2.3.

T R A N S M I S I A T E R M I C Ă
În aparatele electrice căldura se dezvoltă mai ales în masa materialelor active. Determinarea câmpului de
temperatură în interiorul unui corp este în majoritatea cazurilor posibilă pe baza ecuaţiilor lui Poisson sau Laplace şi a

condiţiilor limită. Dacă o parte din suprafaţa corpului se află în contact cu un gaz sau lichid ce are o altă temperatură,
atunci între corp şi mediu apare un schimb de căldură. Cu cât diferenţa de temperatură este mai mare, cu atât transmisia
termică este mai intensă. Din momentul în care cantitatea de căldură produsă devine egală cu cantitatea de căldură disipată
în exterior, se stabileşte regimul permanent (sau staţionar). Transmisia căldurii se face în trei moduri: prin conducţie, prin
radiaţie şi prin convecţie. Pentru un aparat electric, cele trei moduri de transmisie a căldurii au loc în general simultan,
predominând însă convecţia şi radiaţia.

2.3.1. Transmisia termică prin conducţie

Transmisia termică prin conducţie este fenomenul propagării căldurii prin masa corpurilor solide, lichide sau
gazoase sau între aceste corpuri aflate în contact, provocându-se nivelarea energiei cinetice a moleculelor.
Pentru a determina relaţiile ce caracterizează acest regim de transmisie a căldurii, se reprezintă în fig. 2.2
propagarea prin conducţie a căldurii printr-o suprafaţă elementară de arie dA, între două suprafeţe izoterme, după direcţia
versorului normalei la izotermă n. Se observă că vectorul q are sens contrar cu versorul n, propagarea căldurii având loc
de la suprafaţa cu temperatură mai mare (0 + d0) la suprafaţa cu temperatura mai mică (0). În aceste condiţii conform
relaţiei (2.14) se scrie:
d
q    grad    n
dn
iar pe baza relaţiilor (2.11) şi (2.12):

dP d 2Q
q  n   n
dA dA  dt

Fig.2.2. Propagarea prin conducţie a căldurii printr-o suprafaţă elementară

d
d 2Q     dA  dt 2 . 3 1
dn
-din care se deduce că d 2 Q depinde de proprietăţile mediului în care are loc procesul

de transmitere a căldurii şi de valoarea gradientului de temperatură. Prin integrarea

relaţiei (2.31) se obţine căldura totală ce se transmite prin conducţie printr-o arie A

într-un timp t.

2.3.2. Transmisia termică prin radiaţie

Un corp cu temperatura diferită de zero absolut transmite căldură prin radiaţie electromagnetică, iar energia
radiaţiilor captate de un corp cu temperatura mai redusă serveşte la încălzirea sa. Acest proces are loc prin tranziţia
electronilor din atomi de la nivele energetice superioare la cele inferioare, în cursul tranziţiei emiţându-se cuante de
energie. Capacitatea corpului de a emite sau absorbi astfel de unde depinde în primul rând de diferenţa de
temperatură, de calitatea suprafeţei şi de aşezarea spaţială a corpului.
Densitatea fluxului termic prin radiaţie (q r ) se poate exprima sub forma:


q r   r  ( c   a )   r  (Tc  Ta )   r  W / m 2 
unde a r [W/m -grd] reprezintă transmisivitatea termică prin radiaţie, considerare legea radiaţiei a lui Stefan -
Boltzman după care:

 Tc  4  Ta  4 
qr  CO        
 100   100  
rezulta că:

4 4
 Tc   Ta 
 

 r  CO    

100   100  W / m 2
 grd 
Tc  Ta

În care:

CO  5.77W / m 2  grd 4
coeficientul de radiație al corpului absolut negru

 - coeficientul de radiaţie sau absorbţie al corpului:

 c Tc - temperatura corpului în [°C] respectiv [K];

 a Ta - temperatura mediului ambiant în [°C] respectiv [K],
Coeficientul de radiaţie  al corpului se dă în tabele, în funcţie de aspectul şi culoarea suprafeţei.
Rezultă că vopsirea mată şi închisă favorizează cedarea de căldură prin radiaţie.
Căldură totală transmisă prin radiaţie de un corp mediului ambiant este:

Qr   r  S  ( c   a )  t  J 
în care S este suprafaţa de radiaţie (numai suprafaţa care radiază în spaţiul liber, care este mai mică decât suprafaţa
totală în cazul carcaselor ondulate).
 2.3.3 Transmisia termică prin convecţie
Se bazează pe schimbul de căldură între suprafaţa unui corp şi mediul fluid cu care se află în contact. Iniţial,
are loc un transfer de căldură prin conducţie de la mediul solid la moleculele lichidului sau gazului cu care se află în
contact. Fluidul din zona de contact îşi micşorează densitatea şi fiind împins de masa de fluid mai rece în sus, iau
naştere curenţi de fluid, extrăgându-se astfel căldura din corp. Acest proces constituie convecţia naturală. în cazul unui
suflaj exterior se poate obţine o intensificare a convecţiei prin aşa numita convecţie artificială.


qc   c  ( c   a )   c  (Tc  Ta )   c  W / m 2 
unde c [W/ m 2 -grd] reprezintă transmisivitatea termică prin conducţie şi convecţie. Ea depinde de foarte mulţi

factori: temperatura corpului, cea a mediului fluid, felul fluidului, forma, dimensiunea şi orientarea suprafeţei care
cedează căldura, natura acestei suprafeţe etc. şi se dă în tabele. De aceea, prin vopsirea şi prelucrarea adecvată a
părţilor aparatelor care se încălzesc se ameliorează condiţiile de răcire. Căldura totală trasmisă de un corp mediului
ambient, prin convecție.
Qc   c  S  ( c   a )  t
în care S este suprafaţa de convecţie.

2. 4. C ÂMPUL DE T EMPE RATURĂ ÎN REGIM PERMANENT

Aşa cum am mai arătat, în regim permanent întreaga cantitate de căldură ce se dezvoltă în aparat se cedează mediului ambiant,
temperatura aparatului fiind constantă în timp şi având valoarea 0s- Cum aparatul este un corp neomogen, temperaturile constante
sunt diferite în diversele puncte ale aparatului. Ne propunem să determinăm repartiţia spaţială a acestor temperaturi, deci câmpul
de temperatură, în câteva cazuri frecvent întâlnite în aparatele electrice. Determinarea acestui câmp se va face separat pentru
medii fară sau cu sursă internă de căldură.

2.4.1. Repartiţia temperaturilor în medii fără surse

a) Cazul pereţilor plani paraleli

Considerăm un perete plan paralel (fig.2.3) de grosime 8, spălat în stânga de un fluid cu o temperatură mare şi în dreapta de un
fluid cu temperatură mai mică(mediul ambiant). între fluide şi perete are loc un schimb de căldură prin transmisie termică
combinată (ai respectiv 062) astfel încât temperaturile la extremitatea peretelui sunt 9i şi 62. Admiţând că peretele nu are surse
interne de căldură (p = 0), că este omogen, având o conductivitate termică constantă X = ct., în ipoteza transmiterii căldurii
perpendicular pe perete (q este orientat după x), ne propunem să determinăm repartiţia temperaturilor în acest perete.

Fig.2.3. Câmpul de temperatură într-un perete plan paralel, fară

surse
Din relaţia lui Laplace (relaţia 2.25) ţinând seama că q  q x  i , rezultă

d 2 d
0 şi prin integrări successive  C1 ;   C1  x  C2
dx 2 dx

ceea ce indică că legea de variaţie a temperaturii este o dreaptă. Relaţia (2.14), q    grad , pentru cazul nostru
se scrie

d   
q     2 1 
dx x2  x1 

cu notaţiile:
 2  1   căderea de temperatură,
x2  x1   grosimea peretelui;

rezulta


   q  Rt  q


relaţie ce poartă denumirea de legea lui Ohm pentru transmiterea căldurii. S-a notat cu Rt   /  rezistenţa
termică.
Se face observaţia că dacă peretele ar fi constituit din mai multe straturi plan paralele, cu rezistenţele termice
Rt1 , Rt 2 , Rtn , atunci

