Sunteți pe pagina 1din 20

Bunuri cu semnificatie artistica

Echipa de proiect:Zaharia Marian Bogdan

Vataselu-Atanasiu Vlad

Tudor Cristinel

Grupa 310

I.Prezentarea conceptului de patrimoniu si incadrarea bunurilor cu semnificatie


artistica in cadrul acestuia

Patrimoniul turistic cultural – cuprinde acele bunuri culturale mobile si imobile cu valoare
deosebita sau exceptionala (dpdv istoric, arheologic, numismatic, heraldic, stiintific si tehnic,
documentar, etnografic, artistic, literar, cinematografic, cartografic, bibliofil si epigrafic), care au reale
valente turistice si pot constitui puncte de baza in realizarea unor produse turistice originale, generand
diferite forme de turism, atunci cand sunt asigurate serviciile de primire si cele complementare.

Cultura romaneasca este rezultatul interferentei a trei regiuni europene: de est, centrala si de
sud-est, pastrandu-si, insa, atributele proprii, specifice. Identitatea romaneasca s-a conturat pe un
substrat format de elemente dacice si romane, cu multe influente din partea grecilor, din vechiul
imperiu bizantin, apoi din imperiul otoman, a popoarelor migratoare, indeosebi cele slave, a sasilor si
svabilor, colonizati in spatiul geografic romanesc etc.

Cultura moderna romana a aparut si s-a dezvoltat in ultimii aproximativ 250 de ani, sub
puternica influenta a culturilor din V europei, in special cultura franceza si germana. O contributie relativ
insemnata la definirea identitatii culturii romanesti au adus, in diverse perioade, si comunitatile etnice
mai mici sau mai mari, stabilite in decursul secolelor pe teritoriul romanesc (ungurii, rromii, evreii,
armenii etc).

In domeniul culturii, patrimoniul cultural national reprezinta baza de fundamentare a existentei


acesteia si de sprijinire a tuturor formelor de manifestare artistica. In definirea acestui concept s-a tinut
cont de recomandarile internationale ale UNESCO, ICOMOS, Comisia Europeana pt Cultura, Consiliul
Europei.

Patrimoniul material (tangibil)

Este cunoscut sub numele de patrimoniu arhitectural, ce are in componenta sa urmatoarele


cateogorii de obiective majore: monumente, ansambluri si situri si alte bunuri culturale cu rol de
exponate. Toate aceste componente ale patrimoniului material pot avea o valoare universala foarte
mare dpdv al istoriei, artei si stiintei universale, sau una de nivel national.

Prin urmare, patrimoniul cultural material cuprinde cladiri sau/si ruine valoroase sub aspect
arheologic, istoric, arhitectural, religios, artistic, urbanistic,unde toate partile componente – exterioare
si interioare – sunt elemente de valoare, care fac parte integrata din structura acestora; de asemenea,
acestea inglobeaza si produse din alte arte: sculpturi, vitralii, mobilier, diferite ornamente de piatra,
ipsoselie, lambrisari in lemn, picturi murale si altele; adesea el conlucreaza cu proiectarea peisagistica si
cea urbanistica pt armonizarea aspectului exterior al cladirilor cu natura inconjuratoare.

In Romania, vechimea locuirii in spatiul carpato-danubiano-pontic si existenta unui procent


ridicat de populatie rurala, din spatiul rural, cu ocupatii traditionale multiseculare, conditii fizico-
geografice, politice si sociale specifice, au impus o evolutie a manierei de constructie, dar si o anumita
structura a asezarilor rurale si urbane.

In ciuda continuitatii materiale si culturale a societatii, bunurile de patrimoniu se diferentiaza de


la o epoca la alta prin dimensiuni, structura, compozitie, utilitate, trecand de la forme simple la altele
complexe de astazi.

In cadrul patrimoniului material, un loc aparte il detin bunurile arheologice care definesc
inceputurile istorice si culturale ale civilizatiei umane. Prin urmare, patrimoniul arheologic include
structuri, constructii, grupuri de cladiri, situri de dezvoltare, obiecte mobile, monumente de alta natura
situate fie pe pamant, fie sub apa.

Patrimoniul national poate contribui, prin componentele sale, la dezvoltarea turismului sub
toate formele sale de manifestare – turism cultural, religios, turism de pelerinaj, turism rural, turism
urban, turism pt manifestari culturale si sportive etc. Componentele care se afla in structura
patrimoniului au valente turistice diferite, prin urmare sfera de cuprindere este foarte larga, dar mai
putine au si o reprezentativitate turistica deosebita.

Potrivit unor reglementari legislative, s-a creat cadrul adecvat pt aplicarea normelor
metodologice de clasare si evidenta, de atestare si aplicare a unor criterii de departajare, de
monitorizare a lor pt respectarea cerintelor de conservare si protectie. In analiza recenta a bunurilor
culturale si pt determinarea importantei acestora (conform ultimelor interventii legislative) s-au aplicat
urmatoarele criterii:

- Valoarea istorica – exprima vechimea si raritatea, unicitatea unui bun cultural;

- Valoarea estetica – ofera masura expresivitatii, coerentei stilistice, virtuozitatea tehnicii


si a executiei;

- Valoarea urbanistica si constructiva – se refera la elemente de arhitectura si


ornamentare a spatiilor construite, modul de dispunere ale acestora, integrarea bunurilor culturale in
cadrul asezarilor rurale si urbane, deoarece ele pot pune in valoare identitatea arhitecturala si istorica a
localitatii;
- Valoarea arhitecturala – tine cont de modul de proiectare si constructie, de stilul
arhitectural, de maniera specifica a unor renumiti arhitecti;

- Valoarea artistica – are in vedere reliefarea modului de ornamentare exterioara,


interioara si exprima plasticitatea, armonia si echilibrul elementelor care constituie un bun cultural;

- Valoarea memorial-simbolica – prin care un bun cultural devine reprezentativ pt un


anume spatiu geografic si cultural, pt un anumit popor sau minoritate etnica;

- Frecventa unui anumit bun cultural – la nivel continental, regional, local, dat fiind
repetabilitatea sa in plan social, cultural;

- Raritatea – exprima un set de caracteristici proprii si confera si o anume identitate


culturala, uneori simbolica sau emblematica;

- Unicitatea – prin vechime, stil, materiale folosite, tehnica;

- Tipicitatea – pentru o anume zona etnofolclorica, istorica, pt un stil arhitectural si/sau


artistic, sau perioada istorica.

Patrimoniul cultural mobil

Patrimoniul cultural national mobil cuprinde bunuri cu valoare deosebita sau exceptionala (dpdv
istoric, arheologic, numismatic, heraldic, stiintific si tehnic, documentar, cinematografic, etnografic,
artistic, literar, cartografic, bibliofil si epigrafic), toate reprezentand valori adunate in timp ca marturii
ale relatiei dintre creatorii de bunuri materiale si demonstreaza participarea lor la formarea culturii si
civilizatiei romanesti. Multe din aceste bunuri s-au pastrat si transmis din generatie in generatie, odata
cu proprietatile imobiliare, altele au fost rezultatul muncii unor pasionati colectionari de obiecte de arta
si nu numai. La nivel national, exista peste 20 milioane de asemenea bunuri, tendinta fiind de imbogatire
prin noi donatii si achizitii. Data fiind perisabilitatea acestor bunuri, cea mai mare parte sunt pastrate in
muzee, in colectii de arta si in case memoriale.

