CUPRINS

CAPITOLUL I: CONCURENTA.........................................................................2

1.1.Locul si rolul concurentei in cadrul economiei de piata.................2

CAPITOLUL II: FUNCTIILE SI ROLUL CONCURENTEI.........................10

2.1.Functiile concurentei........................................................................10

2.2. Tipuri de concurenta existenta intre producatori (vanzatori)....14

2.3.Concurenta perfecta.........................................................................16

2.4.Concurenta imperfecta si formele acesteia....................................17

CAPITOLUL I
1
 CONCURENTA

1.1. Locul si rolul concurentei in cadrul economiei de piata

Concurenţa e factorul determinant, esenţial în succesul sau eşecul firmelor.
Concurenţa determină oportunitatea acelor activităţi ale unei firme care pot contribui la
performanţa acesteia, cum ar fi inovaţiile, o cultură unitară sau implementare judicioasă.
Concurenţa reprezintă un fenomen deosebit de important pentru viaţa economică, dar
şi pentru viaţa socială, deoarece ea reprezintă factorul motor care motivează, atât afacerile, cât
si existenţa oamenilor. Este cert că omul, de când se naşte şi până moare, va încerca să se
adapteze mediului natural, social şi economic în care trăieşte, ceea ce presupune că va trebui
să cunoască ce înseamnă competiţia. În primul rând, va concura cu sine însuşi, pentru a-şi
depăşi limitele şi pentru a se situa într-o poziţie favorabilă în societate. Apoi, va trebui să
concureze cu alţi competitori, evidenţiindu-şi anumite abilităţi, care îi vor permite situarea pe
o poziţie avantajoasă. Dacă ne referim la sfera economică, un agent economic va trebui să se
raporteze permanent la ceilalţi competitori de pe piaţă, jocul competiţiei fiind cel care va
determina locul competitorilor în cadrul pieţei. Desigur, că nu hazardul va fi cel care va
determina această poziţie ocupată în cadrul unei pieţe, ci toate resursele şi competenţele de
care dispune un agent economic şi pe care le utilizează în lupta pentru câştigarea unei poziţii
dominante pe piaţă.
Dacă concurenţa este sau nu benefică pentru societate se poate afla numai în măsura
în care, pe ansamblul economiei, deci la nivel macroeconomic, se înregistrează o creştere
semnificativă de la o perioadă la alta, iar la nivelul unei unităţi economice, deci la nivel
microeconomic, se observă câştigarea unei poziţii competitive mai bune faţă de perioada
anterioară. Se ştie că datorită concurenţei existente într-o economie de piaţă vor exista
întotdeauna şi învingători dar şi învinşi. Astfel, învingătorul, întreprinderea sau organizaţia în
cauză, va considera benefică concurenţa, deoarece i-a permis să-şi mobilizeze toate eforturile,
resursele şi abilităţile de care dispune pentru a atinge o poziţie competitivă superioară prin
obţinerea unui avantaj competitiv cert faţă de ceilalţi competitori. Odată cu atingerea unei
poziţii de lider sau challanger pe o anumită piaţă de referinţă, agentul economic trebuie să fie
conştient că lupta concurenţială nu s-a terminat. El va trebui să continue să se adapteze la
mediu concurenţial, să fie flexibil la noile modificări din mediul la care se raportează, să caute
noi strategii competitive, cu alte cuvinte să fie permanent “în alertă”, să caute noi soluţii, să
inoveze chiar, astfel încât să-şi poată păstra poziţia câştigată.Este evident că pentru un agent
economic situat în poziţia de “învins”, concurenţa va fi mai puţin benefică, deoarece aceasta l-

2
a eliminat, el nereuşind să câştige un loc în cadrul pieţei de referinţă. Dar, poate paradoxal, ea
poate deveni benefică, dacă acest agent economic va conştientiza că a piedut datorită
propriilor greşeli, din care va trebui să înveţe pe viitor. Şi poate că aici intervine cel mai clar
conceptul de strategie, dacă ne referim la felul în care sunt utilizate resursele existente,
deoarece demersul strategic este singurul care determină rezultatele activităţii agentului
economic. Piaţa va fi dominată de cel care va şti să-şi folosească cel mai eficient resursele de
care dispune, de cel care va şti să adopte o strategie competitivă avantajoasă. Un “învins” are
poate şansa de a imita strategiile învingătorilor, în felul acesta putând reuşi să-şi recâştige o
poziţie în cadrul pieţei respective.
Pentru a înţelege mai bine ce reprezintă concurenţa pentru o economie de piaţă,
atunci trebuie cunoscut însăşi conceptul de concurenţă, aşa cum a fost el definit în literatura
de specialitate de-a lungul timpului. Prezentarea funcţiilor concurenţei, a tipurilor de
concurenţă existente într-o economie, precum şi a rolului acesteia, permite formarea unei
imagini mai complexe asupra acestui fenomen numit “concurenţă” , fiind ilustrată importanţa
deplină a acesteia pentru societate.
Adeseori, concurenţa este privită ca o rivalitate sau o întrecere într-un anumit
domeniu de activitate. Conform dicţionarului explicativ al limbii române, concurenţa
reprezintă: “o rivalitate comercială, lupta dusă cu mijloace economice între industriaşi,
comercianţi, monopoluri, ţări etc. pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, clientelă
şi pentru obţinerea unor câştiguri cât mai mari”.Concurenţa sau competiţia presupune
existenţa a două sau mai multe întreprinderi care activează în cadrul unei pieţe pentru
atragerea unui număr cât mai mare de clienţi în vederea atingerii unor obiective propuse. Ca
urmare, concurenţa îi determină pe agenţii economici să se orienteze către consumatori, mai
precis către nevoile acestora, încercând să le satisfacă cât mai bine prin oferirea unor produse
sau servicii diferenţiate faţă de cele ale celorlalţi competitori. Acest lucru presupune adoptarea
unui anumit comportament concurenţial, comportament care se manifestă în relaţiile de
concurenţă existente într-un domeniu de activitate sau într-o piaţă.
De-a lungul timpului, pentru definirea conceptului de concurenţă au fost folosite
noţiuni, atât din domeniul economic cât şi din cel juridic. Astfel, potrivit unei definiţii mai
cuprinzătoare din domeniul juridic, “prin concurenţă se înţelege lupta dusă, atât pe plan
naţional, cât şi internaţional, între firme capitaliste de producţie, comerciale, bancare, etc, în
scopul realizării unor profituri cât mai mari, ca urmare a acaparării unor segmente tot mai
largi de piaţă şi, în consecinţă, a sporirii volumului de afaceri”. Deoarece concurenţa se
manifestă, atât pe plan naţional, cât şi pe plan internaţional, ea a fost definită şi reglementată

