SUBIECTE EXEMEN

1. Enumerați munții formați din fliș din Grupa Centrală a Carpaților Orientali.
Munții Giumalău, Rarău, Stânișoarei, Ceahlău, Goșmanu, Tarcău, Nemirei.

2. Enumerați și localizați 10 mânăstiri ortodoxe din Munții Stânișoara.

Voroneț (orașul Gura Humorului, județul Suceava)
Secu (comuna Pipirig, județul Neamț)
Sihăstria (orașul Târgu Neamț, județul Neamț)
Bistrița (comuna Alexandru cel Bun, județul Neamț)
Agapia (comuna Agapia, județul Neamț)
Petru Vodă (comuna Poiana Teiului, județul Neamț)
Neamț (comuna Vânători-Neamț, județul Neamț)
Pângărați (comuna Pângărați, județul Neamț)
Horaița (comuna Crăcăoani, județul Neamț)
Văratec (comuna Agapia, județul Neamț)

3. Caracterizați Munții Rodnei din punct de vedere turistic.

Au cea mai complexă alcătuire geologică din Carpații Orientali, predomină rocile cristaline fiind
în asociere cu cele sedimentare (calcare, gresii, conglomerate) și cele vulcanice.
Vârfuri de peste 2000 de metri (Pietrosul – 2303 m; Ineu – 2279 m; Ineuț - 2222 m; Gărgălău –
2159 m; Omul – 2134 m; Buhăescu Mare – 2119 m)
Relief glaciar complex grupat în jurul vârfurilor mai înalte ale crestei principale (Pietrosu,
Buhăescu, Izvorul Repede, Negoescu, Ineu, Lala, Bistrița Aurie)
Lacuri glaciare: Buhăescu, Negoiescu, Lala Mare, Lala Mică
Relief carstic: Peștera lui Măglei, Peștera Jgheabul lui Zalion, Peștera Zânelor, Peștera de sub
Paltin, Peștera de la Izvorul Izei, Peștera de la Obârșie
Ape minerale: localitățile Parva, Sângeorz Băi, Rodna, Valea Vinului, Anieș, Borșa, Zăvoaiele
Borcutului
Cascada Cailor, Cascada Pietrosului
 4. Caracterizați Munții Bucegi din punct de vedere turistic.
Masiv în care domină o masă de conglomerate groasă de 1000 m suprapusă unui fundament de
roci cristaline ce apar la zi pe anumite locuri. Există și însemnate mase de calcar ți fliș marno-
grezos.
Vârfuri: Omu – 2505 m; Bucura – 2501 m; Obârșia – 2480 m; Coștila – 2490 m; Caraiman – 2384
m; Furnica – 2143 m; Piatra Arsă – 2044 m
Chei pe valea Ialomiței ( Cheile Urșilor, Tătarul Mic, Tătarul Mare, Zănoaga Mică, Zănoaga Mare,
Orzei)
Bazinete depresionare: Peștera, Padina, Bolboci, Scropoasa
Relief ruiniform: Babele și Sfinxul
Relief glaciar: complexe devoltate în jurul vârfului Omu (Mălăești, Țigănești, Gaura, Obârșia
Ialomiței, Valea Cerbului)
Relief carstic: Peștera Ialomiței, Pustnicului, Tătarului
Rezervații naturale: Marea Rezervație, Babele, zona carstică cheile Urșilor-Peștera, Pădurea
Cocora
Lacuri antropice: Scropoasa, Tătaru

5. Caracterizați Munții Făgăraș din punct de vedere turistic.

Alcătuiți din roci cristaline: micașisturi, şisturi sericitoase, şisturi cloritoase, gnaise, în unele locuri
apar și petice de calcare cristalizate și dolomite. Rocile sedimentare îmbracă, la nord și la sud,
părțile joase ale culmilor cristaline.
Vârfuri: Moldoveanu – 2544 m; Negoiu – 2535 m; Călțun – 2522 m; Vânătoarea lui Buteanu –
2507 m; Viștea Mare – 2527 m; Dara – 2500 m)
Cascade: Bâlea, Capra, Șerbota, Zârnei, Urlei
Relief ruiniform: colți, turnuri, șei înguste și adânci, ace, creste
Relief glaciar: complexe în jurul vârfurilor Moldoveanu, Negoiu, Paltinul, Arpaș, Podragu, Urlea,
Scara, Ciortea, etc
Lacuri glaciare: Avrigul, Podragu, Bâlea, Călțun, Mioarele, Paltinul, Capra, Căprița, Buda
Lacuri în scop hidroenergetic: pe râurile Argeș, Vâlsa, Topolog

6. Caracterizați Masivul Ceahlău din punct de vedere turistic.

Roci sedimentare, pătură de peste 600 m grosime de conglomerate calcaroase sub care se află strate
de gresii și marne.
Vârfuri: Ocolașu Mare – 1907 m; Toaca – 1900 m
Relief ruiniform: coloane și turnuri (Căciula Dorobanțului, Pietrele lui Baciu, Piatra Lată, Turnul
Sihăstria, Piatra Lăcrimată, Turnu lui Budu, Clăia lui Miron, Dochia)
Parcul Național Ceahlău cuprinde: Polița cu Crini, Cascada Duruitoarea, Complexul Lespezi,
Piciorul Șchiop, Scaunele Zeilor.
Localități:
- Durău (stațiune climaterică; biserica din stațiune, muzeul etnografic, Centrul pastoral Sf.
Daniil Sihastrul, pârtii de schi)
- Ceahlău (localitatea unde se află ruinele Palatului Cnezilor și o păstrăvărie
- Borsec (23 de izvoare minerale cu ape carbogazoase, calcice, bicarbonatate, magneziene;
turbărie, stațiune balneară)
- Bicaz (Cheile Bicazului și stațiunea Lacul Roșu)
Lacul Izvorul Muntelui

7. Pădurile de molid din Carpați: localizare (în suprafață și în altitudine), alcătuire

(speciile cu care molidul se asociază), fauna caracteristică.
Etajul boreal (al pădurilor de molid) cunoaşte o mare dezvoltare în Carpaţii Orientali, în
interiorul masei montane, chiar şi la altitudini de sub 1000 m (altitudini la care, în alte ramuri
carpatice, este domeniul fagului sau chiar al gorunului). Unităţile montane cu cele mai întinse
păduri de molid sunt: Maramureşului (mai mult spre est), Suhard, Obcina Mestecănişului, Obcina
Feredeului, Giumalău, Rarău, Bârgău (estul), Bistriţei, Călimani, Gurghiu, Harghita, Hăghimaş,
Ceahlău (vestul), Stânişoara (nord – vestul), Tarcău, Ciucului şi Nemira (vestul), Vrancei (în
interior, pe o suprafaţă considerabilă); (la munţii Călimani, Gurghiu şi Harghita se exclud versanţii
vestici, pe care predomină pădurile de amestec fag – conifere). În alte masive, etajul molidului se
dezvoltă ca o centură ce înconjoară muntele la altitudini de 1100 (1200 în sud) – 1700 (1800 în
sud) m: Ţibleş, Rodnei, Ceahlău, Nemira, Penteleu, Siriu, Ciucaş, Piatra Mare, Postăvaru. Aceasta
este şi situaţia din Carpaţii Meridionali; aici doar în munţii Cindrel şi Şureanu etajul molidului este
mai extins în suprafaţă, la fel ca în Orientali, dată fiind dezvoltarea mare a masei muntoase şi
înclinarea generală spre nord.
În schimb, în munţii Mehedinţi, Cernei şi pe faţada sudică a munţilor Vâlcan, Ţarcu şi
Godeanu, etajul molidului lipseşte.
În Meridionali, etajul molidului se dezvoltă, în general, între 1200 (1300) m şi 1800 (1900 m).
 În Carpaţii Occidentali, etajul molidului este prezent doar în Munţii Apuseni, mai precis în
munţii Bihor, Bătrâna, Vlădeasa, Muntele Mare şi Gilău. Cea mai compactă suprafaţă cu păduri
de molid este în Gilău şi Muntele Mare (se aseamănă, oarecum, cu situaţia din Orientali şi din
Cindrel – Şureanu), unde, pe lângă marea dezvoltare a zonei montane şi altitudine intervine şi
adăpostul relativ faţă de influenţele oceanice. Pe lângă molid, în unele masive (Ceahlău, Bucegi,
Ciucaş, Lotrului, Trascău), îndeosebi pe versanţii abrupţi şi cu expoziţie estică, vegetează laricele
sau zada (Larix decidua), conifer cu frunze căzătoare numit şi „stejarul munţilor” pentru lemnul
său foarte tare (M. G. Albotă, 1992). Spre limita superioară a pădurii (în subetajul rariştilor de
limită), în unele masive (Retezat, Parâng, Făgăraş, Iezer, Rodnei) se întâlnesc pâlcuri de zâmbru
(Pinus cembra).
Fauna: râs, lup, cocoș de munte, păstrăv

8. Pădurile de fag din Carpați: localizare (în suprafață și în altitudine), alcătuire

(speciile cu care fagul se asociază),fauna caracteristică.
Subetajul făgetelor include, la partea inferioară, păduri de fag în amestec cu carpen, iar în
zonele mai umbrite, mai răcoroase, păduri pure de fag (făgete). Cele mai importante suprafeţe cu
făgete pure şi cu făgete în amestec cu carpen sunt în munţii: Oaş, Igniş, Gutâi, Lăpuş, Ţibleş,
Perşani, Baraolt, Bodoc, Siriu, Grohotiş, Baiu, Cozia, Căpăţânii, Vâlcan, Mehedinţi, Almăjului,
Locvei, Aninei, Semenic, Ţarcu, Poiana Ruscă, Şureanu, Metaliferi, Trascăului, Zarand, Codru
Moma, Pădurea Craiului, Plopiş, Meseş. Fagul (Fagus silvatica) este un element atlantic, astfel că
el se întâlneşte mai ales în Carpaţii Occidentali, în munţii vulcanici din grupa nordică a Orientalilor
şi pe faţada sudică a Meridionalilor şi a Grupei Curburii a Orientalilor (ce primesc influenţe
oceanice şi eventual, mediteraneene, la care se adaugă gradul mare de însorire; de altfel, pădurile
pure de fag urcă, în munţii Mehedinţi, Vâlcan și Cernei până la 1500 m altitudine).
Subetajul pădurilor de amestec de fag cu răşinoase este, de asemenea, bine reprezentat. În
Carpaţii Occidentali, în cei Meridionali şi în Orientali doar între Prahova şi Buzău, acest subetaj
face de obicei trecerea între subetajul făgetelor şi etajul pădurilor de molid, formând practic o fâşie,
o centură în jurul muntelui la altitudini de 800 – 1200 m. În munţii Semenic, Aninei şi Poiana
Ruscă acest subetaj ocupă suprafeţe mari, fiind dominant ca altitudine (aici etajul molidului nu
este prezent), fiind dezvoltat ceva mai sus decât în restul Carpaţilor, adică la 1000 – 1400 m (pe
fondul influențelor climatice submediteraneene).
Fauna: jder, căprior, mistreț, veveriță

9. Lacurile naturale din Carpații Românești: geneză, exemple din toate cele trei ramuri
carpatice.
Lacuri glaciare: Lala, Buhăescu, Iezerul Pietrosului (în Munţii Rodnei), Capra, Bâlea,
Podragu, Podrăgel, Podu Giurgiului, Călţun, Avrig, Urlea, Mioarele, cu poziţia altimetrică cea mai
înaltă: 2282 m(în Munţii Făgăraş), Gâlcescu sau Câlcescu, Roşiile, Zănoaga Mare, Păsări, Mândra,
Verde (în Munţii Parâng), Iezerul Latoriţei (în Munţii Latoriţei, cu poziţia altimetrică cea mai
joasă: 1520 m), Bucura (cel mai mare din ţară ca suprafaţă: 8,8 ha), Zănoaga (cel mai adânc lac
glaciar din România: 29 m), Galeşul, Gemenele, Negru, Peleaga, Lia, Ana, Florica, Viorica (în
Munţii Retezat), Iezerul Mare şi Iezerul Mic (în Cindrel), Şureanu (Munţii Şureanu), Pietrele Albe
(Munţii Ţarcu), Scărişoara, Borăscu, Godeanu (Munţii Godeanu), Iezer (Munţii Iezer).
Lacuri vulcanice: Sfânta Ana – singurul de acest fel din ţară, situat într-unul din craterele
Masivului Ciomatu Mare, Munţii Harghita (în celălalt crater se află Tinovul Mohoş, o turbărie
oligotrofă).
Lacuri cu apă sărată (situate în vechi ocne de sare): Ocna Şugatag şi Coştiui (în Depresiunea
Maramureşului).
Lacuri de baraj natural: Betiş (în Munţii Maramureşului), Cuejdel sau Crucii (în Munţii
Stânişoara), Lacul Roşu (format în anul 1837 prin bararea râului Bicaz), Bălătău (pe Izvorul Negru,
bazinul Uzului, în Munţii Nemira, colmatat aproape integral).
Lacuri nivale: Lacul Vulturilor (Munţii Siriu)
Lacuri carstice: Lacul Dracului şi Ochiul Beului (în Munţii Aninei, în zona cu cel mai mare
şi mai compact areal calcaros din Carpaţii Româneşti), Vărăşoaia (în Munţii Bihor), Ighiu (în
Munţii Trascău)

10. Lacurile antropice din Carpații Românești: geneză, exemple din toate cele trei ramuri
carpatice.
Lacuri de baraj antropic: Firiza pe râul Firiza (în Munţii Igniş), Izvoru Muntelui pe Bistriţa
(cel mai mare lac de acumulare de pe râurile interioare ale României, 33 km2 , 1,123 mld. m3 ),
Poiana Uzului pe Uz (între Munţii Nemira şi cei ai Ciucului), Siriu pe Buzău, Paltinul pe Doftana,
Măneciu pe Teleajen, Bolboci şi Scropoasa pe Ialomiţa, Pecineagu pe Dâmboviţa, Vidraru pe
Argeş, Vidra pe Lotru, Negovanu pe Sadu, Oaşa, Gâlceag, Şugag pe Sebeş, Gura Apelor pe Râul
Mare, Valea lui Iovan (sau Ivan) şi Herculane pe Cerna, Porţile de Fier I pe Dunăre (cel mai mare
lac de baraj antropic din România, amenajat în 1972 împreună cu Serbia, la acel moment R.S.F.
Iugoslavia), Văliug şi Secu pe Bârzava, Trei Ape pe Timiş, Cinciş – Teliuc pe Cerna Mureşului
(sau Hunedoreană), Leşu pe Iada, Drăgan pe Drăgan, Fântânele (Mărişel) şi Tarniţa pe Someşul
Cald, Gilău pe Someşul Mic, Aştileu pe Crişul Repede.
Lacuri în foste excavaţii miniere: Lacul Albastru (de la Baia Sprie, Munţii Gutâi).
11. Râurile din Carpații Orientali: enumerare, localizare (locul izvorului, traseul prin
Carpați, afluenți primiți, orașele prin care trece, locul de vărsare).
Tisa, izvorăşte din Carpaţii Păduroşi, de pe teritoriul Ucrainei şi formează un scurt sector de
graniţă în nordul ţării (60 km), în zona oraşului Sighetul Marmaţiei;
 Someşul Mare, izvorăşte din Munţii Rodnei şi străbate oraşul – staţiune Sângeorz – Băi;
primeşte ca afluenţi pe dreapta pe: Anieş, Cormaia, Rebra, Sălăuţa (toate cu izvoarele în Munţii
Rodnei, ultima formând limita dintre aceştia şi Munţii Ţibleş), iar pe stânga pe Şieu, cu Bistriţa
(ardeleană), ambele izvorânddin Munţii Călimani, dar străbătând mai mult Dealurile Bistriţei,
parte a Podişului Transilvaniei.
Bistriţa (moldovenească) izvorăşte tot din Munţii Rodnei (din unirea văilor glaciare
Bistricioara şi Putreda) şi de la izvoare până la Vatra Dornei se numeşte Bistriţa Aurie (în secolele
trecute se gaseau în albia ei fragmente mici de aur, numite pepite); primeşte cei mai importanţi
afluenţi pe dreapta: Dorna, Neagra Şarului (izvorăsc din Munţii Călimani şi se varsă în Bistriţa în
cadrul Depresiunii Dornelor),Neagra Broştenilor (izvorăşte din Munţii Călimani şi străbate
Depresiunea Drăgoiasa), Bistricioara (izvorăşte din Munţii Călimani şi străbate depresiunea şi
satul Bilbor; primeşte ca afluent pe Vinul, în maghiară Bor, care străbate depresiunea şi oraşul –
staţiune Borsec), Bicaz (izvorăşte din Munţii Hăşmaşu Mare şi străbate oraşul Bicaz), Tarcău
(izvorăşte din Munţii Tarcăului şi îi separă pe aceştia de Munţii Goşmanului); Bistriţa străbate
oraşele: Vatra Dornei, Broşteni, Bicaz, Piatra – Neamţ; se varsă în Siret în Podişul Moldovei, avale
de Bacău; afluenţii pe stânga sunt mult mai mici; amintim doar Cotârgaşi (după I. Ichim – limită
între munţii Rarău şi Stânişoara), Sabasa (care vine de sub Vf. Bivolul din Stânişoara, 1530 m) şi
Cuejdiul (vine tot din Munţii Stânişoara, la confluenţa acestuia cu Bistriţa fiind desfăşurat oraşul
Piatra – Neamţ).
Vişeul izvorăşte din Munţii Rodnei, străbate Depresiunea Maramureşului, pe direcţia SE – NV
şi traversează oraşele Borşa şi Vişeul de Sus; se varsă în Tisa;
Iza izvorăşte din Munţii Rodnei, străbate Depresiunea Maramureşului paralel cu Vişeul, dar
mai spre sud; primeşte pe partea stângă afluentul Mara (cu izvoare în Munţii Gutâi); se varsă în
Tisa, la confluenţa acestora fiind localizat municipiul Sighetul Marmaţiei.
Turul izvorăşte din Munţii Oaşului şi străbate Depresiunea (Ţara) Oaşului şi oraşul Negreşti
– Oaş, se varsă în Tisa pe teritoriul Ungariei.
Săsarul izvorăşte din Munţii Gutâi, străbate oraşul Baia Sprie şi primeşte ca afluent pe Firiza
(cu izvoare în Munţii Igniş).
Lăpuşul izvorăşte din Munţii Ţibleş şi se varsă în Someş în regiunea Baia Mare (Dealurile de
Vest).
Suceava izvorăşte din Obcina Mestecănişului, străbate nordul Obcinelor Bucovinei şi primeşte
ca afluenţi pe dreapta pe Putna şi Suceviţa; se varsă în Siret în Podişul Moldovei.
Moldova izvorăşte din Obcina Mestecănişului, străbate Depresiunea Câmpulung
Moldovenesc şi oraşele Câmpulung Moldovenesc şi Gura Humorului; primeşte afluentul
Moldoviţa (care izvorăşte din Obcina Feredeului şi formează limita dintre aceasta şi Obcina Mare);
în Subcarpaţii Moldovei primeşte afluentul Neamţ sau Ozana(care izvorăşte din Munţii
Stânişoara); se varsă în Siret în Podişul Moldovei, la Roman.
 Trotuşul izvorăşte din Munţii Ciucului, străbate Depresiunea Comăneşti şi oraşele Comăneşti,
Dărmăneşti, Târgu Ocna. Primeşte ca afluenţi pe: Asău, Uz, Slănic (care străbate oraşul – staţiune
Slănic Moldova), Oituz, iar în regiunea subcarpatică – pe Caşin (cu izvoare în Munţii Vrancei) şi
Tazlău (cu izvoare în Munţii Goşmanu); se varsă în Siret în sudul Podişului Moldovei, la Adjud.
Mureşul izvorăşte din Munţii Hăşmaşu Mare sau Hăghimaş, drenează Depresiunea
Giurgeului, formează Defileul Topliţa – Deda (între munţii Călimani şi Gurghiu), după care iese
în Podişul Transilvaniei; primeşte ca afluenţi (în cadul Podişului Transilvaniei) pe: Târnava Mică,
Târnava Mare, Niraj şi Gurghiu (toate cu obârşiile în Munţii Gurghiu).
Oltul izvorăşte din Munţii Hăşmaşu Mare, drenează Depresiunea Ciucului, unde trece prin
oraşul Miercurea Ciuc, formează defileul de la Băile Tuşnad, unde traversează Munţii Harghita,
ocoleşte pe la sud Munţii Baraolt, drenează nordul Depresiunii Braşov, unde străbate oraşul Sfântu
Gheorghe, traversează Munţii Perşani, formând defileul de la Racoş, după care iese din Carpații
Orientali;primeşte ca afluenţi pe: Râul Negru (izvorăşte din Munţii Nemira şi străbate oraşul Târgu
Secuiesc), Bârsa (izvorăşte din Munţii Piatra Craiului şi străbate oraşul Zărneşti), Timiş (izvorăşte
din Munţii Piatra Mare), Tărlung (izvorăşte din Munţii Ciucaş; aceste patru râuri se varsă în Olt în
cadrul Depresiunii Braşovului), Homorodul Mic şi Homorodul Mare (care izvorăsc din Munţii
Harghita şi se varsă în Olt în Podişul Transilvaniei).
Şuşiţa izvorăşte din Munţii Vrancei, curgând spre est (se varsă în Siret la Mărăşeşti, în Câmpia
Română).
Putna (de Vrancea) izvorăşte din Munţii Vrancei, străbate localităţile Lepşa şi Tulnici,
primeşte ca afluent în spaţiul subcarpatic pe Zăbala, cu Năruja(care izvorăsc tot din Munţii
Vrancei).
Buzăul izvorăşte din Munţii Ciucaş, străbate Depresiunea Întorsura Buzăului şi oraşul cu
acelaşi nume, primeşte ca afluent pe stânga pe Bâsca Rozilei, formată din unirea râurilor Bâsca
Mare şi Bâsca Mică(acestea delimitează la est şi la vest Masivul Penteleu).
Doftana (izvorăşte din Munţii Baiului, curge pe direcţia nord – sud şi îi separă pe aceştia de
Munţii Grohotiş) şi Teleajen (izvorăşte din Munţii Ciucaş, străbate staţiunea Cheia şi curge pe
direcţia nord – sud) sunt afluenţi ai Prahovei în spaţiul extracarpatic.

12. Râurile din Carpații Meridionali: enumerare, localizare (locul izvorului, traseul prin
Carpați, afluenți primiți, orașele prin care trece, locul de vărsare).
Ialomiţa izvorăşte din Munţii Bucegi şi primeşte ca afluent în regiunea de câmpie pe Prahova
(care izvorăşte din arealul oraşului Predeal, formează limita dintre Carpaţii Meridionali şi cei
Orientali şi de-a lungul său sunt situate oraşele montane Azuga, Buşteni, Sinaia).
 Dâmboviţa izvorăşte din Munţii Făgăraş şi formează limita dintre grupele montane Bucegi şi
Făgăraş;
Argeşul izvorăşte din Munţii Făgăraş (se formează din unirea râurilor Capra şi Buda, în zona
Lacului de acumulare Vidraru) şi primeşte ca afluenţi pe stânga pe Vâlsan şi Râul Doamnei (care
vin de sub Vârful Moldoveanu, 2544 m); în Râul Doamnei se varsă Râul Târgului,careizvorăşte
din Munţii Iezer şi primeşte ca afluenţi peArgeşel şi Bratia (aceştia doi vin tot din Munţii Iezer).
Oltul traversează Carpaţii Meridionali, formând limita dintre grupele montane Făgăraş şi
Parâng şi două defilee: Turnu Roşu (în nord) şi Cozia (în sud), străbate Depresiunea Loviştei
situată între aceste două grupe montane şi între cele două defilee;primeşte ca afluenţi, în
Depresiunea Făgăraş, numeroase râuri cu izvoare pe versantul nordic al Munţilor Făgăraş (Berivoi,
Cârţişoara, Arpaş, Ucea, Viştea, Sâmbăta, Făgărăşel, Avrig) şi care, la ieşirea din această
depresiune, îi dublează debitul faţă de cel de la intrarea în cadrul ei, apoi Cibinul, cu afluentul său
Sadu (care izvorăsc din Munţii Cindrel şi se varsă în Olt înainte de defileul de la Turnu Roşu),
Lotrul, cu afluentul său Latoriţa (Lotrul izvorăşte din Munţii Parâng, se varsă în Olt în cadrul
Depresiunii Loviştei, unde străbate şi oraşul Brezoi),Topolog (izvorăşte de pe versantul sudic al
Munţilor Făgăraş şi se varsă în Olt în nordul Podişului Getic), Luncavăţ, Olteţul,cu afluentul său
Cerna (Luncavăţul şi Cerna izvorăsc din Munţii Căpăţânii şi se varsă în Olt în nordul Podişului
Getic, iar Olteţul izvorăşte de sub Curmătura Olteţului, care se interpune între munţii Parâng şi
Căpăţânii şi se varsă tot în Olt, dar în cadrul Câmpiei Române, la sud de Slatina).
Jiul se formează în Depresiunea Petroşani, prin unirea Jiului de Est (cu izvoare în Munţii
Şureanu şi care străbate oraşele Petrila şi Petroşani) cu Jiul de Vest (cu izvoare în Munţii Retezat,
de-alungul căruia sunt prezente oraşele Uricani, Lupeni, Vulcan). Primeşte ca afluenţi în regiunea
subcarpatică pe Şuşiţa, Jaleşul sau Runcul, Bistriţa, Tismana (care izvorăsc din Munţii Vâlcan) şi
în sudul Podişului Getic, la Filiaşi, primeşte Gilortul (izvorăşte din Munţii Parâng) şi Motrul
(izvorăşte din Munţii Vâlcan şi formează limita dintre aceştia şi Munţii Mehedinţi).
Cerna izvorăşte din Munţii Godeanu, formează limita dintre Munţii Cernei şi Munţii
Mehedinţi, traversează oraşul – staţiune Băile Herculane, drenează sudul Culoarului Timiş –
Cerna, unde primeşte afluentul Belareca, ce vine din Munţii Cernei şi trece prin depresiunea
Cornereva; Belareca, la rândul său, primeşte afluentul Mehadia, care izvorăşte din Munţii
Semenic.
Sebeşul izvorăşte din Munţii Lotrului (pe cursul superior se numeşte Frumoasa), formează
limita dintre Munţii Şureanu şi Munţii Cindrel şi se varsă în Mureş în cadrul Podişului
Transilvaniei (la Sebeş).
Cugir şi Orăştie izvorăsc din Munţii Şureanu (Munţii Orăştiei) şi ambele se varsă în Mureş,
în cadrul Culoarului Orăştiei.
Streiul izvorăşte din Munţii Şureanu, drenează Depresiunea Haţegului, unde primeşte ca
afluent pe Râul Mare (cu izvoare în Munţii Retezat) şi se varsă în Mureş, la Simeria.
Bistra izvorăşte din Munţii Ţarcu, formează limita acestora cu Munţii Poiana Ruscă şi se varsă
în Timiş în apropiere de Caransebeş
 13. Râurile (și fluviul) din Carpații Occidentali: enumerare, localizare (locul izvorului,
traseul prin Carpați, afluenți primiți, orașele prin care trece, locul de vărsare).
Dunărea drenează sudul Munţilor Banatului şi formează un defileu lung de 144 km, între
Baziaş şi Gura Văii, care prezintă sectoare de vale îngustă (Greben, Cazanele Mari, Cazanele Mici)
şi de vale mai largă (Moldova Veche, Liubcova, Ogradena – Orşova). În cadrul defileului, Dunărea
primeşte mai mulţi afluenţi din munţii Locvei şi ai Almăjului, dintre care se remarcă: Berzasca,
Mraconia, Ieşelniţa.
Nera izvorăşte din Munţii Semenic, străbate Depresiunea Almăjului sau Bozovici, formează
un sector de chei între Munţii Aninei şi Munţii Locvei (cele mai lungi din ţară, 22 km) şi primeşte
ca afluent pe Miniş (cu izvoare în Munţii Aninei, pe valea lui aflându-se Cascada Bigăr) şi se varsă
în Dunăre lângă Baziaş, formând pe cursul inferior graniţa România – Serbia.
Caraşul izvorăşte din Munţii Aninei, străbate Depresiunea Caraş – Ezeriş, apoi formează
limita dintre munţii Dognecea şi cei ai Aninei şi se varsă în Dunăre foarte aproape de confluenţa
Nera – Dunăre.
Bârzava izvorăşte din Munţii Semenic (aceştia reprezintă un veritabil castel de ape pentru
regiunea Banat), străbate apoi Depresiunea Caraş – Ezeriş şi municipiul Reşiţa, după care formează
un defileu prin Munţii Dognecea; se varsă în Timiş pe teritoriu Serbiei.
Timişul izvorăşte tot din Munţii Semenic (vezi remarca de la paragraful anterior) şi străbate
nordul Culoarului Timiş – Cerna, unde primeşte pe dreapta pe Pârâul Rece şi Feneş (ambele cu
izvoare în Munţii Ţarcu), străbate depresiunea şi oraşul Caransebeş, apoi primeşte pe dreapta pe
Bistra şi separă Munţii Poiana Ruscă de Dealurile Pogănişului (Dealurile de Vest), vărsându-se pe
teritoriul Serbiei în Dunăre.
Din Munţii Poiana Ruscă izvorăsc:
Bega (care drenează sud – vestul ţării), Cerna Hunedoreană (trece prin municipiul Hunedoara,
primeşte afluentul Runcu şi se varsă în Mureş) şi Rusca(care se varsă în Bistra).
Din Munţii Apuseni izvorăsc următoarele râuri:
Barcăul – izvorăşte din Munţii Plopiş sau Muntele – Şes şi delimitează la nord unitatea
montană a Apusenilor.
Crasna, Agrij şi Almaş izvorăsc din Munţii Meseşului şi sunt afluenţi ai Someşului, dar în
afara spaţiului carpatic.
Crişul Repede – izvorăşte din Munţii Gilău, străbate Depresiunea Huedin şi oraşul cu acelaşi
nume, formează defileul de la Ciucea şi iese în Depresiunea Vad – Borod; primeşte ca afluenţi de
stânga pe Iada şi Drăgan,veniţi din Munţii Vlădeasa.
Crişul Negru izvorăşte din Munţii Bihor şi străbate Depresiunea Beiuşului şi oraşele Vaşcău,
Ştei şi Beiuş şi primeşte ca afluent pe Crişul Pietros(care vine tot din Munţii Bihor).
 Crişul Alb izvorăşte din Munţii Metaliferi, străbate depresiunile Brad, Gurahonţ, Zarand şi
municipiul Brad.
Arieşul izvorăşte din Munţii Bihor şi străbate culoarul depresionar „Ţara Moţilor” şi oraşele
Câmpeni şi Baia de Arieş, se varsă în Mureş în Podişul Transilvaniei.
Ampoiul izvorăşte din Munţii Metaliferi, formează limita dintre aceştia şi Munţii Trascăului
şi se varsă în Mureş în avale de Alba Iulia. Străbate oraşul Zlatna.
Someşul Mic se formează din unirea Someşului Cald (cu izvoare în Munţii Bihor) cu Someşul
Rece (cu izvoare în Muntele Mare)

14. Alcătuirea geologică a Carpaților Meridionali.

În Carpaţii Meridionali în sens geografic (adică de la văile Prahova – Râşnoava – Bârsa şi până
la Culoarul Timiş – Cerna, Culoarul Bistrei, Valea Cerna de Hunedoara şi Valea Mureşului),
predomină net rocile metamorfice.
Acestea sunt angrenate în structuri de tip pânză, ca şi în celelalte două ramuri carpatice.
Predomină în suprafaţă: Pânza Getică, Autohtonul Danubian şi Unităţile Supragetice – structuri
definitorii ale Carpaţilor Meridionali în sens geologic (se întâlnesc şi în munţii Poiana Ruscă şi
Banatului). În partea de est a Meridionalilor, însă, se regăsesc structuri din Carpaţii Orientali (în
sens geologic). Este vorba de formaţiuni ce aparţin zonei cristalino – mezozoice a acestora:
conglomerate albiene în Bucegi, calcare jurasice în Piatra Craiului şi Culoarul Rucăr – Bran,
cristalin vechi (proterozoic – paleozoic) pe care stau şi rocile sedimentare menţionate anterior – în
munţii Leaota şi Iezer.
Munţii Făgăraş şi Munţii Ţaga sunt alcătuiţi aproape exclusiv din roci metamorfice
(predomină cele mezometamorfice, adică mediu şi puternic metamorfozate: gnaise, amfibolite,
cuarţite, calcare cristaline, micaşisturi şi numai pe mici suprafeţe se întâlnesc cele
epimetamorfice). Structural, aceşti munţi aparţin domeniului supragetic (şariază peste pânza
getică) (V. Mutihac, 1990).
În sudul grupei Făgăraşului sunt munţii Cozia, Frunţi, Ghiţu, formaţi pe o bară de gnaise
oculare dure (de Cozia). Între bara de gnaise de Cozia şi cristalinul din Făgăraş se individualizează
un „culoar” de roci sedimentare relativ tinere (cretacic superior – miocen), ca şi la sud de bara de
gnaise, mai exact în regiunea de ieşire a Oltului din Carpaţi. Acestea reprezintă sedimentar
posttectonic (postaustric – V. Mutihac, 1990), adică depus după ce unităţile tectonice din zonă au
fost conturate, în faza austrică din cretacicul inferior şi este alcătuit din conglomerate şi gresii,
subordonat, argile (ele au înclinare nord – sud, fiind afectate de înălţarea Carpaţilor şi se continuă
spre sud, în Subcarpaţi)
La vest de Olt (grupele Parâng şi Retezat – Godeanu), munţii sunt grefaţi pe structuri
aparţinând în principal Autohtonului Danubian şi Pânzei Getice. În grupa Retezat – Godeanu
predomină Autohtonul, iar în grupa Parângului predomină Pânza Getică. În grupa Parângului, doar
Munţii Parâng şi Munţii Latoriţei se dispun pe autohton, alcătuit din cristalin mezometamorfic
foarte vechi dar şi din granite (corpuri magmatice).
Celelalte unităţi (munţii Şureanu, Cindrel, Lotrului şi Căpăţânii) sunt alcătuite din roci
mezometamorfice ale Pânzei Getice. În nordul extrem al Munţilor Şureanu sunt tot roci
metamorfice, dar ale Pânzei Supragetice (ca cele din Făgăraş). În sud – vestul Munţilor Şureanu şi
în Masivul Buila – Vânturariţa din Căpăţânii apar calcare şi alte roci sedimentare mezozoice
depuse în cadrul Pânzei Getice (asemănătoare celor din Zona cristalino – mezozoică a Carpaților
Orientali).
În grupa Retezat – Godeanu, doar Munţii Godeanu şi o parte din Munţii Cernei şi Munţii
Ţarcu sunt alcătuiţi din cristalin mezometamorfic al Pânzei Getice (în Godeanu şi Cernei este vorba
despre aşa – numitul „petec de Godeanu” sau „petecul de acoperire Godeanu”, cum îl numesc
mulţi dintre geologi).
Ceilalţi munţi din această grupă sunt grefaţi predominant pe roci ale Autohtonului
Danubian. De exemplu, în Munţii Retezat predomină granitele. În munţii Ţarcu şi Vâlcan sunt
aproximativ în egală măsură granite, roci mezometamorfice şi sedimentar mezozoic (predomină
calcarele).
În Munţii Cernei şi Munţii Mehedinţi predomină calcarele mezozoice (jurasice). În Munţii
Mehedinţi, ca o fâşie foarte îngustă orientată NE – SV, aflorează şi aşa – numita Pânză de Severin
(Parautohtonul de Severin, V. Mutihac, 1990), o structură prinsă între Autohtonul Danubian şi
Pânza Getică şi alcătuită din strate de Sinaia (similare celor din flişul intern al Carpaţilor Orientali)
– fliş grezos – argilos şistos.
Depresiunea Petroşani reprezintă un bazin de sedimentare ce a fost scufundat în paleogen
şi a fost sedimentat în paleogen şi neogen. Orizonturile sedimentare conţin cărbuni (huilă)
exploatabili, intercalaţi între marne şi argile, la care se adaugă gresii şi conglomerate.
Depresiunea Haţegului s-a format şi a evoluat în comun cu bazinul Transilvaniei, al cărui
golf (împreună şi cu Depresiunea Petroşani) era, în paleogen şi neogen. Este alcătuită din depozite
cretacic superioare (incluzând şi rezervaţia paleontologică „Parcul cu Dinozauri de la Haţeg” din
sudul depresiunii), paleogene şi neogene, similare celor din Podişul Transilvaniei. Compartimentul
sudic (Haţeg – Pui) este constituit, practic, dintr-un şes acumulativ de vârstă cuaternară (similar
celui din Depresiunea Braşovului).

15. Alcătuirea geologică a Grupei Sudice a Carpaților Orientali.

Sunt alcătuiți din fliș.

În Ciucaș există relief pe conglomerate: Sfinxul Bratocei, babe, ciuperci.

În Depresiunea Brașov există dune de nisip.

16. Alcătuirea geologică a Grupei Centrale a Carpaților Orientali.

Sunt alcătuiți din roci metamorfice (cristaline).
Fliș în Estul grupei
17. Alcătuirea geologică a Grupei Nordice a Carpaților Orientali.
Roci metamorfice
Fliș în est.

O mare parte din munţii Bârgăului, Ţibleş, Maramureşului dar şi o parte din Depresiunea
Maramureşului sunt alcătuite din aşa – numitul „sedimentar posttectonic sau postaustric”
adică un sedimentar ce s-a depus după orogeneza austrică, responsabilă de edificarea zonei
cristalino – mezozoice.

18. Alcătuirea geologică a Carpaților Occidentali.

În Munţii Banatului, cea mai mare dezvoltare o are Pânza Getică (munţii Semenic, Aninei, vestul
Almăjului). În Semenic predomină net rocile mezometamorfice, dar în Munţii Aninei şi vestul
Munţilor Almăjului predomină sedimentarul, îndeosebi calcarele jurasice şi cretacice (aici este
cea mai mare suprafaţă compactă cu calcare din România).
19. Carpații – date morfometrice și morfografice.
Dintre cele trei ramuri carpatice, altitudinile cele mai mari se înregistrează în Meridionali:
Moldoveanu, 2544 m şi Negoiu, 2535 m – în Făgăraş, Parângul Mare, 2519 m – în Parâng,
Peleaga, 2509 m şi Păpuşa, 2508 m – în Retezat, Omu, 2505 m – în Bucegi. Foarte multe masive
din Meridionali depăşesc 2000 m. Excepţie fac doar munţii Mehedinţi (1466 m), Cernei (1928
m), Vâlcan (1868 m), Cozia (1668 m), Ghiţu (1622 m), Frunţi (1534 m).
Carpaţii Meridionali, aşadar, sunt cei mai înalţi, dar şi cei mai masivi din ţară; sunt fragmentaţi
de mai puţine văi decât celelalte două ramuri; de asemenea, depresiunile sunt puţine şi relativ
mici; această situaţie se explică prin duritatea mare a rocilor, precum şi prin înălţarea importantă
(1000 m) din timpul fazei orogenetice valahe din Cuaternar.
Pe poziţia a doua ca altitudine sunt Carpaţii Orientali: 2303 m în Vf. Pietrosu din Munţii Rodnei.
Al doilea vârf din M. Rodnei este Ineul (2279 m), urmat de Farcăul (1957) şi Toroioaga (1930
m) ambele din Munţii Maramureşului. Vf. Omu din Munţii Suhard atinge 1932 m.
 Din grupa centrală, cel mai înalt vârf este Pietrosul Călimanilor (2100 m), urmat de Bistriciorul
(1990 m), tot din Călimani, apoi Ocolaşul Mare (1907 m) şi Toaca (1900 m), ambele din Ceahlău,
Budacul (1859 m) din Munţii Bistriţei, Vf. Giumalău (1857 m), din masivul omonim.

Din grupa sudică, cele mai mari altitudini se înregistrează în Munţii Ciucaş (Vf. Ciucaş, 1954 m);
apoi, urmează Munţii Baiului (Vf. Neamţu, 1923 m), Masivul Piatra Mare (1843 m), Masivul
Postăvaru (1799 m), Vârfurile Goru (1784 m) şi Lăcăuţi (1777 m) – ambele din Munţii Vrancei,
Vf. Penteleu (1772 m) din masivul omonim.
Carpaţii Orientali, spre deosebire de Meridionali, sunt fragmentaţi de multe văi şi depresiuni
intramontane.
Carpaţii Occidentali, pe lângă faptul că sunt cei mai scunzi dintre toate cele trei ramuri, sunt şi ei
foarte fragmentaţi, dar mai ales discontinui (trecerea de la o subdiviziune la alta se face prin
puternice întreruperi, cum sunt Valea Mureşului – la trecerea dintre Munţii Apuseni şi Munţii
Poiana Ruscă, văile Bistrei şi Timişului – la trecerea dintre Munţii Poiana Ruscă şi Munţii
Banatului).
Altitudinile cele mai mari din Occidentali sunt: Cucurbăta (1849 m) în Munţii Bihor, Vlădeasa
(1836 m), Muntele Mare (1826 m) – toate trei în Apuseni; din Munţii Banatului, cel mai înalt este
Semenicul (1446 m), iar Poiana Ruscă are maximum în Vf. Padeşu (1374 m).
Altitudinile cele mai mici din Carpaţi se înregistrează la Dunăre (70 m, la Orşova şi pe toată Clisura
Dunării). De asemenea, altitudini mici (sub 200 m) sunt la contactul Carpaţilor Occidentali şi al
Munţilor Oaş cu Câmpia de Vest.
20. Suprafețele de nivelare din Carpați.
Numele Intervalul de Carpații Carpații Carpații Occidentali
suprafeței formare Orientali Meridionali
Suprafețele prealpine Finele Paleozoic – Cretacic Suprafețe nivelate la nivelul cristalinului,
superior fosilizate de sedimentarul triasic superior
și jurasic.
Peneplena Sfârșitul Supraf. Supr. „Borăscu”, Supr. „Semenic”, la 1400 m,
(Pediplena) Cretacicului – „Nedeilor”, la la 2000…2200 m în M. Semenic (M. Grigore);
Carpatică Oligocen 1800…2000 m („Borăscu I”) și supraf. „Almăjului”, la
(Paleogen) în M. Rodnei (T. 1800…1900 m 800…1100 m în M.
Morariu); („Borăscu II”) - Almăjului (Gr. Posea);
„Supraf. Emm. De Supr. „Fărcaș - Cârligatele”
preeocenă Martonne, Gr. la 1600 m – M. Apuseni.
exhumată”, în Posea.
masivele
cristaline, la
1600…1800 m
(A. Nordon).
Suprafața medie Miocen inf. – „Bătrâna” sau „Râu - Șes I”, la „Măguri – Mărișel” („Țara
carpatică Pliocen inf. (între „Cerbu”, în M. 1400…1600 m Moților”) în M. Apuseni, la
faza savică și Rodnei, (până la 1800 m 1000…1200 m, „Cârja –
transgresiunea la1500…1600 m; în M. Făgăraș) și Tomnacica”, la 700…1000
ponțiană, cu „Plaiurile I”, la „Râu - Șes II”, la m în M. Semenic, „culmile
întreruperi în 1500…1600 m la 1200…1300 m. medii piemontane”, la
timpul fazelor N de Vatra 550…800 m în M.
stirică din Dornei și Almăjului
burdigalian sau 1300…1700 m
moldavică din în munții
sarmațian). cristalini de la
sud și „Plaiurile
II”, la
1200…1400 m
în jum. nordică și
1450…1600 m
în jum. sudică.
Suprafața Pliocenul mediu 900…1000 m în Supraf. Supraf. „Feneș - Deva”, în
carpatică de și superior fliș, 1100…1200 „Gornovița” (a M. Apuseni la 500…600 m
bordură m în cristalin Predealului), la în vest, 600…800 m în nord,
(„Rotunda” sau 800…1000 m. 450 m în sud.
„Mestecăniș” în Supraf. „Slatina - Văliug”,
grupa nordică, la la 650…750 m în M.
1100 – 1200 m), Semenic, supraf. „de
700…800 m pe bordură”, la 400…450 m în
rama M. Almăjului (domină cu
depresiunilor 100...150 m terasa a 8 – a
tectonice. Dunării).
 Nivelele Pliocenul Niv. Superior – Nivelul superior Supraf. „Teregova”, în M.
carpatice de vale superior – de la 850 m la de vale, la 900 m Semenic, la 450…550 m
și suprafețele de Cuaternarul cont. cu în interior, 500 m
eroziune din inferior Subcarpații, la periferia
regiunile la1050…1100 m spațiului montan;
colinare în interiorul
spațiului montan
– la Curbură și
700 m la
periferie, 1000 m
în interior – în
restul Carpaților
Orientali;
Niv. Inferior de vale, la 650…700 m în interiorul masei montane și 300…450 m la contactul cu unitățile
vecine;

21. Relieful petrografic din Carpați (cu excepția celui carstic).

Prin relief petrografic se înţelege totalitatea formelor impuse de trăsăturile morfologice ale rocilor
(duritate, masivitate, omogenitate, permeabilitate, solubilitate), ignorând oarecum condiţiile
climatice (pornim de la ideea că, pe calcar, spre exemplu, se formează un relief specific, numit
carstic, indiferent de zona sau etajul climatic în care ne aflăm, pe granite – relief granitic ş.a.m.d.).
În Carpaţi, aşa cum am aflat din capitolul nr. 1 – „ Geologia”, există o mare varietate de roci,
aparţinând la toate cele trei categorii genetice (magmatice, metamorfice şi sedimentare.

Relieful pe roci metamorfice şi pe roci magmatice masive (granite, sienite, diorite, granodiorite)
se remarcă prin: masivitate (culmi larg bombate, boltite), văi înguste, întunecoase, adesea sub
formă de chei sau defilee, versanţi convecşi, culmi rotunjite, păstrând adeseori crâmpeie de
suprafeţe de nivelare, forme ale reliefului glaciar din Cuaternar bine păstrate (Fig. nr. 21, 23).
Masivele în care predomină aceste trăsături se întâlnesc în toate cele trei ramuri carpatice:
Giumalău, Bistriţei, Giurgeu, Rodnei, Leaota, Iezer, Făgăraș, Cindrel, Lotrului, Parâng, Retezat,
Godeanu, Ţarcu, Semenic, Almăjului, Poiana Ruscă, Bihor, Vlădeasa, Muntele Mare, Gilău.

22. Relieful carstic din Carpați și importanța turistică a acestuia.

Relieful carstic se dezvoltă pe roci solubile, în primul rând pe calcare, dar şi pe alte roci cu
conţinut carbonatic, cum sunt unele gresii şi conglomerate (în Subcarpaţi sau în zonele de podiş
se întâlneşte relief carstic şi pe sare şi gips).
Calcarul este o rocă dură (rezistentă faţă de eroziunea mecanică), dar solubilă, mai ales dacă apa
care îl atacă (îl dizolvă) este încărcată cu CO2. Rezultatul acestei solubilităţi sunt formele
carstice (exo – şi endocarstice).Apa se infiltrează iniţial pe fisurile tectonice ale masei de calcar,
pe care ulterior, prin dizolvare, le lărgeşte, rezultatul fiind o reţea complicată de canale
subterane, adică de peşteri. Stadiul final al unui ciclu de eroziune carstică este carstoplena, din
nivelul căreia se mai ridică ici şi colo martori de eroziune numiţi „humuri”.
Formele exocarstice (relief carstic de suprafaţă) care se întâlnesc în Carpaţi sunt: lapiezurile,
dolinele, uvalele, poliile, cheile, iar cele endocarstice (relief carstic de adâncime) sunt
peşterile(cu toate formaţiunile ce iau naştere în cadrul acestora: stalactite, stalagmite, coloane,
draperii, domuri, piei de leopard, gours-uri) şi avenurile (canale verticale de legătură a peşterilor
cu suprafaţa).
Munţii Apuseni au cel mai dezvoltat carst din România, îndeosebi în munţii: Bihor, Bătrâna,
Pădurea Craiului, Codru – Moma, Trascău şi mai puţin în Metaliferi; aici se găsesc cele mai multe
peşteri şi avenuri din ţară, câmpuri mari de lapiezuri şi doline, polii, văi oarbe, trepte antitetice şi
5 gheţari subterani: Scărişoara, Vârtop (bazinul Gârda Seacă), Focul Viu şi Barsa (bazinul Crişul
Pietros) şi gheţarul din avenul Borţig. (Posea, 2002).

23. Relieful vulcanic din Carpați.

Relief vulcanic (cu cratere, conuri şi platouri), îndeosebi în munţii Călimani, Gurghiului şi
Harghitei.

În Carpaţii Orientali în sens geografic (adică de la graniţa de nord şi până la văile Prahova –
Râşnoava – Bârsa), caracteristică este dispunerea rocilor în fâşii longitudinale, orientate nord –
sud: roci vulcanice în vest, roci metamorfice acoperite din loc în loc de petice sedimentare
mezozoice – în fâşia centrală, roci sedimentare cutate (fliş) – în fâşia estică (menţionăm că fâşia
vulcanică lipseşte în sudul Orientalilor, adică în Grupa Curburii).
1.1.1. Munţii vulcanici, aşa cum menţionam anterior, se grupează pe latura de vest a Carpaţilor
Orientali. Pornindde la nord spre sud, aceştia sunt: Oaş,
Igniş, Gutâi, Lăpuş, Călimani, Gurghiu, Harghita, la care se adaugă munţii sedimentaro – vulcanici
Ţibleş şi Bârgău, plus un crâmpei de bazalte în Munţii Perşani. Cei din grupa nordică sunt ceva
mai vechi (miocen, adică 25 – 5 milioane ani), în timp ce Călimanii, Gurghiul şi Harghita sunt mai
tineri (pliocen, adică 5 – 1,5 M.A.), iar bazaltele din Perşani sunt cuaternare (sub 1,5 M.A.).
Ca urmare, aparatele vulcanice (conurile) sunt încă relativ bine conservate în grupa centrală şi mult
mai erodate în cea nordică.
Aparatele vulcanice din Carpaţii Orientali sunt în general de tip stratovulcan (V. Mutihac, 1990),
adică alcătuite dintr-o succesiune de lave şi de piroclastite (lavele sunt rezultatul erupţiilor liniştite,
sub formă de curgeri, în timp ce piroclastitele sunt rezultatul unor erupţii explozive, cu expulzare
de cenuşă, bombe, lapili).
Ca roci, predomină andezitele, urmate de dacite şi riolite, fie sub forma lavelor consolidate (roci
compacte şi dure), fie sub forma piroclastitelor (sau tufuri, în general mai puţin dure).
Mai trebuie menţionat că edificiul vulcanic propriu – zis (stratovulcanii), stă pe o structură mai
veche, mixtă (vulcano – sedimentară), formată la începutul miocenului (sunt aşa numitele
aglomerate vulcanice, adică nişte conglomerate alcătuite din galeţi constituiţi exclusiv din roci
vulcanice). Structura vulcano – sedimentară este rezultatul distrugerii de către reţeaua hidrografică
a unor aparate vulcanice primare, create la debutul vulcanismului neogen în Carpaţii Orientali şi
este dezvoltată mai ales la vest de munţii Călimani, Gurghiu şi Harghita (unde, pe aceste roci, s-
au format platouri întinse, îndeosebi la vest de Munţii Harghita) şi în Depresiunea Giurgeului.
Munţii Ţibleş şi Bârgău (sedimentaro – vulcanici) sunt alcătuiţi din roci sedimentare
paleogene(acum 65 – 25 M.A.), străpunse din loc în loc de veniri de lavemai recente (miocene =
25 – 5 M.A.), care au generat unele aparate vulcanice, dar şi corpuri subvulcanice (neck – uri, dyke
– uri, sill – uri).
24. Relieful glaciar și periglaciar din Carpați.

În Cuaternar, clima globală a cunoscut o răcire accentuată, acum succedându-se patru ere glaciare
(în Europa sunt cunoscute cu numele: Günz, Mindel, Riss şi Würm). În timpul acestor ere cu climă
rece, în Carpaţi, la peste 2000 m altitudine, s-au instalat gheţari, în timp ce mai jos de această
altitudine se manifesta o modelare de tip periglaciar sau crio – nival.
La trecerea dintre două perioade glaciare, însă, avea loc o încălzire a climei (sunt aşa – numitele
perioade interglaciare), acum pe crestele Carpaţilor predominând modelarea periglaciară, iar spre
poala acestora – cea fluviatilă, aproximativ la fel cum se întâmplă şi în prezent (şi acum ne aflăm,
dealtfel, într-un interglaciar).
Aşadar, relieful glaciar din Carpaţi este unul relict, adică moştenit dintr-o perioadă trecută (mai
precis din Pleistocen, prima parte a Cuaternarului), când clima era diferită de cea din prezent.
Formele de relief glaciar din Carpaţi sunt: văile glaciare (acele văi în formă de „U” în profil
transversal), circurile sau căldările glaciare sau „zănoage” (acele scobituri mai mari sau mai mici
în masa muntelui, situate de regulă la obârşia văilor glaciare), morenele (valuri de materiale cărate
de gheţar), pragurile glaciare (contrapante care separă două porţiuni de pantă relativ mică în
profilul longitudinal al văilor glaciare), spinările de berbece sau rocile mutonate (acele rotunjimi
ale stâncilor aflate în cadrul pragurilor glaciare), custuri sau karlinguri (acele creste foarte înguste,
crenelate, ascuţite, ruiniforme, ce separă două circuri sau două văi glaciare alăturate), striaţiile
(şănţuleţe cu trasee rectilinii sau neregulate, trasate în masa rocilor mutonate de către pietrele
prinse în masa gheţarului).
Văile glaciare s-au format ca urmare a eroziunii glaciare (numită „exharaţie”); gheţarul, însă, nu
s-a instalat pe un relief plat, uniform, ci în cadrul unor văi preexistente, fluviatile (în formă de
„V”), pe care le-au adâncit sau le-au lărgit şi mai mult, schimbându-le morfologia.
Circurile glaciare s-au format îndeosebi pe versanţii sudici (însoriţi), acolo unde condiţiile nu au
fost prielnice dezvoltării de limbi glaciare (este vorba despre gheţari „de tip pirinean”, fără limbă
glaciară, numiţi şi „gheţari de circ”).
Cele mai dezvoltate şi mai complexe văi glaciare s-au format în munţii: Retezat (Stânişoara,
Pietrele, Valea Rea, Galeşu, Peleaga, Bucura ş.a.), Parâng (îndeosebi versantul nordic – văile
Roşiile, Ghereşu, Slivei, Câlcescu, Găuri), Făgăraş (pe ambii versanţi, văile: Bâlea, Topolog,
Capra, Buda, Lăiţa, Arpăşel, Ucea Mare, Râu Doamnei, Urlea, Sâmbăta, Viştea Mare, Podragu
ş.a.), Rodnei (îndeosebi pe versantul nordic și pe cel nord–estic – Putreda, Pietrosul, Buhăescu
Mare, Zănoaga, Bistricioara, Lala, Bila), Bucegi (în jurul Vârfului Omu: Gaura, Mălăeşti,
Ţigăneşti, Ciubotea, Cerbului, Ialomița, Morarului – fig. nr. 59, 60); văi glaciare ceva mai slab
dezvoltate se întâlnesc în munţii: Iezer, Godeanu, Ţarcu, iar numai circuri sunt specifice munților:
Şureanu, Cindrel, Lotrului, Leaota, Călimani, Maramureşului, circuri glacio – nivale s-au format
în munţii Suhard, Vlădeasa, Căpăţînii etc.

Faptul că în majoritatea văilor glaciare amintite se întâlnesc câte două aliniamente de morene
frontale (terminale) şi două nivele de circuri, i-a determinat pe majoritatea cercetătorilor să
considere că ele sunt rezultatul ultimelor două ere glaciare succesive (Riss şi Würm), urmele
glaciaţiilor mai vechi decât acestea fiind distruse complet de eroziunea ulterioară (Fig. nr. 61).
Totuşi, după Posea (1981), ar fi vorba de o singură glaciaţie în Carpaţi (Würm), ale cărei urme se
păstrează în peisajul actual, nivelul superior al văilor glaciare nefiind, în opinia acestui autor, decât
un nivel de modelare crionivală (periglaciară) ce s-a realizat în timpul existenţei gheţarului, însă
deasupra acestuia (Fig. nr. 62).
În masivele în care urmele modelării glaciare sunt mai discrete (Leaota, Călimani), circurile
(considerate uneori glacio – nivale) s-au format pe versanţii nordici, mai reci, în timp ce pe cei
sudici urmele glaciare lipsesc. În Munţii Parâng şi Rodnei, pe versanţii sudici, însoriţi, s-au format
doar circuri (excepţie: valea glaciară a Cobăşelului, în Rodnei), iar pe cei nordici – văi glaciare
bine dezvoltate, uneori care se conjugă, se îmbină, formând complexe (văi glaciare foarte largi),
precum Complexul Bucura din Retezat, Complexul Roşiile din Parâng etc. (Fig. nr. 60).
După Valeria Michalevich – Velcea (1961), în Munţii Bucegi, ultimele două perioade glaciare şi
ultimul interglaciar s-au „înregistrat” sub forma a două cruste concreţionare din carbonat de calciu,
respectiv un orizont de pietrişuri prins între acestea, în cadrul Peşterii Ialomiţei; crustele s-au
format în timpul fazelor glaciare, atunci când scurgerea pe râu era mică sau lipsea, iar clima rece
favoriza dizolvarea mai intensă a carbonatului de calciu; orizontul de pietrişuri dintre cele două
cruste s-a format în interglaciar, atunci când încălzirea climatului a dus la o scurgere bogată pe
râul Ialomiţa (Fig. 65). În munţii unde au existat gheţari cu limbi bine dezvoltate, acestea au
coborât până la altitudini relativ mici, îndeosebi pe versantul nordic al muntelui (1400 m în
Retezat, Parâng, Făgăraş, 1000 m în Munţii Rodnei), dovada constituind-o prezenţa la aceste
altitudini a morenelor terminale.
În timp ce la peste 1800 – 1900 m, în majoritatea masivelor cu astfel de altitudini era domeniul
zăpezilor veşnice, adică al gheţarilor, mai jos de acest nivel, în Cuaternar (pleistocen), era domeniul
modelării periglaciare. Procesele ce se desfăşurau în acest spaţiu erau: dezagregările puternice,
solifluxiunile, nivaţia, crioturbaţia (amestecul pe verticală al depozitelor datorită alternanţelor
îngheţ – dezgheţ). Dovada faptului că în timpul epocilor glaciare dezagregările erau cu mult mai
intense decât cele din prezent o constituie dimensiunile mari şi foarte mari ale gelifractelor
rezultate. Aceste blocuri ce pot ajunge la diametre de 7 – 8 m se află la baza abrupturilor stâncoase
formate pe roci dure (pretabile la dezagregare prin îngheţ – dezgheţ, sau gelive) şi în prezent ele
sunt fixate, acoperite de pădure, aşadar sunt relicte (dacă ar fi formate şi rostogolite în climatul
actual, favorabil dezvoltării pădurii, aceasta din urmă le-ar fi oprit la partea superioară a ei; or, în
timpul erelor glaciare, în actualul etaj forestier din Carpaţi nu exista pădure, ci o vegetație ierboasă
discontinuă de tip tundră); în plus, dimensiunile gelifractelor acumulate în Cuaternar (Pleistocen)
dovedesc o intensitate mult mai mare a procesului de dezagregare în aceastăperioadă, comparativ
cu ceea ce se întâmplă în prezent chiar şi în etajul periglaciar (adică la peste 1800 m altitudine).
Aşadar, în Pleistocen, în etajul forestier din prezent (la altitudini mai mici de 1800 – 1900 m) era
domeniul modelării periglaciare, iar la peste 1800 – 1900 (în actualul etaj periglaciar) era domeniul
modelării glaciare. Crestele (custurile) situate la trecerea dintr-o vale glaciară în alta sau dintr-un
circ în altul sufereau, în Cuaternar, ca şi în prezent, o modelare periglaciară (dar mai intensă),
îndeosebi prin dezagregări puternice, care furnizau materiale ce se prăbuşeau şi ajungeau în final
pe masele de gheaţă, formând morenele.

Procesele de nivaţie (acţiunea zăpezii) au fost active şi în Cuaternar la altitudini mai mici de 1800
– 1900 m şi sunt prezente şi în zilele noastre mai sus de această limită. Formele rezultate sunt: nişe
nivale (microdepresiuni în cadrul culmilor montane, formate ca urmare a tasării exercitate de
zăpada în cantităţi mari), culoare de avalanşă (în multe cazuri acestea sunt culoare mixte – de
avalanşă şi torenţiale – Fig. nr. 67), potcoave nivale (depozitul format prin acumulare de către
avalanşe – Fig. nr. 66), circuri glacio – nivale (Fig. nr. 70).
Tot în categoria formelor periglaciare intră şi muşuroaiele înierbate (marghile) şi formele de
solifluxiune (solifluxiunea constă în deplasarea stratului superficial de sol, care ziua se dezgheaţă,
pe un substrat care rămâne îngheţat, formându-se brazde, lobi şi valuri de solifluxiune) – fig. nr.
69, 72.
Formele mixte, glacio – nivale, în special circurile glacio – nivale se întâlnesc în masivele cu
altitudini apropiate sau foarte puţin peste limita zăpezilor permanente din perioada cuaternară:
Suhard (1923 m), Călimani (2100 m), Leaota (2133 m), Şureanu (2130 m), versantul sudic al
Parângului şi al Munţilor Rodnei, Bihor (1849 m), Căpăţânii (2130 m), Maramureşului (1957 m),
Vlădeasa (1836 m) ş.a – fig. nr. 70.

VEZI PARTEA 3!!

25. Relieful fluvio – torențial din Carpați.

Relieful fluvio – torenţial este relieful construit de către râuri şi fluviul Dunărea, precum şi de
către torenţi, prin eroziune şi acumulare: albii, lunci, terase, conuri aluviale, glacisuri, bazine de
recepţie, văi torenţiale, conuri de dejecţie.
Albiile de râu („albie” este termen geomorfologic, „albie minoră” – termen hidrologic) constituie
patul aluvial al râului, prin care acesta curge în cea mai mare parte a timpului. Din punct de
vedere morfologic sunt cele mai dinamice sectoare din Carpaţi, relieful lor modificându-se de la
un an la altul (şi de multe ori de la o lună la alta).
În Carpaţi, spre deosebire de zonele de deal, podiş şi câmpie, albiile sunt pavate cu prundiş şi
bolovăniş, mai rar cu nisip şi mâl, datorită rocilor dure şi pantei hidraulice mari. Frecvent, în
albiile din Carpaţi se întâlnesc blocuri de rocă cu diametre de 1 – 5 m şi mai mari, rostogolite de
pe versanţi, mai ales în sectoarele de vale îngustă (chei, defilee) – Fig. 73, 74.
Fenomenele de împletire a albiei („despletire” este termenul mai vechi) sunt rare, la fel şi
meandrarea, datorită pantei hidraulice mari. În general, albiile sunt unitare (fără braţe secundare)
şi au maluri clare, de regulă abrupte, înalte de 0,5 – 2 m, uneori chiar mai înalte (acolo unde este
vorba de fenomene de adâncire rapidă a râului) – Fig. nr. 73.

Morfologia albiilor din Carpaţi se schimbă repede, de la un an la altul. Aceste schimbări se

produc mai ales primăvara şi vara, anotimpurile cu cea mai bogată scurgere. În timpul unei
singure viituri este posibil ca albia unui râu să migreze în plan orizontal cu câteva zeci de metri,
ca efect al eroziunii laterale. De asemenea, râurile carpatice se adâncesc rapid. De exemplu, în
Carpaţii Orientali, în zona flişului, râurile se adâncesc în medie cu 2 cm/an (Maria Rădoane et.
al., 1988, 1991).
În multe situaţii, albia râului este tăiată direct în roca de dedesubt, lipsind aşadar pavajul de
prundişuri. Cel mai frecvent se întâmplă acest lucru în sectoarele de vale îngustă, care au şi pantă
mai mare. În multe situaţii se observă stratele, la traversarea de către râu a acestora formându-se
cascade sau praguri – văile: Bâsca Mare, Buzău (Munţii Penteleu – Siriu), Tişiţa, Putna (Munţii
Vrancei), Tarcău (Munţii Tarcău) etc (Fig. 75).
Luncile („luncă” este termenul geomorfologic, „albie majoră” – cel hidrologic) reprezintă
şesurile create de râuri de o parte şi de alta a lor, prin eroziune laterală dar şi prin acumulare,
ambele procese petrecându-se mai ales la viituri.
Spre deosebire de zonele de deal, podiş şi câmpie din ţara noastră, în Carpaţi luncile sunt înguste
(de regulă până la 200 m), pe unele sectoare lipsesc, sunt denivelate şi parazitate de numeroase
conuri de dejecţie şi conuri aluviale ale afluenţilor, în structura lor se găsesc materiale grosiere
(prundiş, bolovăniş) şi medii (nisip), mai rar – mâl; uneori (mai ales în sectoarele de vale îngustă),
în depozitul de luncă se pot întâlni şi blocuri de dimensiuni mari, rostogolite de pe versanţi la
momentul formării luncii.

Terasele sunt acele trepte situate de o parte şi de alta a râurilor, create de acestea prin acumulare
şi prin eroziunea în adâncime. Ele reprezintă foste lunci, rămase suspendate ca urmare a adâncirii
râului care le-a creat. Numerotarea teraselor se face de la cea mai joasă şi mai recentă (T1) spre
cea mai înaltă şi mai veche (Tn).
Terasele din Carpaţi, spre deosebire de cele din spaţiul deluros şi de câmpie, sunt restrânse ca
suprafaţă, sunt mai slab exprimate morfologic, greu de racordat şi în multe situaţii le lipseşte stratul
de aluviuni. Ele sunt greu de racordat datorită faptului că în Carpaţi s-a manifestat o dinamică
tectonică cuaternară şi actuală accentuată (anumite sectoare din cursul unei văi se înalţă mai
repede, altele mai încet, altele stagnează sau chiar coboară), ceea ce face ca aceeaşi terasă să se
afle la înălţimi foarte diferite de la un sector la altul.

Mai bine dezvoltate sunt terasele inferioare (sub 25 m altitudine relativă); terasele medii şi
superioare de regulă apar ca „boturi de deal”, „dâmburi”, pe care uneori se mai pot găsi aluviuni;
aceste resturi de terasă se găsesc cel mai frecvent la confluenţe, pe partea cu afluentul, situaţie ce
se explică prin împingerea râului colector de către afluentul său spre partea opusă celei din care
acesta vine, astfel că terasele aflate pe partea cu afluentul sunt „la adăpost” de eroziunea laterală
a râului principal (Fig. nr. 77).
Terasele inferioare, de obicei, sunt tăiate în aluviuni, mai precis în aceeaşi pânză de aluviuni;
altfel spus, râul a depus o pânză aluvială, groasă de 20 – 40 m (după mai mulţi autori, aceasta s-a
întâmplat în timpul ultimei glaciaţiuni – Würm), apoi, prin adâncire sacadată (în perioada
postglaciară – Holocen) a detaşat (sculptat), în aceste aluviuni, două – trei nivele de terasă.
Acest adevăr se probează în sectoarele de vale unde, pentru terasele I, a II-a şi a III-a, nu poate fi
observată baza pachetului aluvial, iar fântânile localnicilor au adâncimi mari, uneori nivelul
hidrostatic coborând sub altitudinea râului respectiv (văile Bistriţei şi Bistricioarei în domeniul
flişului, valea Moldovei, văile Suha Bucovineană, Neamţ, văile Buzău, Bâsca Rozilei, Pârâul
Berii sau Teleajenul superior ş.a. – cf. I. Donisă, 1968,
N. Barbu, 1976, I. Ichim, 1979, M. Ielenicz, 1984, I. Săndulache, 2007) (Fig. 79).
Gr. Posea (2002) indică şase nivele de terasă generale pentru Carpaţii Româneşti: 8 – 12 m, 18 –
25 m, 30 – 35 m, 60 – 80 m, 90 – 115 m, 140 – 150 m, plus două nivele de umeri de vale, aşadar
deasupra celei mai înalte terase.

Conurile aluviale şi conurile de dejecţie sunt acele forme acumulative create de către râuri (în
primul caz) şi de către torenţi (în cel de-al doilea), acolo unde acestea debuşează în lunca sau pe
una din terasele râului colector al lor.
În cea mai mare parte a văilor carpatice se întâlnesc astfel de forme. Ele supraînalţă podurile de
terasă sau luncile râurilor cu câţiva metri – fig. nr. 81.
Cele mai mari conuri aluviale, însă, se întâlnesc în cadrul depresiunilor intramontane, unde adesea
se asociază, se conjugă, formând piemonturi (Piemontul Săcele, Piemontul Timişului, ambele în
Depresiunea Braşovului, Piemontul Clopotivei în Depresiunea Haţegului, Piemontul Osteana în
nordul Munţilor Apuseni, Piemontul Negreşti în Depresiunea Oaş, Câmpia fluvio – lacustră
Voşlăbeni – Remetea în Depresiunea Giurgeului – cf. Posea, Popescu, Ielenicz, 1974, Bojoi și
Swizewski, 1970); există, însă şi conuri aluviale individuale bine evidenţiate, cum ar fi Conul
Belcinei (pe care se află amplasat oraşul Gheorgheni, în Depresiunea Giurgeului).

26. Morfodinamica actuală din Carpați.

este influenţată (sunt influenţate) de mai mulţi factori:
- pantele mari (unitatea naturală cu cele mai mari pante din ţară, ceea ce favorizează în general o
dinamică activă a reliefului);
- cantităţile mari de precipitaţii (unitatea cu cele mai mari cantităţi, ceea ce, de asemenea,
favorizează procesele actuale);
- etajarea pe altitudine a principalilor parametri climatici şi a vegetaţiei şi solurilor (acestea induc
şi o etajare a proceselor actuale);
prezenţa argilelor şi a marnelor pe spaţii mari în arealul flişului şi în celelalte areale cu roci
sedimentare (ceea ce explică incidenţa mare a alunecărilor de teren în aceste teritorii);
- prezenţa calcarelor pe areale uneori foarte compacte şi extinse (în aceste spaţii este specifică o
modelare de tip carstic);
- păşunatul vitelor (activitate de mare tradiţie, dar care favorizează mult eroziunea – „eroziune
accelerată”);
- activităţile turistice (uneori un turism haotic, scăpat de sub control, care de asemenea favorizează
eroziunea accelerată, cum se produce, de exemplu, pe platoul Bucegilor);
- expunerea versanţilor (versanţii cu orientări însorite sunt expuşi la mai multe cicluri gelivale într-
un an, ceea ce determină retragerea lor mai rapidă, în comparaţie cu cei umbriţi);
- suprafaţa mare împădurită (în general pădurea încetineşte morfodinamica actuală);
- duritatea în general mare a substratului, ceea ce încetineşte ritmul eroziunii;
- frecvenţa mare a rocilor gelive (roci vulnerabile la dezagregarea prin îngheţ – dezgheţ, de obicei
rocile dure şi cu fisuraţie tectonică avansată);
- caracterul torenţial al ploilor, mai accentuat pe versantul exterior al Carpaţilor Orientali şi al celor
Meridionali, specific mai ales climatelor cu influenţe continentale accentuate; astfel, agresivitatea
pluvială este mai mare în munţi precum Stânişoara, Ceahlău, Goşmanu, Berzunţi, Vrancei,
Penteleu, Siriu, Ciucaş şi mai mică în masive precum Retezat, Semenic, Poiana Ruscă, Vlădeasa,
Bihor, Şureanu, Rodnei;
- intensitatea şi frecvenţa mare a vântului, mai ales pe crestele înalte, ceea ce favorizează procesele
eoliene.
După colectivul Posea, Popescu, Ielenicz (1974, „Relieful României”), în Carpaţi putem vorbi de
două etaje morfoclimatice: etajul modelării fluvio – torenţiale sau etajul forestier şi etajul modelării
crio – nivale sau etajul alpin – subalpin.
Etajul modelării fluvio – torenţiale corespunde zonei forestiere, adică zonei montane desfăşurate
de la cele mai mici altitudini ale Carpaţilor până la limita superioară a pădurii.
Procesele geomorfologice cele mai frecvente în acest etaj sunt: torenţialitatea, spălarea în
suprafaţă, şiroirea, modelarea fluviatilă, dar şi alunecările de teren şi prăbuşirile, acolo unde
substratul şi panta le permit.
Dezagregarea rocilor se află pe planul al doilea în aceste zone, datorită ecranului protector format
de vegetaţia forestieră. Alterarea chimică a rocilor este mai activă decât în etajul crio – nival,
soluţiile rezultate în urma alterării rocilor circulând prin sol şi prin scoarţa de alterare, ajungând în
ultimă instanţă în râuri şi în lacuri (se apreciază că eroziunea chimică reprezintă aproximativ
jumătate din eroziunea mecanică, în condiţiile munţilor mijlocii şi mici din ţara noastră – N.
Apetroaei şi C. Catană, 1980, pentru bazinul Bistriţei moldovene amonte de Lacul Izvoru
Muntelui). Procesele de dezagregare, nivaţie, solifluxiune şi alte procese periglaciare sunt
subordonate celor enumerate mai sus (ele se produc, dar pentru perioade scurte şi pe suprafeţe
restrânse).
Aşadar, formele create în prezent cele mai răspândite în etajul fluvio – torenţial sunt: albiile (cu
toate microformele lor precum ostroavele, reniile, pragurile), torenţii (cu toate elementele lor –
bazinul de recepţie, canalul de scurgere şi conul de dejecţie), alunecările de teren (cu toate
elementele – râpa de desprindere, corpul alunecării şi fruntea alunecării), ravenele, ogaşele,
rigolele, glacisurile sau tăpşanele, conurile aluviale şi, pe planul al doilea, poalele şi conurile de
grohotiş şi altfel de forme periglaciare (solifluxiuni etc).
Etajul modelării crio – nivale sau periglaciare se suprapune peste etajele subalpin şi alpin din
Carpaţi (la peste 1700 – 1800 m altitudine).
Aici, procesele dominante în modelarea reliefului sunt: gelivaţia (dezagregarea prin îngheţ –
dezgheţ), solifluxiunile, nivaţia (forme de tasare de genul nişelor nivale, dar şi avalanşe,
generatoare de culoare de avalanşă şi potcoave nivale – vezi fig. nr. 66 şi 67), eolizaţia (datorită
vântului intens de la aceste altitudini şi datorită covorului vegetal sărac şi discontinuu); pe planul
doi se plasează, în acest etaj, procesele fluvio – torenţiale; acestea nu sunt cu mult sub valoarea
celor din etajul forestier, dar sunt totuşi subordonate celor periglaciare, datorită persistenţei zăpezii
6 – 8 luni pe an, duratei mari a intervalului de îngheţ, când apa fiind în stare solidă nu poate să
exercite niciunul din procesele eroziune – transport – acumulare şi datorită frecventelor oscilaţii
ale temperaturii solului sub şi peste limita de îngheţ. Astfel, în etajele subalpin şi alpin vom întâlni
frecvent, ca microforme de relief create în prezent: nişe nivale, potcoave nivale, culoare de
avalanşă, poale şi conuri de grohotiş, râuri de pietre, babe sau ciuperci, sfincşi, ace, colţi, turnuri,
dar şi, subordonat, ravene, torenţi, lunci, albii şi mai rar, alunecări de teren (rocile plastice de tipul
argilelor şi marnelor sunt şi foarte friabile, ceea ce face imposibilă menţinerea lor la astfel de
altitudini).
27. Regimul eolian din Carpați (inclusiv calmul atmosferic, direcția și intensitatea vântului
pe nivele altitudinale, vânturile locale).
Regiunile cu cel mai ridicat potenţial eolian sunt Carpaţii (7-10 m/s pe creste şi 3-7 m/s pe versanţi
şi văi).

Circulaţia vestică, are ca loc de generare Oceanul Atlantic, cu poziţie variabilă între Insulele Azore
şi Islanda, are frecvenţa cea mai mare (peste 45 % din situaţii). Este prezentă în orice sezon şi
asigură precipitaţii bogate (zăpezi şi ploi) şi temperaturi ceva mai ridicate iarna şi stări de vreme
răcoroasă şi instabilă, cu precipitaţii, vara. Frecvent rolul acesteia este activ în Munţii Apuseni
(Stâna de Vale este „Polul Precipitaţiilor din România”) şi Munţii Poiana Ruscă, pe latura vestică
a Carpaţilor Orientali şi pe cea nordică a Carpaţilor Meridionali.

Circulaţia polară şi subpolară aduce mai ales iarna mase de aer nordic şi nord-vestic (din
Scandinavia, Marea Baltică, nord – vestul Oceanului Atlantic şi Groenlanda). Acestea sunt reci şi
umede, provocând în nordul Carpaţilor Orientali căderi importante de zăpadă, vânturi puternice
generatoare de viscole în sezonul rece şi timp răcoros, cu precipitaţii relativ bogate în celelalte luni
ale anului.

Circulaţia sudică antrenează fie aer cald şi umed, adus de ciclonii mediteraneeni, fie aer cald şi
uscat, transportat din Africa de Nord şi Orientul Apropiat. Afectează masivele din Munţii
Banatului, sudul Carpaţilor Meridionali. Prin depăşirea Carpaţilor Meridionali, pe clina nordică a
Munţilor Făgăraş şi Cindrel dezvoltă efecte foehnale, îndeosebi la finalul sezonului rece („Vântul
Mare” sau „Mâncătorul de Zăpadă”). În cea de-a doua situaţie (aer cald şi uscat), masele de aer
influenţează rama montană sudică, inclusiv cea a Carpaţilor de Curbură, accentuând fenomenele
de uscăciune (se manifestă mai ales în lunile iulie – septembrie).

Circulaţia estică are caracter net continental, facilitând iarna (Anticiclonul Siberian) temperaturi
foarte scăzute, ce conduc la îngheţ de durată, ger şi fenomene de iarnă (viscol, chiciură), iar vara
lungi intervale de uscăciune şi secetă. Influenţează rama estică a Carpaţilor Orientali, iar prin
pătrunderea maselor de aer pe culoarele de vale orientate vest – est, nord-vest – sud-est şi sud-vest
– nord-est (vântul respectiv se numeşte „Nemira”), ajung până în marile depresiuni ale Carpaţilor
Orientali (Braşovului, Ciuc, Giurgeu), unde prin stagnare provoacă fenomenele de inversiune
termică, impunând temepraturi minime absolute sub – 35 grd. C.

Calmul atmosferic este din ce în ce mai redus odată cu altitudinea (sub 7 % în spaţiul subalpin –
alpin: 4 % la Vf. Toaca, 5 % la Vf. Omu, 6 % la Vf. Vlădeasa).
Viteza medie a vântului variază de la 2 – 3 m/s în depresiuni, la 4 – 5 m/s în munţii joşi, 6 – 8 m/s
pe culmile aflate la 1500 – 1800 m şi 8 – 10 m/s pe crestele alpine. Vânturile tari (peste 16 m/s) se
produc anual de la peste 140 zile în etajul alpin, 100 – 125 zile la înălţimi de 1600 – 1800 m şi sub
60 zile la periferia munţilor şi în culoarele de vale. Frecvenţa lor mare în etajele alpin şi subalpin
explică dezvoltarea aici a vegetaţiei de talie scundă; în etajul forestier, îndeosebi în pădurile de
conifere (molidul are sistemul radicular dezvoltat în suprafaţă şi nuîn profunzime), vânturile cu
viteză mai mare de 20 m/s provoacă doborâturi importante de pădure.
Vânturile locale: sunt facilitate de o anumită configuraţie orografică în raport cu circulaţia generală
a maselor de aer:
Crivăţul afectează iarna culmile estice ale Carpaţilor Orientali, pătrunzând şi pe culoarele
principale de vale ale acestora;
Nemira este o variantă a Crivăţului, prezentă în masivele Berzunţi – Nemira – Breţcului, dar
care se extinde prin pasurile Oituz şi Uz până în depresiunile Braşovului şi Ciucului.

Foehn-ul este prezent pe culmile exterioare (estice, sud-estice, sudice) ale Carpaţilor de Curbură,
pe versanţii nordici ai Carpaţilor Meridionali (depresiunile Făgăraş şi Sibiu, unde este numit
„Vântul Mare” sau „Mâncătorul de Zăpadă”, întrucât în multe situaţii

contribuie la topirea stratului de zăpadă, spre sfârşitul iernii), pe versantul estic al Munţilor
Apuseni etc.
Coşava este prezent în spaţiul montan bănăţean.

Brizele de munte (sau de munte – vale) se realizează diurn, sub forma unei circulaţii locale, produsă
ziua dispre văi spre culmi şi vârfuri, şi invers noaptea (noaptea aerul rece de pe creste, fiind mai
dens, se lasă, coboară pe văi, în timp ce ziua vârfurile munţilor se încălzesc mai repede, astfel că
aerul cald de aici urcă, fiind înlocuit cu cel mai rece de deasupra văilor; această mişcare a aerului
dinspre văi spre vârfurile munţilor generează, îndeosebi vara, în perioadele cu vreme în general
stabilă, frumoasă, acei nori cumuliformi care acoperă vârfurile cele mai înalte).

28. Temperatura aerului și precipitațiile din Carpați.

TEMPERATURA AERULUI
Temperaturile medii anuale variază în raport cu altitudinea; la modul general, schematic, izoterma
de 8oC se desfăşoară la periferia Carpaţilor, la altitudini în jur de 600 m, izoterma de 6 grd C este
legată de altitudinile cuprinse între 800 şi 1000 m, izoterma de 0oC se desfăşoară la altitidini de
2000 m, iar izoterma de – 2oC se circumscrie vârfurilor şi crestelor alpine desfăşurate la peste
2200 m.
Temperaturile medii în timpul anului
Lunile ianuarie şi februarie sunt cele mai reci: – 2... – 3 grd C în Banat şi Crişana, – 6 ...– 8 grd C
la altitudini de 1000 – 1200 m şi sub – 10 grd. C pe crestele cele mai înalte.
Lunile iulie şi august sunt cele mai calde: 12....16oC în munţii cu altitudini sub 1500 m, 8....12oC
în masivele de până la 2000 m şi sub 8oC pe vârfurile şi crestele de peste 2000 m.

Numărul de zile cu temperaturi caracteristice:

Zile cu îngheţ (minima zilnică ≤ 0oC): în general numărul de zile cu îngheţ creşte de la 100...120
zile/an (la altitudinea de 800 m şi în vest) la peste 250 zile/an pe crestele alpine din Carpaţii
Meridionali (Vf. Omu, 263 zile/an) şi nordul Carpaţilor Orientali; în depresiunile intramontane,
datorită frecventei stagnării a maselor de aer şi răcirii nocturne, îngheţul este posibil între 110 şi
170 zile.
Zile de iarnă (maxima zilnică ≤ 00C) şi nopţile geroase (minima zilnică ≤ – 100C) au o frecvenţă
ridicată pe crestele alpine şi subalpine (peste 150 zile de iarnă şi în jur de 100 nopţi geroase) şi
scad spre periferia Carpaţilor; în depresiuni şi pe fundul văilor adânci sunt în jur de 30 de zile de
iarnă şi 10 – 25 nopţi geroase/an.
Zile de vară (maxima zilnică ≥ 25oC) sunt posibile doar la altitudini de sub 1200 m, mai rar sub
1500 m, unde sunt posibile în medie 1 – 2 zile pe an; numărul lor creşte spre periferia munţilor şi
în depresiuni, unde pot ajunge la 20 de zile în sud–vest (Clisura Dunării reprezintă, practic, locul
cel mai cald din Carpaţii Româneşti şi unde şi verile sunt cele mai calde).

Nebulozitatea
Nebulozitatea prezintă valori ridicate în etajul alpin (7 – 8 zecimi la Vf. Omu din Bucegi), în timp
ce la altitudini mai mici oscilează între 5,5 şi 7 zecimi. Pe ansamblu, numărul de zile cu cer senin
variază între 80 (etajul alpin) şi 100 – 120 în restul ariei montane. Numărul zilelor cu cer acoperit
este de peste 180 în etajul alpin, în raport cu 140 – 160 zile în rest.

PRECIPITAȚIILE

Precipitaţiile medii
Mediile anuale oscilează între 600...700 mm la contactul cu regiunile limitrofe şi peste 1200 mm
în etajul alpin.
Mediile lunare şi pe sezoane: valori ridicate de precipitaţii se înregistrează în lunile de primăvară
şi vară (cu maxime în luna iunie, dar uneori şi în iulie sau august) şi valori mai reduse în celelalte
anotimpuri, cu valori lunare apropiate.
Cantităţile maxime depăşesc cu 60...120 % valorile medii (2401 mm la Vf. Omu în anul 1941,
2370 mm la Stâna de Vale, 1321 mm la Predeal).
Cantităţile minime sunt sub 60 % din media anuală (542 mm la Vf.Omu, 656 mm la Predeal).

29. Vegetația și fauna din etajele subalpin și alpin din Carpați.

VEGETAȚIA ȘI FAUNA ALPINĂ

Zona nemorală (a pădurilor de foioase, R. Călinescu, 1969) are răspândire doar în unele unităţi
montane din vest şi sud – vest; este vorba de păduri de cer (Qvercus cerris) şi gârniţă (Qvercus
frainetto), două specii de stejari termofili întâlnite pe areale mici în munţii Zarandului,
Metaliferi, Dognecea, Almăjului (Depresiunea Liubcova, Cazanele Dunării), în general la
altitudini mici (sub 500 m) şi mai ales pe versanţii însoriţi

Etajul nemoral (al pădurilor de foioase) se desfăşoară pe suprafeţe foarte mari, incluzând
subetajele: gorunului, fagului şi de amestec fag – răşinoase.

Subetajul gorunului include trei asociaţii vegetale prezente în Carpaţi: a. păduri de gorun în
amestec cu cer, b. păduri de gorun în amestec cu carpen şi c. păduri de gorun în amestec cu
mojdrean, corn şi cărpiniţă, pe care le descriem mai jos.
a. Pădurile de gorun (Qvercus petraea) cu cer (Qvercus cerris) se întâlnesc îndeosebi pe faţada
vestică a Carpaţilor Occidentali, în munţii: Codru Moma, Zarandului, Poiana Ruscă, Dognecea,
dar şi pe faţada sudică a Apusenilor (Munţii Metaliferi), în Depresiunea Haţegului şi Culoarul
Orăştiei, pe suprafeţe mici în munţii Almăj şi Aninei – vezi „Harta_vegetatiei_Rom.jpg”, de pe
CD.
b. Pădurile de gorun cu carpen (Carpinus betulus) sunt ceva mai răspândite: depresiunile
Maramureşului şi Oaşului, munţii Oaş, Igniş (versanţii sudici), sudul Stânişoarei (versant
însorit), versanţii scunzi şi însoriţi de pe rama depresiunilor Comăneşti – Dărmăneşti,
Braşovului, Loviştei, Brad – Hălmagiu, versanţii în general sudici ai Munţilor Almăjului,
versanţii nordici ai munţilor Codru Moma şi Meseş, porţiuni importante din Munţii Trascăului şi
mai restrânse din Munţii Metaliferi.
c. În zonele mai calde şi însorite gorunul se asociază cu specii termofile precum mojdreanul
(Fraxinus ornus), cornul (Cornus mas), cărpiniţa (Carpinus orientalis), de exemplu în defileele
Oltului şi Jiului din Carpaţii Meridionali (mai ales spre baza versanţilor), pe faţada sudică a
Munţilor Vâlcan şi a Munţilor Mehedinţi, în Defileul Dunării (inclusiv în Cazane), pe cursul
inferior al Cernei (Banat), în Munţii Locvei.
VEGETAȚIA ȘI FAUNA SUBALPINĂ

Vegetaţia subalpină este alcătuită din arbuşti ce cresc puţin în înălţime (tufărişuri scunde,
dezvoltate mai mult pe orizontală), datorită vântului puternic specific acestui etaj și sezonului de
vegetație scurt (mai - septembrie): jneapăn (Pinus mugo), ienupăr (Juniperus communis), afin
(Vaccinium myrtillus),merişor (Vaccinium vitis idaea), rododendron sau smârdar (Rhododendron
kotschyi), anin de munte (Alnus viridis) şi ierburi – în special graminee: păiuş (Festuca sp.),
ţepoşică (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis rupestris), firuţa (Poa sp.). Etajul subalpin se
întâlneşte în masivele: Rodnei, Ţibleş, Maramureşului, Suhard, Giumalău, Rarău, Bistriţei,
Ceahlău, Hăghimaş, Vrancei, Penteleu, Siriu, Ciucaş, Grohotiş, Baiului, Bucegi, Leaota, Piatra
Craiului, Iezer, Făgăraş, Căpăţânii, Lotrului, Cindrel, Şureanu, Latoriţei, Parâng, Retezat, Vâlcan,
Godeanu, Ţarcu, Cernei, Bihor, Muntele Mare, Vlădeasa.

Elementele cele mai caracteristice ale faunei Carpaţilor sunt mamifere precum: ursul (Ursus
arctos, prezent în pădurile din Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni, lipsind
din munţii Banatului), cerbul (Cervus elaphus, mai bine reprezentat în Orientali, recolonizat în
unele zone din Meridionali şi Occidentali, inclusiv în Banat), capra neagră (Rupicapra
rupicapra, specifică etajelor subalpin şi alpin, mai numeroasă în Făgăraş, Retezat, Bucegi,
Rodnei, dar prezentă și în alte masive precum Ceahlău, Vrancei, Hăghimaș), râsul (Lynx lynx,
animal de pradă din familia felinelor, prezent mai ales în pădurile de molid, chiar şi în etajul
subalpin), jderul (Martes martes, caracteristic atât pădurilor de răşinoase cât şi făgetelor, mai rar
gorunetelor), căpriorul (Capreolus capreolus, în pădurile de fag şi respective de gorun), mistreţul
(Sus scrofa – specific pădurilor de foioase), veveriţa (Sciurus vulgaris, rozătoare ce trăieşte în
pădurile carpatice), lupul (Canis lupus – carnivor specific faunei României în general), viezurele
(Meles meles); dintre păsări: cocoşul de munte (Tetrao urogallus, pasăre de taiga, trăieşte aşadar
în pădurile de molid), acvila de munte (Aquila chrysaëtos, în prezent foarte rară), şorecarul
(Buteo buteo, „sedentar în Carpaţi” – R. Călinescu, 1969), corbul (Corvus corax, care, deşi poate
fi întâlnit şi la şes, este caracteristic mai ales Carpaţilor, trăind inclusiv în golurile alpine),
ciocănitoarea (Dendrocopos sp.); reptile: şopârla de munte (Lacerta vivipara, întâlnită şi în
golurile de munte), vipera comună (Vipera berus) răspândită în toţi Carpaţii (fig. Nr. 126), vipera
cu corn (Vipera ammodytes), în sud–vestul ţării (munţii Mehedinţi, Almăj, Aninei), broasca
ţestoasă de uscat (Testudo testudo hermanni) – tot în sud–vest (Banat şi salamandra (Salamandra
salamandra – vezi fig. Nr. 125), broasca brună (Rana temporaria), tritonii de munte (Triturus
alpestris, Triturus montandoni), acestea trăind îndeosebi în pădurile umede de răşinoase şi fag;
peşti: păstrăvul indigen (Salmo trutta fario, elementul cel mai reprezentativ al apelor de munte,
răspândit de la 200 m în Banat, până la 1600 m în munţii mai înalţi), două specii de zglăvoacă –
Cottus gobio (în toate râurile) şi Cottus poecilopus (doar în Carpaţii Orientali), lipanul
(Thymallus thymallus)
şi moioaga sau mreana de munte (Barbus meridionalis), mai jos de zona păstrăvului, scobarul
(Chondrostoma nasus), mai jos de zona lipanului şi a moioagăi, iar pe apele mai „călduţe”,
îndeosebi în Banat dar şi în Munţii Stânişoara – cleanul (Leuciscus cephalus); în Dunăre trăiesc
specii precum crapul, somnul, chiar cega; pe Bistriţa moldoveană amonte de Lacul Izvoru
Muntelui, Tisa, Vişeu, Vaser, Ruscova, Dorna, se mai poate întâlni lostriţa (Hucho hucho), cel mai
mare dintre salmonide (familia păstrăvului) – fig. nr. 127.

30. Caracteristicile generale ale solurilor din Carpați.

În Carpaţi, spre deosebire de regiunile de deal, podiş şi câmpie din România, solurile sunt scurte
(profilul lor are, de regulă, sub 50 – 60 cm) şi bogate în schelet (bucăţi de rocă, pietre); totodată,
în Carpați predomină solurile la care componenta organică sau humusul este slab amestecată cu
cea minerală (roca), motiv pentru care ele sunt extrem de vulnerabile la eroziunea prin spălare în
suprafață și șiroire.
În general, solurile din Carpaţi se supun etajării climatice (soluri zonale), dar există şi soluri
azonale (a căror formare este dictată de factori locali precum roca, excesul de umiditate etc, care
primează în anumite regiuni în faţa factorilor zonali, impuşi de etajarea bio – climatică.

31. Carcaterizarea Parcului Național Munții Rodnei.

Parcul Naţional Munţii Rodnei, decretat în anul 1990, ocroteşte: splendidele forme de relief
glaciar (circuri, văi, morene, praguri); lacurile glaciare (Lala 1 şi 2, Bila, Buhăescu 1 – 4, Iezerul
Pietrosului); animale precum capra neagră (Rupicapra rupicapra), cocoşul de mesteacăn (Tetrao
tetrix), ursul brun, râsul, cerbul carpatin, marmota, acvila de munte (Aquila chrysaetos); specii
vegetale precum zâmbrul (Pinus cembra), Centaurea carpatica, Soldanela hungarica, clopoţeii de
munte (Campanula carpatica), floarea de colți (Leontopodium alpinum); peşteri precum Izvorul
Tăuşoarelor (400 m diferenţă de nivel între punctele extreme), cascada Izvorul Cailor.

32. Carcaterizarea Parcului Național Ceahlău.

Parcul Naţional Ceahlău (P.N.C.), înfiinţat în anul 1994, administrat de Consiliul Judeţean
Neamţ prin Serviciul de Administrare a P.N.C.; este delimitat în zona centrală a masivului, având
o suprafaţă de 7742,5 ha, adică 26,5 % din suprafaţa acestuia, incluzând culmea conglomeratică
înaltă în întregime şi porţiuni din culmile periferice; în cadrul său există rezervaţia ştiinţifică
„Ocolaşu Mare”, care protejează turbăria subalpină cu specii de muşchi, afin, merişor, jneapăn
de pe platoul dintre Bâtca lui Ghedon şi Ocolaşul Mare(fig. 101); pe versantul estic există
rezervaţia forestieră„Poliţa cu Crini”, decretată în anul 1941, care ocroteşte arboretul excepţional
de larice sau „crini” (în limbajul local) – Larix decidua var. Carpatica – în amestec cu molid
(Picea abies) şi pin (Pinus silvestris); de asemenea, se urmăreşte protejarea reliefului de turnuri
(„clăi” sau „cuşme”) şi alte formaţiuni stâncoase din conglomerate (Panaghia, Piatra Ciobanului,
Cuşma Dorobanţului, Piatra Lăcrimată, Coloana Dorică, Clăile lui Miron), a numeroaselor
speciivegetale (1111 în total, între care unele sunt ocrotite sau endemice, precum floarea de colţ,
genţiene galbene şi albastre,
sângele voinicului, papucul doamnei, Saxifraga sp., Campanula sp., vulturica – fig. 110) şi
animale (anumiţi şoimi precum vânturelul, dar şi capra neagră, râsul, ursul brun, lupul, cerbul
carpatin, cocoşul de munte), a pădurilor bătrâne de amestec (fag, brad şi molid), a tufărişurilor şi
pajiştilor subalpine (cu jneapăn, ienupăr, afin, merişor, anin de munte, salcie pitică), a apelor
(cascada Duruitoarea), etc.
33. Carcaterizarea Parcului Național Munții Călimani.
Parcul Naţional Munţii Călimani, decretat tot în 1990, protejează: forme de relief rezidual pe
piroclastite precum ansamblul “12 Apostoli”, “Moşul”; grote (Tr. Naum, în 1962, propune pentru
acestea termenul de “vulcanocarst”); specii floristice precum zâmbrul, tisa (Taxus
bacata),rododendronul sau smârdarul, sângele voinicului (Nigritella rubra, N. nigra); specii de
animale precum cinteza alpină (Montifrigilla nivalis), cocoşul de mesteacăn, cocoşul de munte
(Tetrao urogallus), ierunca (Tatrastes bonasia),ursul brun, jderul, lupul, cerbul carpatin.

34. Carcaterizarea Parcului Național Cheile Bicazului – Hășmaș.

Parcul Naţional Cheile Bicazului – Hăşmaş, confirmat în 1990, pentru protejarea ansamblului
geomorfologic extraordinar Cheile Bicazului (cele mai spectaculoase chei din ţara noastră, având
o lungime de numai 7 km, însă cu pereţi impresionanţi înalţi de peste 300 m, stânci impozante
precum Piatra Altarului, numită şi Turnul Bardosului, abrupturi precum cele ale Surducului,
Suhardului Mic ş.a.), a Lacului Roşu (cel mai cunoscut lac de baraj natural din România, format
în anul 1837 ca efect al prăbuşirii unei părţi din grohotişul puternic alterat din cadrul Muntelui
Ucigaşu), dar şi a peisajului pitoresc al zonei centrale a Masivului Hăşmaşu Mare (depresiuni
carstice precum Poiana Albă, stânci impozante precum Piatra Singuratică, abrupturi precum cele
ale Hăghimaşului Mare, Fratelui), a unor specii vegetale (omagul, barba ungurului, cosacii
bicăjeni, vulturica de Pojorâta, cetina de negi – Juniperus sabina ş.a.) sau animale (râs, urs, cerb
ş.a.).

35. Carcaterizarea Parcului Natural Bucegi.

Parcul Natural Bucegi este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei a V-
a IUCN (parc natural), situată pe teritoriile administrative ale
județelor Brașov, Dâmbovița și Prahova. arcul Natural Bucegi a fost creat odată cu promovarea și
dezvoltarea turismului, ca măsură de prevenire a procesului de exploatare irațională a resurselor
naturale și distrugere a diversității biologice. Are o suprafață totală de 32.663 ha, din care
16.334 ha se află pe teritoriul județului Dâmbovița.

Parcul Natural Bucegi a fost înființat în anul 1974, urmând să fie declarat arie protejată prin Legea
nr.5 din 6 martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național -
Secțiunea a III-a - zone protejate) În anul 2003, prin Hotărârea de Guvern nr. 230 din 4
martie[5] (privind delimitarea rezervațiilor biosferei, parcurilor naționale și parcurilor naturale și
constituirea administrațiilor acestora), urmează să se restabilească limitele și suprafața acestuia.
Administrația parcului se află în comuna Moroeni, județul Dâmbovița.

În arealul parcului sunt incluse rezervațiile naturale: Abruptul Bucșoiu - Mălăiești - Gaura (1.634
ha), Locul fosilifer Plaiul Hoților (arie protejată de tip paleontologic întinsă pe o suprafață de 6 ha,
cu formațiuni de flișuri cretacice stratificate alcătuite din roci argilo-marnoase, conglomerate
tilloide, blocuri de calcare și șisturi marno-argiloase cu inserții de calcit; cu bogate depozite de
faună și floră fosilă), Turbăria Lăptici (mlaștină oligotrofă cu o suprafață de 14,90 ha, aflată în
lunca stângă a pârâului Scândurarilor), Locul fosilifer Vama Strunga (10 ha), Peștera - Cocora
(Valea Horoabei - Cocora) (307 ha), Abruptul prahovean Bucegi (3.478 ha), Munții Colții lui
Barbeș (1.513 ha), Peștera - Cocora (Valea Horoabei - Cocora) (307 ha) și Peștera Răteiului (1,50
ha).

36. Carcaterizarea Parcului Național Retezat.

Parcul Naţional Retezat, decretat încă din 1935; Retezatuleste unul din cele mai frumoaseşi mai
spectaculoase masive montane din ţară, cu peisaje unice, relief glaciar (căldări sau zănoage, văi,
morene, blocuri eratice), multe lacuri glaciare, pâraie năvalnice, creste sau custuri, pereţi verticali,
specii vegetale rare, ocrotite sau endemice (Pinus cembra – zâmbrul, Centaurea retezatensis,
Barbarea lepuznica, Trifolium retezaticum, Draba dorneri – flămânzica, Hieracium sp. –vulturica,
cu nu mai puţin de 27 specii), animale ocrotite (capra neagră, marmota, urs, mistreţ); în Retezatse
află şi rezervaţia ştiinţifică Gemenele (1630 ha), în care accesul uman este restricţionat şi în cadrul
căreia se află cele mai multe dintre speciile vegetale ocrotite din acest masiv, precum şi peisajul
subalpin şi alpin cu forme de relief şi lacuri glaciare.

37. Carcaterizarea Parcului Național Cozia.

– în acest masiv (cu altitudinea de 1668 m) se pun în evidenţă: o foarte expresivă etajare a
vegetaţiei (de la etajul gorunului până la etajul molidului), dar şi fenomenul de inversiune de
vegetaţie (gorunul poate fi întâlnit până la 1300 m altitudine pe versantul sudic, în timp ce fagul şi
bradul coboară pînă la 400 m pe versantul nordic); un spectaculos relief ruiniform pe gnaise
oculare de Cozia; cascade (Gardului); chei (Bulzului, Ciuhei Mari); specii endemice de plante
(măceşul de Cozia – Rosa villosa ssp. coziae) ş.a.

38. Carcaterizarea Parcului Natural Cazanele Dunării – Porțile de Fier.

Parcul Natural Porțile de Fier este o arie protejată de interes național ce corespunde categoriei
a V-a IUCN (parc natural), situat pe teritoriile administrative ale județelor Caraș-
Severin și Mehedinți, situat, în cea mai mare parte a sa, în regiunea geografică cunoscută sub
numele de Defileul Dunării sau Clisura Dunării. Parcul natural declarat prin Legea Nr.5 din 6
martie 2000 (privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a -
arii protejate), se află în sud-vestul României, limita sudică a acestuia fiind malul românesc
al Dunării. La est se învecinează cu localitatea Dr. Tr. Severin (Mehedinți), la vest cu
localitatea Socol (Caraș-Severin). La nord, de la confluența Nerei cu Dunărea, Vârfurile Tâlva
Blidarului, Svinecea Mică și Mare, urmărește interfluviul Dunării format de afluenții acesteia.

Se întinde pe o suprafață de aproximativ 115.665,8 ha, fiind unul dintre cele mai mari parcuri
naturale din România (locul 2), având în componența sa 18 rezervații. Principala formă de relief
sunt munții, în componența sa intrând prelungirile sudice ale Munților Banatului (Munții
Locvei și Munții Almăjului), Munții Mehedinți și o parte din Podișul Mehedinți.

Parcul Natural Porțile de Fier se suprapune structurii tectonice în pânză a Munților Carpați. Se
remarcă patru unități majore: Unitățile Danubiene, Pânza de Severin, Pânza Getică și Pânza
Supragetică Pânza de Severin este alcătuită din formațiuni sedimentare flișoide de
vârstă Jurasic superior - Cretacic inferior (Strate de Sinaia). Pânza aflorează pe sectorul Orșova –
Drobeta Turnu Severin într-un afloriment spectaculos la Vârciorova, în amonte de Cazanele Mari
(viaductul Grăniceri) precum și la confluența dintre pârâul Sirina și Dunăre.

Pânza Getică aflorează în partea vestică a Parcului Natural Poțile de Fier în arealul Munților
Locvei și la est de Valea Cernei. Fundamentul metamorfic este reprezentat prin șisturi
metamorfice cu diferit grad de metamorfism. Alături de acestea sunt prezente
intruziunile magmatice – masivul granitic de Sichevița și banatite și învelișul sedimentar al
Bazinului Reșița, cu depozite de vârstă Paleozoic mediu și superior precum și Mezozoic (calcare,
marnocalcare, marne).

Pânza Supragetică prezintă fundament metamorfic, este o pânză de forfecare de soclu, alcătuită
din formațiuni cristaline prealpine și depozite sedimentare paleozoice superioare și mezozoice,
subțiri și lacunare cu petice de eroziune. Intruziunile magmatice sunt reprezentate de masivul de
granitoide de la Sichevița, de vârstă hercinică.

Flora Parcului Natural Porțile de Fier este reprezentată printr-un amestec de flore boreale, montane
cu cele de origine mediteraneană. Totodată se constată coborârea în altitudine a unor elemente
montane și urcarea unor elemente sudice. Au fost descrise și identificate 171 de asociații vegetale
de cormofite cuprinse în 20 de clase de vegetație, din care 26 sunt endemice.

În arealul Parcului Natural Porțile de Fier au fost identificate 34 de specii aparținând

clasei Mammalia, care populează habitate diverse din parc. Liliecii, elemente de origine
mediteraneană, populează peșterile din arealul parcului: Peștera Veterani, Peștera Ponicova,
Peștera Gaura cu Muscă, Peștera fără Nume.

39. Carcaterizarea Parcului Natural Putna – Vrancea.

Parcul Natural Putna-Vrancea a fost înfiinţat în baza Hotărârii de Guvern nr. 2151/2004 privind
instituirea regimului de arie naturală protejată pentru noi zone. Parcurile naturale, corespund
categoriei V IUCN – Peisaj Terestru: arie protejată administrată în special pentru conservarea
peisajului terestru şi recreere.

Parcul Natural Putna-Vrancea are drept scop protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice
în care interacţiunea activităţilor umane cu natura de-a lungul timpului a creat o zonă distinctă, cu
valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică; de
asemenea, se oferă publicului posibilităţi de recreere şi turism şi se încurajează activităţile
ştiinţifice şi educaţionale.

Parcul prezintă o arie naturală încadrată în bioregiunea alpină aflată în sectorul central nord-vestic
al Munților Vrancei (subunitate geomorfologică a Carpaților de Curbură, aparținând de lanțul
muntos al Carpaților Orientali), ce adăpostește, protejează și conservă o gamă floristică și
faunistică diversă, exprimată atât la nivel de specii cât și la nivel de ecosisteme terestre.

Parcul dispune de 15 tipuri de habitate naturale; astfel: Păduri de fag de tip Luzulo-Fagetum,
Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum, Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montană
(Vaccinio-Piceetea), Păduri din Tilio-Acerion pe versanți abrupți, grohotișuri și ravene, Tufărișuri
cu Pinus mugo și Rhododendron myrtifolium, Tufărișuri uscate europene, Tufărișuri alpine și
boreale, Pajiști boreale și alpine pe substrat silicios, Pajiști montane de Nardus bogate în specii pe
substraturi silicioase, Comunități de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la câmpie și din etajul
montan până în cel alpin, Fânețe montane, Grohotișuri silicioase din etajul montan până în cel
alpin (Androsacetalia alpinae și Galeopsietalia ladani), Vegetație herbacee de pe malurile râurilor
montane, Vegetație lemnoasă cu Salix elaeagnos de-a lungul râurilor montane și Vegetație
lemnoasă cu Myricaria germanica de-a lungul râurilor montane

Fauna parcului este una diversă și reprezentată de mai multe specii de mamifere, pești, amfibieni
și reptile, unele protejate prin lege și aflate pe lista roșie a IUCN, sau enumerate în anexa I-a
a Directivei Consiliului European 92/43/CE din 21 mai 1992 (privind conservarea habitatelor
naturale și a speciilor de faună și floră sălbatică)

Mamifere: urs brun (Ursus arctos), lup cenușiu (Canis lupus), mistreț (Sus
scrofa), căprioară (Capreolus capreolus), râs (Lynx lynx), vulpe (Vulpes vulpes
crucigera), vidră de râu (Lutra lutra) , liliacul comun (Myotis myotis);

Reptile și amfibieni: șopârlă de câmp (Lacerta agilis), viperă (Vipera berus), ivorașul-cu-burta-
galbenă (Bombina variegata), tritonul cu creastă (Triturus cristatus), salamandra carpatică
(Triturus montandoni);

Pești din speciile: zglăvoacă (Cottus gobio) și porcușorul de vad (Gobio uranoscopus);

Nevertebrate: croitorul alpin (Rosalia alpina), cosașul transilvan (Pholidoptera transsylvanica) și

două specii de melci (Vertigo angustior și Vertigo genesii).

40. Populația din Carpați.

Teritoriul carpatic a intrat în sfera oicumenică încă din zorile preistoriei. Extinderea oicumenei,
procesele de umanizare a muntelui, de populare a versanţilor şi a culmilor joase şi domoale s-au
desfăşurat mai ales prin despăduriri, iar pe alocuri, în unele depresiuni, şi prin desecarea
mlaştinilor.
Cercetările arheologice au scos la iveală materiale aparţinând culturilor paleoliticului
(musterian, aurignacian, gravetian oriental), epipaleoliticului (romanello – azilian, swiderian,
tardenoisian), neoliticului şi eneoliticului (culturile de Criş, de Boian, precucuteniene, Vinča –
Rast, Cucuteni, Sălcuţa).
Perioada de tranziţie spre epoca bronzului şi aceea de la începutul epocii bronzului sunt
reprezentate prin culturile Horodiştea şi Coţofeni, iar epoca bronzului se remarcă prin culturile
Costişa, Monteoru, Tei, Sighişoara (Wietenberg) şi Verbicioara.
Prezenţa culturii neolitice şi în Carpaţi are o importanţă majoră, dată fiind trecerea de la
viaţa nomadă la cultivarea plantelor în depresiuni şi pe terasele râurilor şi la creşterea animalelor
sub forma păstoritului agricol.
Perioada de trecere de la epoca bronzului spre statul organizat al geto – dacilor este
apreciată de istorici ca o etapă lungă, în cadrul căreia a avut loc o importantă mişcare migratorie a
unor populaţii indo – europene, în speţă prototracii. Din ramura lor nordică vor lua fiinţă, ulterior,
pe spaţiul carpatic, dunărean şi pontic, triburile geto – dace, din care mai târziu, spre sfârşitul erei
vechi se va naşte poporul dac sau get.
Carpaţii au reprezentat o parte din vatra permanentă de vieţuire a geto – dacilor, aici
aflându-se înseşi sanctuarele statului dac, precum şi capitala – Sarmisegetusa Regia din Munţii
Orăştiei (Şureanu). Aşezări şi cetăţi geto – dace se aflau în aproape toţi Carpaţii Româneşti, de la
Onceşti (Maramureş), până la Dunăre.
Ulterior, capitala Daciei Romane, Ulpia Traiana Sarmisegetusa, se află tot în Carpaţi (Ţara
Haţegului). Castrele romane şi punctele fortificate se aflau de regulă în depresiunile şi pasurile
carpatice, mai ales în cele din Meridionali şi Occidentali. La oronimul „Carpaţi” (de la „carpi”, o
ramură a dacilor liberi ce trăiau în nordul Daciei), se adaugă numele principalelor râuri, tot de
provenienţă dacică, ceea ce demonstrează stabilitatea substratum-ului geto – dac, peste care s-a
suprapus superstratum-ul roman, şi care nu a putut fi dislocat sau înlocuit de niciun fel de
adstratum migrator.
 Carpaţii Româneşti au contribuit la păstrarea romanităţii orientale, ei fiind în general ocoliţi
de populaţiile migratoare. În perioadele medievală şi modernă, Carpaţii, în general, nu au respins
populaţia, ci au atras-o.
Între anii 1867 şi 1910 populaţia creşte neîncetat, pe seama dezvoltării industriale în
general şi a exploatărilor forestiere şi a industriei lemnului în special.
În perioada comunistă se conturează câteva areale în care creşterea numerică a populaţiei
este „explozivă” (depresiunile Petroşani şi Haţeg din Carpaţii Meridionali) sau ceva mai moderată
(depresiunile Loviştei, Culoarul Timiş – Cerna, Mărginimea Sibiului – Munţii Cindrel).
Regiunile menţionate anterior şi în general mediul urban din spaţiul carpatic înregistrează,
în perioada comunistă, un spor numeric important, atrăgând locuitori nu numai din zonele
carpatice, ci şi din celelalte trepte de relief ale ţării. În mediul rural din Carpaţi, însă, creşterea este
lentă sau se înregistrează stagnări şi chiar descreşteri.
În general, se constată o repartizare neuniformă a populaţiei Carpaţilor pe altitudine, în sensul unei
frecvenţe maxime între 500 şi 800 m, mai ales în depresiuni şi văi, marea majoritate a populaţiei
grupându-se la o altitudine medie de 750 m.
În linii mari, se deosebesc trei tendinţe în raporturile dintre locul ales de oameni pentru existenţă
şi relief. În primele faze ale procesului de populare, populaţia autohtonă se stabilea la altitudini
inferioare, la contactul albiilor râurilor şi mlaştinilor din depresiuni cu pădurea (de exemplu în
Depresiunea Haţegului).
Începând cu secolul XIX, odată cu organizarea industriei, a căilor de comunicaţie, odată cu
dezvoltarea serviciilor în aşezările mari, localizate în regiunile joase, asistăm la o revenire a
populaţiei spre vetrele depresiunilor şi spre văile largi, cu caracter de culoar.
În 1977, densitatea populaţiei în Carpaţii Meridionali era în cea mai mare parte de sub 25 loc./km2,
dar ajungea la peste 100 loc./km2 în unele depresiuni, mai ales în jurul oraşelor mai importante
(Petroşani, Hunedoara, Caransebeş).

41. Așezările umane din Carpați.

Aşezările din regiunea de munte poartă amprenta condiţiilor naturale, prin poziţia lor geografică,
prin întinderea şi fizionomia lor, prin materialele de construcţie, prin tipurile de acoperişuri ori
prin modul de organizare a gospodăriei, prin funcţiile lor (pastorală, agro – pastorală, forestieră,
extractivă etc).
De asemenea, preocupările economice ale locuitorilor au imprimat şi ele trăsăturile şi
particularităţile geografice ale aşezărilor carpatice. Pădurea şi păşunea au oferit loc de vatră şi
surse de existenţă, pe seama defrişării şi a desţelenirii poienilor pe formele de relief mai plate
(Geografia României, vol. III, 1987, Ed. Academiei).
Aşezările, situate iniţial pe malurile apelor şi în preajma pădurii, şi-au extins ulterior vetrele
la intersecţia drumurilor cu apele, iar mai târziu cât mai aproape de şosele şi de căile ferate.
În ce priveşte formele de relief, aşezările carpatice preferă conurile de dejecţie şi conurile
aluviale, glacisurile şi podurile teraselor, care oferă protecţie împotriva inundaţiilor şi asigură apă
potabilă. Frecvenţa maximă a aşezărilor permanente în Carpaţi este pe văile râurilor principale şi
pe fundul depresiunilor, iar a celor sezoniere – pe rama depresiunilor, cu tendinţe de concentrare
în zona pasurilor şi a trecătorilor.
Vetrele aşezărilor sunt grupate în funcţie de influenţele climatice mai ales pe faţa muntelui 1, pe
versanţii mai însoriţi şi în regiuni ferite de vânturi reci.
Surplusul de apă, ca şi lipsa ei, au impus discontinuităţi în desfăşurarea aşezărilor. Este
vorba fie de zone mlăştinoase, fie de zone frecvent inundabile, fie de prezenţa calcarelor, în care
apa se pierde prin fisuri spre adâncime.

Fig. Nr. 1 – Municipiul Lupeni, vedere de pe Muntele Straja (Munţii Vâlcan); foto: iul. 2010.

Pădurea a avut şi are o însemnătate capitală pentru aşezările carpatice. Primele aşezări s-
au înfiripat pe seama pădurii şi în preajma apelor. Aşa a început acţiunea milenară de defrişare,
accentuată în ultimele două secole (Geografia României, vol. III, 1987, Ed. Academiei).

1
Prin „faţa muntelui” se înţelege versantul însorit al muntelui, aşadar un versant cu expoziţie sudică sau cel mult
sud-vestică sau sud-estică.
 Funcţia celor mai multe aşezări carpatice este silvo – pastorală (exploatarea şi fasonarea
lemnului şi creşterea animalelor, în speţă cornute mari şi mici), cu unele deosebiri locale: în
depresiuni predomină cultura plantelor, în regiunile turistice – funcţia de servicii, în zonele cu
resurse – industria extractivă.
Din punct de vedere al structurii şi al texturii, predomină tipul risipit, iar în depresiuni –
tipul adunat, cu tendinţe de răsfirare în lungul văilor şi pe versanţi.
Începând cu secolul XIX, ca urmare a dezvoltării industriei, procesul de urbanizare a atins
valori relativ mari şi în Carpaţii Meridionali. Se conturează chiar unele concentrări de oraşe
(conurbaţii), ca de exemplu în depresiunea Petroşani, pe văile Mureşului, Streiului (în Depresiunea
Petroşani: Petroşani, Petrila, Lupeni, Vulcan, Uricani, Aninoasa; pe Valea Mureşului: Orăştie,
Simeria, Deva; pe valea Streiului: Haţeg, Călan, Simeria).

42. Activitățile economice din Carpați.

Economia celor mai multe localităţi din spaţiul carpatic este dominată de două domenii de
activitate: exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului şi respectiv creşterea animalelor, în special
cornute (mari şi mici), astfel că putem spune că avem de-a face cu o economie predominant silvo
– pastorală.
De la această regulă generală se abat, în primul rând, spaţiile depresiunilor mai mari şi situate la
altitudini sub 700 m, unde pe primul plan este cultura plantelor.
Astfel, cultura cartofului ocupă locul cel mai important în depresiunea Braşovului (este prima zonă
ca importanţă pentru această cultură la nivelul ţării), dar şi în depresiunile Ciucului, Giurgeu,
Borsec, Bilbor (în ultimele două cartoful reprezintă, de altfel, singura cultură practicată).
Cereale se cultivă în cele mai multe dintre depresiunile aflate la mai puţin de 700 m altitudine:
grâu, secară, orz, porumb (Braşovului, Haţeg, Bozovici, Loviştei, Culoarul Timiş – Cerna). În
depresiunile joase din vestul Carpaţilor Occidentali apar chiar culturi de floarea soarelui şi viţă de
vie.
În zonele unde se cultivă intensiv cartoful, acesta reprezintă şi furaj pentru animale (în special
porcine) – depresiunile Giurgeu, Ciuc, Braşov.
În depresiunile şi culoarele de vale situate la altitudini peste 700 m, pe lângă cultura cartofului,
predomină suprafeţele cu fâneaţă (depresiunile Bilbor, Borsec, Dornelor, Giurgeu, Plăieşi, văile
Bistriţa Aurie, Arieşul superior, Someşul Mare ş.a.). De fapt, vetrele acestor depresiuni se prezintă
ca un mozaic de parcele cu cartof, parcele cu fâneaţă şi gospodării, satele fiind răsfirate şi risipite
(fig. 115, 116, 120).
Sfecla de zahăr se cultivă în unele depresiuni, în primul rând în cea a Braşovului (aici există fabrica
de zahăr de la Bod). De asemenea, în depresiunile cu climat mai răcoros, se cultivă plante textile
(in pentru fuior şi cânepă).
Creşterea ovinelor şi a bovinelor reprezintă o îndeletnicire de mare tradiţie în spaţiul carpatic
românesc, în multe dintre localităţi aceasta fiind şi în prezent ocupaţia de bază. Aceste animale
sunt crescute în primul rând pentru lapte şi toate produsele care se pot obţine din lapte, dar şi pentru
carne şi pentru lână (în cazul oilor).
Hrana pentru animale este asigurată pe baza pajiştilor naturale, mai rar pe baza culturilor de plante
furajere. Vara sunt folosite păşunile, iar pe timpul iernii este folosit furajul obţinut de pe fâneţe.
Păşunile sunt acele pajişti în cadrul cărora vitele pasc, de regulă în sezonul cald, dar uneori şi
primăvara şi toamna; fâneţelesunt acele pajişti în cadrul cărora iarba este lăsată să crească până în
lunile iulie – august, când este cosită, uscată şi depozitată pentru sezonul rece.
Păşunile, în general, sunt de două feluri: pe de o parte islazurile, situate în apropierea satelor, pe
care locuitorii acestora păşunează animalele în timpul verii, dar şi primăvara şi toamna, pe de altă
parte păşunile din golurile de munte sau din golurile alpine şi subalpine, folosite numai în intervalul
de căldură (mai – septembrie, uneori doar iunie – august). În cadrul acestora din urmă se
organizează stâni, aşezări sezoniere ce pot fi întâlnite numai până la altitudini de 2000 m, nu mai
sus deoarece ele au nevoie şi de izvoarele care rareori se întâlnesc mai sus această altitudine, dar
şi de lemnul pădurilor care, aşa cum arătam în capitolul Vegetaţia, urcă numai până la 1600/1800
m.
De regulă, islazurile comunale, ca şi păşunile situate la altitudini mai mici de 1600 m reprezintă
pajişti secundare, adică pajişti obţinute în urma defrişării vegetaţiei forestiere primare. Păşunile
din golurile subalpine şi alpine reprezintă pajişti primare (vegetaţia iniţială), dar pot fi şi aici de
asemenea secundare, îndeosebi în etajul subalpin, obţinute în urma defrişării tufărişurilor de
jneapăn şi ienupăr caracteristice la aceste altitudini.
Fâneţele sunt acele pajişti (de cele mai multe ori secundare, adică rezulatate în urma defrişării
pădurii), care sunt încercuite cu garduri, iarba este lăsată să crească până în lunile iulie sau august,
după care este cosită, uscată şi strânsă, depozitată pentru iarnă în diverse forme (fie în fânării, fie
sub formă de clăi care pot fi construite chiar pe fâneaţă, fie sub formă de clăi construite în cadrul
gospodăriei). (ptr mai mult partea 4 - pdf)
43. Apele minerale din Carpați: geneză, răspândire, calitate, proprietăți curative.
Geneza şi apariţia apelor minerale din Carpaţi sub forma izvoarelor sunt legate de prezenţa faliilor
de adâncime, de existenţa lanţului vulcanic, precum şi în mai mică măsură de zăcămintele de
petrol, gaz metan, cărbuni şi sare.
Apele sulfuroase şi sulfatate (popular – „pucioase”) sunt asociate cu sulfaţii din formaţiunile
gipsifere existente în miocenul Carpaţilor Orientali (acestea se găsesc mai ales în Subcarpaţii
Moldovei şi în cei ai Curburii), dar pot fi întâlnite și în zona flișului din Carpații Orientali, sau
asociate cu sulfurile din rocile metamorfice şi cu zăcămintele de cărbuni existente în Carpați.
Apele carbogazoase („borvizuri” sau „borcuturi”) se formează ca urmare a amestecului intim
dintre apă şi bioxidul de carbon (acesta din urmă fiind produs postvulcanic), în adâncul scoarţei
terestre, sub presiune mare (numai în condiţii de presiune ridicată se poate realiza acest amestec).
Emanaţiile de bioxid de carbon ca atare (fără a se combina cu apa) poartă numele de „mofete” şi
sunt folosite în scop terapeutic în unele staţiuni din Carpaţii Orientali (Borsec, Covasna, Balvanyoş
etc). Toate aceste emanaţii de gaz, precum şi izvoarele carbogazoase din perimetrul Carpaţilor
Orientali formează aşa – numita „aureolă mofetică” a acestora: Vişeul de Sus, Jigodin – Băi, Parva,
Sângeorz – Băi, Oraşu Nou, Bixad (de Oaş), Bilbor, Borsec, Biborţeni, Bodoc, Câlnic, Olteni,
Turia, Zizin, Vatra Dornei, Poiana Negrii, Bicaz, Miecurea – Ciuc, Tuşnad (sat), Băile Tuşnad,
Sântimbru, Malnaş – Băi, Bixad (de Covasna). Astfel de izvoare se întâlnesc, însă şi în Carpaţii
Occidentali (Culoarul Mureşului: Banpotoc, Băcia, Şoimuş, Veţel). Apele minerale carbogazoase
poartă și numele (populare) de „borviz” („borvizuri” la plural), de la cuvintele maghiare „bor”
(adică „vin”) și „vis” (adică „apă”) sau „borcut”, „borcuturi”, din aceeași limbă.
O categorie aparte o constituie apele termominerale. Acestea se întâlnesc pe Valea Cernei la Băile
Herculane şi în amonte de această staţiune, dar şi în unele areale din Munţii Apuseni (Moneasa,
Răbăgani, Geoagiu – Băi) şi din munţii vulcanici din Carpaţii Orientali: Băile Tuşnad, Topliţa
(toponimul „Toplița” sau „Topolița” sau „Topleț” desemnează un izvor cu apă călduță, care iarna
nu îngheață niciodată), Lunca etc.

44. Stațiunile carpatice pentru sporturi de iarnă: enumerare, localizare, infrastructură.

Staţiunile cele mai căutate pentru sporturi de iarnă sunt: Poiana Braşov (tot versantul nord – vestic
al Masivului Postăvaru); INFRASTRUCTURĂ - O urcare cu telecabina pe Vârful Postăvaru
oferă niște imagini care iți taie pur și simplu răsuflarea. Un zbor cu parapanta deasupra muntelui
oferă senzații tari pe care poate nu ai avut încă ocazia să le trăiești. Iar peisajul cu adevărat deosebit
te face să te simți ca într-o poveste), Predeal (îndeosebi Muntele Clăbucet), Azuga (Muntele
Sorica), Buşteni (pârtia Calinderu), Sinaia (pârtia Furnica, dar şi Muntele Furnica, atât spre Cota
1400 cât şi spre Izvoru Dorului), Vatra Dornei (Dealul Negru), Borşa (Munţii Rodnei), Arieşeni
(Munţii Bihor), Semenic (zona superioară a muntelui, accesibilă cu mijloace de transport pe cablu
şi pe şosea), Straja (M. Vâlcan), Parâng (cota 1500 şi Vf. Parângul Mic), Rânca (Muntele Păpuşa,
tot în Masivul Parâng).

45. Potențialul turistic antropic al Carpaților Orientali.

mânăstiri precum: Voroneţ, Moldoviţa, Suceviţa, Humor, Putna, Secu, Sihăstria, Bistriţa, Durău,
Pângăraţi, Petru Vodă, Bârsana, Sinaia,Crasna (de Prahova), Suzana, Cheia, Cozia, Iezer,
Pahomie, Pătrunsa, Arnota, Lainici, Tismana, Prislop, Râmeţ, unele dintre ele având biserici
monumente UNESCO (Voroneţ, Sucevița), iar celelalte fiind, în majoritate, monumente istorice
sau arhitectonice, fiind vechi de până la 600 ani şi ctitorii voievodale (Bistriţa – Alexandru cel
Bun, Cozia – Mircea cel Bătrân,
Arnota – Matei Basarab, Voroneţ şi Putna – Ştefan cel Mare, Moldoviţa – Petru Rareş).
De multe dintre aceste mânăstiri se leagă, de secole, o intensă viaţă duhovnicească, ele fiind
căutate de credincioşi şi pelerini pe tot parcursul anului, dar mai ales la sărbătoarea hramului:
Adormirea Maicii Domnului (15 august) – Putna, Tismana, Bistriţa de Neamţ; Sfânta Treime (a
doua zi de Rusalii) – Cozia, Sinaia, Cheia; Soborul celor 12 Apostoli (30 iunie) – Bârsana;
Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie) – Sihăstria (de Neamţ); Schimbarea la Faţă (6 august)
– Mânăstirea de pe Muntele Ceahlău, Schitul Locurele (de Lainici), Schitul Sihla (de Neamţ); Sf.
Gheorghe (23 aprilie) – Voroneţ;Sf. Arhangheli (8 noiembrie) – Petru Vodă; Acoperământul
Maicii Domnului (1 octombrie) – Crasna şi Suzana, ambele în judeţul Prahova.
La numeroase din mânăstirile ortodoxe din Carpaţii noştri se realizează, de asemenea, importante
pelerinaje legate de zilele de pomenire a sfinţilor români care le-au întemeiat, sau ale căror
morminte se află în cadrul lor, sau care au trăit în locurile respective: Ştefan cel Mare şi Sfânt (2
iulie, Mânăstirea Putna), Cuv. Daniil Sihastrul (18 decembrie, Voroneţ), Cuv. Nicodim de la
Tismana (26 decembrie, Tismana), Cuv. Teodora de la Sihla (7 august, mânăstirile Sihla şi
Sihastria din judeţul Neamţ),Sf. Ierarh Ghelasie de la Râmeţ (30 iunie, Mânăstirea Râmeţ) ş.a.
Un pelerinaj deosebit de frumos şi de amplu se desfăşoară în fiecare an pe, 6 august, pe Muntele
Ceahlău, legat de sărbătoarea creştină Schimbarea la Faţă, hramul acestui munte (este singurul
munte din România cu hram bisericesc), ocazie cu care sute de pelerini în frunte cu Mitropolitul
Moldovei şi mulţi preoţi urcă la o altitudine de aproape 1800 m, pe platoul superior al Ceahlăului,
unde se află micuţa mânăstire construită în anii 1993 – 1994 cu eforturi deosebite (ritualul urcării
muntelui şi slujba religioasă s-au realizat aproape an de an, din vechime, chiar dacă aceasta din
urmă s-a ţinut în aer liber; una din perioadele în care sărbătoarea religioasă a Muntelui Ceahlău nu
s-a mai putut ţine a fost cea comunistă, adică din 1947 până la Revoluţia din 1989).

CETATEA MIKO – MIERCUREA CIUC

SLĂNIC-MOLDOVA