Eseu:

Evocări din „prima fază“

Dumitru Popescu

România literară, nr. 26/ 2014.

Istoria ca pampfet

Începând evocările mele din „prima fază“ a regimului de aproape o jumătate de secol
mă întreb: ce şi-au dorit groparii acestuia când l-au împins în fosa funerară? Fireşte,
întrebarea nu vizează numai răsturnările din România. Unii români, cei ce susţin că au
avut un rol mare în „îngropăciune“, respectiv „revoluţionarii“, intelectualii „rezistenţi“,
victimele fazei de debut a comunismului şi, în fine, omul de pe stradă, dau drept
generator al răsturnării propriile mobiluri particulare. Primii, ura împotriva dictaturii şi
pasiunea arzătoare pentru libertate ca ideal suprem pe pământ, următorii, dezgustul faţă
de o societate egalitară ce le frâna zborul către înălţimi, ceilalţi răzbunarea de sânge şi
„restitutio in integrum“, iar ultimii, mulţimile, supărarea că iarna nu era destulă căldură
în calorifere şi că nu găseau suficientă carne în magazine. Ce au aspirat toţi aceştia să
aibă după închiderea mormântului? Libertate cât cuprinde, munţi de carne, căldură în
case iarna „să caşti din gură“, arte deasupra gustului muncitoresc precar, sângele celor
ce le luaseră averile, ca şi averile înseşi. Se mai spera şi într-o viaţă relaxată, fără atâta
disciplină şi muncă, fără programe, obiective, plus un portofel mai plin.
Cum s-au satisfăcut revendicările acestor categorii ştie toată lumea şi, în primul rând
aspiranţii respectivi. Ne rămâne să întrebăm cât de corecte au fost şi sunt
caracterizările făcute de „groparii“ regimului defunct. Există un document public de
rang prezidenţial, care şi-a asumat, chipurile, rolul de bilanţ al epocii, în spatele căruia
se aflau şi foşti propagandişti comunişti, deveniţi apologeţi ai capitalismului. Dar
documentul, ca şi o mulţime de contribuţii publicistice individuale, ce oferă românilor?
O imagine cât de cât veridică a aproape o jumătate de secol de experiment social,
practicat după model sovietic, întâi sub cizma dominatorului, apoi în opoziţie cu
acesta, dar sub ameninţarea sa neîncetată? Lasă aceste lucrări viitorimii portretul
adevărat al fragmentului de istorie naţională, o sinteză sociologică de minim realism, o
concluzie cât de cât obiectivă, demnă de crezare, din care urmaşii să poată reţine ceva
relevant pentru ziua de mâine?
În primul rând, să nu uităm, nu doar categoriile enumerate mai sus au fost autorii
vânzolelii în care s-a produs „îngropăciunea“, rolul decisiv în această afacere l-au avut
marile puteri – SUA şi ceilalţi occidentali, pe de o parte, care nu încetaseră o clipă „să
ţeasă la gherghef“, iar pe de alta, URSS însăşi, intrată pe neobservate în colaps
sistemic.
Cum au decurs lucrurile în realitate? Trebuie recunoscut, e fapt unic în istorie ca un
sistem, pentru pieirea căruia mulţi se rugau de şaptezeci şi ceva de ani, să devină
deodată ţinta atacului atât a rivalului de totdeauna, cât şi a protagonistului său en titre,
uniţi miraculos în aceeaşi pasiune demolatoare. Ce altă şansă ar mai fi avut cei ce
aşteptau „căderea“ grupului de ţări organizate într-un bloc militar, înarmate până în
dinţi şi supervigilente? Evenimentul a consternat atât de mult lumea, încât
contemporanii – şi prieteni şi duşmani – l-au asimilat (mai uşor sau mai greu) fără
măcar să şi-l explice. Când colosul statal ce gestiona acest conglomerat s-a trezit din
buimăceală – aceea ce făcuse să consimtă la cedarea propriului imperiu – a fost prea
târziu. S-a întâmplat ca şi când Marea Britanie, de pildă, ar fi decis într-o zi să predea
vastul său imperiu colonial vechii rivale, Franţa republicană, ea retrăgându-se apatică,
chiar modestă cum nu mai fusese, pe insula strămoşească învăluită în ceţuri.
Paradoxurile istoriei!
Fireşte, cu noi, românii, în principal cu răzvrătitul şi ereticul Nicolae Ceauşescu, URSS
avea o răfuială veche de două decenii şi jumătate. Dar numai pe noi ne-a dat „pe tavă“
foştilor inamici? A dat tot lagărul comunist european, iar până la urmă, destul de
repede de altfel, şi pe sine însăşi, propriul imperiu gigant împreună cu doctrina lui
sacră. Şi celelalte ţări est-europene, cu care URSS nu avea nimic de împărţit (ba, „la
din contra“, am spune), şi care nu plătiseră o datorie valutară externă pentru a fi
nevoite să strângă cureaua, au împărtăşit soarta noastră. Prăbuşirea comunismului nu a
fost determinată până la urmă de vreun specific naţional, de vreun coeficient special de
erori, de imaginea mai carismatică sau antipatică a liderilor, ci efectiv de contradicţia
antagonică fundamentală dintre cele două sisteme aflate în concurenţă, de dezechilibrul
ivit la un moment dat în înfruntarea (pe viaţă şi pe moarte) dintre capitalism şi
socialism, în favoarea primului.
Cine face bilanţul unui sistem spulberat după un lung „război rece“, la capătul
unui duel propagandistic atât de încordat, se cuvine să aibă luciditatea şi onestitatea de
a releva nu numai viciile învinşilor, ci şi calităţile lor, cele ce au făcut ca acesta să
subziste timp destul de îndelungat şi să satisfacă nevoile unor largi pături sociale. În
această ordine de idei se cere luat în considerare şi alt argument: cineva poate fi aşa de
naiv să creadă că înverşunarea capitalismului împotriva sistemului defunct era
provocată integral de neputinţa rivalului de a împlini aspiraţiile mulţimilor sărace, abia
scoase dintr-o condiţie semifeudală? Stă în picioare presupunerea că occidentalii s-au
angajat în lungul şi costisitorul război politico-ideologic (ba şi economic şi militar) cu
ţările socialiste, dintr-o exclusivă şi irepresibilă filantropie, pentru o viaţă mai
îmbelşugată şi mai tihnită a popoarelor din aceste ţări? Dacă ar fi fost aşa, nu am fi
văzut imediat rezultatele? Am mai fi trăit tragedia sărăcirii, dezindustrializării,
exodului populaţiei active, depopulării şi prăbuşirii satelor? Mobilul luptei politice
duse de sistemul vechi împotriva celui nou nu a fost mai degrabă apărarea bogăţiei
acumulate la un pol al lumii de anumite ţări şi pături avantajate, excluderea în viitor a
oricăror alte exproprieri şi deposedări de putere economică şi financiară? Să fi fost de o
sută de ori mai capabil comunismul să satisfacă cerinţele de viaţă ale populaţiei din
ţările respective, şi braţul de fier al marelui rival, rămas puternic, ar fi sfârşit tot prin a-
l sugruma neîndurător.
Nu este greu de observat că, în general, obiectivitatea nu face casă bună cu politica –
atât în ce priveşte calificarea propriilor plusuri şi minusuri înprestaţia partidelor aflate
la putere sau în opoziţie, cât şi, mai ales, în aprecierea meritelor şi defectelor partidelor
rivale. Or, compoziţia calitativă a ansamblului comportării unui partid politic în lupta
pentru putere sau în exerciţiul puterii este foarte complexă, conţinând succese, dar şi
eşecuri, orientări inspirate ca şi gafe tactice, împlinirea unor importante cerinţe sociale,
precum şi cauzarea unor daune pentru colectivitate. Nu există nici formaţiuni politice
sau guvernări desăvârşite, după cum nu sunt nici activităţi guvernamentale eminamente
dezastruoase (în special în cazul celor de lungă durată, compuse din mai multe etape).
Marile filosofii ne conving de faptul că binele şi răul nu funcţionează separate etanş, în
stare pură, în viaţa colectivităţilor umane, în epocile istorice, în sistemele sociale, ca şi
în existenţa indivizilor. Pozitivul şi negativul, favorabilul şi contrariul acestuia, norocul
şi ghinionul se succed sau coexistă, într-o înlănţuire greu, dacă nu imposibil de evitat,
în întreaga structură a societăţii, în curgerea generaţiilor, în rostogolirea veacurilor,
după cum şi în însăşi ciclicitatea naturii.
Privind lucrurile în această lumină, stilul pamfletar-trivial în care este creionat în
continuare portretul fostului regim comunist, îngropat în ţările est-europene, se
dovedeşte nu numai caduc, ci lipsit de valoare istorică. Nu caricatura e necesară, ci
obiectivitatea sociologică, imparţialitatea de manual – cu atât mai mult cu cât o bună
parte a populaţiei a trăit epoca şi are propria reprezentare, falsul propagandistic
nefăcând decât să o deprime.
Asupra anilor trăiţi în comunism se aruncă un blam general, susţinut de două acuze
fundamentale: că întemniţa şi decima elita politică şi intelectuală, şi că ţinea poporul în
frig, în întuneric şi foamete. Nu se mai face nici o periodizare istorică, rezultând că
acestea două au fost trăsăturile perene ale regimului, într-un curs întrerupt, poate, doar
de câţiva ani cu slabe scintilaţii, însăşi marea politică de demnitate, independenţă şi
afirmare internaţională fiind considerată nimic altceva decât prefăcătorie (de conivenţă
cu sovieticii). Nici măcar să releve cu obiectivitate ce a fost cu adevărat rău nu prea
ştiu propagandiştii, cât a durat acesta, cine a fost vinovat de comiterea lui, cum a
evoluat sau a involuat el.
Adevărat, paralel cu unele reforme populare, în ţară s-au instalat din primii ani şi
anumite maniere politice şi mentalităţi sociale de natură să genereze cunoscuta
atmosferă ternă, cenuşie, lipsită de sinceritate şi bucurie omenească naturală. Imediat
după război, gauleiterii sovietici, sprijiniţi de armata de ocupaţie, au fost însărcinaţi să
modeleze aici un popor după calapod stalinist. Ţelul procesului educaţional promovat
în colectivele de muncă, în organizaţiile politice şi de masă – proces conceput în
laboratoarele pedagogice bolşevice de după revoluţia din 1917 – era artizanarea tipului
uman dedicat credinţei fanatice în comunism, şi muncii, intransigent cu sine şi mai ales
cu semenii, subordonat total comandamentelor comunitare oricât de arbitrare.
Exigenţele se justificau public prin imperativul mobilizării resurselor pentru
reconstrucţia ţării. Educaţia se combina cu restricţii materiale provenite din
insuficienţa fondurilor de consum, ca şi cu rigiditatea decalogului ideologic pus în
funcţiune. Modul de existenţă public, în care colectivul juca rolul major, inclusiv
pentru spălarea „rufelor murdare“, răfuirea cu cei ce „nu ţineau pasul“ şi mai ales cu
reziduurile „vechiului“, a dominat 12-13 ani după ocupaţia rusească. La umbra
Armatei Roşii acţiona un puternic mecanism compus ad-hoc din reţeaua consilierilor
sovietici, tipăriturile venite de la Moscova (presă, broşuri, literatură etc.), antifasciştii
şi comuniştii ilegalişti (cu simpatizanţii respectivi, deodată foarte numeroşi), şi neofiţii,
ca de regulă extrem de zeloşi, integraţi rapid în iureşul educaţional „revoluţionar“. Acel
curs dirijat de la Moscova se producea în climatul postbelic al revanşei URSS, cel
puţin faţă de ţările coaliţiei fasciste din care făcusem parte. Se mai adăuga nevroza
„războiului rece“, o noutate ce aducea alţi nori pe cerul planetei, iscând altă
neîncredere, altă spaimă şi altă încrâncenare.

Un „amănunt“ uitat: ocupaţia sovietică

De această stare tensionată, amintită în eseul anterior Istoria ca pamflet, erau încărcate,
prin urmare, Ordinele de zi transmise de URSS ţărilor satelit, constrânse să respire în
ritmul baghetei învingătorului suspicios, intolerant, decis să-şi aplice şi în ţările învinse
ingineria pretins antropocentrică până la capăt. Infuzia de psihologie întunecată se
adăuga propriei angoase sociale a acestor ţări, generată de loviturile date sistemului
preexistent. Practica stalinistă, cu marea ei reţea de nuclee publice, în care se
experimenta această psihoterapie socială, risca să devină o catastrofă a conştiinţelor,
dacă nu ar fi fost stopată la începutul anilor ’60. În următoarele două decenii a avut loc
refluxul ferm al orientării educaţionale, revenindu-se în bună parte la normalitatea unui
civism clasic. În decursul ultimului deceniu de existenţă a regimului au mai fost
încercări de resuscitare a liniei „muncitoreşti“, promovate de elemente proletare
readuse în poziţii active de Elena Ceauşescu şi grupul ei de influenţă, ba chiar şi de
fostul promotor al spiritului înnoitor din anii 1965-1975, N.C., căzut în abulie politică,
dar ele n-au mai găsit teren propice, fiind repudiate de societate. Prăbuşirea sistemului
comunist n-a mai surprins la noi improvizaţiile staliniste ale raporturilor societate –
om, colectivitate – individ. Acele experimente nu mai existau decât în amintirea
vârstnicilor, a celor ce şi-au trăit tinereţea sub semnul „roboţilor de fier“. În memoria
tuturor dăinuie acum imaginea unei şcoli româneşti temeinice, avansate, de înaltă
ţinută pedagogică şi ştiinţifică.
Un dezagreabil defect al regimului instaurat în România după război de URSS a fost
infatuarea apologetică, pretenţia de a fi apreciat nu numai pentru lucruri bune, ci şi
pentru orice treabă minoră, ba şi pentru ceea ce evidenţa contrazicea flagrant. Iniţial a
fost o datorie de plătit eliberatorului care uitase să- şi mai ia trupele de pe teritoriul
nostru. Obligaţia revenea autorităţilor, presei, propagandei, dar şi maselor populare, în
cadrul manifestărilor publice dirijate, tot mai frecvente. Limbajul, multiplicat pe afişe
şi pancarte, pe manşetele ziarelor, se rostea cu o emfază stridentă (având parcă scopul
de a speria, nu de a convinge), voind să sugereze entuziasmul sentenţios. Adjectivele
rezervate URSS şi Armatei Roşii erau numai cele de invincibil, eroic, măreţ, generos,
iar sentimentele declamate de vorbitori, de recunoştinţă, admiraţie, devotament
nemărginit. Supergrandioasele epitete erau rezervate desigur generalisimului Stalin,
calificat drept geniu al omenirii muncitoare, corifeu al ştiinţelor, părinte al popoarelor,
stegar mondial al păcii, scut al progresului şi civilizaţiei, veghetor al fericirii fiecărui
muncitor. Poporul rus apărea ca frate protector al nostru de totdeauna, apărătorul
nedezminţit al românilor în vremurile de restrişte. Apologia îngloba atât istoria marelui
imperiu slav, mult trâmbiţata sa contribuţie la civilizaţia modernă (în calitate de autor
al majorităţii descoperirilor şi invenţiilor ştiinţifice), cât şi prezentul, cu triumfurile lui
epocale (de război, dar şi de pace).
Necesitatea apologiei derivă, cum se ştie, din competiţie, când ceva sau cineva trebuie
acreditat ca superior pentru a i se decerna „trofeul“. Un sprinter fugind de unul singur
pe o pistă, fără spectatori, un şalanger luptând într-o sală goală nu au nevoie de
reclamă. URSS, şi apoi comunismul în ansamblu, erau challangeri pentru titlul de cel
mai bun sistem socialeconomic. Capitalismul, adversarul, avea un palmares bogat, el
trebuia surclasat dacă nu prin fapte, atunci prin vorbe, promisiuni, proiecte, prin
fascinaţia altei scheme arhitecturale. În primii ani, „Cetatea soarelui“ făcea concurenţă
bătrânei şi bogatei, egoistei şi crudei lumi a burgheziei, mai ales pe planul
suprarealităţii. Dar ea mai trebuia să aducă şi dovezi în sprijinul utopiei, de aceea s-a
apucat serios de treabă. A început edificarea şi, implicit, marea apologie a edificării.
Orice pod sau viaduct, în prima fază, tronson de cale ferată sau baraj de acumulare
apoi, fiecare siluetă de stabiliment industrial ori cartier nou deveneau poeme patetice
ale creaţiei şi eroismului, strigăte de victorie anunţând încă o lovitură nimicitoare dată
inamicului şi cucerirea de noi medalii pe panoplia gloriei. Desigur, toate mai marile
sau mai micile fapte de muncă erau acumulări necesare, umpleri ale golurilor reale.
Stridenţa reclamei le cufunda însă adesea în trivial, transforma o bună treabă
gospodărească în ceva frivol. Ctitorii nu aveau sobrietatea managerului de cursă lungă,
pus pe făcut avere, gravitatea constructorului ce ştie să-şi înăbuşe măruntele exultări
pentru conservarea stării de voinţă, echilibru şi stăpânire a ansamblului. Edificarea, ca
efort meritoriu, ca emancipare economică a ţării se transforma din când în când, printr-
o apologie deşănţată, într-un marş de fanfară comunală, asurzind cu sonorităţi
dezacordate, aruncând fapte absolut onorabile în derizoriu. De-a lungul deceniilor, ţara
a fost temeinic dotată: falangele industriale dădeau oricărui român un legitim sentiment
de satisfacţie. De asemenea, lăcaşele social-culturale, ca şi generaţiile absorbite de
noile licee şi facultăţi de bună calificare, ca şi mulţimile rostuite, cu mijloace de
existenţă asigurate, muncind şi trăind în ţara lor, asigurau României o ţinută de
civilizaţie în incontestabilă ascensiune. Toate aveau frumuseţea lor intrinsecă, în stare
să le susţină chiar în competiţii. Ambalajul de staniol, cu sclipiri artificiale, le scădea
însă în imagine. Şi dacă acumulările materiale îşi puteau etala singure valoarea,
anumite valenţe sociale ţinând de statistică – standardele de viaţă, nivelul de cultură,
factura morală ş.a.m.d. – suportau greu reclama bombastică.
Apologia unei cauze, unui sistem, unei formaţiuni sociale aflate în dispută şi
concurenţă cu altele, necesită şi creionarea unor adversari la polul calitativ opus.
Respectiv, plini de bube, adevăraţi leproşi. Prin urmare, crearea unei megaimagini
negative, îngrămădirea asupra adversarilor a tuturor relelor, ba şi înscenarea unor
rechizitorii pe baza cărora opinia publică să se dezică dezgustată şi revoltată de
„acuzaţi“. Pentru a ne convinge de toate acestea nu e nevoie să ne ducem cu gândul
prea mult înapoi, panorama sistemului multipartidic de azi, a luptei formaţiunilor
pentru accederea la putere cuprinde toate elementele enunţate mai sus, demonstrează şi
până la ce grad de abjecţie se poate ajunge în acest domeniu.
În regimul trecut apologia socială, propaganda politică nu puteau fi nici măcar
contrazise, ceea ce astăzi se face cu prisosinţă în cadrul libertăţii de expresie care,
alături de iniţiativa privată, reprezintă marele şi realul câştig al românilor după 1989.
Numai că, în mod paradoxal, şi aceasta se constituie într-o sursă de sufocare a
societăţii cu dejecţii morale. Aici apărea, prin urmare, consecinţa coercitivă a laudei de
sine. Respingerea publică a diapazonului înalt al autoelogiului, ca şi a exagerării critice
neverosimile la adresa adversarilor, se taxa drept atac al orânduirii sociale. Bineînţeles,
aceasta agrava repulsia stârnită deja de apologie, transformând totul în ceva greu de
respirat.
Apologetica este intrinsecă politicii în general, exprimă partizanatul excesiv, avocatura
electorală. În focul luptei, ea se desprinde atât de mult de realitate, se malformează atât
de hidos, încât se metamorfozează în opusul ei, ducând la autodescalificare. Auditoriul
îi întoarce spatele, sau o tolerează doar dacă e recompensat. În politologia modernă
practica poartă numele de manipulare şi e în plină perfecţionare pretutindeni,
„progresul“ constând în rafinarea mijloacelor, ascunderea ţelurilor sub masca firescului
informaţional, a subtilităţii pretinsei comunicări dezinteresate. Hipertrofiile devin
maligne; în regimul trecut am trăit această malignitate sub forma unui obroc spiritual, a
îngrădirii exprimării gândirii. Astăzi, dreptul la opinie duce la o luptă feroce, astfel
încât în focul denigrării reciproce descalificante, partidele îşi contestă reciproc, de
plano şi în mod absolut, orice valoare socială, orice capacitate de a guverna, orice drept
de a primi investitura corpului electoral. Prin aceasta, clasa politică se autodesfiinţează
în ansamblu, nemailăsând şanse electoratului de a alege. Analiştii noştri deplâng
marasmul corpului electoral pus în situaţia de a nu-şi mai exercita atributele legale. Se
cere altă clasă politică (de unde?), din care, de bine de rău, cetăţenii să-şi poată încropi
forurile legale ale puterii, alcătuite din indivizi cu o minimă propozabilitate.
Odată ce, în 1944, furgoanele infanteriei terminaseră să se scurgă în sudul ţării, spre
Balcani, şi Armata Roşie ocupa aici poziţiile de autoritate staţionară, cu lungă
perspectivă, România a fost cotropită, ca de o viitură tulbure, furioasă şi nesfârşită, de
politică. Străzile, pieţele au început să răsune de sloganuri revendicative radicale, pe
frontispiciul instituţiilor sau aşezat benzi incendiare, mii de oameni se întruneau în
mitinguri, deasupra cărora bubuia sonorul răguşit al megafoanelor iritate, în hale
industriale, în sălile instituţiilor, salariaţii adunaţi în şedinţe fulger, sentenţioase,
susţineau lozinca zilei, acuzau, condamnau şi se înscriau în nimicitorul tsunami politic.
În prima etapă, politica a fost o voce casandriană, o poruncă de proroc, o sentinţă de
tribunal militar expeditiv şi definitiv, sub auspiciile cărora s-au săvârşit cruntele
operaţiuni dictate de Moscova: devalizarea claselor posesoare, întemniţarea oamenilor
politici din suprastructura regimului Antonescu, pedepsirea a tot ce se presupunea, în
raţionamentul marii puteri învingătoare, că a fost aliat fascismului şi continuă să fie
adversar al URSS.
Tsunami-ul politicii de la Est

În acel deceniu „obsedant“ creionat în Un „amănunt” uitat: Ocupaţia sovietică, un

vultur răpitor lacom, un Argus nemilos planau, veghind peste ţară, pentru a o curăţa,
chipurile, de duşmanii din interior. Precipitat, politica a devenit substanţa corozivă
inoculată în toate celulele societăţii, atât pentru a defini, ca o hârtie de turnesol,
compoziţia acelor celule, cât şi pentru a dizolva, descompune şi elimina aşa-numitele
corpuri străine, a purifica şi colora într-o singură nuanţă conţinutul vital al societăţii.
Politica a devenit, fundamental şi exclusiv, valoarea maximă, în raport de care se
decidea plusul, minusul sau lipsa de semn (considerată şi ea minus), se putea discerne
binele de rău, se formula judecata definitivă asupra calităţii, utilităţii şi viitorului
oamenilor. În acea amarnică etapă stalinistă de aproape un deceniu şi jumătate, în care
URSS îşi propusese să sovietizeze România accelerat şi brutal (ca şi pe celelalte ţări
satelit din Răsăritul Europei), politica a fost noua Inchiziţie. Cetăţenii – în special
tinerii şi adulţii, dar, s-a văzut, şi bătrânii cu un trecut cât de cât semnificativ – căpătau
un ecuson invizibil de clasificare politică, în baza căruia drepturile lor în cetate se
diferenţiau net. La admiterea în şcolile superioare, la angajarea în muncă, la
promovarea profesională, în ierarhia publică, la circulaţia externă ş.a.m.d. Puteai să fi
supradotat şi tobă de carte, să promiţi totul în branşa ta, chiar să fi dovedit o certă
valoare, dacă invizibilul ecuson nu te recomanda demn de încrederea politică a
regimului (a patronului său), nu aveai şanse. Chit că respectiva „calificare“ nu folosea
şi nu avea să folosească nimănui. Ea trebuia să garanteze că nu eşti sau nu vei deveni
impediment în demersurile dictate de Moscova, şi că la nevoie te vei înhăma, în
enorma masă gregară de tracţiune, la carul istoric ce traversa ţara. Politica stăpânea
lumea noastră, o împărţea ireversibil în prieteni şi duşmani, stigmatizând destinul
oamenilor.
Importanţa politicii rezulta şi din presupusul rol de dinam atribuit ei în propulsarea
globală a colectivităţii naţionale. Era definită ca locomotivă a progresului, iar
împărtăşirea de la „catehism“ drept garanţie a succesului în orice acţiune. Omul
neînarmat cu această busolă orientativă se considera neputincios, abia putându-şi
îndeplini minimele îndatoriri de serviciu. Cel mai departe au ajuns, se pare, în
fetişizarea politicului ca panaceu, chinezii, în timpul faimoasei revoluţii culturale, când
acest instrument magic se materializase, concis şi salutar, în cărticica roşie a lui Mao.
O delegaţie română de ziarişti, aflând de medicul ce pusese la loc mâna retezată a unui
muncitor, redându-i proprietăţile iniţiale, a rugat să-l întâlnească. Întrebat cărei
împrejurări i se datora uluitoarea sa îndemânare, acela a raportat că, pur şi simplu, şi-a
luminat mintea citind cărticica lui Mao. Sintetizând concepţia omnipotenţei politicii,
poeţii militanţi ai epocii repetau în diferite variante versul revelator, potrivit căruia
„politica e în toate“ (şi mai plastic, puneau partidul în această ipostază). Unii analişti o
găseau ca ultimă consecinţă a lucrurilor, ca sens final al gândirii şi acţiunii oamenilor.
La un moment dat, un banal furt din avutul obştesc (sustragerea unui coş de ştiuleţi din
CAP) era taxat ca act contrarevoluţionar. Din atare interpretare nu decurgeau fatale
consecinţe punitive doar fiindcă infracţiunea fusese altfel reglementată în legea penală.
Dacă stalinismul nu ar fi fost curmat, „aprofundarea“ semnificaţiilor s-ar fi putut
extinde, poate, şi asupra legii respective.
Apoi a venit transformarea politicii oficiale în politica întregului popor. Nu doar
declarativ, ci prin acte – desprinse desigur din trunchiul central al programului
partidului, printre altele sub forma hotărârilor unor foruri ad-hoc. Pe această bază s-a
generalizat însuşirea, cel puţin ipotetică, atât a argumentelor politice de principiu, a
liniilor directoare pentru societate, cât şi a exigenţelor de comportament social,
valabile la început pentru nucleul revoluţionar. Alături de lichidarea pluripartidismului,
de proliferarea autorităţii statale asupra tuturor celulelor sociale, inclusiv asupra
individului, deplasarea decalogului politic de la partid la popor a fost o cale de
instalare a totalitarismului.
După ’89, în vidul creat prin implozia PCR, societatea s-a umplut de aşazise programe
politice, încropite în fugă în zecile de formaţiuni fantomatice intrate în competiţie
pentru putere. Dincolo de faptul că documentele respective, unele nici măcar intitulate
ca atare, erau ciorne improvizate la colţul mesei, pe care autorii n-au avut puterea să le
ducă la capăt, ele nu cuprindeau un minim de obiective politice de natură să se
constituie în ţeluri naţionale, să unifice voinţa şi energia poporului. Ţara era plină de
politici minore, unilaterale, abia diferenţiate între ele, partidele identificându-se cât de
cât doar prin embleme şi prin lideri de carton, clonaţi după prototipul nou al
politicianului: şters, incult, cu o retorică goală şi incontinentă, demagog, lipsit de
scrupule şi mahalagiu, în elementul lui doar în miezul scandalurilor triviale. Politica s-
a deplasat într-o singură direcţie: câştigarea de alegători, îngroşarea rândurilor
clientelei de partid atrasă de avantaje, mituirea alegătorilor. Neam îmbogăţit cu partide
şi politici, dar nu mai avem nici o politică, dispunem de libertatea alegerii între
perspective, soluţii, variante, dar acestea lipsesc, trebuind să ne mulţumim cu acel curs
numit „la voia întâmplării“. Suntem un popor liber, dar în totală derivă. În scaunele
confortabile din forurile puterii s-au instalat afacerişti crapuloşi, care după ce au supt
economia de stat, continuă să stoarcă bugetul statului, adunând averi colosale.
Un viciu dezagreabil al comunismului (pe toate meridianele) a fost şi refuzul de a-şi
recunoaşte erorile. Ideologia nu pornise aşa din start, fondatorii nu au avut absurda
vanitate de a pretinde că nu pot greşi, îşi corectau judecăţile, ca toţi oamenii de ştiinţă
adevăraţi. Probabil că această idiosincrasie a inaugurat-o cu adevărat Stalin, un diletant
megaorgolios, în carnea căruia de timpuriu a crescut bronzul statuii. Înscris în piatră cu
degetul lui de fier, orice adevăr trebuia să aibă duritatea şi rezistenţa eternităţii,
devenind imuabil ca Decalogul. După dispariţia lui, s-a înfiripat un curent de
contestare a dogmei, oprit însă în stadiul declarativ. Domina teama că dacă se mişcă o
cărămidă din turla ideatică, se prăbuşeşte tot templul. Doar Hruşciov, cu spontaneitatea
lui ţărănească, greu de controlat, a pus întrebarea: „Dar partidul poate fi mai breaz
decât oamenii care îl compun?“ Ideea eclatantă ascunsă în dosul acestei „nedumeriri“ a
fost preluată, la un moment dat, şi de N. Ceauşescu, dar paznicii dogmei de la Kremlin
au înăbuşit-o, şi a fost dată uitării. E vorba de infailibilitate. O gogoriţă, ce avea să
condamne la pieire însăşi mişcarea. În virtutea acelei teze demiurgice, din lumea zeilor,
tot ce se stabilise odată era de neclintit, sustras judecăţii critice prin voinţă divină.
Istoria comunismului este marcată de anatemizarea celor ce au încercat să scoată ideile
din imobilism, sfârşind ca eretici, trădători, contrarevoluţ ionari. „Stânca tunată“ de
care se izbea orice minte vie depăşind inhibiţia ecleziastă, orice tentativă de adaptare a
gândirii la real, a adus un rău enorm teoriei marxiste, provocând repulsie. A fost
statuată platitudinea ca mulaj al personalităţii militante, s-a oprit confruntarea deschisă
a opiniilor, examinarea la rece a imperativelor vieţii. Chiar multe neajunsuri
remediabile nu erau recunoscute şi de aceea nu se remediau, persistând ideea că
recunoaşterea ar fi sinonimă cu slăbiciunea şi cu înfrângerea. Domnea teama că o
eroare explicabilă şi uşor de depăşit, asumată ca atare, ar fi interpretată ca defect
organic al sistemului.
Atâta pondere negativă dădea Moscova criticii în regimul instaurat la Bucureşti, încât
din prima clipă a catalogat-o atac la securitatea statului, subminare a noii orânduiri,
vârând-o sub incidenţa celor mai grave sancţiuni penale. La acest gen de „apărare“ de
opinia populaţiei s-a renunţat în anii 1965-1975 – cel mai fast deceniu al puterii
proletare româneşti – când partidul şi guvernul se deciseseră să iasă total din
subordonarea URSS, să construiască nu o societate a dogmelor străine, impuse cu
forţa, ci lumea unei modeste democraţii de factură populară. Cei zece ani au putut
confirma în parte că exprimarea judecăţilor despre regim nu-i afecta acestuia
securitatea, îi aducea numai beneficii.

Scurt interludiu sub tensiune

În ordinea de idei din Tsunami-ul politicii de la Est, momentul istoric interpus brutal în
reforma sistemului a fost anul 1968, când URSS a oprit cu tancurile desprimăvărarea
cehoslovacă şi implicit pe a noastră, ca şi influenţa eurocomunismului asupra
socialismului real. URSS a mazilit atunci toţi liderii comunişti cehoslovaci, dar şi mai
mult şi-ar fi dorit să-i strivească pe ai noştri, primul urmând a fi, bineînţeles, Nicolae
Ceauşescu, pentru vituperarea fără egal a marelui stat, ca bastion reacţionar al mişcării.
Pare straniu cum unii nu înţeleg (sau doar se prefac) nevoia de a-l apăra atunci pe N.C.
de o primejdie letală, făcând zid în jurul lui, omagiindul pentru felul cum se dedica
ţării pe urmele unor mari înaintaşi. Congresul al X-lea, când s-au pronunţat aceste
pledoarii, avea loc la numai un an de la teribila confruntare şi ţara, PCR, Ceauşescu se
găseau sub cea mai dură presiune (ideologică, politică, economică şi militară) şi
ameninţare sovietică. (Documentele care atestă această stare de lucruri se află la
dispoziţia oricui, în volumele aflate încă în librării, ale istoricului american Larry L.
Watts.) Tactica respectivă a folosit temporar, prelungindu-i lui Nicolae Ceauşescu viaţa
cu 20 de ani, dar deznodământul a fost tot cel de care ne temusem atunci (atât pentru
el, cât şi pentru ceilalţi).
A produs o inhibiţie stresantă din capul locului mania demonizării greşelii. Resturi ale
acestei psihoze au dăinuit în toţi anii zbuciumatei campanii de construcţie economică.
Nu viza atât greşelile comise sub blindajul aprobărilor, în baza consultării cu
superiorii. Repercusiunile – indignarea, minuţia anchetatoare, pedeapsa – se revărsau
în special asupra celor ce greşeau fără aviz, fără consultare şi aprobare. Victimă cădeau
în special persoanele voluntare, împătimiţii iniţiativei, temerarii dispuşi să-şi asume
răspunderea pentru ce întreprindeau, prin urmare oamenii gândirii cu capul propriu,
exploratorii căilor nebătătorite, implicaţi în muncă, absorbiţi de necunoscutul ce li se
revela într-atât încât nu mai aveau mintea la şefi, la orgoliul acelora de a spune ultimul
cuvânt. Ei decideau pe loc ce e de făcut, ieşind din rutină, încălcând norme şi
reglementări în vigoare. Ce blamau şi sancţionau adunările generale, şedinţele de
analiză? Greşeala în sine, care până la urmă se putea dovedi din anumite puncte de
vedere profitabilă? Sau ieşirea din rânduri, cutezanţa înfruntării cutumei, impertinenţa
de a acţiona de unul singur, contrar legii de fier a ierarhiei? Trufia de a risca, de a nu te
feri de răspundere, de a transforma munca într-o relaţie intimă cu îndatorirea pentru
care eşti plătit?
Cel mai stresant pentru conştiinţa oamenilor era modul în care se examina şi se
admonesta greşeala, ca şi conţinutul politic al sentinţei. De când lumea, abordarea
greşelii avusese un caracter mai mult tehnic (exceptând Inchiziţia, desigur), fiind
orientată spre depăşirea operativă a deranjamentului provocat şi recuperarea daunelor.
Acum se punea accentul pe negativizarea greşelii ca fenomen uman, hipertrofiindu-se
semnificaţiile ei social-politice. În întunecatul deceniu şi jumătate de care vorbim,
procesul avea caracter de clasă, făcând din culpa în sine crimă, iar din făptuitor ipotetic
duşman, şi până la urmă, chiar dacă provizoriu, un paria. Nu tehnica intrinsecă
interesa, nici modul de a ieşi din greşeală fără pagube semnificative, cu atât mai puţin
câştigul rezultat din experienţa eşecului (dacă exista vreunul), ci cauzele, rădăcinile
social-politice ale greşelii, psihologia presupus deviată a făptuitorului, morala,
conotaţiile biografice. Punerea pe tapet a acestui complex de factori făcea din adunarea
chemată să incrimineze greşeala o tipică şedinţă de psihoterapie colectivă. Dar se uza
şi de instrumentele tratamentului invaziv în vederea unei presupuse vindecări rapide,
radicale şi definitive a „bolii“, oricât de chinuitor şi traumatizant. Prin exorcismul
anchetei şi mai ales al recunoaşterii, mărturisirii, spovedaniei exhaustive, se urmărea
exterminarea factorilor străini dogmei, cei ce puteau genera şi alte abateri de la
schemele consacrate. Mai trăiesc puţini din cei ce au cunoscut (uneori pe pielea lor sau
invers, în calitate de complici ori instrumente involuntare ale presiunii) aceste
adevărate întruniri de magie neagră, aparţinând parcă unui Ordin secret, din cei ce au
văzut şi au auzit ritualul de unde nu numai victimele, ci şi acuzatorii improvizaţi ieşeau
năclăiţi în sudoarea propriului spirit. De aici, spaima de greşală, groaza de a fi chemat
în faţa tribunalului alcătuit din propriii colegi şi tovarăşi, ce anatemizau cu inima cât
puricele, la gândul că pot ocupa oricând scaunul vinovăţiei. Efectul? Supunerea
necondiţionată la rutină, înăbuşirea curajului creator ca îndemn la păcat, asceza
inventivităţii şi iniţiativei.
Erau şi şedinţe prelungite până dincolo de miezul nopţii, când oraşul cufundat în somn
îşi făcea auzită prin fereastra deschisă respiraţia grea, ca o mare în hulă, şi în care se
descâlceau iţele unor „nesincerităţi“. Un coleg, altfel deschis şi harnic, omisese să
spună că unchiul său era închis pentru motive politice, o fată demnă de toată stima se
descoperise că purta corespondenţă cu o transfugă, secretarul organizaţiei de bază
însuşi ascunsese că tatăl său, fost plutonier major, aparţinuse în realitate nu de MFA, ci
fusese şef de post la jandarmi. După citirea referatelor şi primele, cele mai vehemente
luări de cuvânt, vinovaţii începeau să nu mai semene cu oamenii care fuseseră până
atunci, intrând pe neobservate în pielea însinguratului fără identitate, extras din mediul
său şi pus pe o lamă, ca un gândac, unde ochii observatorilor îl cercetau drept creatură
necunoscută, de neînţeles. Dintr-o astfel de noapte rămâneau toţi în urechi cu noţiuni
de o masivitate apăsătoare, de metal greu, ce începeau să ocupe în conştiinţe locul unor
piloni. Lozinci bombastice, sforăitoare, părţi împietrite ale unei scheme de valori
strivitoare.
Însăşi scara valorilor era o schemă. Societatea – în mare şi în mic –, aşişderea omul,
gândirea, vorbirea, toate erau schemă. Schematizarea trebuia să evite ieşirea din canon,
imprevizibilitatea, surpriza cu conţinutul ei incomod, uneori riscant, spontaneitatea –
expresie a pulsaţiei autonome a minţii, inimii, nervilor. Siguranţa ordonării vieţii
sociale „după plan“ nu lăsa nimic esenţial la latitudinea fiecăruia, la discreţia
diversităţii temperamentale, preferenţiale, a naturii indecise, capricioase a omului.
Chiar vorbirea, cum spuneam, fireşte cea de for public (dar se molipsea şi comunicarea
privată), se schematiza tocmai pentru a zădărnici ambiguitatea, echivocul, pentru a nu
permite dizolvarea univocului în perifraze, în jocuri lingvistice arbitrare. Se tindea
parcă, pe atunci, spre un esperanto, în care, pe căi artificiale, toate ideile să devină
suprainteligibile, dacă se poate spune aşa, dar mutilate, reduse la elementar.
Schematismul în funcţionarea societăţii, dar şi în comunicarea civică, simplifica
relaţiile, dar le sărăcea disperant, răcindu-le totodată până la îngheţ. Se intronase
clişeul, stereotipia, viaţa se storcea de suculenţă, culoare, savori. Imobilismul paraliza
energia socială, forţa creatoare, şi anula splendoarea misterioasă a omului.
Toate aceste măsuri de „precauţie“ ni le-a transmis mentorul sovietic din prima clipă.
Unii încercau să-şi explice uscata, astringenta mentalitate monahală prin faptul că acel
regim trecuse printrun sângeros război civil, prin câteva decenii de austeritate
mortificantă, apoi prin apocalipsa agresiunii hitleriste. Alţii vedeau programul acesta ca
decurgând din cel de bază: graba scoaterii din înapoiere economică, din reflexele
feudale, întronarea disciplinei, datoriei, răspunderii. Sovieticii aduseseră obsesia
primejdiei sabotajului, a coruperii oamenilor pentru a se opune „edificării“. În această
optică „măsurile“ erau recomandate ca având menirea de a asigura călirea maselor
pentru a rezista „ofensivei“, imunizarea lor la invazia viruşilor străini. Dar indiferent
de justificări, orientarea ofensiv-defensivă zdruncina structura umană
psihointelectuală, atât de sensibilă.
Diformităţile politicii şi practicii timpului aveau la origini şi conceptul „duşmanului“,
personaj fatal, imaginat ca o armată exterminatoare aflată la graniţe, deja cu iscoade şi
formaţiuni de desant înlăuntru, infiltrate inclusiv în rândurile partizanilor revoluţiei.
Duşmanul era spânul din basme, cu diferite întruchipări, al cărui rol consta în oprirea
ascensiunii lui Făt-Frumos către ţara fericirii . La început existau chiaburul, patronul,
bancherul din Wall Street, dar după estomparea acestora, duşmanul a devenit o entitate
simbolică, efigia maniacalobsesivă a primejdiei imanente, avertismentul capital, agitat
ori de câte ori sistemul dădea semne de slăbiciune sau delăsare, ori se constata căderea
în somnolenţă a nervului vigilent. Proiecţia lui permanentă în memorie se realiza prin
apelul neîncetat la neîncredere apriorică faţă de tabăra adversă.
Modul cum a fost gestionată teama de duşman, şi mai ales zădărnicirea presupuselor
daune provocate de acesta, au vitriolat aerul, încărcându-l de noxele suspiciunii, lovind
de-a valma în vinovaţi şi nevinovaţi. Ca să-şi justifice rolul indispensabil în revoluţie şi
să-şi sporească puterea, Serviciile Secrete au supralicitat întotdeauna măsurile de
siguranţă, extinzând bănuiala dincolo de orice limite, hărţuind oameni cinstiţi sau doar
neataşaţi cu entuziasmul dorit. Sub lozinci „protectoare“, au penetrat colectivele de
muncă, instituţiile statului şi cele obşteşti, tulburând climatul creator, dând verdicte cu
privire la diferite orientări ale breslelor chiar în chestiuni de strictă specialitate,
provocând derută, dezorientare, frânând cursul experimentelor, elanul inspiraţiei,
fraternitatea rodnică a muncii. Aceste servicii, cărora li s-a acceptat o extensiune şi o
ingerinţă nejustificate, atât ca suprafaţă socială, cât şi ca specificitate a acţiunii, au
recoltat constant o puternică aversiune nu numai din partea minorităţii aflate în vizor,
ci a majorităţii poporului, lezat în demnitatea sa de aroganţa şi atotputernicia
paznicilor.

Echitate, dar fără dezagreabile conexe

După cum se ştie, ca să continui firul ideilor din Scurt interludiu sub tensiune, hotarul
despărţitor între cele două etape ale istoriei comunismului românesc, marcând trecerea
de la statutul de subordonare totală faţă de Moscova, imitare servilă a modelului
stalinist, la cel de independenţă politică şi de stat, la dreptul de a alege calea proprie, a
coincis cu moartea lui Dej şi înlocuirea acestuia de către Ceauşescu. Incontestabil,
primele defrişări ale drumului în direcţia respectivă le-a realizat defunctul, nu cu mult
înainte de dispariţie, obţinând retragerea armatei de ocupaţie, degajarea de corpul
consilierilor sovietici cu un rol atât de nefast, oprirea instruirii cadrelor în URSS,
respingerea planului Valev, şi, în fine, publicarea istoricei Declaraţii de echidistanţă în
conflictul ruso-chinez. Nu se ştie cât ar mai fi avansat Dej pe această cale, date fiind
atât presiunea formidabilă la care a supus apoi URSS România, cât şi firea sa foarte
prudentă, ezitantă, cu reflexul vechii frici faţă de ruşi. Cert e că Ceauşescu a declanşat
intempestiv şi temerar desprinderea în fapt de tutela Moscovei, deschiderea lăuntrică a
supapelor naţionale încremenite în anii anteriori şi politica externă autonomă a
României, într-un cuvânt primul dezgheţ în accepţiunea corectă a cuvântului.
Debarasarea ştiinţei istorice de carcasa stalinistă înăbuşitoare, apărarea resurselor
naţionale de lăcomia perfidă a „prietenilor“, repudierea dictatului CAER în privinţa
profilului şi ritmului dezvoltării economiei româneşti, schimbarea strategiei relaţiilor
internaţionale consacrate acum intereselor proprii, nu ţelurilor URSS şi Tratatului de la
Varşovia, chemarea la ordine a Securităţii, incriminată pentru intolerabile culpe
antinaţionale, dreptul criticii colectivelor şi indivizilor, scoaterea de sub obrocul
„realismului socialist“ a artelor, eliminarea îngrădirilor cercetării ştiinţifice,
deschiderea anticazonă în partid şi în viaţa publică – iată direcţiile principale ale noii
etape, constituite întrun ansamblu ce a schimbat rapid atmosfera existenţei naţionale.
Nu e absurd să se spună că nu există nici o diferenţă între cele două etape? Ba mai
mult, că cea de-a doua ar fi fost şi mai rea decât prima? O asemenea afirmaţie nu erau
interesaţi să susţină decât PCUS, dacă ar mai fi existat, sau I.V. Stalin personal (şi, de
ce nu?, chiar un critic al acestuia, precum „marele Gorbaciov“).
I se poate reproşa lui Ceauşescu o aşa-zisă lipsă de camaraderie faţă de Dej, pentru că
l-a implicat deschis în marile erori de guvernare dinainte, în abuzurile brutale comise
împotriva românilor? Era posibil ca N.C. să tragă perdeaua de pe toate acestea şi să-l
exonereze pe Dej de răspundere, uitând că ravagiile făcute în ţară în cea mai mare parte
a celor două decenii se produseseră sub oblăduirea acestuia? Fără îndoială, ordinele
fuseseră date pe atunci de puterea tutelară, dar Dej era mâna făptuitoare. Strânsoarea –
sufocantă sau mai îngăduitoare – de el depindea, totuşi, într-o anumită măsură. Numai
istoria poate decide dacă faptele bune săvârşite în final – cu o îndârjire şi celeritate în
care putem întrevede premoniţia apropiatului său sfârşit – ar fi de natură să-i atenueze
vina pentru daunele antiromâneşti la care contribuise înainte.
Indubitabil, intrând în conflict deschis şi radical cu autoritatea guvernatoare a
sistemului, Ceauşescu a fost şi el străbătut de frisonul primejdiei fatidice. A mers cât a
mers înainte, în răspăr, după care, simţindu-şi spatele complet descoperit, a început să
pună piciorul pe frână. Iureşul eliberator intern, ce începuse să fie taxat de arbitrii drept
trădare, s-a încetinit, apoi s-a oprit de tot. Îi vom reproşa întotdeauna aceste cedări, în
special rolul frenatoriu din ultimul deceniu, fără a ne substitui, de asemenea, istoriei, în
cumpănirea între meritele primilor ani ai mandatului şi derapajul retrograd în care s-a
angajat în anii ’80. După dispariţia lui Mao Tze- Dun, asupra sa în China prevala
judecata negativă, în ultimii ani din deceniul al nouălea calificativul oficial era
jumătate bun şi jumătate rău, iar acum, un gazetar occidental relata după vizitarea
Chinei că raportul s-a schimbat spre trei sferturi bun şi unul rău.
Nestatornicia capricioasă, imprevizibilă a istoriei!
Dar ca să revenim, cu timpul, duşmanul aproape îşi pierduse faţa, cu greu mai putea fi
identificat convingător în prototipuri reale (mai ales în epoca acelei cordialităţi politice
româno-occidentale, când cei mai proeminenţi şefi de stat ne vizitau ţara şi primeau cu
fast delegaţia la nivel înalt a României), evocarea sa devenind chiar anacronică.
Românii nu mai credeau în gogoriţă. Chiar când, în ultimele ceasuri tensionate ale
regimului comunist, Nicolae Ceauşescu a denunţat duşmanul în persoana aceluiaşi
Vest, aliat acum cu Estul sovietic, românii au făcut un gest de lehamite: „Ia mai
termină cu şabloanele astea! Altceva nu ştii să spui? Ne-am plictisit până peste cap de
atâţia duşmani inventaţi“. Gogoriţa căpătase însă materialitate, îşi regăsise chipul, mult
timp estompat. Bubuia de-adevăratelea la graniţă, era aici, printre noi, sporind din sine,
şi din ceea ce subzistase în societate, dilatându-se, ocupând tot spaţiul, un spaţiu în
care n-a mai fost loc şi pentru comunism, pentru nici un comunism. Efigia un timp
fantomatică înviase, brusc şi contondent, pentru a-şi confirma mitul. Nu mai avea decât
să cureţe terenul şi să încheie socotelile – ceea ce a şi făcut. S-a instalat triumfător,
împlinind visele, şi ele destrămate mult timp, ale celor ce o aşteptaseră cu o speranţă
abia mai licărind, dar refuzând să se stingă.
La ora actuală, ca de altfel mai întotdeauna de-a lungul ultimului sfert de veac, critica
anticomunistă s-a concentrat asupra a două momente considerate capitale. Primul,
teroarea bolşevică de început – ignorându-se total că aceasta a reprezentat în esenţă
represaliile URSS împotriva inamicului învins, orientate selectiv asupra unei minorităţi
de clasă, masa poporului suferind în special prin consecinţele raptului economic la care
a fost supusă România, ca urmare a datoriilor de război. Şi al doilea, dificultăţile de
alimentare, iluminat şi încălzire din perioada rambursării datoriilor externe. Dacă
prima tranşă de acuze a fost şi este susţinută de cei ce au suportat opresiunea direct, în
familia şi în clasa lor socială, şi a căror vehemenţă apare pe deplin justificată, cea de-a
doua are un caracter oarecum folcloric, a circulat şi circulă în cercuri de opinie largi cu
nuanţe diferite, stârnind uneori hazul şi relevând nu atât suferinţa propriuzisă, cât
absurditatea şi ridicolul situaţiei. Ciudatul mod de constituire a memoriei colective, ce
degenerează adesea în paradox, a determinat sistematizarea deloc ştiinţifică a acestei
critici postfactum, ca să nu mai spunem că a zădărnicit analiza, prin urmare judecarea
ansamblului, cu toate laturile lui rele şi bune. Doar în straturile adânci, de jos, ale
populaţiei se mai păstrează un anumit echilibru, acolo prevalând însă, invers, amintirea
pozitivă, cea a beneficiilor oferite lor de acel regim, o apreciere de ansamblu fiind
concentrată în verdictul laconic: „A fost mai bine înainte“. Cum să nu regrete
mulţimile cele câteva direcţii fundamentale ale conceptului social care le proteja? Ca
orice om să aibă mijloacele de existenţă asigurate – atât prin munca proprie, drept
constituţional cu adevărat sfânt, cât şi prin ampla politică de asistenţă socială –, ca
acumularea insolentă şi pernicioasă a bogăţiei la un pol al societăţii să fie exclusă, ca
instrucţia publică şi cultura maselor să devină, în fapt, una din priorităţile politicii de
stat. Fireşte, şi generalizarea concentrată în verdictul de mai sus suferă de
subiectivitate, ea exprimând comparaţia disperării făcute de o populaţie lovită crunt
prin jaful postdecembrist, prin prăbuşirea economiei, a standardelor de viaţă şi a
tuturor rânduielilor ţării, cele ce le ocrotiseră înainte viaţa, făcând-o suportabilă în
pofida neajunsurilor. În nenorocirea de azi, ce a fost înainte ajunge să li se pară unor
oameni ceva sinonim cu binecuvântarea.
A existat o categorie de dezagremente ale regimului comunist, resimţite acut în prima
fază şi mult atenuat în cea de a doua, percepute cumva ca necazuri zilnice, pe care
mulţi le-au şi uitat sau le-au lăsat să vegeteze într-o zonă difuză a memoriei. Dar şi
acestea ne fac să nu dorim reiterarea genului de societate care le naşte. Orice formă va
căpăta în viitor utopia „Cetăţii Soarelui“, lumea dreptăţii şi echităţii sociale – la care
omul nu va renunţa niciodată (cu atât mai mult cu cât sistemul actual, îmbătrânit şi
degradat, nu ştie singur cât va mai face faţă crizelor de tot felul şi presiunii
revendicative a maselor populare), acea lume, prin urmare, ca aspiraţie irepresibilă spre
mai bine, nu mai poate avea în niciun caz un chip cu trăsăturile urâte evocate mai sus.
Alexandru Matei

„Reabilitarea comunismului”, etapa pe ţară

Cultura, nr. 486, 25 septembrie 2014

Polemicile care se hrănesc din distorsiuni de interpretare mă enervează pentru că

întrevăd imposibilitatea tranşării. E ca la Beckett – Godot nu mai vine şi fiecare
rămâne ca înainte, convins de ceea ce credea de la bun început. Cred că argumentul
suprem pe care se sprijină replica pe care mi-o dă Radu Vancu pe contributors.ro
(http://www. contributors.ro/cultura/goethe-%C8%99i-comunismul-din-nou-despre-
popescu-dumnezeu/) se bazează pe o astfel de sincopă – voi reveni.
Puţină lume trebuie să mai fie interesată de Dumitru Popescu astăzi, mulţi habar n-au
cine a fost şi până şi eu, dacă n-aş fi scris o istorie a TVR, l-aş fi ignorat. Dar am ajuns
în preajma lui, în felul acesta şi, deşi nu-i ştiu scrierile literare, am citit cam tot ce
înseamnă memorii. Plus cuvântări la Congrese, plus intervenţii la şedinţe. Dumitru
Popescu a fost, de prin 1965 până în 1981 (dar mai ales până în 1976), unul dintre
liderii mediei politice, sociale şi culturale din România. Dumitru Popescu n-a băgat pe
nimeni în închisoare, dar a contribuit la un climat public în curs de degradare, în anii
1970. Dar nu persoana, ci discursul mă interesează, un discurs care nu era nici singular,
dar nici nu se confunda cu cel omagial din epocă. Acest discurs, susţin, este unul care
încă circulă. Ştiu, e greu să vorbeşti despre discursul cuiva fără să provoci o reacţie
faţă de faptele celui care scrie, greu dar, sper, nu imposibil.
Pe de altă parte, Radu Vancu este un intelectual şi un om pe care-l apreciez prea mult
pentru a-l considera „situat“ a priori. Principalul reproş pe care îl primesc este acela că,
s-ar zice, l-aş „apăra“ pe Dumitru Popescu ignorând faptul că acesta „jigneşte memoria
morţilor Revoluţiei“. De ce? Pentru că scrie, în eseul – deja faimos – din numărul 26 al
României literare, aşa: „Ce şi-au dorit groparii acestuia (comunismului) când l-au
împins în fosa funerară? Fireşte, întrebarea nu vizează numai schimbările din
România“. E drept, există o şansă ca în această întrebare urmată de această explicitare
a referinţei să fie interpretată ca sacrilegiu la adresa morţilor Revoluţiei române – adică
„groparii“ să fie „eroii“. Dar e o şansă mică şi-mi pare rău că n-a ratat-o tocmai un poet
ca Radu Vancu. Este adevărat, apoi, că Dumitru Popescu n-are motive să exulte
gândindu-se la evenimentele din decembrie 1989, dar n-ar fi singurul. Iar despre
„eroii“ de la Otopeni sau de la MapN, de după 22 decembrie, putem vorbi oricând.
Răspunsul meu va avea trei puncte. Ele nu privesc strict replica lui Radu Vancu ci,
pornind de la ea, trei moduri de a pune problema care domină în presa românească, atât
din partea autorilor, cât şi a cititorilor. Primul ţine de ideea raportului dintre esenţă şi
accident în orice dezbatere publică (nuanţa e respinsă pe motiv că încearcă zadarnic să
bruieze evidenţa). Al doilea ţine de raportul dintre etic şi estetic, dar şi de felul în care,
la noi, esteticul e înţeles ca „frumos“, în sensul în care se vorbeşte despre literatură că e
„frumoasă“ ca exprimând ceva „bun“ (docere et delectare). Ultimul ţine, în sfârşit, de
asimilarea curentă a discutării „comunismului“ cu reabilitarea lui (şi devine astfel un
caz particular, dar des întâlnit, al primului punct). Să pornim.
Unu. Există în presa intelectuală românească o convingere care ţine de ceea ce un
francez 68-ist numea „politica adevărului“. Adică: lucrurile trebuie nuanţate, dar până
la un punct. Şi tot ce se scrie, să se scrie din perspectiva acelui punct, care e un
Absolut. De pildă: toate ca toate, dar nu comunism; dar nu Dan Diaconescu; dar nu
Mircea Badea; dar nu Ceauşescu; dar nu manele; dar nu vulgaritate etc. Adică e ok să
vorbim, să avem opinii, dar, aşa cum zicea Alex. Ştefănescu mai demult, domne, dacă
nu-ţi place Dostoievski, n-am ce discuta cu tine. Convin că există „Absolut“. Dar nu la
tot pasul, nu prea multe în ceea ce se vorbeşte şi face public în România. Desigur,
există viaţă şi moarte, nu-mi dă prin cap să spun vreodată, mda, au murit 1.000 de
oameni la Revoluţie, treaba lor. Nici lui Dumitru Popescu nu-i dă, am motive să cred în
calitate de cititor al memoriilor sale, dar şi al eseului incriminat. Dar cine decide ce e,
din realitate, esenţă şi accident? Bunul-simţ, o să mi se răspundă, dar bunul-simţ mi se
pare depăşit de mize intelectuale şi istorice, dintotdeauna. Dacă e să ne luăm după
bunul simţ, istoria lumii ar fi fost astăzi alta. Cine decide în ce măsură discursul
cultural românesc mainstream a fost marcat, în bine şi în rău, de un soi de „stil“
Dumitru Popescu pe care l-am exemplificat în textul meu despre Dumitru Popescu
publicat în această revistă?
De ce aceste întrebări? Pentru că, asta am încercat să spun în articolul meu anterior,
acest „stil“ nu este nici cel al discursurilor ceauşiste şi nici n-a murit în 25 decembrie
1989. Stilul emfatic, narcisismul obiectivist („eu care afirm adevăruri generale“) sau
rousseau-ist, lirismul elocvent, vizionarismul de catedră sau de tribună, toate aceste
trăsături nu aparţin doar unor idiolecte în mod aleator. Într-un punct dintre acestea, cel
al autenticismului, iată-i întâlnindu-se pe Dumitru Popescu şi pe Gabriel Liiceanu.
Primul: „Sunt oameni care nu au convingeri din lene. (…) Cei mai odioşi nu-şi fac sau
nu susţin convingeri proprii din lichelism, pentru a le împrumuta de fiecare dată pe ale
celor care par mai puternici sau sunt la modă. Calcă condiţia primordială a oricărei
credinţe, a oricărei filosofii – sinceritatea“. Al doilea, cu o clasă mai nuanţat : „În acest
context de paroxism afectiv, de coborâre patetică până la stratul ultim al fiinţei noastre
sociale, până la crusta groasă de minciună, ticăloşie şi duplicitate, am scris rândurile
intitulate Apel către lichele şi, apoi, vreme de doi ani, textele «patetico-politice»
strânse într-o carte sub acest titlu. Tocmai pentru că emoţia acelor ani a fost exprimată
acolo ca atare, pentru că nu am putut să mă desprind de ea şi să o prelucrez, într-un
cuvânt, pentru că nu am ştiut să-mi manipulez indignarea, textele acelea datează şi ele
rămân «simple» documente ale unei comoţii istorice, semne ale unei isterii în mers“.
Doi. Dacă tot am ajuns la citate literare, cred că Radu Vancu a înţeles greşit, şi vina
este probabil a mea. Nu pentru a arăta că Dumitru Popescu l-a citit pe Goethe am citat
un pasaj în care fostul potentat îl citează pe marele scriitor german, ci pentru a proba
un anume stil despre care spuneam că s-a rostogolit în spaţiul nostru public, pe valul
Revoluţiei, până prin anul 2000 – mai precis atunci când l-am votat toţi pe Iliescu, deşi
spusese în urmă cu patru ani că nu crede în Dumnezeu. Radu Vancu oferă nişte nume
de autori cu stil diferit pentru a mă combate: Monciu-Sudinski, Paul Goma, Mircea
Dinescu, Ana Blandiana, Andrei Pleşu şi Dan Petrescu. Evident, sunt convins că exista
diversitate în literatura română. Eu vorbeam însă de anii deschiderii şi de nume
consacrate atunci. Dintre toţi cei amintiţi aici, activă editorial şi recunoscută era Ana
Blandiana. Iar despre Ana Blandiana, căreia îi admir iniţiativele de susţinere a
memoriei comunismului, nu pot să nu-i recunosc trăsături ale „stilului“ de mai sus. Şi
ea este un personaj emblematic al deschiderii anilor ’60, tot atât cât este al anilor ’90.
Ceilalţi sunt fie mai tineri, fie constituie cazuri aparte.
Apoi, dacă se poate o nuanţă: Dumitru Popescu nu era un culturnic ceauşist care scria
în expresii prefabricate – tocmai asta m-a şi frapat în luările sale oficiale de cuvânt. Fac
apel aici la poetul Radu Vancu. Nimeni nu îndrăznise să-l compare pe Ceauşescu cu
Pericle într-un discurs argumentativ. Nimeni nu îndrăznea să critice emisiuni tv cenuşii
dar pline de clişee cerute de culturnicii de partid pentru lipsă de autenticitate. Nu discut
acum minciuna, absurdul sau prostia pe care aceste gesturi verbale le însemnau în
contextul care le conferea alt sens decât cel din intenţia autorului. Dumitru Popescu,
Adrian Păunescu şi Sergiu Nicolaescu au fost adevăraţi animatori ideologici şi culturali
în epoca Ceauşescu. Tot aşa, Dan Diaconescu a făcut o televiziune din nimic, Mircea
Badea face audienţă – or, culturnicii erau şi sunt seci, idioţi, plicticoşi. Nu fac judecăţi
de valoare estetică sau de adâncime morală aici, pentru că aceea e o altă discuţie, una
în care întreaga noastră polemică ar trebui imediat radiată.
Trei. Pentru că am scris că Dumitru Popescu este unul dintre personajele principale ale
comunismului „bun“, Radu Vancu deduce, fiindu-i egal că atributul „bun“ se află sau
nu între ghilimele, că reabilitez comunismul. Aici am de dat două răspunsuri, ultimul
nu doar lui Radu Vancu, ci şi tuturor celor care abordează această temă în legătură cu
diverse luări de poziţie „de stânga“.
1. Comunismul românesc nu a fost o epocă egală. După anii cei mai duri, 1948-
1963/1964, a urmat o perioadă, destul de scurtă, de deschidere, minată însă de
naţionalismul defensiv pe de o parte şi de permanenţa unor cadre sociale tabu pe de
alta. Este perioada cea mai asemănătoare interbelicului, cultural vorbind. După 1971-
1974, ceauşismul flamboaiant ruinează tot ce începuse să funcţioneze în cei mai puţin
de 10 ani anteriori – fără ca situaţia anilor 1950 să se repete aidoma, asta e evident şi ar
fi fost imposibil. Pentru a evalua regimul comunist în România, trebuie considerate
toate cele trei segmente ale sale, articulările şi interferenţele lor, precum şi prelungirile,
înainte şi după 1989. Or, în mod sistematic, deschiderea intermediară este lăsată la o
parte, ca şi cum ar fi fost totuna cu celelalte două. Sunt absolutizate rupturile –
monarhie-comunism-democraţie – ca şi cum etapele ar fi fost etanşe. Am scris că
Dumitru Popescu este un loc central al discursului mediatic şi ideologic românesc atât
înainte, cât şi în prima jumătate a cultului personalităţii ceauşist, şi că el însuşi se
retrage dintr-un proiect în care nu mai credea, de-a lungul anilor 1980. Dar Radu
Vancu decupează o apreciere pozitivă pe care o fac la adresa unei observaţii juste (am
scris „lucide“) a lui Dumitru Popescu, pentru a conchide că „Alexandru Matei (…)
vede în Popescu-Dumnezeu una dintre cele mai lucide priviri asupra democraţiei
româneşti“. No, aici ce pot spune?
2. Sunt convins că există multă disonanţă cognitivă în scrierile de uz public ale lui
Dumitru Popescu, dar pe mine mă miră ipocrizia unora dintre cei care se află „de
partea binelui“, adică de partea celor care văd adesea în România de azi reabilitări ale
comunismului, orizonturi roşii şi alte catastrofe retrospective. Dacă Radu Vancu „s-a
sesizat“ – dar numai acum, nu şi în alte ocazii în care Dumitru Popescu a fost publicat
în România literară, sau atunci când a avut parte de cronici aici – aşteptam o reacţie
rapidă din partea altor afini la gestul lui Nicolae Manolescu de a fi publicat eseul lui
Dumitru Popescu. În general, însă, fiecare intelectual public are o agendă. Dacă ceva
nu funcţionează previzibil, agenda ocoleşte respectiva întâmplare, în ideea că a fost un
„accident“, o „nuanţă“ şi că esenţa este de fapt la locul ei. Eu am încercat să mut
nuanţa în locul esenţei, convins că, în treburi lumeşti, nuanţa şi esenţa trebuie gândite
structuralist, ca nişte chestiuni de poziţie şi moment. Măcar asta să fi învăţat – eu, zic
–, că dacă cineva l-a comparat pe Ceauşescu cu Pericle, să nu mă apuc eu acum să
compar comunismul românesc „bun“ cu fascismul „bun“.
Alexandru Matei

Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) şi indignarea

anti-comunistă

Cultura, nr. 483-484, 11 septembrie 2014

Pe marginea unei polemici

„Mai degrabă fericirea – dacă prin absurd am putea-o exprima în cuvinte – s-

artraduce în formula: «clipă, vino!». Fiindcă starea de febrilitate spirituală
maximă, de exaltare emoţională, se produce în aşteptarea momentului mare. A
momentului pe care l-am suprasaturat cu aspiraţia noastră dezlănţuită spre
fericire. (…) Momentul aşteptat, clipa propriu-zisă, căreia Goethe se gândea că
i-am putea cere să rămână, este de obicei inferioară celei ce o precede. Oricât ar
fi de plăcută – şi poate avea virtuţi reale, – nu se va putea ridica niciodată până
la înălţimea unde o plasase închipuirea noastră înfierbântată (…).“

Ceea ce mă interesează în acest pasaj nu este, dacă vreţi să vorbim aşa, mesajul.
Eu nu scriu casă salvez lumea, nu scriu dintr-un simţ înnăscut al dreptăţii şi nu mă
aşez în amvonul invizibil în care stă irefutabilul. Am citat acest pasaj pentru că
face să vorbească un anume stil: o grijă pentru frază care trădează fetişizarea
literarului; un vocabular atent selecţionat pentru a putea fi validat moral, dar şi
estetic, din perspectiva criteriului autenticităţii unei trăiri intense, dar deloc nude;
pedala apăsată pe simţirea eului, atât cât să apară ca o producţie cel puţin în parte
spontană. Acest pasaj îi aparţine lui Dumitru Popescu-Dumnezeu şi, în bine şi-n
rău, el realizează, prin scriitură, o sensibilitate care este cea a României urbane
post-staliniste şi care nu-şi va atinge apogeul decât după executarea tiranului, în
anii 1990. Istoria României ceauşiste nu este una de fapte şi nici doar una de
experienţe traumatice, ci şi – cu atât mai greu de urmărit – una de stil. Aşa după
cum ştii imediat când intri într-un restaurant dacă e „comunist“ sau nu, sau după
cum recunoşti un clip din anii ’80, ’90, 2000, există un stil, independent de
opţiunile politice conştiente ale enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre
intelectualii noştri, încât aceste opţiuni, atunci când vine vorba de stil – şi deci de
simţire – nici nu mai contează. Şi, ca să nu uit să remarc în treacăt, acest stil nu are
nimic „stângist“. Întrebat de Bernard-Henri Lévy, în 1977, dacă se simte „de
stânga“, Barthes răspunde: „da, cu condiţia să înţelegem stânga nu ca pe o idee ci
ca pe o sensibilitate obstinată“. Aşa că, revin: eu nu scriu aici ceva explicit politic
(de stânga), ci încerc să vorbesc cumva la stânga.
În urmă cu câteva săptămâni – bune, deja – România literară a găzduit un eseu
prelung al celui mai intelectual dintre membrii CPEx, Dumitru Popescu, personaj
central al culturii oficiale a anilor 1960-70, închis în 1990 în al doilea lot CPEx,
eliberat după vreo doi ani şi în continuare foarte harnic scriitor. Lăudat între alţii
chiar de criticul en titre al României literare, Cosmin Ciotloş, conform vechiului
adagiu estetic care separă omul şi opera, distincţie făcută celebră de Proust în
Contre Sainte-Beuve, Dumitru Popescu i-a pus pe cap lui Nicolae Manolescu
câteva voci ale societăţii civile din partea ei onorabilă (poetul Radu Vancu este cel
care a comentat şi, astfel, diseminat eseul în cauză). Redacţia s-a făcut mică şi a
tăcut, după care a publicat un drept la replică al unui fost deţinut politic.
Despre trecut, numai de bine. Aşa după cum toată lumea crede cã triada sfântă a
memoriei comuniste (închisoare – cenzură – foame/frig) a acoperit uniform o
jumătate de secol, cei care cred că ştiu cine e Dumitru Popescu îi enumeră
funcţiile, îi decupează figura din prezidiul şedinţelor prezentate în filmul lui Ujică,
cu ochelari fumurii, îşi amintesc de el ca de un zelator al „cultului“ şi gata.
Că nu era pentru prima dată când revista găzduia texte semnate de intelectualul
comunist n-are prea mare importanţă. E drept, acum e vorba despre un eseu de
patru pagini de ziar. Prea puţini se întreabă cum Dumitru Popescu poate fi încă
publicat în România post-2006, şi încă de acest campion al liberalismului moderat
care este Nicolae Manolescu (îl elogiază ca atare Ioan Stanomir). Să citim:
„Filosofia lui Marx şi Engels are forţa şi adevărul geniului. (…) Avem nevoie de
filosofi mari, de filosofi demiurgi. (…) Lupta revoluţionară, întotdeauna plină de
greutăţi, de riscuri şi de primejdii, are nevoie de titani ai convingerilor, de oameni
cu idei mai tari ca simţul comodităţii şi conformismului. (…) Asemenea oameni
fac să strălucească ideile, le încarcă de pasiune, învolburează viaţa cotidiană care
altfel poate începe să curgă molcom, ţin aprinsă obsesia luminilor mari care nu te
lasă să aţipeşti, aţâţă focurile visului frumos şi jarul voinţei mulţimilor“. În sfârşit,
ceva mai la vale este citat Dostoievski, ai cărui Demoni „demonstrează cu o
cutremurătoare şi izbitor de actuală forţă de convingere tragedia rolului de
executant“. Ce vreau să spun? În primul rând, că în acelaşi discurs stau fraze care
pot figura în cărţi ale „rezistenţei prin cultură“ şi altele care fac parte din panoplia
unui militantism romantic, unul în care nimeni nu mai credea în 1973, când apar
rândurile pe care le citez.
„Patimi… patimi… patimi… Lumea e plină de patimi. Spiritul se zvârcoleşte de
multă vreme în spasmuri, e cuprins de convulsii – şi în toate acestea, biet nebun,
găseşte plăcere.“ Există în acest discurs un exhibiţionism literar care nu are de-a
face deloc cu propaganda vetustă din presa vremii, sau cel puţin cu cea care
urmează să domine autoritar în următorii ani. Dimpotrivă.
Aicea este ţara mea. Felul în care simţim depinde foarte mult de acel set de valori
afective – dacă pot îndrăzni oximoronul – pe care le-a încurajat regimul
Ceauşescu. Există, mi se pare, o superbă autarhie a afirmaţiilor, în fragmentul de
sus şi-n cel de jos, aceea a discursului literar, cel în care a crescut şi a scris Nicolae
Manolescu. Sigur, dacă ţinem la nuanţe, există în eseurile lui Dumitru Popescu
câteva manevre demonstrativ „la stânga“, dar cred că în cazul ăsta nuanţa e, aşa
cum îi şade bine, secundară. Dumitru Popescu vorbeşte o limbă care îşi revendică
literaritatea ca pe un blazon de suveranitate, iar apelul la autenticitate nu-i decât o
retorică narcisică a celui căruia îi pare bine că este şi se miră că este, în sfârşit,
cumva, „stăpân în ţara lui“ şi, desigur, maestru al propriei limbi, pe care o
şlefuieşte şi-o pune după în vitrina absolut transparentă a expresiei literare.

II

În al doilea rând, ar fi important de rezolvat problema cheii de interpretare a

afirmaţiilor lui Dumitru Popescu din eseul publicat în România literară. Lucrurile
sunt simple: Dumitru Popescu a fost unul dintre cei care au crezut în acel
Ceauşescu din august 1968 şi a fost dispus să-i ierte derapajele autoritariste de
după, cel puţin până în clipa în care a crezut că nu mai are ce face. Aici el se
înşeală, cred. Acesta este punctul orb care-i subordonează lui Dumitru Popescu
toate judecăţile şi care în final îi subminează credibilitatea, indiferent de justeţea
unor poziţii care se cade să îi fie recunoscute. Textul lui Dumitru Popescu poate fi
deja citit pe internet şi, printre afirmaţii, se pot afla următoarele: „În regimul trecut
apologia socială, propaganda politică nu puteau fi nici măcar contrazise, ceea ce
astăzi se face cu prisosinţă în cadrul libertăţii de expresie care, alături de iniţiativa
privată, reprezintă marele şi realul câştig al românilor după 1989“. E greu să nu fii
de acord cu această comparaţie. Mi se pare, vorbind foarte serios, una dintre cele
mai lucide priviri asupra democraţiei româneşti.
Apologia sa, însă, cea a unui comunism românesc „bun“, merită cercetată în
măsura în care discursul pe care ea îl apără nu a fost nici unul minor, nici
numaidecât opresiv şi nici nu este străin unei anumite mentalităţi culturale din care
îşi trage seva, de pildă, o anume perspectivă asupra rolului literaturii naţionale în
formarea unui individ. Deşi evidenţiat pe vremea lui Dej, Dumitru Popescu este
vârful de lance al comunismului românesc din perioada deschiderii, diferit de cel
de dinainte mai ales prin valoarea conferită factorului naţional în dezvoltarea unei
republici socialiste capabilă să iasă din sfera de influenţă a imperiilor. Este epoca
în care apare aşa-numita generaţie 60 – iar discursul naţional mediatizat de pe la
începutul anilor 1960 este cel care îi permite să se impună: să impună nişte nume
între care cel al lui Nicolae Manolescu nu este cel mai mic. Criticul are 23 de ani
când publică primul articol în Contemporanul, unul de supunere faţă de regim,
care îi va permite apoi să devină rapid, prin inteligenţă, intuiţie şi curiozitate ceea
ce ştim cu toţii că a fost. Dumitru Popescu era mai vârstnic cu zece ani decât
Nicolae Manolescu, lucra ca director la AGERPRES şi urma să devină redactor-şef
la Scânteia în cea mai fastă perioadă a cotidianului. Cine citeşte, de pildă, volumul
de eseuri Ieşirea din labirint (1973), din care am citat, găseşte texte care au în
centru nu doar o morală comunistă idealistă, o utopie de secol romantic – pentru
care Dumitru Popescu este tot atât de vinovat precum înapoierea în care se găsea
 cultura română, fapt atât de evident astăzi, în 2014 –, dar mai ales obsesia
emancipării de sub mâna de fier sovietică. Orice – şi aici e miza: orice! – era mai
bine decât Brejnev, iar acest orice a fost o dictatură personală tot mai autistă şi mai
perversă în efecte. Cu ochii mereu înspre frontiera de Est, închişi pe de altă parte
tot mai etanş între propriile graniţe, am rămas prizonierii unei sensibilităţi patetice
pe care o susţineau tot mai puţine practici ale vieţii cotidiene.
Vorbim aici despre un complex cultural, pradă căruia îi căzuse şi Ceauşescu –
sigur, într-o manifestare cu imprint personal – dar şi mulţi alţi intelectuali români.
Numai că Noica, de pildă, nu visa la o republică populată de douãzeci de milioane
de cititori de Platon şi Aristotel, ci la un areopag. Lui îi era suficientă o vilă la
Păltiniş, ţigări, cafea şi imaginea Nadiei Comăneci. În schimb, Ceauşescu voia
Casa Republicii, Dumitru Popescu voia să fie portavocea teoretică a Casei
Republicii, Păunescu avea stadioane pline. Ana Blandiana voia un public tăcut şi o
salbă de suflete pure. Ecaterina Oproiu voia un divertisment cool – dac-ar fi existat
termenul – dar formator de gust. Antiamericanismul lui Paler era tot o utopie
highbrow. Până şi Nichita Stănescu, cooptat în 1976 printre membrii prezidiului
Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste, din calcul, din lehamite sau din
convingere, părea să susţină în felul acesta eforturile realizării unui brand cultural
românesc. N-am uitat că deţinutul politic Radu Filipescu citea din Adrian
Păunescu, că Tudor Gheorghe revărsa Acolo este ţara mea pe bulevardul Nicolae
Bălcescu, între Piaţa Unirii şi Universitate, pe 22 decembrie 1989 (vezi
Videograme dintr-o revoluţie, filmul lui Ujică şi Farocki din 1992).
Dacă vorbim despre istorie în termeni de afecte – a se vedea cartea lui Peter N.
Stearns, American cool. Constructing a Twenty-Century Emotional Style (1994) –,
atunci istoria ceauşismului românesc continuă şi azi: cu această sensibilitate avem
de lucrat.

Radu Vancu

Goethe și comunismul. Din nou despre Popescu-Dumnezeu

[în curs de apariție în Timpul, 9/2014]

 Într-un articol intitulat Istorie afectivă: Dumitru Popescu (Dumnezeu) și indignarea
anti-comunistă (Cultura, 483-484, 11 septembrie 2014), Alexandru Matei se pronunță și el
asupra textului dezgustător publicat de fostul kulturnic în numărul 26 al României literaresub
titlul Evocări din «prima fază» – am scris și eu despre acea abominație, au scris destui alți
scriitori, mai toată lumea a fost oripilată. Ei bine, Alexandru Matei nu este – fără să fie câtuși
de puțin impresionat de pasajele ample în care fostul Dumnezeu jignește memoria morților
Revoluției & îi înfierează drept „gropari” ai comunismului românesc, criticul găsește mai
potrivit să plece în analiza de la felul în care fostul Dumnezeu îl înțelege pe… Goethe. I se
pare importantă lui Alexandru Matei acea anume frază a lui Popescu-Dumnezeu
despreFaust fiindcă „face să vorbească un anume stil: o grijă pentru frază care trădează
fetişizarea literarului; un vocabular atent selecţionat pentru a putea fi validat moral, dar şi
estetic, din perspectiva criteriului autenticităţii unei trăiri intense, dar deloc nude; pedala
apăsată pe simţirea eului, atât cât să apară ca o producţie cel puţin în parte spontană”. Și
conchide apoi: „în bine şi-n rău, el [acest pasaj] realizează, prin scriitură, o sensibilitate care
este cea a României urbane post-staliniste şi care nu-şi va atinge apogeul decât după
executarea tiranului, în anii 1990. Istoria României ceauşiste nu este una de fapte şi nici doar
una de experienţe traumatice, ci şi – cu atât mai greu de urmărit – una de stil. Aşa după cum
ştii imediat când intri într-un restaurant dacă e «comunist» sau nu, sau după cum recunoşti
un clip din anii ’80, ’90, 2000, există un stil, independent de opţiunile politice conştiente ale
enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni,
atunci când vine vorba de stil – şi deci de simţire – nici nu mai contează”.

Nuanțe & „dezagramente”

Am apreciat dintotdeauna la Alexandru Matei echilibrul & atenția la nuanțe. De data

aceasta, cred că încercarea de a nuanța cu orice preț o situație în care nuanțele sunt inutile l-a
făcut să nu vadă evidența: anume că e irelevant cât de bun comentator al lui Goethe e un om
care-și șterge bocancii pe memoria morților Revoluției. Că e irelevant cât de luminat ar fi fost
Popescu-Dumnezeu printre intelectualii comuniști. (Dacă aș ține să nuanțez nuanța lui
Alexandru Matei, aș zice că nu era deloc luminat un tip care, printre multe alte chestiuni
dizgrațioase, își avusese rolul lui în elaborarea acelui Cod al eticii și echității socialiste din
1974, prin care se încerca crearea „omului nou”. Dar nu vreau să insist, așa că passons.) Că e
irelevant cât de extraordinar scriitor/stilist ar putea fi fostul Dumnezeu. (Din nou, dacă aș ține
să hipernuanțez, aș zice că efortul lui stilistic e mai degrabă ridicol & îl duce la o inadecvare
uneori exasperantă – ca, de pildă, în finalul textului din România literară în care numește
ororile regimului comunist „o categorie de dezagremente”; doar „dezagremente” au fost, prin
urmare, și Canalul, și Piteștiul, și strivirea în pumni a lui Gheorghe Ursu, și toate celelalte. În
unele cazuri, inadecvarea stilistică nu mai e o eroare stilistică, ci una morală. Dar nu țin să
insist nici aici, să trecem și de data asta.)
Ce e cu adevărat relevant e că un scriitor, indiferent cât de luminat & talentat, jignește
memoria unor oameni care au murit pentru libertate. Inclusiv pentru libertatea noastră de a
nuanța. Sunt și eu un practicant al nuanțelor & cred că lipsa lor (și a dialogului) a dus la
radicalizarea pe care o constatăm azi. Însă există cazuri-limită în care nuanțele își pierd
relevanța. Putea Popescu-Dumnezeu să fie luminat ca Georg Lukacs & genial ca Céline –
textul lui e la fel de imund & revoltător (indiferent cât de bun cititor al lui Goethe ar fi putut
fi). Iar prezența lui în România literară, asemenea. Aici nuanțele intelectuale & stilistice sunt
irelevante; după cum e irelevant cât de competent muzical & estetic era Goebbels, de pildă,
cu care Popescu-Dumnezeu a fost de altfel comparat.
De asemenea, nu mă convinge afirmația lui Alexandru Matei după care „stilul” lui
Popescu-Dumnezeu ar fi ilustrativ pentru „sensibilitatea… României urbane post-staliniste”,
și nici aceea că ar exista „un stil, independent de opţiunile politice conştiente ale
enunţătorilor, care-i leagă pe atât de mulţi dintre intelectualii noştri, încât aceste opţiuni,
atunci când vine vorba de stil – şi deci de simţire – nici nu mai contează”. Chiar și în
România post-stalinistă existau o pluralitate de stiluri reciproc ireductibile: relativ monocolor
era doar stilul criticii & literaturii oficiale, în vreme ce scriitorii dizidenți sau insubordonați
erau cu totul individuați stilistic. Kulturnicii scriau într-adevăr toți la fel, cu aceleași idei &
aceleași cuvinte prefabricate, iar Popescu-Dumnezeu nu face deloc excepție. În schimb, între
Paul Goma și Alexandru Monciu-Sudinski, sau între Ana Blandiana și Mircea Dinescu, sau
între Andrei Pleșu și Dan Petrescu, de exemplu, diferențele stilistice sunt evidente – scrisul
lor e reactiv & viu, și implicit individuat ca orice ființă vie.

Popescu-Dumnezeu și comunismul „bun”

Cred că înțeleg de ce este, de data aceasta, atât de concesiv & de inutil nuanțat
Alexandru Matei. Spune el undeva înspre sfârșit: „Apologia sa, însă, cea a unui comunism
românesc «bun», merită cercetată în măsura în care discursul pe care ea îl apără nu a fost nici
unul minor, nici numaidecât opresiv şi nici nu este străin unei anumite mentalităţi culturale
din care îşi trage seva, de pildă, o anume perspectivă asupra rolului literaturii naţionale în
formarea unui individ. Deşi evidenţiat pe vremea lui Dej, Dumitru Popescu este vârful de
lance al comunismului românesc din perioada deschiderii, diferit de cel de dinainte mai ales
prin valoarea conferită factorului naţional în dezvoltarea unei republici socialiste capabilă să
iasă din sfera de influenţă a imperiilor.” Așadar, Alexandru Matei e dispus să treacă cu
vederea inciziile batjocoritoare pe care „vârful de lance” le face pe trupurile morților
Revoluției, întrucât fostul Dumnezeu ar fi fost ideologul unui comunism românesc „bun”. Mă
întreb ce-ar fi gândit Alexandru Matei dac-ar fi citit undeva că apologia lui Goebbels pentru
un nazism „bun”, sau a lui Mussolini pentru un fascism „bun” (sau a oricărui altui ideolog
totalitar) merită cercetate fiindcă discursul pe care ele le apără nu e numaidecât opresiv etc.
Cred că ar fi înțeles de la bun început că sunt, și acestea, cazuri în care nu încap nuanțe.
De dragul himerei acestui comunism „bun”, Alexandru Matei e dispus chiar să intre el
însuși în zona de risc a ridicolului; de pildă, atunci când Dumitru Popescu spune: „În regimul
trecut apologia socială, propaganda politică nu puteau fi nici măcar contrazise, ceea ce astăzi
se face cu prisosinţă în cadrul libertăţii de expresie care, alături de iniţiativa privată,
reprezintă marele şi realul câştig al românilor după 1989“ – ei bine, în acest caz, în loc să se
întrebe când anume s-a îndrăgostit fostul șef al cenzorilor de libertatea de expresie (ipocrizia
lui Dumitru Popescu e enormă, e ca și cum Rosenberg ar fi denunțat antisemitismul),
Alexandru Matei se declară „foarte serios” cucerit de clarviziunea fostului Dumnezeu în ce
privește judecarea democrației: „Mi se pare, vorbind foarte serios, una dintre cele mai lucide
priviri asupra democraţiei româneşti.”
Rezumând: de dragul inventării unui comunism „bun”, un spirit de regulă alert & vigil
precum Alexandru Matei desfoliază infinite nuanțe & practică un soi bizar de inferență,
plecând de la Goethe pentru a ajunge la „comunismul «bun»”, doar pentru a putea să vadă în
Popescu-Dumnezeu „una dintre cele mai lucide priviri asupra democrației românești”. Dacă
ipocrizia lui Popescu-Dumnezeu mă revoltă, suspendarea voluntară a spiritului critic a lui
Alexandru Matei reușește ceva mai grav: mă întristează.

Radu Vancu

Criticul și Fostul Dumnezeu

(În curs de apariție în Timpul, iulie 2014)

 Spre întristarea & stupoarea mea, am ajuns să citesc taman în România
literară (26/2014) unul dintre cele mai dezgustătoare texte pe care le-am avut sub ochi în
ultima vreme (aș putea spune, fără teama de a greși, „ultimii ani”): e vorba despre Evocări
din „prima fază”, un „eseu” de Dumitru Popescu, poreclit altcândva Dumnezeu, președinte
al Consiliului Culturii și Educației Socialiste între 1971 și 1976, rector al Academiei de
învățământ social-politic „Ștefan Gheorghiu” din 1981, artizan principal al cultului
personalității lui Nicolae Ceaușescu – el este cel care a introdus comparațiile cu Pericle,
Napoleon Bonaparte & Abraham Lincoln. (S-a spus cândva că Popescu-Dumnezeu a fost
pentru Ceaușescu ceea ce a fost Goebbels pentru Hitler.) Textul dinRomânia literară numai
eseu nu e, ci o lamentație nostalgică după comunismul pierdut, plină de furie față de cei care
au făcut posibilă dispariția lui. Culeg mai jos, drept mostră, fraza de început a acestui text
resentimentar, lung cât jumătatea de veac a comunismului românesc; e reprezentativă
metonimic pentru tot restul „eseului”, care malaxează iar și iar aceeași nostalgie înveninată
pentru regimul ceaușist.
Iată, prin urmare, cum sună „eseul” lui Dumitru Popescu: ce şi-au dorit groparii
acestuia [ai comunismului, n.m.] când l-au împins în fosa funerară? Fireşte, întrebarea nu
vizează numai răsturnările din România. Unii români, cei ce susţin că au avut un rol mare în
„îngropăciune“, respectiv „revoluţionarii“, intelectualii „rezistenţi“, victimele fazei de
debut a comunismului şi, în fine, omul de pe stradă, dau drept generator al răsturnării
propriile mobiluri particulare. Primii, ura împotriva dictaturii şi pasiunea arzătoare pentru
libertate ca ideal suprem pe pământ, următorii, dezgustul faţă de o societate egalitară ce le
frâna zborul către înălţimi, ceilalţi răzbunarea de sânge şi „restitutio in integrum“, iar
ultimii, mulţimile, supărarea că iarna nu era destulă căldură în calorifere şi că nu găseau
suficientă carne în magazine. Ce au aspirat toţi aceştia să aibă după închiderea
mormântului? Libertate cât cuprinde, munţi de carne, căldură în case iarna „să caşti din
gură“, arte deasupra gustului muncitoresc precar, sângele celor ce le luaseră averile, ca şi
averile înseşi. Se mai spera şi într-o viaţă relaxată, fără atâta disciplină şi muncă, fără
programe, obiective, plus un portofel mai plin.
Să facem, așadar, o minimală analiză stilistică acestui incipit:
a) pentru Dumitru Popescu, cei care au ieșit pe străzi contra regimului nu erau revoluționari,
ci gropari; desigur, niște gropari care au ajuns ei înșiși în groapa de mormânt – circumstanță
care nu pare câtuși de puțin să-l impresioneze pe un fost Dumnezeu pentru care nimic sfânt
nu există, nici măcar în morminte;
b) pentru Dumitru Popescu, toți cei care n-au aplaudat comunismul și binefacerile lui nu
merită enumerați decât în ghilimele, ca și cum n-ar avea dreptul la existență literală, ci numai
la una figurată, ipotetică, sancționabilă ironic prin ghilimetare la foc automat; ei nu pot fi
revoluționari sau rezistenți, ci doar „revoluționari” sau „rezistenți” – după cum moartea lor nu
e, putem lesne deduce, decât o „moarte”;
c) pentru Dumitru Popescu, libertatea pentru care au murit oamenii în decembrie 89, acea
libertate mortală a celor care au strigat: „Vom muri și vom fi liberi!”, e și ea sancționabilă
ironic prin formula „libertate cât cuprinde”; vorbește, după cum se vede, despre libertatea
celor care au murit & a celor care le-au supraviețuit cum ar vorbi despre comerțul en gros de
măcelărie sau tutungerie; insensibilitatea aceasta a lui Dumitru Popescu la suferința &
moartea celorlalți e, în fond, o variantă a ceea ce Eminescu numea „râsul la mormânt”;
d) trecând peste „munții de carne” și celelalte giumbușlucuri ironice (cam precare) ale
„eseistului”, să mai observăm că, din punctul de vedere al lui Dumitru Popescu,
postcomunismul înseamnă „viață relaxată, fără atâta disciplină și muncă, fără programe,
obiective, plus un portofel mai plin” – ceea ce, convers, înseamnă că disciplina, munca &
programele sunt definiția vieții în comunism; căderea comunismului ar veni, ni se sugerează
subtextual, din voința maselor de a pune punct muncii & disciplinei surmenante din
comunism; spus mai simplu, oamenii aceia („groparii”, cum îi alintă el) au murit pur și
simplu de lene & pentru lene.
Restul „eseului” e din aceeași făină. Singurul lucru demn de menționat ar mai fi
glorificarea axiomatică a lui Nicolae Ceaușescu, pentru a cărui independență față de Moscova
fostul Dumnezeu nu are destule cuvinte de laudă.
De ce mă indignează „eseul” acesta, ale cărui teze filo-securiste & filo-ceaușiste sunt
de altfel atât de circulate în anumite medii (gen România Mare sau Cotidianul), încât au
devenit banale? Ei bine, iată de ce:
1) pentru că apare în România literară, revistă-fanion a USR – care nu are dreptul moral de a
deveni echivalenta acelor anumite medii;
2) pentru că apare în România literară, revistă în ale cărei pagini Paul Goma, victimă a
Securității, e persona non grata, dar în care, iată, alde Dumitru Popescu își lăfăie textele filo-
securiste pe multe coloane;
3) pentru că apare în România literară, revistă în care Nicolae Manolescu îi ia la refec
pe Andrei Terian& Paul Cernat, acuzându-i de un gherism imaginar – dând, în același timp,
bun de tipar unor texte de un ceaușism repulsiv & cât se poate de real.
Așa încât, dacă fostul Dumnezeu mă dezgustă, actualul director al României
literare mă dezamăgește enorm. De ce o fi acceptat prezența unei asemenea abjecții în
paginile revistei pe care o conduce, numai Dumnezeu știe. Nu fostul, să fiu bine înțeles.