3
de către Organizaţia de Cooperare Economică şi de Dezvoltare (OECD), organism
internaţional ce militează pentru crearea unui climat economic şi de afaceri optim pentru
statele membre, astfel: “concurenţa exprimă situaţia de pe o piaţă în care firme sau vânzători
se luptă în mod independent pentru a câştiga clientela cumpărătorilor, în scopul de a atinge un
obiectiv economic, de exemplu, profituri, vânzări şi/sau împărţirea pieţei. În acest context,
concurenţa este adesea echivalentă cu rivalitatea. Această rivalitate poate să se refere la
preţuri, calitate, servicii sau combinaţii ale acestor sau altor factori pe care clienţii îi
preţuiesc”.
Competiţia este un mijloc eficient de a elimina profiturile excedentare realizate de
către unii agenţi economici, de a aloca resursele pentru anumite utilizări necesare societăţii, de
a determina firmele să producă bunuri de calitate la costuri reduse şi în cantităţile dorite de
consumatori, de a stimula introducerea inovaţiilor tehnologice. De aceea, competiţia trebuie
văzută ca un proces dinamic cu efecte benefice asupra economiei în ansamblul său. De aici
rezultă avantajele certe ale concurenţei, şi anume:repartizarea echilibrată a veniturilor, ceea ce
conduce la maximizarea profiturilor agenţilor economici competitivi;folosirea eficientă a
resurselor; oferirea unei game largi de produse şi servicii de calitate superioară; promovarea
inovaţiei tehnice, ceea ce contribuie la reducerea costurilor pe termen lung.
Concurenţa este un factor de dinamism pentru progres şi eficienţă, ceea ce contribuie
la echilibrul economic şi bunăstarea societăţii. În economia de piaţă concurenţa este liberă,
fiecare agent economic îşi manifestă libera iniţiativă, acţionând pentru realizarea propriilor
interese, iar locul de manifestare îl reprezintă piaţa. De aceea, concurenţa este legată de cerere
şi ofertă, de procesul schimbului, de tranzacţiile de piaţă existente. Ea are loc atunci când
agenţii economici pot pătrunde liber pe o piaţă locală, regională, naţională sau chiar mondială,
nefiind îngrădiţi de existenţa unor bariere de intrare. Acestea pot privi: capitalul impus de
lege, economiile de scară, brevetele şi licenţele, raritatea materiilor prime şi a distribuitorilor,
constrângerile de imagine etc. Pe o piaţă liberă, concurenţa acţionează în strânsă legătură cu
preţul, deoarece fiecare agent economic va urmări maximizarea profitului prin minimizarea
preţului şi creşterea calităţii bunurilor produse.
În cadrul teoriei economice, o contribuţie fundamentală la definirea conceptului de
concurenţă a avut-o Adam Smith, în lucrarea sa “Avuţia naţiunilor”, unde concurenţei i se
recunoaşte rolul de “mână invizibilă”, care realizează adaptarea cererii şi ofertei şi reglarea
într-un mod natural a activităţii economice. Concluzia: “mâna invizibilă nu este nimic mai
mult decât mecanismul automat de echilibrare a pieţei concurenţiale”. Datorită acestui rol,

4
concurenţa maximizează avuţia naţiunilor, conducând la o alocare optimă a forţei de muncă şi
a capitalului în toate domeniile de activitate.
Într-o viziune tradiţională, concurenţa prezintă o serie de caracteristici care se referă
la libera iniţiativă şi interesul personal al agenţilor economici ce activează în cadrul unei pieţe,
la rezultatele economice analizate fără a ţine cont de consideraţiile instituţionale, precum şi la
accentul pus pe teoria valorii.
Totusi, în opoziţie cu teoria tradiţională au apărut două alternative ale abordării
concurenţei:
1.Gruparea celor trei şcoli: şcoala capitalismului monopolist, şcoala managerialistă şi
şcoala planificării. Această alternativă îşi are rădăcinile în lucrarea “Noul stat industrial” a lui
J. K. Galbraith, motiv pentru care gruparea mai poartă şi numele de “Noul stat industrial”.
2. “Instituţionaliştii” (şcoala germană, şcoala americană) care explică
comportamentul economic şi concurenţa criticând abordarea tradiţională mult mai vehement
decât “Noul stat industrial”.
Atât gruparea “Noul stat industrial”, cât şi “instituţionaliştii” au abordat concurenţa
prin prisma a două viziuni: una dinamică (clasică), care pune în centrul atenţiei
comportamentul agenţilor economici interesaţi de obţinerea unui profit precum şi tendinţa de
egalizare a ratei profitului între diferite activităţi economice şi una statică (neoclasică), care
surprinde existenţa unor caracteristici structurale (număr mare de participanţi) în analiza
mediului concurenţial. În cadrul abordării dinamice (clasice), un reprezentant de seamă este
Friederich Hayek, care susţine că, de fapt, concurenţa perfectă nu este concurenţă. Şi aceasta
deoarece ea exclude toate activităţile concurenţiale desfăşurate de agenţii economici:
publicitatea, vânzarea sub preţurile concurenţei şi diferenţierea bunurilor şi serviciilor oferite.
De asemenea, o altă problemă abordată de Hayek a privit modul de dobândire şi folosire a
cunoştinţelor în luarea deciziei economice, subliniind faptul că nu numai cunoaşterea
preţurilor joacă un rol important în luarea unei decizii economice, ci şi alţi factori care reflectă
situaţia reală a pieţei. Şcoala neoclasică a constituit o cotitură în abordarea concurenţei prin
îndepărtarea de conceptul concurenţei pure. Astfel, teoriile competiţiei imperfecte au fost
dezvoltate în cadrul şcolii neoclasice sau marginaliste. Deşi aceste teorii nu au fost pe deplin
dezvoltate până la începutul anilor ’30, ele au rădăcini mult mai adânci. De exemplu, Cournot
a dezvoltat modelede monopol şi duopol pur încă din anii 1838, iar Edgeworth şi Wicksell au
analizat situaţiile curbei cererii admise de competiţie.
Conform mai multor economişti, teoria neoclasică a competiţiei pure a avut mai
puţină aplicabilitate directă la producţia industrială modernă şi comerţ decât în agricultură.

5
Teoria presupune existenţa mai multor cumpărători şi vânzători şi a unor produse perfect
omogene, astfel încât nici un individ să nu aibă o influenţă perceptibilă pe piaţă, iar
cumpărătorilor le este indiferent de unde achiziţionează produsele. Într-o astfel de piaţă,
fiecare vânzător poate dispune de orice cantitate de bunuri la preţul pieţei, nefiind nevoie de
nici o publicitate, un nume de marcă sau forţe de vânzare. Dar o astfel de piaţă este ceva
abstract, ce nu poate exista în realitatea practică.
Astăzi, tot mai mulţi economişti sunt de acord că modelul competiţiei pure nu
reuşeşte să descrie corect situaţia din cadrul pieţelor reale. Competiţia pură, aşa cum s-a văzut,
nu poate exista cu adevărat în realitate, deoarece nu creează posibilităţi reale de creştere,
eficienţă şi stabilitate. De fapt, termenul de competiţie pură a fost înlocuit cu termenul de
competiţie operantă (“workable competition”), care reprezintă un compromis între competiţia
pură şi oligopol.
În cadrul Şcolii neoclasice au fost dezvoltate o seamă de teorii referitoare la influenţa
monopolurilor asupra creşterii preţurilor peste nivelul de echilibru, ceea ce poate aduce
profituri economice pe termen lung. Datorită acestor teorii, economiştii au acceptat, în unele
situaţii, măsurile guvernamentale antitrust, precum şi reglementările referitoare la profiturile
monopolurilor.
Edward H. Chamberlin, în cartea sa “Teoria competiţiei monopolistice”, din 1933,
precizează că preţurile pieţei sunt determinate atât de elemente competitive cât şi
monopolistice.Un concept de bază al teoriei monopolistice este cel al diferenţierii produselor.
În cadrul unei clase generale de bunuri, produsele specifice sunt diferenţiate dacă există o
bază semnificativă pentru a distinge bunurile sau serviciile unui producător de cele ale altora.
La sfârşitul anilor ’20 Chamberlin a fost printre primii mari teoreticieni care au
aplicat ideea venitului marginal implicit în modelul de monopol Cournot. Venitul marginal
reprezintă plusul la venitul total rezultat din vânzarea unei unităţi suplimentare de producţie.
În cadrul unei pieţe cu competiţie pură, fiecare întreprindere este capabilă sã-şi vândă
produsele la preţurile pieţei, venitul marginal fiind egal cu preţul, iar curbele venitului
marginal şi ale cererii sunt două linii orizontale identice. Situaţia este foarte diferită, însă, în
cadrul pieţelor în care competiţia pură nu există. Cu o curbă a cererii înclinată în jos, curba
venitului marginal se înclină în jos mult mai accentuat. Când costul marginal se află sub
costul mediu, atunci costul mediu scade; când costul marginal este mai mare decât costul
mediu, atunci costul mediu creşte. Prin urmare curba costului marginal intersectează curba
costului mediu la punctul de minim. Producţia cu profit maxim este obţinută la intersecţia
curbelor costului marginal şi a venitului marginal.

6
 Conform lui Chamberlin, o întreprindere se bucură de un monopol semnificativ dacă
preţul ei depăşeşte costul mediu atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Când mai multe
întreprinderi operează într-o competiţie monopolistică, intrarea liberă pe o piaţă va elimina
profitul de monopol pe termen lung.
Un alt economist de seamă, Joan Robinson, în cartea “Teoria economică a
competiţiei imperfecte”, a adăugat conceptului de competiţie monopolistică ideea de
monopson, o situaţie în care pe piaţă există un singur cumpărător sau un grup de cumpărători
ce acţionează ca unul singur. Când există mulţi cumpărători ai unui produs, curba cererii
agregate este înclinată în jos şi spre dreapta, deoarece se bazează pe utilitatea marginală. Cu
cât o persoană achiziţionează mai multe utilităţi dintr-un bun, cu atât utilitatea marginală
scade şi cu atât persoana respectivă oferă mai puţin pentru o utilitate adiţională.
Dacă există un singur cumpărător sau toţi cumpărătorii formează un acord pentru a
acţiona împreună, se poate presupune că va rămâne neschimbată curba cererii pieţei şi curba
ofertei, deoarece ea indică cât vor oferi vânzătorii la acest preţ. Preţul de vânzare se bazează
pe costul producerii fiecărei cantităţi şi acest cost nu se schimbă în prezenţa monopsonului.
Robinson a stabilit două generalităţi:
1.In cadrul competiţiei pure, cumpărătorii vor achiziţiona unităţi succesive dintr-un
bun până la punctul unde preţul este egal cu utilitatea marginală.
2.In cadrul monopsonului, cumpărătorul îşi va regla cumpărările astfel încât costul
marginal pentru el (distinct de costul marginal al producţiei) este egal cu utilitatea marginală.
Robinson arată că în prezenţa curbei ofertei elastice (când costurile marginale şi cele
medii ale producţiei sunt egale) preţul de producţie va fi constant, iar cantitatea cumpărată, în
condiţii de monopson, va fi aceeaşi cu cea în condiţiile concurenţei pure.
Un reprezentant important al şcolii economice postkeynesiste, Piero Sraffa, deşi a
fost un critic al neoclasicismului, munca sa de început s-a încadrat în tradiţia metodologică a
neoclasicismului, generând o critică cu privire la teoria competiţiei pure.Sraffa a arătat
existenţa variaţiei costurilor unitare de producţie pe măsură ce o întreprindere îşi măreşte
producţia. Costurile unitare pot scădea datorită economiilor interne realizate de
întreprindere.Dar scăderea acestor costuri este incompatibilă cu competiţia pură (în caz
extrem aceasta poate conduce la monopol natural). Dacă o întreprindere creşte mai eficient pe
măsură ce dimensiunile sale cresc, vor exista mai puţine întreprinderi şi, deci, mai puţină
competiţie. Sraffa prezintă o teorie bine închegată, dar trebuie reamintit că, atât concurenţa
pură, cât şi monopolul natural sunt cazuri extreme. Există două condiţii care pot distruge
“puritatea” pieţei:un singur producător poate afecta preţul pieţei prin variaţia cantităţii de

7
bunuri oferite pieţei si fiecare producător se poate angaja în producţie sub circumstanţele unor
costuri individuale tot mai mici. Aceste două condiţii au mai multe caracteristici de monopol
decât de concurenţă pură.
Teoria tradiţională a competiţiei menţionează că expansiunea rezultatelor unei
întreprinderi este limitată de costuri. Sraffa arată că această expansiune a rezultatelor este
limitată datorită preţurilor de monopol. De regulă, o întreprindere nu va pierde toate afacerile
dacă va creşte preţul şi nici nu va exclude de pe piaţă toţi rivalii dacă va reduce preţul. Prin
urmare, întreprinderea se bucură de elemente de monopol sigure, chiar în cadrul unei pieţe
competitive. Într-o economie stabilă, o întreprindere poate reduce preţul şi astfel îşi poate
spori vânzările şi profitul în detrimentul concurenţilor. De asemenea, ea poate creşte preţurile
şi, atunci, concurenţii vor avea şi ei de câştigat, prin creştera propriilor preţuri. Cea de-a doua
metodă de creştere a profiturilor este mai acceptată de oamenii de afaceri, deoarece profiturile
devin mai stabile dacă nu atrag “represalii” din partea concurenţilor.
În încercarea de a reprezenta corect problemele legate de lumea “practică”, reală,
Alfred Marshall a realizat o sinteză a celor două abordări ale concurenţei, cea clasică şi cea
neoclasică, bazată pe existenţa a două modele, unul pe termen lung şi altul pe termen scurt.
Modelul pe termen scurt s-a concentrat pe numărul participanţilor pe piaţă, în timp ce modelul
pe termen lung are în vedere fluxul de capital ce intră sau iese de pe piaţă. Ambele modele
încearcă să explice modelul de concurenţă perfectă şi cel de monopol.Marshall a mai ridicat o
problemă ce a fost larg dezbătută de către teoreticieni şi anume definirea conceptului de
“concurenţă pură” şi cel de “concurenţă perfectă”. Astfel, dacă primul concept se referă la
existenţa unui număr mare de producători în cadrul pieţei analizate, cel de-al doilea presupune
şi condiţia suplimentară a unei intrări libere pe piaţă.
O alternativă la concurenţa perfectă a fost “concurenţa practică sau operantă
(workable competition)”, concept ce îi aparţine lui J. M. Clark şi care încearcă să reflecte cu
obiectivitate situaţia reală din economie. Astfel, politica concurenţială trebuie să urmărească
realizarea unei concurenţe operante, practice, desfăşurate într-un mediu concurenţial normal,
care să stimuleze iniţiativa agenţilor economici. Deşi nu există un consens în această privinţă,
criteriile care definesc concurenţa operantă sunt următoarele:barierele la intrarea pe piaţă
trebuie să fie suficient de joase pentru a putea permite intrarea noilor firme atrase de existenţa
unor profituri supranormale;numărul firmelor de pe piaţă trebuie sã fie suficient pentru a
permite economia de scară şi pentru a asigura un comportament independent al acestora;
consumatorii sunt bine informaţi şi alegerea lor are un caracter raţional; cheltuielile
promoţionale nu trebuie sã fie excesive şi reclama trebuie să aibă un caracter informativ;

8
evoluţia profiturilor pe termen lung este strâns legată de gradul de risc al industriei respective;
întreprinderile se caracterizează prin eficienţă în activitatea de producţie şi în procesul de
inovare;sunt evitate situaţiile de supra şi subcapacitate a activităţilor economice.

9
 CAPITOLUL II
FUNCŢIILE ŞI ROLUL CONCURENŢEI

2.1.Functiile concurentei
Referitor la funcţiile care pot fi atribuite concurenţei, trebuie precizat că acestea
rezultă chiar din definiţiile date concurenţei de-a lungul timpului în literatura de specialitate
economică. Astfel, o primă funcţie a concurenţei menţionată în literatura de specialitate se
referă la stimularea preocupărilor agenţilor economici pentru creşterea, diversificarea şi
îmbunătăţirea calităţii ofertei de mărfuri. Se recunoaşte faptul că datorită competiţiei existente
în cadrul pieţei pare şi o creştere a exigenţei consumatorilor faţă de bunurile de consum,
aceştia fiind mai bine informaţi asupra alternativelor de consum existente. Oferta de mărfuri
trebuie permanent adaptată la cerinţele consumatorilor. Această regulă simplă, specifică
marketingului, impune cunoaşterea nevoilor crescânde ale consumatorilor, a gusturilor şi
preferinţelor acestora. Privit in punct de vedere strict economic, concurenţa va elimina pe acei
agenţi economici care nu reuşesc să satisfacă cererea de consum. Din punct de vedere al
marketingului, lucrurile sunt mult mai nuanţate, în sensul că, datorită concurenţei agenţii
economici vor încerca mai mult decât să satisfacă nevoile existente ale consumatorilor.
Datorită competiţiei acerbe existente în economia de piaţă, au fost atribuite acesteia o serie de
descoperiri importante în domeniul bunurilor de consum care au permis situarea agenţilor
economici într-o poziţie fruntaşă pe piaţa de referinţă.
Concurenţa stimulează progresul tehnico-economic, invenţiile şi inovaţiile, oferind
agenţilor economici motivaţia de a crea produse performante şi, în acelaşi timp, de a produce
la un cost mai scăzut. Această funcţie de stimulare a progresului tehnico-economic reprezintă
o cale optimă pentru cucerirea unor poziţii avantajoase pe piaţă. Dacă noul produs, care
înglobează cele mai noi cuceriri ale tehnicii şi tehnologiei, va fi acceptat de către consumatori,
atunci întreprinderea va putea să se dezvolte şi să-şi câştige o poziţie competitivă. În acest
mod, competiţia va stimula agenţii economici să se diferenţieze de ceilalţi competitori prin
crearea unui avantaj competitiv legat de inovaţia tehnologic, ceea ce le va permite să se
poziţioneze mai bine în cadrul segmentului de piaţă ţintit.Ca urmare a acestui fapt, concurenţa
va contribui la eliminarea concurenţilor slabi, care nu reuşesc să se adapteze la cerinţele pieţei
sau nu reuşesc să ţină pasul cu noile descoperiri.
O altă funcţie importantă a concurenţei se referă la alocarea raţională a resurselor
utilizate în activitatea economică, precum şi la repartizarea judicioasă a profiturilor obţinute
proporţional cu efortul efectiv depus de agenţii economici în procesul de producţie şi de

10
distribuţie a bunurilor. De aici rezultă faptul că exercitarea concurenţei pe o anumită piaţă
împiedică realizarea profitului de monopol de către agenţii economici, ceea ce constituie un
element benefic pentru societate.
Concurenţa reglează cererea şi oferta în orice domeniu al activităţii economice, ceea
ce constituie o funcţie de maximă importantă pentru o economie de piaţă liberă. În situaţiile în
care cererea este mai mare decât oferta, agentul economic va căuta să se specializeze într-un
anumit domeniu de activitate care îi va permite să-şi folosească resursele şi abilităţile de care
dispune pentru realizarea de produse sau servicii adaptate la nevoile şi exigenţele
consumatorilor, în timp ce în situaţia în care oferta este mai mare decât cererea, agentul
economic va căuta să se diferenţieze faţă de competitorii săi prin produsele şi serviciile
oferite.
Prin faptul că favorizează raţionalizarea costurilor, concurenţa contribuie la
reducerea preţurilor de vânzare, ceea ce se constituie poate în cea mai evidentă funcţie a sa.
Un preţ mic atrage de regulă o cerere mai mare, ceea ce duce la un volum mai mare al
desfacerilor şi, în final, la maximizarea profitului.
Concurenţa stimulează creativitatea agenţilor economici, având un efect direct asupra
psihologiei acestora. Ei vor fi permanent preocupaţi de satisfacerea în condiţii superioare a
nevoilor de consum şi de maximizare a profitului, elemente care se regăsesc în însăşi definiţia
simplificată a marketingului. Alături de creativitate vor fi stimulate şi alte competenţe
individuale ale agenţilor economici, ceea ce demonstrează efectul benefic al concurenţei
economice.
Toate aceste funcţii enumerate mai sus evidenţiază rolul concurenţei în economia de
piaţă şi anume influenţa sa benefică asupra eficienţei şi echilibrului pieţei. Competiţia trebuie
să genereze competitivitate, adică însuşirea unui agent economic de a concura cu alţi
competitori în cadrul unei anumite pieţe. De multe ori, această competitivitate conduce, poate
paradoxal, la apariţia unor relaţii de cooperare (de exemplu, alianţe, carteluri, integrări) care
au ca scop tocmai întărirea unor poziţii competitive avantajoase deţinute într-un anumit
domeniu de activitate.Chiar în interiorul unei ţări, competitivitatea înregistrată între mai mulţi
agenţi economici ce îşi desfăşoară activitatea într-un anumit domeniu de activitate, conduce la
întărirea poziţiei competitive a ramurii respective. Cu alte cuvinte, firmele naţionale
concurente “cooperează” pentru întărirea competitivităţii naţionale. De exemplu pe piaţa
germană a autoturismelor cei trei concurenţi importanţi, BMW, Mercedes şi Volkswagen
contribuie la întărirea industriei autoturismelor.

11
 Un alt punct de vedere referitor la rolul concurenţei în cadrul unei economii de piaţă
este acela că agenţii economici vor fi determinaţi să descopere factorii de competitivitate care
îi vor situa într-o poziţie avantajoasă pe piaţa de referinţă. Nu trebuie uitat că un agent
economic cu o viziune de marketing va încerca să-şi orienteze toată strategia de marketing
către piaţă, pentru a crea un produs sau serviciu mai avantajos şi deci mai competitiv.
Clasificarea următoare cuprinde cei mai importanţi factori care pot contribui
hotărâtor la competitivitatea unei întreprinderi:
-preţul produsului/serviciului. Dacă un produs sau un serviciu satisface o anumită
nevoie a consumatorilor, acesta va fi ales dacă preţul său este mai mic decât cel al
concurenţilor. Drept urmare, concurenţa prin preţ devine un factor eliminator.
-calitatea produsului/serviciului. Dacă produsul sau serviciul oferit consumatorilor
la acelaşi preţ este de o calitate mai bună decât cel al concurenţilor, atunci va fi preferat de
către consumatori, calitatea devenind un factor eliminator.
-raportul calitate-preţ. Acest factor surprinde cel mai bine modul de achiziţie a unui
produs sau serviciu de către majoritatea consumatorilor, evidenţiind în acelaşi timp
competitivitatea unei întreprinderi. Dacă la o anumită calitate a unui anumit produs sau
serviciu se va cere un preţ mai mare decât cel practicat pe piaţa respectivă, atunci raportul
calitate-preţ va deveni un factor eliminator pentru agentul economic în cauză, deoarece acesta
nu reuşeşte să obţină profit decât prin creşterea preţului la un produs (serviciu) de aceeaşi
calitate cu cel oferit de către concurenţii săi direcţi. Sau preţul de vânzare este acelaşi cu cel al
concurenţilor, dar calitatea produsului (serviciului) este inferioară. Utilizarea acestor trei
factori cantitativi ai competitivităţii determină permanent o echilibrare a pieţei, deoarece o
reducere a preţului sau o îmbunătăţire a calităţii produselor/serviciilor oferite vor determina o
reacţie din partea celorlalţi concurenţi, astfel încât consumatorii vor fi permanent puşi în
situaţia de a alege produsul sau serviciul cu cel mai bun raport calitate/preţ.
-costul produsului/serviciului. Pentru a fi eficienţi şi competitivi agenţii economici
vor căuta să producă cu un cost cât mai mic produsele sau serviciile oferite consumatorilor.
-profitul. Diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul de producţie devine profitul
obţinut în urma activităţii desfăşurate de agentul economic. Profitul, ca factor de
competitivitate reprezintă în acelaşi timp şi o funcţie obiectiv urmărită de către acesta.
-raportul cost/profit. Chiar dacă maximizarea profitului reprezintă scopul oricărui
agent economic, acest lucru nu-i va permite obţinerea competitivităţii dacă profitul se va
realiza cu costuri mari. Pe termen lung, agentul economic va fi eliminat de pe piaţă de un
concurent care înregistrează acelaşi profit dar cu un raport cost/profit mai eficient. Există

12
situaţii, mai ales în cazul micilor întreprinzători, când o firmă poate activa pe o piaţă şi obţine
un profit mic pe baza unor costuri de producţie foarte mici. În timp însă, lipsa posibilităţii de a
aloca o parte din profit pentru dezvoltare, investiţii etc., adică exact lipsa competitivităţii sale
o vor conduce la eliminarea de pe piaţă.
-volumul vânzărilor realizate. Acest factor de competitivitate determină
dimensiunea agentului economic pe piaţa respectivă, mai ales atunci când pot fi calculaţi şi o
serie de indicatori ai capacitătii pieţei (cota de piaţă, cota relativă de piaţă). Cu cât cota de
piaţă deţinută de o întreprindere va fi mai mare, cu atât se poate spune că aceasta ocupă o
mare parte a pieţei, deci deţine o poziţie competitivă.
-economia de scară. Acest factor calitativ contribuie semnificativ la competitivitatea
unui agent economic. Cu cât acesta va realiza o producţie mai mare cu costuri mai reduse va
interveni curba de experienţă care determină economiile de scară.
-tehnologia utilizată. Poate deveni un atu important al unui agent economic care
utilizează o capacitate de producţie modernă, deţine o ridicată capacítate de inovare şi de
integrare a progreselor tehnologice înregistrate într-un anumit domeniu de activitate.
-timpul. Ca factor hotărâtor al obţinerii avantajului competitiv, timpul are în vedere
viteza de oferire a unui produs/serviciu, dar şi viteza de reacţie a competitorilor în anumite
situaţii. La toate acestea se mai poate adăuga şi “rapiditatea” cu care consumatorii pot alege
produsul/serviciul oferit, dispunând de o mare varietate de surse de informare.
-managementul. Se constituie într-un factor competitiv decisiv atunci când este
folosit cu precădere de către acei manageri care reuşesc să-şi armonizeze resursele disponibile
şi obiectivele propuse cu cerinţele pieţei. Cu alte cuvinte întregul sistem managerial trebuie
orientat către piaţă, astfel încât întreprinderea să reuşească să deţină o poziţie competitivă.
-marketingul. Privit ca funcţie a întreprinderii marketingul devine unul dintre cei
mai semnificativi factori competitivi existenţi la momentul actual.
Deoarece consumatorii se orientează către acele produse/servicii care le satisfac cel
mai bine nevoile, ei le vor alege pe acelea care prezintă avantaje semnificative. Dacă
considerăm o egalitate între prosperitate şi competitivitate, atunci pe bună dreptate, viziunea
de marketing, atât de necesară unei întreprinderi ce acţionează pe o piaţă concurenţială,
presupune ca aceasta să fie orientată către piaţă, ţinându-se cont de clienţi, dar şi de
concurenţi.
Toţi aceşti factori ai competitivităţii unei întreprinderi trebuie cunoscuţi de către
manageri, deoarece fără o înţelegere corectă a rolului fiecăruia, obiectivele ce vizează
eficienţa şi profitabilitatea nu vor fi atinse. Deşi fiecare factor în parte ocupă un loc important

13
în cadrul viziunii strategice a unei întreprinderi, în ultimii ani, s-au observat o serie de
schimbări în modul de abordare a acestora. Astfel, practica a demonstrat că specialiştii în
marketing utilizează tot mai frecvent noi acţiuni strategice în vederea obţinerii unor avantaje
competitive. Dacă iniţial concurenţa prin preţ a constituit o variantă strategică des utilizată de
către agenţii economici, astăzi, aceştia dezvoltă noi acţiuni ce au în vedere diferenţierea
produselor/serviciilor, diversificarea gamei sortimentale, îmbunătăţirea calităţii ofertei,
desfăşurarea unor activităţi promoţionale eficiente, rapiditatea adaptării la nevoile
consumatorilor, orientarea spre client etc.Această reorientare spre alţi factori de
competitivitate demonstrează caracterul dinamic al competiţiei, precum şi faptul că fenomenul
concurenţial cunoaşte noi valenţe datorită unui mediu de afaceri aflat în continuă schimbare.
În cadrul teoriei economice a concurenţei sunt evidenţiaţi o serie de factori care au
determinat tipologia concurenţei.Cei mai semnificativi dintre aceştia sunt:
-numărul şi puterea economică a agenţilor economici participanţi la tranzacţiile din
cadrul pieţei;
-gradul de diferenţiere a bunurilor care satisfac o anumită nevoie umană;
-facilităţile sau restricţiile de intrare pe o piaţă;
-gradul de transparenţă a pieţei;
-raportul dintre cererea şi oferta de bunuri;
-conjunctura politică internă şi internaţională.
Cunoaşterea tipologiei concurenţei este foarte utilă în situaţia în care specialistul în
marketing trebuie să analizeze concurenţa şi să adopte strategii competitive de marketing, care
să confere întreprinderii un avantaj concurenţial pe piaţa de referinţă. În funcţie de tipul de
concurenţă existent pe o anumită piaţă vor fi dezvoltate strategii adecvate, în concordanţă cu
profilul competitorilor.

2.2. Tipuri de concurenţă existenta între producători (vânzători)

Pornind de la formele tradiţionale existente în literatura clasică, o primă clasificare
ne indică două tipuri principale: concurenţa perfectă şi concurenţa imperfectă. Cea din urmă
prezintă o serie de forme caracteristice: monopolul, oligopolul, concurenţa monopolistică,
oligopsonul şi monopsonul. Din punct de vedere al marketingului sunt surprinse alte două
forme importante:concurenţa directă şi cea indirectă.
Concurenţa directă apare între întreprinderile ce oferă bunuri identice sau similare
adresate aceleiaşi categorii de nevoi ale consumatorului (de exemplu: nevoia fiziologică de a

14
bea se poate satisface prin consumarea unei băuturi carbogazoase pe bază de cofeină Coca-
Cola sau Pepsi Cola).
Concurenţa indirectă se referă la întreprinderile care realizează produse diferite
destinate să satisfacă aceeaşi nevoie sau nevoi diferite. De exemplu, nevoia de petrecere a
timpului liber poate fi satisfăcută fie prin vizionarea unui spectacol de teatru, fie prin
vizionarea unui film. În acest caz cei doi prestatori de servicii intră în relaţii de concurenţă
indirectă. În cazul în care avem în vedere întreprinderi ce oferă produse diferite pentru
satisfacerea unor nevoi diferite, atunci exemplul porneşte de la opţiunea cumpărătorilor în
funcţie de venitul disponibil. Astfel, o firmă de turism se află în concurenţă indirectă cu una
ce oferă bunuri de folosinţă îndelungată, deoarece consumatorii, în limita venitului disponibil,
vor opta, fie pentru a cumpăra o excursie, fie pentru a achiziţiona o bibliotecă.
În încercarea de a surprinde şi mai bine tipologia concurenţei existente pe piaţă,
Philip Kotler distinge existenţa a altor patru niveluri ale concurenţei bazate pe gradul de
substituire al produsului, ele regăsindu-se în structura celor două tipuri enunţate mai sus.
Concurenţa de marcă se referă la întreprinderile care oferă produse sau servicii
similare, la preţuri similare, aceleaşi categorii de consumatori. De fapt, este vorba despre o
concurenţă directă din punct de vedere al producătorului. Ca exemplu, concurenţa dintre
producătorii de maşini automate de spălat, Bosch şi Whirpool.
Concurenţa la nivel de industrie apare între întreprinderile care oferă aceleaşi
produse sau clasă de produse, aceasta fiind tot o formă a concurenţei directe privită din punct
de vedere al producătorului (exemplu: toate firmele din industria produselor cosmetice).
Concurenţa formală apare între întreprinderile care oferă produse destinate să
satisfacă aceeaşi nevoie. De exemplu, nevoia de deplasare prin intermediul unui mijloc de
transport poate fi satisfăcută fie prin achiziţionarea unui autoturism, fie a unei motociclete.
Aceasta reprezintă o formă a concurenţei indirecte, dacă privim din punct de vedere al pieţei.
Concurenţa generică apare între întreprinderile care îşi dispută aceleaşi venituri ale
consumatorilor, aceasta fiind de fapt, o concurenţă indirectă (exemplu: o întreprindere ce
oferă mobilier de birou şi un magazin de bijuterii).Din punct de vedere al dreptului comercial,
concurenţa prezintă două forme:
-concurenţa loială, considerată licită, deoarece se desfăşoară în cadru legal, având ca
bază perfecţionarea propriei activităţi a agenţilor economici;
- concurenţa neloială, considerată ilicită, deoarece nu sunt respéctate reglementările
din domeniul concurenţei, din dorinţa de a câştiga prin orice mijloc piaţa şi prejudiciind
activitatea competitorilor.

15
 Concurenţa loială reprezintă forma principală a competiţiei existente în cadrul unei
economii de piaţă; ea luând naştere din dorinţa de a obţine profit şi a câştiga o poziţie
avantajoasă pe o anumită piaţă. Dar tot din aceeaşi dorinţă, de maximizare a profitului, în
situaţii frecvente agenţii economici pot recurge la mijloace neoneste pentru atingerea
obiectivelor propuse. Dacă mijloacele precum: reducerea costurilor de producţie, scăderea
preţului de vânzare, îmbunătăţirea calităţii produselor, lansarea de noi produse, utilizarea
publicităţii şi a promovării etc., nu sunt suficiente în lupta concurenţială, atunci tentaţia de a
folosi alte mijloace mai agresive precum denigrarea concurenţilor sau furtul de informaţii
devine extrem de mare. Aceste mijloace şi metode sunt utilizate în funcţie de atitudinea
agenţilor economici vis-á-vis de ceea ce înseamnă competiţie. Dacă aceasta este înţeleasă ca
pe un mijloc de îmbogăţire rapidă, fără scrupule, în dauna altor competitori sau chiar al
societăţii în ansamblul ei, atunci se poate spune că există un comportament concurenţial
neloial, care presupune folosirea unor metode şi practici necinstite.Acest tip de comportament
care generează o concurenţă neloială este sancţionat în ţara noastră de către Legea concurenţei
nr.21/1996, lege care se armonizează cu legile concurenţei comerciale existente la nivel
european.

2.3. Concurenţa perfectă

Noţiunea de concurenţa perfectă şi pură a fost tratată pe larg în literatură de
specialitate economică de numeroşi autori, care au explicat condiţiile necesare pentru
existenţa acesteia. În viziunea renumitului economist Gilbert Abraham-Frois, trebuie făcut
distincţie între ceea ce înseamnă “puritatea” concurenţei şi “perfecţiunea” concurenţei. Astfel
concurenţa este pură atunci când sunt indeplinite simultan trei condiţii:
-atomicitatea, care presupune existenţa unui număr suficient de mare de agenţi
economici (vânzători şi cumpărători) de dimensiuni neglijabile în raport cu piaţa şi nici unul
dintre ei neputând influenţa semnificativ piaţa;
-omogenitatea produsului, ceea ce presupune că pe piaţă există bunuri echivalente,
identice fără deosebiri între ele, neexistând diferenţierea produselor şi nici publicitate;
-intrarea şi ieşirea liberă pe piaţă, care presupune să nu existe nici o barieră juridică
sau instituţională care să limiteze intrarea noilor concurenţi într-un domeniu de activitate,
ramură sau industrie. Eficienţa producătorilor va fi determinată exclusiv prin mijloacele
economiei de piaţă.
Concurenţa perfectă apare atunci când sunt îndeplinite simultan următoarele două
condiţii:

16
 -transparenţa perfectă a pieţei, care presupune ca deciziile agenţilor economici să fie
luate în condiţii de informare perfectă, informaţiile fiind referitoare la calitatea şi natura
produselor şi asupra preţului.
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie; această condiţie presupune ca factorii
de producţie (munca şi capitalul) să fie “distribuiţi” acolo unde vor fi folosiţi cel mai bine.
Ca urmare, concurenţa este pură şi perfectă numai atunci când cele cinci condiţii sunt
satisfăcute simultan. Dacă una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, atunci se poate vorbi
despre concurenţa impură sau imperfectă.
În multe situaţii, în limbajul curent, se foloseşte doar termenul de concurenţa
perfectă, ceea ce poate crea numeroase confuzii atunci când se încearcă delimitarea acesteia
de ceea ce înseamnă concurenţa pură.
Pe o piaţă cu concurenţă perfectă şi pură bunurile sunt produse la costurile cele mai
mici, preţul acestor bunuri fiind egal cu costul marginal. Preţul de echilibru, determinat de
intersecţia curbelor cererii şi a ofertei vă fi impus tuturor agenţilor economici, aceştia urmând
să acţioneze doar asupra cantităţilor oferite sau cerute în funcţie de acest preţ determinat de
piaţă.
Piaţa cu concurenţă pură şi perfectă are o existenţă doar teoretică, deoarece în
practică este aproape imposibil să fie reunite concomitent toate cele cinci condiţii enumerate
mai sus. De aceea, situaţia reală existentă în cadrul oricărei economii de piaţă este aceea a
unei concurenţe imperfecte, cu o varietate de forme. Totuşi, poate surprinzător, concurenţa
perfectă începe să se contureze ca model existent în lumea reală.

2.4. Concurenţa imperfectă şi formele acesteia

Concurenţa imperfectă reflectă cel mai bine realitatea economică, fiind varianta
întâlnită în practică şi care, la rândul ei, prezintă următoarele forme: concurenţa
monopolistică, oligopolul, monopolul, oligopsonul, monopsonul.
Monopolul se caracterizează prin existenţa unui singur producător al unui bun
omogen care se confruntă cu o infinitate de cumpărători existenţi pe piaţă. Produsul realizat
de o întreprindere ce deţine monopolul nu mai are un alt substitut pe aceea piaţă, situaţie ce nu
se regăseşte în realitate, fiind doar o ipoteză, ca şi în cazul pieţei cu concurenţă perfectă.
Întreprinderea care deţine monopolul fixează preţul pe piaţă, dar nu poate impune cantităţile
ce vor fi cumpărate la acest preţ, ele depinzând de cererea cumpărătorilor. Această cerere este
obţinută prin agregarea cererilor individuale ale tuturor consumatorilor de pe piaţă. Dacă în
cazul concurenţei perfecte preţul este stabilit de piaţă, monopolistul poate alege orice nivel al

17
preţului, dar cantităţile cerute de către consumatori pot fi afectate, ceea ce se va reflecta
negativ în veniturile încasate. Comparativ cu concurenţa perfectă, monopolul conduce la
preţuri mai mari, producţii mai mici şi profituri supranormale, ceea ce va determina un
transfer de venituri dinspre consumatori înspre monopol. O întreprindere se poate constitui
într-un monopol în următoarele situaţii semnalate în lucrările economice: când este singură pe
piaţă şi deţine controlul întregii oferte;costul mediu minim este obţinut pentru un output
suficient de mare pentru a satisface toată cererea de pe o piaţă; existenţa unor licenţe
exclusive din partea unor agenţi guvernamentali.
Existenţa monopolurilor este legată de existenţa unor bariere de intrare pe o piaţă,
acestea împiedicând pătrunderea unor noi concurenţi. Principalele bariere la intrare pot fi:
economiile de scară, costurile de producţie mai scăzute, existenţa unor brevete şi licenţe,
materiile prime, localizarea nefavorabilă etc. Un monopol poate fi deţinut fie de o singură
întreprindere, fie de mai multe, care acţionează ca un tot unitar, situaţie ce apare frecvent pe o
piaţă oligopolistă. În unele situaţii, se poate ajunge la deţinerea unui monopol temporar, atunci
când întreprinderea îşi dezvoltă activitatea de inovare şi astfel, obţine un avantaj competitiv.
Dar odată cu apariţia unor produse similare sau substituibile ale concurenţilor, această poziţie
de monopol va fi pierdută. Existenţa îndelungată a unui monopol pe o piaţă are ca efect lipsa
preocupărilor pentru minimizarea costurilor şi promovarea inovaţiilor tehnologice, risipă de
resurse etc. Toate acestea se constituie în efecte negative, cu implicaţie pe termen lung,
afectând grav mediul competiţional existent. Pentru a preveni aceste aspecte nefavorabile se
recurge la o serie de măsuri ca: eliminarea reglementărilor vamale protecţioniste, accentuarea
relaţiilor comerciale internaţionale etc.
Trebuie reţinut că monopolul pur, ca de altfel şi concurenţa perfectă, nu există în
realitate. În practică poate exista situaţia de monopol natural. Acest concept relevă
posibilitatea ca o singură întreprindere să poată deservi o piaţă specifică cu costuri mai reduse
decât s-ar putea realiza acest lucru de două sau mai multe întreprinderi. Monopolurile naturale
sunt caracterizate, în general, de costuri medii şi marginale puternic descrescătoare pe termen
lung, ceea ce face posibilă exploatarea eficientă a economiilor de scară de către o singură
întreprindere. Monopolul natural apare datorită proprietăţilor tehnologice specifice unui
anumit domeniu de activitate.
Odată ce şi-a consolidat poziţia pe piaţă, întreprinderea poate să-şi creeze avantaje
asupra unor eventuali concurenţi, astfel încât să nu mai aibă nici un fel de restricţii legate de
creşterea preţurilor. De aceea, reglementarea preţurilor practicate de un monopol natural
devine o necesitate, fiind justificată intervenţia directă a statului. De regulă, monopoluri

18
naturale se regăsesc în sectoare cheie ale infrastructurii economice, cum ar fi: energia
electricã, transporturile, gazele naturale, comunicaţiile etc.
Deasemenea, in cazuri exceptionale, statul poate conferiunei intrprinderi publice
monopolul legal.In general, este vorba de productie de bunuri considerate importante pentru
securitatea nationala sau a caror productie trebuie sa ramana sub control public strict, ca
energie nucleara, armamentul,tutunul sau jocurile de noroc.
Statul poate sa acorde monopol legal unei intreprinderi publice sau private care se
afla deja in pozitie de monopol natural.Aceasta masura inlesneste supravegherea si controlul
acestei intreprinderi.
Pretul de monopol este o categorie de preturi fixate,si, de obicei el este mai ridicat
decat cel care rezulta din jocul liber al fortelor concurentiale.Acest pret se formeaza in functie
de raportul dintre cererea totala si oferta firmei monopoliste, la nivelul impus de cantitatea
determinata de egalitatea dintre venitul marginal si costul marginal adica la care agentul
economic inregistreaza profit maxim.
Datorita unicitatii producatorului, pe piata de monopol, pretul are tendinta de
crestere, dar daca majorarea depaseste limita acceptata de piata, respectiv de cerere, vanzarile
incep sa scada, ceea ce il va determina pe monopolist sa renunte la sporul de pret aplicat.Cu
alte cuvinte, producatorul trebuie sa recurga la majorarea pretului numai in situatiea in care
acesta nu ii afecteaza volumul vanzarilor, pentru ca veniturile sa nu se micsoreze la randul
lor.Desigur, piata de monopol fiind puternic reglementata, pretul nu poate depasi limita
maxima impusa prin reglementarile legale in vigoare.
Pe de alta parte, daca piata nu suporta pretul practicat, monopolistul care accepta
practicarea unui nivel mai scazut, trebuie sa aiba in vedere limita minima a acestuia.Ea
corespunde nivelului de pret care asigura maximizarea profitului.Pretul de monopol se
formeaza in functie de raportul dintre cererea totala si oferta firmei monopoliste, la nivelul
impus de cantitatea determinata de egalitatea dintre venitul marginal si costul marginal adica
la care agentul economic inregistreaza profit maxim.
Urmarind realizarea unor incasari cat mai mari si profituri ridicate, firmele
monopoliste pot vinde aceleasi produse la preturi diferite:pe piete diferite, la grupuri diferite
de de cumparatori sau pentru cantitati diferite.Aceasta practica monopolista este o politica de
pret discriminatoare.Astfel, se cunosc trei tipuri de discriminare prin pret:discriminarea de
gradul intai sau perfecta, discriminarea de gradul doi si discriminarea de gradul trei.
Discriminarea perfecta este cazul in care pretul este ajustat la cat este dispus clientul
sa plateasca si se poate intalni in cazul cumpararii unor cantitati foarte reduse de bunuri si in

19
cazul prestarii unor servicii.Acest tip de discriminare este un caz limita in care firma
monopolista stabileste un pret pentru fiecare consumator in scopul de a-si maximiza
profitul.O astfel de discriminare este posibila numai atunci cand consumatorii nu pot avea
legatura intre ei.
Discriminarea de gradul doi se realizeaza atunci cand o firma monopolista stabileste
preturi diferite pentru cantitati diferite de bunuri.
Discriminarea se realizeaza prin fixarea unor preturi diferite pentru vanzarea
aceluiasi produs pe piete diferite sau in localitati diferite tinand seama de distanta, de
cheltuielile de transport si de elesticitatea cererii repective, etc. diferita pe pietele respective.
Discriminarea se poate realiza si intre cumparatorii autohtoni si cei straini, stabilind preturi
mai mari pe piata interna si preturi mai reduse pe piata externa pentru ca firma sa fie
competitiva la export.
In concluzie, monopulul isi exercita numai in aparenta dominatia absoluta asupra
pietei, deoarece:
1.Dictatul pietei (exercitat prin stabilirea pretului de vanzare) modifica deseori
dimensiunile cererii bunului creat de firma respectiva in sens contrar celor asteptate.
2.Exista inlocuitori pentru orice bun economic, ceea ce da nastere unei virtuale
concurente a produselor substituibile,monopolul putand sa influenteze cererea prin reclama,
dar nu o poate schimba fundamental pentru ca parametrii ei sunt determinati in ultima
instanta, de gusturile, veniturile, asteptarile consumatorilor, etc.
3.Pozitia de monopol a unei anumite firme este pusa sub semnul intrebarii chiar si in
tarile slab dezvoltate, datorita schimburilor economice internationale.
4.Dominarea pietei de catre monopolul se loveste de reactiile consumatorilor si
uneori, de reglementarile eleborate de stat in vederea protejarii consumatorilor, etc.
Concurenţa monopolistică este una dintre cele mai răspândite forme ale concurenţei
imperfecte, considerându-se că reuşeşte să combine atributele monopolului, ca de exemplu,
puterea de piaţă, cu atributele concurenţei perfecte şi anume, inexistenţa supraprofiturilor.
Piaţa cu concurenţă monopolistică se caracterizează prin diferenţierea produselor şi existenţa
unui număr mare de vânzători de dimensiuni relativ reduse. De asemenea, o caracteristică
esenţială este şi intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă, precum şi faptul că fiecare
întreprindere prezentă pe piaţă se confruntă cu o curbă a cererii descrescătoare în raport cu
preţul. Dar un argument important în favoarea acestui tip de concurenţă îl constituie
diversificarea produselor şi intrarea şi ieşirea liberă de pe piaţă. Totusi, diferenţierea
produselor permite întreprinderilor să-şi stabilească preţurile peste cele ale concurenţilor, fără

20
a-şi pierde astfel consumatorii, deoarece aceştia percep avantajul competitiv oferit şi sunt
dispuşi să plătească un preţ mai mare.
Pe piata monopolistica, pe termen scurt, firma se comporta ca un monopol.Ea isi
realizeaza echilibrul la acel nivel al pretului si productiei, pentru care costul marginal este
egal cu venitul marginal.In acest fel, obtine profit normal, cat si supraprofit.Pe tremen lung,
firma monopolistica isi realizeaza echilibrul la acel volum de productie pentru care pretul
pietei sau venitul marginal egalizeaza costul total mediu pe perioada lunga.Prin urmare, pe
termen lung, firma monopolistica nu obtine supraprofit.
Alegerea pretului pe piata monopolistica este ingreunata de existenta produselor
substituente, ceea ce face ca fiecare producator sa intensifice activitatea promotionala, si in
ultima instanta, sa majoreze pretul.Cu toate acestea pentru ca bunurile proprii sa fie cerute pe
piata in conditiile gradului ridicat de substituibilitate a marfurilor, agentul economic cauta sa
practice un pret ceva mai scazut.Rezulta ca pretul pe piata monopolistica se supune unor
tendinte contradictorii:pe de o parte, nivelul sau are tendinta de crestere ca expresie a
suportarii unor cheltuieli promotionale sporite, iar, pe de alta parte, pretul tinde sa se
diminueze ca efect al preocuparii firmelor pentru impulsionarea vanzarilor.In acest context,
decizia de pret este adoptata la nivel individual in baza obiectivului de maximizare a
profitului.Astfel, in conditii de concurenta monopolistica pretul se formeaza la nivelul fiecarui
agent economic in parte, in functie de raportul dintre cerearea pentru produsele sale si oferta
firmei,respectiv la nivelul productiei pentru care venitul marginal coincide cu costul marginal,
iar profitul inregistrat este maxim.
Ca urmare, pe piata monopolistica, cumparatorii se vor confrunta cu preturi
diferentiate datorita costurilor diferite suportate de producatori, conditiile de productie
specifice fiecaruia generand niveluri de pret maximizatoare de profit diferite.
Oligopolul se caracterizează prin existenţa unui număr mic de întreprinderi ce produc
bunuri similare sau diferenţiate, între ele putându-se stabili înţelegeri în privinţa fixării
preţurilor. În situaţia în care pe piaţă există câteva întreprinderi care produc aceeaşi marfa
întâlnim situaţia de oligopol pur, în timp ce oligopolul diferenţiat poate fi caracterizat prin
existenţa câtorva întreprinderi care oferă produse parţial diferenţiate (ex.: autoturisme). În
acest caz, diferenţierea se poate face prin calitate, prin diversificare sortimentală sau prin
serviciile oferite. Piaţa oligopolistă poate fi caracterizată prin interdependenţa acţiunilor
întreprinderilor existente şi prin incertitudinea reacţiilor întreprinderilor concurente. În cazul
oligopolului pur întreprinderile concurează, de regulă, prin preţ, acesta având un caracter
rigid şi formându-se prin înţelegerea dintre producători. Acest lucru nu mai apare în situaţia

21
oligopolului diferenţiat, când întreprinderile se concurează prin performanţele oferite
consumatorilor, adică exact pe acele caracteristici ale produsului care creează avantajul
competitiv.
Teoria oligopolului a evidenţiat şi existenţa unor cazuri specifice, cum ar fi: duopolul
simetric (ipoteza lui Cournot), care se referă la existenţa a două întreprinderi pe piaţa unui bun
omogen, nici una dintre ele neavând o atitudine de dominaţie asupra celeilalte; duopolul
asimetric cu un singur lider (ipoteza lui Stackelberg), în care o întreprindere este lider, iar
cealaltă adoptă o atitudine de satelit; duopolul cu doi lideri (ipoteza lui Bowley), situaţie care
poate conduce la constituirea unui monopol.
In cazul duopolului asimetric, echilibrul poate fi realizat prin 2 tipuri de strategii.
1.Strategia cantitatii se defineste prin aceea ca fiecare firma porneste de la volumul
productiei celorlalti si de la ipoteza ca aceasta nu se modifica.Ea isi stabileste propria cantitate
de produse la acel nivel care ii maximizeaza profitul urmand ca pretul sa fie determinat de
piata.
2.Strategia calitatii, firma porneste de la preturile practicate de firmele rivale si de
la premisa ca ele nu se vor modifica.Ca urmare, ea isi stabileste pretul care ii maximizeaza
profitul, urmand ca volumul productiei sa fie determinat de piata.
Toate aceste forme ale concurenţei prezentate, precum şi cazurile specifice dezvoltate
sunt tratate pe larg în literatura de specialitate economică, constituind elemente importante de
studiu pentru economişti. Privite dintr-un anumit punct de vedere, toate formele concurenţei
imperfecte reprezintă “un tărâm” favorabil pentru aplicarea conceptelor, metodelor şi
instrumentelor specifice marketingului, deoarece acolo unde există competiţie devine
necesară abordarea acesteia şi prin prisma marketingului. Competiţia va declanşa sau mai
corect ar trebui să declanşeze dorinţa fiecărui agent economic de a se autodepăşi, de a căuta
noi oportunităţi pentru atingerea obiectivelor sale. Marketingul devine astfel un factor
competitiv de maximă importanţă, deoarece supravieţuirea într-o economie de piaţă liberă
presupune să fii competitiv. În zilele noastre, această competiţie este din ce în ce mai acerbă şi
permite, prin eliminarea barierelor de intrare într-un anumit domeniu de activitate,
participarea unui număr din ce în ce mai mare de competitori, chiar şi din domenii diferite.
Poate cel mai sugestiv este exemplul în care Sony a lansat pe piaţă o nouă cameră digitală
Mavica, ceea ce constituie o noutate chiar şi pentru companie, deoarece până acum aceasta
realiza doar instalaţii stereo şi nu aparate foto sau de filmat. Dar într-o perioadă în care
globalizarea este un fenomen de necontestat, globalizarea concurenţei a devenit semnificativă
datorită interdependenţelor existente între pieţe diferite şi a concurenţilor globali ce-şi

22
desfăşoară activitatea la nivel mondial, Sony îşi poate propune ca obiective strategice să
concureze direct pe Kodak. Noul produs oferit consumatorilor, camera digitală Mavica, poate
face poze, acestea pot fi stocate pe dischetă, apoi editate pe computer şi în final pot fi tipărite.
În aşa fel încât poate cel mai temut efect al globalizării concurenţei este acela că nu se mai
poate ştii cu exactitate de unde poate apărea un nou competitor. Chiar dacă competiţia poate
părea ca un factor eliminator pentru un agent economic ce-şi desfăşoară activitatea pe o
anumită piaţă, aceasta reprezintă singura cale spre progresul societăţii, singurul mijloc de
satisfacere mai bună a nevoilor consumatorilor, şi de ce să nu recunoaştem, unica şansă de
participare la circuitul economic mondial.

23