Management Cinegetic Si Salmonicol PDF

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV
Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere
Management cinegetic şi salmonicol

-I-
CURS PENTRU SPECIALIZAREA CINEGETICĂ - ID
Conf. dr. ing. Ovidiu IONESCU
Braşov,2011
Obiectivele cursului
Cursul intitulat Management cinegetic şi salmonicol I vizează:

Însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice privind gestionarea faunei de interes
cinegetic şi a habitatelor acesteia, precum şi a celei salmonicole, în concordanţă cu obiectivele
de conservare a biodiversităţii şi cu cele social - economice raportate la ramura cinegetică.
9 Competenţe conferite
După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:
¾ optimizeze măsurile de gestionare în funcţie de nevoile speciilor de interes

cinegetic;
¾ optimizeze raportul dintre efectivele populaţiilor şi planurile de recoltă a faunei

de interes cinegetic şi salmonicol;
¾ determine mărimea populaţiilor;
¾ determine factorii care influenţează dinamica populaţiilor;
¾ analizeze habitatul, vegetaţia şi influenţa acestora în existenta faunei de interes

cinegetic;
¾ analizeze factorii care influenţează managementul;
9 Resurse şi mijloace de lucru
¾ Parcurgerea cursului Management cinegetic şi salmonicol I;
¾ Filme şi imagini videoproiectate;
¾ Exponate din sălile muzeului cinegetic al Facultăţii de Silvicultură şi

Exploatări Forestiere;
¾ Bazele didactice ale Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere;
9 Structura cursului
Prezentul material de studiu acoperă numărul total de ore de studiu aferente

disciplinei, fiind structurat pe 10 unităţi de învăţare. Fiecare Unitate de învăţare cuprinsă în
prezentul material de studiu poate fi parcursă (teorie şi aplicaţii), în 2–3 ore.
¾ Unitatea de învăţare 1. Introducere. Evoluţia concepţiilor
2

¾ Unitatea de învăţare 2. Principalii factori care influenţează managementul faunei de
interes cinegetic
¾ Unitatea de învăţare 3. Indicele de reproducere şi densitatea populaţiei
¾ Unitatea de învăţare 4. Efectivele populaţiilor faunei de interes cinegetic
¾ Unitatea de învăţare 5. Punctul de saturaţie şi ciclicitatea
¾ Unitatea de învăţare 6. Dinamica şi reproducerea populaţiilor faunei de interes
cinegetic
¾ Unitatea de învăţare 7. Introduceri şi reintroduceri
¾ Unitatea de învăţare 8. Habitatul faunei de interes cinegetic
¾ Unitatea de învăţare 9. Vegetatia si speciile de interes cinegetic
¾ Unitatea de învăţare 10. Capacitatea nutritivă a ecosistemului şi tratamentele

La sfârşitul ficărei unităţi de învăţare sunt prevăzute întrebări
9 Cerinţe preliminare
Disciplinele necesare a fi parcurse înaintea disciplinei curente sunt:
¾ Obligatorii: Fauna cinegetică şi salmonicolă şi gestionarea populaţiilor de interes

cinegetic şi salmonicol; Etologie;
¾ Recomandate: Botanică forestieră; Dendrologie;
9 Discipline deservite
Luând în considerare cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinei curente, în baza

acestora se pot de dezvolta disciplinele: Management cinegetic şi salmonicol II,
Amenajarea fondurilor de vânătoare II.
9 Durata medie de studiu individual
Durata medie de studiu individual pentru parcurgerea materialului aferent

fiecărei unităţi de învăţare este de 2 sau 3 ore, în funcţie de volumul informaţiilor sau
complexitatea acestora.
3

9 Evaluarea
Evaluarea cunostinţelor dobândite de studenţi după parcurgerea cursului se va face

astfel:
- 60% evaluarea finală, sub formă de examen;
- 20% evaluarea temelor de control;
- 20% verificarea cunostinţelor pe parcursul semestrului, la o dată anunţată de
către cadrul didactic cu ocazia primei întâlniri cu studenţii.
4

Cuprins
Introducere..................................................................................................................... 8
Chestionar evaluare prerechizite ................................................................................ 10
Unitatea de învăţare 1. Introducere. Evoluţia concepţiilor ....................................... 11

1.1. Introducere......................................................................................................... 11
1.2. Competenţele unităţii de învăţare...................................................................... 11
1.3. Introducere. Evoluţia concepţiilor..................................................................... 12
1.4. Rezumat.............................................................................................................. 13
1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor:....................................................................... 13
Unitatea de învăţare 2. Principalii factori care influenţează managementul faunei

de interes cinegetic .................................................................................................................. 14
2.1. Introducere......................................................................................................... 14
2.2. Competenţe ale unităţii de învăţare................................................................... 14
2.3. Principalii factori care influenţează managementul faunei de interes cinegetic
.............................................................................................................................................. 14
2.4. Rezumat.............................................................................................................. 19
2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor........................................................................ 19
Unitatea de învăţare 3. Indicele de reproducere şi densitatea populaţiei.................. 20

3.1. Introducere......................................................................................................... 20
3.3. Indicele de reproducere şi densitatea populaţiei............................................... 20
3.4. Rezumat.............................................................................................................. 24
Unitatea de învăţare 4. Efectivele populaţiilor faunei de interes cinegetic............... 26

4.1. Introducere......................................................................................................... 26
4.3. Efectivele populaţiilor faunei de interes cinegetic ............................................ 27
4.4. Rezumat.............................................................................................................. 29
Unitatea de învăţare 5. Punctul de saturaţie si ciclicitatea....................................... 31
5

5.1. Introducere......................................................................................................... 31
5.3. Punctul de saturatie si ciclicitatea..................................................................... 31
5.4. Rezumat.............................................................................................................. 35
5.5 Teste de evaluare a cunoştinţelor ....................................................................... 35
Unitatea de învăţare 6. Dinamica şi reproducerea populaţiilor faunei de interes

cinegetic ................................................................................................................................... 36
6.1. Introducere......................................................................................................... 36
6.3. Dinamica şi reproducerea populaţiilor faunei de interes cinegetic .................. 37
6.4 Rezumat............................................................................................................... 40
6.5. Teste de evaluare a cunoştinţelor ...................................................................... 40
Unitatea de învăţare 7. Introduceri şi reintroduceri ................................................. 41

7.1. Introducere......................................................................................................... 41
7.3. Introduceri şi reintroduceri ............................................................................... 41
7.4. Rezumat.............................................................................................................. 44
Unitatea de învăţare 8. Habitatul faunei de interes cinegetic ................................... 45

8.1. Introducere......................................................................................................... 45
8.3. Habitatul faunei de interes cinegetic ................................................................. 46
8.4. Rezumat.............................................................................................................. 50
Unitatea de învăţare 9. Vegetaţia şi speciile de interes cinegetic............................... 52

9.1. Introducere......................................................................................................... 52
9.3. Vegetaţia si speciile de interes cinegetic ........................................................... 53
9.4. Rezumat.............................................................................................................. 56

6

Unitatea de învăţare 10. Capacitatea nutritivă a ecosistemului şi tratamentele ....... 57
10.1. Introducere....................................................................................................... 57
10.2. Competenţele unităţii de învăţare.................................................................... 57
10.3. Capacitatea nutritivă a ecosistemului şi tratamentele .................................... 58
10.4. Rezumat............................................................................................................ 61
10.5. Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................... 61
Bibliografie .................................................................................................................. 62

7

Introducere
Vechii egipteni, grecii şi romanii concepeau vânătoarea ca un mijloc de antrenament
pentru luptătorii lor între două războaie. Până în zilele noastre, vânătorii sunt consideraţi cei
mai buni şi mai antrenaţi pentru situaţii extreme şi pentru posibilităţile lor de a supravieţui
fără mâncare în zone sălbatice.
Primele semnalări clare privind îngrijirea faunei de interes cinegetic apar în scrierile
lui Marco Pollo care, în vizitele făcute în imperiul mongol a găsit, cu surprindere,
reglementări privind perioade de prohibiţie între martie şi octombrie. Tot acolo sunt semnalate
suprafeţe cultivate pentru hrana faunei de interes cinegetic; se găseşte ideea păzirii cu ajutorul
unor paznici, ca şi a realizării unor adăposturi necesare supravieţuirii în timpul iernilor aspre.
În Europa feudală s-au statornicit o serie de obiceiuri care se refereau exclusiv la
practicarea vânătorii şi care favorizau nobilimea. Au trebuit mai bine de două secole până s-au
conturat la câteva specii sezoane de recoltare. Idea de ocrotire era aproape în totalitate
absentă. Treptat, s-au conturat şi au luat amploare acţiunile de stârpire a carnivorelor. Astfel,
recoltarea lupilor, vulpilor, pisicilor sălbatice era practicată cu motivaţia că acestea erau
dăunătoare. Şi vidrele erau vânate pentru că distrugeau prea mult peşte. În general, toate
animalele care produceau daune sau se presupunea că sunt răspunzătoare într-o măsură mai
mare sau mai mică de ele erau ucise fără rezerve.
Blănurile unor animale sălbatice care s-au dovedit mai bune sau mai apreciate erau
motivul pentru care acestea erau urmărite şi ucise. De altfel, deoarece se acreditau idei
precum că părţi dintr-un animal (dinţi, smocuri de păr, anumite glande interne etc.) pot da
puteri sporite sau pot vindeca bolile, ducea la urmărirea cu înverşunare a acestora. Exemple s-
au perpetuat până în zilele noastre şi amintim aici cornul rinocerilor, care au ajuns în prag de
dispariţie. Nu am menţionat interesul pentru carnea unor animale, deoarece vânătoarea în
timpurile mai vechi avea o pondere mare în alimentaţia oamenilor. În secolele XV şi XVI se
insistă pe legarea faunei de interes cinegetic de proprietatea funciară. Au apărut şi rezervaţii,
în care fauna de interes cinegetic era protejată, cu scopul de a asigura plăceri cinegetice unor
personalităţi. Primele rezervaţii, în sensul actual al termenului, au apărut doar în secolul XIX.
Creşterea în captivitate a unor specii din faună este cunoscută în Europa încă de la greci şi
romani. Ea s-a perpetuat într-o formă sau alta până la modernele crescătorii actuale. În secolul
XVII sunt menţionate în unele ţări din apusul Europei măsuri împotriva celor care culegeau
ouăle păsărilor sălbatice. Multe măsuri luate în secolele XVI-XVIII erau menite să
8

înlesnească recoltarea faunei de interes cinegetic dar şi pentru a asigura condiţii de înmulţire a
acestuia. Treptat, în Europa de Apus s-a recurs tot mai mult la înmulţirea artificială şi mai
puţin la îmbunătăţirea condiţiilor de mediu, pe când în Europa de Răsărit, pe primul loc se
găsesc condiţiile mai favorabile de mediu şi abia în ultimul timp au apărut preocupări privind
creşterea în captivitate.
9

Chestionar evaluare prerechizite
1. Definiti semnificatia termenului: productivitate.

2. Ce se intelege prin antropogen?
3. Care sunt factorii de mediu?
4. Definiti notiunea de: factor de limitare.
5. Ce inseamna „indicele de reproducere” ?
6. Definiti termenul de: eşantion.
7. Ce se intelege prin punct de saturaţie?
8. Care este definiţia termenului ciclu ?
9. Definiti termenul de efectiv optim.
10. Ce se intelege prin colonizare?
11. Care este semnificatia termenului coeficient de creştere ?
12. Definiţi termenul de habitat specific.
13. Ce se intelege prin competenţă ?
10

Unitatea de învăţare 1. Introducere. Evoluţia concepţiilor

Cuprins
1.1. Introducere......................................................................................................... 11
1.3. Introducere. Evoluţia concepţiilor..................................................................... 12
1.4. Rezumat.............................................................................................................. 13
1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor:....................................................................... 13

1.1. Introducere
Practicarea vânătorii la debuturile ei nu avea ceva care să poată fi considerat ca o

preocupare de gestionare. Treptat însă, pe măsură ce fauna de interes cinegetic s-a împuţinat
iar populaţiile umane au crescut, lucrurile s-au schimbat. După Taverner (1930), legile de
reglementare a vânătorii îşi au originea în tabuurile triburilor care, în felul în care erau
practicate, contribuiau la menţinerea resurselor faunei de interes cinegetic. Moise, în Cartea
Făgăduinţei spune: “dacă se întâmplă să întâlneşti în calea ta un cuib de pasăre în vreun copac
sau pe pământ cu pui sau ouă, sau vreo femelă care-şi ocroteşte puii sau cloceşte, tu nu vei lua
femela cu puii; tu vei da drumul femelei, iar puii sau ouăle le poţi lua cu tine; astfel va fi bine
şi-ţi vei prelungi zilele”.
1.2. Competenţele unităţii de învăţare
¾ identifice factorii care au influenţat managementul de-a lungul timpului;
¾ să identifice evoluţia concepţiilor din trecut până în prezent;
9 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.
11

1.3. Introducere. Evoluţia concepţiilor
S-au conturat la începutul secolului XX două concepţii în privinţa proprietăţii asupra

faunei de interes cinegetic în America, unde fauna de interes cinegetic era administrată de
stat, şi în Europa, unde aceasta aparţinea proprietarului terenului. Ceea ce a început să
îngrijoreze mult a fost continua diminuare a efectivelor, ceea ce a generat cauza conservării
faunei de interes cinegetic. Desigur că această idee de conservare vizează şi alte resurse
naturale precum apa, pădurile etc. acestea sunt reînnoibile şi se garantează perpetuarea lor, cu
condiţia ca utilizarea lor să nu depăşească reproducerea, respectiv reînnoirea rezervelor.
Lozinca lansată în America de preşedintele T. Roosevelt era “ocrotirea prin folosirea
înţeleaptă”. Concepţia americană recunoştea resursele naturale ca un tot unitar, recunoştea că
păstrarea lor se putea realiza prin utilizarea înţeleaptă ca o responsabilitate publică, iar
proprietatea privată asupra lor ca pe o chestiune de încredere publică şi atribuie ştiinţei rolul
de instrument al acestei responsabilităţi. Politica americană a faunei acreditează idea că fauna
cinegetică de pădure poate, în mare măsură, să rămână în sarcină publică, pe când cel de pe
păşuni şi terenuri cultivate agricol poate fi amenajat doar prin iniţiative particulare, dar sub
reglementare publică.
În ultimul secol, în ţările vest europene împuţinarea faunei de interes cinegetic,
transformările importante din structura vegetaţiei, industrializarea şi poluarea au generat griji
care s-au conturat în legi din ce în ce mai restrictive, dar cu toate acestea procesul a continuat,
ceea ce a determinat o dezvoltare a preocupărilor privind creşterea faunei cinegetice în
captivitate.
A. Leopold are mare dreptate când susţine că “atât vânătorii sportivi, cât şi oamenii
de ştiinţă îşi dau seama că o eficientă conservare impune, pe lângă opinie publică şi legi, o
conştientă manipulare a mediului înconjurător, care să asigure atât hrana, cât şi adăpostul
pentru fauna de interes cinegetic, într-o măsură cât mai mare.
În Franţa, amenajamentul forestier fixează o serie de obiective şi prevede măsuri
pentru atingerea lor. Aceste obiective se referă la producţia de lemn, la producţia cinegetică,
protecţia mediului şi agrement, fiind determinate de condiţiile ecologice, condiţiile
economice, vârsta arboretelor, nevoi locale şi naţionale de ordin economic, social şi de
utilitate generală. Amenajamentul cuprinde un plan de gestiune cu ansamblul de măsuri ce vor
fi aplicate în perioada de referinţă şi se referă în primul rând la programul de exploatare,
lucrări de toate categoriile, prevăzând natura, periodicitatea şi costurile. Toate aceste
amenajamente multifuncţionale se aprobă de ministerul de resort, după ce au fost supuse
12

aprobării Centrelor Regionale ale proprietăţii forestiere. Ele, prin planul de gestionare, se
preocupă şi de valoarea trofică a arboretelor pentru fauna cinegetică (suprafeţe speciale de
cultură, distribuţia claselor de vârstă a arboretelor în vederea asigurării seminţelor şi fructelor
necesare hrănirii faunei cinegetice, recepări ale unor suprafeţe pentru realizarea de lăstărişuri,
plantarea unor arbori fructiferi, cum ar fi stejarul roşu american, realizarea unor păşuni
speciale ş.a.m.d.), amenajări pentru hrănirea animalelor, locuri de adăpat şi aportul de hrană
artificială.
1.4. Rezumat
Prima unitate de învăţare are rolul de a prezenta evoluţia concepţiilor în ceea ce

priveşte managementul populaţiilor de interes cinegetic.
Astfel, studenţilor le este prezentat un scurt rezumat privind planurile de gestionare.
Toate noţiunile introduse în această primă unitate de învăţare sunt utile atât în
înţelegerea următoarelor unităţi de învăţare, dar mai ales la rezolvarea testelor de
evaluare/autoevaluare, respectiv a temelor de control.
1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor:
1. De către cine era administrată fauna de interes cinegetic în America?

