15

15. METODE BAZATE PE NORMALIZAREA FONDULUI DE PRODUCŢIE

15.1 Metode de normalizare a fondului de producţie prin normalizarea structurii lui

15.1.1 Metoda claselor de vârstă
15.1.2 Metoda creşterii indicatoare (F. Carcea)
A. Fundamente teoretice
B. Calculul creşterii indicatoare
C. Determinarea factorului modificator „m”
15.2 Metode de normalizare a fondului de producţie prin normalizarea mărimii lui
15.2.1 Metoda cameralistă (austriacă)
15.2.2 Metoda raţională
15.2.3 Metoda Masson–Mantel
15.2.4 Metoda Melard

15.1 Metode de normalizare a fondului de producţie prin normalizarea

structurii lui

15.1.1 Metoda claselor de vârstă

Caracteristic metodelor bazate pe normalizarea fondului de producţie

este faptul că pădurea reprezintă un mijloc de producţie din care urmează a
se recolta doar producţia sa. Continuitatea se asigură dacă se va menţine
fondul de producţie într-o stare caracterizată printr-o anumită mărime şi
structură.
Metoda claselor de vârstă aparţine grupului acestor metode. Aceasta
porneşte de la studiul complex al pădurii şi are în vedere atât conducerea
spre structura normală prin normalizarea claselor de vârstă, cât şi
menţinerea mărimii potrivite a fondului de producţie. În esenţă, în cadrul
acestei metode, cu ocazia lucrărilor de amenajare a pădurilor se analizează
arboretele incluse într-un fond de producţie, evidenţiindu-se informaţiile care
să permită stabilirea măsurilor necesare pentru îndrumarea lor spre starea
normală şi determinarea structurii de ansamblu a fondului.
Algoritmul caracteristic acestei metode necesită parcurgerea
următorilor paşi:
10 Fixarea ciclului şi pe baza lui stabilirea structurii normale pe clase de
vârstă a fondului de producţie;
0
2 Constituirea suprafeţei periodice în rând, respectiv determinarea
posibilităţii periodice pe suprafaţă;
30 Elaborarea planului de recoltare şi calcularea posibilităţii anuale pe
volum.
 Specific acestei metode este modalitatea prin care se constituie
suprafaţa periodică în rând (suprafaţa periodică I). Posibilitatea este şi în
acest caz instrumentul de îndrumare a pădurii spre starea normală.
Starea normală a fondului de producţie este considerată ca fiind starea
care asigură îndeplinirea funcţiilor atribuite atât sub aspectul creşterii, cât şi
sub acel al asigurării continuităţii. De cele mai multe ori, cele două obiective
sunt divergente, astfel că urmărirea exclusivă a maximizării creşterii fondului
poate avea efecte negative asupra continuităţii, după cum urmărirea strictă a
continuităţii poate avea consecinţe nefavorabile asupra producţiei de lemn.
Din această cauză, se impune adoptarea unor soluţii de compromis prin care
mărirea productivităţii pădurilor se face în limitele admise de principiul
continuităţii.
Pentru a fi în măsură să realizeze o optimizare, în ceea ce priveşte
atingerea celor două obiective, se elaborează o evidenţă a arboretelor care,
în raport cu vârsta şi starea lor, sunt sau devin exploatabile în decursul primei
perioade. Deoarece o menţinere a arboretelor şi după atingerea vârstei
exploatabilităţii atrage după sine o micşorare a productivităţii acestora,
devine justificată exploatarea lor pentru a menţine sau majora
productivitatea. O astfel de gândire ar conduce la neasigurarea continuităţii
recoltelor, căci s-ar tăia când mai mult, când mai puţin, după cum arboretele
ar deveni exploatabile astfel că, în timp, nu s-ar produce o ameliorare a
structurii fondului de producţie.
