarea cunoaşterii, drept resursă principală în dirijarea strategică, le-a permis filosofilor
să compună un FEI – lider în managementul strategic, efectuând conducerea strategică, în mod direct (în
calitate de cârmuitori) sau prin intermedieri (în calitate de consultanţi). Această conducere consta în
determinarea scopurilor, metodologiei, strategiei şi evaluării rezultatelor dezvoltării tuturor domeniilor
culturale – economie, politică, jurisprudenţă, sport, artă şi ştiinţă. Influenţa energoinformaţională totală a
acesteia asupra evoluţiei culturii mondiale s-a dovedit extrem de puternică şi s-a manifestat prin
formarea tendinţelor strategice şi tradiţiilor mintale stabile în dezvoltarea culturilor atât occidentale, cât
şi orientale. Întâietatea FEI al filosofiei i-a îngăduit să pună bazele mintale intelectuale a primei
paradigme a integrităţii, pe care am articulat-o ca Homo Strategos-Politicus şi care a fost, mai departe,
acoperită de cea de-a doua undă a globalizării – politico-militară.

158
 (2) Unda politico-militară: sec. IV – I î. Hr.
Apariţia undei se pierde în trecutul îndepărtat. Însă, datorită resurselor globalizate ale
cunoştinţelor, forţele fizică (tehnică) şi intelectuală (strategică) au putut să se unească şi să creeze la
sfârşitul sec.I î.Hr. un nou val calitativ al globalizării. Naşterea sa a continuat cu formarea, în
cultura mondială, a Imperiilor puternice: Imperiul lui Alexandru Macedon, Sfântul Imperiu Roman,
Imperiul Tsi, Imperiul Otoman, Imperiul lui Carol cel Mare, Imperiul Tataro-Mongol, Imperiul
Rus..., şi în cele din urmă, încă un tsunami energoinformaţional, creat de această undă, a devenit
Primul şi cel de al Doilea Eăzboi Mondial din secolul XX, ale căror iniţiatori pretindeau la formarea
unui „imperiu mondial”. Specificul undei a doua îl constituie faptul că FEI al său „insistă” asupra
războaielor şi, totodată, asupra dezvoltării politicii drept forme strategice prioritare de expansiune
energoinformaţională.
Homo Strategos-Politicus se deplasează, de la fondul globalizat de cunoştinţe, la
globalizarea resurselor forţei fizice şi a tehnicii, în special, celei militare. Aceasta determină
particularităţile dezvoltării gestiunii strategice a celei de a doua unde. Subiectul autorităţii
strategice „îşi ia rămas bun” de la pluralismul de forme şi stiluri de conducere, alcătuite în primul
val şi trece la monism în administrare, exprimat în autocratism militar. În acelaşi timp, FEI ale
diverselor culturi ce au fost „înghiţite” fac parte din imperii ce se manifestă prin tradiţiile lor în
conducere. De acea, subiecţii autorităţii strategice comit echivocuri în direcţia altor forme de
guvernare, de exemplu, democraţia.
(3) Unda religioasă: sec. I – XIII
Aceasta a apărut în bezna mileniilor şi a format un „tsunami” al său în Evul Mediu al culturii
mondiale. Caracteristică acestui „val” i-a devenit orientarea religioasă atotlineară de administrare a
sistemelor socioeconomice, în interiorul căreia se dezvoltau relativ polilinear FEI independente ale
religiilor regionale şi mondiale. Pentru dezvoltarea managementului strategic în sistemele culturii, a
devenit principial următorul lucru: trinitatea cu tendinţa către monism în interpretarea subiectului
suprem al puterii strategice – Dumnezeu; ideea egalităţii oamenilor în faţa Domnului, în afara
dependenţei lor de provenienţa etnico-culturală, poziţia socială, sex, vârstă ş.a.; formarea sistemului
valorilor întregii omeniri, disciplina spirituală şi autocontrolul în mişcarea spre integritatea proprie;
împărtăşanie pentru Mesia (Mântuire) cu caracter global, a cărei efectuare este controlată de
subiectul suprem al conducerii strategice – Dumnezeu.
Întâietatea FEI religioase în administrarea strategică mondială şi, de asemenea, puterea lor, au
fost determinate, în opinia noastră, de faptul că acestea au concentrat în sine şi au globalizat
resursele spirituale ale omenirii. Aceasta le-a permis să pună bazele pentru integritatea strategică în
dirijarea sistemelor socioeconomice.

159
 4) Unda Economico-geografică: sec. XIV – mijlocul sec. XX
Aceasta a apărut, de asemenea, la mijlocul mileniilor, formând un „tsunami” al său în
epoca industrială.
Graţie marilor descoperi geografice, lumea, în sfârşit, a făcut cunoştinţă cu sine însăşi. S-a
produs o extindere maximală a spaţiului terestru.
În acest val, au fost globalizate resursele geografice şi economice ale umanităţii, ceea ce a
determinat specificul dezvoltării managementului strategic al culturii mondiale. Pe lângă
descoperirile geografice, componentele esenţiale ale acestei unde au devenit procesele
industrializării, internaţionalizării şi formării economiei mondiale, apariţia structurilor de
administrare globale (ONU, Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială ş.a.).
În plan ideologic şi conceptual, globalizarea fondului economic s-a manifestat, în opinia
noastră, în postularea economiei şi a interesului economic în calitatea factorilor decizionali ai
dezvoltării umane, ceea ce şi-a găsit expresia în propagarea, pe de o parte, a „economiei de piaţă
liberă” de liberalism, pe de altă parte, a „materialismului istoric” şi determinismului economic
de marxism.
Specificul managementului strategic al undei în cauză, în asemenea mod, a devenit orientarea
sa spre creşterea extensivă tehnică în toate sferele culturii şi, totodată, preponderenţa linearităţii atât
în tipul de cugetare, cât şi în strategiile de dezvoltare a unor astfel de sisteme energoinformaţionale
(SEI) ale societăţii industriale, precum capitalismul şi socialismul, al căror caracter era
preponderent închis.
(5) Unda informaţional-inovaţională a globalizării: mijlocul sec. XX – până în prezent
Specificul acesteia constă în următoarele:
¾ Fluxurile de lider ale valurilor precedente devin reciproc coerente, ceea ce consolidează
puterea celei de-a cincea unde şi contribuie la formarea unui „tsunami” sub forma sintezei
energoinformaţionale, „observată” şi prezentată conceptual în literatura mondială, anume, ca proces
mondial sau megatendinţă a globalizării şi ca societate informaţională.
¾ În sinteza globală toate FEI-lidere precedente şi resurselor lor globalizate iarăşi se
actualizează, toate concomitent şi într-o nouă calitate.
¾ Sinteza globală a FEI şi calitatea nouă a globalizării devin posibile pe baza:
a) dezvoltării tehnologiilor informaţionale şi a telecomunicaţiilor. Lumea terestră se
îngustează la limită, devine vizibilă şi gestionată. Totodată, se globalizează resursa
informaţional-comunicaţională a omenirii;

160
 b) dezvoltării ciberneticii,82 a teoriei şi practicii gestiunii intelectului artificial, sistemelor
vii şi artificiale ale universului, sistemelor creative (sinergiei intelectului artificial şi
natural). Se globalizează resursa cibernetică (informaţională şi de gestiune) a omenirii.
Cibernetica devine o parte inseparabilă şi specifică a managementului strategic în
etapă dată;
c) dezvoltării spiritului inovaţional şi de antreprenoriat, care, de asemenea, se
globalizează ca o resursă. Acest fapt noi îl explicăm prin faptul că, pentru a deveni din
nou actuale în cultura mondială ce se globalizează, FEI ale valurilor precedente
trebuie să fie inovaţionale.
Specificul dezvoltării managementului strategic al epocii, respectiv, constă în următoarele:
1. Fiecare nivel de prezentare organizaţională a managementului strategic – statal, corporativ,
individual – obţine posibilitatea de a participa de sine stătător la procesele globale ale culturii mondiale.
În acelaşi timp, se dezvoltă rapid nivelul global al gestiunii strategice a sistemelor socioeconomice, care
se manifestă în formarea programelor globale de dezvoltare a omenirii (de exemplu, „programul
Mileniului” al ONU), în constituirea concepţiei globale despre lume, reţelelor globale (de ex., Internet),
precum şi structurilor globale (tentativele de a crea „guvernul mondial” [177]).
2. Trăsăturile specifice ale gestiunii strategice le constituie caracterul informaţional şi
inovaţional, al acesteia accentul asupra capacităţilor creativ-intelectuale în selectarea cadrelor, în
dezvoltarea nivelurilor noi şi tradiţionale, formelor şi stilurilor de gestiune.
3. Managementul strategic trebuie să devină, şi treptat devine, polilinear în inovaţii. Şi anume,
strategia epocii moderne, ce vizează unicitatea principială a produselor culturii, devine una din
nuanţele din paleta expresivă, utilizată de managerii strategici în colorarea căilor alternative ce duc
SEI al lor (ţara, firma, individul) spre un statut concurenţial înalt. Alte nuanţe devin conservatismul,
care renunţă la inovaţii; eclectismul, ce „formează” noul din realizările altora; epigonismul, ce-i
urmează pe lideri şi copie strategiile succesului acestora etc. Concomitent, în faţa managementului
strategic contemporan, orientat spre inovaţii în epoca postmodernă, care „permite totul” (liberalism),
apare o problemă serioasă: protecţia proprietăţii intelectuale, a dreptului de autor.
În acelaşi timp, anume în această cultură informaţională, ce se globalizează, devine, în
viziunea noastră, mult mai uşor de a stabili un management intelectual eficient, deoarece
tehnologiile actuale permit de a „cunoaşte ce face mâna dreaptă şi – mâna stângă” şi de a coordona

82
De la grecescul „kybernetike” – „arta gestiunii”. Aduce, în viziunea noastră, în managementul strategic, o conotaţie
tehnico-tehnologică, deoarece provine de la cuvântul-rădăcină „kybernao” – „conduc volanul, gestionez”. Se
presupune că Platon a fost primul, care a utilizat termenul „cibernetica” pentru gestiune în sens general [246]. În
a.1948, N.Viner, după cum se ştie, a prezentat conceptual cibernetica ca un nou domeniu al culturii mondiale – ca
„ştiinţa despre gestiune şi legături între animal şi maşină” [253]. În sensul actual, cibernetică este „ştiinţa despre
gestiune, legături şi prelucrarea informaţiei” [ibid.].

161
acţiunile în lumea globală. Totuşi, realmente, această concordanţă poate fi atinsă doar cu
desfăşurarea tuturor nivelurilor şi formelor managementului strategic pe baza noii paradigme a
integrităţii – Homo Intelligens, deoarece anume această paradigmă urmează să asigure
managementul strategic cu valorile respective.
• La nivelul global al culturii mondiale, ştiinţa şi învăţământul devin liderii, fiindcă sunt în
aşa sfere ale acesteia, ca, principalii producători ai noilor resurse globalizate. Respectiv,
apare nevoia de dezvoltare a unor noi tipuri ale managementului strategic: ştiinţific,
educaţional etc.
• Noua calitate a economiei – constituirea ei ca economie globală – contribuie la
globalizarea sferelor ei şi a FEI: comerţului, finanţelor, producţiei, gestiunii businessului,
marketingului ş.a.
Îmbinarea acestor sfere şi fluxurilor lor cu FEI informatizării, liberalizării, socializării etc.
creează o diversitate în manifestarea economiei globale: „informaţională”, „inovaţională”,
„virtuală”, „de reţea”, „de piaţă şi social orientată” etc. Aceasta oferă un specific adecvat dezvoltării
managementului strategic, chemat să asigure integritatea FEI sale. Menţionăm că, în economia de
piaţă globală, care formulează valorile principale ale culturii mondiale în globalizare, integritatea,
de fapt, se identifică cu competitivitatea SEI. De aceea, anume asigurarea acesteia devine sarcina
principală a managementului strategic în lumea contemporană.
• Dacă în valurile precedente se globaliza resursa tehnică şi aceasta constituia esenţa
principală a progresului tehnico-ştiinţific, în valul vizat are loc globalizarea resursei tehnologice,
ceea ce schimbă obiectivele specifice ale managementului strategic. Scopul lui devine dezvoltarea
nu atât a capitalului fizic (tehnic) al omenirii, cât a celui uman şi social, exprimat în diferite
tehnologii şi în procesul creării şirurilor de valori. Prin urmare, însăşi planificarea strategică se
interpretează în literatura de specialitate ca o tehnologie specială [241; 310].
• Perspectiva dezvoltării managementului strategic noi o asociem cu FEI al optimizării, care
devine tot mai puternică în societatea informaţională contemporană şi pregăteşte baza pentru un nou
SEI global – „societatea optimizării” epocii postininformaţionale. Definitivarea procesului de
optimizare într-un FEI se manifestă, în viziunea noastră, în faptul că problema optimizării tuturor
business-proceselor, precum şi a proceselor de gestiune a sistemelor culturii mondiale, devine tot
mai accentuată în cercetările ştiinţifice contemporane şi în practica gestiunii (vezi, de ex., [99]).
În acest context, una din sarcinile cele mai actuale ale managementului strategic trebuie să
devină stabilirea şi crearea structurilor şi infrastructurilor respective, ce contribuie la optimizarea
proceselor nu numai ale sistemelor socioeconomice gestionate, dar şi ale propriilor sisteme ale
managementului strategic.

162
 În legătură cu aceasta, considerăm metodologic oportună aprofundarea hermeneutică a
conceptului de optimizare. Termenul „optimizare” provine de la cuvântul latin „optimum”, care
înseamnă „cel mai bun”.
În contextul teoriei şi practicii programării şi gestiunii sistemelor social-economice,
optimizarea se înţelege ca „procesul de găsire a punctului extrem (maximum sau minimum global)
al anumitei funcţii sau alegerii variantei celei mai bune (optime) din mulţimea celor posibile. Cea
mai sigură metodă de găsire a celei mai bune variante este evaluarea comparativă a tuturor
variantelor / alternativelor posibile” [318, p.450].
Dacă avem un număr mare de alternative, calitatea alegerii este asigurată, după cum se ştie,
prin metodele programării matematice. Dar aceste metode sunt eficiente în cazul problemelor
statice ale optimizării gestiunii sistemelor (când sunt propuse variabilele, limitele, este determinat
tipul funcţiei). În problemele dinamice, când restricţiile, impuse variabilelor, depind de timp pentru
găsirea celei mai bune variante de acţiuni ale managerului se aplică programarea dinamică şi alte
metode ale gestiunii optime [ibid.].
Analiza ne arată că gestiunea optimă care include şi conceptul legat de optimizare, se dezvolta
în sec. XX drept compartimentul matematicii care cercetează problemele neclasice ale variaţiilor.
Pe măsură ce, în cercul acestuia, intră problemele gestiunii sistemelor economice, politice etc.,
gestiunea optimă devine o componentă inseparabilă a managementului strategic. Principalele
motive ale acestui fapt consolidăm că sunt următoarele:
1. Influenţa crizelor social-economice şi ecologice asupra dezvoltării ştiinţei economice şi
ale gestiunii, care se manifestă în modificarea conţinutului conceptual şi orientărilor strategice ale
acestor fenomene culturale. Ca urmare, economia este tratată în cultura contemporană ca o ştiinţă
care permite atingerea unui rezultat maxim cu cheltuieli minime ale resurselor, iar gestiunea – ca un
proces de adoptare a deciziilor în condiţiile alegerii alternative şi ca realizarea deciziei optime, ce
asigură repartizarea şi consumarea raţională a resurselor în sistemele social-economice.
2. Crearea producţiei înalt mecanizate şi automatizate în societatea industrială matură. Pentru
sistemul de gestiune al unei astfel de producţii este specifică tendinţa de a alege cel mai bun
program de acţiune, care permite utilizarea resurselor disponibile în modul cel mai raţional.
Eficienţa gestiunii, respectiv, constă în nivelul de optimizare al producţiei automatizate.
3. Evoluţia societăţii informaţionale, care presupune crearea unei infrastructuri
informaţionale dezvoltate, este o condiţie necesară pentru eficienţa proceselor de optimizare, căci,
pentru a găsi într-un număr mare de variante raţionale pe cea optimală, este necesară informaţia
despre preferinţa diferitelor combinaţii ale valorilor ce caracterizează variantele. Amploarea sau cel
puţin suficienţa informaţiei permite de a alcătui scara preferinţelor, pe baza căreia managerul este

163
capabil să efectueze alegerea şi să adopte decizia. În lipsa ei, acesta este nevoit să se conducă de
experienţa sa, de intuiţie şi părerea experţilor. Nu vom nega importanţa generală a acestor mijloace
pentru managementul strategic ca artă, rolul căruia creşte în condiţiile de incertitudine şi risc,
determinate de valurile globalizării culturii mondiale. Totodată, menţionăm că infrastructura
dezvoltată a societăţii informaţionale va permite reducerea semnificativă a entropiei şi coordonarea
fluxurilor energoinformaţionale în cultura mondială, inclusiv noua economie.
Ca urmare, se dezvoltă cultura gândirii de optimizare şi aprofundează conţinutul
managementului strategic ca sinergie de artă şi ştiinţă. Această sinergie este determinată şi de faptul
că „în problemele gestiunii strategice, legate de planificarea pe termen lung, lipsesc restricţiile
severe referitoare la mai multe variabile sau indicatori. În asemenea cazuri, problema gestiunii
strategice optimale se formulează ca o optimizare vectorială [318].
O parte componentă substanţială a infrastructurii societăţii informaţionale devin structurile
„inteligenţei economice”, a căror creare şi dezvoltare, de asemenea, reprezintă una din cele mai
actuale probleme ale managementului strategic, deoarece contribuie la procese de optimizare. Acest
fapt, tot mai des, este evidenţiat în literatura de specialitate referitor la nivelul corporativ al gestiunii
strategice [31; 32].
4. Dezvoltarea ciberneticii, care asigură maturizarea societăţii industriale şi transformarea
acesteia în cea informaţională, datorită metodologiei sale, contribuie la faptul că optimizarea, tot
mai des, se argumentează astăzi ca scop al gestiunii strategice pentru societatea informaţională
matură şi societatea postinformaţională timpurie [244]. Pentru societate de perspectivă, cibernetica
pregăteşte managementul strategic prin faptul că se dezvoltă în bio- şi psihocibernetică, obiectul
cărora îl constituie sistemele vii.83
Sistemul viu se caracterizează nu numai prin schimbul de substanţe şi energie, dar şi de
informaţie, inclusiv genetică şi culturală. Prin urmare, o calitate fundamentală a fiinţelor vii o
constituie integritatea. Din punctul de vedere al organizării şi gestiunii sistemelor vii, atrage atenţie
faptul că „o particularitate a organismului, ca sistem dinamic complex, este unitatea gestiunii
centralizate şi autonome. Autoreglarea, specifică pentru toate nivelurile de gestiune a sistemului
viu, este asigurată de mecanisme autonome, până nu apar tulburările care necesită intervenţia
mecanismelor centralizate de gestiune” [292, p.79].
După cum am accentuat în cap. 3.1, noi nu suntem predispuşi spre biologism sau psihologism
în tratarea sistemelir socioeconomice, însă considerăm necesar conştientizarea faptului că aceste
sisteme reprezintă în „nouă” economie noileobiecte în formare ale managementului strategic şi

83
Biocibernetica se ocupă de studierea “legităţilor generale ale gestiunii, precum şi a păstrării, prelucrării şi transmiterii
informaţiei în sistemele vii” [292, p.79], psihocibernetica – în sistemele vii înalt organizate, ce dispun de psihic.

164
cros-cultural – organisme socioeconomice, care se diferă substanţial de la sisteme mecanice sau
autoreglate automat şi de acea cer noile abordări metodologice ale cercetării sale – sinergetică,
hermeneutică, organismică. Acestea reprezintă o nouă metodologie – Homo Intelligens – care
creează premise, pe de o parte, pentru o nouă calitate în dezvoltarea managementului strategic, pe
de altă parte, pentru „tsunami” de perspectivă ale valurilor ulterioare de globalizare.
(6 –7) Unda optimizaţional-organismică a globalizării: sec. XXI – XXII
Dacă undele 2 şi 4 au creat forme de dominaţie tehnică a globalizării culturii mondiale, 1, 3 şi
5 – de putere informaţional-tehnologică, atunci undele 6 şi 7 formează influenţa optimizaţional-
organismică.
„Societatea de optimizare” matură şi managementul ei strategic trebuie să se construiască, în
viziunea noastră, deja pe baza metodologiei organismice. Cercetările nostre, efectuate în acest
context, au evidenţiat următoarele: a) această metodologie doar îşi face apariţia în cercetările
ştiinţifice contemporane; b) pot fi reliefate câteva puncte de pornire în construcţia acestei
metodologii, ceea ce este reflectat în astfel de lucrări ca [171; 216; 244]. Vom analiza, în
continuare, premisele noii metodologii din punctul de vedere al perspectivelor de dezvoltare a
managementului strategic.
Modelul dezvoltării socioeconomice şi al prognozării tehnologiilor a fost expus încă în anul
1970 de către Katzuma Tataisi, unul din întreprinzătorii de vază, fondator şi CEO al corporaţiei
electronice „Omron” [216].
O valoare înaltă pentru dezvoltarea managementului strategic contemporan şi de perspectivă
reprezintă, în viziunea noastră, concepţia SINIC, elaborată de Tataisi, care şi conţine acest model.
Importanţa concepţiei constă, în primul rând, în faptul că în în aceasta se argumentează când va
începe declinul societăţii informaţionale, ce tip de societate o va substitui şi care va fi caracterul
tehnologiilor postinformaţionale; în al doilea rând, că este dată schema analizei metodologice, care
permite orientarea în trecutele şi viitoarele obiective strategice sub aspectul dezvoltării nevoilor
umane şi satisfacerii lor inovaţional-tehnologice (vezi figura 14).
Esenţa concepţiei SINIC constă în denumirea-abrevierea ei, care reprezintă primele litere ale
cuvintelor engleze: seed (grăunte), innovation (inovaţie), need (necesitate), impetus (lăstar), cycle
(ciclu), formând ideea „De la grăunte-inovaţie spre lăstar-necesitate”. Această concepţie reprezintă
schematic istoria omenirii sub forma a două legături ciclice între ştiinţă, tehnologie şi societate. Un
ciclu începe cu apariţia cunoştinţelor ştiinţifice de tip nou ce generează grăunţele noilor tehnologii,
care devin cauza transformărilor sociale. Al doilea ciclu este îndreptat în direcţia opusă: necesităţile
societăţii atrag după sine inovaţiile tehnice, care stimulează, la rândul lor, dezvoltarea ştiinţei.

165
PERIOADA SOCIETATEA TEHNOLOGIA ŞTIINŢA

Societatea Religia
100 000 î.Hr. primitivă primitivă
Tehnica
primitiva
Societatea Apariţia
12 000 î.Hr. colectivă ştiinţei
Tehnica tradiţională

Societatea Ştiinţa antică

700 după Hr. agrară
Meşteşugăritul

Societatea Ştiinţa din epoca

1302 meşteşugarilor Renaşterii
Tehnologia
industrială
1765 Societatea Ştiinţa contemporană
Prima revoluţie industrială
industrială Tehnologia
contemporană

1876 Societatea Ştiinţa verificării

A doua revoluţie mecanizării
Tehnologia
industrială
controlului automat
1945 Societatea Cibernetica
Revoluţia ce ţine automatizării
de automatică Tehnologia
controlului electronic
1974 Societatea Bionica
Revoluţia ce ţine ciberneticii
de cibernetică Tehnologia
biocontrolului
2005 Societatea Psihocinetica
Revoluţia ce ţine optimizării
de bionică Tehnologia
psihobiologică
2025 Societatea Metapsihonetica
Revoluţia ce ţine autonomă
de psihonetică Tehnologia
metapsihologică
2033 Societatea
Revoluţia ce ţine naturală ...
de metapsihonetică

„Germene” Necesitate Noutate „Evadare”

(eveniment) (consecinţă)

Sursa: [216]

Figura 14. Zece stadii de dezvoltare a societăţii,

după sistemul „SINIC” K.Tataisi

166
 Astfel, ştiinţa, tehnologia şi societatea sunt legate în aşa mod, încât o schimbare în una din ele
duce la schimbare în alta. Totodată, consecutivitatea principalelor descoperiri ştiinţifice în aspect
temporar formează o curbă exponenţială, care permite prognozarea următoarelor revoluţii
tehnico-ştiinţifice.
SINIC numără în istoria omenirii zece schimbări inovaţionale principale, zece superparadigme
tehnologice ce se înlocuiesc consecutiv, din care şapte, deja, s-au înfăptuit, iar trei mai urmează.
Societatea contemporană este societatea informaţională, dar se pregăteşte un nou salt tehnologic.
Potrivit concepţiei SINIC, biotehnologiile, bazate pe bionică, care se definitivează rapid, vor
produce o nouă revoluţie şi vor da naştere societăţii, în adâncul căreia se va maturiza psihoneutica –
baza următoarei schimbări inovaţionale, care, conform calculelor din SINIC, trebuie să se producă
în anul 2025. Ciclul se termină cu apariţia metapsihoneuticii şi formarea, pe baza acesteia, a
societăţii naturale, ceea ce înseamnă „sfârşitul istoriei în acea formă, pe care o cunoaştem de acum
5-7 mii de ani” [340].
Diagrama lui Tataisi este construită, în esenţă, pe principiul dialectic al triadei: societatea,
tehnologia, ştiinţa. Totodată considerăm că, reacţionând atent la realitatea timpului, întreprinzătorul
a reuşit să facă diagrama sa polilineară, ce s-a manifestat în analiza dezvoltării socioeconomice şi
umane prin prisma consecutivităţii logice cu patru etape sus-menţionate. Prin aceasta Tataisi a
făcut, în viziunea noastră, primii paşi în direcţia logicii sinergetice în domeniul de. Deşi, în general,
diagrama se construieşte pe principiul linear (algoritmic) tradiţional.
Apreciind contribuţia metodologică a lui K. Tataisi la dezvoltarea managementului strategic,
susţinem că antreprenorul a deschis un câmp larg pentru cercetări metodologico-strategice, în
special, conceptele-cheie de perspectivă: „societatea optimizării”, tehnologiile bio-, meteo- şi
psihocontrolului, psihoneutica şi „organismica”, care, după cum putem conchide din diagrama lui
Tataisi, trebuie să fie esenţiale în fundamentarea metodologico-strategică şi tehnologică a
dezvoltării socioeconomice şi umane din sec. XXI.
Prin urmare, psihoneutica, în contextul superparadigmelor tehnologice, se defineşte ca „o
abordare tehnologică specială, o lume nouă a tehnologiilor, care diferă de lumea informaticii atât de
radical, după cum ultima diferă de lumea tehnologiilor industriale ale sec. XXI” [244].
În acelaşi timp, analiza elaborărilor actuale în psihoneutică arată că această „nouă lume a
tehnologiilor” nu creşte linear din bionică, cum s-a presupus în diagrama lui Tataisi, dar ea însăşi
trebuie să constituie o bază pentru găsirea de către bionică a integrităţii sale, adică pentru
dezvoltarea acesteia în calitate de ştiinţă matură.
După cum menţionează, în acest context, Bahtiarov, un savant de vază în domeniul
psihoneuticii, care, de asemenea, porneşte în cercetările sale de la diagrama lui Tataisi, „revoluţia

167
biologică nicidecum nu poate să se producă, deoarece pentru aceasta lipseşte complexul conceptual-
tehnologic, care ar putea să devină o bază pentru unificarea şi realizarea direcţionată a multiplelor
mişcări dezmembrate”. Psihoneutica, deci, este prezentată de savant în calitate de bază pentru
dezvoltarea bionicii, ce este paradoxal pentru gândirea tradiţională a lui Homo Sapiens-Rationalis,
deoarece încalcă teza paradigmatică a tehnologizării consecutive: „de la inert prin viu spre conştient”.
Reflecţiile savantului mărturisesc, în viziunea noastră, despre depăşirea treptată a „liniei
acumulării succesive a cunoştinţelor, tradiţională pentru ştiinţa europeană” [ibid.] şi a monolinearităţii
în gândirea ştiinţifică şi trecerea treptată a ştiinţei contemporane în contextul logicii sinergetice,
polilineare, tipice, după cum am argumentat în cap. II, pentru Homo Sapiens-Intelligens. În contextul
acestei logici, nu constituie un paradox faptul că psihoneutica creează condiţii pentru integritatea
bionicii. În înţelegerea noastră, paradoxul este evitat din cauză că biologia şi psihologia s-au
definitivat, deja, în cultura mondială în linearităţi dezvoltate şi, dacă, iniţial, cea de-a doua decurgea
din prima în argumentarea specificului fenomenelor organismice, apoi ele s-au îmbinat, în cel mai
strâns mod, atât reciproc, cât şi cu linearităţile altor ştiinţe.
Ca rezultat, a devenit posibilă formarea, în ştiinţa contemporană, a unor combinaţii conceptual-
tehnologice complexe, neobişnuite pentru gândirea tradiţională, deprinsă să lucreze cu linearităţi
„curate” şi „consecutive”.
În legătură cu aceasta, în faţa lui Homo Intelligens apare o nouă sarcină strategică: tranziţia de
la tradiţia ştiinţifică, bazată pe gândirea discursivă şi tipul de cunoştinţe ce-i corespunde, spre
dezvoltarea noilor capacităţi umane şi formarea pe baza lor a „noului tip de cunoştinţe organizate”
în care, la rândul său, sunt generate mijloace de cunoaştere mai puternice decât acelea care se
construiesc pe tradiţionale, raţionale şi sunt atrase capacităţi extrasensoriale dezvoltate.
În acest context se precizează tratarea a însăşi psihoneuticii. „Cunoştinţele, care sunt
precondiţia dezvoltării complexului bionic conceptual-tehnologic şi care includ metodele de
generare intenţionată a noilor realităţi psihice, metodele de gestiune a asemenea realităţi şi căile de
îmbinare a lor cu problemele tehnologice pragmatice, avem tot dreptul să le numim psihoneutică”
[ibid.]. Evident, că, în astfel de tratare, psihoneutica devine o condiţie necesară de dezvoltare a
managementului strategic.
Această ştiinţă nouă contribuie, în viziunea noastră, la realizarea nemijlocită a paradigmei
Homo Intelligens anume ca paradigmă a integrităţii socioeconomice şi umane. Fapt determinat prin
faptul că, în psihoneutică, categoria de integritate este abordată şi elaborată ca una din categoriile
centrale ale metodologiei organismice. De aceea, se presupune că organismica trebuie să se
construiască pe baza elaborării „Teoriei hologenezei”, care descrie apariţia şi dezvoltarea sistemelor
integrate” [ibid.].

168
 În context de integritate, hermeneutic se aprofundează psihoneutica. Aceasta se înţelege ca un
complex conceptual-tehnologic (CCT), în care, pentru a construi modele socioeconomice şi a
efectua operaţiuni tehnologice, utilizează calităţile deosebite ale sistemelor psihice, din care două –
manifestarea conştiinţei, descrisă de un observator extern ca reflexivitate, şi manifestare a voinţei,
percepută în exterior ca spontaneitatea, sunt specifice doar acestor sisteme, iar a treia, integritatea,
este comună cu alte sisteme organismice.
Integritatea psihoneuticii şi bionicii constă în faptul că acestea formează împreună un CCT
mai complex devenind „o parte a unor mari cunoştinţe organizate, la care se aplică denumirea de
organismică, ceea ce exprimă esenţa unei noi revoluţii ştiinţifico-tehnice mai adecvat, decât
cuvintele, care includ rădăcina „bio”, deoarece sub obiecte organismice nu înţelegem neapărat
obiecte de provenienţă biologică” [ibid.].
În acest mod, conchidem că obiectul de studiu al organismicii îl constituie obiectele
organismice nu numai în înţelegerea lor tradiţională (ca organisme vii, ca biosisteme), dar şi în
interpretarea lor nouă – ca obiecte / sisteme, care se deosebesc prin forme de organizare în cadrul
lor a cunoştinţelor, informaţiei şi care urmăresc principiile organizaţionale şi gestionare ale
sistemelor noi (holismul, sinergismul etc.).
În asemenea a tratare obiectelor / sistemelor organismice li se atribuie nu numai biosfera cu
sistemele ei, dar şi sistemele socioeconomice, cultura mondială, în general, ecosfera, noosfera,
precum şi realitatea cibernetică virtuală, formată în societatea precedentă informaţională, şi în
sfârşit, lumea „dematerializată” sau „paralelă” a esenţelor spirituale, aurei, energiilor, a căror
existenţa era o axiomă pentru vechile civilizaţii, însă se redescoperă în prezent”.
Datorită globalizării resursei informaţionale a omenirii în cel de-al cincilea val se creează
condiţii unice pentru schimbul cross-cultural de informaţie, inclusiv a celei moştenite din lumea
antică.
Pe baza generalizării rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, se creează premise pentru dezvoltarea
tehnologiilor psihoneutice, bionice, organismice deschid accesul omenirii spre noile tipuri puternice
de energie, spre noi posibilităţi de reformare şi gestiune a sistemelor Universului, inclusiv
socioeconomice şi a lui Homo Sapiens însuşi. În calitate de exemplu, ne referim la doar câteva din
asemenea posibilităţi:
1. „Revoluţia organismică generează două tipuri de tehnologii: formarea direcţionată a
proceselor autoorganizate, care duc la rezultatul prestabilit, şi transformarea direcţionată a
obiectelor organismice. Dar cel mai important rezultat al acesteia este posibilitatea
principială, tehnologic realizată, de ieşire în afara restricţiilor procesului organismic
principal şi efectuarea contraprocesului organismic” [ibid.]. Aceasta înseamnă că, prin

169
 intermediul tehnologiilor psihoneutice / organismice, omenirea este capabilă să gestioneze,
de exemplu, ontogeneza: de a accelera acest proces în direcţia îmbătrânirii indivizilor sau,
din contra, de a efectua contraprocesul, provocând întinerirea lor. Contraprocesul permite,
de asemenea, influenţarea programelor genetice ale indivizilor.
2. Se modifică principial caracterul producţiei şi gestiunii respective. Tehnologiile
informaţionale permit crearea sistemelor automatizate de producţie. Însă, în epoca
industrială este moştenită, primo, diviziunea producţiei pe operaţiuni, secundo, materia
primă, transformată prin aceste operaţiuni, în produs finit. Organismica transferă procesul
de producţie în formaţiunea iniţială, din care va fi obţinut produsul definitiv.
Procesul autoorganizat, spre deosebire de cel extern, de constrângere, se desfăşoară în substratul
iniţial şi nu are nevoie de un mediu tehnologic complex, care asigură transformarea materialului iniţial
în produs. Noua organizare, obţinută în substrat, îşi începe desfăşurarea în forma prestabilită.
Tehnologiile organismice permit, astfel, optimizarea înaltă a proceselor de business şi de producţie.
Datorită acestor tehnologii, dezvoltarea managementului strategic are loc nu numai pe baza ştiinţelor
tradiţionale şi noilor direcţii ştiinţifice – cibernetica economică şi politică, sinergetica etc., dar şi în
baza unor astfel de formaţiuni ştiinţifice noi ca bio- şi psihocibernetica, psihoneutica, organismica.
3. Noile tehnologii oferă specificul lor şi managementului strategic militar. „Tehnologiile
gestiunii megaobiectelor pot oferi fragmentelor mediului biosferic şi meteorologic un
caracter atât ofensiv, cât şi defensiv... Gestiunea megaobiectelor permite şi crearea
tehnologiilor de restabilire rapidă a mediului natural şi tehnoorganismic după distrugerile
cauzate de acţiunile militare. Sistemele de apărare strategică vor include, inevitabil,
fragmentul geografic al biosferei şi sferei tehnoorganismice, corelate cu el, în calitate de
obiect integrat, gestionat şi capabil la o refacere intensă. Un rezultat tangenţial al realizării
acestei abordări va fi fragmentarea biosferei în blocuri separate, care geografic corespund
marilor formaţiuni geopolitice” [ibid.]. O asemenea fragmentare se observă astăzi. La fel
ca şi utilizarea unor tehnologii organismice referitor la mediul meteorologic. Pentru
comunitatea mondială au fost semnificativi anii 2004-2005, când plasma încălzită şi
„promovată” în atmosferă în procesul experimentelor militare internaţionale, a generat un
şir de cutremure, uragane şi inundaţii puternice în Asia, America de Nord şi alte regiuni
ale globului. O astfel de „valorificare” a tehnologiilor organismice de către omenirea
contemporană, în special de strategii politici şi militari, se aseamănă cu acţiunile unui
copil, care neştiind natura focului, aprinde făclia şi aleargă cu ea prin casă, fără ca să aibă
vreo responsabilitate pentru consecinţele ce pot fi cauzate sau, deja, apar de pe urma
flăcărilor de la făclia lui.

170
 De aceea, în contextul dezvoltării noilor tehnologii, ne aducem aminte de afirmaţia lui
F. Bacon: „Cunoştinţele reprezintă forţă!” şi accentuăm necesitatea dezvoltării managementului
strategic şi cros-cultural pe baza paradigmei de Homo Intelligens autentic.
4. Lumea „dematerializată” şi „nou-descoperită”, despre care am menţionat mai sus, este o
lume a unor energii foarte puternice, deoarece ele nu sunt „închise” în materie, ci sunt
libere şi pot să fie adunate împreună „sub forma energiei supraputernice a celor cinci
elemente – întruchipare a energiei celor patru corpuri ale omului şi celui de-al cincilea,
care le uneşte” [339, p.18]. Însă, utilizarea acestei energii tot trebuie să fie efectuată în
baza valorilor care duc la dezvoltarea social-economică şi umană constructiv-durabilă.
Generalizând toate cele expuse, susţinem că noile tehnologii ale celor 6-7 unde şi valuri de
globalizare contribuie la formarea unei calităţi noi a paradigmei Homo Intelligens – Homo
Organismicus, însă tot trebuie să urmeze valorile integrităţii autentice.