La baza selectarii si clasarii acestor bunuri sta o serie de reglementari legislative: Ordinul
Ministrului Nr 2053/2002, care include normele de clasare a bunurilor culturale mobile; Ordinul
Ministrului Nr 2053/2000 privind normele metodologice de inventariere si gestionare a bunurilor
culturale din muzee, colectii publice, case memoriale, centre de cultura si alte unitati similare. La
acestea se adauga O.U. nr 16/2003 ca o completare a Legii nr 182/2000, privind protejarea
patrimoniului cultural mobil; Legea nr 311/2003 a muzeelor si colectiilor publice, toate cu un rol
important in conservarea acestor obiecte valoroase si stoparea comertului ilicit.
In ciuda continuitatii materiale si culturale a societatii umane, aceste bunuri se diferentiaza de la
o epoca la alta prin dimensiuni, structura, compozitie, utilitate, trecand de la formele simple la cele
complexe de astazi.

Gama foarte variata de bunuri culturale mobile, multe dintre ele specifice culturii nationale sau
ale unor grupuri etnice, este grupata pe anumite categorii de manifestare a creatiei si artei moderne si
traditionale.

Bunuri cu semnificatie artistica, de valoare exceptionala sau deosebita, care cuprind:

- Opere de arta plastica – desene, picturi, sculpturi, gravuri, fotografie si litografie

- Opere de arta decorativa – realizate din lemn, metal, ceramica, sticla, portelan, textile,
utilizare ca ornamente aplicate de exterior, interior sau ca podoabe;

- Obiecte de cult – reprezentate prin icoane de lemn, sticla, broderii, argintarie, orfevrarie
in metal, mobilier (catapetesme, strane, mese si usi de altar etc.);

- Proiecte si prototipuri de design – create ca modele de incercare, inainte de finalizarea


unor obiecte artistice si tehnice;

- Materiale primare de documentare, filmare – inainte de finalizarea unor creatii de film,


documentare, artistice si de animatie;

- Monumente de for public sau componente ale acestora, expuse in aer liber;

- Alte bunuri materiale din aceasta categorie.

II.Tipuri de arta romaneasca si obiecte cu semnificatie artistica

1.Pictura

Pictura in secolele XII-XVII:

In epoca medievala se remarca pictura bisericeasca indeosebi,astfel,bunurile de arta apartinand


acestei categorii sunt reprezentate de picturile realizate in interiorul lacaselor de cult.

Pereţii monumentelor au fost decoraţi cu picturi executate în tehnica frescei. Tencuiala a fost
amestecată cu câlţi de in sau cu pleavă de cereale, pentru a i se mări rezistenţa. Pe deasupra ei s-a întins
un grund.
Picturile erau aplicate în şiruri orizontale, pe pereţii împărţiţi în registre. Puteau fi trei şi chiar
patru registre. Picturile reprezentau scene sau personaje religioase, aşezate într-o anumită ordine.
Normele de aşezare a scenelor sau a personajelor religioase erau impuse de aşa-zisa ordine iconografică.
La rândul ei, aceasta era impusă de dogmele religiei bizantine, care au fost adoptate odată cu religia
ortodoxă. De aceea, mai toate scenele se găsesc şi în alte monumente bizantine din Grecia, Bulgaria,
Iugoslavia etc. Diferenţa dintre ele constă în interpretare.

Unele scene, pictate ca tablouri de sine stătătoare, se legau de celelalte prin tema lor comună
(cum ar fi viaţa lui Hristos, minunile ori pildele lui). Frescele pot avea formă dreptunghiulară ori de
medalion (de cerc).

Toate picturile sunt însoţite de un text explicativ.

La biserica Sf. Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş, unele scene sau figuri au textele scrise cu
litere greceşti. La acelaşi monument sunt şi texte scrise în limba slavonă.

Limba slavonă, în epoca feudală, a fost folosită în texte religioase ortodoxe, nu numai în Ţara
Românească şi Moldova, ci şi în Transilvania, înainte de venirea ungurilor şi a saşilor. Textele slavone
care însoţesc picturile bisericilor din Transilvania arată că acele picturi sunt româneşti şi foarte vechi.
Textele însoţesc scenele şi figurile picturilor bisericeşti peste tot, chiar şi mai târziu, când, mai ales, în
Transilvania, pictarea pereţilor apare în forme ale artei romanice şi ale celei gotice.

Fie din cauza fumului de la lumânări, fie din cauza luminii şi a prafului etc., cu timpul,
majoritatea acestor picturi s-a degradat, astfel încât a trebuit să fie refăcute de mai multe ori.

Figurile pictate aveau contururi puternice, redate prin linii groase, privirea fixă şi aproape
neomenească. Corpurile erau parcă înţepenite, slabe, alungite, fără viaţă, plate, lipite de perete,
hieratice. Ele corespund felului de a înţelege viaţa al primilor creştini ortodocşi, care dispreţuiau trupul,
socotindu-l prilej de păcate, o piedică în înălţarea sufletului, în fericirea omului. Cu timpul, personajele
pictate au început să semene mai mult cu cele din lumea înconjurătoare, să exprime sentimente
omeneşti.

Nevoia de a face scenele cât mai de înţeles şi mai impresionante a făcut ca pictorii să meargă
mai departe pe drumul inovaţiilor. Astfel, ei au introdus în scenele religioase personaje cu costume şi
arme autentice, din epoca în care a trăit artistul. Aşa sunt redaţi soldaţii care însoţeau pe Hristos în
timpul patimilor.

Pictura a pierdut deci aspectul ei hieratic, dar a păstrat pe cel religios, mult umanizat. Deosebit
de sugestive sunt în această privinţă picturile care reprezintă Cina cea de taină, Spălarea picioarelor,
Răstignirea lui Hristos. În aceasta din urmă, sunt arătate femei cuprinse de o dureroasă tristeţe, în
contrast cu chipurile rigide şi lipsite de sentimente omeneşti ale soldaţilor care asistă nepăsători la
executarea crucificării lui Hristos.

Foarte important este faptul că, în pictura din acest timp s-au făcut portrete votive sau
ctitoriceşti.
Aceste portrete reprezintă figurile voievozilor sau ale boierilor, ctitori ai monumentelor
împreună cu soţiile şi copiii lor. La început, astfel de personaje au fost reprezentate în costume de mare
sărbătoare. Ctitorii principali, bărbatul şi femeia, erau înfăţişaţi ţinând în mână modelul pictat al bisericii
lor, pe care o oferă unui personaj religios.

Astfel de portrete votive, după multe experienţe artistice, au ajuns nu numai să semene mult
cu tipurile reale, dar totodată să fie şi de o mare valoare artistică.

Aşa este tabloul votiv din naosul bisericii Mănăstirii Voroneţ, în care ctitorul, domnitorul Ştefan
cel Mare, prezintă modelul bisericii, lui Hristos, care este redat cu o înfăţişare umanizată.