Soluţia ce se adoptă trebuie să aibă în vedere starea de ansamblu a
fondului de producţie şi pe această bază normalizarea acestuia. Pentru
realizarea acestui scop, se compară structura reală cu cea normală a
fondului de producţie, deducându-se apoi ce arborete se vor exploata, astfel
încât starea reală să se apropie de starea normală.
Criteriul de comparaţie, utilizat în cadrul acestei metode, are în vedere
structura pe clase de vârstă. Potrivit acestui criteriu, fondul de producţie se
consideră normal atunci când toate clasele de vârstă, constituite în cadrul
ciclului, au suprafeţe egale sau invers proporţionale cu productivitatea
arboretelor incluse. Pornind de la acest model, se compară situaţia reală a
claselor de vârstă cu cea normală şi suprafaţa arboretelor exploatabile cu
mărimea normală a unei clase de vârstă.
Din compararea acestor două valori rezultă una din situaţii:
10 suprafaţa arboretelor exploatabile este mai mare decât mărimea
normală a unei clase de vârstă; în acest caz se analizează în ce măsură o
parte din excedent sau în totalitate poate fi menţinut pentru a fi recoltat în
perioadele următoare;
20 suprafaţa arboretelor exploatabile este mai mică decât mărimea
normală a unei clase de vârstă; în acest caz se analizează, în raport cu
starea arboretelor preexploatabile, dacă este oportun să se anticipeze
recoltarea unora din arboretele apropiate de vârsta exploatabilităţii;
30 suprafaţa arboretelor exploatabile este egală cu mărimea normală a
unei clase de vârstă; în această situaţie se analizează raportul dintre
mărimea normală a unei clase de vârstă şi mărimea suprafeţelor arboretelor
2
ce devin exploatabile în următoarele perioade şi măsurile ce se impun pentru
o echilibrare a acestora.
După definitivarea suprafeţei ce se include în prima perioadă
(perioada în rând), rezultă mărimea acesteia şi implicit mărimea posibilităţii
periodice în suprafaţă. Aceste arborete se vor înscrie în planul de recoltare,
prevăzându-se tratamentele cele mai indicate care să permită recoltarea
arborilor şi asigurarea regenerării naturale (acolo unde compoziţia şi regimul
o permit). Pentru produsele secundare se elaborează un plan separat.
Operaţiile prezentate se repetă la sfârşitul fiecărei perioade, asigurându-se în
acest mod o conducere continuă a fondului real spre starea sa normală.
Numele metodei a fost atribuit, avându-se în vedere rolul hotărâtor pe
care îl au clasele de vârstă la stabilirea posibilităţii şi implicit la îndrumarea
fondului de producţie spre starea sa normală.
De-alungul timpului au fost luate în considerare, în afara claselor de
vârstă, şi alte criterii legate de creşterea curentă a pădurii, creşterea medie
anuală, creşterea istorică sau mărimea fondului de producţie. Luarea în
considerare a acestor criterii a fost impusă de faptul că suprafaţa nu oferă
informaţii despre structura şi productivitatea arboretelor – elemente de care
depinde continuitatea.
Din păcate aceste criterii suplimentare, deşi pot oferi repere sigure în
stabilirea posibilităţii, reclamă un volum apreciabil de muncă în determinarea
lor, iar precizia obţinută, de cele mai multe ori, nu este satisfăcătoare. Pentru
condiţiile de gospodărire silvică din România, se apreciază că este încă
valabil criteriul claselor de vârstă.
În ceea ce priveşte asigurarea stabilităţii arboretelor, metoda claselor
de vârstă preconizează constituirea de grupuri de protecţie, iar planificarea
orânduirii în spaţiu este independentă de planificarea tăierilor.