3.3. Schimbările principale în formă şi conţinut ale managementului strategic

şi cros-cultural condiţionate de informatizare drept miezul sinergiei megatendinţelor

În subcapitolul de faţă, ne vom concentra atenţia asupra schimbărilor esenţiale / ale

managementului strategic, condiţionate de prezentul val al globalizării, inovaţional-informaţional.
Procesul informatizării, care constituie, de fapt, acest val, vom defini ca astfel de FEI ce formează
megatendinţa pe contul concentrării în sine nu doar a resursei globalizate de cunoştinţe (ca în
prima undă), dar, de asemenea, a resursei de cunoaştere universalizată.
Aceasta înseamnă că FEI vizat, prin intermediul tehnologiilor sale, asigură, în primul rând, un
schimb stabil de cunoştinţe între toate culturile mondiale contemporane; în al doilea rând, însuşirea
colectivă de către culturile contemporane a moştenirii străvechi a fiecărei culturi în parte; în al
treilea rând, creează premise de ieşire a omenirii la comunicarea energoinformaţională cu alte
sisteme (extraculturale) ale Universului, care va trebui să se realizeze, în continuare, pe baza
dezvoltării tehnologiilor de perspectivă (psihoneutice / organismice).
Globalizarea şi universalizarea resurselor informaţionale, inovaţionale, cibernetice (de
conducere virtuală) şi a altor resurse ale omenirii, FEI al informatizării (FEII), treptat, se
cristalizează în SEI dominant strategic în cultura mondială – „societatea informaţională”.
În această societate, caracterul strategic de interacţiune FEI nu se mai păstrează monolinear
şi închis, dar se transformă în polilinear şi deschis (şi, din acest motiv, mai greu prognozat), de
reţea, multinivelar şi dialectic. Aceste trăsături specifice ale interacţiunii FEI, pe de o parte,
transformă agenţii economici în cei mult mai puternici (graţie unificării capitalurilor, vitezei de
rotaţie şi de deplasare capitalurilor etc., pe de altă parte, economiile naţionale devin, ca niciodată

171
vulnerabile şi interdependente.84 Dialectica globalizării se manifestă, de asemenea, şi în ciocnirea
permanentă a intereselor SEI care se dezvoltă polilinear. Pe lângă ciocnirile tradiţionale dintre state,
mai au loc conflicte ale intereselor statelor şi companiilor transnaţionale. Pe de altă parte, dialectica
globalizării se manifestă într-o sinergie profundă a intereselor lor85.
Deci, pentru a fi eficient în societatea informaţională, managementul strategic trebuie să-şi
schimbe, în mod esenţial, atât forma, cât şi conţinutul. Schimbarea formei se relevă, în opinia
noastră, în faptul că ea devine polivariantă. Nu este şi nici nu trebuie să fie forma unică,
„standardă”, „cea mai bună” (definită ca optimă pentru toate sistemele socioeconomice / culturale)
formă a managementului strategic.
Altfel spus, metoda sa de organizare, stilul planificării, conducerii, controlului ş.a. trebuie să
fie specificate. Sunt şi trebuie să fie mai multe forme ale managementului strategic, atât specificate,
cât şi coordonate între ele. Aceasta reflectă, în opinia noastră, esenţa dezvoltării gestiunii strategice
şi cros-culturale în baza paradigmei Homo Intelligens.
Schimbarea conţinutului managementului strategic înseamnă apariţia noilor tendinţe în
dezvoltare, precum şi a noilor aspecte şi obiective, modificarea funcţiilor, punerea scopurilor şi
sarcinilor noi, formularea de noi strategii.
Considerăm apariţia şi dezvoltarea „noii” economii, drept una din modificările esenţiale, la
care ne-am oprit în cap. II.
Altă modificare esenţială o constituie, după părerea noastră, formarea noilor genuri ale
managementului strategic. Printre genurile principale, condiţionate de FEI al informatizării, vom
evidenţia managementul informaţional, dirijarea cunoştinţelor şi managementul de inovaţie.
Datorită globalizării şi universalizării informaţiei, cunoştinţelor şi intelectului, aceste genuri
de management capătă importanţă strategică în economia de piaţă globală a societăţii
informaţionale.
Mai mult, acestea asigură polilinearitatea dezvoltării managementului strategic, concentrând
atenţia subiecţilor săi asupra necesităţii de conducere a spiritului creator, management al
schimbărilor şi al stresului, management al riscului, gestiune a inteligenţei economice, asigurare a
calităţii noi de management investiţional etc.

84
Aşadar, liberalizarea constituie unul din fluxurile energoinformaţionale ale globalizării contemporane. La
liberalizarea, de exemplu, a finanţelor publice naţionale, acestea devin accesibile pentru banii „care ard”, al căror
aflux sau scurgere rapidă şi puternică provoacă criza sistemului, care se răsfrânge imediat asupra situaţiei pieţelor
financiare ale altor state.
85
De exemplu, dezvoltarea banilor electronici, conturilor şi metodelor criptografiei a îmbunătăţit esenţial lucrările
bancare de secretariat, de altfel, ele şi au creat dificultăţi în condiţiile concurenţei interstatale pentru impozite,
legalizarea deponenţilor, determinarea locurilor aflării lor, precum şi au făcut posibilă scurgerea rapidă a banilor
din ţară.

172
 Prin urmare, ne vom opri mai detaliat, la analiza acelor trei genuri noi, menţionate mai sus, ale
conducerii strategice în scopul dezvăluirii corelaţiilor lor conceptuale, ceea ce este necesar pentru
formarea sistemului managementului strategic holistic al paradigmei Homo Intelligens:
• Managementul strategic informaţional (MSI). Luând în consideraţie specificul exprimării
calitative şi cantitative ale FEII, MSI se determină aici ca o noţiune complexă, marcând:
8 în primul rând, elaborarea modelelor (scopurilor, strategiilor şi sistemelor de valori)
pentru efectuarea informatizării sistemelor social-economice de organizare la diferit
nivel, implementarea modelelor elaborate, perceperea rezultatelor implementării şi a
tendinţelor de dezvoltare a sistemelor informatizate, corelarea modelelor existente şi
elaborarea celor de perspectivă;
8 în al doilea rând, planificarea strategică, marketingul strategic, implementarea,
controlul şi evaluarea tehnologiilor informaţionale (lanţuri şi fluxuri), a obiectivizării
acestora (instituţii social-economice / reale şi virtuale, e-literatură, e-producţie etc.),
create în diverse domenii culturale ale societăţii informaţionale;
8 în al treilea rând, planificarea strategică, organizarea şi controlul la „obţinerea”
informaţiei. Obţinerea informaţiei „recente” presupune planificarea strategică,
organizarea şi verificarea activităţii experimentale şi de cercetare. Extragerea
informaţiei „ascunse” subînţelege organizarea şi dirijarea activităţii de explorare.
MSI include în sine, de asemenea, identificarea şi dezvoltarea competenţelor de producere a
tehnologiilor informaţionale noi, coordonare a fluxurilor informaţionale numeroase, optimizare a
folosirii lor ş.a. Scopurile strategice ale MSI, în economia de piaţă globală, le constituie
planificarea, crearea şi dezvoltarea pieţelor informaţionale, precum şi elaborarea principiilor
interacţiunii lor globale şi cros-culturale.
• Dirijarea strategică a cunoştinţelor (DSC). Cu toate că, în literatura ştiinţifică
contemporană managementul informaţional şi dirijarea cunoştinţelor, deja, s-au perfectat ca direcţii
de sine stătătoare ale managementului, noţiunile care le desemnează adesea se folosesc ca sinonime.
Considerăm că una din cauzele acestei amestecări este „nivelarea” conceptuală a societăţii
informaţionale cu societatea cunoştinţelor.86 În această ordine de idei suntem dispuşi să susţinem
punctul de vedere al lui D. Michaels, care delimitează etapele succesive de maturizare a societăţii
umane în „era informaţională”: societatea informaţională, societatea cunoştinţelor şi societatea
conştiinţei [40, p.223].

86
„…Putem pune semnul egalităţii între sintagmele „societatea informaţională”, „societatea cunoştinţelor” şi, respectiv,
semnul identităţii între sintagmele „managementul informaţional” şi „managementul cunoştinţelor” [40, p.221).

173
 O astfel de abordare mai adecvată reflectă, în viziunea noastră, dezvoltarea mintală a lui
Homo Intelligens ca genotip strategic şi socioeconomic al acestei ere. Totodată, noi nu tratăm
managementul informaţional şi managementul cunoştinţelor ca etape succesive în dezvoltarea
managementului strategic.
Dimpotrivă, noi considerăm necesară perceperea acestor orientări anume ca genuri noi ale
managementului strategic contemporan, care se dezvoltă paralel. Acest lucru este cu atât mai
important, dacă vom ţine seama că, la elaborarea programelor naţionale contemporane cu privire la
constituirea şi dezvoltarea societăţii informaţionale pe teritoriul republicilor ex-sovietice [294],
managementul cunoştinţelor, de fapt, este lipsit de posibilitatea dezvoltării în baza programului
strategic propriu din cauza identificării conceptuale a managementului cunoştinţelor cu cel
informaţional sau tratarea dezvoltării lor ca etape consecutive.
De altfel, cunoştinţele alături de informaţie, capătă în prezent o valoare strategică de resurse
de sine stătătoare care asigură competitivitatea social-economică a sistemelor în „nouă” economia.
De aceea, considerăm metodologic oportună delimitarea conceptuală a acestora.
Dirijarea strategică a cunoaşterii (DSC) o deosebim ca activitatea de planificare şi elaborare
a principiilor de prelucrare şi interpretare a informaţiei, în scopul obţinerii unor cunoştinţe,
corespunzătoare obiectivelor recipientului. În sarcinile DSC, includem şi verificarea invariabilităţii
conţinutului iniţial (de facto) al informaţiei, transformate în cunoştinţe în sistemele socioeconomice
concrete şi de diferită cultură.
În scopurile DSC, intră şi organizarea anumitor structuri instituţionale, al căror scop este –
sistematizarea, optimizarea şi asigurarea continuităţii unei SEI.
Prin urmare, DSC reprezintă şi planificare strategică, organizare şi dirijare a sistemelor
educaţionale.
Considerăm oportun, în legătură cu aceasta, a acorda atenţie la următoarele. Dacă până la
sfârşitul sec. XX se punea accentul în învăţământ, mai ales, pe cantitate (totalul de cunoştinţe
obţinute), precum şi pe o oarecare legătură a sa cu practica, apoi o prioritate concurenţială pentru
sistemele de învăţământ contemporane, care au ieşit pe arena globală de piaţă, devine orientarea la
calitatea cunoştinţelor.
Totodată, observăm că criteriile acestei calităţi, la fel, suferă schimbări. În mod tradiţional,
calitatea cunoştinţelor se evalua, mai întâi de toate, după criteriul ontologic ca o corespundere a
informaţiei cristalizate (cunoştinţe) cu analogul său universal – structura informaţională. Astăzi,
alături de acestea, se cooptează activ criteriile gnoseologico-pragmatice şi de activitate, deci,
calitatea cunoştinţelor se înţelege, de asemenea, ca determinarea competenţelor şi dezvoltarea
capacităţilor pentru a obţine informaţia necesară la timpul potrivit în orice loc: la început, graţie

174
cunoaşterii tehnologiilor informaţionale, apoi – cunoaşterii şi capacităţilor de orientare în oricare
sistem informaţional al Universului, în baza tehnologiilor bionice, psihotehnice şi organismice.
Calitatea cunoştinţelor capătă în procesul condiţionează, deci, faptul că învăţământul
contemporan şi de perspectivă presupune legătură strânsă a teorii şi practicii.87
Prin urmare, dacă tradiţional procesul de instruire se organiza potrivit schemei strategice
„grădiniţa – şcoala – institutul”, apoi în epoca globalizării informaţionale acest proces devine tot
mai continuu (continuing education), nu rareori cuprinzând întreaga viaţă (long-life learning) atât a
indivizilor, cât şi a organizaţiilor.
Referindu-ne la altă schimbare importantă pentru DSC, relevăm că dacă învăţământul tradiţional
s-a desfăşurat doar în plan real, apoi învăţământul nou trebuie să îmbine mediul real cu cel virtual.
Respectiv, se dezvoltă activ formele învăţământului virtual, la distanţă, fiind totodată, interactiv.
DSC mai include în sine un aspect substanţial – dirijarea strategică a dezvoltării ştiinţei şi a
cercetărilor ştiinţifice. Institutul de cercetare ştiinţifică, pe de o parte, şi universităţile / instituţiile
de învăţământ superior, pe de altă parte, îşi dobândesc o nouă calitate în economia informaţională.
Acum acestea nu doar oferă cunoştinţe, ci şi le prestează ca servicii şi se manifestă în economie ca
producătorii acestora. Drept particularităţile orientărilor strategice ale acestora în societate
informaţională, le evidenţiem următoarele:
1. Competitivitatea. Caracterul de piaţă al economiei globale de reţea pune universităţile în
aceleaşi condiţii de concurenţă ca şi alte instituţii sociale. Totodată, concurenţii tradiţionali
(alte instituţii de învăţământ superior) se completează cu „organizaţii de instruire continue”
(learning organizations), multiple cursuri de „învăţare accelerată”, precum şi cu instituţii
virtuale de învăţământ superior. Strategia competitivităţii universităţilor în legătură cu aceasta
cere cercetarea specificului atât a concurenţilor tradiţionali, cât şi netradiţionali, găsirea
„nişei” sale pe piaţa învăţământului, crearea priorităţilor concurenţiale stabile proprii.
Totodată, orientarea strategică tradiţională spre dezvoltarea de sine stătătoare se schimbă sau
se completează cu orientarea spre colaborare strategică prin alcătuirea de alianţe sinergetice în sfera
învăţământului, care pot să difere după forma lor de manifestare. Aceasta poate fi crearea reţelelor
educaţionale naţionale şi internaţionale ale instituţiilor de învăţământ superior, în baza programelor
de schimb de profesori şi studenţi, învăţământului continuu etc.; „completarea” institutelor reale cu
cele virtuale; elaborarea strategiilor de învăţământ şi curriculum-urilor în comuna cu firme din
sector real etc.

87
Capătă o largă răspândire asemenea metode de legătură a teoriei cu practica, precum: organizarea incubatoarelor-
business studenţeşti şi şcolare, care în învăţământul tradiţional existau ca formă de realizare a proiectelor
inovaţionale în firme şi, în linii mari, în tehnica militară; organizarea practicilor (internship) în bază cu plată şi
gratuit pentru studenţi.

175
 2. Legătura strânsă a producţiei cu businessul. Mentalitatea strategică a universităţilor trece tot
mai mult sub influenţa raţionalităţii economice predispusă spre a deschide câmpul său profesional
de circulaţie a capitalurilor în scopul de a deveni o companie de sine stătătoare de producere sau
crearea ştiinţei de elită; pe de altă parte, deseori strategia de orientare a universităţilor acceptă
„acordul” de a fi parte a infrastructurii unei companii / companiilor transnaţionale, în scopul de
asigurare cu resurse şi dezvoltare a economiei globale de reţea. În acest context se schimbă esenţial
managementul strategic şi produsele universităţilor (vezi, de ex. [25; 26; 104]).
În contextul schimbărilor sus-menţionate şi al perfecţionării a DSC în ţările postsocialiste,
inclusiv şi în Moldova, este oportun a acorda atenţie la necesitatea următoarelor modificări în
orientările şi modelele strategice:
A. Pentru crearea economiei intelectuale, bazată pe cunoştinţe şi ridicarea capacităţii de
concurenţă a economiei naţionale, nu este suficient a utiliza doar mecanismele de piaţă.
Sunt necesare măsuri cardinale în planificarea strategiei tehnico-ştiinţifice de stat:
formarea economiei de inovaţie, reorganizarea structurală a fostei economii, bazată pe
sectorul de materie primă, susţinerea businessului mic (inclusiv de inovaţie), consolidarea,
prin toate mijloacele posibile, a potenţialului tehnico-ştiinţific, desăvârşirea pregătirii
cadrelor etc. În atare strategie trebuie să fie proiectată şi o alegere a priorităţilor şi
„punctelor de creştere” [280].
În legătură cu aceasta, vom accentua necesitatea de a schimba strategia fundamentală de
distribuţie a fondurilor destinate ştiinţei şi învăţământului potrivit principiului „restant”,
caracteristic pentru SEI al socialismului şi care mai bântuie în ţările ex-socialiste. Prin urmare de
consum, business şi de dezvoltare spiritual-morală a societăţii ar trebui să devină prioritatea
managementului strategic la nivel de stat.
B. Totodată, ştiinţa şi învăţământul trebuie să-şi modifice esenţial caracterul în „noua” economie:
din obiecte pasive ale managementului strategic, administrate şi finanţate de stat, ele trebuie
reformate în subiecte ale managementului strategic corporativ şi de stat, precum să-şi dezvolte
şi automanagementul strategic.
Aceasta înseamnă că „cercetările (inclusiv cele fundamentale) trebuie din ce în ce mai mult
orientate spre programe cu scopuri concrete, spre finanţarea concretă a proiectelor tehnico-ştiinţifice şi a
altor proiecte care prezintă o importanţă publică din punctul de vedere al dezvoltării durabile şi
constructive.
Nostalgia tradiţională după finanţarea de stat şi cu titlu gratuit din ce în ce mai mult trebuie să
cedeze locul activităţii antreprenoriale a savanţilor înşişi” [294, p.69].

176
 Astfel, ştiinţa, atât cea aplicată, cât şi cea fundamentală, trebuie să obţină profit, încadrându-
se activ în reţelele de inovaţie internaţionale, organizate actualmente în practică mai ales în mod
linear potrivit principiului „ştiinţă – experiment – producţie” [294].
C. Dezvoltarea ştiinţei inovaţionale în baza paradigmei Homo Intelligens semnifică, în opinia
noastră, necesitatea de a avansa în reorganizările strategice. Şi anume, în primul rând, principiul linear
în organizarea relaţiilor inovaţionale trebuie să fie transformat în principiu sinergetic care permite să
conştientizăm, pe de o parte, sinergismul constructiv pozitiv ca scop al interacţiunilor sinergetice, ceea
ce ajută într-un anumit grad să evităm entropia distribuţiei resurselor în reţele; pe de altă parte, cadrul
real al participanţilor la reţelele de inovaţie apţi de a crea sinergism. O variantă a modelului reţelelor
de inovaţie, organizată după principiul sinergetic, propunem în figura 15

Consum

Producţie

E
Ştiinţă
şi
Business învăţământ

Stat

Unde:
E – experiment
– colectarea informaţiei orientată spre un anumit scop după principiul „legăturii
inverse”
– relaţiile de acţiune reciprocă
– manifestarea caracte-rului principial deschis al participanţilor schim-bului din
Sursa: elaborată de autoare
mediul extern infor-maţional
Figura 15. Variantă de reţea de inovaţie organizată după principiul sinergetic
Specificul acestui model se reflectă în faptul că:

177
 1) toţi participanţi, fiind incluşi în schimbul activ al fluxurilor informaţionale şi de cunoştinţe,
sunt îndreptaţi spre sinergismul inovaţional care se exprimă în calitatea elaborării inovaţiilor şi
a rezultatelor implementării acestora;
2) participanţii sunt reprezentaţi în model ca având atitudine principial deschisă faţă de schimbul
informaţional din mediul exterior, inclusiv cel internaţional;
3) ştiinţa şi învăţământul devin, într-un mod original şi convenţional, centru strategic atât în reţelele
„noii” economii în întregime, cât şi în cele de inovaţie concrete. Acest lucru are loc din contul
faptului că ştiinţa şi învăţământul, pe calea colectării informaţiei după principiul „legăturii
inverse” de la toţi subiecţii dirijării strategice a societăţii, devin capabile să urmărească nevoile şi
schimbările acestor subiecţi, să prefacă informaţia în cunoştinţe de care ei au nevoie, să
elaboreze inovaţii necesare lor şi să le propună acestora iniţial în calitate de experimente, apoi –
în formă de programe de dezvoltare strategică atât a acestor subiecţi, cât şi a obiectelor
administrate de ei. Cu alte cuvinte, din contul concentrării în sine a resurselor strategice actuale
(intelectul, informaţia, cunoştinţele), ştiinţa şi învăţământul în economia „intelectuală” trebuie să
ajungă a fi cheie în sistemul managementului strategic al culturii.
Astfel, managementul strategic al ştiinţei şi învăţământului, care tradiţional a avut o importanţă
secundară în raport cu managementul strategic din sfera producţiei materiale şi de consum, şi respectiv a
fost finanţat după principiul „restant”, dobândesc în „nouă” economie importanţă de prim rang.
D. Creaţia, dând naştere la inovaţii şi la noi produse intelectuale, mai pune în faţa
managementului strategic o problemă, a cărei soluţionare ar trebui să formeze o nouă direcţie a
managementului strategic – gestiunea proprietăţii intelectuale.88
Analiza literaturii de specialitate [38; 42; 283] scoate în evidenţă că în cultura contemporană,
cea mai dezvoltată din punctul de vedere al prezentării conceptuale şi al protecţiei legislative, este
proprietatea industrială. În legătură cu acest fapt, o actualitate deosebită prezintă sarcinile:
a) elaborării metodologiei pentru şi protecţia inclusiv legislativă a obiectelor proprietăţii
neindustriale;
b) gestiunii spaţiului virtual, în special reţelele Internet, unde se creează, se realizează, se
utilizează obiecte ale proprietăţii intelectuale;
c) elaborarii principiilor de consolidare a tipurilor de proprietate privind produsele
informaţionale / intelectuale (proprietatea privată, individuală, colectivă, obştească).
Vom sublinia, la fel, şi faptul că până în prezent gestiunea proprietăţii intelectuale se elabora,
în principal, ca parte componentă a managementului de inovaţie [42; 283], totodată, realizările cele

88
Proprietatea intelectuală – totalitatea drepturilor de autor şi ale altor drepturi asupra rezultatelor activităţii intelectuale
şi ale serviciilor considerate egale cu ea, protejate de legislaţie [42, p.110].

178
mai substanţiale fiind la nivel corporativ şi cel de stat în aspectul proprietăţii industriale.
De altfel, datorită importanţei strategice a intelectului, informaţiei şi ştiinţei ca resurse ale noii
economii, produsele lor, exprimate în proprietatea intelectuală, garantează avantajele strategice
concurenţiale nu doar firmelor, ci şi statelor, indivizilor. Produsele intelectual-informaţionale devin,
evident, obiective noi ale managementului strategic, iar agestiunea proprietăţii intelectuale – o
direcţie strategică nouă, care subînţelege formarea, dezvoltarea şi folosirea acestei proprietăţi nu
numai în sectorul industrial, ci şi în alte domenii culturale (ştiinţă, învăţământ etc.).
Făcând totalurile analizei dezvoltării managementului strategic, condiţionat de acţiunea
informatizării, considerăm metodologic oportun a sublinia următoarele.
Este necesară recunoaşterea legăturii reciproce strânse în dezvoltarea tuturor genurilor ale
managementului strategic. Aceasta înseamnă că sistemul lui holistic trebuie să evolueze în concordanţă
dinamică între genuri pe baza paradigmei Homo Intelligens. Parţial acest rezultat l-am exprimat grafic în
figura 16.
Esenţa acestui tip:
scopurile, strategiile, principiile gestiunii cu
fluxurile informaţionale, cu formele lor
instituţionalizate, cu infrastructura şi cu
reorganizările lor
2

Esenţa acestui tip: scopurile,

strategiile, principiile gestiunii
cu creaţia şi inovaţiile, cu
formele lor instituţionalizate,
1 3 cu infrastructura şi cu
reorganizările lor

Esenţa acestui tip: Zona de intersecţie a tipurilor noi ca gestiune

scopurile, strategiile, principiile (metodologice, strategică concomitente cu transformările principale
axiologice ş.a.) ale gestiunii „devenită” ştiinţă, formele (inovaţiile) ale modificărilor şi stresurilor
sale instituţionalizate, infrastructura, transformarea lor

1 – managementul strategic al cunoştinţelor (ştiinţa şi învăţământul); 2 – managementul strategic informaţional;

3 – managementul strategic de inovaţie.
Circulaţia polilineară: informaţie – cunoaştere – intelect (prelucrare, creaţie) – inovaţii – informaţie ş.a.m.d.

Coordonarea reciprocă a programelor de dezvoltare a noilor genuri şi asigurarea cu resurse

Sursa: elaborată de autoare

Figura 16. Fragment al sistemului înteg al managementului strategic prezentat

de interacţiunea dialectico-sinergetică a noilor genuri create de informatizare

Prin urmare, susţinem că managementul informaţional, gestiunea cunoştinţelor,

179
învăţământului, creaţiei, proprietăţii intelectuale nu sunt nici identice, nici sinonime unul altuia,
reprezintând noile forme, aspecte şi direcţii ale dezvoltării managementului strategic. Acest lucru
este important a fi conştientizat nu doar în plan conceptual, dar şi în cel aplicativ.
Delimitarea conceptuală şi dezvoltarea acestor „inovaţii” ale managementului strategic
permite, în primul rând, a elabora programe de dezvoltare strategice proprii, asigurate cu resurse la
toate nivelurile de organizare social-economică şi, totodată, a realiza crearea de avantaje strategice
cuncurenţă în gestiunea fiecăruia dintre aceste noi tipuri.

3.4. Definirea sinergetică a altor megatendinţe influente în dezvoltarea

managementului strategic şi cros-cultural

În economia mondială contemporană, într-o strânsă interdependenţă cu megatendinţele

globalizării şi informatizării, acţionează megatendinţa liberalizării, care, în sens larg, este definită
de noi ca FEI, a căruia misiune principală constă în deblocarea („eliberarea din izolare”) SEI
închise – economice (care se exprimă prin promovarea modelului „pieţei libere”), politice
(procesele de democratizare a societăţii), religioase (propovăduirea libertăţii în alegerea confesiunii
şi toleranţei religioase), naţionale (mişcările naţionale de eliberare şi, de asemenea, toleranţa faţă de
alte culturi şi disponibilitatea de a conlucra cu ele) etc. În sens restrâns, liberalizarea se referă, în
general, la sfera economică şi reprezintă, în esenţă, faptul că conceptul liberalismului formulat de
clasici (A.Smith, D.Ricardo, J.-B.Say) şi dezvoltat de către neoclasici (K.Menger, L.Walras,
A.Marshall) capătă o semnificaţie sinergetică globală pentru dezvoltarea culturii mondiale.
Aceasta are loc, după părerea noastră, din cauză, că globalizarea informaţională cuprinde toate
sferele culturii, inclusiv economia, în care ea se obiectivează ca economie globală de reţea. În
acelaşi timp, „noua” economie nu doar păstrează setările de piaţă în calitate de repere strategice, dar
le şi globalizează.
Caracterul deschis, de reţea al interacţiunilor informaţionale ale acestei economii, pe de o
parte, creează necesitatea, iar pe de altă parte, condiţiile pentru liberalizarea economiei de piaţă
globale. FEI ale liberalizării, în sens restrâns, se manifestă, în primul rând, în cerinţele dezvoltării
„comerţului liber” (global, naţional, corporativ, mai ales în cadrul CTN), a mişcării fără
impedimente a fluxurilor de capital, a resurselor ş.a.m.d.; în al doilea rând, în viziunea noastră, în
faptul că eficienţa managementului strategic actual la orice nivel al organizării acestuia se măsoară
prin calitatea şi cantitatea avantajelor concurenţiale, pe care le capătă ţara, firma, individul sau
învăţământul global, realizând acest management strategic în condiţiile „libertăţii” crescânde, a
globalizării şi a saturaţiei informaţionale ale pieţei mondiale.
Aproape nici o lucrare (articol, monografie, culegere) social-economică serioasă sau chiar

180
politică, nu trece cu vederea astăzi tema „avantajele concurenţiale”, făcând-o într-adevăr o
preocupare „globală”. Soluţionarea acestei preocupări se îmbină pe drept cu creşterea calităţii
managementului de toate tipurile, formele şi la toate nivelurile acestuia.
În acelaşi timp, dimensionarea acestei calităţi este foarte îngreuiată de complexitatea celui din
urmă. În esenţă, este vorba despre schimbarea calităţii a însăşi calităţii managementului
contemporan. Cu alte cuvinte, calitatea managementului se determină nu atât prin intermediul
caracteristicilor tradiţionale, ca, de exemplu, aprecierea eficienţei managementului din punct de
vedere al atingerii scopului – planului în timp record scurt, cât prin noile abordări ale acestei
calităţi. Una din aceste noi abordări este, în viziunea noastră, reconştientizarea eficienţei
managementului din punct de vedere al capacităţii subiecţilor conducerii de a reacţiona adecvat la
mediile (de piaţă, politic ş.a.) mereu schimbătoare în condiţiile acţiunii megatendinţelor şi de a crea
şi menţine avantajele concurenţiale stabile pentru sistemul propriu (firmă, ţară, individ).
Cu o asemenea abordare, calitatea managementului reflectă schimbările în stilurile conducerii,
formele organizării, modurile de punere a problemei şi căile de soluţionare a ei. În acest caz,
calitatea managementului nu constituie doar studiile „inferioare” sau „superioare” ale managerilor,
ci o asemenea sinergie a studiilor lor, experienţei şi capacităţilor, care sunt solicitate şi utile pentru
o firmă, o ţară, un individ dat în condiţiile acţiunii megatendinţelor. Astăzi, nu mai există un
management „rău” sau „bun” care să corespundă sau nu unui set standard de norme şi calităţi, ci
este un management care corespunde sau nu realităţii.
Aşadar, megatendinţa liberalizării „solicită” de la managementul strategic, la toate nivelurile,
creşterea gradului de libertate a concurenţei, necesităţii creării unor avantaje concurenţiale stabile
pentru sistemele gestionate şi care leagă eficienţa şi calitatea managementului cu gradul de
satisfacere a acestor „cerinţe”.
Totodată, menţionăm că, treptat, managementul calitativ însuşi devine o prioritate
concurenţială a sistemelor social-economice, însuşi capătă o importanţă strategică în calitate de
resursă globalizată. În acelaşi timp, necesitatea de dezvoltare permanentă a managementului ca
sistem şi faptul că managementul strategic devine o resursă valoroasă în cultura de piaţă globală,
renaşte o altă megatendinţă contrară liberalismului – dirijismul. În sens larg, acesta este un FEI,
misiunea căruia constă în închiderea SEI a culturii cu scopul unui control mai bun al acesteia. În
sens restrâns, dirijismul se contrapune liberalismului în sfera economică şi constă în reglementare
de către stat a pieţei şi a altor instituţii publice.
O expresie clasică, în acest sens, a dirijismului este concepţia lui Keynes [157]. Însă, după
cum arată experienţa culturii mondiale, dirijismul dur în SEI conduce către negarea lui de către
liberalism, cu o creştere respectivă a semnificaţiei strategice a resursei antreprenoriale şi a

181
globalizării ei. Specificul EGR în legătură cu aceasta este, după părerea noastră, îmbinarea strânsă
a FEI liberalismului şi dirijismului în sfera managementului strategic al culturii.
Aceasta se manifestă şi, în particular, în necesitatea de a avea manageri „cu iniţiativă” şi
întreprinzători „organizaţi”, prin faptul, că managementul formal este nevoit să concureze cu
liderismul neformal la toate nivelurile de organizare a culturii: corporativ (atât în echipele de
proiectare, cât şi în Consiliul director), de stat (structurile de stat şi ONG), global (structurile de stat
şi ONG-uri globale şi, de asemenea, CTN).
Îmbinarea megatendinţelor liberalismului şi dirijismului, în contextul acţiunii globalizării şi
informatizării, contribuie, în opinia noastră, la amplificarea acţiunii megatendinţelor instituţionalismului.
În sens larg, acesta este un FEI, misiunea căruia constă în contribuirea la perfectarea
fenomenelor culturii în instituţii independente.
Din punct de vedere al managementului strategic al sistemelor culturii, semnificaţia
instituţionalismului, după părerea noastră, constă în faptul că megatendinţa contribuie la atingerea
unui anumit echilibru în acţiunile liberalismului şi dirijismului în sistemele culturii.
Perfectarea fenomenelor culturii, în calitate de instituţii independente, conduce, pe de o parte,
la necesitatea dezvoltării managementului independent al acestor instituţii (adică a dirijismului), iar,
pe de altă parte, la necesitatea creării condiţiilor pentru o dezvoltare egală şi concurenţială pentru
toate instituţiile publice (adică a democraţiei, liberalismului).
În sens restrâns, instituţionalismul se referă, de asemenea, şi la sfera economică şi se exprimă
prin concepţiile omonime [37], conform cărora statul şi piaţa reprezintă instituţii publice omoloage,
de rând cu fenomenele religiei, ştiinţei, tradiţiilor ş.a.
Dacă e să continuăm logica generală a instituţionalismului, deja, sub aspectul administrării
strategice cu sistemele culturii, atunci vom observa că criteriul eficienţei managementului strategic
trebuie să fie hermeneutic aprofundat.
Eficienţa trebuie să fie legată de gradul plenitudinii evidenţei şi reflectării intereselor tuturor
instituţiilor – participanţi ai procesului strategic de luare a deciziilor la fiecare nivel al organizării
sistemelor culturii, şi, totodată, de gradul atingerii sinergiei acestor interese.
În afară de aceasta, îmbinarea megatendinţelor în cultura globală, în general şi în economie, în
particular, ne conduce la concluzia că criteriul eficienţei managementului strategic trebuie
determinat nu doar formal (calitativ şi cantitativ) drept coincidere a rezultatelor cu scopurile
propuse, ci şi ţinând seama de conţinut.
Calitatea managementului strategic, după conţinut, se înţelege de noi, în primul rând, ca
satisfacere a necesităţilor fundamentale ale omenirii, în general. Pentru aceasta, după cum s-a
menţionat deja, managementul strategic, primo, trebuie sa fie un proces holistic, secundo,

182
corespunde cerinţelor de constructivitate.
Managementul strategic, deci, trebuie să aibă un caracter creator, însă nu din punctul de
vedere al „creării pentru a crea” (bombă sau staţie electrică – indiferent, dacă scopul este creaţia), ci
din punctul de vedere al multiplicării şi consolidării forţelor vitale ale omenirii şi a energiei vii a
naturii. Evaluarea calităţii managementului strategic o referim, respectiv, la gradul atins al
integrităţii (a coordonării reciproce şi a sinergiei componentelor, formelor, nivelurilor
organizaţional-decizionale în sistemul gestionat şi, de asemenea, la gradul de constructivitate
al acesteia).
Aprofundarea hermeneutică a criteriilor eficienţei managementului strategic al sistemelor
culturii trebuie să aibă loc, astfel, pe baza paradigmei autentice Homo Intelligens. Finalizând
evidenţierea schimbărilor de bază, în forma şi conţinutul managementului strategic şi cros-cultural,
condiţionate de acţiunile megatendinţelor socioeconomice, scoatem în evidenţă un nou şir de forme
şi direcţii ale managementului strategic, completându-l pe cel care a fost cercetat de noi în cap. 3.2.
Este vorba despre managementul cros-cultural, managementul proiectului, eco-managementul
ş.a. Întrucât managementul cros-cultural reprezintă unul din focarele principale ale lucrării date, ne
oprim, în continuare, anume la acesta, argumentând faptul că managementul evoluează în câteva
direcţii concomitente şi interlegate: creşte din management internaţional, cuprinzându-l, prin
urmare, pe cel din urmă; se dezvoltă ca o ramură independentă a managementului general; îşi
intensifică caracterul strategic, devenind unul din genurile principale ale managementului strategic.
Deci, amplificarea caracterului internaţional al managementului strategic contemporan devine
o tendinţă a dezvoltării celui din urmă la toate nivelurile sale. Aceasta fiind condiţionată de
globalizare şi informatizare a culturii mondiale, pe de o parte, şi de liberalizarea sistemelor culturii,
pe de altă parte. Respectiv, se extinde şi se aprofundează conceptul tradiţional al managementului
internaţional. În prezent, cel din urmă se referă atât la sisteme social-economice statale, cât şi la cele
corporative şi individuale, toate acestea participând în mod nemijlocit, în procese de luare a deciziilor
strategice, datorită desfăşurării acestora în structuri globale de tip reţea ale societăţii informaţionale.
Totodată, trebuie relevat faptul că, în literatura cu referinţă la teoria şi practica gestionării, tot
mai des, figurează termenul „management cros-cultural” [89; 163; 224]. De menţionat că, după
conţinut, acest termen nu rareori se utilizează ca sinonim al managementului internaţional sau
comparat internaţional [62; 179; 224] şi, de aceea, ar fi putut considerat doar ca un termen „de modă”.
Analiza aprofundată a literaturii contemporane referitor la gestiunea internaţională, însă, ne
conduce la ideea că managementul cros-cultural (MCC) are o semnificaţie conceptuală proprie,
care se manifestă sub următoarele aspecte:
8 în primul rând, la analiza companiilor multinaţionale şi la elaborarea strategiilor de

183
 dezvoltare a lor [354];
8 în al doilea rând, la planificarea strategică a acţiunilor companiilor pe pieţele din
străinătate, a desfăşurării afacerilor în alte medii culturale [215];
8 în al treilea rând, la elaborarea strategiilor de gestiune interetnică în sistemele
socioeconomice la diverse niveluri ale organizării acestora.89 În acest context, este oportun
să menţionăm că conducerea popoarelor în interiorul ţării sau unui imperiu s-a dezvoltat
conceptual, nu atât în cadrul noţiunii „management internaţional”, cât în noţiunea
„gestiunea cros-culturală / interetnică”, tradiţional având o semnificaţie internă pentru un
sistem social-economic concret. Megatendinţa liberalizării, care „deschide” sistemele
culturale, contribuie, după părerea noastră, la faptul că atât gestiunea intrastatală cu etnicii,
cât şi gestiunea intracorporativă internaţională capătă o semnificaţie strategică, dat fiind
faptul că înţelegerea şi gestionarea particularităţilor fiecărei culturi creează avantaje
concurenţiale unice pentru sistemele sociaoeconomice în noua economie de piaţă globală;
8 în al patrulea rând, independenţa conceptuală şi importanţa strategică a MCC se
adeveresc, pe măsură ce, la nivel global, se nasc, se destramă şi iarăşi se nasc diverse
grupări integraţioniste şi reţele cros-culturale. Considerăm că, în acest context, MCC
presupune elaborarea şi asigurarea cu resurse a strategiilor pentru o cooperare pe termen
lung, reciproc avantajoasă în interiorul reţelelor cros-culturale şi între acestea; strategii
pentru adaptarea ţărilor la grupări integraţioniste pe principii reciproc avantajoase;
strategii de colaborare între firme, ONG-uri, universităţi, structuri de stat ale diferitelor
ţări / culturi; strategii de adaptare a indivizilor la noile (globale) posibilităţi de
autopoziţionare în reţelele cros-culturale şi autopromovarea pe piaţa internaţională a forţei
de muncă ş.a.
Pe baza acestor aspecte evidenţiate ale perfectării
MCC conceptuale a MCC, noi ajungem la următoarea

MI concluzie: datorită semnificaţiei sale strategice pentru

toate nivelurile gestionării organizaţionale, MCC este
oportun a fi considerat ca o nouă direcţie în
Sursa: elaborată de autoare dezvoltarea managementului strategic contemporan.
Figura 17. Corelaţia conceptuală dintre Conceptul de management cros-cultural, respectiv, nu
management cros-cultural
doar reprezintă aprofundarea hermeneutică a noţiunii
şi cel internaţional
„management internaţional” (MI), dar chiar şi o

89
Vezi, de ex., „Să ne cunoaştem mai bine”, Chişinău: Cartier, 2005.

184
include în sine, fiind mai vast după volum (vezi figura 17) şi mai profund după conţinut.
MCC include în sine, în primul rând, nu doar gestiunea cu relaţiile culturale externe –
economice, politice, ştiinţifice ş.a. – ale popoarelor, naţiunilor şi statelor (adică „managementul
internaţional”), ci şi gestiunea cu relaţiile interne, interetnice; în al doilea rând, MI, tradiţional, se
asociază cu nivelurile gestiunii strategice şi cu cele de stat, pe când MCC, odată cu aceste niveluri,
include în sine şi nivelul global interetnic, şi cel individual (automanagement cros-cultural). Prin
urmare, MCC include în sine şi managementul comparat (vezi figura 18), aprofundându-i, totodată,
conţinutul din punct de vedere al comparaţiei analitice, în primul rând, a modelelor culturale, nu doar
la nivel de stat şi corporativ, ci şi la cel global şi individual; în al doilea rând, a modelelor intrastatale
şi intracorporative ale interacţiunilor etnice.
MCC, astfel, reprezintă un concept socio-
MCC economic complex. Referindu-ne la domeniul
МC МI administrării afacerilor, am determina conţinutul
acestui concept drept desfăşurarea businnessului şi
administrarea succesivă a acestuia în diferite culturi. În
contextul economiei globale de reţea şi de piaţă, MCC
Sursa: elaborată de autoare
este oportun a fi asociat cu conştientizarea necesităţii
Figura 18. Corelaţia conceptuală
dintre management cros-cultural, gestiunii sistemelor socioeconomice şi de afaceri în
internaţional şi comparat diverse culturi ţinând cont de programarea mintală
„psiho-intelectuală al acestor culturi cu scopul atingerii
avantajelor concurenţiale şi a unui succes stabil în „noua” economie.
Pentru a elucida esenţa acestor conceptualizări ale MCC, are rost, după părerea noastră, în
primul rând, evidenţierea nivelurilor principale de desfăşurare a MCC, în al doilea rând, delimitarea
metodologică a stilurile managementului strategic Homo Rationalis şi Homo Intelligens [75].
În acest context, susţinem că nivelul primar, iniţial, de desfăşurare a MCC presupune
acumularea cunoştinţelor despre particularităţile gestionării businessului în diferite ţări din punctul de
vedere al situaţiei economice, politice, religioase, al particularităţilor geografice şi climaterice, al
tradiţiilor şi valorilor.Bazându-se pe aceste cunoştinţe, business-lady, de exemplu, nu se va îmbrăca
toată în negru, pregătându-se de tratative de afaceri în America de Sud, iar businessmenului chinez
nu-i vor aduce cadou un ceas. Acest nivel se poate aprecia ca nişte cercetări tradiţionale în stilul
Homo Rationalis. Cel din urmă, deci, constă în orientare spre MI tradiţional, adică în desfăşurarea
afacerilor internaţionale pe baza unei sume de cunoştinţe despre ţări / culturi de interes.