2. De către cine era administrată fauna de interes cinegetic în Europa?
3. Care este concepţia americană lansată de T. Roosevelt în America?
4. Specificaţi care sunt motivele pentru care s-a împuţinat fauna de interes cinegetic în
ţările din vestul Europei?
13

Unitatea de învăţare 2. Principalii factori care influenţează
managementul faunei de interes cinegetic
Cuprins
2.1. Introducere............................................................................................................... 14
2.2. Competenţe ale unităţii de învăţare......................................................................... 14
2.3. Principalii factori care influenţează managementul faunei de interes cinegetic .... 14
2.4. Rezumat.................................................................................................................... 19
2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor.............................................................................. 19
2.1. Introducere
Scopul managementului cinegetic este acela de a conserva şi reface populaţiile faunei

de interes cinegetic, ca şi realizarea unui surplus de efectiv ce poate fi valorificat prin
vânătoarea sportivă. Aceasta depinde de echilibrul dintre capacitatea de înmulţire a fiecărei
specii şi condiţiile în care trăieşte. Cu cât aceste condiţii sunt mai favorabile, cu atât fiecare
specie se apropie de maximul creşterii sale numerice.
2.2. Competenţe ale unităţii de învăţare
¾ identifice factorii care influenţează managementul faunei de interes cinegetic;
¾ să distingă speciile cu un ritm lent de înmulţire şi speciile cu ritm superior de

înmulţire
9 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.
2.3. Principalii factori care influenţează managementul faunei de interes cinegetic
Raportul dintre potenţialul de înmulţire minus rezistenţa mediului reprezintă un lucru

important: productivitatea. Astfel, vedem că aceasta depinde de o serie de factori care, după
A. Leopold se pot grupa în:
a. factori de mortalitate
14

b. factori de bunăstare (prosperitate)
c. factori speciali
d. influenţe ale mediului şi ale activităţilor antropogene
Apreciem că în locul acestor “influenţe” va trebui să mai introducem două grupe de
factori:
e. factori de mediu
f. factori antropogeni,
aceasta deoarece, la ora actuală cunoştinţele despre aceste ultime două grupe de
factori demonstrează că pot influenţa hotărâtor atât factorii de mortalitate (am adăuga aici şi
capacitatea de reproducţie), cât şi factorii de bunăstare.
a. Factorii de reproducţie şi mortalitate. Aici sunt incluşi: vârsta minimă şi

maximă de reproducţie, mărimea şi numărul fătărilor (pontelor), mortalităţile datorate
vânătorii, braconajului, prădătoarelor, foamei, bolilor, accidentelor.
b. Factorii de bunăstare. Trebuie avute în vedere aici în primul rând
disponibilităţile de hrană şi adăpost în tot timpul anului, existenta unor clase de vârstă şi
raportul între sexe normale, existenta unei stări bune de sănătate.
c. Factori speciali. Sunt cuprinşi aici factori care au influenţă asupra unei singure
specii. Astfel este nisipul şi pietrişul mărunt pentru păsări, băile de noroi, locurile de
hibernare, solul potrivit pentru vizuini.
d. Factori de mediu. Includ regimul temperaturilor, grosimea stratului de zăpadă,
regimul apei, vegetaţia, raporturile între categoriile de consumatori, concurenţa la hrană,
inundaţii, incendii etc.
e. Factori antropogeni. Aceştia pot fi grupaţi în factori antropogeni pozitivi şi
factori antropogeni negativi.
- Factorii antropogeni pozitivi cuprind: hrănirea complementară, ameliorarea
condiţiilor de existenţă a faunei de interes cinegetic, printr-o gospodărire
corespunzătoare a vegetaţiei, care să genereze surplus de hrană şi adăpost,
diminuarea, prin recoltări, a presiunii carnivorelor ca şi a concurenţei la hrană,
prevenirea îmbolnăvirilor prin vaccinări etc.
- Factorii antropogeni negativi cuprind: braconajul, păşunatul, distrugerea
habitatului, chimizarea şi mecanizarea agriculturii etc.
15

Influenţa factorilor
Simpla trecere în revistă a factorilor enumăraţi mai sus arată că ei pot juca în multe
cazuri atât roluri pozitive, cât şi negative. Apoi, ei pot înlesni şi favoriza acţiunea altor factori.
Astfel, lipsa hranei, distrugerea habitatului şi altele pot favoriza îmbolnăvirile, mărimea
pontei sau impactul cu duşmanii. Prin urmare, în cele mai multe cazuri, influenta factorilor
trebuie judecată într-un context general, chiar dacă referinţele se fac pe fiecare factor în parte.
Pentru analiza reproducţiei se dau unele elemente în tabelul U.2.1.
Tabelul U.2.1 Indici reproductivi
Nr. Specia Vârsta Nr. pui Durata Nr. fătări Longevitate

1 Cerb comun 24 1 240 1 27
2 Cerb lopătar 24 1.5 240 1 25
3 Căprior 24 2 280 1 17
4 Capră neagră 36 1.5 180 1 23
5 Mistreţ 36 6 140 1 19
6 Urs 48 2 236 ½ 34
7 Iepure 6 3x4 31 4 12
8 Lup 24 6 64 1 14
9 Vulpe 12 6 63 1 14
10 Râs 24 3 80 1 15
11 Pisică sălbatică 24 3 72 1 14
12 Cocoş de munte 24 8 28 1 20
13 Ieruncă 12 10 25 1 16
14 Potârniche 12 15 24 1 17
15 Fazan 12 12 24 1 11
16 Becaţină mare 12 3 18 2
17 Raţă mare 12 10 26 1 22
18 Raţă mică 12 10 23 1 41
19 Gâscă 24 6 29 1 16
20 Turturică 12 2 15 2
21 Porumbel gulerat 12 2 16 2
22 Uliul porumbar 24 3 38 1 25
23 Şoimul 24 3 28 1 20
24 Uliul şorecar 36 3 28 1 25
25 Corb 24 4 21 1 29
N.B.: După A. Comşia, cu modificări
Din examinarea datelor cuprinse în tabelul 1, rezultă că există specii cu un ritm lent
de înmulţire, precum cerbul, lopătarul şi ursul, un ritm mediu de înmulţire înregistrăm la
căprior, râs şi pisică sălbatică, şi, în fine, distingem specii cu ritm superior de înmulţire,
16

precum iepurele, mistreţul şi lupul. Primele specii sunt sensibile la mortalităţi, pe când cele cu
ritm ridicat de înmulţire suportă mult mai bine acţiunea multiplilor factori nefavorabili
generatori ai mortalităţii. Astfel, pierderea viţelului la o ciută reprezintă pierderea totală a
creşterii anuale, pe când pierderea unui purcel la o scroafă care a fătat 5 pui reprezintă o
npirdere de doar 20%.
Mortalităţile pot fi consecinţe ale unor factori cu influenţă directă, cum s-a arătat
deja, dar există şi factori care determină indirect pieirea animalelor, cum ar fi stressul, lipsa
adăpostului, carenţele alimentare, factori de mediu nefavorabili. Aceşti factori pot reduce
productivitatea, pot slăbi rezistenţa la boli, intemperii ş.a.m.d. Astfel, strongiloza pulmonară
la mistreţ îi reduce rezistenta şi va fi prins mult mai uşor de lupi.
Factorii de bunăstare sau prosperitate, cum îi mai numesc unii autori, pot satisface
nevoile animalelor, total sau parţial. Dezvoltarea şi existenţa lor va fi corespunzătoare acestui
grad de satisfacere, ori, de la un moment dat, de exemplu, lipsa de hrană induce o evoluţie ce
favorizează într-un fel sau altul mortalitatea, ceea ce arată că lipsa acestor factori este
generatoare de pierderi în efectiv şi calitate.
Cu privire la factorii speciali, experienţa ne arată că fiecare specie are nişte cerinţe
speciale pentru a vieţui normal. Astfel, cantităţi infime dintr-o substanţă minerală pot favoriza
sau, invers, pot genera dezechilibre. Lipsa calciului şi fosforului din hrana cervidelor are
repercusiuni asupra calităţii trofeelor.
Este evident că lipsa unor factori de prosperitate sau a unor factori speciali reduce,
uneori substanţial, rezistenta la factorii de mortalitate şi afectează reproducţia.
Factorii de mediu joacă un rol important şi, uneori, chiar hotărâtor pentru existenta
unor specii. Condiţiile de iarnă pot fi atât de nefavorabile, încât determină migrarea unora
dintre specii, deplasări sezoniere pentru altele sau, cel puţin, un consum sporit de hrană care
să le furnizeze caloriile de care au nevoie. În perioada de vară, temperaturile ridicate impun
un consum de apă sporit, ori tocmai atunci resursele de apă se reduc sau pier, ceea ce, de
regulă, determină deplasarea animalelor mai hidrofile (cervide, mistreţi) şi habitarea în
continuare doar a celor xerofile (iepure, potârniche).
În decursul timpului, factorii antropogeni au crescut ca importanţă. Remarcăm, în
primul rând, diversificarea lor odată cu amplificarea activităţilor umane cu impact direct sau
indirect, pozitiv sau negativ. Întâi sesizarea nevoilor faunei cinegetice şi apoi încercarea de a
acoperi sau compensa acei factori care nu asigurau existenţa ei, precum apa şi hrana, se
situează între cei cu impact pozitiv, deoarece elimină unele pericole de mortalitate sau
deteriorări calitative, mai ales ale trofeelor. Chiar dacă nu se poate interveni direct în cazul
17

temperaturilor nefavorabile şi al stratului gros de zăpadă, administrarea hranei complementare
ajută animalele să treacă cu bine peste perioadele critice. Recoltările insuficient documentate
şi braconajul pot determina evoluţii cu totul nefavorabile ale efectivelor, mergând, mai încet
sau mai repede, la punerea în pericol a existenţei faunei de interes cinegetic. Diminuarea
resurselor de hrană prin tratamente şi politici silvice de eliminare a vegetaţiei accesibile faunei
cinegetice din arborete, ca şi instituirea unei concurente la hrană prin păşunatul cu animale
domestice, constituie cauze ale pieirii sau cel puţin ale diminuării numărului unor animale
sălbatice. Utilizarea fără discernământ a mijloacelor de lucru din agricultură: chimizarea cu
substanţe agresive sau mecanizarea cu mijloace inadecvate şi neadaptate protejării faunei de
interes cinegetic, pot fi cauze de distrugere totală sau parţială a efectivelor faunei sălbatice.
Iată suficiente motive care să determine în fiecare gospodărie cinegetică o analiză
responsabilă a acestor factori şi implementarea acelor măsuri care se impun pentru a stopa şi
elimina, în măsura posibilităţilor ce ne stau la îndemână, influenţele negative. În acelaşi timp,
utilizarea în mod susţinut a mijloacelor de influenţare pozitivă va trebui să fie o preocupare
permanentă şi responsabilă.
De mare importanţă în gospodărirea faunei de interes cinegetic este productivitatea,
care este determinată de acţiunea conjugată a factorilor enumeraţi mai sus. Ea poate fi
determinată prin mărimea şi calitatea recoltei posibile în fiecare fond gospodărit. Managerul
are o gamă largă de posibilităţi de ales, cuprinse între recolte constituite dintr-un număr mare
de exemplare, dar cu o valoare cinegetică mică şi un număr mic de exemplare, dar cu o
valoare deosebită. De regulă, productivitatea se apreciază prin măsura în care efectivul creşte
într-un an. Unitatea de măsură a producţiei este procentul de creştere pe an. Este importantă
stabilirea acestuia, deoarece tocmai faţă de el se stabileşte procentul de vânare. Acest raport
trebuie avut în vedere şi în situaţia în care efectivele reale sunt cele estimate ca normale. În
acest caz, procentul de recoltare este sensibil mai mic decât procentul de creştere, lăsând o
parte din progenituri să întregească, într-un interval corespunzător de timp, efectivul de
reproducere, care, la rândul său, să determine un procent de creştere anuală normal al
efectivului.
9 Să ne reamintim…
- La începutul secolului XX existau două concepţii în privinţa proprietăţii asupra

faunei de interes cinegetic: în America, unde fauna de interes cinegetic era administrată de
stat, şi în Europa, unde aceasta aparţinea proprietarului terenului.
18