15.1.2 Metoda creşterii indicatoare (F. Carcea)

A. Fundamente teoretice

Autorul metodei (F. Carcea) a propus un criteriu obiectiv şi eficient de

stabilire a posibilităţii şi implicit de conducere a fondului de producţie spre
starea sa normală.
Criteriul propus a primit denumirea de creştere indicatoare, autorul
definind-o ca fiind „creşterea curentă a unei păduri constituită din arborete de
aceiaşi compoziţie, aceleaşi clase de producţie şi aceleaşi densităţi ca şi cele
reale, dar având clase de vârstă egale ca întindere” (Carcea, F., 1959). Cu
alte cuvinte, creşterea indicatoare este creşterea curentă a unui fond de
producţie echivalent cu cel dat, în ceea ce priveşte mărimea şi structura
suprafeţei pe specii, clase de producţie şi densităţi dar cu o distribuţie
normală pe clase de vârstă. Creşterea indicatoare, prin modul în care se
determină, reprezintă baza de realizare a unui model structural, al fondului
de producţie, apropiat de modelul normal. Pe când acesta din urmă exprimă
3
starea optimă din punctul de vedere al tuturor caracteristicilor structurale
(compoziţie, clase de producţie, densitate, vârstă), modelul structural ce stă
la baza creşterii indicatoare este un hibrid constituit din caracteristici identice
cu cele ale fondului de producţie real dar cu o structură normală pe clase de
vârstă. În acest fel, mărimea creşterii indicatoare surprinde efectul
compoziţiei, claselor de producţie şi al densităţilor fondului de producţie real.
Mărimea acestei creşteri este egală cu volumul corespunzător unui parchet
normal cu arborete exploatabile de productivitate medie (productivitatea
medie a arboretelor din fondul de producţie, calculată pe baza mediilor
caracteristicilor biometrice referitoare la compoziţie şi densitate).
Avantajul modelului structural al creşterii indicatoare este evidenţiat de
faptul că, pe când modelul pădurii normale are un caracter static şi flexibil în
raport cu evoluţia concepţiei despre conducerea arboretelor, acesta are un
caracter dinamic şi adaptiv. El surprinde variaţiile continue ale compoziţiei,
productivităţii şi densităţii arboretelor, cuantificarea acestora fiind inclusă în
mărimea creşterii indicatoare.
Acest fapt asigură creşterii indicatoare o valenţă de control al
eficacităţii măsurilor silviculturale aplicate, transmiţând totodată acest efect şi
în stabilirea mărimii posibilităţii.
Creşterea indicatoare, prin modul de calcul, oferă informaţii despre
capacitatea de producţie a fondului, dar nu spune nimic despre existenţa sau
lipsa arboretelor exploatabile.
Carcea, pornind de la aceste valenţe ale creşterii indicatoare, a
elaborat o metodă de amenajare în care mărimea posibilităţii rezultă prin
modificarea valorii creşterii indicatoare în funcţie de diferenţa dintre structura
fondului de producţie real şi cea a fondului normal:
P = m · Ci (15.1)

unde P reprezintă mărimea posibilităţii anuale;

Ci – creşterea indicatoare a fondului de producţie;
m – factorul modificator variabil în funcţie de structura reală a
fondului de producţie.

B. Calculul creşterii indicatoare

Algoritmul de stabilire a mărimii creşterii indicatoare a unui fond de

producţie include parcurgerea următoarelor etape:
▪ stabilirea structurii fondului de producţie real prin repartizarea
suprafeţelor arboretelor componente pe specii şi clase de producţie (S ij);
▪ determinarea suprafeţei normale a unei clase de vârstă aferentă unei
specii şi clase de producţie, prin împărţirea suprafeţei ce revine unei specii şi
clase de producţie la numărul claselor de vârstă corespunzător unui ciclu
N
(Sij );

4
 ▪ stabilirea creşterilor curente medii ale fiecărei clase de vârstă inclusă
în ciclu corespunzătoare unui hectar de pădure pentru fiecare specie şi clasă
de producţie calculate la densitatea medie a fondului de producţie (c ijk);
▪ stabilirea mărimii creşterii indicatoare prin intermediul relaţiei:
C = m 5 n N (15.2)
∑ ∑ S ⋅c
∑
i i = 1j = 1k = 1 ij ijk

N
unde Sij şi cijk au semnificaţia prezentată, iar

i reprezintă indicele speciei identificate în fondul de producţie; i =

1..m;
m – numărul total de specii identificate; j
– indicele clasei de producţie;
k – indicele clasei de vârstă; k = 1 – n, unde n reprezintă numărul
-1
de clase de vârstă incluse în ciclu (n = r · 20 ).
Creşterile curente medii ale fiecărei specii şi clase de producţie ale
unei clase de vârstă se pot stabili în teren sau se pot calcula pe baza
tabelelor de producţie. În practica amenajamentului din România s-a
generalizat utilizarea tabelelor de producţie în stabilirea creşterii indicatoare.