În condiţiile acţiunilor megatendinţelor în societatea informaţională, aceste cunoştinţe devin

185
evident insuficiente pentru crearea unor avantaje concurenţiale stabile a business-organismelor.
Succesul şi liderismul pe piaţa mondială este deţinut nu de cei care au pornit afacerea pe teritoriul
altui stat, conducându-se de o strategie odată chibzuită şi implementată pe baza cunoştinţelor MI, ci
de cei care au conştientizat necesitatea unei gestiuni strategice flexibile a acestui business. Aceasta
se referă, în viziunea noastră, la stilul Homo Intelligens şi semnifică:
(a) un control permanent al rezultatelor acţiunii strategiei businessului pe baza „unei
legături culturale inverse” şi, totodată, o adaptare rapidă a strategiei la condiţiile
schimbătoare ale altei culturi;
(b) dezvoltarea „Gestalt”-gândirii („gândirii integre”) pe parcursul formării unei viziuni
strategice. Aceasta presupune, după părerea noastră, capacitatea de a trece de la fondul
naţional general al unei ţări la realitatea varietăţii etnice, ce condiţionează diferenţe în
preferinţele clienţilor;
(c) formarea „culturii gândirii cros-culturale”, pe care noi o asociem, mai întâi de toate, cu
eforturile de a pătrunde în profunzimea mintală a etniilor. Cu alte cuvinte, aceasta este
înţelegerea modurilor de gândire ale altor popoare, rase, grupuri etnice, înţelegerea
faptului de ce alţii gândesc altfel decât noi şi cum de altfel gândesc ei. În „noua”
economie, o astfel de înţelegere treptat aduce tot mai mari dividende în lucrul cu
partenerii şi clienţii din străinătate.
Pentru a elucida conceptualizarea MCC la nivel mai aprofundat, e metodologic oportun de a
se îndepărta de următoarele definiţii contemporane ale culturii: aceasta „reprezintă o gândire
programată, ce distinge o categorie de oameni de alta” (G.Hofstede) [131], şi „cultura este un mijloc
prin care oamenii îşi rezolvă problemele” (F. Trompenaars şi Ch. Hampden-Turner) [224].
În acest context, MCC, în stilul Homo Intelligens, îl determinăm în modul următor. Aceasta
este o deplasare a accentului în viziunea şi gestiunea strategică a sistemelor socioeconomice,
inclusiv cele de afaceri, de la acumularea cunoştinţelor despre ţara, de interes pentru afaceri la
înţelegerea mentalităţii oamenilor (a partenerilor, clienţilor etc.) din această ţară.
Altfel spus, aceasta reprezintă o trecere de la nivelul de învăţământ la cel al înţelepciunii şi al
reflecţiei. La cel din urmă, se evidenţiază trăsături distinctive psiho-intelectuale ale partenerilor,
clienţilor şi concurenţilor. internaţionali. Trăsăturile, fiind mai ales condiţionate de factorii cercetaţi,
la primul nivel (cei economici, politici, geografici etc.).
Deci, managerul strategic Homo Rationalis se bazează în acţiunile sale pe MI, miezul căruia îl
reprezintă cunoştinţele raţionalizate şi articulate referitor la ţara desfăşurării afacerilor, aceasta fiind
lucrul la suprafaţa „aisbergului” MCC. Partea esenţială şi greu conceptualizată a acestui „aisberg”
este însă, cunoaşterea straturilor mintale ale culturii, inclusiv cunoştinţele nonverbale (de exemplu,

186
„limbajul trupului”). Aceasta este cunoaşterea fineţelor structurilor mintale care condiţionează
diferenţele în modul de desfăşurare, strategiile de organizare, scopurile şi sensurile existenţei
businessului în culturi.
Acţiunile managerului srtategic de stil Homo Intelligens, astfel, se bazează pe înţelegerea
acestor straturi şi structuri, printre care cercetătorii de vârf ai MCC evidenţiază perceperea timpului
(de exemplu, conform perceperii occidentale, „timpul costă bani”, iar a celei asiatice, „valorificându-ţi
timpul cât îţi trebuie pentru a construi relaţii de afaceri”), maniera de administrare a businessului şi
abordare strategică a marketingului (orientarea occidentală la produs: „Marfa singură vorbeşte de la
sine” contrar orientării asiatice spre relaţii personale: „Eu te cunosc, de aceea am încredere în
produsul tău”). Atitudinea faţă de Natură [224], perceperea spaţiului, distanţei puterii etc. [163], mai
adăugăm, de asemenea, şi atitudinea faţă de însuşi businessul.
Menţionăm, în acelaşi timp, că pătrunderea în structurile mintale ale culturii unei tări, cât şi
posibilitatea gestionării acestor structuri pe măsura asimilării tehnologiilor psihoneutice şi a altor
tehnologii avansate, creează nu doar avantajele concurenţiale business-sistemelor, ci şi pericolul
distrugerii întregilor formaţiuni culturale, mai ales, în condiţiile interesului şi beneficiului de piaţă
particular, cei din urmă rămânând, deocamdată, în dominaţie în cultură contemporană.
În legătura cu această, avem de relevat că dezvoltarea MCC, ca un nou tip a managementului
strategic, trebuie să se efectueze axiologic pe baza paradigmei autentice Homo Intelligens, care
presupune toleranţă în interacţiunea culturilor, sinergia şi avantajul reciproc al conlucrării culturilor,
asimilarea şi dezvoltarea structurilor lor mintale pe baza principiul lui Hippocrate „Nu dăuna!”.
Aprofundarea hermeneutică ulterioară a conţinutului MCC presupune, după părerea noastră,
descoperirea a minimum încă trei aspecte, în care acest concept se diferenţiază principial de
noţiunea MI. Primo, considerăm că MCC cuprinde şi gestiunea strategică a domeniilor culturale –
economie, politică, ştiinţă, artă, religie ş.a. şi, de asemenea, coordonarea strategiilor lor dezvoltare
între ele şi la toate nivelurile; secundo, accentuăm faptul că asigurarea metodologică a MI se
bazează pe sistemele logicii formale şi dialectice, ceea ce se manifestă chiar în noţiunea însăşi:
„management inter-naţional”. Gestiunea culturilor şi businessului în MI, deci, presupune o
conturare conceptuală riguroasă a noţiunilor „curate”, formarea modelelor discrete şi a
stereotipurilor culturale (franceză, germană, americană etc.).
Asigurarea metodologică a MCC trebuie să devină sistemul logicii sinergetice, în baza căruia
gestiunea culturilor şi businessului se realizează nu doar pe contul tipizării lor, clasificării şi
studierii interacţiunilor exterioare, dar şi pe contul eliminării stereotipurilor, înţelegerii varietăţii
etnice şi etno-genetice a oricărui sistem socioeconomic ce funcţionează în economia globală de
reţea, înţelegând, totodată, în primul rând, caracterul convenţional al conceptului „naţiune”; în al

187
doilea rând, polilinearitatea în dezvoltarea atât a culturii interioare (organizaţionale) a oricărui
sistem socioeconomic, cât şi a celei exterioare în raport cu acest sistem.
Această continuitate, al cărei context cultural se reflectă în opinia noastră, anume prin
conceptul de management cros-cultural, terţio, MI este orientat la gestiunea culturilor
„individualiste”, „atomistice” şi a interacţiunii lor, pe când sarcina strategică a MCC trebuie să
devină, în viziunea noastră, organizarea sinergismului cultural. Altfel spus, formarea, crearea
condiţiilor pentru înţelegerea şi îndeplinirea faptului că succesul constructiv al fiecăruia contribuie
la succesul altora la orice proces strategic cultural, desfăşurat în baza valorilor Homo Intelligens.
Prin urmare, culturile, la toate nivelurile organizării sale, se consideră ca „Universuri
pluraliste”, în care fiecare etos / individ este capabil să-şi aducă „contribuţia” proprie la crearea
alianţelor sinergetice pozitive în diferite combinaţii (în interacţiuni contextuale) ale culturilor.
Fiecare domeniu al culturii, de asemenea, nu mai reprezintă în sine un sistem „închis”, ci devine
„deschis”, datorită cercetărilor interdisciplinare intensive şi formării alianţelor sinergetice interdisciplinare
(psihologia businessului, filosofia managementului, cibernetica economică, însăşi sinergetica etc.).
În baza celor expuse, conchidem că dezvoltarea ulterioară a fenomenului şi conceptului MCC
va adăuga o valoare metodologică şi aplicativă importantă în crearea unui sistem întreg al
managementului strategic socioeconomic şi de afaceri.

188
 Capitolul IV. ABORDAREA PRAGMATICO-AXIOLOGICĂ POLINIVELARĂ
A MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL

4.1. Dezvoltarea conceptuală a abordării pragmatice şi a celei axiologice

în baza principiului de holism-sinergism

În capitolele precedente, am argumentat idea că dezvoltarea managementului strategic şi cros-

cultural în direcţia formării sistemului său holistic presupune atât constituirea managementului
holistic în fiecare sferă culturală, cât şi sinergismul managerial acestor sfere. Prin urmare, un nou
sistem managerial presupune sinergismul nivelurilor principale organizaţional-decizionale, care
poate fi obţinut pe baza paradigmei integrităţii socioeconomice şi umane – Homo Intelligens.
În dimensiunea axiologică a acestei paradigme, holismul-sinergismul nivelurilor
organizaţional-direcţionale se obţine, după părerea noastră, datorită împărtăşirii unor valori comune.
Însă, în societate informaţională şi „nouă” economie, după cum au arătat cercetările noastre
[75, cap. V], se dezvoltă esenţial conceptul de valoare. Odată cu conţinutul său general-uman şi cel
economic tradiţional, acest concept obţine în domeniul economico-managerial sensul creării unui şir
de valoare adăugată, care cuprinde atât contribuţii materiale, cât şi informaţionale şi intelectual-
spirituale.
Formându-se în baza principiului de holism-sinergism, şirulile de valori vor condiţiona, după
părerea noastră, apariţia societăţii de optimizare (organismică). Mai mult decât atât, conform
cercetărilor noastre [75, cap. III], în societatea informaţională se amplifică semnificaţia valorilor
„neeconomice”, precum şi interpretarea axiologică a categoriilor ale economieii de piaţă (de
exemplu, profitul în T.S.G. [225]). În această ordine de idei, susţinem că abordarea metodologică
„tradiţională” a lui Homo Oeconomicus clasic este cea pragmatică, desfăşurată de noi în cap. II.
Abordarea pragmatică (Ch. Pierce, J. James) cunoscută şi ca utilitarismul (J.-S. Mill) are ca
miezul său conceptual de utilitatea.
Crearea sistemului holistic al managementului strategic şi al celui cros-cultural presupune, în
opinia noastră, aplicarea abordării pragmatice în calitatea ei nouă care poate apărea în baza
principiului de sinergism-holism şi care se manifestă, în primul rând, în faptul că eficacitatea
managementului strategic ar trebui determinată din punctul de vedere al utilităţii produselor
acestuia (strategii, soluţii şi realizări) pentru dezvoltarea socioeconomică constructiv-durabilă şi
pentru integritatea omenirii, culturii şi naturii.
Strategia primordială, în cadrul acestei abordări, ar trebui să devină orientarea spre colaborare
socioeconomică sinergică (reciproc avantajoasă) a tuturor domeniilor culturale şi nivelurilor
organizaţionale ale sistemelor socioeconomice. În al doilea rând, noua calitate în abordarea

189
pragmatică se referă la optimizarea tuturor proceselor socioeconomice (ştiinţifice, politice, de
afaceri, de instruire), precum şi la optimizarea valorificării resurselor umane, culturale şi naturale.
În al treilea rând, abordarea pragmatică se sintetizează cu cea axiologică. Toate cele expuse
înseamnă că, în baza principiului de holism-sinergism, apare o nouă abordare a managementului
strategic şi cros-cultural – pragmatico-axiologică polinivelară.
În scopul dezvoltării celor expuse, susţinem că necesitatea armonizării nivelurilor
managementului strategic în toate sferele culturii şi, în special, în economie, este determinată şi de
influenţa complexă şi contradictorie a megatendinţelor socioeconomice actuale (vezi, de ex. [53; 358]).
Pe de o parte, procesul accelerat al globalizării, dependent de efectul megatendinţelor liberală şi
informaţională, intensifică influenţa tendinţei spre internaţionalizarea sferei economice, politice, sociale
şi spirituale, elaborarea valorilor universale ale umanităţii şi a strategiilor generale în dezvoltarea sa.
Etapa contemporană a revoluţiei tehnico-ştiinţifice (tranziţia de la etapa automatizării parţiale
la automatizarea complexă şi la cibernetizare) a creat o bază materială nouă, cibernetizată, pentru o
nouă economie de reţea. Datorită acestei baze, într-o anumită măsură se găseşte soluţie la problema
resurselor. În locul resurselor materiale limitate, epuizate, în prim-plan, avansează cele imateriale –
informaţia, cunoştinţele, intelectul.
Acestea sunt resurse pur ecologice, primele, în istoria omenirii, inepuizabile şi, totodată,
folosite în multiple variante. Prin urmare, economia de reţea funcţionează ca un sistem întreg în
regim de timp raţional şi în proporţii globale [101]. Aceasta creează condiţii favorabile nu doar
pentru elaborarea unui scop strategic mondial – dezvoltarea umană durabilă, ci şi a unor principii
standard de gestiune la nivel global.
Pe de altă parte, procesul globalizării este un proces complicat, contradictoriu şi de lungă
durată care se distinge prin etapele sale în evoluţie: apropiere, unificare, fuziune a culturilor,
inclusiv a economiilor, a statelor lumii, pe lângă tendinţa actuală, concomitent valabilă, de păstrare
şi dezvoltare a specificului şi integrităţii sale. Cu alte cuvinte, procesele de unificare sunt însoţite de
năzuinţa spre păstrarea suveranităţii şi independenţei naţionale, ceea ce este reflectat atât în
literatura ştiinţifică [210], cât şi în rapoartele organizaţiilor internaţionale.
Analizând situaţia social-economică ce s-a stabilit în lume, autorii raportului FMI „Statul în
lumea în proces de schimbare” (1997) şi a raportului UNCTAD „Trade Development Report”
(2002), consideră că este necesară ridicarea rolulului şi importanţei statelor naţionale, a
managementului lor, mai ales în statele postsocialiste, pentru mobilizarea resurselor interne,
orientarea acestora la dezvoltarea economică, creşterea bunăstării populaţiei şi sporirea
competitivităţii producţiei autohtone [133; 272, cap. 3.1].

190
 Cea din urmă este condiţionată de faptul că organizarea economiei de reţea, intensificând
importanţa autoorganizării în interiorul economiei, nu exclude influenţa tendinţei spre liberalizarea
ei, acţiunea legilor pieţei (cererea, oferta, concurenţa).
Din această cauză, sporirea competitivităţii economiei naţionale presupune, în primul rând,
păstrarea sau formarea unei structuri de piaţă cât mai moderne, flexibile şi mobile [345; 346]; în al
doilea rând, crearea condiţiilor eficiente de activitate a agenţilor economici: firme / corporaţii care
îşi au scopuri strategice şi specific de gestiune, ceea ce determină necesitatea de a păstra şi a
dezvolta managementul corporativ.
Intensificarea megatendinţei spre informatizarea societăţii şi creşterea rolului factorului
sociouman în dezvoltarea economiei, după cum am menţionat în cap. II, au creat premise favorabile
de tranziţie de la Homo Oeconomicus-Rationalis la Homo Oeconomicus-Intelligens. Cel din urmă,
efectuând o reevaluare a valorilor în noile condiţiile de dezvoltare a intelectului, inovaţiilor şi
spiritului creator, se formează însuşi, se perfecţionează, ameliorând şi relaţiile de producţie şi de
însuşire.
Principala formă de însuşire (forma proprietăţii) devine proprietatea intelectuală, privată.
Fiecare om care dispune de o astfel de proprietate se transformă într-o personalitate liberă din punct
de vedere economic, fapt ce-i permite să ţină cont, pe lângă interesele globale, naţionale, colective
(corporative) şi de cele proprii, precum şi să-şi pună scopuri personale şi să găsească metode pentru
a le atinge în fiecare etapă a vieţii sale.
În acest context, accentuăm că toate nivelurile managementului strategic (global, statal,
corporativ, individual), fiind relativ autonome, sunt totodată organic interdependente,
transformându-se în părţi componente ale unui întreg sistem de management strategic şi cros-
cultural ca o expresie a unui tablou holistic al lumii postmoderne. Pe măsură ce lumea se dezvoltă şi
se percepe în integritatea sa, devine actuală şi necesitatea analizei diverselor niveluri ale
managementului strategic şi cros-cultural drept constituentele sale pentru ca acesta să se dezvolte
ulterior anume ca un sistem holistic.

4.2. Revizuirea valorilor şi a strategiilor socioeconomice

la nivel mega (global) al managementului strategic şi cros-cultural

După cum arată investigaţiile noastre, primele încercări de studiere a lumii moderne ca
integritate în aspect socioeconomic au fost întreprinse la comanda Clubului de la Roma de către un
grup de savanţi sub conducerea lui D. Medouz la începutul anilor 70 ai secolului trecut şi sintetizate
în raportul „Limitele dezvoltării” [309], în care tot universul a fost prezentat ca o unitate omogenă.

191
 La mijlocul anilor 70, în comunicările lui M. Mesarovici şi E. Pestel „Omenirea la răscruce”
[174], J. Tinbergen „Revizuirea ordinii internaţionale [341], A. King şi B. Schneider „Revoluţia
globală” [293], universul social-economic era prezentat ca un sistem complex şi contradictoriu al
statelor economic dezvoltate, a celor în curs de dezvoltare şi slab dezvoltate.
În asemenea condiţii, problema creării unui univers holistic presupune căutarea metodelor şi
mijloacelor noi de management strategic care, pe de o parte, schimbă cele de forţă, iar, pe de altă
parte, ar da posibilitate a lua sub control transformările economice, sociale, tehnice, politice,
ecologice şi altele la toate nivelurile organizaţional-decizionale. Luând în consideraţie unitatea şi, în
acelaşi timp, contradicţiile intereselor globale şi naţionale, A. King şi B. Schneider, de pildă,
consideră necesar:
a) implementarea sistemului în mai multe trepte de gestiune în care ar fi importantă discuţia
problemelor şi elaborarea deciziilor la nivelul proximal de acea pătură a societăţii care în
măsură maximală controlează consecinţele favorabile şi nefavorabile ale acestei decizii
[293, p.247];
b) fondarea unui organ supranaţional căruia i-ar transmite toate statele o parte din drepturile
lor suverane privind folosirea resurselor, dezvoltarea economică şi socială.
Aceste recomandări practice au fost puse la baza Rapoartelor ONU cu privire la dezvoltarea
umană (PNUD), care au fost iniţiate în 1990 şi se alcătuiesc anual, iar în Republica Moldova – din
anul 1995. Analiza acestor rapoarte constată:
În primul rând, în fiecare a fost evidenţiată o anumită problemă social-economică stringent
actuală în dezvoltarea societăţii (vezi tabelul 4). Chiar şi o privire scurtă asupra principalelor
probleme incluse în Rapoartele privind dezvoltarea umană arată că acestea reflectă activitatea enormă
de investigaţii a multor organizaţii internaţionale şi experţi naţionali pentru a constata problemele
globale, luând în consideraţie megatendinţele cu acţiune în prezent: globalizarea, liberalizarea,
informatizarea, intensificarea factorilor sociali şi culturali în dezvoltarea economiei, instituţionalizarea
şi egalitatea gender în interacţiune cu noile etape ale progresului tehnico-ştiinţific.
În al doilea rând, în Rapoarte se urmăreşte scopul strategic central al dezvoltării
socioeconomice – dezvoltarea umană durabilă. După cum am menţionat în cap. II, aceasta
presupune crearea condiţiilor sigure atât pentru generaţia de azi, cât şi pentru generaţiile
viitoare. Au fost propuse alte dimensiuni ale securităţii: trecerea de la securitatea economică la
cea nucleară, alimentară, socială, ecologică, publică, personală şi politică; crearea de posibilităţi
egale tuturor oamenilor ca să-şi facă alegerea în activitatea vitală, păstrarea acestor posibilităţi
din generaţie în generaţie.

192
 Tabelul 4
Accentele tematice ale rapoartelor PNUD

Anii de
prezentare Problema principală
a rapoartelor
Accentuarea rolului factorului sociouman în dezvoltarea economiei. Se practică o
1990
nouă evaluare a progresului social-economic – Indicele dezvoltării umane (IDU).

Căutarea resurselor pentru dezvoltarea umană. Argumentarea reducerii

1991
cheltuielilor militare risipitoare.

1992 Crearea pieţelor globale şi accesul statelor în curs de dezvoltare la ele.

Întemeierea unei noi ordini mondiale în centrul atenţiei căreia se află omul şi
1993
necesităţile sale.

Atingerea unei dezvoltări umane durabile. Crearea unui sistem nou al securităţii
1994
umane.

Gender şi dezvoltarea umană. Asigurarea intereselor femeii şi îmbunătăţirea

1995
situaţiei acesteia.

1996 Creşterea economică în scopul dezvoltării umane.

1997 Eradicarea sărăciei – o condiţie a dezvoltării umane.

1998 Consumul în serviciul dezvoltării umane.

1999 Globalizarea cu chip uman.

2000 Drepturile omului şi dezvoltarea umană.

2001 Tehnologiile noi pentru dezvoltarea umană.

Aprofundarea democraţiei în lumea izolată. Crearea de noi instituţii pentru

2002
dezvoltarea umană.

Scopurile în sfera dezvoltării formulate în Declaraţia mileniului. Acordul

2003
interstatal pentru salvarea omenirii de sărăcie.

2004 Libertatea culturală în diversitatea lumii actuale.

Direcţiile principale în colaborarea / cooperarea internaţională: ajutor, comerţ,

2005
securitate.

Sursa: elaborat de autoare în baza Rapoartelor ONU [133; 271]

193
 În acest aspect, o problemă globală devine inegalitatea în producţie şi consum dintre grupe de
state, dintre bărbaţi şi femei etc.
Alta problema globală constă în necesitatea evidenţierii specificului naţional / cultural al
fiecărui stat. Soluţionarea acesteia ar permite, pe de o parte, mobilizarea rezervelor interne ale
fiecărei ţări, pe de alta – „crearea condiţiilor pentru automanifestarea valoroasă a oamenilor, ceea ce
constituie de la sine unul dintre scopurile importante ale dezvoltării” [177, cap. V].
În al treilea rând, în Rapoarte sunt citaţi parametrii noi în dezvoltarea umană, reflectaţi în
ansamblu în indicele dezvoltării umane (IDU). Din punctul de vedere al acestor parametri, am făcut
o analiză a gradului de dezvoltare a diferitelor ţări (vezi tabelul 5).
Din tabel observăm că atât în lume în general, cât şi în toate grupele de ţări se remarcă
tendinţa de creştere a indicelui de dezvoltare umană. Însă decalajul dintre ţări se păstrează
destul de stabil.
Tabelul 5
Gruparea ţărilor după IDU

Anii
Nr. Nivelul de dezvoltare Numărul în
Devierea
d/o a ţărilor de ţări %
1992 2002

I Ţările cu nivelul IDU înalt 55 31,0 0,89 0,92 +0,03

II Ţările cu nivelul IDU mediu 86 48,6 0,63 0,70 +0,07

III Ţările cu nivelul IDU redus 36 20,3 0,40 0,44 +0,04

Lumea în total 177 100,0 0,69 0,73 +0,04

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor Rapoartelor ONU cu privire la dezvoltare umană
[273, p.156-157; 270, p.161-162]

În al patrulea rând, în baza datelor Rapoartelor am constatat dependenţa IDU de componentele

sale principale (vezi tabelul 6).

194
 Tabelul 6
Dependenţa IDU de componentele sale principale

Indicele global total

Produsul intern al persoanelor admise Durata
Indicele
brut pe cap în instituţiile vieţii,
IDU nivelului
de locuitor, de învăţământ sperată
studiilor
în dolari SUA de nivelurile întâi, la naştere
doi şi trei

Lumea în total 0,73 7,804 64 0,76 66,9

Ţările cu un nivel înalt

în dezvoltarea 0,92 24,806 89,0 0,95 77,4
potenţialului uman

Ţările cu nivel mediu

în dezvoltarea 0,7 4,269 64,0 0,75 67,2
potenţialului uman

Ţările cu nivel redus

în dezvoltarea 0,44 1,184 40,0 0,50 49,1
potenţialului uman

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor ONU [270, p.161-162]

După cum remarcăm, IDU se află în dependenţă directă de nivelul venitului, studiilor şi de
starea sănătăţii. Cu cât mai mare este nivelul venitului, studiilor şi duratei vieţii, cu atât mai înalt este
IDU. Totodată, considerăm metodologic oportun să relevăm că în lumea contemporană, în legătură cu
intensificarea tendinţei spre informatizarea economiei, o influenţă din ce în ce mai mare asupra IDU o
au studiile, al căror nivel a crescut considerabil aproape în toate ţările [270, p.161-162].
Cu toate acestea, în condiţiile în care se păstrează tendinţa spre liberalizarea economiei,
dezvoltarea relaţiilor de piaţă, posibilitatea de a căpăta studii depinde de venit. De nivelul venitului
depinde, de regulă, şi durata vieţii. Gruparea ţărilor potrivit veniturilor arată că ţările economic
dezvoltate dispun de un venit pe cap de locuitor de 20 de ori mai mare decât ţările slab dezvoltate.
În lume, în total 1 mlrd de oameni dintre cei mai bogaţi dispun de venituri de 60 de ori mai mari
decât 1 mlrd de săraci [274, p.2].
Aprobarea convenţiei dezvoltării umane 20:20, în cadrul căreia 20% din bugetele ţărilor în
curs de dezvoltare s-ar consuma pentru asigurarea prioritară a dezvoltării umane ar permite
accelerarea dezvoltării socioeconomice a ţărilor slab dezvoltate şi reducerea decalajului celor din
urmă faţă de ţările dezvoltate economic. Reducerea anuală cu 3% a cheltuielilor militare risipitoare
şi modificarea structurii bugetelor naţionale ar permite economisirea anuală a peste 70 mlrd dolari

195
SUA şi utilizarea acestor surse pentru priorităţi mult mai valoroase în dezvoltarea omenirii din
punct de vedere constructiv-durabil (învăţământ, ocrotirea sănătăţii şi eradicarea sărăciei). Garanţia
accesului egal al ţărilor slab dezvoltate la pieţele globale, de asemenea ar permite a „economisi”
500 mlrd dolari pe an, deci de 10 ori mai mult decât ele primesc ca subvenţii din afară [274, p.9].
Apariţia noilor resurse ecologic pure (informaţii, cunoştinţe, tehnologii noi) creează condiţii
pentru a spori eficienţa producţiei. Dar aceste resurse nu sunt distribuite egal, fapt ce îşi află
expresie în indicele realizărilor tehnologice (IRT).
Gruparea ţărilor conform IRT evidenţiază lideri precum Finlanda, SUA, Suedia, Japonia,
Anglia, Olanda, Franţa, Austria, unde IRT constituie 0,51-0,75, apoi urmează liderii potenţiali –
Spania, Italia, Ungaria, Grecia, Portugalia, Bulgaria – 0,41-0,50 şi ţările care implementează
dinamic tehnologii noi – Brazilia, China – 0,3-0,4. Majoritatea ţărilor din Asia şi Africa se includ în
ţările marginale, iar pentru ţările ex-socialiste, inclusiv pentru Moldova, IRT în genere încă nu se
calculează [133; 271].
În al cincilea rând, în Rapoarte s-a făcut o tentativă de a instituţionaliza procesele globale şi de
a crea Consiliul de Securitate al ONU pentru a desfăşura unele consfătuiri la nivel superior cu
privire la problemele dezvoltării umane şi a aproba o convenţie globală a tuturor ţărilor şi
popoarelor, a dezvolta reţelele instituţiilor democratice, inclusiv a organizaţiilor neguvernamentale.
Conştientizarea necesităţii de creare a unui guvern mondial în scopul soluţionării problemelor
globale a consolidat voinţa politică a guvernelor naţionale în scopul realizării acordului interstatal
de a soluţiona problemele vizate pe etape.
O problemă fundamentală actuală reprezintă salvarea omenirii de sărăcie. În septembrie 2000,
la Summitul ONU a fost adoptată Declaraţia mileniului „Acordul interstatal cu privire la eradicarea
sărăciei oamenilor către anul 2015” la care au participat 189 de ţări, inclusiv Republica Moldova.
În cadrul scopului strategic de dezvoltare umană durabilă, au fost fixate scopuri concrete, au
fost evidenţiate realizările şi problemele nesoluţionate [270]. Aceste scopuri variază: reducerea de
două ori a cotei populaţiei care are un venit de până la 1 dolar pe zi, încetarea răspândirii
HIV / SIDA, şcolarizarea tuturor copiilor din lumea întreagă ş.a.
După cum rezultă din analiza Rapoartelor ulterioare ale ONU privind problema vizată,
procesul atingerii scopurilor stabilite de Acord în multe ţări (mai ales în cele economic dezvoltate)
parcă se desfăşoară cu succes.
Însă, în linii mari, numărul populaţiei pe glob care trăieşte având mai puţin de 1 dolar SUA pe
zi s-a majorat de la 900 mln până la 1100 mln. Populaţia care suferă de subnutriţie a crescut de la
826 mln de oameni până la 831 mln (vezi tabelul 7).

196
 Tabelul 7
Numărul populaţiei care trăieşte în mizerie (mln oameni)

Populaţia
Populaţia
care are Copiii de Fetele de Populaţia
Populaţia fără acces
mai puţin vârstă şcola- vârstă şcola- care nu are
care suferă stabil la
Regiunea de 1 dolar ră care nu ră care nu acces stabil la
de ameliorarea
SUA (în frecventează frecventează îmbunătăţirea
subnutriţie surselor
dolari SUA şcoala şcoala canalizaţiei
acvatice
pe zi)

Lumea în
1100 831 104 59 1197 2742
total

Ţările
Africii la
323 185 44 23 273 299
sud de
Sahara

Ţările
8 34 7 4 42 51
Arabe

Asia de Est
şi regiunea
261 212 14 7 453 1004
Oceanului
Pacific

Asia de Est 432 312 32 21 225 944

America
Latină şi
56 53 2 1 72 121
regiunea
Caraibilor

Europa
Centrală, de 21 33 3 1 29 –
Est şi CSI

Sursa: World Bank 2003a, 2004f; UNESCO 2003; UN 2003

Analiza sărăciei după regiunile de pe glob arată că, în principal, aceasta este concentrată
în ţările Africii (la sud de Sahara), în Asia de Est, în regiunea Oceanului Pacific şi în
Asia de Sud.
Din tabel observăm că starea sărăciei şi mizeriei este caracteristică îndeosebi statelor Africii şi
Asiei. Însă această problemă îşi păstrează semnificaţia şi în ţările cu nivel mediu de dezvoltare din
Europa Centrală, de Est şi CSI: 21 mln locuitori care trăiesc din mai puţin de 1 dolar SUA pe zi şi
33 mln locuitori care suferă de subalimentaţie.

197
 Din anul 2003, în Rapoartele privind dezvoltarea umană, indicele nivelului sărăciei populaţiei a
început să fie calculat diferenţiat: ISP-1 şi ISP-2. ISP-1 se calculează pentru ţările cu nivel scăzut al
potenţialului uman; ISP-2 – pentru ţările cu nivel mediu şi cu nivel înalt. Respectiv, limita sărăciei în
ţările dezvoltate constituie 4 dolari SUA pe zi, iar în cele dezvoltate economic – 11 dolari
[272, p.248-249]. Potrivit acestor criterii, în ţările scandinave ISP-2 constituie circa 6%, în SUA –
13,6%, Marea Britanie – 15,7%, Franţa – 10%, Germania – 7,3%; în ţările postsocialiste: Federaţia
Rusă – 53%, Ucraina – 25%, România – 23%, Moldova – 82% [ibid.].
Cauzele agravării sărăciei şi mizeriei sunt suficiente. Dintre cele principale menţionăm
condiţiile istorice de viaţă ale statelor din Africa şi Asia; intensificarea considerabilă a procesului
globalizării pe baza liberalizării economiei şi absenţa unui sistem adecvat al conducerii
internaţionale.
În privinţa unei astfel de structuri internaţionale ramificate precum este ONU, remarcăm că cu
toată importanţa rolului său în elaborarea unei noi paradigme a dezvoltării umane durabile, această
organizaţie nu dispune deocamdată de împuterniciri ale guvernului mondial.
În acelaşi timp, absenţa unui guvern mondial nu admite elaborarea unui plan strategic,
obligatoriu a fi îndeplinit de toate ţările, şi a unui mecanism comun de realizare a acestuia. Deci,
una din cauzele principale de neîndeplinire a scopurilor strategice o constituie lipsa unui sistem
global de gestiune drept componentă esenţială a managementului strategic holistic.
În literatura socioeconomică şi politică actuală se discută acut problema guvernului mondial
[274]. Noi împărtăşim opinia acelor savanţi şi practicieni care propun atribuirii unor astfel de
împuterniciri Guvernului ONU, deoarece anume ONU are în componenţă, practic, toate ţările din
lume şi reprezintă ca atare o organizaţie universală de state, al cărui scop şi obiectiv de activitate
exprimă interesele tuturor ţărilor lumii. Organele principale ONU sunt Adunarea Generală, Consiliul
de securitate, Consiliile Economic şi Social, Consiliul de Tutelă, Judecătoria Interstatală.
În ONU se includ şi instituţiile specializate ce constituie organizaţii economice internaţionale de
sine stătătoare: Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare, Organizaţia Mondială de Comerţ ş.a. Pe lângă aceasta, anume activitatea ONU mai mult
decât alte organizaţii internaţionale strategice este orientată spre dezvoltarea umană.
Totodată, ONU în situaţia actuală reprezintă în sine o organizaţie birocratică voluminoasă care
include zeci de mii de colaboratori. În condiţiile amplificării tendinţei de informatizare a societăţii,
de dezvoltare a reţelelor Internet, considerăm astfel oportun:
1) de a implementa guvernul „electronic”;
2) de a preciza funcţiile ONU şi a structurilor sale. O serie de structuri ar putea îndeplini
funcţiile ministerelor internaţionale: FАО – Ministerului Agriculturii, Fondul Monetar

198
 Internaţional – Ministerului Finanţelor, UNESCO – Ministerului Culturii, OMS – Ministerului
Ocrotirii Sănătăţii, MPM – Ministerului Muncii şi Dezvoltării Sociale etc.;
3) de a realiza paradigma dezvoltării umane constructiv-durabile Homo Intelligens drept un
conţinut al managementului strategic la nivel global şi de a o promova de către toate
structurile ONU în interesele tuturor ţărilor şi din contul rezervelor lor;
4) de a ţine cont de faptul că structurile ONU, de asemenea, ar trebui:
¾ să ducă evidenţa situaţiei, distribuirii şi a folosirii tuturor resurselor mondiale;
¾ să procedeze la schimbarea structurii producţiei mondiale (reducerea cheltuielilor
militare, lichidarea producţiei ecologic nocive, dezvoltarea informaţiei şi producţiei
intelectuale) în baza evidenţei activităţii megatendinţelor socioeconomice (informa-
tizarea, amplificarea rolului factorului social ş.a.), precum şi a noilor tehnologii;
¾ să formeze un model nou de consum: în locul sporirii infinite a bunurilor materiale –
dezvoltarea sistematică şi raţională a intelectului, studiilor;
¾ să coordoneze direcţiile fundamentale în dezvoltarea social-economică dintre state, regiuni;
¾ să promoveze concursul statelor în curs de dezvoltare şi celor subdezvoltate pentru
determinarea scopurilor şi sarcinilor în crearea sistemelor viabile şi implementarea lor în
economia mondială. În loc de asistenţă tehnică să acorde mai multă asistenţă tehnologică.
Sprijinul acestor state trebuie să fie coordonat cu scopurile politice comune, în special cu
strategiile de eradicare a sărăciei, cu gradul de ocupaţie a forţei de muncă eficient. Atât
pentru ţările dezvoltate din punct de vedere economic (după exemplul activităţii OCED), cât
şi a celor în curs de dezvoltare să includă nu numai sprijinul, dar toate canalele de
interacţiune: comerţ, investiţii, tehnologii, migraţia forţei de muncă;
5) de a atribui ONU resursele necesare centralizate. În prezent, resursele economice sunt
concentrate în statele naţionale şi companiile transnaţionale, printre care cele financiare – în
statele naţionale, companiile transnaţionale, în FMI şi BIRD. Cele din urmă institute, deşi
formal se află în structura ONU, promovează o politică ce reflectă interesele Organizaţiei de
colaborare economică şi dezvoltare (OCED) şi primordial interesele „Grupului celor şapte
puteri” (SUA, Anglia, Canada, Japonia, Franţa, Germania, Italia).
Această politică este orientată, mai întâi de toate, la intensificarea procesului globalizării în baza
doctrinei liberalismului, la dezvoltarea relaţiilor de piaţă, fapt care, pe de o parte, corespunde intereselor
tuturor ţărilor lumii, deoarece le permite să se includă în procesul globalizării. Pe de altă parte,
promovarea unei asemenea politici nu întotdeauna ţine seama de interesele naţionale şi social-
economice ale ţărilor în curs de dezvoltare în aspiraţia lor de a atinge competitivitatea, ceea ce
conservează şi aprofundează inegalitatea dintre statele economic dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare.

