Gestiunea Fondurilor Structurale europene

3.1 Procesul de alocare a fondurilor structurale

Fondurile structurale sunt rezultatul negocierilor complexe la nivel european. Procedura se poate
rezuma după cum urmează:
- Comisia Europeană formulează propunerile generale în vederea perioadei viitoare
programare a Fondurilor structurale. Ele iau forma unui document politic, precum
Agenda 200 (1997);
- Conducerea este asigurată de Direcţia Generală a Afacerilor Regionale (DGREGIO) a
Comisiei Europene, urmată de Direcţia Generală pentru Angajare şi Afaceri Sociale
(DGEMPL);
- Propunerile, formulate de Comisie, fac imediat obiectul discuţiilor în cadrul
instituţiilor europene (Consiliu, Parlament, Comitet Economi şi Social, Comitetul
Regiunilor). Guvernele naţionale şi regionale, precum şi alţi actori vizaţi, îşi fac
cunoscute punctele de vedere (parteneri sociali, societatea civilă);
- Comisia propune imediat reglementări pentru a da efect propunerilor. Ele iau forma
unor reglementări generale, însoţite de reglementări mai scurte referitoare la diferite
fonduri;
- Odată ce reglementările sunt aprobate de Consiliul de Miniştri, de Parlament şi de
Comisie, ele capătă forţă legală. Statele membre fac publice proiectele lor referitoare la
utilizarea fondurilor . aceste documente poartă, adesea, numele de „Planuri naţionale
de dezvoltare”;
- Negocierile se angajează imediat între Comisie şi fiecare Stat membru pentru a decide
maniera în care fondurile vor funcţiona la nivel naţional, veghind asupra a ceea ce se
va face pentru respectarea reglementărilor. Comisia poate refuza planurile sau
programele operaţionale care nu par conforme cu obiectivele şi priorităţile comunitare;
- Odată ce aceste programe au fost adoptate, cele două părţi semnează cu document
legal. Procedurile sunt puse la punct pentru a veghea la verificarea, la controlul, la
evaluarea şi la urmărirea fondurilor. Fondurile sunt imediat vărsate în tranşe şi la
diverse scadenţe. În aproape toate cazurile, fondurile locale, regionale sau naţionale
sunt implicate în schimbul banilor europeni (cofinanţare)
 Deşi Fondurile structurale provin de la Bruxelles (bugetul Uniunii Europene), maniera în care
ele sunt cheltuite face obiectul unor intense negocieri între Comisia Europeană şi guvernele Statelor
membre. Din acest motiv, cu unele excepţii, nu se cer Fondurile structurale la Bruxelles. Ele sunt, în cea
mai mare parte, alocate prin guvernele naţionale administraţiilor lor şi agenţiilor respective, în
momentul în care beneficiază de cofinanţări1.
Există câteva excepţii. În primul rând, UE dispune de mici sume pentru asistenţă tehnică la nivel
european, care servesc la gestiunea, la promovarea, la evaluarea europeană şi la realizarea de studii. În
al doilea rând, în cursul perioadei dintre 1988 şi 2006, UE a administrat Programele de Iniţiativă
Comunitară (PIC) pentru a însoţi temele care posedă un interes european în toate Statele membre.
Contrar faţă de principala componentă „naţională” a Fondurilor structurale, PIC erau concepute la
Bruxelles. Ele dispuneau de propriile lor reglememntări şi funcţionau în concordanţă cu acordurile
realizate între Comisie şi fiecare Stat membru. Partea Fondurilor structurale consacrată PIC a scăzut de
la 9% în 1994- 1999 la numai 5,36% în 200- 2006. Nicio suma ce le-a mai fost alocată pentru 2007-
2013, temele abordate în PIC (dezvoltarea transfrontalieră, egalitate, dezvoltare rurală şi dezvoltare
urbană) precum şi metodele folosite trebuiau să fie integrate transversal.