Foarte reuşit este portretul logofătului Tăutu (dregător al lui Ştefan cel Mare), zugrăvit la ctitoria
sa din Bălineşti (Moldova). Acesta este unul dintre cele mai vii şi mai expresive portrete din plastica
românească feudala.

Pictura monumentală a fost făcută şi în interioarele palatelor domneşti şi ale locuinţelor


boiereşti. Subiectele acestei picturi laice au fost diferite.

Cu vremea, aceste construcţii au dispărut. Multe documente atestă existenţa lor încă de pe
timpul lui Alexandru cel Bun (1400-1432).

Numărul mare de monumente care s-au păstrat din acea epocă, de o deosebită valoare artistică,
arată că pe atunci în statele feudale româneşti existau adevărate şcoli de pictură. Aceste şcoli, legate
între ele în permanenţă prin schimburi artistice şi culturale, erau înconjurate de către domnitorii din
Ţara Românească şi Moldova, contribuind astfel la întărirea unităţii artistice dintre aceste regiuni.

Această unitate s-a mai realizat şi prin faptul că la monumentele care s-au ridicat în acea epocă
au lucrat un însemnat număr de artişti veniţi din mediul sătesc, unde s-a cultivat o artă populară
străveche, legată de năzuinţele, de viaţa poporului nostru.

Ca şi constructorii şi sculptorii, zugravii se pregăteau în ateliere speciale, învăţând meseria în


mod practic, încă din timpul copilăriei. Renumit era atelierul din Suceava.

Pictura in secolele XIX-XX:

La începutul secolului al XIX-lea, își face simțită prezența tradiția occidentală și pe meleagurile
românești. În pictură această tradiție este confirmată prin numărul mare de portrete. La sfârșitul
secolului al XVIII-lea pictorii se diferențiază de vopsitorii de tot felul, astfel ei sunt numiți „zugravii de
subțire” iar ceilalți „zugravii de gros”. Pictorii de pe meleagurile României provin din rândul iconarilor, al
foștilor pictori de biserici sau din pictorii străini experimentați în țările de unde provin.

Nicolae Grigorescu

Nicolae Grigorescu este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion
Andreescu și Ștefan Luchian. Nicolae Grigorescu a devenit un simbol pentru tinerele generații de artiști
care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice și să aducă la lumină valorile
spiritualității românești. In opera lui Grigorescu se simte influienta pictorilor francezi, dar artistul nu a
renuntat niciodata la subiectele autentice din tara noastra, pe care le-a zugravit intr-un mod admirabil,
exprimandu-si dragostea sa fata de taran si de satul romanesc.

Carul cu boi (Galeria Nationala de la Muzeul National de Arta al Romaniei) este surprins
mergand alene pe un drum de campie, redat prin amestecuri de griuri, rosu si ocru. Compozitia e
echilibrata, desfasurandu-se intr-o perspectiva deschisa, orizontala, in fundal fiind sugerata o padure.
Tusele sunt largi, vizibile, artistul utilizand o pasta groasa si abundenta. Taranul care conduce carul este
reprezentat prin cateva miscari de pensula, fara sa ii fie accentuate trasaturile. Se poate observa umbra
colorata lasata de carul cu boi, corespunzand principiilor impresioniste si plain-air-iste.

Stefan Luchian si Nicolae Tonitza

Acestia sunt doi dintre cei mai importanti pictori romani, ambii adepti ai impresionismului si
postimpresionimului si legati prin afinitati stilistice specifice epocii lor de creatie. Mai in varsta cu
aproape douazeci de ani, Luchian este considerat a fi „pictorul florilor”, iar Tonitza este „pictorul ochilor
inocenti si tristi”, ambele sintagme caracterizand ceea ce este emblematic in tematica operelor lor
esentiale.

Stefan Luchian se specializeaza in compozitii florale dintre cele mai diverse si in peisaje,
incepand sa adopte si elemente de simbolism. Anemone, dumitrite, garoafe, liliac, imortele, trandafiri
etc. formeaza lumea acestuia.

Considerat a fi un urmas al lui Stefan Luchian, Nicolae Tonitza este un adept hedonist al
impresionismului, avand la prima vedere o privire mai optimista asupra vietii, insa mai toate portretele
sale sunt strabatute de o unda de melancolie care se poate citi in ochii personajelor. Unii critici fac o
apropiere de simbolismul lui Bacovia, in pofida faptului ca Zambaccian ne vorbeste despre stilul boem
de viata al artistului. „Ochii lui Tonitza” ne vor privi intotdeauna cu duiosie, asa cum florile lui Luchian ne
vor aduce linistea sufleteasca.

Sabin Balasa

A fost pictor, autor si regizor de filme de picture animata, dar si un scriitor roman. Obsesia
declarată a vieții și a artei lui Sabin Bălașa a fost să inițieze o mare renaștere artistică și culturală.
Alegerea sa a fost să fie renascentist, înțelegând că Renașterea nu se consumă istoric într-o perioadă
anume de reconsiderare a valorilor, ci însoțește, ca stare de spirit, demersul creatorului de cultură. Deși
arta sa nu e nici pe departe facilă, ea se dezvăluie cu generozitate și, pe insesizabile trepte de inițiere,
spune cu adevărat ceva oricărui privitor. Pe Sabin Bălașa nu trebuie să-l explici ca să-l simți, și abia după
ce-l simți începi să-ți explici lumea în care ai simțit. O hermeneutică hipnotică unică și tipică artei lui
Sabin Bălașa dezvăluie cu discreție ceea ce autorul știa dintotdeauna - Renașterea pe care își propunea
s-o inițieze înflorise deja din chiar clipa în care măiastra sa mână apucase penelul.
Filme de pictura animata:Picatura; Orasu;l Valu;l Pasarea Phoenix; Fascinatie; Intoarcerea in
viitor; Galaxia; Oda;Exodul spre lumina.

Picturi murale:

-Universitatea Dunarea de Jos, Galati: Razboinicii si Hora;

-Universitatea Alexandru Ioan Cuza, Iasi: Luceafarul; Moldova;Aspiaratie;Triumful vietii;


Icar;Prometeu; Exodul spre lumina; Stefan cel Mare;s.a.

-Academia de Studii Economice: Geneza; Feerie

2.Sculptura:

Sculptura in perioada secolelor XIII-XVII:

În Moldova, în Ţara Românească şi în Transilvania, ea este subordonată arhitecturii de care se


leagă organic.

O deosebită înflorire a cunoscut sculptura funerară a pietrelor de mormânt. Cele mai reuşite se
află în biserica Sf. Nicolae din Rădăuţi. Acolo Ştefan cel Mare a adus osemintele găsite în mormântul
fiecăruia dintre domnitorii din familia lui şi le-a acoperit cu lespezi de piatră sculptată. Bogdana a
devenit astfel o biserică-necropolă, astăzi transformată în muzeu. Meşterii moldoveni au prelucrat cu
această ocazie unele elemente ale sculpturii gotice sau ale Renaşterii, venite din Transilvania sau din
Polonia şi le-au îmbinat cu elemente de artă autohtonă. S-a creat astfel o sculptură originală cu multe
elemente observate din lumea înconjurătoare. Un reuşit exemplu este piatra de mormânt de la
mănăstirea Putna a Mariei de Mangop, soţia lui Ştefan cel Mare. Pe această piatră sunt sculptate două
crengi cu flori şi petale duble care se întretaie, formând ovale. Păsări mici ciugulesc florile.