199
 Crearea bazei de resurse în cadrul ONU este posibilă din contul mijloacelor statelor
naţionale; reducerea cheltuielilor militare; crearea fondurilor diverse de sprijin pe seama ţărilor
economic dezvoltate; implementarea impozitelor internaţionale pentru securitatea globală umană
(impozitul ecologic, impozitul asupra surselor de energie care nu se restaurează, impozitul pe
transacţiunile ce ţin de transferabilitatea internaţională speculativă a fondurilor prin operaţii
valutare) şi altele; realizarea convenţiei 20:20;
6) de a coordona eforturile fondurilor dezvoltării socioeconomice şi umane ale ONU
(Programele de dezvoltare ONU, UNICEF, Fondul populaţiei ONU, Fondul Internaţional de
Dezvoltare a Agriculturii, Programul Alimentar Mondial), prezentate în formă de granturi şi
care trebuie să fie utilizate după destinaţie în scopul adevăratei dezvoltări umane nu numai
pentru asistenţa tehnică (perfectarea rapoartelor şi adunarea informaţiei);.
7) de a crea un sistem eficace de control privind îndeplinirea deciziilor guvernului mondial şi,
mai întâi de toate, pentru distribuirea şi utilizarea mijloacelor băneşti alocate în scopul
realizării acestor obiective, îndeosebi a celor care se referă la dezvoltarea socială a omenirii.
Astfel, de la reducerea cheltuielilor militare în perioada 1987-2000 au fost economisite circa
1,5 trilioane dolari, ceea ce a dus la crearea „dividendelor păcii”. Însă aceste fonduri s-au
dovedit a fi îndreptate la reducerea deficitului bugetar, şi nu la dezvoltarea socială a statelor
lumii. Aceasta „descurajează urmarea principiului de finanţare a problemelor sociale şi umane
nu doar în condiţii de sporire, dar şi de reducere a cheltuielilor militare” [274, p.59].
În acest context, este necesar, deci, a aloca aceste mijloace în bugetul guvernului mondial sau
a crea „Fondul demilitarizării” cu destinaţie specială pentru conversiunea producţiei militare şi
dezvoltarea socioumană.
Necesită un control global şi mijloacele alocate de Banca Mondială şi FMI ţărilor în curs de
dezvoltare, celor postsocialiste sau agenţilor economici cu garanţia guvernului. Mijloace de
multimiliarde, alocate statelor şi organizaţiilor, sunt utilizate frecvent în alte scopuri, inclusiv în cele
de corupţie, iar apoi ca o povară grea sunt puse pe umerii populaţiei, dat fiindcă creditele trebuie
rambursate şi cu procente. Accentuăm, totodată, faptul că una din căile efective de soluţionare
actuală a problemei finanţării dezvoltării socioeconomice şi umane durabile este luarea deciziilor
globale de luptă împotriva corupţiei şi economiei tenebre [51; 133; 245].
Prin urmare, şi direcţiile de utilizare a mijloacelor din diverse fonduri ONU necesită a fi revizuite.
Pentru perfectarea rapoartelor şi sprijinul tehnic sunt alocate miliarde de dolari, adesea sunt antrenaţi
experţi ONU bine remuneraţi care însă nu întotdeauna doresc sau chiar nu pot conştientiza specificul
situaţiei social-economice a ţărilor vizate. Sunt doar puţini experţi înzestraţi cu astfel de calităţi pentru a
deveni consilieri de valoare, deşi într-o asemenea postură sunt foarte solicitaţi în ţările lor proprii.

200
 Numeroase structuri ale ONU suferă de prejudecăţi tehnocrate: ele au încredere în deciziile
tehnice fără a acorda atenţie deosebită în rapoartele proprii factorilor culturali şi sociali, considerând,
de exemplu, că crearea unui sistem de distribuire a materialului de însămânţare sau realizarea
proiectului de asigurare cu apă nu are nevoie de cunoaşterea elementelor specifice locale.
Suportul tehnic, însă, nu favorizează o încredere mai mare în forţele proprii în ţările vizate
pentru astfel de ajutor. Dimpotrivă, instituţiile locale continuă a fi precare. Asistenţa tehnică nu este
dotată cu valoare absolută pentru partea care acceptă. Rezultatul este apreciat după munca depusă –
onorarii sau om-luni, ceea ce creează o impresie iluzorie a succeselor, când nici un fel de realizări
n-au existat.
Ţările în curs de dezvoltare dispun de posibilităţi limitate pentru însuşirea nu numai a
capitalului, dar şi a asistenţei tehnice. În plus, asistenţa tehnică este destul de scumpă. Pentru ţările
din Africa, bunăoară, situate mai la sud de Sahara aceasta a constituit 3,3 mlrd dolari – un sfert din
tot ajutorul destinat sferei de dezvoltare a acestei regiuni. Cu toate acestea, indicii dezvoltării umane
pentru aceste ţări africane rămân a fi cei mai scăzuţi din lume – o justificare dubioasă a eficacităţii
în crearea capacităţilor naţionale [270].
Există şi aparteidul onorariilor când pentru expertiză experţii străini primesc, de regulă, de
câteva ori mai mult decât cei naţionali. Totodată, nu există deocamdată o politică distinctă pentru a
evalua când ţările nu mai au nevoie de asistenţă tehnică. Dimpotrivă, „indicatorul succesului, de
obicei, este considerat afluxul şi mai mare al asistenţei tehnice care, din contra, trebuie examinat ca
un indice al insuccesului” [274, p.80].
Astfel, fondarea guvernului mondial este o necesitate obiectivă. Varianta cea mai acceptabilă
în condiţiile actuale o constituie atribuirea împuternicirilor guvernului mondial lui ONU.
Reorganizarea structurilor sale în ministere internaţionale direcţionate spre îndeplinirea unui
obiectiv strategic general – dezvoltarea umană durabilă şi constructivă; asigurarea cu resurse şi
controlul utilizării raţionale a acestora vor crea, în opinia noastră, posibilităţi reale în scopul
perfecţionării managementului strategic la nivel global.
Cu toate acestea, accentuăm că realizarea oricărui scop la nivel global se desfăşoară, în mod
obiectiv, în condiţii complicate de îmbinare a acţiunilor diverselor megatendinţe socioeconomice şi
de eterogenitate culturală a lumii contemporane care necesită, odată cu tendinţa spre globalizare şi
internaţionalizare, a lua în consideraţie specificul naţional al fiecărei ţări. Altfel spus, reorganizarea
gestiunii la nivel global, pe de o parte, va influenţa inevitabil reorganizarea managementului
strategic la nivel naţional, pe de alta – va trebui, tot în mod inevitabil, să ţină cont de specificul
regional şi naţional al fiecărui stat.

201
 4.3. Revizuirea valorilor şi modificarea strategiilor socioeconomice
la nivel macro (naţional) al managementului strategic şi cros-cultural

Doctrina economiei naţionale (de stat) a fost fondată în Epoca Modernă de numeroşi filozofi
şi economişti (N. Machiavelli, J. Bodin, G. Fichte ş.a. (v. cap. IV)). În secolul XIX această doctrină
a fost dezvoltată şi expusă de economistul german F. List în lucrarea „Sistemul naţional de
economie politică”, iar mai apoi a căpătat o răspândire de amploare în SUA, România şi în alte ţări
ca reacţie la implementarea activă a doctrinei clasice a liberalismului (A. Smith, D. Ricardo) şi la
consecinţele negative ale aplicării teoriei de liber schimb.
F. List neagă îndeosebi concepţia „ordinii naturale”, bazată pe recunoaşterea acţiunii legilor
obiective generale şi universale în vigoare pentru toate ţările şi popoarele, şi înaintează concepţia
„ordinii pozitiviste” în care statul are un rol important în asigurarea dezvoltării economice. Dacă
clasicii acordau minimum de atenţie politicii economice a statului, List şi discipolii săi, dimpotrivă, i-
au atribuit acesteia locul central, considerând în calitate de bază a ei protecţionismul.
Ideile protecţionismului aplicate în mod raţional au permis Germaniei şi SUA să-şi stabilească
economia proprie şi să devină puteri economice de primă valoare. Luând în consideraţie experienţa
acestor ţări şi întemeind necesitatea doctrinei economiei naţionale pentru România, economistul
român M. Manoilescu nota: „List trebuie studiat ca un remarcabil învăţător al independenţei
economice” [155, p.79].
În acelaşi timp, devenind puteri mari, SUA şi Germania devin deja ele însele adepţi ai
doctrinei liberalismului ca fundament care cimentează procesul globalizării. În condiţiile actuale
când s-a intensificat, pe de o parte, procesul formării şi integrării economiilor regionale ale UE,
NAFTA, MERCOSUR, АСЕАН, CSI, GUAM ş.a., iar pe de alta – diferenţierea care se exprimă în
aspiraţia statelor spre obţinerea independenţei naţionale (îndeosebi în ţările postsocialiste), a apărut
problema îmbinării intereselor globale şi naţionale. În asemenea condiţii, scopul strategic de
dezvoltare umană durabilă se soluţionează în funcţie atât de starea factorilor externi ai statului, cât
şi a celor interni.
Republica Moldova, obţinând independenţa naţională în 1991 şi devenind membru cu drepturi
depline al ONU, potrivit recomandărilor FMI şi BM, la început realiza o strategie succesivă de
tranziţie de la economia autoritar administrată la economia de piaţă, liberală. În acest scop,
Guvernul Moldovei, împreună cu FMI şi BM, a elaborat „Concepţia tranziţiei la economia de piaţă”
şi strategiile de dezvoltare social-economică a republicii (1992). Baza acestei concepţii şi a
strategiilor o constituie formarea proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie drept condiţie
principală a libertăţii economice, consolidarea sistemului financiar şi de credit şi reorientarea
priorităţii cheltuielilor socioeconomice spre eficacitatea economică.

202
 Datorită legilor adoptate „Cu privire la proprietate” şi „Cu privire la privatizare” (1991-1992),
în ţară s-a efectuat privatizarea proprietăţii publice. Proprietatea privată a devenit dominantă. Au
fost create şi alte forme de proprietate (vezi tabelul 8). Câtre anul 2005, această structură a
proprietăţii s-a consolidat.
Tabelul 8
Numărul subiecţilor administrativi înregistraţi în RENIM
după forma de proprietate

Forma în în în
1990 2000 2005
de proprietate % % %

În total 2554 100,0 103113 100,0 128363 100,0

Publică 1542 60,4 4390 4,3 4503 3,5

Privată - - 96097 93,2 119577 93,2

Mixtă (publică şi privată), fără

- - - - - -
participarea străină

Străină - - 718 0,7 1555 1,2

Întreprinderi mixte - - 1255 1,2 2180 1,7

Colectivă 1012 39,6 - - - -

Sursa: calculele autoarei după Anuarul Statistic al Republicii Moldova, 2005, p.244

Conform tabelului 8, formele proprietăţii de bază înainte de procesul reformării acesteia le

constituiau proprietatea publică şi cea colectivă. După procesul de reformare, către anul 2000,
ponderea (93,2%) o constituia proprietatea privată. Din 2000 până în 2005, numărul subiecţilor
administrativi ai formei de proprietate privată a crescut de la 96097 până la 119557. S-a majorat
cota proprietăţii străine şi a proprietăţii întreprinderilor mixte.
În structura formelor organizatorico-juridice, întreprinderile proprietăţii private constituie 93%;
în structura ocupaţiei şi autoocupaţiei – 69%; în producţia PIB – 70%. Alături de schimbarea formei
de proprietate, au luat naştere şi pieţele de capital, muncă, pământ, informaţie, precum şi
infrastructura pieţelor (bănci, burse, forme de audit şi consultanţă, societăţi de asigurare ş.a.); s-a
format clasa întreprinzătorilor. A fost creată valuta naţională relativ stabilă; s-a consolidat sistemul
financiar (bugetul de stat a devenit puţin deficitar), s-a produs liberalizarea preţurilor şi saturaţia pieţei
cu mărfuri variate; s-a schimbat mentalitatea masei principale a populaţiei – de la aspiraţia spre statul
socialist paternalist la orientarea spre forţele proprii.

203
 În acelaşi timp, a apărut o situaţie paradoxală. Potrivit datelor organizaţiilor internaţionale
FMI şi BM, reformele în Republica Moldova după ratingurile acestor organizaţii au fost apreciate
destul de înalt (mai sus de medie), iar în evaluarea ONU din punctul de vedere al indicelui
dezvoltării umane republica a avut indici relativ scăzuţi (vezi tabelul 9).
Tabelul 9
Dinamica IDU în ţările din Europa Centrală,
de Est şi CSI

ANII
Ţările
1990 1995 2000 2004
1. Norvegia 0,900 0,924 0,930 0,950
2. Austria 0,893 0,924 0,940 0,945
3. Marea Britanie 0,877 0,916 0,927 0,933
4. Germania 0,885 0,908 0,918 0,925
5. Franţa 0,896 0,912 0,920 0,927
6. Italia 0,884 0,900 0,910 0,920
7. Slovenia 0,872 0,852 0,883 0,895
8. Cehia 0,872 0,843 0,856 0,868
9. Estonia 0,817 0,796 0,839 0,853
10. Polonia 0,802 0,816 0,843 0,850
11. Ungaria 0,807 0,810 0,837 0,848
12. Lituania 0,823 0,789 0,829 0,842
13. Letonia 0,807 0,765 0,808 0,823
14. Bulgaria 0,795 0,784 0,791 0,796
15. Federaţia Rusă 0,813 0,771 .. 0,795
16. Belarus 0,785 0,752 0,775 0,790
17. România 0,771 0,769 0,773 0,778
18. Ucraina 0,798 0,751 0,762 0,777
19. Kazahstan 0,767 0,725 0,744 0,766
20. Armenia 0,751 0,708 .. 0,754
21. Turkmenistan 0,731 .. .. 0,752
22. Azerbaidjan 0,696 .. .. 0,746
23. Uzbekistan 0,664 0,687 .. 0,709
24. Kârgâstan 0,717 .. .. 0,701
25. Republica Moldova 0,736 0,684 0,673 0,681
26. Tadjikistan 0,719 0,654 0,655 0,671
Sursa: efectuat de autoare în baza datelor din [273, p.155-156; 270, p.165-167]

204
 Conform datelor din tabelul 9, Republica Moldova, după IDU, ocupă ultimul loc printre ţările
europene şi se clasează penultima printre ţările CSI. Analiza componentelor de bază ale IDU arată
că principala cauză de rămânere în urmă este nivelul scăzut al dezvoltării economice şi al
produsului intern brut pe cap de locuitor (vezi tabelul 10).
Tabelul 10
Repartizarea statelor după componentele IDU

Indicele Indicele
PIB pe cap Durata
ŢĂRILE nivelului egalităţii
de locuitor vieţii
de studii gender

1. Norvegia 36600 78,9 0,99 0,941

2. Suedia 26050 80,0 0,99 0,940

3. Marea Britanie 26150 78,1 0,99 0,928

4. Germania 27100 78,2 0,95 0,924

5. Franţa 26900 78,9 0,96 0,923

6. Italia 26430 78,7 0,93 0,910

7. Slovenia 18540 76,2 0,96 0,879

8. Cehia 15780 75,3 0,92 0,857

9. Ungaria 13400 71,7 0,95 0,834

10. Estonia 12260 71,6 0,98 0,831

11. Polonia 10560 73,8 0,96 0,839

12. Lituania 10320 72,5 0,96 0,823

13. Slovacia 12840 73,6 0,91 0,834

14. Letonia 9210 70,9 0,95 0,810

15. Bulgaria 7130 70,9 0,91 0,784

16. Federaţia Rusă 8230 66,7 0,95 0,774

17. Belarus 5520 69,9 0,95 0,803

18. România 6560 70,5 0,88 0,771

19. Ucraina 4840 69,5 0,94 0,761

20. Moldova 1470 68,5 0,87 0,687

Sursa: efectuat de autoare în baza datelor din [270, p.161-162, 208, 310]

205
 După cum se vede din tabelul 10, Republica Moldova se află pe ultimul loc printre ţările
Europei după toate componentele IDU (numai după durata vieţii depăşeşte Federaţia Rusă). Cea
mai semnificativă este diferenţa PIB per capita. În comparaţie cu ţările din Europa Occidentală
acest indicator în R. Moldova este de 18-25 de ori mai mic, în comparaţie cu ţările din Europa
Centrală şi de Est – de 3-12 ori. Un asemenea decalaj este determinat de multiple condiţii, dintre
care cele mai importante, conform analizei noastre, le constituie:
1. Subaprecierea acţiunii tuturor megatendinţelor socioeconomice care condiţionează
necesitatea unei paradigme şi strategii noi ale dezvoltării umane şi a unui management strategic de
stat ştiinţific fundamentat. Din anii ’90, sec. XX – ani de tranziţie – rolul economic al statului şi
politica economică erau orientate numai la formarea proprietăţii private, stabilizarea indicilor
financiari şi de credit separat de dezvoltarea sectorului real al economiei. Totodată, stabilizarea
valutei se realiza pe contul creditelor internaţionale, iar stabilizarea bugetului de stat – pe contul
reducerii cheltuielilor pentru necesităţile sociale.
2. Subaprecierea rolului sectorului real în economie. Atenţia principală se acorda dezvoltării
comerţului, sferei bancare, acordării asistenţei tehnice cu privire la perfectarea numeroaselor
rapoarte (ONU, UNICEF, UNIFEM, BM, FMI ş.a.), pentru care se cheltuiau milioane de dolari şi
care prezentau un interes informaţional, ceea ce, practic, nu se lua în consideraţie la elaborarea
strategiilor de dezvoltare economică a societăţii. Creditele alocate de FMI, BM şi primite de către
Guvern (circa 1 mlrd dolari) nu erau folosite pentru dezvoltarea economică în baza implementării
tehnicii şi tehnologiilor noi, iar, în fond, au fost acaparate de funcţionari.
Absenţa atenţiei cuvenite la dezvoltarea sectorului real a condus la scăderea bruscă a
ritmului dezvoltării economice a statului şi la situaţia de criză a economiei naţionale. Începând
cu anul 1991, deci odată cu reformarea proceselor social-economice în Moldova, PIB către anul
2000 s-a micşorat de 3 ori.
3. Dezvoltarea liberă, stihiinică a relaţiilor de piaţă pe baza doctrinei liberalismului.
Acţiunea legilor pieţei – cererea, oferta, concurenţa, – pe de o parte, a invadat pieţele cu diverse
mărfuri; pe de alta, în condiţiile de criză ale sectorului real, s-a creat un şomaj de masă care a
devenit una din cauzele cele mai importante de reducere bruscă a veniturilor populaţiei (cu 72%).
O trăsătură specifică moldovenilor defavorizaţi o prezintă faptul că în pătura săracă se includ nu
doar şomerii, ci şi 75,0% de lucrătorii angajaţi, ceea ce e legat de gradul scăzut de calificare şi
nivelul mic al salariului. De aceea, nu întâmplător Guvernul R. Moldova împreună cu
organizaţiile internaţionale (BM, FMI), Centrul de Cercetări Strategice şi de Reformare al RM şi
Academia de Studii Economice din Moldova, elaborând în 1997 priorităţile strategice pe anii
1998-2005, a inclus în mod special compartimentul „Sfera socială”.

206
 În 2000 Guvernul a semnat Declaraţia istorică a mileniului, adoptată la Summitul ONU, unde
eradicarea sărăciei şi a mizeriei se punea ca un scop strategic deosebit de semnificativ, ca bază a
dezvoltării umane. În corespundere cu aceste angajamente, a fost elaborată Strategia de Creştere
Economică şi Reducere a Sărăciei (SCERS) [65].
Valoarea acestei strategii constă în faptul că, în primul rând, la nivel statal este conştientizată
necesitatea evidenţei factorilor sociali în dezvoltarea economiei, a sectorului real al acesteia şi, în
acest temei, – ameliorarea bunăstării întregului popor. Importanţa relaţiilor de piaţă se păstrează.
Însă aceasta se evaluează deja nu doar ca autoscop naţional, cât ca mijloc de atingere a scopului
strategic amintit mai sus, fiind în strânsă legătură şi cu sarcinile de creare a economiei competitive.
În al doilea rând, acesta este primul document naţional în care s-a făcut o analiză multilaterală
profundă a situaţiei socioeconomice din ţară şi s-au determinat etapele de realizare a scopului
strategic. Prima etapă o constituie anume eradicarea sărăciei şi mizeriei. În acest context, se revăd
criteriile sărăciei. Corespunzător cu nivelul dezvoltării economice a ţării se reexaminează indicele
sărăciei (ISP).
Pe de o parte, ISP-1 nu este acceptabil pentru R. Moldova întrucât indicii studiilor, duratei
vieţii ş.a. sunt puţin mai înalţi decât în ţările subdezvoltate; pe de altă parte, ISP-2 al ţărilor
economic dezvoltate pentru republică este prea înalt. Din această cauză, ţinând cont de nivelul de
dezvoltare a economiei, indicele sărăciei şi mizeriei în SCERS nu se ia 11 dolari şi chiar nici
4 dolari pe cap de locuitor, ci doar 2,15 dolari SUA pe zi. Atunci nivelul sărăciei alcătuieşte nu 82%
(conform datelor ONU, calculate în corespundere cu ISP-2), ci 40%.
În al treilea rând, în SCERS sunt prevăzute măsuri şi cheltuieli concrete pentru realizarea
acesteia. A fost elaborată „Matricea politicii” unde este prezentat un set larg de măsuri prioritare. În
Matrice sunt indicate organele publice responsabile pentru monitoring, cheltuielile pentru
desfăşurarea măsurilor şi termenele de realizare a acestora.
În baza monitoringului SCERS, în R. Moldova a fost pregătit primul raport naţional
„Millennium Development Goals in the Republic of Moldova”, în care se face analiza indicatorilor
mai fracţionari prevăzuţi în Programul mileniumului şi se intenţionează schimbarea lor până în anul
2015 [217].
Astfel, sărăcia, deşi se determină în prealabil de mărimea venitului, nu se reduce doar la
acesta, dar include, după cum s-a menţionat deja, starea sănătăţii, studiile, mediul ecologic,
alimentaţia, accesul la serviciile sociale etc.
În al patrulea rând, după cum arată analiza noastră a Strategiei, ea se află în legătură organică
cu Programul complex de dezvoltare a satului – Programul Naţional „Satul moldovenesc”
(2005-2015) şi se completează cu acesta [59]. Întocmirea Programului vizat este determinată de

207
necesitatea de a lua în consideraţie specificul cel mai important al ţării: preponderenţa populaţiei
rurale (58,6%). Principala sursă de venit a gospodăriilor săteşti îl prezintă activitatea agricolă, ce
pentru populaţia săracă constituie 40% din venitul disponibil. Privatizarea pământului nu a devenit
garantul bunăstării social-economice pentru 79,2% din populaţie, în legătură cu limitarea accesului
la resurse (materiale, financiare, tehnice, de muncă, informaţionale etc.).
În program este făcută o analiză multilaterală concretă a indicilor socioeconomici de
dezvoltare a satului şi sunt elaborate politici concrete: agroculturală, industrială, energetică, de
transport, comerţ, ştiinţifico-inovaţională, socială (au fost evidenţiate învăţământul, ocrotirea
sănătăţii, consumul, veniturile, inclusiv salariul), cultura, turismul etc. Totodată sunt elaborate
măsuri concrete pentru realizarea acestor politici, ţinând cont de vârsta şi sexul populaţiei (copii,
tineret, populaţia aptă de muncă, pensionari, bărbaţi, femei).
În al cincilea rând, în SCERS sunt determinate baza informaţională metodologică pentru
monitoringul ei la nivel naţional şi local.
În al şaselea rând, elaborarea şi realizarea Strategiei este legată organic şi de necesitatea
perfecţionării mediului instituţional şi structurilor de conducere. În acest proces se prevede
participarea, practic, a tuturor subiecţilor de stat – Preşedinţia, Parlamentul, Guvernul, agenţiile
specializate, liderii societăţii civile. În ministere şi departamente monitoringul procesului de
implementare a politicii SCERS în diferite sectoare, precum şi a rezultatelor concrete şi
intermediare obţinute se va efectua de către grupe de specialişti formate din personalul
subdiviziunilor respective.
Coordonarea proceselor de monitoring se va efectua de Ministerul Economiei şi Comerţului
prin intermediul monitoringului de implementare a SCERS, creat special în acest scop. În cadrul
acestei subdiviziuni se vor forma trei subgrupe:
1) de monitoring şi evaluare complexă a implementării Strategiei;
2) de monitoringul sărăciei şi influenţei politicii;
3) de informaţie, interacţiune şi participare.
Subdiviziunea va menţine o bază de date unică pentru dezvoltarea economică şi socială şi va fi
veriga principală de legătură care acumulează date cu privire la dezvoltarea ţării. Această bază de
date, amplasată în Internet, va fi accesibilă în scopul stimulării procesului de antrenare şi participare
a societăţii la realizarea programului SCERS.
După cum demonstrează analiza ulterioară, Strategia Dezvoltării Economice şi de Eradicare a
Sărăciei a fost pusă la baza Planului Strategic de Acţiuni UE-Moldova, semnat de Guvernului
Republicii Moldova la 22 februarie 2005 la Bruxelles.

208
 Analiza direcţiilor principale ale SCERS şi ale Planului de Acţiuni UE-Moldova din punctul
de vedere al principiului sinergismului arată că baza ambelor documente o constituie problema
eradicării sărăciei în temeiul desfăşurării reformei social-economice, precum şi faptul că sunt
definite direcţiile principale pentru soluţionarea acestei probleme [10]. Totuşi, Planul de Acţiuni
UE-Moldova cuprinde un cerc mai vast de probleme: „Drepturile omului şi libertăţile
fundamentale”, „Politica Securităţii Internaţionale”, „Dezvoltarea durabilă” ş.a.
În plus, chiar şi o serie de probleme care la prima vedere par să fie identice, în acest Plan sunt
marcate mai convingător: „Perfecţionarea datelor statistice” presupune aprobarea standardelor
europene, „Politica activităţii de antreprenoriat” – dezvoltarea legislaţiei pentru promovarea
businessului mic şi mijlociu; sunt separate special subdiviziunile „Controlul şi auditul finanţelor
publice”, „Extinderea cooperării de frontieră” ş.a. Prioritar, în Planul de Acţiuni este evidenţiată
problema telecomunicaţiilor şi de dezvoltare a societăţii informaţionale.
Dacă în SCERS atenţia principală se acordă armonizării legislaţiei, privatizării Moldtelecom-
ului şi protecţiei datelor personale, în Planul de Acţiuni este reliefată subdiviziunea „Societatea
informaţională”. Acest lucru este determinat de multiple circumstanţe, dar mai întâi de toate de faptul
că economia UE nu este doar de piaţă, ci şi informaţională.
Din acest motiv este deosebit de important ca Republica Moldova, ce tinde spre integrarea în
UE, în strategiile sale de dezvoltare să ţină cont: primo, de megatendinţa liberalizării economiei în
baza relaţiilor de piaţă, secundo, de amplificarea factorului social şi terţio, de megatendinţa dezvoltării
societăţii informaţionale, cu atât mai mult că anumite condiţii pentru formarea acestei societăţi sunt
deja create. Şi anume, colaborarea Moldovei cu UE în sfera de dezvoltare a tehnologiilor
informaţionale a început până la apariţia Planului de Acţiuni UE-Moldova şi se referă la Programul
„Europa Răsăriteană Electronică” (e-SEE), susţinut de Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est,
PNUD, Comisia Europeană şi alte organizaţii.
Din 2002 Moldova devine membră a grupului de lucru de iniţiativă „Europa Electronică de Sud-
Est”, în al cărei plan de acţiuni era prevăzută elaborarea politicii şi strategiei de creare a societăţii
informaţionale, precum şi formarea organului de stat responsabil pentru dezvoltarea acestei direcţii şi
adoptarea legilor necesare.
La începutul anului 2004, preşedintele ţării a emis un decret (nr.1743-III din 19.03.04), în care
constituirea societăţii informaţionale este recunoscută în calitate de una din priorităţile de dezvoltare
naţională. Parlamentul ţării a aprobat legile principale: „Cu privire la documentul electronic şi
semnătura din cifre”, „Cu privire la comerţul electronic” ş.a. La 9 martie 2005, Guvernului
R. Moldova a aprobat „Strategia naţională de constituire a societăţii informaţionale”
(Hotărârea nr.255).

209
 Elaborarea acestei Strategii se fundamentează pe analiza situaţiei existente şi pe determinarea
sarcinilor principale, care trebuie şi e posibil a le rezolva în perspectivă.
În această ordine de idei, analiza tabelului 11 arată că numai în 5 ani în Republica Moldova au
avut loc schimbări atât calitative, cât şi cantitative în asigurarea locuitorilor cu mijloace
telecomunicaţionale.
Numărul posesorilor de telefoane mobile, precum şi al utilizatorilor reţelelor Internet
a crescut de 10 ori.
Tabelul 11
Asigurarea locuitorilor Moldovei
cu mijloace telecomunicaţionale

Nr. ANII
Denumirea mijloacelor de legătură
d/o 2000 2005 2010 2015

1. Telefonizarea generală a caselor de locuit 35,0 52,6

2. Liniile de telefon la 100 locuitori / densitatea legăturii

16,5 27,3
telefonice în ţară (în %)

3. Numărul de abonaţi la Moldcell 54875 450500

Numărul de abonaţi la Voxtel 56660 659200

4. Telefoanele mobile la 100 locuitori 3,3 32,2 45,0

5. Calculatoarele personale la 100 de locuitori 1,5 3,5 6,9 13,9

6. Utilizatorii reţelelor Internet 1,2 12,2 21,3 42,8

Sursa: Arhiva curentă a Ministerului Dezvoltării Informaţionale

Dacă ar fi să comparăm cu ţările Europei de Est, atunci după ponderea specifică a locuitorilor
care se folosesc de legătura mobilă Moldova aproape că a ajuns nivelul acestor ţări.
În acelaşi timp, potrivit indicilor de asigurare cu computere personale şi de accesul la
Internet, R. Moldova încă rămâne semnificativ în urma acestora (vezi diagrama 1).

210
 30%

25%
27%

20% 22% 22%

15%

14%
10%

9% 8% 8%
5% 7% 6,3%
3,5%
0%
Bulgaria Letonia România Ungaria Moldova

Respondenţi cu CP la domiciliu Respondenţi cu acces la Internet

Sursa: Arhiva curentă a Ministerului Dezvoltării Informaţionale

Diagrama 1. Dinamica indicilor de asigurare cu computere personale şi acces la Internet

După cum vede din figură, în Moldova aceşti indici sunt mult mai scăzuţi decât în Ungaria,
România, Letonia, Bulgaria. De altfel, dacă am ţine seama de ritmurile destul de înalte ale majorării
nivelului de asigurare cu calculatoare, de accesul la Internet şi asigurarea cu telefoane mobile, ne
putem aştepta şi la sporirea ulterioară a acestor indici. În scopul ca speranţele să devină realitate, în
„Strategia de constituire a societăţii informaţionale” sunt definite următoarele direcţii prioritare:
1. Perfecţionarea legislaţiei: ajustarea legislaţiei naţionale şi a normelor specifice de
reglementare în conformitate cu standardele europene. Actele normative trebuie, pe de o
parte, să creeze baze instituţionale pentru liberalizarea pieţei serviciilor de
telecomunicaţii şi sporirea competitivităţii, pe de altă parte, să asigure implementarea
asistenţei universalei, i.e. punerea la dispoziţie a serviciilor accesibile de calitate înaltă,
stabilirea controlului asupra reglementării tarifelor ş.a.
2. Asigurarea de către stat a accesului la informaţie şi cunoştinţe. Implementarea e-
Guvernului, care trebuie să asigure accesibilitatea şi transparenţa serviciilor informaţionale,
precum şi pregătirea utilizatorilor pentru însuşirea tipurilor noi ale acestor servicii.
3. Perfecţionarea lucrărilor de investigaţii ştiinţifice în direcţia colaborării cu Uniunea
Europeană privind problemele actuale de creare a sistemului de inovaţii şi susţinere
tehnologică, ţinând cont de specificul potenţialului naţional, ameliorarea
managementului, crearea unui organ special.

211
 Astfel, analiza Strategiilor şi programelor principale de dezvoltare social-economică arată că
în republică, la nivel guvernamental, s-a conştientizat necesitatea evidenţei tuturor megatendinţelor
socioeconomice actuale (liberalizarea, intensificarea importanţei factorului social, informatizarea,
instituţionalizarea) în interdependenţa lor la nivel global şi naţional. Cea mai matură şi sinergetică o
constituie strategia de integrare în Uniunea Europeană pe baza Planului de Acţiuni UE-Moldova.
Totodată, trebuie relevat că planul vizat reflectă etapa iniţială de integrare – procesul de
apropiere. Pentru a marca etapa a doua – unirea – este necesar a elabora o strategie naţională
holistică de dezvoltare a societăţii pe o perioadă mai îndelungată. La baza acestei strategii poate fi
pus Planul de Acţiuni UE-Moldova, însă acesta trebuie precizat şi completat.
În primul rând, urmează a preciza concepţia strategiei social-economice de dezvoltare a
societăţii. Aceasta, în opinia noastră, trebuie să fie concepţia nu pur şi simplu a dezvoltării
economice, ci a dezvoltării durabile şi constructive a omenirii în baza paradigmei integrităţii umane,
ţinând cont de legăturile şi interdependenţa tuturor megatendinţelor socioeconomice, de necesităţile
multilaterale ale omului şi, întâi de toate, de necesităţile de informaţie şi cunoştinţe.
În al doilea rând, Programul constituirii societăţii informaţionale, ca partea esenţială a
Planului de Acţiuni UE – Moldova, nu trebuie să se limiteze numai la crearea şi dezvoltarea
tehnologiilor telecomunicaţionale, la indicii cantitativi de informatizare. Societatea informaţională
cuprinde toate laturile proceselor social-economice ale societăţii care se caracterizează prin
schimbări calitative profunde (vezi tabelul 12).
După cum se vede din tabel, informaţia, intelectul, cunoştinţele pătrund în toate
caracteristicile structurale ale dezvoltării social-economice, fapt ce condiţionează necesitatea şi,
totodată, creează posibilitatea de trecere de la Homo Oeconomicus-Rationalis la Homo
Oeconomicus-Intelligens, cu formarea corespunzătoare a paradigmei noi de interpretate umană şi cu
schimbările respective în managementul strategic.
În prezent, în ţară se efectuează un lucru subordonat scopului privind reformarea
managementului de stat. Trăsătura distinctivă a acestei activităţi – tendinţa de a face ca lucrul
organelor statale să aibă efect mult mai democratic, mai puţin birocratic şi corupt, mai confortabil
pentru business şi populaţie. Primii paşi în această direcţie le-au constituit schimbările în structura
guvernului şi declaraţia privind reducerea cu 2/3 a efectivului aparatului de stat.

212
 Tabelul 12
Caracteristica socioeconomică comparativă a societăţii
preinformaţionale şi informaţionale

Etapele dezvoltării societăţii umane

Criteriile de comparare Societatea

Societatea informaţională
preinformaţională
(postindustrială)
(industrială)

Îndestularea cu bunuri Satisfacerea cerinţelor

Necesităţile predominante
materiale intelectuale

Munca, pământul, capitalul, Cunoştinţele fundamentale,

Tipul principal de resurse
resursele financiare informaţia intelectuală

Modul predominant Bunurile materiale Bunurile intelectuale, producţia

de producţie şi serviciile tehnicii electronice

Sistemul de reţea autoreglator

Forma principală
Domină corporaţiile mari pe baza colaborării în
de organizare a producţiei
întreprinderile creative

Tipul principal
De piaţă De reţea, mixtă
de economie

Felul principal Sistemul de autoreglementare

Autoreglatorii de piaţă
de reglementare şi de reglementare

Paradigmele principale Homo-Oeconomicus- Homo Oeconomicus-

în dezvoltarea omului Rationalis Intelligens

Statutul omului în producţie Mijlocul de producţie Scopul producţiei

Grupele sociale principale Clasele, tehnocraţia Intelectualii, meritocraţia

Strategia principală Dezvoltarea social-economică

Creşterea economică
de dezvoltare a societăţii constructiv-durabilă a societăţii

Genul principal
Operaţional Strategic
de management

Sursa: elaborat de autoare de autoare în baza surselor [73; 119; 358]

213
 În Republica Moldova, principiul autogestiunii locale este fixat în Constituţie şi legile
respective, realizându-se formal separarea puterilor. Totodată, procesul descentralizării puterii are
atât adepţi, cât şi adversarii săi (vezi tabelul 13).
Tabelul 13
Adepţii şi oponenţii descentralizării conducerii

Adepţii potenţial
Comentarii
puternici

Electoratul şi reprezentanţii Necesitatea unei participări mai mari în conducerea la nivel regional
pe care i-a ales şi la nivel local.

Descentralizarea este populară printre electorat. Însă pe preşedinte

poate să-l îngrijoreze faptul că autonomia regională în condiţiile
Preşedintele
disbalanţei sociale posibil să se transforme într-un pericol pentru
situaţia sa.

Descentralizarea adeseori este populară în mediul electoratului. Însă

după cum mulţi parlamentari se identifică ei înşişi cu regiuni concrete
Parlamentul
şi cu proiecte locale, ei pot contribui mai puţin transparent şi ca
sisteme structurale.

„Daţi-ne nouă proprietate şi autonomie în impozite şi cheltuieli”.

Organele puterii regionale
Organele puterii regionale şi municipale sunt deseori îngrijorate de
şi municipale
faptul că autonomia lor şi accesul la baza de venituri sunt limitate.

Stimulează şi acordă asistenţă tehnică, dar nu pot schimba de la sine

Donorii externi
adepţii naţionali ai descentralizării, nici învinge inerţia acestora.

Oponenţii Comentarii

De regulă, dă preferinţă limitării descentralizării pentru a menţine un

Ministerul de Finanţe
control riguros al politicii fiscale şi al consumului bugetului.

Preferă să verifice investiţiile şi distribuirea regională a lor, însă dă

Ministerul Economiei
prioritate programelor cu profituri naţionale în detrimentul celor locale.

Adepţi slabi Comentarii

Cancelaria de Stat,
Ministerul (Agenţia
Protejează acordarea de competenţe şi resurse mult mai semnificative
Naţională) Dezvoltării
organelor locale, dar ar prefera ei înşişi să verifice distribuirea lor.
regionale şi
al Autogestiunii locale

Preferă transferurile garantate ale resurselor (prin bugetul de stat) din

Organele
teritoriile mai bogate, de exemplu, din municipiul Chişinău. Sunt
de Autonomie locală
cointeresate în astfel de transferuri mai mult decât în descentralizarea
a regiunilor slab dezvoltate
fiscală.

Sursa: [266]

214
 După cum arată analiza tabelului, atât adepţii centralizării conducerii, cât şi oponenţii acesteia
au un sâmbure raţional. Este necesară varianta optimă din punctul de vedere al
economiei – crearea unui asemenea sistem de conducere care ar asigura premise pentru conducerea
transparentă a proprietăţii private şi a banilor contribuabililor, pentru sporirea raţionalităţii
cheltuielilor.
Totodată, ţinând cont de faptul că descentralizarea însăşi nu constituie o garanţie a gestiunii
eficiente sau a accesului cetăţenilor, îndeosebi al săracilor, la genurile de servicii principale, devine
necesară intensificarea controlului asupra formării, distribuţiei şi utilizării resurselor materiale, de
muncă, intelectuale şi financiare.
Aceasta este şi mai important, dacă se ia în consideraţie faptul că cel mai mare risc strategic în
prezent îl constituie asigurarea insuficientă a strategiilor elaborate cu resurse financiare atât la nivel
naţional, cât şi la cel regional. Să abordăm, de exemplu, SCERS. Realizarea Strategiei prevede
anumite riscuri şi, în primul rând, financiare (vezi tabelul 14).
Tabelul 14
Cheltuielile totale ale SCERS în anii 2004-2006
(mln lei)

2004 2005 2006

Măsurile finanţate în cadrul prognozării cheltuielilor

948,3 1154,0 1114,1
pentru o perioadă cu termen mediu

Măsurile neasigurate cu finanţe 1195,8 2152,2 2664,8

ÎN TOTAL 2144,1 3306,2 3778,9

Sursa: [65, p.172]

După cum observăm din tabel, cheltuielile şi riscurile evaluate sporesc din cauza neasigurării
financiare. Luând în consideraţie faptul că aceasta reprezintă o chestiune esenţială aparte,
evidenţiem direcţiile principale care sunt utilizate pe larg în literatură de specialitate:
1. Primirea creditelor şi investiţiilor în scopul unor proiecte concrete intensifică controlul
îndeplinirii lor.
2. Intensificarea controlului formării, distribuirii şi utilizării mijloacelor bugetare, repartizându-
le bugetelor locale şi regionale în mod distinct şi transparent.