3.2 Operaţionalitatea Fondurilor Structurale

Funcţionarea Fondurilor structurale se bazează pe o serie comună de obiective, de fonduri şi de
programe, integrate în cadrul unei politici cadru.
Pentru perioada 2000-2006, statele membre fusese invitate să elaboreze un plan naţional de
dezvoltare sau un document asemănător, ce prezenta maniera în care ele ar fi dispus de fonduri
structurale conform priorităţilor şi estimărilor care figurau. Ca urmare a acestei prime etape, un acord
oficial era încheiat între Comisie şi fiecare Stat membru, care preciza în detaliu cum se făcea aceasta:
documentul în chestiune se numea Cadrul Comunitar de Sprijin (susţinere)- CCS- sau Documentul Unic
de Programare (DUP). Într-o manieră generală, CCS-urile sau DUP-urile conţineau o serie de priorităţi,
de programe şi de măsuri ce detaliau maniera în care Fondurile structurale ar fi fost cheltuite.
Un nou document era imediat publicat de statele membre care dădeau mai multe detalii despre
măsuri (grupuri ţintă şi indicatori de evaluare a avansării): Complementul de Program (CP) . Se proceda
imediat la identificarea organismelor însărcinate cu execuţia Fondurilor structurale: autorităţile de
gestiune.
Pentru perioada 2007- 2013 sistemul a fost modificat, astfel:
 Comisia publică Orientările Strategice Comunitare (OSC) care dau marile obiective ale
Fondurilor structurale în toate Statele membre;
1
Catană, A., Şeuleanu, D., Finanţări europene pentru proiecte ce presupun activităţi de cercetare, dezvoltare, inovare, Ed.
Contraplus, Bucureşti, 2009,pag. 312
  Ca răspuns, fiecare stat membru elaborează Cadrul de referinţă strategică naţional
(CRSN) care prezintă modul în care Fondurile structurale vor fi cheltuite, prin
respectarea liniilor directoare (OSC). CRSN-urile sunt documente mai scurte decât
vechile CCS sau DUP-uri şi intră mai puţin în detalii. De această dată nu vor mai exista
complemente de program. Statele membre pot, dacă doresc, să se doteze cu un plan
naţional de dezvoltare fără obligaţie;
 Programele operaţionale urmează CRSN-urile. Ele fac întotdeauna obiectul unui acord
oficial între Comisie şi Statele membre. Dialogul sau dezbaterea între Comisie şi Statele
membre se va purta asupra CRSN-urilor şi asupra programelor operaţionale de
constrângere care le vor urma. De fapt, Statele membre beneficiază de un plus de
libertate pentru a administra Fondurile structurale- dar ele trebuie s-o facă în limitele
reglementărilor şi a parametrilor generali prevăzuţi în Orientările strategice comunitare.
Orientările prevedeau angajamente în favoarea incluziunii sociale, iar ONG-urile trebuie
să se asigure dacă cadrele de referinţă strategică naţionale ale lor sunt conforme.
Orientările strategice comunitare comporta 3 linii directoare, care abordează următoarele
chestiuni:
 importanţa consolidării şi promovării incluziunii sociale;
 necesitatea de a creşte capacităţile investiţionale cu scopul de a garanta punerea eficace
în operă a Fondurilor structurale;
 importanţa unei mai bune guvernanţe în funcţionarea Fondurilor.
Cu alte cuvinte, cu toate că fondurile structurale ţin de bugetul Uniunii Europene, modul în care
acestea sunt cheltuite se bazează pe o împărţire a responsabilităţilor între Comisie şi guvernele statelor
membre.
 Comisia negociază şi aprobă programele de dezvoltare propuse de către statele membre
şi alocă creditele;
 statele şi regiunile lor gestionează programele, asigură aplicarea acestora şi selectează
proiectele pe care le controlează şi evaluează;
 Comisia participă la monitorizarea programelor, angajează şi plăteşte cheltuielile
certificate şi verifică sistemele de control instituite.
Pentru fiecare program operaţional, statul membru desemnează:
 o autoritate de gestionare (autoritate publică sau organism de drept public sau privat
naţional, regional sau local care gestionează programul operaţional);
 o autoritate de certificare (autoritate sau organism public naţional, regional sau local care
certifică situaţia cheltuielilor şi cererile de plată înainte de a fi trimise Comisiei);
  o autoritate de audit (autoritate sau organism public naţional, regional sau local desemnat
pentru fiecare program operaţional şi însărcinat cu verificarea bunei funcţionări a
sistemului de gestionare şi de control).

3.3 Reţelele de informaţii

Pentru organizaţiile neguvernamentale sau diferite persoane interesate de Fondurile structurale
este fundamental să fie bine informate.
Fondurile structurale la nivel european
La nivel european principalele documente ce oferă informaţii asupra Fondurilor structurale sunt
următoarele:
1. Politic: principalele documente politice ce prezintă fondurile:
 Agenda 2000 (2000- 2006);
 Al treilea raport al coeziunii (2007- 2013)2.
Natura celor două este divergentă lejer. “Agenda 2000” era un raport consacrat viitorului
Fondurilor structurale începând din 2000, iar “Al treilea raport al coeziunii” făcea parte dintr-o listă de
rapoarte de evaluare regulate.
2. Reglementări: principalele documente de reglementare sunt reglementările naţionale,
însoţite de reglementări mai concise pentru fiecare fond:
pentru 2000- 2006
o Reglementarea generală: 1260/99, publicată în jurnalul oficial din 21 iunie 1999;
o Reglementări specifice pentru fiecare fond
1784/99 Fondul Social European;
1783/99 Fondul European de Dezvoltare Regională;
1263/99 Instrumentul Financiar pentru Pescuit;
1257/99 Fondul European de Ghidare şi de Orientare Agricolă.
pentru 2007- 2013
o Proiectul de reglementare generală;
o Proiecte de reglementare specifică pentru fiecare dintre fonduri;
o “Propuneri de susţinere a dezvoltării rurale prin Fondul European Agricol
pentru Dezvoltare Rurală” (EAFRD);
o Proiect de Orientări strategice comunitare, publicate în 2004 şi transmise
Consiliului de Miniştri pentru negociere şi adoptare.

