CAP V.

CALCULUL SCHIMBĂTORULUI DE CĂLDURĂ

5.1 Calculul schimbătorului de căldură

5.1.1 Breviar de calcul

Prin tema de proiectare, s-a cerut proiectarea unui schimbător de căldură cu plăci, cu
următoarele date tehnice :
• Sarcina termică :Q=2000 [kW]
• Agentul termic primar : t’1=82 [ºC]
t’’1= 72 [ºC]
• Agentul termic secundar: t’2= 36 [ºC]
t’’2=40 [ºC]
• Randamentul termic: η= 99,7 [%]
Căldura specifică masica: cp1=cp2=4,186 [kJ/kgK]

5.1.2 Calcul termic preliminar

Qut = 2000 kW
t’1= 82 ºC
t’’1= 72 ºC
t’2= 36 ºC
t’’2= 40 ºC
η= 99,7 %
cp1=cp2= 4,186 kJ/kgK
 Diagrama variatiei temperaturilor cu suprafaṭa de schimb de căldură pentru circulaṭia ȋn
contracurent

Din diagrama variatei temperaturilor calculam diferenṭa maximă, respectiv minimă de

temperatură ȋntre agenṭii termici (primar si secundar).
Δtm = 82 - 40 = 42 ºC
ΔtM = 72 –36 = 36 ºC
Diferenţa de temperatură medie logaritmică pentru circulăṭia ȋn contra curent se calculează
cu relaṭia:
∆𝑡𝑚 − ∆𝑡𝑀
∆𝑡𝑚𝑙 = = 39 °𝐶
∆𝑡𝑀
𝑙𝑛 ∆𝑡
𝑚

Din ecuaṭia de de bilanṭ termic se determină debitele agentului termic primar, respectiv
secundar:

𝑄𝑢𝑡 = η𝑖𝑧 · 𝑐𝑝1 · (𝑡1′ − 𝑡1′′ ) = 𝑐𝑝2 · (𝑡2′′ − 𝑡2′ ) = 𝑘 · 𝑆0 · ∆𝑡𝑚 [𝑊]
𝑄𝑢𝑡 2000 𝑘𝑔
𝐺1 = ′ ′′ = = 4,173 [ ]
η𝑖𝑧 · 𝑐𝑝1 · (𝑡1 − 𝑡1 ) 0,997 · 4,186 · (82 − 72) 𝑠
G1 =4.173[kg/s]

𝑄𝑢𝑡 2000 𝑘𝑔
𝐺2 = ′′ ′ = = 16,744 [ ]
𝑐𝑝2 · (𝑡2 − 𝑡2 ) 4,186 · (40 − 36) 𝑠
 G2 = 16,744 [kg/s]
Se calculează o suprafaṭă de schimb de caldură aproximativă ( se alege k~4000 W/m2K)
𝑄𝑢𝑡 2000 · 103
𝑆′0 = = = 12,82 [𝑚2 ]
𝑘 · ∆𝑡𝑚𝑙 4000 · 39
Se aleg dimensiunile plăcilor având ca indicaṭie dimensiunile plăcilor din tabelul 1 din
ANEXA 1din Indrumarul de proiectoare: Schimbătoare de căldură.
Alegem Placa Tip VICARB – ALFA LAVAL tipul V20 cu următoarele caracteristici:
 Suprafaṭa de schimb de căldură: s=0,28m2;
 Înălṭimea: H=1,052 m;
 Lăṭimea: L=0,393 m;
 Orificii: d=0,1m;
 Lăṭimea garniturii: g=0,006m

Determinarea numărului de plăci:

,
𝑆 ′0 ,
𝑆′0 10,25
𝑁 −2= => 𝑁 = + 2 => 𝑁 , = + 2 = 38.2
𝑠 𝑠 0,28
(N’-2) – numărul de plăci care participă la tansferul de căldură (din totalul N’ de plăci, cele
de capăt sunt scăldate de agent termic doar pe o singură parte.
Pentru aflarea numărului de plăci se rotujeṣte la număr impar.
N’ = 39
𝑁 , −1 38
Numărul de canale pe circuit va fi: 𝑛= = = 18 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑖𝑡𝑒
2 2
𝐺
Se calculează viteza pe un circuit cu formula: 𝑤 = 𝑛·𝜌·𝐴

- unde A este secṭiunea de circulaṭie ȋntre 2 plăci ṣi se calculează cu formula:

A = g · L = 6 · 10−3 · 0,393 = 2,358 · 10−3 [𝑚2 ]

Se calculează vitezele pe cele 2 circuite cu formulele:

𝐺1 4,173
𝑤1 = = = 0,1 [𝑚/𝑠]
𝑛 · 𝜌 · 𝐴 18 · 10 · 2,358 · 10−3
3
 𝐺2 16,744
𝑤2 = = = 0,4 [𝑚/𝑠]
𝑛 · 𝜌 · 𝐴 18 · 10 · 2,358 · 10−3
3

5.1.3 Calcul termic definitiv

Din calculul termic preliminar s-au stabilit:

● dimensiunile plăcilor: 0,28m2 ;
● numărul de plăci: N’=39
● vitezele agenṭilor termici: w1=0,1 m/s ṣi w2=0,4 m/s
● numărul de circuite ; n=18
●
Se urmăreṣte determinarea cu exactitate a coeficientului global de transfer de căldură, a
suprafeṭei exacte ṣi a numărului real de plăci.

a. Se calculează temperaturile medii ale agenṭilor termici:

𝑡1′′ + 𝑡1′ 82 + 72
𝑡𝑚1 = = = 77 °𝐶
2 2
tm1 =77 [0C]
𝑡2′′ + 𝑡2′ 36 + 40
𝑡𝑚2 = = = 38 °𝐶
2 2

tm2 =38 [0C]

Cu temperaturile tm1 ṣi tm2 , din Anexa 5 se determină mărimile caracteristice ρ, λ, cp, ν,

Pr ale agenṭilor termici.

Din ANEXA 1 se interpolează valorile pentru temperatura de 77 se iau valorile cuprinse

Intre 70 şi 80 °C
 80 –70 = 10 [0C] 334.6000-293.00626=41.6
𝑖 = 𝑐𝑝 · 𝑡
𝑖 322,322 𝐾𝐽
𝑐𝑝1 = = = 4,186 [ ]
𝑡 77 𝑘𝑔𝐾
Se interpolează valorile:
10…………………….41,6
7…………………….. x
41,6·7
𝑥= = 29,12 334,6+29,12=363,72 kj/kgK
10

ρ1– 77 [0C]
80 –70 = 10 [0C] 977,7 – 971,8 = 5.9
10……………………….. 5.9
7…………………………..x

5.9 · 7 𝑘𝑔
𝑥= = 4,13 => 977,7 − 4,13 = 973,57 [ 3 ]
10 𝑚

λ1– 77 [0C]
80 –70 = 10 [0C] 0,6745-0,6676=0,0069

10……………………….. 0,0069
7…………………………..x
0,0069 · 7
𝑥= = 0,00483 => 0,6676 + 0,00483 = 0,67243 [𝑊/𝑚𝐾]
10

ν1– 77 [0C]
80 –70 = 10 [0C] 0,415-0,366=0,049
10………………………..0,049
7…………………………..x
0,049 · 7
𝑥= = 0,0343 => 0,415 − 0,0343 = 0,38 · 10−6 [𝑚2 /𝑠]
10

Pr1– 77 [0C]
80 –70 = 10 [0C] 2,55-2,25=0,3
10……………………….. 0,3
7…………………………..x

0,3 · 7
𝑥= = 0,21 => 2,55 − 0,21 = 2,34
10
Din ANEXA 1 se interpolează valorile pentru temperatura de 38 se iau valorile cuprinse
între 30 şi 40 °C.

40 – 30 = 10 [0C] 67,522-25,693=41,83

𝑖 = 𝑐𝑝 · 𝑡
𝑖 159,07 𝐾𝐽
𝑐𝑝2 = = = 4,186 [ ]
𝑡 38 𝑘𝑔𝐾

Se interpolează valorile:
10…………………….41,83
8…………………….. x
41,83 · 8 𝐾𝐽
𝑥= = 33,46 => 25,693 + 33,46 = 59,153 [ ]
10 𝑘𝑔

ρ2– 38 [0C]
40 – 30 = 10 [0C] 995,6-992,2=3,4
10……………………….. 3,4
8…………………………..x
 3,4 · 8 𝑘𝑔
𝑥= = 2,72 => 995,6 − 2,72 = 992,88 [ 3 ]
10 𝑚

λ2– 38[0C]
40-30 = 10 [0C] 0,6338-0,6176=0,016
10………………………..0,016
8…………………………..x
0,016 · 8 𝑊
𝑥= = 0,128 => 0,6176 + 0,128 = 0,7456 [ ]
10 𝑚𝐾

ν2– 38[0C]
40-30 = 10 [0C] 0,805- 0,659=0,146
10………………………..0,146
8…………………………..x
0,146 · 8 𝑚2
𝑥= = 0,117 => 0,805 − 0,117 = 0,688 · 10−6 [ ]
10 𝑠

Pr2– 38[0C]
40-30 = 10 [0C] 5,4- 4,3=1,1
10………………………..1,1
8…………………………..x
1,1 · 8
𝑥= = 0,88 => 5,4 − 0,88 = 4,52
10

Din interpolări rezultă următoarele mărimi fizice caracteristice pentru fiecare temperatură:
𝑘𝑔
𝒕𝒎𝟏 = 77°𝐶: ρ1=973,57 [𝑚3 ]; λ1=0,67 [𝑊/𝑚𝐾]; cp1 =4,186[KJ/kgK]; ν1=0,38 · 106 [𝑚2 /𝑠];

Pr1= 2,34
 𝑘𝑔 𝑊 𝑚2
𝒕𝒎𝟐 = 38°𝐶: 𝝆𝟐=992,88 [𝑚3 ]; λ2= 0,7456 [𝑚𝐾]; cp2 =4,186[KJ/kgK]; ν2=0,688 · 106 [ ]; Pr2=4,52
𝑠

b. Se calculează criteriile Re pentru cei doi agenţi termici

𝑤𝑙𝑐
𝑅𝑒 =
𝜗
În cazul schimbătorului de căldură cu plăci lungimea caracteristică lc se calculează cu
formula lc=2g, g se va lua din tabelul 1 ANEXA 1 din Indrumarului de proiectare, g este latimea
garniturii = 6·10-3 deci
lc= 2·6·10-3= 12·10-3mm.
𝑤1 · 𝑙𝑐 0,1 · 12 · 10−3
𝑅𝑒1 = = = 3157,89
𝜗 0,38 · 10−6
𝑤2 · 𝑙𝑐 0,4 · 12 · 10−3
𝑅𝑒2 = = = 6976,74
𝜗 0,688 · 10−6

c. Se calculează coeficienţii superficiali de schimb de căldură:

𝑁𝑢 · 𝜆 𝜂𝑓
𝛼= ; 𝑁𝑢 = 𝐶 · 𝑅𝑒 𝑚 · 𝑃𝑟 𝑛 · ( )^0,14
2𝑔 𝜂𝑝
unde: - C, m şi n sunt constante ale plăcilor, dependenţe de unghiul nervurilor (β), conform
tabelului 4 de la ANEXA 2 din Îndrumarul de proiectare.
𝜂𝑓 ; 𝜂𝑝 – – vâscozitatea dinamică la temperatura medie a fluidului şi la temperatura
𝜂𝑓
medie a peretelui, dar raportul (𝜂𝑝)^0,14 se va lua 1.

Calculele se vor efectua pentru un unghi β=120°: C=0,29; m=0,65; n=0,40.

𝑁𝑢1 = 𝐶 · 𝑅𝑒1𝑚 · 𝑃𝑟1𝑛 = 0,29 · 3157,890,65 · 2,340,40 = 76,7

𝑁𝑢2 = 𝐶 · 𝑅𝑒2𝑚 · 𝑃𝑟2𝑛 = 0,29 · 6976,740,65 · 4,520,40 = 167,2
𝑁𝑢1 · 𝜆1 76,7 · 0,67 𝑊
𝛼1 = = −3
= 4282,41[ 2 ]
2𝑔 12 · 10 𝑚 𝐾
 𝑁𝑢2 · 𝜆2 167,2 · 0,74 𝑊
𝛼2 = = −3
= 10310,66[ 2 ]
2𝑔 12 · 10 𝑚 𝐾

d. Consideraţii privind depunerile

Acest tip de schimbătoare se curată manual sau chimic.

Valorile rezistentelor conductive ale depunerilor (δ/λ) depind de natura apei. Dacă se
admite o curăţire periodică corectă, cel puţin o dată pe an aceste valori sunt redate în tabelul 3 din
ANEXA 2 din Îndrumarul de proiectare. Agentul primar 1 este apă tratată şi deci :
𝛿1 𝑚2 𝐾 𝛿2 𝑚2 𝐾
= 2 · 10−5 [ ]. Agentul secundar 2 este apă de la reţea = 5 · 10−5 [ ], iar pentru otel
𝜆1 𝑊 𝜆2 𝑊

𝛿𝑂𝐿 𝑚2 𝐾
inox = 1,2 · 10−5 [ ].
𝜆𝑂𝐿 𝑊

e. Se calculează coeficientul global de transfer de căldură:

1 1
𝑘= = −3
1 𝛿 1 1 −5 + 0,6 · 10 1
+∑ + + 2 · 10 + 1,2 · 10−5 +
𝛼1 𝜆 𝛼2 4282,41 50 10310,66
𝑊
= 3521,13[ ]
𝑚2 𝐾
𝛿 𝛿𝑝1 𝛿𝑂𝐿 𝛿𝑝2
∑ = + +
𝜆 𝜆𝑝1 𝜆𝑂𝐿 𝜆𝑝2
 f. Se calculează suprafaţa reală de schimb de căldură şi numărul de plăci. g.

𝑄𝑢𝑡 = 𝑘 · 𝑆0 · Δ𝑡𝑚 [𝑊]

𝑄𝑢𝑡 2000 · 103
𝑆0 = = = 14,5 𝑚2
𝑘 · Δ𝑡𝑚 3521,13 · 39
𝑆0 𝑆0 14,5
𝑁−2= => 𝑁 = + 2 => 𝑁 = + 2 = 51,78
𝑠 𝑠 0,28
Se rotunjeşte superior sau inferior la număr impar:
N = 51

5.2 Calculul de verificare al schimbătorului de căldură folosind programe soft

bazate pe teoria elementului finit

5.2.1 Teoria elementului finit

Principiile metodei analizei cu elemente finite.

Fenomenele fizice de acest fel sunt descrise din punct de vedere matematic de ecuaţii
diferenţiale, prin a căror integrare, în condiţii la limită date, se obţine o soluţie exactă a problemei.
Această cale analitică are dezavantajul ca este aplicabilă numai în cazul problemelor relativ simple.
Problemele care intervin în activitatea practică sunt de cele mai multe ori complexe în ce priveşte
alcătuirea fizică şi geometrică a pieselor, condiţiile de încărcare, condiţiile la limită etc., astfel încât
integrarea ecuaţiilor diferenţiale este dificilă sau chiar imposibilă.
În metoda elementului finit se utilizează, ca punct de plecare, un model integral al
fenomenului studiat. El se aplică separat pentru o serie de mici regiuni ale unei structuri continue
obţinute prin procedeul discretizării, denumite elemente finite, legate între ele în puncte numite
noduri.
Aceste elemente finite trebuie astfel concepute încât ansamblul lor să reconstituie cât mai
fidel posibil structura reală analizată. În principiu, aceste legături trebuie astfel concepute încât să
permită o convergenţă numerică către soluţia exactă, atunci când structura este discretizată în
elemente finite cu dimensiuni din ce în ce mai reduse.
Etapele de rezolvare a unei probleme cu ajutorul metodei elementelor finite

AN 1 - 1
Etapa 1. Împărţirea domeniului de analiză în elemente finite.
În această etapă analistul alege tipul sau tipurile de elemente finte adecvate problemei de
rezolvat, apoi împarte structura în elemente finite. Această operaţie, care se numeşte şi discretizare,
poate fi făcută cu ajutorul calculatorului. Tipul de element finit este definit de mai multe
caracteristici, cum sunt numărul de dimensiuni (uni-, bi-, tridimensional), numărul de noduri ale
elementului, funcţiile de aproximare asociate şi altele. Alegerea tipului de element finit are mare
importanţă pentru necesarul de memorie internă, pentru efortul de calcul impus calculatorului şi
pentru calitatea rezultatelor. Punctul de plecare pentru construcţia matematică a diferitelor metode
de elemente finite îl constituie respectarea următoarelor principii:
• utilizarea unei aproximări bazată pe folosirea de elemente mai simple, pentru care avem
la dispoziţie o soluţie;
• sporirea exactităţii calculului prin rafinarea discretizării.

Etapa 2. Constituirea ecuaţiilor elementelor finite (ecuaţiile elementale).

Comportatea materialului sau mediului în cuprinsul unui element finit este descrisă de
ecuaţiile elementelor finte denumite şi ecuaţii elementale. Acestea alcătuiesc un sistem de ecuaţii
al elementului.
Ecuaţiile elementale pot fi deduse direct, pe cale variaţională, prin metoda reziduală sau a
reziduurilor (Galerkin) sau prin metoda bilanţului energetic.

Etapa 3. Asamblarea ecuaţiilor elementale în sistemul de ecuaţii al structurii.

Comportarea întregii structurii este modelată prin asamblarea sistemelor de ecuaţii ale
elementelor finte în sistemul de ecuaţii al structurii, ceea ce din punct de vedere fizic înseamnă că
echilibrul structurii este condiţionat de echilibrul elementelor finite. Prin asamblare se impune ca,
în nodurile comune elementelor, funcţia sau funcţiile necunoscute să aibă aceeaşi valoare.

Etapa 4. Implementarea condiţiilor la limită şi rezolvarea sistemului de ecuaţii al structurii.

Sistemul de ecuaţii obţinut în urma implementării condiţiilor la limită corespunzătoare
problemei concrete este rezolvat printr-unul din procedeele obişnuite, de exemplu prin eliminarea

AN 1 - 1
Gauss sau prin descompunerea Choleski, obţinându-se valorile funcţiilor in noduri. Acestea se
numesc şi necunoscute primare sau de ordinul întâi.

Etapa 5. Efectuarea de calcule suplimentare pentru determinarea necunoscutelor secundare.

În unele probleme, după aflarea necunoscutelor primare, analiza se încheie. Acesta este de
obicei cazul problemelor de conducţie termică, în care necunoscutele primare sunt temperaturi
nodale. În alte probleme însă, cunoaşterea numai a necunoscutelor primare nu este suficientă,
analiza trebuind să continuie cu determinarea necunoscutelor secundare sau de ordinul doi.
Acestea sunt derivate de ordin superior ale necunoscutelor primare. Astfel, de exemplu, în
problemele mecanice de elasticitate, necunoscutele primare sunt deplasările nodale. Cu ajutorul
lor, în această etapă, se determină necunoscutele secundare care sunt deformaţiile specifice şi
tensiunile. Şi în cazul problemelor termice analiza poate continua cu determinarea necunoscutelor
secundare care sunt intensităţile fluxurilor termice (gradienţi termici).

Metoda elementelor finite

Fig 5.1 Discretizarea unei ecuații prin MEF Fig 5.2 Un exemplu de funcții de functii
interpolare (cu albastru)

Metoda elementelor finite (MEF) (finite element method – FEM), cunoscută în literatura
de specialitate din România și ca metoda elementului finit este răspândită în special în analiza
structurală a solidelor, dar este aplicabilă și fluidelor. Ideea metodei elementelor finite este de a
aproxima soluția ecuațiilor diferențiale cu combinații liniare ale funcțiilor diferențiale liniarizate
pe domenii mici (finite) și funcții de ponderare (funcții de interpolare).
Obținerea formulării slabe, necesare calculului numeric se poate face prin metoda Galerkin
sau prin formularea variațională. Ecuațiile diferențiale care descriu fenomenele (de exemplu
ecuațiile Navier–Stokes) se reformulează într-o formă conservativă și apoi se discretizează această
nouă formă. Este dificil de reformulat aceste ecuații astfel încât să se obțină o formă conservativă.

AN 1 - 1
Dacă însă se reușește (de exemplu pentru fenomenul modelat), calculul numeric este mult mai
stabil decât în cazul metodei volumelor finite.
Domeniul de analiză este împărțit în mici subdomenii, elemente finite. În funcție de
numărul de dimensiuni ale domeniului pot exista elemente finite unidimensionale, bidimensionale
sau tridimensionale. Pentru un element, valorile funcțiilor se calculează într-un număr discret de
puncte, numite noduri. De obicei acestea sunt plasate la extremitățile elementelor, dar nu este
obligatoriu. Mulțimea nodurilor dintr-un element determină dimensiunea unei matrice locale a
elementului. În marea majoritate a cazurilor un nod, de exemplu dintr-un colț al unui element, face
parte și din colțul altui element, astfel că este nevoie de asamblarea matricelor locale într-o matrice
globală a domeniului. Asamblarea se face cu ajutorul unei matrice de conexiuni, rezultând o
matrice a sistemului de rezolvat foarte mare, de ordinul numărului de noduri din domeniu, înmulțit
cu numărul de variabile necunoscute.
Problemele teoretice care tratează existența, unicitatea și acuratețea soluțiilor obținute prin
aproximarea prin Metoda Elementelor Finite sunt prezentate pe larg în lucrări matematice de
specialitate.

Tabel 1: Plăci tip VICARB – ALFA LAVAL

TIP
PLACA
UM V2 V4 V8 V13 V20 V28 V45 V60 V85 V100
MARIME

Suprafata
de schimb
𝑚2 0,02 0,04 0,08 0,13 0,20 0,28 0,45 0,60 0,85 1
de caldura

Inaltime(H) mm 350 500 641 739 989 1052 1472 1510 1750 2230,5

Latime (L) mm 102 125 188 242 242 393 393 540 655 540

Orificii (d) mm 20 30 49 70 70 100 100 155 200 155

AN 1 - 1
Latime mm 4,5 5 5 5,5 5,5 6 6,5 8 9 8
garniture(g)

Tabel 2: Proprietăţile fizice ale apei, pe curba de saturaţie

t ρ 𝛽 · 106 𝑖′ λ 𝑎 · 104 η · 104 𝑣 · 106 𝑃𝑟

[°C] [kg/𝑚3 ] [𝑔𝑟𝑑]−1 [kj/kg] [W/m·K] [𝑚2 /h] [Ns/𝑚2 ] [𝑚2 /s]

1 2 3 4 5 6 7 8 9

0 999.8 -0.7 0 0.5513 4.71 1788.363 1.790 13.9

10 999.6 0.95 12.03749 0.5745 4.94 1305.711 1.300 9.5

20 998.2 2.1 83.90788 0.5989 5.16 1004.544 1.000 7.0

30 995.6 3.0 25.69374 0.6176 5.35 801.477 0.805 5.4

40 92.2 3.9 67.52187 0.6338 5.51 653.346 0.659 4.3

50 988.0 4.6 209.30813 0.6478 5.66 549360 0.556 3.55

60 983.2 5.3 251.13626 0.6594 5.79 469.899 0.479 3.00

70 977.7 5.8 293.00626 0.6676 5.89 406.134 0.415 2.55

80 971.8 6.3 334.6000 0.6745 5.97 355.122 0.366 2.25

AN 1 - 1
ANEXA 2

Tabel 3: Caracteristicile apei

Caracteristicile apei 𝛿
(𝜆𝑑 ) x 105 (𝑚2 grdC/W)
𝑑

Apa de mare 5

Apa tratata 2

Tabel 4
β C m n

60° 0,14 0,60 0,33

90° 0,22 0,64 0,36

120° 0,29 0,65 0,40

150° 0,42 0,62 0,4

AN 1 - 1