Una dintre cele mai reuşite (din câte s-au păstrat) este piatra de mormânt a lui Ştefan cel Mare
de la Mănăstirea Putna. În centrul compoziţiei se află un ornament din frunze de stejar şi ghindă, foarte
realist tratat, simbol al vitejiei, al gloriei şi al dragostei de patrie de care a dat dovadă voievodul în tot
timpul vieţii sale.

În sec. al XVI-lea s-a făcut multă sculptură ornamentală, din piatră, marmură sau lemn, aplicată
la clădiri (la uşi, ferestre etc.) şi la pietrele de mormânt.

Astfel, s-au decorat pereţii exteriori ai Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş, cu un brâu
orizontal, sculptat cu motive decorative şi rozete etc. La cornişă, pe cupolă şi pe turnurile pronaosului,
pe stâlpii şi pe capitelurile stâlpilor s-au adăugat multe sculpturi decorative. Această bogată
ornamentaţie ridică mult valoarea artistică a Bisericii Episcopale de la Curtea de Argeş. În acelaşi fel au
fost împodobite o întreagă serie de monumente religioase din ţară.
În lemn s-au sculptat motive decorative pe scaune arhiereşti, pe strane (scaune pentru
credincioşi), pe tetrapoade (mobilier pe care se puneau cărţile, în naos, în timpul serviciului religios).
Motvele aplicate la asemenea sculpturi sunt geometrice şi florale, foarte stilizate, mărunte, adesea
colorate în diferite nuanţe. Ele par că formează nişte împletituri foarte atrăgătoare.

În diferite muzee din ţară s-au păstrat obiecte din acest fel, rămase din timpul lui Petru Rareş,
Alexandru Lăpuşneanu, Ieremia Movilă etc.

Sculptura a avut un rol decorativ. Ea a împodobit chenarele uşilor şi ferestrelor, coloanele şi


balustradele de la scări. La Mănăstirea Dragomirna se găsesc sculpturi în exterior pe turnuri, dar mai ales
pe cupolă. Dintre toate monumentele, biserica Trei Ierarhi are cele mai multe sculpturi în piatră. Toţi
pereţii exteriori ai acestui monument sunt acoperiţi cu benzi care formează adevărate frize decorative
cu motive geometrice. Biserica Trei Ierarhi pare astfel o adevărată dantelă de piatră.

Sculptura în lemn s-a întrebuinţat foarte mult la uşi şi la diferite piese de mobilier, dintre care s-
au păstrat un număr însemnat. Printre cele mai frumoase sunt uşile de la biserica din Tazlău şi mobilierul
de la biserica Suceviţa. O mare dezvoltare a luat sculptura în lemn aplicată la tâmple. Foarte reuşită este
tâmpla de la Biserica Domnească din Târgovişte.

Sculptura in secolele XIX-XX:

În accepţia ei vest-europeană, sculptura este o apariţie tardivă în cultura românească. Abia în a


doua jumătate a secolului al XIX-lea, odată cu începuturile modernizării societăţii româneşti, apar primii
sculptori autohtoni, formaţi în spiritul sculpturii occidentale. De la Ion Georgescu şi până astăzi, numărul
celor dedicaţi sculpturii a crescut însă impresionant. Poate că şi destinul exemplar al lui Brâncuşi să fi
contribuit. Se poate vorbi de un număr care se apropie de o mie.

Ion Georgescu

Ion Georgescu este primul sculptor român modern. Format în ambianţă academică, lucrările
sale poartă marca acestei estetici. Repertoriul său formal dezvăluie un anume conservatorism, un
ataşament, explicabil prin condiţionările mediului, pentru formule consacrate. Din lucrările primei
perioade, Izvorul, (1879) şi Copilă rugându-se (1881), dezvăluie conexiunea directă cu viziunea senzuală
a maestrului său francez, abandona. În 1882 sculptorul realizează Endymion (Aruncătorul de lance),
temă antică interpretată în limbaj naturalist. Din aceeaşi perioadă datează şi câteva exerciţii all’antica: o
serie de compoziţii decorative în aramă (Culesul viei, 1881, Dansul vinului, 1881–1882, şi două alegorii)
care împreună cu Endymion alcătuiesc un capitol însemnat în ansamblul operei. Cea mai substanţială
parte a creaţiei o constituie cele câteva monumente edificate în Bucureşti, Iaşi şi Târnovo, comenzi
oficiale ce îi dau ocazia să îşi pună în valoare calităţile de portretist, exersate şi într-o importantă serie
de busturi.
Constantin Brâncuși

Constantin Brâncuși (n. 19 februarie 1876, Hobița, Gorj — d. 16 martie 1957, Paris) a fost un
sculptor român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura
contemporană. Constantin Brâncuși a fost ales postum membru al Academiei Române

Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat


reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a
creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa el a oglindit felul de a gândi lumea al țăranului
român. Prin obârșia sa țărănească și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și
funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a
realității.

Opere reprezentative:

Coloana infinitului:

Coloana Infinitului ”sau ”Coloana Recunoştinţei fără Sfârşit” este una din cele mai admirabile
sculpturi ale secolului trecut, austeră şi perfect echilibrată, o lucrare a sculptorului român Constantin
Brâncuşi, parte a trilogiei ”Ansamblului Monumental” din Târgu Jiu, compus din ”Coloana Infinită”,
”Poarta Sărutului” şi ”Masa Tăcerii”.

Coloana Infinitului este expresie a aspiraţiei lui Brâncuşi către Dumnezeu iar mesajul spiritual
pe care aceasta îl transmite reiese chiar din cuvintele sculptorului:

„Realitatea pe care Stâlpul – laolaltă cu celelalte două semne de piatră ale mele – o întrupează
este avântul, conştiinţa nunţii ce o sărbătorim cu nesfârşitul univers, dorul ce-i însufleţeşte pe eroi spre
absolut.”Inaugurată la 27 octombrie 1938, coloana are o înălţime de 29,35 metri şi este compusă din 15
moduli octaedrici suprapuşi, respectiv având la extremităţile inferioară şi superioară câte o jumătate de
modul, moduli numiţi de sculptor ”mărgele”.

Lucrarea denumită şi ”Coloana recunoştinţei” a fost dedicată de Brâncuşi eroilor căzuţi în Primul Război
Mondial în 1916 în luptele de pe malul râului Jiu.

Aşa cum spunea şi Brâncuşi ” Simplitatea genială în artă este, în general, o complexitate rezolvată.”, iar
clipă de clipă, prin Coloana Infinitului coboară pe malurile Jiului Sacralitatea… imensă dar tacută.

Masa tacerii:
Masa tăcerii, lucrată în piatră de Banpotoc, reprezintă masa dinaintea confruntării în bătălia la care
urmează să participe combatanții. Timpul este prezent, fiind reprezentat prin dispunerea circulară a
celor 12 scaune-clepsidre, care îl măsoară.