215
 3. Intensificarea combaterii corupţiei potrivit următoarelor principii aprobate de Adunarea
Generală ONU cu participarea Consiliului Europei, FMI, BM şi altor organizaţii
internaţionale:
a) ridicarea nivelului de competenţă a populaţiei şi stimularea comportamentului etic;
b) asigurarea adoptării deciziilor privind criminalizarea corupţiei la nivelurile naţional şi
internaţional;
c) garantarea independenţei necesare şi autonomiei persoanelor responsabile de
preîntâmpinarea şi cararea infracţiunilor ce ţin de corupţie, precum şi urmărirea penală şi
pronunţarea deciziilor judiciare legate de acestea;
d) luarea măsurilor necesare pentru sechestrarea şi înstrăinarea veniturilor ce ţin de corupţie,
avertizarea folosirii persoanelor juridice în scopul favorizării infracţiunilor legate de
corupţie; e) limitarea gradului de inviolabilitate în procesele judiciare legate de corupţie la
nivelul necesar într-o societate democratică, acordarea sprijinului în specializarea
persoanelor sau organelor responsabile de lupta cu corupţia şi oferirea mijloacelor
necesare, precum şi organizarea pregătirii acestora pentru a-şi îndeplini funcţiile.
4. Majorarea producţiei PIB pe seama mobilizării resurselor interne. Începând cu anul 2000, s-a
proiectat creşterea anuală a PIB [71]. Însă această majorare se realizează nu pe contul sporirii
producţiei PIB, ci pe cel al creşterii volumului de consum care se formează, în mare măsură, din
încasarea banilor cetăţenilor care lucrează peste hotare. Săptămânal, creşterea veniturilor
administraţiei imobilului din contul gastrarbaiterilor constituie circa 1/4.
Creşterea veniturilor şi a consumului corespunde intereselor societăţii şi ale dezvoltării
umane.
Totodată, în condiţiile nivelului scăzut al producţiei naţionale, necesităţile crescânde ale
populaţiei se satisfac din contul importului, care în anii 2004-2005 a depăşit cu mult exportul.
Nivelul redus al dezvoltării producţiei împiedică sporirea numărului persoanelor ocupate în câmpul
muncii şi reducerea şomajului, intensificând migraţia populaţiei.
După cum au arătat cercetările făcute, de exemplu, de către dr. D. Vaculovschi, migranţii care
au locuit 3-5 ani peste hotare deja nu mai au de gând să revină în patrie, ci dimpotrivă, încearcă să
ducă în străinătate toţi membrii familiei, ceea ce în perspectivă va complica problema resurselor de
muncă, deoarece către 2015 creşterea populaţiei va scădea şi pe seama reducerii natalităţii [251].
Din această cauză, problema centrală în dezvoltarea economiei şi ameliorarea bunăstării
materiale, intelectuale şi sociale a populaţiei o constituie creşterea gradului de ocupare a forţei de
muncă în sfera materială, a serviciilor şi în producţia intelectuală pe baza implementării realizărilor
ştiinţei, tehnicii, tehnologiei noi, informaţiei, inovaţiilor, ceea ce va necesita multe investiţii.

216
 De obicei, în literatura specializată în soluţionarea problemelor de producţie şi a gradului de
ocupare a braţelor de muncă, pe prim-plan se pun investiţiile străine.

Cu toată importanţa lor, în opinia noastră, se subapreciază o astfel de sursă a finanţării

precum utilizarea raţională a resurselor bazei bancare, care creşte mai intens (de 1,5 ori) decât
acordarea de credite, îndeosebi pe termen lung.
Merită atenţie şi propunerile economiştilor [308] de a folosi pieţele financiare drept
componente de modernizare a economiei, cu condiţia de a ridica încrederea în hârtiile de valoare şi
transparenţa relaţiilor pe piaţa valorilor, fapt care presupune adoptarea legii în privinţa protecţiei
drepturilor investitorilor (acţionari, deţinători de titluri, deponenţi).
Bursa de Valori a Moldovei, deocamdată, nu-şi îndeplineşte funcţiile sale, constituind un
intermediar în afacerile de cumpărare / vânzare a hârtiilor de valoare, dar nu locul unde se
determină şi se calculează costul pe piaţă al unei acţiuni sub influenţa cererii şi ofertei. În plus, este
subestimat şi rolul obligaţiunilor în modernizarea economiei.
5. Necesitatea punerii în acţiune a factorilor necapitalişti de dezvoltare a economiei:
¾ Perfecţionarea mediului instituţional de dezvoltare socioeconomică; realizarea măsurilor
privind perfecţionarea legislaţiei, ţinând seama de normele şi standardele Uniunii
Europene.
¾ Ameliorarea climatului de afaceri, inclusiv a celui investiţional.
¾ Legalizarea economiei tenebre.
¾ Atragerea mai activă a elitei intelectuale la conducere.
¾ Crearea de centre permanente din numărul savanţilor de frunte pentru a căuta variante
optime în soluţionarea problemelor social-economice.
Astfel, în Republica Moldova se manifestă pronunţat tendinţa de a elabora scopuri şi sarcini
strategice actuale, acest lucru constituind baza managementului strategic. Însă, accentuăm că aceste
scopuri şi sarcini e necesar a fi coordonate într-un plan strategic naţional holistic, concentrându-se
atenţia la căutarea resurselor investiţionale şi intensificarea controlului asupra distribuirii şi utilizării
acestora atât la nivel naţional, cât şi regional.
Pentru realizarea unui astfel de program social-economic naţional, e potrivită schema
administrării SCERS [65, p.168], dar cu anumite completări (vezi figura 19).
În plus, după forma şi conţinutul managementului strategic, aceasta ar trebui să fie concepută
ca un fragment esenţial al sistemului său holistic.

217
 Figura 19
Sistemul holistic al managementului strategic la nivel naţional

Consiliul naţional privind dezvoltarea umană

PARLAMENTUL R.M.

GUVERNUL R.M:
Ministerul economiei şi comerţului

Planificarea şi coordonarea implementării

Analiza şi evaluarea politicii

Consiliul
Informarea şi raportarea cu privire
la participare
Departamentul de monitorizare
a implementării programelor:
• monitoring şi evaluarea
210

Ministerul Sănătăţii şi Protecţiei Sociale

Ministerul Dezvoltării Informaţionale

sistemică a politicii
Ministerul Industriei şi Infrastructurii
Ministerul Economiei şi Comerţului

Ministerul Educaţiei şi Tineretului

Ministerul Culturii şi Turismului

• monitoringul sărăciei şi al
Ministerul Afacerilor Externe

Ministerul Afacerilor Interne

si Gospodăriei Drumurilor
Ministerul Transporturilor

Ministerul Administraţiei
impactului politicii asupra şi Industriei Alimentare

Ministerul Reintegrării
Ministerul Agriculturii
Grupe

şi Resurselor Naturale
şi Integrării Europene

Ministerul Finanţelor

Ministerul Ecologiei

Ministerul Apărării
Ministerul Justiţiei
acesteia
de lucru

Publice Locale
• informare, interacţiune,
participare

Organele gestionării publice locale

Organizaţiile şi asociaţiile locale

Sursa: elaborată de autoare în baza SCERS

218
 În opinia noastră, considerăm oportun ca să se acorde o atenţie deosebită în managementul
strategic evaluării sistemelor de valori la nivel naţional, întrucât criteriul valorilor devine unul
dintre criteriile centrale în economia de reţea globală. Însă, deocamdată, acesteia i se acordă
atenţie mai ales în linii mari şi doar la nivel corporativ.
Categoria valorii este un concept complex şi multilateral. În literatura economică domină
punctul de vedere neoclasic (K. Menger, L. Walras ş.a.), potrivit căruia valoarea este utilitatea bunurilor
şi în condiţiile relaţiilor de piaţă se exprimă în preţ.
Preţul constituie categoria cea mai de seamă atât la micronivel, cât şi la macronivel. Cu cât
preţul e mai mic, cu atât mai mare este cererea de consum. În acelaşi timp, societatea actuală se
dezvoltă bazându-se nu numai pe legile economiei de piaţă, ci şi pe valorile cu caracter neeconomic
care capătă din ce în ce mai multă importanţă economică.
Aceasta este determinat de faptul că, odată cu soluţionarea problemelor materiale, pe
prim-plan se manifestă necesităţile sociale, spirituale, intelectuale care alcătuiesc în total aspectul
economico-axiologic al integrităţii umane. Cu cât aceste necesităţi şi valori sunt mai dezvoltate,
cu atât mai multe perspective sunt pentru soluţionarea sarcinilor social-economice ale
dezvoltării umane.
Totodată, conform analizei noastre, în societatea informaţională se aprofundează
conţinutul economic al categoriei valoarea. Ea este tratată ca „lanţul de valoare adăugată”
(value-added chain).
Să luăm, bunăoară, importanţa libertăţii culturale. Încă A. Smith în lucrările sale „Avuţia
naţiunilor” şi „Educaţia sentimentelor” a demonstrat: cu cât mai înalt este nivelul de dezvoltare
economică, cu atât mai multe posibilităţi sunt pentru manifestarea libertăţii în toate sferele
activităţii umane.
Sub acest aspect, chiar şi problema sărăciei capătă nu doar forme evidente ale foamei, dar
se manifestă şi în dificultăţile cu care se ciocnesc păturile cele mai sărace ale populaţiei. Şi
dimpotrivă, cu cât mai liber este omul, cu atât mai multe posibilităţi are în alegerea activităţii
eficiente. În acest scop, M. Weber în lucrarea „Etica protestantă şi spiritul capitalismului” a
arătat influenţa religiei (protestantismului) asupra eficacităţii producţiei sociale.
T. Becker [245] a dovedit influenţa pozitivă a învăţământului şi a măiestriei profesionale
asupra dezvoltării economice, G. Hofstede [131] a demonstrat influenţa tradiţiilor şi
obiceiurilor, A. Abalkin [233], L. Vinogradov [227], J. Hentze [354] ş.a. au argumentat în
cercetările lor atât influenţa culturii, în general, cât şi a unor valori (egalitate, viaţa spirituală,
sensul vieţii ş.a.), în particular, asupra dezvoltării socioeconomice.

219
 Din punct de vedere strategic managerial, „în condiţiile actuale valoarea fundamentală
trebuie să fie un astfel de proces de luare a deciziilor care să determine viaţa socială la care
oamenii au posibilitate să participe” [270, p.21]. Investigaţia socioeconomică efectuată de noi
privind şapte ţări (Moldova, Germania, Ucraina, Macedonia, Polonia, Bulgaria, Cehia) în cadrul
proiectului internaţional cu privire la managementul strategic şi cros-cultural arată că în
Republica Moldova, ca şi în alte ţări din Europa, 80-90% de respondenţi din 100 au menţionat
cât de „importante” şi „foarte importante” sunt toate valorile culturale fundamentale ale
civilizaţiei contemporane (vezi anexa III).
Totodată, aprecierea „foarte important” în R. Moldova este mai înaltă decât în alte ţări
respondente după asemenea valori precum ordinea socială – 67,4%, sensul vieţii – 76% (în afară de
Bulgaria – 78,4%), bogăţia – 47,3%, dreptatea socială – 42%, intelectul – 76,7%, succesul – 76,7%,
pacea pe pământ – 74,7%. Aceasta se explică prin încadrarea Moldovei în procesele actuale ale
globalizării, informatizării economiei, precum şi ale socializării relaţiilor de piaţă. Este important,
deci, de a lua în consideraţie atitudinea sociumului, inclusiv stratul lui managerial, faţă de valorile
vieţii la elaborarea planului naţional de dezvoltare umană. Prin urmare, în funcţiile Consiliului
naţional considerăm necesar să includem:
¾ planificarea lucrului împreună cu ministerele de resort;
¾ monitoringul sistematic al unor diverşi indici intermediari şi finali; generalizarea
datelor naţionale;
¾ analiza şi evaluarea politicii şi contabilitatea;
¾ punerea la dispoziţie a recomandărilor cu privire la politica atât a Consiliului naţional,
cât şi a partenerilor de implementare (ministerele de resort);
¾ sprijinul în utilizarea adecvată a datelor pentru elaborarea politicii argumentate şi întru
susţinerea procesului;
¾ coordonarea diverselor fluxuri informaţionale şi propagarea datelor / comunicărilor
respective printre părţile cointeresate, în special, prezentarea informaţiei Consiliului
naţional ministerelor cointeresate, Consiliului pentru participare, organizaţiilor
neguvernamentale, cercurilor de afaceri, donorilor, opiniei publice largi, prin
intermediul structurilor existente şi a reţelelor la nivel naţional şi local;
¾ crearea unei baze de date unice pentru strategia dezvoltării umane care va prezenta
acumularea de date privind dezvoltarea. Această bază de date, amplasată în Internet, va
fi accesibilă tuturor păturilor sociale în scopul stimulării procesului de participare a
populaţiei în cadrul organizaţiilor obşteşti la realizarea Programului naţional pentru
dezvoltarea umană constructivă şi durabilă.

220
 Din punctul de vedere al creării unui sistem integru al managementului strategic,
componenta principală a programului naţional trebuie s-o constituie perfecţionarea
managementului corporativ şi a automanagementului strategic.
Aşadar, accentuăm că în Republica Moldova se observă clar tendinţa spre elaborarea
scopurilor şi sarcinilor strategice actuale, acestea, însă, fiind necesar a le coordona într-un plan
strategic naţional privind realizarea paradigmei strategice Homo Intelligens, atenţionând asupra
căutării resurselor investiţionale şi intensificării controlului asupra distribuirii şi utilizării
acestora atât la nivel naţional, cât şi la cel regional, corporativ şi individual.

4.4. Reevaluarea valorilor şi schimbarea strategiilor socioeconomice la nivel mezo

(corporativ) şi micro (individual) al managementului strategic şi cros-cultural

Analiza efectuată de noi a celor cincizeci de corporaţii de frunte pe baza datelor lui
H. Rothman [200], în care sunt incluse atât companiile vechi (Ford Motor, General Electric,
Coca-Cola ş.a.), cât şi cele noi (Sony, Microsoft, America Online ş.a.), ne arată că trăsăturile
distincte ale acestor companii se manifestă prin:
1. Scara producţiei calculată în miliarde de dolari.
2. Calitatea superioară a bunurilor produse.
3. Gradul înalt al competitivităţii.
4. Planificarea şi gestionarea relaţiilor cu consumatorii. Companiile efectuează cercetări
speciale pentru a conştientiza necesităţile consumatorilor şi resursele acestora.
5. Inovaţiile în toate sferele de activitate.
Pentru a satisface necesităţile crescânde ale societăţii în condiţiile resurselor limitate,
vânzătorul este nevoit a ţine seama de particularităţile pieţei contemporane, acestea manifestându-
se mai întâi de toate prin inovaţiile datorită cărora sistemele scoioeconomice (economii naţionale,
agenţi economici) devin competitive pe piaţă, iar producţia lor devine rentabilă.
Caracteristica comparativă a aspectelor de administrare a afacerilor din Republica Moldova cu
cele din Germania, Polonia, Ucraina, Macedonia, Cehia şi Bulgaria, efectuată în baza studiului nostru
socioeconomic (vezi anexa IV), demonstrează faptul că în Moldova, ca şi în alte ţări respondente, se
acorda o atenţie deosebită tuturor aspectelor de bază ale managementului corporativ. Referindu-ne la
particularităţile ţărilor postsocialiste, inclusiv ţara noastră, relevăm procentajul destul de înalt al
întreţinerii personalului auxiliar în trecut, prezent şi viitor.
În R. Moldova acest procentaj constituie, respectiv, 39,2%; 25,2% şi 35,7%, în Polonia –
41,0%; 25,0% şi 34,0%, în Ucraina – 26,8%; 22,0% şi 51,2% etc. Comparându-l cu ţara economic
dezvoltată – Germania, – vedem că 63,4% din respondenţi au întreţinut personalul auxiliar

221
în trecut, 20,9% se conduc de această strategie corporativă în prezent şi numai 15,7% planifică
aceasta în viitor.
Referitor la managementul calităţii, relevăm că în Germania această problemă strategică
este, practic, rezolvată (63,5% au pus accentul pe acesta în trecut, 20,8% – în prezent şi numai
15,7% consideră că aceasta trebuie accentuat pe viitor), în timp ce în ţările postsocialiste
îmbunătăţirea calităţii produselor şi perfecţionarea managementului respectiv reprezintă una din
problemele actuale şi de perspectivă (R. Moldova – 6,7% în trecut, 64,6% în prezent şi 28,7% în
viitor, Ucraina – 26,8%; 22,0% şi 51,2% şi Bulgaria – 11,0%; 55,1% şi 33,9%).
Din aceste strategii însuşite în ţările economic înalt dezvoltate şi actuale în ţările
postsocialiste face parte şi perfecţionarea managementului relaţiilor cu consumatorii. Însă astfel
de strategii corporative ca managementul cunoştinţelor, promovarea mărcii comerciale, inovaţiile
în organizarea producerii devin valori ale administrării afacerilor prezente şi viitoare pentru toate
ţările respondente.
Analiza ulterioară în acest raport remarcă că stabilirea „noii” economii şi, respectiv,
circuitul activ şi intens al cunoştinţelor în reţelele societăţii informaţionale, precum şi caracterul
dialectic al interacţiunii resurselor strategice ale acestei societăţi – informaţia, cunoştinţele şi
intelectul – condiţionează prosperarea strategiilor şi tehnologiilor de inovaţie.
În literatura de specialitate prin inovaţii se înţeleg „schimbările în procesul de producţie a
mărfurilor şi serviciilor, în relaţiile social-economice, ştiinţă, cultură, învăţământ şi în alte
domenii de activitate, ce ţin de folosirea resurselor intelectuale orientate spre modernizarea
procesului de producţie, a rezultatelor şi/sau a reducerii cheltuielilor” [42, p.12].
Valoarea metodologică a definiţiei date constă, în opinia noastră, în faptul că lasă să fie
evidenţiate, în primul rând, caracterul universal al inovaţiilor în cultura contemporană. Aceasta
înseamnă că schimbările care se produc în orice domeniu cultural sunt importante pentru
modernizarea procesului de producţie. În al doilea rând, formarea atitudinii postmoderniste faţă
de inovaţii, potrivit căreia orice schimbări – revoluţionare sau evoluţioniste, prin salturi sau
continue, de mare anvergură (cuprinzând întreg sistemul socioeconomic) sau fragmentare (care
se răsfrâng asupra unui anumit subsistem), tehnologice (care se atribuie schimbării calităţilor
materiei sau sferei serviciilor) şi organizaţionale (schimbări în structura sau în cultura
organizării), produse-inovaţii şi procese-inovaţii etc. – pot fi apreciate ca inovaţii, dacă
facilitează atingerea scopurilor stabilite într-un sistem socioeconomic.
În acest context, merită evidenţiat faptul că în abordarea tradiţională a inovării se apreciază
legătura, mai întâi de toate, cu schimbările în procesul de producţie. De altfel, odată cu
globalizarea resurselor informaţiei, ale ştiinţei şi intelectului, precum şi cu conştientizarea

222
importanţei strategice a acestor resurse în societatea informaţională, inovaţiile care se creează
nemijlocit în baza acestor resurse, de asemenea, capătă importanţă globală şi strategică.
Aceasta înseamnă că inovaţiile trebuie să fie raportate la schimbările în procesele strategice
de planificare şi administrare a tuturor sistemelor socioeconomice, precum şi la procesele de
producţie şi marketing ce se desfăşoară nu doar la nivel corporativ, dar şi naţional, global şi
individual. În atare caz, va fi oportun a determina inovaţiile ca schimbări care au loc în
sistemele / organismele socioeconomice la toate nivelurile de organizare a lor, având scopul
optimizării acestor sisteme în baza resurselor strategice actuale; modificări ce creează noi
priorităţi de concurenţă ale acestor sisteme în economia globală de reţea, creând impulsuri
pentru formarea reţelelor de inovaţii.
Necesitatea organizării şi verificării proceselor de inovare şi a rezultatelor acestora a
determinat apariţia, încă la sfârşitul secolului XIX, a unui nou tip de management ştiinţific – de
inovaţie.
Analiza literaturii ştiinţifice şi de afaceri din punctul de vedere al conţinutului evoluţiei
acestui tip de management [42; 283], ne duce la următoarele concluzii:
1) Deşi la definirea managementului inovaţional90 nu se accentuează în special un anumit
nivel de organizare a culturii, dezvoltarea practică intensă şi prezentarea conceptuală a acestui
domeniu al managementului s-a efectuat şi se efectuează mai ales la nivel corporativ.
În plan practic acest lucru a fost condiţionat de faptul că dezvoltarea producţiei în societatea
industrială stimula desprinderea procesului de inovaţie din procesele de producţie, exprimându-se
în formarea, în cadrul companiilor, a subdiviziunilor ocupate în special cu activitatea de cercetare
ştiinţifică şi inovaţie.
În 1867 a fost creat primul laborator industrial de către concernul chimic german BASF, apoi
au luat naştere subdiviziuni de cercetare ştiinţifică în asemenea firme gigante precum „General
electric” (1900), „Bell telephone” (1911), „Kodak” (1913). Către anul 1946 numai în SUA se
numărau 2 mii de structuri de cercetare corporative [283, p.34].
În plan conceptual „corporatizarea” managementului inovaţional s-a manifestat, în
viziunea noastră, în faptul că:
a) acest gen de management a fost teoretizat mai întâi de toate ca un subsistem al
sistemului de conducere a întreprinderii şi ca manifestare a „diversităţii
managementului funcţional” [42, p.200];

90
„Managementul inovaţional reprezintă o totalitate de forme, metode şi structuri organizaţionale de administrare a
activităţii inovaţionale în scopul ridicării competitivităţii întreprinderilor, reducerii cheltuielilor şi circulaţiei
mărfurilor, atingerii unui venit suficient şi micşorării riscurilor tehnologice, dinamice şi comerciale” [42, p.200].

223
 b) a fost elaborată o serie de modele de creare a inovaţiilor şi a managementului
activităţii inovaţionale a firmelor [42, p.34-37]. Observăm, prin urmare, că evoluţia
acestor modele indică tranziţia treptată de la procedeul linear de gândire la cel
nelinear în sfera managementului corporativ de inovaţie;
c) sistemul standardelor internaţionale în statistica inovaţiilor [42, p.13] este orientat
spre satisfacerea necesităţilor mai ales a managementului informaţional al firmelor.
2) Este evidentă, totodată, tendinţa extinderii managementului inovaţional ca un domeniu
de dezvoltare a ştiinţei economice [42, p.200], ca dirijare a schimbărilor proprii nu numai
firmelor, dar şi altor instituţii de cultură [283, p.7].
3) „Noua” economie, în sensul îngust al cuvântului, este interpretată ca „electronică” [280],
iar în sens larg – ca „economia cunoştinţelor” care conceptual se identifică cu „economia de
inovaţii” [40; 66; 283]. În planul practic de stabilire a „noii” economii atrage atenţia faptul că
activitatea de inovaţie, inclusiv planificarea şi dirijarea inovaţiilor, treptat depăşeşte cadrul
corporativ şi devine obiectul investigaţiilor, reflectat în programele statale şi globale [294].
Managementul inovaţional respectiv capătă o importanţă strategică crescândă.
4) Concomitent, evaluarea activităţii de inovaţie, având importanţă strategică de sine
stătătoare, este caracteristică mai mult pentru programele de dezvoltare socioeconomică a
statelor dezvoltate. În ţările postsocialiste, în pofida faptului că ele recunosc teoretic importanţa
strategică a managementului inovaţional în dezvoltarea succesivă a sferelor de cultură, se
remarcă subestimarea importanţei dezvoltării strategice a activităţii inovaţionale şi a
managementului respectiv în plan practic în programele naţionale de dezvoltare a societăţii
informaţionale [294].
În baza analizei efectuate, considerăm metodologic oportun să enunţăm următoarele concluzii:
A. În scopul creării priorităţilor de concurenţă durabile nu doar pentru firme, ci şi pentru
state şi indivizi, în economia de piaţă de reţea globală devine actuală conceptualizarea
managementului inovaţional în calitate de formă nouă a managementului strategic care
prevede elaborarea şi realizarea programelor resurso-garantate proprii ale dezvoltării
sale la toate nivelurile organizaţional-decizionale.
B. Pentru constituirea unui sistem holistic al managementului strategic inovaţional (MSI),
este necesară coordonarea programelor strategice ale dezvoltării sale la diverse niveluri
de organizare socioeconomică.
C. Experienţa acumulată la nivelul corporativ de dezvoltare a managementului inovaţional
trebuie percepută şi utilizată în procesul dezvoltării MSI şi la alte niveluri organizaţional-

224
 decizionale, evitând totodată folosirea mecanică a acestei experienţe şi ţinând cont de
specificul fiecărui nivel.
D. În scopul dezvoltării constructiv-durabile a lui Homo Sapiens, întregul sistem al MSI trebuie
să se instituie în baza paradigmei Homo Intelligens. Printre altele, aceasta înseamnă nu goana
după inovaţii de dragul inovaţiei (moda pentru inovaţii) şi nu examinarea lor ca „panaceu
pentru toate relele” al sistemelor socioeconomice, ci elaborarea inovaţiilor în mod chibzuit şi
responsabil.
Pentru a elucida metodologic distincţiile dintre abordarea strategică Homo Rationalis a
managementului inovaţional, tipică societăţii industriale, şi abordarea Homo Intelligens (pozitiv-
normativă91), caracteristică societăţii informaţionale, prezentăm tabelul 15.
Abordarea Homo Rationalis este întemeiată pe modele lineare, unul dintre cele mai
caracteristice fiind „imboldul tehnologic” care a dominat în managementul inovaţional în prima
jumătate a secolului XX (până la sfârşitul anilor 60).
Acest model de creare a inovaţiilor este descris în literatura specializată [283, p.34] sub
aspect de continuitate lineară a etapelor repetabile: cercetări fundamentale şi aplicate – elaborări
– proiectări – producţie – desfacere.
Din punct de vedere organizaţional modelul se realiza de echipele centralizate ale structurii
corporative, conduse de un renumit savant sau de un inventator şi „supuşii cartierului
general al firmei”.
La hotarul anilor 60-70, despre insuficienţa eficacităţii modelului vizat mărturiseau atât
numeroasele eşecuri ale producţiei noi, cât şi bugetele crescânde ale cercetărilor ştiinţifice
corporative care nu aveau randamentul cuvenit.
Cauzele constau în aceea că:
a) „scopul asigurării unei perfecţiuni tehnice maximale se realiza independent de
sarcinile ridicării eficacităţii economiei, rentabilităţii producţiei, concordanţei
nevoilor obşteşti” [283, p.35];
b) laboratoarele de firmă erau pasionate de cercetări ştiinţifice care nu aduceau eficienţa
comercială cuvenită;
c) nivelul comunicării şi înţelegerii reciproce dintre subdiviziunile corporative şi
îndeosebi dintre secţiile de desfacere şi de producţie era destul de scăzut.

91
Cu alte cuvinte, ca abordare bazată pe tendinţele de dezvoltare a managementului inovaţional, existente în cultura
mondială (componenta pozitivă a abordării), şi pe necesarul de a corespunde anumitelor trăsături ale „noii”
economii (componenta normativă).

225
 Tabelul 15
Delimitarea abordărilor paradigmatice ale dezvoltării
managementului inovaţional (MI)
Criteriul Abordarea paradigmatică Abordarea paradigmatică
de confruntare Homo Rationalis Homo Intelligens
Forma societăţii Industrială Informaţională
Forma economiei Industrială, „tradiţională” Întemeiată pe cunoştinţe, „nouă”
Lineare Nelineare
Modelele
(„imbold tehnologic”, („modelul asociat de inovaţii”,
de dezvoltare MI
„apel la cere” ş.a.) modelul integrat ş.a.)
Importanţa
Funcţională Strategică
MI în economie
Statutul MI în sistemul Subsistemul Sistemul
managementului managementului general managementului strategic
Forma de Centralizată pe ierarhia verticală; linii Descentralizată cu ierarhie
organizare a MI de inovaţii pe orizontală; reţele de inovaţii
Nivelul scăzut de comunicare Nivelul ridicat de comunicare şi
şi înţelegere reciprocă între înţelegere reciprocă între grupele de
Nivelul de comunicare subdiviziunile de cercetări ştiinţifice cercetări ştiinţifice care includ în
şi alte subdiviziuni componenţa lor reprezentanţii
ale firmei diferitelor subdiviziuni ale firmei
Complexitatea, continuitatea,
Caracterul fragmentar, discreţia,
individualitatea / caracterul
universalitatea, insuficienţa evidenţei
Trăsăturile stilului de de situaţie, evidenţa
acţiunilor tradiţiilor culturii
implementare a inovaţiilor „scenariilor / modelelor
manageriale
intelectuale” ale organizaţiei
şi organizaţionale
şi managerilor
Nivelul responsabilităţii
sociale (etice, ecologice) Scăzut Înalt
pentru inovaţii
Cantitativ
Principiul selecţiei
(până la sfârşitul anilor 60 sec.XX); Calitativ
personalului pentru
Cantitativ-calitativ (din anii 90 sec.XX)
cercetări ştiinţifice
(anii 70-80 sec.XX)
Crearea şi implementarea producţiei Pluralismul strategic, optimizarea
principial noi; recuperarea tuturor proceselor de business,
cheltuielilor pe termen lung şi gradat sinergismului de invenţie
pentru ştiinţă (până la sfârşitul anilor
60, sec.XX);
Strategia
Ameliorarea producţiei existente,
de bază a MI
perfecţionarea proceselor tehnologice,
implementarea inovaţiilor imitative; Termenul mediu în planificarea şi
recuperarea cheltuielilor pentru
recuperarea de scurtă durată şi rapidă a ştiinţă (anii 90, sec.XX)
cheltuielilor pentru ştiinţă (anii 70-80,
sec.XX)
Nivelurile de dezvoltare Corporativ, statal Global, statal, corporativ, individual
a MI şi caracterul
interacţiunii acestora Izolat, individualistic, parţial Interconexat, sinergic, holistic

Sursa: elaborat de autoare în baza deducţiilor proprii şi a surselor [32; 283]

226
 Crizele energetice din anii 70, secolul XX au condus la necesitatea cardinală de a revedea
strategiile managementului inovaţional. O răspândire mai mare au obţinut:
• Modelul „programul bine determinat”, focusat pe atingerea unei sarcini strategice concrete şi
contribuind la dezvoltarea intensivă a unui astfel de tip nou al managementului strategic
precum managementul de proiect [72]. O popularitate deosebită a căpătat acest model în
departamentele de stat, când se creau sistemele tehnice enorme de însemnătate militar-cosmică.
• Modelul „apel la cerere” (market pull) a devenit popular la nivelul corporativ de dezvoltare a
managementului inovaţional. Una dintre concepţiile care au fost mai bine prelucrate ale acestui
model îi aparţine lui D. Roman [362]. În calitate de poziţie de start al procesului de inovaţie, în
model a început să fie examinată atent nu tehnologia, dar cererea pieţei care dicta direcţiile
cercetărilor ştiinţifice. Modelul, de asemenea, utiliza o gamă de legături directe şi inverse, cu
mecanisme de evidenţă meticuloasă a preferinţelor necesităţilor potenţiale.
Specificul modelelor lineare a constat în faptul că acestea închistau toate stadiile cercetărilor
ştiinţifice în componente obligatorii ale procesului inovaţional.
Realitatea globalizării informaţionale, statornicirea economiei globale de reţea au pus la
îndoială eficacitatea linearităţii modelării proceselor inovaţionale. S-a ajuns la înţelegerea că
schema de dirijare organizaţională a inovaţiilor nu poate fi unică şi universală pentru toate firmele.
Ea trebuie să se deosebească pentru compania „matură” şi cea „tânără”, pentru cucerirea pieţei noi
şi a celei tradiţionale etc.
„Modelele sistemice, care au fost propuse la sfârşitul anilor 70-începutul anilor 80, sec. XX,
examinau atent inovaţiile în aspect cibernetic, de altfel ca un sistem alcătuit din subsisteme cu
acţiune reciprocă, fapt care în practică semnifica numai introducerea noilor legături directe şi
inverse în interpretarea lineară” [283, p.37], dar, totuşi, nu soluţionau problema metodologică.
Doar în anii 80 a fost „trezită la viaţă” interpretarea nelineară a procesului de inovaţii şi a
principiilor de constituire a managementului inovaţional. A început formarea strategică a abordării,
definite de noi ca Homo Intelligens. Unul dintre primele modele, din cadrul abordării în cauză,
aparţine lui R. Rosvell – „modelul asociat (coupling) de inovaţii” [283]. Particularitatea sa a dus la
separarea etapelor succesive logice şi izolate funcţional, însă interacţionând şi depinzând reciproc.
Recunoaşterea nelinearităţii inovaţiilor deschide posibilitatea unei analize a procesului de
inovaţii şi a managementului mult mai profundă din punctul de vedere al creşterii caracterului de
integrare şi al simultaneităţii stadiilor lor. Astfel, stadiile cercetărilor ştiinţifice, bunăoară, pot să se
distribuie între firmele care s-au inclus în interacţiunea reţelelor într-o alianţă sinergetică.
O altă particularitate a abordării sinergetice nelineare a inovaţiilor şi managementului strategic
se poate considera faptul că „drept rezultat al activităţii inginerului şi constructorului sau după

227
sistemul integrator se produc schimbări continue, fiecare dintre ele fiind neînsemnată de sine stătător,
dar în totalitate având un efect cumulativ” [283, p.39]. Aceste microinovaţii se realizează cu forţele
tuturor subdiviziunilor firmei. În Japonia, de pildă, aceasta s-a întruchipat în TQM – sistemul dirijării
continue şi de îmbunătăţire generală a calităţii [24; 201], iar mai apoi pentru lumea occidentală a
devenit cunoscută ca filozofie specială a businessului şi managementului – kaizen [127; 231].
Analiza ulterioară a evoluţiei managementului inovaţional arată că modelul recent şi cu
perspectivă pentru dezvoltarea abordării Homo Intelligens îl constituie modelul nelinear integrat
al procesului inovaţional [283, p.43]. „Arena din start” în acest model devine desemnarea echipei
centrale, „evenimentului central al procesului de inovaţie”, care proiectează un nivel înalt de
integrare a resurselor în interiorul firmei, a personalului şi sarcinilor subdiviziunilor funcţionale
în interesele elaborării şi construirii inovaţionale.
În plan organizaţional, abordarea Homo Intelligens, fondată pe modele nelineare, se
manifestă, în opinia noastră, în formarea grupelor de proiecţie interdisciplinare, incluzând în sine
reprezentanţi ai tuturor subdiviziunilor firmei, precum şi manageri strategici. Aceasta permite, în
primul rând, a pune la punct o comunicare eficientă a tuturor subdiviziunilor legate de inovaţii în
baza sistemului menţionat deja ca „intelect economic”; în al doilea rând, a realiza „mutarea
ideilor” şi, astfel, a utiliza resursele firmei mai econom şi optimal;92 în al treilea rând, a menţine
concordanţa dintre strategia firmei, ambiţiile strategice ale managerilor şi asigurarea cu resurse a
proceselor de inovaţie; în al patrulea rând, a conştientiza existenţa „scenariilor intelectuale” şi a
mai multor modele ale managementului strategic inovaţional.93
În atare context, pentru managementul strategic creşte importanţa filozofiei în aspectul său
metodologic, ontologic, gnoseologic şi cel axiologic. O particularitate a abordării Homo
Intelligens o constituie şi aspectul valoric. Acesta constă, după părerea noastră, mai întâi de toate
în asigurarea responsabilităţii sociale a firmelor, structurilor de stat şi a celor globale, precum şi a
fiecărui individ în parte, toţi aceştia fiind implicaţi în procesul de inovaţie, în rezultatele
implementării inovaţiilor.

92
Aceasta înseamnă că „ideea născută în sfera de producţie şi nerealizată cu forţele acestei echipe are anumite şanse
la „supravieţuire” din contul creării condiţiilor organizaţionale cu privire la testarea ei ştiinţifică şi de desfacere
pe piaţă” [283, p.45].
93
„Scenariile” şi „modelele intelectuale” au fost aplicate ca inovaţii în managementul strategic în astfel de firme,
precum Shell şi Ruskii mir [236] şi au fost înţelese de cercetători şi strategi ca un ansamblu de scopuri, valori,
tradiţii care au firme, în general (cultura organizaţională) şi manageri, în special (cultura personală şi
managerială), ca un anumit procedeu de gândire şi ca „ceea ce gândim într-adevăr” [236, p.94]. Evidenţierea
„modelelor intelectuale” existente, precum şi tehnologiile de elaborare a celor noi reprezintă o mare valoare
metodologică şi aplicativă pentru managementul strategic. Toate aceste „modele” pot contribui la implementarea
anumitor inovaţii în firme sau, invers, la frânarea lor sau să devină cauza ca aceste inovaţii să fie în curând date
uitării, în pofida succesului rezultatelor experimentului de implementare a lor (cum s-a întâmplat, de exemplu, în
compania „General Motors” şi în multe altele [236, p.90].

