PATRIMONIUL CULTURAL TURISTIC AL ROMÂNIEI

Pornind de la experienţa altor ţări europene, acţiunea de sprijinire a culturii naţionale a avut
la bază câteva repere esenţiale şi anume: descentralizarea administrativă, reorganizarea şi
restructurarea instituţională, parteneriatul dintre domeniul privat, autorităţile publice locale şi
principalele organizaţii ale societăţii civile.
În dezvoltarea turismului cultural, cu toate formele sale de manifestare, trebuie să se ţină
cont de ceea ce înseamnă patrimoniu cultural naţional, de patrimoniul arhitectural, de categoriile
de bunuri și obiective care îl compun, de experienţa internaţională, de aplicarea unor criterii de
selecţie şi de valorificare printr-o gamă largă de activităţi turistice. Turismul cultural generează
valoare economică și poate reprezenta o soluție de dezvoltare pentru multe comunități. De
asemenea, accesul public la obiectivele de patrimoniu cultural aflat în proprietate privată este o
formă de recunoaștere a valorii culturale, cu valențe economice și sociale importante la nivelul
comunității. Promovarea și conectarea la itinerariile culturale tematice locale și regionale,
activează infrastructura de turism și oferta culturală.
În România, patrimoniul cultural este recunoscut la nivel național ca fiind, alături de creația
contemporană, principalul domeniu de interes al acțiunilor și politicilor culturale naționale. De
asemenea, din ce în ce mai multe autorități locale recunosc cultura drept un element esențial al
dezvoltării și realizează investiții în infrastructura culturală și în serviciile culturale și creative de
natură să activeze acest potențial, cu sprijin de la bugetul de stat, din fonduri europene în cadrul
programelor de cooperare transnațională și transfrontalieră, din noile programe cu finanțare
europeană pentru perioada 2021-2027.
3.1. CRITERIILE DE IDENTIFICARE, CLASARE, INVENTARIERE PENTRU
PATRIMONIUL CULTURAL ROMÂNESC

Prezenţa României la confluenţa unor puternice imperii vecine a făcut ca patrimoniul

cultural să aibă particularităţi proprii, cu bunuri care îşi au originalitate izvorâtă
tocmai din acest amalgam de stiluri şi curente. Pe baza cercetărilor efectuate în
ultimele două decenii s-au conturat o serie de caracteristici ce exprimă direct
valenţele turistice ale bunurilor culturale, completate ulterior şi cu alte cerinţe:
– criteriul istoric și documentar;
– poziţia;
– criteriul memorial;
– criteriul de autenticitate;
– criteriul de apartenență
– geniul tehnic;
– criteriul stilistic;
– ierarhia etnologică;
– criteriul subiectului sau tema culturală;
– gradul de percepţie a bunurilor culturale;
– criteriul de conservare şi restaurare.
3.1.1. Criteriile de identificare, clasare, inventariere pentru patrimoniul cultural
imobil

Având în vedere reglementările legislative actuale, patrimoniul imobil, în totalitatea sa,

are alocate o serie de criterii de clasare a bunurilor componente. Criteriul de clasare
este un standard calitativ şi cantitativ pe baza căruia se evaluează semnificaţia şi
importanţa culturală a bunurilor imobile şi se determină categoria juridică şi grupa
valorică a patrimoniului cultural naţional imobil din care fac parte aceste bunuri,
respectiv grupa A sau B de monumente istorice (art.7 a ordinului menționat).
Prin urmare, clasarea unui imobil se realizează în baza următoarelor criterii:
– criteriul vechimii;
– criteriul referitor la valoarea arhitecturală, artistică şi urbanistică;
– criteriul referitor la frecvenţă (raritate şi unicitate);
– criteriul referitor la valoarea memorial-simbolică.
Fiecare etapă istorică se identifică printr-un anume tip de clădiri care se diferențiază între ele, prin
mărime, înălțime, stil arhitectural, ornamentare exterioară și interioară, etc. Vechimea este
dată de anii în care au fost construite clădirile clasate ca monumente.
Calificativele acordate în baza criteriului referitor la frecvenţă sunt: excepţională, foarte mare,
mare, medie, mică. La acordarea calificativelor în baza criteriului referitor la frecvenţă
(raritate şi unicitate) se au în vedere:
• unicitatea imobilului;
• raritatea sau apartenenţa;
• tipicitatea;
• frecvenţa obiectivelor valoroase.
Criteriul referitor la importanța memorial-simbolică are drept scop stabilirea valorii imobilului din
punctul de vedere al simbolisticii pe care acesta o prezintă. La acordarea calificativelor în
baza acestui criteriu amintit se au în vedere:
• imobilele legate de anumite momente şi locuri istorice, culturale, politice sau sociale, precum
şi cele reprezentative pentru anumite personalităţi;
• construcţiile anterioare dispărute, de importanţă istorică recunoscută, atestate prin orice surse,
documentare sau arheologice;
• prezenţa în memoria comunităţii, la nivel european, naţional sau local;
• dacă imobilul respectiv este legat de anumite tradiţii locale.
• Declasarea bunurilor culturale imobile are loc la cererea titularilor drepturilor de proprietate
sau din oficiu, în următoarele cazuri: invalidarea expertizei; distrugere; deteriorare gravă care
nu poate fi remediată prin operaţiuni de restaurare și conservare.
3.1.2. Criteriile de identificare, clasare, inventariere pentru patrimoniul cultural
mobil

În cadrul acestui patrimoniu mobil, criteriile generale de clasare sunt date de:
 vechimea - criteriul în baza căruia se analizează dacă un bun cultural a fost realizat
într-o perioadă mai îndepărtată, cel puțin cu 50 de ani înainte de data efectuării expertizei,
și se acordă puncte valorice într-un cuantum proporțional cu vechimea determinată;
 frecvența - criteriul în baza căruia se analizează dacă bunul cultural aparține unei serii
de bunuri identice sau unui lot de bunuri din aceeași tipologie și se determină prezența
bunurilor în cauză pe teritoriul românesc; în raport cu semnificația artistică se analizează
dacă acestea se înscriu într-o tipologie determinată care cuprinde opere cu tematică și
manieră de realizare artistică relativ similare și dacă asemenea opere sunt prezente în
colecții publice sau private ori în circuitul civil;
 starea de conservare - criteriul în baza căruia se analizează gradul în care bunul
cultural își păstrează integritatea și caracteristicile inițiale ori se află într-o stare care să
permită reconstituirea sau restaurarea acestuia.
Punctajul valoric ce se poate acorda în urma expertizării, potrivit criteriilor
specifice de clasare, este diferențiat în funcție de încadrarea bunului cultural mobil în
unul dintre domeniile: arheologic și istoric-documentar, artistic, etnografic, științific sau
etnic.
3.1.3. Criteriile de identificare, clasare, inventariere pentru patrimonial
cultural viu

Patrimoniul cultural viu denumit și tezaure umane vii a pornit ca o inițiativă

UNESCO pentru salvgardarea, păstrarea și transmiterea patrimoniului cultural
imaterial. Identificarea acestuia pornește de la recunoașterea și vizibilitatea
păstrătorilor și transmițătorilor elementelor de patrimoniu cultural imaterial în
cadrul așezărilor umane din care fac parte, ale specialiștilor și al publicului
larg.
Titlul de TEZAUR UMAN VIU este viager, personal și netransmisibil și se
acordă pentru România de către Comisia națională pentru salvgardarea
patrimoniului cultural imaterial.
Criteriile de acordare a titlului sunt multiple și se referă la:
 Persoana candidată la titlul de Tezaur Uman Viu trebuie să îndeplinească,
simultan, calităţile de purtător, păstrător, creator de patrimoniu imaterial, să fie
talentat, capabil să transmită modele culturale tradiţionale şi să fie recunoscută
atât de comunitatea de purtători, cât şi de comunitatea științifică.
 Persoana candidată la titlul de Tezaur Uman Viu trebuie să facă dovada
caracterului excepţional al preformării în domeniul pentru care se depune
candidatura. Vor fi avute în vedere următoarele domenii de activitate.
3.1.4. Criteriile de identificare, clasare, inventariere pentru patrimoniul peisajelor culturale

Peisajul cultural reprezintă o clasă a peisajului, așa cum a fost acesta definit în Convenția europeană a peisajului,
reprezentând o formă sau o compoziție de forme de organizare spațială, formală și funcțională a modurilor de locuire,
de producție și de exploatare a terenului și a resurselor, reflectând modul specific de raportare a comunităților la mediu.
Structura peisajului cultural reflectă sistemele succesive de credințe, obiceiuri și norme privind organizarea socială,
spațială, constructivă a comunităților, precum și mișcările în teritoriu ale acestora.
La modul general orice peisaj natural apare în urma interacţiunii omului cu mediul natural, promovând
transformarea acestuia în timp și spațiu, după nevoile cotidiene de viață.
Analiza valorii culturale a peisajelor presupune determinarea unor valori ca și criterii asupra elementelor componente
ale peisajelor culturale și anume:
caracterul tradițional, prin care se identifică mediul rural tradiţional, cultura populară creată în așezările rurale
de-a lungul timpului;
caracterul peren cu o dinamică continuă în ciuda cerințelor de adaptare la noile condiții moderne ale
comunităților urbane și rurale;
caracterul efemer (dispărut), semne ale peisajului ce ţin de perioadele istorice şi arheologia peisajului, mai
evidente în centrele istorice vechi;
caracterul modern, legat de noile cerinţe de dezvoltare la care se ancorează acum ruralul contemporan.
La nivel urban și rural există o serie de caracteristici ce definesc prezența unui peisaj cultural, exprimate prin:
-Diversitate;
-Integritate;
-Raritate;
-Stabilitate;
-Calitate vizuală.
-Criteriile pentru evaluare a peisajelor culturale:
-caracterul istoric și documentar;
-caracterul cultural peren;
-caracterul de stabilitate;
-caracterul științific, etnografic și ecologic.
3.1.5. Criteriile de identificare, clasare, inventariere pentru patrimoniul muzeal

Muzeele şi colecţiile publice se clasifică după următoarele criterii:

• forma de proprietate, de constituire şi modul de administrare a patrimoniului
muzeal;
• forma de organizare;
• aria de acoperire teritorială, mărimea şi importanţa patrimoniului.
Orice instituție muzeală reprezintă o investiție majoră pe termen lung, de multe ori pe
durata a mai multor generații. Crearea de noi muzee și colecții, case memoriale, au
mare importanță în redefinirea funcției culturale și turistică a unei așezări, comună
ori oraș. De cele mai multe ori, cele mai atractive și valoroase instituții muzeale sunt
cele care sunt adăpostite în clădiri cu statut de monumente istorice.
• În concordanță cu cerințele actuale ale legislației, atât muzeele cât și colecțiile
trebuie să dețină bunuri și obiecte care să fie înscrise în:
• tezaur - de valoare excepţională, semnificative în plan internaţional şi naţional
pentru istorie, arheologie, etnologie, artă, arhivistică, ştiinţă, tehnică, literatură,
cinematografie, numismatică, filatelie, heraldică, bibliofilie, cartografie şi epigrafie;
• fond - de valoare deosebită, semnificative în plan naţional pentru istorie, arheologie,
etnologie, artă, arhivistică, ştiinţă, tehnică, literatură, cinematografie, numismatică,
filatelie, heraldică, bibliofilie, cartografie şi epigrafie.
3.1.6. Criteriile de identificare, clasare, inventariere pentru patrimoniul gastronomic

În urma migrațiilor și a relațiilor cu popoarele vecine ce au survenit de-a lungul timpului și prin
îmbinarea cu elemente din culturilor acestora, bucătăria românească a fost influențată de cea
austriacă, turcească, sârbă, greacă, germană, italiană, maghiară, poloneză, iar, în prezent, multe și
noi influențe în diversitatea preparatelor vin din lumea europeană occidentală și nu numai. Fiecare
provincie istorică a României are un specific culinar tradiţional care s-a menţinut, s-a completat,
s-a îmbogăţit din punct de vedere sortimental, gastronomic şi calitativ şi s-a modernizat continuu.
Criteriile de inventariere și evidență a preparatelor românești au la bază mai multe aspecte, precum:
• originea rețetei culinare, ca loc și teritoriu, provincie istorică și comunități etnice;
• tipurile de materii prime folosite de-a lungul timpului și care s-au păstrat din generație în generați,
pe cale orală ori scrisă;
• tehnicile de pregătire a preparatelor și folosirea unor plante aromatice ori sălbatice specific unor
locuri;
• modul de prezentare și de servirea în final ale preparatelor.
Noua conjunctură, ca stat membru al Uniunii Europene din anul 2007, a adus în prim plan pentru
România recunoașterea unor produse care dețin o calitate deosebită. Astfel, formulele de
recunoaștere stabilite pe baza legislației europene sunt: Denumire de Origine Protejată (DOP),
Indicație Geografică Protejată (IGP), Specialitate Tradițională Garantată (STG), Denumire de
origine controlată (DOC), Indicație Geografica (IG), Mențiunea de calitate facultativă „produs
montan”, Produse ecologice, Băuturi spirtoase cu Indicație Geografică.
3.2. FACTORII DE RISC ÎN PATRIMONIUL TURISTIC CULTURAL

În orice țară, conservarea patrimoniului cultural și natural contribuie la

formarea identității naționale, regionale și locale și creșterea coeziunii sociale.
Valorificarea patrimoniului cultural și natural are implicații majore pentru sectorul
turism, care la rândul lui are ramificații ample pentru toate sectoarele economice,
atât cele de natură agricolă cât și cele de natură non-agricolă, respectiv transporturi
și comerț.
Există un cumul de factori care influențează direct și indirect toate
acțiunile ce privesc patrimoniul cultural, dintre care unii au influențe majore în
valorificarea sa economică, mai ales în domeniul turismului. Unii dintre acești
factori incumbă și anumite riscuri asupra mecanismelor de colaborare
interinstituţională cu rol major în realizarea unei minime eficienţe în monitorizarea
respectării legii în domeniul monumentelor istorice. Prin urmare, pot fi enumerați
următorii factori:
factorul politico-militar;
factorul legislativ și normativ;
factorul economic și fiscal;
factorul administrativ și organizatoric;
factorul cadrul natural.
3.3. CERINŢE GENERALE DE EVALUARE ALE BUNURILOR CULTURALE PENTRU
VALORIFICARE ÎN TURISM

Patrimoniul cultural este cel care determină existenţa turismului cultural - acea formă de turism intern şi
internaţional al cărui obiect este, printre altele, descoperirea şi aprecierea monumentelor şi siturilor
istorice, cu accent pe toate tipurile de monumente, incluzând peisajele culturale ale destinaţiilor de
călătorie şi experimentarea activităţilor şi vizitarea locurilor care reprezintă în mod autentic istoria
culturală a comunităţilor gazdă. Acesta, pentru a fi considerat o resursă turistică, trebuie să
îndeplinească un minim de condiţii. Aceste condiţii minimale se pot transforma în criterii de
identificare şi de evaluare în conformitate cu realităţile actuale şi legislaţia existentă, cu nivelul
general de dezvoltare economică.
În acest context, se pot evidenţia următoarele criterii pentru a determina potenţialul turistic al unui
anumit teritoriu ce deţine resurse culturale:
– accesibilitatea din teritoriu;
– gradul de variabilitate a patrimoniului cultural;
– gradul de conservare;
– nivelul de asigurare a obiectivelor culturale;
– vechimea istorică;
– stilul arhitectural şi artistic;
– nivelul de integrare diferenţiată în peisajului cultural şi natural actual, cu rol estetic, ambiental;
• semnalizarea bunurilor culturale;
• existenţa unor legături şi influenţe culturale străine cu impact direct asupra bunurilor culturale şi ale
manifestărilor artistice;
• prezenţa unor personalităţi locale trecute şi actuale cu impact asupra patrimoniului cultural existent;
• existenţa unei valori;
• gradul de dotare cu instituţii muzeale, case memoriale, colecţii publice şi şcolare, alte instituţii cultural-
artistice (universităţi populare, case de cultură, cămine culturale, cluburi, discoteci, săli de proiecţii şi
conferinţe);
• numărul manifestărilor artistice tradiţionale şi moderne;
• nivelul de asociere cu alte acţiuni de divertisment cultural;
• înscrierea bunurilor de patrimoniu imobil, muzeelor, colecţiilor, caselor memoriale în rute culturale
regionale, naţionale, europene;
• gradul de manifestare ale unor aspecte culturale specifice;
• modul de manifestare a spiritului religios şi existenţa unor obiceiuri specifice;
• posibilitatea de asociere a patrimoniului cultural existent cu alte activităţi de recreere;
• nivelul de organizare a unor trasee;
• gradul de dotare cu spaţii de cazare turistică;
• gradul de dotare cu diferite unităţi de alimentație pentru turişti şi vizitatori;
• existenţa unor structuri turistice cu etichetare ecologică;
• nivelul de colaborare cu firme de turism şi agenţii de turism pentru atragerea de turişti şi pentru promovare;
• nivelul de dotare cu infrastructură urban-edilitară a comunităţii şi pentru deservirea patrimoniului cultural;
• calitatea mediului ambiant.