Opera a fost realizată în anul 1937, într-o primă versiune, din piatră de Câmpulung, sub forma
mesei țărănești, simplă, joasă, din tăblie (200x 45 cm) și picior (160×45 cm), și a fost amplasată în locul
celei de astăzi. Nemulțumit probabil, de dimensiunile ei, în 1938 a comandat la un atelier din Deva, după
desenele sale, o nouă masă, din piatră de Banpotoc, cu noi dimensiuni ale tăbliei (215×45 cm) și piciorul
ei (175×45 cm) pe care n-a amplasat-o astfel. Sculptorul a recurs la o variantă combinatorie care a
preluat tăblia primei versiuni drept picior și pe cea a versiunii a doua drept tăblie, asigurându-i astfel o
nouă proporție interioară și monumentalitate.

În jurul Mesei tăcerii nu au fost puse scaune decât o dată cu amenajarea versiunii
combinatorii.Scaunele, 12 la număr, au fost comandate o dată cu versiunea a doua a mesei, la atelierul
din Deva, și au fost realizate din piatră de Banpotoc, cu formă de clepsidră.

Poarta sarutului:

Poarta sărutului, care se află amplasată pe aleea de la intrarea din parcul orașului, este dăltuită
din piatră poroasă, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, fiind alcătuită din coloane groase,
paralelipipedice, ce sprijină o arhitravă cu dimensiuni mai mari decât ale coloanelor, având lățimea de
6,45 m, înălțimea de 5,13 m și grosimea de 1,69 m.

Pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului, două jumătăți ale unui cerc, atât de
caracteristic operei lui Brâncuși. Arhitrava are de asemenea încrustat acest simbol, ca un fel de filigran.
În plus, tot în filigran se află încrustații ce aduc cu un fel acoperiș al porții, ca și când poarta ar fi
acoperită cu șindrilă. Bolta porții are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar
mai sus, pe trei linii orizontale, întâlnim continuarea unor forme ovale identice, de parcă ar fi conturul
feței și al umerilor.

Poarta sărutului arată ca un arc de triumf, simbolizând triumful vieții asupra morții.

3.Artele decorative romanesti:

Artele decorative medievale:

În lunga şi glorioasa lui domnie, Ştefan cel Mare a strâns în jurul său un însemnat număr de
arhitecţi, sculptori în piatră ori în lemn, pictori, ilustratori de cărţi şi tot felul de meşteri, care au lucrat
opere de o mare valoare artistică.

Urmărind în primul rând apărarea ţării, la începutul domniei lui, Ştefan cel Mare a început
reconstrucţia cetăţilor care străjuiau hotarele, unele fiind învechite şi pe alocuri dărâmate. Apoi s-au
construit cetăţi noi. Toate au fost aduse la nivelul tehnicii militare din acel timp. Între cetăţile de la
marginea ţării a fost şi Cetatea Albă şi Chilia. Ştefan cel Mare s-a îngrijit, deasemenea, de Cetatea
Ciceului şi de Cetatea de Baltă, situate în Transilvania, dar care au fost posesiuni moldoveneşti.

S-a creat astfel o decoraţie atrăgătoare, prin alternarea liniilor şi a culorilor diferite ale
materialelor (de exemplu faţada bisericii Sf. Nicolae din Popăuţi).S-au întrebuinţat şi discuri colorate de
ceramică, bumbi triunghiulari sau pătraţi înfipţi în zidărie (printr-o parte alungită ca un picior).

Pardoseala era făcută din dale pătrate de piatră ori din marmură, uneori din cărămizi puse pe muchie în
diferite feluri, formând motive decorative foarte variate.

O mare dezvoltare au luat în această perioadă broderiile şi ţesăturile. Ele se lucrau după
modelele făcute de către meşterii care pictau şi bisericile. Pe multe broderii şi ţesături se reproduceau
scene religioase, fiind folosite în biserici şi mănăstiri. Unele erau făcute şi în scopul de a acoperi pietrele
funerare.

Broderiile se făceau pe un fond de mătase colorată sau de catifea căptuşită cu o ţesătură groasă.
Firul de brodat era foarte scump, de cele mai multe ori fiind din aur împletit cu mătase. Contururile erau
adesea făcute din perle. La anumite veşminte, pentru mitropoliţi şi alte persoane cu funcţii religioase, se
aplicau pietre preţioase.

Ca şi la pictura monumentală, la aceste broderii se observă o tendinţă de umanizare a


personajelor, a gesturilor şi expresiilor. Renumit este portretul de pe broderia care acoperă mormântul
Mariei de Mangop, prin expresia tristă a femeii.

Cele mai frumoase broderii se păstrează la Muzeul Mănăstirii Putna.

În timpul lui Ştefan cel Mare s-au ilustrat cărţi, copiate cu mâna (la Mănăstirea Neamţului şi în
alte centre).

Multe dintre broderiile şi ţesăturile cu caracter religios ori laic, lucrate în mare număr în acea
vreme, au ajuns până astăzi. Printre obiectele necesare cultului religios se găsesc şi veşmintele preoţeşti,
acoperăminte de mormânt etc.

La mare cinste au fost ridicate şi manuscrisele. Unele dintre ele sunt de o rară frumuseţe atât
prin ilustraţie cât şi prin copertele lor ferecate. Arta pictării icoanelor ia mare avânt.

Obiectele de aur şi de argint au în acest secol ornamente lucrate mai mărunt cu împletituri
complicate, la care accentul se pune pe meşteşug. Ele arată o strânsă legătură între Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania.

Arta decorativa populara romaneasca actuala:


Arta populară românească contemporană reprezintă un domeniu complex, în care se îmbină
armonios moştenirea artistică populară cu o activitate încă vie, în multe regiuni ale ţării, a unor centre
meşteşugăreşti de veche tradiţie. Ca element de cultură materială şi spirituală, arta populară reflectă
specificul naţional şi are un profund caracter social, cu un rol bine definit în realizarea echilibrului dintre
util şi frumos, dintre cerinţele utilitar-materiale şi cele estetice.

Valorificarea elementelor tradiţionale asigură artei populare româneşti, în ansamblu, virtuţile


unei creaţii autentice valoroase, în care se oglindesc simţul pentru frumos, manifestat în egală măsură
de proporţiile armonioase ale mobilierului, de linia clară şi eleganţa sobră a pieselor de îmbrăcăminte,
de valoarea broderiilor, de rafinamentul cromatic al ţesăturilor şi de frumuseţea formelor şi
ornamentelor ceramicii şi delicatele dantelării ale crestăturilor în lemn, toate purtând pecetea vie a
specificului zonal local.

Constituindu-se de-a lungul secolelor prin neîntrerupta contribuţie a numeroşilor creatori


anonimi, arta populară a primit un caracter de permanentă continuitate şi de o varietate surprinzătoare,
întemeiată pe un fond unitar.

Interesul tot mai accentuat al lumii contemporane pentru lucrurile executate de mână şi mai
ales dezvoltarea turismului intern şi internaţional constituie motivaţii întemeiate pentru dezvoltarea în
continuare a artei populare menite să asigure păstrarea specificului tradiţional şi a caracterului de
autenticitate.