228
 Aceasta, la rândul său, proiectează ridicarea eficacităţii funcţiei prognozare a planificării
strategice la toate nivelurile social-economice organizaţionale. În legătură cu aceasta,
considerăm că specificul de abordare Homo Intelligens trebuie să fie, de asemenea, tendinţa de a
crea condiţii pentru dezvoltarea managementului strategic inovaţional la toate nivelurile de
organizare a sistemelor socioeconomice spre atingerea sinergismului acestor niveluri şi crearea
unui sistem holistic al managementului strategic inovaţional.
Crearea unui asemenea sistem considerăm că are legătură directă cu dezvoltarea a astfel de
direcţii în managementul strategic precum gestiunea schimbărilor (change management) şi
gestiunea creaţiei (creation management).
Specificul acestei direcţii în contextul managementului strategic constă în faptul că orice
inovaţie, în virtutea interconexiunii generale, dinamizează inevitabil întregul sistem
socioeconomic în care se implementează aceste inovaţii. Respectiv, printre sarcinile
fundamentale ale MSI trebuie să fie şi prognozarea complexă a efectelor „concomitente”
inovaţiilor, precum şi determinarea căilor de transformare a efectelor „secundare” negative în
efecte sinergice pozitive. În aceasta constă, în opinia noastră, sensul suplimentar al optimizării
proceselor de administrare şi al altor procese de business în sistemele socioeconomice
contemporane.
Abordarea Homo Intelligens a managementului inovaţional, care cuprinde abordarea
sinergetică şi modelele nelineare ale procesului de inovaţii, permite din nou să ajungă ideea,
considerată de noi în cap. III.3. În condiţiile formării „noii” economii – „informaţionale”,
„inovaţionale”, „de cunoştinţe” – ştiinţa şi învăţământul devin nucleul dezvoltării
managementului strategic inovaţional.
În fine, considerăm metodologic oportun de a accentua faptul că dezvoltarea
managementului strategic, inclusiv a celui inovaţional, pe baza noii paradigme strategice şi de
integritate umană – Homo Intelligens – ar trebui să implice studiile sistematice cu privire la
aspectele valorice ale managementului strategic la principalele niveluri organizaţional-
decizionale ale sale (global, naţional, corporativ şi individual).
Revenind, în acest context, la studiul nostru internaţional privind aspectele cros-culturale
ale managementului strategic, susţinem că astfel de studii contribuie la evidenţierea şi analiza
„scenariilor” şi „modelelor intelectuale” nu numai la nivel corporativ, ci şi la cel naţional şi chiar
global din punct de vedere cros-cultural.
Astfel, de exemplu, caracteristica comparativă a valorilor referitoare la coordonarea şi
conlucrarea cu personalul arată că în Republica Moldova, ca şi în alte ţări respondente, se
apreciază destul de înalt (80-90%) importanţa unor asemenea de principii ca dezvoltarea

229
personalului, statutul, recunoaşterea, drepturile egale, lucrul în echipă, comunicarea, distribuirea
clară a obligaţiilor, extinderea îndatoririlor personalului ş.a. (vezi anexa V).
Se observă, totodată, o diferenţiere semnificativă a gradului de importantă al aprecierii
acestor valori. Astfel, lucrul în echipă este considerat mai degrabă ca o condiţie mai importantă
decât foarte importantă pentru a conlucra cu personalul în Germania (71,1% vis-á-vis de 27,7%),
Polonia (64,9% şi 35,1% respectiv), Cehia (61,4% contra 38,6%).
În timp ce în Bulgaria şi Macedonia situaţia este inversă: lucrul în echipa se apreciază ca
fiind foarte important (71,2% şi 61,4% respectiv). Altfel spus, pentru unele culturi, mai ales pentru
cele cu înclinaţie mai individualistă şi monoactivă în gândire şi dirijare (vezi, de ex. [163]), lucrul
în echipă este de dorit, însă nu e necesar pentru a obţine rezultate calitative.
Pentru alte culturi, preponderent pentru cele poliactive, lucrul în echipă reprezintă o
necesitate. În fostele republici ale URSS precum Moldova şi Ucraina se observă aprecierea acestui
principiu de gestiune şi ca important, şi ca foarte important.
Aceasta poate fi explicat prin faptul că culturile naţionale de afaceri în aceste state nu demult
independente sunt în proces de formare, fiind influenţate totodată atât de tradiţiile socialiste, pentru
care este caracteristic lucrul în echipă, cât şi de spiritul individualist din economia de piaţă, pentru
care lucrul în echipă nu reprezintă o necesitate.
În acelaşi timp, ţinând cont de direcţionarea strategică globală spre formarea economiei de
piaţă social-orientată, lucrul în echipă este apreciat în ţările postsocialiste anume ca important mai
mult decât neimportant.
Odată cu generalizarea aspectelor valorifice la nivel global, naţional şi corporativ ale
managementului strategic, abordarea pragmatico-axiologică polilineară, după părerea noastră, şi
dezvoltarea aspectelor vizate la nivel individual sub formă de automanagement strategic.
Aceasta reprezintă o anumită noutate în teoria managerială, deoarece însuşi termenul de
automanagement abia începe să fie conceptualizat în această teorie, reprezentând aportul la o
nouă paradigmă managerială la nivel corporativ [vezi, de ex. 343].
Noi, însă, dezvoltăm această noţiune ca fiind automanagement strategic şi o
conceptualizăm ca parte componentă şi esenţială a sistemului holistic de management strategic.
Prin urmare, susţinem că necesitatea dezvoltării automanagementului strategic ar trebui să
se refere atât la managerii de diferit rang decizional (contribuind, astfel, la formarea culturii
manageriale ca parte componentă a culturii corporative), cât şi la subalterii lor de diferit
nivel organizaţional (contribuind la formarea culturii organizaţionale drept componentă a culturii
corporative).

230
 Odată cu stabilirea scopurilor şi strategiilor autodezvoltării profesionale, auto-
managementul strategic cuprinde, în viziunea noastră, şi concordarea acestor scopuri şi strategii
cu cele ale vieţii personale (cultura personală), cu sisteme de valori existente în diferite medii în
care activează individul (cultura corporativă, naţională, „globală” etc.). (vezi anexe IV, V, VI).
Mai mult, considerăm că automanagementul strategic se referă atât la dezvoltarea
capacităţii proprii a fiecărui sistem socioeconomic de a se orienta în reţele informaţionale
globalizate pentru atingerea scopurilor stabilite în mod optimal, cât şi la autodezvoltarea
personală din punct de vedere fizic, fiziologic (dietologic), psihologic, intelectual-spiritual,
creativ şi moral, această dezvoltare fiind îndreptată spre integritatea autentică drept obiectivul
general al sistemului holistic de management strategic şi cros-cultural.
De aceea, automanagementul strategic este necesar să-l conştientizăm ca pe un proces
polinear, ca un ansamblu complex de rezultate şi ca pe o categorie multilaterală a noii
paradigme de integritare socioeconomică şi umană – Homo Intelligens.

231
 CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

1. Cercetările efectuate în teză în baza analizei tendinţelor dezvoltării economiei,

managementului strategic şi cros-cultural ale societăţii informaţionale, în baza analizei lucrărilor
fundamentale ale savanţilor din domeniul economiei, sociologiei, managementului strategic şi
cros-cultural, precum şi în baza antrenării materialului empiric, denotă că, în domeniul
economico-managerial, a devenit înalt solicitată schimbarea radicală atât a abordărilor
metodologice ale managementului strategic şi cros-cultural, cât şi a însăşi metodologiei
economice.

În legătură cu aceasta, se depistează faptul că astfel de abordări, precum atomistico-

mecanicistă, funcţională, eclectică, militaristă, impersonală etc., care predominau în societatea
industrială, îşi pierd treptat semnificaţia lor metodologică, fiind deplasate de abordările „ştiinţei
valului trei”, sistematizate şi conceptual exprimate în teză ca abordare holistică, hermeneutică,
sinergetică, organismică şi cea pragmatic-axiologică polinivelară.

În baza relevării esenţei acestor abordari atât a celei generale, cât şi particulare din
domeniul economico-managerial, autorul trage concluzia că aceste abordări reflectă şi explică
mai adecvat realităţile societăţii informaţionale în maturizare şi ale celei postinformaţionale în
devenire.

Şi anume, se depistează că, în condiţiile acţiunii megatendinţelor socioeconomice

(globalizare, informatizare, socializare etc.) sistemele socioeconomice şi manageriale, devenind
sisteme deschise, cu structura în reţea, tind spre crearea unor alianţe sinergetice.

Aceste sisteme sunt în permanentă creştere intelectuală şi de instruire, acumulând capitalul

uman, informaţional, inovaţional şi dezvoltând inteligenţa lor economică. Aceasta îi permite să-
şi aprofundeze hermeneutic misiunile de existenţă în societatea informaţională şi să-şi facă mai
flexibile strategiile de acţiune pe piaţa globală.

2. În baza cercetărilor efectuate, se trage şi concluzia că, în condiţiile trecerii de la

societatea industrială la cea postindustrială (informaţională şi postinformaţională) se schimbă
radical valorile pe care se bazează sistemele socioeconomice şi manageriale.

232
 Progresul economic, în societatea informaţională, se exprimă, deja, prin indicatorii
dezvoltării socioeconomice şi umane, al cărei indice de bază este IDU. În acest context, e
necesar să se ţină cont şi de criza ecologică globală, şi de resursele umane şi naturale limitate.

De aceea, devine extrem de importantă modificarea esenţială a principiului pragmatismului

economic ecologofobic, transformându-l în cel pragmatico-etic ecologofilic. Şi anume, ca bază a
pragmatismului economic şi managerial, ar trebui puse:

• categoria de valoare, economic aprofundată ca „lanţul pe valoarea adăugată” creat în

procesele socioeconomice, manageriale şi de afaceri;

• valoarea de utilitate, tratată în mod netradiţional ca gradul de necesitate al produselor

economice şi managementului strategic pentru dezvoltarea socioeconomică constructiv-
durabilă, pentru integritatea omenirii, culturii şi naturii;

• principiul colaborării sinergetice pe baza strategiei „câştig – câştig”;

• principiul optimizării, pe de o parte, a proceselor manageriale socioeconomice şi de

afaceri, pe de altă parte, a valorificării resurselor naturale, umane şi culturale;

• principiul compensatoriu în practica economică şi managerială.

3. Sistematizând şi aprofundând noile abordări ale managementului strategic şi cros-

cultural, precum şi ale economiei contemporane, autorul ajunge la ideea că, luate în ansamblu,
aceste abordări constituie metodologia economică şi managerială nouă.

Totodată, în afară de abordările noi, ar fi rezonabilă includerea, în aceasta, a abordărilor

tradiţionale (pragmatică, axiologică, evolutivă, dialectică etc.), privite şi tratate, într-o lumină
nouă. Ca urmare, abordările pragmatică şi axiologică au fost privite în lumină holistică şi
aplicate pentru analiza strategiilor şi programelor la mai multe niveluri organizaţional-
decizionale.

Aceasta a permis, pe de o parte, a crea o abordare nouă a managementului strategic şi cros-

cultural (pragmatic-axiologică), pe de altă parte, a elabora recomandări concrete. Şi anume,
pentru ridicarea eficacităţii planificării şi realizării managementului strategic şi cros-cultural,
sunt necesare:

233
 • coordonarea strategiilor şi asigurarea lor cu resurse la nivel naţional cu cele la nivel
global, corporativ şi individual pe baza principiului sinergismului strategic pozitiv şi
principiului pragmatismului economico-etic;

• crearea e-guvernului mondial pe baza structurilor ONU reformate, depistarea funcţiilor

acestor structuri, determinarea posibilităţilor de resurse necesare şi a mecanismului de
control al utilizării acestor resurse;

• luarea în calcul a sistemelor în schimbare de valori cu caracter economic şi neeconomic în

decursul elaborării strategiilor şi planurilor de acţiuni la orice nivel organizaţional-
decizional.

Referindu-se la esenţa noii metodologii managerial-economice, în baza căreia sunt propuse

aceste recomandări şi cele ulterioare, autorul crede că aceasta ar trebui să conste în următoarele.

O nouă metodologie managerială şi socioeconomică ar trebui să reprezinte un sistem

holistic, hermeneutic şi sinergetic. Cu alte cuvinte, aceasta este deschisă noilor metode şi
abordări, este flexibilă (metode tradiţionale se interpretează într-un nou aspect, aprofundându-se
hermeneutic) şi situativ adecvată (metodele trebuie să fie selectate şi aplicate în conformitate cu
specificul situaţiei manageriale şi socioeconomice).

4. Aprofundând abordarea holistică a managementului strategic şi cros-cultural, se trage

concluzia că managementul strategic şi cros-cultural se dezvolta şi se dezvoltă pe baza unor
paradigme, printre care Homo Politicus-Strategos, Homo Perennis, Homo Faber, Homo
Oeconomicus, Homo Rationalis ş.a.

Aceasta a permis formularea ideii referitoare la necesitatea noii paradigme de management

strategic şi cros-cultural. Analizând tendinţele contemporane în domeniul socioeconomic şi
managerial, şi aplicând abordarea hermeneutică în interpretarea rezultatelor acestei analize,
autorul a elaborat un model paradigmatic al managementului strategic şi cros-cultural,
determinându-l drept Homo Intelligens.

5. În baza paradigmei Homo Intelligens şi a aplicării abordării sinergetice în analiza şi

conceptualizarea megatendinţelor socioeconomice, se trage concluzia că fiecare megatendinţă
reprezintă un flux energoinformaţional global şi că acţionând în mod sinergic, aceste megatendinţe
constituie sistemele socioeconomice ca cele energoinformaţionale şi deschise.

234
 Formele şi tipurile managementului, apărute în aceste sisteme sinergetice şi în cadrul
economiei globale de reţea, obţin un caracter strategic şi cros-cultural, devenind astfel noile forme şi
tipuri ale managementului strategic şi cros-cultural (management strategic inovaţional, informaţional,
de proiect, ecologic ş.a.).

6. Conceptualizarea noilor forme şi tipuri ale managementului strategic şi cros-cultural a

permis delimitarea strategiilor dezvoltării acestora ţinând cont de asigurarea cu resursele
respective. De aceea, se recomandă a ţine seamă de această delimitare metodologică la nivel
naţional şi cel corporativ în timpul elaborării strategiilor şi programelor respective pentru a
stipula dezvoltarea acestora în programe naţionale şi a asigura cu resurse necesare.

7. Aplicarea abordării sinergetice în domeniul economico-managerial permite a trage

concluzia că miezul dezvoltării managementului strategic inovaţional devine ştiinţa şi învăţământul
care trebuie să stabilească relaţiile multilaterale de feedback cu principalele institute
socioeconomic. În teză se propune schema reţelei de inovaţie care cuprinde aceste institute.

8. Analiza tendinţelor referitoare la revizuirea valorilor şi orientărilor strategice, în

domeniile culturii societăţii informaţionale, pe baza paradigmei Homo Intelligens, a permis
depistarea faptului că, în aceste domenii, se efectuează trecerea de la valori şi strategii moderne
la cele postmoderne. În legătură cu aceasta, se recomandă:

a) să se ţină cont de aceste valori şi orientări strategice noi caracteristice societăţii

informaţionale şi celei postinformaţionale în decursul elaborării strategiilor şi
programelor la nivel naţional şi corporativ;

b) să se conştientizeze faptul că domeniile culturale (economia, politica, învăţământul,

arta etc.) sunt constituente ale sistemului de management strategic şi cros-cultural şi de
coordonat astfel strategiile şi programele dezvoltării acestora.

9. Aplicarea abordării holistice în cercetarea evoluţiei managementului strategic prin prisma

identificării şi integrităţii acestuia în diferite etape istorice a permis evidenţierea dialecticii
identificării managementului strategic ca ştiinţă şi artă, precum şi relevarea formelor, tipurilor,
stilurilor şi resurselor concrete ale acestei conduceri în fiecare etapă istorică a dezvoltării societăţii
umane.

235
 Totodată, se trage concluzia că managementul strategic contemporan trebuie să se dezvolte în
direcţia sinergiei ştiinţei şi artei de conducere, din punct de vedere al aplicării sinergice şi
situaţionale ale elementelor metodologiilor acestora atât pe baza metodologiei socioeconomice şi
manageriale noi, cât şi a metodologiei generale (filosofice) reînnoite.

10. Analiza evoluţiei managementului strategic a permis evidenţierea faptului că, spre
deosebire de managementul tradiţional, managementul contemporan se caracterizează prin:

1. Caracterul intelectual al proceselor de inovaţie care modifică esenţial cultura

economică şi managerială. Prin urmare, atragerea resurselor intelectuale în planificarea
strategică este în creştere.

2. Dezvoltarea proceselor inovaţionale în mediul interior al organizaţiei: inovaţia trebuie

să se transforme într-un instrument de creştere a eficienţei interne continuă.

Analiza efectuată în teză a permis a face concluzia că managementul naţional utilizează un

şir de metode învechite şi ineficiente pentru societatea informaţională, sisteme de gestiune ale
anilor 20-50 din sec. XX. De aceea, în teză se recomandă suplimentarea obiectivelor
managementului strategic corporativ cu:

a) crearea şi dezvoltarea în cadrul organizaţiei a „inteligenţei economice” şi a unei culturi

economice, inclusiv a celei corporative de tip nou, ce se sprijină pe dezvoltarea şi
aplicarea în practică a metodelor de gestiune intelectuale bazate pe holistică,
hermeneutică, sinergetică, răspundere socială ş.a.;

b) motivarea şi crearea condiţiilor pentru folosirea eficientă a capitalului uman bazându-se

pe paradigma Homo Intelligens.

11. În decursul aprofundării abordării hermeneutice, au fost elaborate nu numai „cercuri”, ci

şi „spirale” hermeneutice în contextul managementului strategic şi cros-cultural. Aceasta a permis
cercetarea şi conceptualizarea fenomenului de integritate drept fundament metodologic al
managementului strategic, precum şi relevarea şi conceptualizarea paradigmelor managementului
strategic la diferitele etape ale dezvoltării socioeconomice umane.

Sensul fundamentării abordării hermeneutice drept componentă a noii metodologii

economico-manageriale constă şi în necesitatea reconştientizării realizărilor efectuate la nivel

236
corporativ al managementului strategic şi cel cros-cultural, la care acestea sunt, în prezent, cel mai
bine elaborate.

În plus, construirea „spiralei hermeneutice” („de înţelegere”) permite aprofundarea esenţei

şi reconceptualizarea respectivă a însuşi managementului strategic şi cros-cultural. Şi anume:

a) în contextul abordării holistice managementul strategic şi cel cros-cultural sunt tratate ca

sisteme holistice, în care toate nivelurile organizaţional-decizionale şi domeniile de acţiune sunt
coordonate din punctul de vedere al strategiilor şi programelor sale, managementul strategic şi cros-
cultural nemaifiind „avuţia”,în exclusivitate, a nivelului corporativ, ci şi a celui global, statal şi
individual;

b) în baza abordării holistice, managementul strategic se recomandă a fi definit ca

procesul planificării şi organizării condiţiilor, inclusiv asigurarea cu resurse necesare satisfacerii
nevoilor fundamentale umane în mod armonios;

c) în baza abordării holistice şi a celei hermeneutice, managementul cros-cultural se

recomandă a fi definit ca procesul planificării şi organizării condiţiilor, inclusiv asigurarea cu
resurse necesare dezvoltării ritmice a domeniilor culturale, stabilirea relaţiilor intra- şi interetnice
armonioase la nivel naţional şi corporativ, stabilirea colaborării reciproc avantajoase între ţări la
nivelul socioeconomic global, educarea indivizilor în mentalitatea colaborării cros-culturale
reciproc avantajoase (automanagementul strategic cros-cultural);

d) în baza abordării hermeneutice şi a celei holistice, managementul strategic şi cros-

cultural, sunt conceptualizate nu numai ca procese, ci şi ca rezultate prezentate prin paradigmele
strategice şi cros-culturale epocale;

e) în baza abordării hermeneutice, managementul cros-cultural se recomandă a fi

delimitat de conceptele de management internaţional şi management comparat, şi a fi
conceptualizat ca comprehensiunea, modelarea şi dirijarea programelor mintale la diferite
niveluri organizaţional-decizionale – global, naţional, corporativ, individual.

Se recomandă a ţine cont de această conceptualizare în timpul elaborării programelor

didactice la cursul „Management cros-cultural”, precum şi a strategiilor în vederea realizării
acestui management în societatea informaţională;

237
 f) în baza abordării hermeneutice şi a celei holistice, managementul strategic cros-
cultural este conceptualizat ca dirijarea sistemelor socioeconomice/culturale la toate nivelurile
organizaţional-decizionale şi în toate domeniile de acţiune ale acestora, această dirijare fiind de
perspectivă, fundamentală şi holistică.

¾ De perspectivă presupune activitatea care determină scopurile dezvoltării sistemelor

socioeconomice pe termen lung şi mediu.

¾ Fundamentală înseamnă că această activitate se referă, în primul rând, la gestionarea

nevoilor fundamentale şi a resurselor fundamentale umane, culturale şi naturale; în al
doilea rând, la stabilirea şi modificarea principiilor de bază ale funcţionării şi
dezvoltării sistemelor socioeconomice.

¾ Holistică denotă activitatea de planificare, asigurare cu resurse şi cu control în vederea

dezvoltării sociooeconomice care se referă nu numai la unul din nivelurile
organizaţional-decizionale sau la una din sferele culturale, ci la dezvoltarea societăţii
informaţionale ca un tot întreg, şi care presupune coordonarea reciprocă a tuturor
nivelurilor şi a sistemelor organizaţionale ale acestei societăţi;

g) în baza abordării organismce, se trage concluzia că obiectul managementului strategic

şi cros-cultural se schimbă esenţial, el constituind nu sisteme, ci organisme
socioeconomice/culturale. Chiar şi economia mondială reprezintă un organism care acţionează
conform principiilor funcţionării organismelor vii. Această tratare devine „avuţia” societăţii
postinformaţionale cu tehnologiile sale noi (bionice, psihonece, organismice).

Se accentuează, însă, faptul că abordarea tradiţională biologică a societăţii umane şi

sistemelor ei drept organisme vii ar trebui să se distingă de cea organismico-psihonetică. Se
recomandă, astfel, a atrage atenţia la aceasta în decursul elaborării principiilor managementului
strategic şi cros-cultural pe baza abordării organismeutice şi a tehnologiilor psihoneutice;

h) pe baza analizei tendinţelor dezvoltării socioeconomice în direcţia apariţiei societăţii

postinformaţionale cu tehnologiile respective, în teză se recomandă ca managerii strategici
naţionali, odată cu însuşirea şi elaborarea tehnologiilor informaţionale, să atragă atenţia şi asupra
elaborării şi dezvoltării tehnologiilor bionice şi psihoneutice, contribuind, astfel, la crearea
avantajului competitiv al tării de perspectivă.

238
 În legătură cu aceasta, se recomandă şi susţinerea businessului mic şi mijlociu intelectual
care activează în domeniul unor astfel de tehnologii, şi care să conducă strategia „născuţilor
globali” actuală, în economia contemporană de globalizare;

i) ţinând cont, în primul rând, de orientarea strategică a societăţii informaţionale spre

dezvoltarea umană durabilă bazată pe ecoeconomie, în al doilea rând, de tehnologiile societăţii
postinformaţionale în devenire, în al treilea rând, de tendinţele demografice internaţionale şi
părerile experţilor din economia mondială referitoare la dezvoltarea businessului sec. XXI, în
teză, se prognozează drept una din sferele prioritare investiţionale cea de sănătate în sensul larg
al cuvântului: dezvoltarea producţiei ecologice, restabilirea mediului ambiant, dezvoltarea
turismului ecologic, perfecţionarea complexului sportiv, îmbunătăţirea sănătăţii psihice,
valorificarea resurselor de tratament natural etc. În momentul actual, se observă dezvoltarea fără
precedent a industriei farmaceutice chimice. Însă aceasta atinge apogeul său şi va fi treptat
modificată într-o farmaceutică mai ecologofilică.

Obiectivele de bază ale managementului strategic şi cros-cultural atât la nivel global, cât şi
la cel naţional, în acest context, ar trebui să includă reglarea natalităţii, dezvoltarea sferei de
sănătate în sensul larg al cuvântului şi dezvoltarea educaţiei cu privire la automanagement. Prin
urmare, managerilor Republicii Moldova li se recomandă să aibă drept motiv principal al
implementării tehnologiilor noi nu atât caracterul lor „extra”-inovaţional, cât valoarea lor
ecologică adăugată, care ar contribui la calitatea producţiei drept ecologicitatea acesteia şi ar
ridica astfel nivelul competitivităţii produselor naţionale pe piaţa globală;

j) în baza aplicării abordării hermeneutice, se recomandă delimitarea managementului

strategic cros-cultural autentic de cel neautentic din punctul de vedere al scopurilor de
perspectivă ale dezvoltării socioeconomice şi umane.

Se recomandă a ţine cont de această delimitare şi pentru criteriul ei (care constă în

dezvoltarea socioeconomică holistică, sinergetică şi constructivă) pe parcursul elaborării
strategiilor cu privire la dezvoltarea socioeconomică şi umană a Republicii Moldova, precum şi a
strategiilor la nivel corporativ.

12. Cercetările efectuate s-au soldat şi cu următoarea concluzie: managementul strategic şi cros-
cultural ar trebui să se dezvolte ca sisteme holistice pe baza paradigmei Homo Intelligens care le
asigură cu o nouă metodologie socioeconomică şi managerială. Bazându-se pe aceasta, se recomandă:

239
• elaborarea strategiilor dezvoltării socioeconomice în baza noii metodologii
socioeconomice, strategiile Republicii Moldova fiind astfel integrate într-un Program
Naţional Strategic cu privire la dezvoltarea constructiv-durabilă socioeconomică şi umană,
şi coordonate din punctul de vedere al asigurării cu resurse. Pentru aceasta, ar trebui să
creeze un sistem holistic al managementului strategic. În teză, se propune o schemă pentru
astfel de sistem la nivel naţional, proptotipul căruia l-a constituit schema din SCERS, de a
dezvolta managementul cros-cultural naţional ca sistem holistic;

• dirijarea sistemelor socioeconomice pe baza noilor abordări manageriale în interferenţa lor

organică;

• îmbogăţirea materialului didactic la cursurile de management strategic, cros-cultural,

internaţional, comparat, de firmă, precum şi cursuri la teoria economică cu ideile cercetării
efectuate.

240
 BIBLIOGRAFIE

Limba română

1. Constituţia Republicii Moldova (Legea fundamentală). – Chişinău, 1994.

2. Legea Republicii Moldova despre proprietate, 459/22.01.91. – Chişinău, 1991.
3. Legea Republicii Moldova despre privatizare, 627/04.07.91. Chişinău, 1991.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, 845/03.01.92. –
Chişinău, 1992.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la informatizare şi la resursele informaţionale de stat,
467/21.11.2003. – Chişinău, 2003.
6. Legea Republicii Moldova cu privire la accesul la informaţie, 982/11.05.2000. – Chişinău, 2000.
7. Legea Republicii Moldova cu privire la comerţul electronic, 284/22.07.2004. – Chişinău, 2004.
8. Anuarul statistic al Republicii Moldova. – Chişinău, 2005.
9. Aristotel. Organon I. – Bucureşti: Editura IRI, 1997. – 480 p.
10. Barbaroşie A., Barbaroşie C. EU-Moldova Action Plan and the Economic Growth and
Poverty Reduction Strategy Paper: Comparative Analysis.- Chişinău: UNDP-Moldova, 2005
11. Belostecinic Gr. Aspecte metodologice privind evaluarea competitivităţii economice //
România şi Republica Moldova. Potenţialul competitiv al economiilor naţionale. Posibilităţi
de valorificare pe piaţa internă, europeană şi mondială. – Bucureşti, 2004, p.13-19
12. Belostecinic Gr. Parteneriatul în distribuţie. – Chişinău: ASEM, 2002. – 155p
13. Belostecinic Gr. Concurenţa, marketing şi competitivitatea. Chişinău: ASEM, 1999. – 287 p.
14. Bilaş L., Tufekci F. Liderismul strategic al organizaţiei în proces de instruire // Economica,
2002, №.6. – p.41-45.
15. Blajinu M. Homo Urbis: încotro? – Chişinău, 1990.
16. Botezatu P. Discursul metodei: un itinerar logico-filosofic. – Iaşi: Lumina, 1995. – 336 p.
17. Bran P. Economia valorii. – Chişinău: Ştiinţa, 1991. – 139 p.
18. Burlacu N. Managementul comparat: prelegeri. Chişinău, 1995.
19. Burlacu N. Managementul corporativ: probleme metodologice manageriale ale gestiunii. -
Chişinău, 1996.
20. Chirca S. Economia modernă are nevoie de un alt sistem de valori fundamentale // Revista
Academiei Române „Academica”, Nr.16-17, 2003.
21. Chirca S. Mecanismele economice.-Bucureşti:Economica,1999
22. Clegg B., Birch P. Creativitatea. – Iaşi: PoliRom, 2003. – 320 p.

241
23. Cotelnic A., Nicolaescu M., Cojocaru V. Management (în definiţii, scheme şi formule). –
Chişinău, 1998.
24. Cotelnic A. Prioritatea calităţii în contextul numeroaselor strategii concurenţiale ale
întreprinderii // Economica, 2003, №1, p.6-10.
25. Cojocaru V. Globalizarea şi modalităţile de menţinere pe piaţa serviciilor de instruire //
Probleme regionale în contextul procesului de globalizare. Simpozion Internaţional 9-10
octombrie, 2002. – p.308-309.
26. Cojocaru V. Oferta instituţiei de învăţământ superior // Economica, 2000, №3.– p.9-13.
27. Cojuhari A. Teoria societăţilor mixte.– Chişinău: UTM, 2001.–180 p
28. Descartes R. Reguli de îndrumare a minţii. Meditaţii despre filosofia primă. – Bucureşti:
Humanitas, 2004. – 402 p.
29. Descartes R. Discurs despre metoda de a ne conduce bine raţiunea şi a căuta adevărul în
ştiinţe. – Bucureşti: Ed. Academiei Române, 1990. – 2000 p.
30. Dicţionar explicativ al limbii române (DEX). – Bucureşti: Univers enciclopedic, 1998
31. Dijmărescu I. Managementul şi neteconomia. – Bucureşti: Lumina Lex, 2001. – 416 p.
32. Dijmărescu I. Managementul Inteligenţei Economice.- Bucureşti, 1998.
33. Doga V.,Rusu G.,Graur E. Aspecte în relansarea micului business din Republica Moldova
în contextul integrării europene // Lucrări ştiinţifice ale Universităţii de stiinţe agronomice
şi medicină veterinară.- Bucureşti, 2005
34. Dumitriu A. Homo Universalis: încercare asupra naturii realităţii umane. – Bucureşti,
1990. – 223 p.
35. Eliade M. Yoga. Nemurire şi libertate. – Bucureşti: Humanitas, 1993. – 384 p.
36. Eliade M., Culianu I. Dicţionar al religiilor.–Bucureşti: Humanitas, 1996.–282 p.
37. Feuraş E. Mediul instituţional: formare, funcţionare şi reformare. Chişinău: ASEM,
2001. – 222 p.
38. Freud S. Psihanaliză şi sexualitate. – Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1994. – 347 p.
39. Galbraith J.K. Societatea perfectă. – Bucureşti: Eurosong&Book, 1997.
40. Hâncu R. Economia informaţională. – Chişinău: ASEM, 2002.
41. Hegel G.W.F. Enciclopedia ştiinţelor filosofice. P.I.: Logica. – Bucureşti: Humanitas,
1995. – 351 p
42. Hrişcev E. Management inovaţional. – Chişinău: ASEM, 2001. – 555 p.
43. Jung C.G. Simboluri onirice ale procesului de individuaţie // Psihologie şi alchimie în 2
vol. – Vol. I. – Sibiu: Teora, 1996. – 253 p.
44. Lao Tzeu. Cartea Căii şi Virtuţii. – Bucureşti, 1992.

242
45. Leviţchi L., Bantaş A. Dicţionar englez-român. – Bucureşti: Teora, 1992. – 332 p
46. Lyotard J.-F. Conditia Postmoderna. – Bucureşti, 1993.
47. Manole T. Metodologia planificării. – Chişinău, 2004. – 231 p.
48. Manole T. Finanţele publice locale şi rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la
nivelul unităţilor administrativ-teritoriale. – Chişinău, 2002. – 305 p.
49. Mihali C. Despre utilitatea şi inconvenientele postmodernului // Lyotard J.-F. Condiţia
postmodernă. – Bucureşti, 1993.
50. Moldovanu D. Doctrinele economice. – Chişinău: ARC, 2003. – 259 p.
51. Moldovanu D. Economia Moldovei în capcana globalizării şi tranziţiei. – Chişinău: ARC,
2004. – 296 p.
52. Moldova – 2005, № 1-2. – Chişinău: Combinatul Poligrafic.
53. Naisbitt J. Megatendinţe: Zece noi direcţii care ne transformă viaţa. – Bucureşti: Editura
Politică, 1989. – 368 p.
54. Nietzsche F. A două consideraţie inoportună: Despre folosul şi neajunsurile istoriei pentru
viaţă. – Bucureşti: Ararat, 1994. – 110 p.
55. Omul în lumea contemporană. – Chişinău, 1995.
56. Pease A. Limbajul trupului. – Bucureşti: POLIMARK, 1999. – 223 p.
57. Planul de Acţiuni UE -Moldova, 22 februarie, 2005 // www.mai.md/ue1.
58. Problemele regionale în contextul procesului de globalizare // Simpozion internaţional, 9-
10 octombrie 2002. ASEM. Chişinău, 2002.
59. Programul Naţional „Satul moldovenesc” (2005-2015). Guvernul Republicii Moldova. –
Chişinău, 2005
60. Ralea M. Explicarea omului. – Bucureşti: Minerva, 1996. – 350 p
61. Religia Baha,i. O cale spre pace. – Germania: Hofhein-Langenhain, 1991.
62. Sasu C. Influenţa culturii asupra negocierilor în afacerile internaţionale//Economia şi
finanţe, 2001, Nr.10-11.-p.9-26
63. Sârbu I. Managementul întreprinderilor.- Chişinău, 2001.
64. Stog L., Caluschi M. Psihologia managerială. – Bucureşti, 2002. – 296 p
65. Strategia de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (2004-2006). Chişinău, 2004
66. Suciu C. Economia cunoaşterii şi civilizaţia globală. – Bucureşti: ASE, 2002
67. Şavga L. Managementul previzional al necesarului de resurse umane. – Chişinău: ASEM,
1999. – 329 p.
68. Şişcan Z. Premisele metodologice privind fundamentele filozofice ale legilor economice //
Legile, legităţile şi legislaţia în teoria şi practica economică. – Chişinău: ASEM, 2000.

243
69. Şişcan Z. În căutarea integrităţii omului în trecut, prezent şi pe viitor (aspecte
metodologice) // Evoluţia reformelor economice în Republica Moldova: realizări şi
probleme. – Chişinău: ASEM, 1994.
70. Şişcan Z. Reflecţia asupra filosofiei // Economica, 1998, № 5.– p.109-117.
71. Şişcan N. Economie politică contemporană. – Chişinău: ASEM, 2001.
72. Şişcan Z. Noile abordări metodologice ale managementului proiectului. – Bucureşti: Eficon
Press. – P. 888-893.
73. Şişcan Z. Paradigma evoluţiei omului. Homo Oeconomicus-Intelligens ca exponent al
tendinţelor în economia contemporană şi management // Economica, 2002, № 3.
74. Şişcan N., Pavlinov I., Şişcan Z., Premisele metodologice ale cercetării factorului uman în
legătură reciprocă cu schimbarea managementului // Economica, 2000, №1(27).
75. Şişcan Z. Paradigmele integrităţii umane în dezvoltarea managementului strategic. –
Chişinău: ASEM, 2006.
76. Ţurcanu C. Autocontrolul: Garanţia unei vieţi armonioase şi pline de succes. – Bucureşti:
RAM, 1997. – 188 p.
77. Vattimo G. Sfârşitul modernităţii. – Constanţa, 1993.

Limba engleză, franceză, germană

78. Alwitt L., Mitchell A. Psychological processes and Advertising Effects: Theory, Research
and Application. – New Jersey: Lawrence Erlbaum Associates, 1985. – 305 p
79. Ansoff I. Corporate Strategy (1965, 1sted). – London: Penguin Books, 1987 (2-nd ed.)
80. Arthur W., Durlavf S., Lane D. (Eds.) The Economy as an Evolving Complex System //
www.santafe.edu/arthur/Papers/Pdf_files/Silverberg_web.pdf
81. Atlee T. Co-Intelligence: Notes on Economics, Democracy and Holistic Politics. -
http://www.cp-intelligence.org/ciPol_index.html
82. A Dictionary for Believers and Nonbelievers. – Moscow: Press Publishers, 1990.– 622 p.
83. Badaracco J. The Knowledge Link. – Boston: Harvard Business School Press, 1991.
84. Banuri T., Hyden G., Juma C., Rivera M. Defining and Operationalizing Sustainable
Human Development: A Guide for the Practitioner. – New York: UNDP, 1994. – 41 p.
85. Barrett W. Irrational Man: A Study in Existential Philosophy. – New York, 1958.
86. Barrett W. What is existentialism? – New York, 1965.
87. Barrett W. Death of the Soul: from Descortes to the Computer. – Oxford, 1987.
88. Barrett W. Ego and Instincr. – New York, 1969.

244
 89. Bartlett C., Ghoshal S. Managing across Borders. – London: Hutchinson Business
Books, 1990.
90. Baudrillard J. The Evil Demon of Images and the Precession of Simulacra //
Postmodernism: The Reader. – London, 1993.
91. Baudrillard J. Game with Vestiges // On the Beach, 5-W., 1984.
92. Bell D. The Third Technological Revolution and Its possible Socio-Economic
Consequences. Dessent vol. XXXVI, Nr. 2. Spring, 1989. - P.81-198.
93. Bell D. The Coming of Post-Industrial Society. – New York, 1976. – 297 p.
94. Bernstein R. What is the Difference that makes a Difference? // Hermeneutics and Modern
Philosophy. – Albany (N.Y.), 1986.
95. Bery V., Bowers T. Rebuilding an Alliance // Bleeke J., Ernst D., eds. Collaborating to
Compete. – New York: John Wiley & Dons, 1993. – P.67-78
96. Blaug M. The Methodology of Economics or Now Economists Explain. – Cambridge
University Press, 1992.
97. Bolten J. Die hermeneutische Spirale. Uberlegungen zu liner integrativen Literaturtheorie //
Poetica, 1985, №17. – H.3/4. – S.362 f.
98. Butzer K.W. Environment, Culture and Human Evolution // American Scientist, 1977.
Vol. 65, № 5.
99. Campbell A., Luchs K. Strategic Synergy. – New York: International Thomson Business
Press, 2001.- 414 p.
100. Caprio F., Berger I. Healing yourself with Self-Hypnosis.-London: Prentice Hall, 1998.-272 p.
101. Castells M. The Rise of the Network Society. – Malden-Oxford, 1996
102. Chaunu P. La civilisation de l’Europe des limieres. – Grenoble-Paris, 1971
103. Drucker P. Post-capitalist Society. – New York, 1993
104. Dunning J.H. Multinational Enterprises and Global Economy. – London: Addison-Wesley,
1993, 356 p.
105. During S. Postmodernism or Post-colonialism Today // Postmodernism: The Reader. –
London, 1993.
106. Featherstone M. In Pursuit of the Postmodern: An Introspection // Theory, Culture, Society,
Vol. 5, 1988. № 2-3. – P.195-214.
107. Feyerabend P. Against Method. Outline of an Anarchistic Theory of Knowledge. –
London, 1975.
108. Feyerabend P. Science in a Free Society. – London, 1978

245
109. Ford M. A Living Systems Approach to the Interaction of Personality and Intelligence //
Personality and Intelligence, edited by R. Sternberg and P. Ruzgis, Cambridge Univ.
Press, 1994.
110. Freedman M., Tregoe B. The Art and Discipline of Strategic Leadership: A New Approach
to Corporate Management. – New York: McGraw-Hill, 2001
111. Gardiner G. 21-st century Manager: Meeting the Challenges and Opportunities of the New
Corporate Age. - Princeton: Peterson’s / Pacesetter Books, 1996. – 208 p
112. Gellner E. Postmodernism. Reason and Religion. – London, 1992.
113. Graves D. Myths of Ancient Greece. – Cambridge, 1987.
114. Grawitz M. Methodes des sciences sociales. – Paris: Dalloz, 1993. – 870 p.
115. Greenfield T. Greenfield on Educational Administration.– Routledge, 1993.– 304 p.
116. Grof S. Beyond the Brain. – New York, 1985.
117. Gronroos G. Strategic Management and Marketing in the Service Sector. Cambridge:
Marketing Science Institute, 1983.
118. Habermas J. The Entry into Postmodernity: Nietzsche as a Turning Point //
Postmodernism: The Reader. – London, 1993.
119. Harvey D. The Condition of Postmodernity. – U.K.: Blackwell, 1992
120. Hassan I. Pluralism in Postmodern Perspective // Exploring Postmodernism, edited by M.
Calinescu and D. Fokkema. – Amsterdam / Philadelphia, 1990.
121. Harvard University Programme of Information Resources Policy. – Cambridge, 1989.
122. Harvey D. The Condition of Postmodernity. – Blackwell, 1992.
123. Hausman D. The Philosophy of Economics: An Anthology. – Cambridge: University Press,
1996. – 469 p.
124. Hampson N. The Enlightenment. – Harmondsworth, 1968
125. Heilbroner R. 21-st Century Capitalism. – New York - London, 1993. – 154 p.
126. Hekman S. Gender and Knowledge: Elements of a Postmodern Feminism, U.K.: Polity
Press, 1990.
127. Hentze I., Kehres E. Kosten–und Leistungsrechnung in Krankenhavsern. Systematische
Ein fuhrung, 1999.
128. Heracleous L. Strategy and Organization: Realizing Strategic Management. – Cambridge
University Press, 2003. – 220 p.
129. Herman S., Schaefer A. Spiritual Goods: Faith Traditions and the Practice of Business
(Anthology). – USA Philosophy Documentation Center, 2001. – 407 p.