2
Titlul complet: „Spre o nouă coeziune în Europa- convergenţă, competitivitate şi cooperare, al treilea raport asupra
coeziunii economice şi sociale”, dar se utilizează în principal versiunea abreviată „Al treilea raport al coeziunii”
 Odată proiectele de reglementare aprobate, pentru fiecare nouă reglementare se va da o referinţă
definitivă în Jurnalul Oficial.
Fondurile structurale la nivel naţional
La nivel naţional, principalele documente sunt următoarele:
pentru 2000- 2006
o Planul naţional de dezvoltare;
o Cadru comunitar de susţinere sau Document Unic de Programare.
pentru 2007- 2013
o Cadru de referinţă strategic naţional;
o Planul naţional de dezvoltare (Facultativ);
o Programe operaţionale, precum înainte dar fără complement de program.
În general, aceste documente europene sau naţionale sunt disponibile:
 la Comisie la Bruxelles, în cadrul Direcţiei generale vizatr (DG REGIO, DG
EMPL);
 la guvernele naţionale:în principal la departamentul sau ministerul responsabil de
Fondurile structurale (adesea ministerul de finanţe) sau alte administraţii
guvernamentale şi pe site-urile lor web;
 la ghişeele publice de informaţii ale Comisiei din Statele membre.
La aceste documente principale se mai adaugă şi rapoarte punctuale asupra unor fonduri,
programe şi proiecte.

3.4 Planuri de finanţare

Fondurile structurale reprezintă numai un supliment de finanţare naţională sau regională.
Aceasta înseamnă că nici programele, întocmite de către autorităţile naţionale sau regionale şi aprobate
de Comisie, nu sunt în totalitate acoperite de bugetul european, şi că există întotdeauna cofinanţare
naţională, fie de la sectorul public, fie din sectorul privat.
Fiecare program este alcătuit din teme prioritare şi măsuri, cu toate că aceasta din urmă nu sunt
descrise în detaliu. Luate împreună, aceste elemente formează strategia de dezvoltare care urmează să
fie pusă în aplicare pe toată durata de viaţă a programului. Pentru a fi eligibile pentru finanţare în cadrul
unui program, proiectele trebuie să se încadreze în această strategie.
În funcţie de natura lor specifică, cele patru fonduri structurale finanţează anumite tipuri de
proiecte3:

3
http://ec.europa.eu/regional_policy/policy/manage/index_ro.htm
  Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) sprijină în primul rând investiţiilor
productive, de infrastructură şi dezvoltarea IMM-urilor;
 Secţiunea Orientare a Fondului European de Orientare şi Garantare Agricolă (FEOGA-
Secţiunea Orientare) sprijină măsurile de ajustare a structurilor agricole şi de dezvoltare
rurală;
 Fondul de Coeziune (FC) sprijină dezvoltarea reţelelor transeuropene de transport şi se
concentrează pe proiectele de mediu.
 Fondul Social European (FSE) sprijină măsurile de promovare a ocupării forţei de muncă
(sisteme de educaţie, formare profesională şi ajutoarele de recrutare);
 Instrumentul Financiar de Orientare a Pescuitului (IFOP) sprijină măsuri de ajustare a
structurilor în acest sector, precum şi măsurile "de însoţire" a politicii comune în domeniul
pescuitului.