   
  1   2  ...   n   1  2  ... n   q
 1 2 n 

Aplicaţia 2.2. Peretele unui cuptor electric este străbătut transversal de un flux termic P = 1000 W. Peretele are formă plană şi este

format din trei straturi diferite: material refractar cu grosimea

 1 = 2 cm şi conductivitatea termică 1 = 1,035 W/m-grd;
 
izolaţia termică cu 2 = 3 cm şi  2 = 0,14 W/m-grd şi carcasa metalică având  3 = 2 cm şi 3 = 45 W/m-grd. Suprafaţa
peretelui fiind S = 0,5 m2, se cere: a) căderea de temperatură pe fiecare strat; b) conductivitatea termică echivalentă.

Rezolvare

a. Căderea de temperatură pe fiecare strat va fi:

 1 P  1 1000 2 10 2
 1  q       38.64C
1 S 1 0.5 1.035

 2 P  2 1000 3  10 2
 2  q       428.57C
2 S 2 0.5 0.14

 3 P  3 1000 2 10 2
 3  q       0.88C
3 S 3 0.5 45
b. Conductivitatea termică echivalentă se determină din condiţia egalităţii puterilor transmise prin peretele format din cele trei

straturi şi un perete echivalent de grosime

1   2   3 , având conductivitatea termică echivalentă e :

1  2  3 1   2   3
  
1 2 3 e

rezultând:

1   2   3
e 
1  2  3
 
1 2 3

Aplicaţia 2.3. Peretele plan de azbociment al unei camere de stingere are grosimea d=5mm şi temperaturile de frontier 1 =

3000°C şi  2 = 50°C.Să se calcu leze densitatea fluxului termic q în perete în ipoteza că, sub puternica solicitare

termică a arcului electric, conductivitatea termică a materialului peretelui variază cu temperatura.

Pentru azbociment se cunosc 0  0.092 W / m  grd ,  r  0.0012 grd 1

Rezolvare.

Pentru determinarea densităţii fluxului termic q într-un perete plan, când conductivitatea termică a materialului peretelui este o
funcţie dată de temperatură , de la ecuaţia:

d
q      
dx
propagarea căldurii facându-se paralel cu axa Ox, care este perpendiculară pe perete. Integrând în limitele grosimii peretelui d, se
obţine:
  
1 1  1 1 
q         d         d  med 
d 2 d   2 d

in care:
1
1
med 
      d
2

Dependenţa liniară a conductivităţii termice cu temperatura are expresia:

    a  1   r     a  
şi înlocuind se obţine:

1
med    1  2 
2

în care am notat:

1  a  1   r  1   a  

2  a  1   r   2   a  

Relaţia se utilizează în practică sub formă mai simplă, considerând

a = 0 şi
a = 0 (conductivitatea termică la 0°C):

   
med  0  1   r  1 2   0  1   r  med 
 2 

Densitatea fluxului termic se obţine sub două forme:

1    
q    1  2   1 2
2 d

        
q  0  1   r  1 2   1 2
 2  d

Cazul pereţilor cilindrici

considerând un perete cilindric, de lungime mare în raport cu diametrul (fig.2.4), se poate admite că transmisia
căldurii prin conducţie are loc numai în direcţie radială (sensul lui q din figură). Admiţând că la raza r1 temperatura

este 1 şi la raza r2 temperatura este  2 , cu acceptarea unei conductivităţi termice constante  = ct. şi în lipsa
unei surse interne de căldură (p = 0), ne propunem să determinăm repartiţia temperaturilor după raza r. Ecuaţia lui
Laplace (rel.2.26) în coordonate cilindrice capătă forma

Fig.2.4. Explicativă la un perete cilindric

d 2 1 d
  0
d r2 r d r

Ecuaţia diferenţială (2.44) se poate scrie succesiv sub formele:

d  d  1 d
    0
dr dr r dr

d  d  d
r   0
d r  d r  d r

d  d 
r  0
d r  d r 

De unde rezultă

d dr
r  C1 ; d  C1  ;  C1  ln r  C2
dr r

Din conditiile de frontier la: r  r1 ,   1 , r  r2 ,    2 se obtine:

1  C1  ln r1  C2

 2  C1  ln r2  C2

Iar prin rezolvarea sistemului (2.47) se obţin constantele de integrare

 1   2   ln r1  1  ln r2
C1  C2  1
r r
ln 1 ; ln 1
r2 r2

Care înlocuite în relaţia (2.46) conduc la forma finală

r r
1  ln   2  ln
r2 r1

r
ln 1
r2

2.5.1. Ecuaţia generală a bilanţului termic

Multe din cazurile practice de regimuri tranzitorii pot fi reduse la cazul conductorului drept de secţiune constantă, cu
răcire naturală sau forţată cu ajutorul unui jet de gaz sau de lichid.
Situându-ne în ITC, se consideră un conductor cilindric (fig,2.12) rectiliniu şi omogen de lungime infinită şi cu diametrul
suficient de mic pentru a putea aproxima aceeaşi temperatură într-o secţiune oarecare. Conductorul este parcurs de un curent
electric i, ce dezvoltă o putere p în unitatea de volum. Se consideră şi efectul de capăt, la origine existând o sursă suplimentară de
căldură. Temperatura mediului nefiind constantă de-a lungul conductorului, există tendinţa de uniformizare a temperaturilor prin
conductivitate termică. Admitem că această transmitere a căldurii se face axial, în direcţia X, iar la suprafaţa conductorului se
cedează căldură mediului ambiant, care are o temperatură constantă. în aceste condiţii, temperatura conductorului va fi o funcţie
de lungimea axială şi de timp, 0 = f(x, t).

Fig.2.12. Determinarea ecuaţiei generale a bilanţului termic al unui element de conductor dx

Pentru stabilirea ecuaţiei diferenţiale a încălzirii conductorului, se scrie conform legii conservării energiei, în
elementul dx:
dQ1  dQ2  dQ3  dQ4  dQ5
unde:
- dQ1 este cantitatea de căldură dezvoltată în elementul de volum (A dx), în timpul dt:
dQ1  p  A  dx  dt  j 2    A  dx  dt
unde prin A s-a notat aria secţiunii transversale;
- dQ2 este cantitatea de căldură ce intră pe calea conducţiei prin secţiunea a de arie A, în timpul dt, care
conform este:
 
dQ2    A   dt
x

- dQ3 este cantitatea de căldură ce iese pe calea conducţiei prin secţiunea b de arie A, în timpul dt, care
conform (2.31) este

   
dQ3    A     dx   dt
x  x 

- dQ4 este cantitatea de căldură cedată mediului ambiant prin suprafaţa laterală, în timpul dt, care conform
(2.35) este

dQ4    S     a   dt    l p     a   dx  dt

- dQ5 este cantitatea de căldură înmagazinată în elementul infinitezimal, în timpul dt şi care se scrie


dQ5  c  dM  d  c   d  A   dx  dt
x
unde c este căldura specifică, dM   d  A  dx masa elementului şi  d densitatea conductorului, înlocuind în
relaţia (prima) vom obţine

   2
j 2  A  dx  dt    A   dt    A   dt    A  2  dx  dt 
x x x

  l p     a   dx  dt  c   d  A   dx  dt
x

Si după simplificări

  2 l
c  d     A  2  j 2     p     a 
t x A

Impărţind cu c   d şi ţinând cont că difuzivitatea termică a =  / c   d s-a definit prin relaţia se obţine ecuaţia
diferenţială cu derivate parţiale a transmisiei căldurii sub forma:

  2 j 2     lp
 a 2       a 
t x c  d c  d  A

Din această ecuaţie se pot deduce relaţiile particulare ce intervin în practică. Astfel, de exemplu, în procesul de
încălzire în regim staţionar (    s ), temperatura conductorului are o valoare bine determinată, independentă
    2 
  0 ; 2  0 
de x şi t  t x  şi din relaţia se obţine:

j2    lp
  S
c  d c  d  A

Unde  S   S   a , sau

l
I2  
j    A I    Al
2 2
A
S   2 
 lp A   lp  l   lp  l

Si cum R    l / A este rezistenţa electrică; S  l p  l suprafaţa laterală de cedare a căldurii şi P  I 2  R fluxul

termic, avem

P
S 
 S

2.5.2 Incălzirea unui conductor drept, de secţiune constantă în regim de durată (RD)

a) Conform ITC
Pentru determinarea ecuaţiei curbei de încălzire în regim de durată (RD), se va neglija căderea de temperatură
în masa conductorului (conducţie termică nulă) şi relaţia (2.109) devine:

 j 2     lp
  
t c   d c   d  A

si cum d  d , avem

j2    lp
d   dt     dt
c  d c  d  A

si ţinând seama de relaţiile (2.110), (2.111), (2.112) avem:

 P  S
d   dt     dt
cM cM

sau:

P  dt    S    dt  c  M  d

care este legea conservării energiei, după care diferenţa dintre cantitatea de căldură dezvoltată într-un timp dt şi cea
evacuată prin suprafaţa conductorului în acelaşi interval de timp trebuie să fie egală cu căldura acumulată în
conductor.
In regim staţionar, conform (2.112) avem

P    S  S

care introdusă în relaţia (2.116) determină:

  S   S     dt  c  M  d

Notand cu:

cM
T
 S

si denumind-o constantă termică de timp, se poate rezolva ecuaţia (2.119) sub forma

dt d d dt
 sau 
T  s    s T

Iar prin integrare:

t
  ln  s     C
T

Pentru determinarea constantei de integrare C, considerăm că la t = 0, x = x o şi atunci

C   ln    s 

care inlocuită, conduce la:

t   s
  ln
T  0  s


t
  s
e T

0  s
Și în final la:
 
t
 
t

 0 e T
  s  1  e T 

 

Care reprezintă ecuaţia de încălzire a conductorului în timp, în cazul cel mai general. Dacă în momentul iniţial

( t = 0) temperatura conductorului era egală cu temperatura mediului ambiant (  0   a deci  0  0 ), se

obţine legea de variaţie sub forma

 
t

   s  1  e T 

 

Curbele de încălzire date de relaţiile (2.123) şi (2.124) sunt reprezentate în fig.2.13 prin curbele a respectiv b,
constatându-se că ambele curbe au aceeaşi supratemperatură staţionară  s
Dacă pe curba de încălzire din fig.2.13 se ia un punct arbitrar M, conform relaţiei (2.120) se poate scrie

d  s  

dt T
si cum din reprezentarea din figură:

d AM

dt AB

Iar AM   s   , rezultă AB  T . Segmentul T, ca subtangentă la curba de încălzire corespunzătoare

punctului M. rămâne mereu constant pentru orice poziţie a punctului pe curbă. Parametrul T  c  M /   S poate
fi luat constant numai dacă a şi c nu depind de temperatură şi deoarece are dimensiunea unui timp poartă
denumirea de constantă termică de timp. Cu ajutorul ei se poate trasa simplu curba de încălzire, aşa cum rezultă
din fig.2.14.

Fig.2.1 j. Curba de încălzire a unui conductor în ITC Fig.2.14. Construcţia curbei de încălzire

Din relaţia (2.124) scrisă sub forma:

 
t

1 e T
s

se calculează T /T S pentru t/T = 0,1,2,3,4, ş.a.m.d. şi se reprezintă punctele corespunzătoare (0,64; 0,86; 0,95;
0,98 etc.) şi având în vedere că subtangenta la curbă T = const., se trasează curba încălzirii. Deşi teoretic
încălzirea staţionară se atinge după un timp infinit, practic se constată că regimul staţionar se atinge după
aproximativ 4 constante termice de timp

2.5.3 R ă c i re a c o n d u c t o r u l u i

Dacă intr-un conductor s-a atins temperatura staţionară, atunci întreaga căldură produsa
se cedează mediului ambiant. Dacă se întrerupe curentul, încetează transmiterea de
căldură în conductor (p = 0) şi din acel moment începe procesul de răcire care
constă în cedarea căldurii acumulate mediului ambiant. Când temperatura
conductorului atinge temperatura mediului ambiant, întreaga cantitate de căldură
se complet evacuată.

In ITC. pornind de la ecuaţia bilanţului termic (2.116), în ipoteza P = 0 se

obţine
 c  M  d    S   dt

d dt cM
 unde T 
 T  S

considerând că la t = 0,  s rezultă ecuaţia curbei de răcire sub forma

t

 s e T

în cazul in care la t = 0,  a avut o valoarea oarecare  i , atunci

t

 i e T

Reprezentarea grafică a relaţiilor (2.135) şi (2.136) este dată în fig.2.16. Proprietăţile curbei de încălzire sunt valabile şi pentru
curba exponenţială de răcire; astfel, subtangenta la curba de răcire, în orice punct M, este o mărime constantă şi egală cu
constanta termică de timp T.
Fig.2.16. Curba de răcire a unui conductor în ITC

2.5.4 Incălzirea unui conductor în regim de scurtă durată (RSD)

Un asemenea regim se caracterizează prin faptul că încălzirea durează mai puţin decât constanta de timp termică T, după care
alimentarea aparatului se întrerupe pe o durată suficientă ca să se răcească până la temperatura mediului ambiant (x = 0).

Fig.2.17. încălzirea în RSD

In fig.2.17 se reprezintă curbele de încălzire şi răcire corespunzătoare acestui regim de funcţionare. Dacă puterea care
se dezvoltă în RSD este P D , se constată că supratemperatura maximă care se atinge este  SD .- mai mică decât
supratemperatura S care s-ar atinge în RD şi care corespunde temperaturii admisibile. Rezultă că în acest regim se poate

aplica o suprasarcină PSD , coeficientul de suprasarcină termică admisibilă definindu-se astfel

s P
kp   SD
 SD PD

Pentru t  ti ;    SD şi considerând expresia curbei de încălzire:

  ti 
 SD   S   e T 

 

Unde ti este timpul de încălzire, obţinem:

 1
kp  ti

1 e T

ti
și din dezvoltarea în serie a lui 
T prin reţinerea primilor doi termeni avem:
e
ti
 ti
e T
 1
T
Rezultând în final:

T
kp 
ti

Pierderile fiind proporţionale cu pătratul curentului, coeficientul de suprasarcină pentru curent ( ki ) este:

T
ki  k p 
t1

Rezultă că în regim de scurtă durată, aparatul poate fi străbătut de un curent de k| ori mai mare decât în regim de durată fără să se
încălzească peste temperatura admisibilă.In aparatele electrice un caz specific al acestui regim de scurtă durată este regimul de
scurtcircuit, caracterizat prin curenţi intenşi, de 10 + 20 de ori mai mari decât curenţii nominali şi o scurtă durată (0,5 - 2 s) la
sfârşitul căreia aparatele de protecţie elimină efectul.

Acest regim se poate considera adiabatic deoarece în timpul scurt în care se desfăşoară, întreaga căldură care se dezvoltă se
acumulează în aparat, neavând loc nici un fel de cedare de căldură către mediul ambiant. Ecuaţia diferenţială a bilanţului termic
(2.116) devine în acest caz:

P  dt  c  M  d

și cum P    S   s și T  c  M /   S rezultă

dt d

T s

și prin integrare:

t
 s 
T

adică temperatura variază liniar cu timpul. O reprezentare grafică a unui regim de scurtcircuit, declanşat la momentul t1 , după
un timp de funcţionare la încălzirea staţionară  s şi care durează până la momentul t 2 s-a prezentat în fig.2.18, pe baza
relaţiei (2.145). Deoarece durata regimului ( t 2  t1 ) este foarte scurtă, supratemperatura maximă  m depăşeşte de 2-3 ori
supratemperatura în regim staţionar. Evident, scurtcircuitul poate apare înaintea atingerii regimului de durată, sau se poate
conecta un aparat direct pe scurtcircuit, în care caz porţiunea t 2  t1 se deplasează corespunzător în graficul din fig.2.18
Fig.2.18. încălzirea în regim de scurtcircuit

t
 s 
Relația T permite interpretare fizică constantei termice de timp T şi anume: constanta termică de timp este acel interval
de timp în care conductorul, fară încălzire iniţială şi fără schimb de căldură cu mediul ambiant se încălzeşte, la pierderi constante,
până la supratemperatura xs din regim staţionar.

Conductoarele parcurse de curentul de scurtcircuit se încălzesc puternic, din care cauză rezistenţa lor creşte mult. Considerarea
ITCD se impune îndeosebi în analizarea acestui regim. Prin urmare, pentru calcule mai precise, în relaţia (2.145) va trebui să
considerăm variaţia rezistivităţilor cu temperatura, admiţând că C şi pd sunt invariabile cu temperatura şi j invariabil în timp
(ipoteză absolut valabilă numai la scurtcircuit de durată). în acest caz în literatură se dă o relaţie de calcul de forma:

   235   1   f   j 2  t 

unde 1 este temperatura iniţială (în momentul apariţiei scurtcircuitului) şi funcţia  

f  j 2  t se dă grafic, pentru diferite
materiale ale conductoarelor. In fine, în cazul în care se consideră şi j = f(t), valoarea lui j din relaţia (2.146) se obţine prin
planimetrare.

2.5.5 Incălzirea unui conductor în regim periodic intermitent (RPI)

In exploatare se întâlnesc dese situaţii în care sarcina aparatului variază periodic, adică după o perioadă de încălzire urmează o
perioadă de răcire. Când încărcarea şi repausul aparatului se succed în mod periodic, după intervale de timp constante t i ; t r ,
regimul se numeşte periodic intermitent şi aparatul se va încălzi treptat după curba în zig-zag din fig.2.19. Intervalul de timp tj
ti  tt  t c se numeşte durata unui ciclu. Durata ciclului de exploatare. trebuie să îndeplinească condiţia t c < 10 min.
Raportul:

ti ti
DA  sau DA%   100
ti  t r ti  t r

poartă denumirea de durată relativă de conectare (anclanşare), valorile ei standard hind de 10, 25, 60 şi 100%
Fig.2.19. Regimul periodic intermitent

Ne propunem să determină legea de variaţie  = f(t) în RPI, supratemperatura maximă şi coeficienţii de suprasarcină. în acest
scop, se prezintă în fig.2.19 curbele de încălzire (  i ) şi de răcire (  r ), în ipoteza că T are aceeaşi valoare la încălzire şi răcire.
Acest lucru este general valabil la aparatele electrice neinfluenţate de ventilaţie. Situându-ne în ITC şi ţinând seama de relaţiile
(2.123) şi (2.136) se scrie succesiv:

 
ti

 1   s  1  e T 

 

tr

 2  1  e T


ti
 t
 i 
3 2 e T
  s  1  e T 

 

tr

4 3 e T

tr

 2n   2n 1  e T


ti
 t
 i 
 2n 1   2n  e T
 s 
 1  e T 

 
După un număr foarte mare de cicluri de încălzire şi răcire, adică n = infinit, se stabileşte un regim periodic staţionar,
supratemperatura oscilând între o valoare maximă (  max) şi minimă (  min).

Punând condiţia

 2n 1   2n 1   max

şi observând că  2n   min din ultimele relații avem

tr tc
 
e T
e T
 min  tc
 s

1 e T

care înlocuită în ultima relaţie (2.148) ne determină

ti

1 e T
 max  tc
 s

1 e T

Relaţiile (2.150) şi (2.151) determină încălzirea maximă şi minimă după un număr foarte mare de cicluri. Se vede că dacă t r = 0,
atunci  max =  min =  s ne situăm în regimul de durată (RD).

Coeficientul de suprasarcină admisibilă, definit prin relaţia (2.137) devine

 t 

tc
1  1  c 
s 1 e T  tc 1
 
T
kp    
 max t
i  t  ti D A
1 e T 1  1  i 
 T

iar coeficientul de suprasarcină pentru curent:

1
ki  k p 
DA

In exploatare se va avea în vedere faptul că orice aparat construit pentru regim de durată (RD) poate fi supraîncărcat în regim
periodic intermitent (RPI) cu o suprasarcină cel mult egală cu cea dată de coeficientul de suprasarcină.