ECONOMIA MONDIALĂ CA DAT REAL

După criteriile, nivelul desfăşurării activităţilor economice şi gradul de complexitate a proceselor induse,
economia din punct de vedere ştiinţific şi practic se prezintă pe patru nivele: microeconomia, macroeconomia,
economia regională şi economia mondială.

Figura 1.1. Nivele de desfăşurare explicative a activităţii economice

Microeconomia: spaţiul economic şi social de desfăşurare a activităţilor economice, motivaţiei, interesului,

actelor şi demersului agenţilor economici, participanţi la fluxuri economice indiferent de mărime şi formă de
organizare juridică. La acest nivel îşi desfăşoară activitatea: organizaţii; întreprinderi; firme; companii;
gospodării familiale; ferme; regii autonome; bănci; administraţii.
Macroeconomia: integrează aspectele microeconomice, formând nivelel ramurilor, sectoarelor de activitate, şi al
integrării economiei naţionale. În realitate se identifică cu economia naţională, spaţiul istoriceşte format în care
se desfăşoară activităţi economico-sociale.
www.insse.ro >Infrastructura statistică> Nomenclatoare statistice> CAEN
Sectoare de activitate: sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria extractivă), sectorul secundar (industria
prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar (serviciile), al patrulea sector – cercetarea ştiinţifică.
Ramuri: CAEN – clasificarea activităţilor economice naţionale, ce înlocuieşte clasificarea ramurilor economice
naţionale: 21 secţiuni (nivel 1), 88 ramuri (nivel 2).
Economia regională: s-a constituit în urma proceselor de regionalizare prin asimilarea experienţelor naţionale în
vederea constituirii unui mediu mai eficient şi propice pentru activitatea economică a mai multor ţări.
Sistemul NUTS al UE:
 Nivel NUTS I: macro-regiuni (formată din mai multe regiuni naţionale sau transnaţionale: RO 4)
 Nivel NUTS II: 8 regiuni de dezvoltare, cu o populaţie medie de 2,8 milioane locuitori (Nord-Vest,
Nord-Est, Sud-Vest, Sud-Est, Sud, Vest, Centru, Bucureşti şi Ilfov)
 Nivel NUTS III: 42 judeţe, care reflectă structura administrativ teritorială a României
 Nivel NUTS IV: nu se foloseşte, deoarece nu s-au identificat asocieri de unităţi teritoriale în România
 Nivel NUTS V: 265 municipii şi oraşe, 2.686 comune, cu 13.092 sate, care reflectă structura
administrativ teritorială a României.

http://ec.europa.eu/eurostat/ramon/nuts/overview_maps_en.cfm

1
 Creştere economică Include Exclude
Modelul Coeziune socială
american
Libertate politică

Creştere economică
Include
Modelul
Libertate politică european

Coeziune socială

Creştere economică Include Exclude

Modelul Libertate politică
asiatic
Coeziune socială

Modelul american Modelul european Modelul asiatic

- intrările şi ieşirile sunt liberalizate în
raport cu exteriorul
- discernământ individual, pe libertate
politică
- accent pe piaţă, mecanisme libere
defuncţionare, spirit concurenţial
- folosirea de muncă scumpă şi capital
ieftin
- randamental
- activitate asociativă, întreprinderi mari
- integrare concentrică
- ieşirile sunt liberalizate, iar intrările
condiţionate în raport cu exteriorul
- discernământ individual, pe libertate
politică, dar şi coeziune socială
- mecanismele de piaţă concurenţială
pentru alocarea resurselor
- muncă ieftină şi capital scump
- randamental
- sistem mixt de companii: medii şi mari.
- concurenţa care stimulează; cooperarea
care consolidează; solidaritatea care
uneşte
- model de societate cu o „formă de viaţă
europeană”
- intrările controlate şi ieşiri
controlate administrativ în relaţiile cu
exteriorul
- exclude pluralismul politic
- intervenţie în mecanismul natural
de funcţionare al pieţei, pentru a
obţine doar performanţă economică,
fără efecte de pluralism şi liberalism
politic
- muncă ieftină şi capital atras ieftin
- percepţia asociativităţii, accent pe
cadrul familial: întrprinderi mici şi
mijlocii, fără a exclude
conglomeratele
- este asociat economiei socialiste de
piaţă
- model postautarhic

Economia mondială integrează activităţile economice de la nivel naţional şi regional într-o scară superioară,
planetară, realizând un sistem global extrem de complex – sistemul economiei mondiale.
Modelele mondoeconomice aflate încă în curs de dezvoltare:
http://imf.org/external/np/res/gem/2004/eng/012304.pdf (p. 10, 11)
 modelul MULTIMOD (ultima variantă fiind Mark III): dezvoltat de Fondul Monetar Internaţional în
1998, un macromodel dinamic multistatal a economiei mondiale bazat pe metoda scenariilor,
dezvoltat pentru studierea transmiterii şocurilor peste ţări şi efectele alternativelor politice pe TS și
TM. Modelul se bazează pe submodele a 4 blocuri de ţări: al țărilor dezvoltate (G7), un grup

2
 agregat al celor mai mici 14 state industrializate (14), al ţărilor în curs de dezvoltare şi al ţărilor în
tranziţie.
 modelul GEM (Global Economy Model), macromodel internaţional mai recent, creând un cadru unificat
pentru studierea interdependenţei ţărilor, o versiune de scară largă a unui model cu economie deschisă.

Figura 1.2. Modelul GEM complex

TRĂSĂTURILE ECONOMIEI MONDIALE ÎN PERIOADA ACTUALĂ

 Evoluţia dinamică a P.I.B.-ului mondial: http://unctadstat.unctad.org> UNCTADstat> Economic
trends> National accounts> Nominal and real GDP, total and per capita, annual, 1970-2009
 Participarea diferitelor genuri de activităţi în crearea P.I.B.-ului mondial: > GDP by type of
expenditure and Value Added by kind of economic activity, annual, 1970-2008
 Participarea diferitelor genuri de activităţi în crearea P.I.B.-ului în ţările dezvoltate

 Participarea diferitelor genuri de activităţi în crearea P.I.B.-ului în Uniunea Europeană

3
 Participarea diferitelor genuri de activităţi în crearea P.I.B.-ului în ţările în curs de dezvoltare

 Participarea diferitelor genuri de activităţi în crearea P.I.B.-ului în ţările în tranziţie

 Participarea diferitelor genuri de activităţi în crearea P.I.B.-ului în România

4
 Contribuţia Triadei la comerţul internaţional:
 http://unctadstat.unctad.org> UNCTADstat > Trade in merchandise and services trends> Exports and
imports of merchandise and services, annual, 1980-2009 >
 www.wto.org > Statistics > Statistics Database> Time Series on international trade> Selection>

5
 COMPARAŢIILE INTERNAŢIONALE

Comparaţi şi analizaţi ranking a ţărilor după următoarele criterii: PIB, rata de creştere a PIB, PIB pe cap de
locuitori, PIB în preţul parităţii de cumpărare, PIB în preţul parităţii de cumpărare pe cap de locuitori, PIB
previzionat. Ce concluzii puteti trage?
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_(nominal)
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_growth
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_(nominal)_per_capita
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_(PPP)
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_GDP_(PPP)_per_capita
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_future_GDP_(nominal)_estimates

În contextul unei lumi dominate de tendinţele de globalizare şi de integrare regională, interesul agenţilor
economici s-a îndreptat spre corectitudinea şi veridicitatea agregatelor şi comparaţiilor internaţionale privind
datele macroeconomice, ce caracterizează economia naţională; respectiv datele mondoeconomice, ce
caracterizează economia mondială.
Comparabilitatea, o caracteristică calitativă a datelor şi informaţiilor la nivel internaţional, are în vedere
prezentarea informaţiilor după criterii unitare, care permit realizarea unor comparaţii în timp şi spaţiu.
În vederea ilustrării performanţelor economice naţionale şi internaţionale, este necesară compatibilitatea datelor
şi informaţiilor din diversele sisteme naţionale de conturi, utilizarea cu discernământ a acestora. Următoarele
principii reprezintă condiţii cumulate pentru desăvârşirea corectă a comparaţiilor internaţionale şi fără a comite
discrepanţe în interpretări:
 Alegerea unor indicatori specifici, importanţi, relevanţi şi expresivi pentru fenomenul sau activitatea
analizată, fiind preferabilă realizarea analizelor comparative printr-un sistem complet de indicatori
incluzând şi combinând: agregatul macroeconomic, indicatori per capita, indicatori relativi de structură şi
indicatori de dinamică; toţi necesari pentru analiza creşterii, dezvoltării şi progresului economic, a bunăstării
a competitivităţii internaţionale, a avantajelor comparative respectiv calitatea vieţii, asigurând astfel şi o
deschidere spre exterior.
 Un alt element legat de comparaţiile internaţionale, se referă la obiectul acestora, care trebuie să fie unul şi
acelaşi indicator macroeconomic, acelaşi concept după criterii unice de definire, posibil din sfera
producţie, comerţul intern şi extern, transporturi, situaţia financiar-valutară, domeniul social; respectiv
exprimat în aceaşi unitate de măsură; în aceaşi variantă: nominală sau reală; şi în aceaşi tip de preţ exprimat
ca: preţuri curente, preţuri comparabile, preţurile factorilor de producţie, preţurile pieţei sau paritatea
preţurilor de cumpărare. Totodată este necesară definirea uniformă a categoriilor economice operaţionalizate
prin indicatori statistici; iar corelaţiile între ei oferă semnificaţie analizei fenomenului.
 O dificultate majoră pentru relevanţa comparaţiilor internaţionale se datorează principiilor diferienţiate de
clasificare a tranzacţiilor, a metodologiilor diferite apliate asupra componentelor agregate, ce stau la baza
statisticilor oficiale naţionale sau a instituţiilor cu caracter regional sau internaţional. În vederea posibilităţii
comparării corecte a diverşi indicatori macroeconomici ale ţărilor lumii, aceasta necesită acurateţea şi
cunoaşterea aspectelor metodologice de înregistrare, agregare şi prelucrare a datelor primare.
 Este preferabilă utilizarea aceleaşi baze în cazul analizelor verticale intertemporale: acelaşi an sau acelaşi
interval de referinţă pentru indicatorii şi indicii comparaţi.
 Pentru comparabilitatea agregatelor macroeconomice exprimate în sistem valoric este obligatorie utilizarea
unei monede unice - monedă etalon, în general valută liber convertibilă şi repezentativă la nivel
internaţional. Altfel, devine necesară transformarea valorilor din moneda naţională într-o monedă etalon:
dolar american ($), euro (€), lira sterlină (£), franc elveţian (CHF), drepturi speciale de tragere (D.S.T).
 Transformarea agregatelor macroeconomice din moneda naţională în moneda etalon, ridică problema
cursului de schimb valutar utilizat, ce reprezintă preţul unei valute în raport cu alta. Conversia poate fi
efectuată cel mai eficient şi realistic utilizând raportul existent între monedele naţionale fiind paritatea
valutară a puterii efective de cumpărare pe baza unui coş de consum din cele două ţări; sau cursul mediu de
schimb valutar calculat pe anul financiar de raportare, o varianta mai simplă şi mai hazarduoasă, cu rezultate
arbitrare şi volatile.

6
 Inflaţia, prin efectul său de avalanşă de tip creştere rapidă generalizată a preţurilor, poate crea iluzia că
indicatorii comparaţi dintr-o ţară ar fi crescut într-un interval mai scurt şi cu elan superior faţă de o altă ţară,
unde fenomenul inflaţionist se manifestă cu o intensitate inferioară, denaturând rezultatele comparaţiilor
internaţionale. O posibilă evitare a acestui impas este recurgerea la preţuri constante, în loc de utilizare a
celor curente; respectiv corectarea prin deflator.

7
 STRUCTURA ECONOMIEI MONDIALE

Economia mondială poate fi reprezentată prin modelul economiei unei ţări (Leontieff), ca subsistem de procese
interdependente. Economia mondială este un sistem alcătuit din componente fundamentale – economiile
naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice interstatale şi componente de conexiune, derivate –
diviziunea mondială a muncii, relaţiile economice internaţionale, piaţa mondială.

Figura 1.3. Structura economiei mondiale

Economia naţională: este subsistemul fundamental în afara căruia nu poate fi vorba de economia mondială, este
o enititate de dezvoltare, un spaţiul istoriceşte format în care se derulează activităţile economico-sociale,
totalitatea ramurilor şi sectoarelor de activitate economică: sectorul primar (agricultura, silvicultura, industria
extractivă), sectorul secundar (industria prelucrătoare, construcţiile), sectorul terţiar (serviciile), al patrulea
sector – cercetarea ştiinţifică.
Diviziunea mondială a muncii: procesul de diferenţiere şi gradul de specializare a economiilor naţionale în
anumite domenii de activitate, ramuri sau sectoare, în scopul valorificării resurselor umane-materiale-financiare
disponibile. Tipuri de specializare internaţională: specializare intersectorială (industrie-agricultură); a apărut
apoi o specializare interramură (industrie-industrie), pentru ca în prezent, sub impulsul revoluţiei ştiinţifico-
tehnice, asistăm la afirmarea specializării intraramură, pe subramuri economice.
Relaţii economice internaţionale: exprimă forma esenţială a legăturilor economice dintre economiile naţionale.
Prin flux internaţional se înţelege mişcarea unor valori materiale, băneşti sau spirituale, de la o ţară la alta (de
produse, de servicii, de capitaluri, de forţă de muncă, de cunoştinţe tehnico-ştiinţifice).
Relaţii financiar-valutare: cuprinde mecanisme funcţionale la nivelul pieţei mondiale, ce asigură: mijloace şi
instrumente de plată şi de credit necesare derulării schimburilor economice internaţionale.
Piaţa mondială: ansamblul raporturilor ce apar între agenţii economici din diferite ţări şi economiile naţionale
în procesul schimbului pe plan internaţional. Nu se referă neapărat la un spaţiu geografic, ci mai degrabă la
raporturilor comerciale şi de cooperare.
Politici comerciale şi cadrul instituţional internaţional: Politica comercială este componenta politicii
economice naţionale şi vizează sfera relaţiilor economice externe în scopul promovării sau restrângerii a
schimburilor comerciale externe şi deschiderii sau protejării economiei naţionale de concurenţa străină. Cadrul
instituţional internaţional are în vederea reglementarea relaţiilor economice internaţionale dintre state, a
coordonării politicilor comerciale şi armonizarea reglementărilor bilaterale, regional sau multilaterale. Un astfel
de cadru este compus din OMC, FMI şi BM. Organizaţiile economice subregionale, regionale sau interregionale,
organizaţii interstatale cu vocaţie universală.
Ordinea economică mondială: este subsistemul generalizator, reflectă modul de dispunere în spaţiu şi timp a
subsistemelor economiei mondiale, raporturile de putere care există între componentele sistemului, starea
calitativă a sistemului economiei mondiale şi a raporturilor de intercondiţionare dintre elementele structurale.

8
CARACTERISTICILE ECONOMIEI MONDIALE
 Celulele de bază ale economiei mondiale sunt economiile naţionale, iar influenţa lor asupra economiei
mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.
 Este expresia unui sistem de interdependenţe: dezvoltarea economiilor naţionale determină adâncirea
diviziunii mondiale a muncii, care generează interrelaţiile dintre economiile naţionale, care se află la baza
unor subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar).
 Îi este proprie impulsionarea progresului prin concurenţa între agenţi economici: o „selecţie naturală” funcţie
de inovaţia tehnologică şi managerială.
 Alternare a fazelor de expansiune şi a celor de recesiune, cu efect pozitiv pe TL.
 Este eterogenă: diferitele zone se dezvoltă inegal, se menţin decalaje în mărime, potenţial economic, nivel de
dezvoltare, sistemul economic.
 Economiile naţionale sunt legate între ele prin relaţiile de schimb, având ca obiect rezultatele activităţii
economice (bunuri şi servicii).
 Economia mondială, dezvoltat de la economia internaţională la cea globală, cunoaşte grade crescânde de
integrare.
 Fiind un sistem are tendinţa spre echilibru, rezultatul pe TL al oscilaţiilor cererii şi ofertei la scară
internaţională: coondiţia lichidităţile=preţurile+tarifele la nivel internaţonal este relativă şi dinamică,
aflându-se în sfera circulaţiei, producţiei, repartiţiei şi consumului.