Arta decorativa populara romaneasca reflecta o anumita conceptie artistica si o modalitate de


intelegere si reprezentare artistica. Evoluand de-a lungul timpului, ea a asimilat in permanenta influente
si mode, dezvaluind intr-un chip propriu, cu mijloace specifice, evolutia gandirii, a gustului si a priceperii
artistice. Daca la inceput, in crearea tesaturilor se avea in vedere rolul lor practic, cu timpul acesta a
cedat treptat locul elementului artistic, corespunzand astfel si necesitatii crescande de frumos pe care o
manifesta omul, pe masura imbunatatirii conditiilor sale de viata. Aparitia primelor elemente decorative,
in cazul tesaturilor a unor simple vergi in culori alternante, se transforma pe parcurs intr-o compozitie
decorativa cu legi proprii, specifica unor anumite categorii de piese textile.

In cadrul artei decorative populare romanesti, categoria cea mai veche si cea mai simpla ca
sistem de ornamentare o reprezinta tesaturile de uz gospodaresc permanent din lana sau din canepa.
Acestea se astern pe pat sau se folosesc la invelit. Pe ele se pot bate semintele, se pot curata coceni si
uneori se pot pune in car.

Ceramica de Horezu este un tip de ceramică românească tipic orașului oltenesc Horezu.

Un simbol dominant în pictura vaselor de Horezu este cocoșul alături de care, însă, întâlnim și
alte figuri precum stele, șerpi, copaci, oameni, flori, pești, spirala dublă, linia dreaptă, linia ondulată,
frunza, brâul, soarele, spicul, pomul vieții și coada de păun. Există și două culori specifice zonei: roșul și
galbenul de Horezu.
Tipuri de activitati si obiecte de arta rezultate in urma acestora:

Ceramica şi olăritul

Ceramica este unul din cele mai vechi meşteşuguri, datând încă din epoca neoliticului, adică cu
mai bine de 6.000 de ani î.Hr. Putem admira în muzeele ţării superbele vase din ceramică din acea
epocă, care, apoi, pe teritoriul României a dat naştere unei civilizaţii deosebite.

Articolele de ceramică se disting prin eleganţa formelor şi prin ornamentaţie. Ceramica


tradiţională este modelată la roata olarului. Arderea ei se face de obicei în sobe orizontale prin două
tehnici: prin oxigenare sau prin lipsa oxigenării. Drept urmare se obţine ceramică în două culori: roşie,
respectiv neagră.

Ceramica populară însumează o serie de elemente tradiţionale marcate de condiţiile de viaţă,


dar şi de evoluţia gustului estetic.

În Moldova, se pot întâlni o mare diversitate de forme în care se pot recunoaşte tipuri
aparţinând vechii ceramici greco-romane. Foarte apreciate sunt vasele de ceramică neagră realizate în
centrele de la Marginea din Suceava (ceramică neagră lustruită cu piatra) şi Deleni (Iaşi). În zona
Maramureşului, Lăpuşul Românesc este o zonă bine cunoscută pentru ceramica sa, care poate fi
considerată o sinteză a evoluţiei formelor de ceramică românească. Pot fi admirate aici, obiecte de
ceramică neagră, cât şi de ceramică pictată cu pensula.

Un alt centru de olărit pentru zona Maramureşului, este cel de la Săcel, unde se face ceramică
roşie nelustruită. Tot în Transilvania, centre cunoscute pentru arta ceramicii sunt la Vama (Satu Mare),
Leheceni şi Corund (ceramică smălţuită, bogat ornamentată). În Muntenia, astfel de centre sunt la
Musăteşti (la 13 km de Curtea de Argeş), Vâlsăneşti, Stroeşti, Poieniţa, Obaga (în Oltenia).

Cel mai reprezentativ centru de ceramică din România este la Horezu în judeţul Vâlcea, un
centru cu expoziţii etnografice permanente şi târguri tradiţionale precum târgul "Cocoşul de Hurez",
organizat în fiecare an (3-5 iunie), târg care găzduieşte meşteri din centre de ceramică populară din
întreaga ţară.

Decorarea vaselor din lut este un procedeu care aduce în atenţie mai multe tehnici, diferenţiate
pe centre, şi un instrumentar simplu, dar cu mari posibilităţi de expresie plastică. La Horezu există, însă,
o preocupare aparte pentru decorarea vaselor cu smalţuri policrome. Motivele aplicate pe farfurii,
străchini, căni, ulcioare, aduc în atenţie simboluri solare cu origini străvechi, precum: spirala simplă sau
dublă, steaua cu şase sau opt colţuri, cercul şi zig-zagul. Motivele specifice centrului Horezu sunt
geometrice, vegetale şi zoomorfe. Cu ajutorul acestor motive decorative meşterii olari contemporani din
centrul Horezu realizează compoziţii extrem de variate şi de mare frumuseţe artistică. Soluţiile plastice
adoptate de ei sunt bazate pe repetiţie, alternanţă şi simetrie. În ceea ce priveşte gama cromatică,
centrul Horezu este definit de cărămiziu, verde şi albastru pe fond alb-gălbui.

În prezent, centrul Horezu este unul dintre cele mai vechi centre ceramice vâlcene, reunind
peste 15 familii de olari care lucrează diverse categorii de piese în manieră tradiţională, profilându-şi
întreaga activitate în jurul acestui străvechi meşteşug. Vasele lucrate de ei sunt un reper valoric pentru
judeţul Vâlcea şi zona Oltenia, dar şi pentru întreaga Românie.

Cultura Cucuteni, unică în Europa, era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul
Transilvaniei şi Basarabia, şi se caracteriza printr-o ceramică de foarte bună calitate, bogat şi variat
pictată. Pe ceramica Cucuteni predomina decorul în spirală, cu numeroase variante şi combinaţii.

În ceramica nouă - creaţie atât a meşterilor olari, cât şi a artiştilor plastici - ceramişti - sunt
continuate tradiţiile centrului respectiv în ceea ce priveşte stilul şi factura ceramicii, care sunt preluate şi
adaptate produselor destinate cerinţelor actuale.

Împletituri din fibre vegetale

Împletitul fibrelor vegetale, prezent în majoritatea zonelor ţării, a atins adesea un înalt nivel
artistic. În zonele unde materia primă există din abundenţă - papură, nuiele de alun sau de răchită, paie
de grâu, de secară şi de ovăz, foi sau pănuşi de porumb - împletitul fibrelor vegetale devine meşteşug
specializat.

Din neolitic şi până către mijlocul veacului al XX-lea s-au confecţionat numeroase şi diverse
obiecte utilizându-se acest meşteşug. Obiectele confecţionate din nuiele sau în combinaţie cu alte
materiale (mai ales cu papură) erau, cel mai adesea, în strânsă legătură cu ocupaţiile curente ale
locuitorilor (agricultura, pescuitul, vânătoarea, culesul din natură ş.a.): grape, coşuri de tot felul (mai
mari, pentru cărat peşte şi pentru culesul şi transportul strugurilor, mai mici, pentru zmeură sau afine,
mai înalte, purtate pe spate pentru greutăţi, mai lunguieţe, de genul paporniţelor, sau chiar rotunde, de
dus mâncare la câmp), lese şi garduri pentru prins peşte sau pentru stâne, curse de animale, coşuri
pentru căruţe etc. De asemenea, împletiturile din nuiele se regăsesc şi în interiorul caselor româneşti ca
mobilier: lese care serveau ca platformă de pat, leagăne de copii, pentru agăţat de grindă sau de purtat
pe spate, lingurare ş.a.