C. Determinarea factorului modificator „m”

În principiu, determinarea factorului modificator se bazează pe raportul

dintre volumul real al arboretelor ce se pot exploata în anumite perioade de
timp şi volumul pe care aceste perioade de timp ar trebuie să-l aibă pentru a
asigura continuitatea.
Din considerente de ordin practic, impuse de reducerea volumului de
calcule, în locul volumelor perioadelor de timp s-au utilizat iniţial suprafeţele
reduse corespunzătoare. Ulterior, odată cu generalizarea sistemului de
prelucrare electronică a datelor în lucrările de amenajare, s-a trecut la
folosirea volumelor la calculul factorului modificator. Prezentăm în continuare
varianta utilizării suprafeţelor reduse, urmând ca în partea a doua a lucrării
să se detalieze varianta volumelor.
Modul de gândire, ce stă la baza determinării factorului modificator,
este specific metodei claselor de vârstă. Criteriile de apreciere a
exploatabilităţii arboretelor au în vedere vârsta şi starea lor. În principiu, se
consideră exploatabile toate arboretele din ultima clasă de vârstă în raport cu
ciclul şi cele mai mari decât acestea, iar arboretele din penultima clasă de
vârstă sunt considerate preexploatabile.
Factorul modificator „m” se determină diferenţiat, după cum un fond de
producţie are sau nu excedent de arborete exploatabile.

5
 10 Unităţi de gospodărire cu deficit de arborete exploatabile.
Pentru stabilirea factorului modificator se calculează, mai întâi,
rapoartele:
q= şi r = (15.3)
s1 s2
s 2s
unde s1 reprezintă suprafaţa redusă a arboretelor ce pot fi exploatate în
prima perioadă de 20 de ani (suprafaţa efectivă înmulţită cu indicele de
densitate);
s2 – suprafaţa redusă a arboretelor ce pot fi exploatate în
decursul primelor două perioade (în primii 40 de ani);
s – suprafaţa normală a unei clase de vârstă, redusă cu indicele
de densitate mediu pe unitatea de gospodărire.
În raport cu valoarea indicilor q şi r, factorul modificator se stabileşte
astfel:
a) dacă r ≥ 1 ⇒ m = min (1, q)
b) dacă r < 1 ⇒ m = min (r, q)
0
2 Unităţi de gospodărire cu excedent de arborete exploatabile.
Se consideră o unitate de gospodărire cu excedent de arborete
exploatabile atunci când suprafaţa redusă a arboretelor exploatabile (S 1)
este mai mare decât suprafaţa normală redusă a unei clase de vârstă (S), iar
suprafaţa redusă însumată a arboretelor exploatabile şi preexploatabile (S 2)
este mai mare decât suprafaţa normală redusă a două clase de vârstă.
Ştiind că S1 > S şi S2 > 2S, se calculează raportul:

S
1 dacă S −S ≥S
2 1 (15.4)
S
Q=
S −S
dacă S −S S
2 1

2S 2 1
unde S, S1 şi S2 au semnificaţiile prezentate anterior.
Pentru lichidarea excedentului de arborete exploatabile, autorul
metodei consideră „soluţia cea mai avantajoasă cea în care posibilitatea
adoptată este, la început, mai mare decât creşterea indicatoare, urmând ca
apoi aceasta să fie redusă după o progresie geometrică descrescătoare iar
în final să ajungă să fie egală cu creşterea indicatoare”.
Plecând de la aceste ipoteze, autorul a calculat valoarea factorului
modificator, pentru diferite valori ale ciclului, în funcţie de mărimea raportului
Q (Tabelul nr. 15.1).

6
 Tabelul 15.1

Valorile factorului modificator „m” în funcţie de mărimea raportului Q

Q Valorile factorului „m” pentru ciclul de ... ani

90 100 110 120 130
4,0 1,73 1,53 1,39 1,31 1,25
3,5 1,61 1,45 1,32 1,26 1,21
3,0 1,49 1,35 1,26 1,21 1,17
2,5 1,36 1,27 1,20 1,16 1,12
2,0 1,24 1,18 1,13 1,10 1,08
1,5 1,12 1,09 1,07 1,05 1,04
1,0 1,00 1,00 1,00 1,00 1,00

