Hodoroabă-Simion Felicia

Master EACF, an I, sem. II

Facultatea de Litere, Universitatea din București

Recenzie Irina Nicolau – „Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor”

Am cunoscut-o pe Irina Nicolau pentru prima dată înainte de admiterea la masteratul de

Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor, din cadrul Facultății de Litere a Universității din
București. Pe-atunci, încercam să deslușesc ce ar putea însemna etnologia, unde m-ar putea duce
și de ce ar trebui s-o studiez. Cuvântul „antropologie” îmi răsunase undeva, în cotloanele
tenebroase (sau luminoase?) ale minții, în iarna dinaintea admiterii la facultate. Așa am dat de
titlul „Talmeș-balmeș de etnologie și multe altele”, în speranța că mă va mai lămuri în privința
domeniului. În privința lămuririi, nu știu cum au stat lucrurile – însă Irina Nicolau mi-a insuflat o
curiozitate pentru etnologie cum mi-a insuflat Steve McCurry pentru fotografie, ani în urmă. În
percepția mea, etnologia era un domeniu liber, asemeni artelor vizuale, care suscita imaginația,
îndemna la observație continuă, formând o altfel de privire a celui care se uită. De latura
științifică, cea care îți dictează norme și obiectivități, ce-i drept, nu prea m-am interesat... Dar
pentru că am doi ochi, visam ca unul dintre ei să privească antropologic, iar celălalt, fotografic;
și, cu ajutorul ochelarilor care-mi reglează miopia, căutăturile mele să se întâlnească undeva, la
mijloc, și să-mi contureze simțirea.
„Haide, bre! Incursiune subiectivă în lumea aromânilor” este cea de-a doua carte citită a
Irinei Nicolau, și prima carte vreodată căreia am să îi fac o scurtă recenzie. Cartea a fost
publicată la editura Ars Docendi (București, anul 2001), între aceleași coperți cu talmeș-
balmeșul, fiind fragmentată în 65 de scurte eseuri (dintre care 28 poartă titlul de localități
aromâne), ce capătă forma unei confesiuni ale autoarei. De altfel, aceasta lasă de înțeles
motivația interioară a scrierii cărții, și anume pentru tatăl ei, de neam aromân, cât și pentru
consemnarea unei moșteniri culturale, din responsabilitatea față de înaintași. Încă din titlul cărții,
Irina Nicolau își asumă subiectivitatea, urmând să-l avertizeze pe cititor că tot ceea ce poate să îi
arate cu privire la subiect este „noroiul de sub unghii” al unei lumi „de frânturi”.
Cartea este construită ca un dialog cu cititorul, fiind un soi de lectură interactivă, cu
preveniri, îndemnuri, atenționări ocazionale și rugăminți către acesta („Ți-am povestit visul ca să
te previn”, „reține, te rog”, „ascultați!” ș.a.m.d.). Implicarea cititorului în lectură este
indispensabilă pentru îndeplinirea rostului cărții, care poate fi, în fond, o mărturie asupra culturii
unui neam atât de apropiat de noi, și totodată, atât de departe. Sentimentul de nostalgie, de regret
al autoarei (față de situația istorică dificilă a aromânilor – ex. imposibilitatea de a avea o patrie
proprie) este scos la iveală din când în când pe parcursul cărții, fiind dublat, totodată, de o serie
de reproșuri legate de neatenția acestora în conservarea surselor ce atestează propria cultură. Deși
poziționându-se subiectiv, Irina Nicolau rămâne echilibrată în ceea ce privește conturarea
portretului colectiv al aromânilor, nemulțumindu-se să creeze o imagine a lor pur pitorească.
De necuprins într-o scurtă recenzie este bogăția colecției de priviri etnologice (și nu
numai) care rezidă în paginile cărții Irinei Nicolau: de la o istorie „mare”, scrisă, la o istorie
orală (mici narațiuni de familie), memorii personale, interviuri cu rude și vecini, fragmente de
scrisori, cercetări ale arborelui genealogic, scurte studii de etimologie, referințe din antropologie
(potlatch-ul lui Mauss, răspunsul primit de Margaret Mead în cercetarea unui trib primitiv),
studii de folclor (colecții de cutume, credințe, superstiții și interdicții aromâne – „La noi era
rușine...”; „rosturile drumurilor” la aromâni – indicații menite să îl păzească pe călător de rele;
studii de port popular, obiceiuri, ocupații, meșteșuguri; folclor medical – remedii naturiste și
magice etc.), „Haide, bre!” abundă în reflecții menite să ofere un răspuns la „tulburarea” autoarei
(așa cum o denunță însăși Irina Nicolau) vizavi de propria identitate.
Depărtându-se de limbajul științific și plin de rigori al unei lucrări de specialitate, Irina
Nicolau face apel la un limbaj mai degrabă literar, în care introduce, pe ici, colo, noțiuni și
concepte-cheie ale folclorului și ale etnologiei. Ea face o scurtă antropologie a locuirii, atunci
când vorbește despre viața orizontală (la casă) în raport cu viața verticală (la bloc), dar și despre
statul în chirie (casa ca „un adăpost temporar pe care poți să-l exploatezi”) versus locuința
permanentă. De asemenea, menționează alte două spații, cărora le face o „radiografie culturală” –
piața, ca loc de luat decizii duminica, respectiv cafeneaua, ca loc de întâlnire a bărbaților.
Aruncând un ochi și asupra artelor vizuale, îi aduce la cunoștință și pe frații Manakia („fotografii
fotografilor”), pionieri ai cinematografului balcanic, care au realizat unele dintre primele filme
documentare etnografice din lume (spre exemplu, cel dintâi film realizat în Balcani, în anul
1905, care o aduce în prim-plan pe Despa, bunica celor doi frați, în vârstă de 114 ani, torcând, în
orașul Avdella).
 Prin stilul ludic, îmbietor, cititorul este invitat să facă, și el, incursiunea în lumea
aromânilor. Irina Nicolau reușește cu brio să transmită amalgamul de emoții ce curg din
cuvintele înscrise în paginile cărții, a căror poezie intrinsecă nu poate fi trecută cu vederea
(„Când oamenii se amestecă, li se amestecă și sufletele”). Un puternic flux de emoții se regăsește
și în fragmentul referitor la orașul Ianina, care se constituie dintr-un dialog imaginar ce cuprinde
o compilație de reproșuri aduse lui Ali Pașa, crudul comandant al pașalâcului Ianina începând cu
anul 1788. Epilogul cărții readuce la lumină melancolia și regretul autoarei vizavi de apunerea
unei lumi „care a strălucit intens în noaptea Evului Mediu și care de două secole se stinge lent”.
Irina Nicolau nu ezită să își asume, încă o dată, privirea subiectivă a unei lucrări care, până la un
punct, se confundă cu însăși scriitoarea ei, așa cum o creație este după chipul și asemănarea
creatorului ei.