- Raportul dintre potenţialul de înmulţire minus rezistenţa mediului reprezintă
productivitatea.
- Mortalităţile pot fi consecinţe ale unor factori cu influenţă directă, cum s-a
arătat deja, dar există şi factori care determină indirect pieirea animalelor, cum ar fi stressul,
lipsa adăpostului, carenţele alimentare, factori de mediu nefavorabili.
2.4. Rezumat
Cea de-a doua unitate de învăţare are rolul de a prezenta principalii factori care
influenţează managementul faunei de interes cinegetic.
Astfel, studenţilor le sunt prezentaţi detaliat factorii care contribuie în mod direct la
creşterea / scăderea efectivelor.
Toate noţiunile introduse în această a doua unitate de învăţare sunt utile atât în
2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor
1. Ce reprezintă productivitatea?
2. Enumeraţi factorii de reproducţie şi mortalitate.
3. Identificaţi factorii de bunăstare.
4. Care sunt factori speciali?
5. Identificaţi factori de mediu şi influenţa acestora.
6. Identificaţi factorii antropogeni.
7. Enumeraţi cel puţin 3 specii cu ritm lent de înmulţire.
8. Care este unitatea de masură a producţiei?
19

Unitatea de învăţare 3. Indicele de reproducere şi densitatea
populaţiei
Cuprins
3.1. Introducere......................................................................................................... 20
3.3. Indicele de reproducere şi densitatea populaţiei............................................... 20
3.4. Rezumat.............................................................................................................. 24
3.1. Introducere
Am văzut că există un mare număr de factori care influenţează evoluţia efectivelor,

dar o examinare atentă ne obligă să ne oprim la:
1. Vârsta minimă de reproducere
2. Numărul de pui pe an
O estimare a înmulţirii ne cere şi decelarea din longevitatea fiziologică, longevitatea
productivă (perioada în care femelele se pot reproduce).
3.2. Competenţe ale unităţii de învăţare
¾ să îşi însuşească noţiuni cu privire la indicele de reproducere şi densitatea

populaţiei;
¾ să identifice condiţiile favorabile creşterii numerice a efectivelor;
3.3. Indicele de reproducere şi densitatea populaţiei
Indicele de reproducere este reprezentat de două cifre: vârsta medie de reproducţie

şi numărul mediu de pui. Astfel, se poate calcula evoluţia teoretică a efectivului, pornind de la
o pereche. Dacă aplicăm cele convenite, constatăm că pentru iepure indicele este 1:10, iar
pentru urs 3:1 sau vidră 3:3. Leopold a iniţiat în SUA o clasificare a speciilor după potenţialul
20

de reproducere, pe care am adoptat-o pentru speciile de la noi şi o prezentăm în tabelul nr.
U.3.1. se poate remarca cu uşurinţă din examinarea situaţiei ce rezultă din tabel că unele
specii au un potenţial redus de reproducere, ce se compensează cu o grijă mai mare a
părinţilor pentru progenituri.
Tabelul U.3.1. Evoluţia teoretică a efectivelor
Vârsta Nr. Evoluţia efectivului

Nr.
Specia de mediu După După După După După După După
crt. 2 ani 3 ani 4 ani 5 ani 6 ani 7 ani
reproducere pui 1 an
1 Cerb 2 1 3 4 6 8 9 13 18
2 Urs 3 1 la 2 4 6 8 10 14 16
2 ani
3 Iepure 1 10 12 62 312 1550 6500
4 Lup 2 5 7 12 24 47 64 117
5 Mistreţ 2 7 9 16 37 58 121 177
Din tabelul U.3.1. se poate remarca o evoluţie teoretică a efectivelor câtorva specii,
neinfluenţată de nici un factor de mortalitate. S-ar putea spune că aceste cifre reprezintă
potenţialul maxim al fiecărei specii. Având în vedere că acest calcul se bazează pe numărul
mediu de pui, s-ar putea obţine un efectiv teoretic mai mare având o grijă sporită faţă de pui,
lucru ce poate fi avut în vedere pentru realizarea unor creşteri reale mai mari ale efectivelor.
Deci, acţionând asupra factorilor de mortalitate putem să contăm în politica managerială cel
puţin pe o parte din indicele de reproducţie, parte care va fi cu atât mai mare, cu cât grija
îndepărtării factorilor de mortalitate va fi mai mare.
Potenţialul cel mai ridicat de reproducţie aparţine lapinului, hamsterului, bizamului,
potârnichei, raţelor, veveritei ş.a.m.d., cu un potenţial mijlociu se situează specii ca pisica
sălbatică, porumbeii, bursucul, jderii, lebedele, iar cu un potenţial scăzut cerbul, ursul,
zimbrul, muflonul, dropia etc.
Sunt puţine cazurile în care rata creşterii efectivelor se situează la cote maxime,
deoarece în practică există, aşa cum am arătat deja, numeroşi factori care frânează şi uneori
ajung chiar să anihileze rata creşterii, punând în pericol existenţa speciei sau ajungând la
pieirea ei, cum, de altfel, s-au petrecut lucrurile cu specii precum marmota, saigaua, zimbrul,
dropia etc.
Factorii care se opun evoluţiei efectivelor sunt cunoscuţi sub denumirea de factori
de limitare. Toţi aceşti factori acţionează pentru limitarea creşterii efectivelor, dar gradul şi
21

măsura în care o realizează este extrem de variabil. Limitarea este rezultatul interacţiunii
dintre proprietăţile speciei cu ceea ce numim “mediul înconjurător”. În sens larg, după D.
Târziu, aceasta cuprinde ansamblul forţelor fizice şi biotice care influenţează un sistem viu.
Desigur, putem vorbi de un mediu general propriu tuturor forţelor vii, dar şi de un mediu
specific, care influenţează existenţa comunităţilor animale sau vegetale.
Studiul raporturilor fiecărei specii cu mediul în care vieţuieşte permite explicarea
prezenţei sau lipsei acesteia dintr-un anumit biotop. De altfel, în mare măsură, acest studiu
poate explica în cazul prezenţei unei specii atât efectivul ei, cât şi măsurile posibile pentru
mărirea acestuia.
Managementul cinegetic se ocupă în acest context de indivizii unei specii, dar cel
mai frecvent pune accentul pe populaţie, definită ca ansamblul indivizilor unei specii care
trăiesc pe un teritoriu comun. Populaţia, în general, este caracterizată de o anume repartiţie
spaţială a indivizilor, printr-o anume densitate, prin structură, prin coeficienţi de natalitate şi
mortalitate, relaţii între indivizi, printr-o anume organizare etc.
Repartizarea spaţială a indivizilor poate fi uniformă, întâmplătoare sau grupată.
Densitatea unei populaţii este numărul de indivizi prezenţi pe unitatea de suprafaţă.
Determinarea ei este importantă, deoarece densitatea este un factor important în definirea
rolului speciei respective în ecosistem. Metodele de evaluare a densităţii se pot referi la:
a. inventarierea directă a indivizilor dintr-o populaţie
b. metode de capturare şi recapturare
c. determinarea prin eşantioane
d. metode indirecte de estimare
Evaluarea densităţilor tuturor speciilor, sau cel puţin a celor mai reprezentative,
permite şi o cunoaştere mai bună a relaţiilor interspecifice.
Inventarierea directă
Este posibilă în terenuri neacoperite de vegetaţie. Mamiferele pot fi astfel
inventariate la vederea observatorilor care parcurg terenul. În cazul păsărilor care cuibăresc,
prin numărarea cuiburilor, respectiv a cuplurilor ce cuibăresc. Pot fi de asemenea inventariate
păsările de pe faleze, de pe malul unor lacuri fără vegetaţie etc. fotografierea directă din avion
sau elicopter este o variantă posibil de aplicat pentru populaţii numeroase dispuse pe suprafeţe
apreciabile. O variantă a inventarierii directe aplicată în unele zone este a “itinerariilor
eşantion”: în fiecare an se parcurge un itinerar marcat, de lungime şi lăţime cunoscută (3 km x
300-600 m), de pe care se înregistrează exemplarele văzute şi se calculează densitatea la km2.
22

Pentru mamiferele mici, lăţimea benzii se poate reduce la 25 m. la unele păsări se poate
utiliza, pe lângă contactul vizual, şi contactul sonor.
Capturarea şi recapturarea
Dintr-o populaţie care cuprinde X indivizi sunt prinşi şi marcaţi un număr a de
indivizi, care apoi sunt eliberaţi. După un timp, se capturează din nou un număr b de indivizi,
dintre care un număr c au fost deja marcaţi. Avem relaţia: a/X = c/b, din care X = ab/c. Se
recomandă ca metoda să se aplice la populaţii cu efective mari
Determinarea prin eşantioane

Principala problemă care se pune este să se aleagă eşantioanele astfel încât să fie
reprezentative pentru întreaga populaţie. În principiu, eşantioanele trebuie să se recolteze de
pe 10-20% din suprafaţa pe care trebuie să o reprezinte. Se recomandă, pentru mamifere,
utilizarea de suprafeţe de 100 ha, de formă dreptunghiulară, dispuse în locuri caracteristice.
Metode indirecte de estimare

În cazul animalelor ce trăiesc în vizuini, inventarierea acestora dă indicaţii asupra
efectivelor. Analiza numărului şi naturii ingluviilor eliminate de păsările răpitoare poate fi
utilă atât pentru estimarea numerică a acestora, precum şi a prăzii lor. Astfel se identifică
vizuinile ocupate de bursuci şi se are în vedere că aceştia vieţuiesc în mici colonii. Deci, se
poate aprecia că într-o astfel de vizuină pot convieţui 4-5 exemplare.
Raportul între sexe

Un rol important în evoluţia populaţiilor îl are raportul între sexe. În cele mai multe
cazuri raportul masculi-femele este aproape egal la stadiul de pui., evoluând apoi diferit. O
predominare a masculilor asigură calitate progeniturilor, pe când o predominare a femelelor
determină o creştere mai rapidă a efectivelor.
Factorii de limitare a creşterii efectivelor

Un factor ecologic poate avea un rol de factor limitant, când acţiunea sa se
desfăşoară între un minim şi un maxim tolerabil. Fiecare animal prezintă faţă de factorii
ecologici limite de toleranţă între care se situează şi optimul său ecologic. Această noţiune
este cunoscută ca legea toleranţei a lui Shelford. În unele lucrări se utilizează şi noţiunea de
valenţă ecologică. Astfel, capacitatea unei specii de a popula medii cu diverse caracteristici
23

ecologice defineşte toleranţa sa faţă de variaţia mai mică sau mai mare a factorilor ecologici.
Din acest punct de vedere avem specii stenoece, cu o slabă toleranţă faţă de variaţia diverşilor
factori, şi specii euryece, cu o mare amplitudine ecologică. În cazul fiecărei specii se întâlnesc
factori care limitează serios înmulţirea. Identificarea şi controlul acestui factor limitativ nu
reglează problema, deoarece un alt factor devine limitativ şi trebuie controlat. Astfel, iarna la
potârniche, factorul limitativ este hrana, iar în momentul în care, prin administrare de hrană
compensăm lipsa celei naturale, devine limitativ adăpostul. Acolo unde eliminarea efectului
limitativ al unui factor sau al altuia nu ne satisface, putem apela la măsuri de cultivare. Astfel,
la unele specii, precum prepeliţele, potârnichile, fazanii, ratele ş.a.m.d. putem captura
reproducătorii în preajma ouatului. Aceştia ouă deci în captivitate, ouăle se adună şi se
incubează, cel mai frecvent artificial, ceea ce aproximativ dublează numărul de descendenţi,
respectiv se măreşte, desigur artificial, potenţialul de reproducere.
În stabilirea prin management a densităţii unei populaţii trebuie să avem în vedere
faptul că trebuie adoptată o densitate care să asigure perpeturea populaţiei respective. Adică
să aibă un potenţial de reproducere care să facă faţa bolilor, accidentelor, factorilor ecologici
nefavorabili şi nu în ultimă instanţă recoltării raţionale de către vânători. În acelşi timp,
trebuie să costatăm că există şi situaţii în care efectivele unor specii, chiar în limite normale,
producun impact nefavorabil asupra altor activităţi (vezi cazul mistreţilor pentru agricultură
sau al lupilor pentru zootehnie). În aceste cazuri, managerul trebuie să adopte o densitate
economic suportabilă, dar care să fie acceptabilă şi din punct de vedere biotic. Termenul de
economic suportabilă trebuie înţeles ca efectivul care produce un impact mic, cu pagube
nesemnificative, care pot fi eliminate prin recoltări locale, despăgubirea celor afectaţi sau prin
măsuri preventive de hrănire, pază etc.
3.4. Rezumat
În această unitate de învăţare sunt prezentate noţiuni cu privire la indicele de

reproducere şi factorii care acţionează pentru limitarea creşterii efectivelor precum şi
metodele de evaluare a densităţii populaţiilor.
Toate noţiunile introduse în această a doua unitate de învăţare sunt utile atât în
24

1. Ce elemente se iau în considerare la stabilirea indicelui de reproducţie?

2. Enumeraţi cel puţin 3 specii care au cel mai ridicat potenţial de reproducere.
3. Cum poate fi repartizarea spaţială a indivizilor?
4. Ce reprezintă densitatea unei populaţii?
5. Care sunt metodele de evaluare a densităţii populaţiilor?
6. Definiţi termenul „economic suportabilă”.
7. Ce înţelegeţi prin „legea toleranţei”?
25

Unitatea de învăţare 4. Efectivele populaţiilor faunei de interes
cinegetic
Cuprins
4.1. Introducere......................................................................................................... 26
4.3. Efectivele populaţiilor faunei de interes cinegetic ............................................ 27
4.4. Rezumat.............................................................................................................. 29
4.1. Introducere
Fiecare specie are un anumit potenţial de reproducere, pe care, de regulă, factorii

limitativi o împiedică să îl atingă. Dacă acţiunea factorilor nu este stăpânită, este evident că
sporul va fi mic, tinzând către zero. În unele situaţii, pe lângă acţiunea conjugată a factorilor
limitativi, pot interveni şi factori antropogeni negativi, situaţie în care putem înregistra o
scădere a efectivului, cu tendinţa de a se pune în pericol existenţa speciei în zona respectivă.
Deci, cunoaşterea şi urmărirea acestor factori este extrem de importantă. Când, prin măsurile
manageriale, acţiunea factorilor limitativi este diminuată, evoluţia efectivului va tinde către
creşterea maximă.
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare studentul va fi capabil să:
¾ determine mărimea populaţiilor;

¾ optimizeze raportul dintre efectivele populaţiilor şi planurile de recoltă a faunei
de interes cinegetic şi salmonicol;
26