3.5 Planificare, concepţie şi parteneriat

În timp ce priorităţile generale ale unui program sunt identificate în cooperare cu Comisia de la
Bruxelles, alegerea de măsuri şi proiecte practice este responsabilitatea exclusivă a statelor membre.
Procedura de planificare a unui ciclu de fonduri structurale ia aproape doi ani.
Reglementarea actuală stipulează că:
 Pregătirea operaţiunilor Fondurilor structurale în fiecare Stat membru va fi resortul unui
parteneriat între autorităţile locale şi regionale, a altor autorităţi publice competente, partenerii
economici şi sociali şi orice alt orgaisn competent;
 Parteneriatul se va referi la pregătire, punere în operă, urmărire şi evaluare;
 Statele membre vor supune atenţiei Comisiei un plan elaborat de autorităţile competente, după
consultarea partenerilor, care vor trebui să dispună de timpul necesar pentru a face parte din
punctul lor de vedere. Cadrul comunitar de susţinere trebuie să enunţe o strategie şi priorităţi.
Programele operaţionale trebuie să menţioneze priorităţile, ţintele şi o descriere a măsurilor
propuse. Complementele de program trebuie să furnizeze detalierea măsurilor, indicatorii de
urmărit şi determinarea beneficiarilor finali. Documentele unice de programare reiau strategia şi
priorităţile precum şi un rezumat al măsurilor vizate. Marile proiecte (mai mari de 50 milioane
de euro) trebuie să fie supuse unei analize cost-avantaje precum şi unei analize a avantajelor
socio-economice.
Adiţionalitatea (valoarea adăugată) este un lucru clar stabilit pentru montajul financiar: pentru a
avea un impact real, Fondurile nu se pot substitui cheltuielilor structurale publice sau asimilabile unui
Stat membru.
 Nivelul contribuţiei Fondurilor structurale nu este aceeaşi pentru toate regiunile, nici măcar nu
este aceeaşi pentru toate măsurile în cadrul unui program unic. De fapt, rata de prima variază în funcţie
de regiunea în care proiectul este lansat şi, mai precis, în funcţie obiectivul urmărit în cadrul Fondurilor
Structurale. Spre exemplu, rata este mai mare în regiunile care se confruntă cu dificultăţi mai mari de
dezvoltare, adică cele care intră sub incidenţa Obiectivului 1.
Plafoanele Fondurilor Structurale în vederea cofinanţării se prezintă sub următoarea formă:
 Obiectivul 1: un maxim de 75% din costul total al proiectului, cu excepţia regiunilor unui
stat acoperite de Fondul de Coeziune, regiunile ultraperiferice şi insulele greceşti
periferice, unde acesta poate fi mai mult de 80% sau 85% din acest cost total;
 Obiectivele 2 şi 3, în domeniul pescuitului: un maxim de 50% din costul total al
proiectului.
În cadrul acestor plafoane, ratele de finanţare pot varia, de asemenea, în funcţie de alte criterii
generale, cum ar fi: protecţia mediului şi promovarea egalităţii de şanse între bărbaţi şi femei. De
asemenea, în plus faţă de aceste principii generale, rata este obiectul plafoanelor particulare aplicabile în
anumite cazuri specifice. Ratele de contribuţie reduse au fost stabilite, de exemplu, pentru investiţiile în
întreprinderi şi pentru investiţii în infrastructura generatoare de "venituri substanţiale" (de exemplu, de
cel puţin 25% din costul total al investiţiei în cauză).
În ceea ce priveşte investiţiile în firme:
 un maxim de 35% din costul total în cadrul Obiectivului 1;
 un maxim de 15% din costul total sub Obiectivul 2.
În ceea ce priveşte investiţiile în infrastructură generatoare de venituri substanţiale:
 un maxim de 40% din costul total în cadrul Obiectivului 1 (50% în statele acoperite de
Fondul de coeziune);
 un maxim de 25%, sub Obiectivul 2.
Legea încurajează, de asemenea, utilizarea unei părţi din finanţarea comunitară într-o altă formă
de asistenţă directă, cum ar fi, de exemplu, asistenţă rambursabilă, subvenţiile la dobândă sau în
exploataţii cu capital de risc. În astfel de cazuri, plafoanele prevăzute pot fi majorate cu 10%.
Pentru 2007-2013, proiectul articolului 10 din regulamentul general propune extinderea
parteneriatului la societatea civilă şi la organizaţiile neguvernamentale, definind parteneri după cum
urmează:
 autorităţile regionale, locale, urbane şi alte autorităţi publice competente;
 parteneri economici şi sociali;
 arice alt organism adecvat reprezentatic al societăţii civile, parteneri de mediu,
organizaţii neguvernamentale şi organisme însărcinate cu promovarea egalităţii între
bărbaţi şi femei.
 Statul membru desemnează partenerii cei mai reprezentativi la nivel naţional, regional, local şi în
domeniul economic şi social, creând astfel o largă şi eficace asociaţie a tuturor organismelor adecvate,
conform regululor şi practicilor naţionale, ţinând cont de necesitatea de a promova egalitatea între femei
şi bărbaţi ca şi dezvoltarea durabilă prin intermediul integrării protecţiei şi a ameliorării mediului.
Cu toate acestea, examinând cu atenţie parteneriatul în noile State membre din UE, în raportul
ECAS (Euro Citizen Action Service) se constată că:
 puţine guverne au consultat organizaţiile neguvernamentale ;
 această consultare este făcută de-a lungul primelor faze de redactare a planurilor de
dezvoltare naţionale, dar nu şi de-a lungul fazelor ulterioare;
 consultaţiile au fost, adesea, făcute în grabă, nelăsând decât puţin timp ONG-urilor
pentru a contribui ulterior la dezbatere;
 atunci când nici o consultare nu are loc este dificil de văzut dacă punctele de vedere au
fost înţelese şi cum;
 puţine guverne pentru a nu zice nimic, aveau veritabile scheme de consultare;
 singur, un guvern (estonian) a publicat un raport asupra procesului de consultare propriu-
zis.
Spre exemplu:
 în Cipru, Fondurile structurale sunt planificate prin biroul de planificare al guvernului.
ONG-urile de incluziune socială nu au fost până acumasociate într-un proces de
parteneriat;
 în Polonia, Fondurile structurale sunt planificate prin organismul de execuţie responsabil.
ONG-urile sunt recunoscute ca parteneri ai Fondurilor structurale.