246
130. Hill W., Fehlbaum R., Ulrich P. Organisationslehre 2. - ITB fur Wissen Schaft Haupt, 1992.
131. Hofstede G. Cultural consequences: International Differences in Work-related Values. –
London: Sage Publications, 1980.
132. Homo Faber. Homo Oeconomicus. – Mосква: ИНИОН, 1994
133. Human Development Reports. – New York: UNDP, 1993-2005
134. Husserliana. Gesammelte Werke. Bdl. I-XXVI. – Den Haag, 1950-1984
135. http://www.itu.int/wsis/basic/fags.asp
136. http://www.loyola.edu/dept/politics/intel.html
137. http://www.nga.mil
138. http://www.strategicintel.com
139. http://www.competitia.com
140. http://www.osawh.com
141. http://www.ipl.org
142. http://www.intellibusines.com
143. http://www.dmreview.com
144. http://www.learningeconomics.org
145. http://www.biteeconomics.com
146. http://www.grinch.net/synergetics.html
147. http://www.kp.ru
148. Jameson F. Postmodernism or The Cultural Logic of Late Capitalism // Postmodernism:
The Reader. – London, 1993.
149. Ibragim T., Sagadeev A. Classical Islamic Philosophy. – Moscow: Progress Publishers. – 350p.
150. Introduction // Postmodernism: The Reader. - London, 1993
151. Iusti G.H. System des Finanswesens. – Halle, 1766
152. Itami H., Roehl T. Mobilizing Invisible Assets. – Cambridge: Harvard University Press, 1987.
153. Kant I. Critique of Practical Reason. – New York: Bobbs-Merrill, 1956.
154. Kant I. On God and Morality // R. Solomon. Introducting Philosophy: A text with
Integrated Readings. – Orlando: Harcourt Brace Iovanovich, Inc., 1993. – 950 p.
155. Kant I. Critique of Pure Reason. – New York, 1990.
156. Kanter R.M. When Giants Learn to Dance. – New York: Simon & Schuster, 1989
157. Keynes J. The General Theory of Employment, Interest and Money. – Univ. Of
Washington: Harcourt Brace Iovanovich, 1953.
158. Kiernan M. The Eleven Commandments of 21-st Century Management. – Englewood
Cliffs: Prentice Hall, 1996. – 257 p.

247
159. Kotler F. Marketing Essentials. – New Jersey: Prentice-Hall, Inc., 1984. – 733 p.
160. Kuhn T. The Structure of Scientific Revolutions. – New York, 1970
161. Lakatos I. The Methodology of Scientific Research Programmes // Philosophical Papers,
Vol. 1, 2. – Cambridge University Press, 1978.
162. Lamettrie J.O. Textes choisis. – Paris, 1954.
163. Lewis R. When Cultures Collide: Managing Successfully across Cultures. – London:
Nicholas Brealey Publishing, 2000. – 462 p.
164. Literer J., Young S. Organizational Paradigm as a Tool to Analyse Organizations and their
Problems, 1984. – P. 249-253.
165. Longman Dictionary of Contemporary English in two volumes. – London: Longman,
1992. – 1261 p.
166. Lyotard J.-F. Answering the question: What is Postmodernism? // Postmodernism: The
Reader. – London, 1993.
167. Lyotard J.-F.Note on the Meaning of “Post-“ // Postmodernism: The Reader. – London, 1993
168. Malone S. Mind Skills for Managers. – Vermont: Gover, 1997. – 228 p.
169. Mankind’s Search for God. – New York: International Bible Students Association,
1990. – 383 p.
170. Mare de la. Traite de la police. Vol.I – IV. Paris, 1722-1738.
171. Masuda I. Hypothesis on the Genesis of Homo Intelligens // Futures, vol. 17, № 5. – New
York, 1985. – P. 479-494.
172. Masuda I. The Informational Society as Post-industrial Society. – Washington, 1981.
173. Mead G. Mind, Self and Society from the Standpoint of a Social Behaviorist. – Chicago, 1945.
174. Mesarovich M., Pestel E. Mankind at the Turning Point, 1974, №4.
175. Mescon M., Albert M., Khedouri F. Management. – New York, 1988.
176. McConnell C., Brue S. Economics: Principles, Problems and Policies (in two volumes). –
New York: McGraw-Hill, Inc., Vol.I, 2003. – 460 p.
177. Michaelson G. Sun Tzu and The Art of War for Managers: 50 Strategic Rules. –
Massachusetts: Holbrook, 2001.
178. Micalet Ch.-A. Qu’est-ce que mondialisation? – Paris:Editions la Decouverte, 2002
179. Mole J. Mind Your Manners: Managing Business Cultures in Europe.-London: Nicholas
Brealey Publishing Ltd., 1995.-280 p.
180. National Human Development Reports. Republic of Moldova. – Chişinău: UNDP, 1995-2004.
181. National Gallery Gift Catalog 1994-1996, UK, London

248
182. North D. Institutions, Institutional Change and Economic Performance. – New York:
Norton Press, 1990
183. O’Brien R. Global financial Integration and the End of Geography. – London, 1992
184. Organized Crime Research // http://www.ideas.repec.org
185. Ouchi W. Theory Z. How American Business can meet the Japanese Challenge. – London-
Amsterdam-Sydney, 1981.
186. Panikkar R. Cultural Disarmament, The way to Peace. – Louisville, Kentucky, 1995.
187. Pedler M., Burgoyne J., Boydell T. The learning Company. – Maidenhead, 1991. – 107 p.
188. Pino R. Corporate Aikido:Unleash the Potential Within Your Company to Neutralise
Competition and Seize Growth, 1998.
189. Platon. The Republic. - Indianapolis, IN: Hackett, 1974.
190. Podolny J., Page K. Network Forms of Orgazation // Annual Review of Sociology, 1998.
191. Polanyi M. Personal Knowledge. Towards a Post-Critical Philosophy: London, 1958
192. Porter M. The Competitive Advantage of Nations. – New York: The Free Press, 1990. – 495 p.
193. Porter M. Competitive Advantage: Creating and Sustaining Superior Performance. – New
York: Free Press, 1985. – 495 p.
194. Prahalad C., Hamel G. The Core Competence of the Corporation // Harvard Business
Review, May-June 1990. – P.79-91.
195. Rainwater I. You are in Charge. A Guide to Becoming Your Owntherapist. – New York,
1989. – 240 p.
196. Ribalow M. The Flowering of Modern Hebrew Literature. – New York, 1959
197. Robbins S. Organizational Behavior. – New Jersey: Prentice Hall, 2001. – 643 p.
198. Rohrmoser. Religion und Politik in der Krise der Moderne. – Styria-Verlag. Graz-Wien-
Koln, 1989.
199. Roman D. Science, Technology and Innovation: A System Approach.-Ohio, 1980.-P.291
200. Rothman H. 50 Companies that changed the world.- New York: Career Press Inc.,
2001. - 385 p.
201. Schonberger R. Japanese Manufacturing Techniques: Nine Hidden Lessons in Simplicity. –
New York: The Free Press of a Division of Macmillan Publishing Co., Inc., 1982. – 260 p.
202. Scott A. Ideology and New Social Movements. – London, 1990.
203. Shishcan Z. Philosophy as General Methodology. Implementation of Philosophical Methods
to Research in Economics and Business // Rolul ştiinţei şi învăţământului economic în
relansarea reformelor economice din Republica Moldova. – Chişinău: ASEM, 2003.

249
204. Shishcan Z. Going Globally – The demand for Cross-Cultural Management // Problemele
regionale în contextul procesului de globalizare. Simpozion internaţional, 9-10 octombrie,
2002, Chişinău: ASEM.
205. Shestov L. All Things are Possible (Apotheosis of Groundlessness). Penultimate Words
and Other Essays. – Ohio University Press, 1977.
206. Skinner B. Humanism and Behaviorism // The Humanist, 32(4), 1978. - P.18-20
207. Smith A., Haakonssen K., Ameriks K., Clarke D. Adam Smith: The Theory of Moral
Sentiments. Cambridge Texts in the History. – Cambridge University Press, 2002.
208. Spirkin A. Fundamentals of Philosophy. – Moscow: Progress Publishers, 1990. – 423 p.
209. Springer. Computational Intelligence in Economics and Finance, 2003 //
www.larouchepub.com
210. Stiglitz J. Globalization and Discontents. - London, 2002
211. St. Augustine. Confessions. – Harmondsworth: Penguin Books, 1961
212. St. Thomas Aguinas. Summa Theologica. – New York: Benziger, Bruce & Glencoe, 1948.
213. Status Report on European Telework: Telework 1997, European Comission Report, 1997 //
Network Wizards Internet Domain Survey.
214. Suzuki D.T. The Awakening of Zen. – London: Shambhala, 1980
215. Taylor W., Graham J. International and Global Marketing.-Boston:McGraw-Hill, 1998.
216. Tataisi K. The Eternal Venture Spirit: An Executive’s Practical Philosophy. – New York:
Diamond Publishing Incorporated, 1985. – 210 p.
217. The First National Report. Millenium Development Goals in the Republic of Moldova.
Chişinău, 2005.
218. The New Global Economy in the Information Age: Reflection on Our Changing World. –
University Park, 1999.
219. Thys Have I Head: The Long Discourses of the Buddha: Digha Nikaya. – Boston: Wisdom
Publications, 1987.
220. Thoreau H. Walden. London, 1886.
221. Tobin J. The New Economics: One Decade Older. – Princeton Univ. Press, 1974. – 269 p.
222. Toffler A. The Third Ware. – Bucureşti: Politica, 1983. – 278 p.
223. Touraine A. The Post-Industrial Society. Tomorrow’s Social History: Classes, Conflicts
and Culture in the Programmed Society. – London, 1974.
224. Trompenaars F., Hampden-Turner Ch. Riding the Waves of Culture: Understanding
Cultural Diversity in Global Business. – New York: McGraw-Hill, 1998. – 274 p.

250
225. Urner K. A Contribution to General Systems Theory (G.S.T.). –
http://www.grunch.net/synergetics/gstwork.html
226. Valverde J. Emotional Intelligence: From Flooding to Zoning. – Lawrence: TMP
Publications, 2001. – 88 p.
227. Vinogradov V.A. New Economy: Logic of Social Reform and Economy of the Society of
Time. – Moscow: Nauka, 2005. – 208 p
228. Waugh P. Practicing Postmodernism, Reading Modernism. – London, 1992
229. Weber M. Protestant Ethics and the Spirit of Capitalism. – New York: The Scribner’s
Press, 1958. – P. 47-78
230. Weber R. Reflections on David Bohm,s Holomovement. A Physicist’s Model of Cosmos
and Consciousness // The metaphors of Consciousness. – New York. – London, 1981
231. Wellington P. Kaizen Strategies for Customer Care. – New York: Prentice Hall, 1995
232. Wilber C., Harrison R. The Methodological Basis of Institutional Economics: Pattern
Model, Story Telling and Holism // Journal of Economic Issues, 1978, Vol.12.-P. 68-69

Limba rusă
233. Абалкин Л. Избранные труды. Т.IV: В поисках новой стратегии. – Москва:
Экономика, 2000.
234. Абрамов Р.Н. Сетевые структуры и формирование информационного общества //
Социологические исследования, №3, 2002. – C.133-140.
235. Амбарцумов Е.А. Интеллигенция // Б.С.Э., т. 10, Москва, 1972. – С. 311-314.
236. Андрианов В. Интеллектуальная модель управления в бизнесе (опыт компаний) //
Проблемы теории и практики управления, 2001, №3. – с.90-95.
237. Антология мировой философии в 4-х т., 1969-1972, Древнеиндийская философия:
Ранний Буддизм, Дхаммапада, т. 1. Ч. 1. 1969, Москва: Изд-во Социально-
экономической литературы «Мысль». – 576 с.
238. Аристотель. Никомахова Этика, т. 4 // Соч. в 4-х томах. – Москва: Мысль, 1976-1984.
239. Аристотель. Политика, т. 4 // Соч. в 4-х томах. – Москва: Мысль, 1976-1984.
240. Аристотель. Метафизика, т. 1 // Соч. в 4-х томах. – Москва: Мысль, 1976-1984.
241. Архипов В. Основные достижения в развитии технологии стратегического планирования
компаний // Проблемы теории и практики управления, 2004, №5. – с.112-118.
242. Афанасьев В.Г. Социальная информация и управление обществом. – Москва, 1975.
243. Занг В.Б. Синергетическая экономика.- Москва, 1999

251
244. Бахтияров. Постинформационные технологии: введение в психонетику. –
http://www.bookap,by.ru/psywar/bahtiyarov/g12.shtm
245. Беккер Т. Экономический анализ и человеческое поведение. – Москва: Начала-
Пресс, 1993.
246. Бирюков Б.В. Кибернетика и методология науки. – Москва, 1974.
247. Богомолов А.С. Философия США ХХ века. – Москва, 1974.
248. Брекер Э.Г. Мнения о полиции, науке полицейской и полицейском праве // Северный
архив, 1828, №5. – Санкт-Петербург.
249. Бэббидж Ч. Экономика мануфактур и производства. – Лондон, 1838.
250. Валовой Д.В. История менеджмента. – Москва: ИНФРА-М, 1997.
251. Вакуловский Д., Сыч А. Влияние бедности на малообеспеченные слои населения.-
Кишинэу: ПРООН, 1997.
252. Визир П.И. Методологическая направленность общенаучных форм знания //
Мировоззренческое и методологическое значение диалектики для современной
науки. – Кишинэу, 1988.
253. Винер Н. Кибернетика, или Управление и связь в животном и машине. Москва, 1968.
254. Войнова З. Хепенинг и его теоретики // Современное буржуазное искусство. –
Москва, 1975.
255. Вoльтер. Философские повести и рассказы, мемуары и диалоги в 2-х т. – Москва -
Ленинград, 1931.
256. Всемирная история экономической мысли в 6-и т., т.1(а), т.2 (b). – Москва: Мысль,
1987 – 2005.
257. Вудкок М., Френсис Д. Раскрепощенный менеджер. – Москва: Дело, 1991.
258. Вульф В. От Бродвея немного в сторону. – Москва: Искусство, 1982. – 264 с.
259. Гадамер Х.Г. Истина и метод. – Москва: Прогресс, 1988. – 700 с.
260. Гальперин П.Я. К вопросу об инстинктах у человека // Вопросы психологии, 1966, № 4.
261. Гамаюнов С.А. От истории синергетики к синергетике истории // XIX World
Congress of Philosophy “Homo”. - Moscow, Vol. 2. 1993.
262. Гейзенберг В. Физика и философия. Часть и целое. – Москва: Наука, 1989. – 400 с.
263. Генеральная Ассамблея ООН. Предложения в отношении международного
сотрудничества в деле борьбы с коррупцией, включая репатриацию незаконно
перевезенных средств в страны происхождения. А/АС.257/27/Add.2.
264. Государство в меняющемся мире. Всемирный Банк. Прайм. Москва, 1997.
265. Гроф С. Приключения в самопознании. – Москва: ИНИОН, 1991.

252
266. Гудым A. «Кишиневский обозреватель», 2005. № 24.
267. Давидсон-Пасечник В. Технология имиджа: дорога к цели. – Кишинэу, 1999. – 195 с.
268. Джемс У. Вселенная с плюралистической точки зрения. – Москва, 1911.
269. Дженкс Ч. Язык архитектуры постмодернизма. – Москва: Стройиздат, 1985.
270. Доклад о развитии человека: культурная свобода в современном разнообразном
мире. - UNDP : Изд-во «Весь Мир», 2004. – 328 с.
271. Доклады о человеческом развитии 1990-2005, – UNDP: Oxford.
272. Доклад по человеческому развитию – 2003. – UNDP: Oxford, 2003.
273. Доклад о развитии человека – 1995. – UNDP: Oxford, 1995.
274. Доклад о человеческом развитии – 1994. – UNDP: Oxford, 1994.
275. Древнекитайская философия (антология текстов) в 2-х т. – Москва: Мысль, 1973.
276. Дюмулен Г. История дзен буддизма. Индия и Китай. – Санкт-Петербург: ОРИС,
1994. – 336 с.
277. Егоров Д.Г., Егорова А.В. Самоорганизация экономического процесса с позиций
нелинейной термодинамики // Общественные науки и современность, 2003,
№4, – с.135-142.
278. Занимательная психология. – Москва, 1961. – 210 с.
279. Зонненфельс Н. Начальные основания полиции или благочиния / Пер.с нем. –
Москва, 1787.
280. Зуев А., Мясникова Л. Электронный рынок и «новая экономика» // Новая экономика,
2002, №2.- C.55-71.
281. Иноземцев В.Л. «Класс интеллектуалов» в постиндустриальном обществе //
Социологические исследования, 2000, № 6.
282. Иноземцев В.Л. Современное постиндустриальное общество: природа,
противоречия, перспективы. – Москва: Логос, 2000. – 304 с.
283. Инновационная экономика. – Москва: Наука, 2004. – 352 с.
284. Исаев С.А. Очерки протестантского модернизма. – Москва, 1991.
285. История экономических учений. – Москва: ИНФРА-М, 1999. – 733 с.
286. История философии. – Москва: Изд-во социально-экономической литературы
«Мысль», 1991. – 592 с.
287. История китайской философии. – Москва: Прогресс, 1989. – 552 с.
288. Каныгин Ю.М., Яковенко Ю.И. Введение в социальную когнитологию. – Киев:
Наукова думка, 1992. – 108 с.

253
289. Каныгин Ю.М. Основы когнитивного обществознания: информационная теория
социальных систем. – Киев: Украинская Академия Информатики, 1993. – 236 с.
290. Кант И. Трактаты и письма. – Москва: Наука, 1980. – 709 с.
291. Кант И. Критика способности суждения // Соч. в 6 томах. – Москва, 1963-1966.
292. Кибернетика // Б.С.Э., т.12. – Москва, 1973.- С. 75-82
293. Кинг А., Шнайдер Б. Глобальная революция. – Москва, 1981.
294. Кудров В.М. Инновационная глобализация и конкурентоспособность через призму
экономик России и США // США.Канада, 2003, № 7.- С.62-78
295. Костельс М. Информационная эпоха: экономика, общество и культура. – Москва: ГУ
ВШЭ, 2000.
296. Костецки М. Становление «сервисной» экономики // Проблемы теории и практики
управления, 1995, № 1.
297. Курс экономической теории. - Киров, МГИМО, 1994.
298. Кюнг Х. Религия на переломе эпох // Иностранная литература, 1990, № 11.– С. 223-229.
299. Курдюмов С.П., Князева Е.Н. Синергетика как новое мировоззрение: диалог с И.
Пригожиным // Вопросы философии, 1992, № 12.
300. Кямилов Х. У истоков современной турецкой литературы (Турецкие писатели-
просветители второй половины XIX в.). – Москва, 1967.
301. Ленин В.И. Полное собрание сочинений. Т. 6. – Москва.
302. Лесков Л.В. Наука как самоорганизующаяся система // Общественные науки и
современность, 2003, № 4.
303. Львов Д. Нравственная экономика – самая эффективная // Свет, 2004, №6.– C.14-16.
304. Лэнг Р. Расколотое «Я». – Санкт-Петербург, 1995.
305. Маркс К. Из ранних произведений. – Москва, 1956.
306. Маркс К. Капитал. Т. 1, 2, 3, 4 // Маркс К., Энгельс Ф. Сочинения (т. 23, 24, 25, 26). –
Москва, 1960-1970.
307. Мартинсон Х. Модернизм // Называть вещи своими именами. – Москва, 1986.
308. Мацуй В. Финансовые рынки как компонент модернизации экономики. Кишинэу:
UNDP, 2005.
309. Медоуз Д. Пределы роста. – Москва, 1991.
310. Митяев Д. Стратегия в эпоху глобализации (стратегическое планирование как
технология) // Экономические стратегии, май-июнь, 2000. – с.37-44.
311. Мировая экономика. – Москва: Юристъ, 1999. – 734 с.
312. Монтескьё Ш.-Л. Избранные произведения. – Москва, 1955.

254
313. Мюллер В. Англо-русский словарь. – Москва, 1981. – 886 с.
314. Нагорная Н.В. Ароматерапия в педиатрии: записки практического врача. – Usti nad
Labem: Cosmetic Karl Hadek International, 1998. – 288 c.
315. Никифоров Г.С., Дмитриева М.А., Снетков В.М. Практикум по психологии
менеджмента и профессиональной деятельности. – Санкт-Петербург: Речь,
2003. – 447с.
316. Ницше Ф. Так говорил Заратустра. Книга для всех и ни для кого. – Москва:
Интербук, 1990. – 301 с.
317. Овчинников Н.Ф. Тезаурусная модель интеллекта и психологические механизмы
эффективности методик изобретательства. 1982 // http://bookap/A:тезаурус.html
318. Оптимизация // Б.С.Э., т. 18.- Москва, 1974.- С.450
319. Перлз Ф. Практика гештальт-терапии. – Москва, 2000.
320. Переходная экономика: закономерности, модели, перспективы. – Москва, 1995.
321. Пико делла Мирандола. Речь о достоинстве человека (1487) // Антология «Человек».
Москва, 1991. – 463 с.
322. Платон. Тимей // Соч. в 3-х томах. – Москва: Мысль. 1968-1972.
323. Пригожин И. Философия нестабильности // Вопросы философии, 1991, № 6.
324. Принцип соотношения неопределенностей Гейзенберга, т. 6 // Б.С.Э., Москва, 1975.
325. Репс П., Сэнзаки Н. Плоть и кость Дзен / Антология текстов / - Калининград, 1993. – 192 с.
326. Римская Р., Римский С. Практическая психология в тестах. – Москва: АСЕ-ПРЕСС,
1999. – 376 с.
327. Робинсон Л. Предмет экономической науки. – Москва: Начала-Пресс, 1933.
328. Рыночная экономика, т. 2, ч. 1. – Москва, 1992.
329. Салицкий А.И. Современные подходы к глобализации в Китае // Глобализация и
крупные полупериферийные страны. - Москва: Международные отношения, 2003. –
C. 197-210.
330. Сартр Ж.-П. Экзистенциализм – это гуманизм // Сумерки Богов. – Москва:
Политическая литература, 1989. – С. 319-345.
331. Сванте А., Ингемар В. Инновационная интернационализация в новых фирмах (опыт
Швеции) // Проблемы теории и практики управления, 2004, №1. – C.41-47.
332. Селищев А.С., Селищев Н.А. Китайская экономика в XXI веке. – Санкт-Петербург,
Питер, 2004. – 240 с.
333. Семенов Ю.И. Эволюция экономики раннего первобытного общества //
Исследования по общей этнографии. – Москва, 1979.

255
334. Смит А. Исследование о природе и причинах богатства народов // Антология
экономической классики. Т. 1. – Москва, 1993.
335. Современная западная философия (словарь). – Москва, 1991. – 414 с.
336. Современная западная социология (словарь). – Москва, 1990. – 432 с.
337. Субботин М.М. Теория и практика нелинейного письма (взгляд сквозь призму
«Грамматологии» Ж. Деррида) // Вопросы философии, 1993, № 3.
338. Судзуки Д.Т. Лекции по дзен-буддизму. – Москва, Ассоциация молодых ученых,
1990. – 112 с.
339. «Тайна древних энергий // Аргументы и факты, 2006, №13.- C.18.
340. Татеиси К. Вечный дух предпринимательства. – Киев: Укрзакордонвизасервис,
1992. – 204 с.
341. Тинберген Я. Пересмотр международного порядка. – Москва, 1980.
342. Тихомиров О.К. Структура мыслительной деятельности человека. – Москва, 1969.
343. Токарев В. Гипотеза о новой парадигме управления // Проблемы теории и практики
управления, 2001, №3. – C.46-49.
344. Турнер Н. Политика государства и правовое обеспечение хозяйственной
деятельности в ФРГ // Проблемы теории и практики управления, 1995, № 4.
345. Тягай Г.Д. Общественная мысль Кореи в эпоху позднего феодализма. – Москва, 1971.
346. Файоль А. Учение об управлении. – Москва, 1995.
347. Фаткин Л. Интрепренерство в хозяйственных организациях // Проблемы теории и
практики управления., 1995, № 4.
348. Фатхутдинов Р.А. Стратегический менеджмент.– Москва: Дело,2002.– 448 с.
349. Фейербах Л. Избранные философские произведения в 2-х т., Т. 2. – Москва: Мысль, 1955.
350. Фрейд З. Психология бессознательного.– Москва: Просвещение, 1989.– 448 с.
351. Фэйдимен Д. Теория и практика личностно-ориентированной психологии. –
Москва, 1996.
352. Хейзинга Й. Homo Ludens. – Москва, 1992.
353. Хентце И. Кадровый аспект минимизированного по ресурсам производства //
Проблемы теории и практики управления, 1993, № 3.
354. Хентце И. Проблемы культуры управления многонациональными предприятиями //
Проблемы теории и практики управления, 1995, № 1.
355. Хрестоматия по общей психологии. Психология мышления. – Москва, 1981.
356. Хрищев Е.И. Экономическая стратегия малых стран в условиях глобализации. –
Кишинэу: ASEM, 2002. – 320 с.

256
357. Шаолинь: Монахи бьются. За доллары // Аргументы и факты, 2006, № 28. -C.12.
358. Шишкан Н.М. Современные социально-экономические мегатенденции. – Кишинэу,
2005. – 295 с.
359. Штейн Л. Учение об управлении и право управления с сравнением литературы и
законодательства Англии, Франции и Германии. – Санкт-Петербург, 1874.
360. Чанышев А.Н. Курс лекций по древней философии. – Москва, 1990.
361. «Человек сведущий» Homo Intelligens // Философия человека: традиции и
современность. СО ИНИОН, вып. 2. – Москва, 1991.
362. Экономическая теория (политэкономия). – Москва: ИНФРА-М, 1997. – 555 с.
363. Эльянов А. Глобализация и догоняющее развитие. – Москва: МЭМО, 2004. № 1.
364. Юсти Г.Г. Основные силы и благосостояния царств, или Подробное начертание всех
знаний, касающихся до государственного благочиния. Ч.I-IV. – Санкт-Петербург, 1772.

257
 CUVINTE-CHEIE
şi clusterele lor

METODOLOGIE, esenţă, principii, abordări, concepţii, paradigmă, metodologie

economico-managerială, mecanisme de soluţionare a problemelor social-economice şi
manageriale, abordare hermeneutică, abordare sinergetică, abordare organismică,
abordare pragmatico-axiologică polinivelară, integritate, integritate economică, integritate
umană, valoare, lanţuri/şiruri de valoare adăugată, metodologie holistică, sistem
managerial holistic.

ECONOMIE şi MANAGEMENT, sistem socioeconomic, societate informaţională, societate

postinformaţională, megatendinţele socioeconomice, modele ale „noii” economii, economie
informaţională, management informaţional, economie globală de reţea, economie
inovaţională, management inovaţional, economie de cunoştinţe, management al
cunoştinţelor, economie de piaţă social-orientată, avantaj competitiv, capital uman, capital
social, capital intelectual, proprietate intelectuală, management al resurselor umane,
ecoeconomie, economie etică, dezvoltare socioeconomică, dezvoltare umană-durabilă,
Homo Faber, gestiunea muncii, Homo Oeconomicus, antreprenoriat, Homo Intelligens,
intelect, inteligenţă economică, creativitate, responsabilitate socială, calitate, management
al calităţii.

MANAGEMENT STRATEGIC, prognozare, planificare, strategie, implementare,

evaluare, optimizare, mecanisme de control, sinergism strategic, management strategic
global, management strategic naţional (al Republicii Moldova), management strategic
corporativ, automanagement strategic.

MANAGEMENT CROS-CULTURAL, management internaţional, management comparat,

relaţii economice internaţionale, economie globală.

258
 Adnotare
a tezei pentru conferire a titlului ştiinţific
de doctor habilitat în economie
pe tema: „FUNDAMENTAREA DE NOI ABORDĂRI
ALE MANAGEMENTULUI STRATEGIC ŞI CROS-CULTURAL”

Actualitatea temei disertaţiei este condiţionată de schimbările esenţiale în domeniul economico-

managerial, cauzate de acţionare megatendinţelor socioeconomice, dezvoltarea societăţii informaţionale şi
apariţia societăţii postinformaţionale. Aceste schimbări determină necesitatea reevaluării valorilor şi
strategiilor la toate nivelurile organizaţional-decizionale ceea ce, la rândul său, necesită revizuirea
fundamentelor metodologiei economico-manageriale. Aceasta prezintă şi mai multă importanţă, dacă este
se ţine cont de faptul că însăşi metodologia capătă tot mai multă valoare economică. De aceea, scopul
tezei constă în sistematizarea şi dezvoltarea conceptuală a noilor abordări ale managementului strategic şi
cros-cultural argumentarea acestor abordări drept constituentele noii metodologii economico-manageriale
şi conceptualizarea acesteia.
Pe parcursul realizării acestui scop, sunt sistematizate şi conceptual dezvoltate, în contextul
managementului strategic şi cros-cultural, astfel de abordări ale ştiinţei „valului trei”, precum holistică,
hermeneutică, sinergetică, organismică; sunt elaborate noile abordări (Gestalt-managerial, progmatico-
axiologică polinivelară); sunt aplicate, într-o nouă calitate a lor, abordările tradiţionale (evolutivă,
dialectică ş.a.). Ca urmare, noua metodologie economico-managerială este conceptualizată ca un sistem
de mentalitate şi de modalităţi ale luării deciziilor, ale cărui trăsături principale sunt: holismul,
sinergismul pozitiv, flexibilitatea, conformitatea situaţională, transparenţa etc. Pe această bază, în teză, se
analizează formarea culturii economico-manageriale în legătură cu alte componente ale culturii umane
(politică, filosofie, religie ş.a.). Datorită acestei analize se revelevă esenţa „noii” economii, inclusiv
modelele şi valorile ei.
În baza analizei datelor rapoartelor ONU, DSS al Republicii Moldova şi ale studiului
socioeconomic cros-cultural, a cuprins astfel de ţări ca Germania, Moldova, Ucraina, Polonia, Cehia,
Macedonia şi Bulgaria, se dezvăluie un nou sistem al valorilor contemporane, de care trebuie ţinut cont,
pe de o parte, în scopul perfect, onării managementului strategic al „noii” economii la nivel global,
naţional, corporativ şi individual, pe de altă parte, pentru analiza corectă a schimbărilor în management.
În disertaţie se efectuează atât analiza retrospectivă, pe baza căreia sunt evidenţiate şi
conceptualizate paradigmele epocale ale dezvoltării socioeconomice şi manageriale, precum şi este
cercetată evoluţia managementului strategic la nivelurile sale organizaţionale, cât şi analiza strategiilor şi
valorilor contemporane, exprimate în programele dezvoltării socioeconomice şi umane la nivel global şi
în tendinţele respective la nivel corporativ; sunt analizate modelele „noii” economii în contextul culturii
globale de reţea şi, pe această bază, se elaborează o nouă paradigmă a managementului strategic şi cros-
cultural – Homo Intelligens; sunt cercetate strategiile şi programele de bază ale dezvoltării
socioeconomice a Republicii Moldova, sub aspectul obiectivului ei strategic – integrarea în Uniunea
Europeană. Graţie analizei prospective, se formulează concepţia dezvoltării socioeconomice şi umane a
societăţii postinformaţionale ca dezvoltarea constructiv-durabilă şi organismică.
Cercetările efectuate au permis conceptualizarea managementului strategic şi cros-cultural ca
sisteme holistice şi sinergetice de gestiune.
Tezele teoretice, aspectele metodologice şi recomandările aplicative ale lucrării pot fi utilizate de
guvernământul Republicii Moldova (Ministerul Economiei, de Dezvoltare Informaţională, de Afaceri
Externe, de Integrare Europeană ş.a.) în decursul elaborării şi perfecţionării strategiilor de dezvoltare
socioeconomică a ţării şi de integrare a acesteia în economia globală şi regională; de conducerea firmelor
pentru a perfecţiona strategiile de competitivitate la piaţă globală, regională, naţională, de profesorat
pentru dezvoltarea cursurilor de management strategic, cros-cultural, internaţional, de firmă, teorie
economică, de metodologia ştiinţei economice şi manageriale ş.a.

259
 ANNOTATION
of the thesis for the Degree of Doctor Habilitat
in Economical Sciences
on the theme: „SUBSTANTIATION OF NEW APPROACHES TO STRATEGIC
AND CROSS-CULTURAL MANAGEMENT”

The essential changes of social-economic reality caused by the mega tendencies (globalization,
liberalization, socialization etc.), the development of information society and the origin of the post
informational one condition the actuality of the topic of the dissertation. These changes call forth for the
reevaluation of values and strategies on all levels of decision-making that, in its own turn, determines the
necessity for the revision of the foundations of economic-managerial methodology. If taken into account
that the very methodology gets an economical value in contemporary business world, actuality of the
research topic is in increase. The main objectives of the work so far are to be the systematization and
conceptual development of new approaches to strategic and cross-cultural management, substantiation of
these approaches as the components of a new economic-managerial methodology and the
conceptualization of the latter.
The realization of these objectives has resulted in the systematization and development in the
context of strategic and cross-cultural management of such approaches of the “third scientific wave” as
holistic, hermeneutic, synergetic and organismic one, the elaboration of new approaches like managerial
Gestalt and polylevel pragmatic-axiological approach, the application of traditional approaches like
evolutionary, dialectical etc. in their new interpretation. On this basis a new economic-managerial
methodology has been conceptualized as a system of thinking and decision-making, the distinctive
features of which are: holism, flexibility, transparency, positive synergism, situation adequacy etc.
Leaning upon this, there has been analyzed economic culture in its interconnection with other domains of
human culture (politics, philosophy, religion etc.), owing to which the essence, models and values of a
“new” economy have been revealed.
Due to the analysis of the data of the ONU, national statistics and social-economic cross-cultural
research on seven countries conducted by the author and her international colleagues under the guidance
of Braunschweig Institute of Management, a contemporary system of managerial values has also been
figured out. It has become important, on the one hand, for the perfection of the strategies of a “new”
economy on global, national, corporate and individual levels, on the other hand, for the analysis of
changes in management.
The retrospective analysis has been used for the conceptualization of paradigms for the social-
economic development and strategic management of previous epochs as well as for the investigation on
the evolution of strategic management at its main organizational levels (global, state and corporate).
The actual analysis has been used for the research on contemporary strategies and values embodied
in Programs for the social-economic development on global level and the respective tendencies on the
corporate one as well as for the investigation on and systematization of the models of the “new” economy
in its correlation with other spheres of human activity. On this basis a new paradigm of strategic and
cross-cultural management has been elaborated as Homo Intelligens. Proceeding from the current
strategic goal of the Republic of Moldova - integration into the European Union - there has also been
analyzed the main strategies and programs for the social-economic development of the country.
The prospective analysis has been used for the identification of a social-economic development
conception of the post informational society as the sustainable, constructive and organismic development.
The conducted research has made it possible to conceptualize strategic and cross-cultural management as
holistic and synergetic systems.
Theoretical theses, methodological ideas and applicative recommendations of the dissertation can
be used by the Government of the Republic of Moldova (Ministry of Economic and Informational
Development, Ministry of External Relations and European Integration etc.) for further elaboration and
perfection of strategies for national social-economic development and integration into the world and
regional economies; by corporate management for its strategies to increase competitiveness on global,
regional and national markets; by professors for further perfection of their courses on strategic, corporate,
international, comparative management and on economic theory as well as for the elaboration of courses
on methodology of economic and managerial sciences, cross-cultural management etc.

260
 AННОТАЦИЯ
диссертации на соискание ученой степени доктора хабилитат экономических наук
на тему: ОБОСНОВАНИЕ НОВЫХ ПОДХОДОВ К СТРАТЕГИЧЕСКОМУ
И КРОССКУЛЬТУРНОМУ МЕНЕДЖМЕНТУ

Актуальность темы диссертации обусловлена сущностными изменениями в экономико-

управленческой области, вызванными действием социально-экономических мегатенденций,
развитием информационного общества и зарождением постинформационного. Эти изменения
делают востребованным переоценку ценностей и стратегических ориентаций на всех уровнях
принятия решений, что, в свою очередь, требует пересмотра самих основ экономико-
управленческой методологии. Это тем более важно, если учесть, что сама методология все больше
приобретает экономическую ценность. Поэтому целью данной работы является систематизация и
концептуальное развитие новых подходов к стратегическому и кросскультурному менеджменту,
обоснование этих подходов в качестве компонентов новой экономико-управленческой методологи
и ее концептуализация.
В процессе реализации этой цели систематизируются и развиваются в контексте
стратегического и кросскультурного менеджмента такие подходы науки «третьей волны» как
холистский, герменевтический, синергетический и организмический, разрабатываются новые
подходы (управленческий гештальт, прагматико-аксиологический многоуровневый), применяются
в новом качестве традиционные подходы (эволюционный, диалектический и др.). Соответственно,
концептуализируется новая экономико-управленческая методология как система мышления и
способов принятия решений, основными чертами которой являются: холизм, гибкость,
открытость, положительный синергизм, ситуационная адекватность и др. На основе этого в работе
анализируется формирование экономико.управленческой культуры во взаимосвязи с другими
составляющими культуры (политикой, философией, религией и т.д.). Благодаря этому
раскрывается сущность «новой» экономики, ее моделей и ценностей.
На основе анализа материалов ООН, национальной статистики и данных специально
проведенного кросскультурного социоэкономического исследования по Молдове, Германии,
Украине, Польше, Чехии, Македонии и Болгарии раскрывается современная система ценностей,
учет которой важен, с одной стороны, для совершенствования стратегического менеджемента
«новой» экономики на глобальном, национальном, корпоративном и индивидуальном уровнях, с
другой стороны, для правильного анализа изменений в менеджменте.
Диссертация содержит как ретроспективный анализ, на основе которого выявляются и
концептуализируются парадигмы социально-экономического развития и стратегического
управления предыдущих эпох, а также исследуется эволюция стратегического менеджмента на
различных его организационных уровнях, так и анализ современных стратегических ориентаций и
ценностей, выраженных в Программах социально-экономического развития на глобальном уровне и
соответствующих тенденциях на корпоративном, анализируются модели «новой» экономики во
взаимосвязи с другими областями человеческой деятельности и на этой основе разрабатывается
новая парадигма стратегического и кросскультурного менеджмента – Homo Intelligens. Исследуются
также основные стратегии и программы социально-экономического развития Республики Молдова,
исходя из текущей ее стратегической цели – интеграции в Европейский Союз. На основе
проспективного анализа формулируется концепция социально-экономического развития
постинформационного общества как устойчиво-конструктивное и организмическое развитие.
Проведенные исследования позволили концептуализировать стратегический и кросскультурный
менеджмент как целостные и синергетические системы управления.
Теоретические тезисы, методологические аспекты и практические рекомендации работы могут
быть использованы правительством Молдовы (Министерствами Экономики, Информацион-ного
Развития, Иностранных дел и Европейской Интеграции и др.) при разработке и совершенствовании
стратегий социально-экономического развития страны и ее интеграции в мировую и региональную
экономики, руководителями фирм при разработке стратегий по повышению конкцурнтоспособности
на глобальном, региональном и национальном рынках, профессурой при чтении курсов по
стратегическому, кросскультурному, международному менеджменту, менеджменту фирмы,
экономической теории, методологии экономической и управленческой науки и др.