4.3. Efectivele populaţiilor faunei de interes cinegetic
Populaţiile faunei de interes cinegetic sunt caracterizate, în cazul fiecărei specii, de

obiceiurile de reproducere, deplasările indivizilor, fenomenele gregare, obiceiurile de hrănire,
sensibilitatea faţă de presiunea duşmanilor, sensibilitatea la boli ş.a.m.d. Unele proprietăţi
sunt legate de indivizi, altele sunt legate de grupări de indivizi.
Una din proprietăţile principale este limita minimă şi cea maximă a densităţii. Cea
minimă permite un contact slab între indivizi iar cea maximă este realizată prin concurenţa
mai multor factori: lipsa de adăpost, lipsa de hrană etc. înţelegerea şi cunoaşterea cât mai
precisă a acestor limite este esenţială pentru practică. Nu mai puţin importantă este toleranta
manifestată de indivizi şi populaţii faţă de modificările mediului înconjurător. Cam în aceeaşi
măsură, este importantă şi mobilitatea indivizilor şi a populaţiilor, cu semnificaţii faţă de
amestecul populaţiilor, inventarierea faunei de interes cinegetic şi stabilirea efectivelor pe un
fond de vânătoare.
Faţă de condiţiile concrete de mediu, este important să se stabilească suprafaţa
minimă de habitat a unei populaţii. Dar important este ca şi aceasta să fie definită ca mărime,
respectiv stabilirea numărului minim de indivizi ce pot constitui o populaţie care să trăiască
bine, dispunând de toate proprietăţile care trebuie să o caracterizeze.
În comunităţile de animale este importantă toleranţa unei specii faţă de alta, care
ocupă un habitat comun. În realitate, această relaţie se stabileşte între toate speciile care
trăiesc împreună. Un lucru, desigur, important este acela de a stabili, în condiţiile locale,
suprafaţa minimă de habitat al fiecărui individ, astfel încât să îi satisfacă acestuia complet
nevoile şi exigentele, lucru care va garanta o dezvoltare armonioasă în raport cu toţi factorii
din habitat, deci daune minime şi, totodată, o dezvoltare normală a fiecărui individ, cu
obţinerea celor mai bune rezultate în realizarea trofeelor.
În tehnicile manageriale intră colonizările sau repopulările şi în legătură cu aceasta
apare ca necesară cunoaşterea capacităţii de adaptare a speciilor la schimbările de habitat.
Acest lucru poate foarte bine explica şi imigrările diverselor specii, dintre care putem aminti,
în condiţiile de la noi: a bizamului, şacalului, enotului etc. această capacitate explică şi
deplasarea unor exemplare din zone cu densitate ridicată către zone în care nu există sau
densitatea este mică.
Este importantă, mai ales pentru activităţile din crescătoriile şi complexele de
creştere intensivă, sensibilitatea la domesticire. Astfel, creşterea puilor de urs în captivitate a
arătat că, în decurs de circa doi ani, aceştia s-au obişnuit cu oamenii atât de mult, încât au
27

creat probleme după lansarea lor în libertate. Dar nu la toate speciile şi nu în toate condiţiile
de creştere se însuşesc astfel de comportamente. Astfel, dacă la urşi domesticirea a parcurs un
drum destul de scurt, la nurci, deşi crescute în crescătorii generaţii întregi, se adaptează destul
de repede la condiţiile din libertate. Se poate spune că domesticirea este mai rapidă la pui şi
mai lentă la adulţi. Aceştia din urmă şi-au însuşit comportamente pe care şi le reamintesc
după o eventuală perioadă de captivitate, desigur, nu prea lungă, în general sub un an.
Astăzi, problema comportamentului formează obiectul unor preocupări distincte în
cadrul comportamentului animal, cunoscut şi sub denumirea de Etologie. Diversele şi
interesantele aspecte pe care le-au relevat şi le relevă studiile de comportament în lumea
animală au o mare importantă în managementul faunei sălbatice. Dacă, de exemplu, avem în
vedere comportamentul de hrănire, acesta diferă de la specie la specie, iar pentru desfăşurarea
lui normală managementul trebuie să le asigure condiţiile normale de desfăşurare. La fel stau
lucrurile şi cu celelalte tipuri de comportament.
Modul de grupare
În evaluarea efectivelor unei specii, trebuie să avem în vedere modul ei de grupare.
Am specii ca ursul, care trăiesc în grupări familiare doar în perioada de reproducţie, iar
femelele şi în perioada de creştere a puilor. Sunt cunoscute speciile care trăiesc în familii,
haite, cârduri, stoluri. Până nu demult nu se ştiau relaţiile interne şi externe ale acestor gregări.
Astăzi, cunoaştem că în interiorul lor sunt relaţii, dintre care cele ierarhice se remarcă, alături
de cele dintre sexe şi dintre părinţi şi pui.
Densitatea
Aşa cum am mai arătat, aceasta se exprimă în număr de indivizi pe unitatea de
suprafaţă. Cu cât mărimea habitatului indivizilor este mai mare, cu atât numărul indivizilor
din unitatea de suprafaţă va fi mai mic. Avem o densitate teoretică, ce este obţinută prin
împărţirea unităţii de referinţă la mărimea medie a habitatului unei specii. În practică, numărul
indivizilor poate fi mai mare sau mai mic. În general, avem de a face cu fluctuaţii ritmice de
densitate în timp, cărora le-a fost stabilită denumirea de cicluri. Se cunosc cel puţin trei tipuri
de fluctuaţii:
28

Efectivul populației

b
Ani
Figura U.4.1. Tipuri de fluctuaţii ale populaţiilor
a. Fluctuaţii neregulate, slabe, datorate acţiunii vremii şi prădătorilor

b. Fluctuaţii regulate ciclice
c. Fluctuaţii puternice, neregulate (figura 1)
9 Să ne reamintim…
- productivitatea se apreciază prin măsura în care efectivul creşte într-un an.

Unitatea de măsură a producţiei este procentul de creştere pe an.
- Factorii care se opun evoluţiei efectivelor sunt cunoscuţi sub denumirea de
factori de limitare.
- Populaţia, în general, este caracterizată de o anume repartiţie spaţială a
indivizilor, printr-o anume densitate, prin structură, prin coeficienţi de natalitate şi
mortalitate, relaţii între indivizi, printr-o anume organizare etc.
‐ Densitatea unei populaţii este numărul de indivizi prezenţi pe unitatea de
suprafaţă
4.4. Rezumat
Cea de-a patra unitate de învăţare are rolul de a prezenta aspecte privind optimizarea
efectivelor populaţiilor de interes cinegetic.
Astfel, studenţilor le sunt prezentate detaliat măsurile necesare privind gospodărirea
efectivelor şi mijloacele de acţiune pentru creşterea efectivelor.
29

Toate noţiunile introduse în această a patra unitate de învăţare sunt utile atât în
1. Enumeraţi caracteristicile populaţiei faunei de interes cinegetic.

2. Cum se defineşte suprafaţa minimă de habitat?
3. Care sunt tipurile de fluctuaţii?
4. Daţi exemple de specii care trăiesc în haite.
5. Cum influenţează mărimea habitatului numarul indivizilor pe unitatea de
suprafaţă?
30

Unitatea de învăţare 5. Punctul de saturaţie si ciclicitatea

Cuprins
5.1. Introducere......................................................................................................... 31
5.3. Punctul de saturatie si ciclicitatea..................................................................... 31
5.4. Rezumat.............................................................................................................. 35
5.5 Teste de evaluare a cunoştinţelor ....................................................................... 35
5.1. Introducere
Fiecare loc de trai are o anume capacitate de cuprindere a efectivului unei specii.
Atunci când, în mai multe locuri de trai diferenţiate, avem capacităţi de cuprindere foarte
apropiate, am căzut pe punctul de saturaţie al speciei.
Un aspect semnificativ în gospodărirea efectivelor este aşa-numitul punct de

saturaţie.

¾ să identifice factorii care influenţează dinamica şi reproducerea populaţiilor;
¾ să identifica categoriile de consumatori şi raporturile dintre aceştia;
5.3. Punctul de saturatie si ciclicitatea
În cazul unui fond de vânătoare avem o anume capacitate de cuprindere pentru

fiecare specie în parte. Punctul de saturaţie al speciei apare, eventual, ca o medie a
capacităţilor de cuprindere de pe mai multe fonduri cu condiţii de mediu similare. Aceasta nu
se referă la regiuni diferenţiate geografic, care în mod evident vor avea puncte de saturaţie
diferenţiate, datorită diferenţelor de microclimat, dar şi din cauza hranei naturale limitate.
Unii autori fac referiri şi la densitatea maximă de cuiburi. Dacă avem însă în vedere marea
varietate de situaţii întâlnite, în care de la cuiburi situate aproape unul lângă celălalt, până la
31

sute de metri, iar la unele specii carnivore, la câţiva kilometri, este dificil să se vorbească de o
clasificare a densităţilor. Acest lucru, aşa cum rezultă din investigaţii, mai ales americane,
depinde aproape exclusiv de mărimea zonelor prielnice pentru cuibărit şi nu de suprafaţa
teritoriului administrat. Ca urmare, în faza de cuibărit există o mai mare toleranţă intre
indivizi care, însă, o dată cu creşterea puilor şi intrarea acestora în rândul adulţilor,
înregistrează o trecere la un anume grad de intoleranţă, poate caracteristic fiecărei specii în
parte. La mamifere, locurile de fătat, respectiv bârloagele sunt amplasate diferenţiat la speciile
mici, de la câţiva metri între vizuinile de lapin, la sute de metri, chiar kilometri, la nevăstuică
sau dihori. La speciile mari, distanţele între locurile de fătat ajung la 2-3 km în medie la
cervide, până la 10-15 km în medie la canide.
Dacă avem în vedere că atât amplasarea cuiburilor, cât şi alegerea locurilor de fătat
de către păsări şi mamifere este legată de îndeplinirea anumitor exigenţe ale acestora faţă de
adăpost, camuflaj, limite etc., constatăm că există o limitare a numărului lor şi, implicit, o
limitare a efectivului şi a capacităţii de reproducere a fiecărei specii în parte. Practic, pentru o
corectă stabilire a situaţiei, ar fi necesar şi util să se stabilească din suprafaţa totală a unui
fond de vânătoare zonele apte pentru reproducţie, ţinându-se cont de exigenţele amintite, care,
desigur, caracteristice fiecărei specii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Astfel,
investigaţiile efectuate de cercetătorii americani, mai ales la păsări şi mamiferele mici,
evidenţiază o plajă de 1-4 cuiburi de raţe la hectarul de teren mlăştinos sau luciu de apă. La
potârnichi se citează o densitate de 12 cuiburi la hectar. În realitate însă, densităţile sunt mult
mai mari, deoarece amplasarea cuiburilor se realizează pe o parte din suprafaţă, respectiv pe
cea aptă de cuibărit, unde s-au găsit, în unele situaţii, cuiburi amplasate la 1-2 m unul de
celălalt la potârniche, raţe şi chiar cocoşul de munte.
Figura U.5.1. Ciclicitatea somonului atlantic (după Wing)
32

În privinţa capacităţii de reproducţie proprii fiecărei specii, se poate afirma că
realizarea acesteia depinde de condiţiile de reproducţie, hrănire, ca şi de mersul vremii, ceea
ce imprimă atât pierderi din efectivul adult, cât şi pierderi în progenitură, care sunt astfel
variabile de la un an la altul, ceea ce explică cel puţin în parte fluctuaţiile populaţiilor şi
densitatea efectivelor. Cercetările efectuate evidenţiază o limită inferioară a densităţii, care
este condiţionată de raza de activitate a speciei luate în considerare şi o limită superioară sau
punct de saturaţie, condiţionat de potenţialul trofic şi toleranţa indivizilor la stress. Depăşirea
atât a limitei inferioare, cât şi acele superioare sunt de natură să influenţeze negativ evoluţia
speciei, pe când fluctuaţiile între cele două limite se manifestă de multe ori ca fenomene
normale, care se repetă cu o anumită ciclicitate, pe care A. Comşia o specifică chiar în cursul
unui an şi citează apoi cicluri de 4, 6 şi 10 ani. Ultimul ciclu, cel de 10 ani se suprapune
aproape pe ciclul solar de 11 ani. Cercetările germane au evidenţiat cicluri de 8-9 ani pentru
iepure, lapin, vulpe şi potârniche. Cercetările britanice menţionează cicluri de 7,5 ani pentru
iepure, 8,6 pentru lapin şi 8,2 pentru potârniche. Dependenţa acestor cicluri de petele solare
este evidenţiată de cercetările lui Wing (aşa cum rezultă din figura 2). Alte cercetări
evidenţiază concordanţe semnificative între evoluţia populaţiei pradă şi a prădătorului, aşa
cum se remarcă în figurile U.5.1. şi U.5.2. În zonele agricole ale Depresiunii Bârsei,
cercetările noastre au evidenţiat o corelare între efectivele de şoareci şi cele de vulpi. Este o
ciclicitate de 3-4 ani a efectivelor de şoareci, aceasta determinând, prin fluctuaţiile lor, variaţii
sensibile ale efectivelor de vulpi.
După Leopold, ciclurile şi fluctuaţiile sunt legate şi de locurile de trai prea reci sau
prea calde, situate la altitudini necorespunzătoare exigenţelor speciei, lipsa de apă ş.a.m.d. De
regulă, limitele arealului sunt determinate de când echilibrul între ostilitatea mediului şi
toleranta speciei se deteriorează în favoarea factorilor ce compun, în ansamblul lor, ostilitatea
mediului (reacţia mediului) sunt menţionate ca posibile surse ale fluctuaţiilor ciclicitatea unor
epizootii, izolarea geografică, dispunerea în interiorul arealului ocupat, în cazul colonizărilor
în zone mai puţin favorabile. Sunt motive să se facă o legătură între fluctuaţiile efectivelor
unor specii şi fluctuaţiile radiaţiei solare sau a condiţiilor electromagnetice, acestea acţionând,
în primul rând, ca factori modificatori ai potenţialului de reproducere, dar şi ca stimulatori
periodici ai vectorilor patologici, care, apoi, în mod direct, conduc la diminuarea, uneori chiar
periculoasă, a efectivelor.
33

Figura U.5.2. Fluctuaţia periodică a lăcustelor în Monitoba şi fluctuaţia găinii de preerie (după
Criddle)
Alţi autori evidenţiază periodicitatea unor epizootii, care poate fi exemplificată cu

myxomatoza la lapini sau pesta la mamifere (mistreţ) şi chiar la păsări, care, prin variaţia
virulenţei determină mortalităţi mai mari decât cele normale şi, ca urmare, fluctuaţii ale
efectivelor gazdelor.
Rolul ciclurilor
Fenomenele de ciclicitate sunt mai mult sau mai puţin prezente la diversele specii,
aceasta deoarece factorii amintiţi mai sus au o acţiune mai mult sau mai puţin importantă, cu
efecte corespunzătoare. Astfel, unele animale sunt mai rezistente la acţiunea unor boli sau se
adaptează la mai multe sortimente de hrană, proprietate care le face mai puţin expuse la
foame, respectiv la mortalităţi şi, ca urmare, cu fluctuaţii mai mici.
Existenţa ciclurilor face ca şi managementul speciilor să difere de la o etapă la alta.

Astfel, recoltele vor fi mai mari în perioadele când cresc efectivele şi vor fi reduse sau se va
renunţa le recoltări atunci când efectivele ating valori minime. Măsurile de gospodărire a
faunei sălbatice pot diminua, uneori semnificativ amplitudinea fluctuaţiilor, mijloacele de
acţiune fiind cel mai frecvent cele cunoscute: administrarea hranei în perioadele critice,
diminuarea efectivelor de carnivore etc. Un lucru important pentru managementul fondului de
34

vânătoare este stabilirea locului pe care îl ocupă acesta în interiorul habitatului fiecărei specii,
deoarece fluctuaţiile cresc din optimum centru spre limitele habitatului.

