Sunteți pe pagina 1din 14

Etica nietzscheană văzută prin Nietzsche

omul
Eseu elaborat pentru cursul Introducere în etică, Facultatea de Filosofie – Universitatea din
Bucureşti, Bucureşti, 2001

Planul lucrării

1. Introducere
2. Viaţa
3. Filosofia
- Lipsa de sistem
- Temperamentul şi ideile fundamentale
4. Opera
- Aşa grăit-a Zarathustra
- Dincolo de bine şi de rău
- Antichristul
5. Omul Nietzsche
6. Concluzie

Problemele filosofice au în cazul lui Nietzsche o motivaţie


foarte personală; rareori un gânditor a filosofat atât de mult
raportându-se la propria persoană. Subiectivitatea emfatică a
afirmaţilor şi a prognozelor sale aminteşte de cea a
înteimeietorilor religiilor şi de cea a profeţilor.
Lectura scrierilor sale aduce mereu în mod obligatoriu la
întâlnirea cu ideile foarte personale ale autorului care pot fi
înţelese doar din perspectiva fiecărei situaţii în parte.
Cunoaşterea condiţiilor de viaţă ale lui Nietzsche este o cheie
importantă în înţelegerea teoriilor sale aflate mereu în
schimbare, căci la el, opera şi persoana se lămuresc reciproc.
Nietzsche s-a născut în 1844 (15 octombrie), la Rökken, din
părinţi luterani. Şi-a pierdut tatăl când avea cinci ani, în
continuare crescând într-o lume casnică, dominată exclusiv de
femei: bunica sa, două mătuşi, tânăra mamă şi sora sa. De mic,
învăţarea regulilor şi faptul că trebuia să fie ascultător îl
revoltau. Atmosfera din cercul familiei dădea impresia că este
artificială şi nefirească cu pretenţiile ei religioase şi morale. La
14 ani a început să îşi scrie jurnalul, însoţit de o extrem de
precoce autobiografie din care se remarcă eminenta capacitate
de exprimare, sensibilitatea, spritul de observaţie crescând şi
tonurile acelei constrângeri sălbatice, autoritare ale dorinţei de a
crea ceva propriu. De asemenea, legătura cu muzica s-a
dezvoltat de timpuriu şi în mod accentuat formându-se un copil
serios, gânditor de o evlavie emoţionantă. Încă de la la prima
şcoală la care a învăţat, Pforta, renumită pentru calitatea
învăţăturii, Nietzsche s-a distins ca un elev model. Direcţia şcolii
căuta ca pe lângă o îngrijită instrucţie, să dea elevilor şi o bună
educaţie morală, toată disciplina fiind severă şi îndreptată în
scopul de a forma oameni de ordine şi de caracter. În 1864 (20
de ani), părăsi instituţia pentru a trece în Universitate, nu
înainte, ca după un vechi obicei al şcolii să îşi scrie biografia ce o
încheie în felul următor: „...acum, când este vorba să intru în
Universitate, îmi propun ca lege fundamentală pentru viaţa mea
ştiinţifică din viitor: să lupt contra ştiinţei superficiale şi să tind
a aprofunda fiecare lucru până în ultimele sale cauze...”1[1]. Prin
educaţia de care a beneficiat la Pforta părea să fie sortit să
devină filosof. În afară de filologie clasică a audiat, ca student,
cursuri de istoria artei, teologie şi politică. Cursurile de teologie
sporeau mai degrabă îndoiala în privinţa creştinismului, Nietzsche
îndreptându-se astfel către critica izvoarelor Noului Testament.

1
Studiile universitare şi le începu la Bonn, unde a şi încercat
să intre în societăţile studenţilor. Petrecerile nocturne de prin
berării, gălăgia şi nimicurile pentru el erau tot atâtea motive de
mâhnire, aşa că în cele din urmă fu nevoit să rupă relaţiile cu
colegii săi şi să ducă o viaţă cu desăvârşire singuratică.
În Leipzig, unde s-a mutat ca student, s-a regăsit solitar şi
cu o mai mare concentrare asupra studiilor şi asupra felului său
propriu de viaţă. Mai curând închis în sine şi fără trufie se va
califica prin realizări remarcabile ca filolog, sub îndrumarea
profesorului său Ritschl. Încă nu îşi terminase bine studiile, când
în urma unei propuneri, la numai douăzeci şi cinci de ani primi o
catedră de profesor universitar. În anii petrecuţi la Leipzig l-a
citit mult pe Schopenhauer fiind influenţat profund de lucrarea
acestuia Lumea ca voinţă şi reprezentare, şi a legat o strânsă
prietenie cu Richard Wagner şi cu soţia sa, Cosima. Nietzsche a
avut întodeauna o sănătate precară, aşa că a renunţat în final la
postul său de profesor. În următorii zece ani a scris foarte mult,
luptându-se cu multe nefericiri şi cu boala. Aşa cum spune în
Ecce Homo2[2], tocmai lupta fizică cu viaţa proprie, tocmai boala,
a fost cea care a contribuit enorm la formarea temperamentului
său.
Pentru a-i înţelege opera, se cere înainte de toate lipsă de
prejudecăţi. Literaţii îl reneagă pentru prea desele inovaţii în
stilul obişnuit, pentru desele abateri de la etimologie şi sintaxa şi
mai ales pentru lipsa de sistem de care filosofia sa pare că
„suferă”. Stilul în literatură, ca şi sistemul în filosofie, este
numai coaja externă care acoperă nucleul de gândire, iar cum
este vorba de o gândire nouă, este nevoie şi de un veşmânt nou.
Forma în care şi-a îmbracat gândirea nu are importanţă decât
temporară, iar în definitiv, marii cugetători se impun cu voie sau
fără voie.
Fondul filosofiei lui Nietzsche, mai mult decât la oricare alt
filosof, îl constituiesc dispoziţiile temperamentului său propriu.
Nietzsche cere lectorului să se identifice cu starea lui filosofică

2
morală, să simtă dispreţ sau entuziasm pentru ceea ce simte şi
el. Fondul temperamentului său ni se revelează în primul rând prin
adâncul dispreţ ce-l simte faţă de cultura contemporană lui. O
religie care ne îndeamnă a avea milă de toţi neputincioşii, nişte
libertăţi politice după care se poate ascunde tot ce este banal şi
mişel şi o ştiinţă croită pentru toate capetele, constituiesc în
viziunea lui Nietzsche o cultură nedemnă de adevăratul om.
Cultura trebuie să fie pentru reprezentantul umanităţii, pentru
supraoameni, iar nu pentru toţi mediocrii: căci numai prin acele
câteva exemplare de lux, dotate cu forţa de creare şi de dispreţ
pentru tot ce nu le seamnănă lor, are o valoare viaţa omenirii.
La Nietzsche, detractarea este izvorâtă numai şi numai din
felul temperamentului său. Tot de aici provine şi forma aforistică
a scrierilor sale; pentru el, adevărurile nu trebuiesc dovedite, ci
afirmate. Tăria afirmării stă în tăria morală a sufletului.
În universul nietzscean, Dumnezeu a murit şi omenirea
singură poate să se realizeze după voia ei fără nici o limită.
Sfatul lui este să ne urmăm cele mai înalte idealuri şi să acţionăm
asupra lor în libertatea deplină pe care o avem. El privea dorinţa
de putere drept însăşi esenţa existenţei umane, sursa tuturor
strădaniilor noastre şi a cruzimii, care este o componentă
necesară a oricărei vieţi: „fiinţa vie năzuieşte înainte de toate să
dea curs liber puterii sale – viaţa, ea însăşi, este voinţă de
putere – instinctul de conservare fiind doar o consecinţă
indirectă, una dintre cele mai frecvente ale ei”3[3]. Voinţa de
putere este necesară nu numai pentru ca omul să îşi depăşească
condiţia, ci şi pentru că însăşi „viaţa vrea să se înalţe, şi
înălţându-se, vrea să se depăşească”4[4]. Sub influenţa
romantismului, Nietzsche a abordat problema valorii şi a scopului
artei, a inferiorităţii sau superiorităţii ei în raport cu morala,
şiinţa şi filosofia. Arta era pentru el, împlinirea supremului
moment creator al culturii. Viaţa în concepţia sa, trebuie să se
purifice, să se debaraseze de nulităţi astfel ca arta să fie
apanajul celor puţini şi aleşi, capabili să o înţeleagă şi să o
3
4
celebreze. Tocmai de aceea, Nietzsche crede că lumea şi
existenţa nu pot fi justificate decât ca fenomen estetic, iar
pentru aceasta, „voinţa de putere” reprezintă punctul forte.
Conceptul nietzschean al Supraomului, der Übermensch,
răzbate din cea mai mare parte a operei lui. Concepţia despre o
asemenea persoană nu se referă atât la cineva superior în vreun
sens ca educaţie şi înzestrare, ci la o persoană care înfruntă
toate spaimele şi mizeriile posibile ale vieţii şi totuşi o laudă cu
voie bună. Nietzsche însuşi era partizanul unei riguroase
autodiscipline şi al expunerii voluntare la suferinţă pentru a
exercita voinţa de putere care ar putea învinge genul de
mediocritate supusă în care vedea o caracteristică a vieţii celor
mai mulţi oameni. „Eterna” boală era transformată de el într-un
stimulent energic spre viaţă5[5], iar revelaţia de după o perioada
lungă de convalescenţă este redată în autobiografia sa: „am
descoperit atunci parcă din nou viaţa, şi pe mine însumi, în
acelaşi timp, toate lucrurile bune, şi chiar şi cele mărunte, mi se
păreau excelente, aşa cum altora nu le-ar fi fost uşor s-o facă –
mi-am făcut filosofia din voinţa de sănătate, de viaţă...”. Morala
sa însăşi s-a străduit să iasă din pesimismul cel mai profund, dar
nerecunoscând toate experienţele „negative” pe care viaţa i le
poate rezerva omului; maxima sa a fost: „să faci din disperarea
cea mai profundă speranţa cea mai invincibilă”, printr-un eroism
eroic de voinţă şi de imaginaţie.
Tot Supraomul este produsul omului de geniu, ce are rolul de
a reformula lumea prin artă, a cărui creaţie artistică are rangul
de activitate primordială metafizică a vieţii.
Opoziţia lui Nietzsche relativ la părerea că există o
realitate subzistentă obiectivă şi imuabilă a generat unele
probleme filosofice. În locul unei credinţe într-o realitate
profundă, el ne îndeamnă să ne bizuim pe simţuri şi pe simţul
comun, socotite a fi cele mai utile mijloace de înţelegere a lumii.
Simţul comun oferă perspectiva pe baza căreia trăim, iar aceasta
nu este doar o suprastructură care să ascundă o realitate

5
efectivă subzistentă. El spune că „lumea <aparentă> este singura
reală; lumea <adevărată> nu este decât un adaos mincinos”6[6]. El
insistă asupra ideii că, dacă am putea să îndepărtăm
„interpretările” nu ni s-ar dezvălui nici un fel de lume reală.
Aşadar, simţul comun trebuie apărat nu pentru că este adevărat,
ci pentru că este cale pe care ne confruntăm de fapt cu lumea,
pentru că „ideea că adevărul are o valoare mai mare decât
aparenţa este o simplă prejudecată morală şi nimic mai mult”7[7].
Filosofiile raţionaliste, după Nietzsche, „caută eroarea tocmai
acolo unde instinctul de viaţă situează în mod necondiţionat
adevărul”8[8]. Moralitatea, după Nietzsche, este condamnarea,
castrarea, impunerea cu forţa neînteimeiat a unor precepte fără
rost. Pentru el „tot ceea ce este bun se naşte din instinct şi,
prin urmare, este uşor, necesar, liber”9[9] iar „când este respins
ceea ce este mai serios în autoconservare, în sporirea forţelor
vieţii, când este respinsă adică viaţa, când se construieşte un
ideal din cloroza şi din dispreţuirea trupului”10[10] în numele
moralelor „celor care doresc să amelioreze omenirea”11[11] nu se
ajunge decât la respectarea unor reţete ale decadenţei şi astfel,
la nimicirea propriei vieţi.
Există o strânsă afinitate între unele din ideile lui Nietzsche
şi existenţialism. Ca şi existenţialiştii, el susţine că facem, şi nu
descoperim, valori şi semnificaţii şi că această creaţie este
determinată prin acţiuni care, în ultimă analiză, nu sunt şi nu pot
fi justificate sau înteimeiate prin motive, ci sunt expresii ale
autenticităţii personale. Trebuie să ne separăm de fluxul fără
sens al lucrurilor şi să ne întrebăm cum să creăm idealuri şi valori
noi, respingând convenţiile existente şi „adevărurile” acceptate şi
exercitând „voinţa de putere” care îmbrăţişează suferinţa ca
mijloc de a ajunge la o experienţă superioară şi împlineşte
aspiraţiile inimii, mai degrabă decât directivele raţiunii: „cele mai
6
7
8
9
10
11
adânci legi ale conservării şi creşterii cer ca fiecare să-şi
născocească virtutea sa, poruncitorul său categoric. Un popor
piere când confundă datoria sa, cu concepţia generală a datoriei.
Nimic nu nimiceşte mai adânc, mai temeinic, decât datoria
impersonală, jertfa în faţa zeului Maloch al abstracţiei”12[12].
„Morala văzută ca simptom al decadenţei este o noutate, o
unicitate de prim rang în istoria cunoaşterii”13[13], iată ce
îndelunga luptă a lui Nietzsche crede despre propria operă, o
lecţie a unui filosof care se vrea mai mult satir decât un sfânt,
care nu pretinde că vrea să facă omenirea mai bună14[14], ci
deschide ochii spre viziunea lui de realitate, distrugând miturile,
idealurile, decadenţa, şi punând pe primul loc viaţa în plenitudinea
ei, atribuindu-i convingerea că „din ceea ce există, nimic nu
trebuie anulat pentru că nimic nu este indispensabil”15[15].
Considerată astăzi ca fiind adevărată lui capodoperă, deşi
cuprinde prea puţine argumente susţinute, Aşa grăit-a
Zarathustra, este pilonul ideilor sale filosofice. Din ea se
înrâuresc concepţiile asupra existenţei, Supraomului, a doctrinei
veşnicei reîntoarceri şi a moralei. În Aşa grăit-a Zarathustra
putem spune că s-a găsit Nietzsche pe sine însuşi. Scrisă în limba
vechilor cântece biblice, plină de aforisme şi parabole, ea ne dă
imaginea fidelă a sufletului său zbuciumat. Toate celelalte scrieri
ale sale pot fi socotite ca un simplu complementar la aceasta din
urmă. Ele ne pregătesc treptat ca să înţelegem pe straniul
cugetător simbolizat cu numele de Zarathustra.
Cum însuşi spune autorul, Dincolo de bine şi de rău, apărută
în 1886 „este în toate aspectele ei esenţiale o critică adusă
modernităţii, şiinţelor moderne, artelor moderne, neexcluzând de
aici nici politica modernă”16[16]. Nietzsche vrea ca această carte
să fie o „Şcoală a gentilomului”, a omului superior. Această
scriere vrea în primul rând să confirme şi să argumenteze ideile

12
13
14
15
16
sale asupra inexistenţei unei alte lumi decât cea sensibilă, şi să
formuleze teoria sa etică asupra moralei stăpânilor şi a sclavilor.
Încă de la început, în prefaţa cărţii, Nietzsche deschide
drumul pretinsei sale emancipări făcând două importante afirmaţii
violente: „cea mai rea, cea mai tenace şi cea mai primejdioasă
dintre toate erorile a fost aceea a unui dogmatic, şi anume,
născocirea lui Platon despre spiritul pur şi despre Binele în
sine”17[17], şi totodată denumind creştinismul un platonism pentru
„norod”.
Ce numim morală? Ce este bun şi ce este rău? Ce este
virtute şi ce e viu? Care este fundamentul moralei? În ce raport
se găseşte morala cu religia? Răspunsul la aceste întrebări l-au
tot dat de-a lungul vremii profeţi, filosofi şi oamenii politici, dar
urmaşii au continuat să caute altele, pentru că acestea sunt
întrebări deapururi actuale în conştiinţa omului. Numai că se
părea în sfârşit că se lăsase liniştea în conştiinţa omului. Câţiva
filosofi asigurau că ei descoperiseră adevărul, spunând că este
clar ca lumina zilei că morala nu poate fi decât naturală; că bun
şi rău nu sunt decât nişte simple calificări ieşite din utilitate, că
evoluţia este pricina variaţiilor ce merg spre progres şi că odată
cu evoluţia se sfrârşeşte totul. Teoria evoluţiei mediului social,
moralizarea treptată a religiilor, adaptarea progresivă a omului la
binele altuia, toate acestea formau un adevărat set de legi
morale ce făceau ca liniştea sufletească să nu întârzie a se
produce. Omul filantrop, creştin, iubitor de progres, democrat
avea deci baza unei existenţe motivate.
Care sunt părerile lui Nietzsche? Exact contrariul a ceea ce
filosofii creştini, filantropi şi evoluţionişti au spus. De aceea este
nevoie de o „prefacere a tututor valorilor”18[18], de o reevaluare a
vieţii. Moraliştilor şi preoţilor sau celor care doresc să
amelioreze lumea, cum îi numeşte, Nietzsche li se adresează: „să
numeşti <ameliorare> domesticirea unui animal este în urechile
noastre aproape o glumă. Cine ştie ce se întâmplă în menajerii se
îndoieşte de faptul că acolo bestia este <ameliorată>. Este
17
18
vlăguită, devine mai puţin dăunătoare, devine o bestie
bolnăvicioasă prin afectul depresiv al fricii, prin durere, prin
răni, prin foame. La fel stau lucrurile cu omul domesticit,
<ameliorat>”19[19]. Deci etica aplicată, morala, nu face decât ca
forţa omului să decadă, ca însăşi viaţa din om să piardă, iar
energia vitală să devină roaba unor idei, a unor idoli. Morala,
deci cea care depersonalizează, care trădează voinţa şi neagă în
cel mai josnic grad viaţa nu este decât o „idiosincrazie a
decadenţilor, care păstrează intenţia ascunsă de a se răzbuna pe
viaţă şi cu succes”20[20].
După Nietzsche, tot ce are valoare în lumea aceasta, n-o
are din propria sa natură, căci natura este în sine totdeauna fără
valoare. Valoarea i-a fost dată, i-a fost dăruită şi noi singuri
suntem donatorii. Noi singuri am creat lumea morală, aceea care
îl face pe important.
În aceast aparent haos, temeiul tuturor valorilor nu mai
este raţiunea cum spun filosofiile traditionale ci viaţa. Viaţa,
pentru Nietzche, scapă unei încadrări raţionale: „Viaţa înseamnă
voinţă de a fi, de a trăi, înseamnă voinţă de putere, iar viaţă
însaşi este în esenţă sustragere, rănire, biruinţă asupra celui
slab, asupra celui străin, înseamnă duritate, înseamnă impunerea
cu forţă a forţelor proprii şi înseamnă exploatare”.
O etică neraţionalistă care proclamă egalitatea între
oameni, abţinerea reciprocă de la violenţă şi de la jaf este
etichetată ca o morală a unor reguli de bună-cuviinţă pe care
oamenii o acceptă în cuprinsul vieţilor sociale. După Nietzsche,
dacă aceste reguli ale bunei cuviinţe ar fi ridicate la rangul de
principii fundamentale ale societăţii, atunci ceea ce ar rezulta ar
fi nu o întărire a vieţii ci ar fi o diminuare şi o degradare a
vieţii. Nietzsche arată ca „omul care este ridicat la rangul de
scop în sine este omul creştin” şi morala creştină pentru care
valorile fundamentale sunt mila şi iubirea aproapelui. Ori dacă
ridicam la rangul de valori mila şi iubirea aproapelui înseamnă că
noi îl valorizăm pe omul slab, pe omul care are puţină vitalitate,
19
20
pe omul care neagă viaţa din el. Mila „împiedică în definitiv legea
evoluţiei, care este aceea a selecţiei” fiind astfel pentru
Nietzsche echivalentă cu „practicarea nihilismului”21[21]. În
Antichristul, în prima parte el strigă: „Piară cei slabi şi
neisprăviţi. Aceasta să fie întâia mea deviză a dragostei faţă de
oameni”22[22]. Omul nu trebuie să dorească ca omul cu defectele lui
să fie considerat scop în sine. El vede omul nu ca scop în sine ci
ca omul ca mijloc şi tocmai de aceea omul nu trebuie să fie nimic
altceva decât o punte de trecere spre Supraom “Eu vă
propăvăduiesc supraomul. Omul este ceva ce trebuie depăşit”23[23].
În aceste condiţii, Nietzsche consideră că există numai două
tipuri de voinţe: puternice şi slabe. Spre deosebire de filosoful
admirat de el, Schopenhauer, Nietzsche crede că „<voinţa
încătuşată> este un mit”24[24]. Voinţa puternică este cea care
conduce spre putere. Tot el este de părere că „toţi ne naştem
pentru a fi liberi dar nu toţi ajungem să fim voinţe puternice, nu
toţi putem ajunge să fim liberi”. Din acest raport el trasează şi
două tipuri de morale: de stăpâni şi de sclavi. Aristocratul, cel cu
voinţa puternică, este cel care are sentimentul puterii şi tot cel
care determină şi creează valorile. Slavii sunt toţi asupriţii,
oprimaţii, robii, nedecişii şi istoviţii, toţi cei cu voinţe slabe. Ei
exprimă o suspiciune pesimistă faţă de condiţia umană în
totalitatea ei, şi poate, o condamnare a omului şi a condiţiei sale.
Tot sclavul este invidios pe bunurile celor tari şi suspicios în
privinta lor şi el preţuieşte calităţile utile care îi ajută pe
suferinzi să îndure mai uşor existenţa: compătimirea, mâna
serviabilă şi săritoare, inima caldă, răbdarea, hărnicia, modestia
şi amabilitatea. Deosebirea fundamentală între cele două tipuri
de morale este că în timp ce primii exaltă respectul şi
devotamentul, sclavii năzuiesc spre libertate şi fericire. Ori cum
altfel ar putea Nietzsche, cel care într-o maximă din Amurgul
idolilor spunea că „din şcoala de război a vieţii reiese că ceea ce

21
22
23
24
nu mă ucide, mă face mai puternic”25[25], privi pe omul slab, pe
omul decadent, lipsit de „voinţă de putere”, de voinţa de viaţă.
Organizaţia socială este scutul celor slabi şi este în acelaşi timp
principala condiţie a progresului, asta afirmă umanismul nostru
modern. Cuvântul de solidaritate este nelipsit din toate cărţile de
morală, pe solidaritate se clădesc teoriile sociologice şi în
solidaritate stă idealul democraţiilor şi tuturor progresiştilor. Cu
totul opuse, însă, sunt ideile lui Nietzsche: „duritatea, violenţa,
sclavia, primejdiile de pe uliţi şi din inimi, clandestinitatea,
stoicismul, magia şi toate felurile de demonisme, toate cele rele,
teribile, tiranice, tot ce are omul din animalul de pradă şi din
şarpe, slujeşte la fel de bine înălţarea speciei umane, decât
celelalte condiţii”26[26].
Prin Antichristul, Nietzsche vrea să sfrâşească cu vechiul
adevăr, făcând într-un fel preludiul transmutării valorilor.
Deosebirea făcută de Nietzsche între morala stăpânilor şi morala
sclavilor nu-şi are originea în vreo nouă interpretare istorică, ci
ca şi celelalte probleme ale moralei ea decurge din concepţia sa
despre viaţa sufletească a omului. Gradaţiile şi nuanţările
valorilor morale corespund gradaţiilor şi nuanţărilor sufletului
omenesc. O viaţă sufletească desăvârşită, matură, sau în
creştere, va înclina înspre morala stăpânilor; pe când o viaţă
istovită, concentrată în sine, în descreştere, va fi irezistibl
atrasă către morala sclavilor. Religia, pentru Nietzsche este
răspunsul ce se dă celor slabi, săraci cu duh şi de viaţă, pentru a
le fi stinsă şi ultima rasă de înţelegere a nemerniciei lor; este
morala sclavilor: „Creştinismul a luat apărarea a tot ce este slab,
josnic, nesăbuit, a făcut un ideal din împotrivirea faţă de
instinctele de conservare, ale vieţii puternice, ba chiar a corupt
dreapta judecată a firilor celor mai puternice din punct de
vedere intelectual, propăvăduindu-le că valorile superioare ale
intelectualităţii nu sunt decât păcate, rătăciri şi ispite”.27[27] După
Nietzsche, conceptul de liber arbitru este este „cel mai ticălos”
25
26
27
dintre artificile telologilor menit să facă omenirea „răspunzatoare
în sensul lor, adică dependentă de ei”28[28]. În realitate, el nu
este decât: „sentimentul de superioritate asupra celui care
trebuie să se supună”. Psihologia oricărei acţiuni de a face
răspunzator pe cineva are la bază instinctul de a vrea să judeci şi
să pedepseşti. În acest scop a fost creeată doctrina liberului
arbitru: ca un „instrument de tortură”. Creştinismul s-a ivit în
istorie prin intermediul sclavilor şi a creeat o mentalitate de
sclavi. Creştinismul este expresia creaţiei de idoli, de zei falşi.
Dar cum cel care le compensează şi le pedepseste este în fapt
mort, este nevoie de o reevaluare a tuturor valorilor. Omenirea
putându-se singură realiza după voia ei fără nici o limită, sfatul
lui este să ne urmăm cele mai înalte idealuri şi să acţionăm
asupra lor în fiecare moment, întrucât ceea ce facem acum se va
repeta în eternitate. În legătură cu afirmarea existenţei,
Nietzsche propovăduia în Ştiinţa voioasă doctrina veşnicei
reîntoarceri: tot ceea ce se întâmplă s-a mai întâmplat deja de
nenumărate ori şi va continua să se întâmple de un număr infinit
de ori, exact aşa cum se întâmplă acum. Această problemă pentru
Nietzsche demonstra faptul că viaţa pe care omul o are acum
este singura lui viaţă şi că omul o are de-a pururi. În acest sens
el spune: „Etern voi reveni chiar pentru această unică şi aceeaşi
viaţă, cu tot ce am mai măreţ sau mic în mine, ca veşnic să-i
învăţ pe alţii eterna reîntoarcere a lucrurilor”29[29].
În ce priveşte credinţa proprie în Dumnezeu, în
autobiografia sa, Nietzsche explică foarte concis: „Nu cunosc
ateismul ca pe un rezultat al unei cauze, şi cu atât mai puţin ca
un eveniment care să mi se fi impus: e un lucru pe care eu îl
înţeleg din instinct. (...) Dumnezeu este un răspuns grosolan şi
agresiv, o nedelicateţe faţă de un gânditor – în fond chiar de-a
dreptul o interdicţie grosolană şi agresivă, aruncată în faţă: nu
trebuie să gândiţi!”30[30].

28
29
30
Nietzsche era considerat ca o persoană avidă de putere,
dar în viaţa particulară era blând, curtenitor şi cumpănit.
Popularitatea gândirii sale şi superficiala înţelegere a profundelor
sale opere au făcut ca Nietzsche să fie asociat adesea cu
nazismul şi hitlerismul, ori ca multe din ideile sale să fie
exploatate de aceste mişcări. În realitate, propria-i etică s-a
făcut cunoscută târziu, când sora lui i-a publicat scânteietoarea
recenzie critică la propria sa operă – Ecce Homo.
În ce priveşte formarea caracterului, Nietzsche consideră
că egoismul este măiestria în arta autoconservării31[31]. Boala, cu
care s-a confruntat aproape toată viaţa se dovedeşte a fi
motorul principal ce a furnizat energia psihică pe care el a
mobilizat-o obţinând intesitatea impregnată în scrierile sale.
Alegerea hranei, a locului de rezidenţă, a climei, a recreaţiilor,
toate acestea comandă un instinct al autoconservării, care se
exprimă în modul cel mai neechivoc ca instinct de autoapărare,
într-o disciplină pe care Nietzsche a urmat-o cu stricteţe.
Singurătatea, „adică vindecarea, reîntoarcerea la el însuşi,
putinţa de a respira un aer liber, uşor, însufleţit ”32[32] se
dovededeşte ca făcând parte integrantă din caracterul său.
Prejudecăţile, cele pe care Nietzsche le-a combatătut cu un
firesc aproape înnăscut, constituie pentru el „adevăratul păcat
împotriva Duhului Sfânt”.
Într-adevăr, „geniul inimii, de la a cărui atingere oricine
pleacă mai bogat, nu dăruit cu vreo graţie şi uluit, nu fericit şi
apăsat de vreo binefacere străină, ci mai bogat în sine însuşi,
mai nou decât înainte, trezit la viaţă, strânit şi îndemnat de un
vânt al dezgheţului, mai nesigur, poate, mai delicat, mai
vulnerabi, dar plin de speranţe, care încă nu au nici un nume,
pline de noi voinţe şi noi torente, plin de noi revolte şi de ape
care se trag înapoi”33[33] este însăşi opera sa pururi vie, ce
rămâne un îndemn la preţuirea şi valorificarea celui mai important
lucru din viaţă – viaţa însăşi.
31
32
33