Aceste valori ale factorului modificator sunt stabilite pentru unităţile de

gospodărire destinate producţiei de lemn. Dacă arboretele componente au
atribuite şi funcţii de protecţie, atunci aceste valori sunt diminuate în raport cu
intensitatea funcţională.
Sub această formă, procedeul de stabilire a posibilităţii după metoda
creşterii indicatoare a fost introdus în practica amenajării din România în anul
1959, el utilizându-se, în variante succesiv ameliorate, până în prezent.
Literatura de specialitate evidenţiază avantajele metodei creşterii
indicatoare legate de:
▪ stabilirea mărimii posibilităţii în funcţie de condiţiile reale surprinse în
mărimea creşterii indicatoare;
▪ asigurarea unei mobilităţi sporite gospodăriei silvice în ceea ce
priveşte amplasarea tăierilor;
▪ posibilitatea de control asupra condiţiilor de gospodărire, ştiind că
modificarea acestora prin lucrările de cultură şi exploatare executate în
decursul unei perioade de timp sunt reflectate în mărimea creşterii
indicatoare.
Toate acestea fac din metoda creşterii indicatoare o metodă de
amenajare modernă, adaptativă la evoluţia gândirii amenajistice.

15.2 Metode de normalizare a fondului de producţie prin normalizarea

mărimii lui

15.2.1 Metoda cameralistă (austriacă)

Asigurarea continuităţii prin conducerea pădurilor spre starea normală

s-a concretizat, pentru prima dată, într-un decret al Curţii Imperiale din Viena,
în anul 1788. Pe această bază s-a născut cea mai veche metodă de
amenajare bazată pe ideea normalizării fondului de producţie. Ea a fost
descrisă în anul 1811 de André şi a intrat în literatura de specialitate sub
7
numele de metoda cameralistă sau metoda austriacă. Această metodă
urmăreşte realizarea stării normale orientându-se după mărimea fondului de
producţie şi nu după clasele de vârstă.
În definirea stării normale s-a plecat de la teoria pădurii normale (vezi
cursurile anterioare) conform căreia fondul de producţie trebuie să conţină
atâtea parchete câţi ani are ciclul, iar vârsta arboretelor respective să se
succeadă din an în an, în mod neîntrerupt; de la 1 la r (ciclul).
Metoda cameralistă determină prin calcul mărimea fondului de
producţie normal (Fn) şi urmăreşte conducerea volumului fondului de
producţie real (Fr) spre mărimea normală, apoi menţinerea lui în această
stare.
În stabilirea posibilităţii (P), ca mijloc de îndrumare spre starea
normală, metoda recomandă următoarea expresie:
P=C+ (15.5)
Fr − Fn
a
unde C reprezintă creşterea anuală medie a pădurii;
Fr – mărimea fondului de producţie real;
Fn – mărimea fondului de producţie normal;
a – timpul, exprimat în ani, în care urmează să se lichideze
diferenţa dintre mărimea fondului real şi a celui normal.
Expresia (15.5) este caracteristică mai multor metode de amenajare.
Specific metodei cameraliste este modalitatea de determinare a elementelor
din relaţie.
Creşterea anuală a pădurii (C) se stabileşte prin calcul în funcţie de
creşterea medie la exploatabilitate a unui hectar de pădure (calculată la
valoarea ciclului).
Mărimea fondului de producţie normal (F n) se determină prin
rC
intermediul relaţiei Fn = 2 (vezi cursurile anterioare).
Mărimea fondului de producţie real (Fr) se stabileşte cu ajutorul relaţiei:
Fr = e1c1s1 + e2c2s2 + ... + encnsn (15.6)

unde e1, e2, ..., en reprezintă vârstele arboretelor incluse în fondul de

producţie;
c1, c2, ..., cn – creşterile medii unitare calculate, la vârstele e1, e2,
.., en, ţinându-se seama de compoziţia, consistenţa şi clasa de producţie, cu
ajutorul tabelelor de producţie pentru arboretele neexploatabile sau direct
pentru cele exploatabile;
s1, s2, ..., sn – suprafeţele ocupate de arboretele incluse în fondul
de producţie.
Timpul de lichidare a diferenţei (F r – Fn) variază în funcţie de starea
pădurii, ajungând să fie egal cu ciclul. Stabilirea acestuia este de o deosebită
8
importanţă, constituind mijlocul prin care proiectantul amenajist conduce
fondul real spre starea sa normală, împăcând interesele de ordin economic,
amenajistic şi silvicultural.
Metoda cameralistă se ocupă doar de stabilirea posibilităţii; de unde şi
cum urmează să fie recoltată aceasta nu reprezintă preocupări ale metodei.
În acest fel lasă deplină libertate celui care recoltează posibilitatea să
amplaseze tăierile în funcţie de interesele silviculturale.
Metoda descrisă a avut o importanţă deosebită în dezvoltarea
fundamentelor ştiinţifice ale amenajării pădurilor. La fel ca şi alte metode
specifice normalizării mărimii fondului de producţie, metoda cameralistă a
avut o importanţă practică redusă determinată de lipsa de precizie
înregistrată la stabilirea mărimii fondului de producţie real şi normal.