Aşadar, alături de fibra densă şi regulată a lemnului de stejar sau de brad şi de cea contorsionată
a lemnului rar de păr sălbatic, meşterii din satele româneşti au folosit resursele vegetale şi sub forma
cânepei, a crenguţelor, a paielor, a pănuşilor de porumb, a trestiei şi a papurii, făurind o gamă de
obiecte uşoare şi delicate, rezistente şi neaşteptate ca textură. Arta împletiturilor, una dintre cele mai
vechi privind lucrurile la scara istorică a îndeletnicirilor omeneşti, precedând atât arta ţesutului, cât şi pe
cea a ceramicii, după cum par a dovedi unele deducţii ale arheologilor, este strălucit reprezentată în
toate provinciile istorice româneşti. Ea a fost de altfel şi prima tehnică pentru construirea locuinţelor,
fiind până azi prezentă în multe zone etnografice sub forma pereţilor împletiţi din nuiele groase.

Produsele împletite din fibre vegetale păstrează fie autenticitatea pieselor de artă populară, fie
valoarea execuţiei manuale a acestor obiecte utile şi decorative în acelaşi timp, atât de apreciate în
ambientul modern. Constatăm că în ultimele decenii acest meşteşug se dezvoltă şi se extinde, lărgindu-şi
permanent gama produselor de la cele mai variate obiecte utilitare la produse decorative, piese de
mobilier şi pentru decoraţie de interior. Ca atare, considerăm că împletiturile tradiţionale, chiar cu
intruziunile de care am pomenit, sunt un izvor nesecat de inspiraţie pentru creatorii populari
contemporani, asigurând, ca şi alte domenii ale artei populare, o bază fecundă viitoarelor direcţii din
arta decorativă modernă.

Ţesutul artistic

Referitor la spaţiul românesc majoritatea istoricilor si etnografilor sunt de părere că meşteşugul


ţesutului în război este cunoscut încă din epoca neolitică, el nefiind separat în cadrul aceleiaşi gospodării
de celelalte activităţi: torsul, olăritul sau construcţia locuinţelor. Săpăturile arheologice au scos la iveală
numeroase fusaiole, greutăţi de lut pentru întinderea firelor şi numeroase alte obiecte care ne ajută
astăzi să ne imaginăm cum ar fi arătat un război de ţesut în urmă cu peste 4.000 de ani. Se pare că acest
meşteşug îşi are originea în tehnica străveche a împletitului rogojinilor din materialele vegetale, însă se
consideră că trecerea de la un meşteşug la altul s-a realizat într-o perioadă îndelungată de timp.
Săpăturile arheologice de la Garvăn demonstrează că încă din prima jumătate a secolului al XI-lea,
meşteşugul ţesutului ajunsese la un oarecare grad de perfecţiune, deoarece acum este atestat pentru
prima dată războiul de ţesut orizontal, aşa cum este şi cel folosit în Muscel. În secolele următoare,
meşteşugul se dezvoltă atât de mult, încât documentele indică o specializare în acest domeniu în nordul
Munteniei şi o organizare a meşterilor în bresle separate în Transilvania; ţesătorii de lână (lanifices
fraternitas) şi ţesătorii de pânză (textores fraternitas). În nordul Munteniei, deci şi în Muscel, în secolul
al XVII-lea meşteşugul era atât de răspândit la sate, încât secretarul domnului Constantin Brâncoveanu,
Antonnio Maria del Chiaro, observa faptul că ''aici este o adevărată fabrică de ţesut în fiecare casă...''.
Până în preajma Primului Război Mondial şi puţin după, ţesutul în război era principala ocupaţie şi
obligaţie a femeilor din mediul rural pe timp de iarnă. Se pare că femeile aveau obligaţia să ţeasă ''trei
pachete de bumbac pe iarnă, afară de ia şi fota de Paşti şi de macaturi şi prosoape'', încă de la vârsta de
15-16 ani. Ţesăturile ocupau rolul decorativ principal în interiorul locuinţei ţărăneşti, până în prima
jumătate a secolului XX fiind create în permanenţă noi modele sau îmbogăţite cele vechi prin
împrumuturi culturale. În nordul Muscelului datorită climei mai reci de deal-munte, cu ierni aspre şi
primăveri şi toamne reci, dar şi datorită principalei ocupaţii, păstoritul, ţesutul în război a cunoscut un
avânt considerabil, remarcându-se atât prin sintezele realizate între diferitele motive din zonele
etnografice vecine (Oltenia, Bran, Sibiu), cât şi prin impunerea unor motive decorative specifice
(coarnele de berbec, garoafa, rombul crenelat), a unor asocieri decorative inedite, sau a unor articole
textile unice (plocadele miţoase de Stăneşti sau zăvastra de Bughea).

Prelucrarea artistică a lemnului

Lemnul a constituit secole de-a rândul principala materie primă a românilor, fiind folosit pentru
construcţiile gospodăreşti sau la confecţionarea uneltelor, obiectelor şi ustensilelor casnice, a pieselor
de mobilier. În activitatea de prelucrare a lemnului, meşterul popular a pus atât îndemânare, cât şi simţ
artistic, astfel încât specialiştii vorbesc atât despre "civilizaţia românească a lemnului", cât şi despre
"arta românească a lemnului".

În comunităţile rurale, fiecare sătean avea cunoştinţele şi deprinderile necesare prelucrării,


măcar sumare a lemnului, construind şi întreţinând singur unele obiecte din gospodărie. Meşterii
populari, folosind unelte simple ca securea, ferăstrăul, tesla, horjul, scoaba, cuţitul, dalta, compasul,
potricala, ghinul, tiparul de pirogravat au dat naştere unei cuprinzătoare game de obiecte, de la cele
mici, de uz personal, ustensile casnice şi unelte de lucru, obiecte de cult, până la piese mari de interior şi
cele utilizate în construcţii. Desigur, confecţionarea lor presupunea o specializare temeinică, transmisă
din generaţie în generaţie.

Decorul, de un mare interes artistic, al construcţiilor ţărăneşti se caracterizează prin factura sa


stilizată şi viguros reliefată datorită tehnicii folosite: cioplirea şi dăltuirea în lemn a unor obiecte cum ar
fi consolele ferestrelor, ramele uşilor şi ferestrelor, porţile mari, intrările în grajduri, toate ornamentate
cu motive scoase puternic în relief.

În prezent, meseriaşii continuă tradiţiile vechi ale prelucrării lemnului, deşi sfera de utilizare a
fost diminuată substanţial odată cu restrângerea suprafeţelor forestiere. Cei mai buni meşteşugari sunt
specializaţi în decorarea interioarelor locuinţelor, clădirilor publice şi bisericilor.

În arhitectura tradiţională există încă tendinţa de a executa porţi deosebite, uşi şi ferestre, stâlpi
sculptaţi şi balcoane din lemn, pe care se sprijină acoperişurile.

4.Obiecte de cult

Decoratiuni interioare ale lacaselor de cult:

În interiorul bisericilor s-a pus problema decorării pereţilor noilor încăperi cu scene pictate.
Lucrul nu a fost uşor deoarece pictorii erau obişnuiţi cu o anumită ordine iconografică, un anumit fel de
a grupa, de a aşeza scenele şi personajele, impusă de dogmatica ortodoxă, care nu mai era
corespunzătoare noilor construcţii. În acest caz s-au pictat pereţii altarului, naosului şi pronaosului cu
scene obişnuite. La gropniţă şi pridvor, unde artiştii nu aveau temele şi subiectele necesare, au trebuit să
repete diferite subiecte, tratate în alt fel, sau de cele mai multe ori să redea subiecte noi.

O altă greutate a rezultat din faptul că pereţii noilor construcţii, care aveau să fie pe de-a
întregul acoperiţi cu pictură, erau mai înalţi, ceea ce impunea şi de această dată găsirea unor subiecte
noi.

Această pictură trebuia să fie însă potrivită unui anumit scop, adică personajele şi scenele pe
care le reprezenta să explice anumite texte şi totodată să exprime năzuinţele poporului şi să nu intre în
contradicţie cu celelalte picturi ale monumentului şi cu dogmatica ortodoxă.
Pentru lărgirea tematicii, unii pictori au redat scene din scrieri religioase. Astfel au reprezentat
pe pereţii pronaosului, între altele, calendarul bisericesc, redând în imagini fapta cea mai importantă a
sfântului din ziua respectivă sau o scenă cu semnificaţia religioasă a zilei.

În unele scene au fost reprezentate personaje în costume care se purtau în patria noastră în
acea epocă. De asemenea, personajele mânuiesc de multe ori unelte de o mare varietate, în situaţii de o
diversitate extraordinară. Aceste picturi pun la îndemâna cercetătorilor un bogat material documentar
din care se poate cunoaşte viaţa din Moldova în sec. al XVI-lea.

Problema s-a complicat însă când s-a trecut la împodobirea pereţilor exteriori ai bisericilor cu
picturi, cea ce nu se mai făcuse până atunci. Au fost căutate noi teme care să corespundă din punct de
vedere religios şi să poată fi pictate pe suprafeţe mari, întrerupte de contraforturi, uşi, ferestre şi de
numeroase nişe sau firide.

Un pas hotărâtor înainte s-a făcut în acest timp în redarea expresiei pe figurile personajelor.

De o valoare documentară şi mai mare sunt picturile care reprezintă Asediul Constantinopolului
de către oştile turceşti din anul 1453. Ei au voit să arate astfel poporului că şi ţara noastră era
ameninţată să fie cotropită de turci. Poporul era îndemnat în acest fel să fie gata oricând să-şi apere
patria. Remarcabile sunt şi figurile sfinţilor militari, redaţi în biserici cu multă atenţie tot pentru a fi un
îndemn în lupta de apărare a patriei.

Un pas important se face în sec. al XVI-lea şi în arta portretului ctitoricesc. Foarte reuşite sunt:
portretul Domniţei Ruxandra ( fiica lui Neagoe Basarab), a Spătarului Stroe şi a lui Petru Rareş şi al soţiei
sale.

În sec. al XVI-lea prin icoanele pictate se continuă o tradiţie veche. Pe cele mai vechi icoane
personajele sunt văzute din faţă şi încremenite. Mai târziu artiştii reuşesc să redea pe icoane
personajeleîn mişcare având poziţii diferite. Multe icoane din acest secol sunt de o mare valoare
artistică.

Icoanele românești au unele trăsături proprii, cu note originale, mai ales cele realizate în
Moldova și Transilvania. Din punct de vedere tehnic, majoritatea icoanelor românești sunt executate pe
lemn. În trecutul artistic și spiritual al Țărilor Române, ca de altfel în toată Europa răsăriteană, icoanele
au jucat un rol important, ca obiecte de cult în biserici și mănăstiri, unde compuneau ansamblul denumit
iconostas, care desparte absida principală de naos. În Moldova pot fi admirate iconostasele de la
mănăstirile Voroneț, Humor și Moldovița, bogate în sculpturi în lemn și aurite, în Muntenia și Oltenia
predomină stilul brâncovenesc cu adevărate dantelării în lemn, ca la mănăstirile Govora și Horezu sau la
biserica Sfântul Spiridon din București.

Cele mai prețioase și mai vechi icoane din Muntenia și Oltenia se găsesc în prezent la Muzeul de
Artă din București. Ele provin din Biserica episcopală din Curtea de Argeș, din fundația Craiovescu din
Bistrița, județul Vâlcea și de la mănăstirea Govora. În Moldova, mănăstirile Agapia, Văratec, Moldovița,
Humor, Pângărați, Văleni etc. oferă o gamă bogată de icoane provenind mai ales din secolul al XVI-lea și
având o mare semnificație istorică pentru trecutul cultural al acestei provincii. Bisericile de lemn din
Transilvania, în special cele din Maramureș, adăpostesc icoane de mare valoare artistică.

Alte obiecte regasite in lacasele de cult:

Multe dintre broderiile şi ţesăturile cu caracter religios ori laic, lucrate în mare număr în acea
vreme, au ajuns până astăzi. Printre obiectele necesare cultului religios se găsesc şi veşmintele preoţeşti,
acoperăminte de mormânt etc.

La mare cinste au fost ridicate şi manuscrisele. Unele dintre ele sunt de o rară frumuseţe atât
prin ilustraţie cât şi prin copertele lor ferecate. Arta pictării icoanelor ia mare avânt.

Obiectele de aur şi de argint au în acest secol ornamente lucrate mai mărunt cu împletituri
complicate, la care accentul se pune pe meşteşug. Ele arată o strânsă legătură între Ţara Românească,
Moldova şi Transilvania.

5.Colectii de arta romaneasca

O parte din aceste bunuri artistice, precum si o mare parte din restul obiectelor de arta
romanesti sunt accesibile turistilor prin intermediul colectiilor de arta puse la dispozitie de un numar
mare de muzee din Romania. Muzeele cele mai importante si cu cele mai impresionante colectii de arta
sunt: Muzeul National de Arta al Romaniei din Bucuresti, Muzeul National Bruckenthal din Sibiu, Muzeul
de Arta din Cluj-Napoca, gazduit in Palatul Bánffy.

III.Concluzii:

Patrimoniul cultural artistic românesc este bogat în opere de artă din toate domeniile, fiind
apreciat și pe plan internațional, nu numai național. Cu toate că bunurile etnografice sunt cele mai
numeroase și cele mai cunoscute, pe lângă acestea România este cunoscută pe plan internațional și pe
alte planuri artistice. Cele mai bine reprezentate de artiști români sunt pictura și sculptura, operele
pictorilor Nicolae Grigorescu și Nicolae Tonitza fiind bine cunoscute pe plan internațional, precum și
sculpturile lui Constantin Brâncuși. Patrimoniul artistic românesc poate îmbunătăți turismul românesc și
poate încuraja turiști internaționali, cât și români să aprecieze cultura românească.

IV.Bibliografie: