Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
IOAN STANOMIR
Naşterea Constituţiei
JEREMY P A X M A N
Animalul politic
ŞTEFAN ZELETIN
Din Ţara Măgarilor. însemnări
RAYMOND A R O N
Spectatorul angajat
K A R L M A R X , FRIEDRICH ENGELS
Manifestul Partidului Comunist
PIERRE M A N E N T
Raţiunea naţiunilor NEMIRA
Coperta colecţiei: Dana MOROIU
Ilustraţia copertei: piego RIVERA, The Making of a Fresco, detaliu
PREFAŢĂ
Norberto Bobbio ' Născut la 10 octombrie 1909, la Torino, profesor de drept şi fi
LIBERALISMO E DEMOC RAZIA
lozofie politică la Camerino, Siena, Padova şi Torino, membru în
Originally published in Italian by Simonelli Editore srl under the title
Accademia dei Lincei, senator pe viaţă din 1984, reprezentând Gru
LIBERALISMO E DEMOC RAZIA by Norberto Bobbio
© Simonelli Editore srl - www.simonel.com - Milano - Italy pul Democraticilor de Stânga - Ulivo, editorialist la La Stampa.
Opera sa cuprinde aproape 1 700 de titluri, din care peste 30 de cărţi,
© Editura Nemira & Co, 1998, 2007 cele mai influente fiind Scienza e tecnica del diritto (Torino, 1934),
Teoria della scienza giuridica (Torino, 1950), IIpositivismo giuridico
Tehnoredactor: Corneliu ALEXANDRESCU
(Torino, 1961), Diritto e Stato nelpensiero di E. Kant (Torino, 1969),
Orice reproducere, totală sau parţială, a acestei lucrări, 1problemi della guerra e le vie della pace (Bologna, 1979), Ilfuturo
fără acordul scris al editorului, este strict interzisă della democrazia (Torino, 1984), L'etâ dei diritti (Torino, 1989),
şi se pedepseşte conform Legii dreptului de autor. Destra e sinistra (Roma, 1994).
2
ISBN 978-973-569-967-3 Interviu cu Antonio Gnoli în La Repubblica, 27 iulie 1997, p. 23.
DANIEL BARBU PREFAŢĂ
de seminar gândirea politică a lui Guicciardini, a citat reprezintă şi revanşa istorică a ideilor pe care Bobbio
teza pe care Andrei Oţetea tocmai o consacrase scriito le-a afirmat şi apărat întreaga sa viaţă.
rului florentin 1 . Angajamentul său politic direct din perioada războiu
Această scurtă întâlnire intelectuală dintre tânărul ju lui, când, în calitate de fondator al Partidului de Acţiu
rist şi filozof italian şi istoricul român nu a fost decât un ne, a încercat să pregătească formula politică succesorală
simplu accident. Semnificaţia ei rămâne strict anecdoti a fascismului printr-o operaţie de conciliere a aspiraţii
că, deşi, aparent, între cele două personalităţi, legături lor populare către dreptate socială cu etica politică libe
le, oricât de indirecte, s-ar fi putut dovedi oarecum mai rală, a fost, la vremea respectivă, un eşec. Această
strânse. Căci atât Bobbio, cât şi Oţetea aparţin familiei formulă, în ciuda meritelor acumulate în rezistenţa îm
politice şi intelectuale a stângii democratice europene in potriva fascismului, a rămas izolată vreme de cinci de
terbelice, înţeleasă în sensul cel mai larg ce poate fi atri cenii între marxismul gramscian, autoritar în mediile
buit acestui termen. Ceea ce îi desparte însă în mod intelectuale din Peninsulă, şi tradiţionalismul pragmatic
radical este modul în care fiecare, în sânul propriei cul şi organic al demo-creştinilor care îşi asiguraseră mono
turi, a ştiut să exprime această sensibilitate politică. polul vieţii politice italiene. Bobbio a ştiut însă să trans
Cea mai simplă caracterizare a prezenţei intelectuale a forme această marginalitate într-un magisteriu moral şi
lui Bobbio în cultura italiană din 1934 şi până astăzi ar pu civic, care a pregătit în bună măsură refondarea statului
tea fi epuizată de un singur cuvânt: consecvenţa. Format după sfârşitul Războiului Rece.
în ambianţa intelectuală torineză dominată de figura lui în schimb, Andrei Oţetea, văzut în acest context doar
Luigi Einaudi, el a fost întreaga sa viaţă partizanul inde- ca o figură a intelectualului român format în perioada
fectibil al unui liberalism de orientare socială şi de expre interbelică şi căruia i-a fost dat să-şi continue cariera sub
sie laică. Convingerile sale nu au cedat nici în faţa comunism, a urmat un traseu invers. Dacă succesul său
fascismului şi nici nu s-au lăsat strivite după război în în politic şi social nu a întârziat prea mult, încununându-i
cleştarea aproape homerică dintre discursul marxist şi va maturitatea ştiinţifică, posteritatea sa intelectuală rămâ
lorile democrat-creştine. Succesul său politic şi intelectual ne însă anonimă. A triumfat persoana, nu ideile sale. Is
a venit târziu, ca rod al răbdării şi perseverenţei, al mo toric format într-un spirit marxist destul de vag, Oţetea
deraţiei şi spiritului critic, al neîncrederii faţă de iluzia a fost, la începutul carierei sale, o personalitate relativ
politică şi al spiritului analitic. într-un anume fel, a doua marginală într-o cultură dominată de naţionalismul dog
Republică italiană, a cărei naştere a început să fie anun matic şi antidemocratic al dreptei. Ieşirea din această izo
ţată în 1992 prin prăbuşirea Democraţiei Creştine şi com lare iniţială nu s-a manifestat însă la Oţetea pe calea
pleta schimbare la faţă a Partidului Comunist Italian, revanşei ideilor şi a consecvenţei atitudinii civice. împo
triva convingerilor sale democratice de stânga, el nu a
1
Franţois Guickardin. Sa vie politique et sa pensee politique, ezitat să se ralieze fără rezerve totalitarismului, destinul
Paris, 1927. său intelectual şi politic sfârşindu-se odată cu acesta.
DANIEL BARBU PREFAŢĂ
Oricât de întâmplătoare ar fi, această comparaţie su ideilor nu este adesea mai mult decât o simplă funcţie
gerată de o lectură de tinereţe a lui Norberto Bobbio are iconografică a istoriei politice.
totuşi o valoare ilustrativă pentru înţelegerea mecanis Cazul cel mai elocvent şi probabil cel mai dramatic
mului de producere şi supravieţuire a ideilor în cele două este dispariţia aproape desăvârşită a ideilor de stânga
culturi, italiană şi română. după căderea totalitarismului. Eşecul regimului este
S-ar părea că, în Italia, ideile supravieţuiesc istoriei, aproape unanim identificat cu eşecul ideilor la care regi
în vreme ce, în România, istoria consumă ideile. Una din mul a recurs pentru a-şi legitima utilitatea istorică. Mar
explicaţiile acestei diferenţe ar putea rezida în faptul că, xismului vulgar oficializat de comunism i se opune astăzi
în Italia, ca în întreaga civilizaţie occidentală, forţa por un liberalism didactic, format din idei fragmentare, din
tantă a ideilor politice pare să fie de natură etică. Dim sentinţe şi formule mnemotehnice, uri liberalism con
potrivă, în ambianţă românească, ideile sunt purtate struit din elemente disparate, preluate din surse diferite
exclusiv de oameni şi, ca atare, suferă de o lipsă endemi (etică, economie, filozofie) şi care recurge cu exclusivi
că de perpetuitate. In România, ideile nu au decât valoa tate la logica învăţării. Ca şi cum acest liberalism expur
rea pe care le-o poate conferi întruparea lor într-o gat şi rudimentar ar fi unicul pedagog al democraţiei.
experienţă istorică şi politică dată şi nu au nici un fel de Misiunea esenţială pe care ar avea-o de îndeplinit gân
răsunet în afara persoanelor sau grupurilor care le ani direa lui Bobbio într-un asemenea climat politic şi inte
mă. Ideile nu sunt decât numele pe care îl poate căpăta lectual, în care a gândi liberal trece drept singurul
la un moment dat o anumită situaţie strategică a câmpu predicat verbal al democraţiei, este aceea pe care cartea
lui intelectual şi politic. Ele nu sunt însăşi strategia po lui Oţetea s-ar părea că a jucat-o cândva pentru tânărul
trivit căreia oamenii pot determina existenţa unor situaţii filozof torinez: trezirea gândirii critice.
în câmpul intelectual şi politic. Cu alte cuvinte, în cui* Dacă astfel poate fi descrisă misiunea, probabil im
tura română, ideile sunt rareori pândite de pericolul de posibilă, a operei lui Bobbio în cultura română postco-
1
a deveni convingeri. munistă, două ar fi problemele pe care această operă
în revanşă, cultura politică occidentală funcţionează filozofico-juridică le formulează ca mesaje politice di
în aşa fel încât să permită reuşita unor idei capabile să recte şi imediate: chestiunea magisteriului moral al in
convingă chiar şi după ce experienţa istorică ce le-a dat telectualilor 1 şi cea a responsabilităţii lor civice. Altfel
naştere s-a încheiat. Altfel spus, în ordine conceptuală,
1
ideile au precedenţă în faţa istoriei. Norberto Bobbio a Dau termenului intelectual, a cărui definire a iscat în România
avut, aşadar, dreptate să-şi păstreze şi să-şi afirme con postcomunistă o inutilă dezbatere, conţinutul pe care îl are în Franţa,
unde cuvântul însuşi a fost inventat pe timpul afacerii Dreyfus: in
vingerile, chiar dacă istoria politică şi intelectuală a ţării
telectual este cel care transferă pe terenul politic şi civic un capital
sale nu i-a dat această dreptate timp de cincizeci de ani.
simbolic acumulat într-un domeniu exterior politicului, de regulă un
în România, cei care nu izbutesc să devină icoane ale spi capital universitar sau cultural, v. Christophe Charle, Naissance des
ritului public par să nu aibă niciodată dreptate. Istoria intellectuels, Paris, 1990.
DANIEL BARBU
spus, cum reuşesc intelectualii, într-un context social dat, Sub totalitarism - citim pretutindeni -, românii au
să se raporteze la valorile autonomiei persoanei şi inde fost masificaţi; adevărata personalitate a fiecăruia dintre
pendenţei gândirii, şi cum răspunde această raportare cei care au trăit între 1948 şi 1989 nu s-a putut exprima cu
vocaţiei pentru egalitate şi dreptate care pare să caracte adevărat şi pe deplin. Sub totalitarism, românii au fost lip
rizeze majoritatea societăţilor moderne. siţi - cu forţa şi împotriva propriei voinţe - de putinţa
de a construi destine individuale, de posibilitatea de a-şi
alege soarta, de a formula opinii politice, de a-şi exprima
CĂRTURARII CARE NU AU TRĂDAT gândurile. Sub totalitarism, românii au trăit sub imperiul
fricii, asemenea unor fiinţe traumatizate, în permanentă
într-un text publicat la aproape optzeci de ani, defensivă, frământate de grija traiului de fiecare zi.
Bobbio îşi mărturisea admiraţia pentru „cărturarii care Aceste imagini epico-morale nu descriu societatea
nu au trădat", pentru intelectuali ca Solari, Benedetto românească din perioada totalitară, ci felul în care so
Croce sau Piero Gobetti 1 care au constituit pentru el fi cietatea românească din anii '90 este dispusă să-şi amin
guri exemplare nu numai cu titlul de gânditori, dar şi în tească de comunism.
calitate de cetăţeni. Aceşti filozofi, ca şi Bobbio însuşi, Care este rostul unor astfel de tablouri istorice ? Ce
nu au cedat ispitei totalitarismului, menţinându-şi intac demisie a raţiunii sunt chemate ele să explice ? Funcţia
tă fidelitatea faţă de gândirea critică. lor nu este aceea de a falsifica realitatea sau de a înşela
Cel care citeşte astăzi publicistica de opinie din Româ gândirea, ci de a explica tot ce nu poate sau nu trebuie
nia, fără să cunoască istoria celor care o fabrică şi o ani să fie examinat pe cale raţională. Rolul intelectual şi so
mă, s-ar putea mira (şi ar fi fără îndoială îndreptăţit să o cial pe care îl îndeplinesc este acela de a scuti societatea
facă) la gândul că, în societatea românească, comunismul românească de obligaţia de a-şi privi în faţă trecutul.
a rezistat vreme de cinci decenii, deşi intelectualii de ta Sarcina lor pare să fie aceea de a dezvinovăţi. Cu doar câ
lent şi oamenii de spirit - urmând exemplul gânditori teva excepţii, românii au fost victimele totalitarismului.
lor italieni care au refuzat public fascismul - i-au fost Istoria lor a fost izbită de un cataclism asupra căruia nu
hotărât potrivnici. Acest ipotetic observator inocent ar au avut nici o putere. Comunismul ne este prezentat ca
avea dreptul să-şi închipuie că ideologii partidului comu un fel de stihie istorică abătută asupra românilor, anihi-
nist au avut de îndeplinit o sarcină extrem de grea, aceea lându-le pe de-a-ntregul voinţa.
de a face faţă unei pleiade de înfocaţi apărători ai tradiţi Această interpretare a istoriei totalitare româneşti
ilor naţionale, ai liberalismului, ai democraţiei creştine şi este menită să ne facă să uităm. Să uităm că românii care
ai altor curente de gândire care au în comun demascarea au fost executaţi, întemniţaţi, internaţi, persecutaţi sau
caracterului inuman al totalitarismului. exilaţi vreme de cinci decenii n-au fost executaţi, întem
niţaţi, internaţi, persecutaţi sau exilaţi de la sine, prin pu
1
Italia civile. Ritratti e testimonianze, Torino, 1986, p. 11. terea şi fapta unor instanţe impersonale pe care le numim
DANIEL BARBU PREFAŢĂ
„totalitarism", „comunism", „partid" ori „securitate". în partidul comunist şi au colaborat uneori cu poliţia po
Toţi aceşti români au căzut victimă altor români, pro litică pentru a face carieră, pentru a-şi vedea publicate
motori ai totalitarismului, teoreticieni ai comunismu cărţile, pentru a trăi mai bine, pentru a putea călători,
lui, activişti ai partidului, lucrători ai securităţii. Dacă pentru a atinge un anumit nivel de normalitate şi de îm
românii din prima categorie, cea a victimelor, nu poartă plinire, în sfârşit, al patrulea tip de atitudine, cea a par
în nici un fel răspunderea pentru suferinţa lor personală ticipării. Românii care i-au aparţinut au fost, laolaltă şi
şi pentru drama lor colectivă, românii din cea de-a doua luaţi în parte, însuşi regimul, însuşi partidul, însăşi se
categorie au ales, fiecare în parte şi toţi împreună, să curitatea, însăşi puterea.
devină şi să acţioneze în calitate de promotori ai totali în 1989, la ieşirea sa din scenă, Partidul Comunist Ro
tarismului, teoreticieni ai comunismului, activişti ai par mân includea 15% din cetăţenii români, ceea ce reprezen
tidului, lucrători ai securităţii. ta o treime din populaţia activă şi aproximativ o pătrime
Această interpretare a istoriei totalitare româneşti din numărul adulţilor. Dacă luăm în calcul şi membrii de
vrea şi o face cu intenţie - să ne facă să uităm că nu toţi familie, rezultă că trei sferturi din societatea românească
românii au fost victime şi că nu toţi românii au rezistat. era legată instituţional, direct sau indirect, de regimul co
Există cel puţin patru mari tipuri în care putem să înca munist. Ar fi ridicol însă să ne reprezentăm, aşa cum se
drăm atitudinile şi comportamentele publice ale genera sugerează că ar fi cazul, poporul român ca pe un popor
ţiilor care au trăit în România între 1948 si 1989. în dostoievskian, format din milioane de adulţi care au trăit
prima tipologie se înscriu cei care au avut o atitudine de zi de zi drama sfâşietoare de a fi membri ai unui partid pe
rezistenţă: este vorba aici despre rezistenţa organizată, care îl detestau în adâncul conştiinţei. De fapt, Partidul
dar necoordonată, a celor care s-au refugiat în munţi şi Comunist Român nici măcar nu a existat cu adevărat în
s-au opus în mod violent noului regim, ca şi despre re calitate de organism politic solidar, cu o ideologie şi cu
zistenţa celor care, fiind preoţi, intelectuali, organiza obiective sociale şi economice specifice. Au existat, în
tori sindicali, creştini militanţi sau simpli ţărani, şi-au schimb, trei milioane şi jumătate de oameni care şi-au ur
formulat în public, individual sau în grup, opoziţia de mărit, fiecare în parte, propriile interese de clan sau indi
principiu faţă de totalitarism. A doua atitudine, proba viduale. Hotărâţi să răzbată, să-şi facă un drum în viaţă,
bil majoritară, a fost cea a supunerii pasive. Ei i-au apar să acumuleze - fiecare la propriul nivel - un capital de
ţinut românii care, deşi nu împărtăşeau (din motive putere şi de notorietate, fără prejudecăţi, liberi faţă de ori
religioase, intelectuale sau de altă natură) principiile co ce fel de tradiţie, departe de orice instanţă morală.
munismului şi nici nu aprobau în forul lor interior me Acest lucru a fost posibil şi pentru că a lipsit cu de
todele sale de acţiune socială; acceptau pe de-a-ntregul săvârşire contra-exemplul pe care, în alte societăţi, 1-a
consecinţele civile ale totalitarismului. Românii din a tre constituit individualismul civic şi critic al „disidenţilor".
ia categorie tipologică, caracterizată de supunerea activă, Lăsând de-o parte manifestări ce pot intra, tipologic, în
s-au înscris, mânaţi de regulă de o motivaţie profesională, categoria „revendicări sindicale", precum cele din 1977
DANIEL BARBU PREFAŢĂ
în Valea Jiului, ori din 1987 de la Braşov, ori revoltele de vedere intelectual, regimul era extrem de fragil, ceea
izolate ale lui Gheorghe Calciu şi Doina Cornea, singu ce le oferea ipotetic intelectualilor posibilitatea nu nu
ra schiţă de mişcare civică cât de cât semnificativă a fost mai de a-şi marca opoziţia filozofică faţă de comunism,
cea articulată în jurul lui Paul Goma, mişcare formată dar şi de a pune în cauză dispozitivul ierarhic de exerci
însă din persoane care, prin gestul lor, nu doreau decât tare a puterii.
să-şi grăbească emigrarea. De aceea, s-a dovedit necesar ca, în România, proce
Chiar şi în ultimii ani ai regimului, acesta nu a făcut, sul de delegitimare a totalitarismului să urmeze mode
ca atare, obiectul unei critici de fond. Atunci când aceasta lul revoluţionar, revoluţia fiind atât mijlocul prin care
totuşi s-a manifestat, fie în mediul unor generaţii mai fostele elite comuniste au procedat la reforma proprii
vechi ale nomenclaturii, fie prin vocea unor scriitori, ea lor structuri şi ierarhii, cât şi instanţa care le-a permis in
a vizat cu exclusivitate abuzurile comise de persoanele telectualilor să se impună ca unici purtători de cuvânt ai
care reprezentau sistemul la vârf. societăţii civile.
Singura excepţie - rămasă atât anonimă, cât şi neva Dacă procesul de democratizare ce însoţeşte orice tre
lorificată politic în anii '90 - de la această regulă a in- cere de la un regim autoritar la Statul de drept poate fi
tangibilităţii comunismului o constituie anumite grupări descris ca o instituţionalizare a nesiguranţei 1 , atunci re
religioase disidente de orientare neo-protestantă, care au voluţia, ca rit major al acestei treceri, este constrânsă să se
trecut de la incriminarea morală a agenţilor represiunii prezinte drept o certitudine instituţionalizată. Altfel spus,
la denunţarea politică a regimului totalitar. Numai pen dincolo de probabila spontaneitate a gesturilor de revol
tru membrii acestor grupuri afirmarea identităţii a fost tă şi de improbabilele acţiuni provocatoare, revoluţia, aşa
investită într-un refuz sistematic al colaborării, sub ori cum românii au trăit-o în decembrie 1989, a fost, în prin
ce formă, cu regimul şi cu mandatarii acestuia. cipal, un efort anonim de sistematizare şi de raţionali
Lipsa unei opoziţii intelectuale este cu atât mai stra zare a lipsei proiectului politic al schimbării.
nie cu cât, în ciuda aparenţelor, comunismul de tip so A fost neapărat nevoie ca răsturnarea comunismu
vietic nu a fost un regim politic de esenţă ideologică: lui românesc să adopte o cale revoluţionară nu pentru
funcţia pe care o îndeplinea ideologia era, cu precădere, că natura acestuia s-ar fi dovedit mai represivă decât
aceea de a marca în chip vizibil o ierarhie între „proprie în alte părţi ale Europei de Est ori liderii săi s-ar fi ară
tarii" sistemului (investiţi cu autoritatea de a canoniza tat mai hotărâţi să nu cedeze puterea, ci, pur şi simplu,
şi modifica mesajul dogmatic) şi mulţimea celor care nu pentru că partidul unic nu a avut interlocutori cu care să-şi
erau chemaţi decât să adere la acest mesaj, fără a fi obli negocieze succesiunea. S-ar putea spune că revoluţia
gatoriu şi necesar să creadă în el 1 . Altfel spus, din punct
1
Adam Przeworski, Democracy as a Contingent Outcome of
1
Guy Hermet, Les desenchantements de la liberte. La sortie des Conflicts, în Jon Elster, Rune Slagstad (eds.), Constituţionalism and
dictatures dans les annees 90, Paris, 1993, p. 20. Democracy, Cambridge, 1988, p. 63.
DANIEL BARBU PREFAŢĂ
a fost forma prin care totalitarismul însuşi a inventat lor are ca predicat „a fi liber să faci", în vreme ce adevă
societatea civilă. ratul magisteriu moral al intelectualilor se alimentează
Odată cu societatea civilă, s-a născut şi instituţia ma- din principiul „a fi dator să faci", chiar şi atunci când
gisteriului moral al intelectualilor, instituţie tot atât de ceea ce trebuie făcut este strict interzis.
ilegitimă în România ca şi părintele care a adus-o pe
lume. Paradoxul care străbate aproape fără excepţie in
tervenţiile publice ale intelectualilor epocii post-totali- NICI CU EI, NICI FĂRĂ EI
tare este că acest tip de intervenţie aparţine în mod
natural vârstei totalitare. Simplu spus, intelectualii ros „Şi dacă încercarea reuşeşte ? " : aplicată experienţei
tesc, după căderea comunismului, acele cuvinte pe care comuniste, întrebarea pare astăzi stupidă, dar ea a fost
ar fi trebuit să i le adreseze pe când se afla la putere. Ei formulată, din 1917 şi până în 1989, cu bună-credinţă şi
au încercat să îndeplinească, într-o societate potenţial destule temeiuri de către numeroşi intelectuali . Acum,
1
democratică, funcţia pe care au refuzat, de regulă con lucrurile sunt oarecum limpezi. Vreme de multe dece
ştient, să şi-o asume în societatea totalitară. Ei pot avea nii însă, nu a fost clar dacă comunismul este un plan
dreptate, şi au avut-o în numeroase situaţii. Dar această criminal de exterminare a burgheziei şi a valorilor ei
dreptate este construită pe impostură şi, ca atare, lipsită sau, dimpotrivă, un proiect generos de transformare
de orice capacitate de convingere. Pentru că nimeni nu a cursului istoriei. în faţa acestei ambiguităţi, Bobbio a
acceptă ca aceia care s-au supus şi adesea au elogiat co dialogat - critic şi constant - cu comuniştii potrivit
munismul să celebreze astăzi democraţia ca şi cum cele principiului „nici cu ei, nici fără ei" 2 .
două atitudini ar fi perfect coerente şi în deplină conti Este un ideal ratat un ideal care s-a consumat defini
nuitate. Aceşti intelectuali au acum dreptate pentru că, tiv ? N-ar fi oare un răspuns afirmativ dovada, prea grab
înainte de a găsi curajul de a vorbi, istoria însăşi le-a dat nic obţinută, că nu poate exista un regim politic bun,
dreptate. Or, cărturarul care nu trădează este cel care are acceptând ca valabil celebrul aforism potrivit căruia de
dreptate chiar şi atunci când istoria pare să-1 dezmintă. mocraţia liberală nu ar fi decât cel mai puţin rău dintre
Este uşor să ai dreptate atunci când această dreptate este regimurile imaginabile ? Să fie oare interogaţia clasică a
evidentă pentru toată lumea. Nu este nevoie de un ma filozofiei politice lipsită de obiect ?
gistrat decât atunci când dreptatea nu se oferă de la sine Fără îndoială, anticomunismul postcomunist este o
şi în mod indiscutabil părţilor interesate. Magisteriul mo atitudine intelectuală tot atât de comodă pe cât era de
ral pe care îl revendică astăzi intelectualii români este, de incomod anticomunismul contemporan cu comunismul.
aceea, extrem de precar pentru că el ar fi trebuit asumat
pe când totalitarismul era şi judecător, şi parte, şi execu 1
Norberto Bobbio, // dubbio e la scelta. Intellettuali e potere
tor. Intelectualii români judecă azi în contumacie şi, de nella societâ contemporanea, Roma, 1993, p. 223.
2
aceea, magisteriul lor este profund imoral. Magisteriul Ibidem,p.218.
DANIEL BARBU PREFAŢĂ
Pare că anii '90 sunt dominaţi de un nou conformism temeiul celor mai elementare norme ale dreptului natu
moral, ce se exprimă în forma unui patos stereotip şi ral, pentru a condamna totalitarismul definitiv. Numai
convenţional al denunţării trecutului totalitar. Aşa, de că toţi aceşti oameni nu au fost victimele, în imensa ma
pildă, cu excepţia unor populaţii izolate şi ostracizate de joritate a cazurilor nevinovate, ale totalitarismului ca
nostalgici ai naţionalismului ceauşist, intelectualii ro atare. Utopia poate sminti, dar nu ucide. Ideologia poate
mâni din anii '90 s-ar considera descalificaţi dacă nu şi-ar minţi, dar nu înjoseşte. Toţi aceşti oameni au fost ucişi
asuma rolul de purtători de cuvânt ai unei etici aflate în şi înjosiţi de alţi oameni. Aceasta este una dintre conclu
radicală opoziţie cu marxism-leninismul, cu socialismul ziile, extrem de simple şi de evidente, ale istoriei tota
real, cu doctrinele de stânga şi mai ales cu experienţa po litarismului comunist.
litică, economică şi socială a totalitarismului. înstrăinarea radicală şi neproblematică de un regim
Deşi se poate demonstra cu ajutorul cifrelor că, din a cărui experienţă au făcut-o, activ sau pasiv, majorita
1948 şi până în 1989, românii cărora le-a mers (compara tea criticilor de astăzi ai totalitarismului este posibilă pe
tiv) bine au fost mai mulţi decât românii cărora le-a mers baza unui raţionament simplu: în urma unui lanţ de
(mai degrabă) rău, deşi s-ar putea susţine că nu comunis asumpţiuni succesive, responsabilitatea politică, juridi
mul a fost cel ce s-a străduit să modeleze societatea potri că şi morală pentru tot ceea ce s-a întâmplat rău în tre
vit unor referinţe ideologice, ci că, dimpotrivă, societatea cutul nostru apropiat nu ar aparţine, în ultimă instanţă,
s-a folosit de comunism pentru a încerca să atingă unele decât şefului suprem, care ar fi confiscat Partidul, care,
din ţintele specifice oricărui proces de modernizare 1 , deşi la rândul lui, ar fi confiscat societatea etc. Cu alte cuvin
obiectivul explicit al comunismului nu a fost acela de a te, vinovaţi pentru ororile totalitarismului nu ar fi decât
reprima tot ceea ce se putea dovedi a fi contrariul său, nu Stalin, Ceauşescu şi alţi dictatori din aceeaşi specie. Ruşii
este mai puţin adevărat că violenţa represivă a făcut indu sau românii nu ar fi făcut decât să suporte, împotriva
bitabil parte din istoria totalitarismului românesc. în Ro voinţei lor, arbitrariul conducătorilor care le-au fost hă
mânia anilor '50, '60, '70 şi '80, au existat oameni - că este răziţi de o istorie a cărei răspundere nu o poartă.
vorba despre câteva sute sau despre multe sute de mii mi în linii mari, totalitarismul a trecut în istorie. Ideile
se pare o problemă secundară - care au fost ucişi, tortu însă, dacă sunt întemeiate pe convingeri, au capacitatea
raţi, întemniţaţi, persecutaţi, urmăriţi, umiliţi, înjosiţi nu de a supravieţui istoriei în măsura în care au şi calitatea
pentru o infracţiune anume, ci pentru ceea ce erau şi pen de a o precede. Totalitarismul este, probabil, mai puţin
tru ceea ce credeau. Această constatare este suficientă, în un amurg al ideologiei, cât un eşec al oamenilor care s-au
folosit de ideologie pentru a câştiga şi menţine puterea.
1
Daniel Barbu, Şapte teme de politică românească, Bucureşti, Dacă ideea care a inspirat comunismul ca sistem de
1997, pp. 37-61 (fragment reprodus sub titlul „Destinul colectiv, ser gândire este aceea a unei cât mai mari egalităţi - politi
vitutea involuntară, nefericirea totalitară: trei mituri ale comunis
mului românesc" în Miturile comunismului românesc, sub direcţia ce, economice şi sociale - între oameni şi dacă comu
lui Lucian Boia, Bucureşti, Nemira, 1998). nismul ca formă de guvernământ a încercat să instaureze
DANIEL BARBU
egalitatea în servitute, ne mai putem oare închipui că exigenţa pentru o mai mare egalitate efectivă - la nivelul
existenţa egalităţii în libertate va fi cândva posibilă ? instrucţiei, asistenţei medicale, pieţei muncii, locuinţei
Libertatea fiind înţeleasă aici în sens bobbian, ca „a avea etc. - ca un gest nivelator, ca o frână în calea economiei
posibilitatea să faci", şi nu în sens hegelian ca „a fi nece productive. Pentru liberalism, diferenţele şi disparităţi-
sar să faci". le sociale şi economice nu sunt un rău în sine, ci semnul
Cu treizeci şi cinci de ani înainte de prăbuşirea tota unei societăţi care funcţionează, al unei activităţi econo
litarismului de tip sovietic, Bobbio îşi autocaracteriza mice sănătoase. Dimpotrivă, pentru socialism, asemenea
gândirea, profund înclinată spre stânga, dar imună la ten discrepanţe sunt fundamental maligne, ele putând fi doar
taţia comunismului real, ca aparţinând unui „iluminism temporar acceptate şi numai în numele unei redistribuiri
pesimist" 1 . Cu alte cuvinte, dacă istoria, inclusiv cea a viitoare cât mai raţionale.
eşecului regimului comunist, ne îndreptăţeşte să fim în cele din urmă, libertatea este o valoare negativă,
sceptici, gândirea ne obligă să rămânem ataşaţi idealuri definită prin limitele ei, pe când egalitatea este o valoa
lor de dreptate şi egalitate. Sarcina fundamentală pe care re pozitivă, care solicită o disciplină permanentă a acţiu
pare că şi-a asumat-o Bobbio este cea a concilierii socia nii sociale, disciplină investită în proceduri. Libertatea
lismului cu libertatea, a identificării bazelor individua trebuie apărată, egalitatea se cere formalizată. Liberta
le ale democraţiei, a articulării libertăţii de dreptate. tea înseamnă protecţie a sferei individuale private, ega
Poziţia sa mediană, moştenită de la Luigi Einaudi, litatea presupune multiplicarea voluntară a procedurilor
care se încumetă să ţină echilibrul între socialism (a că de participare în toate domeniile în care se joacă desti
rui vocaţie este de a valoriza egalitatea) şi liberalism (ce nul comun al unei societăţi. Potrivit lui Bobbio, liberta
conferă conotaţii pozitive inegalităţii) este, în fond, im tea şi egalitatea sunt, fiecare în parte, valorile centrale ale
posibil de apărat. Cele două poziţii sunt, după cum ar liberalismului şi, respectiv, democraţiei. Ca atare, ele nu
putea însuşi Bobbio să scrie, dacă nu exclusive, atunci cel sunt consubstanţiale. Liberalismul este mai degrabă o li
puţin exhaustive, fiecare în parte. Dacă afirmarea egali nie majoră, care este însă departe de a fi dreaptă, a gân
tăţii ca ideal poate să se împace cu gândul inegalităţilor dirii politice, în vreme ce democraţia este o metodă de
individuale - la nivelul iniţiativei economice, al chemă guvernare. Liberalismul are în vedere îngrădirea puterii
rii la o educaţie mai înaltă, al participării politice etc. - în scopul promovării individului, iar democraţia promo
ca formă de recunoaştere a unicităţii fiecărei persoane vează individul prin lărgirea accesului la putere. în acest
umane 2 , în schimb, liberalismul are tendinţa, chiar la ni punct, cele două noţiuni par, în acelaşi timp, ireconcilia
velul reprezentanţilor săi cei mai moderaţi, să privească bile şi convergente.
Privite istoric, liberalismul şi democraţia se arată, în
1
Politica e cultura, Torino, 1955, p. 202. urma analizei la care le supune Bobbio, drept procese
2
Norberto Bobbio, Destra e sinistra: Ragioni e significati di una antitetice: liberalismul îşi propune ca ţintă limitarea
distinzione politica, nuova edizione, Roma, 1995, pp. 130-131. drastică a domeniului de exerciţiu al puterii, în schimb
DANIEL BARBU
democraţia vizează permanenta extindere a acestui dome filozofiei politice, care pare să rateze esenţialul, căreia
niu până la completa sa suprapunere cu societatea. Pentru pare să-i scape printre raţionamente politicul însuşi.
liberali, puterea publică este invitată să-şi restrângă com Bobbio se opreşte astfel în faţa problematicii propriu-zis
petenţele până la limita minimă ce poate fi imaginată, fără politice, care se organizează în jurul puterii şi a forme
a fi pusă în pericol libertatea individuală. Pentru teoreti lor ei de manifestare socială. Ajuns în situaţia logică în
cienii democraţiei, puterea publică este obligată să se dila care, după ce a definit democraţia ca un ansamblu de re
te până la limita în care devine capabilă să-i cuprindă, la guli şi proceduri, vine momentul caracterizării conţinu
nivelul deciziei, pe toţi membrii unei societăţi civile. tului însuşi al democraţiei, filozoful nu spune despre
Există însă, după Bobbio, un loc conceptual în care li acest conţinut mai mult decât că el este „viaţa în comun,
beralismul şi democraţia se întâlnesc într-o logică comu liberă şi paşnică" 1 a oamenilor. Aşa cum o practică Nor
nă: individul 1 . Şi liberalismul, şi democraţia au ca punct berto Bobbio, cu o impecabilă probitate intelectuală, fi
de plecare o concepţie individualistă asupra societăţii. Cu lozofia politică nu este decât anticamera ştiinţei politice.
singura, dar extrem de complicata deosebire că nu concep, Este o analiză a limbajului pe care-1 foloseşte ştiinţa po
de cele mai multe ori, individul în acelaşi mod. De regulă, litică, o clarificare conceptuală prealabilă. Spre deosebi
liberalismul valorizează individul sub specia libertăţii şi a re de multe din ştiinţele moderne, care-şi construiesc
singularităţii destinului, pe când democraţia îşi reprezin conceptele ex nihilo şi îşi fabrică singure terminologia,
tă individul sub specia egalităţii şi a destinului solidar. ştiinţa politică operează cu noţiuni care o preced şi care
Socialismul liberal - sau liberalismul social - aşa cum au făcut obiectul reflecţiei încă din Antichitate. In cali
s-a manifestat episodic în anii '40 în Partidul de Acţiu tatea sa de filozof analitic, Bobbio epuizează probabil
ne fondat de Bobbio şi cum pare să prindă din nou o via singura misiune legitimă ce-i mai poate reveni astăzi fi
ţă partizană în Partidul Democratic de Stânga, pe care lozofiei politice: poliţia limbajului şi disciplinarea con
filozoful îl reprezintă în Senatul italian, este un proce ceptelor ştiinţei politice.
deu politic de a face să dureze întâlnirea posibilă, dar nu
şi necesară, dintre libertate şi egalitate. Scrierile lui Nor- Daniel BARBU
berto Bobbio au pregătit cu minuţie şi consecvenţă
această întâlnire.
1
Liberalismo e democrazia, seconda edizione, Milano, 1986,
pp. 32-33. 1
Norberto Bobbio, Ilfuturo della democrazia, Torino, 1991, p. 6.
LIBERALISM ŞI DEMOCRAŢIE
CAPITOLUL 1
LIBERTATEA ANTICILOR
SI LIBERTATEA M O D E R N I L O R
liberal clasic se află în prezent în stare de criză, ca urma Constant îi cita pe antici, dar avea în faţa ochilor o
re a democratizării progresive produse de extinderea ţintă mai apropiată: Jean-Jacques Rousseau. într-adevăr,
treptată a sufragiului până la sufragiul universal. autorul Contractului social născocise; nu fără să se in
Sub forma opoziţiei dintre libertatea anticilor şi liber spire din autorii clasici, o republică în care puterea su
tatea modernilor, antiteza dintre liberalism şi democraţie verană, odată constituită pentru a corespunde voinţei
a fost enunţată şi susţinută cu multă subtilitate de Benja tuturor, devine infailibilă şi „nu are nevoie să dea garan
min Constant (1767-1830) în celebrul său discurs rostit ţii supuşilor, căci e imposibil ca trupul să vrea să dăune
la Athenee Royal din Paris în 1819, discurs ce marchează 1
ze tuturor membrelor sale" . Nu se poate spune că
începutul dificilelor şi controversatelor raporturi dintre Rousseau ar fi împins principiul voinţei generale până
cele două exigenţe fundamentale din care s-au născut sta la a nu mai recunoaşte necesitatea limitării puterilor sta
tele contemporane în ţările dezvoltate din punct de vede tului : a-i atribui paternitatea „democraţiei totalitare" în
re economic şi social. Este vorba, pe de o parte, de exigenţa seamnă a întreţine o polemică pe cât de bogată, pe atât
de a Urnita puterea, iar pe de altă parte, de exigenţa de a o de greşită. Chiar susţinând că pactul social dă corpului
împărţi. „Anticii - scria Benjamin Constant, urmăreau politic o putere absolută, Rousseau susţine că în ceea ce-1
împărţirea puterii sociale între toţi cetăţenii. Asta numeau priveşte, „corpul suveran nu-şi poate încărca supuşii cu
ei libertate. Modernii urmăresc securitatea posesiunilor nici o sarcină care să fie inutilă comunităţii" 2 . Dar e si
private; ei numesc libertate garanţiile acordate, prin inter gur că aceste limite nu sunt preconstituite la apariţia sta
1
mediul unor instituţii, acestor posesiuni private." tului, aşa cum pretinde doctrina drepturilor naturale,
Constant, care era un liberal sincer, a considerat că care reprezintă nucleul doctrinar tare al statului liberal.
aceste două scopuri erau opuse. Participarea directă la De fapt, chiar admiţând că „tot ceea ce fiecare cedează
deciziile colective sfârşeşte prin a-1 supune pe individ din puterea sa, din bunurile şi libertatea sa, prin pactul
autorităţii ansamblului şi prin a-1 lipsi de libertate, în ca social este numai acea parte a cărei folosinţă e importan
litatea lui de persoană particulară: or, ceea ce cetăţeanul tă pentru comunitate", Rousseau admite că „doar suve
cere astăzi puterii publice este libertatea privată. Con ranul este în măsură să judece această importanţă" 3 .
stant încheia spunând că „noi nu ne mai putem bucura
de libertatea anticilor, care însemna participarea activă
şi constantă la puterea colectivă. Libertatea noastră tre
buie să constea în satisfacţiile pe care ni le oferă, în tihnă,
independenţa privată" 2 .
1
1
J.J. Rousseau, Du contrat social, I, 7, ed. Bertrand de Jouvenel,
B. Constant, Despre libertatea anticilor şi libertatea moderni
Hachette, Pluriel, Paris, 1988, p. 184.
lor (1819), trad. de Cristian Preda, în Polis, nr. 1/1995. p. 16. 2
2 Ibid., II. 4, p. 206.
Ibid., p. 16. 3
Ibid., II. 4, p. 206.
L I B E R A L I S M ŞI DEMOCRAŢIE
afirmă principiul fundamental al statului liberal ca stat li formei de guvernare monarhică, în ciuda limitării puteri
mitat: „Scopul oricărei asocieri politice este conservarea lor tradiţionale ale deţinătorului puterii supreme.
drepturilor naturale şi imprescriptibile ale omului" (art. 2, Bineînţeles, şi în acest caz, parcursul istoric care se află
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, 1789). la originea unei anumite ordini juridice şi semnificaţia lui
Fiind o teorie elaborată în acelaşi timp de filozofi, teo raţională apar cu termenii inversaţi: din punct de vedere
logi şi jurişti, doctrina drepturilor omului poate fi consi istoric, statul liberal apare printr-o eroziune continuă şi
derată ca raţionalizarea postumă a acelei stări de lucruri progresivă a puterii absolute a regelui şi, în perioade is
care a animat, mai ales în Anglia, în urmă cu multe seco torice de criză mai acută, printr-o ruptură revoluţionară
le, lupta dintre monarhie şi celelalte forţe sociale, încheia (exemplare sunt cazul Angliei secolului al XVII-lea şi al
tă cu redactarea Magnei Charta de către Ioan-fără-de-ţară Franţei sfârşitului de secol XVIII); din punct de vede
(1215), în care acele facultăţi şi puteri ce vor fi numite în re raţional, statul liberal e explicat ca rezultat al unui
secolele următoare „drepturile omului" sunt recunoscute acord între indivizi care sunt liberi în starea iniţială şi
sub numele de „libertăţi" (libertates, franchises, freedom), care convin la stabilirea obligaţiilor strict necesare pen
sau de sfere individuale de acţiune şi de posedare de bu tru o convieţuire stabilă şi paşnică. In vreme ce parcursul
nuri protejate faţă de puterea constrângătoare a regelui. istoric porneşte de la o stare iniţială de servitute către stări
Cu toate că această cartă şi următoarele au îmbrăcat for succesive de cucerire a unor spaţii de libertate de către su
ma juridică a unor concesiuni suverane, ele sunt, de fapt, biecţi, traversând un proces de liberalizare graduală, doc
rezultatul unui adevărat pact între părţi opuse, referitor la trina parcurge drumul invers, deoarece porneşte de la
drepturile şi îndatoririle reciproce în raportul politic, adică ipoteza unor stări iniţiale de libertate şi numai în măsura
în raportul între datoria de a proteja (din partea suvera în care concepe omul ca fiind liber în mod natural ajunge
nului) şi datoria de supunere (în care constă aşa-numita să construiască societatea politică drept o societate cu su
„obligaţie politică" a supusului), raport numit în general veranitate limitată. în fond, doctrina drepturilor natura
pactum subiectionis. într-o cartă a „libertăţilor", obiectul le inversează desfăşurarea parcursului istoric, aşezând la
principal al acordului îl alcătuiesc formele şi limitele su început ca fundament şi deci ca prius ceea ce, din punct
punerii sau ale obligaţiei politice, şi respectiv formele şi li de vedere istoric, este rezultatul, posterius.
mitele dreptului de a conduce. Faptul că aceste carte vechi, Afirmarea drepturilor naturale şi teoria contractului
ca de altfel cartele constituţionale concedate de către mo social sau contractualismul, sunt strâns legate. Ideea că
narhiile constituţionale din perioada Restauraţiei şi de mai exerciţiul puterii politice este legitim numai dacă se bazea
târziu (între care statutul albertin din 1848), au forma ju ză pe consensul celor asupra cărora ea trebuie exercitată
ridică a concesionării, care este un act unilateral, deşi ele (aceasta este o altă teză lockeană), şi deci pe un acord în
sunt rezultatul unui acord bilateral, reprezintă o formă tre cei care hotărăsc să se supună unei puteri superioare şi
tipică de simulare juridică, al cărei scop este să salveze prin cei cărora această putere le este încredinţată, derivă din
cipiul superiorităţii regelui şi să asigure astfel permanenţa presupunerea că indivizii au drepturi ce nu depind de
NORBERTO BOBBIO
solutus, statul minimal se opune statului maximal: tre de drept presupune nu numai subordonarea puterilor
buie spus, aşadar, eă statul liberal se afirmă în lupta îm publice de orice nivel legilor generale ale ţării, ceea ce este
potriva statului absolut, în apărarea statului de drept, şi o limită pur formală, ci şi subordonarea legilor limitei
împotriva statului maximal, în apărarea statului mini materiale a recunoaşterii anumitor drepturi fundamen
mal, chiar dacă ambele mişcări de emancipare nu coin tale recunoscute prin Constituţie şi deci, în principiu,
cid întotdeauna din punct de vedere istoric şi practic. „inviolabile" (acest adjectiv se găseşte în articolul 2 al
Prin stat de drept se înţelege, în general, un stat în Constituţiei italiene). Din acest punct de vedere, se poa
care puterile publice sunt reglate de norme generale (le te vorbi despre stat de drept în sensul tare pentru a-1 dis
gile fundamentale sau constituţionale) şi trebuie să fie tinge de statul de drept în sensul slab, care este statul
exercitate în cadrul legilor care le reglează, cu excepţia ne-despotic, condus nu de oameni, ci de legi, şi de statul
dreptului cetăţeanului de a recurge la un judecător in de drept în sensul foarte slab, care este acela kelsenian,
dependent, pentru a cere recunoaşterea şi pedepsirea conform căruia, odată instituită ordinea juridică a statu
abuzului şi a excesului de putere. înţeles astfel, statul de lui, orice stat e stat de drept. ( î n acest ultim sens, însăşi
drept respectă vechea doctrină, ce-şi are originea la cla noţiunea de stat de drept pierde orice semnificaţie.)
sici şi a fost transmisă prin doctrinele politice medieva Din statul de drept în sensul tare al termenului, care
le, a superiorităţii guvernării legilor asupra guvernării este propriu doctrinei liberale, fac parte toate acele me
oamenilor, conform formulei lexfacit regem1; doctrina canisme constituţionale care împiedică şi opresc exerci
a supravieţuit chiar şi în perioada absolutismului, când ţiul arbitrar şi ilegitim al puterii, şi împiedică sau
maxima princeps legibus solutus2 a fost înţeleasă în sen descurajează abuzul acesteia sau exerciţiul său ilegal. Din
sul că suveranul nu era subiectul legilor pozitive pe care tre aceste mecanisme, cele mai importante sunt: 1) con
el însuşi le emana, ci numai subiect al legilor divine sau trolul puterii executive de către puterea legislativă sau,
naturale şi al legilor fundamentale ale domniei. De altfel, mai exact, controlul guvernului, căruia îi revine puterea
atunci când se vorbeşte despre stat de drept în cadrul doc executivă, de către parlament, căruia îi aparţine în ultimă
trinei liberale a statului, trebuie adăugată definiţiei tradi instanţă puterea legislativă şi de orientare politică;
ţionale o specificare ulterioară: constituţionalizarea 2) eventualul control al parlamentului, în exerciţiul pu
drepturilor naturale sau, altfel zis, transformarea acestor terii legislative ordinare, de către o curte jurisdicţională
drepturi în drepturi protejate din punct de vedere juri care să judece constituţionalitatea legilor; 3) o autono
dic, adică în drepturi pozitive. în doctrina liberală, statul mie relativă a tuturor formelor şi nivelurilor guvernării
locale faţă de guvernarea centrală; 4) o magistratură in
1
H. Bracton, De legibus et consuetudinibus Angliae, sub îngri dependentă de puterea politică.
jirea lui G.E. Woodbine, Harvard Uniyersity Press, Cambridce,
Mass., I96S, voi. II, p. 33.
2
Ulpianus, Dig., I, 3, 31.
L I B E R A L I S M ŞI DEMOCRAŢIE
LIBERTATE C O N T R A PUTERE buie să intervină cât mai puţin posibil în sfera de acţiune
a indivizilor. In pragul revoluţiei americane, Thomas Paine
(1737-1809), autor al unui eseu în apărarea drepturilor
Mecanismele constituţionale care caracterizează sta omului, exprima cu mare limpezime acest gând: „Socie
tul de drept au ca scop apărarea individului de abuzuri tatea e produsă de nevoile noastre, iar guvernarea de ti
le puterii; ele sunt, cu alte cuvinte, garanţia libertăţii, a căloşia noastră; prima contribuie la fericirea noastră în
aşa-numitei libertăţi negative, înţelese ca sfera de acţiu mod pozitiv, punând împreună sentimentele noastre, cea
ne în care individul nu e constrâns de cel ce deţine pu de-a doua, în mod negativ, ţinând în frâu viciile noastre.
terea coercitivă să facă ceea ce nu vrea sau nu e împiedicat Una încurajează relaţiile dintre oameni, cealaltă creează
să facă ceea ce vrea. Există o accepţie a libertăţii, care e, diferenţele dintre ei. Prima protejează, cea de-a doua pe
de altfel, predominantă în tradiţia liberală, conform că depseşte. O societate, oricare i-ar fi forma, e o binecuvân
reia „libertate" şi „putere" sunt doi termeni antitetici, tare; o guvernare, fie ea şi cea mai bună, e un rău necesar;
denumind două realităţi contrastante şi deci incompati cea mai rea guvernare e un rău insuportabil" 1 .
bile: în raporturile dintre două persoane, extinderea pu Odată definită libertatea în sensul predominant al
terii uneia din ele (a puterii de a porunci sau de a doctrinei liberale ca libertate faţă de stat, procesul for
interzice) diminuează libertatea negativă a celeilalte, şi mării statului liberal poate fi identificat cu lărgirea pro
invers, pe măsură ce cea de-a doua îşi lărgeşte sfera de gresivă a sferei libertăţii individului faţă de puterile
libertate, scade puterea celei dintâi. Trebuie însă adău publice (pentru a folosi termenii lui Paine), cu emanci
gat că, în gândirea liberală, libertatea individuală este ga parea progresivă de stat a societăţii sau a societăţii civile,
rantată, pe lângă mecanismele constituţionale ale statului în sensul hegelian şi marxist al expresiei. Cele două sfere
de drept, şi de faptul că statului i se recunosc îndatoriri
limitate la menţinerea ordinii publice interne şi interna 1
Th. Paine, Common sense (1776) (trad. ital. în Th. Paine, / diritti
ţionale. Pentru liberali, teoria controlului puterii şi teoria dell'uomo, sub îngrijirea lui T. Magri, Editori Riuniti, 1978, p. 65).
NORBERTO BOBBIO LIBERALISM, Ş I D E M O C R A Ţ I E
principale în care are loc această emancipare sunt sfera datora fericirea doar bunătăţii sale, o asemenea guver
religioasă sau, în general, spirituală, şi sfera economică nare este cel mai rău despotism imaginabil" .
1
sau a intereselor materiale. Conform celebrei teze we- Kant se ocupa mai ales de libertatea morală a indivizi
beriene privind raporturile dintre etica lui Calvin şi lor, în privinţa libertăţii economice sau a modului optim
spiritul capitalismului, cele două procese sunt strâns de satisfacere a intereselor materiale, Adam Smith se pro
legate. Dar dincolo de această legătură mult discutată, nunţă la fel de limpede şi de răspicat; pentru el, „conform
este cert că istoria statului liberal coincide, pe de o par sistemului libertăţii naturale", suveranul are trei sarcini de
te, cu sfârşitul statelor confesionale şi cu formarea sta mare importanţă, şi anume apărarea societăţii faţă de ina
tului neutru şi agnostic în privinţa credinţelor mici externi, protecţia fiecărui individ faţă de ofensele ce-i
religioase ale cetăţenilor săi şi, pe de altă parte, cu sfâr pot fi aduse de către alţii şi grija pentru acele acţiuni pu
şitul privilegiilor şi obligaţiilor feudale şi cu dobândi blice care nu pot fi îndeplinite dacă sunt încredinţate pro
rea libertăţii de a dispune de bunuri şi a libertăţii fitului privat. Şi la Kant, şi la Smith, oricât de diferite ar fi
schimbului, care marchează apariţia şi dezvoltarea so punctele lor de plecare, doctrina limitelor îndatoririlor sta
cietăţii comerciale burgheze. tului se bazează pe primatul libertăţii individului faţă de
Sub acest aspect, concepţia liberală despre stat se opu puterea suverană şi, în consecinţă, pe subordonarea sarci
ne diverselor forme de paternalism, conform cărora sta nilor suveranului drepturilor sau intereselor individului.
tul trebuie să se îngrijească de supuşii săi precum un tată La sfârşitul secolului Declaraţiilor drepturilor, al lui
de fiii lui, grija fiind justificată de faptul că supuşii sunt Kant şi al lui Smith, Wilhelm von Humboldt (1767-1835)
consideraţi a fi mereu minori. Unul din obiectivele pe scria sinteza cea mai reuşită a idealului liberal al statului; e
care şi le propune Locke în cele Două eseuri despre gu vorba despre Eseu asupra limitelor acţiunii statului (1792).
vernare ale sale este să demonstreze că puterea civilă, Pentru a înţelege intenţia autorului, dacă titlul nu este de
născută pentru a garanta libertatea şi proprietatea indi ajuns, ne vine în ajutor mottoul primului capitol, extras din
vizilor care se asociază pentru a se autoguverna, este di Mirabeau-tatăl: „Cel mai greu este să promulgi doar legi
ferită de guvernarea paternă şi cu atât mai mult de cea le necesare şi să rămâi fidel acestui principiu constituţional
patronală. Paternalismul este una dintre ţintele privile al societăţii, anume acela de a te păzi de pasiunea conduce
giate şi de Kant (1724-1804), care scria că „o guverna rii, cea mai funestă boală a guvernărilor moderne".
re fondată pe principiul bunăvoinţei faţă de popor, care Humboldt afirmă foarte tranşant premisa individului
ar semăna cu dominaţia unui tată asupra fiilor săi, adică luat în singularitatea şi varietatea lui inefabile. Adevăra
o guvernare paternalistă (imperium paternale), în care tul scop al omului, spune el, este dezvoltarea maximă a
supuşii, ca nişte fii minori ce nu pot distinge ceea ce le
este folositor sau dăunător, sunt constrânşi la un com 1
1 . Kant, Ober den Gemeinspruch: Das mag in der Theorie richtig
portament exclusiv pasiv, aşteptând ca şeful statului să sein, taugt aber nkhtfiir die Praxis (1793) (trad. ital. în I. Kant, Scritti
stabilească în ce mod trebuie să fie ei fericiţi şi care şi-ar politici e di filosof ia della storia e del diritto, Utet, Torino, 1956, p. 255).
NORBERTO BOBBIO
considera pe oameni autonomi. „De la un deceniu la al şi este o condiţie necesară a progresului tehnic şi moral
tul, în cele mai multe state, personalul de funcţionari şi al umanităţii, care izvorăşte numai din opoziţia unor
arhivele sporesc în număr, în vreme ce libertatea supu opinii şi interese diverse; opoziţia funcţionează în dez
1
şilor scade" , nota Humboldt. Oare ce ar fi spus el vă baterea de idei - pentru căutarea adevărului, în compe
zând „colivia de oţel" a statului birocratic din zilele tiţia economică - pentru căutarea deplinei bunăstări
noastre ? în orice caz, Humboldt concluziona, afirmând sociale, în lupta politică - pentru selecţia celor mai buni
că „oamenii sunt neglijaţi în favoarea lucrurilor şi ener guvernanţi. Pornind de la această concepţie generală de
2
gia în favoarea rezultatelor" . spre om şi despre istoria lui, libertatea individuală - în
In acest fel, apărarea individului în faţa tentaţiei sta ţeleasă ca emancipare faţă de obligaţiile pe care tradiţia,
tului de a veghea la bunăstarea lui atinge nu numai sfe obiceiurile, autorităţile sacre şi profane le-au impus.in
ra intereselor, ci şi sfera morală; astăzi suntem prea divizilor de-a lungul secolelor - devine o condiţie ne
influenţaţi de critica exclusiv economică a welfare state cesară pentru a permite, odată cu exprimarea „varietăţii"
pentru a ne da seama că primul liberalism conţinea o pu caracterelor individuale, conflictul şi în conflict, perfec
ternică încărcătură etică, iar critica paternalismului îşi ţionarea reciprocă.
avea principalul motiv în apărarea autonomiei persoa în studiul intitulat Ideea unei istorii universale dintr-un
nei umane. Sub acest aspect, Humboldt se alătura lui punct de vedere cosmopolit (1784), Kant a exprimat cu
Kant, iar Kant şi Humboldt lui Constant. Chiar şi la maximă imparţialitate convingerea că antagonismul „este
Smith, care, de altfel, înainte de a fi economist, a fost mo mijlocul de care natura se foloseşte pentru a realiza dez
ralist, libertatea are o valoare morală. voltarea tuturor dispoziţiilor ei" 1 . Kant înţelegea prin „an
Temei varietăţii individuale opuse uniformităţii sta tagonism" tendinţa omului de a-şi satisface propriile
tale i se adaugă o altă temă caracteristică şi novatoare a interese în concurenţă cu interesele tuturor celorlalţi: e o
gândirii liberale: fecunditatea antagonismului. Concep tendinţă ce stârneşte în individ toată energia, îl ajută să în
ţia organică a societăţii propovăduieşte armonia, înţele vingă înclinaţia către lene şi să câştige un loc printre cei de
gerea chiar silită, subordonarea reglată şi controlată a o seamă cu el. Despre semnificaţia nu numai economică,
părţilor faţă de întreg, condamnând conflictul ca element ci şi morală a societăţii antagoniste, opuse societăţii armo
de dezordine şi de dezagregare socială. Dimpotrivă, în nioase, Kant formula o judecată ce poate fi, pe bună drep
toate curentele de gândire ce se opun organicismului, îşi tate, asumată ca nucleu esenţial al gândirii liberale: „Fără
face loc ideea că opoziţia dintre indivizi şi grupuri afla insociabilitate, toate talentele ar rămâne închise în germe
te în concurenţă (chiar între state, de unde şi elogiul răz nii lor, într-o viaţă pastorală arcadică: oamenii, precum
boiului ca formator al vitejiei popoarelor) este benefică
1
1 . Kant, Idee zu einer allgemeinen Geschichte in welibiirgerli-
1
Ibid., p. 73. cher Absicht, 1784 (trad. ital. Idea di una storia universale dalpun-
2
Ibid., p. 74. to di vista cosmopolitico, în Scritti politici, p. 127).
NORBERTO BOBBIO
ce se schimbă nu este titularul puterii politice, care este ale statelor moderne, începând chiar cu uniunea celor
tot „poporul", în sensul de ansamblu al cetăţenilor căru treisprezece colonii engleze, despre a căror constituţie
ia îi revine în ultimă instanţă dreptul de a lua deciziile co discutau autorii Federalistului. O recunoscuse însuşi
lective, ci modul, mai mult sau mai puţin larg, de Rousseau, mare admirator al anticilor şi care luase astfel
exercitare a acestui drept: în anii în care, prin Declaraţi apărarea democraţiei directe, susţinând că „suveranita
ile drepturilor, se formează statul constituţional modern, tea nu poate fi reprezentată" şi că, deşi „poporul englez
autorii Federalistului opun democraţiei directe a antici crede că este liber, el se înşală grav; el este liber numai
lor şi a cetăţilor medievale democraţia reprezentativă, cât durează alegerile membrilor parlamentului; imediat
singura formă populară de guvernare posibilă într-un ce aceştia sunt aleşi, el redevine sclav, nu mai este nimic" 1 ;
stat de mari dimensiuni. Hamilton se exprima în modul el era însă convins şi că „o adevărată democraţie nu a
următor: „Este cu neputinţă să citeşti despre micile re existat niciodată şi nici nu va exista", deoarece ea nece
publici din Grecia şi din Italia, fără să încerci sentimen sită înainte de toate un stat foarte mic, „în care poporu
tul de oroare şi dezgust faţă de agitaţiile cărora ele le lui să-i fie uşor să se reunească"; în al doilea rând, „o mare
cădeau mereu pradă, şi faţă de succedarea rapidă a revo simplitate a obiceiurilor", apoi „o deplină egalitate de con
luţiilor ce le menţineau într-o stare de continuă oscila diţie şi avere" şi, în sfârşit, „puţin sau deloc lux", de unde
ţie între excesele tiraniei şi ale anarhiei" 1 . se trage concluzia: „dacă ar exista un popor de zei, el
Lui Hamilton îi răspunde Madison: „Adeptul for s-ar guverna democratic. Dar o guvernare atât de per
melor populare de guvernare nu va mai fi tot atât de in fectă nu e făcută pentru oameni" 2 . Atât autorii Federa
comodat observând caracterul şi destinul acestora, ca listului, cât şi constituanţii francezi erau convinşi că
atunci când va urmări uşurinţa cu care degenerează ace singura guvernare democratică pe potriva oamenilor era
le forme corupte ale vieţii politice" 2 . democraţia reprezentativă, acea formă de guvernare
Faptul că defectul democraţiei citadine ar fi fost dez unde poporul nu ia el însuşi deciziile care îl privesc, ci
lănţuirea facţiunilor era în realitate numai un pretext, îşi alege reprezentanţi care trebuie să decidă pentru el.
care prelungea vechiul dispreţ, mereu prezent, arătat de Ei nu se gândeau că instituind o democraţie reprezenta
grupurile oligarhice faţă de popor: diviziunile între părţi tivă s-ar diminua principiul guvernării populare. O do
opuse s-ar fi reprodus sub forma partidelor în adunările vadă este faptul că prima constituţie scrisă a Statelor
reprezentative. Unica justificare a democraţiei reprezen Americii de Nord, aceea a Virginiei (1776) - dar aceeaşi
tative era oferită, în mod obiectiv, de marile dimensiuni formulă se regăseşte în constituţiile următoare - spune:
„Toată puterea este în popor şij prin urmare, derivă din
1
el; magistraţii îi sunt oameni de încredere şi-1 servesc,
A. Hamilton. J. Jay, J. Madison, The Federalist (1788) (trad.
ital. // federalista, sub îngrijirea lui M. D'Addio şi G. Negri,
II Mulino, Bologna, 1980, p. 83). 1
J.J. Rousseau, Du contrat social, III, 15, (ed. cit., p. 303).
2
Ibid.,p. 89. 2
Ibid., III. 4, p. 261.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M ŞI DEMOCRAŢIE
mereu responsabili în faţa l u i " ; art. 3 al Declaraţiei din în parlament, ci ca un reprezentant al întregii naţiuni. Pen
1789 repeta şi el că: „Principiul oricărei suveranităţi re tru ca democraţia să fie într-adevăr reprezentativă, era ne
zidă în mod esenţial în naţiune. Nici un organ, nici un cesară interzicerea mandatului imperativ al alegătorului
individ nu poate să exercite o autoritate care să nu ema către cel ales, mandat care fusese caracteristic statului de
ne în mod expres de la ea". Dincolo de faptul că exerci caste, în care păturile sociale, corporaţiile, colectivităţile
ţiul direct al puterii de decizie de către cetăţeni nu e transmiteau suveranului, prin delegaţii lor, cererile lor
incompatibil cu exerciţiul indirect, prin reprezentanţi particulare. Şi în această privinţă, lecţia cea mai importan
aleşi, aşa cum arată existenţa unor constituţii precum cea tă a venit din Anglia. Burke a afirmat că: „A exprima o
italiană aflată azi în vigoare, care a prevăzut instituţia re opinie este dreptul fiecărui om; aceea a alegătorilor este
ferendumului popular, chiar dacă numai cu eficacitate 0 opinie care atârnă greu şi trebuie respectată, iar un re
de abrogare, atât democraţia directă, cât şi cea indirectă prezentant trebuie oricând să o asculte... Dar instruc
provin din acelaşi principiu al suveranităţii populare, ţiunile imperative, mandatele cărora un membru al
deşi se disting prin modalităţile şi formele prin care Comunelor trebuie să li se supună obligatoriu şi orbeşte,
această suveranitate este exercitată. aceste lucruri sunt total necunoscute legilor acestei ţări" 1 .
De altfel, democraţia reprezentativă s-a născut şi din Pentru a face imperativă, fie şi numai în mod formal,
convingerea că reprezentanţii aleşi de cetăţeni sunt în despărţirea reprezentantului de reprezentat, constituan
măsură să judece care sunt interesele generale mai bine ţii francezi, urmând opinia pe care Sieyes (1748-1836)
decât cetăţenii înşişi, prea închişi în contemplarea inte a expus-o într-un mod foarte abil, au introdus în consti
reselor lor particulare; iată de ce, se concluziona, demo tuţia din 1791 interzicerea mandatului imperativ în ar
craţia indirectă este mai adecvată atingerii scopurilor ticolul 7 din secţiunea a IlI-a, cap. I de la titlul III, care
cărora le era destinată suveranitatea populară. Şi sub prevede: „Reprezentanţii numiţi în departamente nu vor
acest aspect, opoziţia dintre democraţia antică şi cea mo fi reprezentanţi ai unui departament anume, ci ai între
dernă se vădeşte a fi o eroare, întrucât cea de-a doua se gii naţiuni, şi lor nu li se va putea da nici un mandat" 2 .
prezintă sau este interpretată ca fiind mai aproape de De atunci, interzicerea adresată reprezentanţilor de a
perfecţiune, în privinţa scopului, decât cea dintâi. Pen primi un mandat imperativ din partea alegătorilor lor va
tru Madison, delegarea guvernării unui număr restrâns deveni un principiu esenţial al funcţionării sistemului
de cetăţeni a căror înţelepciune este dovedită, ar fi „făcut
mai puţin probabilă sacrificarea binelui ţării în favoarea 1
E. Burke, Speech at the Conchision ot the Poli on his heing de-
unor consideraţii conjuncturale şi schimbătoare" 1 . Cu clared duly elected, în The Works, ]. Dodsley, 1792, voi. II. p. 15.
condiţia ca deputatul, odată ales, să se comporte nu ca un 2
J. Godechot, Les constitutions de la France depuis 1789, Paris,
om de încredere al alegătorilor care l-au ajutat să ajungă Garnier-Flammarion, 1979, p. 42. Pentru un comentariu pe această
temă, vezi P. Violante, Lo spazio della rappresentanza. I. Francia
The Federalist, ed. cit., p. 96. 1788-1789, Renzo Mazzone Editore, Palermo, 1981.
NORBERTO BOBBIO
politică să fie efectiv distribuită între cea mai mare par un răspuns univoc la următoarele două întrebări: „Ce
te a cetăţenilor, aşa-numitele reguli ale jocului, fie idea fel de libertate ? Ce fel de egalitate ?"
lul pe care guvernarea democratică ar trebui să-1 aibă în în sensul lor mai larg, atunci când se extind la sfera
vedere, şi care este cel al egalităţii. Pornind de la această economică, aşa cum se întâmplă în doctrinele opuse ale
distincţie, trebuie observată diferenţa dintre democra liberalismului şi egalitarismului, libertatea şi egalitatea
ţia formală şi democraţia substanţială sau, cu alte cu sunt valori antitetice, în sensul că nu se poate actualiza
vinte, dintre democraţie ca guvernare a poporului şi pe deplin una din ele fără limitarea sensibilă a celeilalte:
democraţie ca guvernare pentru popor. Nu este cazul o societate liberală şi de liber schimb este inevitabil
să ne oprim acum pentru a arăta încă o dată că în aces inegalitară; tot astfel, o societate egalitară este în mod
te două accepţii, cuvântul „democraţie" este folosit în inevitabil neliberală. Libertarianismul 1 şi egalitarismul îşi
sensuri atât de diferite încât ele dau naştere unor discu au rădăcinile în concepţii profund diferite despre om şi
ţii inutile, cum ar fi dacă este mai democratic un regim societate: concepţia liberală e individualistă, conflictu-
în care democraţia formală nu este însoţită şi de o ega ală şi pluralistă, în vreme ce concepţia egalitară e totali
litate lărgită, sau un regim în care o egalitate lărgită este zantă, armonioasă şi monistă. Pentru liberal, principalul
obţinută printr-o guvernare despotică. Deoarece în is obiectiv este expansiunea personalităţii individuale,
toria îndelungată a teoriei democratice se întrepătrund chiar dacă dezvoltarea personalităţii mai bogate şi în
elemente de metodă şi motive ideale, care se regăsesc zestrate se poate face în detrimentul dezvoltării perso
adesea reunite în teoria rousseau-istă, în care idealul nalităţii mai sărace şi mai puţin înzestrate; pentru
puternic egalitar care o animă îşi găseşte actualizarea egalitar, principalul obiectiv este dezvoltarea comuni
numai în formarea voinţei generale, ambele sensuri tăţii în ansamblul ei, chiar cu preţul reducerii sferei de
sunt legitime din punct de vedere istoric. Dar legitimi libertate a particularilor.
tatea istorică a folosirii lor nu permite nici o judecată Singura formă de egalitate care este nu doar compa
inductivă asupra eventualei prezenţe a unor elemente tibilă cu libertatea, aşa cum e înţeleasă aceasta de către
conotative comune. doctrina liberală, dar este chiar cerută de ea, este egali
Dintre cele două sensuri, primul este legat, din punct tatea în libertate: ceea ce înseamnă că oricine trebuie să
de vedere istoric, de formarea statului liberal. Dacă se se bucure de o libertate compatibilă cu libertatea celui
ţine seama de cel de-al doilea sens, problema raporturi lalt şi să poată face tot ceea ce nu lezează egala libertate
lor dintre liberalism şi democraţie devine deosebit de a celorlalţi. Practic, încă de la apariţia statului liberal,
complexă, ea provocând deja - şi avem motive să cre această formă de egalitate a inspirat două principii fun
dem că va mai produce - dezbateri neconcludente. De damentale care au fost enunţate în norme constituţiona
fapt, în acest fel, problema raporturilor dintre liberalism le: a) egalitatea în faţa legii; b) egalitatea în drepturi.
şi democraţie se transformă în problema dificilă a rapor
tului dintre libertate şi egalitate, problemă ce presupune Doctrina libertăţii de conştiinţă (n. red.).
NORBERTO BOBBIO LIBERALISM, Ş I D E M O C R A Ţ I E
Primul principiu se găseşte în constituţiile franceze din „Nu mai există pentru nici o parte a naţiunii, pentru nici
1791, 1793 şi 1795; apoi în art. 1 al Cartei de la 1814, în un individ, vreun privilegiu sau vreo excepţie de la drep
art. 6 al constituţiei belgiene din 1830, în art. 24 al consti tul comun al tuturor francezilor", frază ce ilustrează a
tuţiei lui Carol-Albert (1848). De o aceeaşi însemnătate contrario, cum nu se poate mai bine, semnificaţia prin
este considerat amendamentul al XlV-lea al Constituţiei cipiului egalităţii în faţa legii ca refuz al societăţii divi
SUA care vrea să asigure fiecărui cetăţean „protecţie ega zate în caste şi ca afirmare a societăţii în care subiecţii
lă în faţa legilor". Cel de-al doilea principiu este afirmat originari sunt numai indivizii uti singuli.
solemn în art. 1 al Declaraţiei Drepturilor omului şi ce Egalitatea în drepturi sau egalitatea drepturilor repre
tăţeanului din 1789: „Oamenii se nasc şi rămân liberi şi zintă un moment ulterior în egalizarea indivizilor în ra
egali în drepturi." Ambele principii traversează întreaga port cu egalitatea în faţa legii înţeleasă ca excludere a
istorie a constituţionalismului modern şi sunt exprimate discriminărilor societăţii împărţite în caste: ea presupune
împreună în art. 3, punctul întâi al actualei Constituţii ca toţi cetăţenii să se bucure în egală măsură de unele drep
italiene: „Toţi cetăţenii au aceeaşi demnitate socială şi turi fundamentale garantate prin constituţie. Dacă egali
sunt egali în faţa legii." tatea în faţa legii poate fi interpretată ca o formă specifică
Principiul egalităţii în faţa legii poate fi interpretat re şi determinată istoric de egalitate juridică, de exemplu
strictiv, ca o formulare diferită a principiului afişat în ca dreptul tuturor de a accede la jurisdicţia comună sau
toate tribunalele: „Legea este egală pentru toţi." în acest la principalele funcţii civile şi militare, independent de ori
sens, principiul afirmă pur şi simplu că judecătorul tre gine, în schimb, egalitatea în drepturi cuprinde egalitatea
buie să fie imparţial în aplicarea legii; ca atare, princi în toate drepturile fundamentale enumerate într-o con
piul egalităţii în faţa legii este unul dintre mijloacele stituţie, astfel încât pot fi definite ca fundamentale acele
constitutive şi aplicative ale statului de drept, fiind ine drepturi, şi numai acelea, de care trebuie să se bucure toţi
rent statului liberal în virtutea identificării deja menţio cetăţenii fără discriminare de clasă, de sex, de religie, de
nate a statului liberal cu statul de drept. înţeles într-un rasă etc. Lista drepturilor fundamentale variază de la epo
sens mai larg, principiul egalităţii în faţa legii afirmă că că la epocă, de la popor la popor şi de aceea nu se poate
toţi cetăţenii trebuie să fie supuşi aceloraşi legi, motiv alcătui o listă definitivă a lor: se poate spune doar că sunt
pentru care e necesar să fie suprimate sau să nu fie resta fundamentale drepturile care într-o constituţie anume
bilite legile specifice unor anume ordine sau stări: prin sunt atribuite tuturor cetăţenilor fără deosebire, într-un
cipiul este egalitar întrucât elimină o discriminare cuvânt, acele drepturi faţă de care toţi cetăţenii sunt egali.
precedentă. în Preambulul la constituţia din 1791 citim:
constituanţii au vrut să abolească „irevocabil instituţii
le care loveau în libertatea şi egalitatea drepturilor", iar
printre aceste instituţii se numărau instituţiile feudale
cele mai caracteristice. Preambulul se încheie cu fraza:
L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
a fost formulat o dată pentru totdeauna de Aristotel în să îl apere nu este acelaşi cu cel apărat de cea de-a doua.
primele pagini ale Politicii: „întregul precede în mod ne Ceea ce poate oferi încă o explicaţie faptului că o combi
cesar partea, deoarece dacă dăm la o parte întregul, nu va naţie între liberalism şi democraţie este numai posibilă,
mai exista nici piciorul, nici mâna", iar consecinţa este că nu şi necesară.
„cetatea este în mod natural - atenţie, în mod natural - Nici o concepţie individualistă despre societate nu face
anterioară individului" 1 . Pentru a găsi o teorie individu abstracţie de faptul că omul este o fiinţă socială şi nici nu
alistă completă şi pe deplin conştientă, este nevoie să consideră individul izolat. Individualismul nu trebuie
ajungem până la Hobbes, care porneşte de la ipoteza confundat cu anarhismul filozofic al lui Stirner
unei stări de natură în care există numai indivizi sepa (1806-1856). Dar raporturile individului cu societatea
raţi unii de alţii de pasiunile şi de interesele lor contra sunt văzute în mod diferit de liberalism şi de democraţie:
dictorii şi constrânşi să se reunească de comun acord primul desparte individul particular de corpul organic al
într-o societate politică, pentru a evita distrugerea reci societăţii făcându-1 să trăiască, cel puţin pentru o mare
procă. Această răsturnare a punctului de plecare are con parte a vieţii, departe de sânul mamei, pentru a-1 introdu
secinţe hotărâtoare pentru naşterea gândirii liberale şi ce în lumea necunoscută şi plină de pericole a luptei pen
democratice moderne. Din perspectiva liberalismului, o tru supravieţuire; cea de-a doua îl pune laolaltă cu alţi
concepţie coerent-organică, în care statul ar apărea ca oameni, asemănători lui, pentru ca din unirea lor societa
totalitate anterioară şi superioară părţilor sale, nu poa tea să fie reconstruită nu ca un tot organic, ci ca o asocie
te să acorde vreun spaţiu unor sfere de acţiune indepen re de indivizi liberi. Liberalismul revendică libertatea
dente de întreg, nu poate recunoaşte o distincţie între individuală faţă de stat atât în sfera spirituală, cât şi în cea
sfera privată şi sfera publică, şi nici justifica sustragerea economică; democraţia împacă individul cu societatea,
intereselor individuale, care sunt satisfăcute în cadrul făcând din societate produsul unui acord al indivizilor în
raporturilor cu alţi indivizi (piaţa), interesului public. tre ei. Liberalismul face din individul particular protago
Din perspectiva democraţiei, care are la bază o concep nistul oricărei activităţi ce se desfăşoară în afara statului;
ţie ascendentă a puterii, organicismul, întemeiat dimpo democraţia îl face protagonistul unei altfel de forme de
trivă pe o concepţie descendentă, se inspiră din modele stat, în care deciziile colective sunt luate în mod direct
de guvernare autocratice: e greu de imaginat un orga de indivizii particulari sau delegaţii ori reprezentanţii lor.
nism în care membrele comandă, şi nu capul. în privinţa individului, liberalismul îi pune în eviden
Mai trebuie spus că, deşi liberalismul şi democraţia ţă capacitatea de a se forma singur, de a-şi dezvolta pro
sunt ambele concepţii individualiste, individul celui din priile facultăţi, de a progresa intelectual şi moral în
tâi nu este acelaşi cu individul celei de-a doua sau, mai condiţii de maximă libertate faţă de obligaţii externe im
bine zis, interesul individual pe care cel dintâi înţelege puse de o manieră coercitivă; democraţia îi evidenţiază
mai ales capacitatea de a depăşi izolarea prin diferite
Aristotel, Politica, 1253a. abilităţi care conduc la instituirea unei puteri comune
NORBERTO BOBBIO
1
B. Croce, Storia d'Europa nelsecolo decimonono, Laterza, Bari,
1932, p. 21.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
reluat şi de Hegel, teoria şi praxisul moderne ale statului De altfel, trecerea de la monarhia constituţională la
liberal şi-au avut originea în Anglia veacului al XVI-lea, monarhia parlamentară, de la democraţia limitată la de
care a rămas câteva secole un model ideal pentru Europa mocraţia lărgită, a avut loc prin evoluţie internă, fără
şi Statele Unite ale Americii. în acel creuzet de idei, în acel ciocniri violente sau întoarceri înapoi, printr-un proces
furnicar de secte religioase şi de mişcări politice care a fost treptat şi paşnic numai în Anglia, după cea de-a doua re
revoluţia puritană, şi-au deschis drum toate ideile de li voluţie (1688).
bertate personală, libertate religioasă, libertate de opinie în Franţa, care a reprezentat în multe privinţe o că
şi de presă, destinate să devină patrimoniul durabil al gân lăuză pentru Europa continentală, procesul de demo
dirii liberale. în deznodământul ei sângeros s-a afirmat cratizare a fost cu mult mai accidentat: tentativa de a o
superioritatea parlamentului asupra regelui, care, chiar impune cu forţa în revoluţia de la '48, repede eşuată, a
dacă treptat, cu unele alternanţe, a sfârşit prin a impune condus la instaurarea unui nou regim dictatorial (al doi
ca formă ideală de constituţie pe cea a statului reprezen lea Imperiu al lui Napoleon al III-lea). în vreme ce ul
tativ, a cărui eficacitate este dovedită până astăzi (aceasta timul regim dictatorial englez, dictatura lui Cromwell,
şi pentru că nu a fost substituit cu nimic mai bun); doc
era deja o simplă amintire, în Franţa, trecerea într-un ră
trina separării puterilor 1-a inspirat apoi pe Montesquieu
gaz scurt de timp de la republica iacobină la imperiul na
şi, prin Montesquieu, constituţionalismul american şi eu
poleonian a dat naştere, la mulţi autori, unor puternice
ropean. Dacă prin democraţie se înţelege, aşa cum pro
sentimente liberale antidemocratice, care nu vor dispă
punem aici, extinderea drepturilor politice la toţi cetăţenii
rea curând şi vor lăsa urme adânci în dezbaterea asupra
majori, chiar şi idealul democratic a cunoscut prima sa
unei treceri posibile şi de dorit de la statul liberal la sta
afirmare puternică în anii Marii rebeliuni: Nivelatorii au
tul democratic. Printre autorii conservatori a devenit
fost de fapt cei care, în Pactul poporului englez liber (1649)
aproape un loc comun, care nu este lipsit de unele remi
au afirmat pentru prima oară, împotriva principiului do
niscenţe clasice, în particular platoniciene, teza conform
minant (rămas neatins pentru cel puţin două secole) al li
căreia democraţia şi tirania sunt două feţe ale aceleiaşi
mitării drepturilor politice numai la proprietari, principiul
medalii, iar dictatura nu reprezintă decât consecinţa fi
democratic conform căruia „cea mai înaltă autoritate a
rească şi îngrozitoare a dezordinii provocate de naşte
Angliei şi a teritoriilor anexate de ea va fi şi va rămâne de
rea republicii demagogilor. în ultimele pagini ale
acum înainte o reprezentanţă a poporului formată din
Democraţiei în America, Tocqueville (1805-1859) va
maximum 400 de persoane la a căror alegere - conform
formula celebra sa profeţie: „Să ne imaginăm care ar fi
legii naturale - vor putea participa toţi oamenii de peste
noile aspecte sub care despotismul ar putea reapărea în
21 de ani... Toţi vor avea drept de vot şi vor fi eligibili în
lume: văd o mare mulţime de oameni asemănători şi
această funcţie supremă" 1 .
egali care nu fac decât să se învârtească pe loc, pentru
a-şi procura mici plăceri vulgare cu care să-şi mângâie
1
Citat în V. Gabrieli, Puritanesimo e libertâ, Einaudi, Torino, sufletul... Deasupra tuturor acestora se înalţă o imensă
1956. pp. 155-56. putere tutelară, care se însărcinează singură să le asigure
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
posibilitatea de a se bucura de bunuri şi de a veghea asu chiar dacă într-un raport care adesea este de concurenţă,
pra sorţii lor. Această putere este absolută, minuţioasă, aşa cum s-a întâmplat în Italia cu partidul lui Mazzini. în
sistematică, prevăzătoare şi blândă" 1 . tre democraţii puri şi liberalii conservatori există o dis
Trecerea încă şi mai rapidă de la efemera republică de tanţă atât de mare, încât ei sunt incompatibili.
la 1848 la al doilea Imperiu părea să dea dreptate aces Schematic, raportul dintre liberalism şi democraţie poa
tui descoperitor vizionar al democraţiei americane. te fi reprezentat urmând aceste trei combinaţii: a) libera
De-a lungul secolului al XlX-lea, procesul de liberali lismul şi democraţia sunt compatibile şi deci compozabile,
zare şi cel de democratizare au continuat să se dezvolte, în sensul că poate exista un stat liberal şi democratic fără
când împreună, când separat, după cum extinderea sufra a se exclude însă în acest fel un stat liberal şi nedemocra
giului era considerată o integrare necesară a statului libe tic sau un stat democratic neliberal (cel dintâi este statul
ral sau un obstacol în calea dezvoltării lui, o creştere sau liberalilor conservatori, cel de-al doilea, statul democraţi
o diminuare a libertăţii. Pornind de la acest mod diferit lor radicali); b) liberalismul şi democraţia sunt opuse, în
de a trăi raportul între stat liberal şi democraţie, larga miş sensul că democraţia dusă până la consecinţele sale extre
care liberală s-a extins prin apariţia opoziţiei dintre un li me sfârşeşte prin a distruge statul liberal (aşa cum susţin
beralism radical, liberal şi totodată democratic, şi respectiv liberalii conservatori) sau se poate realiza pe deplin numai
un liberalism conservator, liberal, dar nu şi democratic, într-un stat social care a abandonat idealul statului mini
care se opunea cu fermitate oricărei propuneri de extin^ mal (cum susţin democraţii radicali); c) liberalismul şi de
dere a dreptului de vot, considerat ca o ameninţare a li mocraţia sunt legate în mod necesar, în sensul că numai
bertăţii, în acelaşi mod, în cadrul marii mişcări democrate, democraţia este în măsură să realizeze pe deplin idealu
au existat democraţii liberali şi democraţii antiliberali, rile liberale şi numai statul liberal poate fi condiţia actu
aceştia din urmă fiind interesaţi mai mult de distribuirea alizării democraţiei. Utilizând categoriile modalităţii, la
puterii decât de limitarea ei, mai mult de instituţiile auto punctul a raportul este de posibilitate (liberalism vel de
guvernării decât de divizarea guvernării centrale, mai mult mocraţie); la punctul b, raportul este de imposibilitate
de separarea orizontală a puterilor decât de cea verticală, (liberalism aut democraţie); la punctul c, de necesitate (li
mai mult de cucerirea sferei publice decât de apărarea ob beralism şi democraţie). Ca formă de guvernare, democra
stinată a sferei private. în vreme ce liberalii democraţi şi de ţia se conjugă atât cu liberalismul, cât şi cu socialismul, iar
mocraţii liberali vor sfârşi prin a se întâlni în parcurgerea raportul dintre democraţie şi socialism poate fi şi el repre
treptată a diverselor etape, mai mult sau mai puţin nume zentat ca un raport de posibilitate sau de coexistenţă po
roase, mai mult sau mai puţin rapide, ale extinderii drep sibilă, de imposibilitate (din partea democraţilor liberali
turilor politice până la sufragiul universal, democraţii puri sau, la extrema cealaltă, din partea susţinătorilor dictatu
se vor regăsi în apropierea primelor mişcări socialiste, rii proletariatului), sau de necesitate, ca în doctrinele şi
mişcările social-democrate, conform cărora prin democra
1
A. de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. II, tra ţie se realizează socialismul şi numai în socialism procesul
ducere de Claudia Dumitriu, Bucureşti, Humanitas, 1995, p. 344. de actualizare a democraţiei se realizează pe deplin.
L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
1
libertăţii nu putem merge fără să ne dăm mâna ." în ciuda
diferenţelor de tradiţie, de cultură şi de temperament, ope
ra lor reprezintă întru totul ceea ce era comun în cele două
tradiţii principale ale gândirii liberale europene, cea engle
ză şi cea franceză. Tocqueville dedicase mulţi ani de studiu
şi de reflecţie democraţiei unei societăţi noi şi orientate
către viitor, aşa cum era cea americană, iar Mill, mai puţin
CAPITOLUL 11 insular decât mulţi dintre compatrioţii săi, cunoştea gân
direa franceză, începând cu cea a lui Comte (1789-1857).
Tocqueville a fost mai degrabă liberal, şi nu democrat.
TIRANIA MAJORITĂŢII El era ferm convins că libertatea, în principal libertatea
religioasă şi morală (mai mult decât cea economică), re
prezintă baza şi fermentul oricărei vieţi civile. Dar Toc
Cele două aripi ale liberalismului european, cea con queville înţelesese că secolul născut odată cu revoluţia se
servatoare şi cea radicală, sunt foarte bine reprezentate îndrepta grăbit şi inexorabil către democraţie. Era vorba
de doi autori liberali majori din secolul trecut, şi anume de un proces ce nu putea fi oprit. în introducerea primei
Alexis de Tocqueville şi respectiv John Stuart Mill părţi a operei sale (1835) el se întreba: „Să mai fie oare
(1807-1873). Apropiaţi ca vârstă (primul s-a născut în cineva care să creadă că democraţia, după ce a distrus
1805, al doilea, în 1807), cei doi s-au cunoscut şi s-au sti feudalismul şi i-a biruit pe regi, va mai da înapoi în faţa
mat reciproc. Mill a scris în London Review, organ al burghezilor şi a celor bogaţi? Este oare posibil ca ea să
radicalilor englezi, o recenzie întinsă a volumului întâi se oprească tocmai acum când a devenit atât de puternică,
1
din Democraţia în America . în opera lui despre demo iar adversarii ei atât de slabi ? " 2
craţia reprezentativă, apărută imediat după moartea El spunea că şi-a scris cartea sub impresia unui fel de
prietenului său (1861), el aminteşte cititorilor această teroare religioasă încercată în faţa „revoluţiei irezistibi
„great work" 2 . în ceea ce îl priveşte, Tocqueville a primit le", care, trecând peste orice obstacol, continua să îna
eseul lui Mill despre libertate când era deja pe moarte şi inteze chiar în mijlocul ruinelor pe care ea însăşi le
i-a scris autorului: „Nu am nici o îndoială că pe terenul
1
A. de Tocqueville, „Correspondance anglaise", în Oeuvres
1
J.S. Mill, „Tocqueville on Democracy în America", în London completes, sous la dir. de J.-P. Mayer, Paris, Gallimard, NRF, 1954,
Review, iunie 1835-ian. 1836, pp. 85-129. t. VI, scrisoare către Mill din 9 februarie 1859, p. 352.
2
2
J.S. Mill, „Considerations on Representative Goverment", în A. de Tocqueville, Despre democraţie în America, voi. I, tradu-'
Collected Papers of John Stuart Mill, University of Toronto Press, cere de Magdalena Boiangiu şi Beatrice Staicu, Bucureşti, Humani-
Routledge and Kegan Paul, 1977, voi. XIX, p. 468. tas, 1995, p. 45.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
produsese. După călătoria pe care a făcut-o în Statele veşnică, de neînfrânt", astfel încât, chiar dacă „vor egali-
Unite, unde încercase să înţeleagă care fuseseră condiţi late în libertate", ele vor vrea, atunci când nu o pot obţi
ile unei societăţi democratice într-o lume atât de diferi ne pe aceasta, şi „egalitatea în sclavie". Asemenea popoare
tă faţă de cea europeană şi unde a surprins „imaginea sunt dispuse să suporte sărăcia, dar nu aristocraţia.
democraţiei înseşi", toată viaţa a fost muncit de o între Tiraniei majorităţii Tocqueville îi consacră capitolul 7
bare: „Va putea supravieţui libertatea în societatea de al celei de-a doua părţi din Democraţia în America. Prin
mocratică, şi dacă da, cum anume ?" cipiul majorităţii este un principiu egalitar, întrucât el pre
în limbajul lui Tocqueville, „democraţie" înseamnă, pe tinde să acorde mai multă importanţă forţei numărului
de o parte, acea formă de guvernare în care toţi participă decât individualităţii particulare; principiul majorităţii se
la lucrul public şi care e contrariul aristocraţiei şi, pe de bazează pe argumentul că „mai mulţi oameni la un loc
altă parte, societatea care se inspiră din idealul de egalita sunt mai luminaţi şi mai înţelepţi decât unul singur, că nu
te şi care, extinzându-se, va sfârşi prin a înghiţi societăţile mărul prevalează asupra calităţii. Este teoria egalităţii apli
tradiţionale fondate pe o ordine ierarhică de neschimbat. cată inteligenţei" 2 .
Ameninţarea la adresa democraţiei ca formă de guverna Printre efectele negative ale omnipotenţei majorităţii
re este pentru Tocqueville, ca de altfel şi pentru prietenul se numără instabilitatea legislativului, exercitarea adesea
său, John Stuart Mill, tirania majorităţii: pericolul ca de arbitrară a puterii funcţionarilor, conformismul opiniilor,
mocraţia să evolueze ca o actualizare progresivă a idealu diminuarea numărului de oameni cu adevărat însemnaţi pe
lui egalitar este nivelarea, care conduce la despotism. Există scena politică. Pentru un liberal ca Tocqueville, puterea este
două forme de tiranie şi amândouă, chiar dacă în moduri mereu nefastă, indiferent dacă ea aparţine regelui sau po
diferite, reprezintă negarea libertăţii. Faptul că în opera lui porului. Problema politică prin excelenţă este cea relativă
Tocqueville aceste două semnificaţii ale democraţiei nu nu atât la cine deţine puterea, cât la modul în care este con
sunt explicit distinse poate să provoace cititorului judecăţi trolată şi limitată aceasta. O bună guvernare nu se judecă
diferite, dacă nu chiar opuse, referitoare la poziţia ultimă după numărul mare sau mic al celor care deţin puterea, ci
a autorului faţă de democraţie. Privind democraţia nu ca după numărul mare sau mic de lucruri pe care ei le pot face
pe un ansamblu de instituţii, dintre care cea specifică este în mod legal. „Omnipotenţa ca atare mi se pare a fi un lu
participarea poporului la puterea politică, ci ca pe o exal cru rău şi primejdios... Nu există pe pământ o autoritate
tare a valorii de egalitate, nu numai politice, ci şi sociale, atât de respectabilă prin ea însăşi sau învestită cu un drept
sau de egalitate a condiţiilor în dauna libertăţii, Tocque atât de sacru, încât s-o vreau s-o las să acţioneze în mod
ville se dovedeşte a fi adesea un autor liberal, şi nu unul necontrolat şi să domine fără a fi supravegheată. Când văd
democrat. El nu ezită să aşeze libertatea individului înain deci că se acordă unei puteri oarecare - indiferent că e
tea egalităţii sociale, având convingerea că popoarele de
mocratice, chiar cu o înclinaţie naturală pentru libertate, 1
Ibid., voi. II, p. 219.
nutresc pentru egalitate „o pasiune arzătoare, insaţiabilă, 2
Ibid., voi. I, p.322.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
vorba de un rege sau un popor, de o democraţie sau de o Nu, democraţia, înţeleasă ca participare directă sau
aristocraţie, indiferent dacă ea se exercită într-o monarhie indirectă a tuturor la puterea politică, nu este de la sine
sau într-o republică - dreptul şi posibilitatea de a face un remediu suficient pentru tendinţa către o societate
orice, eu spun că este vorba de germenele tiraniei." 1 tot mai puţin liberă: „Nimeni nu va mai reuşi să convin
Tocqueville simţea cu acuitate totala nepotrivire, în ul gă - exclamă Tocqueville către sfârşitul cărţii - că un
timă instanţă, între idealul liberal, pentru care ceea ce con guvern liberal, energic şi înţelept, va mai putea ieşi din
tează este independenţa persoanei în sfera morală şi sufragiile unui popor de servitori." 1 Remediile, dacă mai
sentimentală, şi idealul egalitar, care vrea o societate com există, iar Tocqueville credea că ele mai există şi nu a în
pusă pe cât posibil din indivizi asemănători în privinţa as cetat până la sfârşitul vieţii să le propună, sunt remedi
piraţiilor, a gusturilor, a nevoilor şi a condiţiilor. El nu îşi ile clasice ale tradiţiei liberale, cel dintâi fiind apărarea
făcea prea multe iluzii în privinţa supravieţuirii libertăţii anumitor libertăţi individuale, ca libertatea presei, liber
în societatea democratică, chiar dacă nu s-a resemnat să ac tatea de asociere, în general libertatea drepturilor indi
cepte pentru contemporanii lui şi pentru generaţiile vii vidului, de care statele democratice au tendinţa să nu facă
toare destinul de servitori satisfăcuţi. Sunt memorabile nici un caz în numele interesului colectiv; respectului
ultimele pagini ale celei de-a doua părţi din „marea ope formelor ce garantează cel puţin egalitatea în faţa legii i
ră" a sa (apărută în 1840), în care Tocqueville simte apro- se adaugă descentralizarea;
piindu-se momentul în care democraţia se va transforma Din acelaşi motiv pentru care era mai degrabă libe
în contrariul şău, deoarece poartă în ea germenii noului ral decât democrat, Tocqueville nu a fost niciodată atras
despotism, sub forma unei guvernări centralizate şi om de socialism, faţă de care şi-a exprimat în mai multe oca
niprezente. Sugestia democraţiei anticilor criticată de zii aversiunea. Poţi fi liberal şi democrat, poţi fi demo
Constant, şi deci a omnipotenţei voinţei generale a lui crat şi socialist, dar este mult mai greu să fii deopotrivă
Rousseau, îl face să spună: „Contemporanii noştri îşi ima liberal şi socialist. Nedemocrat până la capăt, atunci când
ginează o putere unică, tutelară, omnipotentă, dar aleasă trebuie să confrunte democraţia cu idealul sublim al li
de cetăţeni; ei combină centralizarea cu suveranitatea bertăţii, Tocqueville devine un apărător al democraţiei
populară. Asta le dă o oarecare alinare. Ei se consolează atunci când adversarul ce trebuie înfruntat este socialis
cu gândul că se află sub tutelă, crezând că ei înşişi şi-au ales mul, în care el vedea întruparea statului colectivist ce ar
tutorii... Intr-un asemenea sistem, cetăţenii ies câteva da naştere unei societăţi de castori, şi nu de oameni li
clipe din starea de dependenţă pentru a-şi desemna stă beri, într-un discurs despre dreptul la muncă pronunţat
pânul, iar apoi se reîntorc la acesta." 2 în faţa Adunării constituante la 12 septembrie 1848, Toc
queville evocă din nou, pentru a o exalta, democraţia ame
1
lbid., voi. I, pp. 327-328 (am modificat traducerea românească, ricană, observând, între altele, că aceasta este absolut
incorectă - n. red.).
2
lbid., voi. II, p. 350. 1
lbid:, voi. II, p. 351.
NORBERTO BOBBIO
CAPITOLUL 12
LIBERALISM ŞI UTILITARISM
autorilor de dinaintea lui şi a dat viaţă sau, mai bine zis, contribuţia cea mai durabilă şi mai coerentă la dezvol
un sprijin plin de autoritate, curentului liberal care va tarea liberalismului, de la Bentham încoace, utilitarismul
deveni apoi predominant. Doctrina liberală de până la şi liberalismul merg împreună, iar filozofia utilitaristă a
Mill făcea din drepturile naturale şi, prin urmare, invio devenit cel mai important aliat teoretic al statului libe
labile ale cetăţenilor baza datoriei guvernanţilor de a re ral. Trecerea de la dreptul natural la utilitarism a marcat
strânge exerciţiul puterii publice. într-o scriere din 1795 o adevărată criză a fundamentelor gândirii liberale, care
Anarchical Fallacies (Sofisme anarhice), Bentham dez- va ajunge până la dezbaterea referitoare la drepturile
lănţuise un atac violent împotriva Declaraţiei drepturi omului, din ultimii ani.
lor franceze, scoţând la iveală, cu o ironie dispreţuitoare, Mill este un utilitarist declarat şi convins. Pentru el,
slăbiciunea lor filozofică, inconsistenţa logică şi echivo- „doctrina care admite ca fundament al moralităţii utilita
curile verbale, ca şi totala lor ineficacitate practică. în le tea sau principiul maximei fericiri susţine că acţiunile uma
gătură cu declaraţia conform căreia toţi oamenii se nasc ne sunt bune în măsura în care tind să promoveze fericirea
liberi, el exclama: „O prostie absurdă şi mizerabilă!", ex şi rele, când tind să promoveze contrariul fericirii" 1 .
plicând apoi că „nu există nimic asemănător unor drep Mill înţelegea fericirea în sens benthamian, ca plăcere
turi naturale, nimic asemănător unor drepturi anterioare sau absenţă a durerii, iar nefericirea, ca durere sau absen
instituţiilor guvernării, nimic asemănător unor drepturi ţă a plăcerii: de altfel, ca doctrină morală ce critică şi refu
naturale care să se opună sau să fie în contradicţie cu cele ză orice altă formă a fundamentului obligaţiei morale în
stabilite prin lege" 1 . în opoziţie cu tradiţia seculară a afara celei care se referă la plăcere şi durere, utilitarismul
dreptului natural, Bentham formula „principiul utilită este preocupat nu de utilitatea individului separată de cea
ţii", conform căruia singurul criteriu pe care un bun le a altor indivizi, ci de utilitatea socială, nu „de fericirea ce
gislator trebuie să îl aibă în vedere este acela de a emana lui care acţionează, ci de fericirea tuturor celor interesaţi"
legi care să aibă ca efect fericirea majorităţii. Altfel spus, şi care poate fi apreciată de un „spectator benevol şi
dacă trebuie să existe limite ale puterii guvernanţilor, ele dezinteresat" 2 . în consecinţă şi urmând critica benthamia-
nu derivă din supoziţia neîntemeiată a unor inexistente nă a drepturilor naturale, Mill respinge tentaţia de a recur
şi nicicum demonstrabile drepturi naturale ale omului, ge la doctrina jusnaturalistă pentru a fonda şi justifica
ci din consideraţia obiectivă că oamenii doresc plăcerea limita puterii statului. El declară aceasta în mod expres în
şi fug de durere, şi că, în consecinţă, cea mai bună societa introducerea la Despre libertate, unde expune şi propune
te este aceea care reuşeşte să obţină maximum de fericire principiile care i-au inspirat propria doctrină: „Este nime
pentru cât mai mulţi din membrii ei. în tradiţia gândirii rit să declar că eu mă abţin să trag vreun folos pentru
anglo-saxone, care este cu siguranţă cea care a produs
1
J.S. Mill, Utilitarismul (1863), traducere de Valentin Mureşan,
1
J . Bentham, „Anarchical Fallacies", în The Works, ed. J. Bowring, Bucureşti, Editura Alternative, 1994, p. 18 (trad. modificată - n. red.).
2
Edinburgh, William Tait, voi. II, p. 500. lbid., p. 25.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
argumentarea mea din ideea unor drepturi abstracte, in dăunează altora, atunci există, cel puţin la prima vede
dependente de utilitate", deoarece „consider utilitatea ca re, elementele pentru a-1 pedepsi prin mijlocirea legii sau,
instanţă ultimă în toate chestiunile etice", dacă este vorba acolo unde sancţiunile legii nu se pot aplica fără riscul
„de utilitate în sensul cel mai larg, fondat pe interesele per de a greşi, prin forţa oprobriului public" .
1
1
manente ale omului ca fiinţă capabilă de progres" . Obiectivul pe care Mill şi-1 propunea enunţând acest
în buna tradiţie a gândirii liberale, libertatea despre principiu era limitarea dreptului statului de a restrânge
care tratează Mill este libertatea negativă sau libertatea sfera libertăţii individuale (în care individul poate alege
înţeleasă ca situaţia în care se află un subiect (fie el un între mai multe soluţii) şi de a-i obliga pe cetăţeni să facă
individ sau un grup care acţionează ca un tot unitar) care sau nu ceva contrar voinţei lor; potrivit lui Mill, acest
nu este împiedicat de o forţă exterioară să facă ceea ce drept se va exercita doar în sfera acţiunilor externe (în
doreşte să facă şi nu este constrâns să facă ceea ce nu do sensul kantian al cuvântului), adică în sfera acelor ac
reşte să facă. Plecând de aici, Mill formulează un prin ţiuni prin intermediul cărora un individ, pentru a-şi sa
cipiu pe baza căruia sunt stabilite, pe de o parte, limitele tisface un interes personal, poate interfera cu interesul
între care îi este permis puterii publice să restrângă li altcuiva. Mill căuta, de asemenea, să protejeze individul
bertatea indivizilor, pe de altă parte, cadrul în care indi particular de ingerinţa puterii publice în toate acele ac
vizii sau grupurile pot acţiona fără obstacol din partea ţiuni care îl privesc numai pe el, cum sunt sfera conşti
puterii statului; cu alte cuvinte, este vorba de delimitarea inţei interioare şi libertatea de gândire şi de opinie,
sferei private de cea publică, astfel încât individul să se libertatea de a acţiona după propria dorinţă şi după pla
poată bucura de o libertate garantată în raport cu puterea nurile proprii, libertatea de a se asocia cu alţi indivizi.
statului, iar această libertate să fie cea mai mare cu putin Dacă numim paternalism orice doctrină politică ce atri
ţă în adaptarea necesară a interesului individual şi a celui buie statului dreptul de a interveni în sfera interioară a
colectiv. Principiul propus de Mill este următorul: „Uni individului în virtutea credinţei că orice individ, chiar
cul scop care îi îndreptăţeşte pe oameni, individual sau adult, are nevoie să fie protejat de propriile sale înclina
colectiv, la ingerinţe în sfera libertăţii de acţiune a orică ţii şi porniri, liberalismul se dovedeşte a fi şi prin Mill,
ruia dintre ei este autoapărarea", motiv pentru care „uni cum fusese deja prin Locke sau Kant, doctrina antipater-
cul ţel în care puterea se poate exercita, în mod legitim, nalistă prin excelenţă, întrucât pleacă de la supoziţia eti
asupra oricărui membru al societăţii civilizate, împotriva că potrivit căreia, ca să folosim o expresie foarte nimerită
voinţei sale, este acela de a împiedica vătămarea altora" 2 . a lui Mill, „fiecare este adevăratul paznic al propriei să
De unde decurge că „dacă cineva comite un act ce nătăţi, fie ea trupească, mintală sau sufletească" 2 . Asta
nu înseamnă că la Mill (ca, de altfel, şi la Locke şi Kant)
1
J.S. Mill, Despre libertate, traducere de Adrian-Paul Iliescu,
Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 19. 1
Ibid., p. 19.
2
Ibid., p. 17. 2
Ibid., p.21.
NORBERTO BOBBIO
1
J.St. Mill, „Considerations on Representative Government", în
1
lbid., p. 18. Collected Papers, ed. cit., voi. XIX, p. 406.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
Un comentariu ce dovedeşte cum nu se poate mai bine tuturor („învăţământul universal trebuie să preceadă su
legătura dintre liberalism şi democraţie sau, mai precis, fragiul universal"); el îi exclude, de asemenea, pe cei ce
dintre o anumită concepţie despre stat şi modalităţile şi trăiesc din mila parohiilor, pornind de la consideraţia că
formele de exercitare a puterii care îi pot asigura cel mai acela care nu plăteşte fie şi un cât de mic impozit nu are
bine actualizarea. dreptul să decidă modul în care fiecare trebuie să partici
Afirmaţia conform căreia cea mai bună guvernare li pe la cheltuiala publică. Mill este, în schimb, favorabil vo
beră este cea în care toţi participă la beneficiul libertăţii tului feminin (contrar tendinţei precumpănitoare din
1-a împins pe Mill să devină promotorul extinderii sufra statele europene care a condus, în general, la extinderea
giului, în tradiţia radicalismului de origine benthamiană, votului la analfabeţi înainte de extinderea lui la femei), ar
de unde a pornit reforma electorală engleză de la 1832. gumentând că toate fiinţele umane au interesul să fie bine
Unul dintre remediile ce pot fi aduse tiraniei majorităţii guvernate şi, de aceea, toţi au nevoie în mod ideal de vot,
este ca, în scopul formării majorităţii, la alegeri să parti pentru a-şi putea asigura partea de beneficii care revine
cipe, în afară de clasele înstărite care constituie întotdea fiecărui membru al comunităţii. Ba chiar, răsturnând ar
una o minoritate a populaţiei, având tendinţa naturală de gumentul obişnuit al antifeminiştilor, Mill susţine că
a se îngriji în mod exclusiv de propriile interese, şi clase „dacă există vreo diferenţă între sexe, femeile au mai mare
le populare, cu condiţia ca ele să plătească un impozit, nevoie de vot decât bărbaţii, întrucât, fiind mai slabe din
oricât de scăzut. Participarea la vot are o mare putere punct de vedere fizic, ele depind pentru protecţia lor -
educativă: datorită discuţiei politice, muncitorul (the ma în cea mai mare parte - de societate şi de lege" 1 .
nual labourer), care are o muncă repetitivă şi un orizont Al doilea remediu împotriva tiraniei majorităţii con
(cel al fabricii) îngust, ajunge să înţeleagă raportul din stă, pentru Mill, într-o schimbare a sistemului electoral,
tre evenimente îndepărtate şi interesul personal, şi să sta adică în trecerea de la sistemul majoritar, conform căru
bilească raporturi cu cetăţeni diferiţi de cei cu care are ia fiecare colegiu are dreptul să prezinte un singur can
relaţii zilnice de muncă, devenind astfel membru con didat, iar dintre candidaţii aflaţi în concurenţă cel care
ştient al unei mari comunităţi: „într-o naţiune civilizată primeşte majoritatea voturilor (nu contează dacă într-un
şi adultă, nu trebuie să existe nici paria, nici oameni lo tur sau două) învinge, iar ceilalţi pierd, la sistemul pro
viţi de incapacitate, altfel decât din vina lor." 1 porţional, pe care Mill îl adoptă aşa cum este el formu
Sufragiul universal, de altfel, este un ideal limită, fată lat de Thomas Hare (1806-1891), sistem care asigură o
de care propunerile avansate de Mill sunt încă foarte de reprezentare adecvată şi minorităţilor, fiecăreia în func
parte : în afară de cei care dau faliment şi de debitorii pe ţie de voturile obţinute fie într-un colegiu unic naţional,
riculoşi, Mill îi exclude de la dreptul de vot pe analfabeţi, fie într-un colegiu a cărui mărime să permită alegerea
pledând în acelaşi timp pentru un învăţământ deschis mai multor reprezentanţi. în prezentarea avantajelor şi
1
1
Ibid., p. 470. Ibid., p. 479.
NORBERTO BOBBIO
a societăţilor autocratice; dezvoltarea doctrinei demo respectă liniile generale ale gândirii politice europene,
crate este mai strâns legată de o critică de natură politic^ mai ales ale celei franceze -, opoziţia dintre şcoala li
sau instituţională a autocraţiilor. Ceea ce este sigur este berală şi şcoala democrată este foarte clară, mai ales da-
că, pe tot parcursul secolului trecut, liberalismul şi de lorită prezenţei active a unui scriitor şi agitator politic
mocraţia au desemnat doctrine şi mişcări antagonice: li precum Mazzini (1805-1872), considerat şi în afara
beralii, care apărau cucerirea sau recucerirea drepturilor 1 taliei printre reprezentanţii de seamă ai curentelor de
de libertate, aduse de epoca Restauraţiei, au fost suspi- mocratice care agită naţiunile europene în lupta lor îm
cioşi la adresa nostalgiilor revoluţionare ale democraţi potriva vechilor autocraţii.
lor; democraţii, care considerau neterminat procesul de Atunci când îşi expunea interpretarea operei literare a
emancipare populară, început odată cu Revoluţia Fran lui Mazzini, Francesco de Sanctis (1817-1883) trasa, de
ceză şi întrerupt în perioada Restauraţiei, îi respingeau asemenea, liniile principale ale distincţiei dintre şcoala li
pe liberali ca fiind un partid al moderaţilor. înainte de berală şi şcoala democrată, considerate ca fiind cele două
formarea partidelor socialiste, parlamentarii se împăr- curente vii ale spiritului public italian din secolul al
ţeau în două fracţiuni opuse, partida conservatoare şi XlX-lea. Chiar dacă de Sanctis punea în lumină mai ales
partida progresistă, care corespund în mare opoziţiei aspectul literar al acestor două curente, el a arătat că ase
dintre liberali şi democraţi, cea mai corectă dialectică po mănarea lor rezidă în faptul că ele includeau şi scopuri
litică fiind considerată cea care asigura alternanţa aces politice, morale, religioase, drept pentru care, spre deo
tor două fracţiuni, chiar dacă în patria parlamentului şi sebire de şcolile pur literare, au acţionat asupra întregii
a bipartidismului, Anglia, cele două partide opuse s-au societăţi italiene şi nu numai asupra cercului restrâns de
numit conservator şi liberal. (Să adăugăm că odată cu literaţi. De altfel, acelaşi de Sanctis, dedicând o parte din
trecerea timpului, conţinutul programelor partidelor se cursul său lui Mazzini, a considerat că realizează un lu
schimbă, dar numele lor rămâne acelaşi.) La convergen cru folositor educaţiei naţionale, în care dorea să includă
ţa treptată a tradiţiilor liberală şi democratică au contri formarea unei stângi noi, care să asigure ţării o nouă orien
buit, în primul rând, formarea partidelor socialiste, şi tare, „o nouă atitudine faţă de clasele populare, o nouă
apoi, având chiar o influenţă mai mare - în secolul nos concepţie despre ceea ce înseamnă naţional, o direcţie di
tru - formarea unor regimuri antiliberale şi antidemo ferită de cea a dreptei istorice, mai largă, mai puţin exclu
cratice precum cele fasciste sau cel instaurat în Rusia de sivă, mai puţin poliţienească" 1 . în viziunea lui, şcoala
revoluţia din octombrie: în comparaţie cu noutatea sta liberală era aceea care renunţase să facă din libertate un
telor totalitare ale secolului al XX-lea, diferenţele iniţia obiectiv final, adică aşa cum o propagaseră filozofii seco
le dintre liberalism şi democraţie devin, din punct de lului al XVIII-lea, făuritorii unei revoluţii, mulţumindu-se
vedere istoric şi politic, nerelevante.
în gândirea politică italiană din cea de-a doua ju 1
F. de Sanctis, Letteratura e vita nazionale, Einaudi, Torino,
mătate a secolului trecut - gândire care, de altminteri, 1950, p. 7.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
cu libertatea ca mijloc, ca metodă sau „procedură" pur Şi pentru a rămâne în Italia, acest contrast puternic
formală, de care fiecare se putea servi pentru propriile sco poate fi reprezentat în mod foarte explicit prin opoziţia
puri, „în această şcoală liberală - comenta el - intră oa dintre cei doi protagonişti principali ai risorgimento-ului
meni cu scopuri din cele mai diferite, ca pe un teren nostru, Cavour (1810-1868) şi Mazzini. Unul dintre au
comun: clerici, care cer libertatea bisericii, conservatori, torii de la care, în tinereţe, Cavour a preluat anumite prin
care vor libertatea claselor superioare, democraţi, care vor cipii pe care nu le-a mai abandonat a fost, pe lângă
libertatea claselor inferioare, progresişti, care încearcă să Constant, Bentham, de la care a împrumutat ideea fragi
meargă înainte fără să forţeze natura." 1 lităţii teoriei dreptului natural, ca şi o convingere puter
In viziunea lui de Sanctis, şcoala democrată era, dim nică în eficacitatea utilitarismului, fapt care-1 împingea să
potrivă, cea care era inspirată de idealul unei noi societăţi se considere cu satisfacţie vizibilă un „benthamian în
„bazate pe dreptatea distributivă, pe egalitatea de drept răit" 1 , într-una din scrierile sale doctrinare cele mai com
care, în ţările mai avansate, este şi o egalitate de fapt", şi plete, / sistemi e la democrazia. Pensieri (1850), Mazzini
pentru care libertatea nu era numai procedură sau me face din Bentham, din doctrina lui utilitaristă, principalul
todă, ci şi „substanţă" 2 . De Sanctis preciza: „Acolo unde responsabil pentru materialismul dominant în doctrinele
domneşte inegalitatea, libertatea poate fi scrisă în legi, în democrate şi socialiste, de la Saint-Simon (1760-1825) la
statut, dar ea nu este ceva real: nu este liber ţăranul care comunişti, fără a-i numi însă în mod expres nici pe Marx
depinde de proprietar, nu e liber clientul care rămâne (1818-1883), nici pe Engels (1820-1895); Mazzini îl nu
supus stăpânului, nu e liber omul legat de glie şi de meşte pe Bentham „şef şi legiuitor al şcolii" care îi cuprin
muncile nesfârşite ale câmpului." 3 2
de pe toţi „iubitorii utilului" . Doctrinei utilului Mazzini
Francesco de Sanctis încheia afirmând că aceste idei îi opune ideea datoriei şi a sacrificiului pentru sfânta ca
au condus la respublica, care „nu este o guvernare a unu uză a omenirii: „Nu - exclamă el - interesul şi plăcerea
ia sau a altuia, nu este puterea arbitrară sau dominaţia de nu sunt mijloacele prin care democraţia va putea amelio
4
clasă, ci guvernarea tuturor" . Un stat care consideră li ra starea socială; o teorie a utilului nu va putea face să se
bertatea ca mijloc poate fi neutru, indiferent sau ateu. Nu resimtă în confortul bogăţiei suferinţele claselor sărace şi
la fel stau lucrurile cu un stat al tuturor, cu res publica, nevoia urgentă a unui remediu."
3
1
F. de Sanctis, Mazzini e la scuola democratica, Einaudi, Torino 1
Extrag acest citat din R. Romeo, Cavour e il suo tempo, voi. I,
1951, p. 6.
2 1810-1842, Laterza, Bari, 1969, p. 288.
Ibid., p. 13. 2
i G. Mazzini, / sistemi e la democrazia. Pensieri, ed. G. Galasso,
Ibid., p. 14.
4 II Mulino, Bologna, 1961, pp. 101-102.
Ibid., pp. 13-14. 3
Ibid., p. 110.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
omenirii către democraţie. Tocqueville, ministru de în politică, la fel ca şi în economie, laissez faire, laissez
externe al republicii franceze începând din iunie 1849, passer este prima formulă a şcolii." 1
pune pecetea definitivă pe căderea republicii romane, Nimic nu e mai ostil neutralităţii cavouriene, favo
iar Mazzini îi adresează, lui şi ministrului Falloux rabilă progresului realizat treptat prin adaptarea insti
(1811-1886), o scrisoare vehementă în care îi apostro tuţiilor la evoluţia societăţii, decât revoluţionarismul
fează ca „ultimi elevi ai unei şcoli care, începând prin abstract mazzinian, care opune criteriului simplu şi să
a predica doctrina atee a artei, a sfârşit în formula pu nătos al utilului imperativul sacrificiului şi care face din
terii pentru p u t e r e " 1 . Cavour este susţinătorul unei exaltarea iluministă a drepturilor individuale o predică
juste măsuri, adică al unei soluţii intermediare, singu severă despre îndatoriri. „Fidel benthamismului său
ra raţională, între reacţiune şi revoluţie. Mazzini, sus iniţial - scrie R. Romeo - Cavour este convins că pro
ţinător intransigent al revoluţiei naţionale, se plasează gresul economic nu se deosebeşte întru totul, ci mai de
în mod explicit la una din cele două extreme pe care grabă coincide cu cel spiritual şi moral." 2 Dimpotrivă,
soluţia flexibilă a doctrinarilor liberali le respingea. fidel antibenthamismului său iniţial, Mazzini afirmă că
Mare admirator al ştiinţei economice şi al marilor eco progresul spiritual este o condiţie a progresului mate
nomişti, de la Smith la Ricardo (1771-1823), Cavour rial: cu doctrina fericirii şi a bunăstării, inspirată din
era un discipol convins şi de neclintit al teoriilor libe utilitarism, se formează oameni egoişti, care preţuiesc
rului schimb, cărora Mazzini li s-a opus mereu cu pu materia. „Trebuie, aşadar, găsit un principiu educativ
tere, propunând în replică ideea unui stat învestit cu superior... Şi acest principiu este datoria." 3
funcţie educativă, opus concepţiei liberale a statului ca
rău inevitabil şi care trebuie deci limitat la singura
funcţie de agent de poliţie. Nimic nu e mai îndepărtat
de gândirea unui liberal veritabil precum Cavour de
cât critica mazziniană a statului „spoliat de orice ca
pacitate de iniţiativă, neavând altă misiune decât de a
interzice"; într-un asemenea caz, spunea Mazzini, „so
cietăţii i se substituie un agregat de indivizi, constrânşi
să se comporte în mod paşnic, dar credincioşi unor
scopuri particulare şi liberi să îşi aleagă fiecare propria
cale, conduşi sau nu către împlinirea misiunii comune.
1
G. Mazzini, „Lettera ai signori Tocqueville e Falloux miniştri 1
G. Mazzini, / sistemi e la democrazia, p. 96.
di Francia", în G. Mazzini, Scrittipolitici, sub îngrijirea lui T. Grandi 2
R. Romeo, op. cit., p. 288.
şi A. Comba, Utet, Torino, 1972, p. 647. 3
G. Mazzini, „Dei doveri dell'uomo", în Scritti politici, p. 847.
\
L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
în vreme ce raportul dintre liberalism şi socialism a fost cu raportul dintre liberalism şi democraţie. O consolida
unul de opoziţie netă, indiferent dacă socialismul era ju re reciprocă, a democraţiei prin socialism şi a socialismu
decat pe baza proiectului său de societate viitoare sau era lui prin democraţie, era în mod evident un raport circular.
considerat ca ideologie a unei clase destinate să urmeze Din ce punct al cercului ar fi trebuit început ? A începe
clasei burgheze în dezvoltarea progresivă a istoriei, rapor cu extinderea democraţiei ar fi însemnat acceptarea unei
tul dintre socialism şi democraţie a fost mai degrabă, încă dezvoltări graduale şi nesigure. Dar era oare posibil, de
de la început, unul de complementaritate, aşa cum fusese dorit şi licit să începi direct transformarea socialistă a so
până atunci raportul dintre democraţie şi liberalism. Se cietăţii printr-un salt calitativ revoluţionar, renunţând
afirmă în mod curent că socialismul, care era considerat ca astfel, cel puţin provizoriu, la metoda democratică ? Aşa
incompatibil cu liberalismul, nu era deloc incompatibil cu se face că, începând cu cea de-a doua jumătate a secolu
democraţia. Pentru a întări legătura de compatibilitate, de lui trecut, opoziţiei dintre liberalism şi democraţie i s-a
fapt de complementaritate, dintre socialism şi democraţie, adăugat opoziţia dintre apărătorii liberal-democraţiei, pe
au fost avansate două teze: s-a afirmat, mai întâi, că pro de o parte, şi care se aliau adesea între ei împotriva socia
cesul de democratizare ar fi produs în mod inevitabil sau lismului, considerat ca negator fie al liberalismului, fie al
cel puţin ar fi favorizat constituirea unei societăţi socialis democraţiei, iar pe de altă parte socialiştii democraţi şi
te, bazate pe transformarea instituţiei proprietăţii şi pe co nedemocraţi, care erau divizaţi nu atât prin opoziţia la
lectivizarea principalelor mijloace de producţie; în al liberalism, care le era comună, cât prin judecata diferită
doilea rând, s-a avansat ideea că numai odată cu constitui despre validitatea şi eficacitatea democraţiei, cel puţin în
rea societăţii socialiste s-ar fi consolidat şi lărgit participa momentul cuceririi puterii. în orice caz, îndoiala asupra
rea politică şi ar fi devenit, deci, posibilă realizarea pe validităţii metodei democratice, pentru aşa-numita fază
deplin a democraţiei, printre ale cărei promisiuni, pe care de tranziţie, nu înlătură câtuşi de puţin inspiraţia demo
democraţia liberală nu le-ar fi putut niciodată menţine, se cratică de fond a partidelor socialiste, care credeau în pro
afla şi aceea a unei distribuiri egalitare sau cel puţin mai gresul democraţiei într-o societate socialistă, fiind
egalitare a puterii economice, care completa distribuirea convinse că o societate socialistă ar fi fost, pe termen lung,
puterii politice. Pe baza acestor două teze, relaţia indiso mai democratică decât cea liberală, născută şi crescută
lubilă dintre democraţie şi socialism a fost înfăţişată, din odată cu naşterea şi creşterea capitalismului.
perspectiva principalelor curente ale socialismului, ca o în favoarea superiorităţii democraţiei socialiste faţă
condiţie necesară a constituirii societăţii socialiste, iar din de cea liberală se pot găsi, în imensa literatură a acestui
perspectiva curentelor democratice, ca o condiţie a dez secol, cel puţin trei argumente: a) primul afirmă că, în
voltării democraţiei înseşi. vreme ce democraţia liberală (sau, din perspectivă pole
Nu vreau să spun prin acestea că raportul dintre de mică, capitalistă, sau, din punct de vedere al subiectului
mocraţie şi socialism a fost mereu unul paşnic. Sub anu istoric care a promovat-o, burgheză) s-a născut ca de
mite aspecte, a fost adesea un raport polemic, asemănător mocraţie reprezentativă, una în care reprezentanţii aleşi
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
iau hotărâri fără a avea un mandat imperativ, democra comun al tuturor regimurilor care s-au dezvoltat în ţări
ţia socialistă (sau, din punct de vedere al luptei de clasă, mai avansate din punct de vedere economic şi politic. Nu
proletară) va fi o democraţie directă, în dublul sens de trebuie totuşi să credem că noţiunea de democraţie a ră
democraţie a întregului popor, fără reprezentanţi, sau mas aceeaşi în trecerea de la democraţia liberală la cea so
de democraţie nu de reprezentanţi, ci de delegaţi, al că cială, în binomul liberalism plus democraţie, democraţie
ror mandat imperativ este supus revocării; b) al doilea înseamnă în principal sufragiu universal, şi deci un mijloc
argument afirmă că, în vreme ce democraţia burgheză a de exprimare a liberei voinţe a indivizilor particulari; în
consimţit, până la limita extremă a sufragiului universal binomul democraţie plus socialism, democraţie înseamnă
masculin şi feminin, participarea la puterea politică, cen ideal egalitar, pe care numai reforma proprietăţii propusă
trală şi locală, numai democraţia socialistă va consimţi de socialism va fi în măsură să îl atingă. în primul binom,
participarea populară chiar şi în luarea deciziilor econo este vorba de o consecinţă, în cel de-al doilea, de o propu
mice, care într-o societate capitalistă sunt luate autocra nere. Ca şi consecinţă, în cel dintâi, democraţia comple
tic, în acest sens ea reprezentând nu numai o consolidare tează seria libertăţilor particulare cu libertatea politică; ca
a participării în sens intensiv, ci şi în sens extensiv can premisă, în cel de-al doilea, democraţia va fi completată de
titativ prin efectul deschiderii de noi spaţii exerciţiului su către viitoarea transformare socialistă - până acum doar
veranităţii populare în care constă esenţa democraţiei; dorită - a societăţii capitaliste.
c) în sfârşit, argumentul cel mai important afirmă că, în Ambiguitatea conceptului de democraţie apare ex
vreme ce în democraţia liberală dreptul poporului de a par trem de clar în aşa-numita „democraţie socială", care a
ticipa direct sau indirect la deciziile politice nu este înso dus la apariţia statului de servicii (expresie mai potrivită
ţit de o distribuire mai echitabilă a puterii economice, ceea decât cele de „stat al bunăstării" şi de „stat asistenţial"
ce face din dreptul de vot o simplă aparenţă, în democra care păcătuiesc prin exces sau prin omisiune). Democra
ţia socialistă această distribuire mai echitabilă devine unul ţia socială pretinde că e superioară în raport cu demo
dintre primele obiective ale schimbării regimului econo craţia liberală, fiindcă a inserat în propria declaraţie de
mic, transformând astfel puterea formală de participare în drepturi drepturile sociale, care se adaugă drepturilor
putere substanţială şi realizând idealul ultim al democra de libertate; faţă de democraţia socialistă, în schimb, ea
ţiei, care este deplina egalitate între oameni. este numai o primă fază. Această ambiguitate este releva
Faptul că mişcări politice atât de diferite precum cea li tă de dubla critică pe care democraţia socială o primeşte,
berală şi cea socialistă au îmbrăţişat idealul democratic ast când dinspre dreapta, din partea liberalismului intransi
fel încât s-a ajuns la formarea unor regimuri de democraţie gent, care vede în ea o diminuare a libertăţilor individua
liberală şi a unor regimuri de democraţie socială, dacă nu le, când dinspre stânga, din partea socialiştilor nerăbdători,
socialistă (un regim care să fie în acelaşi timp democratic care o condamnă ca soluţie de compromis între vechi şi
şi socialist încă nu a existat), ne poate face să credem că, nou, soluţie care, în loc să favorizeze realizarea socialis
de două secole încoace, democraţia este un fel de numitor mului, îl împiedică sau îl face de-a dreptul imposibil.
L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
desfăşurată în ultimii ani ai regimului fascist, asupra ra adjective; Hayek, mai mult decât oricare alt teoretician
portului dintre liberalismul etico-politic şi cel econo liberal, a subliniat necesitatea de a distinge bine libera
mic, în această dispută, Einaudi, ca economist liberal lismul, al cărui punct de plecare este o teorie economi
ce se afla, a susţinut împotriva lui Croce teza conform că, de democraţie, care este o teorie politică; pentru
căreia liberalismul etico-politic şi liberalismul econo Hayek, libertatea individuală, care are ca primă condi
mic (sau liberismo) sunt indisolubile, cel de-al doilea ţie libertatea economică, are o valoare intrinsecă, iar de
condiţionând existenţa celui dintâi; Croce însă, care mocraţia, numai o valoare instrumentală. El admite că,
sub unele aspecte era mai consevator ca Einaudi, a sus în luptele care s-au dat împotriva puterii absolute, libe
ţinut o teză opusă, conform căreia libertatea, fiind un ralismul şi democraţia au putut să meargă împreună şi
ideal moral, se poate actualiza prin cele mai diverse mă să se confunde una cu cealaltă. Dar acum această confu
suri economice, cu condiţia ca acestea să vizeze înălţa zie nu ar trebui să mai fie posibilă, deoarece s-a văzut,
rea morală a individului; Croce citează admirativ observând mai ales consecinţele antiliberale la care poa
„frumoasa eulogie şi apologie" a socialismului liberal te să conducă şi la care a şi condus procesul de demo
al lui Hobhouse 1 . cratizare, că cele două răspund unor probleme diferite:
Luând în considerare sensul predominant al concep liberalismul - problemei funcţiilor guvernării şi mai ales
tului de liberalism şi făcând referire mai ales la diferite limitării puterilor ei, democraţia - problemei cine tre
le curente numite neo-liberale, trebuie admis că în buie să guverneze şi prin ce proceduri: „Liberalismul
disputa dintre filozof şi economist, dreptate a avut cel impune ca orice putere - şi în consecinţă şi cea a majo
de-al doilea. Prin neoliberalism se înţelege astăzi în pri rităţii - să fie supusă unor limite. Democraţia, în schimb,
mul rând o doctrină economică consecventă, liberalis ajunge să considere opinia majorităţii ca singura limită
mul politic fiind doar o modalitate de actualizare a a puterilor guvernării. Diferenţa dintre cele două prin
acestuia, nu mereu necesară, sau o apărare a încălcării li cipii devine mai clară dacă ne imaginăm cui li se opun
bertăţii economice; libertatea politică este, în acest caz, ele: democraţia se opune guvernării autoritare, iar libe
1
doar un corolar. Nimeni nu a insistat mai mult decât eco ralismul, totalitarismului."
nomistul austriac Friedrich von Hayek - unul dintre cei în mod firesc, termenul liberalism, ca toţi termenii
mai însemnaţi inspiratori ai mişcării actuale de deman- limbajului politic, a avut semnificaţii diferite, mai mult sau
telare a statului de servicii - asupra legăturii indisolu mai puţin extinse. Cu toate acestea, gândirea lui Hayek,
bile dintre libertatea economică şi libertatea fără alte expusă în numeroase opere, care pot fi considerate
summa doctrinei liberale contemporane, reprezintă o
1
Aceste scrieri ale lui Croce şi Einaudi au fost adunate în volu confirmare de mare însemnătate a ceea ce a fost nucleul
mul Liberismo e liberalismo, îngrijit de P. Solari, Ricciardi, Napoli,
1957. Elogiul lui Hobhouse se află în prima dintre aceste scrieri, La 1
F. von Hayek, „Liberalismo", în Enciclopedia del Novecento,
concezione liberale come concezione della vita (1927), p. 14. Istituto dell' Enciclopedia italiana, Roma, 1978, voi. III, p. 990.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
originar al liberalismului clasic: o teorie a limitelor pu însemnătatea dezbaterii care a avut loc în jurul cărţii lui
terii statului, derivată din presupunerea drepturilor Robert Nozick, Anarhie, stat şi utopie, apărută în 1974 .
1
sau intereselor individului, precedente formării pute Nozick luptă pe două fronturi: împotriva statului ma
rii politice, dintre care nu poate lipsi dreptul la pro ximal al susţinătorilor „statului dreptăţii", căruia îi sunt
prietatea individuală. Aceste limite sunt valabile pentru atribuite sarcinile de redistribuire a bogăţiei, dar şi îm
oricine deţine puterea politică, inclusiv pentru guver potriva totalei eliminări a statului pe care o propun anar
narea populară, adică şi pentru un regim democratic în hiştii. Chiar dacă avansează argumente noi, Nozick reia
care toţi cetăţenii au dreptul de a participa, fie şi indirect, şi apără teza liberală clasică a statului ca organizaţie care
la luarea marilor hotărâri, şi a cărui regulă este regula monopolizează forţa şi care are ca scop unic şi limitat să
majorităţii. La întrebarea până unde se întind puterile protejeze drepturile individuale ale tuturor membrilor
statului şi până unde se întind drepturile individului sau grupului. Luând ca punct de plecare teoria lockeană a
sfera aşa-numitei libertăţi negative, nu se poate da un stării de natură şi a drepturilor naturale, chiar refuzând
răspuns definitiv: cu toate acestea, conform unui prin contractualismul ca teorie care vede naşterea statului în
cipiu constant şi specific doctrinei liberale în întreaga ei tr-un acord voluntar şi abandonându-se ideii fericite (şi
tradiţie, mai ales în cea anglo-saxonă, statul este cu atât poate şi false) a creaţiei unei „mâini invizibile", Nozick
mai liberal cu cât aceste puteri sunt reduse şi respectiv construieşte statul ca o asociere liberă între indivizi ce
cu cât sfera libertăţii negative e mai largă. Deosebirea se află pe acelaşi teritoriu şi a cărui datorie este de a apă
dintre liberalism şi autoritarism (mai degrabă decât to ra drepturile oricărui individ împotriva încălcării lor de
talitarism) stă în conotarea diferită, pozitivă sau negati către toţi ceilalţi, deci de a împiedica orice formă de pro
vă, a celor doi termeni opuşi, putere şi libertate, ca şi a tecţie particulară sau orice încercare a indivizilor de a-şi
consecinţelor care decurg de aici. Liberalismul este doc face singuri dreptate. în ceea ce priveşte stabilirea drep
trina în care conotarea pozitivă revine termenului de „li turilor individuale pe care statul trebuie să le protejeze,
bertate", cu consecinţa că o societate este cu atât mai teoria lui Nozick este fondată, în general, pe anumite
bună cu cât e mai extinsă sfera libertăţii şi mai restrânsă principii de drept privat, conform cărora orice individ
cea a puterii. are dreptul să posede ceea ce a achiziţionat pe drept
în formularea cea mai des întâlnită în zilele noastre, (principiul dreptăţii în achiziţionare) şi ceea ce a achizi
liberalismul este doctrina „statului minimal" (acel mi ţionat pe drept de la proprietarul precedent (principiul
nimal state al anglo-saxonilor). Spre deosebire de anar dreptăţii în transferare). Orice altă datorie pe care statul
hişti, pentru care statul este răul absolut şi deci trebuie
eliminat, liberalii cred că statul este tot un rău, dar unul 1
Pentru o dare de seamă a dezbaterii şi bibliografia relativă la ea,
necesar, şi de aceea el trebuie conservat, chiar dacă în vezi F. Comanducci, „La meta-utopia di Nozick", în Materiali per
tre anumite limite, pe cât posibil restrânse. Tocmai pe una storia della cultura giuridica, XII, 1982, pp. 507-523. Cartea lui
baza succesului formulei de „stat minimal" se explică Nozick a fost tradusă şi în română, Humanitas, Bucureşti, 1997.
NORBERTO BOBBIO
1
Dezbaterea privind neguvernabilitatea democraţiilor a luat naş
tere odată cu apariţia volumului, semnat de mai mulţi autori, M. Cro-
zier, S.P. Huntington, J. Watanuki, The Crisis ofDemocracy: Report
on the Governuhility of Democracies to the Trilateral Commission,
New York, New York University Press, 1975.
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
e vorba despre o ţintă de semn opus, nu de excesul, de decizie; în schimb, într-un regim autocratic, unde pu
ci de lipsa de putere. terea este concentrată în mâinile câtorva persoane, dacă
Tema neguvernabilităţii de care suferă regimurile de nu pur şi simplu în persoana unui şef charismatic a că
mocratice se poate articula în trei puncte: rui voinţă este lege şi unde sunt suprimate instanţe pre
(a) Mai mult decât regimurile autocratice, regimuri cum parlamentul, în care se confruntă opinii diferite, iar
le democratice sunt caracterizate de o disproporţie cres deciziile sunt luate numai după lungi dezbateri şi pot fi
cândă între numărul cererilor ce vin din partea societăţii supuse controlului unui organ de jurisprudenţă precum
civile şi capacitatea de răspuns a sistemului politic, curtea constituţională sau chiar controlului poporului
fenomen care, în terminologia teoriei sistemelor, se nu prin recurgerea la referendum, deciziile sunt rapide, pe
meşte suprasarcină. Acest fenomen ar fi caracteristic de remptorii şi definitive. Cu o expresie sintetică, se poate
mocraţiilor pentru două motive opuse, dar care sunt exprima acest contrast între regimuri democratice şi au
convergente, întrucât conduc la acelaşi rezultat. tocratice în funcţie de raportul între întrebări şi răspun
Pe de o parte, instituţiile pe care regimul democratic suri, spunând că, dacă democraţia întreabă cu uşurinţă
le-a moştenit de la statul liberal şi care, aşa cum am spus, şi răspunde greu, autocraţia face întrebarea mai dificilă
constituie condiţia unei bune funcţionări a puterii popu şi răspunsul mai uşor.
lare (de la libertatea de reunire şi asociere, de la libera or (b) în regimurile democratice, conflictul social este
ganizare a grupurilor de interese, de sindicate, de partide, mai acut decât în regimurile autocratice. Dat fiind că una
la lărgirea maximă a drepturilor politice), înlesnesc cere din îndatoririle celui care guvernează este de a rezolva
rile care vin din partea particularilor şi a grupurilor, pe conflictele sociale în aşa fel încât să facă posibilă o con
adresa puterilor publice şi care se vor satisfăcute în cel vieţuire paşnică între indivizi şi grupuri care reprezintă
mai scurt timp posibil, sub ameninţarea de a rupe con interese diferite, este evident că, pe măsură ce sporesc
sensul; aceste solicitări, în număr foarte mare, sunt cu to conflictele, creşte şi dificultatea de a le rezolva. într-o
tul necunoscute guvernărilor autocratice, unde ziarele societate plurală, cum este cea în care există şi înfloreş
sunt controlate de către guvern, unde manifestările pu te un sistem politic democratic, în care conflictul de cla
blice de protest sunt interzise, unde sindicatele fie nu să este multiplicat de o mulţime de conflicte corporative
există, fie sunt dependente de puterea politică, unde mai mici, interesele care se opun sunt multiple, de unde
nu există alt partid decât cel care sprijină guvernul sau şi faptul că nu se poate satisface unul fără a leza un al
este o emanaţie directă a acestuia. tul, într-o înşiruire fără sfârşit. Ideea că interesul părţi
Pe de altă parte, procedurile pe care un sistem demo lor particulare trebuie subordonat interesului colectiv
cratic le prevede pentru luarea deciziilor colective sau care este o formulă într-adevăr lipsită de un conţinut precis,
ar trebui să dea un răspuns întrebărilor avansate de socie în general, singurul interes comun de care ascultă dife
tatea civilă, sunt de aşa natură încât încetinesc şi uneori ritele componente ale unei guvernări democratice, ale
fac inutilă, prin jocul veto-urilor încrucişate, procedura unei guvernări în care partidele trebuie să dea seama în
NORBERTO BOBBIO L I B E R A L I S M Ş I DEMOCRAŢIE
faţa propriilor electori de alegerile făcute, este acela de Dacă dificultatea la care ajung democraţiile derivă din
a satisface interesele care conduc la cel mai larg consens, „suprasarcină", remediile pot fi mai ales următoarele
iar acestea sunt de fiecare dată interese parţiale. două: fie o mai bună funcţionare a organelor deciziona
( c ) în regimurile democratice, puterea este împăr le (în această direcţie merge creşterea puterii guvernului
ţită în mai mare măsură decât în regimurile autocrati faţă de cea a parlamentului), fie o limitare drastică a pu
ce; în regimurile democratice, se regăseşte, spre terii lor (în această direcţie merg propunerile de limita
deosebire de regimurile de tip opus, acel fenomen care re a puterii majorităţii). Toate democraţiile reale, spre
azi se numeşte putere „difuză". Una dintre caracteris deosebire de cea ideală a lui Rousseau, s-au născut limi
ticile societăţii democratice este de a avea mai multe tate, în sensul, deja lămurit, că deciziilor care revin ma
centre de putere (de unde şi numele foarte potrivit de jorităţii le-au fost sustrase încă de la început toate
„poliarhie"): puterea este cu atât mai difuză cu cât gu materiile privitoare la drepturile de libertate, numite de
vernarea societăţii este reglată la toate nivelele de pro aceea „inviolabile". Una dintre propunerile avansate
ceduri care admit participarea, opoziţia şi deci de un curent de autori neo-liberali constă în a cere să fie
proliferarea locurilor unde se iau decizii colective. Pe limitată prin constituţie chiar puterea economică şi fis
lângă faptul că este difuză, puterea este într-o societa cală a parlamentului, astfel încât să se împiedice situaţia
te democratică şi fărâmiţată, şi greu de reconstituit. în care răspunsul politic la cererea socială ajunge să pro
Consecinţele negative ale acestei fragmentări a puterii ducă un exces de cheltuieli publice raportat la resursele
pentru guvernabilitate se pot identifica uşor: fragmen ţării. încă o dată, opoziţia dintre liberalism şi democra
tarea creează concurenţa între puteri şi sfârşeşte prin ţie se rezolvă prin acceptarea de către doctrina liberală
a crea un conflict chiar între subiecţii care ar trebui să a democraţiei ca metodă sau ansamblu de reguli ale jo
rezolve conflictele, un fel de conflict la puterea a doua. cului, dar, paralel, şi prin stabilirea din când în când a li
Dacă între anumite limite conflictul social este fizio mitelor în care aceste reguli pot fi folosite.
logic, conflictul între puteri este patologic şi sfârşeşte Atunci când, în secolul trecut, s-a manifestat opozi
prin a face patologică, exacerbând-o, şi conflictualita- ţia dintre liberali şi democraţi, curentul democratic a
tea socială normală. avut câştig de cauză, el obţinând, treptat, dar în chip ine
Denunţarea neguvernabilităţii regimurilor democra xorabil, eliminarea discriminărilor politice şi concesiu
tice tinde să sugereze soluţii autoritare, care se orientea nea sufragiului universal. Astăzi, reacţia democratică la
ză în două direcţii. E vorba, pe de o parte, de întărirea adresa neo-liberalilor constă în a cere extinderea drep
puterii executive şi deci de preferinţa pentru sistemele tului de a participa la luarea deciziilor colective în locuri
de tip prezidenţial sau semiprezidenţial în defavoarea diferite de cele în care se iau deciziile politice, în a tinde
celor parlamentare clasice; e vorba, pe de altă parte, de la cucerirea de noi spaţii pentru participarea populară şi
impunerea unor noi limite sferei deciziilor care pot fi lua deci în a permite trecerea, pentru a folosi descrierea di
te pe baza regulii tipice a democraţiei, regula majorităţii. feritelor etape ale procesului de democratizare făcută
NORBERTO BOBBIO
1
C B . Macpherson, The Life and Time of Liberal Democracy,
Oxford University Press, 1977 (trad. ital. îngrijită de E. Albertoni,
II Saggiatore, Milano, 1980). Cele patru faze ale dezvoltării demo
craţiei sunt, în opinia autorului, democraţia protectoare, democra
ţia dezvoltării, democraţia echilibrului şi, în sfârşit (nerealizată încă),
democraţia participativă.
NORBERTO BOBBIO
Cristian PREDA
1
Leo Strauss, „What is Liberal Education ?", în Liberalism. Ancient
and Modem, New York/London, Basic Books, 1968, p. 12; trad. rom.
de Simona Preda în Sfera Politicii, nr. 1 l/nov. 1993, p. 31.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
acestea, e cert, de pildă, că un dialog între Platon şi Tho- şi vulgară: cu alte cuvinte, ea a inventat chestiunile po
mas Morus e mai uşor de pus în scenă decât unul între litice fundamentale şi a făcut-o utilizând limba omului
Hobbes şi Aristotel. Motivul e, finalmente, banal: în vre obişnuit al cetăţii greceşti. în schimb, filozofia politică
me ce autorul Utopiei avea în vedere reluarea adevărului modernă e derivată (căci ea nu face decât să reinterpre-
platonician, a adevărului „republicilor imaginare" (cum teze chestiunile clasice) şi tehnicizată (limbajul său fiind
1
ar fi zis Machiavelli ), Hobbes căuta să îl contrazică ra distanţat în mod radical de vorbirea naturală).
2
dical pe Aristotel . în acest fel, primei părţi a Utopiei lui Există totuşi o ieşire din această situaţie dezagreabi
Morus, care, literar vorbind, e un dialog, unul inspirat de lă: căci, dacă filozofia clasică vorbea limba omului cetă
istoria cea mai banală (şi anume, de cea a diplomaţiei), îi ţii, astăzi, omul democratic vorbeşte un dialect al limbii
urmează o parte secundă, care, în ciuda formei sale ex filozofilor moderni. Termenii-cheie ai acestui dialect -
pozitive, poate fi citită tot ca un dialog, unul artificial, suveranitate, reprezentare, regim, voinţă, Constituţie,
purtat cu Platon; dimpotrivă, Leviathanul lui Hobbes, revoluţie sau actor politic - sunt împrumutaţi din filo
lipsit de o privire istorică autentică, e o replică implicită zofie sau au suportat - înainte de a deveni referinţă po
dată presupoziţiei aristotelice a naturalităţii fiinţei poli litică obişnuită - un examen filozofic. De fapt, tocmai
tice, dar o replică organizată, în întreg textul, ca un mo pentru că trăim într-o asemenea lume, care a vulgarizat
nolog auster. Se pare că felul în care chestiunile strict filozofia până la a nu o mai putea recunoaşte, suntem
istorice se insera în discursul filozofilor politici este de obligaţi să ne adresăm minţilor celor mai luminate.
cisiv în orientarea pe care ei o dau propriului monolog. Se înţelege de la sine că, în acest context, de-tehnici-
Simplificând, s-ar putea spune că dificultatea care se zarea discursului este o soluţie profitabilă pentru toată
iveşte în înţelegerea „comunicării monologurilor" este le lumea: omul democratic va putea mima că înţelege ce
gată nu atât de subiectul dialogului artificial al marilor spi anume i se spune, istoricul ideilor (confundat astăzi ade
rite (la urma urmei, aşa cum credea Strauss, monologurile seori cu filozoful politic) va putea salva, la rându-i, apa
lor au aceleaşi teme), cât de stilul unei asemenea conver renţa subversivităţii propriului discurs. Ce subiect s-ar
saţii. Un dialog artificial riscă, într-adevăr, să falsifice to- putea însă alege într-o asemenea tentativă de a defini fi
nul absolut particular care însoţeşte gândirea fiecărui lozofia politică prin stilul dialogului său actual, într-o
autor. In plus, aşa cum observa acelaşi Leo Strauss, exis încercare explicită de a-1 „cointeresa" astfel şi pe omul
tă o diferenţă uriaşă între stilul filozofiei politice clasice democratic ? Un subiect se impune, ca să zic aşa, în chip
3
şi stilul filozofiei politice moderne . Prima era naturală absolut atenţiei noastre: e vorba de natura democraţiei,
de starea ei actuală. Istoria intervine din nou în discuţie.
1
Machiavelli, Principele, cap. XV. Am ales ca ghizi ai acestei expuneri trei autori liberali,
2
Hobbes, De cive, 1.2. trei mari spirite ale epocii noastre: e vorba de Pierre Ma-
3
Leo Strauss, What is Politicul Pbilosophyf (1959), trad. fr. nent (n. 1948), de Karl R. Popper (1902-1994) şi de Lud-
Qu'est-ce que la philosophie politique ?, P.U.F., 1992, pp. 32-33. wig von Mises (1881-1973). Chiar dacă fac parte cu toţii
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
din onorabila familie a spiritelor liberale, cei trei sunt Ludwig von Mises e inspiratorul curentului anarho-ca-
foarte diferiţi. I-am ales, de fapt, diferiţi. Mi-am îngăduit pitalist american, dominat de teoreticieni de felul lui
1
uneori - din raţiuni care ţin de facilitatea expunerii - Murray Rothbard şi Hans-Hermann Hoppe .
să-i consider, pe primul, ca exponent al punctului de ve Ce este democraţia pentru cei trei autori ? Cărei is
dere „conservator", pe cel de-al doilea, ca reprezentativ torii intelectuale i se raliază fiecare dintre cele trei defi
pentru „social-democraţia contemporană", iar pe al trei niţii propuse de ei ? Ce consecinţe au cele trei răspunsuri
lea, ca o bună ilustrare a „libertarianismului". Toate aces asupra înţelegerii filozofiei politice ? Acestea sunt între
te trei „orientări" fac parte deja din tradiţia liberală; e drept bările care vor fi urmărite în rândurile de mai jos.
că, adeseori, cele trei perspective sunt confundate, ceea ce
constituie un dezavantaj pentru fiecare dintre ele, în mă
sura în care spiritul liberal îşi asumă explicit fecunditatea CE ESTE DEMOCRAŢIA?
1
conflictului , nu a consensului interpretativ. Etichetele
sunt oarecum arbitrare, în măsura în care „conservatoris-r Cele trei răspunsuri sunt foarte îndepărtate de pre
mul", „social-democraţia" şi „libertarianismul" nu sunt judecăţile comune, dar distanţa e justificată de motive
nici pe departe epuizate de discursul celor trei autori. Eti diferite. Să le analizăm pe rând.
chetele ţin totuşi seama de câteva accidente istorice. Ast într-un text din 1993, Pierre Manent vedea în demo
fel, Pierre Manent, discipolul preferat al lui Raymond craţie, aşa cum apare ea astăzi, un sistem care, „pentru
Aron, nu şi-a ascuns entuziasmul pentru doi conservatori prima dată în istorie", nu mai are, „cel puţin în lumea
americani precum Leo Strauss şi cel mai strălucit elev al creştină", absolut nici un „concurent ideologic credibil" 2 .
acestuia, Allan Bloom 2 . Popper a fost la un moment dat, Pentru autorul francez, „concurenţii săi de dreapta - care
mai precis, la începutul anilor '80, una din referinţele ob vor să înlocuiască democraţia cu un regim nondemocra-
3
sedante ale social-democraţiei germane , în vreme ce tic sau antidemocratic - sunt, ca să zicem aşa, blestemaţi
după 1945; concurenţii de stânga - cei care vor să înlo
1 cuiască democraţia cu un regim presupus a fi «şi mai
Formula îi aparţine lui Norberto Bobbio (vezi supra, cap. 5),
dar ea ar putea caracteriza şi viziunea lui Sir Isaiah Berlin despre is
toria ideilor politice în secolul nostru (vezi Patru eseuri despre liber 1
Revendicarea libertarienilor de la Mises poate fi urmărită, de
tate, trad. de Laurenţiu Ştefan Scarlat, cap. 1: „Idei politice în secolul pildă, în Murray Rothbard, For a New Liberty. The Libertarian Ma
al douăzecilea", Humanitas, 1996, pp. 79-119). - nifeste, Fox & Wilkes, San Francisco, 1973 şi în Hans-Hermann
2
Vezi Raymond Aron, Memoires, Julliard. 1983, p. 353. Pentru Hoppe, The Economics and Ethics of Private Property, Boston, 1993.
felul m care Manent se reclamă de la Strauss si Bloom, vezi articolul 2
Pierre Manent, „La democraţie comme regime et comme reli-
său „L'homme lie et delie", în Commentaire, nr. 76/ Hiver 1996-97, gion", în La pensee politique, Hautes Etudes, Gallimard-Seuil, nr. 1/
pp. 807-809. mai 1993, pp. 62-75; trad. rom. de C. Preda, în Polis, voi. 1, nr. 3/1994,
3
Vezi Alain Bergounioux, Bernard Manin, Le regime social-de- pp. 5-16. Pasajul citat aici apare în traducerea românească (folosită şi
mocrate, P.U.F., 1989, p. 129. în notele următoare) la p. 5.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
democratic», adică «realmente democratic» - au fost celorlalte. Devenită unică, democraţia pare a pierde chiar
discreditaţi de evidenţa crescândă, din anii din urmă, a ca calitatea de... regim, în măsura în care - aşa cum arătam
tastrofei comuniste". Pe scurt, democraţia este, astăzi, re mai sus - acesta presupune multiplicitatea. Iată de ce
gimul unic. Sugestia ironică a lui Manent este transparentă Pierre Manent se întreba - retoric, desigur - la sfârşi
pentru orice cunoscător al domeniului ideilor politice: tul articolului său, dacă nu cumva democraţia este „re
unicitatea democraţiei este foarte problematică. într-ade ligia în sfârşit găsită a umanităţii" 1 .
văr, filozofia politică - în desfăşurările ei clasice şi mo Pentru Karl Raimund Popper, cel de-al doilea perso
derne, de la Platon la Raymond Aron 1 - a tratat problema naj al dialogului nostru artificial, democraţia nu numai
regimurilor politice plecând întotdeauna de la presupo că nu este un regim, dar ea nici nu a fost vreodată aşa
ziţia mutiplicităţii lor, de la ideea că există stiluri de viaţă ceva 2 . Ar fi greşit să credem că Popper voia doar să ra
diferite, că relaţiile dintre poruncă şi supunere sunt (sau dicalizeze o concluzie precum cea la care ajunge Manent.
pot fi) extrem de diverse. Cu alte cuvinte, a da un răspuns Aşa cum se va vedea mai jos, celebrul epistemolog cău
problemei centrale a filozofiei politice - id est a da un răs ta să afirme cu totul altceva decât autorul francez. în de
puns întrebării „care este cel mai bun regim ?" - a însem monstraţia sa, Popper pornea de la sensul cel mai banal,
nat întotdeauna a alege, dintr-o mulţime de regimuri reale cel etimologic, al democraţiei. A vorbi de „puterea popo
sau doar posibile 2 , pe acela care se arată a fi superior rului" e foarte periculos, căci - zicea Popper - „fiecare
din cei care compun poporul ştie foarte bine că nu po
1
Vezi Platon, Republica, VIII, 544b-569c; Aristotel, Politica, III, runceşte şi de aceea are impresia că democraţia este o es
7-18; Montesquieu, De l'esprit des lois, III, 1-9; Rousseau, Du contrat crocherie. Aici se află marele pericol". Alternativa
social, III, III-IV; Leo Strauss, Qu'est-ce que la philosophie politi- terminologică propusă de Popper e net exprimată: „Se
que ?, P.U.F., 1992, pp. 15-58; Raymond Aron, Democraţie et tota- cuvine ca la şcoală să se înveţe că termenul« democraţie »,
litarisme (1965), Gallimard, 1985, pp. 21-107. încă din vremea Atenei, este numele tradiţional dat unei
2
Faptul că buna comunitate recupera, nostalgic, datele „vârstei Constituţii destinate să împiedice o dictatură, o tyrannis."
de aur", ca în filozofia politică clasică, sau că, dimpotrivă, ea era pro
Invocarea Atenei nu e retorică, aşa cum o arată şi pasa
iectată în viitor în funcţie de existenţa în act, cum se întâmplă în dis
jul următor din textul popperian: „Se poate demonstra
cursurile modernilor, nu diminua nicidecum sensibilitatea filozofului
politic în faţa prezenţei altor regimuri. Cazul tipic de discurs nostal
gic e Republica platoniciană. Interesul pentru „existenţa actuală" e 1
Manent, art. cit., p. 16.
foarte clar începând cu Machiavelli şi poate fi cel mai bine ilustrat de 2
K.R. Popper, La Lezione di questo secolo (1992), trad. fr. La
discursul lui Montesquieu: vezi celebrele sale rânduri despre Anglia lecon de ce siecle, entretien avec Giancarlo Bosetti, suivi de deux es-
ca încarnare a libertăţii şi adagiul „pour decouvrir la liberte politique sais de Karl Popper sur la liberte et l'Etat democratique, trad. de
dans la constitution, il ne faut pas tant de peine. Si on peut la voir ou J. Henry et C. Orsoni, Anatolia Editions, 1993, p. 102. Popper e
elle est, si on l'a trouvee, pourquoi la chercher ?" (De l'esprit des lois, foarte clar: „Democraţia nu a fost niciodată puterea poporului, ea
X.5). Un comentariu subtil al acestor rânduri la Pierre Manent, La nu poate şi nu trebuie să fie aşa ceva". Am comentat acest text în
cite de l'homme, Fayard, 1994, pp. 17-31. Polis, voi. 1, nr. 3/1994, pp. 202-207.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
istoric că inclusiv democraţia ateniană nu era atât o su pe care îl putem folosi (şi care a mai fost folosit) pentru
veranitate a poporului, cât un mijloc prin care se încerca a îndepărta un tiran, act de care - spre deosebire de gu
evitarea cu orice preţ a tiraniei""'. Două sunt probele avan vernare - suntem cu toţii capabili. Aşa cum se poate ob
sate de Popper în sprijinul acestei identificări a democra serva cu uşurinţă, înţeleasă ca mijloc, democraţia implică
ţiei cu un mijloc, şi ambele sunt şocante. Prima probă e alegerea, şi anume una aflată la îndemâna oricui. Pentru
o încercare de reinterpretare a ostracismului: adeseori Popper, suveranitatea populară nu există, ea e chiar o ilu
prost înţeles, acesta ar fi, de fapt, preţul, uneori foarte zie periculoasă; singură, alegerea vulgară e reală.
costisitor, plătit pentru a evita tirania, sau, mai exact, Al treilea personaj pe care îl vom chema în ajutor,
„mijlocul prin intermediul căruia un cetăţean devenit Ludwig von Mises, îşi organizează discursul în jurul sta
prea popular putea şi trebuia să fie alungat, tocmai din tutului alegerii omeneşti. Teza sa e cea mai simplă din
pricina acestei popularităţi. Funcţia ostracismului era tre cele prezentate aici. în esenţă, Mises afirmă că tipul
tocmai aceea de a împiedica venirea la putere a unui dic de alegere pe care îl presupune democraţia este doar o
tator populist". A doua probă e şi mai şocantă, căci is prefigurare, o schiţă imperfectă a alegerii pe care o în
toria e citită prin intermediul marelui Tucidide, din care tâlnim în interiorul sistemului pieţei: „Atunci când se
putem afla, considera Popper, că „Pericles însuşi pare a-şi spune despre societatea capitalistă că este o democraţie
fi dat seama că democraţia ateniană nu era o suveranitate a consumatorilor, se afirmă că dreptul, atribuit patroni
populară şi că, de fapt, suveranitatea populară nu putea lor de întreprinderi şi capitaliştilor, de a dispune de mij
exista. într-adevăr, în faimosul său discurs consemnat de loacele de producţie nu se poate obţine decât prin votul
Tucidide, Pericles afirma că « deşi cei capabili să concea consumatorilor, vot reînnoit în fiecare zi pe piaţă... în
pă un proiect politic sunt rari, suntem cu toţii capabili să această democraţie, nu există, ce-i drept, egalitatea drep
judecăm un asemenea proiect». Cu alte cuvinte, nu toţi 1
tului de vot, ci dreptul de vot plural" . Cu alte cuvinte:
putem guverna şi conduce, dar fiecare dintre noi poate ju democraţia şi piaţa au în comun alegerea, ele sunt epui
deca guvernarea, fiecare dintre noi poate juca rolul juri zate de acest act. Electorul şi consumatorul aleg. Dar, în
lor" 1 . Comparată cu cele două probe rezumate mai sus, vreme ce alegerea democratică este una rară, desfăşurată
imprecizia terminologică a lui Popper - care vorbeşte de la intervale precis determinate, alegerea consumatorului
pildă de „dictatură", invenţie romană, atunci când expli e cotidiană, orientată de preferinţe şi gusturi imposibil
că ostracismul grecesc - imprecizia aceasta e mai puţin de reglementat. Consumatorul desăvârşeşte comporta
stridentă. în rezumat, teza lui Popper afirmă că democra mentul electoral, reducând viaţa însăşi la o suită de ale
ţia nu e (şi nu a fost) regim, ci mijloc; e vorba de ceva ase geri. Iată de ce el, şi nu capitalistul lipsit de scrupule din
mănător ostracismului, adică, în genere, de un instrument
1
Ludwig von Mises, Le Socialisme. Etude economique et socio-
1
Popper, „Liberte et responsabilite intellectuelle", în op. cit., logique (1937), trad. fr. par Paul Bastier et Andre Terrasse, Medicis,
pp. 131-133. 1938; p. 11.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
1
vulgata marxistă, este adevăratul stăpân al pieţei. Astăzi, Democraţia nu (mai) e regim politic, ci religie; demo
democraţia, alegerea incompletă, este doar o anexă a craţia nu e (şi nici nu a fost) regim politic, ci mijloc de a
pieţei, a alegerii complete; anexarea e justificată: doar evita violenţa; democraţia nu e (deşi a fost) regim politic,
democraţia poate asigura pacea, atât de necesară des ci încarnare imperfectă a pieţei. Avem de-a face cu trei teze
făşurării schimburilor comerciale sau, cu o expresie a care se întâlnesc în opoziţia lor faţă de o definire tradiţio
lui Mises, „atât de necesară progresului regulat către nală a democraţiei, dar care par a se separa totuşi radical,
2
o stare cât mai satisfăcătoare a afacerilor omeneşti" . dacă luăm în seamă conţinutul fiecărei opoziţii în parte.
Afirmaţiile lui Mises sunt, să o recunoaştem, seducă Cum pot comunica aceste teze ? Nu putem spune deo
toare. Machiavelli ar fi fost probabil invidios: într-a camdată nimic, întrucât presupoziţiile lor fundamentale,
devăr, o asemenea reducere a relaţiilor umane la un pe care am căutat să le pun în evidenţă, ne avertizează că
singur principiu nu e la îndemâna oricui. în plus, dacă avem de-a face mai curând cu trei monologuri perfecte.
3
Machiavelli miza pe „fecunditatea r ă u l u i " , Mises e Va trebui să ne orientăm poate către consecinţele te
mult mai blând: el face apologia „fecundităţii alegerii". zelor expuse pentru a identifica eventuale puncte de con
Paralela cu Machiavelli nu e întâmplătoare, căci, la fel tact. Dar, mai înainte de examinarea acestor consecinţe,
ca şi secretarul florentin, Mises credea că gândirea po voi căuta să desluşesc revendicările fundamentale ale ce
litică trebuie să ia în seamă la veritâ effetnale della cosa, lor trei teze de la filozofia politică modernă, adică felul
oamenii aşa cum sunt ei, şi nu aşa cum îi presupun me în care cei trei autori înţeleg istoria.
tafizicienii. (Mai are oare vreo importanţă faptul că în
tr-un caz e vorba de metafizica platonicienilor, în
vreme ce în al doilea caz e vorba de metafizica socia CE ESTE ISTORIA?
liştilor?) De la Machiavelli la Mises, liberalismul este
discursul despre acest sistem al „lumii de jos", despre Să observăm, mai întâi, că Pierre Manent nu e primul
gesturile cotidiene 4 . Or, în această perspectivă liberta- autor care a sugerat condiţia paradoxală pe care o asu
riană, departe de a mai fi un regim, democraţia este mă democraţia atunci când ea ajunge un soi de religie.
schiţa imperfectă a alegerii zilnice. Cu mai bine de 150 de ani înainte, Tocqueville scria în
acelaşi registru, teroarea religioasă pe care autorul Demo
1
Mises, op.cit, pp. 511-512. craţiei o resimţea în faţa fenomenului democratic 1 fiind
2
Mises, L'action humaine. Trăite d'economie (1963), trad. fr. par de atunci încoace chiar o emblemă a sensibilităţii libera
Raoul Audouin, P.U.F., 1985, p. 887. le franceze. E indubitabil că Manent e un spirit tocque-
3
Pentru această interpretare a lui Machiavelli, vezi Pierre Ma villian, în măsura în care nu ezită să susţină următoarele:
nent, Istoria intelectuală a liberalismului, trad. de Mona Antohi şi
Sorin Antoni, prefaţa de Sorin Antohi, Humanitas, 1992, pp. 27-40. 1
4 Alexis de Tocqueville, De la democraţie en Amerique, Robert
Mises, Le Socialisme, p. 51.
Laffont, coli. «Bouquins», Paris, 1986, p. 43.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
Se pare că există o forţă irezistibilă în această democra care nu poţi scăpa fără vărsare de sânge" sau cea care „îi
ţie, căreia dreapta îi denunţa altădată ruşinoasa slăbiciu condamnă pe cetăţenii statului ca, împotriva conştiinţei
ne sau corupţie şi căreia stânga îi denunţa mai demult proprii şi a convingerilor lor morale, să colaboreze cu răul,
ruşinoasa impostură sau nedreptate." 1 Dar dacă Tocque fie şi prin tăcerea lor. Dictatura îl privează pe om de res
ville afirma irezistibilitatea mişcării democratice pentru ponsabilitatea sa morală, fără de care el nu mai este decât
a o contrapune unui ancien regime în care nu mai cre o jumătate, sau uneori chiar o miime de om". Principiul
dea nimeni, Manent preferă să multiplice numărul ad democraţiei este de esenţă morală, chiar dacă el îmbracă
versarilor înfrânţi ai democraţiei. Pentru a arăta ce anume întotdeauna această formă negativă care spune că „orice
este, din această perspectivă, istoria, Manent îl reia pe dictatură e rea". Dimpotrivă, democraţia e bună întrucât
Nietzsche, cel care scria că „istoria ultimelor două seco ea permite „destituirea guvernanţilor fără vărsare de
le seamănă cu un fluviu ce vrea să ajungă la capătul său". sânge" 1 . De fapt, perspectiva popperiană colorează ma
Ironic, autorul francez se întreabă: „Am ajuns oare în niheismul cel mai banal cu austeritatea unei morale a res
punctul în care fluviul voia să ajungă ?" Atunci când de ponsabilităţii şi a failibilităţii: istoria e astfel traversată de
mocraţia devine religie, istoria începe să semene cu un lupta dintre democraţie şi tiranie, dintre schimbarea paş
fluviu care şi-a aflat capătul. Să notăm că, pentru Manent, nică a guvernanţilor şi uciderea lor; pe acest fond, a ajun
e vorba de o situaţie inacceptabilă, căci o asemenea isto ge la epoca cea mai bună dintre cele cunoscute omului, a
rie e doar expresia unei voinţe „slabe", cea a omului ră atinge vârsta democratică înseamnă a accepta principiul
mas singur, a omului care nu se mai revendică nici de la schimbării paşnice, adică a recunoaşte că te poţi înşela. Se
Dumnezeu, nici de la natură 2 . Aceasta e, în cuvinte sim înţelege poate că, spre deosebire de Manent, Popper nu
ple, şi totuşi înfricoşătoare, Cetatea omului. agrea ironia. Pentru el, istoria modernă e una a voinţei
Popper nu era atât de pesimist. Dimpotrivă, el cre „tari", dar care îşi dobândeşte forţa din recunoaşterea pro
dea că epoca noastră este cea mai bună dintre cele trăite priei „slăbiciuni": acceptând că se poate înşela, individul
vreodată de om şi recomanda, fără reţinere, propriul op va refuza vărsarea de sânge. Să recunoaştem că un opti
timism generaţiei tinere 3 . Viziunea sa, mult mai tranşan mism construit pe o asemenea alchimie este tot atât de se
tă decât cea a lui Manent, era întemeiată pe ideea că ducător, adică tot atât de naiv ca şi acela care voia să facă
democraţia-mijloc a înfruntat dintotdeauna tirania. Mai din muncă o nesfârşită „bucurie", pentru a o banaliza apoi
precis, Atena celor Treizeci de Tirani şi China lui Deng ca „drept". Autorul formulei din urmă a trăit, la fel ca şi
Xiaoping au în comun „imoralitatea dictaturii", cea „de Tocqueville, în secolul trecut: numele lui e Karl Marx.
Ludwig von Mises nu era nici ironic, nici optimist
1
Manent, art. cit., p. 5. atunci când în discuţie se afla istoria. Cu toate acestea,
2
Pentru felul în care se articulează formele acestei voinţe, vezi la fel ca şi pentru ceilalţi doi interlocutori pe care i-am
Pierre Manent, La citi de l'homme, Fayard, Paris, 1994.
3
Popper, op. cit, pp. 123-125. Popper, op. cit., p. 133.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
introdus în acest dialog, istoria rămânea pentru Mises sce furnizează „corpul" acestei relaţii, Mises se inspiră, în chip
na unor înfruntări mai mult sau mai puţin violente. în opi explicit, dintr-un fervent susţinător al jusnaturalismului:
nia lui Mises, cel mai interesant conflict al lumii moderne e vorba de John Locke. Definirea omului ca fiinţă care ale
este cel care i-a opus pe partizanii dreptului natural utili ge în calitate de consumator sau, încă nedesăvârşit, în ca
tariştilor. Cum s-a manifestat acest conflict ? Să luăm ca litate de elector este o tentativă de reinterpretare a celebrei
zul egalităţii în faţa legii. Jusnaturalismul a susţinut-o, formule lockeene a omului care acţionează exclusiv pen
afirma Mises, în virtutea credinţei că „oamenii sunt egali tru a elimina o insatisfacţie1. Istoria modernă este creaţia
din punct de vedere biologic, având de aceea un drept ina acestei voinţe „tari", în stare să elimine, mai întâi incom
lienabil la o egală împărţire a tuturor lucrurilor". Să no plet, apoi în chip desăvârşit, orice insatisfacţie. Interpre
tăm că o asemenea definire a dreptului natural îi îngăduie tarea în termeni de voinţă a formulei misesiene nu e deloc
lui Mises să susţină teza paradoxală potrivit căreia socia forţată: autorul tratatelor despre socialism şi acţiunea uma
lismul este o variantă a „falsei şi absurdei" teorii jusnatu- nă sublinia că acţiunea e raţiune, iar raţiunea e voinţă 2 .
raliste: astfel, „tot aşa cum eminenţii cetăţeni ai Virginiei, Tocqueville, Marx şi respectiv Locke le oferă lui Ma
ale căror idei au inspirat Revoluţia americană, au admis nent, lui Popper şi respectiv lui Mises principiul înţele
menţinerea sclaviei negrilor, cel mai despotic sistem pe care gerii istoriei.
1-a cunoscut Istoria, bolşevismul, se pretinde încarnarea Punctul în care am ajuns e şocant, mai cu seamă dacă
autentică a principiului egalităţii şi libertăţii tuturor oame vom compara rezultatele obţinute în cele două secţiuni.
nilor". Refuzând presupoziţia egalităţii biologice şi cre Astfel, întrebarea „ce este democraţia ?" hrănea un consens
zând că tocmai inegalitatea zămisleşte cooperarea socială, negativ (democraţia nu e un regim), dar şi o radicală sepa
utilitariştii au considerat dimpotrivă că „egalitatea în faţa rare pozitivă a celor trei autori analizaţi, care vedeau în ea
legii era aparatul capabil să asigure întregii umanităţi ma o religie (Manent), un banal mijloc (Popper), respectiv o
ximumul de avantaj pe care oamenii îl pot dobândi din anticipare a pieţei libere (Mises). în schimb, întrebarea „ce
această inegalitate... Pentru liberali, egalitatea în faţa legii este istoria ?" produce un consens pozitiv (istoria trebuie
e un lucru bun nu din punctul de vedere al unui pretins interpretată în termeni de voinţă), dar şi un inconfortabil
drept inalienabil al indivizilor, ci pentru că ea serveşte cel conflict al înţelegerilor principiului istoriei: voinţa e fie emi
mai bine interesele tuturor. Ea lasă electorilor sarcina de a namente „slabă" (Manent), fie una „tare", născută dintr-o
decide cine va deţine funcţiile publice şi consumatorilor „slăbiciune" (Popper), fie una eminamente „tare" (Mises).
pe cea de a decide cine trebuie să producă" 1 . Utilitariştii, O religie întemeiată într-o voinţă slabă, un mijloc de
singurii liberali autentici în opinia lui Mises, sunt cei care
au identificat relaţia pe care o întreţin democraţia şi piaţa. 1
Mises, op. cit., p. 16. Să notăm că, deşi în textul din 1937 folo
Cu toate acestea, atunci când defineşte individul care
sea o definiţie identică, Mises nu îl cita acolo pe Locke, sursa de in
spiraţie a acesteia (vezi Le Socialisme, p. 127).
2
Mises, L'Action humaine, pp. 886-887. Mises, Le Socialisme, p. 128.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
evitare a vărsării de sânge, cu ajutorul unei voinţe a cărei pe sine", democraţia se află astăzi într-o situaţie de invi
tărie provine din slăbiciune şi, în fine, o anticipare a pieţei diat, într-adevăr, noi cunoaştem democraţia greacă da
care îşi extrage energiile vitale dintr-o voinţă puternică: torită acelor discursuri alcătuite după încheierea marelui
toate acestea îşi dispută numele „democraţie". Dar cine are ciclu al politicii clasice; am cunoscut apoi democraţia
dreptate ? Se poate oare tranşa între cele trei soluţii ? modernă mai întâi ca un proiect filozofic, ca un viitor
schiţat în concurenţă cu proiectele celorlalte regimuri
crezute, până de curând, şi ele posibile; astăzi, democra
CE ESTE FILOZOFIA POLITICĂ? ţia, ca fapt şi ca idee, e înlănţuită mprezent. Filozofia po
litică a avut drept obiect descrierea regimurilor şi, pe
Un răspuns va fi mai uşor de întrezărit dacă, aşa cum această bază, desemnarea celui mai bun regim politic. Ne-
sugeram mai sus, vor fi luate în seamă unele din conse maiavând de-a face decât cu un regim, filozofia politică
cinţele la care conduc tezele despre democraţie. Pentru a se transformă în istorie a filozofiei politice, în analiză a
ordona consecinţele care ne interesează, va fi privilegiat acestei evoluţii în urma căreia, cu o formulă care e pe pla
aici un singur criteriu: e vorba de raportarea democraţiei cul metafizicienilor, Multiplul e redus la Unu.
la timp. Diversitatea vederilor propuse în interiorul fami Răspunsul social-democrat e la fel de tranşant: de
liei liberale în această privinţă ne va ajuta să înţelegem mocraţia, acest mijloc opus vărsării de sânge, are nu doar
apoi relaţia filozofiei politice cu propria istorie intelec trecut şi prezent, ci şi un viitor deschis. Căci revenirea
tuală, condiţie decisivă a definirii sale. la tiranie e posibilă. Să notăm că acesta e punctul în care
Soluţia conservatoare e lipsită de orice echivoc: dacă Popper se separă de Marx: cel din urmă nu credea că is
„în ultimele două secole, democraţia nu putea trăi în pre toria ar putea fi întoarsă din drumul său glorios. Pe de
zent", în măsura în care, „sfâşiaţi între trecut şi viitor", altă parte, dacă democraţia nu a fost niciodată regim,
oamenii aveau impresia că sunt „purtaţi de o mişcare ac atunci filozofia politică nu a existat decât ca o iluzie. Cu
celerată", de fluviul democratic, astăzi, în schimb, „sub alte cuvinte, discursul despre politică şi-a ales prost obiec
o aparentă accelerare, asistăm la o bruscă încetinire a miş tul: în opinia lui Popper, de la Platon la Hitler, oamenii
cării : democraţia trăieşte la timpul prezent, ea se mulţu s-au întrebat „cine trebuie să poruncească ?", şi nu - cum
meşte cu prezentul său. Viitorul ei pare a nu fi decât ar fi fost corect - „care sunt acele instituţii capabile să di
devenirea democratică a popoarelor ce nu au atins-o minueze şansele tiranilor de a porunci ?"* Discuţia despre
încă". Sau, mai exact, „popoarele deja-democratice sunt regimuri a fost o eroare, în măsura în care ceea ce era cre
satisfăcute de realitatea democraţiei; popoarele aflate încă zut scop era, de fapt, mijloc. Astăzi, degradat din scop în
pe calea democraţiei sunt satisfăcute de ideea sau de per
spectiva democraţiei" 1 . Expresie a unei „voinţe ce se vrea 1
Popper a consacrat acestei teme întreaga demonstraţie din So
cietarei deschisă şi duşmanii ei, trad. de D. Stoianovici, 2 voi.,
Manent, art.cit, p. 6. Humanitas, 1992-1993.
CRISTIAN PREDA T R E I DEFINIŢII LIBERALE ALE D E M O C R A Ţ I E I
mijloc, obiectul explicaţiei politice oferă ocazia substi aceleiaşi familii spirituale, ideologiei liberale, am presu
tuirii ingineriei utopice cu o piece-meal engineering, sin pus că au ceva în comun. Rezumatul din rândurile de
gura formulă rezonabilă de acţiune. mai sus ne îngăduie să descoperim fondul comun: filo
Soluţia libertariană e ambiguă: anticipare a pieţei, de zofia politică este astăzi acel discurs care consideră că
mocraţia nu are decât trecut. înlocuirea ei cu sistemul ge democraţia nu e un regim şi că istoria e încarnarea voin
neralizat al consumurilor individuale este acompaniată ţei umane libere. Relaţia dintre democraţie şi istorie e
de înlocuirea filozofiei politice cu praxeologia, cu acea obiectul filozofiei politice. Dar acordul asupra acestei
ştiinţă a acţiunii omului care vrea să elimine insatisfac definiţii este foarte fragil: el e în permanenţă subminat
ţia. 1 Restul e metafizică, afirmă, sigur de sine, Mises. de înţelesurile date democraţiei şi istoriei.
Democraţia e astăzi cel mult o anexă a pieţei, reţinută
desigur tot din raţiuni de utilitate. în mod simetric,
filozofia politică e, la limită, o anexă a praxeologiei,
reţinută din raţiuni polemice.
criza ideologiilor, o pierdere de acuitate în faţa opozi ca înţelegere a complexităţii realului. „Omul de dreapta
ţiei progresist-conservator, care ar trebui să îi ia locul este cel care se preocupă cu precădere să salveze « tradi
(Sergio Benvenuto propunea cuplul Hermes, zeul co ţia »; omul de stânga este cel care doreşte, în primul rând,
merţului, şi Hestia, zeiţa căminului), sau în faţa varietă să-i elibereze pe semenii săi din « lanţurile » impuse de
ţii de poziţii pe care o provoacă şi o încurajează toleranţa privilegiile de rasă, castă sau clasă", susţine Cofrancesco.
din regimurile democratice. Perechea clasică şi-a pier La această distincţie se adaugă două atitudini faţă de fap
dut actualitatea în urma transformării societăţii şi a apa tul politic: una romantică, întemeiată pe experienţa senti
riţiei unor noi probleme politice, cum sunt cele aduse în mentală; altă clasică, hrănită de spiritul critic. De aici cele
lumină de către „verzi", dar şi de către partidele politi şase ideologii apărute în secolele XIX şi XX, trei clasi
ce care nu ezită să-şi însuşească teze din arsenalul „ad ce - conservatorismul, liberalismul, socialismul ştiinţi
versarului". In schimb, nu se poate susţine că stânga şi fic - şi trei romantice - anarho-libertarismul, fascismul,
dreapta au fost înlocuite de extremism-moderaţie, deoa tradiţionalismul. Dreapta adoptă ideologii romantice, ca
rece acestea două din urmă nu se caracterizează prin tradiţionalismul şi fascismul, dar şi o ideologie clasică -
ideile profesate, ci prin strategia diferită la care fac apel. conservatorismul, în timp ce stânga preia anarho-liber
Recapitularea istoriografică aduce în scenă cărţi şi ar tarismul, socialismul ştiinţific sau liberalismul, cel din
1
ticole de răsunet. J.A. Laponce acordă un loc central urmă fiind revendicat însă şi de dreapta.
opoziţiei dintre religie şi politică, predominarea stângii Reluând concluzii ale lui Laponce, Elisabeta Galeotti 1
evidenţiind caracterul negativ al politicii, şi conchide că crede că ierarhia este caracteristică pentru dreapta şi ega
distincţia stânga-dreapta se bazează pe distincţia între litatea pentru stânga, dar poziţiile nu devin astfel mai clare.
sacru şi profan, stânga înclinând de regulă spre ateism. Mai convingător este Marco Ravelli 2 care subliniază
Bobbio constată însă că dreapta contemporană nu are faptul că acest cuplu aparţine „spaţiului politic" şi că nu de
peste tot o orientare religioasă şi că mulţi gânditori de ţine calităţi neschimbătoare. în decursul timpului, poziţiile
dreapta, care au celebrat inegalitatea (ca Nietzsche) au se modifică, ceea ce nu împiedică identificarea a cinci mo
fost anticreştini. în analiza lui Dino Cofrancesco , tra 2
duri de polarizare: în funcţie de atitudinea faţă de timp -
diţia este aceea care oferă un suport dreptei. Merită trans progres/'conservare, de atitudinea faţă de spaţiu - egalita
crise cele şase sensuri ale tradiţiei care, combinându-se te/inegalitate, de subiecţi - autodirecţionare/beterodirec-
variat, produc forme diferite de regimuri de dreapta: tra ţionare, de funcţii - clase inferioare/superioare, de moduri
diţia ca arhetip, ca reprezentare ideală a unei epoci deci de cunoaştere - raţionalism/iraţionalism. Criteriul pe care
sive din istoria umanităţii, ca fidelitate faţă de naţiune, ca Ravelli îl consideră „fondator" este egalitate/inegalitate,
memorie istorică, ca o comunitate de destin şi, în fine,
1
„L'opposizione destra-sinistra", în La destra radicale, Feltri-
1
Left and Right, Toronto, 1981. nelli, 1984.
2
2
„Destra-Sinistra", în HŞecolo XIX, 14 august 1990. Destra e sinistra, Torino, 1990.
ALEXANDRU Duru S T Â N G A Ş I DREAPTA
deoarece, arată el, egalitatea rezistă uzurii timpului, afir duşmani pentru că ştiu să respecte opinia celuilalt:
maţie care poate fi contestată. „Punctul optim nu este atins în pacea impusă de tirania
Ultimele două capitole pun în lumină faptul că, pen totalitară, el este atins în lupta continuă a celor două
tru Bobbio, atitudinea faţă de idealul egalităţii şi faţă de idealuri, din care nici unul nu poate fi strivit fără a pro
1
idealul libertăţii precizează poziţia spre stânga sau spre duce o pagubă comună."
dreapta a unei doctrine sau a unei mişcări. în timp ce ati Documentat, incitant, eseul lui Norberto Bobbio so
tudinea faţă de egalitate fixează locul pe eşichierul poli licită o serie de corectări de îndată ce ne apropiem de zona
tic, cea faţă de libertate precizează caracterul moderat europeană care a trecut prin experienţa comunistă, care,
sau extremist al doctrinei sau al mişcării. Autorul pro văzută de la distanţă, poate părea un ideal de viaţă. Or,
pune următoarea schemă: oamenii din Est ştiu că un atare regim nu poate fi insta
- la extrema stângă se află mişcările egalitare şi auto urat şi menţinut decât pe calea violenţei şi a terorii, ceea
ritare, tipic fiind iacobinismul (de ce nu comunismul ? ) ; ce duce la eliminarea acestui regim din seria de forme po
- la centru stânga sunt doctrinele şi mişcările ega litice democratice care, conform definiţiei lui Bobbio, re
litare şi libertare care pot fi descrise drept „socialism zolvă conflictele sociale fără a recurge la violenţă. Tocmai
liberal"; pentru că este un regim cafe instaurează egalitatea desfi
- la centru dreapta sunt doctrinele şi mişcările liber inţând libertatea, comunismul lasă o moştenire care nu
tare şi inegalitare, cu un accent special asupra legii, şi aici dispare într-o rapidă fază de „tranziţie". în societăţile
întâlnim partidele conservatoare; post-comuniste, tranziţia impune o altă desfăşurare a
- la extrema dreaptă se află doctrinele şi mişcările di mişcărilor politice decât în societăţile care au fost ferite
rijate împotriva ideilor libertare şi egalitare, cum au fost de o asemenea tragică experienţă. în acelaşi timp, socie
fascismul şi nazismul. tăţile din estul Europei au trecut în secolul XIX printr-o
Concluzia este că „una dintre temele principale ale fază de modernizare care a impus o „recuperare" ce a re
stângii istorice, comună atât socialiştilor, cât şi comu strâns registrul gândirii şi al acţiunii politice.
niştilor, a fost suprimarea a ceea ce părea să fie, nu nu în prima privinţă, ceea ce defineşte poziţia de dreap
mai în secolul trecut, ci încă din Antichitate, obstacolul ta sau de stânga a mişcărilor politice din estul Europei
major în calea egalităţii dintre oameni: proprietatea in este atitudinea lor faţă de proprietatea privată, care a fost
1
dividuală" . Urmează o confesiune făcută de omul de desfiinţată prin forţă (şi nu pentru că ar fi reprezentat
stânga, care ne dovedeşte, din plin, că angajamentul po idealul oamenilor care au fost deposedaţi); faţă de cen
litic nu elimină sentimentalismul, şi o trimitere la un eseu tralizarea economiei, care a permis un control strict la
al lui Luigi Einaudi care, pornind de la trăsăturile omu toate nivelele; faţă de politica de uniformizare, care a
lui liberal şi ale omului socialist, afirma că aceştia nu sunt adus în prim-plan masa şi i-a separat pe conducători de
„simplii cetăţeni", întrucât ierarhia a fost impusă de for a unui efort susţinut de a izola domeniul de acţiune al
ţele de represiune, am putea susţine, în lumina senină a Bisericii. Ideea instalării patriarhului Miron Cristea în
criteriilor propuse de gânditorii italieni, că avem de-a fruntea guvernului a fost o nefericită inovaţie, aşa cum
face cu o doctrină de dreapta: dar este ştiut că extremele a sunat ciudată propunerea dlui Radu Câmpeanu de a
se ating. în cea de a doua privinţă, trebuie să ţinem seama oferi scaunul de premier al guvernului democratic de
de faptul că modernizarea răsăriteană a dus la o predomi după 1989 unui mitropolit. Odată clarificat acest raport,
nare a stângii, a forţelor care propuneau progresul, egali care a avut un alt caracter în cultura română, s-ar fi pu
tatea, libertatea, astfel că doctrina conservatoare a fost tut elabora o altă doctrină politică întemeiată pe tradi
atrasă pe teritoriul „reformelor", al măsurilor luate în ve ţie decât cea care se regăseşte în cercurile conservatoare
derea atingerii unei prosperităţi generale. Populismul care române. Absenţa acestei doctrine i-a împins pe ideolo
susţine discursul politic din secolul trecut se regăseşte şi gii mişcărilor de dreapta din secolul nostru să se îndrepte
la conservatori. In asemenea condiţii, în cultura română spre arhetipuri ori mitologii naţionaliste şi să implice în
nu a apărut un discurs conservator coerent, înţeles nu ca acţiunea politică un gen de mistică materialistă care era
serie de argumente aduse în favoarea inegalităţii naturii decorată de sfinţi şi arhangheli.
umane, ci ca expunere logică în favoarea menţinerii unor Cu alte cuvinte, cartea lui Norberto Bobbio incită la
valori ameninţate de modernizare. Atât socialismul, cât o discuţie care ar trebui făcută despre stânga şi dreapta
şi liberalismul au acceptat o reducere a aspiraţiilor uma românească, după ce am decanta elementele populiste
ne, la care trebuia răspuns nu în forţă, cum au făcut miş sau de mitologie politică din gândirea românească, mar
cările de extremă dreapta din România în perioada cată atât de procesul modernizării, cât şi de distrugerea
interbelică, ci printr-o doctrină coerentă, care este uneori spiritului critic de către teroarea comunistă.
schiţată în paginile lipsite de sistematizare ale lui Emi-
nescu. Ni se pare chiar că mişcările tradiţionaliste au de
rapat uşor spre extremismul de dreapta tocmai pentru că
nu beneficiau de o tradiţie de gândire conservatoare, care
să fi pornit de la realităţile româneşti.
Or, aceste realităţi puteau sugera că domeniul poli
tic nu a respins în cultura noastră valoarea religioasă, aşa
cum s-a întâmplat în Occident, unde politicul şi-a afir
mat clar autonomia faţă de un trecut dominat de inter
venţia în treburile politice a Bisericii. Distingând clar
domeniul acţiunii Bisericii de domeniul acţiunii Statului,
experienţa română constituise o altă tradiţie decât cea
care apăruse pe urmele unei lupte împotriva Bisericii,
O LECTURĂ S O C I O L O G I C Ă
îi dă şi această întrebuinţare nu este indiferent lecturii unplaidoyer implicite pentru valorile democratice (vezi,
sociologice pe care încercăm să o sugerăm, fie şi numai în acest sens, mai ales cap. 8 şi 17).
pentru că a devenit azi un loc comun să se admită că Una dintre tezele prezentate aici (ca şi în 77 Futuro
ştiinţele sociale apar odată cu naşterea individualismu della democrazia) se referă la principiile instituţionale
lui modern; acest fapt nu este departe de paradox, dacă care definesc democraţia, şi anume: ea este văzută ca un
ţinem seama că individul modern, detaşat de toate forme ansamblu de reguli care stabilesc cine are autoritatea de
le subordonării tradiţionale faţă de social, afirmă într-un a lua deciziile colective şi care sunt procedurile care tre
anume sens în opoziţie cu societatea; or, provocarea ştiin buie urmate; se observă, mai apoi, că un regim este cu
ţelor sociale este ca tocmai pornind de la acest individ in atât mai democratic, cu cât un număr mai mare de per
dependent să reconstituie reţeaua socială şi coeziunea ei. soane participă în mod direct sau indirect la luarea de
în acest context, trebuie subliniată importanţa dimensiunii ciziilor şi se arată că este necesar ca alegerile ce se cer
politice, care subîntinde socialul şi dă în acelaşi timp o re făcute să fie reale (alternativa să existe efectiv). Bobbio
cunoaştere deplină individului. observă, de asemenea, că democraţia are la bază înlocui
Bobbio stabileşte un raport limpede de necesitate în rea concepţiei organice despre societate cu o concepţie
tre liberalism şi individualism („fără individualism nu individualistă (de aici, posibilitatea apropierii de şi a
există liberalism", scrie el în cap. 2). în măsura în care cel funcţionării complementare cu liberalismul); concepţia
dintâi, printr-o „adevărată revoluţie copernicană", adu individualistă are ca elemente principale ideea de con
ce o schimbare radicală a viziunii despre stat, care nu mai tract, înlocuirea omului politic aristotelician cu homo
este privit din perspectiva deţinătorului puterii, ci din oeconomicus şi cu utilitarismul, ca şi dorinţa de a asigu
perspectiva supuşilor; intervine astfel în discuţie aspec ra fericirea unui număr cât mai mare de indivizi. Legată
tul limitelor juridice ale puterii statale şi devine posibilă de această concepţie individualistă care fundamentează
realizarea statului liberal. Altminteri, însăşi definiţia pe democraţia modernă este şi funcţionarea politică a so
iSo care Bobbio o foloseşte pentru stat, de inspiraţie webe- cietăţii democratice. Dincolo de aspectele pur institu
riană („cei care într-un moment istoric deţin puterea le ţionale sau de principiu, ea pune şi problema dimensiunii
gitimă de a exercita forţa pentru a obţine supunerea la sociale a politicului.
ordinele l o r " ) , îndreptăţeşte o lectură sociologică. Trei sunt noţiunile care ni se par a avea o semnifica
Una de sociologie politică, de bună seamă, dat fiind ţie majoră în acest context, şi anume reprezentativitate,
faptul că obiectul preponderent al lucrării este statul, în sufragiu universal şi participare politică. Bobbio pleacă
actualizarea lui modernă, bazat pe principii liberale şi de de la constatarea că democraţia modernă este o demo
mocratice. Iar lectura cărţii lui Bobbio arată clar că tot ce craţie reprezentativă; el adaugă, ca un aspect important
îl interesează este să sugereze modele viabile de stat pen al reprezentativităţii, eliberarea reprezentantului naţiu
tru lumea contemporană, modele care să reziste autori nii de individul particular reprezentat şi de interesele
tarismului şi totalitarismului, poziţia lui fiind pe alocuri particularizante ale acestuia. Reprezentantul trebuie să
ANA-LUANA STOICEA O LECTURĂ S O C I O L O G I C Ă
reprezinte naţiunea, şi nu o anume categorie socială reprezentative naţionale (parlamentele, în cele mai mul
sau grup de alegători, ceea ce conduce la ideea de ega te cazuri) şi situaţiile de reprezentativitate simbolică 1 ,
lă însemnătate la nivel de reprezentare a tuturor indivi care, chiar dacă au o mică însemnătate pentru exerciţiul
zilor, indiferent de interesele lor sau de caracteristicile efectiv al puterii sunt considerate deosebit de semnifi
lor sociale. Atribuirea unei importanţe egale fiecărui cative în formarea şi funcţionarea opiniei publice, im
individ, în faţa legii şi în raport cu decizia, conduce la pactul social şi de imagine al unor asemenea reprezentări
„atomizarea naţiunii" (cap. 6) şi la reconstruirea aces (iniţial ne-politice) nerămânând fără urmări asupra de
teia la un nivel mai înalt şi mai restrâns, adică în adu ciziei politice.
nările parlamentare. Sufragiul universal este, de asemenea, un fenomen
Tot în urma unui proces de atomizare ia însă naşte care conduce la repartizarea cât mai largă a puterii de de
re şi statul liberal, al cărui fundament este tocmai afir cizie. Merită semnalată importanţa pe care Bobbio o
marea drepturilor naturale şi inviolabile ale individului. acordă, pe de o parte, sufragiului universal 2 (concept cu
E vorba despre o atomizare a „naţiunii" sau a corpului orizont de evoluţie practic nelimitat, aşa cum putem ve
social văzut ca actor politic unitar, şi de o înzestrare a dea astăzi, mai ales în desfăşurarea unor orientări precum
individului cu capacitate de decizie, de participare la ela ecologia politică) şi, pe de altă parte, antagonismului;
borarea legii. Puşi în situaţia de a-şi exercita dreptul de preluându-1 pe Humboldt (v. cap. 5), Bobbio reia „elo
alegători, indivizii devin egali datorită calităţii lor de ce giul varietăţii", arătând că acolo unde statul îşi depăşeşte
tăţeni, singura capabilă să opereze egalizarea lor - din cele două îndatoriri care-i revin strict în concepţie hum-
colo de diferenţele naturale sau sociale care le sunt boldtiană - respectiv de asigurare a ordinii interne şi ex
specifice fiecăruia. Ei devin astfel egali ca membri ai unei terne - „se înăbuşă varietatea naturală a caracterelor şi
aceleiaşi comunităţi şi fiecare are în mod egal dreptul de dispoziţiilor". Asupra importanţei deosebite a diferenţie
a fi reprezentat. Dat fiind faptul că reprezentanţii sunt rii insistă de altfel şi Sartori: „Autocraţia, despotismele,
însă desemnaţi de cetăţeni consideraţi egali, ei trebuie să dictaturile vechi şi noi sunt o lume într-o singură culoare;
reprezinte cetăţenii tocmai în această perspectivă a ca
racteristicilor lor comune, şi nu în funcţie de diferitele 1
în funcţie de contextul social în care apare o asemenea situaţie,
determinări particulare ale eventualelor grupuri de ce intră în joc una sau mai multe categorii simbolice, pentru a căror ti
tăţeni care pot constitui categorii specifice. pologie şi explicitare trimitem la Philippe Brand, Le Jardin des de-
Descoperim aici un principiu prea puţin respectat în lices democratiques, Paris, PFNSP, 1991, pp. 20-22; cele cinci
categorii de „obiecte" în jurul cărora se desfăşoară o activitate sim
practicile democratice contemporane, unde se regăsesc,
bolică pe scena politică sunt miturile, valorile, jocurile de imagini şi
din ce în ce mai numeroase, cereri de reprezentare şi de roluri, liturghiile şi diferite obiecte materiale.
chiar reprezentări efective ale anumitor categorii (care 2
Referitor la extinderea acestei tehnici şi la evoluţia istorică a
se definesc mai ales plecând de la un principiu etnic conceptului, se poate consulta excelenta lucrare a lui Pierre Rosan-
sau religios). Avem în vedere aici, pe lângă instanţele vallon, Le Sacre du citoyen, Paris, Gallimard, 1992.
ANA-LTJANA STOICEA O LECTURĂ S O C I O L O G I C Ă
democraţia e o lume multicoloră"; nu e vorba însă despre universal, adică participarea unui număr cât mai mare de
democraţia antică, monolitică, ci despre liberal-democra- indivizi la exercitarea (din nou, direct sau indirect, şi ştim
ţie, care „este structurată pe diversitate" 1 . De unde pu că mai degrabă indirect, azi) a puterii politice. Dar în
tem deduce că la nivel reprezentativ ar trebui să se această dezvoltare a democraţiei Bobbio vede „principa
regăsească întreaga diversitate a societăţii ai cărei mem lul instrument în apărarea drepturilor de libertate" ale in
bri sunt reprezentaţi, mai ales prin larga extindere pe care divizilor (cap. 8), ceea ce ar trebui să constituie motivul
o cunoaşte în ultima jumătate de secol dreptul de vot. principal pentru o participare efectivă a acestora la viaţa
Bobbio propune, mai mult sau mai puţin explicit, mo politică a comunităţii căreia îi aparţin, la stabilirea regu
delul statului liberal-democrat, singurul care pare să ofe lilor, la afirmarea opiniilor şi dorinţelor lor.
re o soluţie manifestării complementare a varietăţii Dacă putem discuta despre larga participare politică
individuale, pe de o parte, şi a uniformităţii statale, pe de pe care funcţionarea unei societăţi democratice o per
altă parte. Perspectiva aleasă, deşi individualistă, nu face mite, acest lucru vizează mai ales (cel puţin în prezent)
abstracţie de faptul că omul este o fiinţă socială. Astfel, so nivelul de principiu al funcţionării, şi nu felul în care se
cietatea individualistă - antagonistă, în opoziţie cu cea or- desfăşoară defacto implicarea politică a comunităţii de
ganicistă, considerată ca armonioasă - permite dezvoltarea cetăţeni1 la elaborarea deciziei politice. Şi avem în ve
sociabilităţii, pe care Bobbio o alătură antagonismului şi dere atât participarea directă, cât şi participarea indirec
ideilor de opoziţie şi concurenţă, toate specifice funcţio tă, în privinţa participării directe, ne vom referi mai
nării statului liberal, şi de altfel creatoare ale progresului, întâi la activitatea politică a cetăţenilor prin implicarea
care la rândul lui a condus la actualizarea statului liberal. lor în viaţa partidelor politice; studii realizate în a doua
Apare însă aici o altă problemă, care este aceea a par jumătate a anilor '80 arată că, de exemplu, în Franţa şi
ticipării politice. Bineînţeles, la modul ideal, fiecare indi în Statele Unite, mai puţin de 5% din cei cu drept de
vid care corespunde criteriilor stabilite de lege poate vot sunt înscrişi într-un partid; chiar în ţări unde acest
participa, direct sau indirect, la viaţa politică a comunită tip de participare cunoaşte o practică mai importantă ca
ţii. Se observă însă că funcţionarea democraţiilor contem procentaj (de exemplu, Norvegia, cu 20%, Marea Bri-
porane este departe de a fi conformă cu modelul ideal; nu tanie cu 20-25% sau Austria cu 2 8 % ) , s-a constatat că
vom insista aici asupra aspectelor de socializare politică aceia care participă efectiv la activitatea partidului lor
sau de motivare a participării, care sunt prea puţin legate (de pildă, la campaniile electorale) reprezintă numai un
de cartea lui Bobbio. Există însă un aspect asupra căruia au procent de 3-4% 2 .
torul revine în mai multe rânduri; el vede în mod clar o le
gătură între dezvoltarea democraţiei şi lărgirea sufragiului 1
împrumutăm această expresie din lucrarea lui Dominique
Schnapper, La Communaute des citoyens, Paris, Gallimard,.1994. ,
2
1
Giovanni Sartori, Democrazia. Cosa e, Milano, BUR Super- Jacques Lagroye, Sociologie politique, Paris, PFNSP-Dalloz,
saggi, 1994, p. 152. 1993, pp. 310-312.
ANA-LUANA STOICEA O LECTURĂ S O C I O L O G I C Ă
Acelaşi interes scăzut pentru participarea la viaţa po de afirmare a propriei opinii, sens asupra căruia există de
litică se constată şi din perspectiva cifrelor referitoare la altminteri un consens aproape unanim. O altă semnifi
vot (sociologia sufragiului aducând în acest sens lămuriri caţie, mult mai nuanţată, aparţine însă discursului sa
semnificative asupra multiplelor aspecte ale acestui feno vant: în opinia lui Philippe Braud 1 , democraţia ar
men, gestica votului fiind circumscrisă atât social, cât şi însemna, pentru filozofi, o modalitate de a introduce o
material şi procedural). Dacă operaţia de a vota a fost vre preocupare pentru valori în reflecţia asupra politicului,
me de două sute de ani intens valorizată simbolic, dacă ea problema dreptăţii şi, la modul mai general, preocupa
a făcut obiectul unei cuceriri sociale şi a stârnit rivalităţi rea pentru „buna guvernare" a societăţii; pentru socio
politice, este de netăgăduit că astăzi această practică este logi şi politologi, democraţia ar trebui privită sub toate
din ce în ce mai puţin uzitată. Lipsa de interes, lipsa de aspectele, juridic, politic şi social, ţinem noi să adăugăm.
surse de motivare reale şi active care să-1 aducă pe cetă Dată fiind însă marea varietate a regimurilor care, în
ţean la urne, fac să apară legitimă întrebarea: se mai poa virtutea unor caracteristici comune, pot fi numite demo
te vorbi, şi în ce fel, de exprimarea efectivă şi consultarea cratice din punct de vedere politic şi'juridic, poate chiar
voinţei populare ? Mai este sufragiul expresia voinţei şi social, chiar dacă ele nu corespund întru totul defini
populare P1 Asistăm astăzi la o deresponsabilizare masivă ţiilor propuse de filozofi, este util, pentru înţelegerea lor,
a cetăţenilor, la o sustragere a lor de la exerciţiul dreptu să se admită, ca o evidenţă ce ţine de funcţionarea intrin
rilor politice pe care democraţia le oferă. Celebrat ca fun secă a acestor regimuri, distanţa care separă principiile
dament al ordinii democratice, dreptul de vot a devenit afişate şi realitatea. Limitele voinţei populare şi persis
în timp figură tipică a participării civice. Mulţi sunt încă tenţa unor elemente oligarhice la nivelul exerciţiului pu
cei care luptă să obţină acest drept: sunt cei care nu-1 au, terii s-au făcut de mult simţite, şi altminteri ele au fost
din motive altele decât politice; şi mai mulţi sunt însă cei sesizate chiar de autori liberali (care, prin poziţia lor,
care au acest drept şi nu-1 exercită. propun mai degrabă o integrare a acestei distanţe ca ele
Astfel încât trebuie să introducem şi noi curenta, de ment analitic decât o demascare, oricum inutilă şi ne
acum, distincţie între diferitele semnificaţii ale democra funcţională). „Nu putem concepe un regim care, într-un
ţiei. Căci, de bună seamă, atunci când ne referim la func anume sens, să nu fie oligarhic. Esenţa însăşi a politicii
ţionarea defectuoasă a regimului democratic avem în este ca deciziile să fie luate pentru, şi nu de către colec
vedere sensul politic curent, prin care se vizează voinţa tivitate" 2 , scria Aron.
în explicarea funcţionării extrem de eterogene, în timp
1
Cu atât mai mult cu cât referirea la voinţa politică a constituit mult şi spaţiu, a participării politice directe, trebuie ţinut
timp locul comun care în concepţia analiştilor permitea ca un regim să
fie considerat democratic, chiar dacă al doilea determinant al său ar fi 1
Science politique. La Democraţie, Paris, Seuil, 1997.
fost „liberal" sau „popular", şi ştiindu-se cât de diferite sunt modalită 2
Raymond Aron, Democraţie et totalitarisme. Paris, Gallimard,
ţile instituţionale şi politice de realizare ale unuia şi ale celuilalt.
1995, p. 131.
ANA-LUANA STOICEA
1
seama de influenţa majoră a contextului specific , de tipul
sufragiului, de obiectul votului, de consecinţele care pot fi
prevăzute, pentru a nu mai insista şi asupra caracteristi
cilor electorilor, şi ele determinante.
Participarea politică şi atitudinea pe care în prezent
cetăţenii regimurilor democratice o au faţă de practicile
ce le sunt puse la dispoziţie ne îndreptăţesc, credem, să
reluăm şi aici întrebarea cu care se confruntă permanent CUPRINS
societăţile moderne, şi anume: cum se poate realiza uni
tatea pornind de la o mulţime de indivizi independenţi
Prefaţă: Pesimismul luminat sau despre posibilitatea
şi vizibil separaţi ? Răspunsul ar fi că unitatea, operato
gândirii de stânga de Daniel Barbu 5
rul de integrare, trebuie să se afle în interiorul comuni
tăţii: acesta este locul unde ea îşi exercită deplina Liberalism şi democraţie • 25
suveranitate asupra ei înseşi. Capitolul 1. Libertatea anticilor şi libertatea modernilor 27
Capitolul 2. Drepturile omului 30
Capitolul 3. Limitele puterii statului • 35
Capitolul 4. Libertate contra putere 38
Capitolul 5. Antagonismul este fecund 43
Capitolul 6. Democraţia anticilor şi democraţia modernilor 47
Capitolul 7. Democraţie şi egalitate 53
Capitolul 8. întâlnirea dintre liberalism şi democraţie 58
Capitolul 9. Individualism şi organicism 61
Capitolul 10. Liberali şi democraţi în secolul al XlX-lea 65
70
Capitolul 11. Tirania majorităţii
Capitolul 12. Liberalism şi utilitarism 77
Capitolul 13. Democraţia reprezentativă 83
Capitolul 14. Liberalism şi democraţie în Italia 87
Capitolul 15. Confruntarea democraţiei cu socialismul 94
Capitolul 16. Noul liberalism 100
Capitolul 17. Democraţie şi neguvernabilitate 107
1
Bibliografie ^3
Se poate consulta în acest sens articolul lui Pierre Rosanvallon,
Principalele opere ale lui Norberto Bobbio 117
„L'Histoire du mot democraţie", în La Pensee Politique, Paris,
Seuil-Gallimard, nr. 1,1993, articol care prezintă în nuanţă nu numai Comentarii J.l?
evoluţia conceptului, ci şi relaţiile lui cu tehnici considerate astăzi ca Trei definiţii liberale ale democraţiei de Cristian Preda 121
intrinseci mecanismului democratic, cum ar fi votul, şi a căror legă Stânga şi dreapta de Alexandru Duţu 140
tura cu democraţia nu a fost mereu considerată atât de evidentă. O lectură sociologică de Ana-Luana Stoicea 148
I
„Format în ambianţa intelectuală torineză dominată de figura lui
Luigi Einaudi, Norberto Bobbio a fost întreaga sa viaţă partizanul
indefectibil al unui liberalism de orientare socială şi de expresie
laică. Iar convingerile sale nu au cedat nici în faţa fascismului şi nici
nu s-au lăsat strivite după război în încleştarea aproape homerică
dintre discursul marxist şi valorile democrat-creştine. [...] într-un
a n u m e fel, a doua Republică italiană, a cărei naştere a început
să fie anunţată în 1992 prin prăbuşirea Democraţiei Creştine şi
completa schimbare la faţă a Partidului Comunist Italian, reprezintă
şi revanşa istorică a ideilor pe care Bobbio le-a afirmat şi le-a'
apărat întreaga sa viaţă."
DANIEL BARBU
ISBN 978-973-569-967-3 O