Sunteți pe pagina 1din 361

Academia Navală „Mircea cel Bătrân” Constanţa

Facultatea de Inginerie Marină


Departamentul pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă
Domeniul Inginerie Electrică
Specializarea Electromecanică

INSTALAȚII ELECTRICE NAVALE


Suport de curs

TUDOR AURELIAN TRAIAN

2014
Prefaţă
Notele de curs se adresează studenţilor Facultăţii de Inginerie Marină de la
Departamentul pentru Învăţământ cu Frecvenţă Redusă, specializarea
Electromecanică Navală, dar pot fi utile şi studenţilor de la specializările
Electromecanică şi Inginerie Navală şi Management Naval şi portuar.
Notele de curs sunt structurate pe trei module (capitole), fiecare modul
având mai multe unităţi de învăţare şi tratează construcţia, principiile de
funcţionare şi operarea instalțiilor electrice de la bordul navelor,
Un modul este o parte importantă din notele de curs care cuprinde mai multe
lecţii strâns legate între ele. O lecţie pentru studenţii IFR este echivalentul unui
curs pentru studenţii de la zi. Numărul de lecţii la IFR este egal cu numărul de
cursuri la zi şi durata unei lecţii este egală cu durata cursului corespunzător (100
minute). O unitate de învăţare este un fragment din materialul didactic al
disciplinei, integrat din punct de vedere tematic. O lecţie conţine cel puţin o
unitate de învăţare, fiecare unitate de învăţare fiind independentă (conţine
informaţiile de care are nevoie studentul pentru a înţelege conţinutul ei).
Conţinutul cursurilor de la zi şi de la frecvenţă redusă este identic, cu acelaşi
ritm pentru activităţile de laborator şi seminar, dar cu înlocuirea orelor de curs cu
ore de studiu individual.

CUPRINS

INTRODUCERE
Obiectivele cursului
Concepţia curriculară
Scopul unităţilor de învăţare
Tematica unităţilor de învăţare
Bilbliografie
1. Unitatea de învăţare nr. 1
SISTEMUL ELECTROENERGETIC NAVAL
1.1. Clasificarea, structura, condiţiile şi cerinţele de calitate pentru sistemul
electroenergetic naval.
1.2. Clasificarea consumatorilor de energie electrică. Alegerea numărului şi puterii
generatoarelor electrice.
2. Unitatea de învăţare nr. 2
CENTRALE ELECTRICE NAVALE
2.1. Surse de energie electrică la nave. Sisteme de excitaţie şi stingere a câmpului
pentru generatoare sincrone.
2.2. Principiile reglării automate a tensiunii şi puterii reactive. Sisteme de
compoundare a generatoarelor sincrone.
2.3. Sisteme de reglare automată a tensiunii. Distribuţia sarcinii reactive între
generatoarele sincrone care funcţionează în paralel.
2.4. Principiile reglării automate a frecvenţei şi puterii active. Regulatoare de turaţie
cu două impulsuri, sisteme de reglare a frecvenţei în funcţie de parametrii
generatorului.
2.5. Distribuţia sarcinii active între generatoare care funcţionează în paralel.
Procedee de cuplare a generatoarelor în paralel. Metode de sincronizare.
2.6. Sincronizarea automată a generatoarelor sincrone: cu unghi constant de
anticipare şi cu timp constnat de anticipare.
3. Unitatea de învăţare nr. 3
DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE LA NAVE
3.1. Clasificarea şi calculul reţelelor electrice. Tabloul principal de distribuţie.
3.2. Protecția rețelelor electrice. Protecția generatoarelor sincrone.
4. Unitatea de învăţare nr. 4
ACŢIONAREA ELECTRICĂ A MECANISMELOR NAVALE DE PUNTE
4.1. Rolul şi elementele principale ale instalaţiei de ancorare. Diagramele de sarcină
şi alegerea electromotoarelor de acţionare.
4.2. Scheme electrice de comandă cu controler a acţionării cabestanelor de ancoră în
curent alternativ.
4.3. Schema electrică de comandă a acţionării cabestanului de ancoră cu relee şi
contactoare pentru motor asincron cu 3 viteze.
4.4. Regimul de funcţionare pentru vinciurile de încărcat. Scheme electrice de
comandă cu controler a acţionării vinciurilor de încărcat în curent alternativ.
4.5. Scheme electrice de comandă a acţionării vinciurilor de încărcat (macarale) cu
relee şi contactoare pentru motoare asincrone.

5. Unitatea de învăţare nr. 5


ACŢIONAREA ELECTRICĂ A CÂRMEI
5.1. Cerinţe de registru pentru instalaţia de guvernare. Clasificarea şi regimurile de
lucru ale mecanismelor de acţionare a cârmei. Diagrama de sarcină şi alegerea
motoarelor electrice.
5.2. Acţionarea electrică a cîrmei cu funcţionare simplă, prin contactoare cu relee, în
curent alternativ.
5.3. Acţionarea electrică a cîrmelor cu funcţionare simplă prin generator-motor.
Sisteme de urmărire pentru cârme cu funcţionare sincronizată.
5.4. Acţionarea electrohidraulică a cîrmelor cu funcţionare sincronizată.
5.5. Scheme electrice de comandă pentru acţionarea cârmelor cu funcţionare
automată.
6. Unitatea de învăţare nr. 6
ACŢIONAREA ELECTRICĂ A POMPELOR, VENTILATOARELOR ŞI
COMPRESOARELOR
6.1. Scheme electrice de comandă cu pornitoare magnetice pentru: pompa de
utilizări generale, hidrofoare şi compresoare.
7. Unitatea de învăţare nr.7
AUTOMATIZĂRI ELECTRICE PENTRU INSTALAŢIA DE TELECOMANDĂ,
PROTECŢIE ŞI SEMNALIZĂRI MOTOR PRINCIPAL
7.1. Schema de principiu a instalaţiei pneumo-electrice. Elementele schemei şi rolul
lor în funcţionarea instalaţiei. Instalaţia de forţă. Lansarea motorului. Cuplarea
reductorului. Funcţionarea. Oprirea motorului.
7.2. Schema electrică de semnalizare şi protecţie. Elementele schemei; funcţionarea.
8. Unitatea de învăţare nr. 8
AUTOMATIZĂRI ELECTRICE PENTRU CALDARINE NAVALE
8.1. Caracteristici generale. Elementele sistemului de automatizare. Pregătirea
pentru pornire. Funcţionarea instalaţiei în regim automat şi manual.
8.2. Scheme electrice de semnalizare şi protecţie a caldarinei.
9. Unitatea de învăţare nr. 9
AUTOMATIZĂRI ELECTRICE PENTRU INSTALAŢII FRIGORIFICE ŞI DE
CLIMATIZARE
9.1. Destinaţia instalaţiilor frigorifice. Agenţi frigorifici. Schema instalaţiei
frigorifice de cambuză: elemente componente, pregătirea pentru pornire şi
pornirea instalaţiei.
9.2. Funcţionarea în regim automat. Degivrarea. Schema electrică de semnalizare şi
protecţie.
10. Unitatea de învăţare nr. 10
INSTALAŢII ELECTRICE DE SEMNALIZARE SPECIFICE NAVALE
10.1. Instalaţii de semnalizare specifice navale: telegrafe electrice, axiometre,
tahometre, lumini de navigaţie.

INTRODUCERE

OBIECTIVELE CURSULUI
Rolul cursului de Instalaţii Electrice Navale este acela de a studia
compunerea, funcționarea și întreținerea instalaţiilor electrice montate la bordul
navelor precum și instalațiile aferente de automatizare, semnalizări și protecție.
Obiectivele generale urmărite sunt:
1. Descrierea specificului instalaţiilor electrice navale în comparaţie cu cele
terestre.
2. Identificarea categoriilor de instalaţii electrice navale.
3. Explicarea principiului de funcţionare a diferitelor instalaţii electrice
navale.
4. Descrierea părţilor componenete ale instalaţiilor electrice navale şi a
procedurilor de pregătire pentru pornirea lor.
5. Analiza procedurilor de pornire a instalaţiilor și funcţionare în regim
manual şi automat.
6. Dezvoltarea aptitudinilor de a opera cu instalațiile electrice şi acţionările
electrice de la bordul navelor.

CONCEPŢIA CURRICULARĂ

Lucrarea de faţă îşi propune să completeze pregătirea de specialitate a


viitorului ofiţer maritim-inginer electrotetehnist privind instalaţiile electrice
navale, ţinând cont de condiţiile specifice domeniului naval şi de cerinţele
prevăzute de regulile registrelor de clasificare a navelor.
Parcurgerea, înţelegerea şi însuşirea unităţilor de învăţare se bazează pe
cunoştinţele dobândite în cadrul disciplinelor fundamentale: fizică, bazele
electrotehnicii, materiale electrotehnice, maşini electrice, acţionări electrice,
măsurări electrice şi electronice, dispozitive şi circuite electronice, etc.
Parcurgerea acestei discipline de către studenţi este necesară pentru o mai
uşoară încadrare a viitorului ofiţer în echipajul unei nave şi pentru scurtarea
perioadei de adaptare pe postul de electrician naval. Unităţile de învăţare tratează
instalaţii reale care sunt montate la bordul navelor.
După parcurgerea acestei discipline, studenţii trebuie să fie în măsură să
identifice părţile componenete ale instalaţiilor electrice de bord, să descrie modul
lor de funcţionare, modul de pregătire pentru pornire, să le pornească, să
interpreteze semnalizările care apar, să ia măsurile care se impun, să întrețină
instalațiile electrice şi să remedieze defecţiunile simplke care pot apărea.

SCOPUL UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE


Unităţile de învăţare au fost stabilite astfel încât să ajute cursanţii să
identifice locul şi rolul unor instalaţii concrete care sunt montate la bordul
navelor, să acumuleze cunoştinţe noi şi să-şi formeze deprinderile necesare în
vederea exploatării şi întreţinerii instalaţiilor electrice navale.
Acest curs vine să aprofundeze algoritmii de calcul al iluminatului la nave, să
ofere noţiuni noi care pot fi asimilate, evidenţiate şi puse în valoare în rezolvarea
situaţiilor practice pe care le poate întâlni la efectuarea serviciului la bordul
navei.
Ca disciplină de învăţământ, „Instalaţiile electrice de bord” sunt prezente în
toate planurile de învăţământ ale Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, ceeace
denotă importanţa disciplinei în pregătirea viitorilor ofiţeri de marină.

TEMATICA UNITĂŢILOR DE ÎNVĂŢARE

Unitatea de învăţare nr.1


Sistemul electroenergetic naval
Unitatea de învăţare nr.2
Centrale electrice navale
Unitatea de învăţare nr.3
Distribuţia energiei electrice la nave
Unitatea de învăţare nr.4
Acţionarea electrică a mecanismelor navale de punte
Unitatea de învăţare nr.5
Acţionarea electrică a cârmei
Unitatea de învăţare nr.6
Acţionarea electrică a pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor
Unitatea de învăţare nr.7
Automatizări electricepentru instalaţia de telecomandă, protecţie şi
semnalizări motor principal
Unitatea de învăţare nr.8
Automatizări electrice pentru caldarine navale
Unitatea de învăţare nr.9
Automatizări electrice pentru instalaţii frigorifice şi de climatizare
Unitatea de învăţare nr.10
Instalaţii electrice de semnalizare specifice navale

BIBLIOGRAFIE

1. NANU D. Sisteme electroenergetice Navale, Editura Muntenia,


Constanţa, 2004.
2. NANU D. Acţionarea electrică a mecanismelor navale, Editura
Muntenia, Constanţa, 2004.
3. NANU D. Automatizări electrice navale, Editura Muntenia,
Constanţa,2001
4. CĂLUEANU D, Instalaţii electrice la bordul navelor, Editura tehnică,
STAN ST. Bucureşti, 1981.
5. BEJA, BALABAN Automatizări în electroenergetică
6. HAIDUCU V. Acţionări electrice navale, Editura Transport,
Moscova,1974
7. RAJDENCO Îndrumarul electricianului naval, Editura Transport,
Moscova, 1978
8. FREIDZON I.R. Acţionarea electrică a mecanismelor navale, Editura
tehnică, 1979.

Unitatea de învăţare nr.1

SISTEMUL ELECTROENERGETIC NAVAL

CUPRINS

1.1 Clasificarea, structura, condiţiile şi cerinţele de calitate pentru sistemul


electroenergetic naval.
1.2 Clasificarea consumatorilor de energie electrică. Alegerea numărului şi
puterii generatoarelor electrice.

OBIECTIVE
- de a explica rolul şi importanţa sistemului electroenergetic de pe o navă
precum şi specificitatea lui în comparaţie cu sistemul energetic naţional;
- de a defini structurile diferitelor tipuri de sisteme electroenergetice navale;
- de a descrie regimurile de funcţionare a generatoarelor şi a consumatorilor
de energie electrică;
- de a rezuma modul de calcul privind alegerea numărului şi puterii
generatoarelor electrice instalate pe o navă.

1.1 Structura şi clasificarea SEN


Sistemul electroenergetic naval (SEN) cuprinde totalitatea instalaţiilor şi
echipamentelor electrice de la bordul navei destinate pentru producerea,
transformarea şi distribuţia energiei electrice destinată alimentării consumatorilor
de energie electrică de la bordul navei.
Structura SEN conţine: surse de energie electrică, linii de transport a energiei
electrice, tablouri de distribuţie şi convertizori de energie electrică.
Consumatorii de energie electrică nu fac parte din SEN, aceştia au
particularităţi specifice şi sunt trataţi separat.
Pe nave, în calitatea de surse de energie electrică, se folosesc generatoarele
de curent continuu şi curent alternativ acţionate de motoare diesel sau turbine
precum şi bateriile de acumulatoare. Liniile de transport a energiei electrice se
realizează cu cabluri electrice sau cu bare conductoare. Tablourile de distribuţie
reprezintă construcţii destinate pentru conectarea liniilor de transport a energiei
electrice în vederea distribuirii acesteia la mai mulţi consumatori. În calitatea de
convertizori se folosesc transformatoarele, redresoarele ş.a.
Tabloul de distribuţie la care sunt cuplate sursele de energie electrică şi
reţelele electrice de putere, se numeşte tabloul principal de distribuţie, TPD.
Sursele de energie electrică împreună cu tabloul principal de distribuţie
formează centrala electrică a navei.
Liniile de transport a energiei electrice împreună cu tablourile de distribuţie
constituie reţeaua electrică a navei.
Clasificarea SEN se face, în general, după trei criterii:
1) după numărul centralelor electrice care compun SEN;
2) în funcţie de legătura dintre SEN şi sistemul energetic de putere
destinat pentru propulsia navei;
3) în funcţie de sistemul de distribuţie al energiei electrice.
După primul criteriu SEN pot fi: cu una, două, trei şi mai multe centrale
electrice; după al doilea, pot fi: autonome, cu preluarea parţială a puterii de la
sistemul energetic principal şi unitare cu sistemul energetic principal; după al
treilea, sistemul de distribuţie poate fi: radial, magistral şi mixt.
SEN autonome sunt independente de sistemul energetic al navei şi dispun de
surse separate de energie electrică, diesel generatoare sau turbogeneratoare,
tablou principal de distribuţie, tablouri de distribuţie, transformatoare,
redresoare, tablou de legătură cu malul şi linii de distribuţie a energiei electrice.
După primul criteriu de clasificare SEN autonome pot fi cu una, două, trei şi mai
multe centrale electrice. În figura 1.1. se prezintă trei variante.
SEN cu o singură centrală electrică de bază se foloseşte, de regulă, pe nave
mici de transport care navigă pe ape interioare sau în apropierea coastei.
Pe nave mari de transport, de pasageri, spărgătoare de gheaţă sau nave
militare, se foloseşte SEN cu două centrale electrice de bază dispuse în
compartimente separate. O asemenea variantă, prezentată în figura 1.1.b,
răspunde mai bine cerinţelor de vitalitate ale navei prin mărirea siguranţei în
alimentarea cu energie electrică a consumatorilor. Cele două centrale electrice de
bază sunt interconectate prin linii de transmisie a energiei electrice, existând
posibilitatea transmiterii acesteia în ambele sensuri. În acest fel, în cazul unui
consum redus, este posibil ca acesta să fie asigurat de funcţionarea unei singure
centrale.
Varianta cu două centrale electrice de bază este mai complicată şi mai
scumpă. Această variantă este justificată pentru nave mari la care puterea
electrică necesară alimentării consumatorilor este mare şi pentru acoperirea
acesteia sunt necesare mai multe grupuri diesel generatoare. Repartizarea
puterii electrice totale pe două centrale conduce la micşorarea valorii
curenţilor de scurtcircuit sub valorile admise de puterea de rupere a
întrerupătoarelor automate. De exemplu, pentru o centrală electrică cu
puterea 3000 KW şi tensiunea 400 V, intensităţile curenţilor de scurtcircuit
pot ajunge la valori 100 – 200 kA, ceea ce corespunde limitei maxime a puterii
de rupere pentru întrerupătoarele automate folosite în prezent. În astfel de
cazuri, rezolvarea constă în împărţirea puterii totale pe două centrale electrice
de bază sau folosirea a două rânduri de bare pe care se repartizează egal
grupurile diesel generatoare.
Fig. 1.1 Schema electrică structurală a SEN autonome
a – cu o singură centrală electrică de bază; b – cu două
centrale electrice de bază; c – cu o centrală electrică de bază şi cu
o centrală electrică de avarie. T /D – turbină sau diesel;G1G6 –
generatoare; TPD, TPD1, TPD2 – tablouri principale de
distribuţie; TD1TD4 – tablouri de distribuţie; TLM – tablou de
legătură cu malul; TDA – tablou de distribuţie de avarie; GA –
generator de avarie; C – consumatori de energie electrică.

SEN este complet autonom, dacă în compunerea sa intră numai diesel


generatoare. În cazul în care se folosesc turbogeneratoare este necesar ca
împreună cu acestea să se instaleze şi diesel generatoare folosite ca rezervă sau
pentru regimul de staţionare, întrucât turbogeneratoarele cu turbină cu abur pot
funcţiona numai în marş, atunci când este în funcţiune caldarina. În acelaşi
timp, turbogeneratoarele necesită mai mult timp de pregătire pentru intrarea în
funcţiune şi încărcarea în sarcină, comparativ cu diesel generatoarele.
Indiferent de numărul centralelor electrice de bază, conform regulilor
registrului de clasificare pe nave mari de transport şi ale flotei tehnice trebuie să
existe şi o centrală electrică de avarie (figura 1.1.c). Centrala electrică de avarie
este conectată cu una din centralele electrice de bază şi în regimul normal energia
electrică se transmite de la centrala electrică de bază la tabloul de distribuţie de
avarie TDA al centralei electrice de avarie. La dispariţia tensiunii de la barele
centralei electrice de bază se dă semnalul pentru pornirea automată a diesel
generatorului de avarie şi se conectează această sursă la barele tabloului TDA. În
acest fel, se asigură alimentarea neîntreruptă a consumatorilor conectaţi la centrala
electrică de avarie, care sunt importanţi pentru siguranţa navei. Centrala electrică
de avarie se dispune pe navă în afara zonei inundabile, adică deasupra punţii
principale.
De asemenea, SEN conţine, în toate cazurile, un tablou de legătură cu malul,
TLM, prin intermediul căruia se realizează primirea energiei electrice de la mal
atunci când nava staţionează în port, la dană. În unele situaţii, prin acelaşi tablou se
poate transmite energie electrică de la bordul navei la reţeaua electrică de la mal
sau la o altă navă.
SEN cu preluarea parţială a puterii de la sistemul energetic de putere
foloseşte o parte din puterea turbinelor sau dieselelor care aparţin sistemului
energetic principal de propulsie al navei pentru antrenarea unuia sau mai multor
generatoare electrice. Preluarea parţială a puterii de la sistemul energetic se poate
realiza în două variante prezentate în figura 1.2., astfel
a) folosirea generatoarelor de ax, Gax, antrenate printr-un mecanism de
transmisie de axul portelice;

b) utilizarea căldurii gazelor de evacuare de la motorul principal, MP,


pentru funcţionarea unei caldarine recuperatoare, CR, care asigură
aburul necesar funcţionării unui turbogenerator de recuperare.
Prima variantă se poate folosi atât la nave cu propulsie diesel, cât şi la cele cu
propulsie cu turbină cu abur; cea de-a doua variantă se poate aplica numai la
nave cu propulsie diesel.

Fig. 1.2 Schemele electrice structurale ale SEN cu preluarea


parţială a puterii de la sistemul energetic
a – cu generator de ax; b – cu utilizarea turbogeneratorului.
D – diesel;Gax – generator de ax; MP – motor principal; T – turbină;
CR – caldarină recuperatoare; C – consumatori de energie electrică

Aplicarea sistemelor prezentate este oportună la nave care navigă timp


îndelungat cu viteză constantă sau cu variaţii mici ale vitezei (în limitele de la
„toată viteza” la „jumătate”). În astfel de cazuri, folosirea generatoarelor de
ax sau turbogeneratoarelor de recuperare oferă posibilitatea scurtării duratei
de funcţionare a surselor autonome de energie electrică (diesel generatoare
sau turbogeneratoare) şi micşorează costul energiei electrice. De asemenea,
folosirea generatoarelor de ax permite reducerea numărului surselor autonome
şi micşorează preţul de cost al centralei electrice. Utilizarea
turbogeneratoarelor de recuperare necesită instalaţii costisitoare care se
amortizează în timp îndelungat (în decurs de câţiva ani) pe seama reducerii
cheltuielilor de exploatare.
Principalul neajuns al sistemului cu preluarea parţială a puterii îl
constituie dependenţa acestuia de vitezele navei. La folosirea generatorului de
ax, schimbarea vitezei navei, adică schimbarea vitezei de rotaţie a arborelui
portelice, înseamnă schimbarea vitezei de rotaţie a generatorului şi are ca
rezultat modificarea parametrilor tensiune şi frecvenţă ai generatorului de ax
care se micşorează de la valoarea nominală corespunzătoare mersului cu
„toată viteza” până la anulare la punerea motorului principal în poziţia „stop”.
Acest regim de funcţionare al generatorului de ax face, pe de o parte,
imposibilă funcţionarea acestuia în paralel cu generatoarele autonome, iar pe
de altă parte, atunci când motorul principal se pune în poziţia „stop” este
necesar să se asigure conectarea rapidă a sursei de energie electrică de
rezervă.
Stabilizarea parametrilor de ieşire ai generatorului de ax şi crearea
condiţiilor de funcţionare în paralel se poate obţine prin folosirea unor
convertizori speciali de energie electrică sau instalaţii care să asigure turaţia
constantă a generatoarelor atunci când turaţia arborelui portelice se modifică.
Utilizarea turbogeneratoarelor de recuperare asigură menţinerea stabilă a
parametrilor de ieşire ai generatorului şi deci permite funcţionarea în paralel
cu generatoarele autonome. Stabilitatea parametrilor de ieşire este dată de
inerţia sistemului termic şi de posibilitatea reglării consumului de abur. După
punerea maşinii în poziţia „stop” sistemul poate continua să funcţioneze circa
5–20 minute.
În prezent, SEN cu generatoare de ax cunosc o largă răspândire la nave
care folosesc pentru propulsie elici cu pale orientabile şi ca urmare turaţia
motoarelor principale se menţine constantă pentru toate regimurile de marş.
Din această categorie fac parte unele nave fluviale, câteva nave de transport şi
nave tehnice.
SEN unitar cuprinde totalitatea surselor de energie electrică, tablourile de
distribuţie a energiei electrice şi, de asemenea, motoarele electrice de
acţionare a axelor portelice împreună cu aparatele de pornire şi comandă ale
acestora. Structura unui asemenea sistem este prezentată în figura 1.3.

Fig. 1.3 Schema electrică structurală a SEN unitar


PC – post de comanda pornirii şi reglării turaţiei (convertizori);
M1, M2 – motoare electrice pentru acţionarea axelor portelice.

SEN unitar se foloseşte la macaralele plutitoare, drăgi cu cupe pentru săpat


pe fundul mării şi alte nave ale flotei tehnice la care în perioada de staţionare
puterea surselor de energie este folosită în principal pentru asigurarea acţionării
utilajelor tehnologice, iar pentru deplasare se foloseşte o parte din această
putere. SEN unitar se utilizează, de asemenea, la unele nave spărgătoare de
gheaţă, industriale şi alte tipuri de nave la care există compatibilitate între
cerinţele corespunzătoare propulsiei electrice şi SEN autonome. În acest sens
propulsia cu elice cu pas reglabil oferă condiţii favorabile, întrucât motoarele
electrice de propulsie funcţionează cu turaţie constantă şi ca urmare se pot
menţine constanţi parametrii tensiune, frecvenţă ai surselor de energie electrică,
ceea ce permite alimentarea concomitentă şi a celorlalţi consumatori de energie
electrică de la bordul navei.
1.2 Scheme structurale ale centralelor electrice din SEN

Schemele structurale ale centralelor electrice din compunerea SEN trebuie


să prevadă:
1) funcţionarea în paralel a generatoarelor din compunerea centralei
electrice;
2) posibilitatea de separare a generatoarelor (grupurilor de generatoare)
realizată prin conectarea acestora la secţii de bare separate;
3) protecţia generatoarelor şi liniilor de transport a energiei electrice în
cazul apariţiei unor regimuri anormale de lucru;
4) posibilitatea primirii alimentării de la mal sau de la alte nave;
5) sisteme de comandă pentru trecerea centralei electrice de la un regim
de lucru la altul;
6) efectuarea reviziilor periodice şi reparaţiilor TPD prin scoaterea de
sub tensiune pe porţiuni;
7) posibilitatea de execuţie a TPD pe secţii care se asamblează la bordul
navei;
8) reducerea la minimum a gabaritelor şi masei TPD.
În momentul actual, de regulă, la proiectarea centralelor electrice se prevede
funcţionarea în paralel a generatoarelor pe un sistem de bare. Sistemul de bare
unic este împărţit pe secţii cuplate între ele cu aparate de conectare (separatoare
sau întrerupătoare) astfel încât, în unele cazuri, este posibilă separarea
generatoarelor sau anumitor secţii de consumatori pentru executarea unor lucrări
de revizii periodice.
În figura 1.4. se prezintă schema structurală a unei centrale electrice cu un
sistem de bare împărţit în cinci secţii.
La secţiile I, II, III sunt conectate generatoarele G1, G2, G3 şi o parte din
consumatorii mari de energie electrică. La secţia IV sunt conectaţi
consumatorii care funcţionează în regimul de staţionare al navei. În condiţiile
în care nava staţionează în port, aceşti consumatori pot fi alimentaţi de la mal
prin tabloul de legătură cu malul TLM. La secţia V se conectează
consumatorii care funcţionează la tensiunea de 220 V: iluminat, semnalizări,
aparate de uz gospodăresc (cambuza). Secţiile tabloului pot fi cuplate sau
separate prin intermediul întrerupătoarelor sau separatoarelor de bare. Pentru
funcţionarea în paralel a generatoarelor se înseriază secţiile de bare I, II şi III
prin închiderea separatoarelor (întrerupătoarelor) a1 şi a2, iar pentru
funcţionarea individuală se deschid separatoarele şi fiecare generator transmite
energia electrică numai la sistemul lui propriu de bare. Prin manevrarea
separatoarelor a1, a2 se pot stabili şi alte regimuri, astfel: funcţionarea în paralel
a generatoarelor G1, G2 şi individuală a generatorului G3 (se închide a1 şi se
deschide a2); funcţionarea în paralel a generatoarelor G2,G3 şi individuală a
generatorului G1(se deschide a1 şi se închide a2)
Fig. 1.4 Schema structurală a centralei electrice cu un sistem de bare

Pentru funcţionarea în paralel a generatoarelor se înseriază secţiile de bare


I, II şi III prin închiderea separatoarelor (întrerupătoarelor) a1 şi a2, iar pentru
funcţionarea individuală se deschid separatoarele şi fiecare generator transmite
energia electrică numai la sistemul lui propriu de bare. Prin manevrarea
separatoarelor a1, a2 se pot stabili şi alte regimuri, astfel: funcţionarea în paralel
a generatoarelor G1, G2 şi individuală a generatorului G3 (se închide a1 şi se
deschide a2); funcţionarea în paralel a generatoarelor G2, G3 şi individuală a
generatorului G1 (se deschide a1 şi se închide a2).
În figura 1.5. este prezentată schema structurală a centralei electrice cu două
sisteme de bare.

Fig. 1.5 Schema structurală a centralei electrice cu două sisteme de bare

Fiecare sistem de bare cu ajutorul separatoarelor a1, a2 poate fi împărţit în


două secţii. Consumatorii de energie electrică sunt împărţiţi egal între cele două
sisteme de bare. Schema prezentată asigură înalte calităţi de manevrabilitate.
Dezavantajul constă în dublarea numărului de întrerupătoare automate pentru
generatoare în aşa fel încât să fie posibilă conectare fiecărui generator la oricare
din cele două sisteme de bare. La o asemenea schemă se recurge în cazul în care
puterea totală a generatoarelor care lucrează în paralel depăşeşte puterea de
rupere la scurtcircuit a întrerupătoarelor. Distribuţia puterii totale a centralei pe
două sisteme de bare reduce valoarea curenţilor de scurtcircuit la valori
admisibile pentru puterea de rupere a întrerupătoarelor automate de construcţie
obişnuită.

1.3 Condiţii de exploatare a SEN


Condiţiile de exploatare sunt definite de totalitatea mărimilor fizice
constituite de factorii externi care acţionează asupra funcţionării sistemului şi
părţilor lui componente. Condiţiile de exploatare pentru SEN sunt
caracterizate de acţiunea următorilor factori:
- oscilaţii de ruliu şi tangaj;
- vibraţii ale corpului navei produse în principal de funcţionarea elicelor,
precum şi a motoarelor de la bord;
- şocuri create de loviturile valurilor, gheţurilor sau alte obiecte;
- valori înalte ale umidităţii relative şi temperaturii aerului;
- prezenţa vaporilor de produse petroliere;
- stropi de apă, acoperirea cu gheaţă şi radiaţii solare.
Influenţa acestor factori externi trebuie avută în vedere la realizarea SEN şi
componentelor sale (maşini electrice, aparate electrice, cabluri ş.a.). Pentru a
lucra în aceste condiţii de exploatare, echipamentele electrice navale se
construiesc special pentru această destinaţie. În toate ţările, construcţiile navale,
tehnica care se montează la bord şi supravegherea exploatării se realizează după
regulile unui registru de clasificare. În România, Registrul Naval Român (RNR)
reprezintă organul de stat pentru clasificarea navelor. În practică se folosesc şi
registrele altor ţări. În general, pentru că se referă la nave care sunt exploatate în
aceleaşi condiţii, între registrele de clasificare ale diferitelor ţări nu sunt
deosebiri semnificative.
Conform normelor RNR, instalaţiile, maşinile şi sistemele care compun SEN
trebuie să fie astfel realizate încât să se asigure funcţionarea normală a acestora
în următoarele condiţii de exploatare:
- umiditatea relativă a aerului 75% la temperatura de 45C, sau 80% la
40C, sau 95% la 25C;
- bandă permanentă în orice bord până la 15 şi asietă de durată până la
5;
- ruliu până la  22,5 cu perioada 7 – 9 secunde şi tangaj până la  10;
- vibraţii cu frecvenţe de la 2 Hz la 13,2 Hz cu amplitudinea deplasării  1
mm, iar la frecvenţe de la 13,2 Hz la 80 Hz cu acceleraţia  0,7 g;
- şocuri cu acceleraţia 3 g şi frecvenţe de la 40 la 80 lovituri pe minut;
- schimbarea temperaturii mediului înconjurător, în cazul navigaţiei în
raioane nelimitate, de la -50C la +50C;
- prezenţa sării în apa de mare (până la 4%) şi în aerul maritim (până la 6
mg /m3);
- prezenţa vaporilor de ulei şi alte produse petroliere în încăperile navei,
de la 5 la 20 mg /m3.

1.4 Cerinţe privind calitatea energiei electrice produsă de SEN


Indicatorii după care se apreciază calitatea energiei electrice furnizată de
SEN sunt:
1. Abaterea permanentă a tensiunii faţă de valoarea normală, U p . Se
exprimă ca diferenţă între tensiunea reală furnizată, U , şi valoarea ei nominală,
U n , raportată la tensiunea nominală şi exprimată în procente.
U  Un
U p   100% (1.1)
Un
2. Abaterea permanentă a frecvenţei, fp , faţă de valoarea nominală. Se
calculează ca diferenţă între frecvenţa real furnizată, f , şi valoarea ei nominală,
fn , raportată la frecvenţa nominală şi exprimată în procente.
f  fn
fn   100% (1.2)
fn
3. Coeficientul de nesimetrie al tensiunii pentru frecvenţa de bază în curent
alternativ trifazat. Exprimă în procente diferenţa dintre valoarea maximă, U max ,
şi minimă, U min , a tensiunii raportată la valoarea nominală, U n .
U max  U min
k nesim U   100% (1.3)
Un
4. Factorul de distorsiune, exprimă abaterea de la unda sinusoidală a tensiunii
şi se defineşte ca fiind raportul, exprimat în procente, dintre reziduul deformant
(valoarea efectivă corespunzătoare armonicelor superioare) şi valoarea efectivă a
fundamentatei.

U
2
2

k nes. sin   100% (1.4)


U1
5. Abaterea de scurtă durată a tensiunii, U sd , definită ca diferenţa între
valoarea minimă, U min , sau maximă, U max , şi valoarea nominală a tensiunii,
U n , în regim tranzitoriu, raportate la tensiunea nominală şi exprimate în
procente.
U min  U n
 U sd   100%
Un (1.5)
U max  U n
 U sd   100%
Un (1.6)
6. Abaterea de scurtă durată a frecvenţei în curent alternativ, fsd , definită ca
diferenţa între valorile minimă sau maximă ale frecvenţei în regim tranzitoriu
raportate la frecvenţa nominală şi exprimate în procente.
fmin  fn
 fsd   100%
fn (1.7)
fmax  fn
 fsd   100%
fn (1.8)
7. Coeficientul de pulsaţie al tensiunii redresate definit ca:
a) raportul între amplitudinile armonicelor joase ale componentelor de
curent alternativ, U  , şi valoarea medie a tensiunii redresate, U med .

U
k pulsatie   100% (1.9)
U med
b) raportul între diferenţa valorilor instantanee maximă şi minimă ale
tensiunii redresate pe o semiperioadă şi valoarea medie a tensiunii redresate,
exprimat în procente.
U max  U min
k ' pulsatie   100% (1.10)
U med
c) raportul între valoarea efectivă a componentelor de curent alternativ (se
iau în calcul toate componentele armonici), U ~ d , şi valoarea medie a tensiunii
redresate.
U~d
k 'pulsatie
'
  100% (1.11)
U med
d) raportul între diferenţa valorilor instantanee maximă şi minimă ale
tensiunii redresate şi suma acestora calculat pe o semiperioadă şi exprimat în
procente.
U max  U min
k '''pulsatie   100% (1.12)
U max  U min
Dintre indicatorii de calitate ai energiei electrice, prezintă importanţă practică
mai deosebită, următorii: abaterea tensiunii şi frecvenţei, nesimetria tensiunilor şi
abaterea de la forma sinusoidală.
Abaterea tensiunii şi frecvenţei în raport cu valorile nominale poate fi
pozitivă sau negativă. În regimul permanent sau de scurtă durată al SEN, semnul
abaterii frecvenţei poate fi diferit de cel al tensiunii. La stabilirea regimului
permanent abaterea frecvenţei este aceeaşi pentru toţi consumatorii alimentaţi de
SEN. În acelaşi timp, abaterea tensiunii pentru consumatorii din apropierea
tabloului principal de distribuţie, TPD, este cu semnul plus, iar pentru cei mai
îndepărtaţi cu semnul minus.
Scăderea tensiunii la bornele maşinilor electrice conduce la micşorarea
momentelor de rotaţie şi pentru o sarcină constantă creşte valoarea curentului
care poate ajunge la valori pentru care, sub acţiunea protecţiei de suprasarcină,
motorul este deconectat. De asemenea, la scăderea tensiunii se micşorează
iluminatul lămpilor, iar la creşterea tensiunii se reduce durata de funcţionare a
acestora.
Scăderea frecvenţei tensiunii de alimentare a motoarelor asincrone duce la
reducerea turaţiei şi, ca urmare, a productivităţii mecanismelor antrenate de
acestea. La micşorarea frecvenţei cresc valorile curenţilor spre consumatori pe
seama măririi curenţilor de magnetizare ai transformatoarelor şi micşorării
reactanţelor inductive în circuitele interioare din compunerea acestora.
Pentru obţinerea unei calităţi corespunzătoare a energiei electrice, conform
registrului de clasificare RNR, limitele maxime admise ale abaterilor tensiunii şi
frecvenţei sunt:
- abaterea permanentă şi de scurtă durată a tensiunii
 20% timp de 1,5 secunde
U p  10%; U sd 
- 30 % timp de 5 secunde
(1.13)
- abaterea permanentă şi de scurtă durată a frecvenţei
fp  5%; fsd  10% timp de 5 secunde
(1.14)
Nesimetria tensiunilor în sistemele trifazate este cauzată în principal de
conectarea la SEN a consumatorilor monofazaţi şi apare ca urmare a valorilor
inegale a curenţilor pe cele trei faze. Consumatorii trifazaţi simetrici, care
constituie majoritatea la bordul navei, contribuie la reducerea nesimetriei
tensiunilor.
Forma nesimetrică a tensiunilor conduce la apariţia în SEN şi la consumatori
a componentelor armonice cu frecvenţe mai mari de 50 Hz a căror prezenţă
măreşte pierderile de putere şi duce la încălzirea suplimentară a cablurilor,
motoarelor şi generatoarelor electrice.
Indicele de calitate corespunzător pentru nesimetria tensiunilor se obţine din
condiţia Registrului de clasificare care admite nesimetria curenţilor de sarcină ai
generatoarelor de maximum 10%. Corespunzător acestei valori coeficientul de
nesimetrie al tensiunii, k nesim. U , este aproximativ 3%.
Abaterea de la forma sinusoidală poate fi generată de factori interni, care
aparţin generatoarelor, sau externi produşi de consumatorii de energie electrică.
De regulă, influenţa factorilor interni este redusă şi nesimetria tensiunilor
datorată acestora nu depăşeşte 25%. În acelaşi timp, în anumite situaţii, la
funcţionarea generatoarelor cu încărcarea nominală se poate ajunge la o valoare a
nesimetriei tensiunilor până la 20%, generată în principal de sarcinile neliniare
care constituie factorii externi. Atunci când la bornele unui generator de tensiune
sinusoidală sunt conectate rezistenţe neliniare, curentul consumat este de formă
nesinusoidală şi căderile de tensiune ale armonicelor superioare ale curentului
schimbă forma curbei tensiunii în sistem.
Dintre consumatorii de la bordul navei, convertoarele statice de energie
electrică solicită din reţea curenţi nesinusoidali şi constituie principala sarcină
neliniară a reţelei. Denaturarea tensiunii produsă de convertoarele statice de
energie depinde de schema folosită, de adâncimea reglării, de caracterul sarcinii,
de parametrii surselor de energie electrică de pe navă şi, de asemenea, de
raportul dintre puterea surselor navei şi puterea convertoarelor statice din sistem.
Abaterea de la forma sinusoidală mai mare de 10% poate produce încălzirea
suplimentară a generatoarelor şi electromotoarelor şi, ca urmare, este necesară
scăderea puterii şi a sarcinii. De asemenea, denaturarea tensiunilor micşorează
precizia în funcţionare a sistemelor automate de reglare şi comandă a
generatoarelor ceea ce poate duce la perturbarea funcţionării acestora.
Din aceste considerente, conform normelor registrului de clasificare, abaterea
de la forma sinusoidală nu trebuia să depăşească 5% din valoarea de vârf a
fundamentalei.
Normele de calitate a energiei electrice stabilite de Registrul naval prevăd
cerinţe atât pentru sursele de energie electrică cât şi pentru consumatorii de
energie electrică. Aceste norme determină pe de o parte condiţiile în care
consumatorii trebuie să funcţioneze normal, iar pe de altă parte cerinţe pentru
SEN ca sistem de producere a energiei electrice capabil să asigure alimentarea
consumatorilor în toate regimurile de exploatare ale navei.
a) Cerinţe pentru generatoare:
- asigurarea calităţii normale a energiei electrice în regim de mers în gol
şi în regim stabil de durată cu sarcină simetrică constantă şi la factorul
de putere nominal;
- acţiunea rapidă a sistemelor de reglare automată pentru a restabili în
timp scurt parametrii energiei electrice în limitele stabilite de norme
atunci când apare variaţii de sarcină, nesimetrii, abateri de la forma
sinusoidală şi pulsaţii ale curentului de sarcină.
b) Cerinţe pentru consumatori:
- funcţionarea normală a acestora în condiţiile în care parametrii energiei
electrice aplicată la borne sunt în limitele normelor de calitate;
- micşorarea influenţei consumatorilor la deteriorarea calităţii energiei
electrice, reducerea nesimetriei, reducerea abaterilor de la forma
sinusoidală şi a pulsaţiilor curenţilor consumaţi.
1.5 Parametrii de bază ai centralelor electrice: felul curentului,
tensiunea şi frecvenţa
Alegerea felului curentului
Nava reprezintă o construcţie autonomă care are un sistem electroenergetic
propriu şi, ca urmare, din faza iniţială a proiectării trebuie să se rezolve problema
alegerii felului curentului care poate fi: curent continuu sau curent alternativ. De
alegerea felului curentului depind proprietăţile şi particularităţile sistemului
electroenergetic. O alegere corectă a felului curentului pentru o navă dată se face
pe baza comparării tehnico-economice a efectelor folosirii curentului continuu
sau curentului alternativ.
Istoria construcţiilor navale arată că la început pentru electrificarea navelor s-a
folosit cu preponderenţă curentul continuu. Din experienţa exploatării maşinilor de
curent continuu rezultă că defecţiunile la colector şi perii reprezintă circa 40%
din totalul defecţiunilor acestor electromotoare. De asemenea, existenţa unor
părţi deschise conductoare de curent (colectorul şi periile) măreşte gradul de
pericol şi constituie sursa principală de paraziţi radio în reţeaua de distribuţie a
energiei electrice.
O dată cu creşterea gradului de electrificare al navelor s-a mărit considerabil
numărul mecanismelor acţionate cu motoare electrice, a crescut puterea
centralelor electrice şi au început să se manifeste neajunsurile proprii acţionărilor
electrice în curent continuu.
În curent continuu, în calitatea de motor de execuţie, se foloseşte de regulă
motorul electric cu excitaţie mixtă şi mai rar cele cu excitaţie derivaţie sau
independentă. În curent alternativ motorul electric cu utilizarea cea mai mare este
motorul asincron cu rotor în scurtcircuit şi mai rar se folosesc motorul asincron
cu rotor bobinat (fazic) şi motorul sincron.
Spre deosebire de motorul de curent continuu, motorul asincron cu rotorul în
scurtcircuit are o construcţie cu mult mai simplă, ceea ce îi conferă o siguranţă
sporită în funcţionare. Comparativ cu motorul asincron, prezenţa colectorului şi a
periilor la motoarele de curent continuu conduce la creşterea masei cu circa 30-
40%, a gabaritelor cu 20-30% şi a preţului de cost de circa 2-3 ori. De asemenea,
randamentul motoarelor de curent continuu este cu câteva procente inferior
randamentului motoarelor asincrone cu rotor în scurtcircuit.
Treptat, avantajele folosirii curentului alternativ au devenit tot mai evidente
şi numărul navelor electrificate în curent alternativ trifazat a crescut menţinându-
se pentru o anumită perioadă şi construcţia navelor electrificate în curent
continuu. Un exemplu îl constituie seria de cargouri de 4500 tdw realizată în anii
’70 şi electrificată în curent continuu.
Trecerea la folosirea curentului alternativ a fost impulsionată de
perfecţionarea sistemelor automate de reglare pentru generatoarele sincrone, ceea
ce a determinat îmbunătăţirea performanţelor acestora în ceea ce priveşte
menţinerea constantă a parametrilor: tensiune, frecvenţă, la variaţia sarcinii şi
funcţionarea stabilă a acestora la cuplarea în paralel, precum şi de apariţia a noi
tipuri de motoare asincrone cu performanţe superioare.
În ceea ce priveşte aparatura de comandă a motoarelor electrice şi în acest
caz avantajele sunt de partea curentului alternativ, întrucât aparatura de comandă
a acţionărilor electrice în curent alternativ este mai simplă şi mai sigură în
funcţionare. De exemplu, pentru motoare electrice care nu necesită reglarea
turaţiei comanda motorului asincron se face cu un pornitor magnetic realizat
simplu cu un contactor şi relee termice, iar pentru un motor de curent continuu se
foloseşte un reastat de pornire în care se include contactorul şi releul de curent.
Sistemul de distribuţie a energiei electrice, în ceea ce priveşte masa şi
gabaritele cablurilor, este cu câteva procente mai mare în curent alternativ,
comparativ cu curentul continuu, deoarece foloseşte cabluri cu trei conductoare
în locul celor cu două conductoare. Avantajul distribuţiei energiei electrice în
curent alternativ constă în faptul că oferă posibilitatea separării reţelei de
iluminat de reţeaua de forţă prin alimentarea acesteia de la un transformator cu
raportul de transformare de 380 V /220 V. Scăderea rezistenţei de izolaţie care se
manifestă preponderent în reţeaua de iluminat, în acest caz, nu influenţează
nemijlocit asupra stării generale a izolaţiei reţelei navei. În curent continuu,
separarea reţelei de iluminat nu este posibilă şi scăderea rezistenţei de izolaţie a
acesteia afectează rezistenţa de izolaţie a întregii reţele de distribuţie a energiei
electrice pe navă.
În privinţa posibilităţilor de reglare a turaţiei, pentru cele două tipuri de
motoare, acestea rezultă din expresiile turaţiilor în funcţie de ceilalţi parametrii ai
motoarelor şi reţelelor electrice de alimentare.
Pentru motorul de curent continuu
U  RI
n
Ke
(1.15)
în care:
U tensiunea reţelei de alimentare, [V]

I curentul în înfăşurarea rotorului, [A]

R rezistenţa înfăşurării rotorului înseriată cu


rezistenţa reastatului, [ ]
Ke constantă care depinde de datele
constructive ale motorului
 fluxul câmpului magnetic creat de
înfăşurarea de excitaţie, [Wb]

Din relaţia (1.15) rezultă că turaţia motorului de curent continuu se poate


regla prin: modificarea rezistenţei R cu ajutorul reastatului montat în serie cu
înfăşurarea rotorului; modificarea fluxului  cu reastatul montat în circuitul
înfăşurării de excitaţie şi prin modificarea tensiunii U a sursei de alimentare în
sistemul generator-motor sau redresor comandabil-motor. De asemenea, se
foloseşte uneori reglarea combinată prin modificarea a doi parametrii ceea ce dă
posibilitatea reglării turaţiei în domeniu larg, în gama 1000  1 şi mai mare.
Pentru motorul asincron

n
60f
1  s
p
(1.16)
în care: f - frecvenţa reţelei de alimentare, Hz
p - numărul perechilor de poli
s - alunecarea rotorului.
Turaţia motoarelor asincrone, conform relaţiei (1.16) se poate regla prin
modificarea frecvenţei, a numărului de poli sau a alunecării s (alunecarea se
poate modifica prin introducerea unor rezistenţe în circuitul rotorului, procedeu
posibil numai pentru motoarele asincrone cu rotor bobinat).
În practică, toate aceste procedee sunt limitate. Schimbarea frecvenţei
corelată cu modificarea tensiunii pentru a menţine valoarea cuplului este posibilă
numai în cazul folosirii unei surse separate pentru alimentarea motorului
asincron (generator sincron separat sau convertoare de frecvenţă). Procedeul este
eficient din punct de vedere economic pentru puteri mari şi se aplică la propulsia
electrică a navei cu motor asincron sau sincron. Reglarea prin schimbarea
numărului de perechi de poli este aplicată numai la motoarele asincrone cu
rotorul în scurtcircuit prin aşezarea pe stator a mai multor înfăşurări cu număr de
poli diferiţi sau a unor înfăşurări comutabile. Asemenea motoare se numesc
motoare cu mai multe viteze şi asigură reglarea turaţiei în trepte cu raportul
2  1; 3  1; 4  2  1 ş.a.
Analiza comparativă a celor două tipuri de motoare din punct de vedere al
posibilităţilor de reglare a vitezei arată că în acest domeniu motoarele de curent
continuu au proprietăţi mai bune.
Experienţa proiectării navelor arată că cea mai mare parte a acţionărilor
electrice instalate pe navă nu necesită reglarea turaţiei, cum ar fi: pompele,
separatoarele, ventilatoarele, compresoarele ş.a. O parte mică a acţionărilor
electrice poate fi realizată cu reglarea în trepte a turaţiei, ca de exemplu:
cabestanul (vinciul) de ancoră, cabestane (vinciuri) de manevră, vinciuri de
încărcare, macarale de 3-5 t., unele ventilatoare. Pentru toate aceste acţionări se
poate folosi cu rezultate foarte bune motorul asincron cu rotor în scurtcircuit cu
turaţie fixă sau cu turaţie reglabilă în trepte. O parte foarte mică a acţionărilor
electrice necesită reglarea turaţiei lină şi în domeniu larg, cum ar fi: traulere
pentru nave de pescuit, vinciuri de remorcare, macarale de capacitate mare.
Această prezentare justifică folosirea sistemului electroenergetic trifazat pe
majoritatea navelor. Pentru cele câteva acţionări care necesită reglarea turaţiei
lină şi în domeniu larg se foloseşte motorul de curent continuu alimentat în
sistemul generator-motor sau redresor comandat-motor. O altă variantă pentru
asemenea acţionări cu reglarea lină a turaţiei şi în domeniul larg o reprezintă
transmisiile hidraulice care au atins un nivel înalt de perfecţionare (macarale de
mare capacitate, acţionarea cârmei ş.a.).
În acest fel, treptat, au fost înlăturate obstacolele din calea folosirii curentului
alternativ pe nave şi astăzi problema alegerii felului curentului pentru nave a fost
rezolvată în favoarea folosirii curentului alternativ.
Folosirea curentului continuu rămâne oportună pe nave unde în calitate de
sursă de energie de bază se folosesc acumulatorii. Din această categorie fac
parte, în principal, submarinele clasice cu propulsie diesel electrică şi unele nave
mici pentru care puterea sistemului electroenergetic nu depăşeşte câţiva kilowaţi.
În perspectiva legată de utilizarea unor noi surse de energie, fără utilizarea
motoarelor mecanice, cum ar fi generatoarele magnetogazodinamice, elemente
termice, este posibil să se revină la folosirea pe scară largă a curentului continuu.
Tensiunea
Istoria dezvoltării electrotehnicii navale arată că mărirea puterii sistemelor
electroenergetice navale, ca urmare a creşterii gradului de electrificare a navei, a
condus la creşterea neîntreruptă a tensiunii nominale. La începutul electrificării
s-a folosit 110 V curent continuu ajungându-se în prezent la 220 V în curent
continuu şi 380 /220 V în curent alternativ. Ridicarea tensiunii a permis
îmbunătăţirea caracteristicilor maso-gabaritice a acţionărilor electrice şi
reducerea secţiunii cablurilor pe seama scăderii valorii curenţilor. Pentru o putere
dată, valoarea curentului fiind invers proporţională cu valoarea tensiunii, rezultă
că mărirea de două ori a tensiunii reduce de două ori valoarea curentului.
Regulile registrului de clasificare RNR stabilesc valorile maxime ale
tensiunii admisibile la nave, astfel:
a) Tensiunea la bornele surselor de energie electrică de curent continuu nu
trebuie să depăşească valorile:
- 500 V pentru alimentarea sistemelor de putere;
- 250 V pentru alimentarea instalaţiilor de iluminat, semnalizări şi
prize.
b) Tensiunile recomandate la bornele consumatorilor de curent alternativ
nu trebuie să depăşească:
- 1000 V pentru consumatori de forţă staţionari;
- 500 V pentru consumatori de forţă conectaţi la prize;
- 250 V pentru iluminat, semnalizări, comunicaţii interioare, prize
pentru consumatorii portativi.
Pentru propulsia electrică în curent alternativ se admite depăşirea tensiunii
maxime de 1000 V. Valorile tensiunilor de linie admise de Registru pentru
propulsia electrică pot fi: 3,3 /3 kV; 6 /6,6 kV; 10 /11 kV. Cu avizul Registrului
tensiunile înalte pot fi folosite şi pentru unele acţionări electrice de putere foarte
mare, cum ar fi pompele de marfă la nave petroliere de mare capacitate.
În mod normal, pentru alimentarea reţelelor electrice de la bordul navelor se
folosesc următoarele valori ale tensiunii nominale:
- pentru curent continuu – 12, 24, 110, 220 V;
- pentru curent alternativ – 12, 24, 36, 127, 220, 380 V.
Mărirea tensiunii de la 400 V la 1000 V, limită maximă admisă de registru,
nu duce la modificări semnificative în ceea ce priveşte masa şi gabaritele
instalaţiilor electrice, întrucât există două tendinţe contrare: pe de o parte
micşorarea curenţilor reduce dimensiunile şi masele elementelor conductoare de
curent, iar pe de altă parte ridicarea tensiunii necesită măsuri suplimentare de
creştere a rezistenţei de izolaţie.
Pentru maşinile electrice, de puteri în gama de la 200 KW la 300 KW,
mărirea tensiunii de la 400 V la 1000 V duce la o creştere nesemnificativă a
greutăţii şi gabaritelor pe seama măsurilor luate pentru întărirea izolaţiei
crestăturilor şi conductoarelor. Mărirea tensiunii de la 400 V la 1000 V
micşorează masa aparatelor de comutaţie şi protecţie cu circa 25% şi în acelaşi
timp există tendinţa măririi masei şi gabaritelor aparatelor de control şi măsură.
În privinţa instalaţiilor de distribuţie a energiei electrice se poate considera că
masa şi gabaritele rămân aproape neschimbate la trecerea tensiunii de la 400 V la
1000 V, întrucât reducerea dimensiunilor şi greutăţilor elementelor conductoare
de curent, ca urmare a micşorării curentului este compensată de creşterea
greutăţilor, ca urmare a măririi distanţelor odată cu mărirea tensiunii şi folosirea
unor transformatoare coborâtoare pentru consumatorii care nu pot funcţiona la
tensiuni înalte.
Efectul reducerii masei şi gabaritelor prin ridicarea tensiunii se face simţit în
cazul unor centrale electrice de putere mare, peste 5000 kW, care folosesc
tensiunea de 3,3 kV sau 6,6 kV. În acest caz, generatoarele, întrerupătoarele
automate şi motoarele electrice de putere foarte mare au mase şi gabarite de
câteva ori mai mici comparabil cu situaţia folosirii tensiunii de 380 V pentru
aceleaşi puteri. Folosirea transformatoarelor coborâtoare pentru alimentarea
consumatorilor care nu pot funcţiona la tensiuni înalte duce la împărţirea reţelei
electrice în subsisteme autonome alimentate de transformatoare individuale cu
efecte pozitive asupra rezistenţei de izolaţie a reţelei de distribuţie. Deteriorarea
rezistenţei de izolaţie într-un subsistem, nu efectuează restul reţelei de distribuţie.
De asemenea, ridicarea tensiunii la aceste valori înseamnă reducerea
considerabilă a masei şi gabaritelor traseelor de cabluri comparabil cu
transmiterea aceloraşi puteri la tensiunea de 380 V. În afară de acestea, se
micşorează valorile curenţilor de scurtcircuit în sistem şi, ca urmare, se reduce
pericolul apariţiei incendiilor în reţeaua electrică şi a efectelor nedorite create de
forţele electrodinamice.
Alegerea tensiunii se realizează de obicei în urma unei analize tehnico –
economice care ia în considerare un complex de probleme legate de tensiunea
pentru centrala electrică, reţeaua de distribuţie a energiei electrice, consumatorii
mari de energie electrică existenţi pe navă, reţeaua de iluminat, reţeaua de
comunicaţii, de comandă ş.a. Uneori, alegerea nivelului tensiunii poate fi
influenţată nu numai de masa şi greutatea traseelor de cabluri ci şi de alţi factori
cum ar fi: valorile curenţilor de scurtcircuit, posibilităţile aparatelor de comutare,
siguranţa şi durata de serviciu, deservirea fără pericol, masa şi gabaritele
instalaţiilor de distribuţie ş.a.
În funcţie de puterea sistemului electroenergetic pe nave, de regulă, se adoptă
următoarele valori ale tensiunii: pentru puteri de câţiva kilowaţi se foloseşte
tensiunea de 12 V, 24 V; la puteri de zeci de kilowaţi – tensiunile 110 V, 127 V;
la puteri de sute de kilowaţi – tensiunile 220 V, 380 V; la puteri de mii şi zeci de
mii de kilowaţi – tensiunile 380 V, 3.300 V, 6.600 V, 10.0000 V.

Frecvenţa
Sursele de energie electrică ale sistemelor electroenergetice navale de curent
alternativ, ca şi în cazul sistemelor de la mal, produc energia electrică cu
frecvenţa 50 Hz (60 Hz). Această frecvenţă corespunde necesităţilor majorităţii
consumatorilor de energie electrică de la bordul navelor.
În acelaşi timp, pe toate navele actuale există un număr de consumatori
pentru care frecvenţa nominală a tensiunii de alimentare este de 400 Hz, cum ar
fi: sistemele de radiolocaţie, sistemele de navigaţie (girocompasul), sisteme şi
aparatură de cercetare şi prospecţiuni (hidrolocatoare). Alimentarea acestor
consumatori se face de la reţeaua navei de 50 Hz prin convertizoare
corespunzătoare. În funcţie de deplasamentul navei şi destinaţia acesteia,
numărul convertizoarelor poate fi de ordinul unităţilor sau zecilor aşa încât în
cazul unui număr mare de consumatori cu frecvenţa de 400 –500 Hz (navă
militară, navă de prospecţiuni geologice şi cercetare ştiinţifică) apare necesitatea
centralizării alimentării acestora de la o reţea separată de reţeaua de 50 Hz şi
alimentată de la surse separate sau convertizori de energie electrică.
Mărirea frecvenţei nominale în sistemele electroenergetice navale constituie
o direcţie importantă pentru rezolvarea problemei reducerii maselor şi gabaritelor
surselor de energie electrică şi acţionărilor electrice.
La frecvenţe mari, 400-500 Hz, agregatele generatoare permit utilizarea
motoarelor primare cu turaţie foarte mare, cum ar fi turbinele cu gaze, cuplate
direct (fără reductor) cu generatoare sincrone.
Acţionările electrice cu motoare asincrone reprezintă consumatorii de bază în
sistemele electroenergetice navale. Turaţia sincronă a motoarelor de curent
alternativ este direct proporţională cu frecvenţa, f , şi invers proporţională cu
60f
numărul de perechi de poli , p, n 0  , şi la frecvenţa de 50 Hz cea mai mare
p
60  50
turaţie obţinută pentru p  1 este  3000 rot / min , iar prin folosirea, de
1
exemplu, a frecvenţei de 400 Hz valoarea acestei turaţii este
60  400
 24.000 rot / min .
1
Având în vedere că pentru o maşină cu mişcare de rotaţie puterea este
proporţională cu cuplul şi turaţia, P  M  n , rezultă că la mărirea turaţiei de
câteva ori, pentru a obţine aceeaşi putere, valoarea cuplului se reduce de acelaşi
număr de ori. Reducerea cuplului prin mărirea turaţiei conduce la reducerea
masei şi gabaritului maşini.
Din motive de siguranţă se consideră că limita maximă a turaţiei la care pot
funcţiona maşinile rotative este de 8.000 – 12.000 rot. /min. În ultimii ani au apărut
la bordul navelor mai multe mecanisme de execuţie a căror turaţie de lucru este
6.000  8.000 rot. /min., cum ar fi: pompe centrifuge, turbocompresoare, pompe
axiale ş.a. Crearea unor asemenea mecanisme a dat posibilitatea reducerii de 3-4
ori a masei şi gabaritelor acestora. Se poate spera că în viitor numărul unor
asemenea mecanisme va creşte.
De asemenea, ridicarea frecvenţei curenţilor transformatoarelor, reactoarelor,
amplificatoarelor magnetice şi altor aparate electromagnetice este legată de
micşorarea numărului de spire ale înfăşurărilor şi reducerea volumului circuitelor
magnetice. De exemplu, prin ridicarea frecvenţei de la 50 Hz la 400 Hz pentru
transformatoare până la 100 kVA masa şi gabaritele se reduc de 2  4 ori.
Comparând toate elementele sistemului electromagnetic realizat în curent
alternativ la frecvenţele de 50 Hz şi 400 Hz se deduce că pentru frecvenţa de 400
Hz suma maselor şi gabaritelor se reduce de 2-3 ori comparativ cu frecvenţa de
50 Hz.
Totodată, trebuie avut în vedere că există şi dezavantaje în ceea ce priveşte
folosirea frecvenţelor mari în sistemele electroenergetice navale. Maşinile
electrice, transformatoarele şi alte aparate electromagnetice la frecvenţa de 400
Hz comparativ cu frecvenţa de 50 Hz produc un nivel mai ridicat de zgomot şi
paraziţi radio, au un preţ de cost mai ridicat şi o siguranţă redusă în funcţionare.
Din alt punct de vedere, introducerea frecvenţelor ridicate la nave întâmpină un
şir de greutăţi legate de necesitatea creării unor noi tipuri de mecanisme de
execuţie cu turaţie mare, noi serii de maşini electrice, de aparatură de protecţie şi
comutaţie ş.a.
De aceea, în prezent, folosirea sistemelor electroenergetice de 400 Hz este
oportună numai pentru nave speciale, cu aripi portante sau cu pernă de aer, la
care reducerea maselor şi gabaritelor prezintă o importanţă deosebită.

1.2 Clasificarea consumatorilor de energie electrică şi regimurile de


lucru în procesul de exploatare a navei

Consumatorii de energie electrică de la bordul navei se pot clasifica după


destinaţie, grad de importanţă şi regim de lucru.
a) După destinaţie se împart în:
- mecanisme de punte (vinciuri, cabestane, macarale, instalaţia de
guvernare);
- mecanisme auxiliare pentru instalaţia energetică principală de
propulsie a navei (pompe, separatoare, ventilatoare, compresoare
ş.a.);
- mecanisme pentru sisteme navale (pompe de santină, balast, pompe
de incendiu, pompe de combustibil ş.a.);
- mijloace radiotehnice, aparate de navigaţie şi mijloace de legături
interioare;
- mijloace pentru asigurarea condiţiilor de trai ale echipajului
(cambuza, instalaţia de climatizare, instalaţia de ventilaţie ş.a.);
- iluminatul electric.
b) După gradul de importanţă se împart în trei grupe.
Prima grupă conţine consumatorii importanţi care necesită alimentarea
continuă. Întreruperea alimentării consumatorilor din această grupă poate duce la
pierderea navei sau pierderi de vieţi omeneşti. Astfel de consumatori sunt:
comanda drumului navei, aparatura de navigaţie, mijloacele de radiocomunicaţii,
pompele de incendiu de avarie şi alţi consumatori.
Alimentarea consumatorilor din această grupă se realizează de la două surse
diferite: centrala electrică de bază şi centrala electrică de avarie. Întreruperea
alimentării consumatorilor din prima grupă este permisă numai pe durata intrării
automate în funcţiune a centralei de avarie, adică cel mult 10 secunde.
A doua grupă este constituită din consumatorii care asigură deservirea
instalaţiilor energetice principale de propulsie, precum şi mecanismele şi
instalaţiile care asigură păstrarea încărcăturii navei. De asemenea, din această
grupă mai pot face parte pompele de incendiu şi drenaj, vinciul de ancoră, ş.a.
Pentru consumatorii din grupa a doua se admite întreruperea alimentării cu
energie electrică pentru o durată limitată necesară, în caz de suprasarcină, pentru
cuplarea unui generator suplimentar la barele centralei electrice.
A treia grupă este reprezentată de consumatorii de mică importanţă pentru
vitalitatea navei, cum ar fi consumatorii care asigură condiţiile de trai şi
necesităţile echipajului.
Pentru consumatorii din această grupă, pe durata suprasarcinii centralei
electrice sau în situaţia de avarie, este posibilă o pauză însemnată în alimentarea
cu energie electrică.
c) După regimul de lucru consumatorii de energie electrică se împart:
- acţionări electrice care lucrează în regim de durată cu sarcină
constantă sau variabilă (pompe, ventilatoare). În acest regim, pe toată
durata de funcţionare, încălzirea motorului este la valoarea nominală.
- acţionări electrice care lucrează în regim interminent (vinciuri,
macarale). Caracteristic acestui regim este că perioadele de
funcţionare alternează cu perioade de pauză. În timpul funcţionării,
încălzirea motorului nu ajunge până la valoarea nominală şi urmează
o pauză în care nu se răceşte până la temperatura mediului după care
urmează un nou ciclu de funcţionare.
- acţionări electrice care lucrează în regim de scurtă durată (vinciul de ancoră, cabestanul
de manevră, pompe de santină, pompe de transvazarea combustibilului ş.a.). Specific
acestui regim este durata mică de funcţionare în care motorul electric nu se încălzeşte
până la valoarea nominală şi urmează o pauză suficientă ca motorul să se răcească până
la temperatura mediului ambiant.
Caracteristic pentru funcţionarea centralei electrice a navei este variaţia în
limite mari a energiei electrice solicitată de consumatori. Puterea centralei
electrice la un moment dat este determinată de consumatorii care lucrează în acel
moment. Numărul consumatorilor care lucrează la un moment dat şi gradul lor
de încărcare depind de regimurile şi particularităţile de exploatare ale navei
(raionul de navigaţie, starea mării şi a condiţiilor de climă, forma şi masa
încărcăturii, viteza navei, caracterul lucrărilor în timpul staţionării ş.a.).
Din cele prezentate rezultă că încărcarea cu sarcină a generatoarelor centralei
electrice este un proces aleator. Un calcul precis al consumului de energie
electrică trebuie să aibă în vedere atât consumatorii care lucrează în regimul dat,
cât şi faptul că pentru fiecare consumator graficul de sarcină este variabil şi
dependent de mulţi factori. Un asemenea calcul poate fi efectuat folosind metode
specifice de calculul probabilităţilor şi statistici matematice, ceea ce presupune
un volum mare de calcule complicate şi necesitatea cunoaşterii a multor date
experimentale.
În practica inginerească, până în momentul actual, pentru calculul sarcinii
centralei electrice şi alegerea generatoarelor electrice se utilizează o metodă mai
simplă bazată pe întocmirea bilanţului energetic sau a tabelului de sarcină, cu
rezultate suficient de bune pentru nevoile practice. De asemenea, pentru calculul
aproximativ al puterii centralei electrice, necesar la întocmirea proiectului
preliminar al navei, se pot folosi metode analitice.
Pentru întocmirea bilanţului energetic (tabelul de sarcină), procesul de
exploatare al navei se împarte într-un număr de regimuri caracteristice, urmând
ca pentru fiecare dintre ele să se stabilească puterea electrică solicitată de la
centrala electrică a navei. Calculele se organizează sub forma unui tabel care
poartă denumirea de bilanţul energetic sau tabelul de sarcină al navei.
Regimurile de funcţionare ale navei, care intră în componenţa tabelului de
sarcină, includ obligatoriu regimurile care corespund celei mai mici şi celei mai
mari sarcini cerută de la centrala electrică şi între acestea câteva regimuri
intermediare.
În funcţie de destinaţia navei, procesul de exploatare poate cuprinde
următoarele regimuri:
a) pentru nave de transport mărfuri generale: staţionare fără lucrări de
încărcare, staţionare cu lucrări de încărcare, ridicarea ancorei,
navigaţie pe mare (marş) şi de avarie;
b) pentru nave de pasageri: staţionare fără pasageri, staţionare cu pasageri,
ridicarea ancorei, navigaţie pe mare şi de avarie;
c) pentru navele flotei tehnice: staţionare fără lucrări, staţionare cu lucrări
tehnologice, navigaţie pe mare şi de avarie;
d) pentru spărgătoarele de gheaţă: staţionare, ridicarea ancorei, navigaţie în
mare liberă, navigaţie printre gheţuri, avarie;
e) pentru navele de pescuit: staţionare, ridicarea ancorei, prinderea şi
prelucrarea peştelui şi de avarie.
Regimul de avarie se consideră că are locul în timpul marşului la producerea
unor incendii sau inundarea unor compartimente, fără scoaterea din funcţiune a
centralei electrice. În astfel de cazuri, se solicită suplimentar energie electrică
pentru lupta contra incendiilor şi nescufundabilităţii navei.

1.2.1 Metoda bilanţului energetic (tabelul de sarcină)


Această metodă este cea mai utilizată la proiectarea sistemului electroenergetic al
navei şi constituie procedeul de bază pentru determinarea puterii centralei electrice.
Tabelul bilanţului energetic (tabelul de sarcină) are aceeaşi formă pentru toate tipurile
de nave şi se deosebeşte numai în ceea ce priveşte definirea regimurilor de lucru care
depind de destinaţia navei. Câteva schimbări privind conţinutul bilanţului energetic se
introduc în funcţie de natura curentului agregatelor generatoare.
În tabelul 3.1. se prezintă un model simplificat de bilanţ energetic pentru o
navă electrificată în curent alternativ. Pentru simplificare, în tabel sunt cuprinse
numai trei regimuri care sunt generale pentru toate tipurile de nave: regim de
staţionare, regim de marş şi regim de avarie.
La întocmirea bilanţului energetic trebuie în prealabil să se cunoască toţi
consumatorii de energie electrică aflaţi la bordul navei: acţionările electrice ale
tuturor mecanismelor şi instalaţiilor, iluminatul tuturor încăperilor şi punţilor,
utilaje pentru cambuză, încălzirea electrică, aparatura de legături radio şi legături
interioare, aparatura de navigaţie, ş.a.m.d.
În coloana 1 se trec toţi consumatorii de energie electrică instalaţi la bordul
navei. Pentru a avea o anumită ordine în scrierea consumatorilor, aceştia sunt
constituiţi pe grupe alcătuite conform clasificării după destinaţie.
În coloanele 2-5 se trec datele nominale ale consumatorilor: numărul
consumatorilor de acelaşi fel (col.2), puterea nominală a motorului electric
(col.3), randamentul (col.4), factorul de putere la sarcina nominală, cos  n
(col.5). Pentru motoarele electrice aceste date sunt scrise pe eticheta motorului.
La motoarele electrice, puterea nominală reprezintă puterea disponibilă la ax,
pentru aflarea puterii instalate consumate din reţea se utilizează relaţia:
Pn
Pinst. 

(1.17)
Rezultatele calculelor efectuate cu relaţia (3.1.) se trec în coloana 6.
În coloana 7 se trece puterea total instalată pentru fiecare mecanism.
Pinst.tot.  n c  Pinst.
(1.18)
în care: Pinst. tot. - puterea totală instalată
n c - numărul consumatorilor de acelaşi fel.
Pentru alţi consumatori, care nu sunt motoare electrice, cum ar fi iluminatul,
încălzirea electrică, se calculează puterea electrică instalată totală şi se trece
direct în coloana 7.
În continuare, se stabileşte pentru fiecare consumator coeficientul de sarcină
şi coeficientul de simultaneitate, corespunzător regimurilor de exploatare a navei.
Coeficientul de sarcină sau de încărcare al consumatorului reprezintă raportul
între puterea efectiv consumată în regimul considerat şi puterea instalată.
Bilanţul energetic pentru generatoarele sistemului electroenergetic de curent alternativ

Randamentul, 
Puterea

Factorul de putere,
Regim de staţionare
Puterea nominală,

instalată, kw
consumatorilor
Numărul

Coeficient

Factor de
simultaneitate
Coeficient de

de sarcină, ks

putere, cos
unitară
cosn

totală
kw

Consumatori de energie electrică

k0
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
I. Mecanisme de punte
instalaţia de guvernare 2 6 0,8 0,81 7,5 15 - - -
instalaţia de ancorare 1 8 0,86 0,83 9,3 9,3 (1) (0,7) (0,8)
------------------------------
II. Mecanisme auxiliare pentru
instalaţia energetică
compresor 1 8 0,85 0,83 9,4 9,4 (1) (0,9) (0,82)
pompa de combustibil 1 2,5 0,8 0,8 3,1 3,1 - - -
------------------------------
III. Mecanisme pentru sisteme
navale:
pompa de incendiu 2 10 0,82 0,81 12,2 24,4 (0,5) (0,8) (0,8)
ventilaţia - - - - - 10 0,4 1 0,7
------------------------------
IV. Iluminatul - - - - - 30 0,3 1 1
------------------------------
Puterea consumată totală (  Pc ,  Q c ): - cu consumatorii de scurtă durată
- fără consumatorii de scurtă durată

Coeficientul general de simultaneitate, k OG

Puterea calculată Pcalc. , Qcalc.  : - cu consumatorii de scurtă durată


- fără consumatorii de scurtă durată

Factorul mediu de putere, cos med

Numărul şi puterea generatoarelor - în funcţiune


- rezervă
Tabelul 1.1
Regim de marş Regim de avarie

Coeficient de
Puterea Puterea Puterea

simultaneitate, k0

simultaneitate, k0

Factor de putere,
consumată

Coeficient de

Coeficient de

Coeficient de
consumată consumată

putere, cos
sarcină, ks

sarcină, ks
Factor de

cos
reactiă,

reactivă,
kW

reactivă,
kVAr.

kVAr.

activă,
activă,

activă,

kVAr.
kW

kW
11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 23

- - 0,5 0,6 0,75 4,5 4,0 0,5 0,8 0,8 6,0 5,0
(6,5) (6) - - - - - - - - - -

(8,5) (6,0) (1) (0,9) (0,82) (8,5) (6,0) - - - - -


- - 1 1 0,8 3,1 2,5 1 1 0,8 3,1 2,5

(9,6) (8,0) - - - - - 1 0,9 0,8 22 19


4 4 0,9 1 0,7 9 9 - - - - -

9 - 0,9 1 1 27 - 0,5 1 1 15 -

87 52 196 132 158 112


78 47 175 120 147 103

0,7 0,8 0,9

61 36 157 105 142 100


55 33 140 95 133 93

0,86 0,83 0,82

1 x 75 2 x 75 2 x 75
3 x 75 2 x 75 2 x 75

Pefect .
ks 
Pinst.
(1.19)
Coeficientul de simultaneitate pentru consumatorii de acelaşi fel exprimă
raportul între consumatorii care lucrează în regimul dat şi numărul total al
consumatorilor instalaţi.
n c funt.
k0 
n c inst.
(1.20)
Coeficienţii de sarcină şi simultaneitate se stabilesc pe baza analizei
funcţionării consumatorilor. La această analiză se iau în considerare caracterul
operaţiilor îndeplinite de navă, regimul de funcţionare a instalaţiilor energetice
principale de putere, raionul şi condiţiile climatice, starea mării ş.a.
Alegerea corectă a coeficienţilor de sarcină şi de simultaneitate depinde în
mare măsură de experienţa proiectantului în aprecierea corectă a încărcării
consumatorilor în diferite regimuri ale navei. În continuare, se prezintă câteva
criterii orientative privind alegerea acestor coeficienţi.
Experienţa arată că pentru cei mai mulţi consumatori, în toate regimurile de
lucru, coeficientul de sarcină are valoarea apropiată de unitate. Pentru câteva
mecanisme, valorile acestuia sunt subunitare, cum ar fi: instalaţia de guvernare,
vinciul de ancoră, macarale ş.a.
Sarcina pentru instalaţia de guvernare depinde de starea mării, vitezei navei,
viteza de bandare a cârmei, unghiul de deplasare a cârmei. Puterea consumată de
acţionarea electrică a cârmei se stabileşte astfel încât să corespundă regimului cel
mai greu şi, ca urmare, coeficientul de sarcină pentru instalaţia de guvernare se
alege în limitele 0,5  0,8.
Încărcarea vinciului de ancoră depinde de adâncimea de ancorare, starea
mării şi forţa vântului. Pentru regimul cel mai greu se apreciază valoarea
coeficientului de sarcină în limitele 0,7  0,9.
Sarcina pentru macarale depinde de forma încărcăturii şi masa acesteia care,
de obicei, este mai mică decât sarcina nominală. Coeficientul de sarcină se alege
pentru regimurile cele mai grele în limitele 0,8  0,9.
Pentru vinciul de remorcaj sarcina depinde de starea mării, forma obiectului
remorcat şi viteza de remorcare. Coeficientul de sarcină pentru asemenea
vinciuri se alege în limitele 0,6  0,8.
Puterea consumată de utilajele electrice ale cambuzei (plite, cuptoare, vase
sub presiune) depinde de numărul pasagerilor şi echipajului navei. Acest număr
se schimbă în staţionare comparativ cu celelalte regimuri.
Pentru consumatorii care lucrează în regim de avarie (pompe de incendiu,
pompe de drenaj), coeficienţii de sarcină au valori apropiate de unitate. În cazul
în care aceste mijloace sunt utilizate şi în alte regimuri, coeficienţii de sarcină au
valori în limitele 0,6  0,9. O asemenea situaţie se poate întâlni la ridicarea
ancorei când se porneşte pompa de incendiu pentru spălarea lanţului de ancoră pe
măsura virării acestuia la bord.
Determinarea coeficientului de simultaneitate pentru consumatorii de acelaşi
fel nu prezintă dificultăţi deosebite. De regulă, pe navă se instalează mai mulţi
consumatori de acelaşi fel la mecanisme importante pentru siguranţa navei. De
exemplu, instalaţia de guvernare electrohidraulică are instalate două
electropompe din care: una asigură funcţionarea instalaţiei de guvernare, cealaltă
fiind de rezervă. Coeficientul de simultaneitate, în acest caz, este k 0  0,5 .
După stabilirea coeficienţilor de sarcină şi de simultaneitate se calculează
puterea consumată pentru fiecare din consumatorii care lucrează în regimurile
considerate, astfel:
Pc  Pinst.  k 0  k s
(1.21)
unde: Pc - puterea activă consumată
Pinst. - puterea totală instalată
k 0 , k s - coeficienţii de simultaneitate şi de sarcină.

Valorile obţinute se trec în coloanele 11, 16 şi 21.


După stabilirea puterii active consumate în fiecare regim se determină
factorul de putere corespunzător şi se completează coloanele 10, 15, 20.
Calculul factorului de putere se face pe baza cunoaşterii factorului de putere
nominal (col.5) şi a sarcinii consumatorului în regimul considerat.
În continuare se calculează puterile reactive ale consumatorilor pentru
fiecare regim şi se completează coloanele 12, 17 şi 22. Calculele se fac cu
formula:
Q c  Pc  tg
(1.22)
unde: Q c - puterea reactivă consumată
Pc - puterea activă consumată
tg - se determină pe baza cunoaşterii factorului
de putere, cos  (col.10, 15, 20).
La stabilirea puterii centralei electrice în diferite regimuri de exploatare a
navei sunt luaţi în considerare numai consumatorii care lucrează în regim de
durată cu sarcină constantă sau variabilă şi consumatorii care lucrează în
regim interminent. Consumatorii care lucrează în regim de scurtă durată nu
sunt luaţi în calcul şi de aceea puterile corespunzătoare acestora se trec între
paranteze. De aceşti consumatori se va ţine seama la verificarea capacităţii de
suprasarcină a generatoarelor electrice.
În bilanţul energetic (tabelul de sarcină), în fiecare regim, sunt trecute
puterile numai pentru consumatorii care lucrează în regimul considerat.
La stabilirea consumatorilor care lucrează într-un anumit regim, precum şi
la alegerea coeficientului de sarcină, trebuie să se aibă în vedere problemele
specifice exploatării navei.
În regim de staţionare fără operaţiuni de încărcare (fără pasageri) pe navă
se află o mică parte din echipaj care se ocupă cu lucrări de întreţinere şi
supraveghere. De aceea, în acest regim, numărul consumatorilor care lucrează
este redus. Funcţionează parţial iluminatul, utilajele cambuzei, mijloace de
legături, sisteme navale de utilizări generale. De obicei, în acest regim nu
lucrează mecanismele care deservesc instalaţia energetică de putere a navei.
În regimul de staţionare cu efectuarea lucrărilor de manipularea mărfurilor se
află pe navă tot echipajul pentru care trebuie create toate condiţiile de trai,
lucrează mijloacele de încărcare-descărcare (macarale, vinciuri de încărcare,
pompe de marfă).
Regimul de ridicare a ancorei se desfăşoară concomitent cu pregătirea
navei pentru marş. În acest regim funcţionează cu putere redusă instalaţia
energetică principală, sunt în funcţiune vinciul de ancoră şi pompa de
incendiu pentru spălarea lanţului, este prezent la bord tot echipajul.
În regim de marş funcţionează cea mai mare parte a consumatorilor de
energie electrică. Consumatorii care nu funcţionează în acest regim sunt:
pompele de incendiu şi drenaj, mecanismele de rezervă, vinciul de ancoră,
macarale şi alte mijloace cu destinaţie specială. În cazul navelor de pescuit în
acest regim lucrează traulerul şi câteva macarale.
Funcţionarea consumatorilor în regimul de marş asigură confortul deplin
al echipajului şi pasagerilor, funcţionarea mecanismelor care asigură marşul
navei, funcţionarea aparatelor de navigaţie şi a mijloacelor de legături radio.
În regimul de avarie, în cazul în care este necesar, se poate renunţa la
funcţionarea consumatorilor care asigură confortul echipajului şi pasagerilor
(cambuza, ventilaţia generală, încălzirea electrică ş.a.). În acest regim rămân
obligatoriu în funcţiune consumatorii care asigură marşul navei, legăturile
interioare şi exterioare, mijloacele de navigaţie. La acestea se adaugă
mijloacele de luptă împotriva incendiilor, scoaterea apei din compartimentele
inundate şi alte mijloace de salvare.
Cea mai mare sarcină a centralei electrice poate fi, în funcţie de destinaţia
navei, în unul din regimurile de marş, de pescuit, de ridicarea ancorei sau de
staţionare cu efectuarea lucrărilor de manipulare a mărfurilor.
La întocmirea bilanţului energetic se iau în considerare condiţiile cele mai
grele de exploatare a navelor: ceaţă, temperaturi scăzute, temperaturi ri dicate,
încărcarea completă a navei, viteza maximă de marş ş.a.m.d.
După completarea tuturor liniilor şi coloanelor tabelului de sarcină se
calculează puterea totală activă şi reactivă,  Pc si  Q c , consumată în fiecare
regim. Calculul se face prin însumarea aritmetică a cifrelor de pe coloanele
11, 12, 16, 17, 21 şi 22 care reprezintă puterile consumate de fiecare
consumator care lucrează în regimul considerat. Pentru fiecare însumare de pe
o coloană rezultă două valori: una corespunde însumării cu luarea în
considerare a consumatorilor cu funcţionare în regim de scurtă durată (cifrele
dintre paranteze) şi a doua fără luarea în considerare a consumatorilor cu
funcţionare de scurtă durată.
În continuare, se alege coeficientul general de simultaneitate, k OG , pe
regimuri de exploatare a navei. Acest coeficient ia în considerare faptul că nu
toţi consumatorii, prevăzuţi să funcţioneze într-un anumit regim, lucrează
simultan şi la încărcarea maximă. De exemplu, regimul de marş poate fi de
ordinul zilelor, săptămânilor sau lunilor şi în această perioadă lungă se pot
schimba condiţiile de navigaţie şi, ca urmare, consumatorii consideraţi în
acest regim cu funcţionare continuă pot fi pentru perioade scurte deconectaţi.
În aceste condiţii puterea efectiv consumată în regimul de marş este mai mică
decât cea rezultată din însumarea aritmetică a puterilor consumate.
De regulă, pentru calculele practice, valorile coeficientului de
simultaneitate general, k OG , pe regimuri, se alege astfel:
- pentru regimul de staţionare la ancoră: k OG  0,7  0,75
- pentru regimul staţionare cu lucrări de încărcare-descărcare:
k OG  0,8
- pentru regimul de ridicare a ancorei: k OG  0,75  0,8
- pentru regimul de marş: k OG  0,8  0,9
- pentru regimul de avarie: k OG  0,9  0,95 .
În afara coeficientului general de simultaneitate pentru determinarea puterii
calculate pe regimuri de exploatare trebuie să se ia în considerare şi pierderile de
energie în reţeaua de distribuţie. Aceste pierderi se apreciază ca fiind 3-5% din
puterea consumată. Cu aceste precizări, puterea calculată pentru fiecare regim se
determină astfel:
Pcalc.  1,03  1,05k OG   Pc
(1.23)
Q calc.  1,03  1,05k OG   Q c
(1.24)
Puterea aparentă se calculează cu expresia:

Scalc.  Pcalc
2
 Q 2calc.
(1.25)
Valoarea medie a factorului de putere calculat pentru fiecare regim este:
Pcalc.
cos  med 
Scalc.
1.26)
Valorile puterilor de calcul, Pcalc. , Q calc. , Scalc. ,obţinute ca rezultat al bilanţului
energetic permit să se treacă la alegerea numărului şi puterii generatoarelor
electrice principale şi de rezervă pentru sistemul electroenergetic al navei.
Alegerea se face luând în considerare puterile calculate fără luarea în considerare
a consumatorilor care lucrează în regim de scurtă durată. După cum se vede şi
din exemplul prezentat în tabelul 3.1, între valorile puterilor calculate cu luarea
în considerare şi fără luarea în considerare a consumatorilor cu regim de
funcţionare de scurtă durată nu sunt deosebiri semnificative. Existenţa
consumatorilor cu funcţionare de scurtă durată se are în vedere la verificarea
capacităţii de suprasarcină a generatoarelor care în condiţii normale trebuie să
asigure alimentarea acestor consumatori. De regulă, generatoarele navale admit
suprasarcină de 10% în decurs de 2 ore, 25% timp de 30 minute şi 50% timp de 5
minute. În cazul în care sarcina consumatorilor de scurtă durată depăşeşte
capacitatea de suprasarcină se recurge la conectarea unui generator suplimentar.
Pentru calculul puterii centralei electrice se alege regimul cu cea mai mare
putere consumată. În cele mai multe cazuri, acesta este regimul de marş. De
asemenea, la proiectarea sistemului electroenergetic este necesar să se prevadă şi
o rezervă de 15-20% faţă de puterea consumată cea mai mare.
Alegerea numărului şi puterii generatoarelor electrice reprezintă o sarcină
dificilă întrucât trebuie să se aibă în vedere mai mulţi factori tehnici, economici
şi de exploatare, adesea contrari unul altuia. Trebuie stabilit un compromis care
asigură regimurile cele mai favorabile pentru funcţionarea centralei electrice. La
alegerea numărului şi puterii generatoarelor electrice trebuie să se aibă în
vederea îndeplinirea următoarelor cerinţe:
1) Generatoarele trebuie să fie încărcate în toate regimurile aproape de
sarcina nominală (de regulă minim 75-80% din puterea nominală).
2) Generatoarele alese să fie de acelaşi tip şi putere. În acest caz se asigură
o funcţionare stabilă la cuplarea în paralel şi se reduce cantitatea
necesară de piese de rezervă.
3) Puterea generatorului de rezervă trebuie să fie aceeaşi cu a
generatorului de bază. Este evident că cea mai bună alegere este aceea
în care toate generatoarele de bază şi de rezervă sunt de acelaşi tip şi
putere.
Din punct de vedere al încărcării fiecărui generator aproape de sarcina
nominală, această cerinţă se realizează în cazul folosirii unui număr mare de
generatoare cu posibilitatea de cuplare în paralel a acestora. În acelaşi timp,
un număr mare de agregate generatoare este limitat pe de o parte de
posibilităţile de montare la navă, iar pe de altă parte de greutăţi legate de
funcţionarea în paralel a acestora. De aceea, de regulă, acest număr se
limitează la 2-4 agregate generatoare.
Un exemplu de alegerea numărului şi puterii generatoarelor este
prezentat în tabelul 1.1. Pentru acoperirea consumului de energie electrică în
toate regimurile şi asigurarea unei rezerve sunt posibile trei variante: prima
– alegerea a două generatoare cu puteri de 150 kw fiecare; a doua – alegerea
a trei generatoare cu puteri de 100 kw fiecare; a treia – alegerea a patru
generatoare cu puteri de 75 kw fiecare.
După prima variantă în toate regimurile lucrează un generator de bază cu
puterea de 150 kw, al doilea fiind rezervă. În acest caz, sunt evidente două
neajunsuri: încărcare mică a generatorului în regimul de staţionare (sub 40%) şi
posibilitatea de a efectua lucrări de revizii sau reparaţii numai în regimul de
staţionare.
A doua variantă asigură funcţionarea a două generatoare de 100 kw în
regimurile de marş şi de avarie, al treilea fiind de rezervă. În regim de
staţionare lucrează un generator, două fiind de rezervă. În această variantă, în
toate regimurile, sarcina generatoarelor este de circa 60-70%, ceea ce se poate
considera mulţumitor. Lucrările de revizii şi reparaţii sunt posibile numai în
regimul de staţionare.
A treia variantă asigură funcţionarea a două generatoare de 75 kw pentru
regimurile de marş şi de avarie, celelalte două fiind de rezervă, în regimul de
staţionare lucrează un generator de 75 kw şi trei sunt de rezervă. În această
variantă se asigură încărcarea optimă a generatoarelor care lucrează (circa 80-
90%), lucrările de întreţinere şi revizii se pot efectua atât în regimul de staţionare
cât şi în regimurile de marş şi de avarie.
Din această analiză rezultă că varianta a treia este cea mai bună cu condiţia
ca în compartimentul prevăzut pentru centrala electrică să se permită montarea a
patru agregate generatoare. În caz contrar, din motive constructive se optează
pentru varianta a doua cu trei agregate generatoare.
Alegerea generatoarelor se face după puterea activă de calcul în cazul în care
valoarea factorului de putere mediu este egală cu 0,8 sau mai mare. Dacă factorul
de putere mediu are valoarea mai mică de 0,8, atunci alegerea generatoarelor se
face după puterea aparentă.
Metoda bilanţului energetic (tabelul de sarcină) se poate aplica şi pentru
determinarea puterii diesel-generatorului centralei electrice de avarie. Diesel-
generatorul de avarie intră în funcţiune la scoaterea de sub tensiune a centralei
electrice de bază şi puterea acestuia trebuie să fie suficientă pentru a asigura
obligatoriu alimentarea următorilor consumatori:
- iluminatul de avarie;
- acţionarea electrică de avarie a cârmei;
- acţionarea electrică a pompei de incendiu de avarie;
- legături de comunicaţii interioare şi exterioare;
- lumini de navigaţie şi semnalizare;
- vinciurile bărcilor şi şalupelor de salvare;
- alte instalaţii pentru siguranţa vieţii echipajului.
Experienţa arată că pentru majoritatea navelor puterea diesel-generatorului de
avarie este în limitele 50-200 kw.
În cazul sistemelor electroenergetice de curent continuu, metoda bilanţului
energetic pentru determinarea numărului şi puterii generatoarelor electrice este aceeaşi
cu deosebirea că dispar coloanele 5, 10, 12, 15, 20 şi 22 care corespund factorilor de
putere şi puterilor reactive.

1.2.2 Metoda analitică de determinare a puterii centralei electrice

Această metodă permite determinarea puterii centralei electrice fără o analiză


de detaliu a funcţionării tuturor consumatorilor de energie electrică.
Metoda analitică de determinare a puterii agregatelor generatoare presupune
existenţa unei corelaţii între puterea centralei electrice, puterea instalaţiei
energetice de propulsie a navei în anumite regimuri şi deplasamentul navei.
De exemplu, în regim de marş cea mai mare parte a consumatorilor cu
funcţionare constantă o constituie mecanismele care deservesc instalaţia
energetică de putere. Ca urmare, puterea centralei electrice pentru regimul de
marş este în corelaţie cu puterea motoarelor principale. La staţionarea navei fără
operaţiuni de încărcare puterea centralei electrice este dată de consumatorii care
asigură condiţiile de trai ale echipajului şi este în corelaţie cu deplasamentul
navei.
Rezultatele analizei unui volum mare de date statistice au permis obţinerea
unor formule experimentale de calcul a puterii centralei electrice. Pentru
exemplificare se prezintă calculul puterii centralei electrice pentru o navă de
transport mărfuri generale cu motoare principale lente.
Regim de marş
Puterea centralei electrice în acest regim poate fi determinată cu una din
expresiile:
Pmars  18  0,028N   Ps.d. max .
(1.27)
sau
Pmars  18  0,028N   Pc.nivel trai
(1.28)
unde: N - puterea motoarelor principale
Ps.d. max . - puterea cea mai mare la conectarea unui consumator cu regim
de scurtă durată (pompa de incendiu sau pompa de drenaj)
Pc. nivel trai - puterea consumatorilor care asigură nivelul de trai al
echipajului.
Pc.niveltrai  PK  PV  Pclim kw
(1.29)
în care: PK - puterea utilajelor cambuzei
PV - puterea ventilaţiei generale
Pclim. - puterea instalaţiei de climatizare.

Dacă Ps.d. max . > Pc. nivel trai se foloseşte relaţia (3.11), iar dacă Ps.d. max . < Pc. nivel trai
se foloseşte relaţia (3.12).
Staţionare fără operaţiuni de încărcare
Puterea centralei electrice se determină cu una din expresiile:
Pst.  11  0,002D  Ps.d. max .
(1.30)
Pst.  11  0,002D  Pc.nivel trai
(1.31)
unde: D - deplasamentul navei în tdw.
Ps.d. max . , Pc. nivel trai - au aceeaşi semnificaţie ca în formulele (1.27) şi
(1.28).
Staţionare cu operaţii de încărcare
În acest regim, puterea centralei electrice se compune din puterea
determinată în regimul de staţionare fără operaţiuni de încărcare la care se
adaugă puterea necesară pentru funcţionarea instalaţiilor de încărcare (vinciuri
sau macarale).
 1,05  n
Pst.inc.  Pst.   0,53   0,15G n  v n
 n 1
(1.32)
unde: G n - sarcina nominală, t
v n - viteza nominală de ridicare a încărcăturii, m/min.
n - numărul vinciurilor sau macaralelor de pe navă.
Regim de manevră
În acest regim aproximarea puterii se face cu formula:
Pman .  Pmars  0,8Pancora  Pcomp. 
(1.33)
unde: Pancora - puterea vinciului de ancoră, kw
Pcomp. - puterea compresorului pentru aerul de pornire, kw.
În acest regim, spre deosebire de regimul de marş, pot fi conectate: vinciul de
ancoră, pompă de incendiu (pentru spălarea lanţului de ancoră) şi compresorul
pentru aerul de pornire. În acelaşi timp trebuie avut în vedere că, pe de o parte
posibilitatea de conectare concomitentă este redusă, iar pe de altă parte, aceşti
consumatori lucrează în regim de scurtă durată.
Regim de avarie
În regimul de avarie, sarcina centralei electrice o constituie consumatorii care
asigură marşul navei, stingerea incendiului, scoaterea apei din compartimentele
inundate. În acest regim sunt deconectaţi consumatorii de mică importanţă pentru
vitalitatea navei cum ar fi: cambuza, ventilaţia, climatizarea ş.a. În caz de
necesitate poate fi introdus în funcţiune: generatorul de rezervă. Luând în
considerare aceste posibilităţi, puterea centralei electrice în regim de avarie, de
obicei, nu depăşeşte puterea în regim de marş.
Metoda analitică de determinare a puterii centralei electrice permite
aproximarea acesteia, suficientă pentru proiectul preliminar al navei. Un calcul
mai precis rezultă din aplicarea metodei bilanţului energetic.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Centrala electrică a navei este formată din:
a) surse de energie electrică;
b) surse de energie electrică împreună cu tabloul de distribuţie;
c) surse de energie electrică, tabloul principal de distribuţie şi tablourile
secundare de distribuţie;
d)sursele şi reţeaua electrică a navei.
2. Schema electrică de structură din figura de mai jos corespunde:

a) unor SEN autonome;


b) unor SEN cu preluarea parţială a puterii de la sistemul energetic;
c) unor SEN unitare;
d) unor SEN mixte.

LUCRARE DE VERIFICARE
Explicaţi modul de completare a tabelelor de sarcină (bilanţul energetic)
RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE
1:b; 2:c.

Unitatea de învăţre nr.2


CENTRALE ELECTRICE NAVALE

CUPRINS
Surse de energie electrică la nave.Sisteme de excitaţie şi de stingere a câmpului
la generatoarele sincrone.
Principiile reglării automate a tensiunii şi puterii reactive.
Sisteme de compoundare a generatoarelor sincrone şi de reglare automată a
excitaţiei.
Sistemul ESEN de excitaţie cu tiristoare pentru generatoare sincrone. Distribuţia
sarcinii reactive între generatoarele sincrone care funcţionează în paralel.
Principiile reglării automate a frecvenţei şi puterii active.Regulatoare de turaţie
cu două impulsuri, sisteme de reglare a frecvenţei în funcţie de parametrii
generatorului.
Distribuţia sarcinii active îmtre generatoarele care funcţionează în paralel.
Procedee de cuplare în paralel a generatoarelor. Metode de sincronizare.
Sincronizarea automată a generatoarelor sincrone: cu unghi constant de
anticipare şi cu timp constant de anticipare.

OBIECTIVE

- enunţarea şi explicarea sitemelor de excitaţie utilizate în domeniul naval;


- definirea principiilor reglării automate a tensiunii şi distribuirii uniforme
a puterii reactive;
- descrierea sistemului de excitaţie cu tiristoare de tipul ESEN;
- definirea principiilor reglării automate a frecvenţei şi distribuirii uniforme
a puterii active;
- descrierea metodelor de cuplare în paralel a generatoarelor sincrone
navale.

2. Surse de energie electrică la nave. Sisteme de excitaţie a


generatoarelor electrice

2.1 Surse de energie electrică la nave.

2.2 Generatoare sincrone

Sistemul de excitaţie al generatoarelor sincrone, ca şi în cazul generatoarelor


de curent continuu, este un element important al maşinii sincrone.
Pentru o funcţionare sigură a generatoarelor sincrone, cât şi pentru
stabilitatea sistemului electroenergetic, sistemul de excitaţie trebuie să
îndeplinească următoarele cerinţe de bază: să fie direct, independent de reţeaua
electrică exterioară; să asigure forţarea excitaţiei până la valoarea maximă în
timp minim; să aibă viteză mare de creştere a excitaţiei; să fie sigur în
funcţionare.
În sistemele electroenergetice navale se folosesc următoarele sisteme de
excitaţie a generatoarelor sincrone:
1) cu excitatrice de curent continuu
2) cu autoexcitaţie
3) cu excitatrice de curent alternativ (sistemul de excitaţie fără perii).
Sistemul de excitaţie cu excitatrice de curent continuu realizează
alimentarea în curent continuu a excitaţiei generatorului sincron de la un
generator de curent continuu cuplat cu axul generatorului sincron şi antrenat de
acelaşi motor primar. Acest generator de curent continuu se numeşte excitatrice
şi a reprezentat primul sistem folosit pentru alimentarea excitaţiei generatoarelor
sincrone. Puterea excitatrice reprezintă 1,5-2% din puterea excitatricei
generatorului sincron. Tensiunea nominală a excitatricei pentru generatoare cu
puteri până la 200 kw este 28V, 25V, 55V, iar pentru puteri mai mari 25-65V.
În figura 2.7 se prezintă schema de excitaţie a generatorului sincron de la
excitatricea de curent continuu.

Fig. 2.7 Schema de principiu a alimentării excitaţiei


generatorului sincron de la excitatrice

La pornire se produce autoexcitarea excitatricei ca generator de curent


continuu şi tensiunea de la bornele acesteia alimentează excitaţia generatorului
sincron.
Pentru realizarea autoexcitaţiei excitatricei este necesar ca fluxul remanent al
acesteia să fie:
 rem  2  5% 0
(2.5)
în care:  0 - fluxul la mers în gol, corespunzător tensiunii maxime .
Prin rotirea generatorului şi excitatricei cu viteza nominală la bornele excitaţiei
se creează o tensiune de (2-5)% din valoarea nominală. Circuitul de excitaţie al
excitatricei fiind închis, în el apare un curent, i e ex , care creează un flux suplimentar
şi câmpul rezultant va fi:
 rez .   rem .   supl.
(2.6)
Autoexcitarea este posibilă numai atunci când sensurile celor două fluxuri
coincid, adică se obţine creşterea fluxului rezultant având ca rezultat creşterea
tensiunii electromotoare, ş.a.m.d.
Prezenţa excitatricei, care este o maşină de curent continuu cu colector şi
perii, scade siguranţa în exploatare a generatorului sincron. Experienţa
exploatării agregatelor generatoare arată că cele mai multe avarii ale
generatoarelor se produc din cauza defecţiunilor care apar la excitatrice. De
asemenea, excitatricea măreşte gabaritul (îndeosebi lungimea) şi greutatea
agregatului generator. Pentru generatoarele navale care au putere relativ mică în
comparaţie cu generatoarele centralelor electrice staţionare, gabaritul şi preţul de
cost sunt mari pentru generatoarele sincrone cu excitatrice de curent continuu.
Dezvoltarea semiconductoarelor şi amplificatoarelor magnetice a permis
realizarea generatoarelor sincrone autoexcitate, care în locul excitatricei folosesc
un sistem static de excitaţie fără elemente în mişcare.
În momentul actual nu se mai instalează la nave generatoare sincrone cu
excitatrice de curent continuu. Acest tip de generator poate fi întâlnit doar la
nave construite în anii interiori.
Autoexcitarea generatoarelor sincrone constă în alimentarea înfăşurării de
excitaţie, prin redresor, de la circuitul de curent alternativ al statorului.
În acest caz nu mai este necesară o sursă separată de energie. Procesul de
autoexcitare se desfăşoară analog cu autoexcitaţia generatorului de curent
continuu. În figura 2.8 se prezintă schema simplificată a generatorului sincron cu
autoexcitaţie.

Fig. 2.8 Schema de principiu a generatorului sincron autoexcitat

Transformatorul intermediar, Ti , are trei înfăşurări: înfăşurarea de tensiune,


înfăşurarea de curent şi înfăşurarea secundară, care însumează semnalele din
primele două înfăşurări. Tensiunea de linie a generatorului se aplică
transformatorului, Ti , prin draselul D. Semnalul de tensiune de la bornele
înfăşurării secundare este redresat şi alimentează în curent continuu înfăşurarea
de excitaţie a generatorului sincron.
Sistemul de autoexcitaţie este realizat astfel încât realizează însumarea
fazorială a doi curenţi din care unul este proporţional cu tensiunea, iar cel de-al
doilea este proporţional cu curentul de sarcină din stator. Între cei doi curenţi,
pentru funcţionarea corectă a sistemului, trebuie să fie un defazaj de 90.
Defazajul se obţine prin amplasarea draselului D în circuitul de tensiune sau se
poate folosi un condensator în acelaşi scop. De asemenea, pentru obţinerea
defazajului, în unele scheme în loc de drosel sau condensator se montează un
şunt magnetic cu rolul de a mări reluctanţa înfăşurării de tensiune pentru a obţine
pe această cale defazarea semnalelor de tensiune şi de curent.
Procesul de autoexcitare al generatorului sincron este determinat, ca şi în
cazul generatorului de curent continuu, de existenţa magnetismului remanent. La
rotirea rotorului generatorului sincron la bornele lui apare tensiunea
electromotoare remanentă care produce un curent de excitaţie. Trecerea
curentului redresat prin înfăşurarea de excitaţie a generatorului duce la mărirea
câmpului generatorului, ceea ce are ca urmare, creşterea tensiunii electromotoare
şi a curentului de excitaţie. Procesul de creştere continuă până când tensiunea
generatorului ajunge la valoarea U 0 , corespunzătoare mersului în gol al
generatorului.
În figura 2.9 se prezintă caracteristica de mers în gol a generatorului şi
caracteristica circuitului de excitaţie.

Fig. 2.9 Caracteristica de mers în gol a generatorului şi a circuitului de excitaţie

Valoarea tensiunii, U 0 , corespunde punctului k3 de intersecţie între


caracteristica de mers în gol a generatorului 1 şi caracteristica circuitului de
excitaţie 2.
Spre deosebire de generatorul de curent continuu, caracteristica circuitului de
excitaţie a generatorului sincron nu este o dreaptă. Circuitul excitaţiei
generatorului format din droselul D, transformatorul intermediar Ti , redresorul
R d şi înfăşurarea de excitaţie EG este neliniar având impedanţa dependentă de
mărimea curentului de excitaţie şi de frecvenţă.
Din figura 2.9 se observă că cele două caracteristici se intersectează în mai
multe puncte: k1, k2 şi k3. În acest caz, sub influenţa magnetismului remanent,
tensiunea poate creşte până la valoarea U1, corespunzătoare punctului k1, după
care se întrerupe creşterea în continuare. Această dispunere a celor două
caracteristici nu este favorabilă procesului de autoexcitaţie, întrucât tensiunea
remanentă este mică, 2-5% Un, iar impedanţa circuitului de excitaţie are valori
mari.
Pentru ca tensiunea generatorului să ajungă la valoarea U0, corespunzătoare
mersului în gol este necesar să se adopte măsuri speciale care să permită
ridicarea tensiunii generatorului peste tensiunea critică, Ucr, corespunzător ie > ie
cr.
În schemele de excitare a generatoarelor sincrone autoexcitate se folosesc
diferite procedee care asigură iniţierea autoexcitării, cum ar fi:
- mărirea magnetismului remanent al generatorului care se poate realiza prin
montarea unor magneţi permanenţi între poli şi rotor. Procedeul asigură
modificarea caracteristicii de mers în gol a generatorului cu consecinţe
favorabile procesului de autoexcitare. Dezavantajul constă în complicarea
construcţiei generatorului, mărirea dimensiunilor şi înrăutăţirea
caracteristicilor de funcţionare ale generatorului.
- micşorarea impedanţei circuitului de excitaţie în perioada de autoexcitare.
Aceasta se poate obţine pe mai multe căi: şuntarea dreselului D, în perioada
de pornire, cu ajutorul unui buton; conectarea în scurtcircuit a bornelor
statorului generatorului, obţinându-se pe această cale contribuţia înfăşurării
de curent la sporirea tensiunii în înfăşurarea secundară a transformatorului
intermediar; formarea unui circuit rezonant cu elementele circuitului de
excitaţie: (drosel, condensator, înfăşurările transformatorului intermediar).
În ceea ce priveşte ultimul procedeu, rezonanţa circuitului se stabileşte
pentru o frecvenţă de 60-90% din frecvenţa nominală. La pornire apare
tensiunea remanentă şi la turaţia 60-90% din turaţia nominală se obţine
rezonanţa circuitului de excitaţie, se reduce la minim impedanţa acestuia şi
creşte curentul de excitaţie la o valoare suficientă pentru autoexcitarea
generatorului.
- alimentarea excitaţiei generatorului, în perioada de pornire, de la surse
independente: baterie de acumulatori, generator de excitaţie iniţială.
Puterea acestor surse este mică, câţiva volţiamperi şi asigură în perioada
iniţială autoexcitarea generatorului. În cazul folosirii generatorului de
excitaţie iniţială acesta este înglobat în construcţia generatorului sincron,
este de tipul generatorului sincron cu magneţi permanenţi pentru excitaţie
şi alimentează excitaţia generatorului sincron în perioada iniţială printr-o
punte redresoare.
La generatoarele sincrone autoexcitate pentru alimentarea înfăşurării de excitaţie
dispusă pe rotorul maşinii se folosesc inele şi perii.
Sistemul de excitaţie cu excitatrice de curent alternativ elimină necesitatea
inelelor şi periilor, de aceea acest sistem se mai numeşte sistem de excitaţie fără
perii. Excitatricea în acest caz este un generator sincron înglobat în construcţia
generatorului de bază. Excitatricea are înfăşurarea indusă trifazată de curent
alternativ dispusă pe rotorul maşinii iar înfăşurarea inductoare, alimentată în
curent continuu, este amplasată pe statorul generatorului de bază.
În figura 2.10 se prezintă schema de principiu a sistemului de excitaţie cu
excitatrice de curent alternativ.

Fig. 2.10 Schema de principiu a sistemului de excitaţie cu excitatrice de curent


alternativ

Înfăşurarea de excitaţie a generatorului de bază, EG, este alimentată de la


înfăşurarea rotorului excitatricei printr-un grup de redresoare montate pe axul
rotorului. Această soluţie constructivă a permis eliminarea inelelor şi periilor,
întrucât toate elementele sunt montate pe rotorul aflat în mişcare de rotaţie.
Înfăşurarea de excitaţie a excitatricei este alimentată în curent continuu prin
redresorul Rd2 de la statorul generatorului sincron printr-un transformator
intermediar, soluţie asemănătoare cu cea prezentată în cazul generatorului
sincron autoexcitat.
Autoexcitarea generatorului se face pe baza tensiunii remanente creată de
existenţa magnetismului remanent al polilor excitatricei şi generatorului. Reglarea
excitaţiei se face de către regulatorul automat de tensiune, RAU, conectat la
circuitul statorului şi care conţine elemente similare cu cazul generatorului sincron
autoexcitat.
Sistemul cu excitatrice de curent alternativ este superior comparativ cu
celelalte sisteme excluzând contactele alunecătoare: colector, inele de contact şi
perii.
Dintre sistemele de excitaţie prezentate, cele mai utilizate la nave sunt
sistemul cu autoexcitaţie şi sistemul cu excitatrice de curent alternativ.

Reacţia indusului generatorului sincron


Transformatorul intermediar, folosit în sistemul cu autoexcitaţie şi în
sistemul excitatricei de curent alternativ, are două înfăşurări primare: de tensiune
şi de curent. Înfăşurarea de tensiune asigură autoexcitarea generatorului la mers
în gol (curentul de sarcină, I  0 ) şi menţine alimentarea excitaţiei pe timpul
funcţionării generatorului sincron. Înfăşurarea de curent are rolul de a compensa
căderea de tensiune care apare la mersul în sarcină al generatorului.
Asemănător cu generatorul de curent continuu şi în cazul generatorului
sincron, la mersul în sarcină, curentul debitat de generator produce o cădere de
tensiune pe impedanţa înfăşurării induse a generatorului şi, de asemenea, produce
un flux de reacţie al indusului care se compune cu fluxul inductor principal şi
creează fluxul rezultant la mersul în sarcină al generatorului. Înfăşurarea de curent
a transformatorului intermediar are un rol similar cu excitaţia serie a generatorului
de curent continuu întrucât compensează căderea de tensiune şi influenţa reacţiei
indusului produse de curentul de sarcină.
La mersul în gol al generatorului sincron ( I  0 ), înfăşurarea de excitaţie
dispusă pe polii inductori de pe rotor produce fluxul inductor principal,  0 , a
cărui axă coincide cu axa polilor. Atunci când generatorul funcţionează în
sarcină şi debitează un curent, I  0 , acest curent creează un flux propriu
denumit fluxul de reacţie al indusului. În cazul generatorului sincron curentul de
sarcină, I, este defazat faţă de tensiune şi se consideră că are două componente: o
componentă activă în fază cu tensiunea şi o componentă reactivă defazată cu
 / 2 faţă de tensiune.
Fenomenul reacţiei indusului depinde, în cazul generatorului sincron, de
defazajul  , care există între tensiunea electromotoare, E0, de mers în gol şi
curentul de sarcină, I. În figura 2.11 se prezintă fluxul inductor principal şi fluxul
de reacţie pentru trei cazuri limită: sarcină activă, sarcină pur inductivă şi sarcină
pur capacitivă.

Fig. 2.11 Fluxurile în generatorul sincron la mers în sarcină


a) activă,   0 ; b) inductivă,    ; c) capacitivă,     .
2 2
Din reprezentarea fluxurilor se observă că pentru sarcina activă (figura
2.11.a), fluxul de reacţie este perpendicular pe axa polilor inductori şi se numeşte
flux de reacţie transversal,  aq (cazul este similar cu cel al generatorului de
curent continuu). Pentru sarcina inductivă (figura 2.11.b), fluxul de reacţie este
orientat de-a lungul axei polilor, în sens contrar fluxului inductor principal şi se
numeşte flux de reacţie longitudinal demagnetizant,  ad . Dacă sarcina este
capacitivă (figura 2.11.c), fluxul de reacţie este orientat de-a lungul axei, în
sensul fluxului inductor principal şi se numeşte flux de reacţie longitudinal
magnetizant.

Pentru cazul general,   , în figura 2.12 se prezintă componentele
2
curentului de sarcină.
În cazul general, curentul de sarcină prin componentele sale produce un flux
de reacţie care este format din:
- un flux de reacţie transversal,  aq , creat de componenta activă a curentului
de sarcină, Ia;
- un flux de reacţie longitudinal,  ad , creat de componenta reactivă a
curentului şi care poate fi demagnetizant în cazul unei compone nte
reactive inductive sau magnetizant dacă componenta reactivă este
capacitivă.
- Pentru sistemul electroenergetic naval, principali consumatori fiind
motoarele electrice, se solicită de la centrală putere reactivă inductivă
necesară în funcţionarea motoarelor electrice şi, ca urmare, în toate
regimurile de funcţionare, componenta longitudinală a fluxului de
reacţie este demagnetizantă.

Fig. 2.12 Componentele curentului de sarcină


a) caracter inductiv; b) caracter capacitiv.
Din cele prezentate rezultă că în cazul generatorului sincron acţiunea fluxului
de reacţie al indusului de micşorare a fluxului rezultant, de la mersul în gol la
mersul în sarcină, este dată în principal de componenta inductivă a curentului
de sarcină.

2.3 Stingerea câmpului magnetic


Generatoarele sincrone sunt prevăzute cu un dispozitiv automat de stingerea
câmpului, ASC, care asigură, la decuplarea generatorului, micşorarea rapidă a
tensiunii electromotoare şi a curentului debitat de generator.
Întrerupătorul automat al generatorului asigură protecţia la scurtcircuite, care
pot apărea pe barele tabloului principal de distribuţie, TPD, şi pe reţeaua de
distribuţie a energiei electrice. În cazul unui scurtcircuit în interiorul
generatorului sau în cabluri pe porţiunea de la generator la TPD, protecţia
întrerupătorului automat nu acţionează. Apariţia unui scurtcircuit în interiorul
generatorului, în condiţiile în care generatorul se roteşte şi excitaţia generatorului
menţine curentul de scurtcircuit, reprezintă un pericol grav atât pentru
înfăşurările generatorului, cât şi pentru corpul de oţel. Poate apare în aceste
condiţii aşa zisul „incendiu” în fier, adică topirea oţelului datorită menţinerii
arcului electric.
În condiţiile în care se menţine turaţia motorului primar de antrenare a
generatorului, scurtcircuitele care pot apărea pe porţiunea neprotejată de
întrerupătorul automat pot fi întrerupte numai prin stingerea câmpului magnetic
care constă în scăderea câmpului magnetic de excitaţie până la o mărime aproape
de anulare.
În funcţionarea normală a generatoarelor sincrone, la decuplarea
întrerupătorului automat, apar supratensiuni periculoase datorită reactanţelor
mari ale înfăşurărilor. În cazul în care rezistenţa de izolaţie este slăbită, aceste
supratensiuni pot duce la apariţia scurtcircuitelor interioare sau pe porţiunea de la
generator până la TPD. Pentru a evita o asemenea posibilitate de defecţiune, la
decuplarea normală a întrerupătorului automat trebuie să se realizeze în acelaşi
timp şi stingerea câmpului magnetic cu ajutorul automatului de stingere a
câmpului ASC.
Stingerea câmpului magnetic se realizează suficient de repede şi este singurul
procedeu care permite limitarea avariei maşinilor electrice la scurtcircuitele
interioare. De asemenea, stingerea câmpului magnetic este necesară la
decuplarea întrerupătoarelor automate, în condiţii normale de exploatare, pentru
a evita apariţia supratensiunilor periculoase.
Procedeul de stingere a câmpului magnetic este relativ simplu şi constă în
deconectarea înfăşurării de excitaţie. În acelaşi timp trebuie avut în vedere că din
cauza valorilor mari ale inductanţei circuitului de excitaţie, la întreruperea
acestuia apar supratensiuni mari care pot duce la străpungerea izolaţiei. De
aceea, automatul de stingere a câmpului cu acţiunea rapidă trebuie să ofere
posibilitatea limitării supratensiunilor care apar la bornele înfăşurării de excitaţie.
În practică se folosesc următoarele procedee de stingere a câmpului:
închiderea înfăşurării de excitaţie pe o rezistenţă constantă; închiderea înfăşurării
de excitaţie în scurtcircuit; conectarea în circuitul de excitaţie a unei rezistenţe
suplimentare; conectarea în circuitul de excitaţie a unei camere de stingere a
arcului.
Stingerea câmpului prin conectarea unei rezistenţe pentru un generator
sincron cu excitaţia alimentată de la o excitatrice de curent continuu este
prezentată în schema din figura 2.13.
Fig. 2.13 Stingerea câmpului magnetic pentru un generator sincron cu excitatrice
de curent continuu
Stingerea câmpului se realizează pe calea închiderii înfăşurării de excitaţie,
după deconectare, pe o rezistenţă de stingere.
În funcţionare normală excitaţia generatorului, EG, este alimentată de la
excitatrice prin contactul 1 normal închis al automatului de stingere a câmpului
ASC, iar rezistenţa rs este deconectată.
La deconectarea generatorului, automatul de stingere a câmpului realizează la
început închiderea contactului 2 prin care rezistenţa de stingere a câmpului, rs,
este conectată în paralel cu excitaţia, EG, a generatorului, după care, cu o
oarecare întârziere, se deschide contactul 1 prin care se deconectează alimentarea
de la excitatrice. Conectarea înfăşurării de excitaţie, fără pauză, pe rezistenţa de
stingere previne apariţia supratensiunilor în circuitul de excitaţie şi astfel se
înlătură pericolul de străpungere a izolaţiei înfăşurării.
Închiderea înfăşurării de excitaţie a generatorului pe rezistenţa de stingere
duce la scăderea rapidă a tensiunii electromotoare până la valoarea tensiunii
remanente prin micşorarea rapidă a câmpului magnetic. Curentul de excitaţie nu
scade instantaneu la valoarea zero. Se menţine o perioadă scurtă de timp în care
energia electromagnetică acumulată în excitaţia generatorului se descarcă pe
conturul închis format din rezistenţa rs şi excitaţia generatorului EG,
transformându-se în căldură. Cu cât este mai mare rezistenţa rs, cu atât mai
intensă este absorbţia energiei electromagnetice şi cu atât mai rapidă va fi
stingerea curentului de excitaţie.
Pentru circuitul de excitaţie se poate scrie:

 i e re  rs   0
di e
Le
dt
(2.7)
unde: L e - inductanţa circuitului de excitaţie al generatorului
i e - valoarea instantanee a curentului de excitaţie
re - rezistenţa înfăşurării de excitaţie
rs - rezistenţa de stingere.

Soluţia ecuaţiei diferenţiale (2.7) este:


re  rs t
U  t 
i e  e0  e Le
 I e0 e Tsc

re
(2.8)
în care: U e 0 - valoarea iniţială a tensiunii de excitaţie
I e 0 - valoarea iniţială a curentului de excitaţie
Le
Tsc  - constanta de timp a circuitului de stingere a câmpului.
re  rs

Curentul în circuitul de stingere, dat de relaţia (2.8) se anulează după legea


exponenţială. În figura 2.12 se prezintă variaţia curentului de stingere în funcţie
de timp.

Fig. 2.12 Caracteristicile de stingere a câmpului cu ajutorul rezistenţei de stingere

Creşterea vitezei de stingere se obţine prin mărirea valorii rezistenţei de


stingere. În acelaşi timp, creşterea rezistenţei de stingere este limitată de valoarea
tensiunii maxime care apare în primul moment la bornele înfăşurării de excitaţie.
U max  rs  I e0
(2.9)
Valoarea maxim admisă a tensiunii se determină cu o relaţie stabilită pe baze
experimentale în funcţie de tensiunea de încercare la străpungere a înfăşurării de
excitaţie, astfel:
U max  0,7U incercare
(2.10)
După alegerea valorii tensiunii maxime, se determină valoarea rezistenţei de
stingere din condiţia:
U max
I e 0 rs  U max ; rs 
I e0
(2.11)
În timpul procesului tranzitoriu de stingere a câmpului tensiunea la bornele
înfăşurării de excitaţie este:
di e
ue  L  i e re   rs i e
dt
(2.12)
Din relaţia (2.12) se observă că în perioada de stingere tensiunea pe
înfăşurarea de excitaţie îşi schimbă semnul şi se anulează după legea
exponenţială.
t

u e  U max e T

(2.13)
În figura 2.12 se prezintă forma de variaţie a tensiunii la stingerea câmpului.
Valoarea cea mai mare a tensiunii apare în primul moment al stingerii câmpului,
deoarece inversarea câmpului bobinei induce o tensiune electromotoare mare de
autoinducţie.
Viteza de stingere a câmpului şi, totodată viteza de scădere a tensiunii
electromotoare a generatorului, este caracterizată de constanta de timp, Tsc, a
cărei mărime depinde de valoarea rezistenţei de stingere. În practică rezistenţa de
stingere se alege de 2-5 ori mai mare decât rezistenţa înfăşurării de excitaţie şi se
calculează pentru o funcţionare de durată corespunzătoare cu 5% din curentul
nominal de excitaţie. Pentru aceste valori viteza de stingere a câmpului se
consideră suficientă şi durata în care tensiunea generatorului scade de la valoarea
nominală până la valoarea tensiunii remanente este de circa 0,3-0,6 s.
Stingerea câmpului generatoarelor sincrone autoexcitate prin
scurtcircuitarea înfăşurării de excitaţie sau şuntarea înfăşurării secundare a
transformatorului intermediar este prezentată în figura 2.15.

Fig. 2.15 Scheme de stingere a câmpului generatoarelor sincrone autoexcitate


a) prin scurcircuitarea înfăşurării de excitaţie;
b) prin şuntarea înfăşurării secundare a transformatorului intermediar.
La generatorul cu autoexcitaţie procesul de stingere a câmpului se desfăşoară
altfel decât pentru generatorul cu excitatrice de curent continuu. Deosebirea se
explică prin faptul că transformatorul cu trei înfăşurări lucrează în regim de
transformator de curent şi la întreruperea înfăşurării de excitaţie apare o tensiune
mare pe redresor care depăşeşte de 2,5-2 ori valoarea tensiunii nominale.
Pentru stingerea câmpului generatoarelor sincrone cu autoexcitaţie se
folosesc două tipuri de scheme prezentate în figura 2.15: a) scurcircuitarea
înfăşurării de excitaţie şi b) şuntarea înfăşurării secundare a transformatorului cu
trei înfăşurări.
Stingerea câmpului cu rezistenţe de stingere pentru generatoare sincrone
autoexcitate, prezentate în figura 2.16, permit creşterea vitezei de stingere
comparativ cu schemele de stingere prin scurcircuitare.

Fig. 2.16 Schemele de stingere a câmpului cu rezistenţe de stingere pentru


generatoarele sincrone autoexcitate

Variantele prezentate în figura 2.16 permit: a) închiderea excitaţiei pe


rezistenţă de stingere rs; b) introducerea în serie cu înfăşurarea de excitaţie a
rezistenţei de stingere rs; c) şuntarea cu rezistenţele rs a înfăşurării secundare
aparţinând transformatorului cu trei înfăşurări.
Curentul în circuitul de stingere şi în aceste cazuri variază după legea
exponenţială.
t

i e  I e0 e Tsc
,
(2.14)
iar valoarea rezistenţei de stingere se alege din condiţia ca tensiunea maximă să nu
depăşească o anumită valoare.
U max
rs 
I e0
(2.15)
În varianta b) din figura 2.16, valoarea rezistenţei, rs, care se introduce în
serie cu înfăşurarea de excitaţie trebuie să depăşească valoarea rezistenţei critice.
În procesul de autoexcitare al generatorului sincron punctul de funcţionare se
stabileşte la intersecţia caracteristicii de mers în gol cu caracteristica circuitului
de excitaţie. La introducerea în serie cu circuitul de excitaţie a unei rezistenţe se
schimbă înclinarea caracteristicii circuitului de excitaţie şi pentru o anumită
valoare a rezistenţei introdusă în circuit, denumită valoare critică, caracteristica
de excitaţie devine tangentă la caracteristica de mers în gol. Pentru valori mai
mari decât rezistenţa critică, autoexcitarea nu mai este posibilă.
2.4.Principiile reglării automate a tensiunii şi puterii reactive

2.4.1 Generalităţi

În funcţionarea normală a sistemelor electroenergetice navale se produce


continuu schimbarea sarcinii consumatorilor şi, ca urmare, schimbarea puterii cerută
de la generatoare. Aceste schimbări, în cazul în care lipseşte reglarea automată,
produc oscilaţii ale tensiunii şi frecvenţei sistemului faţă de valorile nominale şi
înrăutăţesc calitatea energiei electrice produsă de generatoare. Oscilaţiile tensiunii
produc schimbarea parametrilor de funcţionare ai consumatorilor, iar oscilaţiile
violente, create de scurtcircuite în reţea sau de pornirea unor motoare asincrone de
putere comparabilă cu a generatoarelor, pot duce la deteriorarea stabilităţii
sistemului şi scoaterea generatoarelor din sincronism.
Micşorarea frecvenţei duce la reducerea vitezei de rotaţie a motoarelor
electrice şi, ca urmare, se micşorează productivitatea unor mecanisme (pompe,
ventilatoare) sau, în cazul mecanismelor de acţionare a vinciurilor şi macaralelor,
se măreşte durata operaţiunilor. De asemenea, ridicarea frecvenţei duce la
creşterea puterii electromotoarelor, mărirea pierderilor şi a încălzirii acestora.
Siguranţa sistemelor electroenergetice navale are o importanţă deosebită
pentru funcţionarea fără întrerupere a consumatorilor de energie electrică. În
exploatare, calitatea energiei electrice este asigurată în principal de doi
parametrii: tensiunea şi frecvenţa.
Pentru menţinerea constantă a tensiunii generatoarelor sincrone şi
distribuţia echilibrată a sarcinii reactive se acţionează asupra excitaţiei
generatorului. În sistemele de reglare automată a tensiunii, influenţa exterioară
principală care determină fluctuaţiile tensiunii, este curentul reactiv sau puterea
reactivă. Componenta inductivă a curentului de sarcină este cea care creează
fluxul de reacţie longitudinal demagnetizant care produce scăderea fluxului
rezultant şi a tensiunii generatorului.
Pentru menţinerea constantă a frecvenţei şi distribuţia echilibrată a puterii
active se acţionează asupra regulatoarelor de turaţie ale motoarelor primare de
antrenare a generatoarelor. În sistemele de reglare automată a frecvenţei
curentului generatorului sincron, influenţa exterioară principală, care determină
oscilaţiile frecvenţei, este sarcina aplicată la axul motorului primar, adică puterea
activă sau curentul activ produse de generator.
Sistemele de reglare automată a tensiunii şi distribuţiei echilibrată a sarcinii
reactive şi sistemele de reglare automată a frecvenţei şi distribuţiei echilibrată a
sarcinii active, sunt distincte în schema generală a generatorului sincron. De
exemplu, dacă se acţionează asupra excitaţiei, care face parte din primul sistem,
nu se poate obţine modificarea parametrilor celui de-al doilea sistem: frecvenţa şi
puterea activă. De aceea, aceste sisteme se tratează separat.

2.4.2 Caracteristicile şi clasificarea sistemelor de reglare automată a


tensiunii (RAT)

Pentru restabilirea tensiunii în sistem, după scăderea ei în regimurile


normale sau de avarie, este necesar să se acţioneze asupra excitaţiei generatorului
sincron.
Comparativ cu sistemele industriale, în sistemele electroenergetice navale,
reglarea automată a tensiunii trebuie să îndeplinească cerinţe superioare privind
calitatea energiei electrice. Aceasta se explică prin graficul diurn care, în cazul
sistemelor electroenergetice navale, are mari fluctuaţii de sarcini active şi
reactive. De asemenea, pentru sistemul electroenergetic naval sunt caracteristice
căderi mari de tensiune produse de curenţii de scurtcircuit sau de curenţii de
pornire a motoarelor asincrone cu rotorul în scurtcircuit de putere comparabilă cu
puterea generatoarelor. În acelaşi timp, cerinţa de menţinere constantă a tensiunii
la variaţia sarcinii este o condiţie de bază pentru funcţionarea unor instalaţii de la
bordul navei (sisteme automate, aparatura de radio, iluminat).
Sistemele de reglare automată a tensiunii şi distribuţia echilibrată a sarcinii
reactive la funcţionarea în paralel a generatoarelor îndeplinesc următoarele
funcţii:
1) Menţinerea nivelului dat al tensiunii în sistem şi distribuţia proporţională
a sarcinii reactive între generatoarele care lucrează în paralel, în
condiţiile schimbării sarcinii de la zero până la valoarea nominală.
2) Creşterea (forţarea) excitaţiei generatoarelor peste valoarea nominală, în
cazul curenţilor de scurtcircuit sau altor avarii care produc scăderea
tensiunii, pentru asigurarea stabilităţii dinamice a sistemului de reglare.
Forţarea excitaţiei până la valoarea maximă se produce chiar de la
scăderea tensiunii generatorului cu 10-12.4% faţă de valoarea nominală.
3) Asigură restabilirea în timp scurt a tensiunii după deconectarea
scurtcircuitelor. Scurtcircuitele care se produc în reţea sunt însoţite de
căderi de tensiune şi din această cauză motoarele asincrone îşi
micşorează cuplul motor şi viteza, în condiţiile menţinerii constante a
cuplului rezistent. Regulatorul automat de tensiune măreşte din primul
moment tensiunea, iar după deconectarea scurtcircuitelor restabileşte
valoarea nominală a acesteia şi asigură accelerarea motoarelor asincrone
pentru refacerea turaţiei nominale.
4) Uşurează pornirea motoarelor asincrone în scurtcircuit de putere mare,
comparabilă cu puterea generatoarelor. La pornirea acestor motoare,
valoarea mare a curentului de pornire reactiv produce prin fluxul de
reacţie al indusului demagnetizarea generatorului urmată de micşorarea
tensiunii şi prelungirea duratei de pornire a motorului. În aceste condiţii
regulatorul automat de tensiune (RAT) asigură forţarea excitaţiei,
restabilirea tensiunii şi scurtarea însemnată a duratei de pornire a
motorului asincron de putere mare.
5) Îmbunătăţirea condiţiilor de sincronizare a generatoarelor.
Menţinerea constantă a tensiunii generatoarelor sincrone, atât în regim
permanent, cât şi în regim tranzitoriu, este posibilă numai prin folosirea
regulatorului automat de tensiune. Obţinerea aceluiaşi scop prin comandă
manuală, cu ajutorul unui reostat, nu este posibilă din cauza întârzierii procesului
de reglare efectuat de operator.
Experienţa arată că stabilitatea funcţionării în paralel a generatoarelor este
asigurată de posibilitatea forţării rapide a excitaţiei generatoarelor până la
valoarea maximă, capabilă să asigure restabilirea în timp scurt a tensiunii după
decuplarea scurtcircuitelor şi să menţină în funcţiune motoarele asincrone.
Pentru asigurarea stabilităţii funcţionării în paralel a generatoarelor,
regulatorul automat de tensiune trebuie să acţioneze suficient de repede pentru a
creşte în timp scurt tensiunea şi curentul în înfăşurarea de excitaţie a generatorului
sincron. Din acest punct de vedere, la generatoarele sincrone cu excitatrice,
creşterea excitaţiei se face mai încet decât la generatoarele cu autoexcitaţie din
cauza întârzierilor produse de inductivitatea mare a înfăşurării de excitaţie a
excitatricei.
Curba de creştere a tensiunii la bornele înfăşurării de excitaţie a generatorului
sincron este prezentată în figura 2.4.1.
Fig. 2.4.1 Graficul de determinare a vitezei medii de creştere a tensiunii de excitaţie

Viteza de creştere a tensiunii este apreciată prin viteza medie de variaţie a


 dU 
tensiunii  e  pe o durată de 0,2.4 s, faţă de tensiunea nominală a sistemului
 dt  med .
de excitaţie.
În figura 2.4.1 curba de creştere a tensiunii este aproximată printr-o dreaptă
trasată astfel încât suprafaţa de sub curba a, d, e, f, c să fie egală cu suprafaţa
 dU 
triunghiului abc. Mărimea  e  reprezintă tangenta unghiului de înclinare
 dt  med .
a dreptei ab. Pentru generatoare navale cu excitatrice, viteza medie de creştere a
tensiunii este 108-232.4 v/s. Generatoarele autoexcitate asigură o viteză medie de
creştere a tensiunii mai mare, în limitele 22.40-300 V/s.
Sistemul de excitaţie este caracterizat, de asemenea, de gradul de multiplicare a
tensiunii la forţarea excitaţiei. Acest grad este caracterizat de raportul între tensiunea
limită maximă şi tensiunea nominală.
U e lim.max
kp 
U en
(2.4.1)
Pentru generatoare sincrone cu excitatrice, gradul de multiplicare la forţarea excitaţiei
este k p  2,5 , iar pentru generatoare autoexcitate k p  3  4 .
Caracteristicile statice ale sistemului de reglare a tensiunii generatorului
sincron reprezintă dependenţa tensiunii generatorului funcţie de componenta
reactivă a curentului de sarcină şi sunt prezentate în figura 2.4.2.
Fig. 2.4.2 Caracteristicile sistemului de reglare:
1 – caracteristica astatică; 2, 3 – caracteristici statice.

Atunci când generatorul trece de la un regim stabil de funcţionare,


caracterizat de o anumită valoare a componentei reactive a curentului de sarcină,
la alt regim stabil de funcţionare pentru care componenta reactivă a curentului de
sarcină are altă valoare, sistemul de reglare automată a tensiunii poate acţiona în
două feluri: să menţină constantă valoarea tensiunii pentru ambele regimuri
stabile şi, în acest caz, îi corespunde caracteristica astatică de reglare (dreapta 1
din figura 2.4.2) sau tensiunea în al doilea regim stabil să fie diferită de primul şi,
în acest caz, sistemul de reglare are caracteristică statică de reglare (dreapta 2 sau
3 din figura 2.4.2).
La reglarea după caracteristica astatică, în diferite regimuri de funcţionare,
tensiunea rămâne constantă indiferent de valoarea sarcinii.
La reglarea după caracteristica statică, tensiunea generatorului se schimbă în
funcţie de mărimea sarcinii. Gradul de schimbare a tensiunii la modificarea
sarcinii este determinat de înclinarea caracteristicii de reglare, care este
caracterizată de coeficientul de statism.
Ecuaţia caracteristicii statice 2 din figura 2.4.2 este:
U  U0  k sI r
(2.4.2)
în care: U - tensiunea la bornele generatorului pentru o valoare
determinată a curentului de sarcină reactiv I r
U 0 - tensiunea de mers în gol
k s - coeficientul de statism al caracteristicii de reglare.

Aprecierea caracteristicii statice de reglare se face prin mai mulţi indicatori şi


anume:
- abaterea erorii mărimii reglate faţă de valoarea iniţială:
U  U 0  U
(2.4.3)
- abaterea relativă a mărimii reglate sau eroarea statică:
U 0  U U
U   
Un Un
(2.4.4)
în care: U n - tensiunea nominală a generatorului

- statismul (corespunzător tensiunii nominale):


U0  Un
S
Un
(2.4.2.4)
- coeficientul de statism.
U0  Un
ks   tg
I rn
(2.4.6)
în care: I rn - curentul reactiv de sarcină nominal.
Din punct de vedere al coeficientului de statism, acesta poate fi pozitiv atunci
când tensiunea scade la creşterea curentului, U n  U 0 (dreapta 2 din figura
2.4.2) sau negativ atunci când tensiunea creşte la creşterea curentului de sarcină,
U n  U 0 (dreapta 3 din figura 2.4.2).
În practică, caracteristicile statice nu sunt linii drepte, regulatorul de tensiune
în funcţionare prezintă un domeniu de abateri. Valoarea acestora se apreciază
prin coeficientul:
u

Un
(2.4.7)
unde Δu reprezintă lărgimea domeniului abaterilor de la mărimea reglată. În
zona corespunzătoare a abaterilor, mărimea reglată (tensiunea) poate avea orice
valoare. Coeficientul:

  100%
2
(2.4.8)
reprezintă precizia de menţinere a mărimii reglate (tensiunea) pentru
caracteristica dată.
Caracteristica statică a regulatorului automat de tensiune arată în ce măsură
valoarea tensiunii generatorului, la instalarea unui nou regim stabil de
funcţionare, este diferită de valoarea din regimul stabil anterior. Această
deosebire este exprimată de eroarea statică u şi de coeficientul de statism k s .
După principiile de funcţionare, sistemele de reglare automată a tensiunii se
împart în trei categorii:
1) Sisteme care acţionează la abaterea tensiunii generatorului de la
valoarea impusă (regulator automat de tensiune).
2) Sisteme care acţionează în funcţie de variaţia curentului de sarcină
(compoundare fazică).
3) Sisteme cu reglare combinată care acţionează atât la variaţia
curentului de sarcină, cât şi la abaterea tensiunii generatorului
(compoundare fazică cu corector de tensiune).
Toate sistemele prezentate, pentru menţinerea constantă a tensiunii,
acţionează asupra excitaţiei generatoarelor. Acţiunea constă în introducerea unui
curent suplimentar în înfăşurarea de excitaţie a generatoarelor autoexcitate sau în
înfăşurarea de excitaţie a excitatricei, în cazul generatoarelor cu excitatrice,
dependent de abaterea mărimii reglate.

2.4.3 Sisteme de compoundare a generatoarelor sincrone


Compoundarea după curent
Principiul compoundării excitaţiei de la curentul de sarcină folosit la
generatorul de curent continuu cu excitaţie compound (mixtă) este folosit şi
pentru generatorul de curent alternativ.
Compoundarea după curent realizează schimbarea excitaţiei în dependenţă de
mărimea curentului de sarcină. În figura 2.4.3 se prezintă schema compoundării
curentului generatorului sincron.
Curentul de sarcină al generatorului trece prin înfăşurarea primară a
transformatorului de curent TC. Din secundarul transformatorului, curentul IK
proporţional cu curentul de sarcină IG este redresat şi se aplică înfăşurării de
excitaţie a excitatricei. Curentul suplimentar iK introdus în înfăşurarea de
excitaţie compensează variaţia tensiunii determinată de curentul de sarcină.
Mărimea necesară a curentului iK se asigură prin alegerea corespunzătoare a
elementelor din circuitul de compensare.
Fig. 2.4.3 Schema de principiu a compoundării curentului generatorului sincron

Sistemul compoundării după curent este realizat simplu şi reglează


neîntrerupt excitaţia, fără zone de insensibilitate.
Reglarea excitaţiei în schema de compoundare după curent se face după
legea:
E de  E de0  k i I G
(2.4.9)
unde: E de - tensiunea electromotoare a generatorului
proporţională cu tensiunea excitatricei;
E de0 - tensiunea electromotoare a generatorului proporţională cu
tensiunea excitatricei, în absenţa alimentării suplimentare de
la sistemul de compoundare ( I G  0 );
k i - coeficient de compoundare;
I G - curentul de sarcină al generatorului.
La scurtcircuite şi mărirea bruscă a sarcinii în sistemul electroenergetic, se
produce scăderea rapidă a tensiunii la bornele generatorului. Curentul de
compoundare, iK, determinat de creşterea curentului generatorului, IG, produce
forţarea excitaţiei până la valoarea maximă şi restabilirea tensiunii generatorului.
În acelaşi timp, trebuie menţionat, că principiul compoundării prezentat în
figura 2.4.3 nu rezolvă complet problema reglării excitaţiei, întrucât curentul de
compoundare, iK, este proporţional cu valoarea totală a curentului de sarcină şi
nu sesizează modificarea factorului de putere. În cazul generatorului sincron,
spre deosebire de generatorul de curent continuu, curentul de sarcină este defazat
cu un unghi,  , faţă de tensiunea generatorului şi are două componente: o
componentă activă, Ia, în fază cu tensiunea generatorului şi o componentă

reactivă, Ir, în urmă cu (pentru sarcina inductivă) faţă de tensiunea
2
generatorului (figura 2.4.4).
Fig. 2.4.4 Componentele curentului de sarcină

Din analiza fenomenului reacţiei indusului, componenta reactivă inductivă


creează un flux de reacţie longitudinal demagnetizant, constituind cauza principală
a micşorării fluxului rezultant la mărirea sarcinii şi pe această bază, a reducerii
tensiunii la bornele generatorului. În figura 2.4.4 se vede că în condiţiile menţinerii
constante a valorii totale a curentului de sarcină, la creşterea defazajului de la 1
la  2 se măreşte valoarea componentei reactive, creşte efectul de demagnetizare şi
reducere a tensiunii generatorului. Sistemul de compoundare fiind dependent de
valoarea totală a curentului de sarcină, nu reacţionează la modificarea defazajului
 şi, ca urmare, precizia reglării este insuficientă şi reprezintă 2.4-10% din
tensiunea nominală.
În schemele folosite în aplicaţiile practice, pentru ridicarea preciziei reglării
se utilizează compoundarea fazică care permite efectuarea reglării, atât în funcţie
de mărimea curentului de sarcină, cât şi în funcţie de defazajul  dintre curent şi
tensiune.
Compoundarea fazică. Sistemul de compoundare fazică, reprezentat în
figura 2.4.5 se bazează pe principiul reglării combinate şi asigură menţinerea
constantă a tensiunii atât la schimbarea curentului, cât şi a factorului de putere al
sarcinii.
Fig. 2.4.5 Schema de principiu a compoundării fazice de curent

Pentru explicarea principiului de funcţionare al compoundării fazice, în


figura 2.4.6 se prezintă diagramele fazoriale ale tensiunii şi curentului construite
pentru diferite valori ale factorului de putere.
Legea reglării excitaţiei în cazul compoundării fazice este exprimată de
relaţia:
E de  E de0  k u U G  jk i I G
(2.4.10)
unde: U G - tensiunea generatorului
I G - curentul generatorului
k u - coeficient de compoundare după tensiune
k i - coeficient de compoundare după curent.

Fig. 2.4.6 Diagrama fazorială a tensiunii şi curentului în cazul legării în paralel


a înfăşurărilor secundare ale transformatoarelor de curent şi tensiune pentru  k  90 

Curentul în înfăşurarea de excitaţie, I e, este determinat de suma


vectorială a două componente: o componentă I K proporţională cu valoarea
curentului de sarcină şi o componentă I U proporţională cu tensiunea
generatorului. Pentru obţinerea unui reglaj corect, componenta de tensiune
IU trebuie să fie decalată cu unghiul  k  90  faţă de tensiunea
generatorului. În acest caz, pentru un curent de sarcină constant, la
schimbarea defazajului  dintre tensiune şi curent de la   0 la   90  ,
curentul de excitaţie al generatorului are valoarea minimă la   0 şi
maximă la   90  , ceea ce corespunde reglajului, întrucât la creşterea
defazajului se măreşte componenta reactivă a curentului, creşte efectul de
demagnetizare care este compensat de creşterea corespunzătoare a
curentului de excitaţie. În caz contrar, pentru I U în fază cu tensiunea
generatorului,  k  0 , curentul de excitaţie maxim ar fi pentru   0 şi
minim la   90  , adică invers faţă de necesităţile reglajului.
Defazajul dintre tensiunea generatorului UG şi componenta curentului de
excitaţie IU, proporţională cu tensiunea generatorului, în schema din figura 2.4.5,
se obţine prin conectarea în circuit a impedanţei ZK de valoare foarte mare.
În schemele de compoundare fazică, înfăşurările secundare ale
transformatoarelor de tensiune şi de curent pot fi conectate în paralel sau în serie.
În figura 2.4.7 se prezintă varianta de conectare în paralel.

Fig. 2.4.7. Schema de compoundare fazică cu conectarea în paralel a secundarelor


transformatoarelor de curent şi tensiune
a) schema de principiu; b) schema echivalentă

Neglijând fluxurile de dispersie, rezistenţele se şterge înfăşurărilor, curentul


de magnetizare şi pierderile active în circuitul magnetic, se obţine schema
echivalentă simplificată prezentată în figura 2.4.7.b. Conform schemei
echivalente rezultă:
Ie  IU  IK
(2.4.11)
k u UG  Ue  ZK I U
(2.4.12)
în care: I e - curentul de excitaţie al generatorului.
IK  k i IG
(2.4.13)
este componenta curentului proporţională cu intensitatea curentului
generatorului IG.
Ue  e  e
(2.4.14)
în care: U e - tensiunea la bornele înfăşurării de excitaţie
 e - impedanţa înfăşurării de excitaţie
Din relaţiile (2.4.11), (2.4.12), (2.4.13), după efectuarea calculelor
corespunzătoare, se determină curentul de excitaţie.
e 
1
k i    G  k u U G 
ZK  Ze
(2.4.12.4)
Din relaţia (2.4.12.4) se observă că valoarea curentului de excitaţie obţinut
prin însumarea vectorială a componentelor proporţionale cu tensiunea şi curentul
generatorului depinde de valoarea reactanţei elementului de compoundare,  k .
Dacă se anulează impedanţa de compoundare,  k  0 , curentul de excitaţie este
determinat numai de componenta de tensiune şi funcţionarea normală a
sistemului nu este posibilă.
Valoarea curentului de excitaţie,  e , depinde, de asemenea, de raportul între
rezistenţa şi reactanţa impedanţei  k . Dacă rΚ  0 , atunci unghiul de deviere
între tensiunea generatorului, U G , şi componenta curentului de excitaţie,  U ,
este  K  90 0 . În acest caz, pentru o sarcină inductivă a generatorului,   90 0 ,
componentele curentului de excitaţie  K ,  U se însumează algebric obţinându-se
valoarea maximă a curentului de excitaţie, care corespunde întru totul necesităţii
reglajului (vezi figura 2.4.6.).
Dacă r  0 şi reactanţa elementului de compoundare x   0 , atunci
unghiul dintre tensiunea generatorului şi componenţa  u este zero,  K  0 . În
acest caz pentru sarcina activă a generatorului,   0 , componentele   ,  u se
însumează algebric obţinându-se valoarea maximă a curentului de excitaţie iar la
 
micşorarea factorului de putere până la anulare   90 , curentul de excitaţie
0

se reduce până la valoarea minimă, cea ce nu corespunde necesităţilor de reglaj şi


ca atare sistemul nu funcţionează normal.
În concluzie, pentru funcţionarea normală a schemei din figura 2.4.7,
elementul de compoundare are reactanţa foarte mare comparativ cu rezistenţa
care este neglijabilă. De asemenea în unele scheme de compoundare fazică
pentru obţinerea defazajului,   90 , între tensiunea generatorului şi
0

Ι
componenta u a curentului de excitaţie, în locul droselului se foloseşte un
condensator, efectul fiind acelaşi.
Schema prezentată în figura 2.4.8 corespunde cazului în care înfăşurările secundare
ale transformatoarelor de tensiune şi de curent sunt conectate în serie.
În această schemă, spre deosebire de cazul anterior, în loc de însumarea curenţilor se
face însumarea tensiunilor electromotoare ale surselor. Pentru realizarea schemei
compoundării fazice este necesar ca între punctele 1 şi 2 să existe o caracteristică moale
a sursei de curent. De aceea se introduce o impedanţă suplimentară   , de valoare
mică, în paralel cu înfăşurarea secundară a transformatorului de curent.
Fig. 2.4.8 Schema de compoundare fazică cu conectarea în serie a înfăşurărilor secundare
ale transformatoarelor de tensiune şi de curent:
a – schema de principiu, b – schema echivalentă

Suma tensiunilor electromotoare, conform schemei echivalente, este:


U e   e  e  U     k i  G   e 
(2.4.16)
unde
Ue  e  e : U  k u UG
(2.4.17)
Din relaţiile (2.4.16), (2.4.17), după efectuarea calculelor corespunzătoare, se obţine
valoarea curentului în înfăşurarea de excitaţie.

e 
1
  k i  G  k u U G 
  e  
(2.4.18)
Din relaţia (2.4.18) rezultă că valoarea curentului de excitaţie depinde de valoarea
impedanţei   . Dacă   lipseşte, atunci alimentarea de la sursa de tensiune nu
influenţează curentul de excitaţie, această fiind dependent numai de curentul generatorului.
Este evident că în cazul şuntării înfăşurării secundare a transformatorului de curent,    0 ,
componenţa de curent nu influenţează curentul de excitaţie.
În ecuaţia (2.4.18) se însumează vectorial căderea de tensiune pe impedanţa   şi
componenta proporţională cu tensiunea generatorului U  .
În schemele de compoundare fazică însumarea semnalelor proporţionale cu
tensiunea şi curentul generatorului se face pe cale electrică sau electromagnetică. În
ultimul caz se foloseşte un transformator de construcţie normală cu trei înfăşurării şi trei
coloane reprezentat în figura 2.4.9, în două variante.
În acest caz, în locul legăturilor electrice între înfăşurările secundare ale
transformatoarelor de curent şi de tensiune, însumarea se face pe baza fluxului magnetic
rezultant care induce în a treia înfăşurare a tensiune proporţională cu suma semnalelor
din înfăşurările de curent şi de tensiune.
Fig. 2.4.9 Transformatorul cu trei înfăşurării şi trei coloane

În transformatorul cu trei înfăşurării tensiunea magnetomotoare rezultantă în


înfăşurarea de ieşire spre redresor reprezintă suma tensiunilor magnetomotoare create de
înfăşurările de curent şi de tensiune, cea ce echivalează cu însumarea curenţilor în cazul
schemei cu înfăşurările secundare de curent şi de tensiune conectate în paralel.
Pentru a obţine defazarea semnalului de tensiune cu unghiul    90 0 faţă de tensiunea
generatorului, necesară funcţionării corecte a sistemului de reglare prin compoundare fazică,
elementul de compoundare, după cum a fost prezentat, poate fi un drosel sau un condensator.
Acelaşi efect se poate obţine şi prin realizarea unei construcţii speciale pentru miezul magnetic
al transformatorului de compoundare care permite folosirea şuntului magnetic sau întrefierului.
Prin această construcţie se înlocuieşte droselul sau condensatorul de impedanţă   .
Şuntul magnetic se dispune între coloane, între înfăşurările de tensiune şi de curent.
Prezenţa şuntului măreşte impedanţa de dispersie a fluxului înfăşurării de tensiune cea
ce echivalează cu introducerea în serie în circuitul înfăşurării de tensiune a elementului
de compoundare    .
Introducerea întrefierului, realizat practic prin introducerea unor plăcuţe din material
nemagnetic în circuitul magnetic al transformatorului de curent, este echivalent cu
şuntarea înfăşurării secundare a acestuia cu o impedanţă   prin care se realizează
înmuierea caracteristicii externe a transformatorului de curent.
În practică se întâlneşte o diversitate mare de scheme de compoundare fazică a
generatoarelor sincrone, având în comun acelaş principiu de funcţionare.
Analiza sistemului de compoundare fazică a fost făcută, pentru simplificare, pe o
fază, fenomenele analizate fiind similare şi pe celelalte faze ale generatorului sincron. În
practică transformatorul de compoundare fazică este un transformator trifazat având pe
fiecare fază cele trei înfăşurări de curent, de tensiune şi de ieşire. Primele două pot fi
considerate înfăşurări primare iar ce-a de-a treia înfăşurare secundară. În figura 2.4.10 se
prezintă mai multe variante de compoundare fazică pentru generatorul sincron.
În figura 2.4.10 a este prezentată schema compoundării fazice cu element de
compoundare inductiv. Elementele schemei sunt: transformatorul de compoundare fazică
TCF, droselul D şi redresorul Rd.
Transformatorul de compoundare este un transformator trifazat cu trei coloane
având dispuse trei înfăşurări trifazate: de curent W1 , de tensiune W2 şi de ieşire W3 .
Elementul de compoundare este droselul D.
Autoexcitarea generatorului se face pe seama tensiunii electromotoare remanente.
Sistemul menţine tensiunea cu precizie de  5% . Schimbarea nivelului tensiunii de lucru
se face cu rezistenţa de reglaj R r în limitele  5% .
Schema din figura 2.4.10b foloseşte ca element de compoundare un condensator şi
se compune din: transformatorul de compoundare fazică, TCF, bateria de condensatori,
C, redresor trifazat în punte, R d . Curentul din înfăşurarea de ieşire W3 reprezintă suma
vectorială a curenţilor din înfăşurarea de curent W1 şi înfăşurarea de tensiune W2 .
Înfăşurarea de excitaţie a generatorului sincron este alimentată de la înfăşurarea de ieşire
prin redresorul R d . Prezenţa capacităţii în circuitul înfăşurării de tensiune W2 produce
deviaţia semnalului de tensiune cu 90 0 faţă de tensiunea generatorului, necesară pentru
compensarea influenţei factorului de putere. În afară de acesta, impedanţa capacitivă
micşorează impedanţa totală a circuitului de excitaţie favorizând procesul de
autoxicitare. În cazul acestui sistem statismul reglării nu depăşeşte  3% la schimbarea
sarcinii de la zero la 100% şi a factorului de putere, cos , de la 1,0 la 0,4 .
În figura 2.4.10.c se prezintă varianta sistemului de compoundare fazică fără
element exterior de compoundare. În acest caz, construcţia specială a transformatorului
de compoundare constă în plasarea unui şunt magnetic între coloane, între înfăşurările
de curent şi de tensiune, care are rolul elementului de compoundare. Elementele schemei
sunt: transformatorul de compoundare fazică cu şunt magnetic, TCF şi redresorul
trifazat în punte R d . În această variantă schema se simplifică prin absenţa elementului
exterior de compoundare. Prezenţa şuntului magnetic produce dispersia fluxului
magnetic din înfăşurarea de tensiune echivalentă cu introducerea în serie a unei
inductanţe.
Fig. 2.4.10 Scheme de compoundare fazică pentru generatoare sincrone autoexcitate:
a – cu element de compoundare inductiv (drosel);
b – cu element de compoundare capacitiv; c – cu şunt magnetic

Compoundarea fazică cu corector de tensiune.


Compoundarea fazică realizată pentru generatoare sincrone asigură menţinerea
tensiunii generatorului cu statism 3  5% .
La nave cu grad înalt de automatizare această precizie de menţinerea tensiunii nu
este suficientă. În condiţiile actuale, pentru astfel de nave, se cere ca precizia reglării
tensiunii să nu fie mai mică de  1% la schimbarea sarcinii de la zero la 125% , a
factorului de putere de la 1 la 0,4 şi a frecvenţei în limitele  2,5% .
Pentru realizarea cerinţelor sporite de ridicarea a preciziei reglării tensiunii, pe lângă
compensarea căderii de tensiune pe impedanţa statorului şi a influenţei fluxului de
reacţie al indusului, realizată de sistemul de compoundare fazică, trebuie avute în
vedere şi celelalte influenţe asupra stabilităţii tensiunii, cum ar fi: saturaţia circuitelor
magnetice ale generatorului, histerezisul, schimbarea rezistenţelor înfăşurărilor cu
temperatura.
În scopul ridicării preciziei reglării tensiunii, în sistemele de compoundare fazică se
folosesc corectoare de tensiune. Corectorul de tensiune lucrează pe principiul abaterii
mărimii reglate (tensiunea) faţă de o mărime de referinţă sau de comparare şi se
compune, în principiu, din blocul de măsură, blocul de comparare şi amplificare şi
elementul de execuţie.
În practică se folosesc diferite scheme de realizare a corectoarelor de tensiune construite
cu amplificatoare magnetice sau cu elemente semiconductoare. În funcţie de sistemul de
excitaţie al generatorului, corectorul de tensiune se conectează: pe înfăşurarea de excitaţie, pe o
înfăşurare de comandă a transformatorului de compoundare, pe înfăşurarea de comandă a unui
drosel cu reactanţa reglabilă, ş.a.
Principiile reglării automate a tensiunii generatoarelor sincrone navale sunt
examplificate prin prezentarea unor scheme practice realizate de diferite firme
constructoare şi prezentate în subcapitolul 2.4.5.

2.4.4 Distribuţia sarcinii reactive între generatoarele care


funcţionează în paralel
La funcţionarea în paralel a generatoarelor sincrone, spre deosebire de generatoarele
de curent continuu, proporţional cu puterea nominală a generatorului trebuie să se
distribuie atât puterea activă cât şi puterea reactivă.
În cazul generatoarelor sincrone reactanţa inductivă a înfăşurării statorului este mult
mai mare decât rezistenţa înfăşurării şi la apariţia unei diferenţe între tensiunile
electromotoare ale generatoarelor cuplate în paralel, E , apare curentul de egalizare
defazat cu 90 0 faţă de tensiunea E . Curentul de egalizare este pur reactiv şi practic
nu influenţează asupra puterii active dezvoltată de motoarele primare. Acest curent
creează numai sarcină reactivă.
Prin reglarea excitaţiilor generatoarelor se modifică tensiunile electromotoare şi se
produce schimbarea distribuţiei sarcinii reactive între generatoare. Dacă la unul din
generatoare se măreşte excitaţia iar la celălalt se micşorează atunci, în condiţiile
menţinerii constante a tensiunii la barele centralei, primul se încarcă cu sarcină reactivă
iar al doilea restituie sarcina reactivă.
Prin reglarea curenţilor de excitaţie ai generatoarelor, manual sau automat, se
realizează distribuţia echilibrată a sarcinilor reactive între generatoarele care
funcţionează în paralel. Să urmărim funcţionarea a trei generatoare, cu reglare automată
a tensiunii, conectate în paralel la aceleaşi bare. În figura 2.4.11 se prezintă
caracteristicile statice de reglare pentru cele trei generatoare cu statisme diferite:
1 ,  2 ,  3 .
Pentru regimul stabil 1 tensiunea la bare este U 1 şi curenţii de sarcină reactivi sunt
 Gr1 ,  Gr 2 ,  Gr 3 .
La creşterea sarcinii reactive, solicitată de la barele centralei, se micşorează
tensiunea la bare, sistemele de reglare automată intră în funcţiune şi se măresc curenţii
de excitaţie ai generatoarelor. În noul regim stabil 2 de funcţionare, tensiunea la bare
este U 2 iar valorile curenţilor de sarcină reactivă se modifică, având valorile:
 ' Gr1 ,  ' Gr 2 ,  ' Gr 3 .
Scriind pentru fiecare generator ecuaţia caracteristicii statice de reglare (relaţia
2.4.2) pentru regimurile stabile 1 şi 2 , scăzând cele două ecuaţii (membrii din stânga şi
membrii din dreapta) se obţine o nouă formă pentru caracteristicile de reglare.
U  k s1 Gr1  0 

U  k s 2  Gr 2  0
U  k s3  Gr 3  0 
(2.4.19)
în care: U  U1  U 2
k s1 , k s2 , k s3 - coeficienţii de statism ai
caracteristicilor de reglare.

În figura 2.4.11, din triunghiurile I, II şi II rezultă:

U U 
  Gr1   
tg 1 k s1 
U U 
  Gr 2   
tg 2 k s 2 
U U 
  Gr 3   
tg 3 k s 2 
(2.4.20)

Fig. 2.4.11 Distribuţia sarcinii reactive la funcţionarea în paralel a generatoarelor cu


statisme diferite

Adunând membrii din partea dreaptă şi membrii din partea stângă se obţine:
3
 1 1 1 
  Gri  U   
1  k s1 k s 2 k s 3 
(2.4.21)
Din ecuaţia (2.4.21) se determină U şi se înlocuieşte în relaţiile (2.4.20). După
efectuarea calculelor, rezultă:

3 
  Gri 

 Gr1  1

 1 1 1 
k s1     
 k s1 k s 2 k s3  
3 
1 Gri
 

 Gr 2  
 1 1 1 
k s 2    
 k s1 k s 2 k s3  
3

1  Gri 
 Gr 3  
 1 1 1 
k s3     
 k s1 k s 2 k s3  
(2.4.22)
Analog se poate obţine variaţia curentului pentru n generatoare care funcţionează
în paralel.
n

  Gri
 Grn  i 1

 1 1 1 
k sn    ...... 
 k s1 k s 2 k sn 
(2.4.23)
şi variaţia de tensiune:
n

  Gri
U  i 1
1 1 1
  ....
k s1 k s 2 k sn
(2.4.24)
Din expresia (2.4.23) rezultă că, pentru generatoarele cu coeficienţi de statism
diferiţi ai caracteristicilor de reglare, sarcina reactivă se distribuie proporţional cu
coeficienţii de statism. În exemplul prezentat în figura 2.4.11 generatorului 3 cu cel mai
mic grad de statism îi corespunde încărcarea cea mai mare.
La funcţionarea în paralel a generatoarelor de aceeaşi putere, distribuţia egală a
sarcini reactive se obţine în cazul în care coincid caracteristicile de reglare (au acelaşi grad
de statism). În cazul în care generatoarele care lucrează în paralel au puteri diferite,
sistemul automat de reglare a tensiunii trebuie să asigure distribuţia puterii reactive între
generatoare proporţional cu puterile nominale ale acestora.
Fig.2.4.12 Schema de principiu de stabilizare a curentului
Funcţionarea în paralel a generatoarelor care au caracteristică astatică de reglare nu
asigură stabilitate în distribuţia sarcini reactive.
Pentru funcţionarea în paralel, regulatoarele automate de tensiune ale generatoarelor trebuie să
aibă caracteristică statică de reglare şi pentru a realiza distribuţia echilibrată a sarcinii reactive între
ele, sistemele de reglare trebuie să permită reglarea statismului. În figura 2.4.12 se prezintă schema
de principiu a sistemului de reglare a statismului.
Principiul de funcţionare constă în aplicarea unui semnal de tensiune, proporţional
cu curentul de sarcină, la intrarea regulatorului automat de tensiune. Acest semnal se
adaugă la semnalul de intrare proporţional cu tensiunea generatorului şi în acest fel, la
creşterea curentului de sarcină, se măreşte artificial tensiunea aplicată elementului de
măsură al regulatorului. Regulatorul automat de tensiune sesizează creşterea tensiunii şi
comandă scăderea tensiunii generatorului până la realizarea echilibrului între valoarea
măsurată şi valoarea impusă (de referinţă). În acest mod se obţine micşorarea tensiunii
generatorului la creşterea curentului de sarcină şi deci un anumit grad de statism al
caracteristici de reglare.
Pentru schema din figura 2.4.12 tensiunea care se aplică elementului de măsură este:
U r  U G   c Rr   r Rr
(2.4.25)
în care: U r - tensiunea care se aplică regulatorului
I c - curentul în înfăşurarea secundară de curent
 r - curentul de lucru al regulatorului
R r - rezistenţă de reglaj
Deoarece curentul  r   c se poate neglija căderea de tensiune  r Rr şi
relaţia (2.4.22.4) devine:
U r  U G   c Rr
(2.4.26)
În figura 2.4.13 se prezintă diagramele fazoriale ale tensiunilor regulatorului cu
curent de stabilizare.
Din diagramele fazoriale ale tensiunilor rezultă că tensiunea de reglare este
influenţată în principal de componenta reactivă a curentului generatorului (figura
2.4.13b). Influenţa componentei active asupra mărimii tensiunii de reglare, U r , este
nesemnificativă (figura 2.4.13a).
Curentul din secundarul transformatorului este proporţional cu curentul generatorului
 c   Gr şi ecuaţia (2.4.26) poate fi scrisă sub forma:
U G  U r   Gr Rr
(2.4.27)
Modificarea statismului se obţine prin reglarea rezistenţei R r care modifică
tensiunea suplimentară introdusă de curentul reactiv la intrarea regulatorului automat de
tensiune.

Fig. 2.4.13 Diagramele fazoriale ale tensiunilor regulatorului cu curent de stabilizare: a -


pentru sarcină activă cos  1; b – pentru sarcină reactivă cos  0
Pentru distribuţia echilibrată a sarcinii reactive între generatoarele care
funcţionează în paralel se folosesc diferite soluţii de realizare a blocului de stabilizare a
curentului, toate având în comun acelaşi principiu de funcţionare.
În afara blocului de stabilizare a curentului se folosesc şi legături de egalizare.
Prin trecerea curenţilor de egalizare se micşorează tensiunea electromotoare a
generatorului cu curent reactiv mai mare şi se măreşte tensiunea electromotoare a
generatorului cu valoarea curentului reactiv mai mică, realizându-se echilibrarea
distribuţiei sarcini reactive.
2.4.5 Scheme de reglare automată a tensiunii şi puterii reactive pentru
generatoarele sincrone

2.4.5.1 Sistemul de autoexcitaţie şi reglare automată a tensiunii generatoarelor


sincrone produs de firma „Elma”(Germania)

Date tehnice principale. Sistemul menţine tensiunea generatorului cu precizia de


 2,5% în condiţiile schimbării sarcinii de la zero la 100% şi a factorului de putere de
la 0,9 la 0,4.
Sistemul lucrează după principiul compoundării fazice cu însumarea electrică a
semnalelor de tensiune şi de curent, fără corector de tensiune.
La aplicarea unor şocuri de sarcină, sistemul de reglare reacţionează rapid. Pentru
un şoc de sarcină de 100% , timpul de restabilire a tensiunii este de 0,2s.
Schema de principiu şi elementele componente sunt prezentate în figura 2.4.14.
Elementele de bază ale schemei sunt: 1 – transformator de compoundare de
curent; 2 – reactor; 3 – redresor de putere; 4 – rezistenţă de reglare a tensiunii; 2.4 –
excitaţia generatorului sincron.
Funcţionarea sistemului. După realizarea turaţiei nominale generatorul se
autoexcită pe baza magnetismului remanent. Tensiunea electromotoare dată de
magnetismul remanent, care apare în înfăşurarea statorului, se aplică înfăşurării de
excitaţie a generatorului 2.4 prin reactorul 2, redresorul 3 şi produce autoxcitarea
generatorului. Valoarea curentului de excitaţie şi tensiunea de mers în gol a generatorului
sunt dependente de valoarea curentului  U care trece prin înfăşurările reactorului. Acest
curent este proporţional cu tensiunea generatorului şi defazat cu 90 0 faţă de aceasta, prin
prezenţa reactorului.
La funcţionarea generatorului în sarcină apare curentul de sarcină  G , în înfăşurarea
statorului, care produce fluxul de reacţie al indusului şi căderea de tensiune pe
impedanţa statorului. Pentru compensarea influenţei curentului de sarcină, prin
transformatorul de curent 1 şi redresorul 3 se aplică un curent suplimentar   în
înfăşurarea de excitaţie a generatorului, realizându-se compoundarea după curent.
Creşterea curentului de excitaţie compensează micşorarea tensiunii provocată de
curentul de sarcină.
La funcţionarea în sarcină a generatorului, pe partea de curent alternativ se însumează
vectorial doi curenţi: curentul  U proporţional cu tensiunea generatorului şi defazat cu
90 0 faţă de aceasta şi curentul   proporţional cu valoarea curentului de sarcină al
generatorului,  G .
Fig. 2.4.14 Schema de principiu a generatorului sincron autoexcitat produs de firma „Elmo”
seria SSED

Curentul generatorului,  G , este defazat faţă de tensiunea generatorului, U G , cu


unghiul  determinat de factorul de putere al sarcinii. În figura 2.4.12.4 se prezintă
diagrama fazorială de însumare electrică a componentelor curentului de excitaţie.
Fig. 2.4.12.4 Diagrama fazorială a curenţilor de excitaţie pentru
diferiţi factori de putere, cos  , ai sarcinii

Din diagramele fazoriale se observă că valoarea curentului de excitaţie,  e , se modifică


la schimbarea factorului de putere. Pentru acelaş curent de sarcină, curentul de excitaţie
creşte la mărirea unghiului  (micşorarea factorului de putere cos  ) şi se micşorează la
scăderea unghiului  (mărirea factorului de putere cos  ) ceea corespunde necesităţii
reglajului tensiunii generatorului după principiul compoundării fazice.
Parametrii schemei de reglare se calculează astfel încât să se asigure compensarea
reacţiei indusului şi menţinerea constantă a tensiunii generatorului la schimbarea
sarcinii şi a factorului de putere.
Pentru distribuţia echilibrată a sarcinii reactive între generatoarele care
funcţionează în paralel, se prevăd două conductoare pe partea de curent continuu care
asigură punerea în paralel a înfăşurărilor de excitaţie ale generatoarelor. Schema de
conectare pentru două generatoare de aceeaşi putere este prezentată în figura 2.4.16.
Dacă generatoarele au puteri diferite, atunci în serie cu înfăşurarea de excitaţie a
generatorului cu puterea mai mică se introduce a rezistenţă de egalizare, de mărime
corespunzătoare.

Generatoarele din seria SSED asigură funcţionarea stabilă la mersul în paralel. La


mersul în gol nu se conectează în paralel generatoarele, deoarece poate apărea
fenomenul de oscilaţii ale tensiunilor. Ordinea de conectare este: mai întâi se conectează
legăturile de egalizare la bare, care leagă între ele polarităţile de acelaşi fel ale
înfăşurărilor de excitaţie, după care se cuplează generatorul la bare. Distribuţia
echilibrată a sarcinii reactive între generatoarele care lucrează în paralel este asigurată,
pentru acest sistem de reglare, prin barele de egalizare .
Distribuţia sarcinii active nu depinde de sistemul de reglare automată a tensiunii
generatorului şi se realizează numai pe baza modificării puterii cedate de motorul
primar. Pentru aceasta este necesar să se acţioneze asupra regulatorului de turaţie de pe
motorul diesel sau asupra regulatorului de distribuţie a aburului în cazul turbinelor.
Fig. 2.4.16 Schema legăturilor de egalizare pe partea de curent continuu la funcţionarea în
paralel a generatoarelor sincrone

În figura 2.4.22 se prezintă schema legăturilor de egalizare pentru


generatoarele sincrone care funcţionează în paralel.
Schema din figura 2.4.22 se foloseşte şi pentru conectarea în paralel a
generatoarelor cu corector de tensiune tranzistorizat prezentată în fig. 2.4.19 al
cărui bloc de funcţionare în paralel, BP, este identic cu cel folosit la
generatoarele sincrone tip MCK.

Fig. 2.4.22 Schema legăturilor de egalizare la conectarea paralel a generatoarelor


din seria MCK

Elementele componente ale schemei din figura 2.4.24 sunt: G1 , G 2 -


generatoare sincrone; blocul sistemului de autoexcitaţie; Tr P - transformator
divizor pentru funcţionarea în paralel; Tr C - transformator curent; R r -
rezistenţă de reglarea tensiunii pentru regimul stabil de funcţionare; R 1 , R 2 -
rezistenţe în circuitele legăturilor de egalizare; a 1 , a 2 - întrerupătoare automate
pentru cuplarea generatoarelor la bare; a 3 - întrerupător automat pentru
conectarea secţiilor de bare; BE - bare de egalizare.

2.4.5.2. Echipament static de excitaţie naval (ESEN) pentru generatoare


sincrone produse de IPA – Bucureşti

Principalele date tehnice. Echipamentul static de excitaţie naval asigură


excitarea şi reglarea automată a tensiunii generatorului.
Sistemul este realizat cu semiconductoare şi are ca element final un
redresor monofazat semicomandat care alimentează înfăşurarea de excitaţie a
generatorului.
Reglarea automată a tensiunii se execută funcţie de abaterile tensiunii
generatorului faţă de valoarea nominală stabilită pentru regimul permanent. În
schema generatorului nu se foloseşte compoundarea fazică.
Precizia de reglare a tensiunii este de  1% din valoarea nominală, la
variaţia sarcinii de la 0 la 100% .
Timpul de restabilire a tensiunii la o variaţie bruscă a sarcinii, este sub
0,3s .
Domeniul de reglare a tensiunii pentru regimul stabil permanent este  5%
din valoarea tensiunii nominale.
Gradul de statism poate fi reglat în limitele 0.....10% .
Echipamentul static de excitaţie este realizat sub forma unui cadru metalic
pe care sunt fixate plăcile cu elemente semiconductoare, are gradul de protecţie
IPOO şi este destinat pentru montarea în secţiile tabloului principal de distribuţie
al navei.
Schema bloc şi elementele componente sunt prezentate în figura 2.4.28
Echipamentul static de excitaţie şi reglare automată a tensiunii
generatorului se compune din următoarele unităţi:
1. Unitatea de comandă electronică, formată din:
a) traductorul de tensiune şi frecvenţă, TTF.
b) regulatorul automat R care conţine blocul de comparare şi
amplificare.
c) dispozitivul de comandă pe grilă, DCG.
d) amplificatorul de impuls, AI.
2. Unitatea de forţă, compusă din:
a) puntea semicomandată
b) partea de autoamorsare
c) partea de amorsare
3. Unitatea de supraveghere şi protecţie, care asigură:
- supravegherea arderii siguranţelor ultrarapide
- supravegherea apariţiei supratensiunilor
- protecţie la apariţia suprasarcinilor
4. Unitatea de reglare a valorilor impuse, care realizează:
- stabilirea valorii impuse a tensiunii pentru regimul
permanent
- modificarea statismului caracteristicii de reglare.

Autoexcitarea generatorului se face automat în cazul în care tensiunea


electromotoare remanentă a generatorului are valoarea minimă 3 V între fază şi
nul sau poate fi efectuată manual, în cazul în care tensiunea remanentă este mai
mică de 3 V , prin alimentarea de la o sursă exterioară la apăsarea pe butonul de
amorsare, BR.

Fig. 2.4.25 Schema bloc a sistemului ESEN

Cu potenţiometrul de valoare impusă a tensiunii, U , se poate regla


tensiunea la bornele generatorului în limitele  5% U n , iar cu potenţiometrul de
statism, folosit numai la funcţionarea în paralel a generatoarelor, se poate
modifica gradul de statism în limitele 0.....10% . La funcţionarea independentă a
generatorului potenţiometrul de statism se fixează pe poziţia zero.
La funcţionarea în paralel a două generatoare autoexcitate cu sistem ESEN,
repartiţia echilibrată a sarcinii reactive se realizează prin modificarea statismului
caracteristicii externe, U G  f  Gr  , astfel încât să se obţină acelaşi grad de
statism pentru cele două generatoare. În figura 2.4.29 se prezintă schema bloc de
conectare în paralel a generatoarelor autoexcitate cu sistem ESEN.

În acest caz nu se folosesc legături de egalizare. Prin obţinerea aceluiaşi


statism al caracteristicilor de reglare, se realizează automat distribuţia echilibrată
a sarcinii reactive între generatoarele care lucrează în paralel.
Pentru oprirea voită a generatorului se apasă pe butonul b02 „Oprire”.
Repunerea în funcţiune după o oprire voită se poate face numai după apăsarea, în
prealabil, pe butonul b01 „Revenire”.
De regulă, oprirea voită se face când se intenţionează oprirea grupului şi în
acest caz precede oprirea motorului diesel.
În caz de avarie (suprasarcină, supratensiune, arderea unei siguranţe
ultrarapide de protecţie) schema de protecţie comandă încetarea funcţionării.
Repunerea în funcţiune, după înlăturarea cauzei care a determinat acţiunea
protecţiei, se poate face numai după apăsarea butonului „Revenire”.

Figura 2.4.26 Legarea în paralel a generatoarelor autoexcitate cu sistem ESEN

În continuare se prezintă detailat funcţionarea sistemului pe unităţi şi blocuri


constitutive urmărindu-se schema bloc din figura 2.4.25.
1. Funcţionarea unităţii de comandă electronică
a) Traductorul de tensiune şi frecvenţă, TTF, îndeplineşte rolul de element
de măsurare a mărimii reglate (tensiunea) şi în acelaşi timp de protecţie a
echipamentului static de excitaţie în cazul micşorării turaţiei motorului diesel.
În figura 2.4.27 se prezintă schema şi elementele acestui bloc.
Blocul TTF este realizat din două punţi redresoare: una monofazată pentru
ramura de măsurare a tensiunii şi alta trifazată pentru ramura de protecţie la
scăderea frecvenţei.
Alimentarea punţii trifazate p1 ....p 6  se face de la secundarele
02  100 V ale transformatoarelor m 1 şi m 2 prin intermediul reactanţelor
k  3 , k  4 , k  5 . Tensiunea de alimentare a punţii cât şi valorile reactanţelor au
fost astfel alese încât, în domeniul de frecvenţe 25....42,5 z , tensiunea pe
potenţiometrul r3 rămâne practic constantă (în cazul în care tensiunea la bornele
generatorului scade proporţional cu frecvenţa).
Alimentarea punţii monofazate p 8 .......p12  se face din secundarul
01  30 V al transformatorului m 1 . La ieşirea punţii, pe potenţiometrul r4 se
obţine o tensiune proporţională cu tensiunea generatorului.

Fig. 2.4.27 Schema blocului TTF

La frecvenţa de 42,5z , tensiunile pe anozii p13 şi p14 sunt egale. Dacă


frecvenţa scade sub 42,5z potenţialul diodei p13 este mai mare decât al diodei
p14 şi funcţionează numai ramura de protecţie, ramura de măsurare a tensiunii
fiind blocată. La creşterea frecvenţei peste 42,5z , potenţialul diodei p14 devine
mai mare, intră în funcţiune ramura de măsurare a tensiunii iar ramura de protecţie
este blocată. Prin intrarea în funcţiune a ramuri de măsurare a tensiunii se asigură
menţinerea constantă a tensiunii generatorului care a fost excitat până la tensiunea
nominală. În figura 2.4.28 se prezintă variaţia tensiunii la bornele generatorului
funcţie de frecvenţă.

Fig. 2.4.28 Variaţia tensiunii generatorului funcţie de frecvenţă

În perioada în care semnalul de ieşire este dat de ramura de protecţie


(domeniul frecvenţelor 25......42,5z ) tensiunea generatorului creşte
aproximativ liniar cu frecvenţa. De la frecvenţa de 42,5z intră în funcţiune
ramura de măsurare a tensiunii şi tensiunea se păstrează constantă la variaţii ale
frecvenţei în apropierea frecvenţei nominale, în gama 42,5.....55z .
b) Regulatorul automat R este elementul care comparară două mărimi de
intrare, determină automat eroarea, prelucrează dinamic semnalul de eroare şi
corespunzător amplifică mărimea de comandă.
Mărimile de intrare sunt: tensiunea proporţională cu tensiunea de la bornele
generatorului şi o tensiune de referinţă, de valoare constantă. Diferenţa dintre cele
două mărimi reprezintă eroarea care este prelucrată iar la ieşirea regulatorului R
se obţine semnalul de comandă care se aplică lanţului de elemente ale schemei de
reglare pentru restabilirea valorii nominale a tensiunii generatorului. În figura
2.4.29 se prezintă schema Regulatorului automat.
Fig. 2.4.29 Schema regulatorului automat R

Regulatorul automat este realizat cu un amplificator operaţional integrat A .


El este prevăzut cu un circuit de reacţie realizat cu elemente pasive (rezistenţele
r4 ....r9 , condensatoare k 3 ....k 5 ). Montajul realizat permite obţinerea unui factor de
amplificare în gama 10 : 1 . Reglarea factorului de amplificare se face cu rezistenţa
r12 şi potenţiometrul r11 .
În cazul când contactul d, din circuitul de reacţie al regulatorului este
deschis, regulatorul de tip PI, iar când contactul d se închide se obţine un algoritm
de comandă PID. Componenta D contribuie la forţarea excitaţiei, aspect necesar la
pornire.
Blocul regulatorului conţine şi sursa de alimentare realizată cu puntea
redresoare monofazată p 6 . Tensiunea redresată este stabilizată cu diodele zener
p1 , p 2 şi filtrată cu condensatorii k 1 , k 2 . Sursa este folosită pentru alimentarea
circuitului integrat A , realizarea tensiunii de referinţă care se aplică pe una din
intrările amplificatorului operaţional şi alimentarea releului d care aparţine schemei
de protecţie a generatorului.
Pe intrările amplificatorului A se aplică: tensiunea de referinţă de valoare
fixă şi tensiunea proporţională cu tensiunea de la bornele generatorului.
Regulatorul compară cele două mărimi de intrare realizează algoritmul de
comandă şi amplifică semnalul de comandă. Semnalul obţinut la ieşirea
Regulatorului constituie tensiunea de comandă, U com , pentru dispozitivul de
comandă pe grilă, DCG.
c) Dispozitivul de comandă pe grilă, DCG, are rolul de a furniza impulsuri
sincronizate cu reţeaua. Aceste impulsuri, după amplificare, sunt folosite la
amorsarea tiristoarelor de putere din puntea semicomandată care alimentează
înfăşurarea de excitaţie a generatorului.
DCGul reprezentat în figura 2.4.30, este de fapt un oscilator de relaxare cu
tranzistor unijoncţiune p16 , sincronizat cu reţeaua.

Fig. 2.4.30 Dispozitivul de comandă pe grilă


Pentru înţelegerea funcţionării blocului DCG, schema acestuia se urmăreşte
împreună cu reprezentarea formelor de unde ale tensiunilor din figura 2.4.31.
Alimentarea blocului DCG se face de la puntea redresoare p18 care
furnizează tensiunea continuă, de sincronizare, U d .Dioda zener p17 stabilizează
tensiunea pulsatorie la nivelul U a care corespunde pragului de deschidere a
diodei p17 .
Joncţiunea EB1 a tranzistorului unijoncţiune p16 se deschide atunci când
potenţialul emitorului U  reprezintă o fracţiune  din tensiunea aplicată între
baze U BB . În emitorul acestui tranzistor se află condensatorul k 4 care se încarcă
de la tensiunea de comandă, U com , obţinută de la ieşirea blocului TTF. Atunci
când tensiunea la bornele condensatorului k 4 ajunge la valoarea U    U BB , se
deschide joncţiunea 1 . Condensatorul se descarcă pe această joncţiune şi prin
înfăşurarea primară a transformatorului de impuls, m şi în secundarul
transformatorului apare un impuls. În acest mod, pe condensator se aplică o
tensiune în dinte de fierăstrău, U b , iar în secundarul transformatorului se obţin
impulsuri, U C , a căror frecvenţă va fi mai mare cu cât tensiunea de comandă,
U com , este mai mare.

Fig. 2.4.31Formele de variaţie a tensiunilor din schema DCG

Tensiunea de sincronizare, U a , aplicată între baze fiind periodică, rezultă


trenuri de impulsuri. Frecvenţa trenurilor de impulsuri este dată de frecvenţa de
sincronizare, U a , iar frecvenţa impulsurilor în cadrul unui tren, este dată de
mărimea tensiunii de comandă.
În figura 2.4.31 s-a notat cu  unghiul la care apare primul impuls. Se
observă că, la creşterea tensiunii de comandă, unghiul  se micşorează. Pentru
U com.min. corespunde  max , iar pentru U com.max. corespunde  min. .
În funcţionarea normală a generatorului, releul d 2 din schema de
protecţie este alimentat şi prin închiderea contactului său, din schema TTF
prezentată în figura 2.4.27, este alimentat releul d . Se deschide contactul d din
schema DCG şi permite funcţionarea acestui bloc.

Fig. 2.4.32. Schema amplificatorului de impuls, AI


Acţiunea protecţiei la producerea unei avarii constă în întreruperea
alimentării releului d 2 din schema de protecţie. Prin aceasta se întrerupe
alimentarea releului d din schema TTF şi se închide contactul d din schema
DCG care blochează funcţionarea acestuia prin punerea la masă a tensiunii de
comandă.
d) Amplificatorul de impuls are rolul de a asigura tiristoarelor din puntea
semicomandată un impuls de amorsare suficient ca putere şi durată. În figura
2.4.32.4 se prezintă schema electrică a amplificatorului, principiul de
funcţionare este dat în figura 2.4.36 iar în figura 2.4.37 se prezintă formele de
variaţie ale tensiunilor şi impulsurilor obţinute de la amplificatorul de impuls.

Fig. 2.4.33 Principiul de funcţionare al amplificatorului de impuls


Fig. 2.4.34 Formele de variaţie a tensiunilor şi impulsurilor în amplificatorul de
impuls
Amplificatorul de impuls permite obţinerea unui impuls de putere, de formă
dreptunghiulară, având o durată egală cu durata de conducţie a tiristorului.
Amplificatorul de impuls are un sistem de sincronizare care permite apariţia
impulsului numai atunci când anodul tiristorului devine pozitiv faţă de catod. De
aceea în schema bloc a sistemului ESEN din figura 2.4.25 se prevăd două
amplificarea de impuls, fiecare lucrând pe o semiperioadă a tensiunii.
Sursa de alimentare a amplificatorului de impuls este puntea de diode
p1  p 4  şi bateria de condensatoare k 1 ....k 4  .
Principiul de funcţionare prezentat în figura 2.4.33, constă în folosirea a
două întrerupătoare înseriate:
- unul realizat cu tranzistorul p12 care se închide numai atunci când se
aplică semiperioada pozitivă a tensiunii de alimentare, obţinută de la
transformatorul m 3 ;
- al doilea realizat cu tiristorul p13 care se închide atunci când pe grila lui
apar impulsuri de la DCG.
Al doilea întrerupător după închidere nu se mai deschide decât la
întreruperea curentului prin el. Această întrerupere se realizează de primul
întrerupător la terminarea semiperioadei pozitive.
Rezistenţa de sarcină rs este sub tensiune numai atunci când ambele
întrerupătoare sunt închise. Lucrând în acest fel, schema realizează la ieşirea
amplificatorului de impuls, un impuls cu durata egală cu perioada de conducţie,
   , a tiristoarelor de putere din puntea semicomandată.
Schema din figura 2.4.32 mai conţine: dispozitivul de închidere şi deschidere
a tranzistorului p12 format din divizorul r1 , r2 , alimentat de înfăşurarea de
sincronizare a transformatorului m 3 , prin dioda p11 ; dispozitivul de închidere –
deschidere a tiristorului p13 format din dioda p10 , filtrul r5 , k 6 şi protecţia
junctiunii grilă catod cu diodele p 5  p 9 .
Ieşirea amplificatorului de impuls constituie semnalul aplicat pe grila
tiristorului de putere din puntea semicomandată care alimentează înfăşurarea de
excitaţie a generatorului.

2. Funcţionarea unităţii de forţă.


Unitatea de forţă a sistemului ESEN asigură următoarele funcţii:
- autoamorsarea generatorului, atunci când tensiunea electromotoare
remanentă este cel puţin 3 V ;
- amorsarea generatorului de la bateria de acumulatori de 24 V în cazul în
care tensiunea electromotoare remanentă este mai mică de 3 V ;
- alimentarea înfăşurării de excitaţie şi reglarea curentului de excitaţie
pentru menţinerea constantă a tensiunii la bornele generatorului.

a) Puntea semicomandată. În figura 2.4.35 se prezintă schema electrică a


punţii semicomandate iar în figura 2.4.36 se prezintă formele de variaţie ale
impulsurilor de tensiune şi curenţi aplicate înfăşurării de excitaţie a generatorului
Fig. 2.4.35 Schema electrică a punţii semicomandate de putere

Puntea semicomandată, P1  P4 , realizează alimentarea înfăşurării de


excitaţie a generatorului conectată la bornele de ieşire K ,  şi reglarea automată a
curentului de excitaţie pentru menţinerea constantă a tensiunii generatorului.
Puntea semicomandată conţine: 2 tiristoare, P1 , P2 , cu protecţiile lor, r1 , k 1 şi
r2 , k 2 ; 2 diode de putere, P3 , P4 , cu protecţiile lor, r3 , k 3 şi r4 , k 4 ; protecţia
împotriva supratensiunilor din spre bornele generatorului, r5 , r6 şi k 11 . De
asemenea pe ramura cu tiristoare se prevăd siguranţele ultrarapide e 1 , e 2 , cu
microîntrerupătoarele, b 1 , b 2 , pentru supraveghere şi rezistenţele r1 , r2 montate
în paralel pe joncţiunea grilă-catod a tiristoarelor.
Fig. 2.4.36 Formele de variaţie ale impulsurilor de tensiune şi curenţi aplicate
înfăşurării de excitaţie a generatorului

Alimentarea punţii se face de la bornele generatorului, între o fază R  şi nul


O  prin intermediul bobinelor de reactanţă k l1 şi k l 2 . Pe partea de curent
continuu, puntea este protejată împotriva supratensiunilor dinspre înfăşurarea de
excitaţie, de către limitatorul de supratensiune, cu seleniu, P13 .
În explicarea principiului de funcţionare se consideră următoarele ipoteze
simplificatoare, care sunt apropiate de realitate şi anume:
- inductanţa înfăşurării de excitaţie a generatorului, conectară la bornele
de ieşire, K,  , ale punţii semicomandate, este foarte mare şi ca urmare
curentul se menţine constant în timpul funcţionării:
- căderea de tensiune pe elementele semiconductoare este nulă;
- unghiul de comutare,  , practic nul.
Explicarea funcţionării se face urmărind reprezentările din figurile 2.4.35 şi 2.4.36.
În prima semiperioadă a tensiunii de alimentare, de la amplificatorului de impuls
AI1 se primeşte impulsul de comandă care se aplică pe tiristorul P1 la unghiul
   t 0 . Intră în conducţie tiristorul P1 şi se închide circuitul prin P1 , înfăşurarea de
excitaţie a generatorului conectată la bornele K,  şi dioda P 4 , stabilindu-se curentul
 d (fig. 2.4.36 c şi d) . În momentul în care tensiunea anod – catod aplicată tiristorului
P1 devine negativă, acesta se stinge. Din acest moment curentul prin excitaţia
generatorului este preluat de diodele P3 , P4 şi datorită inducţiei mari a înfăşurării el îşi
menţine valoare  d în timp ce tensiunea la bornele K,  , este nulă.
La momentul    se dă comanda de aprindere a tiristorului P2 prin aplicarea
impulsului de comandă de la al doilea amplificator de impuls, A  2 , care lucrează în
semiperioada negativă a tensiunii de alimentare. Se închide din nou circuitul punţii prin:
tiristorul P2 , înfăşurarea de excitaţie a generatorului şi dioda P3 . Pe înfăşurarea de
excitaţie se aplică din nou tensiunea de alimentare. În momentul când tensiunea anodică
pe tiristorul P2 devine negativă acesta se stinge. Din acest moment curentul prin
excitaţia generatorului este preluat de diodele P3 , P4 . Tensiunea pe înfăşurarea de
excitaţie se anulează până la primirea comenzii de aprindere a tiristorului P1 , iar
curentul în circuit, datorită inductanţei mari a înfăşurării de excitaţie, îşi menţine
constantă valoarea  d .
Pentru schema de redresare în punte monofazată, valoarea tensiunii medii redresate
pentru unghiul α de deschidere a tiristoarelor este:
1  cos 
U d  0,9U s
2
(2.4.29)
iar pentru:   0
U do  0,9U s
(2.4.30)
în care U s este valoarea efectivă a tensiunii de fază de la bornele generatorului.
Introducând (2.4.30) în relaţia (2.4.29) rezultă:
1  cos 
U d  U d 0
2
(2.4.31)
În figura 2.4.37 se prezintă variaţia tensiunii medii redresate în funcţie de unghiul
.
Fig. 2.4.37 Variaţia tensiunii medii redresate în funcţie de unghiul 

Sistemul automat de reglare menţine constantă tensiunea generatorului prin


schimbarea unghiului de deschidere,  , atunci când tensiunea se abate de la valoarea
nominală.
La creşterea curentului de sarcină scade tensiunea la bornele generatorului.
Această scădere este sesizată de blocul regulator R care măreşte valoarea
tensiunii de comandă de la ieşirea sa. Creşterea tensiunii de comandă produce în
blocul DCG micşorarea unghiului  care comandă prin amplificatorul de
impuls aprinderea tiristoarelor.
Tiristoarele sunt în conducţie în perioada    şi la micşorarea unghiului
 se măreşte durata în care tiristoarele sunt în conducţie. De asemenea, conform
relaţiilor (2.4.29, 2.4.31) la scăderea unghiului  se măreşte valoarea tensiunii
medii redresate, U d . Mărirea tensiunii medii duce la creşterea curentului prin
înfăşurarea de excitaţie şi tensiunea generatorului revine la valoarea nominală.
La scăderea încărcării generatorului, creşte tensiunea la borne, intervine
reglarea automată şi procesele se desfăşoară invers. În acest caz, reglarea
automată va acţiona pentru creşterea unghiului  . Scade perioada de conducţie
   , se micşorează tensiunea medie redresată şi curentul de excitaţie, scade
tensiunea generatorului şi se restabileşte valoarea nominală.
b) Partea de autoamorsare. Elementele schemei de autoamorsare sunt
prezentate în figura 2.4.41.
Fig. 2.4.38 Schema de autoamorsare a generatorului

Pentru autoamorsare, tensiunea de la bornele generatorului se aplică prin


puntea redresoare formată din ramura de autoamorsare care conţine diodele
p 5 , p 6 completată cu diodele p 3 , p 4 din puntea de putere semicomandată, la
înfăşurarea de excitaţie a generatorului (bornele ,  ). Ramura de autoamorsare,
în afara diodelor p 5 , p 6 , mai conţine siguranţele e 3 , e 4 , contactele normal
deschise C1 A  R , C1 T  C ale contactatorului C 1 precum şi partea de relee
prin care se scoate din funcţiune autoamorsarea atunci când tensiunea
generatorului a ajuns la valoarea 0,5U n , suficientă pentru ca în continuare
autoexcitarea să fie preluată de puntea semicomandată de putere.
La rotirea generatorului cu turaţia nominală, între bornele 0  R apare
tensiunea electromotoare remanentă  3 V . La această valoare, contactorul C 2
nu acţionează şi contactul C 2 din circuitul contactului C 1 este închis. De
asemenea pentru această valoare a tensiunii releul de tensiune minimă şi maximă
RTN nu alimentează releul d 3 şi contactul d 3 din circuitul contactorului C 1
este închis. Contactul d 1 care aparţine schemei de supraveghere şi protecţie, în
situaţie normală, este de asemenea închis.În condiţiile în care toate contactele din
circuitul bobinei contactorului C1 sunt închise, aceasta este alimentat iniţial de la
bateria de acumulatori de 24 V , exterioară echipamentului.
Contactorul închide contactele C1 A  R , C1 T  C şi permite efectuarea
autoamorsării. Valoarea tensiunii remanente de minim 3 V depăşeşte căderile de
tensiune pe diodele p 3  p 6 sau p 4  p 5 şi alimentează înfăşurarea de excitaţie a
generatorului. Curentul din înfăşurarea de excitaţie duce la mărirea tensiunii
generatorului şi astfel procesul de autoexcitare este iniţiat şi se produce în avalanşa
până când tensiunea generatorului ajunge la 0,5U n . La aceasta valoare a tensiunii
acţionează releul d 3 din blocul RTN şi prin deschiderea contactului d 3 întrerupe
alimentarea contactului C 1 . Se deschid contactele din circuitul punţii şi
funcţionarea autoamorsării încetează. Din acest moment intră în fracţiune comanda
electronică care prin puntea semicomandată de putere asigură în continuare
creşterea tensiunii generatorului până la valoarea nominală.
Când tensiunea generatorului ajunge la valoarea nominală, acţionează şi
contactorul C 2 care deschide său din circuitul contactului C 1 . La scăderea
tensiunii generatorului sub 0,5U n se închid contactele d 3 , C 2 şi se realizează
condiţiile pentru o nouă funcţionare a autoamorsării.
Contactorul C 1 este alimentat iniţial de la bateria de acumulatorii iar după
amorsarea generatorului va fi alimentat de la transformatorul m 4 şi puntea
p 8  p10 .

Fig. 2.4.39 Variaţia tensiunii generatorului în timpul autoamorsării


În figura 2.4.39 se prezintă variaţia tensiunii generatorului în perioada de
autoamorsare.
c) Partea de amorsare este utilizată pentru iniţierea procesului de
autoexcitaţie în cazul în care tensiunea remanentă a generatorului este mai mică
de 3 V . Schema de amorsare este prezentată în figura 2.4.40.
Fig. 2.4.40 Schema de amorsare a generatorului de la sursă exterioară

Elementele schemei de amorsare sunt: o baterie de acumulatori, 24 V , o


rezistenţă reglabilă de 10 , 50W , un buton b şi a diodă p12 .
La apăsarea pe butonul b este alimentată înfăşurarea de excitaţie a
generatorului de la bateria de acumulatori. Curentul din înfăşurarea de excitaţie
produce un flux magnetic inductor care ridică tensiunea generatorului peste
valoarea de 0,5U n de la care intră în funcţiune schema electronică cu puntea
semicomandată şi se asigură autoexcitarea generatorului până la valoarea
tensiunii nominale.
3. Unitatea de supraveghere şi protecţie.
Are rolul de a supraveghea funcţionarea corectă a echipamentului static de
excitaţie şi de protecţie în cazul producerii unor avarii. În figura 2.4.41 se
prezintă schema electrică de supraveghere şi protecţie .
Această unitate acţionează la producerea următoarelor avarii:
- arderea siguranţelor ultrarapide
- apariţia unor supratensiunii
- apariţia unor suprasarcini
Schema este alimentată de la bateria de 24 V curent continuu şi în paralel de la
puntea redresoare p 8  p10 (prezentată în figura 2.4.38).
Pentru toate situaţiile de avarie acţiunea protecţiei se face prin releul d 1 .
Elementele care dau informaţii releului d 1 sunt:
- contactul normal deschis d 3 al releului de tensiune maximă din blocul
RTN în serie cu contactul normal deschis al contactorului C 2 . La tensiunea
nominală se închide contactul C 2 şi la depăşirea tensiune maxime, care
corespunde pentru 1,2U n , se închide şi contactul d 3 stabilindu-se
alimentarea releului d 1 ;
- contactul normal deschis al releului de suprasarcină montat în
întrerupătorul automat de cuplare a generatorului la bare. În cazul apariţiei
unei suprasarcini, releul acţionează, se închide contactul său normal deschis
şi este alimentat releul d 1 ;
- la arderea uneia din siguranţele ultrarapide se închid contactele b 1 sau b 2 şi se
stabileşte circuitul de alimentare a releului d 1 .

Fig. 2.4.41 Schema electrică de supraveghere şi protecţie

În cazul producerii uneia sau mai multe din situaţiile de avarie prezentate,
este alimentat releul d 1 care memorează avaria prin închiderea contactului d 1 de
automenţinere a alimentării şi deschide contactul d 1 din circuitul releului d 2
întrerupând alimentarea acestuia. Prin întreruperea alimentării releului d 2 se
realizează;
- se întrerupe alimentarea releului d sin schema Regulatorului (figura
2.4.29), se închide contactul d din schema DCG (figura 2.4.30), sunt
blocate impulsurile de comandă şi puntea semicomandată îşi întrerupe
funcţionarea;
- se deschide contactul normal închis al releului d 1 şi se realizează
deconectarea întrerupătorului automat al generatorului.
Oprirea voită a generatorului se realizează folosind schema de protecţie. Prin
apăsarea pe butonul b02 „OPRIRE” este alimentat releul d 1 şi schema
acţionează ca şi în cazul producerii unei avarii efectuând blocarea sistemului
electronic şi decontarea generatorului de la bare.
Pentru deblocare, în vederea reluării funcţionării, este necesar să se apese
mai întâi pe butonul b01 „Revenire”. Prin apăsarea pe acest buton se întrerupe
automenţinerea alimentării releului d 1 şi la încetarea apăsării, releul d 1 nu mai
este alimentat, iar schema revine la situaţia iniţială.
4. Unitatea de reglare a valorilor impuse realizează tensiunea de referinţă
funcţie de care sistemul efectuează reglarea automată a tensiunii generatorului,
precum şi modificarea gradului de statism al caracteristicii de reglare.
Tensiunea de referinţă, sub forma unei tensiunii de curent continuu stabilizat
se obţine de pe rezistenţele r2 , r3 din schema Regulatorului (figura 2.4.29).
Această tensiune, de referinţă se aplică printr-un potenţiometru la una din
intrările amplificatorului A. Cu potenţiometru se poate regla valoarea tensiunii
de referinţă „Reglare valoare impusă tensiune”, astfel încât să se permită fixarea
tensiunii la bornele generatorului în limitele 95%....105%U n .
Pentru reglarea statismului caracteristicii externe, necesar la funcţionarea în
paralel a generatorului, pe rezistenţa rs din schema TTF (figura 2.4.27) se aplică
un al doilea semnal de tensiune obţinut din secundarul unui transformator de
curent montat în circuitul principal al generatorului şi care nu este reprezentat în
scheme.
Tensiunea din secundarul transformatorului de curent, proporţională cu
valoarea curentului de sarcină,  Gr , se adaugă la tensiunea măsurată,
proporţională cu tensiunea generatorului.
În acest fel tensiunea furnizată de traductorul de tensiune se măreşte în mod
artificial la creşterea curentului de sarcină. Regulatorul sesizând creşterea
tensiunii, comandă scăderea până la realizarea echilibrului între valoarea
măsurată şi valoarea impusă (de referinţă). În urma acestui reglaj se obţine
scăderea tensiunii generatorului la creşterea sarcinii şi deci un anumit grad de
statism al caracteristicii externe, U G  f  Gr  . În general pentru acest tip de
generatoare, gradul de statism este de 3...4% .

2.5. Reglarea automată a frecvenţei şi puterii active


2.5.1 Principiile reglării automate a frecvenţei
În sistemele electroenergetice de curent alternativ frecvenţa este dependentă
de viteza de rotaţie a motoarelor primare care antrenează generatoarele sincrone.
Agregatele generatoare, care alimentează motoarele electrice de acţionare
precum şi alţi consumatori de energie de la bordul navei, sunt prevăzute cu
regulatoare pentru stabilizarea frecvenţei curentului alternativ. Menţinerea
constantă a frecvenţei în sistemele electroenergetice constituie una din condiţiile
de bază pentru funcţionarea normală a consumatorilor de energie electrică.
Spre deosebire de reglarea tensiunii, reglarea frecvenţei trebuie să asigure o
singură frecvenţă pentru tot sistemul, independent de distribuţia sarcinii active
între agregatele generatoare.
Reglarea frecvenţei este strâns legată de distribuţia puterii active între
agregatele generatoare, întrucât restabilirea frecvenţei în sistemul
electroenergetic se obţine pe seama schimbării puterii active între agregatele
generatoare. Scopul reglării automate a frecvenţei şi distribuţiei puterii active
între generatoare este obţinerea eficienţei economice şi siguranţă ridicată în
funcţionare, atât în regimuri normale cât şi în regim de avarie.
Ecuaţia de echilibru a puterilor agregatului generator de energie electrică
este:
d
MP  G  J i  pierderi
dt
(2.5.1)
unde: MP - puterea dezvoltată de motorul primar
G - puterea dezvoltată de generator
J i - momentul de inerţie al elementelor în mişcare de rotaţie de la
motor şi generator
 - viteza unghiulară de rotaţie
pierderi - pierderi mecanice şi electrice.

Puterea, G , dată de momentul de frânare al generatorului este


determinată de sarcina lui şi depinde de viteza unghiulară de rotaţie,  .
Valoarea puterii MP a motorului primar depinde de regulatorul de turaţie şi
viteza unghiulară de rotaţie.
Cauza modificării frecvenţei în sistemul electroenergetic constă în
dezechilibrul dintre suma puterilor dezvoltate de generatoare, G şi suma
puterilor cerută de consumatori, C . Modificarea echilibrului se produce atât
ca urmare a schimbării G cât şi a C care atrage după sine schimbarea
vitezei de rotaţie a agregatelor şi a frecvenţei în sistem.
Întrucât frecvenţa curentului alternativ este dată de viteza de rotaţie a
motorului primar de antrenare a generatorului, stabilizarea frecvenţei se
obţine acţionându-se asupra sistemului de alimentare cu combustibil sau abur
a motorului primar. Reglarea frecvenţei se face cu regulatoarele mecanice de
turaţie ale motoarelor primare şi cu regulatoarele de frecvenţă. Primul
reacţionează nemijlocit la schimbarea vitezei de rotaţie a motorului primar iar
cel de al doilea la schimbarea parametrilor electrice ai generatorului produsă
de modificarea frecvenţei. În ambele cazuri se acţionează asupra aceluiaşi
element final de execuţie care modifică alimentarea cu combustibil sau abur
(în cazul turbinelor cu abur) a motorului primar.
La un dezechilibru între puterea produsă, G şi puterea consumată, C ,
corespunzător unui anumit regim stabil de funcţionare, intră în funcţiune
regulatorul de turaţie sau de frecvenţă care acţionează conform
caracteristicilor lor statice de reglare.
Pentru reglarea vitezei şi frecvenţei, precum şi pentru distribuţia sarcinii active
între generatoarele care funcţionează în paralel, se folosesc regulatoare de viteză şi
frecvenţă cu caracteristici de reglare astatice 1 sau statice 2 prezentate în figura
2.5.1.

Fig. 2.5.1 Caracteristicile regulatoarelor de frecvenţă

Statismul caracteristicilor de reglare este:


0   n
S 100%
n
(2.5.2)
sau
f0  f n
S 100%
fn
(2.5.3)
unde: 0 , f0 - viteza unghiulară de rotaţie şi frecvenţa la mersul în gol ideal
n , fn - viteza unghiulară de rotaţie şi frecvenţa la sarcina nominală a
generatorului.
De asemenea regulatoarele de viteză se mai caracterizează şi prin gradul de
uniformitate reprezentat de coeficientul:
n0  nn

n med.
(2.5.4)
unde: n 0 - viteza de rotaţie la mersul în gol ideal
n n - viteza de rotaţie la sarcina nominală
n med - viteza de rotaţie pentru jumătate din sarcina nominală.

Coeficientul de statism al caracteristicilor de reglare este:


0   n
ks   tg (2.5.5)
n
sau
f0  f n
ks   tg
n
(2.5.2.5)
Din figura 2.5.1 rezultă:
n  0  n  n tg  k s Pn
(2.5.7)
fn  f0  fn  n tg  k s Pn
(2.5.8)
Pentru caracteristica statică de reglare, coeficientul de statism k s îşi
păstrează valoarea constantă la schimbarea puterii generatorului şi ca urmare la
mărirea puterii, frecvenţa se reduce iar la micşorarea puterii frecvenţa creşte.
Ecuaţiile (2.5.7) şi (2.5.8) reprezintă ecuaţiile de reglare după caracteristici
statice şi pot fi scrise sub forma generală:
  k s   0

f  k s   0 
(2.5.9)
Schemele de reglare automată a frecvenţei generatoarelor cunosc o mare
diversificare constructivă dată de firmele care le execută. Toate aceste scheme
folosesc în esenţă următoarele principii de bază pentru reglarea frecvenţei:
a) după abaterea mărimii reglate (turaţia)
b) după abaterea turaţiei şi variaţia sarcinii active
c) după variaţia parametrilor electrici ai generatoarelor (sarcina activă şi
frecvenţa)
După primul principiu lucrează regulatorul mecanic centrifugal care până în
prezent este folosit pe scară largă în instalaţiile navale. Pe baza celui de al doilea
principiu sunt construite regulatoarele electromecanice cu două impulsuri: un
impuls de la regulatorul mecanic centrifugal şi al doilea în funcţie de sarcina
activă a generatorului. Al treilea principiu foloseşte traductoare de frecvenţă şi de
putere activă prin care se urmăresc parametrii electrici ai generatorului şi în
funcţie de acest valori se execută reglarea .
Pentru toate sistemele de reglare elementul final de execuţie acţionează
asupra consumului de combustibil sau abur pentru modificarea turaţiei.
Reglarea automată şi menţinerea constantă a frecvenţei în sistem trebuie să
fie extinsă în tot domeniul puterilor agregatelor. Variaţia sarcinii cerută de
consumatori şi necesitatea existenţei unei rezerve de putere se asigura, de regulă,
prin folosirea mai multor agregate care lucrează în sistem. În legătură cu aceasta
apare necesitatea distribuirii sarcinii active între agregate. Reglarea automată a
frecvenţei trebuie să asigure în acelaşi timp şi distribuţia echilibrată a sarcinii
active între generatoarele care lucrează în paralel asigurând astfel funcţionarea
sistemului eficientă, cu consum minim de combustibil.

2.5.2 Distribuţia sarcinii active la funcţionarea în paralel a


generatoarelor
O problemă importantă a reglării frecvenţei în sistemele electroenergetice
este asigurarea distribuţiei echilibrată a sarcinii active între generatoarele care
lucrează în paralel. În continuarea se prezintă metodele de bază folosite în
sistemele electroenergetice pentru distribuţia sarcinii active.
Metoda caracteristicilor statice. În figura 2.5.2 se prezintă caracteristicile
statice de reglare a turaţiei a motoarelor primare pentru trei generatoare.

Fig. 2.5.2 Distribuţia sarcinii active între generatoare cu caracteristici statice de reglare

La funcţionarea în paralel a generatoarelor de aceeaşi putere având


caracteristici statice de reglare cu coeficienţi de statism diferiţi, pentru viteza
nominală 1 puterea dată de generatorul 1 este 1 iar puterile date de al doilea şi
al treilea generator sunt 2 respectiv 3 . După cum se observă sarcinile active de
generatoarelor sunt diferite întrucât caracteristicile de reglare au statisme diferite.
La scăderea vitezei de rotaţie cu   1  2 sarcinile generatoarelor se
schimbă corespunzător şi capătă valorile: 1, , 2, , 3, . Din triunghiurile:
a b c, a' b' c' , a bc , rezultă:

f f 
1   
tg 1 k s1 
f f 
2   
tg 2 k s2 
f f 
3   
tg 3 k s3 
(2.5.10)
şi analog, pentru generalizare, se obţin relaţiile pentru n generatoare care
lucrează în paralel. Pentru generatorul de ordinul i relaţia este:
f f
i  
tgi k si
(2.5.11)
Adunând întrei ei termenii din dreapta şi termenii din stânga egalităţilor
(2.5.10), se obţine:
 1 1 1 
1  2  ....  n  f    ... 
 ks k sn 
 1 k s2
(2.5.12)
sau
n n
1
 
i 1
i  f 
i 1 k si
(2.5.13)
Rezolvând ecuaţia (2.5.12) în raport cu f şi înlocuind această valoarea în
ecuaţiile (2.5.10), rezultă:
n

  i 
1  i 1

 1 1 1 
k s1    ....  
 ks k k 
sn  
 1 s2

n 
 i 

P2  i 1

 1 1 1  
k s2    .... 
 ks k sn  
 1 k s2 
n

 i 
P3  i 1

 1 1 1 
k s3    ....  
 ks k k 
 1 s2 sn  

             

n

 i 
Pn  i 1

 1 1 1 
k sn    ....  
 ks k k 
sn  
 1 s2 
(2.5.14)
Din cele prezentate rezultă că în cazul generatoarelor de aceeaşi putere care
au caracteristici de reglare cu coeficienţi de statism diferiţi, sarcina nu este
distribuită egal în regimuri stabile de funcţionare. Distribuţia sarcinii se face
invers proporţional cu coeficienţii de statism. În cazul prezentat în figura 2.5.2,
generatorul 3 având cel mai mic statism este încărcat cu sarcina cea mai mare.
De asemenea la scăderea frecvenţei creşterile de putere nu sunt egale la cele trei
generatoare. Aceste creşteri se distribuie, după cum rezultă din relaţiile (2.5.14)
invers proporţional cu coeficienţii de statism ai caracteristicilor de reglare.
Distribuţia egală a sarcinilor între generatoarele de aceeaşi putere se poate
obţine numai în cazul în care caracteristicile de reglare ale acestora coincid.
Pentru a obţine această coincidenţă, agregatele generatoare care lucrează în
paralel se aleg de acelaşi tip, fapt care asigură din construcţie caracteristici
identice.
Pentru situaţiile în care, deşi generatoarele sunt de acelaşi tip, caracteristicile
lor de reglare diferă într-o oarecare măsură sau în cazul în care sunt de tipuri
diferite, se prevede posibilitatea intervenţiei manuale a operatorului pentru
modificarea statismului astfel încât să se obţină acelaşi coeficient de statism pentru
generatoarele care lucrează în paralel. Corectarea coeficientului de statism se
obţine prin acţiunea unui senvomotor electric asupra cremalierei pompelor de
injecţie în sensul de mărire a consumului pentru agregatele mai puţin încărcate cu
sarcină activă şi reducerea consumului de combustibil pentru cele cu încărcare mai
mare, astfel încât frecvenţa sistemului să rămână constantă. Întrerupătorul cu care
se pune în funcţiune senvomotorul electric aflat pe pompa de injecţie, este
amplasat pe panoul fiecărui generator conectat la tabloul principal de distribuţie.
Întrerupătorul are două poziţii: stânga şi dreapta cu revenire în poziţia zero la
încetarea acţionării. Prin conectări scurte pe o poziţie sau cealaltă se obţine rotirea
senvomotorului de execuţie într-un sens sau în celălalt pentru mărirea respectiv
reducerea consumului de combustibil.
Metoda caracteristicilor statice este folosită pe scară largă în centralele
electrice navale deoarece nu necesită dispozitive sau instalaţii complicate şi oferă
rezultate mulţumitoare în distribuţia echilibrată a sarcinii active între generatoarele
care funcţionează în paralel.
Metoda generatorului pilot este folosită pentru menţinerea constantă a
frecvenţei şi distribuţia dată a sarcinii activei între generatoare. Această metodă
constă în folosirea unui pilot cu rol de generator pilot iar celelalte ca generatoare
de bază. Generatorul pilot, are caracteristica de reglare astatică iar generatoarele
de bază au caracteristici de reglare statice. În figura 2.5.3. se prezintă
caracteristicile de reglare a trei generatoare.
Procesul schimbării frecvenţei este caracterizat de durata de timp t care
poate fi împărţită în două perioade: t 1 şi t 2 . Pe durata t 1 , în care se măreşte
sarcina sistemului, frecvenţa se abate de la valoarea nominală şi sarcina
suplimentară se distribuie între generatoare invers proporţional cu coeficienţii de
statism ai caracteristicilor de reglare. Pe durata t 2 se restabileşte frecvenţa în
sistem şi se produce redistribuirea sarcinii suplimentare.
În figura 2.5.3 este prezentat cazul unui sistem energetic care conţine trei
generatoare: G1 , G 2 , G 3 . Generatorul G 1 este generator pilot, iar celelalte,
G 2 , G 3 , sunt generatoare de bază.

Fig. 2.5.3 Principiul distribuţiei sarcinii active după metoda generatorului principal

La frecvenţa nominală, fn , generatoarele lucrează cu sarcinile active


1 , 2 , 3 . Considerăm că se produce un şoc de sarcină şi legat de acesta
frecvenţa scade de la fn la f1 .
Pe durata t 1 sarcina suplimentară se distribuie între generatoare invers
proporţional cu coeficienţii de statism ai caracteristicilor de reglare şi parametrii de
funcţionare se deplasează pe caracteristicile de reglare din punctele 1 în punctele 2.
Pentru frecvenţa f1  fn generatoarele, G1 , G 2 , G 3 , se încarcă cu sarcinile
suplimentare, 1 , 2 , 3 şi puterile debitate de generatoare sunt: 1, 2 , 3 .
Pe durata t 2 , întrucât generatorul G 1 are caracteristică astatică, intră în
funcţiune regulatorul acestuia care acţionează pentru mărirea consumului de
combustibil al motorului primar. În urma acestei acţiuni se restabileşte frecvenţa
în sistem la valoarea nominală şi generatorul G 1 preia asupra sa toată sarcina
suplimentară. Punctul de funcţionare al generatorului G 1 se mută din 2 în 3, iar
la generatoarele de bază G 2 , G 3 , punctele de funcţionare revin din punctele 2 în
punctele 1.
Procesul reglării se încheie când frecvenţa a revenit la valoarea nominală,
generatoarele de bază funcţionează cu sarcina iniţială 2 , 3 iar sarcina
generatorului principal este:
1  1  1  2  3 
(2.5.15)
În cazul în care nivelul sarcinilor suplimentare care apar în exploatarea unui
sistem electroenergetic depăşesc posibilităţile de încărcare a unui generator, în
calitatea de generator pilot pot fi două generatoare. În acest caz surplusul de
sarcină va fi distribuit egal între cele două generatoare pilot sau în alt raport
determinat de sistemul de distribuţie a sarcinii active.
Metoda statismului virtual. După această metodă reglarea la abaterea
frecvenţei şi schimbarea echilibrului între puterea dată şi puterea consumată, se
efectuează de către fiecare generator din sistem. Prin această reglare se obţine
păstrarea constantă a frecvenţei în sistem şi distribuţia sarcinii după
caracteristicile statice ale căror coeficienţii de statism se modifică prin reglare
astfel încât să se obţină o distribuţie echilibrată a sarcinii.
Aplicând legea generală a reglării statice (relaţia 2.5.9) pentru cele n
generatoare, rezultă:
 n
 
f  k s1  1   1  i   0 
 n 1  
 n
 
f  k s2  2   2  i   0 
 n 1  
.

 n
 
f  k sn  n   n  i   0
 n 1  
(2.5.16)
unde: P1 , P2 .....Pn - sunt puterile dezvoltate de fiecare generator
n

P
n 1
i - suma sarcinilor celor n generatoare

1 ,  2 ..... n - coeficienţii parţiali de distribuţie a sarcinii


totale pe generatoare.

Suma coeficienţilor parţiali este egală cu unitatea, 1   2  .... n  1 , sau


în procente reprezintă 100%.
Din ecuaţiile (2.5.14) rezultă că procesul reglării celor n generatoare se
termină când frecvenţa se restabileşte la valoarea nominală, f  0 şi sarcina se
distribuie între generatoare corespunzător coeficienţilor parţiali de încărcare, adică
n
Pk   k  Pi .
n 1
O asemenea reglare este astatică relativ la frecvenţă şi statică relativ la
distribuţia sarcinii active între generatoare.
Sistemul asigură stabilitate în distribuţia sarcinii active între generatoare
corespunzător coeficienţilor parţiali de încărcare.
În folosirea acestei metode, pentru compensarea erorii statice produsă de
neliniaritatea caracteristicilor de reglare sau alte cauze, se combină cu metoda
generatorului pilot. În acest caz unul din generatoare se foloseşte ca generator
pilot şi are caracteristica de reglare astatică.
Metoda statismului virtual are o largă utilizare în sistemele
electroenergetice şi în ultimul timp şi-a găsit utilizarea şi în sistemele
electroenergetice navale. O asemenea aplicaţie este prezentată în schema din
figura 2.5.3.

2.5.3 Regulatoare automate a vitezei de rotaţie pentru motoarele


termice
2.5.3.1 Regulatoare mecanice centrifugale
La agregatele generatoare, până în momentul actual, regulatoarele
centrifugale au cea mai largă utilizare. Aceste regulatoare funcţionează, conform
principiului reglării după abaterea mărimii reglate (turaţia). Regulatoarele
centrifugale pot fi cu acţiune directă, pentru puteri până la 100CP şi cu acţiune
indirectă, pentru puteri mai mari. La turbinele navale cu abur sau cu gaze şi de
asemenea pentru motoarele diesel se folosesc, de regulă, regulatoare centrifugale
cu acţiune indirectă.
La regulatoarele cu acţiune directă, elementul centrifugal acţionează direct
asupra elementului de execuţie care poate fi: cremaliera pompelor de injecţie
pentru motoarele diesel sau elementul de distribuţie a aburului pentru turbine.
În cazul regulatoarelor cu acţiune indirectă, elementul centrifugal acţionează
asupra elementului de execuţie prin intermediul unui amplificator hidraulic.
Regulatoarele cu acţiune indirectă pot fi cu legătură inversă rigidă sau
elastică. De asemenea caracteristica de reglare a regulatoarelor de viteză
centrifugale poate fi statică sau astatică.
În figura 2.5.4.a se prezintă schema simplificată a regulatorului centrifugal cu
acţiune indirectă, cu legătură inversă rigidă şi cu caracteristica de reglare statică.

Fig. 2.5.4 Schema simplificată a regulatorului centrifugal


a – cu caracteristică de reglare statică; b – cu caracteristica de reglare astatică
Elementul de bază al regulatorului centrifugal este elementul de măsură 1
compus din greutăţi sferice şi un sistem de pârghii.
Acţiunea elementului de măsură asupra tijei AB este echilibrată de resortul 3.
Axul vertical 2 al regulatorului este cuplat cu axul motorului printr-un reductor şi
este rotit cu o viteză proporţională cu turaţia motorului iar greutăţile sferice
acţionează printr-un sistem de pârghii asupra mufei 4.
Capătul A al tijei AB este legat cu pistonul servomotorului 7 iar capătul B cu
pistonul sertarului distribuitor 5. La viteza normală de rotaţie a agregatului
pistonul sertarului distribuitor ocupă poziţia în care orificiile a şi b sunt închise.
Pistonul servomotorului 7 fiind sub presiuni egale în părţile superioară şi
inferioară, rămâne în poziţia fixă.
Dacă sarcina generatorului se modifică şi nu mai corespunde puterii
dezvoltată de motor, se schimbă viteza de rotaţie a agregatului.
Să urmărim în continuare funcţionarea regulatorului la schimbarea sarcinii.
La funcţionarea motorului cu puterea P1 viteza de rotaţie este 1 .
Corespunzător acestei viteze, greutăţile sferice se rotesc cu viteza
  k 11
(2.5.17)
unde: k 1 - este raportul de transmisie al vitezei de la axul
motorului la regulator şi dezvoltă forţa centrifugă.
G
Fcf  2k 2 ρ 2
g
(2.5.18)
unde: G – greutatea sferelor şi elementelor în mişcare de rotaţie
 - raza de rotaţie a sferelor
g - acceleraţia gravitaţională
k 2 - factor de proporţionalitate.
În poziţia fixă a mufei forţele care acţionează asupra ei sunt în echilibru,
F1  F3 , în care:
F1  Fcf . tg
(2.5.19)
F3  Fr  2 G  G n
(2.5.20)
unde: Fr - forţa resortului comprimat
G - greutatea sferelor
G n - greutatea mufei 4.
La creşterea sarcinii generatorului, viteza de rotaţie se micşurează de la 1
la  2 şi forţele F1 şi F3 nu mai sunt în echilibru, întrucât se micşorează forţa F1
iar forţa F3 rămâne constantă. Sub acţiunea diferenţei, F  F3  F1 , mufa 4 se
deplasează în jos. În primul moment punctul A rămâne nemişcat iar punctul B se
deplasează în jos şi ocupă poziţia B . Pistonul sertarului distribuitor 5 deschide
orificiile conductelor de ulei sub presiune a şi b. Uleiul, sub presiune, prin orificiul
a pătrunde în partea superioară a cilindrului servomotorului 7 deplasând în jos
pistonul (punctul A ocupă poziţia A  ). Prin deplasarea pistonului se împinge
pârghia glisantă 2.5 şi se măreşte consumul de combustibil sau abur al motorului
primar.
Deplasarea pistonului în jos produce revenirea punctului B spre poziţia
iniţială şi când ajunge în poziţia iniţială închide orificiile a şi b ale conductelor de
ulei. Pistonul servomotorului se va afla în noua poziţie A  iar punctul B în poziţia
iniţială. După câteva oscilaţii între puterea cerută şi puterea dezvoltată, procesul
tranzitoriu se amortizează şi se stabileşte echilibrul pentru noua valoare a vitezei
 2 şi puterea 2 .
La micşorarea sarcinii generatorului, viteza de rotaţie creşte cea ce conduce
la o acţiune în sens contrar a regulatorului.
În acest fel regulatorul asigură reglarea vitezei de rotaţie funcţie de sarcină
după o caracteristică de reglare statică. La deplasarea mufei în sus sau în jos se
schimbă poziţia clapetei 2.5 care modifică consumul de combustibil sau abur al
motorului primar.
În figura 2.5.4.b. este prezentată schema simplificată a regulatorului
centrifugal cu acţiune indirectă, cu legătură inversă elastică şi caracteristică de
reglare astatică.
Amortizorul de ulei 9, resortul 10 şi tija AB formează legătura inversă
elastică. Partea superioară şi inferioară a amortizorului 9 este umplută cu ulei.
Cele două părţi comunică între ele prin orificii tubulare a căror secţiune poate fi
modificată cu ventilul 8.
Iniţial procesul se desfăşoară ca şi în cazul reglării statice. La creşterea
sarcinii viteza agregatului se micşorează şi sub acţiunea diferenţei forţelor, F ,
mufa 4 se deplasează în jos. Punctul B se deplasează în jos, se deschide orificiile
a, b ale sertarului distribuitor şi uleiul, sub presiune, deplasează în jos pistonul
servomotorului mărind consumul de combustibil sau abur în motorul primar.
Capătul A al traversei se deplasează în A  şi tensionează resortul 10. Spre
deosebire de cazul anterior procesul reglării nu se încheie în acest moment, şi
continuă sub acţiunea resortului 10 care tinde să aducă punctul A  în poziţia
iniţială. Mişcarea de readucere a tijei AB în poziţia iniţială este amortizată de
mişcarea pistonului amortizorului 9 care devine posibilă pe măsura trecerii
uleiului prin orificiile tubulare din partea superioară în partea inferioară a
pistonului. Deplasarea punctului A spre poziţia iniţială produce o deplasare
suplimentară a punctului B şi din nou pistonul sertarului distribuitor deschide
orificiile a şi b. Sub presiunea uleiului pistonul servomotorului 7 se deplasează
de câteva ori în jos mărind debitul de combustibil şi obţinându-se astfel
creşterea vitezei agregatului. Procesul continuă până când se termină acţiunea
resortului 10 prin revenirea lui în starea iniţială. La terminarea reglării tija AB şi
mufa 4 ocupă poziţiile iniţiale, orificiile a şi b ale sertarului distribuitor sunt
închise şi viteza de rotaţie a agregatului corespunde cu viteza iniţială.
Regulatoarele centrifugale ale vitezei de rotaţie menţin turaţia cu precizie
de  2,5% în regimuri stabile de funcţionare şi cu precizie de  5  6% la
şocuri de sarcină, cea ce pentru cerinţele actuale, nu este suficient. De asemenea,
după cum rezultă din experienţa exploatării, aceste regulatoare nu asigură o
înaltă precizie în distribuirea sarcinii active între agregatele generatoare care
lucrează în paralel. Acţiunea regulatoarelor este dependentă, de asemenea, de
factorii ca: frecarea, vâscozitatea uleiului ş.a., care pot conduce la modificarea
caracteristicilor statice de reglare şi distribuţiei inegale a sarcinii.
Precizia reglării turaţiei şi distribuţia echilibrată a sarcinii active pot fi
îmbunătăţite prin aplicarea asupra regulatorului a unui al doilea impuls, funcţie de
sarcină activă a generatorului. În ultimul timp s-au realizat regulatoare de turaţie
combinate cu două şi trei impulsuri electromecanice şi electrice, construite după
principii diferite. În continuare se prezintă sistemul combinat de regulator cu două
impulsuri.
2.5.3.2 Regulatoare de turaţie electromecanice cu două impulsuri
Regulatorul de viteză cu două impulsuri foloseşte: un impuls al regulatorului
centrifugal creat după viteza de rotaţie (situaţie similară cu a regulatoarelor
mecanice centrifugale) şi un al doilea impuls de la un traductor de curent activ şi
un amplificator cu electromagnet, obţinut după valoarea sarcinii active debitată
de generator.
Schema funcţională de principiu a regulatorului electromecanic cu două
impulsuri este prezentată în figura 2.5.5.
Elementele de bază ale schemei funcţionale din figura 2.5.5 sunt:
 regulatorul centrifugal care constituie elementul de măsură după deviaţia
vitezei unghiulare
 traductorul de curent activ de la care se obţine un semnal proporţional cu
sarcina activă a generatorului
 amplificator magnetic sau cu semiconductori
 amplificator electrohidraulic, AEH , compus din electromagneţii
EM1 , EM 2 şi amplificatorul hidraulic AH1
 amplificatorul hidraulic AH 2
 elementul de execuţie care este cremaliera pompelor de injecţie pentru
motoarele diesel (sau clapeta de reglare a aburului pentru turbine)
 motorul primar diesel, D
 generatorul electric, G .

Fig. 2.5.5 Schema electrică funcţională a regulatorului cu două impulsuri


În regulatorul de turaţie cu două impulsuri blocul de măsurare conţine
elementul centrifugal a cărui funcţionare este identică cu cea prezentată la
regulatoarele mecanice şi elementul traductor de curent activ a cărui prezentare
se va face în continuare. În figura 2.5.6. se prezintă schema electrică de principiu
a traductorului de curent activ.
Fig. 2.5.6 Schema de principiu a traductorului de curent activ
a – schema electrică; b – diagrama fazorială a tensiunilor

Schema de principiu pentru măsurarea curentului activ sesizează deviaţia după


fază între curentul şi tensiunea generatorului.
Înfăşurările secundare ale transformatorului de tensiune Tr T , înfăşurările
primare şi secundare ale transformatoarelor intermediare Tr  1 şi Tr  2 sunt
realizate cu acelaşi număr de spire.
În regim de mers în gol tensiunile U 1 şi U 2 sunt egale, iar tensiunea U 3
pe rezistenţa r3 este nulă. În această situaţie tensiunile U 4 şi U 5 sunt egale iar
tensiunea la ieşirea traductorului este nulă, U iesire  0 .
Pentru sarcina activă a generatorului cos   1 tensiunea U 3 aplicată pe
rezistenţa r3 coincide ca fază, de exemplu cu tensiunea U 2 şi este opusă ca fază
faţă de tensiunea U 1 . Ca urmare tensiunea aplicată transformatorului intermediar
Tr  2 creşte, iar cea aplicată transformatorului intermediar Tr  1 scade în aceeaşi
măsură. Corespunzător acestei diferenţe la ieşire, U ie;ire  0 .
În cazul sarcinii pur reactive cos   0 tensiunea U 3 pe rezistenţa r3 este
defazată cu 90 0 faţă de tensiunile U 1 şi U 2 . Pentru acest unghi de defazare
tensiunile U 4 şi U 5 se măresc în aceeaşi măsură şi rămân egale în valoare
absolută. Diferenţa dintre aceste tensiuni fiind nulă, tensiunea la ieşirea
traductorului de curent activ va fi de asemenea nulă, U iesire  0 .
Pentru o sarcină oarecare, curentul defazat faţă de tensiune cu un unghi

  sau 0 , diagrama fazorială a tensiunilor este prezentată în figura 2.5.6.b.
2
Întrucât tensiunea U 3 este mică în comparaţie cu tensiunile U 4 şi U 5 , se
poate aproxima că segmentul AD  U 5 iar segmentul CD  U 4 . Cu această
aproximaţie rezultă:
U 5  U 2  U 3 cos 
(2.5.21)
U 4  U1  U 3 cos 
(2.5.22)

Având în vedere că U 1  U 2 , valoarea tensiunii de ieşire, pe partea de


curent alternativ, este:
U iesire  U 5  U 4  2U 3 cos   k  cos   k  a
(2.5.23)
în care:  a - componenta activă a curentului generatorului
k - factor de proporţionalitate.
Din cele prezentate rezultă că tensiunea la ieşirea traductorului de curent
activ este direct proporţională cu componenta activă a curentului de sarcină.
După redresare raportul între tensiunea de ieşire pe partea de curent alternativ şi
pe partea de curent continuu se menţine constant. Funcţionarea corectă a
traductorului de curent activ depinde de raportul între valorile tensiunilor
secundare alte transformatorului de tensiune Tr T şi valoarile tensiunii U 3 .
Funcţionarea optimă se obţine atunci când acest raport este valoarea în limitele
3  5.
În figura 2.5.7 se prezintă schema electrică a regulatorului electromecanic
de turaţie cu două impulsuri.
Semnalele de la ieşirea traductorului de curent activ se aplică pe înfăşurările
electromagneţilor EM 1 şi EM 2 care aparţin amplificatorului electrohidraulic
AEH . Amplificatorul electrohidraulic este format din electromagnetul diferenţial
1 cu armătura mobilă tip clapetă 2 şi amplificatorul hidraulic AH1 format la
rândul său din sertarul distribuitor 5 şi pistonul 4 .

În continuare se prezintă funcţionarea regulatorului electromecanic cu două


impulsuri.
La mersul în gol al generatorului, tensiunile U 4 şi U 5 sunt egale ca
mărime şi armătura mobilă a electromagnetului se află în echilibru, în poziţia
orizontală.
Fig. 2.5.7 Schema electrică a regulatorului electromecanic de turaţie, cu două impulsuri

La aplicarea sarcinii şi apariţia semnalului de comandă, tensiunile U 4 şi U 5


care se aplică înfăşurărilor electromagnetului sunt diferite. Armătura mobilă este
atrasă de miezul electromagnetului pe a cărei înfăşurare se aplică tensiunea mai
mare. Mişcarea armăturii mobile modifică corespunzător poziţia sertarului
distribuitor 5 al amplificatorului hidraulic AH1 şi acesta comandă deplasarea
pistonului 4 . Acţiunea pistonului 4 se transmite sertarului distribuitor al
amplificatorului hidraulic AH 2 aparţinând regulatorului mecanic cu acţiune
indirectă, prezentat în figura 2.5.4, în paralel cu acţiunea asupra acestuia a
elementului său centrifugal.
Mişcarea pistonului 4 acţionează asupra resortului 3 aparţinând legăturii
inverse şi se produce până la echilibrarea forţelor care acţionează asupra
armăturii mobile a electromagnetului. În momentul când se obţine echilibrul
forţelor care acţionează asupra armăturii mobile, aceasta ocupă poziţia iniţială,
orizontală, sertarul distribuitor 5 revine în poziţia iniţială iar pistonul cu tija 4
ocupă noua poziţie.
Folosirea electromagnetului diferenţial cu armătura mobilă tip clapetă oferă
posibilitatea obţinerii unei amplificării mari a forţei de tracţiune, realizată cu o
construcţie de gabarite reduse.
Caracteristica de reglare a electromagnetului şi amplificatorului hidraulic este
practic liniară. Tija 4 a amplificatorului hidraulic AH1 , care transmite semnalul
proporţional cu sarcină activă, este cuplată la o bucşă mobilă specială care
însumează acest semnal cu semnalul provenit de la elementul de măsură
centrifugal şi împreună acţionează asupra amplificatorului hidraulic AH 2 .
Această soluţie constructivă permite folosirea unui singur amplificator hidraulic
de putere pentru acţionarea cremalierei pompelor de injecţie care constituie
elementul de execuţie al sistemului de reglare.
Exploatarea regulatoarelor de turaţie cu două impulsuri arată că la schimbări
rapide ale sarcinii active până la 100% , abaterea maximă a turaţiei nu depăşeşte
1,6% faţă de valoarea nominală, iar durata procesului tranzitoriu de restabilire a
turaţiei nu depăşeşte 1 s. Această precizie este considerată suficientă pentru
necesităţile consumatorilor de energie de la bordul navei.
Statismul caracteristicii de reglare poate fi modificat în limitele 0  7% .
Principiul de funcţionare prezentat pentru regulatorul electromecanic cu
două impulsuri este aplicat la realizarea regulatorului Woodword care reprezintă
un sistem universal de reglare a frecvenţei şi distribuţie a sarcinii active, folosit
pe scară largă în centralele electric navale.
În funcţionarea normală, întrucât viteza de reacţie a traductorului de curent
activ este mai mare comparativ cu reacţia elementului de măsură centrifugal,
pentru reglarea turaţiei acţionează numai blocul electric. Dacă însă blocul
electric nu funcţionează sau se defectează pe timpul funcţionării atunci intră în
funcţiune automat blocul centrifugal care menţine valoarea prescrisă a turaţiei.

2.5.3.3 Regulatoare de turaţie după abaterea parametrilor electrici ai


generatoarelor
În acest sistem de reglare, elementul de măsură mecanic centrifugal este înlocuit cu
un traductor de frecvenţă care urmăreşte turaţia motorului primar indirect prin măsurarea
frecvenţei generatorului. În figura 2.5.8 se prezintă schema electrică de principiu a
traductorului de frecvenţă realizat cu două circuite sensibile la frecvenţă.
Elementul de măsură este realizat din două circuite sensibile la frecvenţă: un
circuit de frecvenţă format de inductanţa L , redresorul R d1 şi rezistenţa de balast
R b1 iar al doilea circuit de frecvenţă este format de condensatorul C , redresorul
R d 2 şi rezistenţa de balast R b 2 . Elementul de măsură este alimentat de la
tensiunea generatorului şi reacţionează la devierea frecvenţei. La ieşirea acestui
element se obţine o tensiune continuă proporţională cu deviaţia frecvenţei.
Pentru frecvenţa nominală şi alegerea corespunzătoare a inductanţei L şi a
capacităţii C , astfel încât impedanţele la frecvenţa nominală, să fie egale, curenţi
prin circuite sensibile la frecvenţă creează tensiuni egale şi de sensuri contrare pe
rezistenţele R b1 , R b 2 . În acest caz, tensiunea la ieşirea elementului de măsură
este nulă, U iesire  0 . În figura 2.5.8b pentru frecvenţa f  fn , căderile de
tensiune pe rezistenţele de balast sunt egale, U Rb1  U Rb2 .
Fig. 2.5.8 Traductor de frecvenţă cu două circuite sensibile la frecvenţă
a – schema electrică; b – variaţia tensiunilor pe rezistenţele de balast;
c – variaţia tensiunii de ieşire funcţie de variaţia frecvenţei

Devierea frecvenţei tensiunii generatorului de la valoarea nominală


modifică valorile impedanţelor celor două circuite. În unul din circuite curentul
creşte iar în celălalt se micşorează. Corespunzător, căderile de tensiune pe
rezistenţele R b1 , R b 2 au valori diferite şi la ieşirea elementului de măsură se
obţine o tensiune, U iesire  0 . Polaritatea acestei tensiuni depinde de scăderea sau
creşterea frecvenţei în raport cu valoarea nominală. Variaţia tensiunii de ieşire în
funcţie de variaţia frecvenţei este prezentată în figura 2.5.8.c.
Tensiunea de ieşire a elementului de măsură constituie tensiunea de
comandă pentru un amplificator magnetic sau cu semiconductori. De la
amplificator este alimentat un servomotor electric care acţionează asupra
sistemului de alimentare cu combustibil sau cu abur, mărind sau micşorând
consumul în funcţie de deviaţia frecvenţei. La restabilirea turaţiei nominale,
frecvenţa revine la valoarea nominală, tensiunea de la ieşirea elementului de
măsură se anulează şi se întrerupe funcţionarea servomotorului.

Într-o altă variantă, traductorul de frecvenţă poate fi realizat folosind un


filtru bandă de frecvenţă. Această variantă este prezentată în figura 2.5.9.
Fig. 2.5.9 Schema de principiu a traductorului de frecvenţă cu filtru bandă
a – schema traductorului; b – schema filtrului
Filtru bandă de frecvenţă reacţionează la abaterea frecvenţei. Tensiunea de la
ieşirea filtrului, U F , se aplică în diagonala punţii sensibile la fază.
Schema filtrului, prezentată în figura 2.5.9b, este realizată cu inductanţele
L 1 , L 1 , L 2 şi condensatorii C1 , C1 . Filtrul este calculat astfel încât la frecvenţa
nominală, f n , tensiunea de ieşire U F este defazată în raport cu tensiunea de
intrare cu un unghi   90 0 . Tensiunile U 1 şi U 2 se aleg egale ca mărime şi
pentru acest unghi de defazare tensiunile U 3 şi U 4 de la intrarea redresoarelor
R d1 , R d 2 sunt de asemenea egale. În figura 2.5.10 se prezintă diagramele
fazoriale ale tensiunilor .
Din figura 2.5.10a se observă că pentru   90 0 tensiunile U 3 şi U 4 sunt
egale.
Tensiunea de ieşire a elementului de măsură este:
U iesire  U  U 4  U 3

Pentru frecvenţa nominală, U 3  U 4 şi U iesire  0 .

Fig. 2.5.10 Diagramele fazoriale de tensiunilor elementului de măsură cu filtru bandă

a -   90 0 ; b -   90 0 ; c -   90 0
La abaterea frecvenţei faţă de valoarea nominală, filtrul bandă modifică
unghiul  dintre tensiunea U F şi tensiunile U1 , U 2 . Acest unghi se micşorează
la scăderea frecvenţei şi se măreşte la creşterea frecvenţei faţă de valoarea
nominală. Din reprezentarea diagramelor fazoriale în figura 2.5.10 b şi c se
observă că la scăderea sau creşterea frecvenţei şi modificarea unghiului de
defazaj  , tensiunile la intrarea redresoarelor se modifică, U 3  U 4 şi ca urmare
U iesire  U  U 4  U 3  0 .
Din reprezentarea diagramei fazorială se deduce:

U 3  U12  U 2F  2U1 U F cos  


(2.5.24)

U 4  U 22  U 2F  2U 2 U F cos 
(2.5.25)
Pentru condiţii optime de lucru tensiunile U1 , U 2 , U F se stabilesc egale ca
mărime, U1  U 2  U F  U . Atunci:

1  cos  
U3  2 U
2
(2.5.26)

1  cos 
U4  2 U
2
(2.5.27)
În relaţiile (2.5.22.5), (2.5.27) aplicând formulele trigonometrice ale jumătăţilor
de unghiuri şi efectuând diferenţa se obţine:
  
U  U 4  U 3  2 U sin  sin 
 2 2 
(2.5.28)
Din relaţia (2.5.28) se observă că la schimbarea frecvenţei şi modificarea
unghiului  de la 0 la  , tensiunea U variază de la  2 U la  2 U .
Elementul de măsură cu filtru bandă de frecvenţă are randament înalt şi
inerţie nesemnificativă. Banda de trecere de la o frecvenţă f1 la o frecvenţă f2
determină zona dată de reglare iar valorile inductanţelor şi capacităţilor se
stabilesc prin calcule.
În schema regulatoarelor de turaţie după abaterea parametrilor electrici ai
generatorului, traductoarele de frecvenţă şi traductoarele de curent activ
constituie elementele de măsură. Semnalele de tensiune obţinute de la ieşirea
traductoarelor, proporţionale cu abaterea frecvenţei sau modificarea sarcinii
active sunt amplificate în putere şi se aplică la elementul de execuţie care
modifică consumul de combustibil sau abur în funcţie de sensul şi valoarea
abaterii. De regulă elementul de execuţie este un servomotor electric care
acţionează cremaliera pompelor de injecţie, în cazul motoarelor diesel, sau
acţionează asupra distribuţiei aburului, în cazul turbinelor cu abur.

2.5.3.4 Reglarea automată a frecvenţei şi distribuţia sarcinii active


Schema de principiu a sistemului de reglare automată a frecvenţei şi distribuţie a
sarcinii active este prezentată în figura 2.5.13.

Fig. 2.5.13 Schema de principiu pentru reglarea automată a frecvenţei şi distribuţiei sarcinii
active
G – generator; MP – motor primar; RT – regulator de turaţie; SM – servmotor bifazat; a1 – a3
întrerupătoare automată; a4 - a5 – separatoare; TrC – transformator de curent; TrT – transformator
de tensiune; TCA – traductor de curent activ; TF – traductor de frecvenţă; AM – amplificatoare
magnetice
Acest sistem este destinată pentru a menţine frecvenţa constantă în sistem şi
realizarea distribuţiei sarcinii active în regimurile stabile corespunzător coeficienţilor de
statism ai caracteristicilor de reglare.
În calitatea de generator pilot este folosit primul agregat generator prevăzut cu
traductor de frecvenţă, care menţine frecvenţa în sistem cu precizia necesară.
Traductoarele de curent activ sesizează permanent schimbările componentelor
active ale curenţilor de sarcină, efectuează compararea sarcinilor active şi în cazul în
care sunt diferite, curenţii de ieşire trec prin înfăşurările de comandă ale
amplificatoarelor magnetice (cu excepţia amplificatorului generatorului pilot care nu
este conectat la traductorul de curent activ). Ieşirile amplificatoarelor magnetice
comandă funcţionarea servomotoarelor elementelor de execuţie şi se restabileşte
echilibrul în distribuţia sarcinilor active.
Principiul de funcţionare a sistemului de distribuţie a sarcinii active între
generatoarele care funcţionează în paralel, rezultă din schema echivalentă prezentată în
figura 2.5.14.

Fig. 2.5.14 Schema echivalentă pentru explicarea principiului distribuţiei sarcinii


active

În figura 2.5.14 se folosesc notaţiile:

U T1 , U T 2 ,...U Tn tensiunile la ieşirea traductoarelor de curent activ


i C1 , i C2 ,...i Cn curenţii în înfăşurările de comandă ale amplificatoarelor magnetice
rC1 , rC2 ,...rcn rezistenţele înfăşurărilor de comandă
g1 , g 2 ,...g n  1 
conductanţele înfăşurărilor de comandă  g  
 rC 
În schema echivalentă, tensiunea între punctele 1 şi 2 este:
n

U g  U T 2 g 2  ...  U Tn g n U Ti gi
U 12  T1 1  n 1

g1  g 2  ....  g n n

g
n 1
i

(2.5.29)
1 1 1
unde: g1  ; g2  ....g n 
rC1 rC 2 rCn
(2.5.30)
Pentru: rC1  rC2  ...  rCn
(2.5.31)
n

U Ti
rezultă: U 12  n 1

n
(2.5.32)
Dacă componentele active ale curenţilor de sarcină sunt egale, atunci tensiunile de
la ieşirea traductoarelor de curent activ vor fi de asemenea egale.
U T1  TT 2  ....  U Tn
(2.5.33)
Pentru această situaţie curenţii de comandă ai amplificatoarelor magnetice,
i C1 , i C2 ,...i Cn sunt nuli şi servomotoarele elementelor de execuţie sunt în repaus.
La devierea tensiunilor U T1 , U T 2 ,...U Tn în raport cu tensiunea U 12 , sub acţiunea
diferenţelor de tensiune U , prin rezistenţele înfăşurărilor de comandă,
rC1  rC2  ...  rCn , trec curenţii de comandă i C1 , i C2 ,...i Cn . În fiecare circuit curenţii
sunt proporţionali cu abaterea de tensiune U şi valoarea curentului pentru un circuit
oarecare k , este:

 n 
  U Ti 
1  n 1
i ck   U Tk 
rck  n 
 
 
(2.5.34)
în care:

i Ck curentul de comandă în înfăşurarea k


U Tk tensiunea de ieşire a traductorului de ordinul k
n

U
n 1
Ti tensiunea echivalentă între punctele 1 şi 2

n numărul generatoarelor care lucrează în paralel


rCk rezistenţa înfăşurării de comandă a amplificatorului
magnetic de ordinul k .
În cazul în care valorile componentelor active ale curenţilor de sarcină ai
generatoarelor nu sunt egale, apar curenţi în înfăşurările de comandă ale
amplificatoarelor magnetice. Curenţii de la ieşirea amplificatoarelor pun în funcţiune
servomotoarele elementelor de execuţie şi în funcţie de sensul abaterii se măreşte
sau se micşorează consumul de combustibil sau abur până se obţine restabilirea
echilibrului şi egalitatea componentelor active ale curenţilor de sarcină.
În figura 2.5.15 se prezintă caracteristicile de reglare pentru cazul unui sistem
format din trei generatoare. Pentru sarcina 1 a sistemului caracteristicile de reglare se
intersectează în punctul a.
Dacă sarcina în sistem creşte de la 1 la P2 întrucât caracteristicile
generatoarelor au coeficienţi de statism diferiţi, încărcările generatoarelor vor fi
diferite. Ca rezultat, prin înfăşurările de egalizare şi prin înfăşurările de comandă ale
amplificatoarelor trec curenţii. Servomotoarele elementelor de execuţie intră în
funcţiune şi modifică statismele caracteristicilor de reglare ale agregatelor care
funcţionează în paralel până când se obţine egalitatea curenţilor activi (fig. 2.5.15a).
Dacă traducătorul de curent activ al generatorului pilot nu este conectat prin
amplificator la servomotorul de execuţie, caracteristica de reglare a acestui generator
este locul geometric al punctelor de intersecţie al caracteristicilor 2 şi 3 (figura 2.5.15b).

Fig. 2.5.15 Graficul distribuţiei sarcinii active între generatoarele care lucrează în paralel
1 – caracteristica generatorului pilot; 2, 3 – caracteristicile de reglare ale
generatoarelor de bază
Pentru păstrarea constantă a frecvenţei în sistem la intrarea amplificatorului
generatorului pilot este conectat traductorul de frecvenţă. Servomotorul elementului de
execuţie al generatorului pilot acţionează pentru modificarea statismului caracteristicii
de reglare 1 astfel încât la modificarea sarcinii, frecvenţa să rămână constant. În cazul
P2  P1 pentru revenirea frecvenţei la valoarea iniţială, generatorul 1 preia asupra sa o
sarcină mai mare. Creşterea sarcinii pe generatorul 1 este sesizată de traductorul de
curent activ al generatorului 1 şi prin legăturile de egalizare este transmisă
traductoarelor de curent activ ale generatoarelor 2 şi 3. Sistemul de distribuţie a sarcinii
active intră în funcţiune şi se acţionează asupra servomotoarelor elementelor de execuţie
de la generatoarele 2 şi 3 până la restabilirea echilibrului. La restabilirea echilibrului
curenţii activi sunt egali şi caracteristicile se intersectează în punctul b care corespunde
frecvenţei iniţiale f1 (fig.2.5.15c).
Sistemul de reglare automată a frecvenţei şi distribuţiei sarcinii active intră în
funcţiune automat din momentul cuplării generatoarelor la bare. În acelaşi timp cu
conectarea la bare, prin contactele auxiliare ale întrerupătoarelor automate, sunt
conectate şi legăturile de egalizare între traductoarele de curenţi activi. După
efectuarea operaţiilor de sincronizare, în primul moment al cuplării generatorului
sarcina lui este nulă. După cuplare intră în funcţiune automat sistemul de
distribuţie a sarcinii active şi generatorul se încarcă astfel încât sarcina să se
repartizeze egal între generatoare.
În unele cazuri, când nu este necesară o stabilitate mare a frecvenţei, sistemul
se poate folosi numai pentru distribuţia egală a sarcinii între generatoare. În acest
caz la generatorul pilot în locul traductorului de frecvenţă se conectează
traductorul de curent activ, pe înfăşurarea de comandă a amplificatorului. În acest
caz la schimbarea sarcinii totale, sistemul de distribuţie a sarcinii active intră în
funcţiune şi acţionează asupra caracteristicilor de reglare până când ele se
intersectează din nou într-un punct ce va corespunde distribuţiei egale a sarcinii
active între generatoare (fig. 2.5.15a).
Sistemul de reglare automată a frecvenţei şi distribuţiei sarcinii active asigură
menţinerea frecvenţei în limitele  0,5% faţă de valoarea nominală şi precizia în
distribuţia sarcinii active cu devieri de cel mult 7  10% atunci când sarcina totală a
sistemului se schimbă de la 20% la 110% din valoarea nominală şi factorul de putere
variază din limitele, cos   0,6  1,0 .

2.6. Sincronizarea automată a generatoarelor sincrone

2.6.1 Condiţii şi procedee de conectare a generatoarelor pentru


funcţionarea în paralel

Funcţionarea în paralel a generatoarelor de curent alternativ este un proces


mai complicat în comparaţie cu funcţionarea în paralel a generatoarelor de curent
continuu.
Generatoarele sincrone pot funcţiona în paralel numai la aceeaşi viteză
unghiulară a rotoarelor, adică la sincronizarea rotaţiilor. Unghiul relativ de
deviaţie al rotoarelor, în regim stabil de funcţionare, este determinat de sarcinile
active aplicate fiecărui generator. La schimbarea regimului sarcinilor active ale
generatoarelor se modifică şi unghiurile de deviaţie între rotoare. Sincronizarea
generatoarelor presupune funcţionarea acestora cu deplasări relative admisibile
ale rotoarelor unul faţă de celălalt.
Pentru conectarea generatoarelor la funcţionarea în paralel trebuie să se
îndeplinească anumite condiţii fără de care pot să apară şocuri mari ale
curentului de egalizare. Aceste şocuri conduc la scăderea tensiunii în sistemul
electroenergetic şi pentru valori mari ale acestora poate produce deteriorarea
generatoarelor, motoarelor primare şi scoaterea din funcţiune a generatoarelor
care lucrează .
Procesul conectării generatorului la funcţionarea în paralel cu îndeplinirea
condiţiilor necesare, se numeşte sincronizarea generatorului şi se poate face:
manual, semiautomat şi automat. La sincronizarea manuală condiţiile pentru
cuplarea generatorului la reţea se execută manual de către operator.
Sincronizarea semiautomată presupune efectuarea manuală a unor operaţiuni iar
altele se realizează automat. Sincronizarea automată constă în efectuarea
automată a tuturor operaţiunilor.
Pentru sincronizarea generatoarelor se folosesc trei procedee diferite:
sincronizarea precisă, sincronizarea grosieră şi autosincronizarea.
La sincronizarea precisă, generatorul excitat, se cuplează la funcţionarea în
paralel cu reţeaua după realizarea condiţiilor de sincronism: egalitatea valorilor
amplitudinilor tensiunilor, coincidenţa fazelor tensiunilor, egalitatea frecvenţelor
generatorului care se cuplează cu frecvenţa reţelei.
La sincronizarea grosieră generatorul excitat se conectează la funcţionarea
în paralel fără respectarea strictă a condiţiilor de sincronism. În primul moment
al cuplării în serie cu generatorul se introduce se introduce un reactor (bobină cu
reactanţă inductivă) care micşorează şocul curentului de egalizare în limite
admisibile. După intrarea în sincronism a generatorului reactorul este scos din
circuit.
Procedeul de autosincronizare constă în: antrenarea generatorului neexcitat
la o turaţie apropiată de turaţia de sincronism (alunecarea admisibilă 2  3% ),
cuplarea generatorului neexcitat la reţea, după cuplare se conectează alimentarea
excitaţiei generatorului. În primul moment generatorul va funcţiona în regim
asincron după care, având alimentată excitaţia, este atras în sincronism.
Autosincronizarea este cel mai simplu procedeu de sincronizare şi este aplicat în
centrele electrice ale sistemului naţional în care generatorul este conectat la o
reţea de putere infinită şi şocul curentului de egalizare poate fi suportat.
Autosincronizare nu se practică în cazul centralelor electrice navale în care
puterea generatorului care se cuplează este comparabilă cu puterea surselor care
alimentează reţeaua electrică. În cazul centralelor electrice navale şocul
curentului de egalizare din perioada în care generatorul lucrează în regim
asincron produce scăderi mari ale tensiunii în sistemul electroenergetic, poate
duce la deteriorarea generatoarelor, motoarelor primare şi de asemenea la
scoaterea din funcţiune a generatoarelor care lucrează, având ca urmare scoaterea
din funcţiune a centralei electrice navale.
Sistemele electroenergetice navale conţin de regulă două sau mai multe
generatoare sincrone. În figura 2.6.1 este prezentat, sub forma simplificată, cazul
a două generatoare dintre care unul, G 2 , lucrează iar al doilea, G 1 , urmează să
fie conectat în paralel cu primul.

Fig. 2.6.1 Conectarea generatoarelor la funcţionarea în paralel:


a – schema de principiu; b - schema echivalentă

Pentru funcţionarea în paralel a generatoarelor sincrone este necesar să


coincidă valorile instantanee ale tensiunilor, u 1  u 2 . Această coincidenţă se
obţine atunci când la conectarea în paralel a generatoarelor sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
1) coincidenţa formelor curbelor tensiunilor u 1 şi u 2
2) egalitatea valorilor efective ale tensiunilor U1  U 2
3) coincidenţa fazelor tensiunilor U 1 şi U 2
4) egalitatea frecvenţelor f1  f2
5) succesiunea fazelor să fie aceeaşi.
Îndeplinirea primei condiţii se asigură prin construcţia generatoarelor, ultima
condiţie se asigură la montaj, iar celelalte condiţii se realizează la conectarea în
paralel a funcţionării generatoarelor şi se verifică cu aparate de măsură:
voltmetre, frecvenţmetre şi sincronoscoape.
În cazul în care valorile efective ale tensiunilor nu sunt egale, celelalte condiţii
presupunându-se că sunt realizate, diferenţa dintre tensiuni duce la apariţia curentului
de egalizare în circuitul comun al celor două generatoare. Deoarece pe acest circuit
rezistenţele înfăşurărilor statorice au valori mici şi se neglijează în comparaţie cu
reactanţele inductive ale acestora, curentul de egalizare este un curent reactiv. Dacă
U1  U 2 curentul de egalizare este defazat în urma tensiunii U 1 având caracter
inductiv pentru generatorul G 1 şi defazat înaintea tensiunii U 2 având caracter
capacitiv pentru generatorul G 2 . După cum este cunoscut de la studiul generatorului
sincron curentul de egalizare va produce în acest caz un flux de reacţie longitudinal
demagnetizant pentru generatorul G 1 şi un flux de reacţie longitudinal magnetizant
pentru generatorul G 2 . Ca urmare scade tensiunea generatorului G 1 şi creşte
tensiunea generatorului G 2 , iar la bare se va stabili o valoare medie a tensiunii.
Curentul de egalizare fiind în acest caz pur reactiv nu are componente active şi nu
creează şocuri de putere activă asupra celor două generatoare.
Pentru realizarea condiţiei de cuplare U1  U 2 este necesar să se regleze
tensiunea generatorului G 1 care urmează să se conecteze pentru funcţionarea în
paralel. Reglarea tensiunii se face prin modificarea curentului de excitaţiei al
acestuia. În cazurile practice, regulatoarele automate de tensiune montate pe
generatoare asigură îndeplinirea condiţiei de egalizare a tensiunilor şi ca urmare
acest reglaj nu se efectuează, iar pe panoul generatorului nu se prevede această
posibilitate de reglaj.
Neîndeplinirea condiţiilor 3 şi 4 duce la apariţia tensiunii de bătăi.
Considerăm că tensiunile generatoarelor sunt egale, U1  U 2 iar frecvenţele sunt
diferite, f1  f2 . În această situaţie vectorii tensiunilor generatorului care se
cuplează şi generatorului care lucrează sunt defazaţii cu un unghi  . În figura
2.6.2 se prezintă diagramele tensiunilor şi curenţilor la sincronizarea
generatoarelor pentru valori diferite ale defazajului  .
Fig. 2.6.2 Diagramele tensiunilor şi curenţilor la sincronizarea generatoarelor
pentru diferite valori ale unghiului  :
a - cazul   0 ; b – cazul 0    900 ; c – cazul   1800
Ca urmare a inegalităţii vitezelor unghiulare de rotaţie 1 şi  2 , unghiul de
defazaj,  , se schimbă de la 0 la 180 0 electrice şi diferenţa geometrică a
tensiunilor, denumită tensiune de bătăi, U b  U  U1  U 2 , variază între
limitele de la 0 la 2U (pentru U1  U 2  U ).
În momentul conectării generatorului G 1 apare curentul de egalizare a cărui
mărime depinde de diferenţa geometrică, a tensiunilor, U  U1  U 2 . Curentul
de egalizare care se închide prin circuitul comun al celor două generatoare este
defazat cu  / 2 faţă de vectorul căderii de tensiune  U întrucât pe acest circuit
rezistenţa este neglijabilă în raport cu reactanţa inductivă a înfăşurărilor statorice.
Valoarea curentului de şoc în momentul conectării în paralel a celor două
generatoare cu înfăşurări de amortizare, pentru d1  d2  d , se determină cu
expresia:
2 k y  2d 
şoc  sin ,
xd1  xd2  x r 2
(2.6.1)
unde:
d1 , d2 - tensiunile electromotoare corespunzătoare generatoarelor G 1 şi
G 2 în regim supratranzitoriu
x d1 , x d 2 - reactanţele longitudinale supratranzitorii ale generatoarelor G 1 şi
G2
xr - reactanţa reţelei de la G 1 la G 2
ky - coeficient de şoc care ia în considerare componenta aperiodică a
curentului (pentru sistemele navale se consideră k y  1,6  1,9 )
2 - coeficient care determină valoarea amplitudinii componentei
periodice a curentului.
Cea mai mare valoare a curentului de şoc se obţine pentru   180 0 , în acest
caz:
2 k y  2d
 şoc  ,
x d1  x d 2  x r
(2.6.2)
Şocul curentului de egalizare, a cărui mărime poate depăşi de 10  15 ori
valoarea curentului nominal al generatorului, creează forţe electrodinamice
însemnate în înfăşurările statoarelor, care pot duce la deteriorarea lor.
Conectarea generatoarelor la valori mari ale defazajului  produc forţe
electrodinamice apropiate ca valoare de cele produse în cazul unor scurtcircuite la
barele centralei electrice. În această situaţie, la conectarea generatorului acesta poate să
nu intre în sincronism şi ca urmare acţionează protecţia care deconectează şi
generatoarele care lucrează.
Cea mai mare valoare a curentului de egalizare se obţine pentru   1800
electrice, atunci când U  2U . În sistemul electroenergetic compus din două
generatoare identice pentru care x d1  x d 2  x d şi x r  0 , în cazul cel mai
nefavorabil,   1800 , curentul de egalizare atinge valoarea maximă egală cu
valoarea curentului de scurtcircuit trifazat
d
 şoc  2 k y (2.6.3)
x d
Diferenţa geometrică a tensiunilor, U , nu rămâne constantă în timp. Dacă
tensiunile generatoarelor sunt sinusoidale, u1  U1m sin 1 t, u 2  U 2m sin 2 t ,
pentru situaţia în care U1m  U 2m  U m , valoarea instantanee a diferenţei
tensiunilor, denumită tensiune de bătăi, este:
u b  u 1  u 2  2U m sin 1 t  sin 2 t  
1  2   2
 2U m sin cos 1
2 2
(2.6.4)
În figura 2.6.3 se prezintă oscilograma tensiunii de bătăi.
Fig. 2.6.3 Oscilograma tensiunii de bătăi

Valoarea amplitudinii înfăşurătoarei tensiunii de bătăi se obţine cu expresia:


b 
U b  2U m sin t  2 U m sin
2 2
(2.6.5)
unde: b  1  2 - pulsaţia tensiunii de bătăi desfăşurătoare
  b  t - unghiul, de dezacord dintre axele, rotoarelor
generatoarelor aflate în regim de sincronizare.
Din figura 2.6.3 se observă că amplitudinea tensiunii de bătăi se schimbă în
  2
limitele de la zero la 2U m . Curba înfăşurătoarei 2U m sin 1 t reprezintă de
2
  2
asemenea o sinusoidă căreia îi corespunde pulsaţia 1 şi are amplitudinea
2
2U m . Cu cât este mai mică diferenţa între vitezele de rotaţie a rotoarelor
generatoarelor, cu atâta este mai mică frecvenţa tensiunii de bătăi şi cu atât mai
lină va fi panta curbei tensiunii de bătăi.
În cazul prezentat în fig. 2.6.1b vectorul tensiunii U 1 al generatorului G 1
este în urmă cu unghiul de defazaj  faţă de vectorul tensiunii U 2 al
generatorului G 2 . La conectarea generatoarelor pentru funcţionarea în paralel,
diferenţa geometrică a tensiunilor, U  U1  U 2 , duce la apariţia curentului de
egalizare. Acest curent, ca şi în cazul inegalităţii frecvenţelor generatoarelor, are
componente active şi reactive în raport cu cele două generatoare. Prezenţa
componentelor active ale curentului influenţează asupra motoarelor primare prin
producerea unui cuplu electromagnetic de frânare pentru generatorul în avans,
G 2 şi de accelerare pentru cel rămas în urmă, G 1 . Şocul curentului de egalizare
produce schimbarea rapidă a vitezei agregatelor, adică accelerarea primului şi
frânarea celui de al doilea generator.
Rotorul generatorului G 1 va primi în plus energia cinetică:

A  J1   2 
1 2

2
(2.6.6)
unde: J este momentul de intenţie al părţilor în mişcare ale grupului motor –
generator.
Puterea activă de egalizare măreşte cuplul la axul generatorului cu o valoare
care poate depăşi de câteva ori cuplul nominal. Sub acţiunea energiei cinetice
suplimentare rotorul generatorului G 1 este accelerat. La diferenţe mici ale
vitezelor unghiulare, în momentul cuplării, rotorul după câteva oscilaţii intră în
sincronism.
Dacă în momentul cuplării diferenţa între vitezele unghiulare este mare,
atunci prin apariţia cuplului electromagnetic de sincronizare, rotorul acestuia se
poate roti de câteva ori cu 360 0 , în regim asincron, înainte de a intra în
sincronism. În acest caz, şocul puterii de egalizare poate produce ieşirea din
sincronism şi a celorlalte generatoare din sistem, care lucrează.

2.6.2 Sincronizarea precisă manuală


Schema de conectare a aparatelor pentru sincronizarea precisă manuală este
prezentată în figura 2.6.4.
Pentru realizarea condiţiilor de cuplare la reţea a generatorului, schema
electrică de sincronizare conţine aparate pentru măsurarea tensiunilor şi
frecvenţelor la reţea şi la generator, iar pentru a surprinde momentul coincidenţei
fazelor, se foloseşte sincronoscopul cu lămpi în montaj la stingere şi
sincronoscopul cu câmp învârtitor.

Fig. 2.6.4 Schema conectării aparatelor de măsură pentru sincronizarea precisă


manuală (a) şi schema de conectare a sincronoscopului cu câmp învârtitor (b)
Egalitatea tensiunilor se realizează de către sistemele automate de reglare a
tensiunii din compunerea agregatelor generatoare care sunt suficient de precise şi
permit menţinerea nemodificată a tensiunii în regimurile stabile. Aşa cum s-a
mai menţionat, pe panoul generatorului nu se prevede posibilitatea de reglaj a
acesteia. Verificarea egalităţii tensiunilor se face cu cele două voltmetre.
Egalitatea frecvenţelor se realizează de regulatoarele automate de turaţie din
compunerea motorului primar şi se controlează cu cele două frecvenţmetre: unul
pentru generatorul care se cuplează şi al doilea pentru reţea. Frecvenţa
generatorului care se cuplează se reglează cu un servomotor cuplat cu regulatorul
de turaţie care se comandă printr-un comutator aflat pe panoul din TPD al
generatorului. Prin manevrarea comutatorului, cu revenire în poziţia zero, acesta
poate fi pus în poziţiile „CREŞTE” sau „SCADE” pentru mărirea sau micşorarea
turaţiei motorului primar, astfel încât să se obţină egalizarea frecvenţei
generatorului care se cuplează cu frecvenţa reţelei.
Coincidenţa fazelor tensiunilor, în momentul cuplării, poate fi determinată
cu: voltmetrul de nul, sincronoscop cu lămpi sau sincronoscop cu ac indicator.
Sincronoscopul cu lămpi are lămpile conectate ca în schema din figura 2.6.4
şi reprezintă cel mai simplu aparat de sincronizare. Pentru funcţionare este
suficientă o singură lampă, însă de obicei se folosesc două lămpi din motive de
siguranţă a funcţionării în situaţia în care se arde filamentul unei lămpi.
Conectate între aceleaşi faze de la reţea şi de la generator, iluminarea lămpilor
este determinată de tensiunea de bătăi (curba înfăşurătoare din fig.2.6.3).
Tensiunea de bătăi care se aplică lămpilor, egală cu diferenţa geometrică dintre
tensiunea generatorului care se cuplează, U 1 şi tensiunea generatorului care
lucrează, U 2 variază de la U b  0 corespunzător coincidenţei fazelor, până la
U b  2U atunci când fazele sunt în opoziţie şi corespunzător, periodic, lămpile
se sting şi se aprind cu intensitate maximă. Momentul în care se execută cuplarea
este momentul când lămpile sunt stinse, tensiunile coincid ca fază şi U b  0 .
Aprinderea şi stingerea periodică a lămpilor arată că vitezele de rotaţie ale
generatoarelor care urmează să funcţionează în paralel sunt diferite însă nu
indică dacă trebuie micşorată sau mărită viteza generatorului care urmează să se
cupleze. Această imperfecţiune este eliminată dacă se foloseşte sincronoscopul
cu ac indicator, a cărui schemă de conectare este prezentată în figura 2.6.4.b.
Sincronoscopul cu ac indicator este asemănător unui selsin având dispus pe
axul rotorului un ac indicator. Statorul 1 cu înfăşurarea trifazată legată în stea
este conectat prin rezistenţele suplimentare la tensiunile generatorului care se
sincronizează. Rotorul 2 are o înfăşurare monofazată conectată la reţea
(generatorul care lucrează). Sistemul trifazat de curenţi din înfăşurarea statorului
creează un câmp magnetic învârtitor. Interacţiunea acestui câmp cu câmpul
magnetic al rotorului produce momentul de rotaţie sub acţiunea căruia rotorul se
mişcă cu o viteză proporţională cu diferenţa dintre frecvenţele reţelei
(generatorului care lucrează) şi a generatorului care se cuplează. Acul indicator
se mişcă pe scala aparatului într-o parte „REPEDE” sau în cealaltă parte
„INCET” indicând sensul în care trebuie să se acţioneze asupra motorului primar
pentru a obţine egalizarea frecvenţelor. La egalizarea frecvenţelor şi coincidenţa
fazelor acul indicator se stabileşte pe poziţia „ZERO” care corespunde
momentului de cuplare a generatorului pentru funcţionarea în paralel.
După cuplarea generatorului la reţea aceasta funcţionând în gol , se
acţionează pentru încărcarea lui cu sarcină. În acest scop prin comutatoarele de
comandă a servomotoarelor cuplate cu regulatoarele de turaţie se acţionează în
sensul de creştere a turaţiei generatorului care se încarcă şi scăderea turaţiei
generatorului care lucrează menţinându-se, în acest fel, frecvenţa constantă în
sistem.
Distribuţia echilibrată a sarcinii reactive între generatoarele care funcţionează
în paralel, se măsoară cu fazmetre şi se reglează cu potenţiometrul „Reglare
statism”.
Sincronizarea manuală a generatoarelor este un procedeu aplicat pe scară largă în
instalaţiile electroenergetice navale. Această operaţie necesită personal specializat,
multă atenţie şi a durată mare de timp necesar pentru îndeplinirea condiţiilor de
sincronizare. Erorile în desfăşurarea acestei operaţiuni pot avea consecinţe grave
soldate cu deteriorări ale agregatelor şi scoaterea din funcţionare a centralei electrice.
Actual s-au realizat şi sunt în exploatare la nave, instalaţii automate pentru
sincronizarea precisă a generatoarelor sincrone care permit realizarea cuplării în
paralel fără şocuri de curent şi căderi de tensiuni în reţeaua navei.

2.6.3 Sisteme automate de sincronizare precisă automată

2.6.3.1 Principiile sincronizării automate precise


Procesul sincronizării automate a generatoarelor cu reţeaua urmăreşte ca în
momentul cuplării, generatorului care se sincronizează, curentul de egalizare şi
cuplurile electromagnetice să fie apropiate de zero astfel încât micşorarea
tensiunii la barele sistemului să nu depăşească valoarea admisibilă şi procesul să
se desfăşoare fără şocuri mecanice. În cazul ideal la sincronizare sunt îndeplinite
condiţiile:
- valorile efective ale tensiunilor sunt egale
U1  U 2 ; U  U1  U 2  0
- pulsaţiile sunt egale
1  2 ; b  1  2  0
- unghiul de dezacord dintre axele rotoarelor este nul
1 t  2 t adică   1  2 t  0 .
Realizarea practică a condiţiilor ideale este greu de obţinut şi ca urmare se
admit unele imprecizii în respectarea acestor condiţii. Limitele în care abaterile
sunt permise asigură stabilitatea sincronizării în primul ciclu de oscilaţii.
Sistemele automate de sincronizare îndeplinesc funcţii de control pentru
mărimile indicate, acţionează pentru egalizarea lor şi în final comandă
conectarea generatorului la bare. Sunt cunoscute două principii care stau la baza
funcţionării sincronizatoarelor automate:
1) sincronizatoare automate cu unghi constant de anticipare;
2) sincronizatoare automate cu timp constant de anticipare.
Principiul sincronizării automate cu unghi constant de anticipare constă
în acţionarea sistemului la o anumită valoare a unghiului de anticipare.
În figura 2.6.5 se prezintă curba înfăşurătoarei a tensiunii de bătăi, U b ,
pentru variaţia unghiului relativ dintre rotoare,   00  3600 .

Fig. 2.6.5 Graficele tensiunii de bătăi pentru valori diferite ale frecvenţei de bătăi
 
b  1  2 în cazul sincronizării cu unghi constant de anticipare

Îndeplinirea condiţiilor ideale ale sincronizării se realizează în cazul în care


contactele întrerupătorului automat de cuplare a generatorului se închid atunci
când tensiunea de bătăi este nulă şi   0 sau   360 0 .
Sistemul acţionează la o anumită valoare a unghiului de anticipare,  , căruia
îi corespunde o anumită valoare a tensiunii de bătăi. Din graficul prezentat în
figura 2.6.5 se observă că realizarea condiţiilor ideale se obţin numai pentru
frecvenţa fb 2 .
La aplicarea semnalului de tensiune U b în punctul a intră în funcţiune
sistemul şi după trecerea timpului propriu de acţionare, al sincronizatorului, t sinc. ,
se dă comanda de cuplare a întrerupătorului automat de conectare a generatorului
la bare. Închiderea contactelor întrerupătorului automat se face în timpul t intr.
determinat de durata atragerii armăturii mobile.
Pentru frecvenţa tensiunii de bătăi, fb 2 , impulsul de funcţionare este dat în
punctul a 2 , care corespunde unghiului  şi luând în considerare timpul,
t sinc.  t intr. , contactele automatului se închid în punctul c 2 , pentru U b  0 .
Unghiul de anticipare,    optim. , se determină din relaţia:
 optim.  1  2 t optim.  b t optim.  2 fb t optim. (2.6.7)

în care:
t optim.  t sinc.  t intr. (2.6.8)

Sincronizatoarele care funcţionează după principiul unghiului constant de


anticipare realizează condiţiile optime de cuplare numai pentru o anumită valoare
a frecvenţei de bătăi, în cazul din figura 2.6.5 fb 2 , denumită frecvenţă de calcul
pentru care t calc.  t optim. .
Dacă frecvenţa de bătăi este mai mică decât cea de calcul, fb3  fb 2 , atunci
timpul de calcul este mai mare decât timpul optim iar dacă frecvenţa de bătăi este
mai mare decât cea de calcul, fb1  fb 2 , timpul optim va fi mare decât timpul de
calcul. Prin urmare, în cazurile fb3  fb 2 sau fb1  fb 2 , sincronizatorul dă impulsul
de conectare în punctele a 1 , a 3 şi după trecerea timpului, t sin  t intr. , contactele
întrerupătorului automat se închid la valoarea tensiunii de bătăi U b în punctul
c1 sau Ub în punctul c 3 ceea ce determină apariţia curentului de egalizare.
Din cele prezentate rezultă că sincronizatorul care funcţionează după principiul
unghiului constant de anticipare asigură condiţia U b  0 numai pentru o
frecvenţă determinată a tensiunii de bătăi. La modificarea frecvenţei în limite
restrânse în raport cu frecvenţa optimă, U b  0 la conectarea generatorului şi
variază în limite apropiate de zero. Acest dezavantaj al principiului cu unghi
constant de anticipare este micşorat de faptul că aplicarea acestui principiu
conduce la realizarea practică a unor scheme simple.
Principiul sincronizării cu timp constant de anticipare înlătură neajunsul
semnalat anterior prin includerea unor elemente care reacţionează la modificarea
frecvenţei tensiunii de bătăi şi în dependenţă de această modificare se introduc
corecţii pentru menţinerea constantă a timpului optim de acţionare,
t optim.  t sinc.  t intr. .
Din graficul prezentat în figura 2.6.6 se observă ca la aplicarea principiului
timpului constant de anticipare, pentru valori diferite ale frecvenţelor de bătăi, se
schimbă unghiul de anticipare şi mărimile tensiunilor care comandă acţionarea
sincronizatorului, iar timpul de anticipare, t optim , rămâne constant, independent
de frecvenţa tensiunii de bătăi, realizându-se conectarea în punctul optim, pentru
Ub  0 .
De exemplu, dacă frecvenţa este fb1 sincronizatorul acţionează la tensiunea
U b1 corespunzătoare unghiului 1 realizând timpul optim. Pentru o altă frecvenţă,
fb 2  fb1 , sincronizatorul acţionează la tensiunea U b2  U b1 , care corespunde
unghiului  2  1 , menţinând constant timpul de anticipare, t optim.  t sinc.  t intr. .
Fig. 2.6.6 Graficul tensiunii de bătăi pentru diferite frecvenţe la
sincronizarea cu timp constant de anticipare

Momentul de timp care corespunde acţionării sincronizatorului se poate


determina prin mai multe procedee: compararea funcţiei tensiunii de bătăi cu
derivata ei, transformare unghiului într-o tensiune constantă proporţională cu
valoarea lui şi alte procedee. Aplicaţii pe scară largă cunoaşte primul procedeu
care constă în compararea funcţiei tensiunii de bătăi cu derivata ei.

Fig. 2.6.7 Graficul funcţiei tensiunii de bătăi şi a derivatei acesteia în funcţie de timp,
pentru frecvenţe diferite

Din graficul prezentat în figura 2.6.6 se observă că egalitatea funcţiei şi a


derivatei ei, în valoare absolută, pentru diferite frecvenţe ale tensiunii de bătăi,
are loc la acelaşi timp, astfel:
a 1 b1  a 1 b1 ; a 2 b 2  a 2 b2
pentru:
t  t optim.  t sinc.  t intr. .
Altfel spus, cu suficientă precizie pentru practică se poate considera că
intervalul de timp de la momentul în care funcţia, tensiunii de bătăi, este egală în
mărime absolută cu derivata ei şi până la momentul când tensiunea de bătăi este
nulă, nu depinde de perioada tensiunii de bătăi. Această constatare este valabilă
pentru diferenţe de frecvenţe de circa  2,5% şi oferă posibilitatea cuplării
optime a generatorului pentru funcţionarea în paralel.
Sincronizatoarele care funcţionează după principiul timpului constant de
anticipare oferă cele mai bune caracteristici ale procesului de sincronizare însă,
sunt mai complicate comparativ cu cele care funcţionează după principiul
unghiului constant de anticipare.

2.6.3.2 Sincronizatorul automat cu relee


Schema electrică a aparatului, prezentată în figura 2.6.8, este realizată cu
relee electromagnetice după principiul unghiului constant de anticipare şi conţine
trei blocuri: blocul de control al frecvenţei, blocul de ajustare automată a
frecvenţei şi blocul releelor intermediare.
Blocul de control a frecvenţei se compune din releul d 1 , condensatorul c 1 şi
rezistenţa reglabilă r1 . Tensiunea de bătăi obţinută între faza A 1 a generatorului
care se cuplează şi faza A 2 a generatorului care funcţionează este redresată de
redresorul în punte n 1 şi aplicată circuitelor releului d 1 şi condensatorului c 1 .
Când valoarea acestei tensiuni este aproape nulă, releul d 1 declanşează, şi prin
închiderea contactului d1 3  5 comandă cuplarea întrerupătorului automat al
generatorului G 1 . Condensatorul c 1 , conectat în paralel cu înfăşurarea releului d 1 ,
la scăderea tensiunii se descarcă pe înfăşurarea releului şi pentru valori ridicate ale
frecvenţei tensiunii de bătăi nu permite declanşarea releului, iar ca urmare nu se dă
impuls de cuplare a automatului generatorului. Când frecvenţa tensiunii de bătăi se
reduce până la o anumită limită considerată optimă, la scăderea tensiunii de bătăi
condensatorul are timp suficient să se descarce şi în continuare releul declanşează
şi dă impulsul pentru cuplarea automatului generatorului.
Schema este realizată după principiul unghiului constant de anticipare
pentru care corespunde valoarea tensiuni de declanşare a releului d 1 .
Pentru ca impulsul de cuplare a întrerupătorului automat să se menţină un
anumit timp, sunt folosite releele d 5 şi d 6 . La declanşarea releului d 1 se închide
contactul d1 3  5 şi este alimentat releul d 5 în paralel cu condensatorul c 3 . Se
închide contactul d 5 2  4 şi este alimentat releul d 6 care prin închiderea
contactului d 6 2  4 transmite semnalul de conectare a întrerupătorului automat.
Durata de închidere a contactului d1 3  5 este foarte mică întrucât la creşterea
tensiunii de bătăi releul d 1 anclanşează din nou.
Fig. 2.6.8 Schema electrică de principiu a sincronizatorului automat cu relee

Prin deschiderea contactului d1 3  5 se întrerupe alimentarea releului d 5


însă acesta are întârziere la declanşare. Temporizarea releului d 5 , la declanşare
este dată de timpul de descărcare a condensatorului c 3 pe înfăşurarea releului. În
acest fel, pentru impulsuri de scurtă durată ale releului d 1 , prin intermediul
releelor d 5 , d 6 se asigură o durată a impulsului suficientă pentru cuplarea
automatului generatorului.
Aşadar, blocul de control al frecvenţei generează impulsul pentru conectare
automatului generatorului atunci când frecvenţa tensiunii de bătăi scade până la o
anumită valoare considerată limită admisă şi de asemenea la o anumită limită a
deviaţiei de fază căreia îi corespunde unghiul de anticipare  pentru care şocul
curentului din primul moment de sincronizare nu depăşeşte valoarea admisă
pentru menţinerea, după cuplare, a generatorului în sincronism.
Blocul de ajustare automată a frecvenţei se compune din releele d 2 şi d 3 ,
rezistenţele fixe r3 , r6 şi rezistenţele reglabile r2 , r5 . Conectarea releelor între
fazele generatoarelor este prezentată în figura 2.6.9.

Fig. 2.6.9 Schema de conectare a releelor d2 , d3 din blocul de ajustare automată a frecvenţei

Înfăşurarea releului d 2 este conectată între fazele A 1 , A 2 iar cea a releului


d 3 este conectată între fazele A 1 , C 2 ale generatoarelor sincrone. Fazele B1 şi
B 2 sunt legate între ele. Pentru o asemenea schemă de conectare tensiunea de
bătăi care se aplică releului d 2 este defazată cu 120 0 electrice în raport cu
tensiunea de bătăi care se aplică releului d 3 .
Releele d 2 şi d 3 sunt identice şi au aceleaşi valori pentru tensiunile de
acţionare şi de revenire. Diferenţa între valoarea tensiunii de acţionare şi
valoarea tensiunii de revenire este realizată cu rezistenţele r3 şi r6 .
Din figura 2.6.10 se observă că tensiunea de acţionare a releelor, U act. , are
valoarea mare deoarece în serie cu înfăşurările releelor sunt conectate
rezistenţele r3 respectiv r6 . După acţionarea releelor, prin contactele acestora,
sunt scurcircuitate rezistenţele r3 , respectiv r6 , ceea ce face ca valoarea tensiunii
de revenire, U rev , să fie mică comparativ cu valoarea tensiunii de acţionare.
Durata între momentul aplicării tensiunii de acţionare şi micşorarea tensiunii
până la valoarea tensiunii de revenire este notată cu t 1 şi reprezintă durata de
acţionare a releului d 2 , respectiv d 3 . Această durată este variabilă în funcţie de
frecvenţa tensiunii de bătăi şi creşte la scăderea frecvenţei .
Fig. 2.6.10 Diagrama funcţionării blocului de ajustare a frecvenţei

Prin defazarea tensiunilor de alimentare a releelor d 2 şi d 3 cu 120 0


electrice, atunci când frecvenţa generatorului care se cuplează este mai mică
decât frecvenţa generatorului care lucrează, tensiunea se aplică mai întâi releului
d 3 după care se aplică releului d 2 . La acţionarea releului d 3 se deschide
contactul d 3 3  5 din circuitul releului d 2 şi astfel se interzice funcţionarea
acestuia. Dacă frecvenţa generatorului care se cuplează este mai mare decât
frecvenţa generatorului care funcţionează, atunci primul care acţionează este
releul d 2 şi se interzice funcţionarea releului d 3 .
Impulsul de creştere sau scădere a turaţiei pentru servomotorul care
acţionează asupra sistemului de alimentare cu combustibil a motorului de
antrenare a generatorului se dă prin releul d 4 .
În perioada în care releele d 2 şi d 3 nu lucrează sunt închise contactele
d 2 7  9, d 3 7  9 şi releul de timp d 4 este alimentat. Se închid contactele
d 4 2  4 din circuitul de comandă al servomotorului şi d 4 6  8 din circuitul
condensatorului c 2 . Spre servomotorul de ajustare a frecvenţei nu se trimite
impuls întrucât sunt deschise contactele d 2 2  4 şi d 3 2  4.
Să considerăm că turaţia generatorului este mai mică decât valoarea
nominală şi ca urmare primul releu care acţionează va fi releul d 3 . Când
tensiunea de bătăi ajunge la valoarea U act. , releul d 3 anclanşează, închide
contactul d 3 2  4 şi se transmite un impuls servomotorului care acţionează în
sensul de creştere a turaţiei. În acelaşi timp prin deschiderea contactului d 3 7  9
se întrerupe alimentarea releului d 4 , cu temporizare, deschide contactul
d 4 2  4 şi întrerupe transmiterea impulsului. Durata impulsului este dată de
temporizarea releului d 4 fixată prin alegerea corespunzătoare a capacităţii
condensatorului c 2 . În figura 2.6.10 această durată este notată cu t 2 şi se
observă că se înscrie în limitele duratei t 1 în care se menţine acţionarea releului
d3 .
Dacă turaţia generatorului este mai mare de cât valoarea turaţiei nominale,
funcţionarea schemei este asemănătoare cu deosebirea că primul releu care
acţionează este d 2 iar releul d 3 va fi blocat. Prin acţiunea releului d 2 se dau
impulsuri scurte, cu durata t 2 , de micşorare a turaţiei .
Blocul de ajustare a frecvenţei lucrează şi realizează automat egalizarea
frecvenţelor pornind de la diferenţa dintre frecvenţe de cel mult 3 – 4 Hz.
În cazul funcţionării sincronizatorului în regim semiautomat, egalizarea
frecvenţelor se face manual prin apăsarea repetată, de scurtă durată, a butoanelor
b1 „scade” sau b2 „creşte”. Când frecvenţele sunt apropiate, blocul de control al
frecvenţei comandă automat cuplarea automatului generatorului.
Blocul releelor intermediare se compune din releele d 4 , d 5 , d 6 , rezistenţele
r8 , r9 , r6 şi condensatorii c 2 , c 3 . Din prezentarea funcţionării aparatului rezultă că
prin aceste relee se asigură pentru blocul de control al frecvenţei, o mărire a
duratei impulsului care comandă acţionarea întrerupătorului automat de cuplare a
generatorului, iar pentru blocul de ajustare a frecvenţei se asigură impulsuri
repetate de durată constantă pentru creşterea sau scăderea turaţiei în cazul în care
diferenţa între frecvenţe este cel mult 3 – 4 Hz.

2.6.3.4 Sincronizatorul automat realizat cu elemente semiconductoare

În figura 2.6.12 se prezintă schema bloc a unui sincronizator automat


realizat cu elemente semiconductoare şi care funcţionează după principiu
timpului constant de anticipare.
Sincronizatorul se compune din: blocul timpului de anticipare, blocul de
control al frecvenţei, blocul de control al tensiunilor, blocul de egalizare a
frecvenţelor şi blocul de ieşire. În continuare se prezintă componenţa, destinaţia
şi funcţionarea de principiu a fiecărui bloc.
Fig. 2.6.12 Schema bloc a sincronizatorului realizat cu elemente semiconductoare

Blocul timpului de anticipare, BTA se compune din circuitul diferenţial R, C


cu droselul D 1 şi amplificatorul cu semiconductoare A 1 . Acest bloc asigură
obţinerea timpului constant de anticipare, independent de modificarea frecvenţei
tensiunii de bătăi. Realizarea acestei funcţii se face pe calea comparării funcţiei
tensiunii de bătăi u b cu derivata ei u b . Graficul variaţiei u b şi u b funcţie de timp
pentru valori diferite de frecvenţei tensiunii de bătăi este prezentat în figura 2.6.2.6.
De la momentele a 1 , a 2 pentru care valoare funcţiei este egală cu valoarea
derivatei, în mărimii absolute, a 1 b1  a 1 b1 ; a 2 b 2  a 2 b2 şi până la momentul în
care u b  0 timpul este constant, indiferent de valoarea frecvenţei tensiunii de
bătăi.
Pentru obţinerea timpului constant de anticipare blocul BTA realizează
derivata funcţiei de bătăi, du b / dt . Valoarea acesteia este amplificată de
amplificatorul A 1 şi se aplică la elementul de însumare. De asemenea la elementul
de însumare se aplică şi un semnal proporţional cu valoare funcţiei tensiunii de
bătăi. De la elementul de însumare diferenţa dintre valorile funcţiei şi derivatei
tensiunii de bătăi se aplică amplificatorul A 2 care aparţine blocului de ieşire.
Blocul de control al frecvenţei BCF se compune din droselul diferenţial
D 2 şi amplificatorul cu semiconductoare A 6 . Acest bloc stabileşte limita
frecvenţei tensiunii de bătăi de la care funcţionează sincronizarea automată:
blim.  1  2 sau fblim.  f1  f2
Sincronizarea automată este posibilă pentru frecvenţe ale tensiunii de bătăi
mai mici decât valoarea limită fb  fblim. . La frecvenţe mai mari, fb  fb.lim ,
sincronizarea automată este blocată. Valoarea frecvenţei de bătăi limită, ca şi în
cazul sincronizatorului automat cu amplificatoare magnetice, este
fb.lim  3  5Hz .
La intrarea blocului BCF se aplică tensiunea de bătăi, iar de la ieşire se
obţine derivata tensiunii de bătăi. Semnalul proporţional cu derivata este
amplificat de amplificatorul A 6 şi este întârziat în timp în raport cu semnalul
proporţional cu derivata de la ieşirea amplificatorului A 1 . Întârzierea este egală
cu timpul de anclansare al releului d 1 din blocul de ieşire. În figura 2.6.13 se
prezintă diagramele semnalelor care se aplică la intrarea amplificatorului A 2
aparţinând blocului de ieşire, atunci când funcţionează împreună blocurile
timpului de anticipare şi controlul frecvenţei.

Fig. 2.6.13 Diagramele semnalelor asociate funcţionării blocurilor timpului de anticipare şi


controlul frecvenţelor
În punctul a tensiunea bătăi este egală cu derivata ei şi se dă semnalul de
funcţionare a sincronizării. Cu o întârziere  se aplică semnalul de la BCF, care
este proporţional cu derivata şi în opoziţie în raport cu semnalul proporţional cu
derivata obţinut de la blocul BTA.
Diagrama din figura 2.6.13 corespunde situaţiei în care fb  fblim. . În
punctul a funcţia şi derivata ei sunt egale ca valoare şi opuse a semn. Semnalul
aplicat la intrarea blocului de ieşire este nul, releul d 1 declanşează şi printr-un
contact normal închis transmite impulsul de cuplare a întrerupătorului automat al
generatorului. Pe durata  care corespunde constantei de timp a releului d 1
diferenţa dintre mărimile funcţiei şi derivatei este apropiată de zero. După timpul
 , în punctul b , se primeşte semnal de la blocul BCF. Semnalul de la blocul
BCF este asemenea proporţional cu derivata funcţiei şi este în opoziţie faţă de
semnalul proporţional cu derivata obţinut la ieşirea blocului BTA. În acest fel,
după întârzierea  , semnalul blocului BTA anulează semnalul proporţional cu
derivata dat de blocul BTA şi în acest fel se menţine valoarea apropiată de zero a
tensiunii aplicată la intrarea blocului de ieşire. Ca urmare se prelungeşte durata
în care releul d 1 nu primeşte semnal şi cuplarea generatorului se face în condiţii
optime, pentru u b  0 .
Pentru frecvenţe ale tensiunii de bătăi mai mari decât valoare limită,
fb  fb.lim , duratele se micşorează şi releul d 1 nu are timpul necesar să declanşeze
şi să trimită un impuls de o anumită durata şi ca urmare operaţiunea de
sincronizare automată nu se mai realizează.
Blocul de control al tensiunii BCT se compune din două transformatoare
Tr1 şi Tr2 conectate la tensiunile generatoarelor G 1 şi G 2 care se sincronizează.
Tensiunile de la transformatoare sunt redresat şi aplicate la o punte de măsură
M . Atunci când tensiunile celor două generatoare sunt egale, tensiunea de la
ieşirea punţii este nulă. În cazul în care există o diferenţă între tensiunea
generatorului care se cuplează şi tensiunea generatorului care lucrează, acesta
diferenţă este amplificată de amplificatorul A 5 şi dacă depăşeşte o anumită
limită se străpunge dioda stabilizatoare n 4 şi se dă un impuls la intrarea blocului
de ieşire BE. Amplitudinea acestui impuls este suficientă pentru compensarea
acţiunii celorlalte impulsuri şi asigură menţinerea alimentării releului d 1 ,
împiedecând în acest mod efectuarea sincronizării.
Blocul reglării automate a frecvenţei BRF se compune din două amplificatoare cu
semiconductori A 3 şi A 4 care se alimentează de la transformatoare şi redresoare
separate.
Ca şi în cazul sincronizatorului cu relee prezentat în figura 2.6.8, la intrarea
amplificatoarelor se aplică tensiunile de bătăi defazate cu 120 0 electrice una în
raport cu cealaltă. La ieşirea amplificatoarelor sunt conectate releele d 2 şi d 3 .
Blocul de egalizare a frecvenţelor determina avansul sau întârzierea
frecvenţei generatorului care se cuplează faţă de frecvenţa generatorului care
lucrează şi dă impulsuri prin releele d 2 şi d 3 .
Releele d 2 şi d 3 sunt interblocate electric astfel că atunci când lucrează
unul este interzisă funcţionarea celuilalt. Dacă frecvenţa generatorului care se
cuplează, G 2 , este mai mică decât a generatorului care lucrează, G 1 , acţionează
releul d 2 şi interzice funcţionarea releului d 3 . În cazul în care frecvenţa este mai
mare primul care lucrează este releul d 3 şi interzice funcţionarea releului d 2 .
Acest mod de lucru oferă posibilitatea ca în dependenţă de funcţionarea releelor
d 2 sau d 3 , să se regleze frecvenţa (turaţia) generatorului G 2 prin creşterea ei
dacă este mai mică decât a generatorului G 1 sau prin coborârea ei dacă este mai
mare.
Blocul de ieşire, BE, se compune din amplificatorul de însumare a
semnalelor, A 2 şi releul electromagnetic d 1 .
Alimentarea amplificatorului se face de la o înfăşurare separată a
transformatorului şi o punte redresoare.
În prezenţa unui semnal la intrare, amplificatorul A 2 se deschide, este
alimentat releul d 1 şi acesta anclanşează.
Semnalul de sincronizare se dă în momentul când la intrarea
amplificatorului suma semnalelor se anulează. La anularea semnalului de intrare,
releul d 1 declanşează şi printr-un contact normal închis dă impulsul pentru
conectarea automatului generatorului care se cuplează.
Funcţionarea sincronizatorului automat este posibilă pentru frecvenţa
tensiunii de bătăi mai mică decât frecvenţa limită, fb  fblim. , şi se dă impulsul de
cuplare în momentul în care funcţia tensiunii de bătăi este egală ca valoare cu
derivata ei şi opusă ca semn.
Sincronizatorul automat prezentat în figura 2.6.12, asigură:
- ajustarea automată a frecvenţei prin intermediul servomotorului
regulatorului de pe motorul diesel primar . Reglarea automată a frecvenţei se
realizează atunci când diferenţa între frecvenţe nu depăşeşte 5Hz
- interzice conectarea la bare atunci când diferenţa tensiunilor
generatorului care se cuplează şi generatorului care lucrează depăşeşte 8% din
valoarea nominală. De asemenea nu este posibilă funcţionarea sincronizării
automate pentru valori ale frecvenţei tensiunii de bătăi care depăşesc valoarea
limită, fb  fb.lim
- conectarea automată a generatorului care se sincronizează la barele
centralei electrice atunci când sunt îndeplinite condiţiile sincronizării precise.
Timpul constant de anticipare poate fi reglat între 0,3  0,5 sec . în funcţie
de constanta de timp a întrerupătorului automat.

2.6.4 Sincronizarea grosieră a generatoarelor

Comparativ cu sincronizarea precisă, sincronizarea grosieră admite


executarea cuplării generatorului care se sincronizează fără îndeplinirea
riguroasă a condiţiilor de sincronizare. Prezenţa reactorilor (bobine de reactanţă)
în prima fază a cuplării reduce şocul curenţilor de egalizare în limite admisibile
pentru siguranţa cuplării la funcţionarea în paralel.
Prin sincronizarea grosieră generatorul poate fi cuplat la funcţionarea în
paralel pentru valori ale defazajului tensiunilor până la valoarea maximă
  1800 electrice şi diferenţe ale frecvenţelor corespunzătoare unei alunecări de
3% .
După cum este cunoscut, la cuplarea în paralel a generatoarelor, în
situaţia în care nu sunt îndeplinite condiţiile de sincronizare apare procesul
tranzitoriu caracterizat de şocul momentan al curentului de egalizare însoţit
de scăderea importantă a tensiunii la barele centralei oscilaţiile ulterioare
ale rotoarelor care produc oscilaţii ale tensiunilor şi curenţilor de egalizare.
Rotoarele generatoarelor execută oscilaţii amortizate unul în raport cu
celălalt, cu perioade egale cu perioada curentului care trece prin reactor.
Oscilaţiile puterii active între generatoare produc frânarea generatorulu i cu
viteza mai mare şi accelerarea celui cu viteza mai mică până la egalizarea
vitezelor în momentul sincronizării.
Valoarea maximă a curentului de egalizare pentru   1800 electrice se
determină cu expresia:
1,8  2  2  U
 şoc 
x d1  x R  x d 2  x r
(2.6.16)
unde: U  U1  U 2 - este tensiunea la bornele generatoarelor
x d1 , x d 2 - reactanţele inductive longitudinale supratranzitorii ale
înfăşurărilor generatoarelor
x R - reactanţa inductivă a reactorului R
x r - reactanţa circuitelor de conectare.
Prin alegerea corespunzătoare a valorii reactanţei reactorului, x R , se
limitează valoarea curentului de şoc până la    3,5  n .
Momentul conectării în paralel trebuie să corespundă unei alunecări
negative, adică turaţia (frecvenţa) generatorului care se cuplează să depăşească
cu puţin turaţia (frecvenţa) generatorului care lucrează. Procedând astfel, în
momentul cuplării generatorului acesta va prelua asupra sa o parte din sarcină. În
caz contrar, dacă cuplare se face la alunecări pozitive, generatorul care se
cuplează trece în regim de motor, supraîncarcă celelalte generatoare care
funcţionează şi poate fi decuplat de protecţia la putere inversă.
Pentru determinarea valorii reactanţei reactorului x R corespunzătoare
limitării curentului de şoc până la valoarea    3,5  n , se neglijează influenţa
procesului supratranzistoriu şi de asemenea rezistenţele înfăşurărilor şi
impedanţa reţelei de conectare. În aceste condiţii din schema simplificată
prezentată în figura 2.6.14, considerând că deviaţia tensiunilor este maximă,
adică   1800 electrice, rezultă următoarele ecuaţii:

Fig. 2.6.14 Schema de principiu (a) şi schema echivalentă la


sincronizarea brută a generatoarelor (b)

d1  d 2   x d1  x d 2  x R 


(2.6.17)
U 01  d1   x d1
(2.6.18)
U 02  d 2   x d 2
(2.6.19)
unde:
d1 , d 2 sunt tensiunile electromotoare ale generatoarelor
 valoarea efectivă a componentei periodice a curentului tranzitoriu
din înfăşurările statorice, la conectarea generatoarelor
x d1 , x d 2 reactanţele inductive tranzitorii longitudinale
U 01 , U 02 tensiunile la bornele generatoarelor în momentul iniţial al cuplării
(la t = 0).
Valoarea curentului în primul moment al conectării se deduce din relaţia
(2.6.12.6):
d1  d 2
 
x d1  x R  x d 2
(2.6.20)
Introducând în relaţia (2.6.18) valoarea curentului determinat cu relaţia
(2.6.20), rezultă tensiunea la bornele generatorului G1 în momentul iniţial al
cuplării:
d1 x d 2  d1 x R  d 2 x d1
U 01 
x d1  x d 2  x R
(2.6.21)
şi pentru cazul în care se consideră d1  d 2 , x d1  x d 2 rezultă:
d1 x R
U 01  U 02 
2x d1  x R
(2.6.22)
Variaţia tensiunii în momentul iniţial t  0 este:
d1  x R x d1
U 0  d1   d1
2x d1  x R x
x d1  R
2
(2.6.23)
Variaţia tensiunii raportată la tensiunea nominală este:
U 0 U 0 x d1
U 0   
Un  d1 x
x d1  R
2
(2.6.24)
Din relaţia (2.6.24) se determină valoarea reactanţei x R în funcţie de variaţia
tensiunii în momentul iniţial:
1  U 0
xR  2 x d1
U 0
(2.6.25)
Calcul valorii reactanţei reactorului, x R rezultă din condiţiile care trebuie să
se realizeze în momentul cuplării generatorului pentru funcţionarea în paralel,
astfel:
U 0  0,2U n ; U0  0,2
(2.6.26)
   3,5  n
(2.6.27)
Reactanţa inductivă a unei bobine fără miez de fier se poate calcula cu
expresia:
k
D
x R   L  10,5 W D   10 9 
2

 B
(2.6.28)
în care:
  2 f - pulsaţia
W - numărul de spire al bobinei
D - diametrul mediu al bobinei, cm
B  2b  h  - perimetrul secţiunii bobinei, cm .
Cel mai mic consum de cupru pentru o valoare dată a reactanţei x R se
h b
asigură atunci când   0,34 k  1 / 2 şi f  50Hz .
D D
Pentru f  50Hz , k  1 / 2, relaţia 2.6.28 devine:

D
W2 D  3,03 x R 10 5
B
(2.6.29)
şi întrucât:
D D 1 1
    0,86
B 2b  h  b h 1,36
2  
D D
(2.6.30)
rezultă: W 2 D  3,35x R  10 5
(2.6.31)
Ultima relaţie permite să se stabilească diametrul şi numărul de spire al
reactorului.
Calculele şi experienţa practică arată că alegerea corespunzătoare a
reactanţei reactorului, cu luarea în considerare a condiţiilor (2.6.26),
(2.6.22.6) şi conectarea generatoarelor când frecvenţa de bătăi este sub
valoarea limită, fb  fb.lim.  3  4Hz , exclude apariţia regimului asincron;
procesul tranzitoriu se termină în circa 1,2  3 sec. ; curentul maxim de
egalizare, căderea de tensiune şi şocul momentelor de frânare şi de accelerare
nu depăşesc valorile admisibile şi nu prezintă pericol pentru generatoarele
care se sincronizează şi care lucrează.
Dacă diferenţa între frecvenţe este peste limita admisibilă, generatorul
care se cuplează intră în regim asincron şi se produc oscilaţii mari de
rotoarelor şi ale curentului de egalizare.
Prezenţa reactorului este necesară numai în primul moment al cuplării.
După trecerea procesului tranzitoriu prezenţa reactorului nu mai este necesară
şi acesta este deconectat din circuitul generatorului.
Sincronizarea grosieră este un procedeu simplu şi uşor de aplicat întrucât
nu impune realizarea riguroasă a condiţiilor de cuplare în paralel. De aceea
acest procedeu este întâlnit frecvent în centralele electrice navale. Neajunsul
metodei sincronizării brute este apariţia la cuplare, pentru scurt timp, a
scăderii tensiunii, şocului curentului de egalizare şi cuplurilor
electromagnetice. De asemenea metoda sincronizării grosiere spre deosebire
de metoda sincronizării precise necesită montarea în TPD a unor aparate
suplimentare: reactoare, întrerupătoare automate, sisteme de bare, care măresc
costurile, dimensiunile şi greutatea TPD.
Schemele de sincronizare grosieră ca şi schemele de sincronizare precisă
au la bază acelaşi principii şi sunt diversificate în funcţie de soluţiile
constructive folosite de firmele care le produc. Ele pot fi realizate cu relee
electromagnetice (cu contacte) sau cu elemente semiconductoare (fără
contacte).
În figura 2.6.15 se prezintă schema de sincronizare grosieră realizată cu
relee electromagnetice.
Pentru sesizarea momentului optim al conectării generatorului care se
sincronizează schema foloseşte un releu diferenţial de frecvenţă. Acest releu
poate fi construit ca aparat de inducţie sau poate fi realizat ca releu electronic cu
semiconductoare. În schema din figura 2.6.15 se foloseşte un releu de tip
inductiv notat cu d 3 . Releul are o înfăşurare de tensiune, d 3  1 , o înfăşurare de
curent, d 3  2 şi un sistem mobil sub forma unui disc prin care se acţionează
contactele releului. Înfăşurarea de tensiune, d 3  1 , se alimentează de la barele
centralei electrice iar înfăşurarea de curent, d 3  2 , este alimentată de tensiunea
de bătăi şi pentru acesta este conectată între fazele similare ale generatorului care
se cuplează şi ale generatorului care funcţionează. Atunci când frecvenţa
tensiunii de bătăi (diferenţa între frecvenţe) este mai mare decât valoarea limită,
interacţiunea dintre câmpurile magnetice ale celor două înfăşurări creează un
moment asupra discului care începe să oscileze. Amplitudinea oscilaţiilor
depinde de valoarea diferenţei între frecvenţe. Pentru valori mari ale diferenţei de
frecvenţe, amplitudinile sunt mici şi oscilaţiile se produc în jurul poziţiei de zero
iar contactele releului nu sunt acţionate. La micşorarea diferenţei dintre
frecvenţe, atunci când frecvenţa generatorului care se cuplează devine apropiată
de a celui care funcţionează, amplitudinea oscilaţiilor creşte şi pentru valori ale
diferenţei între frecvenţe egale cu 0,5  1Hz , contactele releului se închid pentru
un timp scurt şi se dă semnalul pentru conectarea generatorului care se
sincronizează.
Schema permite conectare automată prin sincronizare grosieră a oricăruia
dintre cele două generatoare şi pentru această operaţie este necesar un singur
reactor R .
Considerăm să generatorul G 2 lucrează şi urmează să se conecteze în paralel
generatorul. G 1 .
Pentru conectarea generatorului G 1 se apasă pe butonul „DG-1”. La apăsarea
pe acest buton este alimentat releul d 1 care închide contactele:
d1 6  8, d1 14  16, d1 18  20 prin care sunt conectate înfăşurările releului
diferenţial de frecvenţă, d 3 , la tensiunea barelor şi la tensiunea de bătăi. De
asemenea se închide d1 10  12 prin care se pregăteşte acţionarea
întrerupătorului automat a 3 . Se deschide contactul d1 3  5 şi se interzice
funcţionarea releului d 2 excluzându-se posibilitatea sincronizării simultane.
Pe durata accelerării grupului DG  1 releul diferenţial de frecvenţă d 3
compară frecvenţa generatorului G 1 cu cea a barelor centralei electrice şi la
scăderea diferenţei dintre frecvenţe sub limita 0,5  1Hz releul d 3 îşi închide
contactul şi dă impulsul pentru conectarea generatorului. Pentru aceasta se
închide contactul d 3 2  4, este alimentat întrerupătorul automat a 3 şi prin
închiderea contactului acestuia generatorul este cuplat la reţea prin reactorul R .
Fig. 2.6.15 Schema sincronizării automate grosieră a generatoarelor sincrone

În acelaşi timp cu conectarea reactorului R , prin contactul a 3 2  4 se


alimentează releul de timp d 5 .
Conectarea generatorului la bare prin reactor este necesară numai pe durata
regimului tranzitoriu de sincronizare. Timpul de întârziere la acţionare al releului
d 5 se stabileşte astfel încât să fie acoperitor pentru durata regimului tranzitoriu.
După trecerea acestui timp, releul d 5 anclanşează şi prin închiderea contactului
d 5 2  4 dă impulsul de conectare a întrerupătorului automat a1 . Din acest
moment reactorul R este şuntat şi generatorul G 1 este conectat direct la barele
centralei electrice prin contactele întrerupătorului automat a 1 .
La terminarea cuplării, întrerupătorul automat al generatorului deschide
contactul a 1 3  5 şi se întrerupe alimentarea releului d 1 care la rândul său prin
deschiderea contactelor sale întrerupe alimentarea releului d 3 . De asemenea, se
deschide contactul a 1 7  9, se întrerupe alimentarea întrerupătorului a 3 care
deschide circuitul reactorului R . Schema trece în poziţia de aşteptare şi este
pregătită pentru o nouă funcţionare.
Schema este prevăzută cu blocări pentru a nu permite conectarea simultană a
două generatoare. În cazul deconectării întrerupătoarele automate de către
protecţie nu se produce repetarea automată a conectării.
Pornirea şi accelerarea dieselului până la turaţia nominală se realizează în
timp scurt, circa 60  80 sec. . În acest timp scurt, motorul diesel nu este pregătit
să primească sarcina. Este necesară o perioadă mai mare pentru încălzirea
motorului. Parametrii motorului sunt urmăriţi de un releu de sarcină, S , care
atunci când sunt îndeplinite condiţiile de primire a sarcinii închide contactele
„Sarcina” din schema de sincronizare grosieră şi permite conectarea
generatorului.
În funcţionarea în regim de avarie a centralei, la scăderi şi oscilaţii de
tensiune şi frecvenţă, sincronizarea schemei este prevăzută cu posibilitatea
anulării acţiunii releului de sarcină. În acest scop se închid întrerupătoarele a 5 ,
respectiv a 6 prin care se şuntează contactele releului de sarcină.
Dacă releul de diferenţă de frecvenţă este defect generatorul se poate conecta
la funcţionarea în paralel folosindu-se releul de sarcină ale cărui contacte se
închid numai la turaţia nominală. În această situaţie contactul d 3 2  4 este
şuntat prin închiderea întrerupătorului a 7 .

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Distribitia egala a sarcinii reactive la generatoarele care functioneaza in


paralel se realizeaza prin:
a) reglarea automata a turatiilor motoarelor primare de antrenare a
generatoarelor;
b) reglarea curentilor de sarcina ai generatoarelor care functioneaza in
paralel;
c) reglarea gradului de statism astfel încât acesta să fie acelaşi pentru
generatoarele de aceeaşi putere care functionează în paralel;
d) reglare a frecventei generatoarelor.

2. La functionarea în paralel a generatoarelor pentru menţinerea distribuţiei


echilibrate a sarcinii active, sistemele de reglare automată acţionează asupra:
a) turaţiei motorului primar de antrenare;
b) excitatiei generatorului sincron;
c)consumului de energie electrica;
d)stabilitatii tensiunii generatoarelor

LUCRARE DE VERIFICARE

Prezentaţi procedeele de cuplare în paralel a generatoarelor sincrone navale.

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE

1: c; 2: a.

Unitatea de învăţare nr.3


3. DISTRIBUŢIA ENERGIEI ELECTRICE LA NAVE

3.1 Sisteme de distribuţie a energiei electrice şi reţele electrice


La nave transmiterea energiei electrice de la generatoare la consumatori se
realizează prin sistemul de distribuţie. Acest sistem este destinat pentru
conectarea, deconectarea şi protecţia instalaţiei electrice şi reţelei, reglarea şi
controlul parametrilor electrici ai surselor de energie electrică şi de asemenea
pentru semnalizarea stării aparatelor de conectare precum şi a stării circuitelor
electrice.
Corespunzător acestor funcţii pe care le îndeplinesc sistemele de distribuţie a
energiei electrice, acestea conţin bare conductoare pentru distribuţie, aparate de
conectare, aparate de protecţie, reglare şi semnalizare, precum şi aparate de
măsură.
De regulă, sistemele de distribuţie se clasifică după importanţă, realizare
constructivă şi felul curentului.
După importanţă, sistemele de distribuţie pot fi: tablouri principale de
distribuţie, tablouri secundare de distribuţie, tablouri pentru consumatori
individuali, tablouri de control şi tablouri speciale.
Tablourile principale de distribuţie, TPD, sunt destinate pentru controlul şi
comanda funcţionării generatoarelor electrice şi pentru distribuţia energiei
electrice pe navă.
Tablourile de distribuţie, TD, (secundare) primesc alimentarea de la TPD şi o
distribuie la un grup de consumatori concentraţi într-o zonă determinată de pe
navă.
Tablourile pentru consumatorii individuali asigură comanda şi controlul
funcţionării consumatorilor cu o schemă relativ complicată (de exemplu vinciul
de ancoră).
Tablourile de control sunt destinate pentru controlul de la distanţă a
funcţionării generatoarelor, consumatorilor şi reţelei.
Tablourile speciale (de exemplu tabloul de legătură cu nodul, TLM) sunt
folosite pentru scopuri strict determinate.
După forma constructivă sistemele de distribuţie pot fi în execuţie protejată,
protejată la stropi, protejată la apă sau ermetică. În legătură cu forma
constructivă se precizează că în sistemele electroenergetice navale nu sunt
admise sistemele de distribuţie în execuţie deschisă.
După felul curentului sistemele de distribuţie se împart în sisteme de
distribuţie în curent continuu şi în curent alternativ.
Consumatorii de energie electrică pot primi alimentarea direct de la TPD sau
de la tablouri de distribuţie, TD, conectate pe partea de alimentare la TPD.
De regulă, alimentarea directă de la TPD se face pentru consumatorii a căror
funcţionare asigură mişcarea şi comanda navei precum şi a consumatorilor de putere
mare.
Sistemul de distribuţie al energiei electrice poate fi: magistral, radial şi mixt. În
figura 3.1. sunt prezentate aceste variante.
În sistemul magistral toţi consumatorii primesc alimentarea pe câteva magistrale.
Pe fiecare magistrală sunt conectate tablouri de distribuţie, TD, sau cutii de
conexiuni, CC, de la care se alimentează consumatorii.
Fig. 3.1 Sisteme de distribuţie a energiei electrice:
a) magistral; b) radial; c) mixt

În sistemul radial de distribuţie a energiei electrice consumatorii importanţi şi de


putere mare primesc alimentarea direct din TPD pe cabluri separate iar ceilalţi
consumatori primesc alimentarea de la tablouri secundare de distribuţie conectate cu
cabluri separate la TPD.
Sistemul mixt reprezintă o combinaţie a primelor două. O parte din
consumatori sunt alimentaţi în sistemul radial, iar o altă parte după sistemul
magistral.
Alegerea unuia sau altuia din sistemele de distribuţie a energiei electrice se
face luând în considerare siguranţa în alimentarea cu energie electrică şi
obţinerea unei mase minime pentru reţeaua de cabluri.
Sistemul radial realizează o siguranţă sporită în alimentarea consumatorilor
cu energie electrică. În acest sistem ieşirea din funcţiune a unui cablu separat nu
întrerupe alimentarea celorlalţi. Dezavantajul acestui sistem constă în lungimea
mare a traseelor de cabluri ceea ce duce la mărirea masei cablurilor şi a
costurilor.
În sistemul magistral se scurtează lungimea traseelor de cabluri şi ca urmare
masa de cabluri se micşorează comparativ cu sistemul radial. În schimb, în cazul
acestui sistem, prin deteriorarea unei magistrale o grupă mare de consumatori
rămâne fără alimentare. De asemenea acest sistem exclude posibilitatea comenzii
centralizate a alimentării consumatorilor cu energie electrică.
Sistemul mixt ia în considerare atât avantajele cât şi dezavantajele sistemelor
radial şi magistral.
Alegerea unuia sau altuia din sistemele de distribuţie depinde de destinaţia
navei, puterea instalaţiei electroenergetice, numărul şi dispunerea consumatorilor
de energie electrică. În practică, la nave, sistemul radial este folosit frecvent
datorită avantajului său privind siguranţa alimentării cu energie electrică.
Transmiterea energiei electrice la nave se face pe reţele separate cum ar fi:
- reţeaua de forţă alimentează acţionările electrice ale mecanismelor
sistemelor navale (guvernare, ancorare, incendiu, balast, drenaj, instalaţia
frigorifică şi de încălzire, s.a.) şi ale mecanismelor auxiliare care asigură
funcţionarea instalaţiei de putere a navei (pompe, ventilatoare, compresoare);
- reţeaua de iluminat normal asigură iluminatul general în toate încăperile
având circuite separate pentru iluminatul interior şi exterior, semnalizări şi
lumini distinctive, circuite de prize;
- reţeaua iluminatului de avarie este alcătuită ca şi reţeaua iluminatului
normal dar spre deosebire de aceasta este alimentată de la sursa de avarie şi
asigură iluminatul în locurile prevăzute de registrul de clasificare;
- reţeaua de curenţi slabi cuprinde instalaţiile de telefoane, sonerii,
semnalizări incendiu, telegrafie maşini, axiometre, ş.a.;
- reţeaua staţii radio alimentează aparatura de radiocomunicaţii;
- reţeaua aparatelor electrice de navigaţie alimentează aparatele de navigaţie
(sonde, lochuri, girocompas, radiogoniometru, ş.a.);
- reţeaua pentru aparate şi instalaţii de cambuză (plite electrice, oale sub
presiune, cuptoare electrice, robot de bucătărie, ş.a.)
Numărul reţelelor separate se determină în procesul proiectării şi depinde de
tipul şi destinaţia navei.
În figurile 3.2 şi 3.3 se prezintă alcătuirea de principiu a reţelelor de forţă şi
iluminat naval.
Pentru realizarea reţelelor electrice se utilizează cabluri electrice special
destinate pentru instalarea la nave. Cablurile navale trebuie să fie rezistente la
foc, să împiedice propagarea flăcării, să reziste la produse petroliere şi în general
să respecte prescripţiile registrului de clasificare.
Cablurile navale se execută numai cu conductori multifilari din cupru având
suprafaţa secţiunii cel puţin:
- 1,0mm2 în circuite de comandă şi semnalizări
- 0,5mm2 în circuite de măsură şi semnalizări pentru cabluri cu minim 4
conductoare.
În locurile în care cablurile pot fi supuse deteriorărilor mecanice, se
montează cabluri armate cu o tresă metalică din sârmă de oţel sau cupru.
Fig. 3.2 Schema de principiu, unifilară, a unei reţele de forţă

Cablurile navale se execută cu izolaţie din cauciuc sau masă plastică. La


început s-au folosit cabluri cu izolaţia din cauciuc, ulterior, cauciucul natural
fiind un produs deficitar, s-a trecut la realizarea cablurilor cu izolaţie din masă
plastică.
Notarea cablurilor navale cu izolaţie din masă plastică fabricate la
Electromureş – Târgul sunt:
Simbol CNYY-F cablu naval foarte flexibil fără ecran de protecţie
Simbol CNYYEY-F – cablu naval foarte flexibil cu ecran de protecţie sub
formă de tresă metalică din sârmă de cupru
Exemplu de notare : CNYY-F 3 x 2,5 mm2

Conducte navale de cupru cu izolaţie din PVC foarte flexibile, până la


300V
Simbol: MyffN
Tabelul 3.1
Construcţia Rezistenţa Diametrul
Secţiunea
Nr. de Diametrul minim conductorului exterior
mm2
fire al firului, mm /Km mm
0,75 24 0,20 24,70 3,20
1 32 0,20 18,5 3,40
1,5 30 0,25 12,7 3,60
2,5 49 0,25 7,60 4,65
4 49 0,32 4,71 5,28
6 49 0,40 3,14 6,0
3 84 0,40 1,82 7,70
16 126 0,40 1,16 8,80
25 196 0,40 0,743 3,90
35 266 0,40 0,527 11,90
50 280 0,40 0,368 14,0
Exemplu de notare: MYffN – 2,5

3.2 Reţele electrice de iluminat. Prevederile registrului de clasificare

1. Iluminatul normal
În toate încăperile, locurile şi spaţiile a căror iluminare este importantă pentru
siguranţa navigaţiei, comanda mecanismelor şi instalaţiilor, condiţii de locuit şi
evacuare a pasagerilor şi a echipajului, trebuie montate lămpi de iluminat fixe,
alimentate de la sursa principală de distribuţie.
În figura 3.3 se prezintă un exemplu de organizare a reţelei de iluminat
normal. La secţiile TPD sunt conectate două transformatoare trifazate 380/220 V.
care asigură alimentarea reţelelor de iluminat normal cu tensiunea de linie 220 V.
Cele două transformatoare sunt de aceeaşi putere, unul asigură consumul reţelei
de iluminat normal, cel de al doilea fiind de rezervă. Pentru simplificare, s-au
prezentat în detaliu doar două circuite, considerându-se că este suficient pentru a
înţelege alcătuirea schemei reale care conţine reprezentarea tuturor circuitelor.
Fig. 3.3 Schema de principiu, unifilară, a unei reţele de iluminat normal
Pentru a asigura distribuţia alimentării iluminatului de la sursă se folosesc
tablouri secundare de distribuţie şi doze de ramificaţie. Plecările circuitelor din
tablourile secundare sunt echipate, pentru protecţie, cu întrerupătoare automate
bipolare.
Reţeaua de iluminat normal conţine circuite separate pentru: iluminatul
general, iluminatul local, prize. În acest fel, la deconectarea unei reţele ca urmare
a acţiunii protecţiei, de exemplu iluminatul general, rămân în funcţiune
iluminatul local şi prizele.
Corpurile de iluminat, instalate în încăperile şi spaţiile unde este posibilă
deteriorarea globurilor, trebuie să fie protejate cu grătare de protecţie.
În încăperile sau locurile iluminate cu tuburi fluorescente, în care se află părţi
vizibile ale mecanismelor în rotaţie, trebuie să se ia măsuri pentru înlăturarea
efectului stroboscopic. O astfel de măsură ar putea fi combinarea iluminatului
fluorescent cu iluminatul incandescent.
Încăperile de acumulatoare şi alte încăperi cu pericol de explozie se
iluminează cu corpuri de iluminat în execuţie „antiex”.
Iluminatul coridoarelor, compartimentului maşini, tunelurilor liniilor de axe,
trebuie să fie alimentate prin cel puţin două circuite independente având
corpurile de iluminat astfel dispuse încât să se asigure un iluminat uniform în
cazul căderii unui circuit.
Corpurile de iluminat local în încăperile de locuit precum şi prizele de curent
trebuie să fie alimentate de la tablou prin circuite separate, altele decât circuitul
de alimentare a iluminatului general.
Corpurile de iluminat fixe din magaziile de mărfuri trebuie să fie alimentate
de la un tablou de distribuţie separat.
În toate circuitele de iluminat trebuie să se utilizeze întrerupătoare bipolare.
În încăperile de locuit şi de serviciu uscate, se admit întrerupătoare monopolare
pentru un curent de maxim 6A.
Pentru iluminatul exterior, se va prevedea un dispozitiv de deconectare
centralizat, plasat în timonerie sau alt post de cart permanent.

2. Iluminatul portativ
Pentru iluminatul portativ se folosesc tensiunile considerate nepericuloase, de
12V curent alternativ şi 24V curent continuu.
Prizele pentru iluminatul portativ trebuie să fie instalate cel puţin în
următoarele puncte:
- pe punte, în apropierea vinciului de ancoră;
- încăperea girocompasului;
- încăperea convertizoarelor instalaţiei de radio;
- încăperea instalaţiei de cârmă;
- încăperea agregatului de avarie;
- compartimentele de maşini;
- spatele tabloului principal de distribuţie;
- tunelul arborelui port-elice;
- timonerie;
- cabina radio;
- zona lochului şi a sondei ultrason.
Prizele alimentate cu tensiuni diferite trebuie să fie de construcţie diferită
care să
excludă posibilitatea de a introduce fişa pentru o anumită tensiune la o tensiune
mai mare.

3. Iluminatul de avarie
În cazul scoaterii din funcţiune a centralei electrice şi dispariţia tensiunii la
tabloul principal de distribuţie, se cupleaază automat iluminatul de avarie
alimentat de la sursele de avarie (baterie de acumulatoare sau grup diesel-
generator de avarie).
Sursele de avarie trebuie să asigure alimentarea concomitentă timp de 18 ore
a luminatului de avarie.
Iluminatul de avarie asigură iluminarea pentru:
- toate coridoarle, scările şi ieşirile din încăperile de locuit şi de serviciu
precum şi în cabinele lifturilor de pasageri;
- încăperile de maşini şi agregate generatoare;
- toate posturile de comandă precum şi la tablourile de distribuţie
principale şi de avarie;
- încăperea diesel-generatorului de avarie;
- timonerie;
- camera hărţilor şi staţia radio;
- locurile de păstrare a inventarului de avarie;
- compartimentul cârmei;
- încăperea girocompasului;
- cabinetele medicale;
- felinarele de navigaţie.
Corpurile de iluminat de la iluminatul principal se pot folosi şi pentru
iluminatul
de avarie fiind prevăzute în acest caz cu lămpi suplimentare conectate la sursa
de avarie.
Pe circuitele iluminatului de avarie nu se montează întreruptoare.

3.3 Calculul reţelelor electrice

Calculul pentru alegerea secţiunii cablului de alimentare cu energie electrică


a unui consumator trebuie să răspundă la două cerinţe: încălzirea cablului să nu
depăşească limita admisă şi căderea de tensiune pe cablu să corespundă de
asemenea unei limite admisibile.
Depăşirea încălzirii duce la îmbătrânirea izolaţiei şi scurtarea duratei de
funcţionare a cablului iar depăşirea căderii de tensiune admisă înseamnă scăderea
tensiunii la barele consumatorului ceea ce are o influenţă dăunătoare asupra
funcţionării acestuia.
Pentru realizarea acestor cerinţe ordinea este următoarea: se alege secţiunea
cablului din punct de vedere al încălzirii admisibile după care se calculează
căderea de tensiune şi se verifică înscrierea acesteia în limitele admise. În situaţia
în care se depăşeşte limita admisă se majorează secţiunea cablului aleasă iniţial
până la obţinerea valorii admise pentru căderea de tensiune.
În prima etapă se determină curentul de calcul.
Pentru cablul de conectare a generatorului la barele TPD curentul de calcul se
consideră curentul nominal şi se determină cu relaţiile:
a) pentru curent continuu:
PGn  103
I Gn  A (3.1)
U Gn

b) pentru curent alternativ:


PGn  103
I Gn  A (3.2)
3U Gn cos  n

în care: PGn - puterea nominală a generatorului, kw


U Gn - tensiunea nominală a generatorului, V
cos  n - factorul de putere nominal.
Curenţii de calcul pentru cablurile care conectează consumatorii individuali
la TPD se determină cu relaţiile:
a) pentru curent continuu:
Pc.nom. k s  103
I A (3.3)
Un

b) pentru curent alternativ trifazat:


Pc.nomk s  103
I A (3.4)
3U n  cos  c.nom

în care: Pc.nom. - puterea nominală la axul motorului electric, kw


U n - tensiunea nominală a reţelei, v
cos  c.nom - factorul de putere nominal al consumatorului
 - randamentul consumatorului
k s - factorul de încărcare al consumatorului.

Curentul de calcul al cablului care alimentează o magistrală la care sunt


conectaţi n consumatori (figura 3.4) se determină cu relaţiile:

a) pentru curent continuu:


n
I calc.  k0 Ii (3.5)
 n 1

b) pentru curent alternativ:


n n
I calc.

 k0 I
i 1
2
ai   I 2ri
n 1
(3.6)
unde: I i - curentul consumatorului de ordinul i
I ai - curentul activ al consumatorului de ordinul i
I ri - curentul reactiv al consumatorului de ordinul i
k 0 - coeficient de simultaneitate
n - numărul consumatorilor alimentaţi de magistrală
În etapa a IIa, în funcţie de valoarea curentului de calcul, se alege secţiunea
din punct de vedere al încălzirii admisibile. În tabelul 3.3 este dată, după registrul
de clasificare, încărcare admisibilă de lungă a cablurilor şi conductoarelor.
Încărcările admisibile date de tabelul 3.3 sunt pentru condiţiile în care cablul
are un singur conductor, funcţionarea lui este de lungă durată iar temperatura
mediului ambiant este 45oC. Ca urmare, pentru condiţiile concrete de folosire a
cablului trebuie să se introducă factori de corecţie.
Sarcinile de curent admisibil pentru cablurile cu 2, 3 şi 4 conductoare se
determină prin micşorarea încărcării menţionate în tabelul 3.3 pentru secţiunea
respectivă cu ajutorul următorilor coeficienţi de corecţie.
- 0,85 pentru cabluri cu două conductoare
- 0,7 pentru cabluri cu 3 şi 4 conductoare.
Tabelul 3.2 Încărcarea admisibilă de lungă durată a cablurilor şi conductoarelor cu
izolaţii din diferite materiale, pentru temperatura mediului ambiant de 45oC

Încărcarea de lungă durată a cablurilor şi


Secţiunea
nominală conductoarelor (A) pentru temperatura izolaţiei ( oC)
a Policlorura de Cauciuc
Policlorura de Cauciuc Cauciuc
conductorului vinil termo- etilenoprpile
vinil (PVC) butilic siliconic
rezistentă nic
+60oC o +80oC o +95oC
+75 C +85 C
1 2 3 4 5 6
1,0 8 13 15 16 20
1,5 12 17 19 20 24
2,5 17 24 26 28 32
4,0 22 32 35 38 42
6,0 29 41 45 48 55
3,0 40 57 63 67 75
16,0 54 76 84 90 30
25,0 71 30 13 120 135
35,0 87 125 140 145 165
50.0 35 150 165 180 200
70,0 135 190 215 225 255
95.0 165 230 260 275 310
120,0 190 270 300 320 360
150,0 220 33 340 365 410
185,0 250 350 390 415 470
Încărcarea de lungă durată a cablurilor şi
Secţiunea
nominală conductoarelor (A) pentru temperatura izolaţiei ( oC)
a Policlorura de Cauciuc
Policlorura de Cauciuc Cauciuc
conductorului vinil termo- etilenoprpile
vinil (PVC) butilic siliconic
rezistentă nic
+60oC o +80oC o +95oC
+75 C +85 C
240,0 290 415 460 490 -
300,0 335 475 530 560 -

De asemenea trebuie avut în vedere că la aşezarea cablurilor în trasee


condiţiile de răcire se înrăutăţesc. De aceea pentru a evita încălzirea cablurilor
este necesar să se reducă norma de încărcare comparativ cu norma admisă pentru
un cablu. Practic problema se rezolvă prin majorarea curentului de calcul al
cablului în funcţie de configuraţia traseelor de cabluri, astfel:
I calc
I calc.  (3.7)
k1
în care: Icalc – curentul de calcul pentru un cablu
k1 – coeficientul subunitar care ţine seama de dispunerea
traseelor de cabluri pe mai multe rânduri: k 1  0,6 pentru 3
rânduri; k 1  0,8 pentru două rânduri; k 1  0,9 pentru un rând.
Dacă temperatura mediului înconjurător este diferită de 45oC încărcările
admisibile date în tabelul 3.3 se corectează cu un coeficient k   1 pentru
temperaturi   45o C , k   1 pentru temperatura   45o C si k   1 pentru
temperaturi   45o C . În tabelul 3.4 sunt date valorile coeficientului de corecţie
pentru recalcularea sarcinilor admisibile în funcţie de temperatura mediului
ambiant.
Pentru consumatorii care funcţionează în regim de scurtă durată sau
intermitent de scurtă durată încălzirea cablurilor este mai mică decât în regimul
de lungă durată luat în calcul la stabilirea încărcărilor admisibile din tabelul 3.3.
Ca urmare la calculul cablurilor se introduc coeficienţi de corecţie care permit
majorarea încărcării admisibile pentru regimurile de scurtă durată şi intermitent
de scurtă durată. În tabelul 3.5 se dau valorile acestor coeficienţi în funcţie de
regimul de lucru pentru cablurile cu înveliş din tresă metalică şi fără tresă
metalică.

Tabelul 3.4 Valorile coeficientului de corectare pentru temperatura mediului ambiant

Temperatura Coeficienţii de corecţie pentru temperatura


Nr. limită a mediului ambiant
crt. conductorului
Co 35 C 40 C 45 C 50 C 55 oC 60 oC 65 oC 70 oC 75 oC 80 oC 85oC
o o o o
Temperatura Coeficienţii de corecţie pentru temperatura
Nr. limită a mediului ambiant
crt. conductorului
Co 35 C 40 C 45 C 50 C 55 oC 60 oC 65 oC 70 oC 75 oC 80 oC 85oC
o o o o

1 60 1,29 1,15 1,00 0,82 - - - - - - -


2 65 1,12 1,22 1,00 0,87 0,71 - - - - - -
3 70 1,18 1,3 1,00 0,89 0,77 0,63 - - - - -
4 75 1,15 1,08 1,00 0,91 0,82 0,71 0,58 - - - -
5 80 1,13 1,07 1,00 0,93 0,85 0,76 0,65 0,53 - - -
6 85 1,12 1,06 1,00 0,94 0,87 0,79 0,71 0,61 0,50 - -
7 90 1,1 1,05 1,00 0,94 0,88 0,82 0,74 0,67 0,58 0,47 -
8 95 1,1 1,05 1,00 0,95 0,89 0,84 0,77 0,71 0,63 0,55 0,45

Tabelul 3.5 Coeficienţii de corecţie pentru cablurile şi conductoarelor


cu înveliş metalic şi fără înveliş metalic

Secţiunea nominală Regim intermitent


Funcţionare de scurtă durată
a conductorului de scurtă
mm2 DA 40% 30 min. 60 min.
1 2 3 4
1,5 1,24 / 1,09 1,06 / 1,06 1,06 / 1,06
2,5 1,26 / 1,09 1,06 / 1,06 1,06 / 1,06
2,5 1,27 / 1,3 1,06 / 1,06 1,06 / 1,06
4 1,30 / 1,14 1,06 / 1,06 1,06 / 1,06
6 1,33 / 1,17 1,06 / 1,06 1,06 / 1,06
3 1,36 / 1,21 1,08 / 1,06 1,06 / 1,06
16 1,40 / 1,26 1,09 / 1,06 1,06 / 1,06
25 1,42 / 1,30 1,12 / 1,07 1,06 / 1,06
35 1,44 / 1,33 1,14 / 1,07 1,07 / 1,06
50 1,46 / 1,37 1,17 / 1,08 1,08 / 1,06
70 1,47 / 1,40 1,21 / 1,09 1,09 / 1,06
95 1,49 / 1,42 1,25 / 1,12 1,11 / 1,07
120 1,50 / 1,44 1,28 / 1,14 1,12 / 1,07
150 1,51 / 1,45 1,32 / 1,17 1,14 / 1,09
185 - 1,36 / 1,20 1,16 / 1,09
240 - 1,41 / 1, 24 1,18 / 1,3
300 - 1,46 / 1,28 1,20 / 1,12
Notă: Cifrele din stânga sunt pentru cablurile cu înveliş
metalic iar cele din dreapta , fără înveliş metalic.

După alegerea secţiunii cablului în funcţie de încălzire (încărcarea admisă) se


calculează căderea de tensiune şi se verifică înscrierea acesteia în limita admisă.
Conform prevederilor regimului de clasificare pierderea de tensiune pe cablurile
care leagă generatoarele cu tabloul principal de distribuţie nu trebuie să
depăşească 1% din tensiunea nominală iar pierderea de tensiune între barele TPD
şi orice punct al instalaţiei, în condiţii normale de lucru, nu trebuie să depăşească
6% din tensiunea nominală. Pentru consumatorii alimentaţi din baterii cu
tensiunea nominală până la 50V această limită poate fi mărită până la 3%. În
circuitele felinarelor de navigaţie poate fi redusă limita pierderii de tensiune în
scopul asigurării caracteristicii de iluminare necesară.
Cablurile prin care se alimentează electromotoarele de curent alternativ cu
pornire directă trebuie să fie calculate astfel încât căderea de tensiune la barele
motorului electric, în momentul pornirii, să nu depăşească 25% din tensiunea
nominală.
Pentru reţelele de curent continuu pierderea de tensiune se determină cu
relaţia:
2IR 2I  l
U  100%  2 100% (3.8)
Un Un   S

în care:
I– curentul de sarcină, A
R – rezistenţa unui conductor, 
Un – tensiunea nominală a reţelei, V
l – lungimea cablului, m
s – secţiunea conductorului, mm2
m
γ-conductivitatea cuprului. La temperatura mediului 65oC   48 .
mm 2
Relaţia 3.8 poate fi stabilită şi în funcţie de putere, astfel:
2.  P  l  10 5
U  % (3.9)
U 2n    s

unde: P  IU n  10 3 este puterea în kW, transmisă pe o porţiune de reţea.


În cazul în care magistrala de alimentare se compune din mai multe porţiuni
în serie (figura 3.4), atunci pierderea de tensiune se determină cu relaţia:
 2I l 2I l 2I l  100 2  100 n l i
U   1 1  2 2  ....  n n
  sn 

U %   Ii
U n  i 1 s i
 1s s 2  n
(3.10)
unde: I1 , I 2 ,...I n - sunt curenţii consumatorilor alimentaţi de
magistrală.
l1 , l 2 ,...l n - lungimile porţiunilor de magistrală
s1 , s 2 ,...s n - secţiunile cablurilor de alimentare.
În reţelele de curent alternativ, pentru consumatorii cu factorul de putere
diferit de unu, calculul pierderilor de tensiune se face cu luarea în considerare
atât a rezistenţei cât şi a reactanţei cablului. În figura 3.5 se prezintă diagrama
fazorială de determinare a pierderii de tensiune pentru o linie monofazată având
sarcina I şi factorul de putere cos  .

Fig. 3.4 Magistrală de alimentare

Fig. 3.5 Diagrama fazarială de determinare a pierderii de tensiune pe o


linie monofaată de curent alternativ

Pe diagramă cu U1 si U 2 sunt notaţi fazorii tensiunilor de la începutul şi de


la sfârşitul liniei de alimentare.
Dacă r şi x sunt rezistenţa şi reactanţa cablului de alimentare, atunci căderea
de tensiune pe rezistenţă este 2Ir , iar căderea de tensiune pe reactanţă este
fazorul 2 jIx orientat perpendicular pe direcţia fazorului I .
Căderea de tensiune  U este egală cu suma geometrică a căderilor de tensiune
pe rezistenţă şi pe reactanţă, adică:
 U  U1  U 2  2Ir  2 jIx
(3.11)
Spre deosebire de căderea de tensiune, pierderea de tensiune reprezintă
diferenţa aritmetică dintre tensiunile U1 şi U2. Această diferenţă este reprezentată
pe diagramă de segmentul de dreaptă AF (pentru determinarea punctului F din
punctul 0 se trasează un arc de cerc cu raza egală cu U2 care intersectează fazorul
U1 în punctul F).
Ducând perpendiculare din punctele B şi C pe dreapta OA se observă că
tensiunea la sfârşitul liniei U2, egală ca mărime cu segmentul OF, se poate
aproxima ca mărime cu segmentul OD., OF  OD .
Aproximând AF  AD rezultă:
DE  2Ir cos  si AE  2Ix sin 
şi se poate scrie:
U  U1  U 2  2Ir cos   x sin 
(3.12)
sau în procente:
U1  U 2 2I( r cos   x sin )
U  100%  100%
Un Un
(3.13)
Relaţia (3.13) exprimă pierderea de tensiune în curent alternativ monofazat.
Pierderea de tensiune pe fiecare fază în sisteme de curent alternativ trifazat se
determină cu relaţia se determină cu relaţia:
3I(r cos   x sin )
U l  100%
U ln
(3.14)
După determinarea pierderii de tensiune se compară rezultatul obţinut cu
valoarea admisibilă. Dacă valoarea pierderii de tensiune este sub limita admisă,
cablul se consideră bine ales. În cazul în care este depăşită limita admisă se alege
cablul cu secţiunea imediat superioară şi se repetă calculul până la realizarea unei
pierderi de tensiune pe cablu mai mică sau cel mult egală cu limita admisibilă.

3.4 Tablouri de distribuţie a energiei electrice.


Tablourile de distribuţie a energiei electrice reprezintă construcţii metalice în
care se montează aparate de conectare, reglare, măsură, protecţie şi semnalizare.
Corpul tabloului are carcasă şi capac care asigură protecţia oamenilor la
atingerea părţilor conductoare de curent. Execuţia tabloului, în funcţie de locul în
care este amplasat pe navă, poate fi protejată la picături, protejată la stropi sau
ermetică.
Aparatele de măsură se montează la înălţimea de 1,5 – 1,8 faţă de nivelul
punţii, mânerele întrerupătoarelor la înălţimea maximă 1,8 m şi minimă 0,3 m de
nivelul punţii, secţiunea minimă a conductoarelor de conexiuni este de 0,5mm2,
distanţa între părţile conductoare fără izolaţie trebuie să fie 6 la 12 mm pentru
tensiuni până la 500V.
Tabloul principal de distribuţie, TPD are de regulă o lungime de câţiva
metri. Pentru montaj se realizează pe secţii şi anume: generatoare, distribuţie,
comandă, alimentare de la mal.
Numărul secţiilor generatoare este egal cu numărul generatoarelor. Numărul
secţiilor de distribuţie este determinat de numărul întrerupătoarelor automate de
alimentare a liniilor conectate direct la TPD. În compunerea TPD se prevede în
unele cazuri, o secţie de comandă şi o secţie de alimentare de la mal.
Secţiile generatoarelor sunt destinate pentru controlul parametrilor electrici,
protecţie şi comandă a distribuţiei energiei electrice de la barele TPD la
consumatorii conectaţi direct la TPD sau la tablouri secundare de distribuţie, TD.
Secţia alimentării de la mal este destinată pentru controlul, protecţia şi
comanda alimentării cu energie electrică de la mal. De asemenea, în anumite
situaţii, prin aceiaşi secţie se poate transmite energie electrică de la TPD la
consumatori aflaţi la mal.

Fig. 3. 6 Vederea generală a unui TPD


Secţiile generatoare se dispun de regulă la mijlocul TPD. În cazul în care se
foloseşte o secţie de comandă, aceasta se instalează în centru având de o parte şi de
cealaltă parte dispuse secţiile generatoare. Secţiile de distribuţie se află în stânga şi
în dreapta generatoarelor. Secţia de alimentare de la mal ocupă de regulă una din
extremităţile TPD. Scheme structurale ale TPD sunt prezentate în figurile 1.4 şi
1.5. În figura 3.6 se prezintă o vedere generală a unui TPD.
Pe secţiile generatoarelor se montează aparate de măsură pentru controlul
curentului, tensiunii, frecvenţei şi puterii obţinute de la generator, întrerupătorul
automat de cuplare a generatorului la bare, aparate care asigură protecţia
generatorului (scurtcircuit, suprasarcină, putere inversă, protecţie diferenţială la
scurtcircuite interioare.) De asemenea se montează comutatoare pentru reglarea
frecvenţei şi pentru alimentarea excitaţiei generatorului de la o sursă de curent
continuu, aparatul pentru sincronizare automată şi lămpile de sincronizare
menţinute ca rezervă pentru sincronizarea manuală.
Ampermetrele generatoarelor se conectează prin comutator care asigură
măsurarea curenţilor pe cele trei faze. Voltmetrele cu comutator de asemenea
permit măsurarea tensiunilor de linie şi de fază.
Uneori pe secţiile generatoarelor se montează şi câteva întrerupătoare automate
pentru alimentare unor consumatori de putere mare.
Pe secţia alimentării de la mal se montează întrerupătorul automat pentru
cuplarea alimentării, aparate pentru controlul sarcinii, tensiunii şi frecvenţei. De
asemenea se montează un aparat pentru controlul succesiunii fazelor astfel încât
la cuplare succesiunea fazelor alimentării de la mal să fie aceeaşi cu cea a
centralei electrice a navei.
Secţiile de distribuţie sunt echipate de regulă cu siguranţe cu mare putere de
rupere , MPR, şi întrerupătoare automate care asigură cuplarea la TPD a
alimentării consumatorilor individuali sau a tablourilor secundare de distribuţie,
TD. Întrerupătoarele automate sunt acţionate manual şi presupune intervenţia
operatorului pentru cuplarea şi decuplarea consumatorilor.
O altă variantă de echipare a plecărilor din TPD este realizată sub forma unor
blocuri pentru fiecare circuit de plecare echipate fiecare cu siguranţe, contactor,
relee termice, butoane de comandă şi lămpi de semnalizare. Acest sistem ocupă
mai mult spaţiu în TPD dar prezintă avantajul că permite conectarea şi
deconectarea consumatorilor atât local, de la TPD, cât şi de la distanţă.
Pentru iluminare, în afara iluminării generale din compartiment, se prevede
iluminatul local de la barele TPD.
Tablouri de distribuţie
Pentru a reduce numărul plecărilor din TPD şi pentru scurtarea traseelor de
cabluri se utilizează tablouri de distribuţie care primesc alimentarea de la TPD şi
care la rândul lor alimentează un grup de consumatori. De regulă consumatorii
conectaţi la un tablou de distribuţie sunt în apropierea acestuia. Pe navele cu
mulţi consumatori, tablourile de distribuţie sunt astfel organizate încât asigură
alimentarea consumatorilor de acelaşi fel (tablou ventilaţie, tablou pompe ş.a.).
În sistemele electroenergetice navale se folosesc tablouri de distribuţie în
care plecările spre consumatori pot fi echipate cu: siguranţe; siguranţe şi
întrerupătoare; întrerupătoare automate; siguranţe, contactoare şi relee termice.
În figura 3.7 se prezintă schemele de principiu ale acestor variante.
Fig. 3.7 Scheme de principiu ale tablourilor de distribuţie:
a) cu siguranţe; b) cu siguranţe şi întrerupătoare;
c) cu întrerupătoare automate; d) cu siguranţe, contactoare şi relee termice

La alegerea tipului de tablouri de distribuţie se au în vedere condiţiile


concrete ale sistemului electroenergetic: selectivitatea protecţiei, posibilitatea de
deconectare a aparatelor, împărţirea reţelei, necesitatea centralizării comenzii,
depărtarea tablourilor de distribuţie de consumatorii de energie electrică, preţ de
cost, gabarite, masă, ş.a.
Tablourile de distribuţie se împart de asemenea în monofazate, trifazate, de
curent continuu şi de curent alternativ pentru diferite tensiuni. Construcţia
tablourilor cunoaşte o largă diversificare. În prezent, pentru tablouri de
distribuţie s-a realizat o gamă largă de cutii tipizate care permit aranjarea oricărui
tablou pentru orice gabarit şi configuraţie.
Alegerea aparatelor electrice
Siguranţa funcţionării sistemelor electroenergetice navale depinde de
alegerea corectă a aparatelor electrice din compunerea sistemului.
Aparatele electrice, în funcţie de schema adoptată pentru sistemul energetic,
se aleg din cataloagele firmelor furnizoare. Având în vedere condiţiile specifice
existente la bordul navelor este obligatoriu ca pentru toate echipamentele
electrice alese să existe precizarea că sunt în execuţie navală, adică construcţia şi
încercările la care au fost supuse sunt avizate de registrul de clasificarea navelor
şi îndeplinesc condiţiile privind: temperatura mediului, umiditate, înclinare de
lungă durată şi de scurtă durată, vibraţii, ş.a.
Tipul constructiv al aparatului se alege în funcţie de locul de instalare pe
navă. Dacă aparatul se montează în tablou, pupitru, ş.a.m.d. atunci el poate fi în
execuţie deschisă iar, dacă se instalează individual, atunci aparatul trebuie să
aibă un înveliş exterior (corp) în dependenţă de locul de instalare pe navă.
Alegerea aparatelor se face în funcţie de caracteristicile lor tehnice de bază:
felul curentului, frecvenţa, tensiunea şi curentul nominal. Pentru alegerea
oricărui aparat este necesar să se îndeplinească două condiţii:
U n  U serv
(3.15)
I n  I serv
(3.16)
unde: U n , I n - corespund tensiunii şi curentului nominal.
U serv. , I serv - tensiunea şi curentul de serviciu (de lucru) al aparatului în
schema de conectare dată.

Prima condiţie este necesară pentru a evita deteriorarea izolaţiei electrice a


aparatului, iar a doua condiţie este necesară pentru a evita încălzirea aparatului
peste limitele admise.
Tensiunea şi curentul de serviciu (de lucru) se determină pe baza calculului
schemei electrice în care este montat aparatul electric.
Tensiunea şi curentul nominal sunt caracteristici tehnice ale aparatelor şi sunt
date în catalogul firmei furnizoare.
La alegerea aparatelor electrice, în afara condiţiilor general valabile, (relaţiile
3.15 şi 3.16); este necesar să se aibă în vedere şi datele specifice de lucru ale
fiecărui aparat.
La alegerea siguranţelor se începe cu alegerea curentului nominal al
fuzibilului. În cazul folosirii siguranţelor pentru protecţia reţelelor de iluminat,
încălzit, ş.a. fuzibilul se alege din condiţia:
I fuzibil  I serv.
(3.17)
Atunci când siguranţele sunt folosite pe circuitul de alimentare a unui motor
electric, alegerea fuzibilului se face după condiţia:
I fuzibil  KIserv.
(3.18)
Dacă circuitul protejat cu siguranţe este folosit pentru alimentarea a n
motoare electrice, relaţia 3.18 devine:
n 1
I fuzibil  K 0  I i.  KIserv.
i 1
(3.19)
n 1
unde: K 0  I i - suma curenţilor de serviciu ai motoarelor electrice (fără
i 1
unul care are curentul cel mai mare) cu luarea în calcul a
coeficientului de simultaneitate , K0.
Iserv - curentul de serviciu (de lucru) al motorului electric care se
porneşte.
K- factor care ia în considerare regimul de pornire al motorului
electric.
Valoarea factorului K pentru motoare electrice de curent continuu şi motoare
asincrone fazice care folosesc reostat de pornire este:
- K=1 pentru puteri mici şi medii
- K=1,5 pentru puteri mari.
Pentru motoarele asincrone cu rotor în scurtcircuit cu pornire directă, pentru
factorul K se adoptă următoarele valori:
- K=2,5 pentru motoare cu porniri rare şi durata acceleraţiei 5-3s
- K=3 pentru motoare cu porniri dese şi durata acceleraţiei până la 40s.
După alegerea fuzibilului se alege tipul constructiv de siguranţă şi după aceea
se verifică capacitatea de rupere în situaţia producerii unui scurtcircuit. Tipurile
constructive de siguranţe se deosebesc între ele în funcţie de valoarea maximă a
curentului pentru fuzibil şi capacitatea de rupere.
Verificarea siguranţei la capacitatea de rupere în cazul producerii unui
scurtcircuit se face din condiţia:
işoc .calc.  işoc .admis
(3.20)
unde: işoc. calc. - este valoarea calculată a curentului de şoc la scurtcircuit.
işoc admis - valoarea admisă a curentului de scurtcircuit pentru tipul de
siguranţă aleasă (se obţine din catalog).

Alegerea întreruptoarelor automate se face asemănător cu alegerea


siguranţelor.
La început se alege curentul nominal. De exemplu tipul de întrerupător
automat USOL 30 este realizat pentru o gamă a curenţilor nominali de la câţiva
amperi până la 30A. Alegerea curentului nominal se face cu respectarea condiţiei
:
I n  I serv
(3.21)
în care: In – curentul nominal al aparatului
Iserv – curentul de serviciu determinat din schema calculată

După alegerea curentului nominal se stabileşte valoarea corespunzătoare


pentru curentul de declanşare în zona scurtcircuitului astfel încât să se excludă
declanşarea falsă a întrerupătorului automat la şocul curentului de pornire, după
condiţia:
I decl.s.c.  1,2I p.motor
(3.22)
unde: Idecl.s.c. – curentul de deconectare la scurtcircuit
Ip.motor – curentul de pornire al motorului electric.

Pentru protecţia la suprasarcină este necesar să se regleze caracteristica timp-


curent a întrerupătorului automat pentru un timp care depăşeşte de 2 – 3 ori
timpul de pornire al motorului electric (de regulă durata acestuia se consideră
2s).
În continuare se verifică capacitatea de rupere a întrerupătorului automat,
după relaţia:
i soc.calc.  i soc.admis
(3.23)
I .calc.  I .admis
(3.24)
unde: işoc.calc. - curentul de şoc la scurtcircuit (rezultat din calculul
reţelei)
işoc.admis - valoarea admisă a curenţilor de şoc (după catalog)
Icalc - valoarea efectivă de calcul a curentului de scurtcircuit
Iadmis - valoarea efectivă admisă de aparat în momentul apariţiei
arcului electric.

Contactoarele, ca aparate de comandă de la distanţă pentru conectarea şi


deconectarea circuitelor electrice, sunt folosite, de asemenea, frecvent în
sistemele electroenergetice navale. La alegerea contactoarelor, pe lângă alte
criterii, se are în vedere numărul contactelor normal închise şi normal deschise,
principale şi auxiliare, necesare pentru schema dată. În funcţie de valoarea
curentului de rupere sunt contactoare cu şi fără dispozitive de stingere a arcului.
În primul caz contactorii pot asigura ruperea curenţilor a căror valoare poate
depăşi de 3 ori valoarea nominală.
Pornitorii magnetici sunt de asemenea folosiţi pe scară largă la nave pentru
pornirea, oprirea, protecţia la suprasarcină şi scurtcircuite a motoarelor electrice
asincrone în scurtcircuit. Alegerea tipului şi mărimii pornitorului magnetic este
în dependenţă de tensiunea şi puterea motorului electric.
La alegerea aparatelor de măsură trebuie să se aibă în vedere poziţia de lucru
(orizontală sau verticală), clasă de precizie, destinaţia, execuţia constructivă şi
domeniul de măsură. Scala ampermetrelor, waltmetrelor, trebuie să depăşească
valoarea nominală măsurată cu 120 – 150% iar pentru voltmetre cu 120%.
Împreună cu aparatul de măsură se aleg şunturile sau transformatoarele de
măsură.
Toate aparatele de măsură sunt realizate pentru a suporta suprasarcini mari de
scurtă durată; de exemplu ampermetrele suportă un şoc de 3 ori valoarea
nominală a curentului timp de 5 secunde. De aceea, pentru aparatele de măsură,
nu reprezintă un pericol curenţii de pornire sau de scurtcircuit.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Pentru alegerea oricărui aparat este necesar să se îndeplinească condițiile:


a) In ≥ Iserv; fn ≥ fserv;
b) Un ≥ Userv; cosφn ≥ cosφserv;
c) Un ≥ Userv; In ≥ Iserv.

2. Pierderea de tensiune pe fiecare fază în sisteme de curent alternativ


trifazat se determină cu relaţia se determină cu relaţia:
2IR 2I  l
a) U  100%  2 100%
Un Un   S
3I(r cos   x sin )
b) U l  100%
U ln
c) U  U1  U 2  2Ir cos   x sin 

LUCRARE DE VERIFICARE
Explicați modul de alegere a siguranțelor fuzibile pentru protecția la scurtcircuit
a electromotoarelor.

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE


1. c); 2. b).

Unitatea de învăţare nr. 4


ACŢIONAREA ELECTRICĂ A MECANISMELOR NAVALE DE
PUNTE

CUPRINS
4.1 Rolul şi elememntele principale ale instalaţiei de ancorare. Diagramele de
sarcină şi alegerea electromotoarelor de acţionare.
4.2 Scheme electrice de comandă cu controler a acţionării cabestanelor de
ancoră în curent alternativ
4.3 Schema electrică de comandă a acţionării cabestanului de ancoră cu relee
şi contactoare pentru motor asincron
4.4 Regimul de funcţionare pentru vinciurile de încărcat. Scheme electrice de
comandă cu controler a acţionării vinciurilor de încărcat în curent
alternativ.
4.5 Scheme electrice de comandă a acţionării vinciurilor de încărcat
(macarale) cu relee şi contactoare pentru motoare asincrone.

OBIECTIVE

- de a defini rolul şi elementele principale ale instalaţiilor de punte;


- de a explica funcţionarea instalaţiilor de punte, având date schemele
electrice de comandă;
- descrierea elementelor componente ale sistemelor de acţionare electrică a
instalaţiei de ancorare- acostare;
- de a enumera operaţiunile ce pot fi executate de instalaţiile de punte;
- exploatarea, întreţinerea şi verificarea instalaţiei de ancorare- acostare conform
normelor de predare la registru.

4. Acţionarea electrică a instalaţiilor de ancorare,


legare şi remorcare

4.1 Rolul şi elementele principale ale instalaţiilor de ancorare

Instalaţia de ancorare are rolul de a asigura staţionarea sigură a navei în diferite


condiţii.
La staţionarea navei în rade deschise sau închise, aceasta este supusă acţiunii forţei
datorate vântului, curenţilor marini şi valurilor. Pentru a asigura menţinerea navei pe loc
în aceste condiţii este necesar ca să fie legată de sol cu o legătură flexibilă care să-i
permită deplasări în jurul unui punct fix. Legarea navei de sol se face cu ajutorul lanţului
de ancoră şi al ancorei.
Instalaţia de ancorare se compune din următoarele elemente principale: ancore,
lanţuri pentru ancore, mecanisme de transmisie, cabestan sau vinci, motor electric de
execuţie şi sistemul de comandă.
În figura 4.1. este prezentată dispunerea generală a instalaţiei de ancorare.
Lanţul ancorei are un capăt legat de ancoră (1), iar celălalt capăt este legat de
corpul navei printr-o cheie de împreunare. El se dispune de la ancoră prin nara (3), stopa
(4) care susţine ancora şi lanţul, barbotina cabestanului (5), nara în punte (6) şi puţul
lanţului (7). Cabestanul este pus în mişcare de electromotorul (8) prin intermediul
transmisiei (9). Între electromotor şi mecanismul de transmisie se montează frâna
electromagnetică (10). Instalaţia de comandă a electromotorului se compune din:
controlerul (11), tabloul cu contactoare şi relee (12) şi cutia cu rezistenţe de pornire şi
reglaj (4).
Ancorele care se folosesc frecvent sunt de două tipuri: ancore tip amiralitate şi
ancore cu braţ articulat. Ancora tip amiralitate are mai mare putere de susţinere, însă se
preferă de obicei celălalt tip de ancoră care are gabarite mai mici, se dispune şi se
strânge mai uşor.
Ca mecanisme pentru coborârea şi ridicarea ancorelor se folosesc cabestanele sau
vinciurile. Cabestanele au axa barbotinei situată vertical şi întregul mecanism de
transmisie dispus sub puntea principală, iar vinciurile, spre deosebire de cabestane, au
axa orizontală şi transmisia mecanică dispusă pe punte.
Lanţul se aşează pe barbotină care are la periferie locaşuri în care intră complet o
verigă a lanţului, astfel ca la rotirea acesteia lanţul să fie tras la bord.
Tamburul de manevră este destinat pentru strângerea parâmelor de legare. El are o
formă concavă, pentru ca parâma care se strânge să nu cadă de pe el. Pe suprafaţa
tamburului de manevră există o serie de proeminenţe, numite nervuri, pentru ca parâma
să se aşeze cât mai strâns pe acesta.

Fig. 4.1. Dispunerea generală a instalaţiei de ancorare

În figura 4.2. este prezentată schema cinematică a cabestanului de ancoră.


Fig. 4.2. Schema cinematică a
cabestanului de ancoră
1 - motor electric;
2 - transmisie melc - roată
melcată;
3 - ax;
4 - barbotină;
5 - discuri de fricţiune;
6 - tambur de manevră;
7 - frână electromagnetică.

Barbotina şi tamburul de acostare sunt cuplate cu axul (3) al cabestanului prin


discurile de fricţiune (5). Forţele de frecare şi deci cuplurile transmise prin fricţiune
axului cabestanului se reglează cu ajutorul resorturilor, astfel încât să se evite aplicarea
unor suprasarcini extreme la axul electromotorului de acţionare a cabestanului.
Când forţa de apăsare pe discuri, creată prin tensionarea unor resorturi acţionate
printr-un sistem mecanic de o roată, este nulă, tamburul de manevră şi barbotina se
mişcă liber faţă de ax. Această manevră se execută la fundarisirea ancorei, când sub
acţiunea greutăţii proprii ancora se filează rotind barbotina şi tamburul în gol.
Pentru ridicarea ancorei se presează discurile (5) şi barbotina va fi cuplată prin
fricţiune cu axul (3). Electromotorul de execuţie (1) roteşte axul (3) şi împreună cu
acesta se va roti barbotina (4), virând lanţul ancorei la bordul navei.

În figura 4.3. este reprezentată schema cinematică a unui vinci de ancoră.

Fig. 4.3. Schema cinematică a vinciului


de ancoră
1 - tamburul de manevră;
2 - barbotina;
3 - manşon de cuplare;
4 - roată dinţată;
5 - transmisie melc - roată melcată;
6 – frânelectromagnetică;
7 - motor electric;
8 - ax.

Cuplul motorului electric se transmite prin transmisia melc - roată melcată (5),
roţilor dinţate (4) şi axului (8). Axul (8) este cuplat printr-o legătură mecanică mobilă cu
barbotinele (2). Legătura mobilă se realizează cu manşoanele de cuplare cu came (3),
care se pot deplasa axial de-a lungul unor pene realizând cuplarea şi decuplarea
barbotinelor (2) de axul (8). Cu ajutorul vinciului de ancoră se pot vira în acelaşi timp
una sau două ancore.
Aspectul general al unui vinci de ancoră este prezentat în figura 4.4.

Fig. 4.4. Aspectul general al vinciului de ancoră

Frâna electromagnetică prevăzută în schemele cinematice execută frânarea


mecanică a axului electromotorului în absenţa alimentării cu energie electrică. Atunci
când electromagnetul frânei este alimentat se realizează deblocarea axului
electromotorului.
Frânele electromagnetice pot fi cu bandă sau saboţi. În prezent cunoaşte o largă
utilizare frâna disc înglobată în construcţia electromotorului destinat pentru acţionarea
vinciurilor sau cabestanelor.
În figura 4.5. se prezintă elementele componente ale frânei disc.

Fig. 4.5. Frâna disc


Prin bucşa (1) se fixează pe axul electromotorului (2) discul (3) care se roteşte
împreună cu acesta. Sistemul de prindere al discului (3) îi permite să se deplaseze axial.
Pe ambele feţe ale discului este fixat cu nituri materialul de fricţiune (4). Discul este
închis într-o carcasă turnată (5) fixată pe scutul electromotorului şi care face corp comun
cu partea fixă a electromagnetului. Electromagnetul este format din corpul turnat (6),
bobina (7) şi armătura mobilă cu disc (8). În situaţia în care bobina frânei nu este
alimentată, armătura mobilă (8) sub acţiunea resortului (9) presează discul mobil (4)
între carcasa (5) şi discul (8), realizând frânarea mecanică a axului electromotorului. La
alimentarea electromotorului se alimentează concomitent şi bobina frânei
electromagnetice. Armătura mobilă (8) este atrasă învingând acţiunea resortului (9) şi
prin aceasta axul electromotorului este eliberat de acţiunea frânei mecanice.

4.2 Forţele care acţionează în lanţul de ancoră, la barbotină pe timpul


ridicării ancorei
În figura 4.8. sunt prezentate poziţiile succesive ale navei şi lanţului de ancoră pe
timpul ridicării ancorei. Pentru ridicarea ancorei, în mod normal se execută următoarele
operaţiuni:
1. Tragerea navei pe lanţ cu forţă de tracţiune constantă
Pe durata acestei operaţiuni cabestanul (vinciul) trage lanţul de ancoră cu o forţă
de tracţiune constantă până la ridicarea ultimei verigi aşezată liber pe fund. Nava se
deplasează spre locul de fundarisire a ancorei, iar forma lănţişorului rămâne
neschimbată. Forţa de tracţiune în lanţ la barbotină este dată de expresia (4.18).
Neglijând valoarea b în comparaţie cu h şi ţinând seama de frecările în nară se obţine
expresia forţei în lanţ la barbotină pentru prima etapă:
l 2  h2
TI  (4.1)
2h  narã
în care  narã  0 ,7  0 ,8
reprezintă randamentul narei de ancoră.
La sfârşitul operaţiunii lanţul ocupă poziţia 0 01' (fig. 4.6.).
2. Aducerea navei deasupra ancorei
Nava continuă să fie trasă spre locul de fundarisire a ancorei. Forma lănţişorului
se schimbă continuu şi odată cu aceasta forţa de tracţiune în lanţ creşte continuu, iar
electromotorul este solicitat să dezvolte cupluri din ce în ce mai mari. La sfârşitul
acestei etape lanţul ocupă poziţia 0 01'' .
Forţa de tracţiune creşte liniar faţă de forţa constantă din prima etapă, ajungând până
la valoarea de smulgere a ancorei.
3. Smulgerea ancorei de pe fund
Forţa necesară smulgerii ancorei de pe fund nu poate fi determinată teoretic,
întrucât ea depinde de mai mulţi factori care nu pot fi introduşi în calcule. Se consideră
practic că forţa de smulgere a ancorei este egală cu de 2 ori greutatea ancorei.
Fdespr  2Q (4.2)
în care Q este greutatea ancorei.
Fig. 4.6. Poziţiile succesive ale navei şi lanţului de ancoră la ridicarea ancorei

La această alegere s-a avut în vedere faptul că, în general, desprinderea ancorei se
face cu ajutorul inerţiei navei sau în cazuri deosebite, operaţiunea este ajutată de
mişcarea elicei.
Din cele prezentate rezultă că forţa totală de tracţiune în lanţ, în momentul
desprinderii, pe care trebuie să o dezvolte motorul electric este:

TII  2Q  Q  q  h    
l
(4.3)
 narã
în care:
 oþel   apã 7800  1025
   0 ,87 (4.4)
 oþel 7800
reprezintă coeficientul de micşorare a masei în apa de mare.
4. Ridicarea ancorei suspendată liber
Imediat după smulgere, forţa de tracţiune în lanţ la barbotină va fi:
TIII  Q  q  h   
l
(4.5)
 narã
Pe timpul acestei etape forţa de tracţiune scade continuu pe măsură ce se virează
lanţul de ancoră la bord, fiind egală la sfârşitul operaţiunii cu greutatea ancorei ajunsă la
suprafaţa apei:

l
TIV  Q   (4.6)
 narã
5. Tragerea ancorei în nară
Pe măsură ce ancora intră în nară forţa de tracţiune creşte ca urmare a măririi
coeficientului de frecare, fiind către sfârşitul operaţiunii egală cu 1,2  1,25TIV .
În figura 4.7. este reprezentată variaţia forţei de tracţiune în lanţ la barbotină în
funcţie de lungimea lanţului în cazul ridicării ancorei de la adâncimea normală de
ancorare.
Fig. 4.7. Graficul T  f li  în
regim normal

În afara regimului normal de ridicare a ancorei examinat mai sus, mai există şi un
aşa zis regim de avarie, adică regimul în care filarea ancorei a fost efectuată la o
adâncime care depăşeşte lungimea totală a lanţului de ancoră. Cu toate că în acest regim
lipseşte operaţiunea de smulgere a ancorei, el poate reprezenta, în cazul în care lanţul de
ancoră este foarte lung, o solicitare mai mare a electromotorului în comparaţie cu
regimul normal. Valoarea tracţiunii în lanţ la barbotină la începutul regimului de avarie
este:
Tîn  Q  L  q   
l
(4.7)
 narã
iar la sfârşitul regimului este:
T fin  TIV (4.8)
Graficul T  f li  pentru regimul de avarie este prezentat în figura 4.8.

Fig. 4.8. Graficul T  f li  în regim de avarie

4.3. Diagramele de sarcină pentru motorul electric de acţionare


Electromotorului de acţionare i se cere să facă faţă ambelor regimuri posibile.
Forţele care acţionează în mecanism la coborârea ancorei nu influenţează alegerea
electromotorului. Ancora se lasă de obicei sub acţiunea propriei greutăţi şi a lanţului.
Iniţial electromotorul poate fi pornit în sens de “filare” a lanţului pentru a ajuta la
eliberarea mecanismului, după care se deconectează axul de conducere a cabestanului şi
coborârea ancorei se execută cu frânare mecanică.
Diagramele reprezentate în figurile 4.7. şi 4.8. reprezintă variaţia forţei de tracţiune
în lanţ la barbotină pentru regimurile normal şi de avarie, la ridicarea ancorei.
Momentul de rotaţie la barbotină este:
T  Db
Mb  (4.9)
2
în care Db este diametrul barbotinei.
Barbotinele au de regulă pe circumferinţă 5 locaşuri pentru lanţ, iar pasul lanţului
sau lungimea unei verigi este de 8d. De aici rezultă că:
Db  13,7 d (4.10)

în care d este calibrul lanţului.


Momentul la axul electromotorului se determină luând în considerare pierderile
din transmisie şi raportul de transmisie, rezultă:
Mb
M  (4.11)
i  i
în care:
 i  0 ,42  0 ,82 randamentul transmisiei mecanice a acţionării. Valorile
inferioare corespund mecanismelor cu melc-roată melcată cu autofrânare, iar limitele
superioare pentru transmisii cu roţi cilindrice fără autofrânare.
i =100-200 raportul de transmisie. Valoarea se alege din considerente de alegere
optimă a turaţiei electromotoarelor de acţionare.
Din cele expuse rezultă că se pot calcula cuplurile la axul electromotorului pentru
fiecare etapă a regimurilor de ridicare a ancorei.
Pentru a obţine diagrama de sarcină la axul electromotorului, M  f t  , este
necesar să se determine duratele de funcţionare ale electromotorului pe etape, astfel:

1. Tragerea navei pe lanţ:


l1  i
t1  (4.12)
  Db  n1
2. Aducerea navei deasupra ancorei:

t2 
1  h   i (4.13)
n n
  Db 1 2
2
3. Smulgerea ancorei. Durata repausului sub curent:
t 3  0 ,5  1 minut (4.14)

4. Ridicarea ancorei:
hi
t4  (4.15)
n  n4
  Db 3
2
5. Ridicarea ancorei în regim de avarie:

(4.16)
Li
t5 
nin  n fin
  Db
2
Pentru calculul timpilor, turaţiile n1, n2, n3, n4, nin, nfin se determină din
caracteristica mecanică a electromotorului şi corespund valorilor cuplurilor la axul
electromotorului pentru etapele corespunzătoare.
În figura 4.9. este reprezentată diagrama de sarcină a acţionării electrice pentru
mecanismele de ancorare.
Mecanismele de ancorare-legare, pentru categoria de nave întâlnite cel mai frecvent
în exploatare, se împart în 12 modele, funcţie de calibrul lanţului şi forţa de tracţiune în
parâmele de legare şi în 3 grupe corespunzător vitezei de ridicare a lanţului sau tragere a
parâmelor de legare. Semnificaţia grupelor este următoarea:

Fig. 4.9. Diagramele de sarcină a acţionării electrice pentru mecanismele de ancorare:


a - regim normal; b - regim de avarie

4.4 Motoare electrice pentru acţionarea cabestanelor (vinciurilor) de


ancorare, legare şi remorcare
Navele electrificate în curent alternativ folosesc pentru acţionarea mecanismelor de
ancorare motoarele asincrone.
Obţinerea caracteristicilor mecanice de tip moale este dificilă în cazul motoarelor
electrice de curent alternativ având în vedere că motorul asincron prin construcţie are o
caracteristică mecanică rigidă.
Această problemă a fost rezolvată foarte bine de firma “Siemens” (SSW) prin utilizarea
unui motor asincron cu rotor bobinat şi cu comutaţia numărului de poli. Caracteristicile
mecanice obţinute sunt prezentate în figura 4.11.
Fig. 4.11. Caracteristicile mecanice ale
acţionării în curent alternativ obţinute
de firma “Siemens” (SSW)

Pe treapta superioară de viteză, caracteristica mecanică 7, motorul are 4 poli ceea ce


corespunde turaţiei sincrone de 1500rot/min şi rotorul este în scurtcircuit. Pe această
treaptă superioară motorul asigură un cuplu de valoare 0,2Mn.
Pe treptele următoare se comută numărul de poli de la 4 la 8, turaţia sincronă
corespunzătoare este 750 rot/min şi motorul asincron funcţionează cu rotorul bobinat.
Caracteristica mecanică 6 corespunde caracteristicii mecanice naturale a motorului
asincron cu rotor bobinat.
În continuare, prin introducerea unor rezistenţe în circuitul rotorului se obţin
caracteristicile artificiale 5, 4, 3, 2 şi 1.
Motorul asincron astfel realizat asigură pentru acţionarea electrică viteza
normală (caracteristica mecanică 6) pentru tragerea navei pe lanţ cu limitarea
momentului de repaus sub curent până la 2,5Mn şi sub această limită prin utilizarea
caracteristicilor artificiale în etapa de smulgere a ancorei.
În continuare se asigură viteze mari de ridicare a ancorei după smulgere
(caracteristica mecanică 7) şi viteze mici la intrarea ancorei în nară (caracteristica
mecanică 1).
O asemenea soluţie rezolvă problema obţinerii caracteristicilor mecanice optime
pentru acţionare, în schimb complică construcţia motorului asincron. Rotorul acestui
motor este de construcţie specială, tip SK.
Motoarele asincrone cu rotorul în scurtcircuit cu mai multe viteze cunosc o largă
răspândire în acţionarea mecanismelor de ancoră deoarece sunt simple, rezistente şi uşor
de exploatat. Astfel de motoare se folosesc în prezent pentru puteri până la 85kW şi au
de regulă trei viteze corespunzător numărului de poli 2p = 4/8/16. Viteza medie, 2p = 8,
corespunde caracteristicii mecanice naturale şi realizează învingerea cuplurilor de
sarcină mari pe timpul tragerii navei pe lanţ şi smulgerii ancorei sau pentru tragerea
parâmelor de legare când sarcina are valori mari. Viteza mică, 2p = 16, este utilizată, de
regulă, pentru tragerea ancorei în nară.
Pentru puteri mici ale instalaţiei de ancorare sau manevră se folosesc şi motoare
asincrone în scurtcircuit cu două viteze. De regulă, se recomandă să se folosească
motoare asincrone cu rotorul în scurtcircuit cu 2 viteze, pentru puteri ale instalaţiei în
limitele 2 - 10kW şi motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit cu trei viteze pentru
puteri în limitele 10 - 60kW şi în unele cazuri până la 85kW.
Din cataloagele firmelor constructoare de electromotoare se alege un
electromotor asincron trifazat cu rotorul în scurtcircuit cu dublă sau triplă comutaţie de
poli, cu frână electromagnetică, destinate acţionării instalaţiilor navale de ancorare şi
legare de tipul ASFN.

4.5 Scheme de comandă pentru acţionarea electrică a mecanismelor de


ancorare, legare şi remorcare

4.5.1. Clasificare. Tipuri de protecţie electrică

Schemele electrice de comandă a acţionării mecanismelor de ancorare, legare şi


remorcare se clasifică astfel:
 scheme de comandă cu controler;
 scheme de comandă cu relee şi contactoare;
 scheme de comandă cu sistem generator-motor;
 scheme de comandă cu tiristoare.
În cele ce urmează se va face o analiză succintă a acestor scheme.

a. Scheme de comandă cu controler


Se utilizează, de regulă, pentru puteri mici, până la 20kW şi prezintă avantajul că
sunt simple, precise, au gabarite şi greutăţi reduse. Se folosesc în situaţiile în care
frecvenţa pornirii instalaţiilor este mică, ceea ce este caracteristic pentru funcţionarea
instalaţiei de ancorare. Pornirea şi reglarea vitezei necesită atenţie şi pregătire
corespunzătoare din partea operatorului. Aceste scheme nu pot asigura regimul de
limitare automată a momentului pe timpul creşterii sarcinii în perioada de smulgere a
ancorei, pentru această limitare se cere intervenţia operatorului.
Controlerul de comandă se dispune în apropierea electromotorului şi mecanismului
acţionat. Conectarea tensiunii de alimentare se face printr-un contactor de linie a cărui
bobină este alimentată atunci când controlerul se află pe poziţia zero. Acest contactor
are rolul de releu de tensiune minimă şi în acelaşi timp tot prin întreruperea bobinei
contactorului acţionează şi protecţia la suprasarcină.
b. Scheme de comandă cu relee şi contactoare
Aceste scheme sunt cele mai răspândite pe navele aflate în exploatare.
Schemele de comandă cu relee şi contactoare asigură automat procesul de pornire,
reglarea turaţiei şi protecţia electrică necesară electromotoarelor.
Pentru comandă se folosesc contactoare şi relee dispuse într-un dulap numit staţie
magnetică.
Cel mai frecvent se foloseşte pornirea automată a electromotoarelor în funcţie de
timp. Pornirea electromotoarelor în funcţie de curent sau în funcţie de tensiunea
contraelectromotoare este mai dificilă de aplicat din mai multe motive, dintre care
enumerăm: temperatura variabilă a mediului, fluctuaţia sarcinii, fluctuaţia căderilor de
tensiune ale reţelei.
Comanda acţionării electrice se realizează cu controler de comandă, de dimensiuni
reduse având în vedere că în circuitele de forţă comutările necesare sunt realizate prin
contactele contactoarelor, rolul controlerului fiind de a comanda închiderea sau
deschiderea circuitelor de alimentare a bobinelor contactoarelor. Regula este ca rotirea
manetei controlerului în sensul acelor de ceasornic (mişcarea spre dreapta) să corespundă
ridicării ancorei sau strângerii parâmei şi în sens invers coborârii ancorei sau filării
parâmei.
c. Scheme de comandă cu sistem generator - motor
Se folosesc pentru puteri mari ale instalaţiilor de ancorare, corespunzătoare unor
calibre ale lanţului de ancoră care depăşesc 49mm.
Acest sistem asigură cele mai bune caracteristici mecanice: reglarea vitezei în limite
largi, siguranţă deplină în funcţionare, motiv pentru care sunt preferate pentru utilizări
pe nave de pasageri.
Pentru reducerea neajunsului privind mărirea puterii instalate s-a ajuns la soluţia
realizării unui singur convertizor motor-generator care poate fi cuplat pe rând cu mai
multe agregate cu funcţionări asemănătoare şi care nu lucrează simultan.
d. Scheme de comandă cu tiristoare
Comanda cu tiristoare a electromotorului de curent continuu reprezintă una din
direcţiile moderne de dezvoltare a acţionărilor electrice navale. Acest sistem concurează
sistemul generator-motor din punct de vedere al realizării caracteristicilor mecanice.
Problema care trebuie rezolvată constă în mărirea fiabilităţii acestui sistem pentru
condiţiile de exploatare de la bordul navelor.
Sistemul permite utilizarea motorului de curent continuu pe nave electrificate în
curent alternativ, cu toate avantajele sale privind caracteristicile mecanice.
În ceea ce priveşte protecţia electromotoarelor de acţionare a mecanismelor de
ancorare, legare şi remorcare, conform regulilor de clasificare şi construcţie a navelor
maritime aceasta trebuie să asigure:
 protecţia maximală de curent;
 protecţia termică de suprasarcină;
 protecţie pentru limitarea sarcinii;
 protecţie minimală de tensiune.
În continuare se prezintă rolul şi modul în care se realizează aceste protecţii în
schemele electrice.

a. Protecţia maximală de curent


Protecţia maximală de curent acţionează la curenţii de scurtcircuit. Valorile acestor
curenţi depăşesc de la câteva ori până la zeci de ori valoarea nominală a curentului.
Pentru a nu pune în pericol electromotorul, protecţia în acest caz trebuie să acţioneze
instantaneu şi să deconecteze alimentarea electromotorului.
Protecţia maximală de curent se realizează cu relee electromagnetice al căror timp
de acţionare este foarte mic, 0,05 - 0,08 secunde. Reglarea curentului de anclanşare se
face în limitele 2,25 - 3,5In (In - valoarea nominală a curentului).
Pentru motoare asincrone cu rotorul în scurtcircuit releele electromagnetice pentru
protecţia maximală de curent nu pot fi întrebuinţate întrucât ar putea acţiona la curenţii
de pornire care depăşesc de 4 - 6 ori valoarea curentului nominal. În cazul motoarelor
asincrone cu rotor bobinat se pot utiliza relee maximale de curent montate pe fazele
rotorului.

b. Protecţia termică la suprasarcină


Această protecţie acţionează la suprasarcină, adică la depăşiri mici ale sarcinii
nominale, în limitele 1,1 - 1,25In. Întrucât suprasarcina poate fi suportată de motorul
electric un anumit timp fără pericol, protecţia trebuie să acţioneze temporizat astfel încât
suprasarcinile de scurtă durată, accidentale sau normale, cum ar fi perioada de pornire,
să nu conducă la acţionarea protecţiei.
Protecţia la suprasarcină se realizează cu relee termice sau în ultimul timp se
folosesc termoelemente sau termorezistenţe montate pe înfăşurările motorului electric,
în interiorul acestuia.
Dacă suprasarcina este de durată şi deci pune în pericol integritatea motorului
electric, în această situaţie releele termice acţionează şi deconectează motorul electric de
la reţea.
Schemele de comandă prevăd posibilitatea ca în situaţii deosebite, de avarii, prin
apăsarea pe un buton să se anuleze acţiunea releelor termice şi deci motorul electric să-şi
continue funcţionarea în suprasarcină pentru a face faţă situaţiei.

c. Protecţia pentru limitarea sarcinii


Se realizează cu relee electromagnetice de curent reglate pentru a acţiona în
limitele 1,5 - 2In.
În acest caz la apariţia unei suprasarcini pe treptele de viteză superioară, prin
acţiunea acestui releu se comută automat funcţionarea electromotorului pe altă
caracteristică mecanică corespunzătoare unei viteze mai mici. Acest lucru la motoarele
asincrone în scurtcircuit se obţine prin comutarea înfăşurării statorice pentru un număr
de poli mai mare iar la motoarele de curent continuu şi motoarele asincrone cu rotor
bobinat prin introducerea unor trepte de rezistenţă în circuitul rotorului.
Prin acest procedeu se face faţă suprasarcinii fără a deconecta electromotorul de la
reţea. Pentru ca releele electromagnetice de sarcină să nu acţioneze la curenţii de
pornire, acestea se construiesc cu temporizare la acţionare.

d. Protecţia la tensiune minimă


Protecţia la tensiune minimă acţionează la scăderea tensiunii sub 0,5Un sau la
dispariţia tensiunii de alimentare şi se realizează cu relee electromagnetice. Prin acţiunea
acestor relee se scoate din funcţiune instalaţia. La revenirea tensiunii de alimentare
instalaţia nu funcţionează. Este necesară intervenţia operatorului care readuce manual
controlerul de comandă pe poziţia zero şi astfel schema este pregătită pentru o nouă
funcţionare.

4.5.2. Scheme electrice de comandă cu controler a acţionării cabestanelor


(vinciurilor) de ancoră
Fig. 4.13. Caracteristicile mecanice ale acţionării pentru schema de comandă cu
controler

4.5.2.1. Cu motor asincron în scurtcircuit (figura 4.14).


Elementele componente ale schemei reprezentate în figura 4.14 sunt:
M - motor asincron în scurtcircuit având pe stator trei înfăşurări construite
pentru numărul de poli 2p = 4, 8, 16;
C1 - contactor de linie;
C2, C3 - contactoare pentru cuplarea înfăşurării de viteză maximă;
m2 - transformator pentru alimentarea schemei de comandă;
n1, n2 - diode redresoare;
FE - frâna electromagnetică;
b(1-1’) - b(12-12’) - contactele controlerului de comandă;
b1 - buton de avarie;
e1  e4 - relee termice pentru protecţie la suprasarcină;
f - siguranţe fuzibile pentru protecţia schemei de comandă.

Situaţia elementelor schemei la aplicarea tensiunii de la reţea. La aplicarea


tensiunii de la reţea, controlerul de comandă fiind pe poziţia zero, este închis contactul
b(1-1’) şi va fi pus sub tensiune contactorul de linie C1 care îşi închide contactele
pregătind schema pentru funcţionare.
Funcţionarea. Pe prima poziţie “VIRA” se deschide contactul b(1-1’) şi se închid
contactele b(3-3’), b(5-5’), b(7-7’), b(10-10’), b(11-11’) şi b(12-12’). Motorul se
cuplează la reţea pentru succesiunea normală a fazelor, cu înfăşurarea corespunzătoare
numărului de poli 2p=16 şi porneşte cu viteza minimă.
Pe poziţia 2 “VIRA” se deschid contactele b(10-10’), b(11-11’), b(12-12’) şi se
închid contactele b(8-8’) şi b(9-9’). Se întrerupe alimentarea înfăşurării 2p=16 şi se
alimentează înfăşurarea corespunzătoare pentru 2p=8. Viteza de rotaţie va fi viteza
medie.
Pe poziţia 3 “VIRA” se închide în plus contactul b(2-2’) care stabileşte circuitul de
alimentare a contactoarelor C2 şi C3. Prin contactele principale ale acestor contactoare
se deconectează înfăşurarea de viteză medie şi se conectează înfăşurarea de viteză
maximă (2p=4). În paralel cu contactul b(2-2’) se închide contactul C2(6-8) de
automenţinere.
Pe poziţia 4 se menţine viteza maximă, dar spre deosebire de poziţia 3 pe această
poziţie funcţionează protecţia de suprasarcină.
Funcţionarea pe poziţiile “FILA” este aceeaşi, schema fiind simetrică. Deosebirea
constă numai în faptul că în locul contactelor b(3-3’), b(5-5’) se închid contactele b(4-
4’), b(6-6’) prin care se inversează două faze ale tensiunii de alimentare şi se obţine în
acest fel schimbarea sensului de rotaţie.
Protecţia. Releele termice e1, e2, e3, e4 asigură protecţia la curenţi maximali. Protecţia
acţionează prin contactele normal închise aflate în circuitul de alimentare a contactorului de
linie. La deschiderea unui contact al releelor termice se asigură deconectarea motorului de la
reţea prin contactorul de linie. Butonul b1 are rolul de a bloca acţiunea protecţiei în anumite
situaţii când este necesară menţinerea în funcţiune a acţionării pentru o durată scurtă de timp,
cu riscul care există în ceea ce priveşte distrugerea motorului dacă se prelungeşte peste o
anumită limită timpul de anulare a protecţiei.
Protecţia la sarcină este realizată de releul d montat în circuitul înfăşurării de viteză
maximă (2p = 4).
În situaţia în care funcţionând cu viteza maximă, controlerul pe poziţia 4, apare o
suprasarcină care se menţine o anumită durată, acţionează releul d şi prin deschiderea
contactului d(3-5) se întrerupe alimentarea contactoarelor C2, C3.
Ca 4.14.
Fig. urmare se deconectează
Schema electrică deautomat
comandăînfăşurarea de viteză
prin controler maximă şicabestanului
a acţionării se conectează
înfăşurarea de viteză medie. După trecerea perioadei de suprasarcină
de ancoră cu motor de curent alternativ pentru a restabili
concordanţa dintre poziţia controlerului şi viteza motorului se revine pe poziţia 2 sau 3
după cum se doreşte menţinerea vitezei medii sau trecerea din nou la viteza maximă.
Protecţia la tensiune minimă este asigurată de contactorul de linie C1.
În cazul acţionării cabestanului de ancoră cu motor asincron cu trei viteze, de regulă,
viteza medie este viteza de bază. Viteza minimă se foloseşte la aşezarea ancorei în nară
iar viteza maximă pentru ridicarea ancorei după smulgere.

Schemele de comandă cu controler prezentate în figurile 4.13. şi 4.14. se utilizează


pentru puteri reduse cuprinse în limitele 6 - 12kW. Pentru astfel de puteri comanda cu
controler prezintă o serie de avantaje: simplitate, siguranţă în funcţionare, greutăţi şi
gabarite reduse.
În ambele scheme prezentate, pe timpul filării ancorei cu ajutorul dispozitivului
electric de acţionare, electromotorul poate lucra în regim de funcţionare ca motor sau
generator cu frânare dinamică în cazul motorului de curent continuu sau generator cu
recuperare în cazul motorului asincron.
Regimul de funcţionare ca motor poate ava loc în momentul iniţial al filării când
cuplul dat de greutatea ancorei este mai mic decât cuplul forţelor de frecare din
mecanismul de transmisie şi pentru coborârea ancorei maşina electrică dezvoltă un
cuplu motor de învingere a frecărilor transmisiei mecanice. De la o anumită adâncime,
greutatea ancorei şi a lanţului creează un cuplu mai mare decât cel dat de forţele de
frecare şi maşina electrică trece în regim de generator, dezvoltând un cuplu de frânare
care limitează viteza de coborâre a ancorei.

4.5.3. Scheme electrice de comandă cu relee şi contactoare ale acţionării


cabestanelor (vinciurilor) de ancoră

4.5.3.1. În curent alternativ cu motor asincron (fig. 4.17)

Elementele componente ale schemei electrice din figura 4.17. sunt:


m - motor electric asincron cu rotorul în scurtcircuit, cu trei trepte de viteză;
C1, C2 - contactoare de cuplare la reţea pentru sensurile de rotaţie dreapta sau
stânga;
C3 - contactor pentru conectarea înfăşurării comutabile, în triunghi;
C4, C6 - contactoare pentru cuplarea înfăşurării comutabile în dublă stea;
C5 - contactor pentru cuplarea înfăşurării necomutabile;
C7 - contactor pentru cuplarea bobinei frânei electromagnetice;
d1 - releu de tensiune minimă;
d2 - releu pentru comutare automată de la viteză mare la viteză medie;
d3 - releu pentru blocarea acţiunii protecţiei;
d4 - releu de sarcină;
e1, e2, e3 - relee termice de protecţie maximală de curent;
FE - bobina frânei electromagnetice;
b(1-1’)  b(8-8’)- contactele controlerului de comandă;
b1 - buton pentru anularea protecţiei;
h - lampă de semnalizare. Este aprinsă când poziţia controlerului corespunde cu
viteza motorului şi se stinge când acţionează protecţia de sarcină;
f - siguranţe fuzibile pentru protecţia schemei de comandă;
a - separator cu pârghie.
Situaţia elementelor schemei la aplicarea tensiunii de la reţea. Se închide
separatorul pentru aplicarea tensiunii schemei de comandă. Controlerul fiind pe poziţia
zero sunt închise contactele b(1-1’) şi b(8-8’). Sunt alimentate releele d1 şi d2 care
închid contactele d1(2-4), d2(2-4), d2(6-8), d2(10-12) şi deschid contactul d2(3-5). Se
aprinde lampa de semnalizare h şi schema este pregătită pentru funcţionare.
Funcţionarea. Pe poziţia 1 “VIRA” sunt închise contactele b(1-1’), b(2-2’), b(3-3’)
şi se deschide contactul b(8-8’).
Tensiunea de alimentare a schemei de comandă se menţine prin contactul releului de
tensiune minimă d1(2-4). Sunt închise circuitele de alimentare pentru contactoarele C1
şi C3. Contactele principale ale acestor contactoare conectează înfăşurarea comutabilă
cu conexiunea triunghi (2p=16) la reţeaua de alimentare. Motorul porneşte cu viteza
minimă în sensul virare a ancorei la bord.
În figura 4.21. sunt prezentate caracteristicile mecanice ale acţionării.
În poziţia 1 a controlerului corespunzătoare turaţiei minime punctul de funcţionare
se situează pe caracteristica mecanică 1.
În poziţia 2 “VIRA” se deschide contactul b(2-2’) şi se închid contactele b(4-4’) şi
b(6-6’). Este întreruptă alimentarea contactorului C3 şi se stabileşte alimentarea pentru
contactoarele C4, C6 în ordinea C6, C4. Ca urmare se schimbă conexiunea înfăşurării
comutabile din triunghi în dublă stea şi corespunzător se modifică numărul de poli de la
2p = 16 la 2p = 8. Turaţia motorului electric va creşte de la valoarea minimă la valoarea
medie.
În poziţia 1 a controlerului corespunzătoare turaţiei minime punctul de funcţionare
se situează pe caracteristica mecanică 1.
În poziţia 2 “VIRA” se deschide contactul b(2-2’) şi se închid contactele b(4-4’) şi
b(6-6’). Este întreruptă alimentarea contactorului C3 şi se stabileşte alimentarea pentru
contactoarele C4, C6 în ordinea C6, C4. Ca urmare se schimbă conexiunea înfăşurării
comutabile din triunghi în dublă stea şi corespunzător se modifică numărul de poli de la
2p = 16 la 2p = 8. Turaţia motorului electric va creşte de la valoarea minimă la valoarea
medie.
La mutarea controlerului pe poziţia 3 se deschid contactele b(1-1’), b(4-4’) şi se
închide contactul b(7-7’). Fiind deschis şi contactul d2(3-5) se întrerupe alimentarea
contactoarelor C4, C6 şi este alimentat contactorul C5. Prin aceasta înfăşurarea
comutabilă este scoasă de sub tensiune şi se cuplează la reţea cea de-a doua înfăşurare,
care asigură viteza mare de funcţionare a motorului electric. Punctul de funcţionare se
mută pe caracteristica mecanică 3. Pe poziţia 3 a controlerului alimentarea releului d2
este menţinută prin propriul contact d2 (10-12).
2p
=4

2p =
16/8

Fig. 4.17.1 Schema circuitelor de forţă a cabestanului de ancoră cu MA.


Fig. 4.17.2 Schema electrică de comandă a acţionării cabestanului de ancoră
cu relee şi contactoare pentru MA în scurtcircuit cu trei viteze
Fig. 4.18. Caracteristicile mecanice ale acţionării cu motor asincron cu trei
trepte de viteză

Schema fiind simetrică, funcţionarea pe poziţiile “FILA” ale controlerului este


identică.
Aşa cum se observă din reprezentarea caracteristicilor mecanice în figura 4.18.,
comutarea triunghi - dublă stea utilizată pentru înfăşurarea comutabilă asigură
schimbarea turaţiei de la simplu la dublu şi reducerea la jumătate a cuplului,
menţinându-se constantă puterea motorului electric. Această soluţie este optimă pentru
acţionările de la bordul navei întrucât prin comutare nu se produc şocuri de curent în
reţea. Comutarea stea - dublă stea care asigură menţinerea aproximativ constantă a
cuplului şi dublarea puterii nu este de preferat în condiţiile în care motorul electric de
acţionare a cabestanului este un consumator mare de putere, iar centrala electrică de la
bordul navei are putere limitată.
Din acelaşi motiv înfăşurarea necomutabilă pentru viteza mare se realizează pentru
aceeaşi putere astfel încât la comutarea treptelor de viteză puterea absorbită de motorul
electric din reţea rămâne constantă pentru o anumită valoare a cuplului de sarcină.
Caracteristica mecanică 2 corespunzătoare vitezei medii reprezintă caracteristica de
bază pentru funcţionarea motorului electric de acţionare a cabestanului de ancoră. Viteza
mică se foloseşte pentru poziţionarea ancorei în nară, iar viteza mare pentru ridicarea
ancorei după smulgere.
Protecţia. La funcţionarea motorului electric cu viteză mare în cazul apariţiei unei
suprasarcini care se menţine o anumită durată, releul de sarcină d4 asigură scăderea
automată a vitezei. Controlerul de comandă fiind pe poziţia 3, dacă apare o suprasarcină
de durată, acţionează releul d4 şi se deschide contactul d4(3-5) prin care se întrerupe
alimentarea releului d2. Prin deschiderea contactului d2(6-8) se întrerupe alimentarea
contactorului C5 şi prin închiderea contactului d2(3-5) se conectează alimentarea
contactoarelor C4 şi C6. Înfăşurarea corespunzătoare vitezei mari este scoasă de sub
tensiune şi se pune sub tensiune înfăşurarea comutabilă cu conexiunea dublă stea.
Motorul electric îşi va reduce automat viteza de la valoarea mare la valoarea medie.
Contactul d2(2-4) se deschide şi lampa de semnalizare h se stinge indicând funcţionarea
protecţiei de sarcină cât şi faptul că poziţia controlerului nu mai este în concordanţă cu
viteza reală a motorului electric.
După trecerea a câteva zeci de secunde releul d4 îşi închide din nou contactul d4(3-
5) însă circuitul releului d2 nu se restabileşte întrucât pe poziţia 3 a controlerului este
deschis contactul b(1-1’). Pentru conectarea din nou a înfăşurării de viteză mare este
necesar să se revină cu controlerul pe poziţia 2 şi după aceea să se treacă pe poziţia 3. La
revenirea pe poziţia 2 se închide circuitul de alimentare al releului d2 şi se aprinde
lampa h indicând faptul că poziţia controlerului este în concordanţă cu viteza motorului.
Protecţia maximală de curent este asigurată de releele termice e1, e2, e3. La
depăşirea de durată peste o anumită limită a curentului nominal contactele releelor
termice întrerup funcţionarea motorului electric prin deschiderea circuitului de
alimentare a releului de tensiune minimă.
Protecţia la tensiune minimă este asigurată de releul d1.
În situaţiile în care condiţiile de exploatare impun ca necesară funcţionarea instalaţiei
chiar cu riscul de a se deteriora, schema este prevăzută cu posibilitatea de anulare a
protecţiei. Prin apăsarea pe butonul b1 este alimentat releul d3 care prin contactele d3(2-4)
şi d3(6-8) anulează protecţia de sarcină şi protecţia maximală. Anularea protecţiei durează
cât timp se ţine apăsat butonul b1. Operatorul trebuie să cunoască că prelungirea timpului
de apăsare peste o anumită limită duce la arderea motorul electric.
Schemele de comandă a acţionării cabestanului de ancoră cu motoare asincrone în
scurtcircuit se întrebuinţează pentru puteri până la 60kW. Pentru puteri mai mari, până
la 100kW, se utilizează motorul asincron cu rotor bobinat. La puteri mari schema de
acţionare necesită o cantitate sporită de aparataj electric şi devine comparabilă din punct
de vedere al preţului de cost cu sistemul generator-motor. În această situaţie este de
preferat sistemul generator-motor care asigură cel mai bine caracteristicile mecanice
necesare pentru acţionarea cabestanului de ancoră, prezintă siguranţă în funcţionare şi
simplitate în exploatare.
Pentru obţinerea unor caracteristici mecanice de tip “moale” în cazul motoarelor
asincrone, în fig. 4.11 s-a prezentat soluţia constructivă realizată de firma Siemens.

4.6 Acţionarea electrică a vinciurilor de încărcare şi macaralelor navale

4.6.1. Destinaţie, regimuri de lucru şi tipurile mecanismelor navale de încărcare


Vinciurile de încărcare şi macaralele navale sunt destinate, în principal, pentru
lucrările de încărcare-descărcare executate la bordul navelor.
În construcţia navelor moderne se urmăreşte creşterea rentabilităţii exploatării navei
care se obţine în principal prin reducerea duratei de staţionare în porturi pentru operaţii de
încărcare-descărcare şi micşorarea duratei de deplasare între două porturi prin sporirea
vitezei de marş. Navele de mărfuri moderne şi cele în perspectivă ajung la viteze de 22 Nd
şi se preconizează pentru viitor de 30-32 Nd.
Dotarea navei cu instalaţii moderne de încărcare-descărcare care să ducă la scurtarea
duratei acestor lucrări, constituie calea principală de mărire a eficienţei economice a
navei, avându-se în vedere că pentru o navă comercială 1/3 până la 2/3 din perioada de
exploatare reprezintă timpul lucrărilor de încărcare-descărcare.
Mecanismele de încărcare-descărcare se caracterizează prin existenţa unui număr
mare de regimuri de lucru şi funcţionează cu sarcini şi viteze care se repetă ciclic.
Durata unui ciclu constă din perioadele în care mecanismul funcţionează şi din pauze.
Durata pauzelor depinde de rapiditatea prinderii şi desprinderii încărcăturii şi variază în
limite foarte largi. Gama de viteze a acestor mecanisme trebuie să fie foarte mare
întrucât, pe de o parte, vitezele mari scurtează durata ciclului, iar vitezele mici permit
aşezarea fără şocuri a încărcăturii.
Mecanismele navei cu acţionare electrică pentru manevrarea greutăţilor pot fi
clasificate după: destinaţie, tipul mecanismului de transmisie, sistemul de comandă şi
după felul curentului.
În funcţie de destinaţie, după caracterul operaţiei îndeplinite, se împart în:
 vinciuri de încărcare şi macarale pentru mărfurile generale, adică mărfuri
transportate în pachete sau paleţi (baloţi), rulouri, cutii, saci, butoaie şi de asemenea
cherestea, laminate şi mărfuri sub formă de pulberi (cărbune, minereu ş.a.);
 vinciurile de încărcare şi macaralele pentru operaţii speciale: ridicare şalupe sau
bărci de salvare, ridicare scară de bord, remorcare, ridicare traulere, ascensoare etc..
După tipul mecanismului de transmisie se împart în vinciuri de încărcare şi
macarale cu transmisie mecanică şi cu transmisie hidraulică.
După sistemul de comandă mecanismele navale de încărcare se împart astfel:
 comandă directă prin controler;
 comandă prin relee şi contactoare;
 sistem generator-motor;
 sisteme cu tiristoare sau amplificatoare magnetice.
În funcţie de felul curentului se disting mecanisme de încărcare cu acţionări
electrice de curent continuu şi de curent alternativ.
Cele mai răspândite mecanisme navale de încărcare sunt vinciurile şi
macaralele.

Vinciurile de încărcare. În figura 4.6.1. este prezentată amplasarea unei instalaţii


de încărcare în prova navei.
Instalaţia constă din următoarele elemente principale: bigile 1, coloana 2, gurile
de magazie 3, parâma şi cârligul de sarcină, vinciurile de încărcare 4 şi macaralele 5.
Vinciul de încărcare este cuplat şi cu un vinci de ridicare a bigii fără sarcină
necesar stabilirii poziţiei iniţiale a bigii. Cele două vinciuri sunt blocate electric, astfel
încât nu pot funcţiona simultan.
Vinciurile navale moderne se caracterizează prin dimensiuni relativ reduse, forme
simple şi sunt construcţii etanşe la apă.
Unele vinciuri, în afara tamburului principal de sarcină, au tambure auxiliare care
pot fi folosite pentru alte manevre, de exemplu pentru ridicarea şi coborârea bigilor.
Stoparea rapidă a vinciului şi fixarea poziţiei sarcinii atunci când electromotorul de
acţionare este oprit, se realizează prin acţionarea automată a frânei electromagnetice
realizată în cele mai multe cazuri sub forma de frână disc montată pe axul
electromotorului.
Fig. 4.6.1. Amplasarea instalaţiei de încărcare

Vinciul de încărcare cu bigi reprezintă o soluţie simplă utilizată frecvent pe navele


comerciale datorită avantajelor sale comparativ cu alte instalaţii de ridicare, privind:
posibilitatea de supraîncărcare mărită, deservirea unei suprafeţe mai mari, posibilitatea
de a funcţiona şi în condiţii de oscilaţii reduse ale navei. Ca dezavantaj se poate
menţiona durata de timp necesară pentru aducerea bigilor în poziţia de lucru având în
vedere că pe timpul marşului bigile se aşează de regulă în poziţie orizontală în axul
navei.
Macaralele de încărcare.
Macaralele sunt prevăzute cu mecanisme de ridicare a sarcinii, mecanisme de rotire şi
mecanisme de ridicare a braţului macaralei pentru modificarea razei de acţiune. Toate
aceste mecanisme se pot amplasa atât pe punte cât şi sub punte, iar motoarele electrice de
acţionare se amplasează pe platforma rotitoare a macaralei primind alimentarea prin căi de
curent speciale. Tot echipamentul electric este amplasat pe macara şi cele trei mecanisme
pot funcţiona separat sau simultan.
Macaralele prezintă avantajul că, spre deosebire de vinciurile de încărcare cu bigi,
sunt permanent gata de funcţionare. Ele realizează cicluri de funcţionare mai scurte şi deci
productivitate mărită. Sunt de asemenea construcţii compacte realizate etanş la
pătrunderea apei.
În acelaşi timp prezintă şi unele neajunsuri comparativ cu vinciurile de încărcare, cum
ar fi: posibilitate limitată de supraîncărcare, suprafaţa deservită este mai mică, limitarea
lucrului pentru înclinări ale braţului mai mici de 5° sau în condiţii de oscilaţii ale navei.
Regimurile de funcţionare ale vinciurilor de încărcare sunt în funcţie de caracterul
operaţiunilor de încărcare şi de felul sarcinii. Operaţiunile de încărcare se pot efectua cu
o bigă sau cu două bigi.
Dacă în timpul operaţiunilor lucrează o singură bigă, ridicarea şi coborârea sarcinii
se efectuează cu ajutorul vinciului iar deplasarea pe orizontală se face manual sau cu
ajutorul unui alt vinci. În acest caz, se ridică mai întâi sarcina, apoi se deplasează pe
orizontală, după care se coboară. După eliberarea sarcinii cârligul gol se deplasează în
sens invers.
La efectuarea operaţiunilor de încărcare-descărcare cu ajutorul a două bigi, una din ele
se aduce deasupra gurii de magazie iar cealaltă deasupra locului de pe mal în care se
depune sarcina. Ambele capete ale parâmelor celor două vinciuri se leagă la acelaşi cârlig.
În figura 4.6.2 este prezentată amplasarea bigilor 1 şi 2 în timpul încărcării navei prin acest
sistem şi traiectoria sarcinii.
Operaţiunea de încărcare se efectuează în următoarea succesiune. Vinciul 1 ridică
sarcina în timp ce vinciul 2 eliberează parâma de manevră. După ce sarcina a fost
ridicată, vinciul 2 trage parâma de manevră deplasând sarcina pe orizontală în timp ce
vinciul 1 eliberează uşor parâma. După deplasarea sarcinii pe orizontală până în dreptul
gurii de magazie, vinciul 2 coboară sarcina în magazie în timp ce vinciul 1 filează
parâma.
Mecanismelor navale moderne destinate pentru operaţiunile de încărcare-descărcare
li se cere să asigure: productivitate mare, siguranţă în funcţionare, simplitatea deservirii
şi a conducerii, economicitate, greutate şi gabarite mici, simplitatea montării.
Productivitatea vinciului de încărcare se apreciază după cantitatea de marfă
încărcată în timp de o oră.
Prin siguranţa în funcţionare se înţelege o funcţionare fără întrerupere a vinciului de
încărcat. Pentru aceasta este necesar ca instalaţia să funcţioneze sigur atât din punct de
vedere al dispozitivelor electrice cât şi mecanice.
Deservirea simplă presupune accesul comod la piesele care trebuie observate,
reglate, curăţite, unse, reparaţii şi înlocuiri simple precum şi o schemă electrică simplă.
Prin simplitatea conducerii se înţelege punerea uşoară în funcţiune şi posibilitatea
deservirii de către personal fără o calificare deosebită.

Fig. 4.6.2. Amplasarea bigilor şi traiectoria de mişcare a sarcinii pe timpul


lucrului cu două bigi.
a - amplasarea bigilor, b - traiectoria încărcăturii
Economicitate înseamnă preţ de cost redus, reparaţii cu costuri mici şi funcţionarea
instalaţiei de încărcare cu randament ridicat.
Simplitatea montării se asigură prin dispunerea întregii instalaţii pe o placă
comună, astfel încât să fie montată uşor la bordul navei.
În figura 4.3. este prezentată schema cinematică a vinciului cu transmisie mecanică.
Vinciul de acest tip se compune din tamburul de sarcină 1 fixat pe axul 2 împreună
cu tamburii de manevră 3. Axul este cuplat prin reductorul cu roţi cilindrice 4, cu
electromotorul 6 şi frâna electromagnetică 5.
Reductorul cu roţi dinţate cilindrice are randament ridicat, circa 0,8 - 0,85 şi
moment de inerţie redus, comparativ cu alte tipuri de reductoare. Pentru reducerea
zgomotului roţile sunt cu dinţii înclinaţi sau în V.
Vinciurile de acest tip se construiesc cu raport de transmisie constant sau reglabil în
două trepte cu ajutorul unui schimbător manual de viteză. Executarea transmisiei
mecanice cu două trepte de reglare duce la dublarea numărului treptelor de reglare
oferită de schema electrică de comandă, ceea ce face să crească productivitatea vinciului
de încărcare.

Fig. 4.6.3. Schema cinematică a vinciului cu transmisie mecanică.

În figura 4.6.4. este prezentat aspectul general al vinciului de încărcare.

Fig. 4.6.4. Aspectul general al vinciului de încărcare.


Vinciul prezentat în figura 4.6.4. se compune din: flanşa electromotorului 1,
reductor 2, tambur de sarcină 3, tambur de manevră 4, staţie magnetică 5. Toate
elementele vinciului, inclusiv postul de comandă, sunt montate pe o placă comună
pentru a uşura montarea la bordul navei.
Sunt folosite de unele firme constructoare şi transmisii mecanice cu şurub melc-roată
melcată. Acest tip de transmisie oferă posibilitatea reducerii greutăţii şi gabaritelor
transmisiei, în schimb însă, randamentul acestor transmisii este mai mic comparativ cu
randamentul transmisiei cu roţi cilindrice.

4.6.2 Scheme electrice de comandă a acţionării instalaţiilor de încărcat


4.6.2.1. Scheme electrice de comandă cu controler a acţionării vinciurilor de
încărcat
Schemele de comandă cu controler se folosesc pentru sarcini şi puteri mici ale
elctromotorului de acţionare corespunzătoare unor vinciuri de încărcare cu
productivitate mică. Pentru deservirea lor este necesar personal calificat. La manevrarea
controlerului de comandă operatorul depune eforturi fizice relativ mari care îl obosesc.
Un alt dezavantaj al lor îl constituie uzura într-un timp relativ scurt a pieselor de contact
ale controlerului, care sunt supuse pe timpul exploatării unor solicitări mecanice şi
electrice mari.
În figura 4.6.6 este reprezentată schema electrică de comandă cu controler a
vinciului de încărcare acţionat cu motor asincron în scurtcircuit cu două trepte de viteză.
Funcţionarea schemei electrice de comandă se înţelege urmărindu-se tabelul cu
închiderea contactelor controlerului de comandă şi nu necesită explicaţii suplimentare.
Pentru protecţia la suprasarcină în schemă se prevăd releele termice et, iar pentru
limitarea deplasării sunt folosite contactele limitatoarelor de cursă LC1 şi LC2. Protecţia
la tensiune minimă sau nulă este realizată de bobina contactorului C.
Fig. 4.6.6 Schema electrică de comandă cu controler a vinciului de încărcat
acţionat cu motor asincron cu două viteze.
4.6.2. Scheme electrice de comandă cu relee şi contactoare pentru
acţionarea vinciurilor şi macaralelor de încărcat
Schemele electrice de comandă cu relee şi contactoare cunosc o largă răspândire şi
sunt folosite frecvent la navele de mărfuri de diferite tonaje.
Folosirea schemelor electrice cu relee şi contactoare permite realizarea controlului
automat al acceleraţiei la pornire şi frânare, folosirea integrală a puterii motorului la
pornire şi frânare, preîntâmpinarea suprasarcinilor prin comutare automată pe treptele
inferioare de viteză.
Aceste scheme oferă posibilitatea conducerii de la distanţă şi a dispunerii cât mai
potrivită a controlerului de comandă pentru urmărirea şi conducerea operaţiunilor de
încărcare.
Schemele cu relee şi contactoare prezintă siguranţă mare în exploatare şi pentru
deservirea lor nu este necesar personal cu calificare deosebită. Nu necesită revizii şi
reparaţii dese şi sunt rare cazurile de avarie.
Acţionarea electrică cu motor asincron cu două viteze

În figura 4.6.8. se prezintă schema electrică de comandă cu relee şi contactoare a


vinciului de încărcat acţionat cu motor asincron în scurtcircuit cu două viteze.
Schema electrică se compune din următoarele elemente:
m - motor asincron cu rotor în scurtcircuit. Pe stator sunt dispuse două
înfăşurări cu numere de poli diferite corespunzătoare pentru viteza mică şi viteza mare;
C1, C2 - contactoare de direcţie, respectiv pentru ridicare sau coborâre;
C3 - contactor de linie;
d1, d2 - relee de control a accelerării. Menţin armătura atrasă 2,5 secunde
după întreruperea tensiunii de alimentare a bobinei releului;
d3 - releu de frânare. Îşi eliberează armătura cu întârziere de 2,5 secunde
de la întreruperea alimentării;
et1 - et3 - relee termice pentru protecţie la suprasarcină. Pentru o depăşire a
sarcinii 100% In acţionează după 100 secunde, iar pentru o depăşire de 500% In acţionează
după 15 secunde;
LC1, LC2 - limitatori de cursă;
b(3-3’)-b(12-12’) - contactele controlerului de comandă.
Cu controlerul pe poziţia zero, la aplicarea tensiunii de la reţea sunt alimentate
releele d1 şi d2 care îşi acţionează fără temporizare contactele. Prin închiderea
contactelor d1 (2-4), d2 (2-4) este şuntat contactul b(3-3’) şi pe celelalte poziţii ale
controlerului alimentarea schemei de comandă se menţine prin aceste contacte.
Schema are o funcţionare simetrică pe cele două poziţii, aşa încât este suficientă
prezentarea funcţionării, de exemplu pe poziţiile de ridicare.
Pe poziţia 1 “Ridicare” se deschide contactul b(3-3’) şi sunt închise contactele b(5-
5’), b(7-7’), b(12-12’). Este alimentat comutatorul C1 şi prin contactul C1 (2-4) este
alimentat şi contactorul C3. Prin deschiderea contactului C1 (7-9) se întrerupe
alimentarea releului de timp d1. Electromotorul porneşte cu viteza mică rotindu-se în
sensul de ridicare a greutăţii. După scurgerea timpului de întârziere al releului d1, se
închide contactul d1 (3-5) permiţând trecerea pe treapta următoare de viteză.
Pe poziţia 2 “Ridicare” se închide contactul controlerului b(9-9’) şi este alimentat
contactorul C4. Prin acţiunea contactelor C4 se deconectează înfăşurarea de viteză mică
şi se conectează înfăşurarea de viteză mare.
Funcţionarea pe poziţiile de coborâre este identică cu deosebirea că în locul
contactorului C1 şi releului d1, acţionează contactorul C2 pentru inversarea sensului de
rotaţie şi releul d2.
Releele de accelerare d1, d2, asigură o pornire uşoară şi o acceleraţie moderată prin
menţinerea automată, o anumită durată, pe treapta de viteză mică.
Releul de frânare d3 este alimentat în poziţia 2 a controlerului, atunci când motorul
funcţionează cu viteză mare şi deschide contactul d3 (3-5). La revenirea controlerului pe
poziţia zero se întrerupe alimentarea releului d3, însă contactul acestuia se închide cu
întârziere. Pe durata întârzierii la închidere a contactului d3 (3-5) este interzisă o nouă
pornire. Această întârziere este necesară pentru ca motorul sub acţiunea frânei
electromagnetice să se oprească. În absenţa releului d3 ar fi posibilă contraconectarea
motorului însoţită de şocuri mari de curenţi în reţea şi şocuri mecanice asupra
încărcăturii.
Protecţia la suprasarcină este asigurată de releele termice et1 - et3 iar protecţia la
tensiune minimă este realizată de bobina contactorului C3.
Schema prezentată în figura 4.6.8. se foloseşte pentru vinciuri de încărcare cu
sarcina nominală mică, iar la macarale de puteri medii este utilizată pentru acţionarea
mecanismelor de rotire şi de înclinarea braţului.
Fig. 4.6.8 Schema electrică de comandă cu relee şi contactoare a vinciului de
încărcat acţionat cu motor asincron în scurtcircuit cu două trepte de viteză.
Acţionarea electrică cu motor asincron cu trei viteze

O astfel de schemă de acţionare este prezentată în figura 4.6.9.


Schema se foloseşte pentru acţionarea electrică a vinciurilor de încărcare de 3-5 t.
Electromotorul asincron în scurtcircuit cu trei viteze are următoarele caracteristici
tehnice: numărul de poli 2p = 4/8/32, puterea nominală corespunzătoare celor trei
înfăşurări independente 45/22/4,5 kw, durata relativă de funcţionare, DA = 20/10/10%,
turaţia nominală nn = 160/700/430 rot/min. Ventilaţia electromotorului este
independentă şi asigurată de un electroventilator care menţine constant fluxul aerului de
răcire indiferent de turaţia electromotorului cât şi pe durata pauzelor din cadrul ciclului
de încărcare.
Caracteristicile mecanice ale acţionării sunt prezentate în figura 4.20.
Celor trei trepte de turaţii ale electromotorului le corespund următoarele viteze pentru
ridicarea încărcăturii nominale a vinciului: viteza mare 1,3 m/s, viteza medie 0,65 m/s şi
viteza mică 0,15 m/s.
Elementele componente ale schemei sunt:
m1 - motor asincron cu trei viteze;
m2 - electromotor pentru ventilaţie independentă;
C1, C2 - contactoare de direcţie;
C3, C4, C5 - contactoare pentru cuplarea înfăşurărilor corespunzătoare celor trei
trepte de turaţie;
C6 - contactor pentru cuplarea electroventilatorului;
C7 - contactor de frânare;
d1 - releu de tensiune minimă;
d2, d3 - relee de accelerare;
d4, d5 - relee de frânare;
et1  et4 - relee termice pentru protecţie la suprasarcini;
m3, m4 - transformatoare;
n1, n2 - punţi redresoare;
b(1-1’)b(12-12’) - contactele controlerului de comandă.
Schema este simetrică, de aceea funcţionarea se descrie numai pentru regimul de
ridicare a încărcăturii.
În poziţia zero a controlerului, la aplicarea tensiunii de la reţea este alimentat
contactorul C6 care porneşte electroventilatorul şi prin contactele normal închise ale
controlerului este alimentat releul de tensiune minimă d1. Se închide contactul d1 (6-8),
se aplică tensiunea schemei de comandă şi sunt alimentate releele de accelerare d2, d3.
Electromotorul vinciului se află în repaus, pregătit pentru funcţionare.
Pe poziţia 1 “Ridicare” situaţia contactelor controlerului de comandă este conform
tabelului. Prin contactele C7 (3-5), b(4-4’) este alimentat contactorul C1. Se închide
contactul C1 (2-4) care pregăteşte circuitul de alimentare al contactorului C1 prin
contactul b(2-2’). Prin contactele C1 (6-8), b(5-5’) este alimentat contactorul C3 şi prin
contactele b(8-8’), C3 (2-4) este alimentat contactorul C7. Deschiderea contactului C7
(3-5) întrerupe circuitul de alimentare a contactorului C1 prin b(4-4’), acesta continuând
să fie alimentat prin circuitul C7 (6-8), b(2-2’), C1 (2-4).
Fig. 4.6.9. Schema electrică de comandă cu relee şi contactoare a vinciului de
încărcat acţionat cu motor asincron în scurtcircuit cu trei viteze.
Fig. 4.6.10. Caracteristicile mecanice ale acţionării electrice pentru vinciul de
încărcare acţionat cu motor asincron cu trei viteze.

Contactorul C7 închide circuitul de alimentare al bobinei frânei electromagnetice şi


axul electromotorului este eliberat de frâna mecanică.
Prin acţionarea contactelor principale ale contactoarelor C1 şi C3 electromotorul
este alimentat de la reţea şi funcţionează cu turaţia mică în sensul de ridicare a
încărcăturii.
Pe această poziţie se întrerupe alimentarea releului d2 prin deschiderea contactului
C3 (3-5) şi contactul acestuia d2 (3-5) se va închide cu temporizare pregătind treapta
următoare de funcţionare.
Pe poziţia 2 “Ridicare” se deschid contactele b(5-5’), b(10-10’) şi se închide
contactul b(6-6’). Prin contactul b(6-6’) după expirarea timpului de întârziere la
închidere a contactului d2 (3-5) este alimentat contactorul C4 care întrerupe funcţionarea
contactorului C3 prin deschiderea contactului
C4 (3-5) şi prin închiderea contactelor principale conectează înfăşurarea de turaţie medie.
Electromotorul se accelerează până la valoarea turaţiei medie.
În acelaşi timp cu alimentarea contactorului C4 este alimentat şi releul de frânare d4 prin
dioda n3. Închiderea contactului d4 (2-4) blochează deschiderea contactului C3 (2-4) şi
menţine alimentarea contactorului C7. Deasemenea prin închiderea contactului d4 (6-8) se
blochează contactul C7 (6-8).
La întreruperea alimentării releului d2, cu temporizare se deschide contactul d2 (2-
4) şi în circuitul bobinei frânei electromagnetice se introduce o rezistenţă pentru consum
economic şi limitarea încălzirii bobinei.
Prin deschiderea contactului C4 (7-9) se întrerupe alimentarea releului d3, care cu
temporizare închide contactul d3 (3-5) pregătind pentru funcţionare treapta următoare.
Pe poziţia 3 “Ridicare” se închide contactul b(7-7’) şi după trecerea timpului de
reţinere al contactului d3 (3-5) se stabileşte alimentarea contactorului C5. Contactorul
C5 întrerupe alimentarea contactorului C4 prin deschiderea contactului C5 (7-9) şi prin
contactele principale conectează înfăşurarea de turaţie mare. Electromotorul de acţionare
se accelerează până la obţinerea valorii mari a turaţiei.
Împreună cu contactorul C5 se alimentează şi al doilea releu de frânare d5 şi se menţine
alimentarea releului d4 prin dioda n4. Se închide contactul d5 (2-4) care şuntează contactele
b(6-6’) şi d2 (3-5).
Acţiunea releelor de accelerare d2, d3, de fixare automată a unei durate minime de funcţionare pe
treptele de viteză mică şi medie, asigură o acceleraţie moderată a electromotorului, fără şocuri, la
ridicarea încărcăturilor.
De asemenea la mutarea rapidă a manetei controlerului de pe poziţia 3 pe poziţia zero frânarea
este moderată cu ajutorul releelor de frânare d4, d5. După deconectarea contactorului C5, primeşte
alimentare contactorul C4 prin contactul d5 (2-5). Alimentarea contactorului C4 durează un timp
egal cu temporizarea la deschidere a contactului d5 (2-5). Pe parcursul acestui timp electromotorul
trece automat de la turaţia mare la turaţia medie. După întreruperea alimentării contactorului C4 este
întreruptă şi alimentarea releului d4. În perioada de întârziere la deschidere a contactului d4 (6-8),
continuă să fie alimentate contactoarele C1 şi C3, electromotorul trecând pe această durată la viteza
minimă.
Întârzierile la deschidere a releelor d4, d5 sunt, aproximativ, de 0,3 secunde, realizându-se o
durată totală pe treptele de frânare de circa 0,6 secunde. Alimentarea bobinei frânei electromagnetice
este întreruptă imediat după trecerea controlerului în poziţia zero prin deschiderea contactului C7 (2-
4) însă ca urmare a inerţiei proprii frâna mecanică acţionează asupra axului după circa 0,4-0,5
secunde, adică atunci când electromotorul aflat în regim de frânare cu recuperare are turaţie mică. În
acest fel acţiunea frânei mecanice este uşurată şi se asigură o frânare fără şocuri a electromotorului şi
a încărcăturii.
Protecţia electromotorului la suprasarcini este realizată de releele termice et1  et3. După
acţionarea releelor et2 şi et3 electromotorul poate lucra în continuare cu viteza mică. Dacă, ca
urmare a suprasarcinii, acţionează şi releul et1, atunci electromotorul este decuplat de la reţea şi
îşi întrerupe funcţionarea.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Protecţia pentru limitarea sarcinii la instalaţia de ancorare realizează:
a) deconectarea, fără temporizare a alimentării cu energie electrică a electromotorului de
acţionare;
b) deconectarea temporizată a electromotorului de acţionare;
c) reducerea valorii tensiunii de alimentare cu energie electrică;
d) comutarea automată a funcţionării electromotorului pe o caracteristică mecanică cu
viteze mai mici.
2. Protecţia la tensiune minimă a instalaţiei de ancorare realizează:
a) deconectarea instalaţiei la scăderea tensiunii sub 80% din Un;
b) deconectarea instalaţiei la scăderea tensiunii sub 50% din Un sau la dispariţia tensiunii,
fără a reconecta instalaţia la revenirea tensiunii;
c) repornirea instalaţiei la revenirea tensiunii;
d) deconectarea consumatorilor neesenţiali.
LUCRARE DE VERIFICARE
Prezentaţi schema electrică de acţionare cu contactoare şi relee a vinciurilor de încărcare
utilizând motoare asincrone cu 3 viteze.
RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE
1: d); 2: b).
Unitatea de învăţare nr. 5
ACŢIONAREA ELECTRICĂ A CÂRMEI

CUPRINS
Clasificarea şi regimurile de lucru ale mecanismelor de acţionare a cârmei. Cerinţe de
Registru pentru instalaţia de guvernare. Diagrama de sarcină şi alegerea motoarelor
electrice.
Acţionarea electrică a cârmei cu funcţioanaresimplă, prin contactoare şi relee, în curent
alternativ.
Acţionarea electrohidraulică a cârmelor cu funcţionare sincronizată.
Scheme electrice de comandă pentru acţionarea cârmelor cu funcţioanare automată.
Pilotul automat.

OBIECTIVE
- descrierea elementelor componente ale instalaţiei de guvernare.
- calculul de alegere a puterii motorului electric de acţionare;
- verificarea motorului electric de acţionare;
- stabilirea schemei electrice de comandă;
- exploatarea, întreţinerea şi verificarea sistemelor de acţionare electrică a instalaţiei de
guvernare.

5. ACŢIONAREA ELECTRICĂ A CÂRMEI

5.1 Caracterizare generală, cerinţe şi clasificări

Cârma ca element principal al instalaţiei de guvernare, este destinată pentru


menţinerea navei pe drumul impus şi de asemenea pentru rotirea navei atunci când este
necesară schimbarea direcţiei de mişcare.
Acţionarea electrică a cârmei este una din cele mai importante acţionări electrice
la bordul navei.
Calităţile de manevrabilitate ale navei, date în principal de instalaţia de
guvernare, sunt puse în evidenţă în mod deosebit atunci când se navigă în porturi,
strâmtori, canale sau zone aglomerate. Pierderea posibilităţii de conducere a navei, ca
urmare a ieşirii din funcţiune a instalaţiei de guvernare, constituie totdeauna o avarie
deosebit de gravă care în condiţii grele de navigaţie, în multe situaţii cunoscute, a
constituit cauza scufundării navei.
Având în vedere importanţa instalaţiei de guvernare pentru siguranţa navigaţiei,
regulile registrului de clasificare (R.N.R.) impun următoarele cerinţe pentru aceste
instalaţii:
1. Fiecare navă trebuie să aibă o instalaţie de guvernare robustă şi sigură care
să asigure manevrabilitatea şi stabilitatea de drum.
2. Instalaţia de guvernare trebuie să asigure manevra de trecere a cârmei de la
35° dintr-un bord la 35° în celălalt bord, cu nava la pescajul maxim şi la
viteza maximă de serviciu.
3. Instalaţia de guvernare trebuie prevăzută cu un sistem de limitare mecanică a
mişcării cârmei. Unghiul de limitare  acelaşi în ambele borduri are
valoarea:
   
 1     0  1,5 
0

în care 0 este unghiul maxim al cârmei la care este reglată instalaţia de comandă a
acţionării electrice şi are valoarea de 35°.
4. Comanda acţionării instalaţiei de guvernare se poate face dintr-un post de
comandă de la distanţă (timonerie) şi din compartimentul cârmei. În unele
cazuri poate exista şi un al treilea post de comandă de la distanţă, de rezervă,
situat în alt compartiment al navei.
5. Lângă fiecare post de comandă de la distanţă trebuie să existe indicator pentru
poziţia cârmei (axiometru). Indicarea poziţiei cârmei trebuie să fie independentă
de postul de comandă a acţionării instalaţiei de guvernare.
6. Fiecare acţionare principală, electrică sau electrohidraulică, a instalaţiei de
guvernare trebuie să primească alimentare prin 2 circuite separate, conectate
direct la tabloul principal de distribuţie. Unul din circuite poate primi
alimentarea prin tabloul de distribuţie de avarie.
7. Dispozitivul de acţionare electrică trebuie să asigure:
 trecerea continuă a cârmei dintr-un bord în altul în timp de 30 secunde, cu cârma
complet imersată şi viteza maximă de marş înainte corespunzătoare;
 funcţionarea continuă timp de 1 oră la viteza de exploatare maximă înainte şi
punerea penei cârmei bandă cu un unghi care să asigure 350 de manevre ale cârmei pe
oră;
 posibilitatea opririi motorului electric sub curent timp de 1 minut, din starea de
încălzit (numai pentru cârme cu transmisie mecanică directă);
 rezistenţă mecanică corespunzătoare la efortul care apare la viteza maximă
înapoi; se recomandă să se asigure posibilitatea schimbării poziţiei cârmei la o viteză
medie de mers înapoi.
8. Sensul de rotaţie al timonei sau al manetei dispozitivului de comandă să
corespundă cu sensul de mişcare a cârmei. În sistemul de comandă prin butoane, butoanele
trebuie să fie amplasate în aşa fel încât butonul ce se află aşezat în partea dreaptă să
corespundă cu mişcarea cârmei în tribord, iar butonul ce se află la stânga să corespundă cu
mişcarea penei cârmei la babord.
9. Se admite spre instalare un pilot automat sau un pilot autoadaptat care să
acţioneze maşina cârmei cu ajutorul unui sistem de transmisii proprii sau folosind
pentru aceasta sistemul existent manual de acţionare a cârmei.
Elementele principale ale instalaţiei cârmei sunt:
 cârma;
 motorul de execuţie;
 sistemul de comandă;
 sistemul de control.
În figura 5.1. este reprezentată schema bloc a sistemului de acţionare a cârmei.
Fig. 5.1. Schema bloc a acţionării cârmei

Semnificaţia simbolurilor folosite în figura 5.1. este:


PC - post de comandă;
SU - sistem de urmărire;
A - amplificator;
ME - motor de execuţie;
MT - mecanism de transmisie;
C - cârmă;
N - navă;
K - compas;
SI - sistem indicator al poziţiei cârmei.
Cârma, ca element principal al instalaţiei de guvernare, reprezintă o placă
(denumită pana cârmei) imersată în apă la pupa navei. Cârma se poate roti în jurul unui
ax vertical dispus în planul diametral al navei. Prin rotirea (deplasarea) cârmei cu un
unghi oarecare faţă de planul diametral într-un bord, pe suprafaţa cârmei acţionează
presiunea curentului de apă creat de mişcarea navei. Întrucât cârma este fixată prin ax
de navă, presiunea pe suprafaţa cârmei se transmite navei producând un moment care
roteşte nava.
Pentru deplasarea cârmei cu un unghi oarecare este necesară o forţă de o
anumită valoare. În acest scop, se foloseşte motorul de execuţie care pe nave, de regulă,
este un motor electric. Electromotorul este cuplat cu cârma printr-un mecanism de
transmisie care poate fi mecanic sau hidraulic.
Acţionarea electrică a cârmei se comandă de la distanţă, postul de comandă fiind
dispus de regulă în timonerie.
Comanda acţionării electrice realizează: deplasarea cârmei cu unghiul dat,
oprirea ei, inversarea sensului de deplasare al cârmei, reglarea vitezei de deplasare ş.a.
Pentru îndeplinirea acestor cerinţe este realizată practic o gamă diversificată de sisteme
de comandă.
Verificarea executării comenzii date de la postul de comandă constă în indicarea
poziţiei penei cârmei faţă de planul diametral şi a rezultatului acţiunii cârmei asupra
rotirii navei şi se realizează cu sistemul de control.
Sistemul de control este alcătuit din indicatorul poziţiei penei cârmei faţă de planul
diametral, denumit axiometru şi repetitorul girocompas sau compasul magnetic care indică
schimbarea drumului navei sub acţiunea deplasării cârmei.
Sistemele de acţionări electrice pentru instalaţiile de guvernare cunosc o largă
diversificare. Clasificarea instalaţiilor de guvernare poate fi făcută după mai multe
criterii:
Clasificarea instaţiilor de guvernare
1. După particularităţile constructive ale cârmei. Cârma este elementul care
determină caracteristica momentului la axul cârmei şi regimurile posibile de lucru ale
acţionării electrice. Se realizează cârme obişnuite şi cârme active. Cele mai răspândite sunt
cârmele obişnuite care se împart în:
* după forma penei cârmei;
* după gradul de compensare:
* simple;
* compensate;
* semicompensate;
* după profilul penei cârmei:
* plane;
* cu profil aerodinamic.
Compensarea penei cârmei se foloseşte pentru micşorarea momentului la axul
cârmei şi ca urmare reducerea puterii electromotorului de acţionare. Profilul
aerodinamic al cârmei îmbunătăţeşte caracteristicile sistemului corp navă - elice - cârmă
şi micşorează rezistenţa la înaintare a navei precum şi momentul la axul cârmei.

2. După felul trasmisiei sunt sisteme cu legătură fixă între axul electromotorului şi
axul cârmei, din această categorie făcând parte cârmele cu acţionare electromecanică şi
cu legătură elastică, la care legătura între axul electromotorului şi axul cârmei poate să
lipsească. Acestea pot fi hidraulice, pneumatice sau prin fricţiune, cea mai mare
răspândire având-o acţionarea electrohidraulică.

3. După caracterul funcţionării electromotorului sistemele de acţionare pot fi:


 cu funcţionare intermitentă;
 cu funcţionare continuă.
Funcţionarea intermitentă a electromotorului se aplică în cazul transmisiei
mecanice iar cea continuă pentru transmisia hidraulică. În regimul de funcţionare
continuă sunt eliminate regimurile grele de conectări repetate şi de încălzire dată de
valorile mari ale curenţilor de pornire, astfel încât transmisia prezintă, din acest punct de
vedere, o îmbunătăţire a condiţiilor în care lucrează electromotorul în instalaţiile de
guvernare.

4. După nivelul de automatizare sau după sistemul de urmărire a comenzii


acţionării electrice. Funcţionarea sistemelor de acţionare a cârmei poate fi: simplă,
sincronizată şi automată.
Funcţionarea simplă. În acest caz poziţia timonei postului de comandă determină
bordul în care se deplasează cârma şi viteza de deplasare. Poziţia penei cârmei nu este
determinată de poziţia timonei postului de comandă. În acest regim de funcţionare
pornirea electromotorului de acţionare a cârmei se face manual prin rotirea timonei într-
unul din borduri şi funcţionează atâta timp cât se menţine deplasarea timonei, iar oprirea
electromotorului se face de asemenea manual prin aducerea timonei în poziţia zero.
Pentru a urmări deplasarea cârmei faţă de planul diametral se foloseşte aparatul
indicator numit axiometru.
Funcţionarea sincronizată. La aceste dispozitive, în starea de repaus a instalaţiei,
poziţia penei cârmei este determinată de poziţia timonei postului de comandă.
Electromotorul cârmei este pus în funcţiune manual prin rotirea timonei cu un unghi
oarecare în unul din borduri şi se opreşte automat atunci când pana cârmei s-a rotit cu
acelaşi unghi ca şi timona. Axiometrul, în acest caz, este numai un mijloc suplimentar
de control.
Funcţionarea automată. Dispozitivele electrice de acţionare a cârmelor cu
funcţionare automată asigură menţinerea automată a navei pe drumul dat şi schimbări
automate ale drumului conform unui program dinainte stabilit. În acest caz
electromotorul de acţionare al cârmei intră în funcţiune automat atunci când nava se
abate de la drumul impus şi se opreşte automat când nava a revenit la drumul dat.
Aceste dispozitive cu funcţionare automată se mai numesc şi girotimone deoarece sunt
totdeauna cuplate prin selsine cu girocompasul navei.
Pe navele moderne cu raioane extinse de navigaţie, instalaţia de guvernare permite
trecerea succesivă în cele trei regiuni. Regimul de funcţionare automată se utilizează când
se navigă timp îndelungat pe drum constant, regimul de funcţionare sincronizată
comandat de timonă se aplică pentru navigaţia în porturi, strâmtori, canale, adică în
situaţii în care schimbările de direcţie ale navei se succed la intervale scurte de timp, iar
regimul de funcţionare simplă, comandat de regulă prin butoane, se menţine ca un sistem
de rezervă.

5. După criterii electrice: felul curentului (curent continuu sau curent alternativ),
sisteme de alimentare (direct de la reţeaua navei sau prin sistemul generator-motor),
sisteme de comandă.
Tipuri de cârme.
Tipurile de cârme se deosebesc după profilul secţiunii cârmei şi după locul de
dispunere al axului cârmei. Pentru a asigura manevra navei, pana cârmei trebuie să aibă
o suprafaţă A, care se calculează în funcţie de dimensiunile navei cu formula:

 
A    L  T m2 (5.1)

unde: L - lungimea navei între perpendiculare, [m];


T - pescajul navei, [m];
 - coeficient dependent de tipul navei.
Valoarea coeficientului  este:
- 0,0142  0,02 pentru nave de mărfuri cu raioane extinse de navigaţie;
 0,0166  0,025 pentru nave de transport rapide;
 0,02  0,025 pentru nave costiere;
 0,025  0,0335 pentru remorchere maritime.
Pe navele moderne se utilizează cârmele cu profil aerodinamic întrucât acest
profil asigură reducerea rezistenţei la înaintare a navei şi a momentului necesar pentru
rotirea penei cârmei.
În figura 5.2. se prezintă o cârmă cu profil aerodinamic. Profilul penei cârmei este
caracterizat de grosimea relativă:

t (5.2)
b
unde:
 - reprezintă cea mai mare grosime a secţiunii penei cârmei, [m];
b - lăţimea (coarda) penei cârmei, [m].
Pentru cârme obişnuite valoarea coeficientului t se înscrie în limitele t = 0,1  0,3.
O altă caracteristică importantă a cârmei este dimensiunea relativă,  care
reprezintă raportul:
h h2
  (5.3)
b A
în care h este înălţimea penei cârmei, [m].
De obicei, pentru cârmele navelor comerciale valoarea coeficientului  este în
limitele  = 0,5  3, cel mai frecvent având valorea  = 2.
Pentru determinarea înălţimii penei cârmei, h, la nave maritime de deplasament mediu,
se utilizează frecvent relaţia:
h  T  0 ,5...1m (5.4)
La cârmele compensate axul de rotire împarte suprafaţa penei cârmei în două părţi:
partea din prova, care constituie partea compensată şi partea din pupa.
Gradul de compensare este
exprimat de coeficientul:
A
k 1 (5.5)
A
unde:
A1 - suprafaţa părţii compensate, [m2];
A - suprafaţa penei cârmei, [m2].
Pentru cârme de formă dreptunghiulară
rezultă:

b1  h b1
k  (5.6)
bh b

în care b1 este lăţimea părţii


compensate.
Fig. 5.2. Pana cârmei cu profil aerodinamic Valorile coeficientului de
compensare, k se înscriu de obicei în
limitele k = 0  0,35.
Cârmele semicompensate se deosebesc de cele compensate prin aceea că partea
compensată nu ocupă înălţimea penei cârmei.
O altă mărime care caracterizează profilul aerodinamic este poziţia relativă a
grosimii maxime a profilului , exprimată printr-un coeficient , care reprezintă
raportul dintre distanţa de la secţiunea maximă a profilului până la partea din faţă a
cârmei şi lăţimea totală a cârmei, b (aproximativ egală cu coarda profilului).
Forţele care acţionează pe pana cârmei.
Prin rotirea penei cârmei cu unghiul  faţă de planul diametral al navei, curentul de
apă produs la înaintarea navei cu viteza v ,acţionează neuniform pe cele două feţe ale
cârmei şi ca urmare apare o forţă rezultantă de presiune a apei pe pana cârmei.

Fig. 5.3. Forţa creată de curentul de apă care acţionează pe o suprafaţă


plană înclinată

Teoretic, curentul de apă care se deplasează cu viteza v produce pe suprafaţa  unei


plăci înclinată cu unghiul  o forţă rezultantă normală pe suprafaţa plăcii, R . Din figura
5.3. se observă că impulsul creat de cantitatea de apă în mişcare prin ciocnirea cu
suprafaţa plană este egal cu impulsul forţei rezultante:
  v  dt  A  sin   v  sin   R  dt (5.7)
unde:
v dt.A sin  - volumul care acţionează asupra plăcii în timpul dt;
 - densitatea apei (1000kg/m3);
v - viteza curentului de apă, [m/s];
 - unghiul de înclinare al plăcii în grade.
Din relaţia (5.7) rezultă că, teoretic, forţa rezultantă pe suprafaţa plăcii se determină
cu relaţia:
R  A    v 2  sin 2  N  (5.8)
Expresia forţei rezultante dată de relaţia (5.8), determinată prin aplicarea simplă a
legii lui Newton nu se foloseşte practic întrucât nu ia în considerare fenomene
suplimentare care însoţesc în realitate aripa aerodinamică în curentul de apă şi care pot
fi luate în considerare cu ajutorul unor coeficienţi stabiliţi experimental. Formula
teoretică dată de relaţia (5.8) permite totuşi evidenţierea factorilor principali de care
depinde mărimea forţei rezultante.
O soluţie pentru cârme plate este oferită de formula empirică stabilită de inginerul
francez Josseli:
k '  sin 
R A  v 2 N  (5.9)
Cr
unde:
A - suprafaţa penei cârmei, [m2];
v - viteza navei, [m/s];
 - unghiul de rotire al cârmei, în grade;
k’ - coeficient de reducere;
Cr - coeficient.
Coeficientul de reducere k’ ia în considerare influenţa profilului şi densităţii apei de
mare. Valorile acestui coeficient sunt:
k’ = 196 kg/m3 pentru mersul înainte al navei;
k’ = 407 kg/m3 pentru mersul înapoi al navei.
Coeficientul Cr se determină cu relaţia:
C r  0 ,195  0 ,305 sin  (5.10)
Formula (5.9) oferă rezultate bune în cazul cârmelor plane. Astfel de cârme se
întâlnesc în cazuri rare şi în mod deosebit la fluviu. Pentru cârmele cu profil
aerodinamic, utilizate frecvent la navele maritime şi fluviale, această formulă nu oferă
rezultate mulţumitoare.
Cercetările efectuate în domeniul teoriei aripilor aerodinamice, la care o contribuţie
importantă a adus-o Jukovski, au condus la găsirea unei relaţii de calcul mai precisă
pentru determinarea forţei care apare pe aripa aerodinamică, în aer sau apă, pentru
oricare formă de profil aerodinamic.
În figura 5.4. este reprezentată cârma cu profil aerodinamic înclinată faţă de
planul diametral cu un unghi . Forţa rezultantă a presiunii apei pe cârmă, Rt aplicată în
punctul A se poate descompune după două sisteme de axe, astfel:
 primul sistem, în care x corespunde cu direcţia de mers a navei şi a curentului de
apă, iar axa y este perpendiculară pe direcţia de mişcare, permite descompunerea forţei
rezultante în componentele: Rx - orientată în sens contrar sensului de mişcare a navei şi
Ry - perpendiculară pe prima. Componenenta Rx se numeşte forţa de rezistenţă la
înaintare iar componenta transversală Ry se numeşte forţa de ascensiune sau forţa
portantă. După această descompunere rezultă:

Rt  Rx2  R y2 (5.11)
 al doilea sistem, în care una din direcţii coincide cu planul cârmei, iar cea de-a
doua este normală la planul cârmei, permite descompunerea forţei rezultante în
componentele: R - normală la planul cârmei, care permite calculul momentului la axul
cârmei şi T - tangenţială la planul cârmei care asigură deplasarea curentului de apă de-a
lungul cârmei. Din această descompunere rezultă:

Rt  R 2  T 2 (5.12)
Fig. 5.4. Forţa de presiune pe cârma cu profil aerodinamic.

Din figura 5.4. rezultă următoarele relaţii între componentele după cele două
sisteme de axe:
R  R y cos   Rx sin  (5.13)

T  Rx cos   R y sin  (5.14)

Teoria aripei aerodinamice permite determinarea forţelor care apar asupra profilelor
aerodinamice de forme diferite, în aer sau în apă. Conform acestei teorii forţa rezultantă
normală pe suprafaţa cârmei se determină cu relaţia:
A  v2
R  C y cos   C x sin     N  (5.15)
2

unde:
Cy - coeficient adimensional al forţei portante (Ry);
Cx - coeficient adimensional al forţei de rezistenţă (Rx);
v - viteza navei, [m/s];
A - suprafaţa cârmei, [m2];
 - densitatea apei de mare,  = 1025kg/m3;
 - unghiul dintre planul cârmei şi direcţia de mişcare a navei.
Mărimile coeficienţilor Cy şi Cx depind de dimensiunea relativă,  a profilului, de
grosimea relativă, t, de unghiul de rotire a cârmei,  şi altele.
În urma efectuării măsurătorilor experimentale s-au întocmit atlase cu graficele
coeficienţilor Cx si Cy pentru cârme de profile diferite şi pentru o diversitate mare de
forme aerodinamice.
Pentru exemplificare, în figura 5.6. se prezintă graficele Cy = f() şi Cx = f()
pentru  = 1,  = 1,23 şi  = 1,425.
Influenţa forţei care apare la deplasarea cârmei asupra mişcării navei.

Pentru a schimba direcţia de mişcare a navei într-un bord sau altul este necesar ca în
acea parte să se rotească cârma. În figura 5.5. este reprezentată cârma rotită într-un bord,
cu unghiul şi forţa rezultantă normală care apare pe suprafaţa cârmei.
Fig. 5.5. Influenţa forţei de presiune pe cârmă asupra mişcării navei

În centrul de greutate al navei, G se consideră două forţe egale şi de sens contrar, R 
  
şi R de mărime şi direcţie egale cu R . La rândul ei forţa R se descompune în două
 
componente Fr şi Fd după axele navei. În acest fel la mutarea cârmei cu un unghi
  
oarecare forţele R şi R  creează un cuplu care roteşte nava, forţa Fd provoacă

deplasarea laterală, iar forţa Fr frânează mişcarea de înaintare a navei. Acţiunea forţei

Fd poate fi neglijată deoarece rezistenţa la deplasarea laterală a navei este foarte mare.
 
Momentul creat de cuplul de forţe R , R  este:
L
M  R  GB  R  OG  cos   R cos  (5.16)
2
unde L este lungimea navei între perpendiculare.
Înlocuind R cu expresia din relaţia aproximativă (5.9), se obţine:
k' L k'
M A  v 2 sin   cos   L  A  v 2 sin 2 (5.17)
Cr 2 Cr

5.2 Diagrama de sarcină şi cerinţe pentru electromotoarele de acţionare a cârmei

5.2.1. Diagrama de sarcină şi condiţii specifice de lucru

Pentru deplasarea cârmei, cu transmisie mecanică, din planul diametral în oricare


bord, momentul la axul electromotorului în funcţie de momentul la axul cârmei este:
M  a N.m
M (5.18)
i m

în care: Ma - momentul la axul cârmei, [N.m ];


i - raportul de transmisie;
m - randamentul transmisiei.
La revenirea cârmei dintr-un bord în planul diametral, momentul la axul
electromotorului are o valoare minimă deoarece forţele de presiune care acţionează pe
pana cârmei creează un moment în sensul de aducere a cârmei în planul diametral. În
acest caz momentul creat de forţa de presiune a apei şi momentul dezvoltat de
electromotor au acelaşi sens şi sunt orientate pentru învingerea frecărilor din maşina
cârmei.
M'
M '  a  m N .m (5.19)
i
unde:
M’ - momentul la axul electromotorului pentru mişcarea de revenire a cârmei;
M a' - momentul la axul cârmei pentru întoarcerea spre planul diametral;
m - randamentul transmisiei la mişcarea inversă.
Determinarea momentului la axul electromotorului pentru mişcarea de revenire a
cârmei în planul diametral cu relaţia (5.33), presupune unele dificultăţi şi de aceea
pentru calculele practice, acoperitoare, se consideră valoarea acestui moment constantă
şi egală cu valoarea cuplului de mers în gol M0. Valoarea cuplului de mers în gol se
aproximează în funcţie de valoarea momentului maxim, astfel:
- pentru cârme simple:
M0 = (0,1 - 0,2) Mmax (5.20)
- pentru cârme compensate:
M0 = (0,2 - 0,3) Mmax (5.21)

Diagramele de sarcină ale electromotorului reprezintă dependenţa momentului la


axul electromotorului în funcţie de unghiul de rotire al cârmei, M = f (). Pentru
construirea acestor diagrame se consideră cunoscută dependenţa momentului la axul
cârmei, Ma, în funcţie de unghiul , prezentată în figura 5.9 şi se fac următoarele
aproximări: se iau în calcul numai momentele pozitive la axul cârmei, momentele
negative se substituie cu momentul de mers în gol M0 şi se consideră că funcţia M = f
() variază linear de la momentul de mers în gol, M0, la momentul maxim Mmax. În
figura 5.18 se prezintă diagramele de sarcină pentru electromotorul de acţionare a
cârmei.

Fig. 5.6 Diagramelede sarcină la axul electromotorului


a) pentru cârma simplă la mers înainte;
b) pentru cârma compensată la mers înainte;
c) mers înapoi pentru toate tipurile de cârmă.
Condiţiile specifice de funcţionare a electromotoarelor pentru cârmă sunt determinate
de sistemul de comandă şi de tipul mecanismului de transmisie.
Pentru menţinerea navei pe drum constant sunt necesare deplasări frecvente ale
cârmei cu unghiuri mici. Condiţia impusă de registrul de clasificare privind asigurarea a
350 de deplasări ale cârmei, cu unghiuri mici, într-o oră, solicitată, în cazul transmisiilor
mecanice, o frecvenţă mare de conectare a electromotorului şi în aceste condiţii
acţionarea electrică trebuie să reziste fără a depăşi limitele normale de încălzire şi fără
deformări sau deteriorări mecanice. În timpul manevrelor în port sau al navigaţiei prin
locuri înguste, numărul de conectări ale electromotorului se reduce dar, în acelaşi timp,
creşte durata ciclurilor de lucru şi valoarea momentelor la axul cârmei pentru realizarea
unor unghiuri mari de rotire a cârmei.
O altă cerinţă pentru electromotorul de acţionare a cârmei este ca pe durata
funcţionării să permită, prin sistemul de acţionare electrică, frânarea completă timp de 1
minut sau reducerea foarte mare a turaţiei. Această situaţie poate avea loc pe timp de
furtună ca urmare a izbirii valurilor de pana cârmei sau în condiţii de mare calmă ca
urmare a lovirii panei cârmei de sloiuri de gheaţă sau obiecte în semiimersiune.
Având în vedere regimul de lucru al electromotoarelor pentru acţionarea cârmei,
caracteristicile mecanice de tip moale asigură îndeplinirea cerinţelor necesare. Aceste
tipuri de caracteristici asigură amortizarea reacţiei acţionării electrice la şocuri de
sarcină aplicate brusc.

5.2.2 Caracteristicile mecanice şi tipuri de electromotoare folosite pentru cârme


cu transmisie mecanică

Caracteristica mecanică de tip moale


asigură variaţia în limite largi a turaţiei cu
sarcina. Atunci când sarcina creşte, turaţia
se micşorează foarte mult. Astfel de
caracteristici pot fi obţinute în două feluri:
de formă hiperbolică, reprezentată în
figura 5.7, caracteristică motorului serie de
curent continuu şi de formă convexă,
reprezentată în figura 5.8, caracteristică
sistemului generator-motor.
În figura 5.7, 1 şi 2 sunt caracteristici
mecanice artificiale reostatice, 3-caracte-
ristica mecanică naturală iar 4, repre- Fig. 5.7 Caracteristici mecanice de tip
zentată cu linie întreruptă, este hiperbola moale, de formă hiperbolică.
ideală, Mn = constant. Dacă
caracteristica moale are forma convexă, prezentată în figura 5.8, în acest caz punctele de
intersecţie cu hiperbola, Mn = constant, corespund zonelor celor mai caracteristice
regimuri de lucru ale instalaţiei cârmei: zona de sarcină mică pentru regimul de
menţinere a navei pe drum constant (punctul A) şi zona de sarcină mare caracteristică
pentru manevra navei (punctul B).
Funcţionarea electromotorului de acţionare a cârmei la putere aproximativ constant
(Mn = constant) pentru diferite regimuri de încărcare, corespunde cel mai bine din
punct de vedere al funcţionării sistemului energetic de alimentare.
Caracteristicile de tip moale asigură, prin forma lor, limitarea momentului şi
corespunzător a curentului la frânarea completă a electromotorului (regimul de
scurtcircuit) care, aşa cum s-a menţionat, poate să apară în condiţii normale de
exploatare a instalaţiei de guvernare. O asemenea limitare pentru electromotoarele
alimentate de la reţeaua navei se asigură cu caracteristici mecanice artificiale obţinute
prin introducerea unor rezistenţe în circuitul rotorului iar în cazul sistemului generator-
motor prin înfăşurarea serie anticompound de la generator.
Reglarea vitezei electromotoarelor se realizează pe seama folosirii caracteristicilor
mecanice artificiale. Numărul lor determină posibilităţile sistemului de acţionare
electrică. Cele mai largi posibilităţi le oferă sistemul generator-motor. Calitatea reglării
depinde nu numai de numărul caracteristicilor artificiale ci şi de forma lor. În cazul
sarcinilor mici, când momentul de sarcină este în jurul valorii M0 caracteristicile
mecanice ale sistemului generator-motor dau posibilităţi mari de schimbare a vitezei, în
timp ce sistemul cu alimentare directă a electromotorului are un domeniu mic de reglare
a vitezei. (segmentul ab din figurile 5.7 şi 5.8).
În cazul în care pentru sarcini mici, în jurul valorii M0, este necesar să se asigure o
viteză constantă de deplasare a cârmei, independent de oscilaţiile cuplului de sarcină,
caracteristicile mecanice moi care corespund cel mai bine sunt de asemenea cele
asigurate de sistemul generator-motor. Caracteristicile mecanice moi de formă
hiperbolică au panta mare în zona sarcinilor mici şi ca urmare la oscilaţiile sarcinii
turaţia se modifică (segmentul cd din figurile 5.7 şi 5.8).
Motoarele de curent continuu cu excitaţie derivaţie alimentate direct de la reţea,
se folosesc, de regulă, cu o rezistenţă permanent conectată în circuitul indusului, pentru
înmuierea caracteristicii mecanice şi pentru limitarea momentului de repaus sub curent.
Astfel de motoare se utilizează, de regulă, pentru puteri mici, până la 3kW, din cauza
pierderilor de energie pe rezistenţa permanent conectată. Acest tip de motor se foloseşte,
de asemenea, în sistemul generator-motor ca motor de execuţie. În acest caz înfăşurarea
de excitaţie derivaţie este folosită ca înfăşurare de excitaţie independentă.
La motoarele de curent continuu cu excitaţie mixtă, la încărcarea nominală, excitaţia
serie creează 35% din valoarea totală a fluxului maşinii. Motoare de acest tip se folosesc
în mod obişnuit pentru puteri de până la 20kW.

Electromotoarele de curent alternativ folosite pentru acţionarea cârmei sunt de

Fig. 5.8. Caracteristici mecanice de tip moale de formă


convexă (sistemul G-M)
tipul asincron în scurtcircuit şi asincron cu rotorul bobinat.
Motoare asincrone cu rotor în scurtcircuit, de construcţie normală, au
caracteristica mecanică rigidă. Pentru înmuierea caracteristicii mecanice şi pentru
uşurarea pornirii se construiesc motoare asincrone în scurcircuit speciale: cu dublă
colivie, cu bare înalte şi cu rezistenţa rotorului mărită. Astfel de motoare au alunecarea
mărită în raport cu construcţiile normale şi ca urmare caracteristica mai puţin rigidă.
Motoarele asincrone în scurtcircuit cu mai multe trepte de turaţie folosite în
acţionarea cârmei sunt în mod obişnuit cu două trepte de turaţie în raportul 2:1 sau 3:1.
În tabelul 5.3 se prezintă caracteristicile tehnice ale electromotoarelor din seria MA cu
două trepte de turaţie.
Valorile mari ale curenţilor de pornire, pierderile interne însemnate de energie şi
încălzirea, şocurile mecanice în acţionare, sunt factori care limitează folosirea acestor
tipuri de motoare în acţionări ale cârmei.
Motorul asincron cu rotor bobinat se poate folosi pentru acţionarea cârmei, dar
utilizarea sa pentru acest scop este mai rar întâlnită.

5.2.3. Caracteristici mecanice şi tipuri de electromotoare folosite pentru


cârme cu transmisie hidraulică
Caracteristicile mecanice necesare sunt determinate de particularităţile transmisiei
hidraulice. Pentru acest tip de transmisie sunt necesare electromotoare cu caracteristica
rigidă care asigură menţinerea constantă a turaţiei pompei la modificări ale sarcinii.
În aceste condiţii, pentru nave electrificate în curent continuu se folosesc motoare de
curent continuu, cu excitaţie în paralel. Pentru nave electrificate în curent alternativ, care
constituie majoritatea navelor, se foloseşte motorul asincron în scurtcircuit cu alunecare
normală. În cazul transmisiilor hidraulice motorul electric este folosit pentru funcţionare
în regim de lungă durată cu turaţie constantă şi cu sarcina variabilă în funcţie de debitul
pe care îl realizează pompa.
Limitarea momentului de repaus al acţionării, în cazul stopării cârmei sau şocurilor
date de valuri, se realizează în acest caz prin sistemul transmisiei hidraulice. La valori
ale presiunii fluidului de lucru care depăşesc de 1,5 ori valoarea nominală, acţionează
un sistem de valvule care limitează creşterea presiunii.
Regimul de lucru de lungă durată cu turaţia constantă, în unele cazuri, este asigurat
de motoare sincrone. Utilizarea acestora permite pe de o parte asigurarea regimului de
lucru al pompei cu turaţie constantă, iar pe de altă parte, contribuie la îmbunătăţirea
factorului de putere al reţelei navei.

5.3. Scheme electrice de comandă a acţionării cârmelor cu funcţionare simplă prin


contactoare şi relee

Schemele de comandă ale instalaţiilor de acţionare electrică a cârmelor trebuie să


asigure pornirea, reglarea vitezei, frânarea , inversarea sensului de rotaţie, limitarea
momentului de repaus sub curent şi protecţia electromotoarelor de acţionare.
Pentru puteri mici, aproximativ până la 10kW, sistemele de comandă cu contactoare şi
relee prezintă avantajul simplităţii şi al preţului de cost redus deoarece pentru astfel de
puteri cantitatea de aparataj electric necesară este redusă, ceea ce le conferă o funcţionare
sigură şi pierderi relativ mici de energie.
La puteri mari, care depăşesc 10kW, se măreşte considerabil cantitatea de aparataj
electric şi ca urmare se măreşte nesiguranţa în funcţionare, pierderile de energie pe
rezistenţele de pornire şi reglare sunt mari, preţul de cost creşte de asemenea şi de aceea
în astfel de cazuri schemele de comandă cu contactoare şi relee nu se recomandă. Pentru
astfel de puteri se foloseşte, de regulă, sistemul generator-motor.
În figura 5.9 sunt reprezentate elementele principale care compun schemele de
acţionare a cârmei prin contactoare şi relee.
Semnificaţiile notaţiilor din figura 5.9 este următoarea:
TG - tabloul general de alimentare;
SM - staţie magnetică cu contactoare şi relee;
R - cutie cu rezistenţe;
C - comutator de posturi;
PC - post de comandă;
ME - electromotorul de execuţie;
LC - limitator de cursă.

Fig. 5.9. Elementele schemei bloc de comandă a acţionării cârmei prin


contactoare şi relee.
În funcţie de felul curentului de la bordul navei, continuu sau alternativ, şi de
puterea necesară, motorul electric de execuţie poate fi: de curent continuu cu excitaţie
derivaţie sau mixtă, de curent alternativ de tip asincron în scurtcircuit cu o turaţie pentru
puteri mici şi cu două turaţii pentru puteri mai mari.

Scheme electrice de comandă pentru motoare de curent alternativ.


În aceste scheme pentru acţionarea electrică a cârmei se foloseşte de regulă, motorul
asincron în scurtcircuit cu alunecare mărită (dublă colivie sau bare înalte) cu una sau
două viteze. Motorul asincron cu rotor bobinat este mai rar întâlnit.
Motorul asincron în scurtcircuit cu alunecare mărită având una sau două viteze se
întrebuinţează pentru puteri până la
Alimentarea circuitelor de comandă ale acestor scheme se face fie în curent
alternativ, fie în curent continuu de la un redresor. Avantajul alimentării în curent
continuu constă în posibilitatea folosirii aparatajului electric de curent continuu care
prezintă mai multă siguranţă în funcţionare.
În figura 5.13 este prezentată schema electrică de comandă cu motor asincron având
o singură viteză.
Elementele componente ale schemei din figura 5.13 sunt:
m1 - motor asincron în scurtcircuit cu alunecare mărită;
C1, C2 - contactoare de cuplare a electromotorului pentru rotirea cârmei spre
tribord sau spre babord;
C3 - contactor de accelerare;
C4 - contactor de frânare;
d1, d2 - relee de timp;
et1, et2 - relee termice pentru protecţie electromotorului;
REM1, REM2 - bobine pentru revenirea electromagnetică a contactelor releelor
termice;
b1, b2 - butoane de comandă;
b3 - buton pentru comanda revenirii contactelor releelor termice;
h1, h2, h3 - lămpi de semnalizare a poziţiei cârmei;
b4 - contactele limitatorului de cursă;
m2 - transformator;
n - punte redresoare;
R - rezistenţe de pornire.

Se aplică tensiunea reţelei de alimentare prin închiderea întrerupătorului a. Se


aprinde lampa h2, lumină albă, indicând poziţia cârmei în planul diametral, celelalte
elemente ale schemei rămân în poziţia reprezentată în schemă.
Pentru rotirea cârmei spre tribord se apasă pe butonul b1. Prin apăsarea pe acest
buton se închide circuitul de alimentare a contactorului C1 şi acesta prin contactele sale
principale cuplează înfăşurarea statorică la reţea. Motorul porneşte având conectate
rezistenţele R de limitare a curenţilor de pornire în serie cu înfăşurările statorului.
În acelaşi timp se deschide contactul C1 (3-5) şi se închid contactele C1 (2-4) şi C1
(6-8). Închizându-se contactul C1 (2-4) se stabileşte circuitul de alimentare al releului
d1 şi acesta după un anumit timp îşi va închide contactul d1 (2-4).
Temporizarea la închidere a acestui contact se alege astfel încât regimul
tranzitoriu de scădere a curentului de pornire până la valoarea normală să se termine. La
închiderea contactului C1 (6-8) este alimentat releul d2 şi contactul acestuia, d2 (2-4),
se închide. Bobina contactorului de frânare C4 rămâne în continuare nealimentată,
deoarece în circuitul său este deschis contactul C1 (3-5).
După un timp, se închide contactul d1 (2-4) şi este alimentat C3 care
scurtcircuitează rezistenţele R conectând înfăşurarea motorului la întreaga tensiune a reţelei.
Motorul funcţionează pe caracteristica lui naturală şi roteşte cârma spre tribord. Mişcarea
durează atâta timp cât se ţine apăsat butonul b1.
Pentru oprire se eliberează butonul b1 care revine în poziţia normală. Prin acesta se
întrerupe circuitul contactorului C1 şi motorul este deconectat de la reţea. Se închide
contactul C1 (3-5) şi se deschide contactul C1 (6-8) prin care se întrerupe alimentarea
releului d2.
Pentru un anumit timp, dat de temporizarea la deschidere a contactului d2 (2-4), se
stabileşte circuitul de alimentare a contactorului de frânare, C4, ale cărui contacte
principale se închid şi cuplează alimentarea în curent continuu a două faze ale
înfăşurării statorice. Motorul deconectat de la reţea trece în regim de frânare dinamică.
În rotorul care se învârteşte sub acţiunea forţelor de inerţie în câmpul magnetic constant
dat de curentul continuu ce trece prin cele două faze ale înfăşurării statorului se induc
curenţi care vor da naştere unui cuplu de frânare. Timpul de frânare se fixează prin
reglarea temporizării la deschidere a contactului d2 (2-4).
Frânarea mecanică a electromotorului nu se întrebuinţează în schemele de acţionare
a cârmei, deoarece nu poate avea o funcţionare sigură datorită numărului mare de
conectări şi deconectări pe oră la care este supus electromotorul cârmei în timpul
exploatării instalaţiei de guvernare.
Fig. 5.13 Schema electrică de comandă cu contactoare şi relee a acţionării
cârmei cu motor asincron în scurtcircuit având o singură viteză.
Dacă în timpul rotirii cârmei este depăşit unghiul maxim admis, se deschide
contactul limitatorului de cursă, b4 (1-2), care întrerupe circuitul contactorului C1.
Electromotorul este deconectat de la reţea şi trecut în regim de frânare dinamică cu toate
că apăsarea pe butonul b1 continuă.
Pentru rotirea cârmei în celălalt bord se apasă pe butonul b2 şi se închide circuitul
bobinei contactorului C2. Contactele principale ale acestuia conectează înfăşurarea
statorului la reţea, cu două faze inversate faţă de cazul anterior. Prin aceasta sensul de
rotaţie a motorului asincron se schimbă şi cârma este deplasată spre bordul babord. În
continuare funcţionarea este aceeaşi ca în cazul rotirii cârmei spre tribord.
Ca şi în schemele studiate anterior limitarea unghiului maxim de rotire a cârmei şi în
acest caz este realizată de contactele b4 (1-2) şi b4 (3-4) ale limitatorului de cursă.
Limitarea momentului de repaus sub curent în cazul motoarelor asincrone în
scurtcircuit se realizează prin măsuri constructive, alegând motoare cu alunecare mărită.
Protecţia la suprasarcină este asigurată de releele termice, et, a căror acţionare este
temporizată pentru a evita funcţionarea lor la curenţii de pornire sau suprasarcini de
scurtă durată.
La apariţia unei suprasarcini care se menţine, acţionează unul sau ambele relee şi
prin deschiderea contactelor et1 (3-5), et2 (3-5) electromotorul este scos din funcţiune.
După acţionare, contactele rămân blocate în poziţia deschisă şi pentru readucerea lor
în poziţia normală (închisă) se apasă pe butonul b3, sunt alimentate bobinele de revenire
electromagnetică, REM şi acestea înlătură blocajul mecanic şi aduc contactele în poziţia
iniţială, normal închisă.
În acelaşi timp, la apăsarea butonului b3 prin închiderea contactului b3 (3-4) se
anulează acţiunea protecţiei de suprasarcină. În acest fel, în anumite situaţii şi pe o
durată de timp limitată, se poate menţine funcţionarea electromotorului în suprasarcină.
Comanda cu contactoare şi relee în curent alternativ a acţionării cârmei cu motor
asincron în scurtcircuit având două trepte de viteză este prezentată în figura 5.14.
Statorul motorului asincron are două înfăşurări separate, construite cu număr de poli
diferiţi. Elementele componente ale schemei electrice de acţionare sunt:
m1 - motor asincron în scurtcircuit cu două trepte de viteză;
C1, C2 - contactoare de cuplare a electromotorului pentru rotirea cârmei spre tribord
sau spre babord;
C3, C4 - contactoare pentru schimbarea treptelor de viteză;
C5 - contactor de frânare;
d - releu de timp;
et1  et4 - relee termice pentru protecţie la suprasarcină;
REM1REM4 - bobine pentru revenirea electromagnetică a contactelor releelor
termice;
b(1-1’)b(6-6’)- contactele controlerului de comandă;
b1 - contactele limitatorului de cursă;
h1, h2, h3 - lămpi de semnalizare a poziţiei cârmei;
m2 - transformator;
n - punte redresoare.

După aplicarea tensiunii de alimentare de la reţeaua bordului, prin închiderea


întrerupătorului a, situaţia elementelor schemei nu se schimbă faţă de cea prezentată în
figura 5.14. Dacă cârma se află în planul diametral este închis contactul limitatorului de
cursă b1 (7-8) şi se aprinde lampa h2, culoarea albă.
Pornirea, inversarea sensului de rotaţie şi oprirea electromotorului se fac cu ajutorul
controlerului de comandă. Poziţia 0 corespunde stării de repaus, poziţia 1 - funcţionării
cu viteză mică, iar poziţia 2 - funcţionării cu viteză mare.
Pentru deplasarea cârmei în bordul tribord se pune maneta controlerului pe poziţia 1
şi se închid contactele b (1-1’), b (3-3’), b (6-6’) şi se deschide contactul b (5-5’). Sunt
alimentate contactoarele C1 şi C3 care cuplează electromotorul la reţea pentru
funcţionare cu viteză minimă, în sensul rotirii cîrmei spre tribord. Se deschid contactele
C1 (3-5) şi C3 (3-5) care blochează funcţionarea contactoarelor C2 şi C4. Se închide
contactul C1 (2-4) şi se deschide contactul C1 (7-9). Prin contactele b (6-6’) şi C1 (2-4)
este alimentat releul de timp d care închide contactul d (2-4).
Contactorul C5 rămâne în continuare nealimentat întrucât în circuitul său sunt
deschise contactele b (5-5’) şi C1 (7-9). La trecerea controlerului pe poziţia 2 se
deschide deschide contactul b (3-3’) şi se închide contactul b (4-4’), este întrerupt
circuitul bobinei contactorului C3 şi se închide circuitul bobinei contactorului C4. În
circuitul principal al motorului se deschid contactele C3 şi se închid contactele C4 prin
care se conectează înfăşurarea corespunzătoare vitezei mari.
Pentru oprire se aduce maneta controlerului în poziţia zero. Se închide contactul b
(5-5’), se întrerupe circuitul de alimentare a releului de timp d, însă contactul acestuia d
(2-4) fiind cu temporizare la deschidere nu se deschide imediat şi pentru o anumită
durată se stabileşte circuitul de alimentare a contactorului de frânare C5, care
conectează alimentarea a două faze ale înfăşurării statorului de la redresorul n. În
această situaţie, electromotorul deconectat de la reţea trece în regim de frânare
dinamică. Timpul de frânare dinamică este determinat de temporizarea la deschidere a
contactului d (2-4).
Contactele C1 (3-5) şi C2 (3-5) nu permit funcţionarea simultană a contactoarelor
C1 şi C2 constituind un blocaj electric între acestea. Acelaşi blocaj electric se aplică şi
pentru contactoarele C3, C4 care nu trebuie să funcţioneze simultan. Protecţia la
suprasarcină este realizată de releele termice et.
Protecţia la suprasarcină este realizată de releele termice et.
Fig. 5.14. Schema electrică de comandă cu contactoare şi relee a acţionării cârmei
cu motor asincron în scurtcircuit având două trepte de vite ză.
Releele termice de suprasarcină se montează pe fiecare fază a înfăşurării statorice
sau numai pe două faze, aşa cum este cazul din figura 5.26. Avându-se în vedere că
suprasarcina apare totdeauna cel puţin între două faze, electromotorul este protejat
suficient dacă se montează relee termice numai pe două faze ale înfăşurării sale.
Protecţia este mai sigură dacă se pun relee termice pe fiecare fază, deoarece în acest caz
curentul de suprasarcină se închide cel puţin prin două relee termice şi probabilitatea de
funcţionare a acestora este mai mare.
După ce au acţionat, contactele releelor termice rămân blocate în poziţia deschis.
Pentru revenirea lor în poziţia normal închisă se apasă pe butonul b2, sunt alimentate
bobinele REM1  REM4, care readuc contactele et în poziţia iniţială. Şi în acest caz la
apăsarea butonului b2 se anulează, pe durata apăsării, protecţia la suprasarcină şi
electromotorul poate funcţiona în aceste condiţii o anumită durată de timp.
Schemele de comandă prin contactoare şi relee a acţionării cârmei se folosesc de
regulă pentru nave mici costiere, portuare, sau fluviale, care necesită puteri mici ale
electromotorului de acţionare şi reprezintă o soluţie simplă şi sigură în funcţionare
pentru astfel de nave.

5.4. Acţionarea electrohidraulică a cârmelor cu funcţionare sincronizată


În transmisiile hidraulice pentru urmărirea comenzii timonei şi deplasarea
manipulatorului pompei de debit variabil în poziţia de lucru, se folosesc două sisteme de
urmărire mecanică: cu pârghii şi cu diferenţial conic.
Acţionarea electrohidraulică cu sistem de urmărire cu pârghii este prezentată în
figura 5.15.
Ca sistem de urmărire electrică a comenzii dată de timonă este folosită acţionarea
generator-motor cu sistem de urmărire cu contacte reostatice.
Elementele sistemului de urmărire electrică din figura 5.15 sunt: transmiţătorul acţionat
de timonă 16; receptorul legăturii inverse 17; excitatricea 11 cu două înfăşurări de excitaţie
diferenţiale; servomotorul electric de execuţie 8 având indusul alimentat direct de
excitatrice şi înfăşurarea de excitaţie independentă alimentată de la un redresor de curent
continuu. Servomotorul electric 8 fiind de putere mică nu mai este necesară treapta de
amplificare, cu generator de curent continuu.
Pentru acţionarea transmisiei hidraulice sistemul de urmărire electrică se continuă cu
un al doilea sistem de urmărire mecanică de tipul cu pârghii. Acest sistem se compune din
şurubul fără sfârşit 9 acţionat printr-o transmisie melc-roată melcată 7 de către
servomotorul electric 8; piuliţa 10; tija de comandă 13 legată printr-o articulaţie de piuliţa
10 şi prin glisiere cu pârghia 5 care acţionează manipulatorul pompei şi cu pârghia 14
cuplată cu axul cârmei.
Reprezentarea cu linie plină a sistemului de urmărire cu pârghii corespunde poziţiei
de repaus a acţionării. Manipulatorul pompei este în poziţia de debit nul, punctul de
intersecţie al pârghiilor 5 şi 13 este în b.
Fig. 5.15. Acţionarea electrohidraulică a cârmei cu sistem de urmărire cu
pârghii

1 - valvule de transfer; 2 - robinet de transfer; 3 - rezervor de ulei; 4 - ventile; 5 -


manipulator pompă; 6 - pompă; 7 - angrenaj melc-roată melcată; 8 - servomotor electric
de c.c.; 9 - şurub fără sfârşit; 10 - piuliţă; 11 - generator de c.c. cu excitaţie diferenţială;
12 - motor asincron în scurtcircuit pentru acţionarea pompei; 13 - tijă de comandă; 14 -
legătura mecanică inversă, de la axul cârmei; 5 - resort amortizor; 16, 17 - transmiţător
şi receptor în sistemul de urmărire electrică; 18 - rama comună pistoanelor; 19 - mufa de
legătură;
20 - echea cârmei; 21 - echea pentru comanda de avarie cu cabluri trase de cabestanul
pupa; 22 - scripeţi.

La deplasarea timonei cu un unghi oarecare în unul din borduri, prin sistemul de


urmărire electrică se pune în funcţiune servomotorul electric 8 care prin angrenajul 7 şi
şurubul 9 deplasează piuliţa 10 spre dreapta sau spre stânga în funcţie de bordul în care
se comandă rotirea cârmei. Considerăm că deplasarea se face spre dreapta în poziţia c1.
Întrucât iniţial punctul a al tijei de comandă 13, legat mecanic cu axul cârmei, este fix,
se deplasează pârghia 5 a manipulatorului pompei, spre dreapta, pe distanţa b b1.
Deplasarea manipulatorului are ca urmare deplasarea excentricului pompei de debit
variabil. Pompa începe să debiteze şi transferă uleiul dintr-un cilindru în celălalt
producând mişcarea de translaţie a pistoanelor care se transmite prin eche la axul
cârmei. Axul cârmei se roteşte în sensul comandat de timonă şi mişcarea sa se transmite
pârghiei 14 care deplasează punctul a spre stânga. Când cârma s-a rotit cu unghiul
comandat de timonă, pârghia 14 deplasează punctul a în poziţia a1. Tija de comandă 13
ocupă poziţia c1 ba1 care corespunde unei noi stări de echilibru, pârghia 5 aduce
manipulatorul pompei în poziţia de debit nul şi transmisia hidraulică încetează.
În situaţia în care se comandă un unghi mare de deplasare a cârmei, în acelaşi timp
cu rotirea timonei începe cu o mică întârziere şi funcţionarea sistemului de urmărire cu
pârghii al transmisiei hidraulice. Mişcarea continuă a timonei spre unghiul comandat
este urmărită de mişcarea cârmei şi după oprirea timonei cu o mică întârziere se opreşte
şi cârma care a ajuns la înclinarea comandată.
În transmisiile hidraulice limitarea momentului de repaus sau a suprasarcinilor care
apar la lovituri ale cârmei produse de valuri sau obiecte (gheaţă, buşteni) se face pe
partea hidraulică prin valvule de siguranţă. Suprasarcina creată de înţepenirea sau
blocarea cârmei are ca rezultat creşterea presiunii fluidului de lucru. Valvulele de
siguranţă acţionează la creşterea presiunii de 1,5 ori peste valoarea nominală şi conduc o
parte din fluid de la refulare spre aspiraţie limitând în acest mod creşterea presiunii. În
schema din figura 4.36 valvulele de transfer 1 au acest rol de limitare a creşterii
presiunii fluidului de lucru.În caz de avarie, prin deschiderea robinetului 2 se egalizează
presiunile la admisie şi la refulare în cei doi cilindri, iar echea cârmei 21 este acţionată
prin tracţiunea în cabluri, efectuată cu ajutorul cabestanului din pupa navei.
Acţionarea electrohidraulică cu sistem de urmărire cu diferenţial conic este
prezentată în figura 5.16. Elementul de bază al acestui sistem de urmărire îl constituie
diferenţialul conic cu camă pentru deplasarea manipulatorului pompei, reprezentat în
figura 5.17.

Fig.5.16. Acţionarea electrohidraulică a cârmei cu sistem de urmărire cu diferenţial conic


1 - motor asincron în scurtcircuit pentru acţionarea pompei; 2 - pompa; 3 -
manipulatorul pompei; 4 - presa hidraulică cu două perechi de pistoane; 5 - axul cârmei;
6 - cremalieră dinţată pentru legătura inversă; 7 - diferenţial conic al sistemului de
urmărire; 8 - axiometru; 9 - transmiţător pentru indicarea îndeplinirii comenzii; 10 -
pompă manuală cu roţi dinţate;
11 - timona postului local de comandă manuală; 12 - mufă de legătură; 13 - servomotor
electric;
14 - diferenţial care permite funcţionarea separată sau împreună a celor două
servomotoare electrice.

Sistemul se compune dintr-o


pereche de roţi conice A; B şi o
roată satelit pe care este fixată
cama 7 care acţionează
manipulatorul pompei 3. Roata
dinţată A este acţionată de timonă
prin sistemul de urmărire electric
iar roata dinţată B este acţionată de
axul cârmei printr-o transmisie
mecanică.
Deplasarea timonei, printr-un
sistem electric de urmărire, care
poate fi similar cu cel folosit în
schema din figura 15.36, pune în
funcţiune servomotorul electric 13.
Mişcarea servomotorului este
transmisă roţii A a diferenţialului
conic 7.
Fig. 5.17 Diferenţial cu camă pentru
deplasarea manipulatorului pompei

Deoarece în prima fază cârma este în repaus, roata B a diferenţialului conic este fixă şi
ca urmare a rotirii roţii A, roata satelit cu camă se deplasează pe circumferinţa roţilor conice
şi înclină cama 7 care deplasează pârghia manipulatorului pompei în poziţia de
excentricitate maximă. Pompa lucrează cu debitul nominal pe toată durata deplasării
cârmei.
Pe măsură ce pistoanele presei hidraulice se mişcă, axul cârmei se roteşte, prin
deplasarea cremalierei 6 se roteşte pinionul fixat pe acelaşi ax cu roata B a diferenţialului
conic. Deplasarea cârmei, prin această legătură mecanică inversă, roteşte în sens invers
roata B a diferenţialului. După oprirea servomotorului, când cârma a ajuns în poziţia
comandată, prin legătura mecanică inversă creată de cremaliera 6 şi pinion, roata B s-a rotit,
în sens invers, cu acelaşi unghi ca şi roata A. Roata satelit şi cama 7 este adusă în poziţie
neutră şi debitul pompei încetează.
Ca şi în cazul cârmelor cu transmisie mecanică, în acţionările electrohidraulice axul
cârmei antrenează mecanic şi axul limitatorului de cursă care nu este reprezentat în
desene. Prin contactele limitatorului de cursă, dispuse în circuitele sistemului de
urmărire electrică, este limitată deplasarea cârmei în cele două borduri şi se
semnalizează optic poziţia cârmei faţă de planul diametral.
În ceea ce priveşte sistemul de urmărire electrică în transmisiile hidraulice, în afara
sistemului de urmărire de tipul prezentat (generator-motor cu contacte reostatice) se
foloseşte un alt sistem de urmărire realizat de firma Siemens Schuckert Werke care
utilizează ca servomotor pentru comanda sistemului de urmărire mecanică, un motor
asincron în scurtcircuit.
Sistemul electric de urmărire pentru comanda acţionărilor electrohidraulice
având ca servomotor un motor asincron în scurtcircuit este prezentat în figura 5.18.

Fig. 5.18. Schema de principiu a sistemului electric de urmărire cu


servomotor de tip motor asincron în scurtcircuit
Pentru comanda servomotorului m1 se folosesc două amplificatoare magnetice
identice, AM1 şi AM2, care funcţionează în regim de releu şi în funcţie de deplasarea
timonei, spre tribord sau spre babord, conectează alimentarea bobinelor contactorilor C1
sau C2, iar servomotorul se va roti spre dreapta sau spre stânga. Mişcarea
servomotorului m1, prin sistemul de urmărire cu pârghii şi sistemul hidraulic se
transmite la axul cârmei realizînd deplasarea acestuia în sensul şi cu unghiul comandat
de timonă.
Aplicarea semnalului de comandă a amplificatoarelor magnetice se realizează cu
ajutorul transmisiei cu selsine şi a redresorului sensibil la fază. Timona este cuplată
mecanic cu selsinul transmiţător, ST, iar axul cârmei cu selsinul receptor, SR.
Transmisia cu selsine lucrează în regim de transformator. Înfăşurarea rotorică
monofazată a selsinului receptor, SR, este dispusă pe linia mediană a redresorului
sensibil la fază constituit din transformatorul m2 şi punţile redresoare n1 şi n2.
În starea de repaus când unghiul de înclinare al cârmei coincide cu unghiul
comandat de timonă,  = , tensiunea electromotoare indusă în înfăşurarea monofază a
selsinului receptor este nulă şi curenţii de la ieşirea redresorului sensibil la fază, sunt
egali, Ic1 = Ic2. În această situaţie, amperspirele create de înfăşurările de comandă
W’c1, W”c2 şi W”c1, W”c2 sunt egale şi fiind de sensuri contrare se compensează în cele
două amplificatoare magnetice.
Semnalul de comandă a amplificatoarelor magnetice fiind nul, miezul magnetic este
nesaturat, permeabilitatea magnetică, , are valoarea maximă şi drept urmare reactanţele
înfăşurătorilor de sarcină, W1’ ~, W1” ~ pentru AM1 şi W2’ ~, W2” ~ pentru AM2, au
valori maxime. Curenţii de sarcină au valori minime şi contactoarele C1 şi C2 nu
funcţionează.
Înfăşurările de sarcină ale amplificatoarelor magnetice sunt împărţite în câte două
părţi egale şi pentru fiecare amplificator sunt montate în braţele punţii redresoare n3 sau
n4. Curentul prin fiecare înfăşurare trece numai pe durata unei semiperioade a tensiunii
alternative şi poate fi considerat ca având o componentă continuă şi o componentă
alternativă. Componentele continue din cele două semiînfăşurări de sarcină ale
amplificatorului magnetic creează un flux constant de reacţie internă al cărui sens, opus
în cele două amplificatoare magnetice, este reprezentat prin săgeţi.
Dacă se roteşte timona cu un unghi oarecare, să considerăm  > , în înfăşurarea
monofazată a selsinului receptor se induce o tensiune electromotoare de mărime
proporţională cu diferenţa unghiurilor celor două selsine şi de fază dependentă de sensul
în care s-a rotit timona. Această tensiune electromotoare este în fază cu tensiunea
produsă pe o jumătate a înfăşurării secundare cu priză mediană a transformatorului m2
şi este în opoziţie de fază cu tensiunea produsă pe cealaltă jumătate, deci tensiunile
aplicate punţilor redresoare n1 şi n2 sunt diferite.
Considerăm că pentru un anumit sens de rotire a timonei rezultă
Ic1 > Ic2 şi ca urmare amperspirele de comandă pentru amplificatorul AM1,
W c1  Ic1  W c2  Ic2 , iar pentru amplificatorul AM2, rezultă W " c1  Ic1  W " c2  Ic2 .
Se observă că pentru amplificatorul AM1 diferenţa fluxurilor de comandă are acelaşi
sens cu fluxul de reacţie internă în timp ce pentru amplificatorul magnetic AM2 această
diferenţă este de sens contrar fluxului de reacţie internă. Ca urmare miezul magnetic al
amplificatorului AM1 se saturează în timp ce miezul magnetic al amplificatorului AM2
rămâne nesaturat. Scad la valoarea minimă reactantele înfăşurărilor de sarcină ale
amplificatorului magnetic AM1 şi creşte la valoarea maximă curentul de sarcină
producând anclanşarea contactorului C1.
Prin contactele contactorului C1 este alimentat servomotorul m1 care se roteşte în
sensul corespunzător sensului în care s-a rotit timona. Prin sistemul de urmărire cu
pârghii este pusă în funcţiune presa hidraulică care deplasează axul cârmei. Mişcarea
cârmei se transmite mecanic la rotorul selsinului receptor care se va roti în acelaşi sens
ca timona. Când înclinarea cârmei este aceeaşi cu unghiul comandat de timonă   ,
tensiunea electromotoare indusă în înfăşurarea monofazată a selsinului receptor este
nulă, curenţii la ieşirile redresorului sensibil la fază sunt egali, diferenţa amperspirelor
de comandă a amplificatoarelor magnetice se anulează, scade la valoarea minimă
curentul de sarcină al amplificatorului AM1, se deconectează contactorul C1 şi mişcarea
servomotorului m1 încetează.
Pentru oprirea rapidă a servomotorului la deconectarea alimentării, se prevede frânarea
dinamică. La conectarea alimentării motorului, pe parcursul primei semiperioade, se încarcă
condensatorul C prin dioda n5 şi rămâne încărcat pe toată durata funcţionării
servomotorului întrucât se deschide unul din contactele C1 (3-5) sau C2 (3-5). La
deconectarea alimentării motorului de la reţea contactele C1 (3-5), C2 (3-5) sunt închise şi
condensatorul se descarcă pe două faze ale înfăşurării statorice realizând frânarea dinamică
a servomotorului m1.
Maşinile electrohidraulice de cârmă au de obicei două pompe cu debit variabil care
sunt acţionate de motoare asincrone în scurtcircuit. O singură pompă este capabilă să
asigure regimul de lucru, cea de a doua constituind rezerva instalaţiei.
Schema de comandă a acţionării electrice a pompelor pentru cele două tipuri de
instalaţii electrohidraulice este prezentată în figura 5.19.
Staţia magnetică de comandă a pompelor dispusă în compartimentul cârmei, primeşte
alimentarea de la tabloul principal de distribuţie (T.P.D.) prin două circuite dispuse pe cele
două borduri ale navei. Dacă, din cauza unor defecţiuni, un cablu de alimentare este scos
din funcţiune, automat se conectează cel de al doilea, de rezervă. Această operaţiune este
efectuată automat prin contactoarele C1 şi C2 prevăzute cu blocare electrică prin contactele
C1 (3-5) şi C2 (3-5). În situaţia normală, la aplicarea tensiunii de la TPD acţionează unul
din contactoarele C1 sau C2, care are durata mai mică de anclanşare şi prin contactul său
normal închis interzice cuplarea celui de-al doilea.
Fig. 5.19. Schema de comandă a acţionării electrice pentru pompele
instalaţiei electrohidraulice de cârmă.
Alimentarea de la TPD se dă pentru ambele motoare electrice ale pompelor cu
debit variabil, comanda şi controlul funcţionării putându-se face local, din
compartimentul cârmei, şi de la distanţă, de pe puntea de comandă unde se află
instalat pilotul automat.
Pentru pornirea locală a motorului electric de acţionare a pompei se pune
comutatorul a3 (a4) pe poziţia L; este alimentată bobina contactorului C3 (C4) şi
motorul electric m1 (m2) porneşte prin conectare directă la reţea. În cazul pornirii de
la distanţă, comutatorul a3 (a4) se pune pe poziţia D şi comanda pornirii se
realizează prin apăsarea butonului cu reţinere b1 (b2) de pe panoul postului de
comandă de la distanţă. Se aprinde lampa de semnalizare h1 (h2) care indică
funcţionarea motorului m1 (m2). Este alimentat releul d1 (d2) care prin deschiderea
contactului d1 (3-5) [d2 (3-5)] întrerupe alimentarea releului de timp d3 (d4). De
asemenea este alimentat releul d5 (d6) care închide contactul d5 (2-4) [d6 (2-4)].
Soneria h5 nu funcţionează întrucât este deschis contactul d1 (7-9) [d2 (7-9)].
Protecţia la suprasarcină a motorului electric acţionează prin semnalizarea optică
şi acustică fără deconectarea motorului electric de la reţea. În cazul apariţiei
suprasarcinii care se menţine o anumită durată de timp, acţionează releele termice
et1, et3 (et2, et4). Prin deschiderea unuia din contactele acestor relee este întreruptă
alimentarea releului d1 (d2), se închid contactele d1 (3-5), d1 (7-9), [d2 (3-5), d2 (7-
9)] prin care se alimentează releul de timp d3 (d4) şi soneria h5.
Releul de timp deschide instantaneu contactele d3 (3-5), d3 (7-9), [d4 (3-5), d4
(7-9)] şi întrerupe alimentarea lămpii h1 (h2) şi alimentarea bobinei proprii a
releului d3 (d4). Contactele releului fiind cu temporizare la revenire, se vor închide
după un timp realizând din nou alimentarea lămpii h1 (h2) şi alimentarea bobinei
proprii, după care instantaneu se deschid contactele şi ciclul se repetă astfel încât
lampa h1 (h2) funcţionează prin pâlpâire.
Semnalul sonor poate fi întrerupt prin apăsarea butonului b3. Se alimentează
releul d7 care prin deschiderea contactului d7 (3-5) întrerupe soneria h5 şi prin
contactul d7 (2-4) realizează automenţinerea alimentării releului d7.
Lampa de semnalizare h1 (h2) continuă să pâlpâie cât timp se menţine
suprasarcina motorului electric.
În acest fel apariţia suprasarcinii nu conduce la scoaterea din funcţiune a
instalaţiei de guvernare. Dacă suprasarcina se menţine, operatorul trebuie să ia
măsuri de pornire a pompei de rezervă, întreruperea funcţionării şi efectuarea
verificărilor necesare, deoarece depăşirea unei anumite durate de funcţionare în
suprasarcină duce inevitabil la supraîncălzirea şi distrugerea motorului electric.
Întrucât schemele electrice ale celor două pompe sunt identice, pentru pornirea
motorului electric m2 se vor lua în considerare simbolurile din paranteze.
Protecţia la scurtcircuit, în circuitele principale se realizează cu întrerupătoarele
automate a1 (a2) montate în staţia magnetică, iar în circuitele secundare cu siguranţe
fuzibile.Prezenţa tensiunii de alimentare este semnalizată de lampa h3 montată la
postul local, în compartimentul cârmei, şi de lampa h4 montată în postul de
comandă la distanţă.
Acţionarea electrohidraulică pentru maşina de cîrmă cu palete, tip
FRYDENBÖ este prezentată în figura 5.20.
Pentru realizarea presiunii fluidului de lucru se folosesc două pompe identice.
Pompa nr. 1 asigură regimul normal de lucru, iar pompa nr. 2 intră în funcţiune pe
durate scurte de timp în cazul în care pompa nr. 1 lucrează în suprasarcină. Schema
transmisiei hidraulice este mai simplă comparativ cu cazurile prezentate anterior.
Pompa lucrează cu debit constant iar sensul de circulaţie al fluidului de lucru în
maşina cârmei se stabileşte de un sertar de distribuţie care are la capete doi
electromagneţi. Când electromagneţii nu sunt alimentaţi, sertarul ocupă poziţia
mediană, presiunile în conductele de refulare şi admisie sunt egale, maşina
hidraulică cu palete este în repaus şi cârma este situată în planul diametral. Dacă este
alimentat unul din electromagneţi, sertarul distribuitor este atras spre stânga sau spre
dreapta realizând un anumit sens al presiunii fluidelor de lucru (în fig. 16.13
conductele haşurate sunt sub presiune) şi ca urmare se roteşte în sensul respectiv
tamburul cu palete şi cârma care este solidară cu acest tambur. Se poate aprecia că
sistemul de distribuţie a fluidului înglobează în aceeaşi construcţie, două
electrovalvule.
Principalele elemente componente ale schemelor electrice din figura 5.20 sunt:
m - motor asincron în scurtcircuit pentru acţionarea pompei;
m1, m2 - transformatoare 380/24 V;
m3 - transformator 220/24 V;
n1, n2 - punţi redresoare;
C1 - contactor pentru cuplarea motorului electric;
C2, C3 - contactoare pentru alimentarea instalaţiei de guvernare;
d1, d2 - relee pentru pornirea şi oprirea motorului electric;
d’1 - releu de timp pentru pornirea de scurtă durată a pompei nr. 2;
d3 - releu pentru controlul tensiunii de alimentare a electrovalvulelor;
d4 - releu intermediar pentru acţiunea protecţiei la suprasarcină;
d5, d6 - relee pentru comutarea semnalizării la avarie;
d7, d8 - relee pentru comanda electrovalvulelor;
b1, b2 - butoane pentru pornirea şi oprirea motorului electric;
b3 - buton de comutare a semnalului de avarie;
b4, b5 - butoane pentru comanda manuală directă a
electrovalvulelor;
a1 - întrerupător automat;
a2, a3 - comutatoare pentru stabilirea regimului de funcţionare;
S1, S2 - electrovalvulele de comandă a sensului de circulaţie a
fluidului de lucru în maşina cârmei;
Alimentarea cu energie electrică se face din tabloul principal de distribuţie
(TPD) prin două circuite dispuse pe cele două borduri ale navei ca şi în cazul
schemei prezentată în figura 5.18.
a. Schema de comandă a motorului electric. Pentru pornire se apasă pe butonul
b1, este alimentat releul d1 şi acesta închide contactele d1 (2-4) şi d1 (6-8) realizând
alimentarea contactorului C1 şi reţinerea alimentării proprii la încetarea apăsării pe
butonul b1. Se închid contactele contactorului C1, motorul electric porneşte şi
antrenează pompa cu turaţie constantă.
Pentru oprire se apasă butonul b2, este alimentat releul d2 şi acesta deschide
contactul d2 (3-5) prin care întrerupe alimentarea releului d1 şi motorul electric este
deconectat la reţea prin deschiderea contactelor C1.
b. Schema de comutare a regimurilor de funcţionare. Alegerea regimului de
lucru se face prin fixarea în poziţa corespunzătoare a comutatoarelor a2 şi a3.
În regim manual, cu funcţionare simplă, prin apăsarea butoanelor b4, b5 se
conectează alimentarea electrovalvulelor S1 sau S2 şi cârma se roteşte spre stânga
sau spre dreapta în funcţie de butonul care a fost apăsat. Mişcarea durează cât timp
se ţine apăsat butonul şi unghiul de înclinare al cârmei este arătat de axiometru. În
cazul în care depăşeşte unghiul maxim admis, limitatorul de cursă, care nu este
reprezentat în schemă, întrerupe alimentarea electrovalvulei şi instalaţia de
alimentare se opreşte.
În regim manual, cu funcţionare sincronizată, comanda cârmei este dată prin
sistemul de urmărire cu contacte reostatice al cărui principiu de funcţionare a fost
prezentat. În schema prezentată în figura 5.20, poziţia b, la dezechilibrarea punţii
prin rotirea timonei cu un anumit unghi, tensiunea care se obţine la periile A, B este
amplificată şi aplicată în funcţie de polaritatea releelor d7 sau d8. Prin acţionarea
unuia din relee, se stabileşte alimentarea pentru electrovalvula corespunzătoare şi se
pune în funcţiune acţionarea cârmei. Mişcarea cârmei încetează când unghiul ei de
rotire este acelaşi cu cel comandat de timonă.
Fig. 5.20. a - schema de comandă a electromotorului pompei;
Fig. 5.20. Schema electrică de comandă a acţionării electrohidraulice pentru maşina de
cârmă cu palete, FRYDENBÖ.
b - schema de comutare a regimurilor de funcţionare şi sistemul de urmărire;
c – schema de semnalizare şi comandă

Pentru funcţionarea în regim automat se pune comutatorul a2 pe poziţia


“AUTOMAT”. În acest regim de funcţionare alimentarea electrovalvulelor este dată
de schema de comandă a pilotului automat. În cazul pilotului automat ANSHUTZ se
foloseşte un sistem de urmărire cu contacte a cărui schemă de principiu a fost
prezentată. Atunci când nava se abate de la drum se închide unul din contacte, este
alimentat un releu şi acesta comandă alimentarea electrovalvulei care realizează în
final deplasarea cârmei în aşa fel încât nava să revină la drum.

c. Schema electrică de semnalizare şi alarmă. La pornirea motorului, prin


închiderea contactului C1 (2-4) se alimentează lampa h1, culoare verde, care indică
funcţionarea pompei. Protecţia electromotorului la suprasarcină este realizată de
releele termice, et, care acţionează prin intermediul releului d4. La apariţia
suprasarcinii se închide cu temporizare, contactul et (2-4), este alimentat releul d4 şi
se închide contactul d4 (2-4) prin care este alimentat releul d’1. Acest releu va
realiza pornirea pompei nr. 2 care nu este prezentată în schemă dar, care are o
schemă similară cu a pompei nr. 1. Durata de funcţionare a pompei nr. 2 este dată de
temporizarea la deschidere a contactului d’1 (3-5). La întreruperea alimentării
releului d’1. dacă suprasarcina se manifestă în continuare, se va realiza o nouă
pornire a pompei nr. 2.

Funcţionarea intermitentă a pompei nr. 2 va continua până la anularea


suprasarcinii sau întreruperea voită a instalaţiei. În acelaşi timp, regimul de
funcţionare în suprasarcină, este semnalizat sonor prin închiderea contactului d4 (6-
8) şi alimentarea buzerului h4. Pentru comutarea din semnal sonor în semnal optic,
se apasă pe butonul b3, sunt alimentate releele d5, d6 şi prin comutarea contactelor
lor se realizează: întreruperea buzerului; alimentarea lămpii de semnalizare h3,
culoare galbenă; automenţinerea alimentării releelor.
Absenţa tensiunii de alimentare a electrovalvulelor, sesizată de releul d3 care
închide contactul d3 (3-5), este marcată de aprinderea lămpii h2, de culoare roşie.
5.5 Scheme electrice de comanda a cârmelor cu funcţionare automată.
Pilotul automat

În timpul navigaţiei, pentru menţinerea navei pe drumul dat, este necesar ca


periodic să se bandeze cârma la diferite unghiuri, într-un bord sau altul, aşa încât
drumul real al navei nu este o linie dreaptă, ci o linie sinuoasă.
Cu cât abaterile sunt mai mari (timonierul mai puţin experimentat), cu atât se
reduce viteza medie de înaintare a navei.
Reducerea numărului de bandări ale cârmei necesare pentru menţinerea navei pe
drumul dat ar duce la sporirea vitezei sale medii, deci la o economie de combustibil.
Aceste consideraţii scot în evidenţă avantajul menţinerii automate a navei pe drumul
dat. În figura 5.21 se prezintă diagramele drumului navei şi mişcării cârmei, ridicate
experimental pentru regimurile de funcţionare cu pilot automat şi cu comandă
manuală, pentru menţinerea navei pe drum constant.
Diagramele prezentate în figura 5.21 au fost ridicate pentru un anumit tip de
navă şi în condiţiile de navigaţie: mare de gradul 2 şi forţa vântului 3. Din aceste
reprezentări grafice rezultă cu claritate avantajele conducerii cu pilotul automat.
Rezultatele practice arată că la o cursă lungă viteza medie a navei care foloseşte
pilotul automat se măreşte până la 3%, iar numărul de fixări ale cârmei se reduce de
1,5 - 2 ori. În afară de aceasta se uşurează conducerea navei, iar într-o serie de cazuri
nu mai este necesar timonierul pentru menţinerea navei pe drum.
Pentru ca sistemul de comandă automată (pilotul automat) să poată menţine
drumul navei cu suficientă exactitate este necesar ca el să îndeplinească următoarele
funcţiuni:
a) La abaterea navei de la drumul dat, sistemul trebuie să bandeze cârma cu un
unghi suficient pentru ca nava să înceapă întoarcerea la drumul dat. Acest unghi
iniţial al cârmei depinde de tipul navei şi de condiţiile de navigaţie.
b) Imediat ce nava începe să revină la drum, sistemul trebuie să înceapă
întoarcerea cârmei în planul diametral, mai înainte ca nava să ajungă la drumul dat.
c) La revenirea navei pe drumul dat, sistemul trebuie să reţină nava, adică să
bandeze cârma cu un unghi mic în partea opusă bandării iniţiale.
d) Trebuie să se prevadă posibilitatea lărgirii zonei insensibile la abaterile navei în
funcţie de condiţiile în care se navigă. Pe mare calmă sistemul se reglează să acţioneze
la unghiuri mici de abatere a navei de la drumul dat, în timp ce pe mare agitată sistemul
se reglează pentru a acţiona la unghiuri mari, dându-se astfel o libertate mai mare de
abatere a navei de la drum.
Fig. 5.21. Diagramele de drum pentru menţinerea navei pe drum constant
în regimurile de funcţionare: pilot automat şi comandă manuală.
Deoarece toate sistemele de acţionare automată a instalaţiilor de cârmă folosesc
girocompasul pentru menţinerea unei direcţii constante, ele se mai numesc
girotimone sau giropilot.

Schema de comandă automată cu contacte a acţionării cârmei, prezentată în


figura 5.22, a fost utilizată pentru prima dată la realizarea pilotului automat.
Păstrând în esenţă, acest principiu şi perfecţionându-l continuu pe baza progresului
tehnic actual, piloţii automaţi realizaţi de firmele europene: AEG, ANSHUTZ
(Germania), ELECTROPRIBOR (Rusia), DECCA NAVIGATOR (Anglia) sunt
utilizate frecvent la nave datorită performanţelor lor tehnice, siguranţei în
funcţionare şi simplităţii lucrărilor de întreţinere şi reparaţii. Acest tip de pilot
automat poate fi adaptat la orice sistem de acţionare electrică a cârmei.
Concordanţa poziţiei unghiulare a cârmei şi a navei în schema de comandă automată
se realizează cu ajutorul sistemului de urmărire de tipul cu contacte. Sistemul se
compune din două semiinele de contact 1 şi 2, separate de o porţiune izolată şi rola 3,
care alunecă pe semiinele. Semiinelele de contact sunt legate prin perii cu bobinele
contactoarelor C1 şi C2, ale căror contacte conectează alimentarea înfăşurării de
excitaţie a generatorului, în cazul acţionării electrice a cârmei prin sistemul genrator-
motor.
Semiinelele sunt fixe faţă de navă, iar rola este cuplată printr-un mecanism
diferenţial 5 cu selsinul receptor 4 al girocompasului şi cu selsinul receptor 6 al
transmisiei unghiului de înclinare a cârmei.
Când nava se găseşte pe drumul dat, iar pana cârmei este în planul diametral al
navei, rola calcă pe porţiunea izolată, bobinele contactoarelor C1 şi C2 nu sunt
alimentate, curentul prin excitaţia generatorului este nul şi motorul cârmei se află în
repaus (poziţia 1, figura 5.23).

Fig. 5.22. Schema de comandă automată cu contacte a acţionării cârmei.


Dacă nava sub influenţa forţelor exterioare (vânt, valuri, curenţi) se abate de la
drumul dat, atunci intră în funcţiune schema de comandă automată şi nava este
readusă la drumul iniţial. În figura 5.23 sunt arătate poziţiile succesive ale navei şi
ale cîrmei, pe timpul acţiunii pilotului automat, pentru readucerea navei la drumul
dat. Notaţiile folosite pentru unghiurile de înclinare reprezintă:  - unghiul de
înclinare a navei;  - unghiul de rotire a cârmei;  - unghiul dintre axul rolei şi
porţiunea izolată dintre semiinele.
Când nava se abate de la drumul dat cu un unghi oarecare, selsinul receptor 4 al
girocompa-sului roteşte rola cu unghiul corespunzător deviaţiei navei şi rola va
realiza contactul cu unul din semiinelele 1 sau 2. Prin aceasta se închide circuitul
bobinei unui contactor (C1 sau C2) şi este cuplată alimentarea excitaţiei
generatorului G. Motorul începe să funcţioneze deplasând cârma într-unul din
borduri astfel încât nava să se întoarcă la drumul iniţial. Cu o anumită întârziere,
mişcarea cârmei, prin sistemul de urmărire electrică cu selsine, se transmite
diferenţialului mecanic 5 şi rola se mişcă în sens invers, în întâmpinarea porţiunii
izolate, pentru reducerea unghiului de dezacord  (poziţia 2, figura 5.23).

Atunci când unghiul de dezacord se anulează,  = 0, rola calcă din nou pe porţiunea
izolată, mişcarea motorului electric MC încetează, iar cârma este bandată cu unghiul
maxim (poziţia 3, figura 5.23). Sub acţiunea cârmei nava îşi continuă întoarcerea spre
drumul iniţial şi rola va fi în contact cu celălalt semiinel provocând mişcarea în sens
invers a electromotorului cârmei, care va începe rotirea cârmei spre planul diametral.
Mişcarea cârmei se transmite rolei care se mişcă în întâmpinarea porţiunii izolate (poz.
4, figura 5.23).

Fig. 5.23 Poziţiile succesive ale navei şi ale cârmei pe timpul funcţionării
pilotului automat pentru readucerea navei la drumul dat.
Când nava a ajuns pe drumul iniţial, cârma va fi în planul diametral al navei, rola
calcă pe porţiunea izolată şi mişcarea încetează.
Întârzierea pentru legătura inversă de la axul cârmei la rolă este necesară
deoarece altfel pentru revenirea navei la drumul iniţial ar fi necesare mai multe
impulsuri de conectare a acţionării electrice. În absenţa întârzierii legăturii inverse,
la cea mai mică deviaţie a navei intră în funcţiune sistemul şi roteşte cârma cu un
unghi mai mic. Acest unghi mic de cârmă este insuficient pentru a influenţa asupra
navei şi la creşterea în continuare a deviaţiei navei de la drum, se produce o nouă
punere în funcţiune a acţionării, astfel încât sunt necesare mai multe impulsuri de
conectare a acţionării până se ajunge la o anumită valoare a unghiului de rotire a
cârmei capabil să influenţeze revenirea navei la drum.
Reglarea întârzierii legăturii inverse se face în funcţie de tipul navei şi inerţia ei,
gradul de încărcare al navei, intensitatea acţiunii forţelor exterioare asupra navei
(gradul mării, forţa şi direcţia vântului).
Această reglare se introduce manual prin rotirea butonului 8.
Schimbarea vitezei de urmărire a mişcării cârmei de către rolă se realizează prin
modificarea, cu ajutorul butonului 9, a raportului de transmisie dintre axul selsinului
receptor 6 şi diferenţialul mecanic 5.
Pentru micşorarea sensibilităţii, atunci când se navigă în condiţii de vreme rea,
se acţionează manual şi prin rotirea butonului 10 se măreşte lăţimea porţiunii izolate.
În acest fel se extind limitele deviaţiilor navei la care pilotul automat nu acţionează.
Butonul 11 - serveşte pentru acordarea repetitorului girocompas.
Timona este folosită pentru comanda manuală şi funcţionarea instalaţiei în regim
de urmărire. Pentru acest regim, se deconectează selsinul receptor 4 al
girocompasului şi comanda de deplasare a cârmei va fi dată de rotirea timonei într-
un bord cu un anumit unghi. Mişcarea cârmei încetează automat atunci când cârma
este rotită cu acelaşi unghi ca şi timona.
În figura 5.24 se prezintă schema de principiu în varianta firmei Anchutz, pentru
schema de comandă automată cu contacte.
În această schemă, spre deosebire de cea prezentată în figura 5.22, discul cu
semiinele de contact şi role sunt înlocuite de un disc cu camă şi două contacte: unul
superior 2 şi cel de al doilea inferior 3.
La deviaţia navei de la drum, mişcarea selsinului receptor 4 al girocompasului se
transmite discului cu camă 1 care se roteşte şi închide unul din contactele: superior
sau inferior. Celelalte elemente ale schemei, notate cu aceleaşi numere ca în figura
5.22, au aceleaşi roluri şi funcţionarea schemei este similară cu cea descrisă anterior.
Prin alimentarea releelor d1 sau d2 este pusă în funcţiune acţionarea electrică a
cârmei. Releele pot acţiona direct în circuitul excitaţiei generatorului, prin contactele
lor, sau în cazul unor curenţi mari prin intermediul unor contactoare.
Schema de comandă automată fără contacte a acţionării cârmei constituie în
comparaţie cu sistemul cu contacte o soluţie de perfecţionare a pilotului automat.
Comanda acţionării electrice a cârmei, în acest caz, se asigură nu numai în funcţie de
unghiul de abatere al navei de la drum, ci şi în funcţie de viteza navei. În afară de
aceasta, s-a introdus şi un dispozitiv de integrare care rectifică acumulările în timp a
erorilor de la drum, date de unghiuri mici de înclinare a navei într-o singură parte
sub acţiunea factorilor perturbatori care acţionează: vântul, bandarea navei,
împingerea inegală a elicelor ş.a.
Tipurile AP de piloţi automaţi fără contacte, de construcţie rusească, acoperă o
gamă largă şi se folosesc atât pentru acţionările electrohidraulice de cârmă (AP1,
AP2)
Fig. 5.24 Schema de comandă automată cu contacte în varianta “Anchutz”
cât şi pentru acţionările cu transmisii mecanice (AP3).Funcţionarea tipurilor de
piloţi automaţi AP au la bază aceleaşi principii şi pot funcţiona automat, în regim
manual cu urmărire şi în regim manual simplu.
Pentru comanda automată a cârmei de la pilotul automat se aplică la intrarea
acţionării electrice suma semnalelor de tensiune care rezultă din egalitatea:

d
U y  A1  A2  A3 dt  A4 (5.22)
dt
unde: A1 - semnal de tensiune, proporţional cu unghiul de deviaţie al
navei de la drum;
d
A2 - semnal de tensiune, proporţional cu viteza de variaţie a unghiului de
dt
drum;
A3 dt semnal de tensiune, proporţional cu acumularea în timp a
unghiurilor mici de deviere a navei, într-o parte, de la drum;
A4 - semnal de tensiune, al legăturii inverse, proporţional cu unghiul de
rotire al cârmei.
Semnalul de tensiune negativă, dat de legătura inversă, are rolul de a compensa
celelalte componente ale semnalului de comandă. În acest fel la unghiuri mici de
înclinare a navei, , corespund unghiuri mici de rotire a cârmei. Când semnalele
directe şi semnalul invers sunt egale, acţionarea electrică se opreşte şi cârma este
rotită cu unghiul . Nava se întoarce la drum sub acţiunea cârmei, unghiul  se
micşorează, se schimbă semnul semnalului de comandă şi acţionarea electrică
funcţionează în sensul de aducere a cârmei în planul diametral.
Pentru precizia funcţionării pilotului automat este necesar să se asigure
dependenţa lineară a semnalelor de comandă de mărimile care le determină. În acest
scop se folosesc transformatoare rotative lineare. Conectarea înfăşurărilor de pe stator
şi rotor pentru funcţionarea în regim linear, precum şi dependenţa tensiunii de ieşire
de unghiul de rotire al rotorului, , sunt prezentate în figura 5.25.
Transformatorul rotativ linear asigură dependenţa lineară a tensiunii de ieşire de
variaţia unghiului de rotire până la valoarea maximă de 90. Mărimea tensiunii de
ieşire, pentru un anumit unghi de rotire, depinde de mărimea tensiunii de alimentare
(curbele 1, 2, 3) prin modificarea tensiunii de alimentare se schimbă valoarea
factorului constant A de proporţionalitate între mărimea de intrare şi cea de ieşire.

Fig. 5.25 Transformatorul rotativ linear.


a - schema de conexiuni; b - caracteristica de funcţionare.
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Unghiul de bandare a cârmei, la navele maritime, este limitat, de obicei, la valoarea:


a) 35o în fiecare bord; b) 21o în fiecare bord;
o
c) 45 în fiecare bord; c) 90o în fiecare bord.

2. Axiometrul are următoarea destinaţie:


a) indică poziţia cârmei; b) indică drumul adevărat al
navei;
c) indică unghiul de cârmă ce trebuie comandat; d) indică drumul magnetic.

3. Instalaţia de guvernare trebuie să asigure trecerea continuă a cârmei dintr-un bord în


altul, cu cârma complet imersată şi cu viteza maximă de marş înainte, în timp de:
a) 28 (s); b) 30 (s); c) 45 (s); d) 5 (s)

4. Alungirea relativă a profilului hidrodinamic reprezintă raportul:


a) λ=h/b; b) λ=b/h; c) λ=h2 /b d) λ=h/A.

LUCRARE DE VERIFICARE
Prezentaţi schema electrică de comandă a acţionării electrohidraulice pentru maşina de
cârmă cu palete, FRYDENBÖ.

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE


1: a); 2: a); 3: a); 4: a).
Unitatea de învăţare nr.6

ACŢIONAREA ELECTRICĂ A POMPELOR, VENTILATOARELOR ŞI


COMPRESOARELOR

CUPRINS

Acționarea electrică a pompelor, ventilatoarelor și compresoarelor


Scheme electrice de comandă a acţionării pentru mecanismele auxiliare

OBIECTIVE
- descrierea elementelor componente ale pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor.
- stabilirea schemei electrice de comandă;
- exploatarea, întreţinerea şi verificarea sistemelor de acţionare electrică a mecanismelor
auxiliare.

6. Acţionarea electrică a pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor

6.1. Caracterizare generală

Mecanismele auxiliare ale instalaţiilor de forţă şi sistemelor navale sunt:


pompele, ventilatoarele şi compresoarele. Acestea constituie pe navă grupul cel mai
important al consumatorilor de energie electrică, ajungând la aproape 50% din
totalul energiei consumate. Pe nave speciale cum ar fi tancurile petroliere, navele
frigorifice, unde astfel de mecanisme îndeplinesc funcţii productive, procentul de
energie electrică consumată este mai mare.
Toate aceste mecanisme auxiliare au o mare importanţă pentru navă şi sunt
destinate
pentru:
1. deservirea principalelor instalaţii energetice ale navei. Din această categorie
fac parte, în primul rând, pompele cu destinaţii diferite: combustibil, ulei, răcire,
alimentare, circulaţie ş.a.
2. navigaţia fără pericol care constă în:
 stabilitatea navei - se asigură prin funcţionarea pompelor de transvazare a
apei, combustibilului şi încărcăturilor lichide în scopul asietării navei şi aşezării ei
pe chilă dreaptă;
 plutirea navei - se asigură prin funcţionarea pompelor care aruncă peste bord
apa din compartimentele inundate;
 protecţia împotriva incendiilor realizată pe seama funcţionării pompelor de
stins incendii;
 manevrabilitatea navei prin folosirea cârmei cu acţionare electrohidraulică a
cărei funcţionare se bazează pe pompele din compunerea instalaţiei;
3. crearea condiţiilor normale de muncă şi odihnă pentru echipaj. În această
categorie o importanţă deosebită o au ventilatoarele pentru asigurarea condiţiilor de
mediu: temperatură, umiditate şi pompele de apă potabilă şi sanitară;
4. păstrarea în siguranţă a mărfurilor. Pe navele moderne funcţionează instalaţii
de climatizare care asigură temperatura şi umiditatea necesară pentru păstrarea
mărfurilor pe durata transportului cu nava.
Pe navele speciale, cum ar fi tancurile petroliere, pompele care îndeplinesc funcţii productive sunt de p
Parametrii de bază care caracterizează funcţionarea mecanismelor auxiliare sunt: debitul, presiunea şi p
Debitul Q este determinat de cantitatea de lichid, aer sau gaz dată pe unitatea de timp şi se măsoară, de
 reducerea secţiunii de refulare sau de absorbţie prin închiderea parţială a unei
vane;
 schimbarea vitezei electromotorului de acţionare;
 transvazarea inversă a unei părţi a lichidului de la refulare la admisie
(aplicată, de exemplu, la pompele cu roţi dinţate sau cu şurub).
Dintre aceste procedee cel mai economic ar fi prin modificarea turaţiei electromotorului, însă necesită c
Presiunea H este caracterizată de rezistenţa pe care trebuie să o învingă lichidul sau gazul care se dep
gazului, care se deplasează, pe unitatea de greutate şi se măsoară în N  m / N (adică în metri) sau în unităţi
Puterea P întrebuinţată de mecanism este puterea dezvoltată de electromotorul de acţionare pentru func

6.2. Caracteristicile de bază ale mecanismelor auxiliare

Mecanismele auxiliare pot fi clasificate după destinaţie şi după principiul de funcţionare.


După destinaţie se împart în două grupe principale: mecanisme auxiliare pentru instalaţiile de putere a
Din prima grupă fac parte mecanismele auxiliare care asigură funcţionarea instalaţiilor de putere ale na
 pompe de circulaţie pentru răcirea apei în condensator;
 pompe de răcire pentru motoarele principale şi auxiliare, compresoare
ş.a;
 pompe pentru alimentarea cu apă a căldărilor;
 pompe de combustibil;
 pompe de ulei;
 ventilatoare pentru menţinerea temperaturii şi umidităţii aerului în
compartimentul maşini;
 ventilatoare care asigură funcţionarea căldărilor;
 ventilatoare pentru răcirea compartimentelor mecanismelor;
 suflante care asigură aerul necesar pentru
funcţionarea motoarelor cu ardere internă.

Din a doua grupă fac parte mecanismele auxiliare care


asigură funcţionarea sistemelor navale, cum ar fi:
 pompele de incendiu care asigură apa necesară
pentru sistemul de stins incendiu;
 pompe de drenaj pentru îndepărtarea apei din
compartimentele navei în care acumulările acesteia
au un caracter sistematic;
 pompe de balast pentru transvazarea apei din
tancurile de balast;
 pompe de santină pentru îndepărtarea apei din
forpic şi afterpic, santina compartimentului maşini,
tunelul liniei axiale, cala magaziilor de mărfuri;
Fig. 6.1. Pompa cu piston  pompe de alimentare cu apă dulce din tancurile
cu acţiune simplă dispuse pe navă;
 pompe pentru acţionarea hidraulică a cârmei;
 ventilatoare pentru compartimentele de locuit;
 ventilatoare exhaustoare pentru îndepărtarea gazelor nocive şi cu pericol de
explozie din magaziile de mărfuri;
 ventilatoare şi compresoare pentru asigurarea necesităţilor generale ale
navei.

După principiul de funcţionare pompele sunt: cu piston, centrifuge cu palete şi


rotative cu roţi dinţate sau cu şurub.
Mecanismele pentru deplasarea aerului sau gazelor după valoarea presiunii realizate se numesc ventilatoare

Pompele cu piston lucrează pe principiul absorbţiei lichidului şi pot fi cu acţiune


simplă sau dublă. În figura 6.1. este prezentată pompa cu acţiune simplă.

La deplasarea în sus a pistonului 1 se creează o depresiune, se deschide valvula 3 şi


lichidul absorbit intră în cilindrul 2. La coborârea pistonului lichidul este presat, se
deschide valvula de refulare 5. În acest mod la fiecare coborâre a pistonului în
conducta de refulare 6 se transmite o cantitate de lichid determinată.
Debitul pompei se calculează cu formula:
Q
Al  n
60
 
v m3 s (6.1).
1)
unde: A - suprafaţa pistonului, m2;
l - cursa pe care o face pistonul într-o direcţie;
n -numărul de cicluri pe minut (un ciclu corespunde unei urcări şi coborâri a pistonului);
v -coeficientul de volum al presiunii care ţine seama de scurgerile de lichid prin neetanşeită

Pompele cu piston se caracterizează prin:


 construcţie relativ simplă;
 posibilitatea de a realiza presiuni mari;
 valori mari ale randamentului (  pompã  0 ,5  0 ,8 - valorile mari pentru
puteri mari);
 posibilitate de autoamorsare şi permanent pregătite pentru funcţionare.
Cuplarea cu electromotorul necesită un mecanism intermediar de tip bielă – manivelă
pentru transformarea mişcării de rotaţie în mişcare de translaţie.
Pompele cu palete se împart în pompe centrifuge şi pompe cu elice. Dintre
acestea, pompele centrifuge sunt cele mai utilizate în instalaţiile navale.
Pompa centrifugă, reprezentată în figura 6.2., se compune din rotorul cu palete 1, dispus în corpul pomp
conducta 4 se primeşte o nouă cantitate
de lichid prin conducta de absorbţie 3
cuplată cu zona centrală a rotorului.
Viteza lichidului, aruncat spre periferia
corpului, scade şi ca urmare creşte
presiunea lichidului în conducta de
refulare. Pentru obţinerea unor presiuni
înalte (peste 2,5  106 Pa ) se folosesc
pompe cu mai multe trepte care au
câteva rotoare dispuse pe un singur ax
antrenat de electromotorul de acţionare.
Fig. 6.2. Pompa centrifugă

Pompele centrifuge se caracterizează prin:


 simplitatea construcţiei;
 număr minim de piese supuse uzurii;
 admit funcţionarea cu lichid care conţine impurităţi;
 cuplarea directă cu electromotorul de acţionare;
 pentru funcţionare pompa şi conducta de aspiraţie trebuie să fie umplute cu
lichid.
Amorsarea pompei se menţine între două funcţionări succesive prin valvula de
reţinere montată la intrarea lichidului în conducta de admisie.
Debitul pompelor centrifuge este direct proporţional cu turaţia:
Q  A  v  C1  n (6.2)
unde:
A - suprafaţa secţiunii transversale a rotorului cu palete la intrare;
v  2n - viteza periferică la ieşirea din canalele rotorului;
n - turaţia în rot/s.
Presiunea realizată este proporţională cu pătratul vitezei:
v2
H  C2  n 2 (6.3)
2g

În figura 6.3. se prezintă caracteristicile universale ale pompelor centrifuge care exprimă variaţia presiu

Fig. 6.3. Caracteristicile universale ale pompelor centrifuge

Principiul de funcţionare al pompelor cu elice este prezentat în figura 6.4.


Fig. 6.4. Principiul de funcţionare al pompelor cu elice

Pompele cu elice sunt pompe care realizează presiuni mici, în limitele 10  15 m, în schimb prezintă ava
Pompele rotative sunt de două tipuri: cu roţi dinţate şi cu şurub. Astfel de pompe se folosesc de regulă

Fig. 6.5. Pompa cu roţi dinţate

Pompa cu roţi dinţate, reprezentată în figura 6.5, se compune din roata dinţată de comandă 4 şi roata di
blocată de interstiţiul mic dintre suprafaţa interioară a corpului şi roţile dinţate aflate
în mişcare de rotaţie. Se crează o diferenţă de presiune între admisie şi refulare sub
acţiunea căreia se deplasează lichidul.
Pompele cu roţi dinţate se caracterizează prin:
 gabarit şi mase mici;
 uniformitatea curgerii lichidului;
 posibilitatea de a realiza presiuni înalte ( ~ 107 Pa );
 cuplarea directă cu electromotorul de acţionare;
 posibilitate mică de absorbţie;
 execuţie pretenţioasă, necesită ajustări precise între părţile componente.

Ventilatoarele formează o grupă foarte numeroasă a mecanismelor auxiliare


navale cu acţionare electrică. În funcţie de destinaţie se împart în două grupe:
a) ventilatoare care deservesc instalaţiile electrice principale ale navei şi sunt
destinate pentru menţinerea temperaturii necesare şi compoziţiei aerului în
compartimentele maşini precum şi pentru a asigura funcţionarea instalaţiilor aferente
căldărilor;
b) ventilatoare care asigură nevoile generale ale navei şi fac parte din sistemul
de climatizare care asigură schimbarea aerului din compartimentele de locuit,
îndepărtarea gazelor nocive sau cu pericol de explozie din magaziile de marfă sau
încăperi cu grad ridicat de pericol.
În instalaţiile navale ventilatorul de tip centrifugal, prezentat în figura 6.6. este cel mai răspândit.
Corpul ventilatorului 1 este realizat sub formă de melc şi are dispus în interior, rotorul cu palete 2.
centrifuge. Aerului aspirat în centrul rotorului cu palete, sub acţiunea forţei
centrifuge, i se imprimă o viteză de deplasare spre periferie, care se transformă în
presiune refulată pe sistemul de conducte.
Puterea întrebuinţată de ventilator se determină cu formula:

QH
P kW  (6.4)
10 3 mec

în care:
Q - debitul ventilatorului, m3/s;
H - presiunea, Pa;
mec - randamentul mecanic al ventilatorului, de obicei egal cu 0,5  0,75 .

Fig. 6.6. Ventilator centrifugal

Suflanta reprezintă un tip particular al ventilatorului centrifugal. Particularitatea


constă într-o construcţie mecanică mai robustă care permite dezvoltarea unor viteze
periferice superioare capabile să producă presiuni mai mari.
Suflantele navale deservesc motoarele cu ardere internă şi căldările navale.
Compresoarele navale asigură aerul comprimat folosit pentru pornirea
motoarelor cu ardere internă, principale şi auxiliare. De asemenea compresoarele se
folosesc în instalaţiile frigorifice şi de climatizare precum şi pentru furnizarea
aerului necesar altor consumatori de la navă.
După principiul de funcţionare compresoarele sunt cu piston şi
turbocompresoare (centrifugele). Dintre acestea, compresoarele cu piston sunt cele
mai întrebuinţate în instalaţiile navale. Principiul de funcţionare este asemănător cu
cel al pompelor cu piston. Reglarea debitului prin schimbarea turaţiei se foloseşte
rar. De regulă compresorul lucrează în tampon cu o butelie şi pentru a menţine
presiunea în butelie, între anumite limite, periodic se cuplează funcţionarea
compresorului.
Puterea teoretică a compresorului, se calculează cu formula:

P  0,13Q  H kW  (6.5)

unde:
Q - debitul compresorului, [m3/s];
H, presiunea [Pa].
Pentru alegerea motorului electric de acţionare este necesar să se ia în calcul şi valoarea randamentului

6.3. Scheme electrice de comandă a acţionării pentru mecanismele


auxiliare

Particularităţile schemelor electrice de comandă a acţionărilor mecanismelor auxiliare sunt determi


mecanismelor auxiliare simplifică schema electrică de comandă al cărui rol se
reduce numai la pornirea, oprirea şi protecţia electromotorului.

Sisteme de comandă în curent continuu

a. Cuplarea directă la reţea se foloseşte pentru puteri mici în limitele


0,5  1,0kW .
b. Comanda cu reostate de pornire se foloseşte de regulă pentru puteri până la
10 - 15kW, putând ajunge în unele cazuri particulare până la 80kW (de exemplu în
cazul pompelor de incendiu sau de drenaj).
Reostatul poate fi comandat local şi de la distanţă prin intermediul unui servomotor. În circuitul servom
Reostatul, în afara rezistenţei de pornire, poate să mai conţină: releu de curent pentru protecţie la supra
c. Comanda prin contactoare şi relee este forma de bază, modernă, a comenzii
mecanismelor auxiliare care poate fi aplicată pentru orice putere. Se construiesc, în
acest scop, serii de pornitoare magnetice pentru puteri de la 3 la 60kW. Schema de
comandă automată a treptelor rezistenţelor de pornire, cea mai des folosită, este în
funcţie de timp. Dar pot fi întâlnite şi celelalte forme ale comenzii automate: funcţie
de curent şi funcţie de viteză (tensiune electromotoare).
Pentru executarea comenzii, posturile de comandă locală sau de la distanţă folosesc butoane sau contro
Sisteme de comandă în curent alternativ

În acţionările de curent alternativ pentru mecanismele auxiliare se întrebuinţează, în cele mai multe caz
Cuplarea directă, procedeul cel mai larg utilizat, se aplică în toate cazurile în care puterea motorului e
procedee. Dintre acestea, la nave, cele mai utilizate sunt:
Conectarea unor rezistenţe sau reactanţe în circuitul statorului pentru limitarea curenţilor de por
simplu şi puţin costisitor, conduce, în acelaşi timp şi la o reducere însemnată a
cuplului de pornire. În cazul unor mecanisme auxiliare cu pornire în sarcină,
reducerea cuplului de pornire reprezintă un dezavantaj important. Procedeul se
aplică cu rezultate bune pentru mecanismele auxiliare cu caracteristica mecanică tip
ventilator care nu necesită cupluri mari de pornire.
După pornire, rezistenţele sau reactanţele se deconectează şi motorului i se aplică tensiunea nominală.
Conectarea stea - triunghi a înfăşurărilor statorului. Procedeul se poate aplica numai la motoarele as
curentului de pornire de 5 - 6 ori şi ca rezultat apar şocuri mecanice bruşte care pot
avea o influenţă negativă asupra acţionării pe parcursul unei exploatări îndelungate.
Conectarea unor rezistenţe în circuitul rotorului se foloseşte în cazul motoarelor asincrone cu rotor
Folosirea aututransformatorului pentru pornire este o soluţie tehnică foarte bună care permite red
0,55  0,65Un sau 0,8Un.
Dezavantajul acestui sistem comparativ cu celelalte constă în creşterea dimensiunilor, masei şi preţului
Schemele electrice de comandă a acţionării mecanismelor auxiliare pentru instalaţiile de forţă şi sistem
- siguranţă în funcţionare şi deservire simplă;
- pornire uşoară;
- posibilitatea comenzii locale, de la distanţă şi automatizarea pornirii în
funcţie de regimul de lucru al instalaţiilor din care fac parte mecanismele
auxiliare;
- economie în funcţionare la regimul nominal şi la reglarea vitezei;
- reglarea comodă a vitezei pentru mecanismele care necesită această reglare.
Deoarece grupul mecanismelor auxiliare este cel mai numeros pe navă acesta poate fi împărţit pe subg
transport cu deplasament 2000 tdw.
În figura 6.7. este prezentată schema de comandă cel mai frecvent utilizată.
Fig. 6.7. Schema electrică de comandă pentru pompe şi ventilatoare de utilizări
generale
Numărul mecanismelor auxiliare pentru care se foloseşte această schemă este
mult mai mare decât cele menţionate în tabelul din schemă pentru exemplificare.
Pornirea motorului electric se face prin butoane de la postul local, bh, montat în
apropierea mecanismului antrenat. Protecţia motorului la suprasarcină este realizată
cu relee termice, et, iar la scurtcircuit cu siguranţe fuzibile. Schema de comandă se
alimentează de la un transformator coborâtor de tensiune 380 24V prin
întrerupătorul a1. Funcţionarea schemei este simplă şi nu necesită alte explicaţii. În
schema de montaj prezentată în figură se observă că elementele schemei: contactor,
relee termice, siguranţe, transformator, întrerupător de separare, a, sunt montate într-
un sertar sau tablou numit pornitor magnetic. Pornitorul magnetic este alimentat de
la reţea şi de la el pleacă un cablu pentru motorul electric şi altul pentru postul de
comandă locală care conţine lampa de semnalizare a funcţionării motorului electric
şi butoanele pentru comanda pornirii şi opririi acestuia.
Pentru puteri diferite ale motoarelor electrice care folosesc acest tip de schemă de comandă,
aparatajul electric se alege corespunzător.
Schema electrică de comandă a pompelor submersibile este prezentată în figura 6.8.

Fig. 6.8. Schema electrică de comandă pentru pompe submersibile


Conectarea motorului electric la sistemul de alimentare şi comandă se face prin prize
cu întrerupător. Întrerupătorul automat a1 asigură protecţia la suprasarcină şi
scurtcircuite. Conectarea se face manual iar deconectarea automat ca urmare a
acţiunii protecţiei. Pornirea şi oprirea pompei este realizată de contactorul C
comandat prin butoane de la un post local, bh. Elementele schemei de comandă
alcătuiesc pornitorul magnetic de tip P2.

Fig. 6.9. Schema electrică de comandă pentru compresoare de aer şi pompe care
alimentează hidrofoare

În figura 6.9. este prezentată schema de comandă pentru compresoare şi pompe


care alimentează hidrofoare. Alimentarea de la reţea se face prin întrerupătorul
automat a, care asigură protecţia la suprasarcină şi scurtcircuit. Funcţionarea acestor
mecanisme poate fi în regim manual sau automat. Alegerea regimului de funcţionare
se face prin punerea comutatorului b1 pe una din poziţiile I - manual sau II -
automat.
În regim manual comanda pornirii şi opririi se face cu butoanele de comandă b2
şi b3.
Pentru regimul automat comenzile de pornire şi oprire se dau de către traductoarele de presiune f. Trad
Când presiunea hidroforului ajunge la limita maximă traductorul de presiune
maximă, care are un rol similar cu butonul de oprire, comandă oprirea pompei de
alimentare.
În hidrofoare sau în buteliile de aer, la funcţionarea în regim automat, se menţine
presiunea între o valoare minimă şi o valoare maximă. De regulă se lasă un domeniu
mai larg între valorile de minim şi maxim pentru a nu avea porniri şi opriri cu
frecvenţă mare a pompelor sau compresoarelor.
Funcţionarea pompelor sau compresoarelor este semnalizată de lampa de
semnalizare de la postul local de comandă, bh. Pentru compresoarele de aer destinate
lansării motoarelor principale se montează suplimentar a doua lampă de semnalizare
în PSCM (post de supraveghere şi comandă maşini) având în vedere importanţa
existenţei aerului de lansare pentru siguranţa navei.

Fig. 6.10. Scheme electrice de comandă pentru vinciuri electromanuale:


a. vinci grui bărci de salvare
b. vinci pentru transfer containere
Aprinderea într-un anumit ritm a lămpii de semnalizare în PSCM indică
funcţionarea normală a instalaţiei de aer. Micşorarea duratei între aprinderile
succesive indică faptul că pe instalaţia de aer sunt scăpări şi trebuie să se intervină
pentru depistarea şi eliminarea acestora. De asemenea, neaprinderea lămpii o durată
mai mare de timp poate indica o defecţiune în funcţionarea compresorului şi de
asemenea trebuie să se intervină.
Schemele electrice de comandă pentru vinciurile electromanuale sunt prezentate în
figura 6.10. Aceste mecanisme, deşi nu fac parte din categoria mecanismelor
auxiliare, sunt prezentate împreună cu acestea întrucât folosesc pentru comandă
pornitoare magnetice de tipuri similare. Funcţionarea vinciului pentru gruiul bărcii de
salvare se comandă manual prin butonul b1. Mişcarea durează cât timp se ţine apăsat
butonul. Acţionarea electrică este folosită numai la ridicarea bărcii, coborârea fiind
efectuată sub acţiunea greutăţii proprii. Cuplarea cu mecanismul de acţionare se face
printr-un ambreiaj cu fricţiune care permite prin apăsarea manuală a unei pârghii să se
schimbe raportul de transmisie şi să se obţină pe această cale modificarea vitezei la
ridicarea şi la coborârea bărcii. Acelaşi tip de vinci electromanual este folosit şi pentru
ridicarea scării de bord. Pentru limitarea mişcării şi interzicerea funcţionării acţionării
electrice, atunci când se intenţionează să se execute manual ridicarea bărcii, în schemă
sunt prevăzute limitatoarele de cursă b2, b3, b4.
Schema de comandă a vinciului pentru transfer containere,spre deosebire de
cazul precedent, permite funcţionarea motorului electric în ambele sensuri. În acest
scop sunt folosite contactoarele C1, C2 şi butoanele b1, b2, iar b3 este contactul
limitatorului de cursă.
În figura 6.11. sunt prezentate schemele electrice de comandă pentru agregate care
fac parte din instalaţii cu funcţionare automată. În cazul filtroventilaţiei comutatorul b1
permite alegerea regimurilor: I - manual, 0 - stop, II - automat. La comanda automată,
prin contactul b4 se asigură pornirea şi oprirea ventilatoarelor. Acest contact aparţine
instalaţiei ce funcţionează automat şi conectarea sau deconectarea lui se face în funcţie
de parametrii reglaţi.
În al doilea caz, funcţionarea motorului electric de antrenare a pompei de
alimentare a caldarinei este comandată de instalaţia de automatizare a caldarinei.
Intervenţia manuală nu este posibilă decât tot prin sistemul de comandă automată. De
asemenea o serie de contacte auxiliare ale contactorului C sunt folosite în instalaţia de
automatizare a caldarinei pentru semnalizări sau condiţionări în funcţionarea altor
elemente din compunerea schemei.
Fig. 16.11. Scheme electrice de comandă pentru agregate care fac parte din instalaţii cu
funcţionare automată: a. filtroventilaţie; b. caldarină
La nave, pentru a simplifica schema de distribuţie a energiei electrice necesară
alimentării grupului mare de mecanisme auxiliare, acestea se grupează pe zone şi
pornitoarele magnetice pentru mecanismele auxiliare dintr-o zonă sunt montate într-
un tablou de forţă. În figura 6.12. este prezentată schema monofilară a unui tablou
secundar de forţă. Acest tablou este alimentat din tabloul principal de distribuţie şi
conţine pornitoarele magnetice pentru mecanismele auxiliare din zona în care este
instalat. În acest fel se obţine scurtarea reţelelor de cabluri şi micşorarea numărului
consumatorilor racordaţi la tabloul principal de distribuţie. De asemenea, la
constituirea tablourilor secundare de forţă se are în vedere pe cât este posibil, ca
acestea să conţină consumatori de acelaşi fel: pompe, ventilatoare sau compresoare.
În schemele electrice, prezentate in figurile 6.7 ….6.12 pornirea motorului
asincron in scurtcircuit se realizeaza prin cuplarea directă la reţeaua navei. Sistemul
de pornire prin cuplare directă este cel mai simplu şi ca urmare este cel mai utilizat
pentru mecanismele auxiliare la care puterea motorului electric de acţionare este
mică comparativ cu puterea generatorului din centrala electrică a navei.

Fig. 16.12. Schema electrică a tabloului secundar de distribuţie forţă


În cazul navelor la care pentru unele mecanisme auxiliare puterea motorului
electric de acţionare depăşeşte 20% din puterea generatorului (popma de incendiu,
compresoare, s.a). Se folosesc scheme electrice care permit reducerea curentului de
pornire. Procedeele folosite sunt: conectarea unor rezistente sau reactante în circuitul
statorului, conectarea stea-triunghi, folosirea autotransformatoarelor pentru pornire.
Dintre acestea, la nave procedeele întâlnite frecvent sunt primele doua. Folosirea
autotransformatorului, soluţie tehnică foarte bună, este mai rar utilizată întrucât
conduce la creşterea dimensiunilor, masei şi preţului de cost.
Schema de pornire prin conectarea stea-triunghi a înfăşurărilor statorului
este prezentata in fig.6.13.
Elementele componente ale schemei din fig. 6.13 sunt:
m-motor asincron cu rotorul în scurtcircuit
C1-contactor de linie
C2-contactor pentru conectarea înfăşurărilor statorului în stea
C3-contactorul pentru conectarea înfăşurărilor în triunghi
d1,d2-relee de timp cu temporizare la revenire
et1,et2-relee termice de protecţie maximală
b1,b2-butoane pentru comanda locală
b3,b4-butoane pentru comanda de la distanţă
La aplicarea tensiunii de alimentare sunt conectate releele d1, d2, se închid
contactele d1 (2-4), d2 (2-4) şi schema este pregatită pentru funcţionare. Motorul
electric este în repaus.
Fig. 6.13 Schema de pornire automata cu reducerea curentului de
pornire prin conectarea stea-triunghi .
Pentru pornire se apasă pe butonul b1(b3 în cazul pornirii de la distanţă). Este
alimentată bobina contactorului C2 şi prin contactul C2 (2-4) este alimentat şi
contactorul C1. Se închid contactele principale ale contactoarelor C1 C2 şi motorul
porneste cu înfăşurările conectate în stea.În acelasi timp se deschid contactele C1 (3-
5), C1 (7-9) şi se întrerupe în primul moment alimentarea releului d1
După expirarea timpului de întârziere al releului d1 se deschide contactul d1 (2-
4) si se întrerupe alimentarea releului d2 cu întârziere, se deschide contactul d2 (2-4)
din circuitul contactorului C2. Se întrerupe alimentarea contactorului C2 şi prin
închiderea contactului C2 ( 3-5) este alimentat contactorul C3. Ca urmare se
întrerupe conexiunea stea şi se realizează conectarea înfăşurărilor statorului în
triunghi. Aprinderea lămpilor de semnalizare h1,h2 semnalizează, local şi la
distanţă, terminarea procesului tranzitoriu de pornire.
Pentru oprire se apasă pe butonul b2 (b4 în cazul opririi de la distanţă) se
întrerupe alimentarea schemei de comandă şi motorul electric se opreşte. La
încetarea apăsării pe butonul de oprire schema de comandă revine la situaţia iniţială
fiind pregatită pentru o nouă pornire.
Releele termice et1, et2 asigură protecţia maximală de curent La apariţia
suprasarcinii cu întârziere, se deschid contactele releelor şi se întrerupe funcţionarea
motorului.

TEST DE AUTOEVALUARE
1. Schemele de comandă ale pompelor, ventilatoarelor şi compresoarelor
navale asigură:
a) pornirea, oprirea şi schimbarea sensului de rotaţie;
b) pornirea, oprirea şi reglarea turaţiei;
c) pornirea, oprirea şi protecţia electromotorului;
d) pornirea, oprirea, reglarea turaţiei şi schimbarea sensului de rotaţie.
2. Pornirea cea mai des utilizată pentru motoarele asincrone de acţionare a
mecanismelor navale este:
a) pornirea cu conectarea unor reactanţe în circuitul statorului;
b) pornirea cu conectarea unor rezistenţe în circuitul statorului;
c) pornirea directă;
d) pornirea stea - triunghi.

LUCRARE DE VERIFICARE
Prezentaţi schema electrică de comandă pentru pompele submersibile.

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE


1: c; 2: c.
Unitatea de învăţare nr. 7

AUTOMATIZĂRI ELECTRICE PENTRU INSTALAŢIA DE


TELECOMANDĂ, PROTECŢIE ŞI SEMNALIZĂRI MOTOR PRINCIPAL

CUPRINS
7.1. Motor principal de propulsie ALCO
- 7.1.1. Instalaţia pneumatică
- 7.1.2. Instalaţia electrică de forţă
- 7.1.3. Pregătirea pentru lansare
- 7.1.4. Lansarea motorului principal
- 7.1.5. Cuplarea reductorului
- 7.1.6. Funcţionarea motorului
- 7.1.7. Oprirea motorului
- 7.1.8. Protecţia şi semnalizarea funcţionării motorului
- 7.1.9. Anularea protecţiei

OBIECTIVE
- de a descrie studenţilor instalaţiile componente a două dintre tipurile de
motoare de utilizate la propulsia navelor;
- de a defini rolul şi importanţa fiecărei instalaţii
- de a descrie ordinea operaţiunilor care trebuie efectuate la pregătirea pentru
lansarea, funcţionarea, cuplarea reductorului şi oprirea motorului;
- de a explica semnificaţia şi importanţa semnalizărilor ce pot să apară,
precum şi măsurile ca re trebuie luate.

7. MOTORUL PRINCIPAL DE PROPULSIE


Instalaţia de telecomandă, protecţie şi semnalizări realizează comanda şi supravegherea
motorului principal de la distanţă (timonerie) sau, în situaţii speciale, de la postul local aflat
în compartimentul maşini (C.M.). Instalaţia de telecomandă asigură:
- lansarea motorului;
- reglarea turaţiei;
- oprirea motorului;
- inversarea sensului de rotaţie al arborelui portelice;
- semnalizarea depăşirii parametrilor nominali;
- protecţia motorului la apariţia unor avarii care pot pune în pericol funcţionarea
acestuia.
Diversitatea instalaţiilor de telecomandă, protecţie şi semnalizări existente este creată de
diferite firme constructoare care realizează motoare de propulsie pentru nave. Principiile
după care sunt construite şi scopul, fiind comun pentru toate variantele. În cele ce urmează
se prezintă o variantă de instalaţie de telecomandă, protecţie şi semnalizări realizate pentru
motorul de propulsie de tip ALCO (licenţă S.U.A.), 3280 CP, 1000 rot/min, cuplat cu axul
portelice printr-un reductor inversor cu raportul de transmisie i = 5.

7.1. Motor principal de propulsie ALCO


7.1.1. Instalaţie pneumatică
Instalaţia pneumatică pentru comanda motorului principal este prezentată în figura 7.1.
Se prezintă, în continuare, elementele schemei pneumatice şi rolul lor funcţional pentru
telecomanda motorului principal.
Dispozitiv pneumo-electric PN-1. Este folosit pentru comanda pneumatică locală şi de la
distanţă (timonerie) a turaţiei motorului principal şi a reductorului. Acest dispozitiv
realizează următoarele funcţiuni:
a) comandă reglarea turaţiei motorului;
b) blochează protecţia şi semnalizarea pentru regimul de suprasarcină, valabil numai
pentru mersul “înainte” (poziţia manetei la limita extremă pentru a obţine turaţia maximă);
c) realizează telecomanda reductorului inversor, cu posibilitatea de blocaj pentru
interzicerea mersului în alt sens decât cel comandat;
d) interzice lansarea motorului cu reductorul cuplat.
Pentru a realiza aceste funcţiuni, dispozitivul PN-1 este echipat cu un reductor de
presiune acţionat de maneta dispozitivului folosită pentru accelerarea sau decelerarea
motorului. Pe poziţia “STOP” presiunea aerului de comandă a acceleraţiei este zero şi pe
măsură ce se deplasează maneta din această poziţie presiunea creşte în limitele 0 – 3,2 bar.
Această presiune este transmisă printr-un sistem de valvule la regulatorul de turaţie al
motorului realizându-se accelerarea acestuia la creşterea presiunii şi decelerarea la scăderea
presiunii atunci când maneta se deplasează spre poziţia “STOP”.

Pentru regimul de suprasarcină, valabil numai pe poziţiile “ÎNAINTE”, maneta se


împinge în poziţia extremă. Pe această poziţie este blocată acţiunea protecţiei şi presiunea
aerului de comandă, la ieşire, creşte peste valoarea nominală, până la 3,4– 3,8 bar.
Mişcările manetei se transmit mecanic unui ax cu came care acţionează patru ordine
realizând: semnalizarea poziţiilor, STOP, ÎNAINTE, ÎNAPOI; indicarea locului de unde se
comandă, LOCAL sau DISTANŢĂ; interzicerea lansării motorului cu reductorul cuplat.
Ordinea de închidere a contactelor microîntrerupătoarelor în funcţie de poziţiile manetei
dispozitivului PN-1 este prezentată în tabelul 7.1.
Fig.7.1. – Schema instalaţiei pneumatice pentru telecomanda motorului principal

Comutator pneumatic b5 – cu două poziţii: LOCAL (L) şi DISTANŢĂ (D). Acest


comutator permite trecerea aerului care comandă regulatorul de turaţie al motorului de la
postul de comandă locală sau de la postul de comandă de la distanţă (timonerie). În
construcţia lui are înglobate microîntrerupătoare prin care se semnalizează în punctele de
comandă locul din care se efectuează comanda motorului.
Tabelul 7.1
MICROÎNTRERUPÃTOARE
I II
Poziţia manetei III IV
PN-1 Suprasarci Prot.
ÎNAINT ÎNAP
nă Relansare
E OI
Suprasarcină x x
Atenţie
x
suprasarcină
100 % x
80 % x
. .
. .
ÎNAINTE

. .
. .
. .
. .
. .
. .
. .
. .
Atenţie cuplare x
Reductor
necuplat
STOP x
Reductor
necuplat
Atenţie
x
cuplare
10 % x
. .
ÎNAPOI

. .
. .
. .
. .
. .
. .
. .
. .
. .
100 % x
Electromagnetul s2 – este inclus în regulatorul de turaţie. La alimentarea acestui
electromagnet se descarcă uleiul din cilindrul de forţă al regulatorului de turaţie aducând
cremalierele pompelor de injecţie în poziţia de debit nul şi motorul se opreşte.
Comanda de acţionare a electromagnetului s2 se dă în una din următoarele situaţii:
- manual, prin apăsarea butonului STOP, atunci când se comandă oprirea voită a
motorului;
- automat, când apare una din situaţiile:
a) întreruperea funcţionării exhaustoarelor de gaze;
b) presiunea uleiului de ungere a motorului a scăzut sub limita minimă treapta a II-a (1, 35 bar);
c) presiunea uleiului de ungere a reductorului a scăzut până la valoarea minimă treapta
a II-a (0, 5 bar).
Electrovalvula s1 – comandă circuitul de aer pentru alimentarea demarorului pneumatic.
La lansarea motorului se alimentează electrovalvula şi se deschide circuitul de aer spre
demarorul pneumatic şi aceasta execută rotirea motorului principal.
Electrovalvula s3 – în timpul funcţionării motorului, electrovalvula s3 este alimentată şi
deschide circuitul de aer de la unul din posturile de comandă la regulatorul de turaţie. Când
se comandă întreruperea alimentării electrovalvulei s3 se închide circuitul aerului de
comandă spre regulatorul de turaţie. La anularea presiunii aerului de comandă, regulatorul
de turaţie menţine turaţia motorului corespunzătoare mersului în gol.
Întreruperea alimentării electrovalvulei s3 urmată de trecerea motorului la turaţia de
relanti se realizează în următoarele situaţii:
- manual prin aducerea manetei de comandă PN – 1 pe poziţia STOP.
- automat când apare una din situaţiile:
a. temperatura apei de răcire a motorului a ajuns la limita maximă, treapta a II-a (810
C);
b. temperatura uleiului de ungere a motorului principal a ajuns la limita maximă,
treapta a II-a (920 C);
c. temperatura uleiului de ungere în lagărul axial al reductorului a ajuns la limita
maximă (800 C);
d. maneta de comandă (PN-1) s-a trecut pe poziţia ÎNAINTE sau ÎNAPOI dar nu s-a
confirmat cuplarea reductorului. Asemenea situaţii pot apare la trecerea bruscă de
pe poziţia STOP pe poziţia ÎNAINTE sau ÎNAPOI, precum şi la trecerea bruscă de
pe poziţiile ÎNAINTE pe poziţiile ÎNAPOI. În aceste situaţii electrovalvula s3
întrerupe transmiterea aerului de comandă până la trecerea regimului tranzitoriu dat
de timpul necesar pentru umplerea cilindrilor de forţă, care execută cuplarea
reductorului.
Electrovalvulele s4, s5 – prin intermediul lor se realizează o uşoară accelerare a
motorului în momentul cuplării reductorului. În funcţionare normală, electrovalvula s4
deschide circuitul care permite trecerea aerului de comandă de la electrovalvula s3 iar
electrovalvula s5 închide circuitul. Aerul de comandă are circuitul deschis spre regulatorul
de turaţie.
Când se comandă ÎNAINTE sau ÎNAPOI pe poziţia manetei “ATENŢIE
CUPLARE” se alimentează electrovalvulele s4, s5. Electrovalvula s4 blochează circuitul
aerului de comandă şi deschide o nouă cale care permite trecerea aerului de la electrovalvula
s5.
Electrovalvula s5 permite trecerea aerului pe un alt circuit. Reductorul de presiune montat
pe acest circuit asigură o presiune de cca. 0,6 bar. sub acţiunea căreia motorul este accelerat
uşor, peste turaţia de mers în gol. Acest lucru este necesar pe durata cuplării reductorului pentru
a prelua sarcina.
După confirmarea cuplării reductorului se întrerupe alimentarea electrovalvulelor s4, s5
şi se revine la situaţia normală. Motorul urmăreşte comenzile de accelerare sau decelerare
date din postul de comandă.
Electrovalvulele 30, 31 – pentru comanda sertarului distribuitor în vederea cuplării
reductorului pentru mersul ÎNAINTE sau ÎNAPOI, după cum este alimentată
electrovalvula 30 sau 31. Stabilirea electrovalvulei care este alimentată se face prin
deplasarea corespunzătoare a manetei PN-1 din postul de comandă.

7.1.2. Instalaţia electrică de forţă

În figura 7.2. se prezintă instalaţia electrică pentru telecomandă, protecţie şi semnalizări


motor principal. Figura 7.2. conţine 9 scheme care grupează elementele după rolul lor
funcţional.
Instalaţia de forţă, schema 1 din figura 7.2., conţine următoarele elemente:

m1 – motor de acţionare a pompei de preungere. Se pune în funcţiune prin închiderea


contactului releului 2 d8 şi se opreşte la întreruperea alimentării releului 2 d8.
m2 – motor de acţionare a pompei auxiliare pentru ungerea reductorului. Punerea sub tensiune
a schemei de comandă se face prin contactul releului 2 d8. Pe timpul funcţionării
motorului, traductoarele de presiune comandă pornirea la scăderea presiunii până la o
valoare minimă şi oprirea la atingerea valorii maxime a presiunii.
m3, m4 – electroventilatoare exhaustoare de gaze din carterul motorului. Sunt alimentate în
curent continuu la 24V. Pornirea şi oprirea este comandată de contactele releului 2 d8.
Funcţionează fără întrerupere pe toată durata de funcţionare a motorului.
n1, n2 – redresoare pentru alimentarea exhaustoarelor de gaze şi pentru alimentarea schemei de
comandă, protecţie şi semnalizări pe trei circuite: A-B; C-D şi E-F.

7.1.3. Pregătirea pentru lansare

Principalele elemente ale schemei electrice de pregătire pentru lansare, prezentate în


schema 2 din figura 7.2. sunt:
2d0 –
releu pentru cuplarea tensiunii de alimentare a schemei de comandă.
b5 –
comutator pentru stabilirea locului de unde se dau comenzile: LOCAL sau
DISTANŢĂ. Un comutator se află la postul de comandă local iar al doilea,
similar cu primul, se instalează în postul de comandă de la distanţă (timonerie).
2d1, 2d5 relee
– alimentate atunci când comutatoarele b5 de la postul local şi din timonerie
sunt pe poziţia LOCAL.
2d2, 2d6 relee
– alimentate atunci când comutatoarele b5 din cele două posturi de
comandă sunt fixate pe poziţia DISTANŢĂ.
b3 buton
– pentru comanda pregătirii pentru lansare. Se montează atât la postul local
de comandă cât şi la postul de comandă de la distanţă.
2d7, 2d8a, 2d8 relee
– pentru pregătirea lansării.
La transferul comenzii, de exemplu de la postul local la distanţă, se pune comutatorul
b5 din timonerie pe poziţia DISTANŢĂ (D) şi ca urmare perechile de relee: 2d1, 2d5 şi
2d2, 2d6 nu mai sunt în concordanţă fiind alimentate releele 2d1, 2d6. În această situaţie
intră în funcţiune alarma sonoră care semnalizează această situaţie în cele două puncte de
comandă. Alarma sonoră încetează atunci când şi la postul local de comandă se comută
comutatorul b5 pe poziţia DISTANŢĂ.
La transferul comenzii, de exemplu de la postul local la distanţă, se pune comutatorul
b5 din timonerie pe poziţia DISTANŢĂ (D) şi ca urmare perechile de relee: 2d1, 2d5 şi
2d2, 2d6 nu mai sunt în concordanţă fiind alimentate releele 2d1, 2d6. În această situaţie
intră în funcţiune alarma sonoră care semnalizează această situaţie în cele două puncte de
comandă. Alarma sonoră încetează atunci când şi la postul local de comandă se comută
comutatorul b5 pe poziţia DISTANŢĂ.
Prin închiderea întrerupătorului b0 se aplică tensiunea de alimentare pentru schema
electrică de telecomandă. În prima fază, la aplicarea tensiunii este alimentat releul 5d4
(schema 5) care în schema 2 din figura 7.2, închide contactul 5d4 (2-4) şi deschide
contactul 5d4 (3-5).
Pornirea instalaţiei pentru pregătirea lansării se execută prin apăsarea pe butonul b3.
Este alimentat releul 2d7 care prin închiderea contactului 2d7 (9-11) şi prin contactul închis
5d4 (2-4) realizează circuitul de automenţinere a alimentării releului 2d7, după încetarea
apăsării pe butonul b3. Se închide contactul 2d7 (6-7) şi este alimentat releul 2d8a care la
rândul său închide contactul 2d8a (6-7) prin care este alimentat releul 2d8.
Fig. 7.2.- Instalaţia telecomandă, protecţie şi semnalizări M.P.
8) SEMNALIZARE LA PANOUL LOCAL M.P.
Prin închiderea contactelor releului 2d8 sunt puse în funcţiune pompele de preungere şi
electroventilatoarele exhaustoare de gaze prezentate în schema 1 din figura 7.2.
După trecerea regimului tranzitoriu de pregătire a lansării se stabileşte presiunea
uleiului de ungere şi se închid contactele din circuitul releului 5d2, (schema 5). Este
alimentat releul 5d2 şi prin deschiderea contactului 5d2 (5-6) se întrerupe alimentarea
releului 5d4. În schema 2 din figura 7.2 se deschide contactul 5d4 (2-4) şi se întrerupe
alimentarea releului 2d7 iar prin închiderea contactului 5d4 (3-5) se menţine alimentarea
releului 2d8a.

7.1.4. Lansarea motorului principal

Principalele elemente ale schemei electrice de lansare a motorului principal sunt


prezentate în schema 3 din figura 7.2.
Se consideră că lansarea motorului se face din postul de comandă local (comutatoarele
b5 sunt fixate pe poziţia LOCAL).
Maneta dispozitivului de comandă PN-1 este fixată pe poziţia STOP. Pe această poziţie,
conform tabelului 7.1, este închis contactul microîntrerupătorului IV care permite efectuarea
lansării. De asemenea, în urma efectuării operaţiunii de pregătire a lansării sunt alimentate
contactoarele 1C1 – 1C4.
Prin contactul 1C1 (2-4) este alimentat releul 3d8 şi acesta închide contactele 3d8 (7-6)
pregătind circuitul de lansare şi 3d8 (9-11) (schema 6) prin care alimentează lămpile 6h9 în
timonerie şi 7h3 în PSCM şi se semnalizează “Comanda posibilă”.
Lansarea motorului se execută prin apăsarea butonului b1. Este alimentat releul 3d1
care realizează:
e) închide contactul 3d1 (2-4) prin care se alimentează electrovalvula s1 şi se deschide
circuitul de aer spre demarorul pneumatic. Demarorul roteşte motorul pentru pornire;
f) se închide contactul 3d1 (6-8) (schema 5) şi este alimentat releul 5d5 care prin
închiderea contactului 5d5 (1-3) blochează acţiunea protecţiei şi îşi menţine acest contact
închis cca. 5 secunde după încetarea alimentării acestui releu;
g) se deschide contactul 3d1 (3-5) din circuitul releului 5d3 de oprire voită a
motorului.
Demarorul funcţionează cât timp se menţine apăsarea pe butonul b1. Când motorul
porneşte, încetează apăsarea pe butonul b1.
La încetarea apăsării pe butonul b1 se întrerupe circuitul de alimentare a electrovalvulei
s1 şi a releului 5d5. Se închide circuitul de aer spre demaror şi prin deschiderea cu întârziere
a contactului 5d5 (1-3) se restabileşte acţiunea protecţiei.
De asemenea se închide contactul 3d1 (3-5) restabilind posibilitatea de oprire voită a
motorului.
La terminarea operaţiunii de lansare motorul funcţionează cu turaţia de mers în gol
(relanti). Presiunea aerului de comandă a acceleraţiei este zero, dispozitivul de comandă
PN-1 este pe poziţia STOP.
7.1.5. Cuplarea reductorului

După pornirea motorului cu turaţia de mers în gol este necesar să se menţină o anumită
perioadă în acest regim pentru încălzirea motorului înaintea cuplării sarcinii.
Pentru valori normale ale temperaturilor apei de răcire şi uleiului de ungere contactele
traductoarelor sunt închise, releele 4d4, 4d6, 4d10 (schema 4) sunt alimentate şi contactele
acestora din circuitul releului 5d1 sunt închise. Ca urmare acest releu este alimentat şi
menţine închis contactul 5d1 (1-3) din circuitul electrovalvulelor de cuplare a reductorului
30 şi 31.
Principalele elemente ale schemei de cuplare a reductorului sunt prezentate în schema 3
din figura 7.2.
Cuplarea reductorului, de exemplu pentru mersul ÎNAINTE, se face prin împingerea
manetei dispozitivului de comandă PN-1 pe poziţia ATENŢIE CUPLARE. Corespunzător
acestei poziţii, conform tabelului 7.1., se închide contactul microîntrerupătorului I şi se
stabileşte circuitul de alimentare pentru releul 3d2 care execută:
h) închide contactul 3d2 (2-4) şi prin contactele închise 5d4 (7-9), 3d6 (1-4), 5d1 (1-3)
se stabileşte circuitul de alimentare al electrovalvulei 30. Electrovalvula 30 permite trecerea
uleiului spre cilindrul de forţă care urmează să execute cuplarea reductorului pentru mers
ÎNAINTE.
i) închide contactul 3d2 (10-12) (schema 5) şi pe durata cuplării reductorului sunt
alimentate electrovalvulele s4, s5. Prin circuitul creat de electrovalvulele s4, s5 trece aer
spre regulatorul de turaţie la presiunea de cca. 0,6 bar. ceea ce permite o uşoară accelerare a
motorului pe durata cuplării, necesară pentru preluarea sarcinii.
j) închide contactul 3d2 (6-8) care pregăteşte circuitul de acţionare la terminarea
cuplării.
După efectuarea cuplării sertarul distribuitor se blochează la limita extremă şi închide
contactul microîntrerupătorului ÎNAINTE. Este alimentat releul 3d6 care realizează:
k) deschide contactul 3d6 (1-4) şi întrerupe alimentarea electrovalvulei 30. Sertarul
rămâne blocat în poziţia extremă şi presiunea în cilindrul de forţă se menţine constantă.
l) închide contactul 3d6 (6-7) şi alimentează releul 3d7.
Releul 3d7, cu temporizare cca. 15 secunde, deschide contactul 3d7 (1-4) şi întrerupe
alimentarea releului 3d6.
Realizarea presiunii normale de cuplare a reductorului pentru mers ÎNAINTE este
sesizată de traductorul de presiune care închide contactul din circuitul releului 3d4. Este
alimentat releul 3d4 şi prin acţionarea contactelor sale execută:
m) deschide contactul 3d4 (3-5) din circuitul releului de pornire 3d1 interzicând o nouă
comandă de pornire atâta timp cât reductorul este cuplat;
n) deschide contactul 3d4 (7-9) (schema 5) şi se întrerupe alimentarea
electrovalvulelor s4, s5. Se închide circuitul de aer realizat pe durata cuplării şi se reface
circuitul PN-1-s3-s4 – regulator de turaţie. În continuare aerul de comandă pentru
modificarea turaţiei va fi dat de deplasarea manetei dispozitivului de comandă PN-1;
o) se închide contactul 3d4 (2-4) (schema 6) prin care se alimentează lampa de
semnalizare 6h5 din timonerie, REDUCTOR CUPLAT ÎNAINTE.
De asemenea, după cuplarea reductorului se închide contactul b6 (schema 4) stabilind
circuitul de alimentare al releului 4d12 care execută:
p) deschide contactul 4d12 (1-4) din circuitul releului 3d1, interzicând o nouă pornire
cu reductorul cuplat.
q) deschide contactul 4d12 (11-8) (schema 6) şi în timonerie se stinge lampa de
semnalizare 6h9, COMANDA POSIBILÃ.
r) închide contactul 4d12 (7-6) (schema 8) şi la postul local se aprinde lampa 8h1,
REDUCTOR CUPLAT.

7.1.6. Funcţionarea motorului


În continuare, prin deplasarea manetei dispozitivului de comandă se măreşte presiunea
aerului de comandă spre regulatorul de turaţie şi se obţine sporirea vitezei motorului care
prin intermediul reductorului antrenează axul portelice. Presiunea aerului de comandă
variază în limitele 0 – 3, 5 bar. obţinându-se creşterea turaţiei de la valoarea de relanti la
valoarea nominală.
Dacă pe timpul funcţionării se doreşte schimbarea punctului de comandă, se aduce
maneta dispozitivului de comandă pe poziţia zero, turaţia scade la valoarea de relanti, după
care se pune comutatorul b5 pe poziţia DISTANŢĂ.
Avertizarea sonoră intră în funcţiune şi avertizează în cele două puncte de comandă că
s-a solicitat schimbarea punctului de comandă. Atunci când şi în celălalt post de comandă se
pune comutatorul b5 pe poziţia DISTANŢĂ avertizarea sonoră încetează şi în continuare
comanda turaţiei motorului se execută de la distanţă (timonerie).
Pentru regimul de suprasarcină, valabil numai pentru mersul ÎNAINTE se împinge
maneta dispozitivului de comandă PN-1 până la limita extremă. Presiunea aerului de
comandă creşte până la 3, 8 bar. şi turaţia motorului creşte peste valoarea nominală.

7.1.7. Oprirea motorului


Elementele schemei electrice care realizează oprirea motorului sunt prezentate în
schema 5 din figura 7.2.
Pentru oprirea voită se apasă pe butonul b2, STOP. Prin apăsarea pe acest buton este
alimentat releul 5d3 care realizează:
s) închide contactul 5d3 (5-7) şi se alimentează electromagnetul s2 care acţionează
asupra cremalierei pompelor de injecţie aducându-le în poziţia de debit nul. Prin această
operaţiune se întrerupe alimentarea cu combustibil şi motorul se opreşte;
t) închide contactul 5d3 (9-11) şi întrucât este închis şi contactul 3d1 (3-5) se
realizează un circuit de autoalimentare a releului 5d3 la întreruperea apăsării pe butonul b2;
u) închide contactul 5d3 (1-3) şi este alimentat releul 5d6.
La oprirea motorului se micşorează treptat presiunea uleiului de ungere şi schema de
protecţie acţionează similar cu situaţiile de avarie. Pentru a opri semnalizarea acestei situaţii
ca o avarie, releul 5d6 prin contactele sale execută:
v) deschide contactul 5d6 (1-4) (schema 6) şi întrerupe alimentarea lămpii de
semnalizare 6h1, ALARMA MP
w) închide contactul 5d6 (schema 9) şi blochează alarma sonoră.
7.1.8. Protecţia şi semnalizarea funcţionării motorului

Prin circuitele de protecţie şi semnalizare se urmăresc:


a) valorile temperaturilor pentru:
- apă răcire motor principal;
- ulei ungere motor principal;
- ulei reductor;
- ulei lagăr axial.
b) valorile presiunilor pentru:
- ulei ungere motor principal;
- ulei comandă reductor;
- ulei ungere reductor.

Instalaţia electrică a traductoarelor şi releelor care acţionează pentru controlul acestor


parametrii este prezentată în schema 4.
În funcţie de gradul avariei, protecţia şi semnalizarea funcţionează în trei trepte.

Treapta I. Semnalizare.

Se semnalizează optic şi sonor la depăşirea parametrilor nominali atunci când apare una
sau mai multe din următoarele defecţiuni posibile:
 presiunea uleiului de ungere a motorului principal a scăzut până la valoarea minimă,
treapta I. Se deschide contactul traductorului din circuitul releului 4d1 şi se
întrerupe alimentarea acestuia.
 temperatura apei de răcire a motorului principal a crescut până la valoarea maximă,
treapta I. Traductorul de temperatură deschide contactul şi întrerupe alimentarea
releului 4d3.
 temperatura uleiului de ungere a MP a crescut până la valoarea maximă, treapta I.
Traductorul de temperatură deschide contactul şi se întrerupe alimentarea releului
4d5.
 presiunea uleiului de comandă a reductorului a scăzut la valoarea minimă, treapta I.
Traductorul deschide contactul şi se întrerupe alimentarea releului 4d7.
 Presiunea uleiului de ungere a reductorului a scăzut la valoarea minimă, treapta I.
Traductorul de presiune întrerupe alimentarea releului 4d8.
 temperatura uleiului de ungere a reductorului a crescut peste limita normală.
Traductorul de temperatură întrerupe alimentarea releului 4d9.
Prin întreruperea alimentării releelor 4d1, 4d3, 4d5, 4d7, 4d8, 4d9, se execută:
- la postul de comandă locală (schema 8) se aprind lămpile de semnalizare: 8h2
“Tmax apă răcire MP tr.I.”, 8h4 “Tmax ulei MP tr.I.”.
- la postul de comandă de la distanţă (schema 6) se aprind lămpile de semnalizare:
6h1 “Alarmă MP”, 6h3 “Alarmă reductor”.
- punerea în funcţiune a alarmei sonore în PSCM, postul local de comandă şi postul
de comandă de la distanţă – Alarma sonoră, prezentată în schema 9 din figura
1.2., intră în funcţiune la deschiderea unui circuit sau mai multor circuite, din cele
controlate. În situaţia normală toate circuitele controlate sunt închise şi alarma
sonoră nu funcţionează. La apariţia uneia sau mai multe din defecţiunile
corespunzătoare treptei I de protecţie, releele respective întrerup circuitele şi pun
în funcţiune semnalul sonor.

Treapta a II-a. Semnalizare şi reducerea automată a turaţiei la valoarea de relanti

Treapta a II-a funcţionează la apariţia unor defecţiuni sau mai multor defecţiuni din cele
menţionate mai jos:
a) temperatura apei de răcire a motorului principal a crescut până la valoarea maximă,
treapta a II-a. Traductorul de temperatură deschide contactul şi întrerupe
alimentarea releului 4d4.
b) temperatura uleiului de ungere a lagărului axial a ajuns la valoarea maximă admisă.
Traductorul de temperatură întrerupe alimentarea releului 4d10.
c) temperatura uleiului de ungere a MP a ajuns la valoarea maximă, treapta a II-a.
Traductorul de temperatură întrerupe alimentarea releului 4d6.
Prin întreruperea alimentării unuia sau mai multe din releele 4d4, 4d6, 4d10 se execută:
 deschiderea contactelor acestor relee din circuitul releului 5d1 şi întreruperea
alimentării acestui releu. Ca rezultat se deschide contactul 5d1 (9-11) şi se întrerupe
alimentarea electrovalvulei s3. Electrovalvula închide circuitul aerului de comandă
spre regulatorul de turaţie şi la presiunea zero a aerului de comandă turaţia
motorului se reduce până la valoarea de relanti.
 se deschid contactele acestor relee din circuitele controlate de alarma sonoră
(schema 9) şi alarma sonoră intră în funcţiune.
 la postul local de comandă se aprind lămpile de semnalizare 8h3 “Tmax apă MP
tr.II” şi 8h5 “Tmax ulei MP tr.II”.
 la postul de comandă de la distanţă se aprind lămpile de semnalizare 6h2 “Avarie
MP” şi 6h4 “Avarie reductor”.

Treapta a III-a. Semnalizare şi oprirea motorului

Treapta a III-a funcţionează la apariţia uneia din situaţiile posibile:


a) presiunea uleiului de ungere a MP a scăzut la valoarea minimă, treapta a II-a.
Traductorul de presiune întrerupe alimentarea releului 4d2.
b) presiunea uleiului de ungere a reductorului a scăzut la valoarea minimă, treapta a
II-a. Traductorul de presiune întrerupe alimentarea releului 4d11.
Prin întreruperea alimentării acestor relee se realizează
 întreruperea alimentării releului 5d2 (schema 5). Cu temporizare se închide
contactul 5d2 (5-6) şi se alimentează releul 5d4. Temporizarea este necesară pentru
ca acţiunea să se producă numai în situaţiile în care cauza se menţine o anumită
durată. Releul 5d4 fiind alimentat realizează:
 oprirea motorului. Se închide contactul 5d4 (6-8) prin care se alimentează
electromagnetul s2 de aducere a cremalierei pompelor de injecţie în poziţie de debit
nul şi motorul se opreşte.
 decuplarea reductorului. Se deschide contactul 5d4 (7-9) şi se întrerupe alimentarea
electrovalvulelor 30 şi 31.
 încetarea funcţionării pompelor de preungere şi electroventilatoarelor exhaustoare
de gaz.
Se deschide contactul 5d4 (3-5) şi se întrerupe alimentarea releelor 2d8a şi 2d8. Se
deschid contactele releului 2d8 şi se întrerupe funcţionarea instalaţiilor de forţă (schema 1)
În acelaşi timp, prin contactele releelor 4d2 şi 4d11 se semnalizează la posturile de
comandă de la distanţă şi local această avarie:
 la punctul de comandă local se aprinde lampa de semnalizare 8h7 “Pmin ulei MP
tr.II”.
 la punctul de comandă de la distanţă se aprind lămpile 6h2”Avarie MP” şi
6h4”Avarie reductor”
 funcţionează alarma sonoră la toate posturile de comandă.
După înlăturarea cauzelor, pentru o nouă pornire se efectuează toate manevrele
prezentate pentru pornirea normală a motorului.
În afara semnalizărilor pentru situaţii de avarie, schema mai conţine semnalizări care în
funcţionarea normală a motorului indică anumite stări, cum sunt:
a) semnalizarea cuplării reductorului
– la mersul ÎNAINTE după terminarea cuplări reductorului se alimentează releul 3d4 şi
prin închiderea contactului 3d4 (2-4) se aprinde lampa de semnalizare 6h5”Reductor
cuplat înainte”.
– la mersul ÎNAPOI după terminarea cuplării reductorului se alimentează releul 3d5 şi
prin închiderea contactului 3d5 (2-4) se aprinde lampa de semnalizare 6h6”Reductor
cuplat înapoi”.
– la mersul ÎNAINTE sau ÎNAPOI după terminarea cuplării se închide contactul b6,
este alimentat releul 4d12 şi prin închiderea contactului 4d12 (6-7) se aprinde lampa
8h1”Reductor cuplat”.
b) semnalizarea locului de unde se comandă.
Atunci când poziţiile comutatoarelor b5 coincid la postul local şi la distanţă sunt
alimentate releele 2d1 şi 2d5 când se execută comanda din postul local sau releele 2d2 şi
2d6 dacă comanda se execută de la distanţă. Semnalizarea locului din care se efectuează
comanda se face:
 la postul local prin aprinderea lămpilor de semnalizare 8h10 LOCAL sau 8h9
DISTANŢĂ.
 la postul de comandă de la distanţă prin aprinderea lămpilor de semnalizare 6h7
LOCAL sau 6h8 DISTANŢĂ.
 la PSCM prin aprinderea lămpilor de semnalizare 7h1 LOCAL sau 7h2
DISTANŢĂ.
c) semnalizarea în situaţia în care de la unul din posturile de comandă se solicită
schimbarea punctului de comandă.
De exemplu, comanda se execută de la postul local şi de la timonerie se solicită
transferul comenzii la distanţă. Solicitarea se face prin fixarea comutatorului b5 de la
timonerie pe poziţia DISTANŢĂ. În această situaţie sunt alimentate releele 2d1 – 2d6 şi
în schema 7 din figura 7.2 se închide contactul 2d1 (14-16) şi se deschide contactul 2d6
(5-6). Prin contactele închise 2d1 (14-16) şi 2d5 (5-6) se alimentează releul 7d1 care prin
închiderea contactului 7d1 (6-7) alimentează blocul de pâlpâire. Contactul de ieşire al
acestui bloc se închide şi se deschide cu intermitenţă şi în acelaşi mod va funcţiona şi
releul 7d2.
Contactele releului 7d2 pun în funcţiune alarma sonoră intermitentă la postul de
comandă locală şi la postul de comandă de la distanţă.
Semnalizarea sonoră intermitentă încetează atunci când la postul local se pune
comutatorul b5 pe poziţia DISTANŢĂ, poziţie care coincide cu cea de la timonerie.
d) blocare alarme false.
La întreruperea voită a motorului, prin apăsarea pe butonul b2, scăderea presiunilor
uleiului de ungere ar urma să pună în funcţiune schema de protecţie şi semnalizare. Pentru
blocarea alarmei false acţionează, aşa cum s-a prezentat la subcapitolul 7.1.7., releul 5d6 şi
prin contactele sale se întrerupe semnalizarea.

7.1.9. Anularea protecţiei

În anumite situaţii este necesară anularea protecţiei pentru a împiedica scoaterea


motorului din funcţiune. O asemenea situaţie poate apare uneori şi la pornire, dacă timpul de
întârziere la deschidere al contactului 5d5 (1-3) care blochează acţiunea protecţiei la pornire
nu este suficient pentru ca presiunile uleiului de ungere pentru motor şi reductor să ajungă la
valori peste limitele minime corespunzătoare treptei a II-a.
Pentru anularea protecţiei se apasă pe butonul b4 (schema 5). Pe durata apăsării pe
butonul de anulare a protecţiei se realizează:
– închiderea contactului b4 (6-8) prin care se menţine alimentarea releului 5d2
interzicând posibilitatea de oprire automată a motorului indiferent de situaţia
contactelor schemei de protecţie din circuitul său. De asemenea se blochează acţiunea
de protecţie a releului 5d1.
– se deschide contactul b4 (3-5) (schema 5) şi se interzice posibilitatea de alimentare a
electromagnetului de oprire s2.
– se închide contactul b4 (2-4)2耀are scurtcircuitează contactul 3d8 (6-7) din circuitul
releului 3d1.
– se deschide contactul b4 (7-9) din circuitul releului 3d6.
Pe timpul apăsării butonului b4 acţiunea protecţiei este anulată. La încetarea apăsării
schema revine în poziţia avută înainte de apăsarea pe acest buton.
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Electromagnetul inclus în reguloatorul de turaţie al motorului ALCO este


alimentat şi acţionează automat în una din situaţiile:
a) temperatura apei de răcire a motorului principal a crescut până la valoarea
maximă treapta II-a
b) presiunea uleiului de ungere a motorului a scăzut sub limita minimă treapta I-
a
c) temperatura uleiului de ungere a lagărului axial a ajuns la valoarea maximă
d) întreruperea funcţionării exhaustorului de gaze din carterul motorului.

2. Instalaţia electrică de forţă a motorului ALCO conţine următoarele elemente:


a) motorul electric de acţionare a pompei de ungere, motor electric de acţionare a
pompei de ungere a reductorului; motor electric de acţionare a pompei de apă
păentru răcirea motorului.
b) motor electric de acţionare a pompei de preungere; motor electric de acţionare
a pompei de ungere a reductorului; rezistanţa de încălzire a uleiului;
c) motor electric de acţionare a pompei de preungere; motor electric de acţionare
a pompei auxiliare pentru ungerea reductorului; redresoare pentru alimentarea
electroventilelor şi a schemei de comandă de protecţie şi semnalizare;
d) motor electric de acţionare a pompei de combustibil; motor electric de
acţionare a pompei de preungere; motor electric de acţionare a pompei auxiliare
pentru ungerea reductorului; electroventilatoare exhaustoare din carterul motorului.

LUCRARE DE VERIFICARE

Ce asigură instalaţia de telecomandă a motorului principal

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE

1:d; 7: c
Unitatea de învăţare nr.8
INSTALAŢII DE AUTOMATIZARE A CALDARINEI NAVALE
CUPRINS
8.1. Caracteristici generale
8.2 Elementele sistemului de automatizare
8.3 Pregătirea pentru pornire
8.8. Funcţionarea instalaţiei în regim automat
8.5 Funcţionarea instalaţiei în regim manual
8.6 Preîncălzirea combustibilului
8.7 Protecţiile caldarinei
OBIECTIVE
- de a descrie elementele de automatizare ale caldarinei;
- de a enumera operaţiunile care trebuie executate pentru pregătirea de pornire
şi funcţionare în regim automat şi manual;
- de a identifica importanţa semnalizărilor şi a măsurilor care trebuie luate.

8.1. Caracteristici generale


Instalaţia de automatizare MONARCH produsă de firma WEISHAUPT echipează
caldarinele navelor cu abur tip CAVNO 250. . . 1000. Acest tip de caldarină este destinat
producerii aburului suturat la presiunea de 7 bar, funcţionează cu combustibil lichid şi este
de construcţie acvatubulară verticală. În tabelul 8.1 se prezintă variantele constructive şi
principalele caracteristici tehnice.
Tabelul 8.1.
Debit
Presiunea Suprafaţa Volumul Volumul Greutatea
nominal
de lucru de încălzire spaţiului de vaporizare de apă fără apă
abur
bar m2 m3 m3 kg
kg/h
250 9 0,3 0,8 2.980
500 17 0,56 1,5 8.210
800 26 0,75 2,2 5.850
1000 29 1,10 2,8 5.800
1250 7 37,5 1,25 2,5 6.570
1600 - - - -
2000 66 2 6 9.700
2500 80 2,6 6,5 10.300
3200 98 2,8 8,5 12.600
Principalele elemente constructive ale caldarinei sunt prezentate în fig. 8.1.
Caldarina este alcătuită din doi tamburi 15 şi 6 montaţi vertical, unul deasupra celuilalt,
fiind legaţi între ei prin ţevile fierbătoare 13.
Capetele ţevilor fierbătoare sunt sudate de plăcile tubulare 11 şi 18 constituind funduri
plane pentru tamburul inferior 6 şi superior 15.
Între ţevile de la marginea tubului de flacără, perpendicular pe direcţia de ieşire a
gazelor, sunt sudate aripioare de tablă care au rolul de a dirija gazele la ieşirea lor din focar.
În acest fel toate ţevile fierbătoare sunt înconjurate de gazele de ardere, schimbul de căldură
făcându-se pe toată suprafaţa ţevilor
În interiorul tamburului inferior este amplasat focarul 8 de formă conică unit în partea
inferioară printr-un inel de legătură 7 cu partea cilindrică a tamburului inferior.
Bolta focarului 9 sudată de conul de focar se continuă în partea superioară cu tubul de
flacără 10 celălalt capăt al tubului de flacără se sudează de partea superioară a plăcii tubulare
inferioare 11, făcând astfel legătura între focar şi spaţiul de gaze dintre tamburi. Spre exterior
acest spaţiu este închis de centura colectoare 12 prevăzută cu panouri izolante care se pot
demonta în vederea curăţirii ţevilor.
Colectorul de fum 3 este prevăzut la partea inferioară cu un capac de curăţire a
funinginii 8, iar la partea superioară cu o flanşă 2 pentru cuplarea la tubulatura de evacuare a
gazelor.
Întreaga caldarină este acoperită cu un strat izolator care asigură la exterior o temperatură
maximă de 60o C faţă de mediul ambiant.
Alimentarea caldarinei cu apă se face prin unul din cele două capete de alimentare
5 amplasate pe tamburul inferior. De aici apa ajunge la distribuitoarele 1 din
tamburul superior şi umple caldarina până la nivelul de lucru.
Nivelul de lucru al apei de alimentare este menţinut automat de către regulatorul cu
flotor magnetic 17 care urmăreşte nivelul apei în caldarină şi comandă pornirea, respectiv
oprirea, pompelor de alimentare cu apă.
În partea de sus a tamburului superior, pe capacul bombat 16, sunt montate:
- valvula dublă de siguranţă 4;
- valvula principală de abur 22;
- valvula auxiliară de abur 19;
- valvula pentru presostat 18;
- robinet de evacuare în atmosferă 21.
Funcţionarea caldarinei este automatizată şi nu este necesară
supravegherea din compartimentul în care este amplasată.
8.2 Elementele sistemului de automatizare
Instalaţia de automatizare tip MONARCH utilizată pentru caldarină se compune din:
- arzător;
- tabloul cu elemente de comandă automată şi manuală;
- traductoare de presiune;
- traductoare de nivel pentru alimentarea cu apă.
Arzătorul, prezentat în figura 8.2 constituie elementul de bază care asigură:
pulverizarea combustibilului, debitul de aer necesar arderii, iniţierea aprinderii şi controlul
flăcării.
Fig. 8.1 - Principalele elemente constructive ale caldarinei CAVNO
Arzătorul cuprinde într-o construcţie compactă următoarele elemente:
- electromotorul 1 de antrenare a ventilatorului şi pompei de combustibil;
- ventilatorul 3;
- pompa de combustibil 8, conducta de retur combustibil 9, reductor 11 pe conducta
de alimentare cu combustibil, conducta de combustibil sub presiune 18;
- servomotorul 2 de poziţionare a clapetei de aer;
- clapeta de aer 6;
- două electrovalvule 16 şi 17 pe circuitele de alimentare a diuzelor;
- două diuze 23 pentru pulverizarea combustibilului în focar;
- transformatorul de aprindere 10;
- cablurile 13 pentru alimentarea electrozilor de producere a scânteii electrice;
- celula fotoelectricã 7 pentru sesizarea flacărei;
- cutia 8 de control a arzătorului şi vizorul cu geam;
- placa de borne 12 pentru conexiuni electrice cu circuite exterioare;
- întrerupătorul 18;
- flanşa articulată în balama 15;
- contactorul 19;
- difuzorul 21;
- tubul de flacără 22.

Fig. 8.2. - Arzătorul MONARCH

Reglarea combustibilului şi a aerului sunt corelate astfel încât să se facă o ardere completă.
La reglare se urmăreşte ca în gazele de ardere să fie cantitatea maximă de CO2, ceea ce indică o
ardere completă.
Schema circuitului de combustibil este prezentată în figura 8.3.
Elementele din schema circuitului de combustibil sunt:
1 - diuza 1;
2 - diuza 2;
3 - valvulă cu bilă pentru diuza 1;
4 - valvulă cu bilă pentru diuza 2;
5 - conducta de alimentare a diuzei 1;
6 - conducta de alimentare a diuzei 2;
7 - conductă pentru scurgerea surplusului de combustibil;
8 - conductă retur combustibil diuza 1;
9 - valvulă piston diuza 1;
10 - electrovalvulă diuza 1;
11 - electrovalvulă diuza 1;
12 - preîncălzire combustibil;
13 - pompă combustibil acţionată de axul electromotorului arzătorului;
14 - filtru.

Figura 8.3 - Schema circuitului de combustibil


În absenţa tensiunii electrice de alimentare electrovalvula 10 este deschisă iar
electrovalvula 11 este închisă. Pompa trimite combustibil la diuza 1 şi pentru că
returul este deschis nu se formează presiune şi ca urmare valvula cu bilă închide
pulverizarea combustibilului prin diuza 1. De asemenea nu funcţionează nici diuza 2
întrucât este închis circuitul de combustibil spre această diuză.
Pentru funcţionarea diuzei 1 se comandă alimentarea electrovalvulei 10 şi se închide
circuitul de retur combustibil. Prin închiderea circuitului de retur se formează o presiune de
circa 8 - 30 bar sub acţiunea căreia este învinsă acţiunea resortului valvulei cu piston 9 şi
diuza 1 lucrează pulverizând combustibil în focar.
Pentru mărirea flăcării se comandă intrarea în funcţiune a diuzei 2 prin alimentarea
electrovalvulei 11 care deschide circuitul de combustibil spre această diuză.
Când ambele diuze lucrează arzătorul funcţionează la capacitate maximă.
La atingerea unei anumite valori a presiunii aburului debitat de caldarină (circa 5,5 bar)
se comandă închiderea diuzei 2 prin întreruperea alimentării electrovalvulei 11. Arzătorul
continuă să lucreze cu diuza 1 şi când presiunea aburului ajunge la valoarea nominală, 7 bar,
se comandă întreruperea funcţionării diuzei 1 prin întreruperea alimentării electrovalvulei
10.
Funcţionarea diuzei 2 este condiţionată de presiunea aburului debitat de caldarină şi
asigură capacitatea maximă a arzătorului atunci când presiunea aburului este scăzută.
Reglarea debitului de aer. Electromotorul arzătorului acţionează ventilatorul care
realizează debitul de aer necesar. Spre focar debitul de aer este reglat de o clapetă astfel
încât să se facă o ardere completă. Clapeta de aer este acţionată de un servomotor electric
prin care se asigură debitul de aer necesar.
Servomotorul clapetei de aer, prezentat în figura 8.8, antrenează concomitent ºi un ax cu
came prin care se acţionează contacte electrice de tip microîntrerupătoare.
Prin contactele electrice acţionate de came se marchează poziţiile clapetei de aer, astfel:
IV - închis; III - debit maxim; II - debit parţial; I - conectat circuitul de alimentare a
electrovalvulei diuzei 2 (în schema generală contactul are simbolul b 39).
În perioada în care funcţionează numai diuza 1 clapeta de aer este deschisă pentru debit
parţial. Pentru mărirea flacărei se comandă mai întâi servomotorul clapetei de aer pentru
fixarea acesteia în poziţia de debit maxim. Corespunzător acestei poziţii se închide contactul
acţionat de cama I care face posibilă intrarea în funcţiune a diuzei 2.

Fig. 8.4 - Servomotorul clapetei de aer

Fig. 8.5 - Schema electrică a arzătorului.


Simbolizarea elementelor schemei coincide cu simbolurile date în schema electrică
generală şi reprezintă:
- m 19 - electromotorul arzătorului. Pentru tipuri diferite de caldarine, prezentate în
tabelul 8.1, puterea electromotorului are diferite valori;
- m 28 - servomotorul clapetei de aer. La alimentarea uneia dintre cele două înfăşurări
servomotorul stabileşte clapeta de aer în poziţia de debit parţial. Pentru fixarea
clapetei în poziţia de debit maxim se întrerupe alimentarea primei înfăşurări şi
se alimentează a doua înfăşurare. Comanda de schimbare a poziţiei clapetei de
aer este dată de releul d35 care prin contactul său comutator întrerupe
alimentarea primei înfăşurări şi aplică tensiunea de alimentare a celei de a doua
înfăşurare. În poziţia clapetei de aer corespunzătoare debitului maxim, axul cu
came închide contactul b 32 care permite funcţionarea diuzei 2 pentru mărirea
flacăre;
- m 17 - transformator de aprindere;
- s 27 - electrovalvula diuzei 1;
- s 32 - electrovalvula diuzei 2;
- b0 - contact de uşă. Se închide în poziţia în care arzătorul este rabatat spre focar,
condiţionând funcţionarea instalaţiei de această poziţie a arzătorului;
- f 36 - traductor fotoelectric pentru sesizarea flacărei.

Programatorul LAE - 1 comandă funcţionarea caldarinei în regim automat stabilind


etapele necesare pentru pornire şi în continuare, pe durata funcţionării caldarinei,
supraveghează menţinerea flacărei.
În figura 8.6 se prezintă schema electrică a programatorului iar în figura 8.7 diagrama
secvenţială de acţionare a contactelor pe durata unui ciclu.
Baza de timp a programatorului este realizată de micromotorul sincron SM. Acest
micromotor roteşte cu viteză constantă un ax cu came şi la intervale de timp programate se
dau comenzi de acţionare celor 13 microîntrerupătoare notate în schemă de la I la XIII.
Fiecare microîntrerupător dispune de două contacte a şi b din care unul este normal închis
iar celălalt normal deschis. Atunci când microîntrerupătorul este acţionat de camă poziþia
contactelor se inversează: contactul normal închis se deschide iar contactul normal deschis
se închide.
Programatorul din momentul dării comenzii de pornire este alimentat prin bornele 1 şi 2. De
la borna 1 prin contactele închise br, VIIIb, IXa tensiunea se aplică la borna 18 legată împreună
cu borna 8.
La prima pornire presiunea aburului este nulă şi contactul traductorului e18 este închis.
De asemenea dacă caldarina funcţionează cu combustibil diesel sau în cazul în care lucrează
cu combustibil greu (păcură) acesta are temperatura corespunzătoare funcţionării normale a
diuzelor, contactul traductorului b89 este închis, se alimentează releul d89 şi se închide
contactul d89 (13-18).
Prin contactele închise e18, d89, tensiunea de la borna 8 se aplică la borna 9 a
programatorului.
În continuare de la borna 9 prin contactele închise fr1, I, II-a se aplică faza tensiunii de
alimentare la puntea redresoare. Nulul tensiunii de alimentare de la borna 2, prin bobina releului
BR şi contactul închis br2 se aplică la cea de a doua bornă a puncţii redresoare.
Este alimentat releul AR care realizează: închide contactul ar1 prin care şuntează
contactele VIIIb şi IXa; închide contactul ar3 prin care se aplică tensiuneala borna 3; se
comută contactul ar2 şi este pus în funcţiune micromotorul SM.
Prin aplicarea tensiunii la borna 3 se comandă efectuarea primei etape - aerisirea
focarului. La pornirea electroventilatorului se alimentează bobina releului prin contactul
căruia tensiunea de la borna 8 se aplică şi la borna 8.
Faza de prepurjare (aerisire a focarului) are o durată minimă t 1 = 30 secunde şi maximă
t1 + t2 = 60 secunde.

Fig. 8.6 - Schema electrică a programatorului LAE – 1


După prima etapă de prepurjare se deschide contactul XIIa şi se închide XIIb realizând
un nou circuit de alimentare a micromotorului SM prin contactul a.r.3.
După parcurgerea timpului de prepurjare tensiunea de la borna 8 se aplică la borna 6.
Întrerupătorul UL2 are două poziţii: în poziţia din schemă aprinderea este comandată
imediat, în a doua poziţie, contactul se pune pe poziţia din stânga, comanda de aprindere se
dă după închiderea contactului IVb la expirarea timpului t1 + t2.
La aplicarea tensiunii la borna 6 se comandă apariţia scânteii de aprindere. După 3
secunde se închide contactul VII, tensiunea de la borna 8 se aplică la borna 5 şi se comandă
intrarea în funcţiune a diuzei 1 de pulverizare a combustibilului în focar.
Se produce aprinderea combustibilului. După 2 secunde de la darea comenzii de
aprindere se deschide contactul XIa şi este deblocat amplificatorul semnalului dat de
fototraductorul LF. În prezenţa flacărei semnalul de tensiune de la ieşirea amplificatorului
alimentează bobina releului FR.
Anclanşarea releului FR confirmă apariţia flacărei. Se închide contactul XIb şi prin fr1
se stabileşte un nou circuit de alimentare pentru releul AR. După confirmarea aprinderii se
continuă funcţionarea programatorului.
Apariţia flacărei este aşteptată un timp t3. După acest timp se deschide contactul IIa şi se
întrerupe alimentarea releului AR. Condensatorul montat în paralel cu releul AR asigură
menţinerea anclanşării releului 9 secunde după întreruperea alimentării. Dacă în acest
interval de timp, denumit perioadă de siguranţă, nu este confirmată aprinderea, releul AR
declanşează şi prin declanşarea contactelor sale opreşte funcţionarea caldarinei şi blochează
funcţionarea programatorului.

Fig. 8.7 - Diagrama secvenţială a contactelor pe perioada unui ciclu.

Pentru deblocare se apasă pe butonul b12 programatorul este adus în starea iniţială şi se
reiau de la început toate fazele descrise până în prezent.
În situaţia normală, după confirmarea aprinderii se continuă programul. La secunda 81
se deschide Ia şi se închide Ib, tensiunea de la borna 8 se aplică şi la borna 7 şi este permisă
funcţionarea diuzei 2 de pulverizare a combustibilului.
În continuare la secunda 89 se deschide contactul III, se întrerupe tensiunea aplicată la
borna 6 şi se deconectează circuitul de aprindere, iar la secunda 93 se deschide contactul VIa,
este deconectată alimentarea micromotorului SM şi programatorul se opreşte.
Arzătorul lucrează la capacitatea maximă cu ambele diuze în funcţiune. Când presiunea
aburului ajunge la valoarea nominală, 7 bar, se deschide contactul traductorului e18, se
întrerupe tensiunea aplicată la borna 9. Se întrerupe alimentarea releului AR şi prin
deschiderea contactelor acestuia se întrerupe tensiunea aplicată la bornele 3, 8, 5, 7 având ca
urmare întreruperea funcţionării arzătorului. Prin comutarea contactului ar2 se reia
funcţionarea programatorului de la secunda 93. Se pune în funcţiune micromotorul SM care
funcţionează până la secunda 18 aducând cele 13 micro-contacte în poziţia iniţială şi fiind
pregătit pentru reluarea ciclului de funcţionare.
Programatorul LAE-1 reprezintă un aparat închis ermetic, conexiunea cu celelalte
aparate se face prin fişe numerotate ca în schemă de la 1 la 22 şi prize montate pe
conductoarele de conexiuni. La defectare, aparatul se înlocuieşte cu unul de rezervă.
Traductoarele de presiune asigură funcţionarea caldarinei în regim automat şi protecţia
la depăşirea presiunii maxime a aburului. Simbolurile cu care sunt notate în schema
electrică generală şi funcţiunile traductoarelor de presiune sunt:
- e18 - permite pornirea arzătorului atunci când presiunea aburului este mai mică de 3,5
bar şi comandă oprirea arzătorului atunci când presiunea aburului are valoarea
nominală 7 bar;
- e35 - permite funcţionarea diuzei 2 la pornire şi utilizarea arzătorului la capacitatea
maximă pentru scurtarea duratei de ridicare a presiunii aburului. La apropierea de
valoarea nominală, când aburul ajunge la presiunea de 5,5 bar traductorul
comandă scoaterea din funcţiune a diuzei 2;
- e72 - realizează protecţia caldarinei la depăşirea presiunii nominale. Pentru o presiune
care depăşeşte 7,5 bar traductorul comandă scoaterea din funcţiune a caldarinei;
- e78 - controlează presiunea combustibilului. La scăderea acesteia sub valoarea nominală se
pune în funcţiune alarma sonoră şi optică.
Traductorul de nivel controlează nivelul apei în caldarină. Traductorul de nivel de tip
MOBREY sesizează nivelul apei prin deplasarea pe verticală a unui magnet împins de un
flotor. În funcţie de poziţiile acestui magnet sunt acţionate contactele traductorului de nivel,
astfel:
- nivelul superior de lucru (e61);
- nivelul inferior de lucru (e68);
- nivelul minim de avarie (e67a);
- nivelul maxim de avarie (e67b).
Simbolurile din paranteză sunt cele folosite în schema electrică generală.
Sistemul de alimentare cu apă al caldarinei menţine nivelul de lucru între cel superior şi
inferior primind informaţii de la traductoarele de nivel e61 şi e68. Acest sistem comandă
pornirea pompelor de alimentare când se ajunge la nivelul inferior de lucru şi oprirea
acestora la atingerea nivelului superior de lucru. Tabloul de comandă a pompelor de
alimentare cu apă nu face parte din instalaţia MONARCH.
În situaţia în care se ajunge la nivelul de avarie minim sau maxim, prin contactele
traductorului se comandă oprirea funcţionării caldarinei.
În figura 8,.8 a, b, c, d se prezintă schema electrică de automatizare a caldarinei
MONARCH.
8.3 Pregătirea pentru pornire
Se aplică tensiunea de alimentare trifazată de la tabloul principal de distribuţie prin
închiderea întrerupătoarelor trifazate a02 şi a02a. Aplicarea tensiunii de alimentare este
semnalizată de aprinderea lămpilor h08, h05, h06 pentru sistemul de forţă trifazat şi h07
pentru schema de comandă.
Este în poziţia închis întrerupătorul b08. Acest întrerupător montat în afara
compartimentului caldarinei dar în imediata apropiere de acesta, permite, prin deconectarea
sa, întreruperea funcţionării caldarinei în situaţia în care se sesizează incendiu sau altă
avarie produsă în compartimentul caldarinei.
Arzătorul este rabatat spre focar şi ca urmare contactul de uşă b0 este închis.
Este alimentată schema electrică de protecţie şi semnalizări (fig. 21.8d). Se aprind
lămpile de semnalizare: h69 “Nivel de avarie apă caldarină”, h73 “Presiune maximă abur”,
h75 “Presiune scăzută combustibil” şi funcţionează alarma sonoră.
Se conectează pentru scurt timp întrerupătorul b60 cu revenire în poziţia zero după
întreruperea acţionării. Este alimentat releul d60 de restabilire a situaţiei normale pentru schema
de semnalizare.
Întrucât nivelul apei de alimentare a caldarinei este în limitele normale, contactele
traductorului de nivel maxim şi minim de avarie, e67a şi e67b sunt închise, releul d67 este
alimentat şi prin contactele d67 (5-6), d60 (33-38) este alimentat releul d68. Se stinge lampa
de semnalizare h69 “Nivel de avarie apă caldarină” şi la întreruperea alimentării releului
d60, prin încetarea acţionării întrerupătorului b60, se menţine alimentarea releului d68 prin
propriul contact d68 (13-18). În schema de pornire din fig. 3.8.a se închide contactul d68
(23-28) şi se menţine în această situaţie atât timp cât nivelul apei de alimentare este în
limitele normale de lucru.
La pornire presiunea aburului este nulă, contactul traductorului de presiune maximă de
avarie e72 este închis şi iniţial prin contactul d60 (83-88) este alimentat releul d72 după care
alimentarea se menţine prin propriul contact d72 (13-18). Se deschide contactul d72
(31-32), se stinge lampa de semnalizare h73 “Presiune maximă abur” şi în schema din figura
3.8.a se închide contactul d72 (23-28) care rămâne în această poziţie permiţând pornirea şi
funcţionarea instalaţiei atât timp cât presiunea aburului nu depăşeşte limita maximă.
De asemenea, pentru valoarea normală a presiunii combustibilului, contactul
traductorului e78 se închide şi se realizează circuitul de alimentare al releului d78, iniţial
prin contactul d60 (53-58), ulterior prin propriul contact d78 (13-18). Se deschide contactul
d78 (31-32) şi se întrerupe funcţionarea lămpii de semnalizare h75 “Presiune scăzută
combustibil”.
Schema de protecţie şi semnalizare este concepută astfel încât la depăşirea limitelor
maxime ale unui parametru (presiunea aburului sau nivelul apei), se comandă oprirea
instalaţiei şi declanşarea semnalizării optice şi acustice. La revenirea în limite normale a
parametrului care a declanşat protecţia, semnalizarea continuă să funcţioneze. Pentru
revenirea schemei în situaţia normală este necesară intervenţia operatorului care după ce a
constatat cauza care a declanşat semnalizarea, apasă pe butonul b60 şi prin releul d60 se
reface situaţia normală şi se întrerupe semnalizarea.
Se alege regimul de funcţionare al caldarinei prin punerea comutatorului b39 (fig. 8.8c)
pe poziţia AUTOMAT sau MANUAL.
După efectuarea operaţiunilor prezentate, instalaţia este pregătită pentru funcţionare.
Până la darea semnalului de pornire este aprinsă lampa de semnalizare h8 “Blocare”.
8.4. Funcţionarea instalaţiei în regim automat
Regimul de bază pentru funcţionarea caldarinei este regimul automat. La alegerea
acestui regim comutatorul b39 se fixează pe poziţia 2 “AUTOMAT”. Este alimentat releul
d80 care îşi va acţiona contactele pregătind circuitele pentru funcţionarea în acest regim.
Se conectează întrerupătorul b33 care va permite funcţionarea diuzei 2 pentru ca
arzătorul să lucreze la capacitatea maximă până când presiunea aburului ajunge în
apropierea valorii nominale. Se obţine în acest mod scurtarea duratei de ajungere la
parametri nominali de încălzire.
Pentru pornire, se trece iniţial comutatorul b2 (fig. 21.8a) pe poziţia 1 “Iniţiere”, este
alimentat releul d2 care în continuare îşi menţine alimentarea prin contactul propriu d2
(13-18), după care comutatorul b2 se trece pe poziţia 2 “Conectat”. Prin contactele închise d2
(33-38), b2, d80 (18-13) se aplică faza tensiunii de alimentare la borna 1 a programatorului.
Nulul tensiunii de alimentare este conectat permanent la borna 2 a programatorului.
Concomitent se deschide contactul d2 (51-52) şi se întrerupe lampa de semnalizare h8
“Blocare”.
Programatorul LAE-1 intră în funcţiune şi comandă în continuare secvenţele fazelor de
aprindere cu durata totală a circuitului de 18 secunde.
În continuare se prezintă secvenţele fazelor de aprindere şi funcţionare în regim automat
a instalaţiei urmărind schema electrică de automatizare prezentată în figura 8.8.
Faza I Prepurjarea. Din momentul dării comenzii de pornire, programatorul este
alimentat prin bornele 1 şi 2. De la borna 1 tensiunea se aplică la borna 18 legată împreună
cu borna 8.
La prima pornire presiunea aburului este nulă şi contactul traductorului e14 este închis
(fig. 8.8a). De asemenea este închis şi contactul d89 (13-14) în cazul în care caldarina
funcţionează cu combustibil diesel sau în cazul folosirii combustibilului greu acesta are
temperatura corespunzătoare funcţionării normale a diuzelor. Prin contactele închise ale
traductorului de presiune e14 şi releului d49 tensiunea de la borna 8 se aplică la borna 9 a
programatorului. Se pune în funcţiune programatorul şi prin contactul releului acestuia se
aplică tensiunea la borna 3 a programatorului.
Urmărind schema prezentată în fig. 8.8b, tensiunea care apare la borna 3 a
programatorului se aplică bobinei contactorului C22 şi servomotorului clapetei de aer m24. Ca
urmare, prin închiderea contactelor principale ale contactorului C22 este pus în funcţiune
electromotorul arzătorului m19 iar clapeta de aer se deschide pentru debit parţial. Intră în
funcţiune ventilatorul care introduce aer pentru purjarea focarului şi eliminarea eventualelor
gaze de ardere rămase de la funcţionarea anterioară.
Funcţionarea arzătorului este semnalizată de aprinderea lămpii h18. În acelaşi timp axul
electromotorului antrenează şi pompa de combustibil care realizează presiunea necesară.
Se închide contactul auxiliar C22 (23-28) care pregăteşte circuitul de aprindere.
Din prezentarea funcţionării programatorului LAE-1, rezultă că faza de prepurjare are
durata 30  60 secunde.
Faza II-a Aprinderea. După parcurgerea primei faze programatorul aplică tensiunea la
borna 6 a programatorului. La apariţia tensiunii la borna 6 a programatorului, prin
contactele închise d80 (83-88), C22 (23-28) este alimentat releul d15.
Releul d15 cu temporizare de circa 2 secunde închide contactul d15 (8-5) şi se
alimentează: releul d16, transformatorul de aprindere m17 şi lampa de semnalizare h18
“Aprindere”. Între electrozi de aprindere apare scânteia electrică. Se închide contactul d16
(13-18) pregătind pentru funcţionare circuitul de alimentare a electrovalvulei diuzei 1, s27.
După trecerea unui timp de circa 3 secunde de la apariţia scânteii electrice,
programatorul aplică tensiunea de la borna 8 la borna 5 şi prin contactele închise d80
(33-38), d16 (13-18) este alimentată electrovalvula s27. Electrovalvula închide circuitul de
retur al combustibilului şi presiunea creată pune în funcţiune diuza 1 care pulverizează
combustibilul în focar. La intrarea în funcţiune a diuzei 1 se aprinde lampa de semnalizare
h28 “Funcţionare treapta I-a”. Este alimentat releul d30 care prin contactele d30 (13-18) şi
d30 (23-28) menţine alimentarea electrovalvulei s27 şi a releului d35 după deconectarea
releului d16.
În prezenţa aerului, scânteii electrice şi a combustibilului pulverizat se produce
aprinderea.
După confirmarea aprinderii, programatorul îşi continuă programul. Dacă în perioada de
siguranţă nu se produce aprinderea, programatorul opreşte funcţionarea arzătorului, urmând
ca la reluare să se parcurgă din nou toate etapele.
Faza III-a Mărirea flăcării. În situaţia normală, după confirmarea aprinderii se continuă
programul şi la secunda 81 se aplică tensiunea la borna 7 a programatorului. De la borna 7
prin contactele închise d80 (53-58), b33, contactul traductorului e35 închis pentru presiuni
sub 5,5 bar, este alimentat releul d35.
Releul d35 comută contactul său din circuitul servomotorului m28 şi comandă
deschiderea clapetei de aer în poziţia de debit maxim. În această poziţie a clapetei, axul cu
came al servomotorului comandă închiderea contactului b32.
Se închide circuitul de alimentare al electrovalvulei diuzei 2 de la borna 7 a
programatorului prin contactele închise d80 (83-88), b32. Este alimentată electrovalvula s32
care deschide circuitul de combustibil spre diuza 2. Din acest moment funcţionează ambele
diuze asigurând capacitatea maximă de lucru a arzătorului.
Funcţionarea diuzei 2 este marcată de aprinderea lămpii h33 “Funcţionare treapta a
II-a”.
În continuare, din prezentarea funcţionării programatorului, la secunda 89 se comandă
întreruperea tensiunii la borna 6 şi ca urmare se deconectează circuitul de aprindere iar la
secunda 93 se întrerupe funcţionarea programatorului.
Arzătorul funcţionează la capacitatea maximă şi presiunea aburului creşte continuu.
Reducerea flăcării. Când presiunea aburului ajunge la valoarea de 5,5 bar, apropiată de
presiunea nominală, traductorul de presiune e35 îşi deschide contactul şi se întrerupe alimentarea
releului d35.
În circuitul servomotorului clapetei de aer m28 se comută contactul d35 în poziţia
iniţială 1-3 şi se comandă închiderea clapetei de aer pe poziţia corespunzătoare de debit
parţial. În această poziţie a clapetei axul cu came deschide contactul b32 şi se întrerupe
circuitul de alimentare al electrovalvulei s32. Se întrerupe funcţionarea diuzei 2 şi arzătorul
lucrează în continuare cu capacitate redusă, având în funcţiune numai diuza 1.
Oprirea caldarinei. Comanda de oprire a caldarinei se dă atunci când presiunea aburului
ajunge la valoarea de 7 bar. La această valoare a presiunii aburului se deschide contactul
traductorului e14 şi se întrerupe tensiunea aplicată la borna 9 a programatorului.
Se întrerupe alimentarea releului programatorului şi prin deschiderea contactelor sale se
întrerupe tensiunea aplicată la bornele 3, 4, 5 şi 7 având ca urmare: întreruperea alimentării
contactorului C22 şi deconectarea electromotorului arzătorului, întreruperea alimentării
electrovalvulei s27 şi încetarea funcţionării diuzei 1.
Arzătorul caldarinei îşi întrerupe funcţionarea. Dispariţia flacărei este sesizată de
fototraductor şi se întrerupe alimentarea releului FR aparţinând programatorului. Se reia
funcţionarea programatorului din momentul întreruperii la secunda 93 şi se continuă până la
secunda 14. În această perioadă contactele celor 13 microîntrerupătoare revin în poziţia
iniţială pregătind circuitele pentru o nouă reluare a programului.
Reluarea ciclică a funcţionării. Releele diferenţiale de presiune sunt astfel reglate încât
traductorul de presiune e35 deschide contactul la depăşirea limitei de 5,5 bar şi închide
contactul când presiunea este mai mică de 4 -4,5 bar iar traductorul de presiune e14 îşi
deschide contactul pentru valoarea nominală a presiunii 7 bar şi îl închide când presiunea
scade sub limita de 3,5 bar.
După parcurgerea primului ciclu şi oprirea caldarinei atunci când presiunea aburului a
ajuns la valoarea nominală, presiunea aburului începe să scadă treptat ca urmare a utilizării
lui în instalaţia de încălzire a compartimentelor navei. La atingerea valorii de 4-4,5 bar se
închide contactul traductorului e35. Instalaţia nu porneşte. Închiderea contactului e35 face
posibilă funcţionarea treptei a doua la reluarea ciclului de lucru.
Ciclu de funcţionare se reia atunci când presiunea aburului scade până la limita de 3,5
bar şi se închide contactul traductorului e14. Prin închiderea contactului traductorului e14 se
reia funcţionarea arzătorului parcurgându-se toate etapele prezentate anterior. Urmează o
nouă perioadă de funcţionare care se va întrerupe automat atunci când presiunea aburului
ajunge la valoarea nominală, 7 bar.
În acest mod automatizarea caldarinei MONARCH realizează o funcţionare ciclică a
arzătorului caldarinei pentru menţinerea presiunii aburului în limitele 3,5-7 bar.

8.5 Funcţionarea instalaţiei în regim manual


Pentru funcţionarea caldarinei în regim manual se execută în prealabil toate operaţiunile
prezentate la pregătirea pentru pornire. Comutatorul de alegere a regimurilor de lucru, b39,
se pune pe poziţia 1 “MANUAL”.
La aplicarea tensiunii de alimentare este conectat releul d38 care prin acţionarea
contactelor sale pregăteşte circuitele pentru funcţionarea în regim manual. Se aprinde lampa
de semnalizare h39 “MANUAL”.
Pornirea se execută prin manevrarea aceluiaşi comutator b2. Se fixează iniţial b2 pe
poziţia 1 şi se alimentează releul d2. Se întrerupe alimentarea lămpii de semnalizare h8
“Blocare” şi se închide contactul de automenţinere a alimentării d2 (13-14).
Se trece comutatorul b2 pe poziţia 2 “Conectat” şi prin contactele d2 (33-34), b2 poziţia
2 se aplică tensiune la schema de comandă. În regimul de lucru manual programatorul
LAE-1 nu este alimentat şi ca urmare acesta nu lucrează în acest regim.
În continuare, prin conectarea manuală într-o anumită ordine a întrerupătoarelor, se
execută fazele aprinderii. Schema este astfel concepută încât să se asigure ordinea normală a
operaţiunilor şi nu se poate trece la faza următoare decât după executarea fazei precedente.
Durata fazelor este stabilită de operator.
Faza I. Prepurjarea. Se închide întrerupătorul b22 şi se stabilesc circuitele de
alimentare pentru contactorul C22 şi servomotorul clapetei de aer prin contactele închise
d38 (13-14), b26, b29, d40 (71-72). Servomotorul m24 deschide clapeta de aer pentru debit
parţial şi prin închiderea contactelor principale C22 porneşte electromotorul ventilatorului.
Se introduce aer în focar şi se execută prepurjarea acestuia pentru eliminarea gazelor
rămase de la funcţionarea anterioară. Se aprinde lampa h18 care indică funcţionarea
electroventilatorului.
Se închide contactul C22 (13-18) prin care se menţine alimentarea contactorului C22 în
etapele următoare când se vor deschide b29 şi b26. De asemenea se închide contactul C22
(23-24) şi se permite alimentarea circuitului de aprindere în faza următoare.
Durata operaţiunii de prepurjare este stabilită de operator.

Faza a II-a Aprinderea. Se conectează circuitul de aprindere prin închiderea


întrerupătorului b15. Este alimentat releul d15 şi acesta cu temporizare închide contactul
d15 (5-8) prin care se alimentează transformatorul de aprindere m17, releul d16 şi lampa de
semnalizare h18 “Aprindere”. Tensiunea înaltă de la transformator se aplică la electrozi şi se
produce scânteia electrică. Releul d16 închide contactele d16 (13-14) şi d16 (23-24)
pregătind momentul următor.
Pentru pulverizarea combustibilului în focar se conectează întrerupătorul b26 şi prin
contactele închise d38 (23-24), b26, d16 (13-14) se aplică tensiunea de alimentare pentru
electrovalvula s27 care prin închiderea returului de combustibil pune în funcţiune diuza 1.
Prezenţa aerului, a scânteii electrice şi a combustibilului pulverizat de diuza 1 realizează
aprinderea şi apariţia flacărei.
Funcţionarea diuzei 1 este semnalizată de aprinderea lămpii de semnalizare h 28
“Funcţionare treapta I”. În acelaşi timp cu alimentarea electrovalvulei s27 este alimentat şi
releul d30. Prin închiderea contactelor d30 (13-14) şi d30 (23-24) se menţin alimentările
pentru electrovalvula s27 şi releul d35 după întreruperea funcţionării releului d16 ca urmare a
deconectării circuitului de aprindere.

Faza a III-a Mărirea flăcării. Pentru mărirea capacităţii de lucru a arzătorului se


conectează întrerupătorul b29. Prin contactele închise d38 (43-44), b29, d16 (23-24) se
stabileşte circuitul de alimentare a releului d35. Acest releu prin comutarea contactului său
din circuitul servomotorului m24 comandă deschiderea clapetei de aer în poziţia de debit
maxim. Când clapeta a ajuns în poziţia de debit maxim, axul cu came închide contactul b32
şi se aplică tensiunea de alimentare pentru electrovalvula s32 prin contactele d38 (53-54),
b32.
Diuza 2 intră în funcţiune şi arzătorul lucrează la capacitate maximă. Funcţionarea
diuzei 2 este semnalizată de lampa h33 “Funcţionare treapta a II-a”.
În continuare, pe durata de funcţionare a arzătorului, urmarirea flăcării se face de către
operator care în cazul dispariţiei flăcării intervine prin comenzi manuale pentru oprirea
instalaţiei.
Prezenţa operatorului pentru supravegherea caldarinei este permanentă în situaţia în care
se lucrează în regim manual. Urmărind continuu funcţionarea operatorul intervine pentru
reducerea capacităţii arzătorului prin scoaterea din funcţiune a diuzei 2 atunci când
presiunea aburului ajunge în apropierea valorii nominale si întreruperea funcţionării
arzătorului când presiunea aburului are valoarea nominală. Reluarea ciclică a funcţionării
caldarinei se face de asemenea de către operator.
Regimul de lucru manual constituie un regim de rezervă care se aplică numai în situaţia
în care sistemul automat nu funcţionează.
8.6 Preîncălzirea combustibilului
Instalaţia electrică de preîncălzire a combustibilului este prezentată în fig. 8.8c.
Caldarina poate utiliza drept combustibil motorina (combustibil diesel) sau păcura
(combustibil greu). În cazul în care se foloseşte motorina preîncălzirea acesteia nu este
necesară şi comutatorul b44 se pune în poziţia 1 “Deconectat”. Este alimentat releul d49, se
deschide contactul d49 (31-32) şi se întrerupe funcţionarea lămpii h50.
Dacă se foloseşte combustibil greu (păcură), acesta la temperaturi scăzute îşi măreşte
vâscozitatea şi pentru funcţionarea normală a diuzelor de pulverizare a combustibilului în
focar, este necesară preîncălzirea combustibilului pentru reducerea vâscozităţii.
La funcţionarea cu combustibil greu b44 se pune pe poziţia 2.
Prin acţiunea traductorului de temperatură e47 se menţine temperatura combustibilului
între limitele normale. Când temperatura scade sub limita inferioară se închide contactul
traductorului e47, este alimentat releul d47 care prin închiderea contactului d87 (13-14)
stabileşte circuitul de alimentare al contactorului C85. Prin contactele principale ale
contactorului C45 sunt conectate rezistenţele trifazate de încălzire a combustibilului. Pe
durata funcţionării este aprinsă lampa de semnalizare h46 “Preîncălzire combustibil”.
Când temperatura combustibilului ajunge la limita superioară de lucru, traductorul e47
îşi deschide contactul, se întrerupe alimentarea releului d47, contactorul C45 deconectează
rezistenţele de încălzire şi prin închiderea contactului d47 (31-32) funcţionează lampa de
semnalizare h51 “Temperatură maximă combustibil”.
Traductorul de temperatură e45 are un rol de protecţie. În cazul în care temperatura
combustibilului depăşeşte cu circa 400C limita superioară de lucru se deschide contactul
traductorului e45 care deconectează instalaţia de încălzire.
Traductorul b49 semnalizează temperatura minimă a combustibilului. Contactul său se
deschide când temperatura coboară sub valoarea minimă de la care pentru funcţionarea
normală a diuzelor este necesară preîncălzirea. Prin deschiderea contactului b49 se întrerupe
alimentarea releului d49, se închide contactul d49 (31-32) şi se aprinde lampa de semnalizare
h50 “Temperatură minimă combustibil”. Se deschide contactul d49 (13-14) se întrerupe
circuitul între bornele 8 şi 9 ale programului şi prin aceasta se comandă oprirea instalaţiei.

8.7 Protecţiile caldarinei


Schema electrică de protecţie şi semnalizare a caldarinei, prezentată în fig. 8.8d
semnalizează optic şi sonor la depăşirea parametrilor nominali. În situaţia în care presiunea
aburului sau nivelul apei depăşesc limitele maxime şi este în pericol funcţionarea caldarinei,
schema de protecţie întrerupe automat funcţionarea caldarinei şi semnalizează cauza
întreruperii.
În continuare se prezintă situaţiile în care acţionează instalaţia de protecţie şi
semnalizare.
Nivel ridicat apă caldarină – semnalizare optică şi sonoră.
Când nivelul apei de alimentare a caldarinei este la limita superioară de lucru se
deschide contactul traductorului e61 şi se întrerupe alimentarea releului d61. Se deschide
contactul d61 (5-6) se întrerupe alimentarea releului d62, se închide contactul d62 (31-32) şi
se aprinde lampa de semnalizare h63 “Nivel ridicat”, totodată, se deschide contactul d62
(23-24), se întrerupe alimentarea releului d80 şi intră în funcţiune avertizarea sonoră.
Nivel scăzut apă caldarină – semnalizare optică şi acustică.
La scăderea nivelului apei de alimentare a caldarinei sub valoarea inferioară de lucru se
deschide contactul traductorului e64 şi se întrerupe alimentarea releului d64. Se deschide
contactul d64 (5-6), se întrerupe alimentarea releului d65, se închide contactul d65 (31-32)
şi este alimentată lampa de semnalizare h66 “Nivel scăzut”. În acelaşi timp se deschide
contactul d65 (23-24) şi se pune în funcţiune avertizarea acustică.
Nivel de avarie apă caldarină – semnalizare şi blocare.
La scăderea nivelului apei sub limita minimă de avarie se deschide contactul
traductorului 67a iar la creşterea nivelului peste limita maximă de avarie se deschide
contactul traductorului e67b. În aceste situaţii se întrerupe alimentarea releului d67 se
deschide contactul d67 (5-6) şi se întrerupe alimentarea releului d68.
Prin întreruperea alimentării releului d68 se realizează:
- întreruperea funcţionării caldarinei prin deschiderea contactului d68 (23-24) din
circuitul releului d2 şi scoaterea acestuia de sub tensiune. Se deschide contactul d2
(33-34) şi se întrerupe alimentarea programatorului LAE-1 sau a schemei de comandă
în cazul în care se foloseşte regimul manual de lucru;
- aprinderea lămpii de semnalizare h 69 “Nivel de avarie” prin închiderea contactului
d68 (31-32);
- prin închiderea contactelor d2 (51-52), d2 (61-62) este alimentată lampa h8 “Blocare”
şi funcţionează avertizarea sonoră h5;
- se deschide contactul d2 (43-44), se întrerupe alimentarea releului d81 şi intră în
funcţiune avertizarea sonoră la distanţă.
a) Depăşirea presiunii maxime a aburului – semnalizare şi blocare.
La depăşirea presiunii maxime a aburului se deschide contactul traductorului e72 şi se
întrerupe alimentarea releului d72, care realizează:
- întreruperea funcţionării caldarinei prin deschiderea contactului d72 (23-24) şi
deconectarea alimentării releului d2. Ca şi în cazul anterior se întrerupe alimentarea
programatorului sau a schemei de comandă şi se pune în funcţiune semnalizarea
optică şi acustică.
- aprinderea lămpii de semnalizare h73 “Presiune maximă abur” prin închiderea
contactului d72 (31-32);
- se deschide contactul d2 (43-44) din circuitul releului d81 şi intră în funcţiune
avertizarea sonoră la distanţă.
Presiune scăzută a combustibilului – semnalizare optică şi acustică.
Atunci când presiunea combustibilului scade sub valoarea nominală, se deschide contactul
traductorului e74. Se întrerupe alimentarea releului d74 şi prin închiderea contactului d74
(31-32) se alimentează lampa de semnalizare h75 “Presiune scăzută combustibil”.
De asemenea se deschide d74 (23-24) se întrerupe alimentarea releului d81 şi intră în
funcţiune avertizarea sonoră.
Lipsă flacără – semnalizare şi oprire.
Această protecţie acţionează numai în regim automat de funcţionare şi este asigurată de
releul programator LAE-1 (fig.8.6).
Dacă în timpul funcţionării se stinge flacăra, pulverizarea în continuare a
combustibilului în focar conduce la acumularea de gaze care pot provoca explozia
caldarinei. În această situaţie la dispariţia flăcării, traductorul fotoelectric nu mai transmite
semnal la blocul de amplificare şi se întrerupe alimentarea releului FR. Deschiderea
contactului frl întrerupe alimentarea releului AR care declanşează şi întrerupe funcţionarea
caldarinei. Prin contactele releului BR se aplică tensiune la borna 12 a programatorului.
Pe panoul programatorului se aprinde lampa cu neon L1 iar pe panoul tabloului de
automatizare se aprinde lampa h11 “Lipsă flacără”.
Pentru deblocarea şi reluarea de la început a ciclului de punere în funcţiune se apasă pe
butonul EK-1 de pe panoul programatorului sau pe butonul b12 de pe panoul tabloului de
automatizare.
TEST DE AUTOEVALUARE

1. Pentru nivelul ridicat al apei în caldarină instalaţia de protecţie şi semnalizare


asigură:
a) închiderea valvulei de alimentare cu apă;
b) semnalizarea optică şi sonoră;
c) semnalizarea şi blocarea funcţionării caldarinei;
d) oprirea arzătorului.

2. Pentru nivelul scăzut al apei în caldarină instalaţia de protecţie şi semnalizare


asigură:
a) deschiderea valvulei de alimentare cu apă;
b) semnalizarea şi blocarea funcţionării caldarinei;
c) oprirea arzătorului;
d) semnalizarea optică şi sonoră.

LUCRARE DE VERIFICARE

În ce ordine se execută operaţiunile la pregătirea caldarinei pentru pornire ?

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE


1: b; 2: d.
Unitatea de învăţare nr.9
INSTALAŢII ELECTRICE DE AUTOMATIZARE A
INSTALAŢIEI FRIGORIFICE ŞI DE CLIMATIZARE
CUPRINS

9.1.Destinaţia instalaţiilor frigorifice navale.Agenţi frigorifici


9.2 Schema instalaţiei frigorifice navale de cambuză
9.3 Schema electrică de comandă automată, protecţie de semnalizare
9.4.Instalaţia de climatizare

OBIECTIVE

- de a explica destinaţia, componenţa şi modul de funcţionare a unei instalaţii frigorifice


şi a unei instalaţii de climatizare;
- de a identifica şi descrie schema electrică de comandă, protecţie şi semnalizare;
- de a defini măsurile care trebuie luate în cazul apariţiei diferitelor semnalizări.

9.1. Destinaţia instalaţiilor frigorifice navale. Agenţi frigorifici

În prezent toate navele sunt dotate cu instalaţii frigorifice. Pentru navele de transport şi
militare se folosesc, în general, două tipuri de instalaţii frigorifice şi anume:
- instalaţii frigorifice de cambuză destinate să asigure conservarea prin frig a produselor
alimentare perisabile necesare pentru hrana echipajului şi a pasagerilor. Aceste
instalaţii sunt destinate conservării prin frig atât a produselor congelate: carne,
preparate din carne, peşte, cât şi a produselor refrigerate: legume, produse uscate,
băuturi;
- instalaţia de climatizare pentru asigurarea condiţiilor de confort termic în spaţiile
destinate odihnei, servirii mesei şi în spaţii de lucru ale echipajului, cum ar fi: puntea
de comandă, cabina radio, postul de supraveghere şi control a maşinilor ş.a.
Aceste instalaţii sunt complet automatizate şi funcţionează fără a fi necesară
supravegherea permanentă la posturile locale de dispunere a aparaturii.
În afara instalaţiilor frigorifice de cambuză şi de climatizare navele cu destinaţie
specială pentru transportul mărfurilor în condiţii de temperatură scăzută, denumite nave
frigorifice, precum şi navele de pescuit au la bord instalaţii frigorifice de mare capacitate
destinate pentru magaziile de mărfuri. Astfel de instalaţii nu fac obiectul prezentei lucrări.
În cele ce urmează se va trata partea electrică a sistemelor de automatizare pentru
instalaţiile frigorifice de cambuză şi de climatizare făcându-se o prezentare generală a părţii
mecanice, atât cât este necesar pentru a înţelege funcţionarea schemei electrice de
automatizare.
Agenţii frigorifice utilizaţi, frecvent pe nave sunt: amoniacul, freonul 12 (R12), freonul
22 (R22). Pentru instalaţiile frigorifice de cambuză se foloseşte obişnuit freon 12 şi freon
22. Amoniacul este întrebuinţat de regulă pentru instalaţii frigorifice de mare capacitate
aflate la bordul navelor de pescuit şi navelor frigorifice.
Freon 12 este agentul frigorific cel mai răspândit la nave, fiind utilizat la toate
instalaţiile frigorifice de cambuză şi climatizare. Excepţie fac numai unele nave de pescuit.
Freon 12 este agentul frigorific ideal pentru nave datorită proprietăţilor sale, şi anume:
- neinflamabil, nu prezintă pericol de explozie, fără acţiune fiziologică asupra
omului;
- presiuni mici de condensare (6-9 bar) şi relativ ridicate la vaporizare (la presiunea
atmosferică temperatura de vaporizare este t0= -300C);
- exponent adiabatic mic, asigurând o comprimare cu consum redus de lucru
mecanic;
- dizolvă uleiul de ungere, asigurând permanent suprafeţele curate de schimb de
căldură şi revenirea uleiului în carterul compresorului;
- inert faţă de metale şi uleiuri de ungere, în prezenţa apei însă, se descompune în
acid fluorhidric şi clorhidric care atacă magneziul, aluminiul şi aliajele lor,
garniturile şi chiar restul instalaţiei.
Dezavantajele freonului 12 comparativ cu alţi agenţi frigorifici sunt:
- căldură de vaporizare mică, deci putere frigorifică redusă şi ca urmare este necesară
o cantitate mare de agent frigorific care circulă în unitatea de timp pentru a prelua
căldura;
- solubilitatea redusă faţă de apă 2,5 mg/kg R12; la depăşirea acesteia apa, ca
impuritate, formează particule de gheaţă care blochează ventilul de laminare; din
această cauză trebuiesc luate măsuri deosebite de uscare a instalaţiei înainte de
umplere precum şi o atenţie sporită pentru curăţirea periodică a filtrului de
deshidratare;
- capacitate deosebită de a trece prin cele mai mici neetanşeetăţi ceea ce duce la
pierderi însemnate de agent; în cazul unei exploatări necorespunzătoare;
- depistarea cu dificultate a pierderilor de agent din instalaţie datorită faptului că este
inodor. Metoda cu spumă de găsire a locului prin care se pierde agent nu este
satisfăcătoare. Se utilizează în acest scop lampa pentru halogeni prezentată în figura
5.1.

Fig. 9.1. Lampă pentru halogeni


1. robinet de reglare a flacărei;
2. rezervor de butan sau alcool;
3. furtun;
4. amestec de aer + freon;
5. flacără.
Când nu sunt urme de freon flacăra lămpii este albastră. În momentul în care apar urme
de freon în aerul care este preluat cu ajutorul furtunului de la locul de căutare a scăpărilor de
freon, flacăra capătă o culoare verde. În acelaşi scop se foloseşte şi aparatură electronică
capabilă să determine scăpările de agent frigorific.
Scăpările mari de agent frigorific pot fi depistate şi prin urmărirea brumărilor sau
umezirilor locale pe conductele de lichid fisurate.
Freonul 22 este folosit ca agent frigorific cu precădere pe navele de pescuit şi nave de
transport frigorific. Comparativ cu freon 12 are performanţe îmbunătăţite: temperatura de
vaporizare la presiunea atmosferică este –400C, are puterea frigorifică mai mare, şi o
solubilitate la apă de 8 ori mai mare. Detecţia scăpărilor de agent se face la fel ca pentru
freon 12.
În prezent este în curs de desfăşurare un proces de înlocuire a freonului 12 din
instalaţiile frigorifice de cambuză şi de climatizare cu freon 22 care nu este poluant pentru
mediu.
9.2 Schema instalaţiei frigorifice navale de cambuză
În fig. 9.2 este prezentată schema instalaţiei frigorifice navale de cambuză cu 5 camere.
Două camere cu temperaturi negative (-100C  -140C) pentru păstrare carne (camera A);
peşte (camera B) şi trei camere cu temperaturi pozitive (+10 C  +40 C) pentru păstrare
legume (camera C), produse uscate (camera D) şi băuturi (camera E).
Elementele componente ale instalaţiei frigorifice sunt:

Vaporizatoarele Realizează vaporizarea agentului frigorific lichid. Fenomenul este însoţit de


A, B, C, D, E absorbţia căldurii din camera în care este montat vaporizatorul.
Vaporizatoarele cu acelaşi regim de temperaturi se montează pe acelaşi
circuit.
Condensatorul Asigură transmiterea căldurii de la agentul frigorific către mediul ambiant. La
partea inferioară este prevăzut cu un rezervor care acumulează surplusul de
agent frigorific. În acest rezervor se poate goli întreaga instalaţie.
Compresoare Creează presiuni scăzute pe circuitul de absorbţie favorizând vaporizarea şi
m1, m2 presiuni înalte pe circuitul de refulare realizând condensarea şi transformarea
agentului frigorific în starea lichidă.
Filtrul Montat pe conducta de agent frigorific lichid de înaltă presiune, asigură reţinerea
urmelor de apă introduse cu agentul frigorific ca impuritate a acestuia.
Ventilele de reglaj Reglează debitul de agent frigorific lichid spre vaporizator astfel încât să se facă
vaporizarea completă şi să corespundă cu debitul aspirat de compresor. Asigură
laminarea agentului de la presiunea de condensare la presiunea de vaporizare.
Pompele de răcire c. Asigură în circuit deschis răcirea cu apă de mare a condensatorului. În
m3, m4 funcţionare normală lucrează o singură pompă, cea de a doua fiind de
rezervă. Presiunea normală pe circuitul de răcire este sesizată de
închiderea contactului b14.
Termostatele Măsoară temperaturile din camerele frigorifice. Termostatele fixează regimul
b1  b5 de temperaturi dorit şi la depăşirea limitei maxime se comandă deschiderea
circuitului de freon lichid spre vaporizator iar când se ajunge la limita
minimă se comandă închiderea circuitului.
Rezistenţe pentru Sunt folosite pentru dezgheţarea răcitoarelor şi tăvilor din camerele cu
degivrare temperaturi negative. Periodic, automat sau manual, se blochează
r1, r2, r3, r4 funcţionarea compresoarelor şi se conectează pentru o anumită durată
rezistenţele pentru topirea gheţei formată pe răcitoare şi tăvi.
Ventilatoarele d. Se montează în camerele frigorifice şi au rolul de omogenizare a
m5, m6, m7, m8, m9 temperaturii din încăperea în care funcţionează.
Electrovalvulele Deschid sau închid circuitul de agent frigorific lichid spre vaporizatoare.
s2, s3, s4, s5, s6 Comanda de deschidere sau închidere este dată de termostatele care
controlează temperaturile din camerele frigorifice.
Electrovalvula Montată pe circuitul de aspiraţie al camerelor cu temperaturi negative. Pe
s1 durata funcţionării degivrării închide circuitul de aspiraţie spre compresor
blocând astfel funcţionarea acestuia.
Presostatele de joasă Montate pe conductele de aspiraţie, reprezintă elemente de comandă pentru
presiune bp1, bp2 funcţionarea automată a instalaţiei.
Preostatul bp3 Montat pe circuitul de absorbţie al camerelor cu temperaturi negative,
interzice efectuarea comenzii de degivrare în perioada în care lucrează
compresorul. Cât timp există presiune de vapori pe circuitul de absorbţie şi
ca urmare compresorul lucrează, contactul preostatului este deschis,
interzicând funcţionarea ventilaţiei şi a degivrării.

Instalaţia frigorifică prezentată în fig. 9.2 conţine două circuite cu funcţionare


independentă, complet automatizată. Unul pentru camerele cu temperaturi negative: A şi B;
celălalt pentru camerele cu temperaturi pozitive: C, D şi E. Cele două circuite sunt
interconectate pe refulare şi au în comun condensatorul cu sistemul de răcire, filtru şi
alimentarea. În condiţii normale cele două circuite funcţionează independent existând
posibilitatea, în cazul în care un compresor este ineficient, să lucreze unul singur care să
asigure menţinerea temperaturilor normale în camere timp de 24 ore (funcţionare de avarie).
În camerele frigorifice se instalează vaporizatoarele, ventilatoarele pentru
omogenizarea temperaturii şi termostatele pentru controlul şi comanda menţinerii
temperaturii în camere între limitele fixate.

Compartimentul agregate, dispus în apropierea camerelor frigorifice pentru scurtarea


lungimilor conductelor de legătură, conţine: compresoarele, pompele de răcire,
condensatorul, rezervorul de freon, electrovalvulele şi presostatele, sistemul de comandă
şi protecţie.
În afara elementelor prezentate în fig. 9.2, instalaţia frigorifică mai are un tablou electric
de comandă a sistemului automat. Acest tablou se dispune în apropiere, într-un
compartiment separat, izolat de zgomotul din compartimentul agregate.
Funcţionarea normală a instalaţiei frigorifice precum şi avariile care apar sunt
semnalizate local pe panoul tabloului electric de automatizări cât şi la distanţă. Întrucât
sistemul de automatizare al instalaţiei frigorifice lucrează fără a fi necesară prezenţa
operatorului pentru supraveghere, este necesară semnalizarea la distanţă, într-un punct în
care se execută cart permanent, pentru a sesiza situaţiile de avarie ce pot apare. De regulă
semnalizarea la distanţă se montează în PSCM (post de supraveghere, comandă maşini).
Presostatele de joasă presiune (bp1, bp2), aşa cum am menţionat reprezintă elementul de
comandă pentru funcţionarea compresorului. În regim normal de funcţionare, când lucrează
unul sau mai multe vaporizatoare de pe un circuit, presiunea pe conducta de aspiraţie are o
valoare la care, prin reglajul efectuat, contactul presostatului este închis. La scăderea
presiunii de pe conducta de aspiraţie ca urmare a închiderii funcţionării ultimului
vaporizator de pe circuit, când valoarea acesteia ajunge la limita minimă, circa 0,2 bar,
contactul presostatului se deschide oprind funcţionarea compresorului. După un timp de
staţionare, ca urmare a creşterii temperaturilor în camere, termostatele comandă intrarea din
nou în funcţiune a unuia sau mai multe vaporizatoare de pe circuit. Presiunea pe conducta
de absorbţie creşte lent şi după depăşirea presiunii diferenţiate reglate se închide contactul
presostatului, compresorul este pus în funcţiune şi urmează un nou ciclu de lucru.
Diferenţialul presostatului este reglat astfel încât contactul se deschide la presiunea de 0,2
bar şi se închide la presiunea de 1,8 – 2 bar.
Presostatele diferenţiale de ulei (U1 şi U2) îndeplinesc funcţii de protecţie. Contactele
acestor presostate sunt închise permiţând funcţionarea compresoarelor atât timp cât
diferenţa de presiune între aspiraţia şi refularea uleiului de ungere are o valoare astfel încât
asigură ungerea normală a agregatelor. Pentru a asigura pornirea compresorului, presostatul
diferenţial de ulei este prevăzut cu un releu termic de temporizare 45  90 secunde care face
posibilă pornirea fără existenţa diferenţei de presiune reglată. Introducerea în funcţiune a
presostatului are loc după scurgerea duratei amintite, deci după ce pompa a avut timpul
necesar să creeze diferenţa de presiune prescrisă. Aceste aparate, după declanşare, rămân în
această poziţie fiind necesară reanclanşarea manuală pentru o nouă pornire.
Se prezintă în continuare funcţionarea de principiu a unuia din cele două circuite
prezentate în figura 4.2 de exemplu circuitul camerelor negative. Considerăm că
termostatele b1 şi b2 sunt reglate pentru menţinerea temperaturii între limitele: minim –
140 C şi maxim –100 C.
Atunci când într-o cameră sau în ambele camere temperatura depăşeşte limita maximă
termostatele comandă deschiderea electrovalvulelor s2, s3 şi freonul lichid, sub presiune
circa 5 bar, trece spre vaporizatoarele A şi B.
Ventilele de reglaj (laminare) montate înaintea vaporizatoarelor permit trecerea unui
debit astfel reglat încât să se facă o vaporizare completă.
Freonul pătrunde în vaporizator, se produce fenomenul de vaporizare însoţit de
absorbţie de căldură.
Din vaporizator vaporii de freon pătrund în conducta de aspiraţie spre compresor şi
presiunea începe să crească lent. După un timp, când presiunea pe conducta de aspiraţie
ajunge la limita maximă 1,8 – 2 bar, presostatul de joasă presiune bp1 montat pe conducta
de aspiraţie îşi închide contactul şi comandă pornirea compresorului.
Compresorul lucrează, absoarbe vaporii de freon, îi comprimă şi îi trimite pe circuitul
de refulare spre condensator. În condensator are loc transformarea în stare lichidă a
freonului. Freonul lichid sub presiune de 5 bar este trimis la intrarea în vaporizatoare
stabilindu-se astfel un circuit închis al agentului frigorific. Întrucât valvulele de reglaj
lucrează continuu debitând freon care se vaporizează în vaporizatoare, presiunea pe
conducta de aspiraţie a compresorului se menţine la valoarea 1,8 – 2 bar şi compresorul
funcţionează continuu.
Ca urmare a funcţionării vaporizatoarelor, temperatura în camerele frigorifice scade
continuu şi când se ajunge la limita minimă –140 C termostatele comandă închiderea
valvulelor electromagnetice s2, s3 şi se întrerup circuitele de freon spre vaporizatoare.
Compresorul continuă să lucreze aspirând freonul existent după valvulele electromagnetice,
presiunea pe circuitul de aspiraţie scade treptat şi când ajunge la limita minimă 0,2 – 0,3 bar
presostatul bp1 îşi deschide contactul şi comandă oprirea compresorului.
De regulă, aşa cum este cazul prezentat, compresorul lucrează cu mai multe
vaporizatoare situate în camere diferite. Funcţionarea lui se întrerupe numai atunci când s-a
ajuns la temperatura programată în toate camerele. În exemplul prezentat, dacă în una din
camere, de exemplu în camera A, s-a atins temperatura reglată şi se opreşte funcţionarea
vaporizatorului, acest lucru este resimţit prin scăderea presiunii pe conducta de aspiraţie la
circa 1 bar deoarece lucrează numai vaporizatorul B. Compresorul continuă să lucreze cu
sarcina pe jumătate până la obţinerea temperaturii reglate şi în camera B.
În situaţia în care sunt mai multe camere pe un circuit, compresorul frigorific lucrează până
la întreruperea funcţionării ultimului vaporizator. Din momentul în care începe să se reducă
numărul consumatorilor se reduce continuu presiunea pe circuitul de aspiraţie şi pentru aceeaşi
capacitate a compresorului se măreşte temperatura de refulare. În astfel de situaţii pentru
menţinerea în anumite limite a presiunii pe circuitul de aspiraţie până la deconectarea ultimului
consumator se adoptă una din soluţiile:
- la reducerea sarcinii compresorului acţionează un presostat de sarcină şi se anulează,
funcţionarea unor cilindri. De exemplu, pentru un compresor cu 4 cilindri se scot din
funcţiune succesiv 2 cilindri obţinându-se reducerea capacităţii acestuia la 75% şi 50%
din sarcina nominală;
- se montează un regulator de capacitate care permite trecerea unei părţi a vaporilor din
circuitul de refulare pe circuitul de absorbţie menţinând în acest fel presiunea pe
circuitul de aspiraţie.
Funcţionarea celui de-al doilea circuit care deserveşte camerele cu temperaturi pozitive
este aceeaşi. Circuitul de refulare format de condensatorul răcit cu apă de mare, filtrul şi
rezervorul de freon este comun pentru cele două compresoare.
În cazul în care debitul apei de răcire este insuficient sau se întrerupe, presiunea de
refulare creşte peste limita normală. Depăşirea presiunii normale de refulare este sesizată de
presostatul diferenţial de ulei (U1 sau U2) şi se întrerupe funcţionarea compresorului.
Repunerea în funcţiune se face manual după luarea măsurilor corespunzătoare.
Filtrul uscător (cu silicagel) reţine urmele de apă din freon. Eliminarea apei este
deosebit de importantă pentru buna funcţionare a instalaţiei având în vedere solubilitatea
redusă a apei în freon 12. Orificiile valvulelor de reglaj (de laminare) sunt foarte mici, de
ordinul 0,1 – 0,5 mm şi particulele mici de apă pot constitui dopuri de gheaţă care blochează
funcţionarea acestora.
9.3 Schema electrică de comandă automată, protecţie de semnalizare
Automatizarea instalaţiilor frigorifice asigură:
- menţinerea în limite prescrise a parametrilor mediului din camerele frigorifice fapt care
asigură calitatea produselor conservate prin frig;
- funcţionarea în condiţii economice a instalaţiei cu consum redus de energie electrică şi
fără carturi permanente pentru supraveghere pe timpul funcţionării;
- siguranţă sporită în exploatare.
În fig. 9.3 a, b, c, d, e şi f este prezentată schema electrică de comandă automată,
protecţie şi semnalizare pentru instalaţia frigorifică de cambuză prezentată în fig. 9.2.
Funcţionarea instalaţiei frigorifice se prezintă pe etape urmărindu-se schemele din fig. 9.3.
Pregătirea pentru pornire constă în executarea următoarelor operaţiuni:
- se conectează manual întrerupătoarele automate a0, a1, a2, a3, a4 (fig. 9.3a).
Prezenţa tensiunii de alimentare este semnalizată de aprinderea lămpii h0 (fig.
9.3d);
- sunt alimentate rezistenţele r5, r6 (fig. 9.3b) pentru încălzirea uleiului de ungere din
carterul compresoarelor. Funcţionarea rezistenţelor de încălzire este semnalizată de
aprinderea lămpilor h1, h2 (fig. 9.3d). În situaţia în care temperatura mediului este
ridicată şi nu este necesară încălzirea uleiului prin apăsarea pe butoanele b1, b2 cu
reţinere în poziţia apăsat, se deconectează circuitele rezistenţelor de încălzire;
- se stabileşte regimul de lucru pentru compresoare prin poziţionarea comutatorului b4
(fig. 9.3b) pe una din poziţiile: 1-funcţionare compresor nr.1; 2- funcţionare
compresoare nr.1 şi nr.2; 3- funcţionare compresor nr.2. Considerăm că se fixează
comutatorul pe poziţia 2 corespunzătoare funcţionării ambelor compresoare;
- se alege pompa de răcire care urmează să lucreze punând comutatorul b12 (fig. 9.3c)
pe poziţia 1 sau 2.
- se verifică integritatea lămpilor de semnalizare prin conectarea de scurtă durată a
întrerupătorului b13 (fig. 9.3d). Pe durata conectării sunt alimentate lămpile de
semnalizare h1 – h4, releul d5, şi prin închiderea contactului d5 (22-24) sunt alimentate
lămpile h5 – h16.
Pornirea instalaţiei se realizează prin apăsarea pe butonul cu reţinere b3 (fig. 9.3b).
Este alimentat releul d1 care realizează: închide contactul d1 (2-4) din circuitele releelor d2,
d3 şi pune sub tensiune circuitele electrovalvulelor s4, s5, s6 care aparţin camerelor cu
temperaturi pozitive; închide contactul d1 (6-8) şi prin contactul închis C10(3-5) se aplică
tensiunea circuitelor electrovalvulelor s2, s3 aparţinând camerelor cu temperaturi negative.
Este alimentată electrovalvula s1 care deschide circuitul de absorbţie pentru
compartimentele cu temperaturi negative. De asemenea sunt alimentate contactoarele C5,
C6 (fig.22.3c) care pun în funcţiune ventilatoarele m5, m6 din camerele cu temperaturi
negative; se închide contactul d1 (10-12) (fig. 5.3c) prin care se alimentează contactoarele
C7, C8, C9 şi sunt puse în funcţiune ventilatoarele m7. m8, m9 din camerele cu temperaturi
pozitive.
.
Funcţionarea ventilatoarelor este semnalizată local de aprinderea lămpilor h12 – h16
(fig. 9.3e).
În momentul pornirii, temperaturile în camerele frigorifice sunt peste limitele reglate,
contactele termostatelor b1 – b5 (fig. 9.3b) sunt în poziţia prezentată în schemă şi prin
contactele lor închid circuitele de alimentare a electrovalvulelor s2, s3, s4, s5, s6. Ca urmare
sunt deschise circuitele agentului frigorific spre vaporizatoare.
Agentul frigorific pătrunzând în vaporizatoare se produce fenomenul de vaporizare
însoţit de absorbţie de căldură. Vaporii de freon ajungând pe conducta de absorbţie creşte
presiunea pe acest circuit. Când presiunea de aspiraţie ajunge la limita maximă, 2 bar,
presostatele de joasă presiune bp1, bp2 închid contactele şi stabilesc circuitele de alimentare
pentru releele d2, d3 prin contactele închise ale presostatelor diferenţiale de ulei, U1, U2 şi
contactele închise ale întrerupătoarelor automate a1, a2 acţionate anterior în faza de
pregătire a pornirii.
Releele d2, d3 anclanşează şi prin contactele lor realizează: alimentarea contactorilor
C1, C2 prin închiderea contactelor d2 (2-4), d3 (2-4); prin închiderea contactelor d2 (6-8),
d3 (6-8) (fig.5.3e) sunt alimentate lămpile h6, h7 pe panoul local şi h17, h18 la distanţă care
semnalizează funcţionarea compresoarelor; se închid contactele d2 (10-12), d3 (10-12)
pregătind circuitele de alimentare pentru lampa de semnalizare h9 “Lipsă apă de răcire”.
Această lampă nu se aprinde atâta timp cât există presiune pe circuitul apei de răcire şi
contactul b14 este deschis.
Contactoarele C1, C2 prin închiderea contactelor principale realizează punerea în
funcţiune a compresoarelor nr.1 şi nr.2. În acelaşi timp se deschid contactele auxiliare C1
(3-5), C2 (3-5) (fig. 9.3b) care deconectează rezistenţele de încălzire ale uleiului şi se închid
contactele C1 (6-8), C2 (6-8) (fig. 9.3c) prin care se alimentează contactorul C3 sau C4 în
funcţie de poziţia comutatorului b12 stabilită în faza de pregătire a pornirii.
Prin contactorul C3 sau C4 este pusă în funcţiune una din pompele sistemului de răcire.
Funcţionarea pompei de răcire este semnalizată local de aprinderea lămpii h10 “Funcţionare
pompă răcire”. Presiunea apei pe circuitul de răcire deschide contactul b14 şi întrerupe
funcţionarea lămpilor h9, local şi h12 la distanţă, care semnalizează “Lipsă apă răcire”.
Funcţionarea instalaţiei. În funcţionare, pe măsură ce în camere se ajunge la
temperatura reglată, termostatele b1 – b5 (fig. 5.3b) comandă pe rând închiderea
electrovalvulelor s2 – s6 şi se întrerupe alimentarea cu freon lichid a vaporizatoarelor din
camere. La decuplarea termostatelor se închid contactele normal deschise ale acestora şi
sunt alimentate releele d6 – d10 (fig.5.3d) care întrerup funcţionarea lămpilor de
semnalizare la distanţă h23 – h27 (fig. 5.3f), stingerea treptată a acestor lămpi indică la
postul de supraveghere de la distanţă că în camerele frigorifice s-a stabilit temperatura
reglată.
Pe măsură ce circuitele spre vaporizatoare se închid ca urmare a ajungerii la valoarea
temperaturii reglate scade presiunea pe circuitele de absorbţie spre compresoare. După
închiderea ultimului vaporizator de pe fiecare din cele două circuite independente,
compresoarele continuă să absoarbă gazele de după electrovalvule, presiunea pe circuitele
de absorbţie scade treptat şi când ajunge la limita minimă, 0,2 bar, presostatele de joasă
presiune, bp1 pentru compresorul nr.1 şi bp2 pentru compresorul nr.2, îşi deschid contactele
şi întrerup funcţionarea compresoarelor.
Când ambele compresoare sunt oprite ca urmare a acţiunii presostatelor de joasă
presiune, se întrerupe şi funcţionarea pompei de răcire.
Acţiunea presostatelor bp1, bp2 este semnalizată local de aprinderea lămpii h3 (fig.5.3d)
şi la distanţă de aprinderea lămpii h19 (fig. 5.3f) “Decuplat presostat bp1, bp2”.
După o perioadă de timp, când în una sau mai multe camere creşte temperatura peste
limita maximă reglată, automat termostatele din camerele respective comandă alimentarea
electrovalvulelor şi deschiderea circuitelor de alimentare cu freon lichid a vaporizatoarelor.
Vaporizatoarele intră în funcţiune, creşte presiunea pe circuitele de absorbţie şi când
valoarea acesteia ajunge la limita maximă 2 bar, presostatele de joasă presiune, bp1, bp2,
comandă pornirea compresoarelor. Compresoarele şi pompa de răcire lucrează până la
refacerea temperaturii reglate în camerele respective. Ciclul se repetă automat ori de câte ori
se depăşesc temperaturile reglate, menţinându-se permanent, în camere, temperatura în
limitele reglate.
Ventilaţia în camerele frigorifice lucrează continuu pentru omogenizarea temperaturilor
în volumul camerelor. În situaţia în care după stabilirea regimului termic în unele camere nu
se intră o perioadă mare de timp, ventilaţia în aceste camere poate fi oprită manual prin
apăsarea butoanelor cu reţinere b5 – b9 (fig. 5.3c).
Degivrarea. În funcţionare, pe vaporizatoarele din camerele cu temperaturi negative se
formează gheaţa care este izolant temic şi împiedică transferul de căldură.
Pentru topirea gheţii este necesar ca periodic să se efectueze operaţiunea de degivrare.
Degivrarea se poate efectua automat sau manual. Regimul este ales prin fixarea
comutatorului b10 (fig. 5.3c) pe poziţia dorită. Regimul automat constituie regimul de bază
şi se consideră, în cele ce urmează, că s-a ales acest regim.
Funcţionarea în regim automat este comandată de releul programator u3 (fig. 5.3c). La
pornirea instalaţiei, prin închiderea contactului d1 (10-12) contactul închis u3 (4-5) al
programatorului şi contactul b10 (A-B), se stabileşte circuitul de alimentare al releului d4.
Concomitent este alimentat şi servomotorul releului programator.
Prin închiderea contactului d4 (2-4) se stabileşte un nou circuit de alimentare a releului d4
prin contactul propriu şi contactul presostatului bp3 închis numai în perioada în care presiunea
pe circuitul de absorbţie este sub limita minimă şi deci compresorul nu lucrează.
Se închide contactul d4 (6-8) pregătind circuitul de alimentare al contactorului C10.
Releul programator în funcţie de reglajul efectuat poate asigura până la 12 operaţiuni de
degivrare în 24 ore cu durate cuprinse în limitele 10-90 minute. Comanda de degivrare este dată
de releul programator prin deschiderea contactului u3 (4-5) şi închiderea contactului u3 (5-6)
care stabileşte circuitul de alimentare al contactorului C10.
Contactorul C10 prin contactele sale principale conectează rezistenţele de încălzire r1,
r2, r3, r4 (fig. 5.3a) pentru topirea gheţii de pe vaporizatoare şi tăvi. Se deschide contactul
C10 (3-5) având ca urmare: blocarea circuitului de absorbţie spre compresor prin
întreruperea alimentării electrovalvulei s1; întreruperea tensiunii aplicată termostatelor b1,
b2 din camerele cu temperaturi negative şi contactorilor C5, C6. Prin această întrerupere se
interzice posibilitatea pornirii vaporizatoarelor şi funcţionarea ventilaţiei în camerele cu
temperaturi negative. Se închide contactul C10 (2-4) (fig. 5.3e) şi la postul local se aprinde
lampa h11 iar la postul de la distanţă lampa h22 (fig. 5.3f) care semnalizează “Funcţionare
degivrare”.
După parcurgerea perioadei fixate pentru degivrare, releul programator u3 comută din
nou contactele; se deschide u3 (5-6) şi se închide u3 (4-5), restabilind situaţia iniţială.
Efectuarea periodică a operaţiunii de degivrare împiedică formarea de gheaţă cu grosimi
mai mari de 2-3 mm asigurând permanent transmisia optimă a căldurii. Prezenţa contactului
presostatului bp3 montat pe circuitul de aspiraţie împiedică aplicarea regimului de degivrare
în perioada în care lucrează compresorul.
În situaţia în care se alege regimul manual pentru efectuarea degivrării se pune
comutatprul b10 pe poziţia 2 “Manual”. Funcţionarea este aceeaşi cu deosebirea că
momentul degivrării şi durata acestei operaţiuni este stabilită de operator.
Protecţia instalaţiei. Electromotoarele compresoarelor şi pompelor de răcire sunt
protejate cu întrerupătoare automate care asigură protecţie la suprasarcină şi scurtcircuite.
Protecţia electroventilatoarelor este realizată cu siguranţe pentru scurtcircuite şi cu relee
termice pentru suprasarcină. Circuitele de alimentare a contactoarelor, releelor, lămpilor de
semnalizare şi rezistenţele de încălzire sunt protejate cu siguranţe.
Releele diferenţiale de ulei, U1, U2 asigură protecţia compresoarelor şi a instalaţiei la
depăşirea presiunii maxime de refulare. Schema electrică a presostatelor diferenţiale de ulei
este prezentată în fig. 5.3b.
Situaţia fiind similară pentru cele două presostate, în continuare se prezintă funcţionarea
presostatului diferenţial de ulei U1.
Atât timp cât diferenţa de presiune între aspiraţia şi refularea uleiului de ungere este în
limitele normale, contactul presostatului diferenţial de ulei U1 (4-5 este deschis). Circuitul
de alimentare al elementului termic este întrerupt şi ca urmare este închis contactul U1 (1-3)
şi este deschis contactul U1 (1-2). Prin contactul închis U1 (1-3) este permisă funcţionarea
compresorului comandată de presostatul de joasă presiune bp1.
Prezenţa releului termic este necesară pentru ca presostatul diferenţial să nu acţioneze
pe durata regimului tranzitoriu de pornire a compresorului. La pornire, iniţial presiunea de
ulei este nulă şi creşte treptat după pornirea compresorului. Pe durata acestui regim
tranzitoriu contactul presostatului U (4-5) este închis întrucât diferenţa de presiune este
sub limita normală. Elementul termic al releului este parcurs de curent pe circuitul: d1
(2-4), b4 (I-H), U1 (1-3), r, element termic, U1 (4-5), C1 (2-4). Durata întârzierii
acţionării releului termic este reglabilă în limitele 45 – 90 secunde. Această durată se
stabileşte prin alegerea corespunzătoare a valorii rezistenţei r. Dacă în această perioadă se
formează presiunea normală de ungere, se deschide contactul presostatului diferenţial de
ulei U (4-5), se întrerupe trecerea curentului electric prin elementul termic al releului şi se
continuă funcţionarea compresorului. În situaţia în care în această perioadă nu se
formează presiunea nominală, acţionează elementul termic al releului, se deschide
contactul U1 (1-3) şi se întrerupe funcţionarea compresorului.
În funcţionare, la depăşirea presiunii maxime pe conducta de refulare şi acest lucru
poate avea loc dacă debitul pompei de răcire este insuficient sau se întrerupe circuitul de
răcire, presostatul diferenţial de ulei închide contactul U1 (4-5), este alimentat releul termic
şi aceasta cu temporizare deschide contactul U1 (1-3) întrerupând funcţionarea
compresorului.
Funcţionarea releelor diferenţiale de ulei pentru protecţia compresoarelor este
semnalizată local de aprinderea lămpii h20 “Decuplat presostat diferenţial de ulei”.
Circulaţia apei de răcire este de asemenea importantă pentru funcţionarea normală a
instalaţiei. În cazul în care se întrerupe circuitul apei de răcire, se închide contactul b14 şi se
aprind lămpile de semnalizare h9 la postul local şi h 5 la distanţă “Lipsă apă răcire”. Dacă
nu se iau măsuri pentru refacerea circuitului apei de răcire, după un timp, creşte presiunea
pe circuitul de refulare şi acţionează presostatul diferenţial de ulei care comandă oprirea
compresorului.
În tabelul 9.1 se prezintă caracteristicile instalaţiilor frigorifice de cambuză produse de
Tehnofrig, Cluj-Napoca pentru navele comerciale.

TABELUL 9.1.
Caracteristicile instalaţiilor frigorifice de cambuză tip tehnofrig
Tipul navei

Utilaje şi compartimente Trauler Cargou Mineralier Mineralier


Cargou Cargou Cargou Petrolier
super 18000 15000 55000
2400 tdw. 4700 tdw. 7500 tdw. 150000 tdw.
atlantic tdw. tdw. tdw.
1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9.
IFN–56/ IFN– 56/ IFN– 56/ IFN– 80/ IFN–112/ IFN–112/ IFN–160/ IFN–180/
Tipul instalaţiei
2400 4700 SA 7500 18000 15000 55000 150000
GCN28 GCN28 GCN28 GCN40 (2 GCN 56 GCN 56 GCN 80 GCN 80 (2
Grup compresor naval.
(2 buc) (2 buc) (2 buc) buc) (2 buc) (2 buc) (2 buc) buc)
Compresor frigorific K 902 K 902 K 902 K 902 K 1202 K 1202 K 1202 K 1202
5 kW ; 6,9 kW; 10 kW; 13,8 kW;
Motor electric
1000 rot./ min. 1500 rot./min. 1000 rot. /min. 1500 rot. / min.
Compartimentele cambuzei
Temperatura,
0 -15 -10 -15 -15 -15 -15 -15 -18
Carne C
3
Volumul, m 8 17 12,7 16 23,6/17 26 75 37,5
Temperatura,
0 -15 -10 - -15 -15 -15 -15 -18
Peşte C
Volumul, m3 5,3 6 - 7 7,6/6,4 11 24 14,5
Temperatura,0C - -4 - - - - - -
Grăsimi
Volumul, m3 - 5,6 - - - - - -
0
Temperatura, C +2 +2 +2 +2 +2 +2 +4 +2
Vegetale
Volumul, m3 15 3,5 31,1 37,5 43,4/23,5 55 33 67,5
Temperatura,0C - +2 +2 - - +2 +2 +5
Lactate
Volumul, m3 - 7,2 16,4 - - 8,3 34 9,2
Temperatura,0C +15 +15 +8 +12 - - +8 -
Produse uscate
Volumul, m3 12 32,5 23,7 33,5 - - 50 -
0
Temperatura, C - +5 - - - - +8 -
Băuturi
Volumul, m3 - 6,3 - - - - 29 -
0
Aticameră sau Temperatura, C - - - +6 +2 +2 +10 +7
decongelare Volumul, m3 - - - 7,5 12,4/8,6 15 29 19
9.4. Instalaţia de climatizare
Calitatea mediului în care trăiesc oamenii, îşi desfăşoară activitatea şi se odihnesc,
are o influenţă hotărâtoare asupra stării de sănătate şi capacităţii de muncă. Unul din
factorii importanţi care determină calitatea mediului îl constituie confortul termic.
Întrucât conducerea navei, odihna şi alte activităţi ale echipajelor au loc în cabine
careuri şi puncte de comandă centralizată (P.C.C.) deci spaţii închise, toate navele maritime
şi unele nave fluviale sunt prevăzute cu instalaţii care asigură realizarea condiţiilor de
confort termic.
Confortul termic se defineşte ca totalitatea parametrilor care trebuie asiguraţi aerului
interior pentru realizarea unei ambianţe cât mai apropiată de nevoile fiziologice ale
organismului omenesc aflat în activitate sau odihnă.
Pentru o navă maritimă cu zonă de navigaţie nelimitată, aceasta într-un timp relativ
scurt poate parcurge distanţa de la ecuator la cercurile polare. Trecând de la condiţiile verii
toride la condiţiile unei ierni aspre, simpla ventilare sau încălzirea compartimentelor este
insuficientă. Este necesar să existe o tratare complexă a aerului, un control al parametrilor
acestuia (îndeosebi temperatura şi umiditatea) în vederea asigurării unei ambianţe potrivite
pentru activitate şi odihnă la bordul navei. Climatizarea rezolvă această problemă şi
ansamblul de aparate, tubulaturi şi utilaje cu care se realizează climatizarea formează
instalaţia de climatizare a navei.
Principalii parametri ai aerului care creează senzaţia de confort sunt: temperatura,
umiditatea şi viteza aerului. În tabelul 9.2. sunt date valorile temperaturii şi umidităţii
corespunzătoare normelor sanitare de confort.
În perioada de navigaţie în zone reci climatizarea aerului se face prin încălzire şi
umidificare. Iniţial se face o preîncălzire funcţionând cu abur. După o primă etapă se obţine
aer încălzit şi uscat având umiditatea relativă circa 10%. Acest aer dă senzaţia de inconfort
producând uscarea căilor respiratorii şi a pieii. Pentru ridicarea umidităţii la 40-60%, valori
normale pentru confortul termic, între bateriile de preîncălzire şi încălzire finală se introduce
un umidificator care funcţionează pe principiul injecţiei de abur în aer.
TABELUL 9.2
Exterior Interior
Anotimpul
te0C % ti0C %
Vara +35 70 +28 50
Iarna -25 80 +20 50

Răcirea aerului este necesară atunci când se navigă în zone cu temperaturi ridicate.
Se recomandă ca prin răcire, diferenţa de temperatură între exterior, t e, şi interior, ti, să
nu depăşească 6 – 80C.
t = te - ti  6 …. 80C
Diferenţa între temperatura exterioară şi interioară nu trebuie să fie mai mare întrucât
capacitatea de termoreglare a organismului uman este destul de redusă şi trecerea repetată
de la condiţiile de mediu exterior la condiţiile de mediu climatizat, în încăperi, duce la
apariţia senzaţiei de inconfort.
Şi în cazul răcirii aerului trebuie corelată temperatura aerului climatizat cu umiditatea.
Prin răcirea aerului creşte umiditatea relativă putând ajunge până la saturaţie 100%.
Capacitatea aerului umed de a prelua vaporii de apă este condiţionată de temperatura lui. Cu
cât temperatura este mai scăzută, cu atât capacitatea de a reţine vaporii de apă este mai
redusă. Răcind aerul umed la o anumită temperatură, aerul devine saturat. Răcind în
continuare aerul sub această temperatură, o parte din vapori devine excedentară şi se depune
sub formă de picături formând roua. Răcirea aerului sub punctul de rouă dă posibilitatea de
uscare a aerului prin eliminarea apei colectată sub formă de condens.
În continuare este necesar un proces de încălzire parţială pentru aducerea aerului la
parametrii doriţi (temperatură şi umiditate).
Un alt parametru important de care depinde senzaţia de confort este viteza de distribuţie
a aerului .
În încăperile climatizate sunt instalate difuzoare pentru distribuţia aerului proaspăt
prevăzute cu elemente de reglare a fantei de deschidere. Prin manevra lor se reglează debitul
şi viteza aerului.
Viteza recomandată este de 0,2 m/s şi poate fi crescută până la 0,6 m/s în condiţiile
climei calde. Creşterea vitezei peste această limită nu mai influenţează în mod deosebit
schimbul de căldură şi în schimb, la majoritatea oamenilor, apare o senzaţie supărătoare de
curent având ca urmare înrăutăţirea senzaţiei de confort.
Viteza minimă a aerului la temperatura de +180C se stabileşte la 0,075 m/s; sub această
valoare apare senzaţia de atmosferă închisă, înăbuşitoare.
Senzaţia de prospeţime a aerului este asigurată, în principal, de trei parametrii:
temperatură, umiditate şi viteza aerului. Instalaţia de climatizare montată la bordul navei
asigură tratarea complexă a aerului în scopul alimentării compartimentelor climatizate cu aer
proaspăt.
Instalaţia de preparare a amestecului de aer este o construcţie compactă, numită
termotanc, care reuneşte într-o singură incintă schimbătoare de căldură, atât prin încălzire,
cât şi prin răcire, filtrul de aer, umidificatorul şi aparatele aferente de automatizare.
Întreaga instalaţie de climatizare care conţine: termotanc, valvule de reglaj, canale de
aer, conducte de agent frigorific şi abur şi armăturile aferente, sunt montate într-un
compartiment separat, de cele mai multe ori amplasat pe o punte superioară pentru ca să
poată aspira din exterior aer proaspăt curat.
În figura 9.4 se prezintă schema instalaţiei de climatizare.
Traductoarele de temperatură, , şi de umiditate, H, în funcţie de valorile măsurate
comandă funcţionarea instalaţiei de climatizare pentru a asigura valorile corespunzătoare
confortului termic pentru aerul proaspăt care se introduce în compartimentele climatizate.
În cazul instalaţiilor de climatizare navale, aerul climatizat nu este în totalitate provenit
din exterior, se admite recircularea a 30% din volum.
În ceea ce priveşte instalaţia frigorifică de climatizare, care face obiectul acestui capitol,
principiul de funcţionare este acelaşi cu cel prezentat pentru instalaţia frigorifică de
cambuză.
Traductorul de temperatură care comandă funcţionarea instalaţiei de răcire a aerului este
de tip diferenţial şi asigură menţinerea temperaturii aerului între o valoare minimă şi
maximă.
Fig. 9.4 Instalaţia de climatizare.
Când temperatura măsurată ajunge la limita maximă, traductorul comandă deschiderea
valvulei şi freonul lichid trece prin valvula de reglaj în vaporizator unde se produce
fenomenul de vaporizare însoţit de absorbţie de căldură.
Vaporizatorul (răcitorul) lucrează şi presiunea vaporilor de freon creşte pe conducta de
aspiraţie spre compresor. Când presiunea ajunge la valoarea maximă, presostatul de joasă
presiune comandă intrarea în funcţiune a compresorului.
Compresorul aspiră vaporii de freon şi îi comprimă până la presiunea de condensare.
Vaporii comprimaţi sunt refulaţi prin separatorul de ulei (care reţine picăturile de ulei) în
condensator unde are loc lichefierea agentului frigorific prin cedarea căldurii de condensare
apei de mare.
Condensul este trimis prin curgere liberă în rezervorul de freon lichid. Din rezervor
agentul trece prin filtrul uscător (pentru reţinerea apei) în circuitul spre vaporizator,
realizându-se un circuit închis al agentului frigorific.
Când temperatura aerului ajunge la temperatura minimă reglată, traductorul termometric
comandă închiderea electrovalvulei şi se întrerupe alimentarea vaporizatorului (bateriei de
răcire) cu freon lichid.Ca urmare nu se mai produce vaporizarea, presiunea vaporilor pe
conducta de aspiraţie spre compresor scade continuu şi când ajunge la valoarea minimă
reglată, presostatul de joasă presiune comandă oprirea compresorului.
Funcţionarea instalaţiei este ciclică menţinându-se permanent temperatura aerului între
limitele maximă şi minimă reglate.
Instalaţia este concepută să funcţioneze, pentru condiţionarea aerului la parametrii
necesari, circa 18 ore. Opririle făcute de presostatul de joasă presiune nu trebuie să fie mai
mici de 6 – 8 minute.
Schema electrică pentru automatizarea instalaţiei frigorifice de climatizare este
prezentată în figura 9.5 a, b şi c.
Funcţionarea instalaţiei de răcire a aerului este condiţionată de existenţa circulaţiei
aerului efectuată de instalaţia de ventilaţie care constituie o unitate aparte. În fig. 9.5a, se
prezintă o parte din schema electrică a tabloului de ventilaţie reprezentând circuitul de
pornire pentru electroventilatorul montat în termotanc. Pornirea ventilatorului se face de la
tabloul instalaţiei de ventilaţie prin închiderea întrerupătorului automat av după care se apasă
pe butonul de pornire P.
Ventilaţia se menţine pe toată durata de funcţionare a instalaţiei de răcire a aerului.
Întreruperea accidentală a ventilaţiei este urmată automat de întreruperea funcţionării
instalaţiei de răcire.
Pregătirea pentru pornire a instalaţiei de răcire constă în executarea următoarelor
operaţiuni:
 se închide întrerupătorul automat a0 de alimentare generală din T.P.D.. Sunt puse sub tensiune
schemele de pornire pentru compresor, pompa de răcire şi schema de comandă, protecţie şi
semnalizare. Punerea sub tensiune este semnalizată de aprinderea lămpilor h01 şi h02
“Prezenţă tensiune”. De asemenea se aprinde şi lampa h10 “Funcţionare ventilaţie” care
semnalizează funcţionarea ventilatorului şi ca urmare punerea în funcţiune a instalaţiei de
răcire este posibilă. În cazul în care temperatura uleiului de ungere a compresorului este
sub limita minimă, traductorul b1 închide contactul şi este conectată rezistenţa de
încălzire a uleiului r. Funcţionarea încălzirii uleiului este semnalizată de aprinderea lămpii h1
“Încălzire ulei”. Pe durata încălzirii uleiului este alimentat releul d1 şi prin deschiderea
contactului d1(3-5) se interzice pornirea instalaţiei. Stingerea lămpii h1 arată că uleiul are
temperatura normală şi pornirea este posibilă.
 cu ajutorul comutatorului b3 se alege regimul de lucru dorit. Comutatorul b3 are 5
poziţii: 1 – “Automat”, 2 – “Oprit”, 3 – “Manual 33%”, 4 – “Manual 66%”, 5 –
“Manual 100%”. În cele ce urmează considerăm că a fost fixat b3 pe poziţia 1 –
Automat.
 se alege regimul de lucru al pompei de răcire prin fixarea comutatorului b4 pe una din
poziţiile: A – “Automat” sau M – “Manual”.
Pornirea instalaţiei se realizează prin apăsarea pe butonul cu reţinere b2. În condiţiile în
care funcţionează ventilatorul (contactul dv este închis) şi temperatura uleiului este în limite
normale (contactul d1(3-5) este închis) se stabileşte circuitul de alimentare a releului d2.
Se închide contactul d2 (14-16) din circuitul electrovalvulelor S4, S5. Întrucât la pornire
temperatura aerului este peste limita maximă, contactul termostatului b3 este închis şi sunt
alimentate electrovalvulele S4, S5 care deschid circuitele agentului frigorific spre
vaporizator (baterie de răcire). Agentul frigorific pătrunzând în vaporizator se produce
fenomenul de vaporizare însoţit de absorbţie de căldură având ca rezultat răcirea aerului
care circulă.
Vaporii de freon ajungând pe conducta de aspiraţie spre compresor ridică presiunea pe
această conductă. Când presiunea de aspiraţie ajunge la valoarea maximă presostatul
diferenţial de joasă presiune U2 comandă pornirea compresorului prin închiderea
contactului U2 (1-3).
Iniţial se realizează alimentarea releului d3.1. pe circuitul : b3 (E-F) – U1(1-3) – U2(1-

3) - b2(1-3) – a1 – d2(6-8). Prin punerea sub tensiune a releului se închide contactul

d3.1(2-4) şi este pusă în funcţiune pompa de răcire.

Existenţa circulaţiei apei de răcire este sesizată de presostatul bp3 care îşi închide
contactul. Din acest moment sunt puse sub tensiune bobina contactorului C1, releul d3 şi
releul de timp dt.
Prin închiderea contactelor C1 porneşte compresorul cu încărcarea minimă 33%
(funcţionează – o pereche de cilindri) şi prin închiderea contactului d3(6-8) se pregătesc
treptele următoare de încărcare. În faza iniţială compresorul având capacitatea 33% sunt
uşurate condiţiile de pornire.
După un timp, dat de temporizarea releului dt (0,3 – 6 minute), se închid contactele acestuia dt
(3-4), dt (5-6) şi se permite mărirea capacităţii compresorului. Trecerea pe treptele superioare de
capacitate este comandată de presostatele bp1 (66%) şi bp2 (100%) conform tabelului .

TABELUL 9.3
Presostate de joasă
Trepte de Ventile electromagnetice
tensiune
capacitate
S1 S2 bp1 bp2
33% - - - -
66% X - X -
100% X X X X
h) NOTĂ: X Ventil electromagnetic sub tensiune (deschis)
Presostat cuplat (contact închis)
Ventil electromagnetic fără tensiune (închis)
-
Presostat decuplat (contact deschis)

Releele de semnalizare dS1, dS2 conectate în paralel cu electrovalvulele S1, S2 prin


contactele lor permit aprinderea lămpilor h5, h6, h7 care semnalizează încărcarea treptată a
compresorului până la capacitatea nominală.
Funcţionarea instalaţiei de răcire este continuă, la capacitatea maximă a compresorului şi
realizează reducerea treptată a temperaturii aerului introdus în instalaţia de climatizare . Când
temperatura aerului ajunge la valoarea minimă reglată aceasta este sesizată de termostatul
diferenţial b3 care îşi deschide contactul şi întrerupe circuitele de alimentare a electrovalvulelor
S4, S5. Se întrerupe circuitul de freon lichid spre vaporizatoare, scade presiunea vaporilor pe
conducta de aspiraţie spre compresor şi când ajunge la valoare limită inferioară (circa 0,2 bar),
presostatul de joasă presiune U2 comandă oprirea compresorului prin deschiderea contactului
U2(1-3). Acţiunea acestuia este semnalizată de aprinderea lămpii h1 “Decuplat presostat de
comandă”.
Ciclul de funcţionare este reluat prin închiderea contactului b3 la atingerea limitei
superioare a temperaturii aerului. Funcţionarea instalaţiei frigorifice este ciclică şi menţine
temperatura aerului între valorile minimă şi maximă reglate.
Regimul manual de funcţionare se referă în principal la stabilirea treptelor de capacitate
a compresorului. Comutatorul de alegerea regimurilor de funcţionare b3 pe poziţia 3
“Manual 33%” permite funcţionarea compresorului la capacitatea minimă fiind întreruptă
posibilitatea de alimentare a electrovalvulelor S1, S2 de mărire a capacităţii.
Pe poziţia 4 “Manual 66%” este închis contactul b3(R-S) şi este alimentată
electrovalvula S1 care permite funcţionarea la capacitatea 66% iar pe poziţia 5 “Manual
100%” sunt închise contactele b3(R-S), b3(V-W) şi sunt alimentate electrovalvulele S1, S2
permiţând funcţionarea compresorului la capacitatea nominală.
Pornirea în regim manual se realizează prin apăsarea concomitentă a butoanelor b2, b1,
alimentarea releului de pornire făcându-se direct de la reţea.
În regim manual, ca şi în cazul regimului automat, releul de timp dt asigură pornirea
compresorului cu sarcină minimă şi numai după expirarea temporizării releului este posibilă
trecerea pe treptele superioare de capacitate.
Protecţia instalaţiei. Releul diferenţial de ulei U1 asigură protecţia compresorului .
Circuitul de protecţie este pus sub tensiune la pornirea compresorului prin închiderea
contactului d3(2-4). Dacă în timpul dat de întârzierea la acţionare a elementului termic se
formează presiunea normală a uleiului de ungere, se deschide contactul P, se întrerupe
curentul prin elementul termic şi se menţine închis contactul U1(1-3) care permite
funcţionarea compresorului. În caz de avarie, la depăşirea diferenţei admisă de presiune,
releul întrerupe funcţionarea compresorului. Acţiunea releului este semnalizată de lampa
h10 “Decuplat presostat diferenţial de ulei”.
Rolul releului diferenţial de ulei şi modul de funcţionare este similar cu cel prezentat la
instalaţia frigorifică de cambuză. În plus, în această schemă mai este folosit un termostat
b2 montat pe conducta de refulare care întrerupe funcţionarea compresorului atunci când
temperatura pe conducta de refulare depăşeşte o anumită limită. Acţiunea de protecţie a
acestui termostat este semnalizată de aprinderea lămpii h8 “Decuplat termostat b2”.
În cazul în care s-a dat comanda de pornire a compresorului (este alimentat releul d2) şi
compresorul nu porneşte (nu este alimentat releul d3) este pusă în funcţiune semnalizarea
de avarie la distanţă prin aprinderea lămpii h12 “Avarie compresor”.
Oprirea instalaţiei se realizează, în mod normal, prin deconectarea butonului b2 după
care se întrerupe alimentarea generală prin deschiderea întrerupătorului a0.
În caz de avarie întreruperea poate fi executată rapid prin apăsarea butonului b0 “Stop
general de avarie”. Prin apăsarea pe acest buton este alimentat elementul de declanşare
automată al întrerupătorului a0 şi se întrerupe alimentarea generală a instalaţiei.
Termotancurile de tip AGN 6300B, AGN 8000B, AGN 12500B conţin baterii de
preîncălzire şi încălzire finală care lucrează cu abur, umidificator cu abur şi baterii de răcire
(vaporizator) având posibilitatea tratării complexe a aerului. Circulaţia forţată a aerului este
asigurată de electro-ventilatoarele cu debite de 6300, 8000 sau 12500 m3/h.
În cazul în care pentru asigurarea circulaţiei aerului se folosesc două electroventilatoare,
contactele releelor dv. în schema instalaţiei de răcire se pun în paralel.
În funcţie de mărimea şi destinaţia navei pot fi montate la bord mai multe instalaţii de
climatizare independente. De regulă, navele au două asemenea instalaţii, una asigură
climatizarea la cabine iar cea de-a doua în punctele de comandă, control (PCC).

TEST DE AUTOEVALUARE
1. La întreruperea circuitului apei de răcire schema de protecţie a instalaţiei
acţionează astfel:
a) se întrerupe ventilaţia în camerele frigorifice;
b) semnalizarea şi întreruperea funcţionării compresorului;
c) semnalizarea şi după un timp oprirea comandată de presostatul diferenţial de ulei;
d) se întrerupe alimentarea de la TPD.

2. Pe timpul executării degivrării, schema electrică realizează:


a) blocarea circuitului de absorbţie spre compresor, întreruperea alimentării
termostatelor, întreruperea ventilaţiei şi conectarea rezistenţelor de încălzire pentru
topirea gheţei;
b) blocarea acţiunii protecţiei, oprirea compresoarelor şi conectarea rezistenţelor de
încălzire a uleiului;
c) blocarea acţiunii protecţiei şi deconectarea alimentării compresoarelor şi pompei
de răcire;
d) conectarea pompei de apă pentru răcire.

LUCRARE DE VERIFICARE

În ce ordine se execută operaţiunile la pregătirea pentru pornirea instalaţiei


frigorifice?

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE


1: c; 2: a.
Unitatea de învăţare nr. 10
APARATE ŞI SISTEME AUTOMATE DE COMANDĂ,
CONTROL ŞI SEMNALIZĂRI SPECIFICE NAVALE

CUPRINS
10.1. Felinarele de navigaţie
10.2 Telegraful electric naval
10.3. Indicatoare de cârmă. Axiometre
10.4. Tahometre pentru măsurarea turaţiei
10.5 Centrala automată de avertizare incendiu CUAM-N
10.10 Centrala automată de avertizare incendiu SESAM-N

OBIECTIVE
- de a descrie rolul şi componenţa diferitelor aparate şi sisteme specifice
domeniului naval;
- de a explica modul de funcţionare şi a semnalizărilor aferente fiecăruia dintre
aparatele şi sistemele utilizate la nave;
- de a defini măsurile ce trebuie luate în cazul apariţiei de semnalizări.
10.1. Felinarele de navigaţie
Tabloul felinarelor de navigaţie alimentează prin circuite separate felinarele de poziţie
ale navei dispuse pe catarg, în borduri, în prova şi în pupa navei.
Tabloul sau pupitrul felinarelor de navigaţie se alimentează pe două circuite: un circuit
de la TPD prin tabloul de distribuţie la avarie, TDA şi al doilea circuit de la cel mai apropiat
tablou de iluminat general care nu primeşte alimentarea de la TDA.
Dispozitivele de comandă a felinarelor de navigaţie se instalează într-un pupitru
amplasat în timonerie.
Felinarele se conectează printr-un cablu flexibil cu fişă la o priză în zona de dispunere a
felinarului. Fiecare circuit al felinarelor de navigaţie trebuie protejat cu siguranţe pe ambii
conductori şi prevăzut cu indicator optic al funcţionării felinarelor de navigaţie. Căderea de
tensiune, pe elementul indicator conectat în circuitul felinarului, să nu depăşească 3% din
tensiunea nominală. Pe lângă semnalizarea optică se prevede şi o semnalizare acustică în
cazul ieşirii din funcţiune a oricărui felinar.

Fig. 10.1. Dispunerea felinarelor de navigaţie pe navă


Notaţiile din fig. 10.1 reprezintă: 1 – lumină de drum „înainte”, unghiul fascicolului
luminos 112,5o în ambele borduri faţă de planul diametral; 2 –„ lumină de drum,
înapoi”,  112,5 în ambele borduri faţă de planul diametral; 3, 4 – lumini de bord, verde şi
roşu,  22,5 din prova spre înapoi traversului; 5 - lumină de siaj pupa,  67,5 în
ambele borduri faţă de planul diametral; 6, 7 – lumini de ancoră, culoare, albă,  360 .
În figura 10.2 se prezintă schema electrică de alimentare a circuitelor felinarelor de
navigaţie.

Fig. 10.2. Schema electrică de alimentare a felinarelor de navigaţie

Tabloul sau pupitrul de navigaţie este alimentat pe două linii. Comutatorul a permite
conectarea alimentării de la una din surse.
Funcţionarea este aceeaşi pe toate circuitele felinarelor. Pentru exemplificare se prezintă
numai trei circuite.
Pe fiecare circuit sunt monate întrerupătoarele tripolare a1, a2, a3 şi siguranţe pentru
protecţie. În serie cu fiecare felinar se conectează înfăşurările releelor d1, d2, d3. La
conectarea alimentării felinarelor sunt conectate şi releele care prin închiderea contactelor
normal deschise aprind lămpile de semnalizare h'1, h'2, h'3 de pe pupitrul de navigaţie şi prin
deschiderea contactelor normal închise întrerup funcţionarea soneriei h.
Aprinderea lămpilor de semnalizare de pe panoul pipitrului de navigaţie indică
funcţionarea normală a felinarelor de navigaţie. Dacă se întrerupe filamentul unei lămpi, de
exemplu: h1, se stinge lampa h'1 de pe panou şi se pune în funcţiune avertizarea sonoră h.
După constatarea felinarului care a fost scos din funcţiune, h1 în exemplul considerat, se
deconectează întrerupătorul a1. Se întrerupe semnalul sonor, se iau măsuri de înlocuire a
lămpii h1 , după care se conectează din nou circuitul prin închiderea întrerupătorului a1.

10.2 Telegraful electric naval


Descrierea funcţionării telegrafului electric naval
Telegraful electric reprezintă, în principiu, o instalaţie de comunicare între puntea de
comandă şi compartimentul maşini. Prin intermediul telegrafului se transmit de pe puntea de
comandă în compartimentul maşini un număr limitat de comenzi referitoare la regimul de
marş al navei. Prin acţionarea telegrafului de pe puntea de comandă se comunică regimul de
marş ordonat (de exemplu, se transmite comanda „ÎNCET ÎNAINTE”).
Concomitent cu transmiterea comenzii este pusă în funcţiune avertizarea optică şi
sonoră în compartimentul maşini pentru avertizarea personalului din acest compartiment
despre darea unui ordin de pe puntea de comandă.
La primirea ordinului, personalul de serviciu, prin acţionarea telegrafului din
compartimentul maşini confirmă primirea ordinului (se pune telegraful pe poziţia „ÎNCET
ÎNAINTE”). Semnalizarea optică şi acustică încetează în momentul în care s-a transmis
confirmarea corectă a ordinului primit. În caz contrar, continuă să funcţioneze până la
transmiterea corectă a confirmării.
După confirmarea ordinului, se execută comanda primită prin punerea maşinii în
regimul de marş ordonat (maşina „ÎNCET ÎNAINTE”).
Comenzile care pot fi transmisie prin intermediul telegrafului sunt inscripţionate pe
ecranele aparatelor de pe puntea de comandă şi din compartimentul maşini. În fig. 10.3. se
prezintă o vedere a ecranului.
Manetele prin care se acţionează telegrafele, pentru fixarea precisă a comenzii, transmit
mişcarea prin intermediul unui sistem mecanic de sacadare.
Schema electrică de principiu a telegrafului conţine două linii de selsine folosite pentru
transmiterea comenzilor şi confirmarea lor. În fig. 10.4. se prezintă schema electrică de
principiu.
Prima linie de transmisie selsină, formată din selsinul transmiţător m1 şi selsinul
receptor m2, foloseşte pentru transmiterea comenzii. A doua linie de transmisie selsină,
formată din sistemul transmiţătorul m3 şi selsinul receptor m4, foloseşte pentru confirmarea
comenzii.
Prezenţa tensiunii de alimentare este semnalizată de releele d2 (pentru telegraful din
timonerie) şi d3 (pentru telegraful din compartimentul maşini). În absenţa tensiunii pe
ecranele aparatelor apare un punct roşu. La aplicarea tensiunii de alimentare, releele d 2 şi d3
îşi atrag armăturile şi pe ecrane punctul roşu este înlocuit cu un punct alb.
Transformatorul m5 alimentează lămpile L folosite pentru iluminarea scalei aparatului
din timonerie. Rezistenţa R permite reglare intensităţii lămpilor de iluminare a scalei.
Comanda se dă prin rotirea selsinului transmiţător m1 şi acel indicator se va fixa în
dreptul comenzii transmise.

Fig. 10.3 Cadranele telegrafului

Selsinul receptor m2, cuplat electric cu selsinul transmiţător m1, se roteşte cu acelaşi
unghi indicând cu săgeată, pe ecranul aparatului din compartimentul maşini, ordinul dat. În
acelaşi timp, se roteşte cama 1 şi va împinge în sus contactul a. Se închide contactul a-b,
este alimentat releul de semnalizare d1 şi prin închiderea contactelor acestui releu sunt puse
în funcţiune semnalizare optică h1 şi sonoră h2, în compartimentul maşini şi semnalizarea
acustică, h3, în timonerie. Pentru a fi distincte, semnalizarea optică h1 este de regulă de
forma unui girafor cu lumină galbenă, semnalizarea acustică h2 de tipul unei hupe cu semnal
acustic de intensitate mare iar semnalizarea acustică h3 de tipul unui buzer.
Din compartimentul maşini se transmite confirmarea comenzii primite prin rotirea
selsinului transmiţător m3. Selsinul receptor 4 m4, cuplat electric cu selsinul transmiţător, se
roteşte cu acelaşi unghi şi va deplasa un al doilea indicator care se suprapunere cu primul
indicator.
La confirmarea comenzii primite, prin transmisia cu roţi dinţate, se roteşte roata 2 cu
acelaşi unghi şi în acelaşi sens ca şi cama 1 având ca rezultat deschiderea contactului a-b şi
întreruperea alimentării releului de semnalizare d1. Prin deschiderea contactelor releului d1
se întrerupe semnalizarea în compartimentul maşini şi în timonerie. După confirmarea
ordinului primit, personalul de serviciu pune maşina în regimul de marş ordonat.

Fig. 10.4 Schema electrică de principiu a telegrafului electric cu contact de semnalizare

Pentru controlul sensului corect de marş, în care s-a pus maşina, în punctul din care se
comandă maşina se montează contactul A iar pe axul de transmitere a confirmării comenzii
se montează contactul B. Sistemul de contacte A şi B este realizat din segmente de alamă pe
care alunecă perii de contact. Peria contactului A este legată mecanic cu maneta sistemului
de comandă a motorului şi se deplasează odată cu acesta iar peria de contact B, prin
transmisia cu roţi cilindric este legată mecanic cu axul selsinului de transmitere a
confirmării comenzii (m3).
Dacă s-a confirmat comanda „ÎNAINTE” şi maneta de comandă a motorului principal
este împinsă în poziţiile „ÎNAINTE”, contactele A şi B nu se inserează. Executarea
ordinului primit este corectă şi soneria h4, montată în apropierea manetei de comandă, nu
funcţionează. În cazul în care executarea ordinul primit nu este corectă, maneta de comandă
a motorului s-a împins pe poziţiile „ÎNAPOI”, se înseriază contactele A şi B şi este
alimentată soneria h4. Semnalul sonor atrage atenţia personalului de serviciu asupra erorii de
execuţie.
Pe nave mari, pentru apropierea telegrafului de punctul din care se comandă manevra
navei, se pot folosi trei telegrafe pentru transmiterea ordinelor dispuse în cabina timonerie şi
câte unul în fiecare bord pe puntea de comandă.
În situaţia în care pe navă se dispun mai multe telegrafe pe aceeaşi punte, în apropiere
unul de altul, acestea trebuie să fie cuplate mecanic astfel încât să se asigure transmiterea
comenzilor de la oricare din ele şi confirmarea concomitentă a răspunsului la toate aparatele
fără a face nici un fel de comutări în schemă. În figura 10.5. se prezintă schema de cuplare
mecanică între telegrafele postului de comandă pentru o navă cu un singur ax port-elică.

Fig. 10.5 Schema de cuplare mecanică între telegrafele postului de comandă

Dintre cele trei telegrafe cuplate mecanic, unul are schema electrică completă, aşa cum
este prezentată în schema electrică de principiu (fig. 10.4) şi conţine două selsine:
transmiţător STT (m1) şi receptor SRT (m4), iar celelalte două sunt transmiţătoare simple şi
conţin un singur selsin, SRT (m4).
În fig. 10.6 se prezintă schema electrică de montaj a telegrafului electric naval
În scopul creşterii siguranţei în funcţionare s-au realizatt noi tipuri de telegrafe la
care s-a renunţat la contactul de semnalizare a-b şi s-a obţinut simplificarea
transmisiei. În figura 10.7 se prezintă telegraful fără contact de semnalizare.
Fig. 10.6 Instalaţia telegrafului electric naval
Schema de semnalizare este realizată cu relee montate în două cascade. Prima cascadă
este constituită din releele d1, d1, d3 conectate prin punţile redresoare n1, n2, n3 între
fazele corespunzătoare ale transmisiei sincrone diirecte şi inverse (de dare a ordinului şi de
confirmare).
Dacă poziţiile selsinelor transmiţătoare (m1 şi m3) coincid, atunci tensiunile
electromotoare induse în cele trei faze ale celor două transmisii vor fi aceleaşi şi diferenţa
dintre ele va fi nulă. Ca urmare curenţii prin releele d1, d2, d3 sunt nuli şi semnalizarea nu
funcţionează.
În situaţia în care poziţiile nu coincid, s-a transmis comanda dar nu s-a transmis
confirmarea, diferenţa dintre tensiunile electromotoare induse, în fazele transmisiilor
selsine, alimentează releele din prima cascadă şi prin închiderea contactelor acestora, se
alimentează releul d4 din a doua cascadă. Prin închiderea contactelor releului d4 se pune în
funcţiune semnalizarea.
Firma Siemens, pentru un telegraf de acest tip, a folosit în prima cascadă un singur releu
având trei înfăşurări conectate între fazele transmisiilor selsine.

Fig. 10.7. Schema electrică de principiu a telegrafului electric

10.3. Indicatoare de cârmă. Axiometre


Axiometrul este aparatul care indică unghiul de rotire a cârmei. Conform regulilor
registrului de clasificare pe toate navele se montează axiometre în punctele de comandă. La
nave cu pilot automat unghiul cârmei se urmăreşte pe scala pilotului automat, axiometrul
fiind menţinut ca aparat de rezervă.
În figura 10.8 se prezintă schema electrică de principiu a transmisiei selsine pentru
indicatoare de cârmă (axiometre).
Selsinul transmiţător, m1, este cuplat mecanic cu axul cârmei. Selsinele receptoare m2,
m3 sunt legate electric prin transmisia selsină cu selsinul transmiţător. Selsinele recaptoare
constituie aparatele indicatoare care arată în punctele de comandă, unghiul de rotire al
cârmei.
Mişcarea axului cârmei este urmărită pe indicatoare. Acul scalei selsinelor receptoare
indică unghiul de rotire al cârmei.
Cutia de conexiuni conţine şi relele termice ale protecţiei. În cazul deteriorării
circuitului rotorului sau întreruperii unei conexiuni, se deschid contactele normal închise ale
releelor termice şi se întrerupe circuitul rotoarelor. În acelaşi timp se închide contactul
normal deschis al releului termic şi se aplică tensiunea nominală la bornele releului de
semnalizare d. Releul îşi atrage armătura mobilă şi pe scala de lucru a aparatului indicator
apare steguleţul cu inscripţia „Nu lucrează”.
De la transformatorul m4 sunt alimentate lămpile pentru iluminarea scalelor aparatelor.
Fig. 10.8. Schema de principiu a indicatorului de cârmă (axiometru)

10.4. Tahometre pentru măsurarea turaţiei


10.4.1. Tahometrul de curent continuu
Se foloseşte cu rezultate foarte bune pentru controlul turaţiei motoarelor principale,
axelor port-elice şi în schemele de comandă automată a propulsiei.
Schema de principiu a tahometrului de curent continuu este prezentată în figura 10.9.
Traductorul de turaţie este un tahogenerator de curent continuu cu magneţi permanenţi,
TG. Tahogeneratorul este rotit direct sau printr-o transmisie de axul a cărui turaţie urmează
să se măsoare.
Magneţi permanenţi realizaţi din aliaje Ni-Al asigură fluxul constant şi stabil la variaţia
temperaturii mediului. Prin montarea unui şunt magnetic între poli, se permite reglarea
mărimii fluxului constant al generatorului şi obţinerea caracteristicii optime de ieşire U =
f(n). Reglarea este necesară în procesul exploatării pentru controlul lunar al tahometrului.
Fig. 10.9. Schema de principiu a tahometrului de curent continuu

Aparatul de măsură este de tipul voltmetru magnetoelectric. Scala aparatului este


uniformă şi extinsă până la 2700, ceeace permite o bună citire a turaţiei.
Tensiunea electromotoare a tahogeneratorului este proporţională cu turaţia în cazul în
care fluxul este constant.
  kn  k ' n
Tensiunea la bornele generatorului este:
U = E - raI
în care: I – curentul de sarcină
ra – rezistenţa circuitului rotorului tahogeneratorului
Curentul care trece prin aparatul indicator este:
U
I
Rt
În care Rt reprezintă rezistenţa totală a circuitului exterior de sarcină, formată din: rr –
rezistenţa internă a aparatului, re – rezistenţa liniei de legătură, rd – rezistenţa suplimentară
reglabilă, adică:
Rt = rr + re + rd
Prin reglarea rezistenţei rd se obţine aceeaşi valoare pentru Rt, indiferent de
lungimea liniilor de legătură, în acest fel toate aparatele indicatoare măsoară aceeaşi valoare
pentru o turaţie dată.
10.4.2. Tahometre inductive de curent alternativ
În figura 6.10 se prezintă principiul de funcţionare al tahometrelor inductive cu mufă
asincronă.

Fig10.10. Schema tahometrului inductiv cu mufă asincronă

Unghiul traductorului tahometric este dat de mufa asincronă MA şi resortul antagonist


4. Mufa asincronă se compune din magnetul permanent 2 şi paharul de cupru 3. Mişcarea
axului 1, a cărui turaţie se măsoară, învârte magnetul permanent 2. Prin inducţie, în paharul
de cupru apar curenţi a căror interacţiune cu câmpul magnetului permanent creează un cuplu
de rotaţie proporţional cu turaţia axului 1.
Ma = K1 n
Sub acţiunea cuplului, Ma, se roteşte axul 5 solidar cu paharul de cupru. Resortul 4
dezvoltă un cuplu antagonist, Mr, proporţional cu unghiul de rotire  şi caracteristica
resortuluiK 2.
Mr = K2 α 
La echilibru, Ma = Mr, se obţine:
K1
 n
K2
Traductorul tahometric de unghi de acest tip poate fi folosit pentru măsurarea turaţiei
arborelui port-elice. Deasemenea traductoarele inductive se folosesc cu rezultate bune la
măsurarea turaţiei motoarelor Diesel rapide.

Tahometrul inductiv cu generator sincron este prezentat în figura 10.11.


În acest caz, traductorul este un generator sincron cu magneţi permanenţi.
Aparatul indicator tahometric se compune din două motoare: un motor sincron şi un
motor asincron sub formă de mufă asincronă. Pe ecranul aparatului sunt două ace
indicatoare: unul grosier care citeşte mii de rotaţii şi al doilea, precis, care citeşte sute şi zeci
de rotaţii.
Fig. 10.11. Tahometrul inductiv cu generator sincron
a – schema electrică; b – construcţia
1 – magnet permanent; 2- înfăşurarea statorului generatorului sincron; 3- înfăşurarea motorului sincron; 4 –
rotorul în scurtcircuit al motorului; 5- înfăşurarea în scurtcircuit pentru pornirea în asincron; 6 – magneţi
permanenţi montaţi pe rotorul motorului sincron; 7 – magnet permanent; 8 – paharul de cupru al mufei
asincrone; 9 – resort; 10 – transmisia cu roţi dinţate; 11 – ac indicator pe scala grosieră; 12 – ac indicator pe
scala precisă; 13 – şunt termomagnetic; 14 – ecran.
Axul, a cărui turaţie se măsoară, antrenează rotorul cu magneţi permanenţi al
generatorului sincron. În înfăşurarea statorică a acestuia se induce un sistem de tensiuni
trifazate simetrice cu frecvenţa corespunzătoare turaţiei axului care antrenează generatorul.
De la generatorul sincron se alimentează, prin trei conductori, aparatul indicator. Tensiunea
trifazată alimentează înfăşurarea statorică a motorului sincron. Rotorul acestui motor are o
înfăşurare în scurtcircuit realizată din bare şi tot pe rotor se află un sistem de magneţi
permanenţi. Această construcţie a rotorului permite pornirea în asincron a motorului şi
intrarea în sincronism atunci când se ajunge la o viteză apropiată de viteza de sincronism.
Mişcarea motorului sincron antrenează cu viteza corespunzătoare magnetul permanent 7
aparţinând mufei asincrone. În continuare, funcţionarea mufei asincrone este cea prezentată
la începutul acestui paragraf.
Tahometrele de acest tip au masa mică, greutate redusă şi se utilizează pentru măsurarea
turaţiilor foarte mari.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Prin intermediul telegrafului se transmit:
a) semnalizări privind unghiul cârmei;
b) indicaţii privind turaţia axelor port-elice;
c) comenzi privind regimul de marş şi avertizează personalul din CM despre
darea unui ordin de pe puntea de comandă;
d) comenzi privind regimul de marş, semnalizează unghiul cârmei şi turaţia
axelor port-elice.
2. Tabloul de mai jos este tabloul:

a) de iluminat normal;
b) felinarelor de navigaţie;
c) tahometrelor;
d) axiometrelor.

LUCRARE DE VERIFICARE

Ce fel de tipuri de detectoare sunt utilizate în funcţionarea centralei automate de


avertizare de incendiu SESAM-N?

RĂSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE


1: c; 2: b.