Figura U.5.3. Fluctuaţii ale biosistemului jertfă-prădător

1 – iepurele canadian; 2 – râsul canadian)

5.4. Rezumat
Această unitate de învăţare are rolul de a prezenta aspecte legate de fenomenele de

ciclicitate si prezentarea detaliata a unor cercetări care au dus la definirea punctului de
saturaţie.
Toate noţiunile introduse în această a cincea unitate de învăţare sunt utile atât în
5.5 Teste de evaluare a cunoştinţelor
1. După Leopold, care sunt factorii care determină ciclurile şi fluctuaţiile?

2. Care este direcţia de creştere a fluctuaţiilor?
3. Cum pot influenţa măsurile de gospodărire amplitudinea fluctuaţiilor?
4. De ce depinde capacitatea de reproducţie proprie fiecărei specii?
5. Explicaţi când apare punctul de saturaţie al speciei.
35

Unitatea de învăţare 6. Dinamica şi reproducerea populaţiilor
faunei de interes cinegetic
Cuprins
6.1. Introducere......................................................................................................... 36
6.3. Dinamica şi reproducerea populaţiilor faunei de interes cinegetic .................. 37
6.4 Rezumat............................................................................................................... 40
6.1. Introducere
Populaţiile constituite de speciile faunei cinegetice au o serie de caracteristici şi

proprietăţi care influenţează atât existenţa speciilor, cât şi relaţiile acestora cu mediul
înconjurător, respectiv cu habitatul lor.
Prezenţa indivizilor unei specii în habitatul pe care îl cuprinde fondul de vânătoare
înregistrează o dinamică diurnă, una sezonieră şi una anuală. Ea este influenţată de raza de
activitate (diurnă, sezonieră şi anuală) şi de unele caracteristici ale habitatului, între care pe
primele locuri se situează troficitatea, adăpostul, concurenţa, duşmanii etc. astfel, mistreţul
poate să-şi aibă locurile de hrănit într-un fond de vânătoare şi cele de adăpost în altul, dacă nu
are în primul condiţii de adăpost şi linişte. În timpul iernii, raza de activitate poate creşte
proporţional cu dificultatea de a găsi hrana şi adăpostul necesare. La potârniche, locul de
hrănire şi adăpostul se găsesc relativ aproape unul de celălalt. Iarna, această pasăre poate
rămâne pe loc sau efectuează o deplasare sezonieră. În general, raţele au o activitate de
hrănire şi adăpostire în interiorul unei zone restrânse la suprafeţele umede unde trăieşte vara,
pentru iarnă efectuând o lungă deplasare (migrare) spre sud în perioada de toamnă. Drumul îl
parcurge apoi invers în primăvara următoare.

¾ să identifice factorii care influenţează dinamica şi reproducerea populaţiilor;
¾ să identifica categoriile de consumatori şi raporturile dintre aceştia;
36

6.3. Dinamica şi reproducerea populaţiilor faunei de interes cinegetic
O diferenţiere a razei de activitate se produce şi între categoriile de consumatori.

Astfel, de obicei, consumatorii secundari au o rază mai mare de activitate decât consumatorii
primari, iar cei terţiari mai mare decât cei secundari.
Pentru pasările migratoare, joacă un rol important capacitatea lor de zbor, care,
desigur, este mult influenţată şi de condiţiile în care are loc zborul.
Capacitatea de deplasare a păsărilor şi mamiferelor are o influenţă mare asupra
vitezei de răspândire a lor în cuprinsul unui habitat neocupat. Tot de această capacitate
depinde în mare măsură şi fenomenul de nomadism. Această situaţie se regăseşte de regulă
atunci când condiţiile de existenţă nu sunt satisfăcătoare, într-o anumită zonă suportând
schimbări importante în decursul unui an, atât sub raportul condiţiilor de hrănire, cât şi a celor
de linişte şi adăpost. Aici poate interveni comportamentul speciilor, care se pot obişnui cu
acest mod de existenţă, fiind în permanentă mişcare. Această situaţie nu se confundă cu
deplasările sezoniere. Pot exista specii care au atât exemplare stabile, cât şi nomade. A.
Comşia exemplifică acest aspect cu comportamentul cocoşului de mesteacăn în Germania.
Implicaţiile manageriale ale acestei situaţii sunt destul de importante. În primul rând,
evaluarea şi, ca urmare, stabilirea efectivelor este extrem de dificilă, procesul de evaluare a
efectivelor putând da erori semnificative. Un al doilea aspect ce poate fi menţionat aici este
colonizarea sau repopularea, care devine extrem de dificilă în cazul manifestărilor de
nomadism.
Revenind la procesul de răspândire a populaţiilor, putem să constatăm că, în
interiorul arealului unei specii există o zonă optimă, în care existenţa şi reproducerea decurg
în condiţii excepţionale. Creşterea puternică a efectivului determină o deplasare a indivizilor
către periferia arealului, cu o viteză mai mare pe direcţiile în care rezistenţa mediului este mai
mică. Din acest punct de vedere s-au identificat patru factori care influenţează atât viteza, cât
şi amploarea procesului, şi anume: potenţialul de reproducere, mobilitatea speciei, presiunea
determinată de creşterea efectivului şi barierele ce se opun expansiunii. Potenţialul de
reproducere poate fi ajutat prin management, iar procesul de răspândire poate fi stimulat şi
sprijinit de gestionarii fondurilor de vânătoare prin hrănire complementară, prin diminuarea
factorilor ce se opun expansiunii. Astfel, colonizarea cu lapini este favorizată de raza mică de
activitate, aceasta, în continuare, părând să fie principala piedică în calea răspândirii acestei
specii.
Procesul de răspândire a cerbului în Carpaţii noştri este prezentat de A. Comşia.
37

Exemplarele plecate din munţii Gurghiului şi munţii Bucovinei începând cu începutul
secolului XX au ajuns în aproximativ două decenii în Carpaţii de Curbură, înregistrând o
viteză de răspândire medie de 3,5 km/an. Lotul de 5 bizami colonizaţi în 1905 lângă Praga a
generat o populaţie nouă, ai căror indivizi au ajuns în România (650 km) în anul 1941, cu o
viteză de răspândire de 18 km/an.
Aceste câteva elemente legate de procesul de răspândire au o importanţă în
perspectiva acţiunilor de colonizare sau repopulare ce se întreprind.
Răspândirea este favorizată sau împiedicată de varietatea tipurilor de habitate şi
toleranţa speciilor faţă de ele. În acelaşi timp, un rol important revine tolerantei dintre specii.
Astfel, cerbul manifestă toleranţă faţă de păduri, tufărişuri, păşuni şi, excepţional, faţă de
culturi agricole şi terenuri umede. Potârnichea se răspândeşte în culturi agricole, tufărişuri şi
păşuni. În ceea ce priveşte toleranţa între specii, este cunoscută slaba toleranţă între căprior şi
lopătar, fazan şi mistreţ, fazan şi potârniche, ca să nu mai vorbim de mistreţ şi lup, căprior şî
lup. Exeprienţa ne arată însă că putem întâlni situaţii în care toleranţa sau intoleranţa se pot
schimba, atât în privinţa altor specii, cât şi în privinta habitatelor. Cele mai multe exemple în
acest sens ni le oferă ursul, care a devenit un vizitator frecvent şi îndrăzneţ al rampelor de
gunoaie din localităţile urbane. Nu este un exemplu singular, deoarece înaintea lui, şacalii au
fost primii vizitatori, iar mai recent lupii nu numai că le vizitează, ci vânează câinii aciuiţi pe
aceste rampe.
Căpriorul, specie de pădure ne oferă în multe zone ale ţării, surpriza de a-l întâlni tot
timpul anului în terenurile cultivate. Procesul de adaptare la noile situaţii la noile situaţii este,
desigur, desfăşurat pe perioade relativ lungi. Un aspect al toleranţei dintre specii îl constituie
problema efectivelor mixte. Acesta priveşte mai mult speciile înrudite. Amestecurile de specii
pot fi permanente sau temporare. Astfel, potârnichile şi fazanii din culturile agricole stau
împreună în perioada de vegetaţie. În unele zone de câmpie şi deal, efectivele mixte de căprior
şi lopătar sunt permanente. S-ar părea că situaţii mai critice apar la acestea din urmă. Probabil
că, odată cu restrângerea potenţialului trofic şi accentuarea concurenţei la hrană intoleranta
creşte. Concurenţa între speciile sălbatice poate apare şi din cauza modului în care fiecare
dintre ele utilizează condiţiile mediului în care habitează. Astfel, concurenţa între potârniche
şi iepure este aproape inexistentă, între cerb şi mistreţ este sezonieră (mai ales în perioadele
de fructificaţie), pe când între cerb şi căprior ea este permanentă, datorită faptului că
utilizează aceeaşi hrană, fiind specii omoloage în ce priveşte aceasta.
Din aceste considerente apare idea că într-o staţiune în care habitatul este ocupat
până la capacitatea de suport de către o anumită specie, o altă specie, omoloagă, nu mai are
38

condiţii de existenţă. Dacă dorim ca în aceeaşi staţiune să avem două specii omoloage, trebuie
să evaluăm un număr optim de exemplare ce pot convieţui. În acest caz putem să utilizăm
noţiunea de bioechivalenţă, răspunzând la întrebarea câte căprioare echivalează un cerb.
Astfel, A. Comşia ajunge la concluzia că 4 căprioare echivalează 1 cerb, iar un fazan
echivalează cu 1, 5 – 2 potârnichi. În cazul speciilor neomoloage (cu o paletă a hranei diferită
în proporţie de 60-70%, bioechivalenta este 1 cerb la 1-1,5 mistreţi.
În stabilirea densităţii optime a faunei de interes cinegetic este nevoie să se evalueze
şi unitatea minimă de habitat. De regulă, o specie nu poate habita într-o suprafaţă a arealului
specific mai mică decât cea necesară acoperirii razei minime de activitate diurnă. În acelaşi
timp, trebuie avută în vedere şi o unitate minimă de populaţie, cunoscut fiind că unitatea
minimă de areal este mai mare la speciile mobile şi mai mică la speciile mai puţin mobile.
Reamintim că populaţia este totalitatea indivizilor care trăiesc pe un teritoriu comun, ale cărei
limite sunt de obicei sunt cele ale biocenozei din care face parte. Constatăm că există o
densitate a indivizilor, care oscilează între limitele superioare şi inferioare de supravieţuire.
Aceste limite corespund unei anumite densităţi, care, de regulă se definesc prin raza de
activitate. Pentru limita inferioară aceste raze de activitate anuală ale indivizilor abia se ating,
pentru efectivul optim ele se suprapun în proporţie de circa 10%, iar pentru limita superioară
ele se suprapun în proporţie mai mare de 70-80%.
Limita
superioară de
supraviețuire

Nr. indivizi
Efectivul otim

Timp
Figura U.6.1. Limitele superioare şi inferioare de supravieţuire
39

9 Să ne reamintim...
- Fluctuaţiile ritmice de densitate în timp poartă denumirea de cicluri.

- Punctul de saturaţie nu se referă la regiuni diferenţiate geografic datorită
diferenţelor de microclimat, dar şi din cauza hranei naturale limitate.
- Ciclurile şi fluctuaţiile sunt legate şi de locurile de trai prea reci sau prea calde,
situate la altitudini necorespunzătoare exigenţelor speciei, lipsa de apă etc.
- Prezenţa indivizilor unei specii în habitatul pe care îl cuprinde fondul de
vânătoare este influenţată de raza de activitate (diurnă, sezonieră şi anuală) şi de unele
caracteristici ale habitatului, între care pe primele locuri se situează troficitatea, adăpostul,
concurenţa, duşmanii etc.
6.4 Rezumat
Cea de-a şasea unitate de învăţare are rolul de a prezenta aspecte legate de dinamica şi
reproducerea faunei de interes cinegetic.
Astfel, studenţilor le sunt prezentate detaliat măsurile necesare privind controlul
dinamicii populaţiilor, dar şi aspecte biologice privind reproducerea speciilor de interes
cinegetic.
Toate noţiunile introduse în această a sasea unitate de învăţare sunt utile atât în
6.5. Teste de evaluare a cunoştinţelor
1. Enumeraţi categoriile de consumatori.

2. Care sunt factorii care determină creşterea efectivului?
3. Cine împiedică / favorizează răspândirea?
4. Ce se consideră la stabilirea densităţii optime a faunei de interes cinegetic?
5. Când creşte intoleranţa speciilor?
40

Unitatea de învăţare 7. Introduceri şi reintroduceri
Cuprins
7.1. Introducere......................................................................................................... 41
7.3. Introduceri şi reintroduceri ............................................................................... 41
7.4. Rezumat.............................................................................................................. 44

7.1. Introducere
O populaţie pentru a putea supravieţui are nevoie de un anumit număr de indivizi, prin
care să se autoreproducă şi să se autoconserve. Deci, acest număr este diferit de la o specie la
alta. Astfel, o populaţie de animale mari, cu rază mare de activitate, cu puţini duşmani şi cu un
potenţial reproductiv adecvat va avea nevoie de mai puţini indivizi decât animalele mici cu
nenumăraţi duşmani şi cu o redusă capacitate de conservare, chiar când este dublată de un
potenţial reproductiv ridicat. Aceste constatări trebuie luate în considerare la estimarea
loturilor de colonizare sau repopulare a animalelor sălbatice.