CADRUL, STRUCTURA ŞI TIPOLOGIA ECONOMIILOR NAŢIONALE

Economia naţională = spaţiul istoriceşte format în care se desfăşoară activităţile economice şi sociale; este
rezultat şi formă de manifestare a unei multitudini de intercondiţionări interne şi externe, apărută la o anumită
treaptă a dezvoltării societăţii umane, cunoascând un proces evolutiv de transformare continuu.
Economia naţională reprezintă conceptul cel mai cuprinzător, aplicabil tuturor ţărilor lumii, dar numai unele
dintre acestea – şi anume cele care fac parte din grupul cu tipuri superioare de reproducţie, cu structuri
multilaterale – posedă complexe economice naţionale.
Caracteristicile definitorii ale unei economii naţionale:
- existenţa unei pieţe interne unificate şi aplicarea unor preţuri unice;
- utilizarea unei monede naţionale ca principal instrument de calcul, schimb, plată şi rezervă pentru agenţii
economici care acţionează pe teritoriul naţional;
- practicarea unor reglementări economice şi politici economice uniforme pe teritoriul său;
- practicarea anumitor controale naţionale în relaţiile cu alte economii şi inexistenţa acestora în interiorul ţării.
Structura economiilor naţionale este dezvăluită din privinţa elementelor fundamentale care influenţează
devenirea oricărei economii naţionale:
Resursele naturale, de materii prime, energetice

Resurse umane

Stocul de cunoştinţe şi capacităţi ţtiinţifice şi tehnologice

Structura
economiei Cuantumul mijloacelor financiare
naţionale
Configuraţia diviziunii sociale a muncii şi structura pe ramuri
Mecanismul de funcţionare a economiei naţionale

Modul de distribuire a avuţiei naţionale

Mediul ambiant natural şi social şi calitatea acestuia

TIPOLOGIA ECONOMIILOR
Participarea NAŢIONALE
la circuitul economic mondial

Structurile organizaţionale
9
TIPOLOGIA ECONOMIILOR NAȚIONALE
1. Potenţialul economic
Potenţalul economic naţional este expresia şi rezultatul raporturilor complexe dintre om şi natură, înglobând
ceea ce cadrul natural oferă spre a fi pus în valoare respectiv produsul activităţii omului şi de a valorifica
resursele naţionale de care dispune.
Componentele potenţialului economic naţional: potenţialul natural-geografic, potenţialul uman, potenţialul
productiv, potenţialul comercial, potenţialul financiar-valutar, potenţialul turistic. Între elementele respective un
rol definitor revine: spaţiului teritorial, numărului de locuitori şi resurselor subsolului.
 Grupa ţărilor cu potenţial economic foarte mare: China, India, SUA – teritorii vaste şi densitatea
populaţiei semnificativă;
 Grupa ţărilor cu potenţial economic mare: Brazilia, Indonezia, Japonia, Anglia, Franţa, Germania,
Italia, Nigeria, Mexic, Bangladesh, Fillipine, Pakistan – se are în vedere suprafaţa şi populaţia mare.
 Grupa ţărilor cu potenţial economic mediu: Canada, Spania, Polonia, România, Africa de Sud, Egipt,
Sudan, Etiopia, Zair, Columbia, Peru, Iran, Australia – teritorii întinse, densitate mai mică.
 Grupa ţărilor cu potenţial economic redus: Angola, Libia, Magadascar, Mauritania, Niger, Somalia,
Zambia, Bolivia, Arabia Saudită, Mongolia - suprafaţă medie, bogate în resurse minerale şi petrol.
 Grupa ţărilor cu potenţial economic foarte mic – Botswana, Gabon, Oman, Groenlanda, Guyana –
populaţia foarte mică, teritorii mari.
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_population_density

2. Nivelul veniturilor
Clasificat după nivelul venitului naţional pe cap de locuitori calculat de Banca Mondială:
Venit redus (low income): ≤ $995; → 40 ţări: Afghanistan Guinea Nepal Bangladesh Guinea-Bisau Niger Benin Haiti
Rwanda Burkina Faso Kenya Sierra Leone Burundi Korea, Dem Rep. Solomon Islands Cambodia Kyrgyz Republic
Somalia Central African Republic Lao PDR Tajikistan Chad Liberia Tanzania Comoros Madagascar Togo Congo, Dem. Rep
Malawi Uganda Eritrea Mali Zambia Ethiopia Mauritania Zimbabwe Gambia, The Mozambique Ghana Myanmar;
Venit mediu grupa inferioară (lower middle income): $996 - $3.945; → 56 ţări: Angola India São Tomé and
Principe Armenia Iraq Senegal Belize Jordan Sri Lanka Bhutan Kiribati Sudan Bolivia Kosovo Swaziland Cameroon
Lesotho Syrian Arab Republic Cape Verde Maldives Thailand China Marshall Islands Timor-Leste Congo, Rep. Micronesia,
Fed. Sts. Tonga Côte d'Ivoire Moldova Tunisia Djibouti Mongolia Turkmenistan Ecuador Morocco Tuvalu Egypt, Arab
Rep. Nicaragua Ukraine El Salvador Nigeria Uzbekistan Georgia Pakistan Vanuatu Guatemala Papua New Guinea
Vietnam Guyana Paraguay West Bank and Gaza Honduras Philippines Yemen, Rep. Indonesia Samoa;
Venit mediu grupa superioară (upper middle income): $3.946 - $12.195; → 48 ţări: Albania Dominican Republic
Namibia Algeria Fiji Palau American Samoa Gabon Panama Antigua and Barbuda Grenada Peru Argentina Iran,
Islamic Rep. Romania Azerbaijan Jamaica Russian Federation Belarus Kazakhstan Serbia Bosnia and Herzegovina
Lebanon Seychelles Botswana Libya South Africa Brazil Lithuania St. Kitts and Nevis Bulgaria Macedonia, FYR St.
Lucia Chile Malaysia St. Vincent and the Grenadines Colombia Mauritius Suriname Costa Rica Mayotte Turkey Cuba
Mexico Uruguay Dominica Montenegro Venezuela, RB;
Venit mare (high income): ≥ $12.196. → 69 ţări (din care 31 țări OCDE): Andorra Germany New Caledonia Aruba
Gibraltar New Zealand Australia Greece Northern Mariana Islands Austria Greenland Norway Bahamas, The Guam Oman
Bahrain Hong Kong SAR, China Poland Barbados Hungary Portugal Belgium Iceland Puerto Rico Bermuda Ireland Qatar
Brunei Darussalam Isle of Man San Marino Canada Israel Saudi Arabia Cayman Islands Italy Singapore Channel Islands
Japan Slovak Republic Croatia Korea, Rep. Slovenia Cyprus Kuwait Spain Czech Republic Latvia Sweden Denmark
Liechtenstein Switzerland Estonia Luxembourg Trinidad and Tobago Equatorial Guinea Macao SAR, China Turks and
Caicos Islands Faeroe Islands Malta United Arab Emirates Finland Monaco United Kingdom France Netherlands United
States French Polynesia Netherlands Antilles Virgin Islands (U.S.).
www.worldbank.org > data > about > How we Classify Countries (dreapta) > Country and Lending
Groups > By Income
http://data.worldbank.org/about/country-classifications/country-and-lending-groups#Low_income
http://www.newsweek.com/2010/08/15/interactive-infographic-of-the-worlds-best-countries.html

3. Nivelul de dezvoltare
http://www.imf.org/external/pubs/ft/weo/2009/02/weodata/groups.htm
Nivelul de dezvoltare economică: priveşte starea şi calitatea economiei naţionale în context internaţional;

10
→ în sens larg: gradul de dezvoltare al componentelor forţelor productive: forţă de muncă, mijloace de
producţie, relaţii de producţie şi economice, organizarea şi conducerea vieţii economico-sociale, corelarea
volumului-structurii-calităţii bunurilor şi nevoilor.
→ în sens restrâns: expresia stării şi calităţii forţelor productive şi eficienţa utilizării lor într-o anumită perioadă,
influenţat de nivelul participării la diviziunea mondială a muncii şi la cadrul instituţional internaţional.

Creşterea economică = evoluţia ascendentă a rezultatului macroeconomic (PIB) potenţial.

Dezvoltare economică = distincţia este făcută de latura calitativă a procesului dezvoltării economice ce apare în
plus faţă de cel al creşterii economice, ansamblul schimbărilor în structurile sociale şi mentale care generează o
relaţie de antrenare reciprocă între aparatul de producţie şi populaţie, punând astfel economia naţională în stare
să crească cumulativ şi durabil produsul său real global.
Creşterea economică semnifică o sporire globală a produsului net al economiei, iar progresul economic
reprezintă sporirea continuă a produsului net pe locuitor sau a consumului real pe locuitor, fiind definit ca o
creştere a resurselor disponibile mai mult decât proporţional faţă de creşterea populaţiei.
Progres = acea tendinţă a unei economii naţionale ce urmăreşte ameliorarea performanţelor globale ale
funcţionării acesteia, concretizându-se în niveluri mai înalte de dezvoltare ce conduc la îmbunătăţirea calităţii
vieţii populaţiei şi a nivelului de civilizaţie atins având, şi o latură socială.
Subdezvoltare economică = reprezintă o stare, care diferă ca intensitate de la o ţară la alta, de la o epocă istorică
la alta, ea marcând punctul de la care începe procesul de dezvoltare, structurile economice dintr-o ţară
subdezvoltată sunt defectuoase, iar reunirea acestora într-un tot se face cu mare greutate, existând şi o risipă a
resurselor.
Ţările dezvoltate http://en.wikipedia.org/wiki/Developed_country
 ţări cu economii caracterizate prin grad înalt de dezvoltare al forţelor de producţie exprimate prin PIB şi VN.
Termeni similari: ţări avansate, ţări industrializate, ţări superior dezvoltate (more developed country MDC), ţări
superior dezvoltate economic (more economically developed country MEDC), ţările din lumea întâia, ţări post-
industriale.
Caracterizate prin:
- economii cu PIB şi PIB pe cap de locuitori mare;
- industrie modernă (ramuri de vârf), puternic şi intenziv dezvoltate, într-un ritm mai rapid;
- amplă dezvoltare a infrastructurii, sectorului terţiar şi cuartenar: serviciilor, cercetare ştiinţifică şi tehnică;
- agricultură avansată, intensivă, cu randament şi productivitate superioară;
- participare intensă la schimburile economice internaţionale: export de produse manufacturate cu grad înalt
de prelucrare şi de servicii.
Advanced Economies (FMI - 34): Australia, Austria, Belgium, Canada, Cyprus, Czech Republic, Denmark,
Finland, France, Germany, Greece, Hong Kong SAR, Iceland, Ireland, Israel, Italy, Japan, Korea, Luxembourg,
Malta, Netherlands, New Zealand, Norway, Portugal, Singapore, Slovak Republic, Slovenia, Spain, Sweden,
Switzerland, Taiwan Province of China, United Kingdom, United States.
Din 34 de ţări dezvoltate: 23 din Europa, 2 America de Nord (SUA, Canada), 6 din Asia (Coreea de Sud,
Japonia, Hong Kong, Israel, Singapore, Taiwan), 3 din Oceania (Australia, Noua Zeelanda, Islanda).
Literatura de specialitate identifică ţările dezvoltate cu ţările membre ale OCDE (Organizaţia pentru Cooperare
şi Dezvoltare Economică). 30 de ţări membre: Australia, Austria, Belgia, Canada, Cehia, Danemarca, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Corea de Sud, Luxemburg, Mexic, Noua-
Zeelanda, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, Slovacia, Spania, Suedia, Elveţia, Turcia, Marea Britanie şi
Statele Unite ale Americii; fiind o organizaţie selectă a ţărilor din America de Nord şi Europa, cu două ţări
asiatice şi o ţară din America Latină. Economiile aflate în discuţii de aderare: Brazilia, Chile, China, India,
Rusia.
Ţările OCDE deţin în medie un PIB de 1210 mld $, PIB/locuitori de 31977 $ şi o rată de creştere de 7,1%.
G7 Franţa, Germania, Italia, Marea Britanie, SUA, Japonia, Canada; G8G7 + Rusia.
Cel mai ridicat PIB au: Statele Unite, Japonia, Germania, Marea Britanie şi Franţa.
Cel mai ridicat PIB/locuitori au: Luxemburg, Norvegia, Statele Unite, Irlanda, Islanda, Elveţia.
Cel mai ridicat ritm de creştere au: Turcia, Islanda, Luxemburg, Slovacia, Norvegia şi Mexic.
Ţările în curs de dezvoltare http://en.wikipedia.org/wiki/Developing_country
11
http://en.wikipedia.org/wiki/Least_Developed_Countries,
http://www.unohrlls.org/en/ldc/related/62/
 ţări cu economii caracterizate prin nivel superior de decalaj de nivel de dezvoltare: dezvoltare redusă a forţelor
de producţie, productivitate redusă, structuri agrare, agrar-industriale.
Samuelson: o ţară care are un venit real pe locuitor scăzut în comparaţie cu ţările dezvoltate.
Termeni similari: ţările cel mai puţin dezvoltate (less developed countries LDC), ţările cel mai puţin dezvoltate
economic (least economically developed countries LEDC), naţiuni subdezvoltate, naţiuni din Lumea a Treia,
ţările neindustrializate.
Grupul celor 77 (2008: 130 de ţări): http://www.g77.org
Grup ţărilor în curs de dezvoltare este eterogenă: tehnologii extrem de diferite: de la tradiţionale la cele noi;
performanţele depind de coerenţa şi perseverenţa aplicării strategiilor naţionale de dezvoltare funcţie de resurse
şi eforturi proprii.
Emerging and Developing Economies (FMI): Afghanistan Rep., Albania, Algeria, Angola, Antigua and Barbuda,
Argentina, Armenia, Azerbaijan, Bahamas, Bahrain, Bangladesh, Barbados, Belarus, Belize, Benin, Bhutan,
Bolivia, Botswana, Bosnia and Herzegovina, Brazil, Brunei Darussalam, Bulgaria, Burkina Faso, Burundi,
Cambodia, Cameroon, Cape Verde, Central African Republic, Chad, Chile, China, Colombia, Comoros, Congo
Dem. Rep., Congo Rep., Costa Rica,Côte d'Ivoire, Croatia,Djibouti, Dominica, Dominican Republic,Ecuador,
Egypt, El Salvador,Equatorial Guinea, Estonia,Eritrea, Ethiopia, Fiji, Gabon, Gambia, Georgia, Ghana, Grenada,
Guatemala, Guinea, Guinea-Bissau, Guyana, Haiti, Honduras, Hungary, India, Indonesia, Iran, Iraq, Jamaica,
Jordan, Kazakhstan, Kenya, Kiribati, Kuwait, Kyrgyz Republic, Lao PDR, Latvia, Lebanon, Lesotho, Liberia,
Libya, Lithuania, Macedonia, Madagascar, Malawi, Malaysia, Maldives, Mali,Mauritania, Mauritius, Mexico,
Moldova, Mongolia, Montenegro, Morocco, Mozambique, Myanmar, Namibia, Nepal,Nicaragua, Niger, Nigeria,
Oman, Pakistan, Panama, Papua New Guinea, Paraguay, Peru,Philippines, Poland, Qatar, Romania, Russia,
Rwanda, Samoa, São Tomé and Príncipe, Saudi Arabia, Senegal, Serbia, Seychelles, Sierra Leone, Solomon
Islands, South Africa, Sri Lanka, St. Kitts and Nevis, St. Lucia, St. Vincent and the Grenadines, Sudan,
Suriname, Swaziland, Syrian Arab Republic, Tajikistan, Tanzania, Thailand, Timor-Leste, Dem. Rep., Togo,
Tonga, Trinidad and Tobago, Tunisia, Turkey, Turkmenistan,Uganda, Ukraine, United Arab Emirates, Uruguay,
Uzbekistan, Vanuatu, Venezuela Rep. Boliv. De, Vietnam, Yemen, Zambia, Zimbabwe.
MSCI (2009): Brazil, Chile, China, Colombia, Czech Republic, Egypt, Hungary, India, Indonesia, Israel,
Malaysia , Mexico, Morocco, Peru, Philippines, Poland, Russia, South Africa, South Korea , Taiwan, Thailand,
Turkey (The Economist include Hong Kong, Singapore, Saudi Arabia).

→ ţările cel mai puţin dezvoltate/avansate: (LDC): sunt periferia economiei mondiale, ţările cu cele mai grave
cazuri de sărăcie.
Criteriile cumulate a ONU pentru determinarea eligibilităţii statelor ca LDC: populaţia sub 75 mil locuitori,
media pe trei ani din venitul naţional pe cap de locuitori < 905 $, indicele de active umane < 52 – nutriţia (% din
populaţie subnutrită), sănătate (rata de mortalitate sub 5 ani), educaţie (rata de înscriere la gimnaziu, rata
populaţiei ne-analfabet), vulnerabilitatea economică > 38 – risc de ţară la şocuri exogene (mărimea populţiei,
distanţa, concentrarea bunurilor pentru export, procentul agriculturii în PIB, rata celor fără casă în urma
dezastrelor naturale, instabilitatea agriculturii şi exporturilor).
Caracteristici: populaţie puţin numeroasă, defavorizate pe planul resurselor, ritm scăzut de creştere economică,
productivitate foarte scăzută, tehnici manuale, economii închise de subzistenţă.
Din cele 50 de ţări cel mai puţin dezvoltate: 33 de ţări se află în Africa (Angola, Benin, Burkina Faso, Burundi,
Central African Republic, Chad, Comoros, Democratic Republic of the Congo, Djibouti, Equatorial Guinea,
Eritrea, Ethiopia, Gambia, Guinea, Guinea-Bissau, Lesotho, Liberia, Magadagascar,Malawi, Mali, Mauritania,
Mozambique, Niger, Rwanda, Săo Tomé and Príncipe, Senegal, Sierra Leone, Somalia, Sudan, Tanzania, Togo,
Uganda, Zambia), 1 în America (Haiti), 15 în Asia (Afghanistan, Nepal, Bangladesh, Samoa, Bhutan, Solomon
Islands, Cambodia, Timor-Leste, Kiribati,Tuvalu, Lao People’s Democratic Republic, Vanuatu, Maldives,
Yemen, Myanmar).
→ ţările insulare: Antigua and Barbua, Micronesia, Bahamas, Mauritius, Bahrain, Nauru, Barbados, Palau,
Belize, Papua New Guinea, Cape Verde, Samoa *, Comoros *, Săo Tomé and Principe *, Cuba, Singapore,
Dominica, St. Kitts and Nevis, Dominican Republic, St. Lucia, Fiji, St. Vincent and the Grenadines, Grenada,
Seychelles, Guinea-Bissau *, Solomon Islands *, Guyana, Suriname, Haiti *, Timor-Lesté *, Jamaica, Tonga,

12
Kiribati *, Trinidad and Tobago, Maldives *, Tuvalu *, Marshall Islands, Vanuatu *; American Samoa, Guam,
Anguilla, Montserrat, Aruba, Netherlands Antilles, British Virgin Islands, New Calendonia, Commonwealth of
Northern Marianas, Niue, Cook Islands, Puerto Rico, French Polynesia, U.S. Virgin Islands (* LDC).
→ ţările fără litoral (landlock): Afghanistan *, Armenia, Azerbaijan, Bhutan *, Bolivia, Botswana, Burkina Faso
*, Burundi *, Central African Republic *, Chad *, Ethiopia *, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Lao People’s Democratic
Republic *, Lesotho *, Malawi *, Mali *, Moldova, Mongolia, Nepal *, Niger *, Paraguay, Rwanda *,
Swaziland, Tajikistan, Macedonia, Turkmenistan, Uganda *, Uzbekistan, Zambia *, Zimbabwe. (* LDC)
15 ţări din Africa, 10 ţări din Asia, 4 din Europa, 2 din America Latină.