3.6 Gestionarea şi monitorizarea fondurilor structurale

Managementul complet al oricărui program finanţat prin fonduri structurale este întotdeauna în
responsabilitatea statului membru. Pentru fiecare program, statul desemnează o "autoritate de
gestionare". Autorităţile de gestiune sunt definite ca organe publice sau private la nivel naţional,
regional sau local. Această autoritate adoptă, în primul rând, un program complementar, şi apoi, dacă
este necesar, îl modifică. De asemenea, se ocupă de selecţia proiectelor, de exemplu, prin intermediul
cererilor de propuneri.
Autoritatea de gestionare este responsabilă pentru organizarea de colectare a datelor financiare şi
statistice privind programul ce trebuie gestionat. Această informaţie este crucială în monitorizarea bunei
funcţionări a operaţiunilor. Autoritatea de gestionare se ocupa, de asemenea, cu notificarea potenţialilor
beneficiari - şi publicului larg - posibilităţile oferite de program.
 Raportul anual de implementare
Una dintre îndatoririle autorităţii de gestionare este să pregătească, în fiecare an, raportul de
punere în aplicare a programului anual. Acest document este de o importanţă fundamentală în asigurarea
că asistenţa este desfăşurarea fără probleme şi realizarea de progrese în atingerea obiectivelor sale. În
fiecare an, documentul este transmis Comisiei Europene, care poate examina principalele rezultate ale
anului precedent şi monitoriza progresele programului. Comisia poate, de altfel, să facă observaţii sau să
solicite anumite modificări la program.
Rapoartele de implementare trebuie să stabilească (cuprindă):
 execuţia financiară a asistenţei (pentru fiecare măsură, o înregistrare a cheltuielilor plătite
şi o înregistrare a plăţilor primite de la Comisie;
 progresele înregistrate prin punerea în aplicare a priorităţilor şi a măsurilor în raport cu
obiectivele lor specifice;
 indicaţii la orice modificare a condiţiilor generale care pot fi de relevanţă pentru punerea
în aplicare a asistenţei (tendinţele socio-economice; schimbări în politicile naţionale,
regionale sau sectoriale, etc);
 măsurile luate pentru a asigura compatibilitatea cu politicile comunitare (în special
normele privind concurenţa, acordarea contractelor de achiziţii publice, protecţia
mediului, promovarea egalităţii între bărbaţi şi femei, etc.).

Ajustarea programelor structurale

Unele circumstanţe justifică ajustarea documentelor de programare. Punerea în aplicare a unui
program poate descoperi, de exemplu, anumite defecte care ar trebui remediate, cum ar fi o măsură care
nu este bine direcţionată sau este prea restrictivă, un credit financiar care este prost distribuit între
masuri "de succes", şi alte măsuri mai puţin populare, omiterea unor tipuri de beneficiari, etc. Mai mult,
nu trebuie uitat faptul că programele se intind pe o perioada de şapte ani. În această perioadă, ar putea
avea loc schimbări majore în situaţia socială şi economică sau pe piaţa forţei de muncă. Astfel de situaţii
pot face necesară modificarea programului.
În funcţie de tipul de ajustare necesar, organismul responsabil va fi fie autoritatea de gestiune -
care va modifica programul de completare - sau Comisia, care va acţiona în acord cu statul membru.
Orice ajustare a unui program de către autoritatea de gestiune nu poate afecta valoarea totală a ajutorului
din fondurile structurale; o astfel de ajustare, dacă este necesara, trebuie să fie decisă de către Comisie,
în acord cu statul membru. Acelaşi lucru este valabil şi pentru obiectivele specifice stabilite ca o
prioritate. Deciziile privind ajustările sunt, în general, luate la reuniunile comitetelor de monitorizare a
programului, care de obicei au loc o dată sau de două ori pe an.
În timp ce nevoia de o ajustare poate apărea în orice moment, este deosebit de important faptul
ca aceasta nu poate apărea după evaluarea generală a programului. Aceasta trebuie să fie efectuata la
mijlocul perioadei. De asemenea, alocarea rezervei de performanţă pentru programele care prezintă cele
mai bune rezultate vor necesita ajustări la acestea.

Angajamente bugetare
Angajamentele bugetare referitoare la programele operaţionale sunt efectuate în tranşe anuale,
pentru fiecare fond şi pentru fiecare obiectiv. Comisia angajează prima tranşă anuală înainte de
adoptarea programului operaţional. Apoi, Comisia angajează tranşele cel târziu la 30 aprilie în fiecare
an.

Deblocarea automată:
O parte dintr-un angajament bugetar este deblocată automat de către Comisie în cazul în care
aceasta nu a fost utilizată sau nu s-a primit nicio cerere de plată la sfârşitul celui de-al doilea an de la
angajamentul bugetar (n+2).
În baza programelor operaţionale respective, termenul este fixat la sfârşitul celui de-al treilea an
(n+3) în perioada 2007-2010 pentru următoarele ţări: Bulgaria, Estonia, Grecia, Letonia, Lituania,
Malta, Polonia, Portugalia, Republica Cehă, România, Slovenia, Slovacia şi Ungaria.

Condiţii de finanţare
Strategia de la Lisabona a pus accentul pe următorul aspect: obiectivele fondurilor trebuie fie
axate pe priorităţile Uniunii Europene în materie de promovare a competitivităţii şi de creare de locuri
de muncă. Comisia şi statele membre se asigură că 60% din cheltuielile tuturor statelor membre alocate
obiectivului „Convergenţă” şi 75% din cheltuielile alocate obiectivului „Competitivitate şi ocuparea
forţei de muncă” sunt destinate/alocate acestor priorităţi.
Coeficienţii maximi de cofinanţare pentru fiecare obiectiv sunt:
 Convergenţă: între 75% şi 85%
 Competitivitate şi ocuparea forţei de muncă: între 50% şi 85%
 Cooperare teritorială europeană: între 75% şi 85%
 Fondul de Coeziune: 85 %

Eligibilitatea cheltuielilor
 Pentru a fi eligibile, cheltuielile trebuie achitate în perioada 1 ianuarie 2007 – 31 decembrie
2015. Operaţiunile cofinanţate nu trebuie finalizate înainte de începutul perioadei de eligibilitate.
Regulile sunt stabilite la nivel naţional, sub rezerva unor excepţii prevăzute de către regulamentele
specifice pentru fiecare fond în timp ce, în perioada 2000-2006, regulile erau stabilite la nivel
comunitar.

Autorităţile de plată
Atribuţiile autorităţilor de plată sunt diferite de cele ale autorităţilor de gestionare. Rolul lor este
de a verifica dacă cheltuielile sunt în conformitate cu normele comunitare, să fie depuse cererile de plată
către Comisia Europeană şi să se primească aceste plăţi. Aceste operaţiuni sunt efectuate în loturi, de
trei ori pe an. În practică, autorităţile de gestionare şi de plată pot fi parte a acelaşi corp guvernamental,
dar principiul de separare constă în faptul că acestea trebuie să aparţină unor departamente distincte.
Autorităţile de plată joacă un rol central în cadrul noii procedurii financirel, care se bazează pe
rambursarea cheltuielilor efectuate şi pe verificarea eligibilităţii acestora, înainte de a se face plata. În
acest sens, autorităţile de plată sunt un element esenţial al mecanismului de acordare a asistenţei
comunitare.
În măsura în care acestea trebuie să certifice toate cheltuielile incluse în cererile de plată, ele îşi
asumă o mare parte din responsabilitatea statului de a asigura faptul că plăţile sunt legale şi corecte. Ele
ar trebui, deci, chiar împuternicite să întreprindă măsuri, indiferent de verificare, ce pot fi necesare vis-
à-vis de autoritatea de gestionare. În mod similar, ele trebuie să ţină o contabilitate a cheltuielilor şi
dovezi verificabile.
Pentru ca asistenţa conumitară să fie eficientă, autorităţile de plată trebuie să asigure faptul că
beneficiarul final primeşte fondurile necesare cât mai rapid posibil

Subvenţii globale
Regulamentul actual prevede că Fondurile structurale pot să fie distribuite pein subvenţie
globală. Aici, o subvenţie globală este acordată unui organ sau unei agenţii intermediare care dispune de
capacităţi de gestiune necesare, care funcţionează numai în regiunea vizatăşi care prezintă o anumită
experienţă în domeniul în chestiune. Acest organ trebuie să fie investit cu o misiune de interes public şi
trebuie să asocieze într-o manieră adecvată mijloacele socio-economice direct vizate prin punerea
înoperă a măsurilor prevăzute 4. Poate fi vorba de autorităţi locale, de organe de dezvoltare regională sau
organizaţii neguvernamentale, de preferinţă obişnuite cu însoţirea iniţiativelor de dezvoltare locală.
Utilizarea unei subvenţii globale solicită acordul Statului membru.

4
Dobrescu, E., Romei, I., Fondurile structurale, Ed. Eurolobbz, Bucureşti, 2008, pag. 87
 Mecanismul subvenţiilor globale poate să contribuie mult la ceea ce grupurile şi comunităţile în
situaţie de sărăcie să aibă acces la Fondurile structurale. Organele intermediare care cunosc excluderea
socială pot fi ideal plasate pentru a distribui Fondurile structurale, adesea sub forma micilor subvenţii,
grupurilor active în domeniul dezvoltării locale şi să aibă un real impact la nivel local. Organe de
finanţare intermediare au fost utilizate cu succes în punerea în operă a programelor „Pace” în cele două
părţi ale Irlandei.
În ciuda potenţialului şi succesului lor, angajate acolo unde au fost aplicate, subvenţiile globale
au fost remarcabil de puţin utilizate în Fondurile structurale şi Statele membre au făcut proba unei
prudenţe extraordinare în utilizarea lor. Proiectul de regulament pentru 2007-2013 permite Statelor
membre de a încredinţa gestiunea şi punerea în operă a unei părţi din programul operaţional unora sau
mai multor organe intermediare. El încurajează Statele membre să utilizeze subvenţiile globale pentru
proiecte urbane. Proiectul de regulament al Fondului social european declară: „Susţinerea în cadrul unui
program poate fi realizată prin subvenţii globale”.
Exemple de programe de subvenţii globale, 2000-2006:
 Republica Cehă: Fundaţia NROS;
 Spania: Fundaţia Luis Vives;
 Anglia: Programul de subvenţii globale ale FSE pentru întreprinderi din Londra5.

Fondurile structurale: ce le face dificil de abordat

ONG-urile au parte, fără încetare, de serioase obstacole administrative care împiedică
participarea lor la programele Fondurilor structurale:
 Natura condiţiilor de cofinanţare;
 Aplicarea regulilor referitoare la piaţa muncii;
 Modificarea regulilor după semnarea proiectelor;
 Exigenţele de a primi o acreditare pentru a propune o formaţie;
 Lunga aşteptare înaintea aprobării;
 Finanţarea acordată pentru un an;
 Proasta gestiune a autorităţilor de gestiune;
 Întârzieri la plăţi;
 Dezagreabile pentru micile ONG-uri.
Fondurile structurale, în general accesibile pentru ONG-uri: Marea Britanie, Portugalia, Italia,
Germania, Danemarca.

5
Sursa: Greater London Enterprise: „Fast forward grants- report on the London ESF global grants programme Fast Forward
grants 2002-2003”
 Fonduri structurale cu acces limitat sau dificil pentru ONG-uri: Belgia, Estonia, Lituania, Malta,
Irlanda, Polonia, Ungaria, Cehia, Spania.
Fonduri structurale neaccesibile pentru ONG-uri: Cipru

3.7 Urmărirea fondurilor structurale

În cadrul reglementărilor, organismele de gestiune sunt responsabile de eficacitatea şi de corecţia
sistemelor de urmărire şi de evaluare. Organismele de urmărire trebuie să pună pe picioare sisteme de
urmărire statistică şi financiară, să trimită rapoarte anuale Comisiei şi să asigure conformitatea
politicilor Uniunii Europene. Regulamentul specifică că trebuie să există un Comitet de urmărire pentru
fiecare Cadru comunitar de susţinere, Document unic de programare şi program operaţional.
Comitetele de urmărire trebuie să fie stabilite de Statul membru în consultare cu partenerii şi trebuie să
promoveze o participare echilibrată între bărbaţi şi femei. Rolul Comitetelor de urmărire constă în:
 Confirmarea şi ajustarea complementului de programare;
 Alegerea criteriilor pentru proiecte;
 Evaluarea progreselor, examinarea rezultatelor punerii în operă şi realizarea obiectivelor,
examinarea şi adoptarea rapoartelor anuale;
 Modificarea dezvoltărilor financiare cu acordul autorităţii de gestiune.
Autorităţile de gestiune şi Comitetele de urmărire trebuie să definească indicatorii fizici şi
financiari cu ajutorul ghidurile metodologice publicate de Comisie. Aceşti indicatori trebuie să se
raporteze la ajutorul vizat şi la situaţia economică-socială, culturală şi de mediu a Statului în chestiune.
Autorităţile trebuie să aleagă obiectivele specifice şi statistici care trebuie să fie realizate după criteriile
gen. Rapoartele anuale de urmărire trebuie să expună tendinţele socio-economice şi schimbările de
politică naţională, cu detalii asupra progreselor realizate. În general, Comitetele de urmărire sunt
compuse sunt compuse din reprezentanţi ai guvernelor naţionale, ministere, departamente şi autorităţi
regionale, ai Comisiei europene şi reprezentanţilor angajatorilor, agricultorilor şi sincatelor. Comitetele
de urmărire se numesc, în mod obişnuit, cu ocazia a două sesiuni de o zi pe an.
Urmărire: proiect de regulament general 2007-2013
1. Autoritatea de gestiune şi comitetul de urmărire veghează la calitatea punerii în operă
a programului operaţional
2. Autoritatea de gestiune şi comitetul de urmărire asigură urmărirea prin intermediul
indicatorilor financiari, de realizare, de rezultat şi de impact definiţi în programul
operaţional.

Evaluarea fondurilor
 Evaluarea este un principiu fundamental pentru a asigura un management cât mai bun de luare a
deciziilor, de gestionare a asistenţei ce poate fi acordată, şi, prin urmare, buna utilizare a resurselor
disponibile. Exerciţiile de evaluare au loc pentru a verifica dacă măsurile rulează fără probleme şi dacă
acestea conduc la rezultate. Evaluarea este un proces foarte lung şi mai aprofundat decât urmărirea
deoarece ele analizează funcţionarea Fondurilor la trei nivele distincte în fiecare perioadă de
programare: înainte, în timpul perioadei şi după.
Autoritatea de gestionare este responsabilă pentru stabilirea unui sistem fiabil de colectare a
datelor statistice şi financiare în scopuri de evaluare. Evaluarea trebuie să fie organizată de către
autoritatea de gestionare, dar este efectuată de un evaluator independent. Este concepută pentru a
examina rezultatele iniţiale ale asistenţei, utilizarea resurselor financiare şi operaţiile de monitorizare şi
de punere în aplicare a fondurilor structurale.
Evaluarea ex ante trebuie să servească drept bază pentru pregătirea planului de dezvoltare şi
trebuie să analizeze situaţia în Statul membru, situaţia socia-economică, contextul de mediu şi situaţia
bărbaţilor şi a femeilor. Acest tip de evaluare are tendinţa de a fi cea mai scurtă.
Evaluarea pe parcurs trebuie să studieze primele rezultate ale perioadei de programare, să
evalueze în ce măsură ţintele au fost atinse şi să facă recomandări asupra schimbărilor referitoare la
afectările prevăzute pentru restul perioadei de programare în lumina noilor circumstanţe. Acest tip de
evaluare este cu siguranţă cea mai importantă.
Evaluare ex post trebuie, de asemenea, să fie efectuată o dată ce “asistenţa” a ajuns la final, sub
responsabilitatea principală a Comisiei. De asemenea, este efectuată de către un evaluator independent.
Scopul său este de a evalua modul de utilizare a resurselor, eficacitatea asistenţei şi impactul acesteia.
Prin urmare, ea va evidenţia factorii care contribuie la succesul sau eşecul în implementare şi face
posibilă optimizarea asistenţa acordată în viitor.

3.8 Sistemul de control

O consecinţă a procesului de descentralizare în gestionarea programului a dus la o creştere a
consolidării regimului de control existent ceea ce permite o verificarea şi o mai bună gestionare a
operaţiunilor în fiecare moment. O serie de mecanisme - inclusiv verificarea la faţa locului -au fost
stabilite, ceea ce face posibilă utilizarea corectă a fondurilor şi certificarea faptul că cheltuielile
efectuate sunt legale şi corecte. Acestea permit, de asemenea, corecţiile necesare pentru a fi efectuate în
cazul unor nereguli.
Principiul de bază este că statul membru este, în general, responsabil pentru controlul şi
corectarea neregulilor. Pentru a face acest lucru, se bazează pe cei doi "piloni" reprezentaţi de
autorităţile de gestionare şi autorităţile de plată. Acestea verifică dacă fluxurile financiare sunt
transparente şi operaţiunile sunt corecte. Statul trebuie, de asemenea, să ia măsurile necesare pentru a
verifica dacă aceste două autorităţi îşi îndeplinesc îndatoririle în acest domeniu, de exemplu, le cere
acestora să se stabilească departamentele de audit intern, sau să recurgă la unele proceduri echivalente,
cu scopul de a asigura eficacitatea sistemelor lor financiare şi a procedurilor.
Responsabilitatea Comisiei este, mai presus de toate, să verifice eficacitatea sistemelor de
control. Pentru acest scop, Comisia poate să efectueze controale la faţa locului, în colaborare cu statul în
cauză, sau cererea statului pentru a îndeplini aceste controale. În ambele cazuri, cel puţin o dată pe an,
Comisia şi statul examinează în comun rezultatele controalelor efectuate, impactul financiar al
neregulilor constatate, măsurile corective luate deja sau care sunt în curs şi, dacă este cazul, modifică
sistemele de gestiune şi control.
De îndată ce se observă nereguli, principiul stabilit este acela de a recupera orice plată
necuvenită, împreună cu, dacă este cazul, dobânzile de întârziere. Aici, din nou, principala
responsabilitate revine statelor membre. Ei fac corecţiile financiare necesare prin anularea totală sau
parţială a contribuţiei comunitare. Comisia este, totuşi, informată direct cu privire la toate neregulile
constatate şi a progreselor înregistrate în cadrul procedurii administrative şi financiare efectuate. În
cazul în care statele membre nu îşi respectă obligaţiile, Comisia poate interveni.
Statul membru trebuie să se asigure că sistem de control este adecvat şi poate remarca în mod
corect şi la timp neregulile financiare. Fondurile eliberate pot fi apoi re-utilizate. Dacă statul membru nu
reuşeşte să corecteze neregulile constatate sau în cazul în care Comisia concluzionează că există
deficienţe grave în sistemele de gestionare şi de control care pot da naştere la nereguli sistemice, atunci
Comisia poate impune corecţii financiare statului membru. Suma pentru orice corectare poate fi decisă
cu respect pe principiul proporţionalităţii, precum şi măsura în care fondul a fost supus la risc de
deficienţele din sistemele de gestionarea sau control6.

6
Articolul 39 din Regulamentul (CE) nr 1260/1999 din 21 iunie 1999 de stabilire a anumitor dispoziţii generale privind
fondurile structurale