15.2.2 Metoda raţională

Fundamentată de Paulsen (1787), metoda raţională are la bază ca

mijloc de stabilire a posibilităţii, în vederea asigurării continuităţii, raportul
dintre creşterea pădurii şi volumul fondului de producţie. Acest raport este
determinat atât de starea reală a fondului de producţie, cât şi de starea la
care trebuie să ajungă acesta ca urmare a reglementării tăierilor.
Starea la care trebuie să se ajungă este „pădurea normală”, concepută
de Paulsen şi apoi de către „cameralişti”: o pădure formată din arborete
echiene, regulat gradate în raport cu vârsta.
Determinarea raportului dintre creştere şi mărimea fondului de
producţie era făcută de către autor prin intermediul tabelelor de producţie.
Acestea apar în istoria biometriei forestiere odată cu primele metode de
amenajare. Paulsen, însuşi, a elaborat primele tabele de producţie pentru
stejar şi fag. Acesta a observat că pentru starea normală a unui fond de
producţie, la un ciclu dat, raportul dintre creşterea şi mărimea fondului
calculate prin intermediul tabelelor de producţie este constant.
Metoda raţională (numită astfel de către Hundeshagen) propune pentru
calculul posibilităţii (P) relaţia:
P=F⋅ C (15.7)
n
r F
n
unde Fr reprezintă mărimea fondului de producţie real;
Cn şi Fn – creşterea şi mărimea fondului de producţie considerat
în starea sa normală.
-1
Raportul constant Cn · Fn exprimă productivitatea potenţială a pădurii,
fiind numit şi factor de recoltare.
Se observă faptul că posibilitatea, în această relaţie, se obţine fără a fi
nevoie să se cunoască creşterea reală a pădurii şi repartiţia reală a
9
arboretelor pe clase de vârstă. Mărimea posibilităţii, calculată prin intermediul
relaţiei (15.7), conduce la normalizarea fondului de producţie. Într-adevăr
dacă F r este diferit de F n, notând această diferenţă cu q = F r – F n, se obţine
Fr = Fn + q, care introdusă în relaţia (15.7) se obţine, succesiv:
= Cn + q (15.8)
( )
P = F + q Cn Cn
n
Fn Fn
Dacă (Fr > Fn), atunci q este pozitiv iar posibilitatea calculată este mai
mare decât creşterea normală, iar când (Fr < Fn), q devine negativ iar
posibilitatea este mai mică decât Cn.
În aceste condiţii, posibilitatea conduce în mod cert la normalizarea
mărimii fondului de producţie.
Timpul de normalizare în acest caz este destul de mare şi poate fi
stabilit, în mod orientativ, plecând de la relaţia stabilită (vezi cursurile
anterioare): Fn = k · r · C n.
Înlocuind în relaţia (15.8) raportul Cn / Fn cu 1 / k · r, se obţine:
P = Cn + q = Cn + (15.9)
Fr − Fn
k⋅r k⋅r
Relaţia (15. 9) este echivalentă cu formula de calcul a posibilităţii
specifică metodei cameraliste, astfel că putem considera produsul „k · r” ca
fiind timpul de lichidare a diferenţei (F r – Fn). Ştiind că valorile parametrului k
variază, pentru cicluri obişnuite între 0,5 – 0,6, rezultă că timpul de lichidare
în formula metodei raţionale este puţin mai mare decât jumătatea ciclului.
După cum se observă, timpul de lichidare este strict legat de formulă şi nu
ţine seama de mărimea diferenţei, de starea arboretelor exploatabile sau de
structura reală a fondului de producţie. Acest specific dă metodei un caracter
rigid, îngrădind libertatea de acţiune a silvicultorului de a lua în considerare
nevoile gospodăriei silvice.
Un specific al acestei metode, utilizată în diferite variante de calcul ale
Fr şi Fn, este considerată admiterea revizuirilor periodice, când se poate
modifica mărimea posibilităţii dacă se constată modificarea fondului de
producţie real.

15.2.3 Metoda Masson – Mantel

Modelul pădurii normale, care a stat la baza metodelor de amenajare

prezentate în 15.2.1 – 15.2.3 şi-a găsit valabilitatea în perioada în care
tăierile localizate şi codrul regulat erau considerate ca unica formă raţională
de cultură forestieră. Pădurile cu structura grădinărită, în această concepţie,
nu îşi găseau justificare, astfel că preocupările de stabilire a unui model
10
normal pentru acestea au fost sporadice. Din nevoi organizatorice s-a admis
că în pădurea normală există aceleaşi raporturi între arborii de diferite vârste,
ca şi în codrul regulat şi de aici concluzia că trebuie să existe aceleaşi relaţii
şi între fondul de producţie şi creşterea lui. Metoda Masson – Mantel este
recomandată în literatura de specialitate şi pentru fonduri de producţie tratate
în codru grădinărit.
Plecând de la relaţia de determinare a mărimii fondului de producţie
normal (vezi cursurile anterioare)

F = r Cn (15.10)
n 2
se individualizează raportul =2 şi se înlocuieşte în relaţia de
C

n
F r
n
stabilire a posibilităţii specifică metodei raţionale (15.7).
P=F 2 = (15.11)
Cn = F 2Fr
r rr r
Fn
Relaţia obţinută permite stabilirea, în cadrul metodei Masson – Mantel,
a posibilităţii în funcţie de mărimea fondului de producţie real şi de mărimea
ciclului adoptat.
Raţionamentele, prezentate la metoda raţională, pot fi aplicate şi în
acest caz. Astfel înlocuind Fr cu (Fn + q), (q = Fr – Fn), şi Fn cu ( rCn ) şi

efectuând calculele se obţine: 2

rC n )
(
2F 2 F + q ) (
2 F
2
2 +q rC n + 2q −F
P= r = n = = = Cn + r n =
r r r r r (15.12)
F − F
= Cn + r r n
2

Relaţia (15.12) indică echivalenţa cu formula (15.5) de stabilire a

posibilităţii prin metoda cameralistă. Timpul de lichidare a diferenţei în cazul
acestei metode este jumătate din mărimea ciclului (a = r/2).

11
 Astfel concepută, metoda conduce în mod sigur la normalizarea
fondului de producţie dacă posibilitatea se revizuieşte periodic. Ştiind că
mărimea fondului de producţie se stabileşte pe baza tabelelor de producţie
pentru arborete de codru regulat, aplicarea acestei metode în codru
grădinărit aşa cum a fost recomandată este afectată de un grad sporit de
imprecizie. Dificultăţile sunt legate de faptul că în codru grădinărit
posibilitatea include şi volumul produselor secundare (ceea ce la metoda
Masson – Mantel nu este luat în considerare), iar noţiunea de ciclu nu îşi
găseşte justificare.
Deoarece metoda stabileşte mărimea fondului de producţie fără a
cunoaşte creşterea pădurii, s-a considerat că aceasta este
necorespunzătoare pentru o gospodărire silvică raţională.