→ noile ţări industrializate (newly industrialized countries): sunt economii cu rată ridicată de creştere, cel mai
dezvoltate economic şi social din cadrul ţărilor în curs de dezvoltare, însă încă nu deţin toate caracteristicile
economiilor dezvoltate: Argentina, Chile, Brazilia, India, Malaezia, Mexic, Turcia, Taiwan, Africa de Sud; Hong-
Kong, Corea de Sud, Singapore, Taiwan (Tigrii asiatici).
→ ţări cu mari pieţe emergente (Big Emerging Market economies – Morgan Stanley Group): economii între cele
dezvoltate şi în curs de dezvoltare, cu economii de creştere rapidă: Brazilia, Argentina, Africa de Sud, Polonia,
Turcia, India, Indonesia, China şi Coreea de Sud.
→ cele mai mari ţări în curs de dezvoltare (largest developing countries): ţările BRIC (Brazilia, Rusia, India,
China); BRICS (BRIC + South Africa), BRICM (BRIC + Mexico) and BRICK (BRIC + South Korea), obţinând
un rol din ce în ce mai important.
→ ţările cu pieţe emergente avansate (Advanced Emerging Markets): Brazil, Hungary, Mexico, Poland, South
Africa, Taiwan.

Ţările în tranziţie
http://en.wikipedia.org/wiki/Transition_economy,
Categoria vizează ţările care au demarat un amplu proces de reforme, menit să asigure trecerea de la economia
centralizată la economia de piaţă, prin: (http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/1999/06/havrylys.htm)
- Stabilitate macroeconomică (montară): inflaţia, convertabilitatea, reducere deficit bugetar.
- Adaptarea la noile condiţii microeconomice: autonomia întreprinderilor, desfiinţarea monopolului de stat
(privind comerţul exterior şi întreprinderi - privatizare), liberalizarea preţurilor şi pieţei, eliminarea
subvenţiilor, ajustare sectorială.
- Reforma instituţională: autonomia băncii centrale, sistem fiscal performant.

→ Grupa I: reforme avansate: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia, Croaţia

→ Grupa II: terapie graduală: Albania, Bulgaria, Letonia, Lituania, România, Macedonia.
→ Grupa III: fostele ţări a Uniunii Sovietice: Armenia, Azerbaigian, Bielorusia, Georgia, Kazahstan, Republica
Chirchiză, Moldova, Rusia, Tadjikistan, Turkmenistan, Ucraina, Uzbekistan (CIS-Commonwealth of
Independent States).

Economia centralizată sau planificată: economie în care se planifică la începutul anului cât se produce şi ce se produce,
statul decide ca în următorii ani producţia cum să fie, în ce cantitate şi ce calitate (grâu 7 mil tone, 3000 de tractoare, 5 mil
pantofi mărimea 45, 3 de tancuri) Acest tip de economie este tipic comunistă, există constrângeri legate de cerere, ofertă,
resurse şi buget. Planificatorii nu iau în considerare decât în foarte mică măsură nevoile pieţei, se preferă să se investească
în producerea de mijloace de producţie decât în producerea de bunuri de consum.
Economia de piaţă: economie bazată pe principiul cererii şi ofertei. În general statul nu intervine, este o economie liberă, iar
sistemul se autoreglează singur.

4. Nivelul de îndatorare (Banca mondială)

Datoria externă  suma totală a creditelor contractate de rezidenţii publici şi privaţi unui stat faţă de exterior, pe
o perioadă mai mare de 1 an. Elementele care definesc datoria externă: durata de îndatorare, condiţiile în care
sunt acordate creditele şi împrumuturile (dobânda, perioada de rambursare, prima de risc).
Datoria externă brută în sens restrâns cuprinde obligaţiile băneşti faţă de străinătate ale persoanelor fizice şi
juridice, dintr-o ţară, cu următoarele excepţii:
 împrumuturile pe termen scurt (sub un an), deoarece acestea reprezintă operaţii financiare curente,
indispensabile derulării activităţilor de comerţ exterior;

13
  investiţiile străine directe, deoarece nu au stabilite termene de rambursare sau de lichidare;
 ajutoarele financiare (nerambursabile), primite în cadrul unor programe de asistenţă publică bi- şi
multilaterală;
 împrumuturile externe cu o perioadă de graţie de 10-15 ani sau mai mare;
 împrumuturile acordate de unii creditori externi sucursalelor, filialelor sau altor reprezentanţe ale
acestora în condiţii mai avantajoase decât cele practicate pe piaţa mondială;
 creditele contractate de persoane fizice sau juridice, fără a avea garanţia autorităţilor competente.

http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_external_debt
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2079rank.html
Conform metodologiei Băncii mondiale (datoria externă/PIB):
Economii naţionale puternic îndatorate:
- valoarea curentă a serviciului datoriei externe raportată la PIB > 80%
- valoarea curentă a datoriei externe raportată la exporturile de bunuri şi servicii > 220%.
Economii naţionale moderat îndatorate:
- valoarea curentă a serviciului datoriei externe raportată la PIB > 48% < 80%
- valoarea curentă a datoriei externe raportată la exporturile de bunuri şi servicii > 132% < 220%.
Economii naţionale puţin îndatorate:
- valoarea curentă a serviciului a datoriei externe raportată la PIB < 48%
- valoarea curentă a datoriei externe raportată la exporturile de bunuri şi servicii < 132%.
Economii cu datorie externă neglijabilă sau ţări creditoare

În prezent, categoriile au următoarea formă: ţări ADI: cele care au venit pe cap de locuitori în anul precedent mai
puţin decât $1095 şi nu au posibilităţi de a se credita din alte părţi sau de la BIRD, fiind concesionale: deci fără
dobândă, obţinute pe bază de programe şi proiecte pentru creşterea economică şi îmbunătăţirea nivelului vieţii.
Creditele BIRD nu sunt concesionale, ţările fiind de încredere în returnarea creditului. Ţările cu posibilităţi
combinate (blend): fiind eligibile pentru ambele categorii.
IDA: (64): Afghanistan, Guyana, Nigeria, Angola, Haiti, Rwanda, Bangladesh, Honduras, Samoa, Benin, Kenya,
São Tomé and Principe, Bhutan, Kiribati, Senegal, Burkina Faso, Kosovo, Sierra Leone, Burundi, Kyrgyz,
Republic, Solomon Islands, Cambodia, Lao PDR, Somalia, Cameroon, Lesotho, Sri Lanka, Central African
Republic, Liberia, Sudan, Chad, Madagascar, Tajikistan, Comoros, Malawi, Tanzania, Congo Dem. Rep.,
Maldives, Timor-Leste, Congo Rep., Mali, Togo, Côte, d'Ivoire, Mauritania, Tonga, Djibouti, Moldova, Uganda,
Eritrea, Mongolia, Vanuatu, Ethiopia, Mozambique, Vietnam, Gambia, The, Myanmar, Yemen Rep., Ghana,
Nepal, Zambia, Guinea, Nicaragua, , Guinea-Bissau, Niger.
BIRD: (63): Albania, Guatemala, Paraguay, Algeria, Indonesia, Peru, Antigua, and, Barbuda, Iran,, Islamic,
Rep., Philippines, Argentina, Iraq, Poland, Belarus, Jamaica, Romania, Belize, Jordan, Russian, Federation,
Botswana, Kazakhstan, Serbia, Brazil, Korea Rep., Seychelles, Bulgaria, Lebanon, South, Africa, Chile, Libya,
St., Kitts, and, Nevis, China, Macedonia FYR, Suriname, Colombia, Malaysia, Swaziland, Costa Rica, Marshall
Islands, Syrian, Arab, Republic, Croatia, Mauritius, Thailand, Dominican Republic, Mexico, Trinidad, and,
Tobago, Ecuador, Micronesia Fed. Sts., Tunisia, Egypt, Arab Rep., Montenegro, Turkey, El Salvador, Morocco,
Turkmenistan, Equatorial, Guinea, Namibia, Ukraine, Fiji, Palau, Uruguay, Gabon, Panama, Venezuela.
Blend: (15): Armenia, Dominica, Papua, New, Guinea, Azerbaijan, Georgia, St. Lucia, Bolivia, Grenada, St.
Vincent and the Grenadines, Bosnia and Herzegovina, India, Uzbekistan, Cape Verde, Pakistan, Zimbabwe
www.worldbank.org > countries > data > about > how we classify countries > county and lending groups

5. Tipul de reproducţie
Reproducţia reprezintă reluarea la aceeaşi scară sau la o scară modificată a procesului de producţie necesară
dezvoltării societăţii.
 Economii naţionale cu tip de reproducţie de subzistenţă sau supravieţuire: tehnică înapoiată,
vulnerabilitate la diverşi factori (inclusiv cel natural), reproducţia la o scară inferioară; → în ţări cu cel
mai scăzut nivel de dezvoltare: ţările din Africa

14
  Economii naţionale cu reproducţie de de tip subextensiv: tehnică tradiţională, volum scăzut şi rată medie
a acumulării de venituri, consum redus al populaţiei; → în economii cu structuri dominant agrare,
subgrupa inferioară şi mijlocie a ţărilor în curs de dezvoltare.
 Economii naţionale cu reproducţie de tip extensiv: tehnică mecanică, rată superioară şi volum înalt de
acumulare; → ţările depun eforturi pentru industrializare şi modernizare, cu structuri industrial-agrare,
subgrupa medie şi superioară a ţărilor în curs de dezvoltare.
 Economii naţionale cu reproducţie de tip mixt sau tranzitoriu: extensiv-intensiv sau intensiv-extensiv;
volum şi rată ridicată a acumulării, împletirea mecanizării cu automatizarea, cercetarea ştiinţifică şi
tehnică, alocări importante de resure; → în economii cu profil industrial-agrare, subgrupa superioară a
ţărilor în curs de dezvoltare sau în economii mediu dezvoltate.
 Economii naţionale cu reproducţie de tip intensiv: sursele creşterii sunt: dezvoltarea şi progresul
tehnico-ştiinţific, înnoirea continuă a tehnicii; productivitatea ridicată a muncii, economisire de resurse;
→ în ţări de tip complex economic naţional dezvoltat şi performant, ţări mediu dezvoltate;
 Economii naţionale cu reproducţie de tip integrativ-inovativ: tehnică şi ştiinţă modernă, ramuri noi şi
competitive ale producţiei şi ştiinţei, management modern de folosire a resurselor, nivel ridicat de
civilizaţie, industrii puternice şi competitive cu o agricultură de înaşt randament, excedente de export şi
sectoare diversificate; → în economii complexe şi dezvoltate, pondere şi influenţă însemnată în
economia mondială.
http://en.wikipedia.org/wiki/List_of_countries_by_agricultural_output

6. Human Development Index

Indicele dezvoltării umane este un indicator sintetic de analiză internaţională, pe bază socială, o măsură
comparativă a:
 speranţei de viaţă (longevitatea): reflectă sintetic durata medie a vieţii, sub influenţa unor factori:
alimentaţia, starea de sănătate, condiţiile de locuit;
 gradului alfabetizării şi învăţământului (nivelul de educaţie): combinarea datelor privind gradul de
alfabetizare pentru adulţi şi gradul de cuprindere în învăţământ, gradul de instruire şi accesul la un
învăţământ de calitate;
 nivelului de trai (standardul de viaţă): se poate evalua prin produsul intern brut (PIB) pe locuitor,
calculat la paritatea puterii de cumpărare, în dolari.
În intervalul de variaţie al indicelui dezvoltării umane cuprins între [0-1] sunt delimitate trei segmente:
dezvoltare umană ridicată (0,800- 1,000); dezvoltare umană medie (0,500- 0,799); dezvoltare umană scăzută
(0,000- 0,499).

Indicele dezvoltării umane, pentru majoritatea statelor membre ONU, este actualizat în fiecare an de Programul
de Dezvoltare al Naţiunilor Unite, publicat în Raportul de Dezvoltare Umană.
http://hdrstats.undp.org/indicators/ --- Reports --- Global Reports --- HDR 2009 --- HDR 2009 Statistical Table
Human Development Index (HDI) este media următoarelor indici:

 Life Expectancy Index =

 Education Index =

o Adult Literacy Index (ALI) =

o Gross Enrollment Index (GEI) =

 GDP Index =

2009:
1. Norway 0.971 (▬)
2. Australia 0.970 (▬)

15
 3. Iceland 0.969 (▬)
4. Canada 0.966 (▬)
5. Ireland 0.965 (▬)
63. Romania

6. Happy Planet Index

Happy Planet Index este o măsură inovativă, ce surprinde eficienţa ecologică şi implicit bunăstarea umană. Se
abate de la analizele economice tradiţionale pentru că încearcă să combine relaţia dintre „nivelul de bunăstare”
raportat de cetăţean şi resursele materiale, naturale ale ţării. Specialiştii au măsurat cantitatea de bioxid de carbon
eliminată, gradul de satisfacţie şi speranţa de viaţă ale populaţiei fiecărei ţări participante la studiu, pentru a
calcula cât de eficient sunt convertite resursele fiecărui stat în bunăstare.
HPI = Life satisfaction x Life expectancy x ß
Ecological Footprint + α
http://www.happyplanetindex.org/ > Learn
> Downloads > hpi-2-0-results.xls
> Calculating the HPI → formulă
> Downloads > happy-planet-index-2-0.pdf
p. 13, p. 17 model
p. 21, p. 22, p. 25: valoarea indicatorilor în preprezentare grafică
p. 32-33: harta lumii după HPI

7. Competitivitatea internațională
Competitivitatea la nivel naţional = capacitatea unei economii de a asigura, pe o bază durabilă, populaţiei un
standard de viaţă ridicat şi în creştere, precum şi un nivel înalt de utilizare a celor dornici să lucreze.
http://www.weforum.org/ > Reports > The Global Competitiveness Report 2010-2011
http://www3.weforum.org/docs/WEF_GlobalCompetitivenessReport_2010-11.pdf
p. 9: piloni și indicatori → creștere economică bazată pe: (stadiile de dezvoltare economică)
p. 10: ponderea indicatorilor la fiecare stadiu de dezvoltare economică

2007 2008 2009 2010

Condiţii generale ale cadrului naţional 4,07 4,15 4,10 4,36
Instituţii 3,44 3,63 3,68 3,77
Infrastructura 2,57 2,56 2,67 3,44

16
Stabilitate macroeconomică 4,64 4,85 4,55 4,5
Sănătate şi educaţie primară 5,62 5,55 5,50 5,77
Condiţii ale cadrului antreprenorial 3,91 4,07 4,12 3,87
Creşterea eficienţei 3,98 4,18 4,25 4,18
Educaţie superioară şi traning 4,14 4,29 4,30 4,47
Eficienţa pieţei produselor 4,04 4,18 4,24 4,08
Eficienţa pieţei forţei de muncă 4,13 4,10 4,29 4,32
Gradul de sofisticare al pieţei financiare 4,05 4,42 4,40 4,01
Gradul de noutate al tehnologiei 3,29 3,70 3,79 3,82
Mărimea pieţei 4,23 4,38 4,49 4,41
Factori privind gradul de sofisticare al inovaţiilor 3,54 3,53 3,44 3,24
Gradul de sofisticare al afacerilor 3,99 3,93 3,79 3,55
Inovaţie 3,09 3,14 3,10 2,94
Indicele competitivităţii globale 3,97 4,10 4,11 4,16
p. 11: lista țărilor în funcție de stadiul lor de dezvoltare
p. 73: lista țărilor pentru a ajunge pe pagina lor : valoarea indicatorilor, grafic de tip pânză de poianjăn, factori
probleme

APLICAŢII
Determinaţi competitivitatea naţională a ţării, pe baza datelor disponibile şi sfătuiţi firma care doreşte să-şi
delocalizeze activitatea:
APL 1. Hyundai doreşte realizarea unei filiale de asamblare într-o ţară din Europa Centrală şi Est. Ce ţară va
alege pentru construcţia filialei de asamblare, dacă ştie că VA din asamblarea unei autoturisme este de $100, iar
în Slovacia costul forţei de muncă aferent asamblării unei autoturisme este de $15 şi diferitele impozite şi taxe
asupra veniturilor încă $4, aceleaşi costuri în cazul Ungariei sunt $17 şi $3, iar în cazul Cehiei $16 şi $6.
APL 2. Firma producătoare de anvelope Bridgestone, doreşte deschiderea unei filiale de producţie în CEE. Ce
ţară va alege pentru construcţia filialei, dacă ştie că VA din producerea anvelopei este de $10, iar în Slovacia
costul forţei de muncă aferent asamblării unei autoturisme este de $3 şi diferitele impozite şi taxe asupra
veniturilor încă $0,5, aceleaşi costuri în cazul Ungariei sunt $2 şi $0,6, iar în cazul Cehiei $3 şi $0,1.

17
 DIVIZIUNEA MONDIALĂ A MUNCII PRIN SPECIALIZAREA INTERNAŢIONALĂ A ȚĂRILOR

Diviziunea internaţională a muncii = procesul specializării economiilor naţionale în anumite ramuri şi

sectoare de activitate, în scopul valorificării optime, pe piaţa mondială, a factorilor de producţie de care dispun.
– expresia specializării agenţilor economici, care participă la activitatea economică mondială.
– specializarea unor ţări aparte în fabricarea anumitelor tipuri de produse şi servicii şi schimbul cu ele în ţările
respective.

Specializarea internaţională este determinată de mai mulţi factori:

- realizarea bunurilor şi serviciilor diferite presupune folosirea de resurse diferite, în proporţii diferite;
- resursele nu sunt repartizate în mod uniform pe glob, de aceea accesul la resurse este diferit de la o ţară la
alta, de la un agent economic la altul;
- mobilitatea resurselor este destul de limitată la nivel internaţional, astfel încât nu se realizează o egalizare
instantanee între zonele cu exces de resurse şi cele cu deficit de resurse;
- progresul tehnic şi nivelul diferit de dezvoltare;
- dimensiunea teritorială şi măimea populaţiei ce determină pieţele interne;
- gradul de dezvoltare şi diversificare a aparatului de producţie;
- condiţiile naturale şi climatice;
- factorii extraeconomici ce ţin de opţiuni politice, tradiţii, opţiuni social-culturale.

Specializarea internaţională este explicată de câteva teorii ale comerţului internaţional:

- Teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de următoarele întrebări: de ce naţiunile reuşesc în
anumite domenii pe piaţa internaţională? care este influenţa naţiunii asupra concurenţei în anumite industrii?

Michael Porter: succesul unei specializări internaţionale depinde de patru atribute naţionale, ce definesc mediul
economic în care firmele acţionează şi care influenţează capacitatea de a concura la nivel internaţional:
 condiţiile factorilor de producţie, care se referă în special la forţa de muncă înalt calificată şi nivelul de
dezvoltare al infrastructurii,
 condiţiile cererii, respectiv mărimea pieţei interne, nivelul de exigenţă al consumatorilor autohtoni,
 situaţia industriilor din amonte şi aval, pentru că nivelul de competitivitate al acestora va influenţa
nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză,
 structura, strategia şi rivalitatea companiei, elementul central al competitivităţii.

Etapele formării şi consolidării diviziunii mondiale a muncii:

-- Agricultura şi creşterea animalelor preponderent → Prima mare revoluţie industrială, Anglia, 1750, instaurarea
dominaţiei industriale
1. specializare intersectorială: (ex: agricultură–industrie (- servicii)): împărţirea lumii în ţări cu activităţi
preponderent agricole (ţări agrare) şi ţări cu activităţi preponderent industriale (ţări industrializate)

18
--- mai târziu apar: materii prime minerale - produse prelucrate, produse agro-alimentare - produse prelucrate,
construcţii industriale - produse industriale, servicii - produse de bază sau prelucrate.
-- sfârşitul secolului al XIX-lea: extinderea capacităţilor de prelucrare, creşterea volumului de producţie, cerere
tot mai mare de materii prime.
2. specializare interramură: industrie extractivă–industrie prelucrătoare: specializarea ţărilor în anumite
ramuri ale industriei: chimică, producătoare de maşini, uşoară, textilă;
-- După prima jumătate a secolului XX, cea de-a doua revoluţie industrială, bazată pe electrificare şi producţia de
serie, consolidarea centrelor de putere economică mondială şi începutul decalajelor dintre statele lumii, lumea
începe să se "polarizeze". După perioada postbelică apar variante moderne ale specializării de tip intersectorial;
3. specializare intraramură: la nivelul subramurilor, în cadrul aceleiasi ramuri (2 ţări se specializează în
producţia chimică, în timp ce una confecţionează bunuri farmaceutice şi parfumuri, alta prelucrează produse
petroliere);
IntraIT = HIIT +VIIT (intra-ramură=orizontal+vertical)
Factori de influență:
„+”: PIB/cap de locuitor, frontieră comună, parte a unei uniuni vamale, similitudini culturale-limbă, similitudini
în dotarea cu factori de producție, economii de scală, diferențierea produselor, venituri similare;
„-”: distanță geografică mare, bariere tarifare, oportunitate redusă de diferențiere.
4. specializare organologică: specializarea ţărilor nu în producerea unui bun finit, ci doar a unor părţi
componente/subansambluri încorporabile în produse complexe;
5. specializare intrafirmă: schimburile dintre filialele aceleiaşi firme delocalizate în diferite ţări pentru
exploatarea avantajelor relative ale unei sau celeilalte ţări;
6. specializarea tehnologică: deplasarea treptată a capacităţilor industriei tradiţionale din ţările occidentale în
ţările în curs de dezvoltare.
În condiţiile globalizării economice, a adâncirii interdependenţelor dintre economiile naţionale, comerţul inter-
ramură, este substituit progresiv de comerţul intra-ramură, în cadrul căruia o ţară este concomitent
exportatoare şi importatoare de produse specifice aceluiaşi sector industrial.
În economia mondială există grade diferite de specializare internaţională, ca rezultat al factorilor interni şi a
constrângerilor de pe plan mondial, cu implicaţii asupra locului şi rolului pe care fiecare economie naţională îl
ocupă în diviziunea mondială a muncii şi în circuitul economic internaţional:
 Ţările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimilând permanent progresul tehnic
şi reuşind să se specializeze în produse cu valoare adăugată mare.
 Ţările în curs de dezvoltare cunosc în mare măsură o specializare primară, care nu permite obţinerea de
beneficii şi care face dificilă acumularea de bogăţie.

19
 SISTEMUL COMERCIAL INTERNAŢIONAL

Relaţiile economice internaţionale reprezintă legăturile dintre economiile naţionale, dintre agenţii economici
de pe glob, ce se formează în virtutea diviziunii mondiale a muncii.
Comerţul exterior reprezintă un mecanism esenţial de circulaţie a mărfurilor şi serviciilor în toată lumea şi
asemenea veriga centrală a transferurilor de tehnologie, realizând legătura între pieţele interne şi internaţională.
Comerţul exterior este subsistemul prin intermediul căruia se asigură legătura dintre economiile naţionale,
include totalitatea schimburilor bunurilor şi serviciilor dintre două sau mai multe state.
Operaţiunile de comerţ exterior includ: schimbări comerciale cu bunuri, prestări de servicii, proiectarea şi
executarea de lucrări, transport şi expediţii internaţionale, asistenţa şi colaborarea ştiinţifică, comercializarea
licenţelor, brevetelor, consignaţia-depozitul, reprezentare-comision, asigurări, operaţiuni financiar-valutare,
turismul.
În timp ce comerţul exterior vizează relaţiile economice externe a unei ţări, comerţul internaţional priveşte
relaţiile economice dintre mai multe state, iar comerţul mondial raporturile economice ale tuturor statelor lumii.
Comerţul internaţional este fluxul circuitului mondial, ce cuprinde mişcarea bunurilor şi serviciilor dintr-o ţară
în alta, prin trecerea frontierelor efective vamale ale ţării respective.

Comerţul exterior se realizează prin operaţiunile de:

Exportul exprimă ieşirea de pe teritoriul vamal al unei ţări a mărfurilor şi serviciilor, implicând şi încasări
valutare pentru ţara exportatoare. Reexportul este tehnica de comerţ care constă în cumpărarea şi revânzarea
unei mărfuri, în scopul obţinerii unor diferenţe favorabile de preţ. Importul se referă la intrarea pe teritoriul
vamal al unei ţări a bunurilor şi serviciilor din alte ţări şi el implică un efort valutar din partea ţării importatoare.

Circuitul economic mondial reprezintă totalitatea fluxurilor economice internaţionale în strânsă

interdependenţă, împletirea formelor schimbului reciproc de activităţi dintre diverse economii naţionale.
Fluxul economic internaţional reprezintă mişcarea valorilor materiale, băneşti, spirituale de la o ţară la alta.

Tipologia de tip sursă-destinţie geografică a comerţului exterior:

o nord-nord: între ţările capitaliste dezvoltate
o nord-sud: între ţările capitaliste dezvoltate şi ţările în curs de dezvoltare
o sud-sud: între ţările în curs de dezvoltare
o est-est: între ţările socialiste sau fostele ţări socialiste
o est-vest: între ţările socialiste sau fostele ţări socialiste şi cele capitaliste.
Tipologia după curenţii fizici:

20
 Fluxul Fluxul transferului Fluxul Fluxul Fluxul Fluxul
Fluxul
de mărfuri de tehnologie cooperării turistic transporturilor valutar
financiar
economice

MECANISMUL MECANISMUL MECANISMUL MECANISMUL MECANISMUL MECANSIMUL MECANISMUL

COMERCIAL TRANSFERURILOR COOPERĂRII TURISTIC TRANSPORTU- FINANCIAR VALUTAR
- Piaţa mondială DE TEHNOLOGIE ECONOMICE - Piaţa turismului RILOR - Piaţa financiară - Piaţa monetară
- Politicile - Piaţa tehnologică - Formele de internaţional - Piaţa transportu- - Condiţii de - Etalonul
comerciale şi - Canalele circulaţiei cooperare - Sistemul de rilor internaţionale finanţare monetar
cadrul tehnologice - Mecansimul preţuri în turism - Sistemul de - Investiţii - Cursuri de
instituţional - Regimul brevetelor plăţilor - Formele de turism navluri şi taxe directe schimb
- Preţurile şi - Dreptul proprietăţii - Mecansimul - Serviciile turistice - Condiţii de livrare - Credite - Balanţe de plăţi
condiţiile de industriale transferului de - Organisme şi - Sistemul de internaţionale - Rezerve
livrare - Reglementări şi proprietate instituţii de turism expediţii - Sisteme de valutare
- Mecanismul convenţii de transfer - Politică şi - Convenţii şi - Sistemul de asigurări - Convertibilitate
şi tehnicile de de tehnologie organisme reglementări asigurări - Burse de valoarI - Instrumente de
comercializare internaţionale turistice - Sistemul de - Centre plată
- Reglemenări - Convenţii şi vămuire financiare -Modalităţi de
juridice reglementări - Convenţii şi - Convenţii plată
internaţionale reglementări - Convenţii

Analiza comerţului internaţional relevă câteva caracteristici generale:

1. Comerţul internaţional este un flux dinamic: valoarea exporturilor mondiale a crescut permanent, iar ritmul de
creştere al exporturilor mondiale a fost superior ritmurilor de creştere economică mondială sau a producţiei
manufacturate mondiale.
2. Diversificarea continuă a fluxurilor comerciale internaţionale: nomenclatorul de produse s-a îmbogăţit
continuu, iar gradul de complexitate al produselor a crescut.
3. Ţările dezvoltate domină comerţul internaţional: primii 10 exportatori şi importatori ai lumii aparţin grupei
ţărilor dezvoltate, cu excepţia Chinei, şi totalizează peste 50% din exporturile şi importurile mondiale. Ţările în
dezvoltare derulează în jur de 30% din comerţul mondial (China, Brazilia, Argentina, Mexic, Asia Sud-Est,
Orientul Mijlociu). Regional, cel mai mare comerciant al lumii rămâne Uniunea Europeană cu 50% din
exporturile mondiale; urmează Asia: China şi Japonia deţin 25% şi America de Nord cu 15%.
4. Înrăutăţirea termenilor schimbului în defavoarea ţărilor în dezvoltare: comerţul exterior al ţărilor în dezvoltare
este dominat de produse cu grad mai redus de prelucrare, cu grad redus de tehnologizare, materii prime.
5. Tripolizarea comerţului internaţional: UE, SUA, Japonia în trecut, UE, SUA, China azi.
6. Regionalizarea comerţului internaţional: UE, NAFTA, ASEAN (plus China) sunt grupările ce deţin peste 75%
din exporturile mondiale.
7. Creşterea protecţionismului de ordin netarifar, pe fondul diminuării protecţionismului tarifar
8. Internalizarea comerţului mondial: comerţul intrafirmă între filiale reprezintă peste 70% din valoarea
importurilor mondiale.

Cadrul instituţional
În cadrul sistemului internaţional postbelic, exista intenţia de a înfiinţa alături de organizaţiile internaţionale
monetar-financiare şi o organizaţie internaţională din sfera comerţului internaţional sub forma Organizaţiei
Internaţionale a Comerţului (OIC). Negocierile au dus la realizarea Cartei din Havana, 1948, însă organizaţia
nu a fost înfiinţată datorită neratificării din partea Congresului Americii, SUA având o atitudine reticentă faţă de
cooperarea internaţională.
În anticiparea formării OIC, la Geneva, 1947, a fost încheiată GATT, acord dintre ţările participante privind
răspunderea de a face concesii în politica comercială. Iniţial, acordul ar fi trebuit să se aplice doar în etapa de
tranziţie până la înfiinţarea OIC.
GATT este un tratat multilateral interguvernamental, prin care ţările participante s-au obligat să convine şi să
respecte un set de principii, reguli şi modalităţi de comportament în REI.
GATT este un acord şi nu o organizaţie internaţională, are părţi contractante şi nu ţări membre, GATT a operat de
facto ca o organizaţie internaţională.
Obiectivul major al GATT: crearea de condiţii reciproc avantajoase de desfăşurarea schimburilor comerciale
între statele membre.

21
Principiile GATT:
 Principiul nediscriminării:
 Clauza naţiunii celei mai favorizate: fiecare ţară contractantă, trebuie să trateze celelalte părţi
contractante în mod egal în relaţiile comerciale internaţionale: acordarea unei concesii
comerciale a unei ţări contractante va fi automat aplicabil şi restului ţărilor contractante.
o Forma condiţionată: preferinţele acordate unui stat contractant, vor fi acordate automat şi
terţilor ţări contractante în schimbul unor avantaje egale.
o Forma necondiţionată: preferinţele acordate unui stat contractant, vor fi acordate automat
şi terţilor ţări contractante fără nici un fel de compensaţie.
o Clauză unilaterală: numai una dintre părţile acordă celeilalte tratamentul cel mai favorabil
o Caluza bilaterală: fiecare din cele 2 ţări vor acorda reciproc tratamentul cel mai favorabil.
 Principiul tratamentului naţional al produselor stăine: produsele importate trebuie să fie tratate
pe piaţa internă la fel ca produsele autohtone, în afara măsurilor comerciale (TV).
Excepţii: recunoaşterea preferinţelor în vigoare la semnare; admiterea ZLS şi UV; acceptarera aplicării
măsurilor protecţioniste de ţările în curs de dezvoltare pt econ naţională sau industrii în formare; admitere
restricţii cantitative temporare pt bunuri care pot periclita producţia internă.
 Principiul reciprocităţii: dacă o parte contractantă acordă sau retrage o concesie comercială, cealaltă
parte contractantă va acorda sau va retrage o concesie echivalentă.
Excepţie: ţările în curs de dezvoltare
 Principiul interzicerii restricţiilor vamale, altele decât taxele vamale: restricţiile cantitative.

Sistemul comercial multilateral actual s-a dezvoltat de-a lungul timpului printr-o serie de negocieri comerciale,
denumite şi runde de negocieri, acestea fiind mecanismul de funcţionare al GATT sunt prin rundele de
negocieri comerciale. Primele runde s-au concentrat, pe reducerea tarifelor şi diminuarea graduală a
taxelor vamale (40%), iar negocierile ulterioare au inclus şi alte domenii: instrumente de protecţie
netarifare, măsuri antidumping şi alte bariere netarifare.
1947 Geneva prim consens de reducerea TV între ţările contractante → rezultat modest
1949 Annecy – FR 5000 concesii tarifare + 10 noi state
1950-51 Torquay – UK 8700 concesii + reducere TV cu 25% faţă de nivelul la înfiinţare + 4 noi state
1956 Geneva liberalizare insuficientă faţă de planul Marshall → TV reduse semnificativ
1960-62 Geneva (Dillon) cadrul internaţional schimbat: creare CEE (UV), decolonizarea
→ negocieri state CEE pt menţinere concesii convenite faţă de creare UV
→continuare liberalizare tarifară
1964-67 Geneva (Kennedy) reducere liniară a TV(nu produs cu produs): diminuare în medie cu acelaşi %
→ pt produse industriale cu 50%, realizat cu 35%, ţările cu TV ridicate au
redus mai drastic; în ţările în dezvoltare reduceri mici;
→ negocieri asupra barierelor netarifare şi asupra TV din sectorul agricol
1973-79 Tokyo (Tokyo) CEE, SUA, Japonia: influenţa asupra obiective, conţinut, ritm de negocieri
→ negocieri deschise şi cu ţări necontractante, noi tehnici de negociere
→ interese specifice a ţărilor în curs de dezvoltare
→ 6 grupe de lucru:
-produse tropicale: concesii a ţărilor industrializate, nu şi pt zahăr
-TV: formula elveţiană: Z =AX/(A+X), Z: TV după reducere, X: TV înainte
de reducere, A: număr între 14-16
-măsuri netarifare: obstacole importante: evaluare ăn vamă; achiziţii
guvernamentale; licenţe de import; subvenţii şi taxe de compensaţie; bariere
tehnice (standarde)
-agricultura: restrîngere subvenţii la export agricol
-abordare sectorială: liberalizare radicală în sectoare specifice (aviaţia civilă)
-clauza salvgardării (securităţii): restricţii comerciale pt prevenirea
dezechilibrării pieţei datorate importurilor mari: CEE dorea aplicare
selectivă ↔ţările în curs de dezvoltare → fără acord

22
 → reciprocitatea primei diferenţe: schimb reciproc de măsuri de protecţie;
reciprocitatea (SUA): reciprocitate integrală, deschidere egală, echilibru
balanţă comercială bliaterală
→ comerţ onest: infrastructură necesară şi asimilată cu nivelul veniturilor
1986-93 Punta del Este → obiectiv: reducerea noului protecţionism, balanţa comercială deficitară
(Uruguay) SUA
→ liberalizarea comerţului internaţional cu servicii: tratament naţional,
prezenţa fizică externă a prestatorilor de servicii = GATTS (Acord General
asupra Comerţ cu Servicii)
→ protejarea drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS): brevete 20 ani,
drepturi de autor 50 ani protejate
→ comerţ cu mărfuri: liberalizare comerţ agricol: eliminare în etape a
subvenţiilor; acord general între SUA şi UE: cote de piaţă min 5%, reducere
subvenţii export cu 6% anual ; TV reduse pt bunuri industiale cu 33%
→ clauza securităţii: contracarare protecţionism în afara reguli GATT, cerere
înaintea aplicării
→ atenţie specială promovării poziţiilor ţărilor în dezvoltare
Creşterea noului protecţionism –contrare spiritului GATT- prin restricţii netarifare: noi instrumente de politică
netarifară: restrângerea voluntară a exporturilor: restrângere sub presiunea ţării importatoare, care suferă de
importurile mari (noile economii industrializate, criele petroliere).

Organizaţia Mondială a Comerţului cu sediul la Geneva a fost înfiinţată în 1 ianuarie 1995, datorită outcome-
urilor Rundei Uruguay. La Marrakech (Maroc) în 1994, în cadrul conferinţei ministeriale, statele au convenit
asupra Acordului privind constituirea OMC: exclusiv instituţional, regurile fiind incluse în anexe (76 la
înfiinţare+ 74 aderate după până 2007).
Deşi este una dintre cele mai recente organizaţii internaţionale, sistemul comercial multilateral pe care îl
guvernează, funcţionează încă de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. OMC este succesoarea GATT, iar
principala sa preocupare este legată asigurarea condiţiilor pentru derularea unor schimburi comerciale cât mai
libere.
OMC este cadrul instituţional, noua etapă a cooperării internaţionale pentru a desfăşura pe baze multilaterale
liberalizarea comerţului internaţional. Era nevoie de un mecanism eficient şi pragmatic pentru implementarea
rezultatelor negocierilor.
OMC este o organizaţie cu caracter pur instituţional, acţionând ca o umbrelă pentru GATT şi pentru celelate
acorduri comerciale multilaterale. Cadrul instituţional era necesar pentru a-i distribui un rol important în
procesul de elaborare şi aplicare a politicilor comerciale globale. OMC a devenit astfel coloana vertebrală a
sistemului comercial multilateral mondial contemporan, avocatul şi facilitatorul schimburilor comerciale.
Principalele obiective ale Organizaţii Mondiale a Comerţului se află în strânsă legătură cu scopul central de a
asigura un comerţ liber între statele membre:
 Să administreze acordurilor comerciale
 Să acţioneze ca un forum pentru negocieri comerciale
 Să reglementeze disputele comerciale dintre statele membre
 Să organizeze periodic examinări ale politicilor comerciale ale statelor membre
 Să asiste ţările în dezvoltare în domeniul politicilor comerciale, prin intermediul asistenţei tehnice şi al
programelor de training
 Să coopereze cu celelalte organizaţii.
Elementele mecanismului de funcţionare a OMC: realizarea unui cadru instituţional stabil, cu caracter deschis şi
nelimitat, cu un set de reguli şi principii definite pentru comerţul cu bunuri, servicii şi proprietate intelectuală.

Deţine structură organanizatorică proprie: formată din:

 Conferinţa ministerială: compusă din reprezentanţii statelor membre, reunesc minim o dată la doi ani,
exercită funcţiile şi aplică măsurile necesare, adoptă deciziile privind acordurile multilaterale.
- Comitetul pt comerţ şi dezvoltare (examinarea favorurilor acordate ţărilor în curs de dezvoltare),
Comitetul pt restricţii aplicate din motive de balanţă, Comitetul pt buget, finanţe şi administraţie.

23
  Consiliul general: compusă din reprezentanţii statelor membre, reunesc de câte ori este nevoie, încheie
aranjamente de cooperare şi consultanţă cu alte organizaţii interguvernamentale şi neguvernamentale,
menţine funcţiile Conferinţei ministeriale în intervalul dintre reuniri, are propriile reguli de procedură,
aprobă regurile. Îi este subordonat:
- Consiliul pt comerţul cu bunuri: supraveghează funcţionarea Acordurilor comerciale multilaterale
cuprinse în Anexa 1A
- Consiliul pt comerţul cu servicii → Acordului General pt Comerţ cu Servicii
- Consiliul pt aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală (TRIPS) →
Acordului privind aspectele comerciale legate de drepturile de proprietate intelectuală
 Secretariatul: este condus de Directorul general, numit (mandat, atribuţii, puteri) de Conferinţa
ministerială, care la rândul lui numeşte personalul. Deţine atribuţii de asistenţă tehnică pentru celelalte
organe de conducere ale OMC.

Deciziile în cadrul OMC sunt adoptate, de regulă, prin consens.

Membrii originari sunt părţile contractante GATT, care au acceptat Acordul şi Acordurile multilaterale şi pentru
care listele de angajamente şi concesii sunt anexate la GATT, şi cele specifice la GATS. Orice stat cu autonomie
în relaţii comerciale externe, pot adera la acord în condiţiile OMC, deciziile fiind luate de Conferinţa
ministerială cu vot favorabil de minim 2/3. Orice membru se poate retrage, după trecerea a 6 luni a cererii
înaintate către Directorul general OMC.

Activități neconforme principiilor OMC:

Dumpingul: forma discriminrării internaţionale prin intermediul preţurilor, pp că un exportator dintr-o ţară să-şi
ofere produsul pe piaţa externă sub „valoarea normală” din ţara exportatoare, sub preţul intern. Obiectul unui
dumping crează un prejudiciu unei ramuri sau sector al economiei naţionale. Procedurile de antidumping sunt
iniţiate de producătorii de produse din ţara importatoare (partea prejudiciată) şi se adresează organelor
guvernamentale naţionale, care are obligaţia de a stabili şi justifica o legătură cauzală între import şi pejudiciu.
Pe acuzator îl costă puţin pentru a prezenta o plângere, iar partea acuzată trebuie să facă faţă costurilor ridicate
de demonstrare a fenomenului

Subvenţionarea producţiei şi a exportului sunt reflectate în nivelul preţurilor produselor destinate pieţei interne
şi externe. Dacă autorităţile guvernamentale dintr-o ţară suportă o parte din costurile de producţie şi/sau
comercializare, producătorul va obţine un avantaj competitiv artificial prin preţ care nu rezultă din eforturile
sale.
 Subvenţie specifică: acordarea este limitată la o întreprindere, la un grup de întreprinderi sau ramură, ce
intră sub jurisdicţia autorităţii ce acordă subvenţia.
 Subvenţii prohibitive, roşii: subvenţii la export, directe sau indirecte, sau cele care privesc utilizarea
unor mijloace pt folosirea produselor naţionale în mod preferenţial faţă de importuri. Dacă constatarea e
adevărată, este imediat suprimată.
 Subvenţii scţionabile, portocalii: dacă valoarea subvenţiei este mai mult de 5% din preţ, cauzator
automat de prejudicii, ţara exportatoare trebuie să facă dovada. Dacă sunt adevărate, ţara trebuie să-şi
retragă subvenţiile sau să adopte măsuri de suprimare.
 Subvenţii neacţionabile, verzi: se includ subvenţiile nespecifice referitoare la cercetarea industrială,
dezvoltare preconcurenţială, în sprijinul regiunilor defavorizate sau ajutori de protecţia mediului.
Excepţiile acceptate de OMC: subvenţii din planul de dezvoltare a ţărilor în curs de dezvoltare sau în tranziţie,
cu PIB < 1000$, sunt exceptate de disciplinele de subvenţii prohibitive. Pentru restul ţărilor subvenţiile
prohibitive vor fi eliminate în 8-7 ani după intrarea în vigoare a Acordului privind OMC.

Reglementarea conflictelor se pot realiza prin: consultări, reconcilieri, altfel se constituie un grup de experţi pt
analiza conflictului, ţara prejudecată fiind îndreptăţită să ia măsuri contradictorii. Procedura are loc anual circa
de 40 de ori.

24
Salvgardarea: măsură la care statele pot recurge în cazuri deosebite a existenţei unor prejudicii grave, pentru a
face faţă unor creşteri ale importurilor care nu mai pot fi suportate. Totodată sunt menţionate şi condiţiile în care
pot fi declanşate asemena acţiuni, motivele şi cauzele lor, respectiv clauzele de stingere.

1996 Singapore Neînţelegeri dintre ţările dezvoltate şi în dezvoltare „Singaporean issues” →

eşec
1998 Geneva
1999 Seattle Demonstraţii antiglobaliste → eşec
2001 Doha, Quatar Bariere comerciale şi necomerciale, agricultură, standarde de muncă, mediu,
competiţie, investiţii, patente → încă nefinalizat
2003 Cancun, se cere interzicerea subvenţionării agricole în SUA şi UE de către ţările în
Mexic dezvoltare → eşec
2005 Hong-Kong Eliminarea treptată a subvenţiilor agricole de export până 2013, bunuri de
origine din ţările cel mai puţin dezvoltate să fie exceptate de taxe vamale şi
bariere

25
 ANALIZA COMPARATIVĂ A INTEGRĂRILOR ECONOMICE ÎN EUROPA, AMERICA ŞI ASIA

Integrarea economică interstatală a debutat în perioada postbelică, cuprinzând ţări din toate colţurile lumii, atât
dezvoltate, cât şi în dezvoltare.
Pe cele 4 continente mari (Europa, America, Asia şi Africa), integrarea economică s-a dezvoltat inegal: în diferite
forme şi perioade.

1. INTEGRAREA REGIONALĂ PE CONTINENTUL EUROPEAN

În Europa, procesele de integrare au pornit din considerente istorice, politice şi economice. De menţionat sunt
două blocuri comerciale mari: UE cu 27 ţări membre şi EFTA cu 4 ţări membre.
Uniunea Europeană
Idea unităţii europene a apărut în sec. XVI, din partea lui Carol Quint ca o monarhie universală în spaţiul
european sub deviza Austriacă, în sec. XVIII de Kant: Proiectul de Pace Perpetuă; de Loeck, Sully: confederaţia
europeană, Rousseau, Penn, Montesquieu; în sec. XIX de Saint-Simon, Torqueville, Mazzini, Proudhon şi Hugo
au avut iniţiative în acest sens. Primul Război Mondial a spulberat aceste iniţiative, fiind reluate în perioada
interbelică de Coudenhove-Kalergi: „Mişcarea paneuropeană”, de Aristide Briand: propunând o legătură federală
între popoarele lumii. Vitregia vremurilor: războaiele civile, invadările şi al Doilea Război Mondial, au amânat
propunerile, până ce Churchill a relansat formula de Statele Unite ale Europei, după Războiul Rece, Ch. De
Gaulle datorită divizării în 2 a Europei – el propunea o Europă occidentală unită prin integrarea economică şi
politică interstatală.
O întreprindere de avengură care a schimbat viitorul europeana venit din partea lui Schumann, Adenauer,
Gaspari şi Monnet: în 1950 lansează planul şi în 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris: Comunitatea
Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Germania, Franţa, Italia, BeNeLux au convenit să înlăture
barierele tarifare şi netrarifare din calea circulaţiei libere a cărbunelui, cocsului, fontei, deşeurilor metalice şi
oţelului (produse siderurgice)-1953: ZLS, şi să impune loialitate concurenţială, reguli şi instituţii comune,
respectiv instituirea unui tarif vamal comun în schimburile comerciale cu ţările terţe-1958: UV.
O altă formă de integrare s-a impus în domeiul nuclear datorită lui Spaak Comunitatea Europeană a Energiei
Atomice (EUROATOM) în 1956, pentru politici nucleare coordonate, impulsionarea cerectării şi piaţă comună a
domeniului nuclear: materiale şi echipamente.
Înfiinţarea lui a coincis cu formarea Comunităţii Economice Europene (CEE), prin Tratatul de la Roma din 25
martie 1957, realizat treptat prin:
 UV (asigura libera circulaţie a produselor industriale şi agricole; regim fiscal comun; reguli de concurenţă
comune; tarif vamal comun faţă de terţi), urmat de contingente tarifare comunitare (cantităţi de mărfuri
importabile din afara CEE scutite de TV) → 1968, UV cu unele bariere netarifare.
 UEM (asigurarea liberei circulaţii a capitalurilor, serviciilor, forţei de muncă; politică comunitară agricolă,
energetică, în domeniul transporturilor, investiţiilor, monetar; adoptarea unei monede unice în interiorul
comunităţii) elaborabil conform Planul Werner, prin înfiinţarea instituţiilor comunitare (Consiliul European-
linii directoare; Comisia-decizii, politici; Consiliul de miniştrii-probleme de politică; Parlamentul-control,
legislativ limitat; Curtea de Justiţie; de Conturi; Comitet Econ+Social), asigurarea convertibilităţii
monedelor ţărilor membre, eliminarea fluctuaţiilor valutare, introducerea monedei unice – obiective
împiedicate de criza financiară, energetică şi a materiilor prime din 1973-75.
În 1973: valul1: aderarea Marea Britanie, Danemarca, Irlanda
În 1979, la Summitul de la Paris s-a decis instituirea Sistemului Moentar European şi introducerea monedei de
cont ECU.
În 1981: valul2: aderarea Grecia
În 1985: prin Cartea Albă se impune desăvârşirea până 1992 a Pieţei Unice a CEE
În 1986: valul2: aderarea Spania şi Portugalia
În 1986: Actul Unic Vest-European pp realizarea unui spaţiu fără frontiere: Piaţa Unică (întărirea coeziunii
economice şi sociale; coordonarea R&D, cooperare monetară) după înfrângerea comunismului în Europa Est şi
datorită revoluţiilor din aceste ţări şi neîndeplinind scopurile propuse înainte
În 1989: Planul Delors: UEM în 3 etape:
- I. 1990: suprimarea barierelor pt tranzacţii monetare, coordonare politici econ+moentare, cooperare
bănci centrale;

26
 - II. 1994: crare Institut Monetar European: coordonare şi dezvoltare mecanisme, instrumente, politici
monetare pt stabilitate preţuri, supraveghere evoluţia ECU;
- III. 1999: introducere Euro, pe baza criteriilor de coonvergenţă Maastricht: rata inflaţiei ≤ +1,5% la
media primelor 3 trei ţări (≤3%); rata dobânzii pe TL ≤ +2% la media primelor 3 trei ţări (≤8,5%);
deficitul bugetar ≤ 3% din PIB; datoria publică ≤ 60% din PIB.
În 1991: Tratatul de la Maastricht: în vigoare 1993: modificări şi completări celor trei tratate încheiate anterior
(CECO, CEE şi EURATOM), pe linia Actului Unic European; cele trei comunităţi se numesc Uniunea
Europeană. Cuprinde o serie de prevederi: introducerea monedei unice europene; cetăţenia uniunii; instituirea
unei politici externe şi de securitate comună. Introduce principiul subsidiarităţii: partajul de competenţe,
codeciziei: modul de adoptare a deciziei, solidarităţii: răspundere comună. Nu soluţionează probleme legate de
adâncirea procesului de integrare la nivelul Uniunii Europene şi de extinderea spre Est a acesteia.
În 1995: valul 3: Austria, Finlanda, Suedia
În 1996: Pactul de stabilitate bugetară: sancţionarea ţărilor dacă deficitul bugetar >3% din PIB, calendarul de
lansare a monedei unice, adoptarea unui nou tratat: modifice+completeze tratatul.
În 1997: Tratatul de la Amsterdam: Europe mai apropiată de cetăţenii; prezenţă pe plan internaţional; funcţionare
cu mai mulţi membrii; sporirea competenţelor Parlamentului; îmbunătăţirea cooperării justiţiei, vize, afaceri
externe, politici de externitate şi securitate comună; posibilitatea integrării diferenţiate.
În 1998, Bruxelles: Comisia Europeană examinează anual situaţia ţărilor candidate, începerea negocierilor de
aderare cu Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Estonia şi Cipru.
În 1999, Helsinki: negocieri cu România, Slovacia, Bulgaria, Lituania, Letonia şi Turcia.
În 1993, Consiliul European de la Coppenhaga: criterii de aderare:
 Criteriul politic:
- instaurarea democraţiei şi a statului de drept: garantarea pluralismului politic, alegeri libere şi echitabile,
independenţa puterii, libertate de exprimare.
- respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor naţionale.
 Criteriul economic:
- existenţa unei economii de piaţă viabilă;
- capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul UE,
- jocul liber al forţelor pieţei asigurând echilibrul între cerere şi ofertă;
- libertatea preţurilor şi schimburilor;
- absenţa barierelor de intrare şi ieşire de pe piaţă;
- stabilitatea macroeconomică;
- existenţa unui mediu economic eficient;
- consens larg asupra fundamentelor politicii economice.
 Alte obligaţii referitoare la aderare:
- acceptarea obiectivelor uniunii economice şi monetare;
- adoptarea aquis-ului comunitar;
- dezvoltarea capacităţii administrative şi juridice de implementare a acquis-ului.
În 2004: Polonia, Ungaria, Cehia, Slovenia, Slovacia, Lituania, Letonia, Estonia Cipru, Malta.
În 2007: România şi Bulgaria.

Acordul European de Liber Schimb a fost semnată în 1960 prin Convenţia de la Stockholm, iniţial între Marea
Britanie, Irlanda, Danemarca, Portugalia, Suedia, Austria, Norvegia, Elveţia; Finlanda în 1966, Islanda 1970,
Lichtenstein 1991. Este o zonă de liber-schimb pentru comerţul mărfurilor şi ulterior şi a serviciilor.

2. INTEGRAREA REGIONALĂ PE CONTINENTUL AMERICAN

Integrarea pe continentul american poate fi divizată în 2: cele de nord-american şi cele din america latină.
2.1. Integrare în Nord-America
Acordul Nord American de Comerţ Liber (North American Free Trade Agreement – NAFTA; Acord de
libre-echange Nord American – ALENA)
În 1989: Acord bilateral între SUA şi Canada
În februarie 1991: negocieri pt acord de liber schimb între Mexic, SUA şi Canada: acces liber la piaţa fiecărui
partener. Grupuri de lucru: acces pe piaţă (TV, bariere, reguli de origine, achiziţii guvernamentale), reguli

27
comerciale (salvgardare, subvenţii, antidumping, standarde), servicii, investiţii, drepturi de proprietate
intelectuală.
În 18 decembrie 1992: semnare acord, în vigoare 1994 (ratificare parlamentară).
Reuneşte economii cu stadii diferite de dezvoltare:
 Statele Unite: expansiunea comerţului (piaţă de dimensiuni mai mari, creşterea competitivităţii internaţionale
şi a oportunităţilor de investiţii pentru firmele americane).
 Mexicul: acces mai facil pe piaţa SUA; creşterea încrederii investitorilor străini în mediul economic mexican;
conturarea unui mediu economic şi de afaceri mai stabil.
 Canada: menţinerea poziţiei în comerţul internaţional; preferinţe în relaţiile comerciale cu SUA; acces
nerestricţionat pe piaţa mexicană.
Prevederi importante privesc domeniul industriei automobilelor, textilelor, agricol, energetic şi petrochimie,
electrice şi telecomunicaţii,servicii financiare, protecţia mediului.
Programul maquiladoras: firme cu capital 100% străin în Mexic pt producere bunuri şi asamblare componente pt
export→ firmele din SUA vor prefera să deschidă filiale→ scutire TV pt bunuri pt export; (pt a anula programul
bracero pt muncitori mexicani sezonieri).
Zona de Comerţ Liber a Americilor (Free Trade Area of the Americas - FTAA)
În 1994, Miami, Summitul celor două Americi (fără Cuba): eliminare bariere la schimbări comerciale şi
investiţii, 12 grupuri de lucru.
În 18-19 aprilie 1998: Santiago (Chile) lansarea oficială a negocierilor şi semnarea Declaraţiei de la Santiago:
acordul va fi echilibrat, complet şi compatibil cu reglementările OMC; va îmbunătăţii nivelul de trai din statele
membre; procesul de creare a zonei va fi transparent; va considera diferenţele în nivelul de dezvoltare şi
mărimea economiilor statelor, pentru a crea oportunităţile necesare participării tuturor ţărilor; dorinţa de a
încheia negocierile până în 2005.

2.2. Integrarea în America Latină

În scurt timp după începerea primilor paşi de integrare în Europa, şi în Asia au fost întreprinse activităţi de
integrare regională.

Asociaţia Latino-Americane de Comerţ Liber (Latin American Free Trade Association ALALC)
În 1960: acordul de înfiinţare între Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Peru, Uruguay,
Venezuela, în scopul creării unei zone de comerţ liber: schimburile comerciale între ţările membre au fost
stimulate, discrepanţă mare între obiectivele şi rezultatele obţinute.

Asociaţia Latino–Americană de Integrare (Latin American Integration Association–ALADI)

În 1980, Montevideo: semnarea acordului între: Argentina, Brazilia, Mexic; Columbia, Chile, Peru, Uruguay,
Venezuela; Bolivia, Ecuador, Paraguay. ALADI înlocuieşte Asociaţia Latino-Americane de Comerţ Liber, şi are
scopul de
- impulsionarea procesului de integrare economică în zonă prin cooperare economică;
- specializare în producţie a ţărilor membre;
- stimularea schimburilor comerciale reciproce.
Pactului Andin (Andean Pact)
În 1969, Cartagena: semnat între Bolivia, Ecuador, Columbia, Peru şi Venezuela, fiind o grupare subregională a
Asociaţiei Latino-Americane de Integrare. Obiectivele includ: accelerarea procesului de industrializare; limitarea
dependenţei faţă de ţările dezvoltate; liberalizarea schimburilor comerciale reciproce şi instituirea de politici
comerciale comune faţă de terţi (ZLS). Rezultate conţin eliminarea taxelor vamale, a barierelor netarifare şi
aplicarea unui tarif vamal comun faţă de terţi (ZLS). Declaraţia de la Galapagos propunea atingerea unui ZLS în
1992, UV 1994, piaţă comună 1995.
Declaraţia de la Iguacu: semnat sub egida ALADI, de Argentina şi Brazilia în 1985, iar în 1986, alte 12
protocoale comerciale.
Tratatul de Integrare, Cooperare şi Dezvoltare: semnat în 1988, Argentina şi Brazilia pentru crearea unei pieţe
comune între cele două ţări până în 1998, prin eliminarea treptată a barierelor tarifare şi netarifare şi armonizarea
politicilor macroeconomice.

28
Piaţa Comună a Sudului (Southern Common Market–MERCOSUR) – principalul exemplu de integrare
între ţările în curs de dezvoltare: pieţe mici şi venituri reduse, schemă de tip sud-sud.
Pornind de la Zona de liber schimb sud-american din 1988, dintre Brazilia şi Argentina, în 1991, la Asuncion: a
fost creată prin aderarea Paraguay-ului şi a Uruguay-ului, la Tratatul de Integrare, Cooperare şi Dezvoltare
MERCOSUR-ul. Celelalte ţări latino–americane interesate să facă parte din Piaţa Comună a Sudului, membre
ALADI, trebuie iniţial să semneze acorduri de asociere cu ţările membre, urmând ca ulterior să devină membre
cu drepturi depline.
Obiectivele includ: libera circulaţie a factorilor de producţie între ţările membre, tarif vamal (la 85% din produse
importate) şi politici comune faţă de terţi (ZLS, 1995); coordonare şi armonizarea legislaţiei cu politici
macroeconomici: comerţ exterior, agricol, industrial, fiscal, finnciar, transport, telecomunicaţii. MERCOSUR a
urmărit: crearea unei ZLS, unificare vamală şi apoi constituirea pieţei comune. Produsele la care se referă
reglementările trebuie să fie inclusă în: produse fabricate pe teritoriul statelor membre cu 60% materii prime din
aceste ţări; sau de pe liste de produse ALADI.

Comunitatea Caraibelor şi Piaţa Comună (Caribbean Community and Common Market -

- CARICOM) – grupare cu obiective destul de limitate
În 1973: Tratatul de la Chaguaramas semnat de Barbados, Guyana, Jamaica, Trinidad–Tobago; în 1974
Republica Dominicană, Grenada, Montserrat, St. Lucia, St. Vincent, Antigua, St. Kitts/Nevis; în 1983 Bahamas,
în 1995 Surinam.

Obiectivele:
- integrarea economică, prin instituirea unui regim de piaţă comună;
- coordonarea acţiunilor de politică externă ale acestor ţări,
- cooperarea în domeniul serviciilor, sănătăţii, educaţiei, culturii, comunicaţiilor şi industrie.
Între rezultate se numără: înlăturarea tuturor barierelor comerciale din cadrul CARICOM şi crearea Băncii de
Export din Caraibe, în scopul finanţării exporturilor (1987); aplicarea unui tarif vamal comun faţă de terţi,
nivelul taxelor vamale fiind între 0-20% (1998).

Piaţa Comună a Americii Centrale (Central American Common Market-CACM)

Înfiinţată în 1961: Tratatul de la Managua, semnat de Costa Rica, Guatemala, El Salvador, Honduras,
Nicaragua; Belize şi Panama. Tarif vamal comun faţă de terţi, nivelul maxim al taxelor vamale 20%,
liberalizarea schimburilor cu produse agricole.

Grupul celor trei (Group of Three: G-3) - ZLS

În 1995, prin semnarea unui acord între Mexic, Columbia şi Venezuela, pentru crearea unei zone de liber schimb,
cu excepţia domeniului energetic, problema protecţiei drepturilor de proprietate intelectuală şi a măsurilor
investiţionale legate de comerţ.

Sistemul Economic Latino–American (Latin– American Economic System–SELA)

În 1975, prin Convenţia de la Ciudad de Panama, cu participarea ţărilor latino–americane, inclusiv Cuba, 28 de
ţări. Obiectivel includ:
- crearea de întreprinderi multinaţionale latino–americane;
- încurajarea politicilor de industrializare;
- schimburi de tehnologie şi informaţii ştiinţifice;
- încurajarea proceselor de integrare economică din regiune;
- programe şi proiecte de dezvoltare economico–socială de interes;
- stabilirea şi aplicarea unor strategii comune ale ţărilor din zonă în relaţiile cu ţările terţe.
În1998, Consiliul Latino-American (autoritatea supremă) stabileşte: iniţierea procesului de restructurare a
organizaţiei, pentru adaptarea obiectivelor la noile condiţii pe plan internaţional:
- includerea ţărilor membre ale SELA în procesul de globalizare a economiei mondiale;
- intensificarea relaţiilor economice dintre diferitele subregiuni ale Americii Latine şi Caraibelor;
- promovarea şi facilitarea cooperării regionale prin activităţi specifice organizaţiei.

29
3. INTEGRAREA REGIONALĂ ÎN ASIA ŞI PACIFIC
În Asia Pacific evoluţia procesului de integrare a rămas în urmă datorită numeroaselor evenimente politice şi
militare: dispute diplomatice, confruntări, separări, războaie.

Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est (ASEAN)

În 1967, prin Declaraţia de la Bangkok, semnată de Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore, Thailanda,
alăturând în 1984 Brunei, 1995 Vietnam şi Laos, 1997 Mynamar, 1999 Cambodgia, pentru crearea unui spaţiu de
securitate, stabilitate şi dezvoltare. Între obiective se numără: accelerarea creşterii economice, progresul social şi
cultural, stabilitate regională, respetul justiţiei, colaborări în diferite dimenii → comunitate prosperă.

Zonă de liber schimb a ASEAN (AFTA)

În 1992, Singapore: pentru reducerea tarifarelor accelerate – taxe comune preferenţiale, cooperarea în domeniul
industrial, politic şi al securităţii;
sigurarea securităţii în regiune (relaţii externe); însă nu intenţionează să se transforme într-o uniune politică.

Forumul de Cooperare economică din Asia şi Pacific (Asia-Pacific Economic Cooperation, APEC)
În 1993, la Seattle, din iniţiativa SUA, include ţări din Asia, Pacific, America de Nord şi America Latină:
Australia, Brunei, Canada, China, Hong-Kong, Indonezia, Japonia, Coorea Sud, Malaezia, Noua Zeelandă,
Filipine, Singapore, Thailanda, SUA (15 ţări fondatoare), Mexic, Chile, Papua-Noua Guinee, Peru, Rusia, Taipei,
Vietnam: creşterea economică prin cooperarea între statele membre, pe baza planurilor individuale şi colective
de acţiune.

Zonă de liber schimb Asia-Pacific

În 1994, Bogor, Indonezia: semnare acord pentru transformarea zonei Asia-Pacific într-o zonă de liber schimb
până în anul 2020, respectiv 2010 pentru statele dezvoltate (SUA, Canada, Japonia): eliminarea obstacolelor
tarifare şi netarifare din calea comerţului dintre ţările membre, corelarea politicilor în domeniul proprietăţii
intelectuale şi al concurenţei, conform OMC.

Acorduri bilaterale de comerţ liber în cadrul APEC

- parteneriat economic Singapore şi Noua Zeelandă, în vederea formării grupului Pacific-5 (P-5), la care vor
adera SUA, Australia şi Chile;
- acorduri de comerţ liber Singapore cu Mexic, Japonia, SUA, Australia, Canada, Coreea de Sud.
S-a propus crearea Fondului Monetar Asiatic (Asian Monetary Fund), pentru a sprijini stabilizarea economică
a regiunii, ca urmare a criza asiatice din 1997.

30
 SISTEMUL MONETAR (FINANCIAR-VALUTAR) INTERNAŢIONAL

Relaţiile valutar-financiare internaţionale sunt relaţiile care se creează între diferiţi actori ai economiei
mondiale în scopul efectuării a diferite plăţi, investiţii sau transferuri financiare internaţionale.
Relaţiile valutare sunt raporturi economice de schimb şi de transfer de creanţe care se desfăşoară şi se exprimă
prin intermediul mijloacelor de plată şi a instrumentelor de plată şi credit internaţional (ansamblul relaţiilor de
schimb valutare şi transfer de creanţe între statele lumii).
Relaţiile financiare vizează realizarea pe termen lung a finanţării pe plan extern a unor acţiuni de dezvoltare,
donaţii, ajutoare, prin credite (împrumuturi şi obligaţiuni), investiţii (ISD, acţiuni) şi bani. Relaţiile financiare
internaţionale conţin relaţiile economice de repartiţie pe plan extern, între agenţi economice, state sau instituţii
financiar-bancare internaţionale. Relaţiile internaţionale de credit au ca şi conţinut relaţiile economice de
repartiţie pe plan internaţional a fondului de creditare: alocarea pe TS sau TM a resurselor, necesitatea
rambursării şi plăţii unei dobânzi, destinaţia fondurilor (rata LIBOR (London Interbank Offered Rate): o rată a
dobânzii de referinţă pe piaţa creditului internaţional pe TS). Piaţa de capital este acea piaţă pe care se fac
tranzacţii cu titluri financiare, primare (acţiuni, obligaţiuni), derivate (contracte bursiere de tip futures sau
options) sau sintetice (indici de bursă).

Fiecare ţară are, de regulă, propria monedă naţională, creat cu triplu rol: mijloc de schimb (capacitatea monedei
de a intermedia procesul de translatare a proprietăţii între două bunuri), mijloc de plată (capacitate de
recuperarea creanţei şi stingerea datoriilor), mijloc de conservare a valorii (capacitatea de măsurare a valorii de
schimb - stabilirea raportului de schimb între monedă şi bunuri).
→ forma materială sau numerar (bani metalici sau de hârtie)
→ forma scripturală (valuta în cont): monedă aflată într-un cont bancar la o bancă din ţara deţinătorului, ţara
emitentului sau ţară (ECU, DST).

Valuta reprezintă denumirea generică a monedei naţionale a unui stat, deţinut de agenţi economici străini
(nerezidenţi-fără interes economic major), utilizate în relaţiile de plăţi internaţionale. Pentru acestea, monedele
trebuie să aibă proprietatea de a se schimba unele în altele, deci să fie convertibile. (→ convertibilitate metalică:
etalon aur-monedă: posibilitatea preschimbării în aur a cantităţii de bancnote deţinute; → convertibilitate
valutară: practicată în ţările europene din 1958, posibilitatea transformării unei monede în alta)
→ valută convertibilă: însuşirea de a putea fi preschimbată prin cumpărare-vânzare pe piaţa valutară în mod
liber, fără a exista restricţii privind suma, persoana sau scopul preschimbării, iar statul emitent are obligaţia de a
preschimba propria monedă.
În 1996, 129 ţări au acceptat să respecte obligaţiile din statutul FMI, având monedă convertibilă:
 evitarea restricţiilor asupra plăţilor şi transferurilor internaţionale;
 evitarea practicilor valutare discriminatorii;
 schimbarea soldurilor în monedă naţională deţinute în străinătate, în valuta ţării care solicită
preschimbarea, sau în DST;
 colaborarea în domeniul politicilor monetare referitoare la activele de rezervă.
 valută liber utilizabile/convertibile: acele monede care sunt utilizate cu precădere în tranzacţiile
internaţionale şi cu viaţă activă pe principalele pieţe de schimb valutar (€-DM, FF],£,¥,$) (toate statele
membre FMI au obligaţia de a furniza valute liber utilizabile în schimbul propriei monede, DST; sau a
converti orice sumă din altă valută, în valută liber utilizabilă).
 valută extern convertibile: doar agenţii economici nerezidenţi pot converti valutele fără limitări, este o
opţiune strategică limitând companiile naţionale de a investi în străinătate.
 valută forte, tare: valute cu o largă circulaţie internaţională a unui stat cu economie dezvoltată, deţinând un
curs de piaţă ascendenţă.
 valută de rezervă: monede naţionale ale unor ţări deţinute de alte ţări ca rezerva lor oficială la banca centrală.
→ valută neconvertibilă: moneda care nu poate fi utilizată ca mijloc de plată, decât în cadrul graniţelor statului
emitent, neavând echivalenţă reală între valoarea declarată şi puterea reală de cumpărare, iar circulaţia acestui tip
de valută este strict controlată. În cazul contractelor cu asemenea monede contractuale, partea creditoare trebuie
să se asigure împotriva riscului de depreciere, iar banii încasaţi pot fi utilizate pentru plata achiziţiilor din ţara
respectivă sau cheltuieli de întreţinere a ambasadelor.

31
→ valută de clearing (de evidenţă): sunt valute de cont convertibile sau neconvetibile, în care partenerii unui
acord de clearing convin să-şi ţină evidenţa livrărilor.

Valoarea sau preţul unei unităţi monetare naţionale exprimată în moneda naţională a altui stat poartă numele de
curs sau rată de schimb, permiţând compararea relativă a preţurilor bunurilor.
→ cotaţie indirectă: cursul de schimb nr de u.m. autohtone plătite pt 1 u.m. străină (1€3,7Lei)
→ cotaţie directă: cursul de schimb nr de u.m. străină plătite pt 1 u.m. autohtonă. (1£1,9$)
Tipuri de regim de curs valutar:
 cursul de schimb fixat (pegged exchange rate) se caracterizează prin aceea că se păstrează constant
faţa de o valută de rezervă (ancoră): duce la modificarea controlului schimburilor valutare, are tendinţa
de a spori oferta de monedă naţională (inflaţia);
 cursul de schimb fix este menţinut o perioadă îndelungată de timp, poate fi modificat doar în cazuri
extreme; a funcţionat în mod real, în timpul etalonului monetar aur (1880–1914), după care duce la
devalorizarea mondelor naţionale;
 cursul de schimb flotant se caracterizează prin flexibilitate, în funcţie de cererea şi oferta pentru valuta
de rezervă. Nu ridică problema credibilităţii băncii centrale, care nu se angajează în menţinerea cursului
de schimb între anumite limite, şi permite adaptarea convertibilităţii depline.
o „crawling peg”: aprecierea sau deprecierea monedei cu pas fix, conform unei planificări anume.
(Ungaria, Polonia, Mexic). Nu impun costuri mari asupra în cazul anticipărilor inflaţioniste, altfel dacă
se apreciează monedean ţările înregistrează inflaţie importantă.
o consiliul valutar reprezintă o autoritate care emite bancnote şi monedă metalică acoperite într-o
proporţie de 100% în valută străină ancoră şi deplin convertibilă la un curs de schimb fix stabile faţă de
valuta ancoră.

Desfăşurarea în timp a activităţilor valutar-financiare a determinat apariţia unui cadru instituţional intern şi
internaţional – sistem monetar.
Sistemul Monetar Internaţional este un aranjament instituţional adoptat de ţări pentru a guverna cursurile de
schimb, fiind un ansamblu de instituţii şi mecanisme rezultate în urma unor acorduri internaţionale adoptate de
ţările lumii în materie de monedă şi curs de schimb. Arhitectura cuprinde: entităţile participante (persoane fizice,
juridice; organizaţii statale, regionale, suprastatele), instituţiile financiare ş fluxurile financiar-valutare dintre ele.
Caracteristicile unui sistem monetar internaţional stabil şi eficient sunt:
 lichiditatea: furnizarea ofertei adecvate de monedă pentru finanţarea comerţului, ajutarea şi garantarea
unor rezerve financiare
 ajustarea: precizarea şi utilizarea a unor metode de rezolvare a dezechilibrelor în balanţele de plăţi a
ţărilor
 credibilitatea: este asigurată de transparenţa funcţionării sistemului: coerenţă, ordine şi disciplină
 regimul de curs de schimb (regulile care asigură convertibilitatea dintre monede).
Evoluţia sistemelor monetare:
1. SISTEME MONETARE METALISTE
În perioada modernă timpurie comerţul transfrontalier financiar a avut ca forma de „valută” metale preţioase:
aurul (Gold standard) şi argintul (Silver standard), încă din sec. XII. Centrul activităţilor financiare s-a mutat
la zonele de concentrare a comerţului –unde exista cererea serviciilor financiare– în Anvers, Amsterdam în sec.
XVII şi apoi la Londra în sec. XVIII.
Cu timpul economiile naţionale şi-au construit sistemele monetare proprii, blocuri monetare concurente: blocul
francului (Franţa), blocul aurului (Marea Britanie), blocul dolarului (SUA).
Sistem bazat pe etalonul aur – monedă (Gold specie standard) (1870-1914): aurul constituie baza sistemului
şi orice valută putea fi schimbată în aur, reschimbată apoi în moneda naţională - valorile principalelor valute erau
fixe în raport cu valoarea aurului (cursuri fixe):
 reprezintă forma clasică a etalonului aur (etalon-aur clasic) ;
 aurul circulă, în interiorul ţării, sub formă de monede precum şi în relaţiile cu alte state;
 baterea monedelor, de aur, în cadrul acestui sistem, este nelimitată;
 în circulaţie există bancnote liber convertibile în aur, la preţul stabilit de către stat;
 masa monetară se adapta la necesităţile economiei prin baterea monedelor de aur.

32
Instaurat prin Conferinţa Monetară Internaţională, sistemul şi-a propus: stabilitatea cursului monedelor şi o
echilibrare automată a balanţelor de plăţi externe Mecanismul teoretic de reglare automată: ţările cu deficit de
balanţa de plăţi (ţările importatoare cu ieşire netă de aur) → diminuare masă monetară → preţuri interne scăzute
→ exporturi mai ieftine, importuri mai scumpe → rectificare balanţa de plăţi. În practică: manipularea şi
creşterea dobânzilor interne → intrarea banilor → reducerea cererii interne pt bunuri (creşterea depozitelor
bancare) → reducerea importurilor şi echilibrarea fluxurilor de capital pe TS. Ajustarea s-a realizat pe seama
modificării producţiei şi a ocupării forţei de muncă]. Sistemul monetar bazat pe acest etalon era rigid şi
presupunea existenţa unor stocuri de aur şi cheltuieli de circulaţie importante. Insuficienţa cantităţii de aur,
instalarea hiperinflaţiei în ţările cu mari datorii de război, revenirea la politicile comerciale protecţioniste au
condus la renunţarea la acest etalon, la începutul Primului Război Mondial.
Sistem bazat pe etalonul aur – lingouri (Gold bullion standard) se caracterizează prin:
 în circulaţie se află bancnote convertibile în lingouri (1 lingou = 400 uncii =12,44 kg aur);
 convertibilitatea era limitată (doar sumele care au valoare cel puţin egală cu un lingou: 1557 £ în Anglia
în 1925, şi 215.000 FF în Franţa în 1928);
 aurul era folosit în relaţiile de plată internaţionale;
 băncile de emisiune încep să concentreze cantităţi importante de aur monetar;
 rolul băncilor centrale consta în intervenţiile pentru echilibrarea masei monetare, funcţie de variaţia
stocului de aur. În perioada crizelor economice, sistemul devine instabil;
 bancnotele convertibile aveau acoperire în aur monetar, numai în proporţie de 30%-40%;
Sistemul a avantajat doar categoriile bogate şi deţinătorii de sume importante; de aceea a funcţionat o perioadă
scurtă de timp.
Sistem bazate pe etalonul aur-devize (Gold exchange standard) (1944-1973)→ Sistemul Monetar
Internaţional de la Bretton Woods – primul sistem monetar bazat pe acord internaţional:
 moneda aflată în circulaţie este garantată atât cu aur cât şi cu titluri de creanţă exprimate în valută
(devize).
 în circulaţie existau numai bancnote convertibile în devize, care erau, ulterior, convertibile în aur (nu era
necesar o legătură directă între cantitatea de monedă aflată în circulaţie şi cantitatea de aur monetar
deţinut de banca centrală);
 instituţionalizarea acestui etalon monetar s-a realizat în cadrul Conferinţei Monetare şi
Financiare Internaţionale de la Bretton Woods, SUA (1944) - primul adevărat sistem monetar
internaţional;
Planul lui Harry Dexter White Planul lui John Maynard Keynes
Proiect preliminar de schiţă a unei propuneri pentru Propuneri pentru o Uniune de clearing internaţional
un fond internaţional de stabilizare a Naţiunilor Unite
şi Asociate
consilier al ministrului de finanţe al SUA de la Trezoreria Marii Britanii
preocuparea Statelor Unite de a restaura libertatea reconstrucţie a economiilor occidentale, bazată pe
tranzacţiilor şi plăţilor internaţionale promovarea creşterilor economice şi ocuparea deplină
a forţei de muncă
instituirea Fondului monetar internaţional, capital Uniunea de cliring: o super – bancă centrală, ţările
format prin subscrierile ţărilor membre (30 % în aur, membre trebuiau să primească o cotă de monedă
restul în monedă naţională), unitatea de cont fondului scripturală, proporţională cu volumul comerţului său
– unitas: egală cu greutatea în aur a 10 dolari, paritatea exterior în ultimii ani dinaintea războiului, monedă
în aur fixă. scripturală internaţională definită în aur - bancor
prevedea: eliminarea restricţiilor valutare, (excepţie asigure compensarea multilaterală a creanţelor băncilor
cele promovate de Fond), împuternicit să stabilească şi centrale
să modifice cursurile valutare ale ţărilor membre.
s-au preluat în declaraţia comună numai acele mecanisme care corespundeau ideilor SUA
Funcţionarea sistemului: era bazat pe existenţa a două etaloane: aurul şi dolarul american, iar fiecare valută
deţinea un curs de schimb fix (marjele admise de fluctuaţie ±1% în raport cu paritatea sau cursul oficial) în
raport cu dolarul, care avea o paritate metalică definită în 0,888671 grame aur fin (la preţul de 35$ uncia = 31,05

33
grame), dolarul unitate de cont cu conţinut precis şi unic în aur (S.U.A. deţineau cca. 2/3 din rezervele mondiale
de aur).
Apariţia fenomenelor de criză monetară din 1968: modificările de curs ale principalelor monede europene,
majorarea preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului; au determinat
reforme: se suspendă convertibilitatea dolarului în aur  demonetizarea aurului (1971, preşedintele Nixon, SUA),
dolarul este devalorizat principalele monede sunt reevaluate, D.S.T. devine principalul instrument de rezervă, se
lărgesc marjele de fluctuare între monede (2,25%) şi se adoptă cursuri flotante (valoarea valutelor erau
stabilite de forţele pieţei globale, adică de cererea şi oferta mondială, funcţie de schimburile zilnice de pe piţele
valutare) (1976, Kingston, Jamaica) – se recomandă ţărilor membre să-şi definească monedele în raport cu o
monedă coş compozit; mecanismul: deficit al balanţei comerciale → cerere de devize pentru finanţarea
importurilor → ofertă de monedă naţională → reducerea cursului → favoriza exporturile].
2. SISTEME MONETARE NEMETALISTE
Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului din definirea unităţii monetare,
respectiv definirea monedelor se realizează faţă de valuta altei ţări sau faţă de o monedă coş (DST), conform
sistemului monetar actual. Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de cumpărare.
Indicele puterii de cumpărare: raport invers al indicelui preţurilor de consum, permite cuantificarea cantităţii de
bunuri şi servicii care pot fi achiziţionate cu o unitate monetară. Atunci când indicii preţurilor de consum
calculaţi la nivelul unei ţări, se compară cu indicii altor se determină paritatea puterii de cumpărare, ce permite
determinarea nivelului orientativ al cursului de schimb dintre monedele ţărilor analizate. (dacă indicele
preţurilor de consum în SUA este în anul n de x%, iar în Germania y%, paritatea puterii de cumpărare
calculată prin raportul x/y şi indică un ritm diferit de evoluţie a preţurilor şi o scădere (x/y<1) sau creştere
(x/y>1) a puterii de cumpărare a monedei germane faţă de $ de x/y).

,
Sistemul monetar internaţional actual, caracterizat prin expansiunea extensiunii şi intensităţii fluxurilor şi
reţelelor financiare este rezultatul schimbărilor majore: prăbuşirea sistemului Bretton-Woods, apariţia pieţei
eurovalutare, şocurile petroliere, dereglementările pieţelor financiare, schimbările tehnologice; urmate de
înclinaţia puternică a statelor către îndatorare externă, pe seama împrumuturilor; din 1990: perioadă de
globalizare financiară, trecere la o economie a speculaţiei, crize financiare.
Sistemul monetar internaţional contemporan are ca obiectiv să asigure, prin furnizarea stabilităţii monetar-
valutară globale, o bună alocare a resurselor pe plan mondial; respective să permită o funcţionare flexibilă a
economiilor naţionale şi a relaţiilor economice internaţionale, favorizând absorbţia posibilelor dezechilibre
interne sau externe.
Fluxurile financiare s-au diversificat: ISD, împrumuturi bancare internaţionale, obligaţiuni internaţionale,
acţiuni, noi instrumente financiare derivate, tranzacţii în valute străine; volumul şi diversitatea importantă sunt
oferite la preţ relativ scăzut şi cu tranzacţii în timp real. Centrele de afaceri de pe piaţa valutară sunt: Londra,
Tokyo, New York, Hong-Kong, Frankfurt, Zurich, Paris, realizând tranzacţii continue 24 din 24.
Au apărut fondurile „eurodolari”: autorităţile sovietice depuneau dolari în băncile europene în locul celor
americane, de frica ca banii lor să fie blocaţi, iar băncile europene în loc sa le transforme în valuta naţională, le
împrumutau, formând o uriaşă piaţă a eurovalutelor (xenodevize) şi a euroobligaţiunilor pentru contractarea
împrumuturilor, creând o tensiune asupra sistemului.
Funcţionarea sistemului:
 Se elimină aurul şi dolarul ca etalon monetar şi se înlocuiesc cu DST-uri (aranjamente internaţionale
valutare, unitate de cont, creat în 1969, , coşul valutelor convertibile cele mai utilizate în schimburile
comerciale internaţionale (iniţial s-a bazat pe 16 monede, din 1981 pe 5, din 1999 pe 4), cursul DST în
raport cu valutele din coş este publicat zilnic de FMI).

34
 Statele componente ale sistemului monetar internaţional pot alege un anumit tip de curs valutar, inclusiv
flotant (majoritar: curs flexibil impur: băncile centrale intervin uneori pe pieţele valutare pentru a influenţa
evoluţia cursurilor de schimb în direcţia dorită.)
 Convertibilitatea capătă caracteristici de piaţă pe fondul necesităţii desfiinţării restricţiilor valutare în
domeniul plăţilor şi transferurilor.
 Asigurarea unei lichidităţi internaţionale la nivelul necesităţilor .
 Convenirea sau acceptarea unor mecanisme de ajustare a dezechilibrelor balanţelor de plăţi externe ale
ţărilor din sistem.
Caracteristicile sistemului monetar prezent:
 este în prezent un sistem tripolar, cu tendinţa de a deveni bipolar (centrat pe dolar-euro).
 politica valutară îmbrăţişată de majoritatea statelor lumii este una de flotare dirijată a cursului.
 dereglementarea activităţii bancare în toate ţările dezvoltate a condus la extinderea internaţionalăzării şi
transnaţionalizării acestora, la dezvoltarea pieţei eurovalutelor.
 au crescut interconexiunile dar şi s-au autonomizat sistemul monetar, sistemul financiar şi sistemul comercial
internaţional, ratele dobânzilor şi cursurile de schimb sunt tot mai volatile.
 creşterea instabilităţii cursurilor valutare creşte riscul producerii unor crize valutare în lanţ.
 dominarea pieţei de către marii investitori instituţionali.

Mecanism teoretic: ajustarea balanţei la şocurile externe automat prin modificarea cursului valutar pe pieţele
internaţionale. În realitate, ca urmare a implicării statelor naţionale, prin diferite politici naţionale: majorarea sau
reducerea rezervelor oficiale, intervenţii pe piaţa valutară pentru influenţarea cursului de schimb, instrumente de
politică monetară (rata dobânzii) sau de politică comercială.

Piaţa financiară globală poate fi definită ca o reţea de pieţe strâns interconectate prin sisteme de comunicare
extrem de sofisticate, pieţe care sunt parţial suprapuse. Se referă majoritar la pieţele de capital. Pieţele de capital
mature sunt pieţe locale sau regionale situate în ţările dezvoltate. Toate au o vechime istorică apreciabilă, şi se
caracterizează printr-un volum important al tranzacţiilor bursiere derulate şi de titluri cotate, prin complexitatea
operaţiunilor, precum şi printr-un grad relativ ridicat de stabilitate: bursele de valori sau de mărfuri New York
Stock Exchange, Chicago Board of Trade, London Metall Exchange, London Stock Exchange, Tokyo Stock
Exchange, bursele reunite de la Paris, Bruxelles şi Amsterdam.
Globalizarea financiară a fost determinată de:
 fenomenele de dereglementare a activităţilor financiar-bancare în ţările dezvoltate
 dezintermedierea, fenomen constând în modificarea atribuţiilor băncilor comerciale
 fenomenul de defragmentare a pieţei
 electronizarea şi informatizarea pieţelor financiare → interconectarea pieţelor
 diferite tipuri de instituţii financiare se transformă în mod treptat în investitori globali
 economisirea îmbracă din ce în ce mai mult forma plasamentelor financiare, patrimoniile menajelor
incluzând într-o tot mai mare măsură deţinerea de titluri financiare.
 amplificarea fenomenului de inovare financiară.

INSTITUŢIILE SISTEMULUI MONETAR INTERNAŢIONAL

La conferinţa Bretton Woods, New Hampshire, 1944 au fost prevăzute şi create două importante instituţii
interguvernamentale, organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite: Fondul Monetar Internaţional
(F.M.I.) activează în domeniul valutar şi al echilibrului balanţei de plăţi, şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.) în domeniul dezvoltării economice prin investiţii. Scopul lor principal
comun fiind consolidarea cooperării economice internaţionale şi crearea economiei globale mai stabile şi
prospere.
Paradox: FMI funcţionează ca o bancă, punând la dispoziţia membrilor săi credite pe termen scurt, iar Banca
mondială, ce acordă membrilor săi împrumuturi pe termen lung, funcţionează ca un fond.
Elemente comune: au aproape aceeaşi membri, au întâlniri anuale comune, îşi au sediile în Washington D.C.
faţă în faţă pe aceeaşi stradă. Suprapunerea funcţiilor: în găsirea soluţiilor pentru reducerea datoriilor ţărilor
supraîndatorate: BM şi-a focalizat atenţia de la finanţarea unor proiecte de dezvoltare, la susţinerea unor

35
programe de reformă economică, iar FMI a acordat o atenţie reformei structurale alături de ajustarea balanţei de
plăţi.
Deosebiri:
 ORIGINE
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL BANCA MONDIALĂ
Conferinţa de la Bretton Woods, 1944, 44 state: acordarea Conferinţa de la Bretton Woods, 1944, 44 state: o
de asistenţă financiară (din contribuţia ţărilor membre) nouă abordare: susţinerea reconstrucţiei şi dezvoltării
ţărilor care se confruntă cu probleme în domeniul balanţei a tuturor ţărilor membre, în special susţinerea
de plăţi (reducerea duratei şi intensităţii dezechilibrelor) procesului de creştere şi dezvoltare economică a
ţărilor în curs de dezvoltare
prim obiectiv inclus şi în agenda iniţială descoperire a conferinţei, idee intervenită pe parcurs,
ca posibilitate suplimentară, („nu-i putem găsi un
nume, tipul de acţionari, natura subscripţiilor,
excluderea oricăror depozite pe termen scurt, faptul că
este o instituţie cu scop nelucrativ”)
Bazat pe Planul White Nu a beneficiat de atenţia experţilor → intervine
Keynes
Activitate oficială din 1946 martie Activitate oficială din 1945 decembrie
rol în mecanismele monetare rol în mecanismele de finanţare a dezvoltării
economice: instituţie financiară internaţională şi de
dezvolatre industrială

 SISTEMUL şi OBIECTIVE
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Sistemul:
- cursuri de schimb fixe: paritate artificială fixă în raport
cu aur, menţinerea parităţii în marja de fluctuaţie 1%
- evitarea: subordonării activităţii economice interne
stabilităţii cursului de schimb, sau sacrificarea
stabilităţii internaţionale pentru politici interne
- rol central al SUA: asigurară funcţionarea sistemului:
Rezerva Federală – bancherul sistemului, dolarul –
temelia sistemului monetar convertibil în aur, balanţa
de plăţi – sursa lichidităţilor internaţionale
Erodarea şi reforma sistemului:
- inflaţia, speculaţiile valutare, instabilitatea monetară în
creştere au sporit, SUA au început să-şi transfere
costurile politicilor externe în seama altor ţări
- suspendarea convertibilităţii dolarului în aur, impunerea
etalonului dolar
- 1971: marje de fluctuaţie majorat la 2,5%, cursuri de
schimb flotante
- 1976: ţările adoptă propriile dispoziţii privind moneda
şi cursul de schimb, aurul este exclus, se extinde DST
Principii:
• ţările membre trebuie să se abţină de la folosirea
cursurilor de schimb pt ajustare a balanţei de plăţi
• ţările membre trebuie să intervină pe pieţele valutare
pentru a contracara fluctuaţiile perturbatoare pe TS
• politicile de intervenţie ţărilor membre să nu lezeze
interesele celorlalţi membri.
Obiective:
BANCA MONDIALĂ
Grupul Băncii Mondiale include:
 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD);
 Asociaţia pentru Dezvoltare Internaţională
(ADI, 1960);
 Corporaţia Financiară Internaţională
(CFI,1956)
 Agenţia de Garantare Multilaterală a
Investiţiilor (AMGI, 1985)
 Centrul Internaţional pentru Rezolvarea
Disputelor Investiţionale (CIRDI, 1966).
Principii BIRD:
• sprijinul acordat ţărilor membre în curs de
dezvoltare, cu fonduri pentru reconstrucţie şi
dezvoltare (credite şi împrumuturi) pentru progresul
economic şi social
Obiective CFI (catalizator):

36
 oferă cadrul organizatoric pentru consultare şi
cooperare în problemele monetare internaţionale;
 menţinerea disciplinei şi asigurarea de asistenţă în
sistemul multilateral de plăţi şi eliminarea restricţiilor în
schimburile internaţionale;
 suport de încredere pentru ţările membre: împrumuturi
temporare a resurselor Fondului, în scopul ajustărilor
corecte în balanţele de plăţi, fără a recurge la măsuri
distructive.
- supervizarea funcţionării sistemului monetar
- în caz de dezechilibru fundamental: îngăduia unei ţări
să-şi modifice cursul de schimb
- a încerca rezolvarea dezacordului dintre autonomia
internă a statelor şi necesitatea de stabilitate
internaţională
- posibilitatea ţărilor de a implementa politici de
stimulare a creşterii ţării fără afectarea stabilităţii
monetare internaţionale
- 1976: FMI doar supraveghează politicile de rate de
schimb valutar
- sistemul nu mai funcţionează, instituţia există
 STRUCTURA ORGANIZATORICĂ
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Membrii: 186
- originari: fondatori care au ratificat Acordul de
înfiinţare ăn data de 1945
- alţi membrii: care au aderat după
- orice ţară se poate retrage pe baza unui aviz scris
- Rezerve valutare: fiecare ţară membră subscrie o cotă:
din care 25% se varsă în DST/dolar şi 75% în propria
monedă
- Cota de participare: în funcţie de volumul comerţului
exterior, mărimea venitului naţional şi a resurselor
valutare ale ţărilor membre (nivel de dezvoltare şi
potenţial), se revizuiesc la 5 ani: parte proporţională, şi
parte selectivă sau chiar majorare specială
- mărimea cotei determină mărimea votului: fiecare ţară
membră dispune de 250 de voturi de bază, plus câte un
vot în plus pentru fiecare 100 000 DST subscrişi →
gradul în care se poate apela la finanţare şi valoarea
creditului
Structură organizatorică: 2300 funcţionari
- Consiliul guvernatorilor: accepatre/retragere membrii,
modificare statut, acorduri de cooperare
- Consiliul executiv: decide măsurile de politică curentă
(compus din 24 directori, preşedintele reprezentantul cu
cele mai multe voturi)
- Director executiv: funcţionar internaţional, prezidează
Consiliul, conduce activitatea, managerul personalului
37
 de a stimula expansiunea economică, încurajând
dezvoltarea întreprinderilor particulare cu caracter
productiv din regiunile mai puţin dezvoltate fără
garanţii guvernamentale – proiecte industriale
 stimularea sectorului privat, încurajare iniţiative şi
investiţii particulare
 o bancă de investiţii asumând riscurile firmelor
Obiectiv AMGI:
 sprijinirea ţărilor în curs de dezvoltare pentru
stimularea ISD productive, cadru de încredere
Obiectiv ADI:
 sprijinirea ţărilor cele mai sărace prin împrumuturi
pe TL (max 40 ani, perioadă de graţie 10 ani), fără
dobânzi
BANCA MONDIALĂ
Membrii BIRD: 185: orice ţară dacă acceptă regurile
de conduită în finanţările internaţionale, este membru
FMI şi subscrie o contribuţie financiară
Membrii CFI: 180: condiţie membru BIRD
Membrii ADI: 166
Membrii CIRDI: 155
BIRD :
- fondul financiar: se constituie din subscripţiile
membrilor, în funcţie de situaţia economică şi
financiară a ţării, în corelaţie cu cota de participare la
FMI.
- fiecare stat membru dispune de un număr egal de
voturi: 250, la care se adaugă câte un vot pentru
fiecare parte subscrisă (cine plăteşte hotărăşte)
- creşterile de capital: creşteri generale det de
creşterile împrumuturilor; creşteri selective: pentru a
oferi selectiv, părţi şi greutate în decizie anumitor
membri, funcţie de locul relativ în economia mondială
- principalii acţionari: SUA, Japonia, Germania,
Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada (50%)
Structură organizatorică BIRD: 4600 funcţionari
- Consiliul guvernatorilor: fiecare ţară membră are un
membru, analiza raporturilor, probleme strategice,
apărarea intereselor Băncii şi a creditorilor
- Consiliul Administratorilor: conducerea activităţii
generale, 22 membrii – exponenţi a ţărilor şi
grupurilor de ţări
- Directoratul: conducerea operaţiunilor bancare
Structura CFI: 450 angajaţi, personal propriu de

Decizii: principiul consensului, veto: 85% sau SUA
singur
 FUNCŢII ŞI MECANISME
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL
- mecanismul de creditare: condiţionare: funcţie de
gravitatea deficitului condiţiile devin mai severe (măsuri de
austeritate: politici economice pt redresarea deficitului
intern şi extern)
- programe de ajustare: modalităţi de corectare a
dezechilibrelor balanţei de plăţi: împrumuturi, manevrarea
dobânzii, control/relaxare transfer valutar, modificare taxe
vamale şi stimulare export
- resurse disponibile: resurse necondiţionate: prima tranşă
de credit - 25% din cota de participare; resurse asociate
unei condiţionări slabe dar în creştere; şi resurse asociate
unor condiţii de obţinere mult mai severe.
- solicitarea creditului: prin scrisoare de intenţie: tipul
creditului, programul de reabilitare, obiective, termene →
resursele sunt furnizate pe măsura îndeplinirii
angajamentelor asumate
- practic: beneficiarul cumpără cu moneda naţională a unei
sume într-o monedă acceptată sau DST, la scadenţă prin
rambursare (credit+dobândă) răscumpără suma în monedă
naţională.
FUNCŢIA FINANCIARĂ
Mecanisme şi facilităţi de creditare
 Tranşa de rezervă: rezerva constituită din cota de
participare, creanţa ţării asupra FMI, oricând utilizabil,
nefiind efectiv o creditare
 Mecanismul normal de creditare(Acord stand-by):
destinată dificultăţilor temporare eliberarea sumei totale
din cota de participare în patru tranşe de credit (25%),
tranşele următoare (superioare) fiind funcţie de eforturi
depuse
 Mecanismul lărgit de creditare(Extended Fund
Facility): destinat dificultăţilor structurale, necesită
prezentarea unui program pe TM, se poate trage eşalonat
190% din cota de participare, rambursabil în 4 -10 ani
 Politica de acces lărgit: finanţări suplimentare
destinat dezechilibrelor grave, condiţi de acordare severe,
comision funcţie de costul împrumutului a FMI, până la
300% din cota de participare, rambursabil în 3-7 ani
38
execuţie, administrativ depinde de BIRD
Structura ADI: - state dezvoltate: furnizori de fonduri:
22 state, 95%, în monedă liber convertibil; - state în
curs de dezvoltare: 115, cu cote simbolice, 10%
monedă liber convertibil, 90% monedă naţională.
Decizii: principiul consensului, administratorii
consultă guvernele
BANCA MONDIALĂ
MODALITATE DE LUCRU CFI:
- activităţi: investiţii, crearea de întreprinderi,
program de pieţe financiare, constituirea de
sindicate de finanţare, asistenţă tehnică
- finanţează proiecte de dezvoltare a întreprinderilor
productive prin: investiţii directe, furnizare
asistenţă tehnică, obţinere capital suplimentar
- asistenţă tehnică pentru organizarea burselor
naţionale
ACOPERIRE RISCURI AMGI:
- riscurile de transfer (restricţii guvernamentale),
riscul pierderilor (privare investitori de drepturi),
denunţarea unui contract, riscuri de conflicte.
CREDITARE ADI
- acordă credite numai guvernelor statelor membre,
ajutor bilateral sau prin bănci regionale de
dezvoltare
- conturile sunt alimentate de ţări bogate prin
contribuţie iniţială, reîntregite de rambursări
- ţările primitoare: PNB/loc: permis 940$,
operaţional 580$, efectiv 400$ → reclasare: credite
BIRD
- rambursare: 10 ani graţie, 10 ani 1%/an, 30 ani
3%/an: condiţii preferenţiale, donaţii 80%,
comision 1,25%
CREDITARE BIRD
- maniera de împrumut: clasică, funcţie de
condiţiile pieţei, însă premergător: analiză
economică, pe baza unui proiect cu grad acceptabil
de rentabilitate asigurând rambursarea creditului
(indicatori macroecon)
- constituirea de fonduri: de 85% împrumuturi şi
15% fonduri proprii.
- alocarea de fonduri: atitudine prudenţială (altfel
lipsă de încredere furnizori şi beneficiari); gradul de
angajare a fondurilor: valoarea împrumuturilor
aprobate este limitată de multiplicatorul 1 la 1:
totalul împrumuturilor nu poate depăşi întregul
capital subscris, rezervele şi beneficiile;
împrumuturile să fie garantate de către stat
indiferent de beneficiar; să se asigure că ţara nu
poate obţine împrumutul de pe piaţa de capital, în
condiţii acceptabile pentru nivelul său de dezvoltare
Facilităţi speciale (PNB/loc) → procedura de reclasare: asistenţă
 Mecanismul de finanţare compensatorie: în cazul tehnică, managerială, pt măsuri politice;
diminuării încasărilor din export sau creşterea - destinată proiectelor specifice de reconstrucţie şi
cheltuielilor de import, 95%, din resurse proprii FMI dezvoltare, se urmăreşte ca să nu se încerce să se
 Mecanismul de finanţare a stocurilor temporale: schimbe destinaţia fondurilor alocate
pentru participări la acorduri de formare a stocurilor - fiecare proiect al Băncii constituie o operaţiune
temporarre, 35%, din resurse proprii FMI distinctă, cu o evaluare proprie, cu negocierea
 Facilitatea de ajustare structurală: pentru programe separată a condiţiilor împrumutului respectiv
de reformă economică, condiţii favorabile-rata dobânzii - Banca finanţează 30% din valoarea proiectului de
0,5%, pe termen de 10 ani, din amortizarea impact economic (big push), restul de ţară
împrumuturilor precedente - Ciclul unui proiect: Cercetarea şi definirea
 Facilitatea de ajustare structurală extinsă: asistenţa proiectului (regula primul venit, împrumuturi
ţărilor slab dezvoltate pentru creştere economică şi releu)→ Pregătirea proiectului (aducere în stadiul
balanţă de plăţi funcţionale, 190%, pe 3 ani realizabil de către solicitant)→ Evaluarea
 Facilitarea de transformare sistemică: pentru ţările proiectului (tehnic, economic, comercial, financiar,
în tranziţie, 50%, 2 tranşe, termene flexibile. gestionar, organizatoric)→ Negocierea
împrumutului (Acordul de împrumut)→ Controlul
realizării proiectului (de Bancă)→ Evaluarea
retrospectivă (măsura exploatării proiectului)
FUNCŢIA DE REGLARE
Funcţia de supraveghere şi consultanţă: vizite, discuţii,
monitorizare sistematică, examinări a politicilor statelor şi
starea economiei mondiale (ţările industrializate: contribuie
substanţial, dar folosesc puţin creditarea)
Funcţia de gestionare a supraîndatorării: datoriile uriaşe a
ţărilor în curs de dezvoltare: mecanisme de soluţii cu ţările
debitoare şi de intervenţie a creditorilor: reeşalonarea
datoriilor, reducerea dobânzilor şi taxelor şi acordarea de
finanţări suplimentare (FMI garant moral)
Funcţia de asistenţă tehnică şi training: sprijină efortul
propriu al ţărilor de implementare a unor soluţii viabile de
dezvoltare economică şi socială, 17% din CH proprii
Asistenţa de urgenţă legată de dezastrele naturale şi
situaţiile postconflictuale: acordat ţărilor cu probleme
economice în urma unor dezastre naturale sau conflicte, nu
sunt supuse criteriilor de performanţă, 25% din cotă, termen
1-5 ani.
Credite pe termen scurt, din cotele de participare ale ţărilor Credite pe termen lung, din subscripţii ale ţărilor
membre şi împrumuturi de la ţările dezvoltate. membre şi în principal împrumuturi de pe pieţele
internaţionale de capital

39