261
ANEXE

262
 Anexa I
Modificarea esenţei paradigmelor strategice ale integrităţii
umane în managementul strategic al culturii mondiale

Societatea pre-industrială Societatea

Societatea postindustrială Societatea
Elementele industrială (informaţională) postinformaţională
Lumea Antică,
esenţei Lumea Nouă Lumea (optimizaţională)
veche (apr.mil.4- Lumea Medievală
paradigmatice (sec.XIV- Postmodernului Lumea Viitorului
3 î.Hr. -sec.III (sec.IV-XIII)
d.Hr.) mijl.sec.XX) (II jum.sec.XX – (mij.sec.XXI - …)
I jum. sec.XXI)
1 2 3 4 5 6
¾ Tratarea Contopirea cu Contopirea cu Contopirea cu Determinarea locului Interacţiunea
integrităţii Universul, Dumnezeu maşina industrială; său în reţelele globale sinergetică energo-
drept scop al armonia cu masa; ale culturii mondiale; informaţională cu
dezvoltării sufletului şi orientarea şi Universul,
umane corpului autoexprimarea deplasarea dinamică optimizarea şi
epatantă în aceste reţele; armonizarea
autoexprimarea autoexprimărilor
individuală solicitată individuale

¾ Problema Creşterea social- Creşterea social- Creşterea social- Creşterea social- Creşterea social-
paradigmatică economică economică şi economică şi economică intensivă economică intensivă
şi concepţia extensivă şi spirituală extensivă intelectuală şi dezvoltarea şi dezvoltarea
dezvoltării dezvoltarea pe baza concepţiilor extensivă pe baza intelectuală intensiv- spirituală intensiv-
umane intelectuală teologice concepţiei extensivă pe baza extensivă pe baza
intensivă pe baza tehnogene concepţiei dezvoltării concepţiei dezvoltării
concepţiei durabile constructiv-sinergice
armoniei şi organismice
universale
¾ Direcţiile Dezvoltarea Construcţia Dezvoltarea Producerea Optimizarea şi
investiţionale gospodăriei bisericilor, industriei şi cunoştinţelor, sinergismul
prioritare naturale menţinerea comerţului, informaţiei, noilor proceselor
(agricole), gospodăriilor construcţia tehnologii, protecţia socioeconomice şi de
micului comerţ, naturale, drumurilor şi flotei, socială şi ecologică gestiune; asigurarea
organizarea dezvoltarea dezvoltarea calităţii acestor
campaniilor agriculturii învăţământului procese şi a
militare rezultatelor lor
Formarea elitei Formarea elitei Învăţământul de Formarea elitei Formarea elitei
intelectuale spirituale masă informaţionale, psihoneutice,
intelectualizarea dezvoltarea
societăţii spiritualităţii sociale
¾ Principalii Munca, pământul, Munca, pământul, Munca, pământul, Informaţia, Intelectul, psihicul,
factori de uneltele primitive uneltele capitalul financiar, cunoştinţele, energia „vie”,
producţie de muncă perfecţionate de capacitatea de intelectul, uneltele capacitatea
manuală muncă manuală antreprenoriat, cibernetizate de sinergetică, uneltele
uneltele mecanizate muncă organismice de muncă
de muncă

263
 1 2 3 4 5 6
¾ Principalele Agricole, Agricole, Industriale, Informaţionale, Bionice*,
tehnologii ce comerciale, militar- manufacturiere, de instruire ecologice, biotehnice psihonetice*,
asigură politice şi spiritual- sinergetice*,
dezvoltarea intelectuale psihologice optimale*,
paradigmatică
organismice
¾ Criteriile de Capitalul fizic Capitalul fizic Capitalul fizic Capitalul fizic Capitalul fizic
apreciere a (resursele naturale) (resursele (resursele naturale, (echipamentul (echipamentul
dezvoltării Capitalul naturale) înzestrarea tehnică) telecomunicaţional şi organismic şi
umane din intelectual Capitalul Capitalul financiar informaţional – infrastructura
punctul de (tehnologiile spiritual-religios cibernetic, infrastruc- optimizaţională)
vedere al militare strategice, (idealurile şi tura lor) Capitalul uman,
valorificării elaborările valorile spirituale, Capitalul uman social, spiritual şi
capitale şi filozofico- tehnologiile (studiile, intelectul, sinergetic
acumulării de ştiinţifice) psiho-religioase şi tehnologiile) Capitalul
resurse fiziologice) social (legile şi nor-
mele reglementării
sociale, inclusiv cele
voluntare)
¾ Valorile Pluralismul, Monismul, Dihotomia Pluralismul, Intelectul, Sinergia,
paradigmatice Înţelepciunea, Spiritul, Armonia (opoziţia), Virtualitatea, Înţelepciunea,
Armonia cu cu Dumnezeu, Raţionalitatea – Personalismul, Inteligenţa, Armonia
Universul, Dominaţia Irationalitatea, Dominaţia, organismică cu
Dominaţia Individualismul – Colaborarea Universul
Colectivismul,
Universalitatea,
Standardul,
Dominaţia
¾ Valoarea •Strategul • Cârmuitorul • Stăpânul • Colaboratorul cu • Optimizatorul
omului şi •Robul forţelor Pământului Universului forţele Universului proceselor culturii
statutul lui în militar - politice • Robul lui • Jucăria forţelor de real • Managerul strategic
Univers Dumnezeu piaţă / victima • Domnitorul lumilor al realităţii reale şi
crizei ecologice virtuale virtuale
• Captivul realităţii • Organismul unic în
virtuale organismul
Universului
• Colaboratorul
sinergic cu forţele
Universului

*
Tehnologiile marcate cu asterisc apar şi acţionează deja în societatea informaţională, dar îşi vor atinge apogeul în
societatea postinformaţională.

264
 1 2 3 4 5 6
¾ Expresia Homo Homo Perennis Homo Rationalis- Homo Intelligens- Homo Intelligens –
„personificată” Strategos-Politicus Oeconomicus şi Synergos94 Organismicus şi
a paradigmei Irationalis Strategos-Holos
integrităţii
omenirii în
management
strategic al
culturii
¾ Specificul Militară şi Teologico- Raţionalistă Informaţională, Optimizaţională şi
culturii politico-strategică religioasă economică, Virtuală, sinergetico-holistică
paradigmale a evolutivă (organismică),
gândirii Sinergetică, inteligentă, strategic
Iraţionalistă, Intelectuală nouă
revoluţionară
¾ Evoluţia Homo Sapiens Homo Homo Homo Sapiens Homo Sapiens Holos
Homo Sapiens Holos-meros95 Sapiens-meros Sapiens-meros meros-Holos
din punctul de
vedere al
mişcării lui
paradigmale
spre integrita-
tea, conştienti-
zată ca bază a
dezvoltării
managementul
ui strategic

Sursa: elaborat de autoare

94
Metodologia sinergetică se află actualmente în proces de formare în societatea informaţională şi asigură treptat, în viziunea
noastră, constituirea paradigmei Homo Intelligens. În societatea postinformaţinală această metodologie urmează să devină o
parte a noii metodologii – organismice – care va asigura dezvoltarea lui Homo Intelligens-Organismicus.
95
Grecescul „meros” – parte, „holos” – întreg, integrat. Se are în vedere că în antichitate Homo Sapiens, datorită
capacităţii de reflecţie, s-a conştientizat drept parte a integrităţii universale, tinzând spre armonia micro- şi
macrocosmosului, dar, în acelaşi timp, reflexivitatea lui a căpătat treptat un caracter linear şi a avut drept rezultat
dihotomia gândirii strategice. Respectiv, în Evul Mediu, corpul lui Homo Sapiens şi sufletul lui erau în
confruntare absolută. Doar în suflet se observa adevărata esenţă a lui Homo Sapiens. Sufletul era tratat ca
părticică a lui Dumnezeu. Homo Sapiens apărea, de asemenea, ca o parte a întregului mecanism industrial şi a
consumului în masă. În societatea informaţională, pe de o parte, pe baza formării reţelelor energoinformaţionale
comunicative şi de producţie-consum, precum şi a globalizării lor, pe de altă parte, graţie dezvoltării capacităţii
de reflexie polilineară, se creează, în viziunea noastră, premisele pentru conştientizarea lui Homo Sapiens pe sine
în calitate de parte deja nu a întregului mecanism autocuprinzător al culturii (religios, industrial sau birocratic), ci
a integrităţii dinamice, în formarea şi reglementarea căreia el participă nemijlocit. Conştientizarea sa în
continuare drept organism inclus în Universul integrat capabil să creeze o cultură integrată şi să se conducă pe
sine, precum şi fenomenele naturii şi culturii în baza managementului strategic integrat, semnifică o nouă etapă
de dezvoltare a lui Homo Sapiens, organizaţional reprezentată sub formă de „societate organismică”.

265
 Anexa II

Evoluţia identificării
şi integrităţii gestiunii / managementului strategic

Societatea preindustrială Societatea

postindustrială Societatea
Societatea postinformaţională
industrială (informaţională)
(organismică)
Lumea antică Lumea Lumea
Criteriile Lumea modernă Lumea optimizării
(sec. XIII – medievală (sec.XIV – postmodernă
de comparaţie
(sec. I – XIII) (II jum. şi sinergiei
I î.H.) mij. al sec. XX) a sec. XX – I jum. (de perspectivă)
a sec. XXI)
1 2 3 4 5 6
• Autoidentificarea Arta conducerii Arta dirijării Arta politeiei; Ştiinţa Ştiinţa şi Arta Sinergia Ştiinţei şi Artei
managementului armatei şi minţilor şi despre poliţie; Ştiinţa managementului managementului strategic;
strategic în statului, arta sufletelor concret-economică strategic; Managementul strategic
cultura mondială autodezvoltării oamenilor despre gestiune; Managementul optimizaţional/organismic
personalităţii Managementul strategic real şi
ştiinţific virtual
• Nivelurile Statal şi Global; Naţional-statal; Corporativ; global, Global; statal; corporativ;
principale de imperial; individual corporativ individual individual
dezvoltare a individual
gestiunii
strategice
• Necesităţile şi Satisfacerea Satisfacerea Satisfacerea Satisfacerea Satisfacerea
cerinţele cantitativă a cantitativă a cantitativă şi stan- multilaterală a individualizată, optimizată
fundamentale ca nevoilor nevoilor dardizată a nevoilor diverselor nevoi şi şi de calitate înaltă a
obiect compus al fiziologice şi fiziologice şi fiziologice, cerinţe, inclusiv a nevoilor şi cerinţelor
gestiuni strategice materiale ale cerinţelor materiale şi celor intelectuale, „construc-tive”, inclusiv de
şi modalitatea tuturor spirituale ale intelectuale ale informaţionale, securitate intelectuală,
principală de cetăţenilor tuturor majorităţii virtuale, psihică, culturală, ocrotire
satisfacere a liberi; locuitorilor cetăţenilor, necesităţilor de a sănătăţii, de autorea-
acestora satisfacerea moşiei feudale participarea autorealizare, lizare sinergetice,
calitativă a (a latifundiei); crescândă la viaţa securitate socială şi comunicare etică,
cerinţelor de calitativă – de politică, economică, ecologică a tuturor dezvoltare holistică
studii, artă, studii, culturală a societăţii; membrilor societăţii (organismico-armonioasă)
ştiinţă, creştere dezvoltare satisfacerea a tuturor membrilor
spirituală a unui personală, calitativă a societăţii
număr limitat securitate necesităţilor de
de cetăţeni personală a securitate politică şi
unui număr economică a
restrâns de societăţii
membri ai
societăţii
• Forma Descentralizată, Reţea Centralizată, Preponderent Sinergia formelor
organizaţională pluralist- piramidală ierarhică, lineară, descentralizată, centralizate şi
principală de atomistică globalizată cu verticală atomistică de reţea descentralizate sub
realizare a (Grecia Antică un centru clar (predominantă); (CTN, centre aspectul optimizării
gestiunii clasică); exprimat Linear-paralelă regionale gestiunii strategice a
strategice Centralizată de (catolicismul (protestantismul) integraţioniste cu sistemelor / organismelor
piramidă creştin); reţelele sale) socioeconomice concrete;
(imperiile) Pluralist- Interacţiunea la mai multe
atomistică niveluri ale formaţiilor
(ortodoxia, integraţioniste ca
budismul, organisme de reţea
islamismul)

266
 Continuarea anexei II
1 2 3 4 5 6
• Stilul predominant Pluralist / Autoritar Autoritar / Democratic / Pluralist / Creativ-
de gestiune Autoritar Democratic Participativ / situaţional /
Creativ- Sinergetic
experimental
• Controlul Lipsa Lipsa Un anumit control Controlul vine din Controlul
controlului controlului asupra activităţii partea legii multilateral,
asupra asupra bisericii din partea juridice şi neformal şi
activităţii activităţii statului, asupra societăţii civile informaţional,
conducătorilor conducătorilor statului – din partea determinat de o
(împăraţilor, (bisericii) antreprenoriatului, strânsă
sacerdoţilor) asupra interacţiune a
antreprenoriatului – reţelelor cu mai
din partea multe niveluri; un
sindicatelor grad înalt de
respectare a
normelor etice şi
de autocontrol
• Ştiinţa-lider ce creează Filozofia Teologia Mecanica / Cibernetica Psihoneutica
baza metodologică a Automatica Informatica Bionica
gestiunii strategice Economia Biotehnica Organismica
Managementul Jurisprudenţa Etica
Sinergetica Ecoeconomia
• Paradigmele create Homo Homo Perennis Homo Rationalis / Homo Intelligens / Homo Intelligens-
de managementul Politicus – / Homo Faber Homo Faber- Homo Faber- Synergos-Organis-
strategic care, la rândul Strategos / Oeconomicus Oeconomicus micus
său, asigură Homo Faber ecologofobic ecologofilic
integritatea lui la un
nivel adecvat de
dezvoltare a acestuia

Sursa: elaborat de autoare

267
 Anexa III
Caracteristică comparativă de atitudini faţă de valorile vieţii (în %)

Moldova Germania Polonia Ucraina Macedonia Cehia Bulgaria

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important
valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele
Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant
Principiile de bază

Important

Important

Important

Important

Important

Important

Important
Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic
TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL
după care mă conduc
în viaţă ...

L1 Egalitate (posibilităţi 4,7 5,3 56,0 34,0 100 0,6 0,6 78,1 20,6 100 1,1 3,2 75,5 20,2 100 0,6 3,8 66,0 29,6 100 1,6 2,8 61,4 34,1 100 0,0 2,9 72,9 24,3 100 0,8 0,0 63,2 36,0 100
egale pentru toţi)
L3 Putere / influenţă
socială (control asupra 8,0 14,0 62,7 15,3 100 8,8 10,0 78,8 2,5 100 1,1 5,3 86,2 7,4 100 3,8 18,2 64,2 13,8 100 2,0 11,0 72,0 15,0 100 1,4 12,9 81,4 4,3 100 0,8 1,6 71,2 26,4 100
altora, dominare)
L5 Libertate (libertate a 0,0 1,3 40,0 58,7 100 0,0 0,6 40,6 58,8 100 0,0 0,0 53,2 46,8 100 0,6 0,0 51,6 47,8 100 0,0 0,0 43,9 56,1 100 0,0 0,0 45,7 54,3 100 0,0 0,0 31,2 68,8 100
acţiunilor şi gândurilor)
L6 Viaţă spirituală (accent
pe viaţa spirituală şi nu 2,7 1,3 70,0 26,0 100 0,6 0,6 84,4 14,4 100 0,0 2,1 76,6 21,3 100 0,0 5,0 71,1 23,9 100 1,2 1,6 63,8 33,3 100 2,9 4,3 82,9 10,0 100 0,8 4,8 77,6 16,8 100
materială)
L7 Simţul de apartenenţă
(senzaţia că alţii au grijă 3,3 8,0 59,3 29,3 100 1,3 1,3 81,9 15,6 100 2,1 6,4 85,1 6,4 100 1,9 8,8 71,1 18,2 100 2,0 6,1 66,3 25,6 100 0,0 0,0 75,7 24,3 100 0,0 0,8 52,0 47,2 100
de mine)
L8 Ordine socială 0,7 0,0 34,7 64,7 100 0,0 0,0 67,5 32,5 100 0,0 3,2 78,7 18,1 100 0,6 0,0 50,3 49,1 100 0,4 0,0 48,8 50,8 100 0,0 1,4 80,0 18,6 100 0,0 0,0 46,4 53,6 100
(stabilitate în societate)
L10 Sensul vieţii(de a avea 0,0 0,0 24,0 76,0 100 0,6 0,6 45,6 53,1 100 0,0 1,1 52,1 46,8 100 0,6 0,0 42,8 56,6 100 0,0 0,0 25,2 74,8 100 0,0 0,0 45,7 54,3 100 0,0 0,0 21,6 78,4 100
un scop în viaţă)
LI2 Bogăţie (bani, 0,7 2,7 49,3 47,3 100 1,3 0,6 93,1 5,0 100 0,0 0,0 86,2 13,8 100 0,0 9,4 74,8 15,7 100 0,4 2,4 65,0 32,1 100 1,4 1,4 91,4 5,7 100 0,8 0,0 59,2 40,0 100
îndestulare materială)
L13 Securitate naţională
(apărare a naţiunii 0,7 0,7 32,7 66,0 100 0,6 5,0 70,0 24,4 100 2,1 2,1 71,3 24,5 100 0,6 0,6 52,8 45,9 100 0,4 1,6 32,1 65,9 100 0,0 1,4 77,1 21,4 100 0,0 1,6 38,4 60,0 100
mele de duşmani)
L14 Respect de sine (crez 0,0 0,0 36,0 64,0 100 0,6 0,0 40,0 59,4 100 0,0 0,0 53,2 46,8 100 0,0 1,9 59,7 38,4 100 0,0 0,0 30,5 69,5 100 0,0 0,0 54,3 45,7 100 0,0 0,0 24,0 76,0 100
în valoarea proprie)
L15 Schimb reciproc de
servicii (evitare de 2,7 2,0 36,0 59,3 100 3,1 8,1 80,6 8,1 100 2,1 2,1 78,7 17,0 100 13,8 3,8 73,6 8,8 100 1,6 3,3 54,9 40,2 100 0,0 1,4 75,7 22,9 100 0,0 0,0 61,6 38,4 100
îndatoriri)

268
 Continuarea anexei III
Moldova Germania Polonia Ucraina Macedonia Cehia Bulgaria

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important
valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele

valorilor mele
Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant
Principiile de bază

Important

Important

Important

Important

Important

Important

Important
Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic

Contrazic
TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL

TOTAL
după care mă conduc
în viaţă ...

L16 Creativitate (unicitate,

0,0 2,7 74,0 23,3 100 0,0 0,6 71,3 28,1 100 0,0 2,1 76,6 21,3 100 0,6 2,5 76,1 20,8 100 0,4 0,8 57,7 41,1 100 0,0 0,0 70,0 30,0 100 0,0 0,0 53,6 46,4 100
imaginaţie)
L17 Pace (lipsa războaielor
1,3 0,0 24,0 74,7 100 0,6 0,0 55,0 44,4 100 1,1 3,2 62,8 33,0 100 0,0 1,9 42,8 55,3 100 1,6 2,0 32,5 63,8 100 0,0 0,0 54,3 45,7 100 0,0 0,8 36,8 62,4 100
şi conflictelor)
L18 Respectare a tradiţiilor
0,7 4,7 64,7 30,0 100 3,1 6,3 85,6 5,0 100 1,1 8,5 74,5 16,0 100 1,3 2,5 67,3 28,9 100 2,0 4,1 62,6 31,3 100 1,4 1,4 88,6 8,6 100 0,0 1,6 76,8 21,6 100
(păstrarea tradiţiilor)
L20 Autodisciplină (abţinere,
2,0 0,7 49,3 48,0 100 0,6 2,5 77,5 19,4 100 0,0 2,1 79,8 18,1 100 0,6 0,6 54,7 44,0 100 0,4 0,8 58,5 40,2 100 0,0 0,0 90,0 10,0 100 0,8 2,4 51,2 45,6 100
rezistenţă la tentanţii)
L24 Unicitate cu natura 0,0 2,0 65,3 32,7 100 0,6 4,4 80,6 14,4 100 0,0 3,2 83,0 13,8 100 0,6 6,3 83,0 10,1 100 0,0 3,7 72,8 23,6 100 0,0 4,3 84,3 11,4 100 0,0 4,0 79,2 16,8 100
L27 Autoritate (dreptul de a
0,7 4,0 64,0 31,3 100 1,9 4,4 85,0 8,8 100 1,1 5,3 90,4 3,2 100 0,0 5,0 61,6 33,3 100 0,0 1,6 59,3 39,0 100 1,4 2,9 85,7 10,0 100 0,0 1,6 52,8 45,6 100
conduce şi a da dispoziţii)
L30 Dreptate socială (elimi-
narea nedreptăţii sociale, 2,0 2,7 53,3 42,0 100 0,0 0,0 82,5 17,5 100 0,0 2,1 83,0 14,9 100 0,6 0,0 64,2 35,2 100 1,2 2,0 54,9 41,9 100 0,0 0,0 87,1 12,9 100 0,0 0,8 66,4 32,8 100
grija celor oropsiţi
L35 Toleranţă (de a avea o
gândire largă, a fi
0,0 0,7 61,3 38,0 100 0,6 0,0 57,5 41,9 100 0,0 1,1 84,0 14,9 100 0,0 3,1 80,5 16,4 100 0,4 0,0 61,0 38,6 100 0,0 0,0 77,1 22,9 100 0,0 0,0 61,6 38,4 100
răbdător faţă de diverse
idei şi convingeri
L41 Determinare a scopului
0,0 0,0 38,7 61,3 100 0,0 0,6 66,3 33,1 100 0,0 0,0 57,4 42,6 100 1,9 7,5 68,6 22,0 100 0,0 0,0 50,0 50,0 100 0,0 0,0 65,7 34,3 100 0,0 0,8 40,8 58,4 100
în viaţă
L42 Sănătate (de a nu fi
bolnav nici fizic, nici 0,0 0,0 14,7 85,3 100 0,0 0,0 26,3 73,8 100 0,0 1,1 31,9 67,0 100 0,6 0,0 25,2 74,2 100 0,0 0,0 10,6 89,4 100 0,0 0,0 20,0 80,0 100 0,0 0,8 9,6 89,6 100
mintal)
L48 Inteligenţă (a gândi
0,0 0,0 23,3 76,7 100 0,6 0,0 51,3 48,1 100 0,0 0,0 47,9 52,1 100 0,0 0,6 42,1 57,2 100 0,0 0,0 32,1 67,9 100 0,0 0,0 50,0 50,0 100 0,0 0,8 22,4 76,8 100
logic, conştient)
L51 Credinţă (adept al religiei) 6,7 19,3 60,7 13,3 100 9,4 13,8 66,9 10,0 100 2,1 4,3 66,0 27,7 100 0,0 4,4 74,2 21,4 100 3,7 15,4 57,3 23,6 100 20,0 32,9 42,9 4,3 100 9,6 14,4 62,4 13,6 100
L52 Responsabilitate (de a
oferi altora încredere 0,0 0,7 42,7 56,7 100 0,6 0,0 39,4 60,0 100 0,0 1,1 60,6 38,3 100 0,6 1,3 45,9 52,2 100 0,0 0,4 42,7 56,9 100 0,0 0,0 61,4 38,6 100 0,0 0,0 20,0 80,0 100
în mine)
L56 Succes (atingere a
0,0 0,0 23,3 76,7 100 0,0 0,0 55,6 44,4 100 0,0 0,0 71,3 28,7 100 0,0 0,6 50,9 48,4 100 0,0 0,0 24,0 76,0 100 0,0 0,0 58,6 41,4 100 0,0 0,0 19,2 80,8 100
scopurilor)
Sursa: elaborat de autoare în baza datelor selectate din studiul socioeconomic cros-cultural efectuat în colaborare
cu Institutul de Management din Braunschweig, Germania (anul 2006)

269
 Anexa IV

Caracteristica comparativă a aspectelor şi strategiilor administrării afacerilor (în %)

Moldova Germania Polonia Ucraina Macedonia Cehia Bulgaria

Aspecte importante

Vor deveni î

Vor deveni î
Vor deveni

Vor deveni

Vor deveni

Vor deveni

Vor deveni
în prezent

în prezent
Au fost în

Au fost în

în trecut

în trecut

în trecut
Au fost î

Au fost î
în viitor

în viitor

în viitor

în viitor

în viitor
n trecut

n trecut
prezent

prezent

prezent

prezent

prezent
n viitor

n viitor
Sunt în

Sunt în

Sunt în

Au fost

Sunt în

Sunt în

Au fost

Au fost
în administrarea

trecut

trecut
Total

Total

Total

Total

Total

Total

Total
Sunt

Sunt
afacerii

UF1 Orientarea business-proceselor 16,0 64,7 19,2 100 23,7 43,6 32,7 100 24,1 48,2 27,7 100 38,1 48,8 13,1 100 15,0 65,2 19,9 100 25,4 46,2 28,5 100 19,5 69,5 11,0 100
spre costuri
UF2 Capacitatea de concurenţă 12,3 54,9 32,7 100 20,7 43,3 35,9 100 17,4 48,5 34,1 100 9,3 66,5 24,2 100 10,5 58,4 31,1 100 15,4 39,3 45,3 100 11,6 58,7 29,8 100
UF3 Garantarea ocupării (asigurarea 20,1 59,7 20,1 100 33,3 44,4 22,2 100 30,4 38,4 31,2 100 18,6 61,6 19,8 100 16,0 58,5 25,5 100 43,7 31,0 25,4 100 5,2 53,4 41,4 100
cu lucru a personalului de bază)
UF4 Întreţinerea personalului
auxiliar (creşterea producţiei pe
39,2 25,2 35,7 100 63,4 20,9 15,7 100 41,0 25,0 34,0 100 26,8 22,0 51,2 100 22,1 24,9 53,0 100 42,6 38,2 19,1 100 11,0 55,1 33,9 100
contul măririi numărului
personalului)
UF5 Concentrarea asupra activităţii
de bază a firmei (focusarea 12,5 61,3 26,3 100 22,0 41,5 36,4 100 17,9 45,3 36,8 100 21,3 34,4 44,4 100 12,5 62,6 24,9 100 11,1 46,7 42,2 100 11,1 58,1 30,8 100
asupra afacerii de bază)
UF6 Strategii de creştere
(implementarea strategiilor 10,8 44,3 44,9 100 23,3 37,8 38,9 100 22,1 43,4 34,4 100 38,1 48,8 13,1 100 15,0 65,2 19,9 100 25,4 46,2 28,5 100 19,5 69,5 11,0 100
pentru creşterea companiei)
UF7 Restructurarea proceselor de 15,3 40,0 44,7 100 20,7 43,3 35,9 100 17,4 48,5 34,1 100 9,3 66,5 24,2 100 10,5 58,4 31,1 100 15,4 39,3 45,3 100 11,6 58,7 29,8 100
business (reengineering)
UF8 Managementul relaţiilor cu
consumatorii (orientarea 6,3 72,8 20,9 100 33,3 44,4 22,2 100 30,4 38,4 31,2 100 18,6 61,6 19,8 100 16,0 58,5 25,5 100 43,7 31,0 25,4 100 5,2 53,4 41,4 100
companiei spre nevoile
clienţilor)
UF9 Managementul calităţii (TQM:
calitatea ca scop principal al
6,7 64,6 28,7 100 63,5 20,8 15,7 100 41,0 25,0 34,0 100 26,8 22,0 51,2 100 22,1 24,9 53,0 100 42,6 38,2 19,1 100 11,0 55,1 33,9 100
tuturor subdiviziunilor
companiei)
UF10 Organizarea unei produceri
„compacte” şi elastice (lean
production: minimizarea
stucturilor ierarhice, 6,6 49,0 44,4 100 22,0 41,5 36,4 100 17,9 45,3 36,8 100 21,3 34,4 44,4 100 12,5 62,6 24,9 100 11,1 46,7 42,2 100 11,1 58,1 30,8 100
raţionalitatea în utilizarea
resurselor, optimizarea
proceselor)

270
 Continuarea anexei IV

Moldova Germania Polonia Ucraina Macedonia Cehia Bulgaria

Aspecte importante

Vor deveni î

Vor deveni î
Vor deveni

Vor deveni

Vor deveni

Vor deveni

Vor deveni
în prezent

în prezent
Au fost în

Au fost în

în trecut

în trecut

în trecut
Au fost î

Au fost î
în viitor

în viitor

în viitor

în viitor

în viitor
n trecut

n trecut
prezent

prezent

prezent

prezent

prezent
n viitor

n viitor
Sunt în

Sunt în

Sunt în

Au fost

Sunt în

Sunt în

Au fost

Au fost
în administrarea

trecut

trecut
Total

Total

Total

Total

Total

Total

Total
Sunt

Sunt
afacerii

UF 11 Managementul cu orientare
spre majorarea dividendelor 13,3 49,1 37,6 100 24,2 39,4 36,5 100 22,1 43,4 34,4 100 8,1 45,1 46,8 100 6,0 47,3 46,6 100 22,0 35,8 42,2 100 5,9 54,6 39,5 100
(maximizarea profitului)
UF12 Managementul cunoştinţelor
(obţinerea, sistematizarea şi 7,1 51,0 41,9 100 23,8 43,4 32,8 100 19,2 41,4 39,4 100 15,2 41,2 43,6 100 10,6 45,7 43,8 100 16,5 40,5 43,0 100 7,0 48,7 44,3 100
asigurarea cu cunoştinţe)
UF13 Managementul schimbărilor
(dezvoltarea continuă a 6,9 59,7 33,3 100 22,7 41,4 36,0 100 14,2 46,6 39,2 100 10,1 73,2 16,8 100 11,5 59,1 29,4 100 12,8 53,0 34,2 100 13,3 60,8 25,8 100
organizaţiei şi personalului)
UF14 Ridicarea statutului companiei
(ca rezultat al supravegherii
6,3 51,3 42,4 100 28,6 37,1 34,4 100 18,9 44,3 36,9 100 13,0 72,3 14,7 100 8,0 53,2 38,9 100 17,6 44,8 37,6 100 14,2 58,3 27,5 100
sistematice a acţiunilor
concurenţilor)
UF15 Promovarea mărcii comerciale
(ridicarea statutului mărcii
comerciale prin activitatea de 6,9 49,7 43,4 100 27,2 40,6 32,2 100 12,6 49,6 37,8 100 16,2 66,5 17,3 100 20,1 51,9 28,0 100 14,8 45,4 39,8 100 14,0 55,4 30,6 100
marketing şi îmbunătăţirea
calităţii)
UF16 Extinderea producţiei (mărirea
volumului de produse, 11,9 58,5 29,6 100 28,6 38,8 32,5 100 19,5 43,2 37,3 100 18,0 45,3 36,6 100 14,3 48,4 37,4 100 21,8 28,7 49,4 100 11,0 55,9 33,1 100
mărfuri)

Sursa: elaborat de autoare în baza datelor studiului socioeconomic cros-cultural în colaborare cu Institutul de Management din Braunschweig, Germania (anul 2006)

271
 Anexa V
Caracteristica comparativă a valorilor referitoare la principiile de coordonare şi conlucrare cu personalul (în %)

Moldova Germania Polonia Ucraina Macedonia Cehia Bulgaria

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor
Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important
Principiile

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant
Important

Important

Important

Important

Important

Important

Important
de coordonare

Total

Total

Total

Total

Total

Total

Total
mele

mele

mele

mele

mele

mele

mele
şi conlucrare
cu personalul sunt...

FS1 Dezvoltarea perso-

nalului (susţinere, 1,3 0,0 48,7 50,0 100 0,0 0,0 55,6 44,4 100 0,0 1,1 80,9 18,1 100 0,0 1,9 61,0 37,1 100 0,4 0,4 45,5 53,7 100 0,0 0,0 52,9 47,1 100 0,0 0,0 39,2 60,8 100
pregătire şi dirijare)
FS2 Statutul (a menţine
2,7 4,7 73,3 19,3 100 0,6 0,0 54,4 45,0 100 0,0 0,0 71,3 28,7 100 17,0 23,9 52,2 6,9 100 0,8 2,4 70,3 26,4 100 2,9 18,6 77,1 1,4 100 3,2 4,0 73,6 19,2 100
distanţa ierarhică)
FS3 Aprecierea (a stimula
0,0 0,0 45,3 54,7 100 5,0 9,4 85,0 0,6 100 0,0 1,1 63,8 35,1 100 0,6 6,9 67,9 24,5 100 0,0 0,0 45,5 54,5 100 0,0 0,0 65,7 34,3 100 0,0 0,0 36,8 63,2 100
pe alţii pentru merite)
FS4 Planificarea (a analiza
situaţia şi a stabili clar 0,0 0,7 28,0 71,3 100 0,0 0,0 61,3 38,8 100 11,7 17,0 68,1 3,2 100 1,3 0,0 61,6 37,1 100 0,0 0,4 33,7 65,9 100 0,0 0,0 71,4 28,6 100 0,0 0,0 36,0 64,0 100
scopurile)
FS5 Drepturile egale (a se
adresa angajaţilor ca
3,3 2,0 54,7 40,0 100 0,0 0,0 70,6 29,4 100 0,0 0,0 63,8 36,2 100 0,6 3,8 65,2 30,4 100 1,6 2,1 53,1 43,2 100 0,0 0,0 70,0 30,0 100 0,0 3,2 57,6 39,2 100
parteneri care au
drepturi egale)
FS6 Lucrul în echipă
(a organiza grupuri
0,7 3,3 50,0 46,0 100 0,0 1,3 71,1 27,7 100 0,0 0,0 64,9 35,1 100 1,3 3,1 54,7 40,9 100 0,4 1,6 36,6 61,4 100 0,0 0,0 61,4 38,6 100 0,0 0,8 28,0 71,2 100
lucrative/creative,
a distribui rolurile)
FS7 Comunicarea (a stabili
un dialog permanent şi 0,7 2,0 48,7 48,7 100 0,6 0,0 63,8 35,6 100 1,1 2,1 74,5 22,3 100 0,6 1,3 56,0 42,1 100 0,4 0,8 34,1 64,6 100 0,0 0,0 47,1 52,9 100 0,0 0,0 24,8 75,2 100
intens cu subalternii)
FS9 Extinderea îndatoriri-
lor personalului
(stimularea competen-
ţei, acordarea subalter- 0,0 0,0 55,3 44,7 100 2,5 3,8 76,3 17,5 100 0,0 0,0 50,0 50,0 100 0,0 0,6 67,9 31,4 100 0,0 0,4 67,1 32,5 100 0,0 0,0 75,7 24,3 100 0,0 0,0 57,6 42,4 100
nilor dreptul de a înde-
plini unele obligaţiuni
de sine stătător)
FS10 Corespunderea
cererii de cadre ofertei
(a numi persoana 0,0 2,0 38,0 60,0 100 0,6 0,0 50,6 48,8 100 0,0 2,1 64,9 33,0 100 0,6 0,6 56,6 42,1 100 0,0 1,2 37,4 61,4 100 0,0 0,0 47,1 52,9 100 0,0 0,0 28,0 72,0 100
„potrivită” la locul
„potrivit”)

272
 Continuarea anexei V
Moldova Germania Polonia Ucraina Macedonia Cehia Bulgaria

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor

Contrazic valorilor
Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important

Foarte important
Principiile

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant

Neimportant
Important

Important

Important

Important

Important

Important

Important
de coordonare

Total

Total

Total

Total

Total

Total

Total
mele

mele

mele

mele

mele

mele

mele
şi conlucrare
cu personalul sunt...

FS11 Satisfacţia angajaţi-lor

de lucrul efectuat (a
0,7 2,0 61,3 36,0 100 0,6 0,0 70,6 28,8 100 0,0 1,1 66,0 33,0 100 0,0 0,6 56,6 42,8 100 0,4 1,2 49,2 49,2 100 0,0 0,0 68,6 31,4 100 0,0 1,6 49,6 48,8 100
evita frustrările, a
promova competiţia)
FS12 Respectarea regulilor
(a determina standar-de
şi a urmări execu-tarea 2,0 2,7 58,0 37,3 100 0,6 1,3 85,0 13,1 100 0,0 1,1 62,8 36,2 100 0,6 0,6 68,6 30,2 100 0,8 0,8 52,4 45,9 100 0,0 0,0 71,4 28,6 100 0,0 0,0 40,8 59,2 100
strictă a lor de către
subalterni)
FS13 Înţelegerea (a fi atent la
problemele perso-nale 0,7 0,7 60,0 38,7 100 0,6 0,0 71,9 27,5 100 0,0 1,1 83,0 16,0 100 0,6 1,3 79,2 18,9 100 0,4 0,8 65,0 33,7 100 0,0 0,0 80,0 20,0 100 0,0 0,0 67,2 32,8 100
ale angajaţilor)
FS14 Controlul (a executa
controlul asupra lucru-lui 0,0 0,0 38,0 62,0 100 0,6 0,0 90,6 8,8 100 0,0 0,0 78,7 21,3 100 0,0 0,0 52,8 47,2 100 0,0 0,0 50,8 49,2 100 0,0 0,0 71,4 28,6 100 0,0 0,0 40,8 59,2 100
şi rezultatelor lui)
FS15 Corectitudinea în
comportament (a reac-
ţiona la comportamen-tul 0,7 2,0 55,3 42,0 100 0,0 0,0 78,8 21,3 100 0,0 2,1 79,8 18,1 100 1,9 6,3 76,1 15,7 100 0,0 1,2 64,2 34,6 100 0,0 0,0 91,4 8,6 100 0,0 0,8 47,2 52,0 100
incorect al angaja-tului şi
a-1 corecta)
FS16 Delegarea deciziilor (a
transmite respon-
sabilităţi subalternilor
0,0 0,7 69,3 30,0 100 0,0 0,6 59,4 40,0 100 0,0 1,1 84,0 14,9 100 5,7 7,5 75,5 11,3 100 0,4 0,4 65,0 34,1 100 0,0 0,0 72,9 27,1 100 0,8 0,8 61,6 36,8 100
conform gradului de
răspundere şi
competenţă)
FS17 Tutelarea (a oferi
subalternilor sprijin 0,7 0,7 60,7 38,0 100 0,0 0,6 52,5 46,9 100 0,0 0,0 63,8 36,2 100 1,3 2,5 69,2 27,0 100 0,4 0,0 55,7 43,9 100 0,0 0,0 62,9 37,1 100 0,0 0,0 44,8 55,2 100
prin sfaturi)
FS18 Exprimarea optimis-
mului (a se simţi res-
1,3 1,3 54,7 42,7 100 0,6 0,0 58,1 41,3 100 0,0 1,1 64,9 34,0 100 0,6 0,6 62,3 36,5 100 0,4 1,2 42,3 56,1 100 0,0 0,0 57,1 42,9 100 0,0 0,0 41,6 58,4 100
ponsabil de crearea
bunei dispoziţii)
Sursa: elaborat de autoare în baza datelor studiului socioeconomic cros-cultural în colaborare cu Institutul de Management din Braunschweig, Germania (anul 2006)

273