15.2.4 Metoda Melard

Caracteristic acestei metode este faptul că urmăreşte normalizarea

fondului de producţie prin normalizarea mărimii lui pe clase de vârstă sau de
diametre. Cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de
„metoda circularei franceze de la 1833”, ea a fost propusă pentru codrul
grădinărit şi ulterior a fost extinsă şi la codrul regulat.
Specific metodei este faptul că în stabilirea posibilităţii se utilizează
mărimea fondului de producţie pe clase de vârstă.
Algoritmul de stabilire a posibilităţii impune parcurgerea următoarelor
etape:
▪ stabilirea ciclului (inclusiv pentru codru grădinărit);
▪ divizarea ciclului în 3 perioade egale, cărora le corespund 3 clase de
vârstă de câte r/3 ani (la codru regulat) sau 3 clase de diametre (la codru
grădinărit): clasa arborilor subţiri (arbori cu diametrul de bază ≤ d/3 – unde d
este diametrul corespunzător vârstei r), clasa arborilor mijlocii (d/3 < d b ≤
2d/3) şi clasa arborilor groşi (2d/3 < db ≤ d);
▪ admiterea unui raport constant între volumul clasei a 3-a de vârstă
(volumul arborilor groşi la grădinărit) şi volumul clasei a 2-a (mijlocii) de
vârstă (volumul arborilor mijlocii), egal cu valoarea de 5/3.
V = 5 (15.13)
3
V 3
2

12
 Această constantă a raportului rezultă din modelul pădurii normale:
m3
N Q

C3

C2
C1 V3
V2
M
V1
O r/3 2r/3 r

Fig. 15.1 Schema fondului de producţie normal – metoda Melard

În Fig. 15.1, triunghiul OMQ reprezintă mărimea fondului de producţie

normal în funcţie de creşterea medie la exploatabilitate (vârsta
exploatabilităţii = ciclu). Ducând paralele la laturile ON şi OM ale
dreptunghiului OMQN şi apoi la diagonala OQ a acestuia, se obţine o reţea
de triunghiuri egale în mărime. Se observă că:
= = (15.14)
V1 V2 V3
1 3 5
de unde rezultă raportul (15.13), în care V 1, V2, V3 reprezintă volumele
corespunzătoare celor 3 clase.
▪ posibilitatea se calculează în mod diferenţiat după cum structura pe
clase de vârstă (sau de diametre) este echilibrată sau nu.
A. Păduri cu structură pe clase de vârstă (diametre) echilibrate.
Se consideră că în decursul unei perioade de r/3 ani, se exploatează
de fiecare dată arboretele din ultima clasă de vârstă. Posibilitatea se
calculează în două situaţii:
10 Creşterile pe perioadă nu sunt luate în calcul:

13
 P= = (15.15)
V3 3V3
r r
3

20 Creşterile pe durata perioadei sunt luate în calcul:

V+C
3 3
P= r (15.16)
3
unde C3 reprezintă creşterea pe durata r/3 a arboretelor incluse în
clasa a 3-a de vârstă.
Din Fig. 15.1 se observă că:

V3 V3 + V3 18V3
C = şi înlocuind în (15.16) se obţine P = 5 =
3 5 r 5r
(15.17) 3

B. Păduri cu structuri pe clase de vârstă (diametre) anormale.

Pentru a asigura continuitatea, tăierile urmează a fi extinse şi în clasa a
2-a de vârstă (a arborilor mijlocii) dacă aceasta este excedentară sau dacă
este deficitară, arbori groşi din clasa a 3-a de vârstă să nu fie lichidaţi într-o
perioadă de r/3 ani. De aceea posibilitatea se stabileşte luându-se în calcul şi
volumul arborilor mijlocii (clasa a 2-a de vârstă).
Pentru stabilirea relaţiei de calcul se pleacă de la formula (15.14),
aplicându-se o proprietate a şirului de rapoarte:
= (15.18)
V3 V2 + V3
5 8
de unde:

5V +V

V = 2 3 (15.19)
3 8
Utilizând această expresie în relaţiile (15.15) şi (15.17) se obţin
formulele de stabilire a posibilităţii diferenţiate pentru cele două cazuri.
10 Creşterile pe perioadă nu sunt luate în considerare:
14
 3V 15 V
+V
P= 3 = 2 3 (15.20)
r 8r
0
2 Creşterile pe perioadă sunt luate în considerare:

5V +V

18 2 3
90 V +V

P= 18V3 = 8 = 2 3
5r 5r 40r

9V+V

P= 2 3 (15.21)
4r
Se demonstrează, cu uşurinţă, echivalenţa relaţiilor de stabilire a
posibilităţii în cadrul metodei Melard cu cele specifice metodelor raţionale şi
Masson – Mantel, fapt explicabil prin aceea că toate au la bază modelul
pădurii normale.
Deoarece metoda neglijează preocupările de mărire a productivităţii
pădurilor, ea şi-a pierdut din importanţă fiind considerată astăzi învechită.

15