¾ identifice cauzele care au dus la introduceri şi reintroduceri;
¾ identifice tipurile de colonizare-repopulare existente.
7.3. Introduceri şi reintroduceri
Activitatea aceasta de colonizare-repopulare are o istorie lungă, începând de la

colonizarea fazanului, apoi a iepurelui ş.a.m.d. Literatura de specialitate menţionează
următoarele situaţii:
Tip 1 – Efectivul introdus se răspândeşte fără să se reproducă (eşec de dispariţie).
Tip 2 – Efectivul colonizat se reproduce la început, apoi adulţii dispar treptat, deci
41

dezvoltarea nucleului este compromisă (eşec de dezvoltare).
Tip 3 – Efectivul introdus constituie o mică colonie, dar aceasta nu se răspândeşte,
iar mai târziu dispare (colonie de răspândire)
Tip 4 – Efectivul populat se reproduce, dar se răspândeşte doar cu suplimentare a
unor noi loturi lansate (stabilizare artificială).
Tip 5 – Efectivul introdus se reproduce şi se răspândeşte, uneori viguros, fiind
caracterizat apoi de un declin parţial (stabilizare recesivă).
Tip 6 – Efectivul se reproduce viguros şi se răspândeşte - o stabilizare completă.
La noi, în Tipul 3 se înscriu cele mai multe populări cu muflon, în Tipul 4 se înscriu
cele mai multe populări cu fazan, iar în situaţiile mai favorabile se înscriu în Tipul 5. Bizamul
se încadrează în Tipul 6, iar şacalul, enotul şî lopătarul în Tipul 5.
În unele situaţii, activităţile de colonizare presupun parcarea animalelor în ţarcuri pe
perioade mai lungi sau mai scurte. Această conjunctură a evidenţiat posibilităţile de creştere
în captivitate şi chiar domesticirea unor specii (mistreţ, cerb, căprior, iepure, vulpe etc.).
În mod obişnuit, speciile care se pretează la creştere în captivitate sunt mai uşor de
populat.
Ca şi în cazul populărilor şi acţiunile de creştere în captivitate au diferite grade de
reuşită. Astfel, s-ar putea înregistra următoarele situaţii:
Tip 1 – Specia nu a fost niciodată în captivitate.
Tip 2 – Specia a fost în captivitate dar în aceste condiţii nu a făcut pui sau ouă.
Tip 3 – Specia a fost în captivitate, a născut sau a depus ouă, dar puii s-au dovedit
nevialbili.
Tip 4 – Specia a depus ouă sau a născut pui, care au crescut bine la început, apoi au
pierit.
Tip 5 – Specii crescute cu succes în captivitate.
La noi, în Tipul 1 se înscriu specii ca, vidra, capra neagră, călifarul. În Tipul 2 se
înscrie cocoşul de munte. În Tipul 5 s-au înscris ursul, căpriorul, mistreţul, iepurele de câmp,
fazanul etc.
Unii autori susţin că, în cazurile izolate de creştere în captivitate nu se poate conta pe
o posibilitate cât de cât sigură de creştere artificială la o scară mare pentru colonizări.
Creşterea populaţiei
Această creştere se datorează, în principal, natalităţii, care este contrabalansată de
mortalitate. Creşterea sau scăderea unei populaţii poate fi afectată de mişcările unor indivizi,
42

care, din diverse motive, vin sau pleacă din populaţia respectivă. După Dajos (1971), efectivul
unei populaţii (N) este modificat de un coefficient de creştere, care poate fi exprimat prn
raportul natalitate / mortalitate, care are o valoare r pentru fiecare specie în parte. În condiţiile
unui spaţiu nelimitat şi a hranei la discreţie putem avea următoarele creşteri ale populaţiilor:
Tabelul U.7.1. Creşterea populaţiei

Nr. Creşterea populaţiei
Valoarea r pe
crt. Specia într-un an la 100 de Sursa
femelă/an
femele
1 Şoarece 4,5 90 după Dajos

2 Sobolan 5,4 221 după Dajos
3 Iepure 3,8 68 Estimare
4 Mistreţ 2,9 46 Estimare
În realitate, valoarea r nu este constantă, ea diferind de la un an la altul, în funcţie de

evoluţia condiţiior de mediu, a hranei şî vârstei. Creşterea populaţiei este afectată şi de clasa
de vârstă în care se situează femelele şi chiar masculii, care, pentru aceeaşi specie, au o
fecunditate diferită, care se observă de la atingerea maturităţii, până la vârsta la care femela
sau masculul sunt prolifici, lucru care, de asemenea, diferă nu numai de la o specie la alta ci şi
de la individ la individ, în funcţie de moştenirea genetică şi starea fizică a indivizilor.
Distribuirea pe clase de vârstă a indivizilor unor specii se regăseşte în piramida vârstei. Aceste
piramide sunt de trei feluri : tipul A, având la bază un număr mare de tineri, caracteristic
pentru populaţiile în creştere rapidă ; tipul B, având un număr de tineri mai mic, cu o evoluţie
mai lentă ; tipul C, cu un număr de tineri mai mic decât cel al maturilor, reprezentând o
populaţie în declin.
Figura U.7.1 Tipuri de piramidă a vârstelor
43

Examinând aceste tipuri de piramide, ne dăm seama, pe de o parte, de importanţa
determinării vârstei animalelor şi a efectivului cât mai exact, iar pe de altă parte, de semnalul
pe care îl dau aceste piramide în ceea ce priveşte evoluţia viitoare a populaţiilor gestionate.
Desigur, pentru un manager competent ele înseamnă măsuri de susţinere a reproducţiei, de
protecţie a puilor sau, în egală măsură, recoltarea unui număr corespunzător de exemplare,
pentru păstrarea echilibrului cu alte specii, fie ele animale sau vegetale.
7.4. Rezumat
Această unitate de învăţare are rolul de a prezenta aspecte legate repopularea

fondurilor cinegetice de-a lungul timpului precum şi aspecte legate de creşterea în captivitate
a unor specii.
Toate noţiunile introduse în această a saptea unitate de învăţare sunt utile atât în
1. Ce este coeficientul de creştere?

2. În ce condiţii apare cazul populaţiei în declin?
3. Enumeraţi trei specii care nu au fost crescute niciodată în captivitate.
4. Daţi exemplu de o specie care a fost care a fost crescută în captivitate însă în aceste
condiţii nu a făcut pui sau ouă.
5. Cum influenţează clasa de vârstă coeficientul de creştere?
44

Unitatea de învăţare 8. Habitatul faunei de interes cinegetic
Cuprins
8.1. Introducere......................................................................................................... 45
8.3. Habitatul faunei de interes cinegetic ................................................................. 46
8.4. Rezumat.............................................................................................................. 50

8.1. Introducere
Prin mediu se înţelege, de către Pianka şi Stugren, ansamblul forţelor fizice şi biotice
care influenţează o unitate vitală, respectiv un sistem viu. Prin forţele fizice ei înţeleg vântul,
ploaia, temperaturile, iar prin forţe biotice vegetaţia, respectiv animalele, inclusiv forţe ale
cosmosului precum radiaţiile cosmice. Forţele menţionate pot avea o importanţă diferită de la
o specie la alta. Fiecare dintre aceste specii fiind influenţată mai mult de anumiţi factori,
suma acestora corespunde unui anumit spaţiu din mediul general. În funcţie de factorii
constituenţi, putem avea (după B. Stugren): a) mediul cosmic; b)mediul geofizic (câmpul
magnetic, compoziţia şi structura crustei terestre etc.); c) mediul climatic; d) mediul
orografic; e) mediul edafic; f) mediul hidrologic; e) mediul geochimic; f) mediul biocenotic şi
i) mediul biochimic.
Se distinge un mediu specific alcătuit din factori care influenţează direct viaţa
comunităţii de animale, respectiv a unei anumite specii de animal. În acest fel, distingem şi
un mediu de viaţă al fiecărui individ, format din habitatul şi biocenoza care îi asigură
supravieţuirea.
¾ analizeze habitatul şi influenţa acestuia în existenţa faunei de interes cinegetic;
¾ analizeze factorii care influenţează managementul faunei de interes cinegetic;
45

8.3. Habitatul faunei de interes cinegetic
Putem defini ca habitat al unui individ porţiunea de teren potrivită pentru specia din
care face parte în care sunt locuri potrivite de hrănire, adăpost, odihnă, reproducere şi creştere
a puilor. Judecând din acest punct de vedere, putem constata că în interiorul acestui habitat
avem o zonă optimă, din care se înregistrează spre periferie o scădere treptată a condiţiilor,
până când viaţa animalului devine treptat tot mai grea şi apoi imposibilă. De aici rezultă că
pentru indivizii unei specii se poate produce în interiorul habitatului specific o competiţie
pentru zonele mai bune. Importanţa unei astfel de zone optime constă în aceea că ea va
adăposti indivizii unei specii într-un număr evident mai mare decât în zonele limitrofe.
Figura U.8.1. Schema habitatului specific
În acelaşi timp, în zonele optime se vor găsi exemplarele cele mai bine conformate, cu
trofeele cele mai valoroase. Ca urmare, zona optimă se poate localiza acolo unde densitatea
populaţiei, lotul de pui sau ponta înregistrează valori mai mari decât cele medii.
Amplitudinea ecologică a unei specii o poate plasa în mai multe medii biocenotice sau
într-unul singur. Astfel, dacă marmota se regăseşte doar în mediul biocenotic subalpin,
mistreţul va fi prezent în mediul biocenotic al Deltei Dunării, al câmpiei, până în cel montan.
Dacă cocoşul de munte se regăseşte doar în biocenozele montane, raţele se vor găsi doar în
zonele ocupate de lacuri şi bălţi, prepeliţele doar în zonele agricole de câmpie, iar păstrăvii în
apele montane.. deşi iepurele se găseşte de la câmpie la munte, mediul specific al său îl
constituie zonele agricole, pădurile în trupuri mici de la câmpie şi deal ş.a.m.d.
46

În ţara noastră condiţiile staţionale sunt variate şi ca urmare oferă o mare diversitate în
privinţa condiţiilor de hrană şi adăpost. Având în vedere acest lucru, putem lesne distinge
biomuri (sedii de viaţă) ale câmpiei, ale bălţilor şi lacurilor, ale colinelor, ale munţilor şi ale
zonei alpine.
Aurel Comşia arată că există „limite ale posibilului de trai”, astfel încât în interiorul
unui biom pot exista situaţii în care nu se întrunesc condiţii de supravieţuire, încât asimilarea
zonei în ansamblu ca aptă pentru o specie nu este justificată. De exemplu, într-o pădure de fag
de vârste de 40-60 de ani şi consistenţă plină, din cauza umbririi nu se instalează vegetaţie
erbacee şi arbustivă, astfel încât biomasa vegetală accesibilă faunei cinegetice ierbivore este
practic inexistentă, deci condiţia hranei naturale nu este asigurată. O suprafaţă a unei bălţi din
care lipseşte complet vegetaţia acvatică face să nu existe adăpostul necesar păsărilor (raţe,
lişiţe etc.), deci şi în acest caz estimarea bonităţii nu poate pleca de la astfel de suprafeţe.
În altă ordine de idei, trebuie să remarcăm că habitatele ocupate de animalele sălbatice
sunt supuse unor schimbări în favoarea sau în defavoarea unei specii. Astfel, tăierea unui
arboret schimbă condiţiile de cuibărit ale păsărilor, condiţiile de hrană ale cervidelor, ca şi
condiţiile de adăpost ale faunei cinegetice mari.
Desigur că în timp relativ scurt pot apărea schimbări majore pentru animale, în
compoziţia vegetaţiei, în suprafeţele ocupate de anumite culturi etc. Într-un habitat se
înregistrează schimburi sezoniere ale condiţiilor de hrană şi adăpost, dar, în paralel, şi
cerinţele animalelor de hrană, linişte şi adăpost se pot schimba, ceea ce implică o analiză a
posibilităţilor de îmbinare ale celor două dinamici, în vederea luării măsurilor necesare unei
armonizări a situaţiei. Destul de dificilă este situaţia apariţiei unei perioade critice, în care fie
hrana poate lipsi în general sau în care se împuţinează hrana preferată, locul ei fiind luat de
hrana forţată. Nu mai puţin importantă apare concurenţa la hrană, mai ales între animalele
domestice şi cele sălbatice.
În interiorul mediului specific trebuie să distingem locuri de hrănire, locuri de adăpost
şi locuri de adăpat deoarece, în concordanţă cu raza de activitate specifică, fiecare individ
trebuie să le atingă în condiţiile în care consumul energetic necesar dobândirii lor să fie mai
mic decât cel asimilat de individul respectiv.
Variabilitatea mare a condiţiilor în care întâlnim speciile a făcut ca în Statele Unite să
se distingă tipuri de habitat în interiorul fiecărui biom. Cercetările desfăşurate pe această linie
au reliefat că potârnichea utilizează de la 4-40 tipuri (teren cultivat, tufărişuri, margini de
arboret, respectiv liziere, asociaţii de ierburi etc.), iar căprioara de la 5-15 tipuri (asociaţii de
ierburi, teren cultivat, tufărişuri, arborete în trupuri mici cu luminişuri etc.). de altfel, numărul
47

mare de tipuri utilizat de o specie rezultă şi din varietatea consumului înregistrat (căprioară
70-85 specii, cerb 40-60 specii, iepure 37-48 specii etc.). este evident că dacă avem în vedere
numai numărul de specii consumabile de către animal el nu poate fi cuprins decât într-un
număr mai mare sau mai mic de tipuri. Este cunoscut efectul de lizieră în care pe suprafeţe
mici se înregistrează 2-3 tipuri de habitat, care explică şi în acest fel concentrarea faunei de
interes cinegetic în aceste zone.
Există o legătură directă între habitate şi mobilitatea speciilor. Este evident că
analizând habitatele vom constata unele diferenţieri între caracteristicile lor principale, care de
altfel stau la baza formării lor ca entităţi separate. Dacă luăm în considerare doar troficitatea
habitatului vom constata că el oferă condiţii diferite, care satisfac diferenţiat cerinţele
speciilor. Astfel, un molidiş pe soluri schelete poate fi satisfăcător în anumite perioade ale
anului pentru cocoşul de munte, dar prezintă o slabă atractivitate pentru cerb. Un şleau de
câmpie este atractiv aproape tot timpul anului pentru iepure sau căprior, pe care îi reţine,
micşorându-le raza de activitate şi deci mobilitatea. Habitatele mai sărace în hrană din zona
montană determină o mobilitate mare a faunei de interes cinegetic. În anii cu fructificaţie
abundentă de fag deplasările mistreţilor sunt evident mai reduse decât în anii fără fructificaţii.
Dacă analizăm şi celelalte cerinţe ale speciilor (adăpost, linişte, soluri apte pentru
vizuini etc.) vom constata că se circumscrie sfera habitatelor pentru fiecare specie.
De altfel, putem să facem şi o clasificare a speciilor în funcţie de numărul de habitate
pe care le pot utiliza:
a) specii ce utilizează un număr mic de habitate: capra neagră, marmota, lapinul etc.;
b) specii care utilizează un număr mare de habitate: lupul, mistreţul, vulpea.
După caracteristicile habitatelor putem avea:

a) habitate din terenuri păduroase: urs, cerb;
b) habitate din terenuri de câmpie şi păşuni: potârniche, prepeliţă, dropie;
c) habitate din terenuri umede: becaţine, sitari.
În funcţie de fauna cinegetică ce utilizează habitatul putem avea:

a) habitate pentru fauna cinegetică mare;
b) habitate pentru fauna cinegetică mică;
c) habitate pentru fauna cinegetică acvatică.
48

O analiză completă a habitatelor în raport cu cerinţele speciilor ne evidenţiază că
fiecare dintre ele are părţi pozitive şi negative pentru fiecare specie. Este destul de dificil să
găsim habitate perfecte pentru o specie, poate concomitent pentru două-trei şi care în acelaşi
timp să fie slabe sau chiar necorespunzătoare pentru alte specii. În majoritatea cazurilor
habitatele au scăderi care pot afecta într-o măsură mai mare sau mai mică speciile ce le
utilizează. O analiză atentă a situaţiei habitatelor se impune, deoarece, cel puţin în parte,
minusurile şi dezechilibrele din acestea să fie corectate prin lucrări de amenajare a fondurilor
de vânătoare.
Organizarea teritoriului
Managementul faunei de interes cinegetic trebuie să ţină cont de habitatul fiecărei
specii, care poate fi, ca întindere, mai mare sau mai mic. În principiu, se poate avea în vedere
că, în prezent, în Europa sunt conturate cel puţin două concepţii privind organizarea
teritoriului pentru managementul faunei de interes cinegetic. Astfel, se întâlnesc terenuri de
vânătoare de 100 – 500 ha, pe care se face un management al faunei cinegetice mici. Acest
lucru presupune o oarecare abilitate în gospodărire, dar şi o educaţie a gestionarilor de teren,
care respectă o etică a recoltărilor, deoarece, practic, gestionarea unei sumedenii de terenuri
mici nu poate fi eficientă, datorită lipsei de control, generând, aşa cum s-a văzut, conflicte
între gestionari, deoarece fauna cinegetică mică, deşi are o rază mică de activitate, circulă pe
mai multe terenuri de vânătoare, putând fi atras uşor într-un teren, în dauna celorlalte. Pe de
altă parte, eliminarea marilor carnivore din unele ţări a permis o înmuţire a cervidelor.
Acestora, treptat, le-a fost indus un comportament nou, printr-un proces de semidomesticire,
ceea ce a permis şi gospodărirea acestora în efective mari, pe suprafeţe îngrădite de 3 – 5 000
ha şi, desigur, cu hrană administrată în proporţii de până la 100% faţă de nevoi. În unele ţări,
pentru ocrotirea cervidelor s-au iniţiat ţarcuri de iernat, unde numeroase exemplare, probabil
majoritatea celor aflate în teren sunt adăpostite şi hrănite. O astefel de politică cinegetică a
fost indusă şi de valoarea nutritivă pentru fauna de interes cinegetic a arboretelor pure, ce
ocupă într-o masură apreciabilă suprafeţele forestiere ale ţărilor respective. În estul Europei,
terenurile de vânătoare s-au organizat pe suprafeţe incomparabil mai mari, 3 000 – 25 000 ha,
în funcţie de zona geografică (câmpie, deal, munte), ca şi în funcţie de speciile faunei de
interes cinegetic. După anul 1990, unele ţări din centru continentului au renunţat la aceste
suprafeţe adoptând suprafeţe mult mai mici, similare cu cele din ţările occidentale. Acest
lucru a avut ca primă consecinţă o scădere dramatică a efectivelor faunei cinegetice mari,
lucru care ridică probleme semnificative pentru perspectivele unor specii. În condiţiile ţării
noastre, cel puţin în această etapă, menţinerea mărimii fondurilor de vânătoare este esenţială
49

pentru supravieţuirea, în primul rând, a marilor carnivore, apoi este importantă posibilitatea
controlului gestionării fondurilor de către organele abilitate, care au în prezent de verificat şi
supravegheat cu ceva peste 2000 de fonduri, pe când, în cazul modificării suprafeţelor,
numărul acestora ar putea trece de 100 000, ceea ce, în mod evident ar scăpa de control pe cei
rău intenţionaţi şi ar conduce la pierderi ireversibile.
Un alt aspect care vine în sprijinul gospodăririi pe suprafeţe mari este şi
bodiversitatea, care poate fi inclusă în aceste terenuri. Astfel, condiţiile de hrană şi adăpost
diverse dintr-un fond de 3 000 – 20 000 ha nu se poate regăsi pe un fond de 100 – 500 ha.
Astfel, un fond va fi exclusiv teren cultivat cu cereale, altul exclusiv cu cartofi sau acoperit de
un arboret de salcâm, unele cu surse de apă, altele fără nici o sursă etc., toate acestea având, în
perspectivă, implicaţii majore pentru fauna de interes cinegetic.
- O populaţie pentru a putea supravieţui are nevoie de un anumit număr de

indivizi, prin care să se autoreproducă şi să se autoconserve.
- Studiul raporturilor fiecărei specii cu mediul în care vieţuieşte permite
explicarea prezenţei sau lipsei acesteia dintr-un anumit biotop.
- Populaţiile faunei de interes cinegetic sunt caracterizate, în cazul fiecărei
specii, de obiceiurile de reproducere, deplasările indivizilor, fenomenele gregare, obiceiurile
de hrănire, sensibilitatea faţă de presiunea duşmanilor, sensibilitatea la boli etc.
8.4. Rezumat
Cea de-a opta unitate de învăţare are rolul de a prezenta aspecte legate de habitatul
faunei de interes cinegetic şi de măsurile adoptate pentru îmbunătăţirea acestuia.
Astfel, studenţilor le sunt prezentate detaliat caracteristicile habitatelor, influenţa
acestora în viaţa şi evoluţia speciilor de interes cinegetic, dar şi măsurile necesare pentru
îmbunătăţirea condiţiilor acestora.
Toate noţiunile introduse în această a opta unitate de învăţare sunt utile atât în
50

1. Definiţi habitatul.
2. În ce zonă (Schema habitatului specific) se regăsesc exemplarele cu cele mai valoroase
trofee?
3. Enumeraţi clasificarea speciilor în funcţie de numărul de habitate pe care le pot utiliza.
4. După caracteristicile habitatelor putem avea:..............
5. În funcţie de fauna cinegetică ce utilizează habitatul putem avea:.............
6. Prin ce se face corectarea situaţiei habitatelor?
51

Unitatea de învăţare 9. Vegetaţia şi speciile de interes cinegetic
Cuprins
9.1. Introducere......................................................................................................... 52
9.3. Vegetaţia si speciile de interes cinegetic ........................................................... 53
9.4. Rezumat.............................................................................................................. 56

9.1. Introducere
Dintre relaţiile importante în ecosistem, relaţia producători-consumatori ocupă un rol

deosebit. Vegetaţia este cea care ocupă categoria producătorilor. Fără vegetaţie nu ar putea
exista consumatori, astfel încât rolul vegetaţiei este deosebit de important.
După parcurgerea acestei unităţi studentul va fi capabil să:
¾ analizeze habitatul, vegetaţia şi influenţa acestora în existenţa faunei de interes

cinegetic;
¾ cunoască sursele de hrană ale faunei de interes cinegetic;
52

9.3. Vegetaţia si speciile de interes cinegetic

9* consumatori terţiari
105 consumatori secundari
50 000 erbivore
100 000 producători
Figura U.9.1. Raportul dintre producători şi categoriile de consumatori

* numărul de specii
Biomasa, biodiversitatea trofică şi calitatea vegetaţiei determină numărul şi

diversitatea consumatorilor. Piramida consumatorilor relevă că, cu cât urcăm pe scara
consumatorilor, cu atât scade biomasa lor globală, dar şi numărul de specii.
Începând cu mediul acvatic, unde plantele submerse stau la baza piramidei trofice a
fiecărei ape şi până la vegetaţia din zona alpină, structura piramidelor trofice pleacă de la
vegetaţie. Dacă avem în vedere că pentru fiecare kilogram de biomasă animală sunt necesare
8 - 12 kilograme de biomasă vegetală, ne dăm seama de raporturile cantitative între vegetaţie
şi animale. Trebuie să precizăm însă că, din întreaga biomasă vegetală, pentru a păstra
perenitatea ei, animalele ar putea consuma cel mult 20%. Desigur, raporturile cantitative sunt
influenţate şi de calitatea biomasei vegetale şi, în primul rând, de conţinutul ei în proteine şi
substanţe minerale. De aceea, în managementul faunei sălbatice va trebui să se plece
totdeauna de la un studiu al vegetaţiei. Studiile efectuate până în prezent au subliniat
importanta vegetaţiei pentru fecunditatea, longevitatea, viteza de dezvoltare, diminuarea
acţiunii unor factori abiotici nefavorabili, precum temperaturile extreme, seceta ş.a.m.d.
În ultimă instanţă, viaţa şi moartea animalelor erbivore este influenţată hotărâtor.
Desigur, influenţa indirectă a vegetaţiei se resimte şi în cazul carnivorelor prin biomasa,
diversitatea şi calitatea erbivorelor.
Este cunoscut că vegetaţia are o dinamică anuală şi multianuală, iar pe o scară a
timpului mai îndelungat, suferă schimbări esenţiale ca urmare a procesului de succesiune a
vegetaţiei.
53

Figura U.9.2. Exemplu de succesiune vegetală
Acestei succesiuni vegetale îi corespunde o succesiune a comunităţilor de animale.

Dinamica anuală a vegetaţiei determină schimbări în profilul alimentar. Astfel,
primăvara sunt consumate anumite plante, vara altele sau cel puţin alte părţi ale plantelor. De
aici necesitatea ca, tot timpul, asupra vegetaţiei să se efectueze observaţii şi evaluări care să
stea la baza managementului faunei sălbatice, pentru a se evita pagube, mortalităţi sau
oscilaţii ale efectivelor.
Vegetaţia pajiştilor. Acestea sunt răspândite aproape la toate altitudinile, dar
preponderent în zona montană. Condiţiile în care se dezvoltă asociaţiile vegetale de pajişti
sunt extrem de diversificate, motiv pentru care şi diversitatea lor este foarte mare. În
principal, vegetaţia pajiştilor este constituită din graminee şi leguminoase perene. După T.
Maruşca, numărul speciilor vegetale se ridică la circa 120, din care doar circa 70 sunt
consumabile. Producţia de biomasă vegetală ajunge la 3-5 tone la hectar. Accesibilitatea
animalelor la utilizarea păşunilor este însă destul de redusă, datorită concurenţei şeptelului
domestic. În unele cazuri, nici succesiunea la hrană nu este posibilă, deoarece turmele de
animale domestice rămân permanent pe păşuni.
Referitor la existenţa şi evoluţia sortimentelor de hrană, remarcăm că, în general, acele
plante care rezistă păşunatului înfloresc şi fructifică destul de repede, producând o cantitate şi
varietate mare de seminţe, care, alături de microfauna caracteristică, constituie un suport
apreciabil pentru micile rozătoare şi unele păsări. Nu trebuie să uităm că unele plante care
54

dezvoltă bulbi şi rizomi, care vor fi căutaţi atât în a doua parte a verii, cât şi la începutul
toamnei, apoi al primăverii, în primul rând de către mistreţi.
Privitor la adăpost, putem să remarcăm că în acest caz acesta lipseşte, cu excepţia
mamiferelor care îşi sapă vizuini.
Ameliorarea calităţii acestor păşuni, în cazul că acest lucru este posibil, se va putea
realiza prin creşterea ponderii leguminoaselor şi a plantelor cu bulbi şi rizomi.
Vegetaţia arbustivă. În ţara noastră, tufărişurile au o răspândire redusă. Ele pot fi cel
mai des întâlnite sub forma subarboretului, dar şi a unor pâlcuri de vegetaţie lemnoasă, în
lungul apelor. În SUA sunt răspândite sub denumirea de „păşuni de iarnă”. Acestea ocupă mii
de hectare, în trupuri compacte. Sunt constituite din numeroase specii locale, valoroase sub
aspect trofic, dar şi cu calităţi legate de fixarea solului, având sisteme de înrădăcinare
pivotante sau pivotant – trasante. Biomasa accesibilă este vara de 20 – 40 tone la hectar, iar
iarna de 10 – 15 tone la hectar. Aceste tufărişuri, care au o înălţime medie de 2 – 2,5 m, sunt
utilizate iarna de către şeptelul domestic, când temperaturile se menţin sub -100C. în rest, ele
rămân doar pentru fauna sălbatică, realizându-se zone cu efective dintre cele mai ridicate
numeric. Practic, aceste tufărişuri asigură adăpost şi hrană tot timpul anului, cu unele variaţii
între vară şi iarnă. Unele tufărişuri au fructificaţii destul de diferite şi abundente, care pot
constitui hrana unor mamifere, dar şi a unor păsări granivore. În Germania, arboretele sărace
trofic au fost ameliorate cu „plantaţii de ros”, care au calităţi şi utilităţi similare.
La noi, subarboretele din pădurile de şleau ne arată foarte clar că ar trebui ameliorată
starea trofică, folosind atât subarboretul, cât şi lizierele, mai precis, lăsând deoparte evoluţiile
întâmplătoare ale acestor formaţii vegetale. Astfel, se vor putea obţine atât o biomasă
accesibila de calitate, cât şi o oarecare permanentizare a hranei naturale, nu numai pe seama
lujerilor şi a mugurilor, ci şi pe seama arbuştilor sempervirescenţi, cum ar fi murul.
Fructele arbuştilor sunt consumate toamna de către majoritatea speciilor animale ce
populează arboretele (măceşe, alune, mure, afine etc.). Valoarea trofică a părţilor consumate
(lujeri, muguri, frunze, fructe la unele specii) este remarcabilă şi, tocmai datorită acestui
aspect, trebuie luate măsuri pentru stabilirea concurenţei antropogene excesive, care privează
animalele de această hrană, absolut necesară pregătirii pentru iarnă.
Vegetaţia arborescentă. Pădurile constituie pentru circa 80% din speciile de interes
cinegetic locul de trai care le asigură hrana, adăpostul şi liniştea necesară. Reţeaua trofică cea
mai complexă dintre toate formaţiunile vegetale se găseşte aici, ca şi cele mai multe nişe
ecologice , care se oferă numeroaselor specii de mamifere şi păsări.
55

Ca adăpost, ea poate juca un rol important în funcţie de structura sa, de modul de
gospodărire şi de compoziţie.
Ca sursă de hrană, vegetaţia forestieră are o valoare ce poate fi maximă în primii ani,
mai ales în cazul regenerărilor naturale şi, obişnuit, scade mult în fazele de nuieliş-prăjiniş,
pentru ca apoi să crească treptat până la exploatare. În principal, hrana naturală ce o oferă
arboretele este constituită din plante erbacee, arbuşti, ca şi din exemplare tinere ale speciilor
arborescente.
9.4. Rezumat
Cea de-a noua unitate de învăţare are rolul de a prezenta aspecte legate de hrana
vânatului şi compoziţia acesteia.
Astfel, studenţilor le sunt prezentate detaliat caracteristicile tipurilor de vegetaţie
prezente în habitatele speciilor de interes cinegetic.
Toate noţiunile introduse în această a noua unitate de învăţare sunt utile atât în
9.5. Teste de evaluare a cunoştinţelor
1. Ce elemente determină numărul şi diversitatea consumatorilor?

2. Ce relevă piramida consumatorilor?
3. Care este raportul optim dintre biomasa vegetală consumată de animale şi asigurarea
perenităţii plantelor?
4. Ce factor determină schimbări în profilul alimentar al animalelor?
5. Cum se procedează la ameliorarea calitatăţii păşunilor?
56

Unitatea de învăţare 10. Capacitatea nutritivă a ecosistemului şi
tratamentele
Cuprins
10.1. Introducere....................................................................................................... 57
10.2. Competenţele unităţii de învăţare.................................................................... 57
10.3. Capacitatea nutritivă a ecosistemului şi tratamentele .................................... 58
10.4. Rezumat............................................................................................................ 61
10.5. Test de evaluare a cunoştinţelor...................................................................... 61
10.1. Introducere
Dintre relaţiile importante în ecosistem, relaţia producători-consumatori ocupă un rol

deosebit. Vegetaţia este cea care ocupă categoria producătorilor. Fără vegetaţie nu ar putea
exista consumatori, astfel încât rolul vegetaţiei este deosebit de important.
După parcurgerea acestei unităţi studentul va fi capabil să:
¾ analizeze capacitatea nutritiva a ecositemelor;
¾ optimizeze măsurile de gestionare în funcţie de nevoile speciilor de interes

cinegetic;
57

10.3. Capacitatea nutritivă a ecosistemului şi tratamentele
În aprecierea valorii nutritive pentru fauna de interes cinegetic trebuie avute în

vedere: conţinutul în substanţe minerale al fiecărei specii vegetale, nevoile în astfel de
substanţe ale fiecărei specii de interes cinegetic, frecvenţa speciilor vegetale căutate de
animale, accesibilitatea acestora şi adaptarea animalelor în vederea asimilării prin digestie a
substanţelor de care are nevoie.
Cercetările efectuate în ţara noastră ca şi în străinătate au scos în evidenţă faptul că
sub aspectul conţinutului în substanţe necesare nutriţiei există atât deosebiri între specii, cât şi
în cadrul speciei, în funcţie de partea analizată şi de anotimp. Este evident că părţile mai
nutritive sunt frunzele şi fructele, dar iarna creşte importanţa lujerilor iar către sfârşitul ei, a
mugurilor. Aprecierea valorii nutritive a unui anumit tip de pădure este legată de compoziţia
speciilor, existenţa şi ponderea stratului erbaceu şi arbustiv. Acestea sunt elementele ce
determină biomasa accesibilă şi utilă animalelor plantivore. Raportul biomasă vegetală -
biomasă consumatori primari fiind de aproximativ 20 la 1, determinarea biomasei vegetale
poate furniza elementele necesare, stabilind pe baze ecologice efectivul faunei de interes
cinegetic.
Cercetările întreprinse în ţara noastră de noi, în unele arborete din zona de munte, au
stabilit valoarea nutritivă a unor arbuşti ca: socul, zmeura, sângerul, alunul, măceşul, murul, al
unor specii moi ca salcia căprească, plopul tremurător ca şi al unor plante erbacee. Unele
exemple sunt redate în tabelul de mai jos.
Frunzarele executate din speciile preferate de fauna de interes cinegetic, cu un
conţinut ridicat în substanţe nutritive, cu grad ridicat de digestibilitate, vor fi o hrană
valoroasă şi economică.
58

Tabelul U.10.1. Compoziţia chimică a unor lujeri, frunze
Compoziţia chimică
Nr
Denumirea probei conţinutul în mg/100g substanţă uscată
crt
MnO N V2O5 K2O CaO
1 Lujeri salcie - 1649.8 657.2 1026.1 924.6

2 Lujeri mur 1.2 1100.4 317.6 913.4 512.1
3 Lujeri alun 8.8 1035.1 257.8 614.6 1092.0
4 Lujeri soc - 1696.1 439.7 1317.1 650.8
5 Lujeri zmeur 4.6 944.4 314.5 621.2 524.7
6 Lujeri plop tr. - 1293.5 440.2 855.8 974.3
7 Ace brad 12.9 1449.8 363.0 679.5 722.7
8 Ace molid 10.7 1307.0 398.7 687.5 596.9
9 Frunze carpen 62.0 3472.8 1131.7 769.8 797.3
10 Frunze frasin - 4381.7 1537.9 1109.9 884.6
11 Frunze paltin - 2671.9 738.3 1201.1 944.9
12 Frunze plop tr. 4.0 2819.1 676.5 1380.8 1121.1
13 Frunze mur 5.0 2216.4 488.4 1027.6 845.4
14 Frunze zmeur 7.2 3255.9 829.2 1852.0 795.7
15 Frunze soc 2.3 3399.2 992.0 2940.0 1042.6
16 Frunze salcie c. - 3061.1 798.1 1381.5 1132.1
17 Coajă brad 10.2 653.1 194.8 727.7 1176.5
18 Coajă molid 3.0 658.4 115.2 328.4 1545.4
19 Coajă plop tr. - 758.6 195.6 337.8 1054.0
20 Coajă salcie c. - 1133.3 254.9 425.5 1636.0
În realizarea unei capacităţi nutritive ridicate pentru fauna cinegetică a pădurii, de

mare importanţă este modul de gospodărire a pădurii şi intervenţiile cu caracter cultural.
Astfel, dacă crângul este mai favorabil unor specii ca fazanul şi iepurele, codrul va fi regimul
adecvat existenţei cerbului, ursului sau râsului.
Executarea degajărilor şi a curăţirilor trebuie să aibă în vedere şi nevoile de hrană ale
faunei de interes cinegetic. Degajarea de speciile copleşitoare trebuie să se facă prin frângerea
(nu tăierea) vârfului acestora astfel încât ele să rămână pentru hrana faunei de interes
cinegetic. Curăţirile şi răriturile trebuie să înlăture treptat speciile moi, în 10-15 ani, pe
59

măsură ce ele stânjenesc evident dezvoltarea speciilor de bază. Având în vedere rolul lor de
tampon, speciile moi vor fi menţinute în compoziţie cât mai mult către vârsta de 30-40 ani.
Executarea extragerilor va trebui să se facă pe cât posibil în lunile ianuarie-martie,
eşalonat pe tot intervalul, astfel încât exemplarele tăiate să fie utile pentru hrănirea animalelor
care le consumă cu plăcere lujerii.
Luând în considerare influenţa diferitelor tratamente aplicat arboretelor se poate
aprecia că ele ajung să joace un rol hotărâtor în viaţa faunei cinegetice. Astfel, tăierile rase,
îndepărtând brusc vechiul arboret, distrug pentru un timp condiţiile de adăpost, creând în
schimb pentru următorii ani, prin vegetaţia luxuriantă instalată odată cu puieţii plantaţi, cele
mai favorabile terenuri de hrană în tăieturile respective.
Tratamentele cu tăieri repetate tulbură mai mult, în perioada de exploatare -
regenerare, liniştea faunei, dar prelungesc perioada favorabilă hrănirii acestuia, deoarece
permit instalarea şi menţinerea unei vegetaţii adecvate şi accesibile.
În schimb tratamentul codrului grădinărit poate să fie cel mai favorabil vânatului
mare, deoarece structura neuniformă şi mereu aceeaşi a pădurii realizate oferă permanent şi
concomitent atât hrana necesară cât şi adăpostul adecvat.
Nevoia de a asigura un raport normal între pădure şi fauna de interes cinegetic a
generat preocupări susţinute sintetizate prin expresia de “echilibru silvocinegetic”.
Cercetarea şi stabilirea echilibrului silvocinegetic trebuie să aibă în vedere în primul
rând rolul principal al pădurii care poate fi: producţia de masă lemnoasă, protecţia, rolul
social, cinegetic etc. În toate situaţiile se poate acţiona pentru mărirea troficităţii prin
modificarea convenabilă a consistenţei şi compoziţiei, prin aplicarea operaţiilor culturale etc.
Aceasta va determina o reducere a pagubelor provocate de fauna cinegetică şi va creşte
potenţialul cinegetic.
Plantaţiile, în general, constituite din puţine specii, şi ca urmare sărace din punct de
vedere nutritiv, sunt obiectul concentrării cervidelor, care produc pagube importante. Pentru
evitarea lor se impune includerea în formulele de împădurire a arbuştilor şi menţinerea
speciilor moi în limite tolerabile, astfel ca acestea să joace un rol de tampon care să diminueze
efectele negative. Deoarece raportul între faună şi vegetaţie se stabileşte la un teritoriu întins,
concentrările sezoniere generează o deteriorare a echilibrului cu efecte păgubitoare în
plantaţii, ce pot fi atenuate, pe lângă măsurile culturale indicate mai sus, atât prin protejarea
mecanică şi chimică a puieţilor, cât şi prin dispersarea suprafeţelor în curs de regenerare.
60


- O specie nu poate habita într-o suprafaţă a arealului specific mai mică decât
cea necesară acoperirii razei minime de activitate diurnă.
- Accesibilitatea animalelor la utilizarea păşunilor este însă destul de redusă,
datorită concurenţei şeptelului domestic.
- Pădurile constituie pentru circa 80% din speciile de interes cinegetic locul de
trai care le asigură hrana, adăpostul şi liniştea necesară.
- În realizarea unei capacităţi nutritive ridicate pentru fauna cinegetică a pădurii,
de mare importanţă este modul de gospodărire a pădurii şi intervenţiile cu caracter cultural.
10.4. Rezumat
Ultima unitate de învăţare are rolul de a prezenta aspecte legate de influenţa directă a
măsurilor silviculturale aplicate în arborete.
Astfel, studenţilor le sunt prezentate detaliat capacităţile nutritive ale diferitelor plante
ce intră în spectrul alimentar al speciilor de interes cinegetic.
Toate noţiunile introduse în această a zecea unitate de învăţare sunt utile atât în
1. Ce trebuie avut în vedere la stabilirea valorii nutritive?

2. Căror specii este favorabil crângul?
3. Care sunt speciile cărora le este favorabil codrul?
4. Care este cel mai favorabil regim de gospodărire pentru vânatul mare?
5. Definiţi echilibrul silvocinegetic.
61

Bibliografie
1. Bodeneimer, F. S. Prẻcis d’ecologie animale, Paris, Editura Payot,1955;

2. Bookhout, T. A. Research an management techniques for wildlife and habitats, USA,
Kansas, Allen Press, 1996;
3. Comşia, A.M, 1961 - Biologia şi principiile culturii vânatului. Editura Academiei RPR
4. Cotta, V şi colab. 1988 – Vânatul României. Editura Ceres;
5. Leopold, A. Game management, New york – London, Editura Charles Scribner’s
Sons,1993;
6. Leopold, A, 1938 – Game management. Editura Charles Scribner's Sons;
7. Negruţiu, A. Cultura vânatului şi salmonicultură, Bucureşti, Editura Didactică şi
Pedagogică, 1984;
8. Negruţiu, A., Selaru, N. Management cinegetic şi salmonicol, multiplicat la Universitatea
“Transilvania” Braşov,2002;
9. Negruţiu, A, Popescu, V, 2006 – Analiza şi managementul populaţiilor de interes
cinegetic şi salmonicol. Editura Universităţii Transilvania Braşov;
10. Riner, T. şi Hill, P. Conservation et amẻnajament de la faune et de son habitat en Afrique,
Editura FAO,1961;
62

Management Cinegetic Si Salmonicol PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Management Cinegetic Si Salmonicol PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

Facultatea de Silvicultură şi Exploatări Forestiere

Management cinegetic şi salmonicol

CURS PENTRU SPECIALIZAREA CINEGETICĂ - ID

Conf. dr. ing. Ovidiu IONESCU

Cursul intitulat Management cinegetic şi salmonicol I vizează:

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:

¾ optimizeze măsurile de gestionare în funcţie de nevoile speciilor de interes

¾ optimizeze raportul dintre efectivele populaţiilor şi planurile de recoltă a faunei

¾ determine mărimea populaţiilor;

¾ determine factorii care influenţează dinamica populaţiilor;

¾ analizeze habitatul, vegetaţia şi influenţa acestora în existenta faunei de interes

¾ analizeze factorii care influenţează managementul;

9 Resurse şi mijloace de lucru

¾ Parcurgerea cursului Management cinegetic şi salmonicol I;

¾ Filme şi imagini videoproiectate;

¾ Exponate din sălile muzeului cinegetic al Facultăţii de Silvicultură şi

¾ Bazele didactice ale Facultăţii de Silvicultură şi Exploatări Forestiere;

Prezentul material de studiu acoperă numărul total de ore de studiu aferente

Disciplinele necesare a fi parcurse înaintea disciplinei curente sunt:

¾ Obligatorii: Fauna cinegetică şi salmonicolă şi gestionarea populaţiilor de interes

¾ Recomandate: Botanică forestieră; Dendrologie;

Luând în considerare cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinei curente, în baza

9 Durata medie de studiu individual

Durata medie de studiu individual pentru parcurgerea materialului aferent

Evaluarea cunostinţelor dobândite de studenţi după parcurgerea cursului se va face

Chestionar evaluare prerechizite ................................................................................ 10

Unitatea de învăţare 1. Introducere. Evoluţia concepţiilor ....................................... 11

Unitatea de învăţare 2. Principalii factori care influenţează managementul faunei

Unitatea de învăţare 3. Indicele de reproducere şi densitatea populaţiei.................. 20

Unitatea de învăţare 4. Efectivele populaţiilor faunei de interes cinegetic............... 26

Unitatea de învăţare 5. Punctul de saturaţie si ciclicitatea....................................... 31

Unitatea de învăţare 6. Dinamica şi reproducerea populaţiilor faunei de interes

Unitatea de învăţare 7. Introduceri şi reintroduceri ................................................. 41

Unitatea de învăţare 8. Habitatul faunei de interes cinegetic ................................... 45

Unitatea de învăţare 9. Vegetaţia şi speciile de interes cinegetic............................... 52

1. Definiti semnificatia termenului: productivitate.

Practicarea vânătorii la debuturile ei nu avea ceva care să poată fi considerat ca o

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:

¾ identifice factorii care au influenţat managementul de-a lungul timpului;

¾ să identifice evoluţia concepţiilor din trecut până în prezent;

9 Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

S-au conturat la începutul secolului XX două concepţii în privinţa proprietăţii asupra

Prima unitate de învăţare are rolul de a prezenta evoluţia concepţiilor în ceea ce

1.5. Test de evaluare a cunoştinţelor:

1. De către cine era administrată fauna de interes cinegetic în America?

Scopul managementului cinegetic este acela de a conserva şi reface populaţiile faunei

2.2. Competenţe ale unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să:

¾ identifice factorii care influenţează managementul faunei de interes cinegetic;

¾ să distingă speciile cu un ritm lent de înmulţire şi speciile cu ritm superior de

9 Durata medie de parcurgere a unităţii de învăţare este de 3 ore.

2.3. Principalii factori care influenţează managementul faunei de interes cinegetic

Raportul dintre potenţialul de înmulţire minus rezistenţa mediului reprezintă un lucru

a. Factorii de reproducţie şi mortalitate. Aici sunt incluşi: vârsta minimă şi

Tabelul U.2.1 Indici reproductivi

Nr. Specia Vârsta Nr. pui Durata Nr. fătări Longevitate

- La începutul secolului XX existau două concepţii în privinţa proprietăţii asupra

2.5. Test de evaluare a cunoştinţelor

Am văzut că există un mare număr de factori care influenţează evoluţia efectivelor,

3.2. Competenţe ale unităţii de învăţare

După parcurgerea materialului studentul va fi capabil să: