Elemente de biologie celulară şi moleculară

 Structura celulei

O caracteristică esenţială a materiei vii este reprezentată de structura sa

celulară, alături de încă două proprietăţi fundamentale: metabolismul şi
reproducerea.

Deşi există mari diferenţe între celulele diverselor specii, sau chiar între celulele
aceluiaşi organism, există şi o serie de caracteristici comune pe care le vom
trece în revistă.

Disciplina care se ocupă cu studiul celulei şi a fenomenelor la nivelul celular se

numeşte „biologie celulară”. Din biologia celulară vom extrage sintetic câteva
noţiuni privind:

 structura celulei umane (membrană, citoplasmă, nucleu, organite

celulare - mitocondria şi ribozomii
 diviziunea celulară mitoza şi meioza.

Explicarea fenomenelor biologice pe baze moleculare face obiectul unei

discipline înrudite cu biologia celulară, numită „biologie moleculară”. Din această
disciplină ne vom opri la două mecanisme:

 replicarea ADN
 sinteza proteinelor

Structura generală a unei celule umane

Enumerarea principalelor componente ale celulei umane

 membrana
 citoplasma
 nucleu
 organite celulare

1
 Fig. 1. Structura celulei umane

Membrana celulară

Membrana celulară delimitează celula la exterior, are rol de susţinere şi

separare, fiind sediul unor procese de schimb de substanţe între celulă şi mediul
său extern.

Membrana celulară este alcătuită distr-un strat dublu foto-lipidic, conţinând în

forme şi proporţii diferite o serie de structuri proteice (modelul „mozaic lichid”
Singer - Nicholson, 1972), (figura 2.a)

Fig. 2.a. Membrana celulară modelul : “mozaic lichid”

2
Proprietăţi fizice

Membrana celulară are o grosime de 3-10 nm, cu slabă conductibilitate

electrică, dar cu mare capacitate electrică, greu permeabilă pentru apă şi ioni.

Matricea membranei celulare este alcătuită din fosfolipide ce formează un strat

dublu. Fosfolipidele au caracter amfipatic, având un capăt hidrofil şi un capăt
hidrofob (figura 2.b).

Fig. 2.b. Structura generală a unui fosfolipid

Acizii graşi AG1, AG2 au 16-18 atomi de carbon în lanţ şi având caracter
hidrofob, se orientează spre interiorul membranei, în timp ce restul fosforic,
având grupări OH este hidrofil, fiind orientat spre feţele exterioare ale
membranei, fie spre interiorul celulei, fie spre exterior.

Proteinele membranare formează „insule” în matricea fosfolipidică ele pot fi: a)

proteine intrinseci, care pot să fie la rândul lor:

 proteine ce traversează membrana (canale ionice pentru transport pasiv

sau pompe ionice pentru transport activ), figura 2.c
 proteine parţial înglobate, ce formează structuri numite „receptori
membranari”, cu rol foarte important în funcţionarea membranei (de
receptori se pot lega diferite molecule-hormoni, medicamente etc.)

3
 Figura 2.c. Canale şi pompe ionice

Proteine extrinseci, legate slab la suprafaţa membranei. Membrana celulară este

totodată sediul fenomenelor electrice, de producere a potenţialului de
membrană.

Membrana are un rol important în semnalizarea inter şi intracelulară privind

transferul de informaţii în aceste procese de semnalizare sunt implicaţi şi
receptorii membranari.

Să încheiem cu rolul membranei în apoptoză - fenomenul de moarte naturală

programată.

Citoplasmă

Citoplasma este o soluţie apoasă ce reprezintă mediul de dispersie pentru

substanţele dizolvate:

 ioni ([K+ ] 150 mM, [ Na+] 10 mM, [Cl-] 100mM

 molecule mici neutre [glucoză]
 macromolecule(proteine, polizaharide etc).

Citoplasma este străbătută de fire ce se sprijină pe membrană, nucleu şi

organitele celulare mari, ce formează un citoschelet:

Proprietăţile sunt sintetizate în tabelul 1.

4
 Tabel 1 Proprietăţile fizice ale citoplasmei

Ion Concentration in cytosol Concentration in blood

(millimolar) (millimolar)
Potassium 139 4
Sodium 12 145
Chloride 4 116
Bicarbonate 12 29
Amino acids in 138 9
proteins
Magnesium 0.8 15
Calcium <0 0002 1.8

Nucleul celular

Nucleul celular este o formaţiune sferică sau ovoidală, cu diametrul de 4-6p m,

alcătuit în cea mai mare parte din ADN.

Structura nucleului figura 3.a

În interior se găseşte o formaţiune mai densă numită „nucleol”, iar la exterior

este mărginit de o membrană nucleară, cu pori prin care pot trece molecule
mici. Transportul prin membrana nucleară (pentru ARN şi proteine) este
asigurat de molecule numite „cargo-GTP-aze.

Nucleul este sediul de stocare a informaţiei genetice şi joacă un rol important în

procesul de diviziune celulară şi în procesul de sinteză a proteinelor.

5
 Fig. 3. Structura nucleului

Organitele celulare

În citoplasmă se găsesc numeroase organite celulare, fiecare cu un rol bine

definit în funcţionarea celulei:

 reticulul endoplasmic
 ribozomi
 mitocondrii
 aparatul Golgi
 libozomi
 centrioli
 microtubuli, microfilamente
 vacuole, vezicule

Ne vom opri pe scurt doar la ribozomi şi mitocondrii, având în vedere

importanţa lor în studiile de bioinformatică.
6
 Mitocondria

Mitocondria este un organit celular care este sediul sintezei moleculelor

macroergice de ATP.

Are formă alungită având în interior „creste” formate prin plierea membranei
interne. Membrana internă conţine molecule ce asigură un transfer de electroni
(NADH, FAD, ubiquinonă şi citocromc), însoţit de eliminare de protoni. Procesul
se numeşte „fosforilare oxidativă”, având ca rezultat sinteza unei molecule de
ATP.

Funcţionarea este asigurată de o pompă de protoni descrisă sub numele de

”teoria chemiosmotică” de către Mitchell, laureat al premiului Nobel în 1978.

Schematic, transferul electronilor în membrana internă a mitocondriei este

prezentată în figura 4.a, iar principiul pompei de protoni este sintetizat în figura
4.b

Fig. 4.a. Mecanismul fosforilării oxidative

7
 Fig. 4.b. Teorie chemiosmotică a pompei de protoni

Ribozomii

Ribozomii sunt cele mai mici organite celulare, descoperite de către George
Palade, de origine română, premiul Nobel în 1974. Sunt alcătuiţi din ARN
ribozomal şi sunt sediul sintezei proteinelor.

Un ribozom are trei situs-uri, notate......, în care se poate lega o moleculă de

ARNt)ARN “de transport” sau „de transfer” (figura 5)

8
 Fig. 5. Structura ribozomilor

Diviziunea celulară

Majoritatea celulelor umane (sunt doar unele excepţii) se divid în cursul vieţii
lor. Procesul de diviziune se petrece diferit la celulele somatice, faţă de cele
sexuale şi vom trata separat cele două cazuri.

Mitoza

Mitoza este procesul de diviziune al celulelor somatice.

Celulele somatice sunt diploide - au fiecare cromozom în două exemplare. În

cazul celulelor umane sunt 23 de perechi de cromozomi (unele detalii vor fi
prezentate în cursul de genetică).

Ciclul de viaţă al unei celule somatice, adică intervalul de timp dintre două
diviziuni, cuprinde mai multe faze, în care se sintetizează la început ARNm şi
proteine, apoi se sintetizează şi ADN - practic se dublează cantitatea lui prin
procesul de replicare în nucleu.

Diviziunea celulară ocupă cca 10% din ciclul celular şi are mai multe faze:

 profaza - cromozomii devin vizibili, fiecare fiind dublat longitudinal, apar 2

centrioli ce migrează spre polii celulei, dispare membrana nucleară şi se
formează fusul de diviziune
 metafaza - cromozomii se aranjează în regiunea ecuatorului şi se leagă de
fibrele fusului în zona centromerului
 anafaza - deplasarea cromatidelor fiecărui cromozom spre polii celulei
 telofaza - formarea la fiecare pol a câte unui nucleu, cu formarea de
membrană nucleară.

9
În final se divizează şi citoplasma formându-se două celule fiice cu nuclee
identice. Fenomenele descrise mai sus sunt prezentate sintetic în figura 6.

Fig. 6. Mitoza

Meioza

Diviziunea prin meioză este tipică pentru celulele germinale, ovocitul şi

spermatocitul, în zona de maturizare ce formează celule sexuale, numite şi
„gameţi”.

Meioza cuprinde două diviziuni succesive:

 diviziunea reducţională - când dintr-o celulă germinală diploidă se

formează două celule haploide (cu fiecare cromozom într-un singur
exemplar)
 diviziunea ecuaţională - asemănătoare mitozei, cu deosebirea că fiecare
celulă care se divide acum este o celulă haploidă.

În final rezultă 4 celule haploide figura 7.

10
 Fig. 7. Meioza

Să urmărim în continuare două procese esenţiale din biologia moleculară:

replicarea ADN şi sinteza proteinelor.

Replicarea ADN

Noţiunea de replicare

Descifrarea mecanismului replicării ADN a avut o importanţă deosebită prin

aportul său la înţelegerea mecanismelor genetice de transmitere ereditară a
informaţiei.

Replicarea reprezintă procesul de producere a unei „replici”, adică o copie

identică cu originalul. În cazul ADN este vorba de producere a două molecule de
ADN identice pornind de la una singură.

Fazele replicării ADN

11
Replicarea este iniţiată într-un punct al dublului helix, numit „origine” - o
regiune cu secvenţă recunoscută de o proteină iniţiatoare a replicării aceste
regiuni sunt de obicei bogate în perechi AT, mai uşor de desfăcut.

Pornind de la origine, dublul helix este despiralat, cu o enzimă - topoizomeraza,

apoi este desfăcut asemănător cu un fermoar, fiind rupte toate punţile de
hidrogen pe o anumită porţiune din helix de către o enzimă - helicaza.

Sunt astfel expuse liber spre exterior bazele azotate, în succesiunea lor, ale
ambelor lanţuri ale helixului. Lanţul care este desfăcut de la 3’^5’ încât
completarea să apară în succesiunea firească 5’^ 3’ se numeşte „lanţ
conducătof’ (leading strand), iar celălalt este „lanţ întârziat” („ lagging strand”)
(figura 8.)

Fig. 8. Mecanismul replicării ADN

Forma de „furcă” a dublului helix desfăcut de helicază a generat şi numele

structurii în această fază:” furcă de replicare” („ replication fork”).

Pe lanţul conducător poziţiile expuse sunt ocupate succesiv de către

nucleotidele corespunzătoare (conform perechilor posibile A-T şi G-C), proces
condus de o enzimă numită ADN-polimerază. Însă sinteza pe celălalt lanţ nu
poate fi realizată natural, succesiunea de sinteză fiind inversă, de la 3’^5’.

De aceea, informaţia pentru un set de baze azotate libere este întâi transpusă în
ordinea posibilă 5’^3’ pe nişte fragmente denumite Okasaki, fragmente ce sunt
apoi cuplate pe lanţ cu ajutorul enzimei ADN-ligaza.

Fiecare din lanţurile iniţiale este acum completat cu un lanţ pereche, care este
spiralat şi devine un dublu helix identic cu originalul.
12
În eukariote procesul de replicare poate începe în mai multe poziţii din dublul
helixurilor de ADN.

Replicarea poate să fie incompletă şi să nu ajungă chiar până la capătul fiecărui

cromozom, numit „telomer”, rezultând o scurtare generaţie după generaţie,
fenomen considerat a avea un rol în procesul de îmbătrânire, în apoptoză sau în
apariţia unor boli (inclusiv unele forme de cancer).

Sinteza proteinelor

Paradigma centrală a bioinformaticii

Încercările de a explica marea variabilitate biologică fenotipică în contextul

unităţii moleculare a structurilor biologice a condus la plasarea acesteia într-o
poziţie cheie pentru bioinformatică. Întrebarea la care dorim să răspundem
este: Cum este transmisă informaţia stocată în structura moleculelor de ADN
din nucleele celulelor, către celule, pentru a coordona practic toate procesele
celulare, dar în special sinteza proteinelor, care sunt atât elemente structurale
cât şi elemente de control (enzime) a proceselor celulare.

Mecanismul sintezei proteinelor este azi în bună măsură cunoscut, deşi există
încă elemente nu pe deplin elucidate. La descifrarea mecanismelor şi-au adus
contribuţia cercetători din diverse domenii, un rol important avându-l cei din
domeniul bioinformaticii.

Schema din figura 9.a reprezintă sintetic principalele procese ce au loc pentru
sinteza proteinelor.

13
 Fig. 9.a Sinteza proteinelor

Vom descrie în continuare aceste procese.

Transcripţia

Regiunea din ADN care conţine informaţia privind sinteza unei proteine se
numeşte genă de sinteză. În amonte faţă de gena de sinteză se găseşte o genă
promotor, cu rol în declanşarea procesului de copiere a informaţiei. Zona
promotor mai este numită 5’ UTR - 5’ untranslated region, iar după gena de
sinteză mai este o porţiune ce nu codifică secvenţă proteică numită 3 ’ UTR.

Mecanismul transcripţiei

La activarea zonei promotor, dublul helix ADN din regiunea genei de sinteză
este desfăcut în sensul 3’^5’ de către helicoză, apoi intervine ARN-polimeraza,
care facilitează formarea unui lanţ ARN în sensul normal 5’^3’. Un singur lanţ
din cele două ale ADN este utilizat pentru citire, numit „lanţ matriţă” („
template strand”), celălalt fiind numit lanţ de codificare („coding strand”),
deoarece conţine secvenţa exact în forma în care apare în molecula de ARN
sintetizată, cu singura deosebire că, în ARN, în loc de timină apare uracilul.
Transcripţia este prezentată schematic în figura 10.

14
 Fig. 10. Transcripţia

Procesul de transcripţie are trei faze:prima este iniţierea, prin activarea

promotorului, a doua se numeşte „elongare”, reprezentată prin adăugarea,
nucleotid cu nucleotid, a componentelor lanţului de ARN, iar ultima fază este”
terminarea”

(formarea unei bucle bogată în G-C, urmată de o succesiune de U).

Să menţionăm că există şi transcripţie reversă, adică din ARN în ADN, întâlnită în

unele cazuri patologice, cum ar fi infecţia cu HIV.

Migrarea ARNm

Lanţul ARN format în nucleu se numeşte ARN mesager şi se notează ARNm. În

nucleu se mai găsesc nişte organite numite „spliceosomi” care asigură un
proces numit „splicing”. Prin acest proces sunt eliminate din molecula de ARNm
formată, regiunile fără rol în codificarea secvenţei proteice, numite „introni”,
rămânând numai regiunile codificatoare, numite „exoni”.

Molecula nou formată va traversa membrana nucleară şi va ajunge la ribozomi,

unde se va desfăşura procesul de translaţie.

Codul genetic
15
Pentru a putea folosi informaţia purtată într-un alfabet cu 4 litere, cum este
cazul acizilor nucleici, la codificarea a 20 aminoacizi, vom avea nevoie de o
succesiune de cel puţin 3 litere, George Gamov, care asigură 43 = 64 combinaţii
posibile(cu 2 litere am fi putut obţine numai 42 = 16 combinaţii.

Această ipoteză, că o succesiune de 3 baze azotate într-o secvenţă ADN codifică

1 aminoacid într-o secvenţă proteică a fost confirmată experimental (Nirenberg,
1961). A fost astfel introdus termenul de „codon”, definit ca un triplet de baze
azotate într-un lanţ de acid nucleic pentru codificarea unui aminoacid într-o
secvenţă polipeptidică.

Cercetări ulterioare (Khorana, Hollez premiul Nobel 1968) au permis stabilirea

codului genetic prezentat în figura 11.

Fig. 11. Codul genetic

Observăm că pentru majoritatea aminoacizilor există mai multe codificări

posibile. De asemenea există un codon de star, precum şi trei codoni de stop -
cărora nu le corespunde nici un aminoacid.

ARN de transport

În mecanismul sintezei proteinelor este necesară implicarea unor molecule care

să asigure corespondenţa stabilită în codul genetic. Acestea sunt moleculele

16
numite ARN de transport sau de transfer, notate ARNt (studiate în detaliu de
Ochoa - premiul Nobel 1959).

Structura ARNt

Molecula de ARNt este destul de mică în comparaţie cu alte tipuri de ARN. Ea

are 4 braţe dintre care două formează legături în timpul translaţiei (figura 12)

Fig. 12. Structura moleculei de ARNt

Observăm că braţul superior are o porţiune cu capătul 5’ liber, care este de

obicei fosforilat, iar la capătul 3 ’ se poate detaşa amoniacidul - ataşarea este
specifică.

Braţul opus are o buclă ce conţine o secvenţă de trei baze azotate

complementare codificării aminoacidului, secvenţă care se numeşte”
anticodon”. Această porţiune este cea cu care molecula de ARNt se leagă de
secvenţa potrivită din matriţa ARNm.

17
Celelalte două ramuri, buclele D şi T facilitează mecanismul de cuplare pe
ribozom.

Structura ribozomilor

Revenim la descrierea structurii ribozomilor, începută mai sus.

Ribozomii au două regiuni, o regiune care poate cupla molecule de ARNm venită
din nucleu şi o regiune care conţine 3 situs-uri, notate E, P şi A, regiune în care
se leagă ARNt.

Fig.13.

Mecanismul translaţiei

Când ARNm expune spre situl P porţiunea cu codonul de star (AVG), situl poate
fi ocupat de un ARNt ce codifică Met (conform codului genetic).

În situl A, încă liber, se poate lega de un ARNt care să aibă anticodonul

corespunzător următorului codon din ARNm, codon expus către situl A.

Aminoacidul legat de ARNt de pe situl A se cuplează printr-o legătură peptidică

de aminoacidul legat de ARNt de pe situl P.

La formarea acestei legături peptidice, AA din P se desprinde de ARNt de care

era legat şi întreaga structură formată se mută cu un codon spre în faţă: ARNt
din P trece în E, ARNt din A trece în P, cu tot cu aminoacizii legaţi de el şi în

18
paralel se deplasează şi ARNm în unitatea inferioară. Energia necesară
procesului este furnizată de o moleculă de GTP, procesul fiind susţinut de o altă
proteină numită factor de elongaţie; de fapt, această fază se şi numeşte
„elongaţie”.

Situl A devenind vacant poate fi ocupat de un alt ARNt cu anticodon

corespunzător următorului codon din matriţa ARNm. Totodată ARNt de pe situl
E se desprinde de lanţul ARNm. Aminoacidul legat de ARNt care a ocupat acum
situl A poate forma o legătură peptidică cu AA din poziţia P, urmată de
desprinderea acestuia de ARNT care l-a purtat.

Procesul se reia pas cu pas, generându-se un polipeptid, care iese din ribozom.

Procesul de translaţie se încheie când pe matriţa ARNM apare un codon de

stop, care nu are echivalent în ARNt, deci situl A nu se mai ocupă. În acest
moment, lanţul polipeptidic format se desprinde de ribozom.

Fazele sintezei proteinelor sunt prezentate schematic în figura 14.

Fig. 14. Mecanismul translaţiei

Controlul sintezei proteinelor

19
Mecanismele moleculare au un sistem de control care dirijează declanşarea,
desfăşurarea respectiv terminarea tuturor proceselor.

Controlul sintezei proteinelor la procariote este un mecanism de feedback

studiat de Jacob, Monod şi Lwoff (premiul Nobel 1965).

În cazul eucariotelor, mecanismul este mai complicat, descris prin modele cu

feedback pozitiv. Nu vom intra aici în detalii privind aceste mecanisme de
reglare.

Introducere în biologia celulară

Etimologie: bios gr.= viaţă; logos gr.= vorbire, ştiinţă; cella lat.= cameră,
compartiment; cellula lat.= cămăruţă, diminutiv de la cella; kytos gr.= cutie,
cavitate (pentru Citologie)

Biologia este ştiinţa fundamentală a naturii, ce studiază legile generale ale

apariţiei, organizării, dezvoltării şi transformării organismelor vii, precum şi
relaţiile care se stabilesc între organisme, între organisme şi mediu.

Biologia celulară este o ramură a ştiinţelor biologice, care se ocupă cu studiul

structurii, ultrastructurii şi a funcţiilor celulelor.

Celulele sunt unităţile fundamentale din alcătuirea organismelor vii, adică

substratul morfologic şi fiziologic al fenomenelor biologice.

Legături cu alte discipline

Biologia celulară stabileşte legături cu Biochimia, Fiziologia, Histologia,

Anatomia, Biofizica, Genetica, Patologia, Imunologia, Microbiologia, Biologia
moleculară ş.a.

Etape importante în studiul celulei

20
Cea mai timpurie dovadă privind lentilele de mărit o găsim în lucrarea ”Book of
Optics” scrisă în 1021 de către Ibn al-Haytham (Alhazen). După ce această
lucrare a fost tradusă în limba latină în secolul 13, în Anglia Roger Bacon a
descris proprietăţile lentilelor de mărit, urmând ca apoi în Italia să se utilizeze
tot mai mult lentilele de ochelari.

În anul 1590, fraţii Hans şi Zacharias Jansen (Middleburg-Olanda) au obţinut prin

şlefuire primele lentile biconvexe, ce au permis confecţionarea primelor
instrumente optice de mărit. În anul 1609, cei doi fraţi alături de Hans
Lippershey au construit primul telescop.

Spre sfârşitul secolului 15, olandezul Christiaan Huygens a inventat un sistem

simplu de ocular cu două lentile, care de-a lungul timpului a fost corectat şi
îmbunătăţit acromatic.

În 1610, Galileo Galilei a confecţionat o ”lunetă microscopică” drept '"ochean”

(occhiolino), pe care filozoful grec Demisciano îl va numi microscop.

Fizicianul şi astronomul englez Robert Hooke în 1665, perfectând microscopul

compus al fraţilor Jansen, a examinat o felie subţire de plută de stejar şi a
observat că este străbătută de mici cavităţi, pe care le-a numit celule („mici
cavităţi sau celule, distincte una faţă de cealaltă"). În cartea sa ’Micrographia” a
inserat 38 de planşe cu secţiuni din diferite plante şi animale, în care se
distingeau cu uşurinţă celulele, a demonstrat importanţa microscopului şi a
utilităţii modificărilor aduse de el acestui instrument. Fiind fizician, a desenat
celula, a denumit-o, dar nu i-a acordat nici o valoare morfologică.

Savanţii Nehemia Grew [1671] şi Marcello Malpighi [1675] au regăsit la plante

celulele lui Robert Hooke şi le-au descris ca fiind nişte cavităţi („veziculele lui
Grew”, „utriculele sau saculiF lui Malpighi), separate de pereţi membranoşi.

Marcello Malpighi a fost unul dintre fondatorii Anatomiei microscopice şi

utilizând microscopul pentru observarea existenţei vaselor capilare a elaborat
primul studiu anatomic complet asupra tuturor stadiilor de dezvoltare ale unui
artropod, a efectuat studii fundamentale despre creier, rinichi, retină, organe
tactile, nervi, a descris alveolele pulmonare şi vasele capilare din laba şi
peritoneul de broască, papilele gustative, stratul profund al pielii ş.a. În aceeaşi
perioadă, Nicolas Hartsoeker [1674], Louis Ham [1677] şi Antony van
Leeuwenhoeck [1677] au descoperit o serie de elemente structural-anatomice
proprii animalelor adulte.

21
Antony van Leeuwenhoeck şi-a confecţionat singur instrumentele de mărit,
lentile unice, cu care a atins măriri ale obiectelor studiate de circa 300x. În felul
acesta, a observat structura microscopică a aripei şi acului de albină, celulele din
foiţa de ceapă, structura firului de păr, a crustelor de mătreaţă, a osului, a fibrei
nervoase, a fibrelor musculare striate. Împreună cu Louis Ham în 1667 a
demonstrat existenţa în lichidul seminal de om, de câine şi de iepure a unor
„vietăţi” mici cu aspect de filamente mişcătoare, pe care le-a numit
spermatozoizi. A mai descris celulele unice bacteriene, infuzorii [1683] şi
globulele roşii nucleate din sânge la batracieni şi păsări [1702].

Abia în 1759, Caspar F. Wolff, fondatorul Embriologiei, a avut ideea de a

examina ţesuturile tinere, constatând că embrionul plantei, ca şi cel al
animalului este, în primul rând format din „mici sfere” sau „vezicule”, adică din
celule. Începând cu această perioadă, observaţiile s-au multiplicat, celula
încetând a mai fi privită ca o cavitate goală, limitată de o membrană. Astfel, în
1781, Felice Fontana a semnalat în anumite celule epidermice prezenţa unui
„corp oviform (nucleul) prevăzut cu o pată (nucleolul) în mijlocul lui”.

În 1802, Jean-Baptiste Lamark în Franţa şi Gottfried R. Treviranus în Germania

au introdus noţiunea de biologie pe baza observaţiilor rămase în timp până la ei.

Histologia şi-a făcut primele sale achiziţii în studiul plantelor. Charles F. Brisseau
de Mirbel [1809] a arătat că vasele spiralate ale plantelor vasculare şi vezicula
lui Grew sunt două aspecte ale unuia şi aceluiaşi element - celula.

În 1831, el a regăsit la specia Marchantia nucleul descris de Felice Fontana

(„sferula lui MirbeF), în acelaşi an în care Robert Brown a proclamat constanţa
acestui organit celular, pe care l-a observat la speciile Orchidee şi Asclepiadee.
Francis V. Raspail a comparat ţesuturile plantelor cu cele ale animalelor,
declarând în 1827 că „toate părţile organizate provin din vezicule elementare
microscopice”, prevăzând importanţa pe care va fi menită să o preia Patologia
celulară.

Raspail a studiat epiderma şi fanerele, muşchiul şi ţesutul adipos, a descoperit

că membrana (caduca) cu care oul este învelit în timpul gestaţiei, nu este
altceva decât „membrana mucoasă a uterului”. În anul 1830, Raspail a introdus
reacţia cu iod pentru detectarea amidonului din celulele vegetale, acest fapt
marcând începuturile histochimiei.

La animalele inferioare, Felix Dujardin [1835] a descris între nucleu şi membrana

celulară „un jeleu diafan, elastic şi contractiF capabil să-şi schimbe forma, să

22
emită prelungiri şi să se deplaseze, pe care l-a numit materie vie sau sarcodiu. El
a avut ideea remarcabil de clară despre ceea ce numim azi
„continuitateaprotoplasmei ancestrale”.

Hugo von Mohl încă din 1835, a descris diviziunea directă a unor celule vegetale
(Cladophora sp.), stabilind ceva mai târziu că diviziunea nucleului precede
întotdeauna diviziunea protoplasmei.

În 1836, Gabriel G. Valentin semnala în interiorul nucleului celulei conjunctive,

un corpuscul mai mic, pe care l-a numit nucleol, care a fost semnalat şi de către
Willam Bowman în 1840.

Acestea au fost, evocate rapid, descoperirile precursorilor „părinţilor" Teoriei

celulare, Schleiden şi Schwann, conform căreia „toate fiinţele sunt alcătuite din
celule şi din substanţe provenite din activitatea lor; celulele au o viaţă proprie,
individuală, dominată de viaţa în ansamblu a organismului; într-un organism
pluricelular, celulele se află într-o strânsă interdependenţă funcţională, iar viaţa
organismului este rezultatul activităţii tuturor celulelor individuale”.

În 1840, Wilhem Hofmeister identifica cromozomii în celulele meristematice de

Tradenscantia sp., iar Ian Evanghelista Purkinje propunea înlocuirea termenului
de „sarcodiu” cu cel de „protoplast” pentru substanţa fundamentală a celulei,
pe care azi o numim matrice sau citosol. În 1848, Albert von Kolliker denumea
conţinutul celular ca fiind citoplasma, iar în 1850 descoperea mitocondria.

O nouă etapă s-a marcat în istoricul Biologiei celulare când cercetătorii au

început să-şi facă o idee exactă asupra valorii celulei, ca element morfologic şi
fiziologic al organismelor. În 1855, Karl W. von Nageli şi Caspar Cramer
introduceau termenul de membrană celulară prin care definea „structura de
frontieră ce înconjoară protoplastul celulei", iar în 1859 Nageli punea în
evidenţă birefringenţa peretelui celular la specii de plante superioare.

Mai târziu, Albert von Kolliker, Theodor L.W. Bischoff, Ernst W. von Brucke şi
Max Schultze au arătat că în organismul animal există şi celule fără membrană,
iar în celulele unde ea există, membrana s-ar forma ulterior protoplasmei printr-
o condensare periferică.

Germanul Rudolf Virchow, în cartea sa ”Cellularpathologie” („Patologia

celulară”), extinzând teoria celulară în domeniul Anatomiei patologice a
demonstrat geneza produselor morbide prin diviziunea şi transformarea
celulelor din ţesutul normal şi a arătat importanţa dominantă a principiului

23
individualităţii celulare pentru fiziologie şi patologie, formulând în 1858 celebra
sa axiomă ”Omnis cellula e cellula” (orice celulă se naşte dintr-o celulă).

Rigurozitatea axiomei lui Rudolf Virchow a adus în timp mari servicii Biologiei şi
Medicinii, deoarece concepţia generaţiei spontane împiedica pe oamenii de
ştiinţă să creadă în veridicitatea cercetărilor lor, orice adevăr constatat prin
experimente fiind pus pe seama intervenţiei forţei vitale, adică a unui arbitrar.

Alături de Teoria evoluţiei prin selecţie naturală a lui Charles Darwin [1859] şi de
Legile transmiterii ereditare a caracterelor ale lui Gregor Mendel [1866], Teoria
celulară a contribuit la îmbogăţirea gândirii ştiinţifice a secolului 19. De la
această dată, studiul celulei s-a impus ca bază a tuturor ştiinţelor biologice şi
medicale.

În 1866, Ernst Haeckel afirma că nucleul este „elementul fundamental al

eredităţii” .Jn 1873, Camillo K. Schneider descria diviziunea indirectă , iar în 1876
Eduard Strasburger observa mitoza şi fazele ei. În 1880, Walther Flemming
explica termenul de cromatină ca fiind „ materialulgenetic nuclear format din
nucleoproteine”, pentru ca în 1882 să introducă termenii de mitoză, amitoză,
asteri, cromatină, carioplasmă şi placă ecuatorială. În 1883, Edouard van
Beneden a descoperit meioza ca tip special de reproducere al celulelor sexuale

Microscopul optic ca mijloc de cercetare, de la descoperirea lui şi până în

prezent, a beneficiat de o serie de îmbunătăţiri, prin înlăturarea artefactelor
date de lentile [Johann N. Lieberkuhn], prin confecţionarea lentilelor acromatice
[John şi Peter Dollond, 1787], ce ofereau o rezoluţie de circa 1 pm şi o mărire
uzuală a obiectelor biologice de circa 200x, prin introducerea lentilelor cu
imersie [1878] şi a obiectivelor apocromatice [1886] ce ofereau rezoluţie de
0,17 pm şi măriri de 1400x.

Microscopul ”modern”, părintele celui pe care îl găsim în majoritatea

laboratoarelor, a apărut târziu în a doua jumătate a secolului 19. El nu este
creaţia unui singur om, ci a nenumăraţi fizicieni şi opticieni, printre care se
disting doi germani, Karl Zeiss şi profesorul Ernst Abbe. Ernst Abbe a definit şi a
calculat rezoluţia microscopului optic , a elaborat Teoria formării imaginilor şi a
inventat condensatorul (sistem de mai multe lentile plasat în partea de jos a
microscopului).

Pe lângă acestea, au fost îmbunătăţite metodele de colorare cito- şi

histochimică a probelor sau de evidenţiere a unor componenţi celulari prin
impregnări metalice [Joseph von Gerlach, Louis-Antoine Ranvier, Camillo Golgi,

24
Ramon Santiago y Cajal]. Rudolf P.H. Heidenhain a descris baza citologică a
secreţiei glandulare, Otto Butschli, Camillo K. Schneider [1873] şi mai târziu
Eduard Strasburger [1876] au descoperit diviziunea indirectă a celulelor
vegetale, pe care Walther Flemming [1880] a observat-o în celulele animale,
numind-o mitoză (mitos gr.= filament, panglică).

Strasburger şi Flemming au mai numit procesul de înmulţire prin mitoză şi

kariochineză (karion gr.= sâmbure, nucleu; kinesis gr.= mişcare), explicând că în
cursul diviziunii se petrec o serie de mişcări şi modificări în nucleu.

Concomitent, au avut loc progrese însemnate şi în Embriologie. Oscar Hertwig

[1875], Theodor Boveri şi alţii au descris procesul de maturare al celulelor
sexuale înainte de fecundare, transformările ovocitului fertilizat, cu generarea
ţesuturilor şi a organelor, procesele de creştere şi de dezvoltare până la stadiul
de organism adult.

În 1875, Edouard van Beneden a identificat centrul celular. În 1882, Walther

Flemming a descoperit în citoplasmă mitocondriile, pe care în 1890 Robert
Altmann le-a descris, iar Karl Benda (1897) a confirmat existenţa lor în
spermatozoizi. În 1883, Andreas F. Schimper şi apoi Ernst H.F. Meyer au
descoperit plastidele în celulele vegetale, Julius von Sachs a identificat vacuolele,
iar Hugo de Vries a pus în evidenţă procesele osmotice majore la nivel celular.

În 1884, August Weismann enunţa ipoteza că în nucleu ar exista o substanţă pe

care o considera ’’substratul material al eredităţii”, iar Karl Rabl în acelaşi an
dovedea că fiecare specie de plante sau de animale are un număr fix de
cromozomi. Karl Solger şi Hyman Zimermann au pus în evidenţă ergastoplasma,
iar Camillo Golgi în 1898 a descoperit aparatul reticular intern din celula
nervoasă.

Începutul secolului 20 a adus numeroase schimbări în abordarea problemelor

legate de celulă, datorită progreselor făcute în tehnicile de investigare
microscopică şi de laborator. Astfel, în 1902 Karl Benda a efectuat un studiu
complex asupra mitocondriilor, iar Georg Haberlandt a pus la punct metoda
culturilor de celule şi de ţesuturi vegetale in vitro.

În 1904, T.H. Montgomery a definit cromozomul X, heterocromozomii şi

autozomii, iar în 1906 William Bateson explica fenomenul de crossing- over. În
1905, Edmund B. Wilson identifica cromozomul Y de sex la Drosophila
melanogaster sp., pentru ca în 1910 Thomas Hunt Morgan să descopere la

25
aceeaşi specie caracterele legate de sex, să introducă termenii de determinanţi
sau gene şi să enunţe Teoria cromozomială a eredităţii.

Tot în 1910, la Chicago, Carrel Alexis a pus la punct tehnica de cultivare a

ţesuturilor animale in vitro.

În 1914, Robert Feulgen a utilizat coloraţia specifică pentru evidenţierea

distribuţiei ADN-ului în celulă, prin acesta demonstrând localizarea ADN-ului în
cromozomi. Jean L.A. Brachet a folosit aceeaşi coloraţie specifică pentru
evidenţierea prezenţei ARN-ului.

In 1925, Henric E. Chatton introducea pentru prima dată termenii de celule

procariote şi celule eucariote.

În 1934-1935, Frits Zernicke a utilizat pentru studiu microscopul cu contrast de

fază [premiul Nobel în 1953], iar Barbara McClintock explica organizarea
nucleolară. În 1934, Victor Hoerr şi Walther Bensley, prin ultracentrifugare
diferenţială, au reuşit să separe componentele structurale ale celulei, făcând
posibilă analiza lor biochimică. În acest fel au fost puse în evidenţă enzimele de
oxido-reducere din mitocondrii [Albert Claude şi Karl

Hogeboom, 1946] şi s-au putut localiza fenomenele fundamentale ale

respiraţiei celulare.

Citofotometria acizilor nucleici a fost pusă în practică de către Torbjorn

Caspersson în 1936, iar analizele biochimice au devenit mult mai precise şi mai
sensibile odată cu descoperirea [Mikhail Tswet, 1901] şi apoi cu perfecţionarea
metodelor cromatografice [Edgar Lederer, Martin Synge, 1929-1939].

Punerea la punct a microscopului electronic şi a tehnicilor asociate, începând cu

1933 [Max Knoll, Ernst şi Helmut Ruska], brusc au adus numeroase noţiuni noi.
Au fost dezvăluite structuri cu dimensiuni între 10 Â şi 2000 Â, unele în organite
deja cunoscute (cristele mitocondriale, discurile plastelor, fibrele cromozomilor,
sacii şi tubulii dictiosomilor), altele aflate în ansamblul citoplasmei (reticulul
endoplasmatic, ribozomii, citoscheletul).

Utilizarea tehnicilor combinate a condus la asocierea din ce în ce mai mult a

studiului structurilor şi ultrastructurilor cu cel al funcţiilor. Mecanismele
fundamentale de metabolism, absorbţie, secreţie, reproducere etc., au fost
abordate la nivel celular, cu explicaţii şi aplicaţii mai ales la nivel molecular.

26
O ramură a Biologiei celulare, Biologia moleculară, a reuşit să analizeze mai
multe macromolecule fundamentale din celule -acizi nucleici, proteine, enzime.
Datorită utilizării tehnicilor cristalografice, prin spectrele de difracţie a razelor X,
o serie de studii au precizat structura proteinelor fibrilare [Linus K. Pauling şi
Robert Corey, 1951], a moleculei de ADN şi a mecanismului ei de replicare
[James D. Watson, Francis Crick şi Maurice Wilkins, 1953], a mioglobinei [John
Kendrew, 1958], a hemoglobinei [Max Petrutz, 1960].

În 1954, Arthur Kornberg a obţinut prin sinteză in vitro ADN în sisteme

bacteriene, iar în 1955 Marianne Grunberg-Manago şi Severo Ochoa au reuşit
sinteza de ARN cu ajutorul enzimei ARN-polimeraza.

În 1957, Christian de Duve a descoperit lizozomii, iar în 1966 a confirmat

existenţa peroxizomilor în celule. În 1970, Keith Porter a demonstrat cu ajutorul
microscopului electronic existenţa unei reţele microtrabeculare fine de circa
1nm în citoplasmă.

Clonarea, dintr-o simplă teorie, a devenit practică pentru prima dată pe celulele
embrionare de broască [Robert Brigs şi Thomas King, 1952]. În acelaşi an s-au
obţinut primele plante regenerate in vitro, iar în 1962 s-a făcut prima clonare de
celule diferenţiate la broască, pentru ca în 1970 să se obţină prima plantă
regenerată pornind de la protoplaste.

În 1981 s-a obţinut primul şoarece transgenic, în 1983 prima plantă transgenică
[tutun], în 1985 primul mamifer domestic transgenic [porcul], în 1986 primele
clone de mamifere pornind de la celule embrionare [oaia], în 1988 prima
cereală transgenică [porumbul], în 1994 primele fructe de plante transgenice
comercializate pentru consum uman [tomate], iar în 1997 oiţa Dolly [Ian
Wilmut].

În anul 2000, după zece ani, s-a încheiat cu succes descifrarea genomului uman,
proces la care au participat renumite laboratoare din Statele Unite, Canada,
Marea Britanie, Noua Zeelandă, Germania, Franţa, Japonia şi China, urmând să
se întreprindă pentru viitorul apropiat programe de identificare a proteinelor
codificate în genom. În acest fel, Biologia moleculară a reuşit să determine
fuzionarea unor discipline, care păreau independente: biosinteza de proteine şi
de acizi nucleici, genetica microorganismelor, funcţionarea enzimelor, etc.

In 2001, după câţiva ani de cercetări, echipele conduse de Brouwer şi Chen au

reuşit să obţină complexe exozomi izolate din celulele eucariote, organite
implicate în degradarea diferitelor tipuri de ARN. Tot în această perioadă au mai

27
fost identificaţi exozomii vezicule, structuri ce apar mai ales în celulele din
sistemul imun (celulele dendritice/celulele B). În 2004 se acorda Premiul Nobel
pentru Chimie cercetătorilor Aaron Ciechanover, Avram Hershko şi Irwin Rose
pentru importanţa degradării proteolitice cu ajutorul proteazomilor şi rolul
ubiquitinei în procesul proteolitic din celule.

Contribuţii româneşti în studiul celulei

La începutul secolului 19, în cadrul Facultăţii de Medicină din Bucureşti a

început să funcţioneze prima Şcoală de microscopie din România.

În 1839, profesorul Nicolae Kretzulescu a descris, într-o serie de lucrări ştiinţifice

publicate la Paris, structura microscopică a dinţilor şi mediile transparente ale
globului ocular.

În 1859, profesorii Ludovic Fiala, Gheorghe Polizu şi Mihail Obedenaru

înfiinţează disciplina de Microscopie optică, condusă mai târziu de profesorii
Mihai Petrini-Galaţi, Alexandru Obredja, Ioan Bruckner şi Ion T. Niculescu.

În 1886, Victor Babeş şi profesorul francez Victor-A. Cornil au publicat la Paris

primul Tratat de bacteriologie din lume, Babeş fiind şi autorul a peste 1.000 de
lucrări ştiinţifice, multe dintre ele referindu-se la studiul celulei sau al unor
ţesuturi normale şi patologice.

Victor Babeş a fost iniţiatorul seroterapiei şi pionier al descoperirii antibioticelor,

a fost printre primii care a cercetat celula canceroasă şi celula infectată de
viruşi, iar în 1893 comunica lumii ştiinţifice că poate pune cu certitudine
diagnosticul de turbare, confirmat în 1903 de italianul Aldechi Negri (corpusculii
Babeş-Negri în turbare şi apoi corpusculii Babeş-Ernst în bacilul difteric). În
cadrul aceleiaşi facultăţi, profesorul Ion Cantacuzino a înfiinţat disciplina de
Imunologie comparată, de Microbiologie şi de Medicină experimentală
(experienţe privind secreţia lacrimilor).

Cunoscutul neurolog Gheorghe Marinescu şi-a consacrat mulţi ani studiului

celulei nervoase, scriind o carte monumentală în două volume ”La Cellule
nerveuse”, care după apariţia ei în 1909 a cunoscut o faimă mondială, fiind
considerată cea mai completă monografie în domeniu. O parte din discipolii
profesorului Marinescu, precum Nicolae Ionescu-Siseşti, Oscar Sager, State
Drăgănescu, Artur Kreindler au iniţiat în paralel cu activitatea de clinică şi
valoroase cercetări de histologie patologică a sistemului nervos.

28
Pe lângă Facultatea de Ştiinţe naturale şi de Medicină Veterinară din Bucureşti,
ia fiinţă Şcoala de citofiziologie, care înainte de primul Război mondial a fost
condusă de profesorii Ion Athanasiu şi Ioan Drăgoiu. Ei au efectuat primele
studii de citofiziologie musculară cardiacă. Între cele două războaie, şcoala a
fost condusă de renumitul citolog Dimitrie Voinov, Paul Bujor (histologie
comparată la om şi la animale), Theodor Dornescu şi Ion Steopoe.

După cel de-al doilea Război mondial, pe lângă Facultatea de Medicină din Cluj,
se înfiinţează Şcoala de histologie şi citologie de către profesorii loan Drăgoiu şi
Ion A. Scriban.

În anul 1969, profesorul M. Ionescu-Varo a scris primul curs şi caiet de lucrări

practice de Biologie celulară, iar în 1971 profesorul Ilie Diculescu a publicat
prima monografie de Biologie celulară, la Bucureşti. În centrele universitare din
ţară au început să funcţioneze laboratoare de Microscopie electronică şi de
Biologie celulară normală şi patologică conduse de profesori de prestigiu.

În 1979, la Institutul de Biologie şi Patologie celulară din Bucureşti, condus de

către soţii Maia şi Nicolae Simionescu , s-a înfiinţat un centru de studii ataşat la
secţia de Biologie celulară a Facultăţii de Medicină Yale din USA, sub îndrumarea
renumitului profesor George Emil PALADE.

Tehnici de investigare ale celulei

Tehnici fizice:

 de criofracturare a membranelor biologice la nivel molecular

 de fracţionare a celulei prin ultracentrifugare diferenţială pentru izolarea
şi purificarea componentelor celulare
 prin difracţie cu raze X pentru evidenţierea structurii proteinelor şi a
acizilor nucleici
 prin difracţie-dispersie cu neutroni pentru studiul organizării moleculare a
cromatinei
 de rezonanţă magnetică de înaltă rezoluţie pentru studiul membranelor
biologice
 de rezonanţă în impulsuri pentru studiul permeabilităţii membranelor
 de rezonanţă electronică de spin prin utilizare de markeri ce se ataşează
la structuri celulare specifice
 de spectrofluorimetrie de membrană pentru evidenţierea fenomenelor
de vâscozitate şi difuziune ş.a.

Tehnici de microscopie:
29
  Microscopia optică în câmp luminos
 Microscopia în câmp întunecat
 Microscopia în contrast de fază
 Microscopia în lumină polarizată
 Microscopia în lumină fluorescentă
 Microscopia electronică

Tehnici biochimice de Biologie moleculară:

 electroforeza în gel de poliacrilamidă pentru evidenţierea proteinelor şi a

acizilor nucleici
 metode cromatografice
 utilizare de markeri cu caracteristici de fotoafinitate pentru evidenţierea
enzimelor, proteinelor, vitaminelor

Tehnici complexe bazate pe:

 culturi de celule, fuziuni celulare, purificări de gene, sinteza artificială de

gene, tehnologia ADN recombinant, producerea de anticorpi monoclonali
prin tehnologia hibridomelor, manipulări genetice ş.a.

Structura şi ultrastructura celulei

Definiţia şi funcţiile membranelor biologice

Membranele biologice sunt ansambluri metabolic active, compuse din proteine

şi lipide, ce formează structuri continui, cu proprietăţi caracteristice de
permeabilitate selectivă, iar prin prezenţa lor se realizează delimitarea periferică
şi compartimentarea internă a celulelor eucariote.

Celula este delimitată periferic de membrană plasmică sau plasmalemă, ce

separă conţinutul intern celular de mediul extracelular. Ea joacă un rol fiziologic
considerabil fiind locul de pasaj obligatoriu al substanţelor ce intră sau ies din
celulă, intervenind în controlul schimburilor dintre celulă şi mediul extracelular,
recepţionează variaţiile condiţiilor de mediu extracelular prin receptorii de
membrană, ce transmit informaţii şi stimuli, contribuind la modularea
activităţilor specifice celulei.

Membranele interne sau endomembranele delimitează reticulul endoplas- matic,

aparatul Golgi, nucleul, mitocondriile, lizozomii, veziculele exozomi, proteazomii,
peroxizomii ş.a.

30
 Figura 1 - Endomembranele organitelor unei celule (după Alberts et al., 2010)

Funcţiile membranelor biologice sunt foarte variate:

 funcţia de barieră este îndeplinită de membrana plasmică şi de

endomembrane ce compartimentează celula, asigurând spaţii pentru
desfăşurarea reacţiilor metabolice în condiţii optime;
 intervin direct în metabolismul celular prin procesele majore de conversie
energetică (fotosinteza în membrana internă a cloroplastelor, iar
fosforilarea oxidativă în membrana internă a mitocondriilor);
 controlează fluxul de informaţii dintre celule şi mediul extracelular prin
receptorii de membrane specifici pentru stimulii externi;
 îndeplinesc un rol important în procesele de apărare ale celulelor,
ţesuturilor, organelor şi ale întregului organism, faţă de agenţi biologici
patogeni (microbi, viruşi);
 la nivelul lor se metabolizează anumite substanţe medicamentoase (în
membranele reticulului endoplasmatic, ale peroxizomilor, proteazomilor,
lizozomilor).

Ultrastructura membranei plasmice

La microscopul electronic, membrana plasmică apare trilaminată, unică,

formată din două foiţe întunecate, dense, ce cuprind între ele o foiţă clară,
electrono-transparentă. Grosimea fiecărei foiţe este în medie de 2,5-3,5 nm,
astfel că grosimea totală a membranei poate fi cuprinsă între 8 şi 10 nm.

31
S-a stabilit că foiţele dense, externă şi internă, nu au obligatoriu aceeaşi
grosime, foiţa internă fiind uneori mult mai groasă, iar membrana în întregime
poate să nu fie uniform de groasă pe suprafaţa celulei.

Aspectul trilamelar al membranei plasmice este atât de constant şi de uniform

încât se poate considera că reprezintă o structură elementară, numită de
Robertson [1966] ”unit-membrane” (unitate de membrană). Acest concept este
cunoscut sub numele de ”Teoria unităţii de structură şi de grosime a
membranelor”.

În funcţie de aspectele electronomicroscopice, Sjostrand a împărţit

membranele biologice în două tipuri ultrastructurale:

 membrana plasmică cu organizare trilamelară;

 membranele endoplasmatice sau citoplasmatice cu organizare structurală
globulară(a-citomembranele cu suprafeţe rugoase,fi- citomembranele cu
suprafeţe netede şi membranele mitocondriale mai complexe).

Membranele plasmice naturale prezintă grosimi diferite de la o celulă la alta şi

chiar în cadrul aceleiaşi celule, realizându-se asimetrii de structură şi de
organizare moleculară, care antrenează la nivelul lor particularităţi de funcţie.

Asimetria structurală se observă mai ales la celulele intestinale, pancreatice şi

renale, la care membrana plasmică a feţelor laterale ale celulelor este mai
subţire decât cea a polului apical prevăzut cu microvili. Astfel, membrana
plasmică a polului apical, la celulele intestinale, are un set de proteine ce diferă
de cel al membranei laterale sau bazale, aici fiind localizate numeroase enzime
ce participă la procesele de digestie.

Dimpotrivă, membrana plasmică a feţelor laterale prezintă un bagaj enzimatic

implicat în transportul trans-epitelial. La nivelul polului bazal, proteina enzimă
ce predomină este Na- K-ATP-aza, tot aici aflându-se proteine-receptori pentru
hormoni sau pentru componentele matricei extracelulare.

Constituenţii biochimici ai membranei plasmice

În urma unor studii complexe, se ştie că membrana plasmică este formată din
lipide, proteine şi, în cantitate mai puţin importantă, din glucide.

Lipidele sunt aranjate sub forma unui strat bimolecular continuu. Lipidele
membranare sunt în majoritatea lor fosfolipide, dar mai există colesterol şi
glicolipide.

32
Glucidele apar pe suprafaţa tuturor membranelor plasmice ale celulelor
eucariote, sub formă de glicoproteine sau glicolipide.

Proteinele constituie suportul molecular al funcţiilor majore îndeplinite de

membrane, ele fiind foarte diversificate numeric şi tipologic. Astfel, în teaca de
mielină a neuronilor proteinele reprezintă 25% din greutatea totală a
moleculelor membranare, în membrana plasmică se găsesc circa 50%, iar în
membrana internă a mitocondriilor circa 75%.

Proteinele asigură funcţionalitate membranelor, intervenind în transportul activ

de substanţe şi îndeplinind funcţii enzimatice sau de receptori.

În funcţie de localizare şi tip de membrană au fost identificate ca enzime -

markeri: 5’-nucleotidaza la nivelul plasmalemei, monoaminoxidaza în membrana
externă a mitocondriei, citocromoxidaza şi adenozintrifosfataza în membrana
internă a mitocondriei, glucozo-6-fosfataza în membrana reticulului
endoplasmatic ş.a.

Figura 2 - Schiţa structurii unei membrane biologice (după Henrikson et al, 1997)

Proteinele membranare sunt de două tipuri:

 proteinele intrinseci stabilesc contacte cu bistratul lipidic, unele dintre ele

pot să pătrundă doar unul din straturile lipidice, iar altele pot traversa
ambele straturi.

33
  proteinele extrinseci sau periferice sunt localizate pe feţele bistratului
lipidic, în unele regiuni putând interacţiona cu grupările polare ale
lipidelor sau cu proteinele intrinseci.

Organizarea moleculară a membranelor biologice

Modelul Overton a fost propus de Charles Overton [1890] în urma unor studii pe
plante, când a observat că substanţele lipido-solubile au penetrat rapid în
celulele vegetale, faţă de substanţele hidrosolubile care nu au penetrat deloc.

Ipoteza lui Overton afirma că lipidele sunt prezente pe suprafaţa celulelor sub
formă de „înveliş”, probabil un amestec de colesterol şi lecitină. Această ipoteză
s-a dovedit a fi remarcabilă pentru ce ştim în prezent despre proeminenţele de
steroli şi de fosfolipide, componenţii de bază ai membranelor celulare.

Modelul Langmuir a fost propus de Irving Langmuir [1910], care a studiat

comportamentul fosfolipidelor purificate prin dizolvare în benzen şi etalarea
probelor pe o suprafaţă apoasă. Langmuir a observat că fosfolipidele se
orientează singure în aşa fel încât capetele lor hidrofile vor fi spre apă, iar cozile
hidrofobe se vor aşeza invers evitând apa.

Modelul Gorter-Grendel [1925] susţinea ipoteza lui Langmuir şi a fost prima

încercare de a înţelege structura membranelor celulare la nivel molecular.
Experimentele lor au dovedit existenţa bistratului lipidic continuu, care a
devenit astfel modelul de bază în studiul membranelor biologice.

Modelul Davson-Danielli este considerat cel mai vechi model detaliat de

membrană şi care a cunoscut, cu câteva variante, un succes considerabil în
timp. După James Danielli şi Hugh Davson [1935] membrana ar fi constituită din
două foiţe proteice fibrilare între care se găseşte un strat bimolecular de lipide.

Într-un al doilea model, zis micelar, moleculele de fosfolipide ar fi dispuse astfel

încât să formeze micelii globulare, cu extremităţile hidrofobe ale moleculelor de
fosfolipide orientate spre centrul miceliilor şi cu extremităţile hidrofile orientate
spre exterior, în jurul miceliilor fiind dispuse moleculele proteice.

34
Figura 3 - Modele de membrană: a -modelul Overton; b -modelul Langmuir; c -
modelul Gorter-Grendel; d -modelul Davson-Danielli (după Becker et al., 2009)

Modelul Robertson a fost propus de către J. David Robertson [1960], care a

observat la microscopul electronic organizarea trilaminară a membranelor
celulare, cu aspect de „şine de cale-ferată", adică două linii întunecate separate
de o zonă centrală clară, cu o grosime de 6-8 nm. El a mai sugerat că toate
membranele celulare au o structură comună, pe care a numit-o ”unit
membrane

Modelul Singer-Nicolson a fost propus de Jonathan Singer şi Garth Nicolson în

1972, fiind admis în prezent de marea majoritate a specialiştilor. Ei au reţinut
structura de bază din modelele anterioare, dar au observat şi descris proteinele
membranare ca entităţi globulare ce se asociază cu structurile hidrofile ale
bistratului lipidic prin încorporare sau ataşare. Acest model ţine seama, mai
ales, de raportul proteinelor cu stratul bimolecular lipidic (aspect de mozaic
fluid lipido-proteic), legat de comportamentul membranei.

Modelul Unwin-Henderson a fost propus de Nigel Unwin şi Richard Henderson în

1975, care au observat la microscopul electronic structura tridimensională a
bacteriorhodopsinei şi orientarea ei în membrană. Bacterio- rhodopsina conţine
un singur lanţ peptidic ce se pliază de şapte ori pe bistratul lipidic al membranei
celulare. În acest studiu, ei au considerat că proteinele trans-membranare sunt
ancorate în bistratul lipidic prin unul sau mai multe segmente proteice trans-
membranare.

35
 Figura 4 - Modele de membrană: a -modelul Robertson, TEM 110.000x; b -
modelul Singer-Nicolson; c -modelul Unwin-Henderson (după Becker et al.,
2009)

Mişcările moleculelor de acizi graşi din structura membranelor celulare au fost

puse în evidenţă prin studiul rezonanţei electromagnetice după marcarea unui
atom de carbon din lanţul acidului gras cu o moleculă de nitroxid. În interiorul
fosfolipidelor au fost observate mişcări de flexie ale atomilor de carbon din
grupările metilenice ale acizilor graşi, mişcări ale atomilor de carbon din
gruparea polară a acizilor graşi.

Au mai fost descrise mişcări ale întregii molecule de fosfolipidă (deplasare

laterală, mişcări de rotaţie şi salturi dintr-un strat lipidic în celălalt sau mişcări
flip-flop). Proteinele, în mod asemănător, prezintă şi ele o mobilitate dar mai
redusă.

36
 Figura 5 - Mişcări ale moleculelor de fosfolipide la nivel de membrană (după
Alberts et al., 2010)

Dinamismul membranelor celulare

Fluiditatea bistratului lipidic

Membranele celulare sunt structuri dinamice, aflate într-o continuă stare

tranziţională sub aspect fizico-chimic şi morfo-fiziologic. Caracterul dinamic
rezultă din proprietăţile structurale şi funcţionale ale biomoleculelor
componente, ele asigurând adaptarea funcţională permanentă a membranelor
la stimulii intra- şi extracelulari.

Aşa cum s-a mai spus, introduse într-un mediu apos, fosfolipidele se organizează
spontan în structuri sferice (micele) sau plane (dublu strat). In acest fel, regiunile
hidrofile ale fosfolipidelor sunt expuse mediului apos, iar regiunile hidrofobe
sunt sechestrate în interiorul structurilor formate.

Uneori, structurile cu dublu strat, formate de fosfolipide şi de glicolipide, au

tendinţa de a se închide dând naştere unor vezicule sferice, numite lipozomi.
Alteori, fosfolipidele se asamblează spontan în dreptul unui orificiu din peretele
ce separă două compartimente apoase, formând aşa- numitele membrane
negre.

Lipozomii şi membranele negre sunt considerate membrane artificiale.

37
Fluiditatea este o caracteristică generală tuturor membranelor biologice,
menţinerea ei fiind un factor esenţial în desfăşurarea normală a proceselor
celulare.

Figura 6 - În mediu apos, fosfolipidele se organizează spontan în micele sau

bistrat lipidic (după Voiculeţ and Puiu, 1997)

O serie de studii efectuate pe membrane artificiale cu un singur tip de

fosfolipid, au demonstrat că la o anumită temperatură(temperatură critică) are
loc tranziţia de fază , adică trecerea bistratului lipidic din stare fluidă în stare de
gel. În tranziţia de fază, moleculele tind să-şi abandoneze conformaţia
neordonată şi să se organizeze într-un mod ordonat, superior.

În bistraturile lipidice artificiale, ce conţin fosfolipide cu diferite grade de

nesaturare, apare faza de separare prin agregarea spontană a unui tip de
fosfolipide la o valoare a temperaturii critice. În membranele biologice nu a fost
posibilă evidenţierea fazei de separare, datorită coexistenţei acizilor graşi
saturaţi şi nesaturaţi în structura aceleiaşi molecule lipidice.

Fluiditatea membranei mai este influenţată de conţinutul ei în colesterol. Felul

în care colesterolul interacţionează cu fosfolipidele învecinate determină ca o
concentraţie mare de colesterol să ducă la scăderea fluidităţii membranei şi la
imposibilitatea apariţiei fazei de separare. În acest caz, s-a observat că scade
permeabilitatea membranei pentru moleculele de apă, dar creşte considerabil
rezistenţa mecanică a structurii membranare.

38
Molecula de colesterol, datorită dimensiunilor mici ale grupărilor sale polare, se
redistribuie rapid în bistratul lipidic prin mişcări tip ’’flip-flop". Această
mobilitate a colesterolului conferă membranelor caracterul de flexibilitate, de
schimbare a formei.

Figura 7 - Fluiditatea membranei (după Moyes and Schulte, 2008)

Gangliozidele

Gangliozidele influenţează şi ele fluiditatea membranei. Capacitatea lor de a

participa la formarea legăturilor de hidrogen determină creşterea gradului de
ordonare a membranei şi, implicit, accentuarea rigidităţii ei, conferind
stabilitate celulelor supuse stress-ului mecanic.

Din cele expuse, reiese că fluiditatea este o caracteristică generală tuturor

membranelor biologice, menţinerea ei fiind un factor esenţial în desfăşurarea
normală a proceselor celulare.

Mobilitatea componentelor membranare

Studiul mobilităţii biomoleculelor din membrane a fost efectuat atât pe modele

de membrane artificiale strict lipidice, cât şi pe modele în care au fost inserate
molecule proteice. Rezultatele studiului au fost apoi verificate pe membrane
biologice izolate şi pe hematii intacte, cu ajutorul unor lipide şi proteine
marcate.

S-a observat că lipidele şi proteinele au fost capabile să execute diferite tipuri de

mişcări în interiorul membranei: difuzia laterală, difuzia rotaţională şi difuzia
transversală (inversiune sau flip-flop).

Asimetria distribuţiei componentelor membranare

Distribuţia asimetrică a componentelor lipidice pe cele două feţe ale bistratului

membranar a fost pusă în evidenţă pentru prima dată în membranele

39
hematiilor. S-a constatat că monostratul extern conţine mai ales fosfatidilcolină
şi sfingomielină, iar cel intern conţine, drept componente lipidice majore,
fosfatidiletanolamina şi fosfatidilserina.

Explicaţia asimetriei în distribuţia lipidelor membranare constă în difuzia

transversală a acestor molecule, catalizată de fosfatidiltranslocază la nivelul
membranei reticulului endoplasmatic neted, în cursul procesului de sinteză a
lipidelor celulare.

La nivel funcţional, implicaţiile asimetriei lipidelor nu sunt încă pe deplin

cunoscute. Se presupune că activitatea diferitelor proteine membranare ar fi
dependentă de microdomeniul creat de prezenţa fosfolipidelor specifice.
Înacelaşi timp, activitatea enzimatică a proteinelor asociate structurilor
membranare ar putea fi condiţionată de încărcarea electrică a fosfolipidelor.

În multe celule, distribuţia asimetrică a componentelor membranare determină

delimitarea unor domenii specifice ale plasmalemei. Astfel, în celulele epiteliale
membranele sunt împărţite în două domenii distincte:domeniul apical şi cel
latero-bazal.

Fiecare din cele două domenii are un conţinut proteic şi lipidic diferit, ceea ce
demonstrează că, celulele epiteliale sunt capabile să împiedice difuzia
moleculelor membranare prin intermediul joncţiunilor strânse, cu rol de barieră
între cele două domenii.

Figura 8 - Domeniile membranare ale celulei (după Alberts et al., 2010)

Glicocalixul

40
Reprezintă zona periferică a suprafeţei celulare, iar în structura sa intră atât
lanţurile oligo- şi poliglucidice ale glicolipidelor şi glicoproteinelor de membrană,
cât şi glicoproteinele şi proteoglicanii sintetizaţi de celulă şi apoi adsorbiţi pe
suprafaţa ei.

Figura 9 - Reprezentare schematică a glicocalixului (după Darnell et al., 1988)

La microscopul electronic, glicocalixul apare sub forma unor filamente orientate

radiar, puternic ataşate de suprafaţa membranei. Filamentele au o grosime de
circa 25-50 A (angstromi) şi o lungime de 0,1-0,5 pm, fiecare se ramifică
conferind suprafeţei celulare apicale un aspect de reţea.

Glicocalixul este mai gros şi mai bine structurat la suprafaţa celulelor epiteliale
intestinale, a pancreasului exocrin şi a tubilor renali în zona microvililor şi este
mai subţire în jurul celulelor conjunctive, a celulelor sanguine şi a celulelor din
glandele endocrine.

41
Figura 10 - Microvili celule din epiteliul intestinal, TEM 125.000x (după Darnell et
al., 1988)

Rolul principal al glicocalixului este de a interveni în fenomenele de imunitate şi

în adezivitatea celulară. Prezenţa glicocalixului pe suprafaţa celulară determină
o permeabilitate mai scăzută pentru ioni şi o rezistenţă electrică mai mare.

Receptorii de membrană

Nici o celulă nu trăieşte izolată, ci stabileşte relaţii complexe de comunicaţii cu

alte celule. În felul acesta se coordonează creşterea, diferenţierea şi
metabolismul diferitelor tipuri celulare din ţesuturi şi organe.

Celulele trebuie, în egală măsură, să comunice şi la distanţă. Pentru acest

proces sunt necesari o serie de produşi extracelulari, cu rol de mesageri sau de
semnale, care mai poartă denumirea de liganzi. Astfel, o substanţă secretată de
celula-semnal este recunoscută printr-un receptor specific (de natură proteică)
de o celulă-tintă, în care se va produce un răspuns adecvat.

La plante, animale şi la om semnalele extracelulare controlează creşterea

majorităţii ţesuturilor, guvernează sinteza şi secreţia de proteine şi ajustează
compoziţia secreţiilor din organism. Practic, aceste semnale extracelulare sunt
clasificate în funcţie de distanţa la care acţionează, astfel:

 comunicarea endocrină, când celulele glandelor endocrine secretă

hormoni, mesageri ce acţionează asupra unui grup îndepărtat de celule-

42
 ţintă; la animale şi om, un hormon este de obicei transportat de la locul
de secreţie către ţinta sa prin circulaţia sanguină;
 comunicarea varacrină, când celulele-ţintă supuse efectelor mesagerului
sunt adiacente celulei-semnal; de exemplu. conducerea unui influx
nervos de la un neuron la altul. de la un neuron la o fibră musculară sau
de la un neuron la o celulă glandulară necesită mesageri chimici
extracelulari, numiţi neurotransmiţători;
 comunicarea autocrină, când celulele răspund substanţelor proprii de
secreţie; o astfel de comunicare. obişnuit. nu se observă decât în stări
patologice. cum este cazul celulelor tumorale care sintetizează şi
eliberează factori de creştere ce stimulează proliferarea necontrolată şi
haotică atât a celulelor tumorale. cât şi a celor normale învecinate.

Figura 11 - Semnale extracelulare la celulele animale (după Darnell et al, 1988)

Uneori. aceeaşi substanţă mesager serveşte în două sau trei tipuri de

comunicări. De exemplu. adrenalina şi anumite peptide mici servesc simultan ca
neurotransmiţători (mesageri paracrini) şi ca hormoni sistemici (mesageri
endocrini).

În general comunicarea prin mesageri extracelulari necesită şase etape ce

trebuiesc parcurse. astfel:

1. sinteza intracelulară.
2. secreţia compusului chimic de către celula-semnal.
3. transportul mesagerului până la celulele-ţintă.
4. detectarea lui (adesea de către un receptor proteic specific).

43
 5. transducţia, adică transmiterea semnalului spre aparatul sintezei de
proteine din citoplasma celulei-ţintă şi
6. răspunsul celulei-ţintă ce constă. în general. din sinteza unei proteine
specifice.

Rolul mesagerilor extracelulari în metabolismul celular

Anumiţi mesageri produc o modificare a activităţii uneia sau a mai multor

enzime deja prezente în celula-ţintă. Acest tip de reacţie permite celulei să
răspundă rapid. în câteva secunde sau minute. Marea majoritate a mesagerilor
ce provoacă astfel de schimbări rapide sunt hidrosolubili şi se leagă de
receptorii situaţi în membrana plasmică a celulelor-ţintă.

Alte tipuri de molecule de comunicare pot schimba, în primul rând, modul de

expresie genică, ele molecule fiind în general liposolubile şi puţin hidrosolubile.

Comparativ cu moleculele hidrosolubile, cele liposolubile induc în celulele lor

ţintă răspunsuri mai lente şi de mai lungă durată. Astfel de interacţiuni
prelungite sunt determinante în timpul creşterii şi diferenţierii.

Hormonii steroizi, exemplele cele mai cunoscute a acestei clase de molecule, se

vor fixa la receptorii intracelulari, ce se leagă la regiunile reglatoare din ADN,
provocând inducţia genelor specifice. Mesagerii hormoni pot controla sinteza,
secreţia şi degradarea altor hormoni.

Mecanismele complexe de retroactiune

Mecanismele complexe de retroactiune(feedback), ce implică mai mulţi

hormoni, coordonează răspunsul metabolic al majorităţii celulelor unui
organism pluricelular. Receptorii specifici pot fi intermediari în răspunsul
celulelor la mesageri extracelulari (ex. hormoni, neurotransmiţători etc).

La suprafaţa celulei-ţintă sau în citoplasma ei se găseşte un receptor proteic, a

cărui loc de legare demonstrează o mare afinitate pentru un mesager specific:
un hormon, un feromon, sau un neurotransmiţător. Atunci când mesagerul,
numit şi ligand se leagă de receptor, complexul ligand-receptor odată format
declanşează o secvenţă de reacţii ce modifică funcţionarea celulei.

Răspunsul unei celule sau a unui ţesut la un grup de hormoni este efectuat în
funcţie de ansamblul particular de receptori hormonali ce se găsesc la locul
respectiv şi de reacţiile intracelulare provocate prin legarea unui hormon de
receptorul său.

44
În anumite cazuri, o celulă posedă două sau mai multe tipuri de receptori
pentru acelaşi ligand, fiecare tip provocând un răspuns diferit. În alte cazuri,
celule distincte au ansambluri diferite de receptori pentru acelaşi hormon,
fiecare receptor provocând un răspuns particular. În fine, în alte cazuri, acelaşi
receptor se găseşte pe suprafaţa unor celule diferite, iar cuplarea sa cu
hormonul declanşează răspunsuri diferite.

Funcţionarea unui receptor

Funcţionarea unui receptor comportă două aspecte de luat în

considerare:specificitatea de legare a receptorului faţă de ligand şi specificitatea
efectoare cu referire la modificarea funcţionării celulare ulterioare.

În majoritatea sistemelor ligand-receptor, ligandul pare să nu aibă altă funcţie

decât cea de legare de receptor. Ligandul nu este metabolizat în produşi
utilizabili, el însuşi nu este un intermediar într-o activitate celulară oarecare şi
nu are proprietăţi enzimatice. Singura funcţie a ligandului ar fi modificarea
proprietăţilor receptorului, fapt ce ar indica celulei prezenţa unui produs
specific în mediul ei. Ligandul este deseori transformat sau degradat de către
celulele-ţintă, astfel că răspunsul acestor celule sau al celulelor adiacente la
mesager va fi modificat sau suprimat.

Transportul celular

Schimbul de substanţe este posibil datorită permeabilităţii selective, însuşire

fundamentală a membranei plasmice, ce face posibilă alimentarea celulei cu
molecule esenţiale (glucide, aminoacizi, lipide), eliminarea unor produşi
fiziologic activi (enzime, hormoni) şi a celor nocivi rezultaţi în decursul
metabolismului celular (CO2, săruri de amoniu, uree).

Transportul trans-membranar în celulele procariote

Transportul de molecule în celulele bacteriene prezintă caracteristici diferite

faţă de cel din celulele eucariote din două considerente:

În primul rând, în mediul intern, ce scaldă celulele speciilor superioare,

concentraţia de glucoză, de acizi aminaţi şi de alţi nutrienţi este controlată în
mod precis, în timp ce bacteriile sunt supuse acţiunii factorilor unor medii cu
compoziţii foarte variabile. De exemplu, bacteria intestinală Escherichia coli sp.
se înmulţeşte deopotrivă în sol şi în apele dulci ale lacurilor, medii cu compoziţii
chimice foarte diferite.

45
În al doilea rând, bacteriile trebuie adesea să-şi concentreze nutrienţii (glucide,
acizi aminaţi, vitamine) împotriva unor gradienţi de concentraţie chiar de 100
de ori mai ridicaţi. Este vorba de proteine de transport sau permeaze prezente în
membrana celulară, a căror activitate poate fi reglată în funcţie de concentraţia
moleculară disponibilă în mediul ambiant sau de necesităţile metabolice ale
celulei.

Bacteriile utilizează două sisteme diferite pentru transportul moleculelor. Unul

este sistemul simport, cu energia necesară absorbţiei de metaboliţi furnizată de
un gradient de H+ prin membrana bacteriană. Al doilea sistem specific pentru
bacterii este mecanismul de absorbţie ce necesită fosforilarea unui glucid.

Transportul trans-membranar în celulele eucariote

Membrana plasmică a celulelor eucariote având o permeabilitate selectivă

deosebit de complexă poate să asigure desfăşurarea unei activităţi metabolice
stabile prin menţinerea în citosol a unei concentraţii relativ constante a
substanţelor organice, a metaboliţilor, a apei şi electroliţilor.

Toate aceste fenomene se petrec datorită relaţiilor stabilite între celule şi

mediu, astfel că permeabilitatea selectivă se manifestă dinamic sub influenţa
modificărilor din mediul extracelular şi a metabolismului propriu celulei, cu
particularităţi în raport cu gradul de diferenţiere funcţională a celulelor.

Selectivitatea diferenţiată apare atât la trecerea substanţelor din exterior spre

interiorul celulei, cât şi în sens invers, membrana plasmică fiind considerată o
barieră a schimburilor celulare.

Traficul de substanţe are loc atât la nivelul membranei plasmice, cât şi prin
endomembrane (membranele care delimitează organitele celulare). Substanţele
ce traversează membranele celulare pot avea anumite greutăţi moleculare,
dimensiuni, forme, grade de ionizare sau de hidratare diferite.

Unul dintre criteriile de clasificare a tipurilor de transport îl constituie

dimensiunea substanţelor ce trec prin membrane . De exemplu, ionii şi
moleculele mici traversează bistratul lipidic membranar prin difuzie sau cu
ajutorul unor proteine membranare ( microtransport), iar macromoleculele şi
unele particule mai mari trec sub formă de vezicule (macrotransport).

Un alt criteriu de clasificare se raportează la consumul de energie metabolică

sub formă de ATP, necesar transportului. Din acest punct de vedere se descriu
două tipuri de transport:

46
  transportul pasiv sau energo-independent, fără consum de energie,
 transportul activ sau energo-dependent, cu consum de energie.

Microtransportul

Microtransportul, adică transportul transmembranar de ioni şi molecule cu

dimensiuni mici se poate face prin mecanismele transportului pasiv şi ale celui
activ.

Transportul pasiv presupune traversarea membranelor celulare de către

molecule mici şi ioni în sensul gradientului de concentraţie sau electrochimic,
fără consum de ATP, dar cu pierdere de energie liberă.

Transportul activ este mediat de proteine specifice şi prezintă toate

caracteristicile procesului de difuzie facilitată. În funcţie de modul în care este
utilizată energia, sunt două tipuri de transport activ: transportul activ propriu-
zis şi cotransportul.

În transportul activ propriu-zis, molecula transportoare are funcţie ATP- azică,

fiind capabilă să utilizeze direct energia rezultată prin hidroliza ATP-ului în
procesul de transport.

În cotransport, moleculele şi ionii sunt deplasaţi împotriva gradienţilor lor de

concentraţie pe seama energiei eliberate în transportul pasiv al altor molecule
sau ioni. În funcţie de sensul de deplasare al partenerilor de transport sunt două
tipuri de cotransport: simport şi antiport. În simport, molecula sau ionul
transportat se deplasează în acelaşi sens cu ionul cotransportat, iar în antiport
transportul partenerilor se realizează în direcţii opuse.

47
 Figura 12 - Transport pasiv si activ (după Benga, 1985)

Figura 13 - Scheme de transport uniport si cotransport (după Darnell et al, 1988)

Transportul apei şi reglarea volumului celular

Moleculele de apă se deplasează prin membrana plasmică (sau printr-o barieră

epitelială ca endoteliul vascular) datorită diferenţei de concentraţie a celor două
soluţii separate de plasmalemă (sau de bariera epitelială) şi/sau datorită
gradientului de presiune hidrostatică. Mecanismul transferului moleculelor de
apă prin bistratul lipidic nu este încă elucidat, dar se sugerează posibilitatea
existenţei unor proteine-canal de apă la acest nivel.

Plasarea unei celule într-un mediu hiperton sau hipoton este urmată de
contracţia, respectiv destinderea spaţiului intracelular. În anumite limite,
celulele sunt capabile să-şi adapteze presiunea osmotică internă şi să-şi menţină
volumul relativ constant. Într-un mediu uşor hiperton, citosolul unei celule îşi
micşorează valoarea pH-ului, fapt ce determină activarea sistemelor antiport
Na+-H+ şi Cl--HCO . Intrarea în celulă a ionilor de Na+ şi de Cl- duce la creşterea
concentraţiei saline şi a presiunii osmotice interne, ce fac posibilă intrarea
moleculelor de apă în celulă şi, în unele cazuri, restabilirea volumului celular
iniţial.

Transportul de medicamente dependent de ATP

Studiile oncologice şi cele efectuate pe culturi de celule selecţionate pentru

rezistenţă la substanţe toxice au arătat că, în general, celulele tumorale prezintă
rezistenţă la acţiunea diferitelor medicamente. Aceste observaţii au sugerat
posibilitatea existenţei unei noi clase de proteine transportoare cu funcţie ATP-

48
azică, capabile de a deplasa medica-mente împotriva gradientului lor de
concentraţie pe seama energiei furnizate de ATP.

Cea mai cunoscută este glicoproteina-170 (gp 170, cu g m 170 kda), codificată
de gena p-170. În celulele ce prezintă rezistenţă la mai multe medicamente,
gena este puternic amplificată, rezultând o supraproducţie de proteină
transportoare. Proteina gp-170 determină eliminarea din citosol în mediul
extracelular a medicamentelor hidrofobe, care ajung în celulă prin difuziune.
Prezenţa glicoproteinei gp-170 în celulele hepatice, renale şi epiteliale din
intestin sugerează rolul ei în eliminarea metaboliţilor toxici din organism.

Transportul mediat de vezicule

Diferitele macromolecule (proteine, poliglucide, nucleotide) şi o serie de

particule pot traversa plasmalema prin mecanisme de transport mediate de
vezicule, de tipul: exocitozei, endocitozei,transcitozei, şi fagocitozei.

Figura 14 - Endocitoza şi exocitoza (după Alberts et al., 2010)

Exocitoza stă la baza desfăşurării unei activităţi comune majorităţii celulelor,

numită secreţie celulară. Numeroasele componente ale matricei extracelulare,
ale suprafeţei celulare cât şi macromolecule sub diferite forme (hormoni,
49
enzime, neurotransmiţători, glicoproteine, proteine serice) sunt sintetizate în
celulă, sunt împachetate în vezicule transportoare şi apoi sunt secretate
(eliberate) prin exocitoză în mediul extracelular.

Endocitoza presupune transportul mediat de vezicule a unor macromolecule şi

substanţe dizolvate în lichidul interstiţial (dintre celule) spre celulă.

Transcitoza este un tip de transport specific transcelular al diferitelor

macromolecule, care se efectuează mai ales la nivelul pereţilor vaselor capilare
sanguine.

Fagocitoza (phagein gr.= a mânca) este un tip de transport mediat de vezicule,

prin care celulele sunt capabile să ingere diverse particule din afara lor. La
organismele unicelulare, fagocitoza reprezintă principala modalitate de nutriţie,
iar la mamifere şi om ea joacă un important rol în apărarea organismului.

Joncţiunile celulare

Joncţiunile celulare sunt structuri specializate, destul de stabile, ce permit sau

împiedică schimburile intercelulare şi mediază contactele dintre celule sau
dintre celule şi matricea extracelulară.

Joncţiunile sau sistemele jonctionale celulare au fost descrise pentru prima dată
de către George Emil Palade, împreună cu Marilyn Farquhar şi Steve Wissing
(1959). Ei au găsit aceste structuri în toate organele atât în stări normale cât şi
patologice şi le-au atribuit denumirile latineşti folosite şi în prezent. Procesul de
formare al joncţiunilor intercelulare, precum şi relaţiile lor cu moleculele
adezivităţii celulare, recent identificate, sunt subiecte de mare interes în
cercetarea actuală. Funcţional, se deosebesc trei categorii de joncţiuni astfel:

Joncţiunile strânse (tight junctions) închid spaţiul intercelular, jucând un rol

major în determinarea permeabilităţii trans-epiteliale. Într-un epiteliu de tip
„strâns ”, practic, nimic nu poate trece printre celule.

50
Figura 15 - Reprezentare schematică a unor joncţiuni intercelulare (după Burkitt
et al, 1993)

Joncţiunile aderente sau de ancorare asigură contactul celulă-celulă sau celulă-

matrice extracelulară, formează structuri de rezistenţă în ţesuturile supuse
stress-ului mecanic (epitelii, miocard, miometru). Joncţiunile aderente se mai
clasifică în structuri desmozomale (desmozomi şi hemidesmozomi).

Joncţiunile de comunicare (permeabile sau gap junctions) permit ionilor şi unor

molecule mici să circule dintr-o celulă în alta, stabilindu-se astfel un mod de
comunicare intercelulară prin mesageri chimici. În regiunea unei joncţiuni gap
membranele celulelor adiacente rămân separate printr-un spaţiu extrem de
îngust de numai 2 nm. Au rol este de a asigura trecerea ionilor şi a unor
molecule mici (gm sub 1.000 da). Fiecare unitate funcţională, numită conexon,
constă dintr-o reţea hexagonală de subunităţi proteice.

51
 Figura 16 - Schiţa unei joncţiuni gap (după Moyes and Schulte, 2008)

Alterarea gravă a structurii celulare prin lezarea plasmalemei, moarte celulară

ş.a., presupune pierderea unor cantităţi însemnate de metaboliţi celulari,
concomitent cu creşterea influxului ionilor de Na+ şi Ca2+, iar concentraţia
mărită a ionilor de Ca2+ determină închiderea joncţiunilor gap dintre celulele
lezate şi cele normale. Prin această decuplare este asigurată funcţionarea
normală a celulelor din restul ţesutului. În procesul de vindecare al leziunilor,
între celule se restabilesc joncţiunile permeabile.

Plasmodesmele

În timp ce plantelor le lipsesc joncţiunile specializate aflate în ţesuturile animale,

majoritatea celulelor vegetale sunt conectate unele de altele printr-o serie de
canale deschise, numite plasmodesme.

Ele constau din şuviţe subţiri cilindrice de citoplasmă, ce penetrează ambele

membrane plasmice ale celulelor adiacente şi peretele celular de interpunere.

Diametrul extern al plasmodesmei măsoară între 300 şi 600 A (angstromi), iar

prin centrul canalului există adesea un tubul continuu, gol, cu funcţie
necunoscută, numit desmotubul. Se ştie că aceste canale pot servi aceloraşi
tipuri de funcţii integrative şi de comunicare atribuite joncţiunii gap prezentă
între celulele animale.

52
 Figura 17 - Schiţa unei plasmodesme (după Alberts, 2010)

Evoluţia proprietăţilor membranei

Modificările structurii moleculare a membranei plasmice şi prin acestea,

modificările anumitor proprietăţi ale celulei se petrec pe parcursul diferenţierii
şi specializării ei şi apoi al îmbătrânirii şi degenerescenţei celulare.

O serie importantă de modificări au fost puse în evidenţă şi la nivelul

plasmalemei celulelor canceroase. S-a observat că aceste celule, faţă de cele
normale, nu mai fixează anumite substanţe (lectine) cu afinitate specifică
pentru glicolemă.

Acestor modificări li s-au atribuit un defect de coeziune a celulelor canceroase,

care se pot disocia cu uşurinţă pentru a da metastaze în organism. Celulele
canceroase în cultură, faţă de cele normale, formează multistraturi, ceea ce
demonstrează că proprietăţile lor de suprafaţă celulară sunt mult modificate.

Noţiuni generale despre celule

Biologia celulară pune în evidenţă trăsăturile comune ale celulei pentru toate
fiinţele vii, dar îndeplinind roluri specializate, celulele se găsesc într-o mare
varietate de tipuri.

Originea celulei ancestrale

În zilele noastre, în general este acceptată ipoteza că viaţa planetei noastre a

început cu celula ancestrală, primitivă, numită şi progenot (în traducere
producătoare de descendenţi). Această celulă ancestrală, ce conţinea viaţă, nu

53
poate fi asemănată cu celulele organismelor actuale, deoarece ea nu a fost
conservată şi identificată sub formă de fosile. Reconstituirea sistemului ei se
poate efectua doar cu ajutorul programelor de calculator, pe bază de
imaginaţie, asociere de date şi, uneori, chiar speculaţie.

Se pare că primul sistem de viaţă ce a apărut pe Pământ s-a constituit prin

asocierea, mai mul sau mai puţin întâmplătoare, în condiţii abiotice (sub
influenţa factorilor de mediu) a unui număr de componente micro- şi
macromoleculare. În timp, acest sistem unic se presupune că ar fi avut
capacitate şi potenţial de evoluţie, devenind o structură din ce în ce mai
complexă şi mai stabilă.

Opiniile legate de apariţia primului sistem viu pe planeta noastră sunt foarte
diferite şi încă viu disputate. Una dintre ele se referă la ipoteza coacervatelor,
care s-a demonstrat că pot apărea în apă sărată la temperaturi de 25-45oC prin
agregarea spontană a unor substanţe polimerizate, numiteprotenoide sau
protenoizi. Protenoizii au fost obţinuţi pentru prima dată în experimentele lui
Sidney Walter Fox [1950-1960] şi a colaboratorilor săi de la Institutul de Evoluţie
moleculară (University of Miami, Florida, USA).

Utilizând coacervate artificiale, ca modele de sisteme deschise primitive, s-a

demonstrat că în condiţiile unor soluţii apropiate de cele ale apelor primitive,
ele sunt capabile să-şi concentreze la interior polimeri ca nucleotide şi
polipeptide. În acest fel, ele au posibilitatea să absoarbă selectiv diferite
substanţe din soluţia administrată, iar sub acţiunea unor catalizatori (zincul) sau
radiaţii ultraviolete pot elibera energie.

Aşadar, între coacervate şi mediul lor ambiant pot apărea schimburi de

substanţe şi de energie, adică o formă primitivă de metabolism. S-a mai observat
că în prezenţa catalizatorilor, polinucleotidele se pot replica, ducând la creşterea
în volum a coacervatului şi apoi la fragmentarea (dividerea) lui în coacervate
mai mici. Aceste microsfere de protenoizi au fost considerate că ar fi fost cel
mai simplu model de protocelulă de acum 3,5-4 miliarde de ani.

Opiniile privind originea celulei ancestrale sunt foarte divergente, dar pentru
majoritatea cercetătorilor un lucru este evident, şi anume că orice sistem de
viaţă, care se presupune că ar fi apărut, ar fi trebuit să aibă capacitatea de a se
replica şi de a evolua.

În urma proceselor evolutive ar fi putut să aparăprimele tipuri de celule

procariote , în funcţie de nişele ecologice în care au crescut.

54
 Tipuri evolutive de celule

Celulele procariote au apărut acum aproximativ 3,5 miliarde de ani fiind

specifice organismelor unicelulare (bacterii, alge verzi-albastre).

Celulele eucariote au apărut acum 1,5 miliarde de ani fiind specifice atât
organismelor pluricelulare (plante metafite, animale metazoare), cât şi organis-
melor unicelulare de tipul protozoarelor, drojdiilor, diatomeelor ş.a.

Deosebiri esenţiale între tipurile evolutive

Celulele procariote

Denumirea lor provine de la prefixul grecesc pro = înainte şi cuvântul karyion =

sâmbure, nucleu.

Celula procariotă are o structură simplă, dar mai evoluată decât structura celulei
ancestrale din care a provenit, iar în timp ea s-a diversificat sub aspect
biochimic, morfologic şi genetic.

Celulele procariote sunt de circa 10x mai mici în dimensiuni decât celulele
eucariote. Nu au nucleu distinct, el fiind dispersat în citoplasmă sub formă de
moleculă de ADN-circular dublu catenar, numit nucleoid sau echivalent nuclear,
care în timpul diviziunii va forma cromozomul unic al celulei. Citoplasma nu este
compartimentată, nu posedă organite celulare, ci numai ribozomi liberi.

Figura 1 - Schema unei celule procariote (după Enger et al., 2007)

55
In 2006, în celulele bacteriene au fost identificaţi omologi ai majorităţii
proteinelor ce alcătuiesc citoscheletul la eucariote, cum ar fi:

 proteina FtsZ , asemănătoare tubulinei, cu rol în diviziunea celulară şi

esenţială pentru recrutarea altor proteine ce vor sintetiza noul perete
celular dintre celulele aflate în diviziune;

 proteinele MreB şi ParM , asemănătoare actinei şi tubulinei, cu rol în

menţinerea formei celulei şi a diviziunii ei;
 crescentina asemănătoare filamentelor intermediare , apare la bacteria
Caulobacter crescentus sp., cu rol în menţinerea formei şi a polarităţii
celulei;
 sistemul MinCDE este un sistem de filamente proteice, cu rol de
poziţionare corectă a septum-ului în centrul celulei de Escherichia coli .

La exterior, celula prezintă o membrană plasmatică distinctă, ce poate fi dublată

de un perete celular la bacterii. Uneori, membrana plasmatică poate emite nişte
prelungiri spre interiorul celulei, numite mezozomi , ce prezintă pe suprafaţa lor
enzime asociate proceselor de respiraţie celulară.

Înmulţirea celulelor se efectuează printr-un mod simplu de diviziune,

numit amitoză sau diviziune directă.

Locomoţia celulei are loc cu ajutorul flagelilor.

Din categoria celulelor procariote fac parte toate bacteriile, care la rândul lor
pot fi clasificate în: eubacterii şi archaebacterii.

Majoritatea bacteriilor o reprezintă clasa eubacteriilor în care sunt cuprinse şi

procariotele fotosintetizante (îşi asigură energia prin fotosinteză), cum ar fi
algele albastre-verzi. Bacteriile sunt considerate cele mai mici entităţi vii,
autonome şi guvernate de informaţia conţinută în ADN-ul propriu. Mărimea lor
variază de la dimensiunea unei celule obişnuite, până la dimensiunea unei
ciuperci unicelulare (ex., drojdia).

Au membrană plasmică ce delimitează un singur compartiment citoplasmatic,

dar fără o structură internă bine organizată. Posedă un singur cromozom format
dintr-o moleculă de ADN circulară, fără a avea un nucleu distinct conturat. Prin
metode citochimice s-a evidenţiat totuşi o delimitare a genomului, în aşa-
numitul corp nucleoid.

56
Bacteriile se multiplică unicelular rapid, prin diviziune simplă, numită fisiune
binară. Timpul de replicare variază între 20 şi 60 de minute, în funcţie de
condiţiile de mediu în care se găsesc. Neavând compartimentare intra-celulară,
transcripţia ADN-ului şi translaţia pe ARNm, adică iniţierea şi parcurgerea
sintezei proteice, se desfăşoară concomitent.

Există bacterii care pot utiliza ca nutrient orice tip de molecule organice
preluate din mediul ambiant (ex., glucide, aminoacizi, lipide, polipeptide ş.a.),
bacterii anaerobe sau aerobe, majoritatea dintre ele asigurându-şi energia prin
degradarea nutrienţilor ingeraţi sau prin conversia energiei solare în energie
chimică proprie cu ajutorul pigmenţilor fotosintetici.

Cea mai cunoscută sub aspect chimic şi genetic este bacteria Escherichia coli sp.,
care a fost şi baza numeroaselor cercetări şi experimente de laborator din
ultimii 100 de ani.Cercetătorii Carl Woese şi Ralpf Wolfe au efectuat o serie de
investigaţii privind secvenţierea ARNr [1990], prin care au dovedit diferenţa
clară dintre bacterii şi archaebacterii, considerând că toate organismele ar
trebui descrise ca aparţinând uneia din categoriile:procariote (bacterii), archaea,
eucariote.

Archaea, care înainte de investigaţii au fost numite archaebacterii, includ specii

ce trăiesc în medii extreme, neobişnuite, uneori chiar ostile, cu strategii
metabolice foarte variate:

 methanogenele din mlaştini, adică medii aproape lipsite de oxigen, unde

îşi obţin energia din hidrogen în timpul conversiei dioxidului de carbon în
gaz metan ( Archaebacteria metanogena sp.);
 halofilele din lacuri extrem de saline (Archaebacteria halophila sp.);
thermo-acidofilele din ape termale acide (pH 2), cu temperaturi de până
la 100oC şi (Archaebacteria thermoacidophila sp.).

În prezent, Archaea sunt considerate ca fiind descendente dintr-un strămoş

comun cu cel al eucariotelor, mult timp după ramificarea evolutivă din
procariote (bacterii). Archaea sunt mai asemănătoare cu eucariotele prin
detaliile de replicare şi transcripţie ale ADN-ului, de procesare a ARN-ului şi
iniţierea sintezei de proteine.

Archaea seamănă cu procariotele în dimensiuni şi structuri celulare, în metodele

de diviziune şi în multe aspecte legate de metabolismul bazal şi conţinutul de
enzime. Unicitatea lor constă în tipurile de ARN ribozomal (tip Archaea) şi tipul
fosfolipidelor de membrană (glycerol-1- fosfat + poliizoprenoizi ramificaţi).

57
 Celulele eucariote

Denumirea lor provine de la prefixul grecesc eu = adevărat şi cuvântul karyion =

sâmbure, nucleu.

Celulele eucariote au un sistem complex de membrane ce acoperă suprafaţa

celulară şi limitează majoritatea organitelor, compartimentând astfel interiorul
citoplasmei. Celula eucariotă are nucleu distinct, mărginit de un înveliş nuclear
ce conţine cromatină, unul sau mai mulţi nucleoli şi carioplasmă.

In timpul diviziunii celulare cromatina se condensează, printr-un proces

complex, sub formă de cromozomi, care diferă ca număr şi formă în funcţie de
specie. In citoplasmă se găsesc o serie de organite, mai mult sau mai puţin
dezvoltate, în funcţie de tipul şi vârsta celulei, de gradul ei de specializare şi
starea sa fiziologică.

Celulele eucariote se înmulţesc printr-o modalitate complexă, numită mitoză

sau diviziune indirectă.

Ele manifestă mişcări celulare variate atât la interior (curenţi cito- plasmatici),
cât şi la exterior (mişcări cu ajutorul pseudopodelor, cililor şi flagelilor).

Apariţia eucariotelor este considerată, conformTeoriei endosimbiotice

completată în 1966 de Lynn Margulis, că ar fi fost rezultatul unor simbioze
succesive, în care celulele procariote au fost încorporate şi păstrate într-o celulă
anaerobă ancestrală (celulă proto-eucariotă), care în timp au devenit simbionţi
intracelulari, dependenţi de metabolismul celulei-gazdă.

Se presupune că prima endosimbioză a celulei-gazdă anaerobe a dus la apariţia

proto-mitocondriilor ce au evoluat ulterior în mitocondrie. In urma primei
endosimbioze, celula- gazdă se presupune că ar fi devenit aerobă şi ar fi parcurs
a doua endosimbioză prin ingerarea unui procariot mobil de tipul sirililor şi
spirochetelor actuale, care vor fi generat apoi aparatul locomotor, parte din
aparatul mitotic şi elementele de citoschelet.

In urma celor două simbioze, se consideră că celula- gazdă ar fi devenit un

amoebo-flagelat (amibo-flagelat), probabil, celula care ar fi stat la baza tuturor
organismelor animale.

Celulele eucariote fotosintetizante se consideră că ar fi apărut în urma unei a

treia endosimbioze, în timpul căreia celula-gazdă ar fi încorporat un procariot
fotosintetizant ce ulterior ar fi evoluat spre cloroplast.

58
De-a lungul timpului, principalele elemente ale procesului de evoluţie, adică
mutaţia şi selecţia, se presupune că ar fi eliminat multe dintre caracteristicile
distincte ale partenerilor simbionţi. Astfel, s-ar fi redus conţinutul informaţional
al moleculelor de ADN, iar majoritatea moleculelor ce intrau în structura
organitelor celulare sau acţionau la nivelul lor ar fi fost sintetizate pe seama
informaţiei stocate în ADN-ul nuclear.

Enunţând aceste aspecte, putem concluziona că, celula eucariotă poate fi

considerată ca o comunitate de microorganisme, în care fiecare endo-simbiont
ar fi contribuit cu genomul propriu, conferind celulei noi abilităţi biochimice şi
genetice.

Protozoarele au apărut evolutiv din celule eucariote ancestrale, dar sunt

monocelulare (alcătuite dintr-o singură celulă cu funcţii multiple), cu mare
diversitate în formă şi comportament, ele putând fi carnivore sau fotosintetice.
Prin caracteristicile lor particulare, protozoarele sunt considerate a fi primele
animale monocelulare apărute pe scara evolutivă a vieţii pe Terra.

Virusurile se consideră ca fiind entităţi biologice cu o structură relativ simplă, la

limita dintre materia vie şi cea nevie. Sunt formate dintr-un miez de acid nucleic
(ADN sau ARN), limitate la exterior de un înveliş proteic, numit capsidă. Nu sunt
celule deoarece se pot reproduce doar dacă se găsesc într-o celulă-gazdă, fiind
considerate ’’paraziţi intracelulari”.

Numărul celulelor eucariote

În organismul uman, la naştere s-a estimat că sunt un număr de circa 10 celule,

iar la adult circa 1015 celule, în aproximativ 200 de tipuri diferite.

Forma celulelor eucariote

Este extrem de variată, fiind controlată atât de factorii externi cât şi de către cei
interni. Iniţial, în primele stadii de dezvoltare embrionară, toate celulele sunt
rotunde, dar ulterior, după maturare şi diferenţiere îşi modifică forma, prin
adaptare la funcţie, ca lege generală în biologie.

Exemple:

 celule fusiforme - celule contractile musculare,

 celule cu prelungiri - celule nervoase,
 celule sferice - ovocitul, limfocitul,
 celule discoidale - hematia, plăcuţe sanguine,

59
 celule cilindrice sau prismatice - enterocite,
 celule cubice, piramidale - nefrocite din tubii uriniferi,
 celule poliedrice - celule vegetale, celule spinoase epidermale,
 celule pavimentoase - celule cornoase epidermale, celule endoteliale,
 celule stelate - melanocite epidermice,
 celule flagelate - spermatozoizi ş.a.

Figura 2 - Forme de celule eucariote (după Drăgoiu, 1946)

60
 Figura 3 - Schema unei celule eucariote (după Enger et al., 2007)

Dimensiunile celulelor eucariote

Majoritatea celulelor au diametrul mediu de 20-30 pm, cu excepţii ca neuronii

granuloşi din cerebel de 3-4 pm, limfocitele de 8-10 pm, neuronii giganţi de
circa 125-150 pm, adipocitele de 80-180 pm, ovocitul de 250 pm, gălbenuşul
oului de struţ de 10 cm.

Volumul celular

În ţesuturile mamiferelor şi ale omului, acesta variază între 300 şi 15.000 pm .

Celula - punct nodal în structuralitatea organismului

Dacă se consideră celula un sistem, ea are următoarele caracteristici:

 este un sistem deschis, ce schimbă continuu energie şi substanţe cu

mediul, printr-un proces aflat în echilibru,
 are un caracter istoric prin tipurile evolutive amintite,
 are un caracter informaţional prin recepţia, acumularea, prelucrarea şi
transmiterea de date, semnale sau mesaje,
 prezintă caractere de program: programe pentru sine în fenomenele de
autoconservare, adaptare şi supravieţuire, programe inferioare pentru
părţile componente şi programe superioare pentru menţinerea întregului
(ţesut, organ, aparat, sistem, organism),

61
  este capabilă de autoreglare prin controlul funcţiilor interne în relaţie cu
mediul extracelular, prin mecanisme de tipul conexiunii directe şi a celei
inverse (feedback),
 prezintă o heterogenitate internă datorată structurii, ultrastructurii şi a
organizării la nivel molecular a compartimentelor celulare,
 integralitatea celulei face posibilă desfăşurarea funcţiilor fundamentale
necesare menţinerii vieţii: metabolism, reproducere, adaptare. Cu cât
stadiul diferenţierii este mai evoluat, cu atât interdependenţa dintre
structurile generale va fi mai mare şi integralitatea va creşte.

Bazele organizării chimice a celulei

La nivel planetar, materia vie este reprezentată de totalitatea organismelor de

pe Terra, ce formeazăbiosfera, alături de litosferă, hidrosferă şi atmosferă.

Din cele 118 elemente chimice cunoscute şi identificate până în prezent, 92

sunt elemente naturale, iar peste 60 au fost regăsite în diferite organisme vii,
dar şi în natura anorganică. Din cele 92 de elemente naturale 27 se găsesc în
organismele vii, iar 11 dintre ele reprezintă 99,9% din masa celulelor.

Explicaţia constă în faptul că materia vie este rezultatul evoluţiei materiei nevii.
Dintre cele 27 de elemente naturale ce se regăsesc în organismele vii, 6
elemente (C, H, O, N, P şi S) reprezintă 99% din masa materiei vii.

Dacă se mai adaugă 5 elemente (Ca, Cl, K, Na şi Mg) se ajunge practic la 99,9%
din masa materiei vii. Celelalte 16 elemente (Mn, Fe, Co, Cu, Zn, B, Al, Mo, I, Si,
Sn, Ni, Cr, F, Pb şi Se) nu există decât sub formă de urme, adică în cantităţi
foarte mici.

Elementele chimice, din punct de vedere cantitativ, sunt împărţite în trei

categorii:

 macroelemente (abundente) O, C, H, N;
 microelemente (mai puţin abundente) Na, K, Cl, P, Ca, Mg, S;
 ultramicroelemente (oligoelemente) B, Si, Mn, Fe, Co, Cu, Zn, Mo, Li, Pb, I,
Ra, etc.

În grupa elementelor chimice majore intră oxigenul (65%),carbonul

(18%),hidrogenul (10%) şi azotul (2,5-3%), cu rol în formarea substanţelor
organice şi anorganice din celule.

62
Grupa microelementelor chimice cuprinde elemente cu rol plastic ce intră în
alcătuirea structurilor celulare.

Oligoelementele au un rol preponderent catalitic, influenţând activitatea

enzimatică din celulă. Absenţa lor în unele zone geografice, din apă şi sol,
produce endemii bio-geo-chimice grave, cu boli la plante, animale şi om.

Substanţele chimice din celulă

Sunt grupate în: substanţele anorganice (apa şi sărurile minerale) şi substanţele

organice (proteine, glucide, lipide, hormoni, vitamine).

Proporţia lor variază în funcţie de specie, tip celular, vârstă, stare fiziologică şi
de sănătate, însă trebuie făcută distincţie între cantităţile regăsite în organismul
intact şi la nivel celular.

Substanţele anorganice din celule

Apa în celule este o componentă esenţială, fiind mediul de dispersie al materiei

vii şi de desfăşurare a unor procese fizico-chimice vitale. Apa se găseşte în
proporţie de 60-95% în celule, în funcţie de vârsta şi activitatea lor.

Apa manifestă două faze:

Faza neapoasă , în sistemele de membrane celulare complet insolubile în apă,

datorită existenţei unui mediu hidrofob la interior;

Faza apoasă apare sub două forme:

 apă liberă (circa 95%), cu rol de mediu de dispersie sau dizolvant şi de

sediu al proceselor metabolice celulare;
 apă legată (circa 5%), care prin legăturile de hidrogen formează compuşii
organici din celulă; mai apare sub formă imobilizată printre reţelele de
macromolecule din citoplasmă.

În organism, apa poate fi intracelulară (circa 55%) şi extracelulară (circa 45%:

lichid interstiţial, secreţii digestive, lichid cefalorahidian, plasmă, limfă, lichide
din cavităţile seroase ş.a.).

Ca sursă de provenienţă, apa din organism poate fi de origine endogenă

rezultată din reacţiile metabolice proprii, şi apă exogenă introdusă prin
alimente.

63
Sărurile minerale apar sub formă de ioni liberi dispersaţi în diferite
compartimente celulare (cationi, anioni), cu rol în menţinerea presiunii
osmotice, a stării de hidratare, a echilibrului acido-bazic, influenţează activitatea
enzimatică şi unele procese celulare cum ar fi permeabilitatea, excitabilitatea,
contractibilitatea, vâscozitatea citoplasmei, diviziunea celulară. Ionii legaţi apar
în combinaţii cu diferite substanţe organice (proteine, vitamine) sau sub formă
de cloruri, fosfaţi, carbonaţi, bicarbonaţi, sulfaţi ş.a.

Substanţele organice din celule

În celule, substanţele organice sunt molecule ce rezultă din combinarea

carbonului cu oxigenul, hidrogenul sau azotul, prin polimerizarea monomerilor,
ca unităţi simple, în polimeri, ca unităţi complexe. Substanţele organice prezintă
o anumită stabilitate şi pot fi descompuse enzimatic în produşi mai simpli, cu
eliberarea energiei depozitate.

Glucidele

Glucidele sunt clasificate în monoglucide şi poliglucide şi servesc ca sursă majoră

de energie pentru celulă şi organism. Poliglucidele sunt prezente mai ales sub
formă de depozite în celule:

 glicogenul în celulele animale şi umane (în hepatocite, condrocite, celule

musculare ş.a.);
 la plante, depozitarea glucidelor se face sub formă de amidon, cu aspect
microscopic de granule;
 celuloza din peretele celular al plantelor are legături P-glucozidice ce îi
conferă o mare rezistenţă la degradare;
 chitina din exoscheletul artropodelor, carapacea crustaceelor şi pereţii
celulelor fungice.

Lipidele

Lipidele sunt importante pentru celule, fiind o sursă foarte preţioasă de energie,
au rol plastic la nivelul membranelor celulei şi un rol reglator prin vitamine,
hormoni steroizi şi prostaglandine. Lipidele simple apar sub formă de acizi graşi,
cu rol în metabolismul de biosinteză şi de depozitare, fiind foarte reactivi.

Lipidele complexe apar sub formă de:

 fosfolipide (în citomembrane),

 sfingolipide (în teaca de mielină a nervilor)

64
  cerebrozide (în neuroni)
 gangliozide (în plasmalemă).

Lipidele de rezervă sau trigliceridele, apar sub formă de picături (diametru de

0,2-5 pm) sau incluzii lipidice în citoplasmă adipocitelor (diametru de 80-180
pm), nu îndeplinesc nici o funcţie structurală, dar au avantajul de a furniza cel
mai bun randament caloric (energie de oxidare) pe unitate de masă.

Proteinele

Proteinele sunt molecule mari, ce au la bază subunităţi de aminoacizi, cu

structuri tridimensionale specifice lanţului polipeptidic.

Cu toate că există 24 de tipuri de acizi aminaţi identificaţi, doar 20 apar mai

frecvent în structura proteinelor. În celule există o mare varietate de proteine,
sintetizarea lor fiind dirijată genetic în funcţie de specializarea activităţilor
celulare. Chimic, proteinele pot fi clasificate în:

 proteine simple sau holoproteine: histone, protamine, albumine,

globuline, scleroproteine (colagen, fibrinogen, keratină, miozină),
 proteine complexe sau heteroproteine: nucleoproteine (acizi nucleici),
cromoproteine (hemoglobina şi mioglobina).

Marea majoritate a proteinelor îndeplinesc în celulă un rol plastic, participând la

formarea membranelor, a citoscheletului ş.a.

Enzimele

În celulele vii toate reacţiile biochimice au loc cu o facilitate şi rapiditate

remarcabile, datorită intervenţiei unor biocatalizatori specifici, numiţi enzime.
Practic, fiecare reacţie chimică este catalizată de o enzimă specifică, adesea în
prezenţa unuia sau a mai multor cofactori sau coenzime.

Enzimele mai intervin în reglare, transport, locomoţie etc., dar îşi pot pierde
rapid forma particulară şi puterea catalitică prin denaturare, când sunt supuse
acţiunii unor factori fizici sau chimici destabilizatori. În celule, enzimele sunt fie
dispersate în citoplasmă, fieadsorbite pe substraturi citoplasmatice sau
nucleare, fie integrate în membrane, citoschelet.

Exoenzimele pot avea acţiune în exteriorul celulei în care s-au format (enzime
din pancreasul exocrin, din glandele salivare, din glandele intestinale), iar

65
endoenzimele au acţiune în interiorul celulei în care s-au format (enzime din
lizozomi, din membrane).

Hormonii

Hormonii sunt produşi mai ales de celule specializate din glandele endocrine,
dar şi de celule ce aparţin sistemului neuro-endocrin-difuz.

Ei au acţiune selectivă asupra unor organe şi, în general, asupra organismului,

fiind vehiculaţi pe cale sanguină, favorizează sinteza unor substanţe vitale
pentru celule, creşterea şi înmulţirea celulelor, influenţează activitatea unor
sisteme enzimatice (ca acceleratori sau moderatori de reacţii), acţionează prin
permeabilizarea membranelor fiind specifici pentru fiecare tip de receptor
membranar, pot avea efect de deblocare declanşând transmiterea informaţiei
prin ARNm pentru sinteza de proteine specifice.

Vitaminele

Vitaminele sunt componenţi organici necesari pentru creşterea normală a

organismelor şi menţinerea funcţiilor metabolice, sunt cofactori pentru una sau
mai multe enzime şi participă în cantităţi mici la procesele de sinteză sau de
scindare moleculară.

Organismul trebuie să-şi procure vitaminele din surse exogene, care sunt
sintetizate apoi mai ales la nivelul ficatului, din precursori proveniţi din
alimente. Vitaminele sunt importante pentru transformarea energiei şi în
reglarea proceselor metabolice. Vitaminele se clasifică în:

 vitamine liposo-lubile (A, D, E, F, K)

 vitamine hidrosolubile (Bi, B2, B 3, B5, B6, B12, C,).

Bioenergia

Organismele vii necesită consum constant de energie pentru a-şi menţine

structurile şi pentru a-şi desfăşura normal procesele metabolice complexe.
Pentru susţinerea acestor procese vitale sunt necesare reacţii biochimice
cuplate astfel încât energia eliberată sub formă de ATP de o reacţie să fie
încorporată în produşii unei alte reacţii.

Bioenergia ia în considerare fluxul de energie în cadrul sistemelor vii.

Organismele îşi menţin structurile superior ordonate şi activităţile vitale printr-
un consum constant de energie, obţinută mai ales din mediul înconjurător.

66
Fluxul de energie în sistemele vii se supune primei şi celei de-a doua legi a
termodinamicii. Conform primei legi din termodinamică, energia poate fi
transformată dintr-o formă în alta, dar ea nu poate fi creată sau distrusă.
Această lege mai este numită legea de conservare a energiei. Ca rezultat al
transformării energiei, conform celei de-a doua legi a termodinamicii, universul
devine din ce în ce mai dezorganizat, cu un grad de dezorganizare numit
entropie, ce îşi măreşte valoarea odată cu transformările de energie dintr-un
sistem viu dat.

Pentru activităţile vitale poate fi utilizată numai energia aflată într-o stare
organizată, numită energie liberă. Astfel, în timp ce entropia creşte prin orice
transformare de energie, valoarea energiei libere disponibilă scade. Ca rezultat
al entropiei mărite, descrise de cea de-a doua legea, sistemele tind să treacă din
stări cu energie liberă mai ridicată în stări cu energie liberă mai scăzută.

Legarea chimică a atomilor în molecule se supune legilor termodinamicii. De

exemplu, în glucoză atomii sunt organizaţi în molecule organice complexe, au
mai multă energie liberă (mai puţină entropie) decât şase molecule separate,
fiecare cu bioxid de carbon şi apă. Totuşi, pentru a se converti bioxidul de
carbon şi apa în glucoză este necesară prezenţa energiei. De exemplu, la plante,
convertirea energiei provenită de la soare are loc prin procesul de fotosinteză.

Reacţiile chimice ce necesită o absorbţie de energie sunt numite reacţii

endergonice, în urma cărora produşii lor vor conţine mai multă energie liberă
decât reactanţii, cu alte cuvinte o parte din energia adăugată va fi conţinută în
moleculele produsului. De exemplu, se poate dovedi că glucoza conţine mai
multă energie liberă decât bioxidul de carbon şi apa care o formează, prin
combustia glucozei înapoi la bioxid de carbon şi apă. Această reacţie eliberează
energie sub formă de căldură.

Reacţiile ce convertesc moleculele cu mai multă energie liberă în molecule cu

mai puţină energie liberă, sunt numite reacţii exergonice. În celulele unui
organism, cantitatea de energie eliberată printr-o reacţie exergonică este
aceeaşi, indiferent dacă energia este eliberată într-o singură reacţie de
combustie sau în mai multe reacţii intermediare controlate enzimatic.

Pentru a rămâne în viaţă, o celulă trebuie să-şi menţină starea de joasă

entropie, superior organizată pe seama energiei libere provenită din mediul
extracelular. Celula, ca atare, conţine numeroase enzime ce catalizează reacţiile
exergonice, utilizând substraturi proprii sau provenite din mediul extern ei.

67
Energia eliberată prin aceste reacţii exergonice va fi utilizată pentru a-şi
conduce procesele ce necesită energie, adică pentru reacţiile endergonice. În
acest fel, reacţiile de eliberare a energiei sunt cuplate cu reacţiile ce necesită
consum de energie (ex., formarea ATP din ADP şi Pi).

Energia eliberată prin desfacerea ATP-ului este utilizată pentru a activa procese
consumatoare de energie, cum ar fi reacţii de sinteză, contracţia musculară,
termoreglarea ş.a., când ATP-ul este numit cărăuşul universal de energie
(universal energy carrier).

Metabolismul celular

Metabolismul celular reprezintă totalitatea reacţiilor biochimice ce se

desfăşoară într-o celulă.

În celulă există mai multe clase de molecule organice produse printr-o secvenţă
de reacţii chimice, fiecare reacţie fiind catalizată de o enzimă specifică. Secvenţa
de reacţii formează o cale metabolică, iar molecula de la capătul căii este numită
produs final (ex, un aminoacid specific sau o nucleotidă).

Compuşii produşi printr-o reacţie şi consumaţi prin următoarea reacţie sunt

numiţi intermediari sau metaboliti şi vor conduce spre obţinerea produsului
final. În multe cazuri, căile metabolice reprezintă un pas intermediar în
formarea unor molecule specifice.

Luate împreună, reacţiile celulare constituie o extraordinară diversitate de

conversii moleculare, reprezentate de un număr semnificativ de căi variate,
interconectate una de cealaltă în puncte diferite.

Toate reacţiile sunt catalizate enzimatic, cu mecanisme celulare specifice de

control metabolic. În general, există două direcţii pe care le urmează căile
metabolice celulare:

 direcţie, numită catabolism, conduce către desfacerea majorităţii

moleculelor complexe în unele mai simple. Scindarea compuşilor cu
greutăţi moleculare mari are două scopuri: fac disponibile materiile prime
din care pot fi sintetizate alte molecule şi asigură o mare cantitate de
energie necesară activităţilor celulare.
 cealaltă direcţie, numită anabolism, conduce către un sens invers al
reacţiilor biochimice, adică cel de sinteză a majorităţii compuşilor
complecşi.

68
Citoplasma

Citoplasma - (hialoplasma, matricea citoplasmatică sau citosolul) Etimologie:

kytos gr.= celulă, plasma gr.= formaţie

Caracterele generale ale citoplasmei

Citoplasma este acea parte a conţinutului celular aflată în afara organitelor

celulare şi a nucleului, dar cu care menţine permanent relaţii metabolice
complexe. Ultrastructura ei a fost pusă în evidenţă cu ajutorul microscopului
electronic, fiind observate o serie de diferenţieri citoplasmatice, ce formează în
spaţiul celular o reţea complexă, numită citoschelet.

Keith Porter [1978-1979], cu microscopul electronic de înalt voltaj, a observat în

celulele eucariote o reţea de filamente de 6 nm în diametru, pe care a numit-o
reţea microtrabeculară, ce interconectează organitele cu elemente de
citoschelet într-o unitate morfo-funcţională numită citoplasmă.

Figura 1 - Repartizarea citoplasmei în celulă (după Alberts et al., 2010)

Caracterizarea fizico-chimică a citoplasmei

69
În stare proaspătă, citoplasma este incoloră, transparentă, elastică, contractilă,
coagulabilă la căldură, iar la microscopul optic are aspect omogen sau granulos,
uneori cu numeroase formaţiuni ca adaptări în vederea îndeplinirii unor funcţii
sau produşi de elaborare / rezervă celulară. Chimic, citoplasma conţine apă în
proporţie de 70-85%, ioni anorganici 2-3% (Na+, K+, Mg2+, Ca2+, Fe2+, Cl- ,
PO43+, SO42-) şi substanţe organice 13-28% (proteine, glucide, lipide, nucleotide,
ARN).

Citoplasma se află într-o continuă tranziţie sol-gel, ce îi conferă un dinamism

specific şi propriu. Tranziţiile pot fi induse atât de factori endogeni (faza sintetică
a ciclului celular şi metabolismul celular), cât şi de factori exogeni (temperatură,
pH, lumină).

Funcţia citoplasmei în celulă

Citoplasma exercită multiple funcţii în celulă:

 joacă un rol important în inducerea, adaptarea şi menţinerea formei

celulei faţă de necesităţi;
 are rol în mişcările celulare prin proteinele contractile ce alcătuiesc
reţeaua microtrabeculară şi care cooperează cu elementele din
citoschelet;
 este sediul unor procese metabolice importante;
 este depozit intracelular pentru proteine contractile, glicogen, lipide,
monomeri, ioni, pigmenţi, substanţe minerale, apă ş.a.

Diferenţierile citoplasmatice

Filamentele de miozină

Filamentele de miozină au fost descrise iniţial în celulele musculare, unde au

structură tipică sub formă de filamente groase, iar în celulele nemusculare au
dimensiuni mult mai reduse şi caracter tranzitoriu. Filamentele de miozină se
formează prin polimerizarea unor proteine, numite miozine.

În celulele musculare polimerizează circa 500 de molecule de miozină pentru a

forma filamentele groase, cu diametrul de 10-20 nm, dispuse paralel cu
filamentele subţiri de actină şi aranjate într-o reţea hexagonală, în raport de 1:6.
În acest caz, rolul filamentelor groase este de a produce contracţia musculară,
prin interacţiunea lor cu filamentele de actină.

70
 Figura 2 - Schita filamentului gros de miozină (după Moyes and Schulte, 2008)

Filamentele de actină (microfilamente)

Filamentele de actină apar în toate celulele eucariote, unde reprezintă circa 5-

15% din totalul proteinelor. Ele sunt izolate, au o distribuţie citoplasmatică
relativ difuză şi dinamică, participând alături de microtubuli şi filamente
intermediare la organizarea structurii complexe a citoscheletului.

Actina este un polipeptid , cu aspect globular (diametru de 4 nm), de unde

denumirea ei de actină globulară sau actină G (forma monomerică).

Figura 3 - Schita filamentului subtire de actină (2 lanturi de actină F) (după Moyes

and Schulte, 2008)

Fiecare moleculă de actină G are asociat un ion de calciu, strâns legat pentru a-i
stabiliza conformaţia globulară şi o moleculă de ATP. Actina G polimerizează,
generând actina fibrilară sau actina F (forma polimerică) cu aspect de filamente.
În celulele musculare, filamentele de actină mai conţin o serie deproteine
asociate: tropomiozina, troponina şi alpha-actinina.

71
 Figura 4 - Schema interacţiunii miozinei cu actina şi prezenţa proteinelor de
asociere ale actinei (după Fox, 1991)

O serie de droguri pot avea efecte de inhibare sau de stimulare aproceselor de

polimerizare ale actinei G. De exemplu, citocatalazinele B, C şi D (familie de
metaboliţi secretaţi de diferite mucegaiuri) inhibă polimerizarea actinei, cu
repercursiuni asupra mişcărilor celulare de tip amiboidal şi fagocitar.

Faloidina, un alcaloid foarte toxic produs de o ciupercă (Amanita phalloides sp.),

inhibă depolimerizarea filamentelor de actină, stabilizându-le structura.

Filamentele intermediare

Filamentele intermediare , la microscopul electronic, apar rectilinii sau uşor

curbate, au un diametru mediu de 10 nm (8-12 nm), fiind mai groase decât
filamentele de actină şi mai subţiri decât microtubulii. Subunităţile proteice sunt
molecule filiforme, ce polimerizează prin alăturare şi împletire (cu aspect de
frânghie) în structuri rezistente, mult mai stabile.

La vertebratele superioare s-au identificat 7 tipuri de molecule proteice

distincte, ce intră în structura filamentelor intermediare:

 citokeratinele
 vimentina
 desmina
 neurofilamentele
 proteina glială fibrilară acidă
 laminele nucleare
 nestina

Dezasamblarea filamentelor intermediare se poate face prin digestia lor cu

enzime proteolitice specifice, activate în prezenţa ionilor de calciu.

72
Importanta filamentelor intermediare constă mai ales în identificarea tipurilor
lor prin utilizare de anticorpi monoclonali îndreptaţi împotriva proteinelor
componente, în vederea diagnosticării tumorilor maligne:

 carcinoamele au filamente de keratină,

 sarcoamele au filamente de vimentină,
 rabdomiosarcoamele au filamente de desmină,
 neuroblastoamele au neurofilamente,
 glioamele au filamente gliale.

Microtubulii

Etimologie: mikros gr.= mic, tubulus lat.= tub mic

Microtubulii apar în citoplasmă majorităţii celulelor eucariote , fie liberi (izolaţi)

numiţimicrotubuli citoplasmatici, fie sub formă fasciculată (de mănunchiuri) în
structuri celulare temporare ca fusul de diviziune sau în structuri permanente ca
axul cililor şi flagelilor, în centrioli şi corpusculi bazali.

Au fost observaţi pentru prima dată la microscopul electronic în 1967 de către

Henry Moor, ca dimeri tubuline dispuşi spiralat într-un unghi de 10- 15o
înclinaţie faţă de axul longitudinal al microtubulului.

La microscopul electronic microtubulii apar ca structuri cilindrice rectilinii, de

lungimi variabile (până la circa 200 pm la flageli) şi cu un diametru relativ
constant de 20-24 nm. Ei se formează prin polimerizarea unor proteine
globulare, numite tubuline, a-tubulina şi R-tubulina , cu secvenţe asemănătoare
de aminoacizi. Fiecare microtubul este format din 13 asemenea protofilamente,
care delimitează un lumen la interior.

73
 Figura 5 - Asamblarea subunitătilor tubuline (după Johnson, 1991)

Figura 6 - Fus de diviziune cu microtubuli tubuline (după Johnson, 1991) (după

Diculescu si col., 1983)

Originea microtubulilor

In 1969, M.J. Bajer a enunţat ipoteza formării „e novo” a microtubulilor. Pe

lângă această ipoteză, distribuţia strictă în celulă a microtubulilor a condus la o
a doua ipoteză, cea a existenţei unor factori ce controlează nucleaţia,
diferenţierea şi dispunerea acestor formaţiuni celulare. Experimental a fost
demonstrată existenţa acestor factori, care au fost numiţi centrii organizatorici
ai microtubulilor (MOC) sau centrii de nucleaţie.

In prezent, există destule dovezi care atestă că cel puţin centriolii şi corpusculii
bazali pot acţiona ca centrii organizatorici ai microtubulilor.

Microtubulii au o orientare strictă faţă de centrele de nucleaţie. De exemplu,

într-o celulă ciliată aflată în interfază, s-a observat că microtubulii citoplasmatici
au capătul (-) orientat şi ancorat în regiunea din jurul centriolilor, iar
microtubulii din axonemă au capătul (-) poziţionat în apropierea corpusculului
bazal.

In celula nervoasă, microtubulii din axon sunt orientaţi cu capătul (-) spre
centriol, pe când cei din dendrite nu au o orientare strictă. Sechestrarea şi
stabilizarea capetelor explică de ce in vivo adăugarea sau disocierea dimerilor
de tubuline are loc numai la capetele (+) libere.

74
 Figura 7 - Polimerizarea si depolimerizarea subunitătilor tubuline într-un
microtubul (după Moyes and Schulte, 2008)

Funcţiile microtubulilor

Microtubulii au un rol structural determinând forma spaţială a celulei şi a

prelungirilor ei permanente (axoni, dendrite, cili, flageli). În cursul diferenţierii,
ei favorizează modificarea formei celulelor.

Microtubulii au rol de organizatori ai citoscheletului determinând distribuţia în

celulă a filamentelor intermediare. Microtubulii au funcţie de schele temporare,
încât celula îşi poate construi aranjamentele specifice.

Microtubulii au un rol dinamic, prin asigurarea tuturor mişcărilor celulare (cili,

flageli), ce au la bază mecanismul molecular microtubul-dyneină.

Microtubulii au rol în diviziunea celulară, mai precis în formarea fusului de

diviziune, în deplasarea cromozomilor în planul ecuatorial al celulei, alinierea lor
pe placa metafazică şi în translocarea cromozomilor anafazici.

Microtubulii au rol în stricta orientare a transportului intracelular a unor

organite, vezicule sau particule organice.

Citoscheletul

Citoscheletul celulelor eucariote este alcătuit, în principal, din trei tipuri de

diferenţieri citoplasmatice: microfilamente de actină, microtubuli şi filamente
intermediare.

Ele sunt interconectate într-o reţea complexă tridimensională, ce străbate

întreaga citoplasmă, având capacitatea de a-şi modifica structura în funcţie de
necesităţile celulei.

75
Figura 8 - Citoscheletul, TEM 250.000x (după Darnell et al., 1988)

Dinamismul citoscheletului este foarte mult influenţat de prezenţa ionilor de

calciu ce induc polimerizarea sau depolimerizarea tubulinelor şi reglează
interacţiunea actină-miozină în procesele de contracţie/relaxare musculară.

Iniţial s-a crezut că structura citoscheletală ar fi prezentă doar la celulele

eucariote, dar în 2006 au fost identificate la procariote proteine majore
omoloage citoscheletului eucariot (Y.L. Shih, L. Rothfield; K.A. Michie, J. Lowe; A.
Briegel et al.; N. Ausmees et al.). În celulele procariote bacteriene au fost
identificaţi omologi ai majorităţii proteinelor ce alcătuiesc citoscheletul la
eucariote, cum ar fi: proteina FtsZ, proteinele MreB şi ParM, crescentina şi
sistemul MinCDE.

Funcţiile citoscheletului

Funcţiile citoscheletului sunt:

 funcţia de susţinere, prin inducerea şi menţinerea formei celulei şi a

prelungirilor ei (cili, microvili, flageli, axoni);
 prin componentele sale se realizează o serie de mişcări celulare (a cililor şi
flagelilor, deplasarea celulelor, translocarea cromozomilor pe durata
diviziunii celulare, contracţia/ relaxarea celulelor musculare);
 de interacţiune a elementelor de citoschelet cu plasmalema la nivelul
joncţiunilor, cărora le conferă rezistenţă la factorii mecanici;
 stabileşte legături cu proteinele intrinseci din membrană, cu rol în
transmiterea de informaţii în cazul mişcărilor de locomoţie celulară şi în
inhibiţia de contact specifică proliferării normale a celulelor cultivate;

76
  interacţionează cu organite celulare , iar în asociere cu filamentele
intermediare se pare că interacţionează şi cu nucleul;
 participă la menţinerea în poziţie şi la deplasările în celulă a unor organite;
 asigură transportul intracelular de particule materiale, vezicule de
transfer, transportul unor proteine în lungul axonului celulei nervoase.

În celula canceroasă citoscheletul este mult modificat ca structură şi organizare,

aspectul lui servind la diagnosticarea tumorilor.

Microtrabeculele

La microscopul electronic de voltaj supraînalt, s-au observat în citoplasma unor

celule nişte structuri fibrilare mai subţiri decât filamentele citoscheletului,
numite microtrabecule de către Keittth Porter [1978-1979]. Ele formează o reţea
ce străbate întreaga citoplasmă, în ochiurile reţelei găsindu-se molecule de apă
şi ioni.

Microtrabeculele au un diametru de circa 4-6 nm, iar prin organizarea lor

spaţială menţin suspendate în citosol atât organitele cât şi citoscheletul. Se
consideră că reţeaua microtrabeculară este formată din peste 100 de tipuri de
proteine, din care au fost identificate cu certitudineactina, miozina, tubulina şi
dyneina .

S-a putut demonstra că de microtrabecule sunt legate o serie de enzime din

citosol, ceea ce ar asigura trecerea coordonată a substratului de la o enzimă la
alta (enzimele glicolizei). Structura reţelei de microtrabecule prezintă un
dinamism accentuat, cu modificări reversibile induse de diferiţi factori:
temperatură, pH, presiune hidrostatică, inhibitori ai proceselor metabolice din
celulă ş.a.

Rolul microtrabeculelor

Microtrabeculele asigură:

 controlul formei, al motilităţii celulare şi coordonează transportul

intracelular alături de citoschelet;
 asigură susţinerea tuturor organitelor şi a structurilor celulare specifice;
 asigură orientarea strictă în spaţiu a unor enzime implicate în procesele
biochimice din citoplasmă;
 protejează celula în cazul unor fluctuaţii ale conţinutului de apă.

Nucleul

77
Studiind la microscopul optic, Antony van Leeuwenhoeck [1702] pe sânge de
broască, şi apoi Felice Fontana [1781] pe epidermă de anghilă, au fost primii
care au menţionat în lucrările lor nucleul celular. În 1831, Robert Brown (pe
Orchideae şi Asclepiadeae) şi Charles F. Brisseau de Mirbel (pe Marchantia) au
descris nucleul în interfază, considerându-l un organit constant al celulei (ca o
veziculă), format dintr-o membrană şi un conţinut lichid.

În 1882, Walther Flemming şi Edouard Strasburger au descris nucleul în timpul

diviziunii celulare. În 1910 Thomas Hunt Morgan pus în evidenţă rolul genetic al
nucleului, în 1953 James Watson şi Francis Crick au reuşit să schematizeze
structura moleculei de ADN nuclear, iar în 1965 Jacques Monod, Francis Jacob şi
Andre Lwoff au primit premiul Nobel pentru explicarea rolului genei la
Escherichia coli sp.

În celulele procariote nu există un nucleu distinct, ci o singură moleculă circulară

de ADN, cu aspect dispersat în interfază şi de cromozom unic în timpul diviziunii.
Prin metode citochimice s-a evidenţiat o delimitare a genomului (material
genetic) într-o structură numită nucleoid sau echivalent nuclear.

Originea nucleului, ca organit bine delimitat în celulă, constituie încă un subiect

mult controversat. Una din ipotezele luate în considerare se bazează pe
observaţiile efectuate pe celulele procariote cu un cromozom fixat la un situs
specific în interiorul membranei plasmice. Se presupune că membrana plasmică,
la nivelul mezozomului, prin invaginare ar fi generat învelişul nuclear în jurul
cromozomului unic procariot.

În celulele eucariote, nucleul este un organit bine individualizat cu rol de

depozitare a informaţiei genetice, de reglare şi de control a tuturor activităţilor
celulare. Excepţie fac celulele anucleate (plăcuţele sanguine şi hematiile la om),
care sunt incapabile de a sintetiza proteine.

În timpul mitozei, învelişul nuclear se dezagregă, fapt ce conduce la

presupunerea că ar exista o reversie temporară a celulei eucariote la tipul
procariot, cromozomii nemaifiind compartimentaţi.

Poziţia nucleului în celulă poate fi: centrală în celule tinere, sferice;excentrică /

paracentrală în celulele diferenţiate (adipocite) şi deplasată la polul bazal în
celulele secretoare.

Numărul nucleilor într-o celulă poate varia de la un singur nucleu în majoritatea

celulelor, la 2 nuclei în hepatocite, condrocite, la 100 de nuclei în osteoclaste şi
câteva sute de nuclei (fibra musculară striată).
78
Forma nucleului, în general, corespunde formei celulei căreia îi aparţine, putând
fi:sferică, ovoidă, fusiformă sau de bastonaş, turtită, multilobată ş.a.

Dimensiunile nucleului variază în funcţie de ţesutul/ organul de referinţă, de

vârsta celulei şi activitatea ei metabolică. În general, dimensiunile lui sunt de
circa 5-12 gm (4 gm la spermatozoid, 20-25 gm la ovocit).

Între volumul nucleului şi cel al citoplasmei există un raport, numit raport

nucleo-citoplasmatic, care poate varia între 1:3 până la 1:20. Celulele tinere cu
activitate metabolică intensă au nuclei mari, cu volum mai mare faţă de cel al
citoplasmei. După acest criteriu se poate stabili vârsta celulelor, dar şi
diagnosticul de celule tumorale. Acestea din urmă sunt considerate celule
foarte tinere, au nuclei cu morfologie variată, uneori chiar cu aspect monstruos.

Studiul nucleului în celula vie

Examinat la microscopul cu contrast de fază sau la cel cu contrast interferenţial

Nomarski, nucleul are aspectul unei mase sferice, delimitată de un înveliş, la
interior având un corpuscul refringent, numit nucleol.

Se ştie că la o celulă vie dacă i se perforează învelişul nuclear prin microdisecţie,

micro-puncţie sau accidental, acesta nu se mai reface, iar conţinutul nucleului
se amestecă cu citoplasma provocând moartea celulei respective.

Prin microfilmare s-au pus în evidenţă o serie de mişcări ale nucleului în celulă
astfel:

 mişcări de deplasare datorate curenţilor citoplasmatici sau a

membranelor
 ondulante,
 mişcări de rotaţie, dependente de mişcările citoplasmei,
 mişcări de expulzare din celulă, în cazul nucleilor degeneraţi.

În celula vie nucleul prezintă proprietăţi fizico-chimice specifice: nucleul este mai
dens decât citoplasma, cu importanţă în ordinea de sedimentare a
componentelor celulare în timpul ultracentrifugării diferenţiale; nucleul are o
vâscozitate mai redusă faţă de citoplasmă; nucleul are un pH alcalin de 7,6.

Studiul nucleului fixat la microscopul optic şi la cel electronic

Pe secţiuni (preparate microscopice) se disting patru componente majore ale

nucleului celular: învelişul nuclear, cromatina, nucleolulşi nucleoplasma.

79
 Învelişul nuclear

Învelişul nuclear are o ultrastructură specifică, fiind alcătuit din două membrane
concentrice, ca nişte foiţe, aflate în continuitate una cu cealaltă şi din loc în loc
cu membrana reticulului endoplasmatic granular.

Pe suprafaţa membranei externe a învelişului nuclear se găsesc ribozomi ataşaţi.

Membrana internă este lipsită de ribozomi fiind în contact cu nucleoplasma. Pe

faţa internă a învelişului nuclear, în zona neocupată de pori, se află o reţea
proteică fibroasă, numită lamina nucleară, ce determină forma nucleului,
mediază interacţiunea dintre învelişul nuclear şi cromatină, induce dispariţia şi
refacerea învelişului nuclear în cursul mitozei.

Cele două membrane ale învelişului nuclear formează un sistem de membrană

dublă, între ele existând un spaţiu perinuclear (perimembranar) de circa 20-40
nm prin care se transportă proteinele sintetizate în ribozomii ataşaţi învelişului
nuclear.

Figura 32 - Schema nucleului interfazic (după Bloom et al., 1975)

Nucleul este un centru metabolic activ cu funcţii vitale pentru celulă prin care o
serie de componente biochimice cu dimensiuni variabile trebuie să traverseze
învelişul nuclear (tipuri de ARN, histone, ADN-polimeraze şi ARN- polimeraze
etc.) dinspre nucleu în citoplasmă sau invers.

Traversarea învelişului nuclear este un proces selectiv efectuat prin structuri

tipice, numite pori nucleari, care la mamifere apar pe circa 10% din suprafaţa

80
învelişului nuclear, în locurile unde membrana internă se continuă cu cea
externă (aproximativ 11 pori/pm ).

Figura 33 - Schema porului nuclear (după Karp, 1984)

Complexul porului se compune din porul propriu-zis, de formă octogonală, cu

diametrul de circa 60-90 nm, înconjurat de un inel (annulus) format din opt
subunităţi proteice (granule) de 15 nm. În centrul porului nuclear apare un
canal „apos” prin care moleculele solubile pot circula în ambele sensuri.

Nucleul exportă în citoplasmă precursori ribozomali şi particule

ribonucleoproteice, formate din complexe ale ARNm, ARNt şi proteine speciale-
receptori, ce sunt tranzitate prin canalul porului, precum şi factori de
transcripţie ce se reîntorc în citosol.

Cromatina nucleară

În nucleul celulelor eucariote, ADN-ul există sub formă de cromatină organizată

în structuri mai complexe. Cromatina mai conţine mici cantităţi de ARN şi
proteine nehistonice, astfel că ea poate fi considerată chimic o nucleoproteină
în care proteinele histonice şi nehistonice interacţionează între ele şi cu ADN-ul.

În interfază, cromatina nucleară are un aspect relaxat, adică o formă

desfăşurată a cromozomilor, ei fiind astfel invizibili la microscopul optic
obişnuit. Cromatina celulei eucariote are la bază nucleozomii [Arthur Kornberg
1973], fiecare fiind constituit dintr-un complex de 8 molecule de histone (două
copii a 4 tipuri de histone: H2A, H2b, H3 şi H4 ), înconjurat de un segment de ADN
format din circa 147 pb (146-166 perechi de baze).

Celulele umane conţin aproximativ 3x107 nucleozomi, ei reprezentând primul

nivel ierarhic de organizare a cromatinei. De la nivelul a 10-90 pb de ADN un
nucleozom se leagă de cel următor, fiecare regiune de legare fiind ocupată de o
singură moleculă de histonă Hi.

81
Nucleozomii sunt legaţi între ei în „şirag de perle” în structuri mult mai
compacte, spiralizate, cu diametrul de 250-300 Â, numite fibre groase. Acestea
conţin circa 45.000 pb şi reprezintă al doilea nivel de condensare al cromatinei.
Prin studii fizico-chimice s-a sugerat că aceste fibre ar consta dintr-o
împachetare continuă a nucleozomilor pentru a forma un solenoid.

Fiecare solenoid este un helix de 6 până la 9 nucleozomi ce conţin circa 1.200

pb de ADN, structură în care gradul de împachetare creşte foarte mult pentru a
se realiza starea de condensare a cromozomilor din metafază.

Figura 34 - Componentele nucleozomului (după Mescher, 2010)

În metafază, când se formează cromozomii, fibrele groase se condensează mai

mult, iar prin împachetări adiţionale apar structuri mai complexe, numite
domenii (loops) cu 35.000-90.000 pb de ADN. La om cele 46 de molecule de
ADN, totalizând peste 1 metru în lungime, necesită plieri şi compactări multiple
pentru a încăpea într-un nucleu cu diametrul de circa 10 pm.

Aceste procese pot avea loc datorită interacţiunilor dintre histone (cozile lor), ce
determină nucleozomii să se asocieze în fibre compacte, care se pliază în
structuri mai complexe cu configuraţii incerte, modificabile probabil în funcţie
de nivelul de activitate al genelor din zonă. Acest tip structural de cromatină
este bine legat într-un suport de organizare nucleară, numit matrix nuclear.

În interfază, cromatina nucleară are un aspect relaxat, adică o formă

desfăşurată a cromozomilor, ei fiind astfel invizibili la microscopul optic
obişnuit.

Evidenţieri prin colorare.

82
Cromatina se colorează intens cu coloranţi bazici (ex, hematoxilină, albastru de
tripan) datorită conţinutului mare de ADN. Aspectul microscopic al cromatinei
este variat putând fi de grămezi neregulate, granule sau de reţele de filamente
mai mult sau mai puţin fine, care în anumite zone (puncte de intersecţie) sunt
mai groase.

În interfază, cromatina prezintă două aspecte tinctoriale [după Emil Heitz,

1929](fig. 32), astfel:

Eucromatina are aspect de reţea de filamente foarte fine (30 nm grosime), slab
colorabile, este metabolic activă conţinând genele responsabile de transcripţia
ARN. Filamentele de eucromatină nu au un diametru constant, prezentând pe
traiectul lor umflături ce corespund zonelor în care cromatina este mai des
înfăşurată.

Eucromatina se clasifică în:

 eucromatină activă , adică fracţiunea de eucromatină pe care se

desfăşoară
continuu procesul de transcripţie şi care asigură viaţa normală a celulei;
 eucromatina permisivă , adică fracţiunea de eucromatină potenţial activă,
care în urma unor semnale specifice modulatoare (ex., hormoni) devine
activă.

Heterocromatina apare sub formă condensată şi colorată intens, uneori ia

aspect de corpusculi numiţi cromocentrii sau cariozomi, fiind inactivă metabolic.
Inactivitatea metabolică a fost demonstrată prin administrarea în celule a unui
precursor de ARN marcat radioactiv, numit [ 3H] uridină.

Celulele respective au fost apoi fixate, secţionate şi autoradiografiate

observându-se că heterocromatina lor nu a fost specific marcată, indicând
absenţa capacităţii de sinteză de ARN.

Secţiunile heterocromatice ale cromozomului pot fi de două tipuri,

cuheterocromatină constitutivă şi cu heterocromatină facultativă, în funcţie de
condensarea permanentă a cromatinei sau de condensarea ei numai în anumite
condiţii. ADN-ul heterocromatinei constitutive este definitiv inactivat şi rămâne
în stare condensată tot timpul, astfel că aceleaşi regiuni de pe cromozomii
omologi vor fi inactive definitiv.

Heterocromatina facultativă este o cromatină condensată ce conţine gene

structurale represate (inactive), pe care nu se desfăşoară procesul de

83
transcripţie deşi într-o perioadă anterioară s-a făcut sau nu transcripţie, iar dacă
se transformă temporar în eucromatină (sub influenţa unui „depresor”) se va
face sau nu transcripţia.

În funcţie de tipul de cromozomi căruia îi corespunde, heterocromatina

facultativă poate fi:

 heterocromatina facultativă autosomală corespunde porţiunilor

condensate heterocromatice din perechile de cromozomi autosomi.
Aceste porţiuni conţin lanţuri de gene structurale inactive transcripţional.
Aceste gene structurale devin active, dar nu toate deodată, ci numai în
anumite condiţii ale dezvoltării şi diferenţierii celulare (ex., în celulele
precursoare pentru hematii, în transformarea limfoblastică a
limfocitelor).
 heterocromatina facultativă gonozomală (corpuscul Barr, cromatina de
sex, cromatina X) este un corpuscul cromatinian (cromocentru) prezent în
mod normal numai în nucleii celulelor somatice ale indivizilor de sex
femel.

Cromozomul X este implicat în determinarea sexului şi a fost descris pentru

prima oară în 1949 de către Murray L. Barr şi Ewart G. Bertram ca „marker
citologic pentru recunoaşterea sexului”. Corpusculul Barr măsoară circa 1 pm,
are formă plan-convexă, convex-concavă, biconvexă sau triunghiulară, iar în
funcţie de tipul celular poate fi localizat în nucleu, în apropierea membranei
interne a acestuia (în celulele mucoasei bucale, celulele epidermului) sau ataşat
nucleolului (în celulele nervoase).

Dimorfismul sexual heterocromatinian este foarte evident în unele leucocite,

numite granulocite neutrofile, prin prezenţa corpusculului Barr cu aspect de băţ
de tobă (drum stick, nodul de sex), ataşat printr-un filament subţire de unul
dintre lobii nucleului.La indivizii masculi umani, nodulii de sex sunt absenţi sau
foarte rari, iar la femeile normale frecvenţa lor este de 7/500 de granulocite
neutrofile sau chiar mai mult.

84
 Figura 35 - Aspectul cromatinei sexuale în epiteliul bucal si într-un leucocit
polimorfonuclear (după Mescher, 2010)

Corpusculul F (cromatina Y) poate fi observat în lumină ultravioletă după

colorarea cu fluorocromi a cromozomilor (pentru identificare prin procedeul de
bandare) în nucleii celulelor de la bărbaţi normali. A fost descoperit de Pearson
în anul 1970 şi constituie expresia citologică a cromozomului Y, adică a porţiunii
distale a braţelor lungi ale cromozomului. La indivizii cu doi cromozomi Y se
observă doi corpusculi F, în aceste cazuri fiind posibilă detectarea rapidă a
indivizilor XYY, care statistic par predispuşi unor comportamente antisociale
periculoase. Cu ajutorul acestei metode pot fi identificaţi şi spermatozoizii Y.

Cromatina celulelor eucariote mai conţine proteine nehistonice, proteine

reglatoare, factori de transcripţie, enzime de tip ADN-polimeraza şi ARN-
polimeraza, enzime de reparare, topoizomeraze ş.a.

Nucleolul (nucleolus lat.)

Nucleolul este prezent în nucleul tuturor celulelor eucariote, cu excepţia

celulelor embrionare din care lipseşte, nefiind iniţiată sinteza proprie de
proteine. Nucleolul a fost observat pentru prima dată de Felice Fontana în 1781,
în anumite celule epidermice, în nucleul cărora apărea ca „o pată mai densă". În
anul 1836, Gabriel Valentin a descris nucleolul ca fiind „o granulă densă în
interiorul nucleului"".

Spre sfârşitul secolului 19 s-a făcut asocierea între prezenţa nucleolului şi

activitatea de sinteză a celulei, când s-a observat că nucleolul este voluminos în
celulele secretorii şi în ovocite sau este mic, chiar absent în celulele musculare
sau spermatozoizi.

După anul 1960 s-a precizat că nucleolul joacă un rol esenţial în biogeneza
ribozomilor, fiind sediul unui considerabil trafic molecular intracelular, adică de
transcripţie a ARNr, şi de asamblare a subunităţilor ribozomale.

Nucleolul este o structură intranucleară fără membrană proprie, cu dimensiuni

de 1-2 pm, de formă sferică sau ovoidală, fiind considerată cea mai densă
structură din celulă (densitate 1,35). În nucleu, nucleolii pot fi poziţionaţi central
sau paracentral, în raport cu starea funcţională a celulei. În celulele fixate şi
colorate cu hematoxilină-eozină, nucleolul apare ca un corpuscul bazofil, mai
ales în nucleii eucromatici.

85
 Figura 36 - Ultrastructura nucleolului (după Diculescu et al., 1983)

La microscopul electronic s-au observat trei componente nucleolare (mai rar

patru), astfel:

 componenta fibrilară (pars fibrosa, filamentosa) cuprinde filamente

subţiri de 55 nm grosime şi 30-40 nm lungime, grupate în pachete şi
organizate ca o reţea, reprezintă situs-urile de transcripţie activă a ARN-
ului de pe genele ARNr; ’
 componenta granulară (pars granulosa) este alcătuită din particule sau
granule cu diametru de circa 15-20 nm, considerate precursori
ribozomali, reprezintă situs-urile de asamblare a ARNr, ARN-5S şi a
proteinelor ribozomale în subunităţi ribozomale;
 componenta cromozomală (pars chromosoma) este alcătuită din
filamente de 10 nm grosime, repartizată la periferia nucleolului
(cromatina perinucleolară) şi pătrunde spre interiorul lui sub formă de
benzi. Pe unele imagini de microscopie electronică această componentă
pare să dea contur nucleolului, delimitându-l de reţeaua înconjurătoare
de cromatină;
 componenta amorfă (pars amorpha) este nestructurată, omogenă şi de
densitate medie la fluxul de electroni. În prezent se mai discută dacă este
o componentă reală a nucleolului sau este carioplasma ce umple spaţiile
libere.

Compoziţia chimică a nucleolului constă în prezenţa de ADN (3%), ARN (7%) şi

proteine (90%) în proporţii uşor variabile din greutatea uscată, în raport de tipul
celular şi de momentul funcţional ales, complexe ARN-proteine, cantităţi infime
de minerale (Ca, Mg, Zn, Co etc.) şi urme de lipide.

86
ARN-ul nucleolar este în cantitate relativ mare, deoarece în nucleol se
sintetizează (transcrie) ARNr, iar pentru ARNm şi ARNt nucleolul este o staţie
intermediară obligatorie în tranzitul lor spre citoplasmă.

Raportul nucleol-nucleu

În general, nucleolul reprezintă cam 3% din volumul nucleului, iar cu cât celula
este mai activă în sinteza de proteine cu atât acest raport va avea o valoare mai
mare. Este considerat un criteriu important în stabilirea vârstei celulei şi în
confirmarea stării de malignitate. În celula tânără nucleul este mare,
eucromatic, cu 1-2 nucleoli evidenţi şi citoplasmă puţină.

Biogeneza nucleolilor

Nucleolul parcurge un ciclu propriu, fiind vizibil în interfază, dispare în profază şi

reapare în telofază. Există o concepţie a ’’ organizatorilor nucleolari” conform
căreia ei ar fi într-o strânsă relaţie topografică cu nucleolii.

Există o serie de ipoteze clasice privind biogeneza nucleolului:

 ipoteza continuităţii , conform căreia nucleolul ar persista în cursul

mitozei sub formă de granule şi/sau fibrile subţiri (pseudonucleoli,
corpusculi prenucleolari), ataşate de cromozomi, împreună cu care se vor
repartiza în celulele-fiice, fiind asamblate de organizatorii nucleolari;
 ipoteza formării de novo , conform căreia materialul nucleolar se
dezintegrează complet în timpul mitozei, nefiind încorporat în noii
nucleoli.

Concepţia actuală asupra biogenezei nucleolului afirmă că ADNr (componenta

cromozomală, organizatorul nucleolar) trebuie să se transmită de la o generaţie
celulară la alta, în timp ce celelalte componente moleculare (fibrilară, granulară,
amorfă) nu necesită perpetuarea pentru că pot fi oricând sintetizate pe baza
informaţiei conţinute în ADN, în faza Gi de ciclu celular când cistronii sunt
reactivaţi pentru transcripţie.

Funcţiile nucleolului

Nucleolul are rol în sinteza de ARNr şiîn biogeneza ribozomilor; întransferul de

ARNm şi ARNt spre citoplasmă şi în pregătirea mitozei.

Matricea nucleară (carioplasma, sucul nuclear)

87
Matricea nucleară constituie scheletul de natură proteică ce înglobează
cromatina şi nucleolii şi care se sprijină la exterior pe foiţa internă a învelişului
nuclear. Matricea nucleară este o reţea fibroasă ce conţine aproximativ 10% din
totalul proteinelor nucleare, 30% din ARN-ul nuclear, 1-3% din ADN-ul total şi
3% din fosfolipidele nucleare.

Această structură a fost pusă în evidenţă în anul 1987 de către Peter Lawrence,
după ce nucleii au fost trataţi cu nucleaze pentru îndepărtarea acizilor nucleici şi
cu detergenţi şi săruri pentru îndepărtarea proteinelor solubile. În final, a rămas
o reţea de proteine filamentoase interconectate, adică matricea nucleară.

La microscopul electronic, matricea nucleară apare ca o reţea pe toată aria

nucleului, formată din particule electrono-dense de circa 15-20 nm în diametru,
numite particule sau granule matriceale şi pachete dense de fibrile, cu
diametrul fibrilelor de circa 5 nm, numite fibrile matriceale. Această reţea
matriceală se află în relaţii de continuitate cu lamina densa interna şi cu
complexul porului aflate pe faţa nucleară a membranei interne a învelişului
nuclear.

Matricea nucleară are rol esenţial înorganizarea nucleului, în sinteza de ADN şi

ARN, înmedierea unor semnale hormonale, rol de suport pentru depozitarea
granulelor ribozomale ş.a.

Cromozomii (chroma gr.= culoare, soma gr.= corp)

Cromozomii au fost descrişi pentru prima dată în 1848 de către Wilhem

Hoffmeister la plante, iar în 1882 Walther Flemming a observat că în cursul
diviziunii celulare cromatina se condensează sub formă de bastonaşe, ce
clivează apoi în sens longitudinal.

Denumirea de cromozomi a fost dată de către Heinrich Wilhelm von Waldeyer-

Hartz în anul 1888.

Abia în secolul 20 s-a demonstrat rolul important al cromozomilor în

transmiterea ereditară a caracterelor şi structura intimă a moleculei de ADN
(1910, Thomas Hunt Morgan; 1953, James Watson şi Francis Crick).

Cromozomii conţin majoritatea materialului genetic dintr-o celulă, fiind destinaţi

pentru stocarea, transmiterea, exprimarea şi evoluţia informaţiei genetice
proprii.

88
În interfază, cromozomii nu sunt vizibili la microscopul optic obişnuit, deoarece
cromatina este dispersată în toată nucleoplasma.

Începutul diviziunii celulare se manifestă prin apariţia cromozomilor sub formă

de filamente subţiri (bastonaşe) în interiorul nucleului, cu lungimi de 0,2-5 pm şi
diametru de 0,2-2 pm. În timpul profazei şi metafazei cromozomii sunt formaţi
din câte două filamente identice înfăşurate, numite cromatide, fiecare din ele
conţinând una sau două molecule-fiice identice de ADN.

Cromatidele devin mai condensate datorită filamentelor nucleoproteice

spiralate, numite cromoneme ce sunt variabile numeric în funcţie de lungimea
cromozomului.

Cromatidele-surori sunt menţinute unite la nivelul constricţiei printr-o structură

specifică numită centromer [Heinrich Wilhelm von Waldeyer-Hartz, 1903]. S-a
stabilit că fiecare centromer are doi kinetocori, câte unul pentru fiecare
cromatidă, ca loc de ataşare pentru microtubulii fusului de diviziune [Friedrich
Scharader 1936].

Extremitatea terminală a cromatidei este rotunjită, poartă denumirea de

telomer [Hermann Muller, 1932], are proprietăţi genetice specifice, prevenind
fuzionarea cromozomilor (le conferă individualitate).

În ultimii ani s-a discutat tot mai mult de implicarea telomerului în durata de
viată a celulei, adică de numărul de diviziuni pe care le poate parcurge o celulă
în condiţii normale [Leonard Hayflick]. Se pare că în celulele canceroase se
activează o enzimă, numită telomerază, care adaugă o cantitate de ADN la
telomer cu fiecare diviziune, fapt ce ar explica mitozele succesive, fără control.

89
 Figura 37 - Model de cromozom metafazic (după Voiculeţ and Puiu, 1997)

Figura 38 - Cromozom eucariot (după Becker et al., 2009)

În funcţie de poziţia centromerului, cromozomii monocentrici (cu un singur

centromer) pot fi de 4 feluri: metacentrici, submetacentrici, acrocentrici şi
telocentrici.

Numărul cromozomilor variază în funcţie de specie, tip celular, condiţii de

apariţie a unor mutaţii genetice ş.a.

Tabel 1 Numărul cromozomilor în celule somatice (date din Strickberger, 1976;

Darnell et al., 1988)

Specia considerată 2n Specia considerată 2n

Om (Homo sapiens) 46 Câinele (Canis familiaris) 78
Maimuţa Rhesus (Macaca 42 Găina (Gallus domesticus) 78 ±
mulata)
Gorila (Gorilla gorilla) 48 Calul (Equus calibus) 64/67
Vaca (Bos taurus) 60 Broasca (Rana pipiens) 26
Capra (Capra prisca) 60 Vierme de mătase (Bombyx mori) 56
Oaia (Ovis aries) 54 Crapul (Cyprinus carpio) 104 ±
Iepure de casă Musculiţa de oţet
44 8
(Oryctolagus cuniculus) (Drosophila melanogaster.)
Porcul (Sus scrofa domesticus) 40 Albina domestică (Apis melifera) 32
Şoarecele (Mus musculus) 40 Furnică (Myrmecia pilosula) 2

90
 Algă verde(Acetabularia
Pisica (Felis domesticus) 38 20 ±
mediterranea)
Şobolanul (Rattus norvegicus) 42 Porumb (Zea mays) 20
Hamsterul (Mesocricetus 44 Cartof (Solanum tuberosum) 48
auratus)
Cobaiul (Cavia cobaya) 64 Fluturi (diverse specii) ~380

Cariotipul reprezintă totalitatea caracterelor morfologice dintr-un set

cromozomal, caracteristic pentru fiecare specie în parte [Cyril D. Darlington,
1939], iar cunoaşterea cariotipului normal pe specii ajută la identificarea unor
boli ereditare sau dobândite în urma unor mutaţii ce implică numărul sau
structura cromozomilor (translocaţii).

Incluziunile nucleare

În situaţii foarte rare, accidentale sau de boală, nucleul celular poate conţine
substanţe ce nu intră în compoziţia sa obişnuită, cum ar fi: particule de
citoplasmă cu resturi de mitocondrii sau de reticul endoplasmatic, substanţe
chimice (ex., glicogen, lipide, granule de secreţie), diverşi corpi cu aspect
cristalin (cristaloizi).

La plante, s-a semnalat destul de des prezenţa unor cristaloizi cu diferite forme
de bastonaşe, sferici, ovali sau cu margini neregulate. La animale s-au observat
cristaloizi în celulele ganglionare ale lui Herisson sau în intestinul unor
nevertebrate (gândacul-morar). În anumite condiţii s-a observat că hemoglobina
cristalizează în nucleii celulelor hepatice, arătând ca o albumină străină de
structura nucleului.

Se pare că în anumite condiţii de activitate celulară (sinteză, secreţie) o serie de

substanţe accesorii pot fi mai abundente, cu aspecte şi forme mai mult sau mai
puţin definite, asemănătoare fie nucleolilor, fie cristaloizilor.

Într-o stare de suferinţă (boală) ele pot avea semnificaţie de diagnostic:

 prezenţa lipidelor sub formă de picături indică intoxicaţii severe,

 prezenţa incluziunilor virale, ca formaţiuni cristaloide, indică o stare de
degenerescenţă precoce a celulei.

Organitele citoplasmatice

91
 Ribozomii (granulele lui Palade)

Etimologie: ribos gr.= granulă, soma gr.= corp (în trad liberă - corpi granuloşi)

Ribozomii sunt organite citoplasmatice prezente atât în celulele procariote cât şi

în cele eucariote, cu puţine excepţii, ca de exemplu eritrocitele mature ale
mamiferelor. Å

Ribozomii au fost observaţi pentru prima dată în 1953 la microscopul electronic

de către George Emil Palade, iar din 1961 au fost numiţi ribozomi (ribosomes).

La microscopul optic un ribozom nu este observabil din cauza dimensiunilor sale

foarte reduse, însă, atunci când ribozomii sunt aglomeraţi în număr mare într-o
anumită zonă din citoplasmă, aşa cum este cazul celulelor în care are loc o
sinteză intensă de proteine, prezenţa lor poate fi evidenţiată prin fenomenul de
bazofilie, ceea ce demonstrează că la nivelul acestor organite se află cantităţi
importante de ARN (circa 85% din ARN-ul celular). Ribozomii conţin ARN, din
care 75-80% este ARNr (ribozomal), 5-10% ARNm (mesager), iar restul este
ARNt (de transport). Pe lângă ARN, ribozomii mai conţin numeroase proteine
ribozomale.

La microscopul electronic ribozomii apar ca structuri mici , granulare,

electronodense, nedelimitate de endomembrane. Ei pot fi sub formă de
ribozomi liberi, răspândiţi în citoplasmă, fie izolaţi, fie grupaţi în şiraguri cu
aspect de rozetă sau de spirală. Ei se mai găsesc în matricea mitocondriilor, dar
şi în cea a cloroplastelor din celulele vegetale.

Prezenţa ribozomilor mai poate fi ca ribozomi ataşaţi, adică ribozomi ce aderă la

faţa externă a membranelor ce delimitează veziculele, canaliculele, sacii sau
cisternele reticulului endoplasmatic, de unde şi numele de reticul endoplasmatic
granular (REG). Ribozomii mai apar ataşaţi la suprafaţa externă a învelişului
nuclear, deoarece se ştie că este în continuitate directă cu membrana tubulilor
reticulului endoplasmatic granular.

92
 Figura 39 Poliribozomi atasati la membrana reticulului endoplasmatic
granular: Sm – subunitatea mică; SM – subunitatea mare (după Bloom et al.,
1975)

Numărul ribozomilor dintr-o celulă variază mult în funcţie de tipul de celulă, de

specializarea ei funcţională, de vârstă, de momentul fiziologic considerat etc.,
acesta fiind mai mare (circa 5 milioane) în celulele glandulare, implicate în
sinteza unor produşi proteici.

Diametrul ribozomilor este relativ constant, de 20-30 nm la eucariote. Ribozomii

bacterieni, precum şi cei din matricea mitocondriilor şi a cloroplastelor sunt
ceva mai mici.

Ca formă, ribozomii sunt structuri asimetrice, având la eucariote diametrul mare

de 32 nm, iar cel mic de 22 nm. Aceste două diametre rezultă din faptul că
ribozomul este format din două subunităţi ribozomale inegale: o subunitate
ribozomală mare şi o subunitate ribozomală mică. Aceste două subunităţi sunt
caracterizate prin masa lor moleculară exprimată în Daltoni (da) şi prin viteza lor
de sedimentare în ultracentrifugă exprimată în unităţi Svedberg (S).

Ribozomii la eucariote au o masă moleculară de 4,5x106 da, o constantă de

sedimentare de 80S şi diametrele de 32/22 nm.

93
 Figura 40 - Schiţa unui ribozom eucariot de 80S (după Web of Natural Toxins
Research Center, Texas A&M University, Kingsville, 2004)

Ribozomii aflaţi singuratici în matricea citoplasmatică sunt inactivi metabolic.

Semnul sigur că ei s-au angajat în procesul de sinteză a proteinelor este acela că
s-au grupat mai mulţi la un loc, în şiraguri, formând poliribozomi .

Formarea lor este posibilă doar în prezenţa unui ARNm, care preia informaţia în
nucleu, copiind anumite gene ale ADN-ului cromozomal, informaţie pe care o
duce în citoplasmă la ribozomi, adică la organitele sintezei de proteine.

Figura 41 - Forme de grupare ale poliribozomilor

La organismele eucariote există cel puţin un tip de ARNt pentru fiecare din cei
20 de aminoacizi. Indiferent ce tip de aminoacid vor exporta, moleculele de
ARNt au o structură asemănătoare. Moleculele proteice, aşa cum rezultă ele
iniţial, chimic sunt incomplete, iar funcţional sunt inactive.

94
Ele vor fi supuse în continuare unor modificări complexe (modificări
cotranslaţionale), când proteina în formare pătrunde în lumenul REG, iar apoi în
cisternele şi în veziculele complexului Golgi (modificări post-translaţionale). Prin
toate aceste modificări proteina iniţială sau pro-proteina va ajunge în final
proteină matură activă.

Originea ribozomilor se află în nucleol la nivelul unui ADN extracromo-zomial,

care face parte în mod normal din structura nucleolului. Acest ADN ribozomal
(ADNr) a fost transcris pe genele unor anumiţi cromozomi, numiţi organizatori
nucleolari, iar pe el va avea loc transcrierea moleculelor de ARNr, care prin
asociere cu anumite proteine din citoplasmă vor forma precursorii ribozomali
sau particulele ribozomale proteice.

Acestea vor trece în citoplasmă, traversând învelişul nuclear prin pori, unde vor
putea fi identificate ca subunităţi ribozomale (mari şi mici) neasamblate.
Asamblarea lor ca ribozomi întregi are loc în momentul în care ei devin
funcţionali în procesul sintezei de proteine. Existenţa ribozomilor este relativ
scurtă, deoarece la finele procesului de sinteză proteică cele două subunităţi
ribozomale se separă în citoplasmă, unde sunt metabolizate şi dispar.

Funcţiile ribozomilor

Rolul principal al ribozomilor este acela de a participa la sinteza de proteine. In

acest proces, ARNr în cooperare cu ARNm, ARNt şi cu alte proteine, realizează
traducerea codului genetic pentru asamblarea aminoacizilor în lanţuri
polipeptidice, pe care apoi le eliberează în matricea citoplasmatică sau în
lumenul reticulului endoplasmatic.

Poliribozomii ataşaţi reticulului endoplasmatic sintetizează proteine destinate

compartimentului extracelular, numite proteine „de export” sau proteine
„pentru uz intern”, cum sunt enzimele din lizozomi sau proteinele din structura
citomembranelor. Proteinele sintetizate de poliribozomii liberi vor fi eliberate
direct în matricea citoplasmatică.

Centrozomul (centrul celular)

A fost observat pentru prima dată în anul 1876 de către Edouard van Beneden,
prezenţa lui în celulă fiind confirmată ceva mai târziu de către Theodor Boveri.

Centrozomul este prezent în aproape toate tipurile de celule animale şi umane,

dar nu apare în celula absorbantă, în celula musculară striată şi în hematii.

95
 Localizare centrozomului

In general, centrozomul se află în apropierea învelişului nuclear sau în zona

apicală a unor celule (în nefrocite sub platoul lor striat). Centrozomul nu este un
organit rigid, ci execută mişcări de mică amplitudine, stabilind relaţii cu zona
Golgi şi cu zona mitocondriilor.

Morfologia şi ultrastructura centrozomului

La microscopul optic în interfază centrozomul este intens cromatic, prezentând

1-2 formaţiuni distincte, numite centrioli, înconjuraţi de citoplasmă densă,
omogenă şi slab colorată bazofil, numită centrosferă, din care în timpul diviziunii
celulare apar filamente radiare ce se răspândesc în citoplasma limitrofă
formând asterulfusului de diviziune.

La microscopul electronic centriolii apar ca nişte formaţiuni cilindrice, lungi de

0,5 pm şi cu diametrul de 0,15 pm. Peretele centriolului este format din 9 tubuli
dubli sau tripli, cu diametrul de circa 150-200 Å. În exteriorul peretelui se află
dispuse două rânduri de sferule proteice suprapuse, din care îşi vor avea
originea filamentele scurte şi cele lungi ale fusului de diviziune. Centriolii conţin
proteine bazice şi acide (contractile), mucopoliglucide, ARN şi protein-enzime
(fumaraza, succindehidrogenaza).

Figura 42 - Centriol în celulă pancreatică de găină, 180.000x (după Loewy et al.,

1974)

96
 Figura 43 - Schiţă 3D de centrioli (după Fox, 1991)

Funcţiile centrozomului

Centrozomul elaborează şi polimerizează proteinele de rezervă, iar în timpul

diviziunii celulare asigură sinteza proteinelor din fusul de diviziune, coordonează
mişcările intracelulare de tipul ciclozei pentru deplasarea organitelor şi
amestecul macromoleculelor citoplasmatice şi a mişcărilor cililor şi flagelilor.

Centriolii asigură reorganizarea centrozomilor celulelor-fiice la sfârşitul diviziunii

celulare.

Reticulul endoplasmatic

Etimologie: reticullum lat.= reţea mică

În anul 1954, Albert Claude şi Fullam, iar apoi George Emil Palade şi Keith Porter
au pus în evidenţă la microscopul electronic în celule de mamifere, de plante şi
de bacterii o reţea de canalicule, pe care le considerau dezvoltate în raport cu
gradul de diferenţiere şi de activitate ale celulelor respective.

Morfologia şi ultrastructura reticulul endoplasmatic

Reticulul endoplasmatic este format din cavităţi polimorfe, cu diametrul de circa

250-3.000 Å, cu aspect de tubuli, vezicule sau cisterne.

Compoziţia chimică reticulul endoplasmatic

Cavităţile reticulului endoplasmatic conţin apă, lipide, proteine şi substanţe

minerale.

Relaţiile topo-functionale ale reticulului endoplasmatic se stabilesc cu pliurile

interne ale plasmalemei, cu membrana externă a învelişului nuclear şi cu spaţiul

97
perinuclear, cu complexul Golgi prin microveziculele de transfer şi cu
mitocondriile în urma răsucirii tubilor de reticul în jurul lor.

Originea organitului este explicată prin mai multe ipoteze: ar proveni fie din
componenţii tubulari sau vacuolari existenţi în citoplasmă din care s-ar forma
cavităţi libere, ce se unesc apoi în reţea; ar proveni din membrana celulară; este
considerat un sistem autonom capabil de reproducere în timpul diviziunii
celulare, prin aglomerarea membranelor organitului la cei doi poli ai celulei-
mamă.

Reticulul endoplasmatic neted (agranular, citomembrane P sau REN) nu are

ataşaţi ribozomi pe faţa externă a membranei lui, este alcătuit exclusiv din
tubuli în celulele ce sintetizează şi depozitează lipide şi în celule ce elaborează
hormoni steroizi (adipocite, hepatocite, celule pigmentare, celule musculare
striate, celule Leydig).

Figura 44 - Schiţă a reticulului endoplasmatic neted şi granular după imagine

SEM (după Mescher, 2010)

Reticlul endoplasmatic granular (rugos, citomembrane a sau REG) a fost

observat lamicroscopul optic de către Solger în 1897, care i-a dat numele
deergastoplasmă. Ia aspectul unor cisterne sau lame aplatizate, paralele şi
puternic bazofile pe preparate microscopice, dispuse în citoplasma bazală a
celulelor secretoare. Pe faţa externă a membranei are ataşaţi ribozomi, de unde
şi denumirea de rugos sau granular.

98
În funcţie de tipul celular, reticulul endoplasmatic granular ia mai multe aspecte
şi denumiri astfel:

 corpi tigroizi sau corpusculi Nissl în celulele nervoase,

 corpii lui Berg în hepatocite,
 ergastoplasmă în celulele pancreatice şi în celulele din glandele salivare.

La microscopul electronic reticulul endoplasmatic granular are aspect de tubuli

paraleli sau de canalicule cu diametrul de 50-150 Å, cu ribozomi ataşaţi sub
formă de poliribozomi în rozetă, în spirală sau în şiruri paralele. Tubulii sunt
separaţi între ei prin spaţii cu diametrul de 150-350 Å, fiind bine reprezentaţi în
celulele care secretă proteine de export (neuroni, fibroblaste, celule glandulare,
celule caliciforme).

Figura 45 - Reticul endoplasmatic neted, cortex glandă suprarenale, 50.000x

(după Bloom et al, 1975)

99
 Figura 46 - Reticul endoplasmatic granular, sectiune celulă glandulară, TEM
90.000x (după Bloom et al, 1975)

Funcţiile reticulului endoplasmatic

Reticulul endoplasmatic reprezintă aparatul circulator intracito- plasmatic, ce

asigură schimburile permanente dintre celulă şi mediul extracelular, asigură şi
reglează circulaţia hidrică în celulă prin membranele lui selective, asigură
legătura directă a nucleului cu mediul extracelular, iar în celulele nervoase are
rol în difuzarea intracelulară a influxului nervos.

Reticulul endoplasmatic granular are rol în sinteza proteinelor „de export”

destinate cito-membranelor şi secreţiei, iar cel neted are rol însinteza lipidelor,
hormonilor steroizi, în metabolismul carbohidraţilor şi în stocarea calciului.

S-a reuşit punerea în evidenţă a funcţiei de detoxifiere, prin care substanţele

xenobiotice de tipul barbituricelor, a morfinei, a codeinei, a pesticidelor şi a
substanţelor cancerogene pot fi neutralizate prin procese de oxidare,
hidroxilare şi conjugare cu aminoacizi devenind astfel apoase, adică epurabile.

Aparatul Golgi (complex sau zona Golgi)

A fost descris la sfârşitul secolului al 19-lea, în 1897 de către Camillo Golgi ca un

aparat reticular intern, pe secţiuni din ganglion spinal de pisică impregnate cu
azotat de argint. După 1954, cu ajutorul microscopului electronic, Dalton şi Felix
au confirmat existenţa organitului şi i-au dat numele de aparat Golgi.

100
Organitul este prezent în majoritatea celulelor vertebratelor şi nevertebratelor,
la alge, fungi, plante şi om. Excepţie fac hematiile în care organitul este absent.

Localizarea în citoplasmă poate fi peri-nucleară în celulele sferice, juxta-

nucleară în celulele prismatice, apicală în celulele piramidale, subnucleară în
celulele caliciforme.

Structura şi ultrastructura

La microscopul optic prin impregnare argentică, organitul manifestă o mare

plasticitate cu aspect dereţea de canalicule în celulele nervoase sau aspect de
dictiozomi (discuri în fişic) în celulele embrionare, celulele vegetale, celulele
seminale şi celulele unor nevertebrate. Excepţie fac hematiile în care organitul
lipseşte şi celulele musculare în care are un aspect rudimentar.

La microscopul electronic , complexul Golgi ia aspect de cavităţi cu diametrul de

60-90 Å şi conţinut bogat în hidrolaze, ce pot lua diferite forme:

 de tubuli sau saci golgieni suprapuşi , paraleli, uneori plani sau uşori
încurbaţi; între saci sunt intervale de 60-200 Å, iar lumenul sacilor
măsoară circa 60-70 Å, fiind în număr de 3-10, mai mulţi în celulele
secretorii; sacii prezintă o anumită polaritate, demonstrată de G.E.
Palade, având o faţă concavă sau trans (distală) numită de maturare,
orientată spre plasmalemă şi o faţă convexă sau cis (proximală) orientată
spre nucleu şi REG, cu rol de formare şi de sinteză a glucidelor;
 de microvezicule sau vezicule de transfer cu aspect de cavităţi sferoidale ,
eliptice cu diametru de 300-500 Å, aflate în citoplasma dintre reticulul
endoplasmatic granular şi sacii golgieni; microveziculele îşi au originea din
tubulii REG şi au rolul de a transporta substanţe de la nivelul reticulului
spre sacii golgieni;
 de macrovezicule de secreţie cu aspect de cavităţi sferoidale sau ovoide ,
cu diametru de 2.000-6.000 Å, ce se desprind din partea periferică
rotunjită a ultimilor saci golgieni, au un conţinut fluid, dens la maturare şi
rol de a vehicula spre plasmalemă produşii formaţi.

101
 Figura 47 - Aspecte schitate ale complexului Golgi (după Darnell et al., 1988)

Figura 48 - Complexul Golgi pe secţiune de vas deferent de şobolan, 65.000x

(după Bloom et al., 1975)

Compoziţia chimică

Organitul conţine glucide, proteine, fosfolipide, protein-enzime, substanţe

minerale, apă. În zona trans s-au pus în evidenţă acid ascorbic, lipoproteine,
mucoproteine ş.a., iar la nivelul membranei sacilor golgieni glicozil-tranferaze.

Originea aparatului Golgi este explicată prin ipotezele de formare din

membranele reticulului endoplasmatic, din plasmalemă sau din învelişul
nuclear.

Funcţiile complexului Golgi

102
Funcţia de condensare şi agregare a proteinelor presupune ca precursorii
proteici sintetizaţi în ribozomii ataşaţi membranelor REG să fie transportaţi spre
sacii golgieni prin microveziculele de transfer, iar în saci va avea loc
condensarea, maturarea lor şi formarea unor proteine specifice.

Funcţia de sinteză şi de secreţie a poliglucidelor are loc în zona trans a sacilor

golgieni. Poate fi pusă în evidenţă prin histoautoradiografie utilizând ca
precursor glucoza marcată.

Funcţia de complexare, definitivare şi de formare a unor produşi de secreţie

poate fi demonstrată prin electronomicroscopie şi histoautoradiografie, când se
observă că sacii centrali dintr-un pachet se transformă în granule de mucus, din
care se vor forma saci noi periferici cu rol în definitivarea unor mucopoliglucide,
mucoproteine şi glicoproteine.

Funcţia neurosecretorie s-a demonstrat prin electrono-microscopie pe diferite

tipuri de neuroni, la care s-au observat granule de secreţie dense la fluxul de
electroni în zona organitului.

Funcţia de angajare în unele procese patologice , când organitul a fost considerat

ca loc de origine în formarea granulelor de melanină în stări tumorale, iar în
inflamaţii s-a observat o hiperproducţie de microvezicule.

Mitocondria

Etimologie: mitos gr.= fir, aţă; chondrion gr.= granulă

Mitocondriile au fost observate şi evidenţiate de către Robert Altmann [1890] şi

Albert von Kolliker prin coloraţie specifică vitală cu verde Janus-B.

În 1897, Karl Benda a confirmat existenţa organitului prin coloraţie specifică cu

hematoxilină ferică.

Mitocondriile sunt organite specializate în producerea energiei necesară

activităţilor celulei eucariote, fiind adevărate ’’centrale energetice” în care
energia eliberată prin oxidarea unor substanţe este convertită în ATP prin
procesul de fosforilare oxidativă. Ele se găsesc în aproape toate celulele
eucariote vegetale, animale şi umane, excepţie făcând hematiile, în care lipsesc.

Celulele vegetale mai au şi alte organite, numite cloroplaste ce captează energia

luminoasă şi o transformă în ATP prin procesul de fotosinteză.

103
Localizarea în celulă a mitocondriilor este în funcţie de necesarul de ATP.

Morfologia mitocondriilor

La microscopul optic mitocondriile au fost observate sub formă de granule şi

filamente, ulterior sugerându-se că organitele ar fi sediul respiraţiei celulare,
adică sediul utilizării oxigenului în celulă. Abia după 1950 s-a putut preciza
ultrastructura mitocondriilor cu ajutorul microscopului electronic. Compoziţia
chimică, organizarea moleculară şi funcţiile mitocondriilor au putut fi studiate
numai după izolarea lor prin ultracentrifugare diferenţială, realizată de
Hogeboom, Schneider şi Palade în 1948. In 1952, Palade şi Sjostrand,
independent unul de celălalt, au elucidat ultrastructura mitocondriei, pe
secţiuni de ficat.

Dimensiunile mitocondriilor sunt de circa 0,3-2 pm până la 10-12 pm în celulele

secretoare din acinii pancreatici, iar în ovocitele de broască Rana pipiens sp. pot
ajunge până la circa 20-40 pm.

Numărul mitocondriilor este variabil, în funcţie de gradul de diferenţiere celulară

şi de intensitate metabolică. Algele unicelulare au câte o mitocondrie, în hematii
lipsesc, în spermatozoid sunt 20-24 de mitocondrii, în celulele renale circa 300,
în hepatocite circa 1.000, iar în Amoeba sp. sunt până la 500.000 de
mitocondrii.

Forma mitocondriilor în celulele vii, studiate la microscopul în contrast de fază

sau filmate, este foarte variată, ele fiind în general alungite. Forma lor este
dependentă de procesele metabolice petrecute în celulă.

Figura 49 - Mitocondrie în celulă pancreatică de liliac, TEM 79.000x (după Bloom

et al., 1975)

104
 Ultrastructura mitocondriei

La microscopul electronic mitocondria are aspectul unei cavităţi ovoidale sau

sferice, mărginită de o membrană externă cu grosimea de 60 Å, netedă şi
continuă, care se poate deforma prin invaginare datorită curenţilor
citoplasmatici. Membrana externă conţine enzime ce uşurează trecerea
aminoacizilor şi a acizilor graşi din citosol spre mitocondrie (coenzima A-ligaza,
monoaminoxidaza -enzimă marker etc.).

Membrana internă a mitocondriei urmăreşte în general conturul membranei

externe, prezentând din loc în loc nişte invaginări sau pliuri de forme variate,
numite criste mitocondriale, cu aspect de lame sau de tubuli. Membrana internă
mitocondrială prezintă pe toată lungimea ei, inclusiv pe criste, subunităţi
implicate în reacţiile enzimatice funcţionale specifice, numite particule
elementare sau oxizomi. Aceste particule elementare conţin enzimele lanţului
respirator şi ale fosforilării oxidative.

Prin membrana internă mitocondrială trec spre spaţiul intern ioni, în special cei
de calciu şi magneziu, necesari activării enzimelor din matricea mitocondrială,
mai trec molecule de ADP şi ATP necesare desfăşurării procesului de fosforilare
activă, acizi graşi şi o serie de aminoacizi cum ar fi glutamatul şi aspartatul,
vehiculaţi cu proteine cărăuşi sau translocatori (translocaze, permeaze).

Intre cele două membrane ale mitocondriei se află un spaţiu numit spaţiu
perimitocondrial sau inter-membranar de circa 60-80 Å, electrono-transparent,
ce se prelungeşte şi în cristele mitocondriale.

Cristele pot fi orientate perpendicular sau paralel cu axul longitudinal al

organitului, pot fi rectilinii, ramificate, încrucişate în reţea, compartimentând o
matrice fluidă numită matrice mitocondrială.

Matricea mitocondrială este în general omogenă, fiind formată din proteine

structurale şi contractile, ce contribuie la realizarea funcţiilor organitului,
precum şi protein-enzime în număr ridicat (circa 200). Dintre enzime cele mai
importante sunt enzimele oxido-reducătoare ale ciclului Krebs ca: fumaraza,
malatdehidrogenaza (MDH), izocitratdehidrogenaza (DH), citratsintetaza,
aconitaza ş.a.

105
 Figura 50 - Reprezentare schematică a componentelor structurale din
mitocondrie (după Bloom et al, 1975)

Mitocondria suferă o serie de modificări fiziologice ciclice, cu aspect de umflare

sau de condensare, datorate mecanismului prin care energia chimică este
transformată în energie mecanică.

În timpul mitozei, mitocondria se fragmentează la cele două celule-fiice, iar în

momentul reconstituirii învelişului nuclear fragmentele se reunesc şi
mitocondria îşi reia aspectul normal.

Compoziţia chimică a mitocondriei este de circa 70% proteine, 20% lipide, 0,5%
acizi nucleici, ioni, vitamine şi apă. Membrana externă conţine circa 60%
proteine şi 40% lipide din care predomină colesterolul, iar cea internă conţine
80% proteine şi 20% lipide fără colesterol, dar conţine cardiolipin în
concentraţie mai mare faţă de membrana externă. Acesta face ca membrana
internă să fie mai puţin permeabilă, constituind un fel de barieră între matricea
mitocondrială şi restul organitului.

Matricea mitocondrială are o structură filamentoasă, conţinând proteine, acizi

nucleici, apă, ioni de calciu, magneziu, potasiu, clor şi nişte granule osmiofilice,
numite ribozomi mitocondriali. Moleculele de ADN din matricea mitocondrială,

106
ca şi proteinele ribozomale din granule sunt diferite structural de cele aflate în
nucleu.

Replicarea moleculei de ADN mitocondrial nu este sincronă cu replicarea ADN-

ului nuclear, nu este continuă, ci este mai lentă şi independentă de aceasta.

În anul 1957 Chevremont, prin ultracentrifugare diferenţială şi prin

histoautoradiografie, a pus în evidenţă ADN-ul mitocondrial, cu aspect circular la
protozoare, moluşte, levuri, peşti şi mamifere. ARN-ul mitocondrial este format
în matrice sub controlul direct al ADN-ului şi are rol în controlul genezei
membranei mitocondriale.

Mitocondria stabileşte raporturi cu nucleul celulei prin puncte de contact, când

la scurte intervale de timp au loc schimburi de substanţe la acest nivel, cu
reticulul endoplasmatic neted ai cărui tubuli înconjoară mitocondriile, cu
centrozomul şi cu plasmalema.

Originea mitocondriei este explicată prin mai multe ipoteze, prin care
mitocondria ar prezenta o autonomie genetică parţială datorită acizilor nucleici
din matricea ei, astfel că ea se poate auto-regenera fie prin formare de
mitocondrii noi, fie prin clivaj sau înmugurire din mitocondrii deja existente, fie
prin formare din alte citomembrane (înveliş nuclear, membranele complexului
Golgi, plasmalemă).

Funcţiile mitocondriei

Mitocondria este principalul furnizor de energie necesară activităţilor celulare,

este consideratăsediul respiraţiei celulare şi sediul unor enzime, ioni şi al sintezei
de hormoni steroizi (în celulele glandelor suprarenale).

În stări patologice, cum ar fi ischemia, se observă fragilitatea organitului prin

ruperea citomembranelor şi scăderea densităţii matricei mitocondriale, în stări
de inaniţie scade numărul mitocondriilor şi cel al cristelor, iar la indivizii cu
epilepsie mitocondriile iau aspectul de umflare permanentă.

Prin tehnici de inginerie genetică, s-a constatat că genele mitocondriale provin

numai de la mamă, cu importanţă îndiagnosticarea timpurie a unor boli genetice
(boala Leber) şi în stabilirea filogenetică a descendenţilor Evei.

Lizozomii

Etimologie: lysis gr.= dizolvare, distrucţie; soma gr.= corp, corpuscul

107
Sunt organite permanente implicate în digestia celulară . Au fost descoperiţi în
1951 de către Christian de Duve şi Jaques Berthet, în omogenatele de ficat şi de
rinichi, care prin ultracentrifugare diferenţială au sedimentat în fracţiuni bogate
în hidrolaze.

În 1954 la microscopul electronic, Starus a confirmat existenţa lizozomilor în

celule, iar în 1956 Nikolai Novikoff le-a descris organizarea ultrastructurală.

Localizarea lizozomilor

În cele mai variate tipuri de celule lizozomii apar în citoplasma periferică sau
uneori concentraţi în zona sacilor golgieni. Excepţie fac hematiile în care
lizozomii lipsesc.

Morfologia lizozomilor

Lizozomii sunt cavităţi sferice sau ovoidale, mărginite de membrane, cu

dimensiuni medii de 0,25-0,8 chiar de 1,5 pm.

Structura şi ultrastructura lizozomilor

Iniţial, lizozomului i s-a descris o membrană unică trilaminată lipoproteică de

circa 80 Å grosime, dar în 1957 Maunsbach a descris lizozomi cu membrană
dublă în nefrocite. Între membrana şi matricea lizozomală există un spaţiu liber
numit halou.

Figura 51 - Lizozomi din celule din vas deferent de sobolan, 65.000x (după
Bloom et al., 1975)

108
 Figura 52 - Tipuri de lizozomi (după Johnson, 1991)

Compoziţia chimică a lizozomilor

Matricea lizozomală este neomogenă şi conţine între 40-50 de enzime

hidrolazice ce pot degrada practic orice componentă a celulei. De exemplu,
acizii nucleici sunt degradaţi prin ribonucleaza acidă şidezoxiribonucleaza acidă,
esterii fosforici sunt degradaţi prin fosfataza acidă ca enzimă marker lizozomală,
proteinele sunt degradate prin colagenaze, catepsine B, C şiD, glicogenul prin a-
glicozidază, mucopoliglucidele prin a- manozidază, P-galactozidază şi P-
glucuronidază, iar lipidele prin sfingomielinaze ş.a.

Cea mai mare parte a enzimelor sunt localizate în matricea lizozomală, altele
sunt pe membrana organitului, iar restul apar şi în matrice şi pe membrană.
Fosfataza acidă şi arilsulfataza sunt considerate enzime marker pentru
identificarea lizozomilor.

Matricea lizozomală mai conţine proteine, fosfolipide, glicolipide, flavine, acid

hialuronic, electroliţi şi apă.

În mod normal, enzimele lizozomale nu sunt active, deoarece s-ar produce

distrugerea necontrolată a conţinutului celular. Latenţa enzimelor se datorează
integrităţii şi impermeabilităţii membranei lizozomale, care ori de câte ori este
afectată, se produce pierderea latenţei enzimelor lizozomale, adică activarea
lor, dar numai la un pH acid de 4-6.

Formarea lizozomilor

109
Enzimele lizozomale sunt sintetizate în ribozomii ataşaţi REG, se acumulează în
lumenul acestuia de unde vor fi transportate prin microvezicule de transfer
către zona Golgi. În zona cis golgiană (primii 2 saci), pentru segregarea specifică
a enzimelor lizozomale esenţială este prezenţa unui rest de manoză-6-fosfat,
recunoscută de un receptor specific din membrana sacilor golgieni.

În funcţie de aspectul electronomicroscopic şi de compoziţia chimică, lizozomii

se împart în trei categorii:

 lizozomii primari cu matrice nestructurată, ce conţin seturi incomplete de

enzime hidrolazice, au dimensiuni mici, sunt consideraţi lizozomi tineri cu
durată de viaţă mai scurtă, de circa 24-48 de ore;
 lizozomi secundari cu matrice structurată, ce conţin pe lângă enzimele
hidrolazice şi alte componente biochimice, chiar particule endocitate de
celulă, au dimensiuni mai mari şi durată de viaţă mai lungă, de la câteva
zile la câteva săptămâni;
 lizozomi reziduali (corpi reziduali sau telolizozomi) fără conţinut enzimatic,
numai cu resturi de substanţe nedigerate, granule de lipofuscină şi de
hemosiderină, ce apar sub formă lamelară sau de incluzii omogene,
numite corpi reziduali.

Funcţiile lizozomilor

Lizozomii sunt implicaţi în procesele de digestie intracelulară normală şi

patologică, prin conţinutul lor hidrolazic. Datorită enzimelor proprii, ei
transformă substanţele macromoleculare preluate prin aport endocitar, ca şi
propriile molecule în componente de bază necesare metabolismului celular.

Lizozomii participă la procesele de apărare prin digestia microorganismelor

ajunse în celulă. Ei sunt principalele organite ale macrofagelor, leucocitelor
polimorfonucleare, monocitelor, adică ale celulelor specializate în funcţia de
apărare a organismului.

Lizozomii participă la procesele de auto-regenerare tisulară, adică celulele

degenerate şi îmbătrânite, care nu mai pot îndeplini funcţii, sunt supuse unui
proces de autoliză realizată de lizozomii proprii, proces prin care practic celulele
se autodistrug. Acest proces este repetat, dar în proporţii mai mici, când se
produce auto-regenerarea unor componente sau organite celulare uzate.

În boala numită mucopolipidoza II enzimele lizozomale nu posedă semnalul de

recunoaştere tip manoză-6-fosfat, astfel că enzimele lizozomale sintetizate în

110
cantitate normală sunt eliberate în spaţiul extracelular, de unde nu mai pot fi
recaptate.

Alte defecte în funcţia lizozomilor sunt caracterizate de lipsa uneia sau a mai
multor enzime lizozomale, în boli genetice numite tezaurismoze lizozomale,
când în lizozomi se acumulează lipide sau poliglucide nedigerate, compromiţând
funcţia lor în celulă şi a celulei în organism. În aceste cazuri cele mai afectate
organe sunt creierul, ficatul şi splina, iar acumularea produşilor de stocare este
lentă.

Exemple de tezaurismoze lizozomale de depozit sunt maladia Gaucher cu

absenţa glicocerebrozidazei, maladia Nieman-Pick cu absenţa sfingomielinazei,
maladia Tay-Sachs cu lipsa acetilhexozaminidazei, leucodistrofia metacromatică
cu lipsa arilsulfatazei, maladia Pompe cu lipsa enzimelor glicogenolitice, boli
care au fost descrise clinic chiar înainte de a se descoperi lizozomii.

Mecanismele digestiei celulare

Digestia localizată

Digestia localizată este un proces care se desfăşoară atunci când conţinutul

enzimatic lizozomal este eliberat în diferite compartimente ale aparatului
vacuolar, adică în fagozomi, autozomi etc. În funcţie de natura materialului
conţinut în aparatul vacuolar, digestia localizată poate fi sub formă de
heterofagie şi autofagie.

Heterofaeia

Heterofaeia se realizează prin digestia cu ajutorul lizozomilor a substanţelor

exogene, a substanţelor nutritive, a bacteriilor sau a virusurilor, înglobate în
celulă prin endocitoză în vacuole specifice, numite fagozomi sau pinozomi.
Procesul de heterofagie este legat de nutriţia celulei şi de mecanismele ei de
apărare.

Fagozomii sau pinozomii sunt antrenaţi prin mişcările citoplasmatice către

interiorul celulei, unde se apropie de lizozomii primari cu care fuzionează într-o
singură vacuolă numită fagolizozom sau lizozom secundar, în interiorul căruia
enzimele hidrolazice încep procesul de digestie a produsul înglobat, proces a
cărui durată este diferită în funcţie de complexitatea materialului endocitat.

111
În urma acţiunii enzimatice, se obţin molecule mici de proteine, hidraţi de
carbon şi lipide, care vor traversa membrana fagolizozomului, fiind puse la
dispoziţia celulei pentru refacerea componentelor citoplasmatice.

Autofagia

Autofagia este procesul de digestie intra-citoplasmatică cu ajutorul enzimelor

lizozomale a organitelor din celula respectivă, care şi-au terminat activitatea şi
se află în diferite grade de degenerare şi dezintegrare. În felul acesta, lizozomii
intervin în procesul de reînnoire (turnover) a componentelor din celula normală.

În jurul organitelor sau a porţiunilor de organite degradate, citosolul elaborează

o endomembrană delimitantă pentru a le separa de restul celulei. În felul acesta
se realizează o vacuolă numită autofagozom, care se va uni cu lizozomul primar
formând o vacuolă unică numită autofagolizozom. În interiorul acestei vacuole,
enzimele lizozomale descompun materialul organic în molecule mici de
proteine, lipide sau glucide, care vor fi puse la dispoziţia celulei pentru
edificarea de noi structuri.

Figura 53 - Schită reprezentând rolul lizozomilor în heterofagie si autofagie

(după Bloom et al., 1975)

Crinofagia

Crinofagia este un caz particular de autofagie ce se observă în celulele secretorii

exocrine şi endocrine, în care în unele faze de hiperactivitate celulară se
acumulează un surplus de vezicule secretorii ce nu mai ajung să fie exocitate.
Surplusul secretat va fi digerat cu ajutorul enzimelor lizozomilor primari, cu care
veziculele secretorii fuzionează într-o vacuolă unică autofagolizozomală. Prin
crinofagie, moleculele mici rezultate trec în citosol, unde vor suferi procese noi
de reutilizare.

Din digestia materialului exogen în fagolizozomi sau a materialului endogen în

autolizozomi pot rămâne resturi nedigerabile, care se acumulează şi transformă
vacuolele respective în corpi reziduali sau telolizozomi. Aceştia reprezintă etapa
finală în procesul digestiei intracelulare, corpii reziduali derivând din lizozomii
secundari heterofagi sau autofagi.

Corpii reziduali au talie mare, sunt delimitaţi de membrană şi prezintă o matrice

heterogenă, în care apar resturi mielinice, pigmenţi sau granule de diferite
dimensiuni. La nivelul lor, hidrolazele acide sunt foarte reduse cantitativ sau
chiar pot lipsi.

112
Corpii reziduali sunt eliminaţi în cea mai mare parte în exteriorul celulei prin
procesul de exocitoză. În unele celule însă, ei pot fi depozitaţi în citosol până la
moartea celulei respective sau pot constitui elemente de stabilire a gradului de
degenerescenţă celulară.

Autoliza

Autoliza este un proces de autodigestie, ce se poate realiza pe suprafeţe mari,

producând modificări degenerative ale celulei în cauză, care se finalizează prin
moarte celulară sau se poate realiza pe suprafeţe limitate, procesele fiind
reversibile, fără moartea celulei.

Autoliza este provocată de distrugerea membranei lizozomale, urmată de

eliberarea enzimelor hidrolazice în citosol. Procesul se poate limita la un număr
redus de lizozomi, când autoliza este limitată sau se poate produce pentru un
număr mare de lizozomi, când autoliza este generalizată, cu procese
degenerative ireversibile.

Autoliza se poate desfăşura în condiţii fiziologice normale , când are loc

îndepărtarea celulelor uzate şi îmbătrânite, urmată de apariţia unor celule noi,
tinere, adică regenerarea ţesutului respectiv. În cazul diviziunilor celulare are loc
o autoliză limitată pe durata profazei, cu autoliza învelişului nuclear, şi a
telofazei cu autoliza fusului de diviziune.

În condiţii patologice, autoliza este totală. Astfel, membranele lizozomale pot fi

distruse de substanţe medicamentoase, toxine bacteriene sau de perturbări ale
metabolismului celular. În cazul în care se distruge membrana celulară, iar
conţinutul lizozomilor se eliberează în spaţiul extracelular, se produce o autoliză
pe suprafeţe întinse de ţesut, adică necrozarea.

Prin degradarea antigenelor pătrunse în celulă, lizozomii joacă un rol important

în procesele imunologice, pentru că pun la dispoziţia celulei competente
imunologic informaţiile necesare în procesul de autoapărare.

Proteazomii

Sunt structuri formate din complexe proteice mari ce se găsesc în toate celulele
eucariote, localizaţi atât în nucleu cât şi în citoplasmă, precum şi în unele
bacterii. Proteazomii sunt parte componentă majoră într-un mecanism prin care
celulele îşi reglează concentraţia unor proteine speciale şi le degradează pe cele
defecte. Proteinele defecte sunt marcate pentru degradare de o proteină,
numită ubiquitină.

113
Importanţa degradării proteolitice din celule şi rolul ubiquitinei în procesul
proteolitic au fost recunoscute în 2004 prin acordarea premiului Nobel în Chimie
cercetătorilor Aaron Ciechanover, Avram Hershko şi Irwin Rose.

Morfologie şi structură

Dimensiunea proteazomului este relativ constantă, fiind de circa 150/115 Å. Ca

structură, proteazomul este un complex mare în formă de butoi ce conţine un
„miez" din 4 inele stivuite în jurul unui por central. Inele interioare formează o
cavitate de 53 Å în lărgime, cu toate că intrarea ei este îngustă de doar 13 Å,
sugerându-se astfel că proteinele-substrat ar trebui să fie parţial desfăcute
pentru a putea intra.

Figura 54 - Proteazom, vizualizare longitudinală şi transversală (după Thomas

Splettstoesser, PyMol DeLano Scientific LLC)

Figura 55 - Proteazom 20S, model 3D (ansamblu şi transversal) (după Thomas

Splettstoesser, PyMol DeLano Scientific LLC)

Funcţiile proteazomilor

Calea de degradare proteazomală este esenţială pentru multe procese celulare,

ce includ ciclul celular, reglarea expresiei genelor, răspunsurile la stress-ul
oxidativ, la infecţie, la şocul termic, reglarea creşterii plantelor, în apoptoză.

114
Activitatea incompletă a proteazomilor a sugeratexplicarea unor boli neuro-
degenerative, cum ar fi boala Parkinson şi boala Alzheimer, ce implică agregarea
de proteine insolubile defectuos sintetizate, ce eliberează neurotoxine printr-un
mecanism ce încă nu este bine cunoscut.

Proteazomii mai joacă un rol deschis în funcţia sistemului imun adaptativ.

S-a demonstrat că inhibitorii proteazomilor au activitate efectiv anti- tumorală în

celulele in vitro, inducând apoptoza prin întreruperea degradării regulate a
proteinelor ciclului celular de creştere.

Complexul exozom

Începând cu anul 1997, numeroşi cercetători şi-au îndreptat atenţia spre un

complex multi-proteinic implicat în degradarea diferitelor tipuri de ARN, ce a
fost ulterior denumit complexul exozom. El este prezent atât în celulele
procariote cât şi în cele eucariote, la bacterii având o structură moleculară mai
simplă, cu aceleaşi funcţii, dar numindu-se degradozom.

Obţinerea de complexe exozomi din celulele eucariote a fost posibilă abia în

anul 2001 (Brouwer et al., Chen et al.).

Complexul exozom este un component celular ce nu poate fi evidenţiat prin

metodele actuale de microscopie, fiind mai degrabă un component biochimic ce
poate fi izolat şi analizat doar prin procedee biochimice şi biofizice.

Figura 56 - Exozom, model 3D

115
În celulele eucariote, complexul exozom se află în citoplasmă, nucleu şi mai ales
în nucleol. El este alcătuit din 6 protein-enzime din clasa ribonucleazelor,
dispuse în formă de inel. Peste acest agregat molecular de formă inelară se
suprapun alte trei proteine globulare, numite proteine S-1, în felul acesta cele 9
proteine vor constitui o structură cristaloidă ce reprezintă miezul complexului
exozom.

Figura 57 - Organizarea subunităţilor complexului exozom: la archaea apar 4

proteine diferite, iar la eucariote 9 proteine diferite

Acestuia i se adaugă 2 proteine asociate, prima notată Rrp44 şi a doua notată

PMScl-100, ambele fiind ribonucleaze hidrolitice implicate în scindarea
legăturilor nucleotidelor doar în prezenţa apei. În afară de aceste două categorii
de proteine (proteinele miezului exozomului şi cele asociate lui) mai există
numeroase alte proteine din citoplasmă sau nucleu ce pot interacţiona cu
complexul exozom influenţându-i activitatea, drept pentru care sunt numite
proteine reglatorii.

Atât proteinele miezului complexului exozom, cât şi proteinele asociate sunt

proteine esenţiale. Dacă expresia lor este oprită în mod artificial, creşterea
celulară încetează şi survine moartea celulei.

Funcţiile complexului exozom

Funcţia complexului exozom este, în principal, enzimatică. Aşa cum s-a

menţionat, proteinele miezului complexului exozom aparţin clasei
ribonucleazelor, ele fiind implicate în procesarea ARN-mesager şi a ARN-
ribozomal.

116
Acţiunea complexului exozom asupra ARN este atât exoribonucleolitică
(degradarea ARN fiind efectuată de la un capăt al moleculei), dar şi
endonucleolitică (clivajul ARN fiind efectuat în interiorul moleculei).

Prin aceasta, complexul exozom efectuează controlul celular al cantităţii de

ARN, recunoscând şi degradând complexele proteine-ARN neprocesate, greşit
procesate sau instabile încă înainte de ieşirea lor din nucleu.

Implicaţii medicale. Se ştie în prezent faptul că în boli autoimune ca

sclerodermia, polimiozita sau dermatomiozita, auto-anticorpii sunt direcţionaţi
împotriva proteinelor complexului exozom, blocându-le astfel activitatea.

Inhibarea complexului exozom poate fi realizată, în tratarea unor tumori solide,

cu ajutorul unui medicament antimetabolit, numit fluoruracil.

Exozomii vezicule

Complexul exozom nu trebuie confundat cu exozomii vezicule, care sunt

structuri delimitate de citomembrane, cu diametrul de 50-90 nm, prezente într-
un mare număr de celule de mamifere, fiind foarte numeroşi în celulele din
sistemul imun (celulele dendritice sau celulele B).

Exozomii vezicule au fost observaţi pentru prima dată în eritrocitele imature,

numite reticulocite. Natura proteinelor din aceşti exozomi vezicule variază în
relaţie cu celula în care s-au format, dar proteina lor marker este considerată
exocarta-databaza.

Exozomii vezicule se formează dintr-o invaginare a membranei celulare

(plasmalema), vezicula rezultată, numită endozom, fiind endocitată şi
fragmentată într-un număr de microvezicule care, după ce vor fi expulzate din
celulă, se vor numi exozomi vezicule. Membrana lipoproteică ce le delimitează
conţine liganzii comuni ai plasmalemei din care provine.

Exozomii formaţi în condiţii normale sau patologice conţin, pe lângă aproximativ

31 de proteine diferite, ARNm şi tipuri de ARN funcţionali, care pot fi transferaţi
dintr-o celulă în alta, influenţând sinteza de proteine în celula receptoare. Acest
ARN a fost numit ARN-navetist exozomal.

Implicaţii medicale. Exozomii vezicule derivaţi din celulele dendritice ale

sistemului imun exprimă antigenii MHC I şi MHC II (antigenii histocompatibi-
lităţii majore) şi intervin în declanşarea răspunsului specific al celulelor T.

117
Analiza exozomilor aflaţi ca microvezicule în urină este utilizată îndiagnosticul
cancerului prostatei, iar a celor din sânge în diagnosticul unor tumori solide cu
diverse localizări. Analiza ARN din exozomii circulanţi este folosită
pentruevidenţierea mutaţiei ce a indus malignizarea.

Peroxizomii

Peroxizomii sunt organite celulare cu capacitate de a produce şi de a

descompune peroxidul de hidrogen (apa oxigenată). Peroxizomii sunt organite
prezente în citosolul celulelor animale, vegetale şi umane.

În 1954 au fost observaţi la microscopul electronic de către J. Rhodin, în celulele

tubilor contorţi proximali din rinichi, ca nişte structuri subcelulare pe care le-a
numit ”microbodies”. Ulterior, conceptul de peroxizomi ca organite distincte a
fost dezvoltat de Christian de Duve şi colaboratorii săi, prin studii de fracţionare
a celulei hepatice, când s-a pus în evidenţă o fracţiune subcelulară având ca
enzime-markeri : uratoxidaza, catalaza şi D-amino- acidoxidaza.

Numărul peroxizomilor diferă de la un tip celular la altul, iar în aceeaşi celulă

variază în funcţie de momentul ei metabolic. În multe celule, chiar şi în cea
hepatică, numărul peroxizomilor poate fi mai mare decât cel al lizozomilor.

Formă şi dimensiuni. Peroxizomii au formă sferică sau ovală, uneori cu contur

neregulat cu prelungiri, cu diametrul de 0,5-1,5 pm pentru macroperoxizomi şi
de 0,1-0,4 pm pentru microperoxizomi.

Ultrastructura peroxizomilor. La exterior peroxizomii sunt delimitaţi de o

membrană unică trilaminată, cu o grosime de 65-80 Å, permeabilă pentru ioni şi
molecule mici. Membrana peroxizomală are o compoziţie asemănătoare cu a
membranei RE, dar diferă de aceasta prin unele polipeptide şi enzime
structurale.

118
 Figura 58 - Peroxizom, TEM 186.000x (după Loewy et al., 1974)

La interior peroxizomul prezintă o matrice densă, fin granulată. În unele celule,

matricea are o zonă centrală, numită miez ocupată de un cristaloid cu structură
ordonată, format din mănunchiuri paralele de tubuli denşi la fluxul de electroni.

Origine. Peroxizomii pot lua naştere mai rar, direct din RE, prin dilatarea şi
desprinderea anumitor părţi terminale ale cisternelor acestuia, cu reacţie
pozitivă pentru catalază. Mai des însă, peroxizomii se formează prin conlucrarea
dintre RE şi complexul Golgi, nefiind încă precizat mecanismul molecular prin
care proteinele peroxizomale pătrund în organit. Se pare că unele enzime
(catalaza şi uratoxidaza) sunt direcţionate către peroxizom direct prin citosol din
ribozomii liberi, iar altele din REG.

Compoziţia chimică. Peroxizomii conţin proteine, lipide şi enzime speciale, cum

ar fi catalaza ca marker peroxizomal (reprezintă 33% din protein-enzimele
peroxizomului), uratoxidaza (uricaza), D-aminoacidoxidaza, enzimele ciclului
glioxilat ş.a.

Funcţiile peroxizomilor

Peroxizomii intervin în metabolismul peroxidului de hidrogen în două etape. În

prima etapă, prin acţiunea oxidazelor se produce peroxidul de hidrogen din D şi
L-aminoacid, acid lactic şi alte substanţe. În a doua etapă, catalaza desface
peroxidul de hidrogen, care este toxic pentru celulă în molecule de oxigen şi
apă. În acest fel are loc oxidarea alcoolilor, a fenolilor, a acidului formic şi a

119
formaldehidei, manifestându-se rolul de detoxificator al diferitelor molecule
ajunse în celulă.

Prin acţiunea uratoxidazei, peroxizomii sunt implicaţi îndegradarea purinelor

(adenina şi guanina) şi prin aceasta în metabolismul acizilor nucleici.

Peroxizomii conţin un sistem enzimatic activ pentru beta-oxidarea acizilor graşi,

fapt dovedit şi în celulele animale. Peroxizomii împart această funcţie cu
mitocondriile, fiind însă mai puţin activi. S-a observat că procesul beta-oxidării
peroxizomale se desfăşoară la un nivel crescut în celulele ficatului după o dietă
bogată în lipide. Peroxizomii pot activa şi oxidarea acizilor graşi, cum ar fi
palmitatul şi laureatul, intervin în biosinteza glicerolipidelor prin dihidro-
acetono-fosfatacil-transferaza prezentă în ei.

Se presupune că peroxizomii ar avea şi rol în termogeneză producând căldură

prin adaptare la frig, fiind în număr mare în celulele ţesutului adipos brun.

Implicaţii medicale

Se cunosc două boli peroxizomale congenitale, acatalesemia, prin care la

indivizii afectaţi se observă lipsa catalazei în peroxizomi încă de la naştere, şi
sindromul cerebro-hepato-renal Zellweger, prin care indivizii afectaţi au număr
redus de peroxizomi în celule şi un conţinut enzimatic alterat.

Hipertiroidia determină o proliferare hepatică a peroxizomilor cu creşterea

accentuată a activităţii catalazei şi a beta-oxidării acizilor graşi cu lanţ lung.

În adrenoleucodistrofii, ca maladii genetice letale, caracterizate prin distrugerea

progresivă a substanţei albe din creier şi a corticosuprarenalei, s-a descris o
diminuare a funcţiei peroxizomilor de oxidare a acizilor graşi cu lanţ lung de
atomi de carbon.

Christian de Duve a atras atenţia asupra relaţiei dintre peroxizomi şi cancer,

afirmând că una dintre cele mai constante trăsături biochimice ale tumorilor
canceroase este activitatea catalazică scăzută în celulele hepatice la animalele
cu tumori. El a observat că peroxizomii pot fi încă identificaţi în tumorile cu
creştere lentă, dar ei lipsesc total în tumorile cu creştere rapidă.

Expansiunile suprafetei celulare

 Structura celulei

120
Suprafaţa celulară poate suferi o serie de modificări temporare în funcţie de
necesităţi sau modificări permanente prin adaptare, cu aspect de expansiuni.

Expansiunile temporare

Expansiunile temporare constau în schimbarea morfologiei membranei celulare

pe perioade limitate de timp, modificări ce dispar odată cu încetarea activităţii
celulare si care pot reapărea în altă zonă a celulei în funcţie de necesităţile ei.
Din această categorie fac parte membranele ondulante, valurile citoplasmatice si
pseudopodele.

Membranele ondulante si valurile citoplasmatice au dimensiuni medii de 0,05-

0,2 μm, au forme foarte variabile, cuprinzând o cantitate redusă de citoplasmă
si acţionează doar într-o anumită zonă celulară. În zonele de formare a acestor
modificări lipsesc organitele celulare.

Mecanismele de apariţie a acestor modificări temporare sunt determinate de

transformarea zonală a stării de agregare a citoplasmei, ca urmare a acumulării
ionilor de calciu în anumite zone ce acţionează asupra reţelelor proteice
contractile din citoschelet.

Rolul acestor modificări este de a deplasa în citosol o serie de substanţe,

molecule sau ioni, necesare metabolismului celular, sau a unor produsi de
secreţie ce urmează a fi eliberaţi în spaţiul extracelular.

Pseudopodele sunt modificări temporare ale suprafeţei celulare, sub forma unor
evaginaţii cu aspect de deget de mănusă, prin care celulele au posibilitate de
deplasare spre un stimul chimic, cu rol de nutriţie a celulei sau de apărare.

Mecanismul de formare a pseudopodelor este sub dependenţa receptorilor din

membrană, iar apariţia lor reprezintă răspunsul celular secundar, consecutiv
legării ligandului de receptor. Pseudopodele apar în urma modificării structurii
citoscheletului, respectiv a stării de agregare a reţelelor fibrilare prin
polimerizarea si depolimerizarea moleculelor proteinelor contractile si a
tranziţiilor sol-gel din citosol.

Pseudopodele dispar în momentul realizării endocitozei, când o parte a

pseudopodului înconjoară particula endocitată formându-i o membrană
proprie, restul revenind în structura plasmalemei. Forma, poziţia si dimensiunile
pseudopodelor sunt variabile de la un tip celular la altul si chiar pe suprafaţa
aceleiasi celule.

121
Rolul pseudopodelor este de a asigura deplasarea organismelor monocelulare (
Amoeba sp.) si de a capta particule supuse procesului de endocitoză în scop de
apărare (macrofage).

Figura 59 - Schemă reprezentând deplasarea unor celule cu ajutorul

pseudopodelor

(după Darnell et al., 1988)

Expansiunile permanente

Expansiunile permanente ale suprafeţei celulare se menţin pe toată durata vieţii

celulei şi participă activ la realizarea funcţiilor celulare. Apar sub formă de
microvili, cili şi flageli, care nu-şi schimbă forma, structura sau localizarea pe
suprafaţa celulei.

Microvilii sunt prezenţi de obicei la polul apical al unor celule absorbante

(enterocite şi nefrocite), au formă de deget de mănuşă sau prelungiri dispuse
ordonat, la intervale regulate sau diferite. Dimensiunile microvililor variază în
funcţie de tipul celular, caracteristica lor comună fiind dispunerea la intervale
mici.

Înălţimile microvililor pot fi egale (platoul striat al enterocitelor) sau inegale

(marginea în perie a nefrocitelor). Fiecare microvil prezintă un ax citoplasmatic
delimitat de prelungirea membranei celulare de suprafaţă, iar la baza
microvilului se află o reţea densă terminală, numită buton terminal, alcătuită din
filamente de actină şi filamente izolate, scurte de miozină., conectate şi asociate
filamentelor axiale.
122
Cilii apar de obicei sub formă de prelungiri celulare dispuse la unul din polii
celulei. În axul citoplasmatic ciliar, numit axonemă, microtubulii sunt aranjaţi
ordonat, cu axul lor mare paralel cu lungimea cilului. La baza fiecărei axoneme
se află un corpuscul bazal cu organizarea internă a unui centriol.

La cilii mobili (celule ciliate din trahee, mucoasa uterină) axonema este formată
din 2 microtubuli axiali înconjuraţi la periferie de 9 perechi de microtubuli (9+2).
În fiecare pereche există o subfibră A, adică un microtubul complet format din
13 protofilamente şi o subfibră B, adică un microtulul incomplet format din 11
protofilamente.

De la fiecare subfibră A pornesc înspre subfibra B din perechea vecină două

braţe simetrice, formate din molecule proteice de dyneină, bogate mai ales în
ATP-ază.

Cilii imobili (stereocilii din epididim, urechea internă) prezintă aceeaşi structură
ca şi cilii mobili, cu deosebirea că în axonemă lipsesc cei 2 microtubuli centrali
(9+0). În general, celulele prezintă mai mulţi cili la polul apical, dar uneori sunt şi
celule prevăzute cu un singur cil (în corticosuprarenală, adenohipofiză sau
tiroidă).

Funcţia cilului unic la aceste celule nu este precizată, dar se presupune că ar

avea un rol de chemo-receptor.

Flagelii prezintă o structură asemănătoare cililor mobili. La om şi animale, flagelii

sunt prezenţi pe gameţii sexuali masculini, adică pe spermatozoizi.

Figura 60 - Secţiune transversală cumicrovili din epiteliul intestinal, TEM 98.000x

123
 Figura 61 - Schiţa axonemei unui cil mobil

Figura 62 - Cili mobili de midie, TEM 76.000x

Figura 63 - Schită de spermatozoid (celulă cu flagel)

Mecanismul de miscare al cililor si flagelilor

Miscarea ciliară si cea flagelară se realizează prin glisarea unui dublet periferic în
raport cu dubletul vecin, glisare ce depinde de legarea ciclică a dyneinei
subfibrei A dintr-o pereche de microtubuli, de subfibra B a perechii vecine.

124
Braţele de dyneină mergând de-a lungul perechilor de microtubuli produc
energia necesară bătăilor ciliare. Miscarea ciliară necesită prezenţa moleculelor
de ATP si a ionilor de calciu. Relaxarea cililor se face pasiv.

Figura 64 - Miscarea cililor si flagelilor

În anomalii genetice, lipsa de sinteză sau sinteza denaturată a dyneinei sau a

altor proteine ciliare poate determina apariţia unor aspecte patologice, cu
dereglări în funcţia celulelor cu cili (sindromul Kartagener cu imobilizarea cililor).

În unele celule, în condiţii patologice, pot apărea anomalii ciliare localizate

numai la nivelul corpusculului bazal (centriol incomplet, înjumătăţit), în
axonemă (prezenţa mai multor complexe de tubuline cu aranjament
dezordonat) sau în ambele părţi componente ale cilului.

Incluziunile citoplasmatice

In citosol, celula poate acumula în mod normal diferiţi produşi ai

metabolismului, pe care apoi să îi depoziteze temporar sau definitiv, numite
incluziuni citoplasmatice sau enclave. Ele pot conţine substanţe de rezervă,
produşi de elaborare-sinteză, sau produşi de dezasimilaţie metabolică. Aflate în
exces, aceste substanţe împreună cu alţi intermediari metabolici de natură
patologică, pot constitui cauza sau consecinţa unor maladii locale sau generale.

Substanţele de rezervă

Glucidele apar sub formă de glicogen în celulele animale şi umane, mai ales în
celulele hepatice şi cele musculare, iar în celulele vegetale, glucidele se depun
sub formă de amidon. Glucidele din incluziunile citosolice se pot evidenţia prin

125
colorare cucarmin Best sau prin metoda PAS, când apar sub formă de granule
sau „bălţi”.

La microscopul electronic, glicogenul apare sub formă de particule mici lungi de

20-30 nm, sub formă de particule mari neregulate sau cu aspect de rozete, cu
diametrul de peste 150 nm.

Figura 65 - Glicogen, hepatocit de hamster, TEM 60.000x (după W. Bloom et al,

1975)

126
 Figura 66 - Granule de amidon din frunză, TEM 47.000x (după W. Bloom et al,
1975)

Lipidele (trigliceridele) apar în citosol sub formă de picături de diferite

dimensiuni, în general sferice, evidenţiate prin secţionare la gheaţă şi colorare
cu Sudan III când devin galbene-portocalii, cuScharlach-Rot devin roşii-
cărămizii, iar cu Sudan IV şi acid osmic devin negre.

Lipidele se depozitează frecvent în celulele hepatice, în leucocite, în celulele

cortico-suprarenalei şi a corpului galben din ovar unde servesc ca depozit
pentru hormonii steroizi. În adipocitele din ţesutul adipos alb, lipidele se
grupează într-o vacuolă unică mare ce ocupă aproape toată celula, pe când în
adipocitele ţesutului adipos brun ele apar sub formă de picături mici dispersate
în citosol.

127
 Figura 67 - Lipide din celula Sertoli, TEM 20.000x (după Bloom et al., 1975)

Proteinele sunt depozitate mai ales în granulele secretorii ale unor celule
specializate (hepatocite, vitelus de ou, celule musculare), au aspect de granule
fine sau mase omogene ce pot fi evidenţiate prinreacţia Milion când se
colorează în roşu. Prinreacţia xantoproteică proteinele se colorează în galben,
iar prin impregnare metalică proteinele devin brune-negre.

Vitaminele se pot evidenţia citochimic prin metode de impregnare metalică

(pentru vitamina C în celule musculare, hepatocite, celule din glandele sexuale,
suprarenale) sau prin fluorescenţă naturală la nivelul epiteliilor de acoperire
(vitamina A).

Incluziunile minerale cu conţinut de fier, potasiu, cupru, calciu ş.a., au aspect de

granule fine, ce pot fi evidenţiate prin metode citochimice specifice.

Incluziunile cristaloide apar în mod normal în citosolul unor celule, cum ar fi

celulele Sertoli şi Leydig din testicul, în granulele specifice din eozinofile, în
nucleii unor hepatocite, ş.a.

128
 Figura 68 - Eozinofil cu cristaloizi în granulele specifice (după Johnson, 1991)

Produşii de elaborare-sinteză

Apar în diferite tipuri celulare specializate sub formă de:

 granule de zimogen (în celulele acinilor pancreatici), pot fi puse în

evidenţă prin colorare cu roşu de Magenta când devin roşii sau cu
Hematoxilină ferică când devin negre;
 granule de mucus (în celulele caliciforme, acinoase sau mucigene), pot fi
evidenţiate prin colorare cu mucincarmin;
 hormoni, prezenţi în celulele unor glande endocrine pot fi evidenţiaţi prin
reacţii de dozare hormonală tipice;
 pigmenţi endogeni ce apar în mod normal sub formă de granule de
melanină (pigment brun-negru) în celulele pigmentare din epitelii sau
mucoase sau sub formă de lipofuscină (pigment galben) în celulele
nervoase, în unele celule ale corticosuprarenalei sau odată cu
îmbătrânirea organismului în celulele musculare cardiace şi în neuroni;
 pigmenţi exogeni ce sunt substanţe colorate provenite din aer, alimente,
apă sau sol, ce conţin fier, cupru, cărbune sau nisip şi care pot produce
devieri de culoare ale ţesuturilor şi organelor afectate.

129
Figura 69 - Schita unei celule acinare pancreatice secretoare de zimogen (după
Bloom et al., 1975)

Figura 70 - Celulă caliciformă din intestin (după Henrikson et al., 1997)

130
 Figura 71 - Melanozomi ce contin melanina din piele, TEM 18.000x

Figura 72 - Celule pigmentare (melanocite) din solz de peste, 40x (după Bloom et
al., 1975)

Produşii de dezasimilaţie

Apar în urma proceselor catabolice şi se pot acumula în citosol sub formă de

incluziuni, care de cele mai multe ori, indică stare de senilitate şi de
degenerescenţă celulară (pigmentul lipofuscinic în neuroni).

131
Figura 73 - Depozite de pigment lipofuscinic în glanda corticosuprarenală umană,
TEM 50.000x (după Bloom et al., 1975)

Celula vegetală

Plantele unicelulare sunt considerate plante inferioare, de tipul algelor albastre

şi ciupercilor, la care unica celulă îndeplineşte toate funcţiile vitale şi
reproducerea.

La plantele unicelulare forma celulelor poate fi sferică, ovală, cilindrică, cubică

sau eliptică.

Plantele pluricelulare sunt considerate majoritare, iar diferitele lor funcţii sunt
îndeplinite de ţesuturi alcătuite din celule specializate.

La plantele pluricelulare, forma celulelor poate fi mult mai variată, adică sferică
(alga Chlorella vulgaris sp.), poliedrică, reniformă, cilindrică (vase liberiene şi
lemnoase), ovoidă (drojdia de bere Saccharomyces cerevisiae sp.), prismatică
(miez de portocală).

După formă şi dimensiuni există:

 celuleparenchimatice, cu axe aproximativ egale şi colţuri rotunjite

 celuleprozenchimatice, cu axul longitudinal mai mare.

132
Dimensiunea celulelor vegetale este determinată de originea lor, de funcţia
îndeplinită şi de mediul în care se dezvoltă, variind la algele unicelulare între 20
μm şi 100 cm, iar la plantele superioare de la 0,04 μm (Rosa sp.) până la 250-
255 mm (Boehmeria tenacissima sp.).

- (după Enger et al.,

2007)

Protoplastul celulei vegetale

Protoplastul sau partea vie a celulei vegetale este alcătuit din peliculele
citoplasmatice, citoplasma propriu-zisă, nucleu, plastide, condriozomi, ribozomi,
dictiozomi, sferozomi, reticul endoplasmatic, lizozomi, peroxizomi, glioxizomi,
lomazomi, centrozom, cili /flageli.

Peliculele citoplasmatice sunt:

 plasmalema , o peliculă foarte fină aflată la limita cu peretele celular

exterior, ce intervine activ în depunerea materiei necesare formării
peretelui celular, intervine în eliminarea produşilor de secreţie ai
reticulului endoplasmatic, controlează absorbţia, secreţia şi excreţia de
substanţe prin semipermeabilitate selectivă;
 tonoplastul , o peliculă citoplasmatică aflată la limita cu vacuomul, cu rol
în semi-permeabilitatea selectivă datorită conţinutului mai mare de lipide
polare faţă de plasmalemă.

Glioxizomii , ca formă particulară de peroxizomi, intervin în conversia lipidelor în

glucide cu rol în procesul de încolţire vegetală.

133
Lomazomii intervin în mecanismul de sinteză şi de depunere a unor substanţe în
peretele celular vegetal.

Plastidele sau plastele sunt organite citoplasmatice tipice plantelor, totalitatea

lor în celulă alcătuind plastidomul . Forma plastidelor este foarte variată, cu
dimensiuni de circa 3-10 μm. Plastidele sunt delimitate de o peliculă dublă,
foarte fină şi prezintă la interior o masă fundamentală, numită stromă .

După rolul îndeplinit şi culoarea pe care o au plastidele se împart în trei

categorii:

Leucoplastele sunt plastide mici, incolore, granulare, prezente în părţile aeriene

şi cele subterane ale plantelor, care uneori se pot transforma în alte tipuri de
plastide prin acumulare de clorofilă (devincloroplaste), de pigmenţi carotenoizi
(devin cromoplaste) sau de amidon (devin amilopaste);

Cloroplastele sunt organite asemănătoare mitocondriilor, au lungimi variabile

între 2 şi 10 μm şi se găsesc în organele verzi ale plantelor. Cloroplastul este
delimitat de două membrane între care se află un spaţiu de 5 - 8 μm. În
matricea fundamentală a cloroplastului se găsesc formaţiuni delimitate de
endomembrane cu aspect de lamele sau saci, numiţi tilakoizi, în număr variabil
de la o celulă la alta.

Tilakoizii conţin în membranele lor pigmentul verde clorofila şi sunt aşezaţi unul
peste celălalt, în stive. Fiecare stivă de tilakoizi poartă numele de granum, iar
totalitatea lor se numeşte grana (40-60 grana pe un cloroplast).

Canalele de legătură ce apar între diferitele stive formează aşa-numitul sistem

citomembranar intergrana. Membrana internă a cloroplastului, ca şi membrana
tilakoizilor, este formată din numeroase particule granulare de 10-20 nm, ce ar
corespunde particulelor elementare mitocondriale, cu acelaşi rol, ca factor de
fosforilare. Chimic, cloroplastul conţine până la 60% proteine, 30% lipide, între 5
şi 10% clorofilă, 1% alţi pigmenţi, precum şi cantitate mică de acizi nucleici (ADN
şi ARN).

La nivelul cloroplastului se desfăşoară procesul de fotosinteză, ce presupune

conversia energiei luminoase (solare) în energie chimică proprie. Procesul
cuprinde etape enzimatice dependente de lumină şi etape enzimatice
dependente de întuneric. Prin oxigenul format la nivelul cloroplastelor, celulele
vegetale menţin constant nivelul oxigenului din mediul înconjurător.

134
 Figura 75 - Schiţa structurii unui cloroplast (după Karp, 1984)

Cromoplastele apar în mezofilul petalelor şi în pericarpul fructelor coapte, au

formă sferică, lenticulară, aciculară sau fusiformă. Cromoplastele pot avea
culoare roşie, galbenă, portocalie sau brună, datorită pigmenţilor carotenoizi,
cum ar fi: carotina, licopenul, fucoxantina, ficoeritrina, xantofila, antocianul ş.a.

Dictiozomii sau aparatul Golgi se descriu ca formaţiuni lamelare, cu discuri

suprapuse, unite în zona lor centrală, cu aspect de monede în fişic. Marginile
discurilor sunt libere, ondulate şi uşor recurbate, de la nivelul lor se detaşează
vezicule sferice ce migrează în citoplasmă, devenind vezicule de secreţie.
Dictiozomii au rol în procesul de secreţie şi de sinteză a poliglucidelor, în
formarea şi creşterea peretelui celular vegetal.

Sferozomii sunt organite foarte mici de circa 0,4-1,6 μm, ce apar izolate sau
grupate, prezintă mişcări browniene şi participă la sinteza proteinelor, la
formarea fragmoplastului şi la schimburile respiratorii ale celulei.

Centrozomul este prezent numai la alge, ciuperci, în celulele-mamă ale

gameţilor masculi ai unor plante briofite (muşchi), pteridofite (feriga) şi
gimnosperme (pin, brad).

Cilii şi flagelii au forme specifice la alge, celulele reproducătoare (zoo- spori, zoo-
gameţi) ale plantelor briofite şi pteridofite şi pot facilita deplasarea celulelor în
mediul lichid.

Paraplasma celulei vegetale

135
Paraplasma celulei vegetale este partea consideratăfără viată şi cuprinde
peretele celular şi incluziunile ergastice.

Peretele celular vegetal

Majoritatea celulelor vegetale sunt acoperite la exterior de un perete celular

pentru delimitare şi formă, caz în care celulele sunt dermatoplaste. Există şi
celule nude, fără perete celular, cum sunt gameţii, zoosporii şi mixomicetele,
celule care se numesc gimnoplaste.

Originea şi formarea peretelui celular

Peretele celular vegetal apare în timpul diviziunii celulare, în telofază, când

fragmente din fusul de diviziune se unesc cu porţiuni din reticulul
endoplasmatic şi formează fragmoplastul.

În urma activităţii dictiozomilor apar vezicule, care se unesc cu fragmoplastul,

dând naştere membranei primitive sau lamelei mediane, cu rol în cimentarea
celulelor între ele şi de atenuare a presiunii reciproce dintre celulele învecinate.
Uneori, această membrană primitivă se distruge prin maceraţie naturală
(coacerea fructelor păstoase) sau prin maceraţie microbiologică (topirea inului
şi a cânepii).

Activitatea protoplastului pe suprafaţa membranei primitive constă în

depunerea de celuloză, ce va formamembrana primară cu pori primari, cu rol în
comunicarea dintre celule. Odată cu creşterea celulei în volum, pe suprafaţa
membranei primare se va depune în continuare celuloză, formându-se
membrana secundară prevăzută cu pori neacoperiţi.

Compoziţia chimică a peretelui celular

La ciuperci peretele celular conţine apă, micro-celuloză asociată cu chitină şi

caloză, iar la plantele superioare el conţine apă, celuloză, hemiceluloză,
substanţe pectice, lignină, caloză, suberină, cutină, răşină, tanin, dioxid de
siliciu, carbonat de calciu ş.a.

Ultrastructura peretelui celular

Ipotezele privind organizarea moleculară a peretelui celular, deşi numeroase, nu

au reuşit să redea exact modalitatea şi mecanismele ce intervin în biosinteza şi
structurarea lui.

136
În general, în structura peretelui celular se disting două componente:

 substanţa fundamentală (faza continuă, paracristalină sau matricea)

formată din hemiceluloză şi substanţe pectice;
 structurile fibrilare (faza discontinuă, cristalină) formate din celuloză şi
înglobate în substanţa fundamentală cu rol de liant.

Structura determinantă, tipică a peretelui celular este condiţionată de prezenţa

celulozei.

Fibrila elementară (micela) este formaţiunea submicroscopică fundamentală,

alcătuită din 100 de lanţuri de β-glucopiranoză, asociate în diferite moduri, în
cristaliţi. Se apreciază că un lanţ de β-glucopiranoză are o suprafaţă de
aproximativ 3,3 nm 2, iar o fibrilă elementară de circa 300 nm2. Fibrilele
elementare se asociază în unităţi superioare, numite microfibrile, ce rezultă prin
unirea a circa 20 de fibrile elementare. Prin asocierea intimă a circa 250 de
microfibrile, rezultă ofibrilă, iar prin unirea a 1.500 de fibrile rezultă o fibră
macroscopică.

La microscopul electronic fibrilele celulozice prezintă o dispoziţie paralelă pe

faţa externă a peretelui celular şi aproape perpendiculară pe cea internă, în
raport cu axul longitudinal al celulei.

În pereţii celulelor meristematice (foarte tinere, nediferenţiate), structurile

fibrilare formează o reţea laxă, rară, ce asigură o mai mare supleţe peretelui,
permiţându-i extensia şi creşterea. Peretele secundar este în mod tipic alcătuit
din mai multe straturi distincte, fiecare cu o orientare specifică a microfibrilelor
celulozice.

Creşterea peretelui celular poate avea loc fie în suprafaţă prin intussuscepţiune
(formare de noi micelii peste reţeaua de celuloză) sau prin extensibilitate, fie în
grosime prin apoziţie (suprapunerea de noi straturi de celuloză peste cele
existente). Mai sunt ipoteze conform cărora peretele celular ar mai putea creşte
în mozaic, apical sau insular.

Incluziunile ergastice vegetale

Mai sunt numite şi vacuole ergastice, iar în funcţie de conţinutul lor sunt de
două tipuri: incluziuni ergastice lichide şi solide.

Incluziunile ergastice lichide

137
În procesul de maturare a celulei vegetale apar nişte vezicule, numitevacuole,
ce formează aparatul vacuolar sauvacuomul. Vacuolele conţin sucul vacuolar şi
sunt mărginite de o peliculă, numită tonoplast. Forma, numărul şi dimensiunile
vacuolelor variază în funcţie de tipul şi activitatea celulei care le conţine.

Originea vacuolelor este explicată prin câteva ipoteze, conform cărora vacuolele
s-ar forma prin hipertrofierea unor porţiuni din reticulul endoplasmatic sau din
activitatea sacilor golgieni sau ar proveni din vacuole pre-existente în citosolul
celulei vegetale.

Compoziţia chimică. Sucul vacuolar conţine substanţe anorganice, acizi minerali,

substanţe organice de rezervă şi de excreţie (acizi organici, glucide, compuşi
aromatici, lipide, proteine, alcaloizi, glucozizi ş.a.).

Concentraţia sucului vacuolar variază în funcţie de specia vegetală şi de organul

de referinţă.

Rolul fiziologic al vacuolelor constă în contribuţia lor în absorbţia apei şi a unor

substanţe, fiind o adevărată barieră osmotică, ele reglează schimbul de apă din
celulă, asigurând un anumit grad de imbibiţie necesar în procesele biochimice,
imprimă o anumită rigiditate plantelor erbacee prin starea de turgescenţă,
acumulează substanţe de rezervă, pigmenţi, produşi de dezasimilaţie şi produşi
toxici.

Incluziunile ergastice solide

Apar în mai multe aspecte, sub formă de:

 cristale minerale, ca produşi anorganici de excreţie rezultaţi în urma

metabolismului celular, ce conţin oxalat de calciu, sulfat de calciu,
carbonat de calciu sau dioxid de siliciu;
 grăunciori de aleuronă, ce apar în seminţele de mazăre şi fasole prin
deshidratarea vacuolelor, cu conţinut proteic de rezervă;
 grăunciori de amidon, ce apar ca rezervă în rădăcinile tuberizate, în
tulpinile subterane şi în albumenul seminţelor.

Funcţiile celulelor

Mişcarea celulelor

Mişcarea celulelor poate fi sub formă de mişcare intra-citoplasmatică, de tipul

ciclozei, ce se petrece fără modificări de exterior ale suprafeţei celulare, fiind

138
datorată fenomenelor de osmoză, de creştere, de secreţie sau de diviziune
celulară. Mişcările externe cu ajutorul cililor şi flagelilor, decurg din proprietatea
de iritabilitate a celulelor şi permit deplasarea celulei sau a produşilor cu care ea
vine în contact. Mişcările externe pot fi amiboidale, vibratile, pulsatile şi de
diapedeză.

Mişcarea amiboidală (tipică Amoebei/Amibei) este specifică leucocitelor şi

macrofagelor, care emit pseudopode cu rol de sprijin pe un substrat, deplasarea
având loc prin modificările fizico-chimice ale coloizilor citosolici, ce determină
schimbarea formei şi poziţiei celulei la un moment dat .

Mişcarea vibratilă este efectuată de cilii mobili (vibratili) şi de flageli. Cilii mobili
se mişcă grupat, în valuri, iar sensul mişcării este întotdeauna constant şi
regulat, fiind îndreptat uneori de la exterior spre interiorul organismului (ex.,
mişcarea ciliară din esofagul broaştei, cu rol în deglutiţie) sau de la interior spre
exterior (ex., celulele ciliate din traheea mamiferelor, cu rol de evacuare).

Mişcarea pulsatilă. În citoplasma periferică a unor infuzori se află nişte vacuole

mici numite vezicule contractile, pline cu lichid, a căror evacuare se face prin
porii periferici, ce stabilesc comunicarea cu exteriorul. S-a demonstrat că
vacuolele nu au o capacitate constantă. Citoplasma ce limitează o vacuolă se
contractă ritmic, producând astfel mişcări de dilatare şi de restrângere,
asemănătoare contracţiilor de sistolă şi diastolă ale inimii.

Diapedeza. Leucocitele şi o serie de celule din limfă, datorită mobilităţii şi

proprietăţii lor de a emite pseudopode, pot străbate peretele vascular capilar
pentru a emigra în ţesuturile învecinate, mai ales în scop de apărare.

Tactismele şi tropismele celulelor

Când o celulă, sub influenţa acestor agenţi, se mişcă în virtutea motilităţii sale
proprii, se spune că ea se supune unui tactism, ce poate fi negativ sau pozitiv,
după cum celula se îndreaptă spre originea factorului determinant sau în sens
contrar lui. Dacă această influenţă interesează un grup de celule solidare între
ele, se spune că ele sunt supuse unui tropism, care de asemenea poate fi pozitiv
sau negativ faţă de agentul exterior.

Chimiotactismul presupune o mişcare direcţionată şi orientată, specifică

leucocitelor şi macrofagelor atrase spre un stimul chimic distinct. Fenomenul a
fost demonstrat experimental în culturi de celule în care s-au introdus bacili de
tuberculoză omorâţi prin căldură ce au atras leucocitele, care astfel au putut fi
filmate sau fotografiate.
139
Fototactismul. Acţiunea luminii este foarte evidentă asupra plantelor, astfel că
despre plantele verzi se spune că au un fototropism pozitiv. Ele se îndreaptă
spre lumină sub a cărei influenţă clorofila descompune acidul carbonic, fixează
carbonul şi elimină oxigenul. Plantele fără clorofilă (mixomicetele) se spune că
au un fototactism negativ, astfel că ele nu se dezvoltă decât la întuneric. Lumina
îşi exercită influenţa şi asupra organismelor unicelulare, cum sunt diatomeele,
infuzorii, care se pot apropia sau depărta de sursa de lumină chiar dacă aceasta
este extrem de slabă.

Termotactismul. Căldura, după gradul intensităţii ei, poate provoca un tactism

pozitiv sau negativ, atrăgând sau îndepărtând unele celule, fenomenul fiind
observat mai ales la protozoare, mixomicete şi leucocite.

Galvanotactismul. Acţiunea electricităţii asupra celulelor nu se poate observa

decât în mod experimental, prin aplicarea directă a curentului electric. Astfel, s-
a demonstrat că paramecii şi Amoeba sp. au un galvanotactism catodic
(negativ), pe când infuzorii flagelaţi au un galvanotactism anodic (pozitiv).

Reotactismul. Sensul mişcării unor organisme mobile este influenţat de sensul

curentului lichidului în care se găsesc. Amoeba sp. şi spermatozoizii se spune că
au un reotactism pozitiv, înaintând totdeauna contra curentului.

Geotactismul. Sub acţiunea gravitaţiei, în timpul germinării unei seminţe,

rădăcina se înfundă în pământ, iar tulpina se îndreaptă către cer, caz în care
rădăcina are un geotactism pozitiv, iar tulpina unul negativ. Acest tactism se
constată şi la celule libere, cum ar fi algele, infuzorii şi bacteriile.

Endocitoza

Endocitoza constă în a îngloba particule solide sau lichide, micronice sau

submicronice în scop trofic sau de apărare. Captarea şi pătrunderea particulelor
din exterior sunt condiţionate de expansiunile suprafeţei celulare şi de mişcarea
lor continuă. În interiorul celulei, endocitoza continuă fie prin digestia
particulelor, fie prin depozitarea lor în vacuole.

Endocitoza se poate manifesta sub formă de:

 fagocitoză prin înglobare de particule solide micronice,

 ultrafagocitoză prin înglobare de particule solide submicronice,
 pinocitoză prin înglobare de particule lichide micronice,
 rofeocitoză prin înglobare de particule lichide submicronice,
 adipopexie prin înglobare de picături lipidice,

140
  coloidopexie prin înglobare de substanţe coloidale.

Fotosinteza

Fotosinteza este o funcţie specifică celulelor vegetale cu clorofilă şi cu aparat

sintetizator propriu.

Organismele fotosintetizatoare utilizează energia solară reducând dioxidul de

carbon pentru a produce carbohidraţi, lipide şi proteine, adică produşi organici
ce conţin carbon de care depind toate chemotrofele. Acest proces de utilizarea
energiei solare, pentru a produce aceste „cărămizi de construcţie” a vieţii,
poartă denumirea de fotosinteză.

Fotosinteza presupune conversia energiei luminoase în energie chimică şi

utilizarea ei ulterioară în sintetizarea moleculelor organice.

Aproape toată viaţa de pe Pământ este susţinută de energia ce ajunge pe

planetă ca lumină (radiaţie) solară.

Organismele fototrofe (phototrophs) sunt organisme ce convertesc energia

solară în energie chimică sub formă de ATP (adenozin-trifosfat) şi coenzima
redusă NADPH (nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat redus).

Unele organisme fototrofe, precum halobacteriile, sunt numite organisme

fotoheterotrofe (photoheterotrophs) deoarece ele captează energie luminoasă
de la Soare, dar depind de resursele organice pentru carbonul redus.

Majoritatea celorlalte fototrofe, ce includ plantele, algele şi numeroase bacterii

fotosintetizatoare, sunt numite fotoautotrofe (photoautotrophs), adică
organisme ce utilizează energia solară pentru biosinteza moleculelor organice
bogate în energie din materiale anorganice simple -dioxid de carbon şi apă.

Fotosinteza implică două procese biochimce majore: conversia energiei şi

asimilatia carbonului. Pe durata reacţiilor de conversie a energie, energia
luminoasă solară este captată de moleculele de clorofilă şi este convertită în
energie chimică sub formă de ATP şi NADPH. Ulterior, ATP şi NADPH vor asigura
energia şi puterea de reducere pentru reacţiile de asimilarea carbonului.

Pe durata reacţiilor de asimilarea carbonului, cunoscute sub numele de ciclul lui

Calvin, toţi atomii de carbon oxidat din dioxidul de carbon vor fi fixaţi (reduşi şi
uniţi covalent) pentru a forma carbohidraţi şi alţi compuşi organici necesari unei

141
celule vii. Aceste procese au loc în cloroplastele fototropelor eucariote sau în
sistemele de membrane specializate ale bacteriilor.

Energia luminoasă este captată de membrii unei familii de molecule de pigmenţi

verzi, numite clorofile, care joacă un rol cheie în conversia energiei la
organismele fotoautotrofe. Clorofilele sunt prezente în frunzele verzi ale
plantelor, în celulele algelor şi bacteriilor fotosintetizatoare. Scheletul fiecărei
molecule de clorofilă constă dintr-un inel central deporfirină şi un lanţ lateral de
fitol puternic hidrofobic. Legăturile duble alternative din inelul de porfirină sunt
responsabile de absorbţia luminii vizibile, în timp ce lanţul lateral de fitol
interacţionează cu lipidele din tilakoid sau din membranele cyanobacteriilor,
ancorând moleculele ce absorb lumina în aceste membrane.

Ionul de magneziu (Mg ) aflat în moleculele de clorofilă afectează distribuţia

electronilor în inelul de porfirină, garantând că este disponibil un tip de orbitali
cu energie crescută. Astfel, poate fi absorbită lumina cu mai multe lungimi de
unde specifice. Deoarece clorofilele absorb mai ales lungimile de undă ale
luminii albastre şi roşii, ele apar verzi.

Atunci când se face referire strictă la organismele fototrofe oxigenice, care

utilizează apa ca donor de electroni, reacţia este următoarea:

lumină + 3CO2 + 6H2O → C3 H6O3 + 3O2 + 3H2O

Produsul imediat al fotosintezei este un carbohidrat cu 3 atomi de carbon,

numit trioză, care poate fi utilizată în variate căi de biosinteză (a glucozei,
sucrozei şi amidonului).

Sucroza este carbohidratul major de transport la cele mai multe specii de

plante, ea converteşte energia şi reduce carbonul prin plantă, de la celulele
fotosintetizatoare către celulele ne-fotosintetizatoare.

Amidonul se acumulează când asimilarea de carbon fotosintetic depăşeşte

energia şi necesarul de carbon al organismului fotoautotrof şi astfel devine
depozitul major de carbohidraţi în celulele fototrofice.

142
 Figura 77 - Procesul de fotosinteză

Datorită acestor evenimente foto-chimice, care au început când lumina solară a

fost absorbită de clorofile, aceste remarcabile molecule au transformat evolutiv
biosfera întregii planete, făcând-o viabilă.

Sinteza şi secreţia

Sinteza şi secreţia unor substanţe sunt funcţii îndeplinite de celule specializate,

produşii având un rol major fie pentru celulă, fie pentru organismul căruia îi
aparţine.

Toate celulele dintr-un organism multicelular posedă organitele şi mecanismele

metabolice, care să le permită să-şi sintetizeze componentele biochimice cu rol
structural sau funcţional. Există însă o categorie de celule, celulele secretoare,
care produc şi expulzează în afara celulei o serie de produşi pe care nu îi
utilizează pentru sine.

Celulele secretorii se clasifică în:celule secretorii neglandulare şi celule secretorii

glandulare.

143
Celulele secretorii neglandulare sunt considerate acele celule care sintetizează şi
expulzează substanţe ce intră în compoziţia matricei extracelulare, inclusiv
componentele fibrilare ale acesteia. Exemple de asemenea celule sunt:
osteoblastele, condroblastele, fibroblastele, macrofagele, mastocitele ş.a.

Celulele secretorii glandulare sintetizează produşi de natură proteinică,

glucidică, glicoproteinică sau lipidică, pe care îi „exportă” în imediata vecinătate
sau la distanţă, intervenind în funcţii ca digestia, excreţia, de apărare, sau
influenţând funcţia altor celule. Aceste celule se pot afla izolate, dispersate
printre celulele unor ţesuturi, formând glandele unicelulare, sau pot fi
organizate ca organe anatomice numite glande multicelulare.

După cum secreţia acestora este deversată în mediul intern (sânge) sau în
organe ce comunică cu mediul extern (tub digestiv, căi respiratorii, căi urinare,
căi genitale) sau este deversată chiar direct în mediul extern (pe suprafaţa
pielii), glandele se clasifică în:

 glande cu secreţie internă sau endocrine

 glande cu secreţie externă sau exocrine.

În raport cu mecanismul secreţiei, celulele majorităţii glandelor exocrine şi cele

ale tuturor glandelor endocrine îşi „ambalează” produsul de secreţie în vezicule
sau granule de secreţie, pe care apoi le elimină prin exocitoză. Acest mod de
secreţie se numeşte secreţie merocrină, iar glandele respective sunt glande
merocrine. Celulele secretorii ale acestor glande îşi pot repeta ciclul secretor.

O altă modalitate de secreţie este cea a glandelor sebacee, ale căror celule,
după ce acumulează în citoplasma lor produsul de secreţie, se dezintegrează, iar
resturile de citoplasmă se adaugă la produsul de secreţie sintetizat. Acest
mecanism se numeşte secreţie holocrină, iar glandele respective sunt glande
holocrine.

Un al treilea mecanism de secreţie este cel întâlnit la glanda mamară, caz în

care celulele glandulare exocitează împreună cu veziculele de secreţie şi o
peliculă foarte fină de citoplasmă. Această modalitate de secreţie se numeşte
secreţie apocrină, iar glanda mamară şi, probabil, glandele sudoripare odorante
sunt glande apocrine. La fel ca în cazul glandelor merocrine şi în glandele
apocrine celulele secretorii îşi pot repeta ciclul secretor.

După aspectul secreţiei, glandele exocrine pot fi:

 glande seroase cu o secreţie fluidă, adesea bogată în enzime,

144
  glande mucoase cu o secreţie vâscoasă, bogată în glicoproteine şi
sialomucine,
 glande sero-mucoase cu o secreţie mixtă, semifluidă.

Produşii de secreţie ai glandelor endocrine sunt hormonii, produşi care

acţionează la distanţă, cu acţiune stimulatoare asupra unui anumit ţesut sau
organ-ţintă. Natura chimică a hormonilor este foarte diversă: glicoproteine,
polipeptide, steroizi şi amine.

In afară de sistemul glandular exocrin şi endocrin, la om şi la vertebratele

superioare mai este prezent un sistem celular difuz, sistemul paracrin. Este
vorba de celule izolate, dispersate printre celulele altor organe din sistemul
digestiv, respirator, uro-genital ş.a. Au fost identificate peste 40 de tipuri
celulare ale acestui sistem, a căror secreţie este reprezentată de hormoni
polipeptidici şi de amine biogene. Caracteristic este faptul că secreţia acestor
celule, cu puţine excepţii, nu ajunge în sânge, ci acţionează local asupra unor
celule învecinate. Denumirea actuală a acestui sistem celular este cea de sistem
neuro-endocrin-difuz

Funcţiile generale ale celulelor

Metabolismul presupune schimbul permanent de substanţe dintre celulă şi

mediul extracelular şi cuprinde procesele fizico-chimice de dezintegrare şi de
refacere a componentelor intracelulare, în urma cărora rezultă energie, ulterior
utilizată în diferitele activităţi celulare.

Metabolismul se realizează pe două căi, astfel:

 anabolismul (asimilaţia) constă în sinteza macromoleculelor din molecule

mici de substanţe exogene sau endogene, proprii celulei, care asigură
refacerea şi creşterea protoplastului;
 catabolismul (dezasimilaţia) constă în reacţii de scindare
amacromoleculelor organice în molecule mici şi elemente proprii, sub
formă de produşi nespecifici.

În acest fel, are loc degradarea continuă a protoplastului şi degajare de energie

necesară anabolismului.

Anabolismul şi catabolismul sunt procese contrarii, relativ concomitente, ce se

petrec cu intensităţi diferite în funcţie de tipul şi vârsta celulei. În cazul
metabolismului general, materialul energetic este furnizat de ATP, ADP ş.a.

145
 Excitabilitatea

În mediul natural de viaţă, celula este supusă continuu acţiunii factorilor

excitanţi, ce au tendinţa de a tulbura echilibrul dinamic al celulei. În general,
celula răspunde la aceşti stimuli, adică reacţionează, fenomenul fiind o însuşire
comună tuturor celulelor vii şi normale. Mai evident reacţionează celulele
specializate, cum sunt celula nervoasă şi celula musculară.

Neuronii răspund schimbărilor de mediu, adică stimulilor externi, prin

alternarea gradientului ionic ce există între suprafaţa internă şi cea externă a
membranelor lor (neurolemă). Majoritatea celulelor îşi menţin un astfel de
gradient ionic, numit şi potential electric de membrană, iar celulele care pot
rapid să îşi modifice acest potenţial ca răspuns la stimuli (ex., neuroni, celule
musculare, unele celule glandulare) se spune că sunt excitabile.

O serie de proteine integrale din membrana neuronilor acţionează ca pompe

sau canale ce transportă sau permit difuzia ionilor în interiorul/ exteriorul
citoplasmei. Când este stimulat un neuron, canalele de ioni de deschid şi se
petrece brusc un influx al sodiului extracelular, care schimbă potenţialul de
repaus de la -65 mV la +30 mV, determinând ca interiorul celulei să devină
pozitiv în relaţie cu mediul extracelular.

Această modificare reprezintă începutul potenţialului de acţiune sau impulsul

nervos. Potenţialul de +30 mV va închide rapid canalele de sodiu şi le va
deschide pe cele de potasiu, permiţându-i acestui ion să părăsească axonul prin
difuzie şi să se revină la potenţialul de membrană de -65 mV.

Când potenţialul de acţiune atinge capătul neuronului va determina descărcarea

neurotransmiţătorului depozitat, care va stimula sau va inhiba un alt neuron sau
alt tip de celulă (musculară, glandulară).

Implicaţie medicală. Anestezicele locale sunt molecule hidrofobice, care se

cuplează la canalele de sodiu inhibând transportul lui şi, în consecinţă,
potenţialul de acţiune responsabil de impulsul nervos.

Adaptarea diferentierea specializarea

Acţiunea permanentă a factorilor ambianţi asupra celulei au o influenţă

durabilă, iar dacă repetarea continuă, influenţa se întăreşte şi modifică
comportamentul celulei fie prin creşterea răspunsului pozitiv, fie prin
micşorarea sensibilităţii faţă de excitanţi, prin fenomene de adaptare.

146
În timp, aceste modificări comportamentale duc la diferenţierea şi apoi la
specializarea celulei (capitolul „Multicelularitatea organismului şi diferenţierea
celulară").

Diferenţierea este considerată un fenomen cantitativ, bazat pe sinteza

substanţelor organice necesare creşterii celulei şi a organismului şi un fenomen
calitativ, ce asigură complexitatea şi specializarea funcţională a celulei
respective.

Multiplicarea celulelor

Multiplicarea celulelor (reproducerea celulară). Este însuşirea celulelor prin care

se asigură creşterea şi dezvoltarea organismelor, înlocuirea celulelor uzate,
îmbătrânite sau moarte. În urma reproducerii biochimice sau moleculare, ce
necesită materii nutritive, energie şi informaţie genetică, are loc dublarea masei
celulei şi a componentelor ei.

Multiplicarea celulelor se petrece în cadrul unui complex de evenimente, ce se

succed ciclic, sub denumirea de ciclu celular cu două perioade distincte:

 interfaza sauinterkineza este perioada ce precede diviziunea celulară sau

perioada dintre două diviziuni succesive,
 diviziunea celulară în urma căreia dintr-o celulă-mamă vor rezulta două
celule-fiice.

Durata ciclului celular este variabilă în funcţie de specie, de ţesut şi de tip

celular. La eucariote, în general, ciclul celular durează 10-25 de ore, din care
mitoza durează 1 oră. Există celule care se divid foarte rapid, cu ciclul celular de
8 ore şi celule care se divid lent, cu ciclul celular de 100 de zile sau chiar mai
mult.

Diagrama ciclului celular cuprinde:

 Gi sau perioada pre-sintetică (gap 1), nu este constantă ca durată, în care

cantitatea de ADN variază, celula sintetizează şi acumulează ARN pentru
sinteza ulterioară de proteine, proteine reglatoare şi enzime;
 S sauperioada sintetică , durează 6-12 ore, în care cantitatea de ADN se
dublează, continuă sinteza de ARN şi de proteine;
 G2 sau perioada post-sintetică, durează circa 2-4 ore, în care cantitatea
dublă de ADN este relativ constantă, continuă sinteza de ARN şi de
proteine pentru pregătirea diviziunii celulare;

147
  M sau diviziunea celulară propriu-zisă, în care cantitatea de ADN se
înjumătăţeşte pentru celulele-fiice.

Figura 78 - Diagrama ciclului celular

In celulele eucariote, s-a identificat o genă numită gena cdc2 (cdc = cell division
cycle), a cărei activitate poate influenţa iniţierea mitozei, adică parcurgerea
ciclului celular. Când s-au analizat proprietăţile proteinei codificate de gena
cdc2, s-a descoperit că ea este o vrotein-kinazĂ, care manifestă activitate
enzimatică doar când este legată de un tip special de proteină-activator, numită
ciclină (cyclin), iar protein-kinazele respective vor fi vrotein-kinaze-ciclin-
devendente. Aceste protein-kinaze-ciclin-dependente vor acţiona în punctele-
cheie ale ciclului celular, numite puncte de restricţie.

În cadrul ciclului celular diferă durata Gi, la finele ei existând un punct de

restricţie notat RGi. care trebuie depăşit prin acumularea în citosol a
uneiVrotein-kinaze-ciclin-dependentă destabilizatoare, notată cu „U” (unstable),
capabilă să declanşeze procesul de replicare semiconservativă. În absenţa ei nu
se realizează autoreplicarea ADN-ului, iar celulele rămân blocate în stadiul G1
(ex., neuronii, celulele musculare cardiace).

Inhibarea ciclului celular in faza G1 se poate face prin limitarea aportului de

substanţe nutritive, privarea de factori de creştere sau prin adaos de inhibitori
ai sintezei de proteine. Unii cercetători consideră punctul de restricţieRG1 ca o
rezervă de supravieţuire a celulei.

148
Al doilea punct de restricţie se află la finele perioadei G2, este notat cu RG2 şi
trebuie depăşit prin acumularea în nucleu a unor proteine histonice fosforilate,
notate cu „H”, care prin activarea unei enzime numite protein- kinaze-ciclin-
dependente solubilă, induc dezasamblarea învelişului nuclear, condensarea
cromatinei şi declanşarea propriu-zisă a diviziunii celulare. Celulele care nu pot
sintetiza proteina „H”, necesară formării nucleozomilor, îşi întrerup ciclul celular
în interfază.

La om, s-a făcut o clasificare a celulelor după modul în care îşi parcurg ciclul
celular , astfel:

 categoria I cuprinde celule care şi-au pierdut capacitatea de a se divide

după naştere şi sunt oprite în faza G1 (neuronii, celulele musculare
cardiace),
 categoria a II-a cuprinde celule care se divid rapid (celule din măduva
osoasă hematogenă, epiderm, epiteliul mucoasei intestinale, celule
germinative spermatogene).

În ţesuturile cu celule corespunzătoare ultimei categorii există două

compartimente distincte:

 compartimentul proliferativ cu celule care se divid rapid

 compartimentul neproliferativ cu celule care se divid numai în anumite
condiţii, numite celule stem.

O serie de peptide numite chalone inhibă ciclul celular, pe când substanţele

mitogene ca eritropoietina, hormonii estrogeni, unele poliamine şi factorii de
creştere ajută la declanşarea şi parcurgerea diviziunii celulare.

Diviziunea celulară poate fi: tipică (directă şi indirectă) şi atipică în anomalii

genetice.

Diviziunea celulară directă (amitoza)

Diviziunea celulară directă este considerată o modalitate de diviziune specifică

procariotelor şi organismelor unicelulare. La procariote, lipsa aparatului de
diviziune determină o formă inferioară de reproducere prin sciziparitate, adică
prin strangularea celulei-mamă în două jumătăţi aproximativ egale ce vor forma
celulele-fiice.

Procesul amitozei se desfăşoară în două stadii:

149
  stadiul preparativ când în celula-mamă, în perioada de sinteză, se
dublează cantitatea de material genetic,
 stadiul distributiv când în celula-mamă apar condiţii ce permit împărţirea
relativ egală a materialul genetic şi a citoplasmei la cele două celule- fiice.

În celula-mamă pot fi observate o serie de transformări: nu dispare învelişul

nuclear şi nucleolii, nu se formează fusul de diviziune, iar masa nucleară se
divide fără modificări ale cromatinei. Împărţirea materialului nuclear la cele
două celule-fiice se poate realiza prin clivarea nucleului, strangularea
concomitentă a nucleului şi a citoplasmei sau prin înmugurire, când rezultă doi
nuclei-fii.

Diviziunea celulară indirectă

Diviziunea celulară indirectă este un proces mult mai complicat, caracterizat

prin modificări sincrone citoplasmatice şi nucleare, prin care se realizează
distribuţia egală a materialului genetic la cele două celule-fiice. Diviziunea
celulară indirectă este de două feluri: mitoza şi meioza.

Mitoza

Mitoza (diviziunea mitotică sau kariokineza) se petrece în toate celulele somatice

ale unui organism, când celulele-fiice au acelaşi număr de cromozomi ca şi
celula-mamă (2n).

Durata mitozei la om este de circa 60 min., iar la animale de 6-8 ore.

La om, Edouard Strasburger (1887) a descris 4 faze ale mitozei în celulele

conjunctive tinere aflate în cultură:

 profaza 30 min. (50%) împreună cu prometafaza formează stadiul

preparativ al diviziunii celulare;
 metafaza 8 min. (13,4%), anafaza circa 4 min. (6,6%) şitelofaza 18 min.
(30%), împreună alcătuind stadiul distributiv al diviziunii celulare.

În paralel, are loc clivarea citoplasmei la nivelul plăcii ecuatoriale, fenomen

numit plasmadiereză, când rezultă două celule-fiice, fiecare având o cantitate
de cromatină (ADN) egală cu cea de la celula-mamă.

150
 Figura 79 - Mitoza celulei animale

După gradul de asemănare al celulelor-fiice cu celula-mamă apar patru forme

de mitoze:

 mitoza homoplastică (homotipică, mitoza egală), când celulele-fiice sunt

asemănătoare între ele şi cu celula-mamă;
 mitoza heteroplastică (heterotipică), când celulele-fiice sunt similare, dar
sunt diferenţiate faţă de celula-mamă;
 mitoza homoheteroplastică (asimetrică), când celulele-fiice sunt diferite
între ele, doar una asemănându-se cu celula-mamă;
 mitoza de dediferentiere (de întinerire), când celulele-fiice sunt mai tinere
decât celula-mamă.

Factorii ce declanşează mitoza sunt:

 factorii generali : temperatura, lumina, o serie de hormoni şi vitamine;

151
  factorii intracelulari presupun modificarea raportului nucleo-
citoplasmatic şi a celui nucleolo-nuclear, astfel că prin creşterea cantităţii
de citoplasmă, volumul celulei nu mai poate fi controlat de nucleu, fiind
necesară diviziunea celulei;
 factorii inter celulari , când se observă un raport bine stabilit între celulele
mature funcţionale, cele uzate sau moarte şi cele care se divid.

Factorii ce inhibă declanşarea mitozei sunt o serie de substanţe de tipul

cortizonului şi adrenalinei, ce blochează sinteza de ADN la primul punct de
restricţie; cofeina, iperita şi radiaţiile ionizante pot fragmenta cromozomii
inducând apariţia malformaţiilor cromozomiale; colchicina blochează mitoza în
metafază; citostatinele sunt medicamente administrate în terapia cancerelor, cu
rol de a bloca mitozele celulelor tumorale.

Meioza

Meioza (diviziunea reducţională) este tipică în perioada de evoluţie spre

maturare a celulelor sexuale, ovocitul şi spermatozoidul. În final, garnitura de
cromozomi se reduce la jumătate, gameţii fiind celule haploide (n cromozomi).

Meioza constă din două diviziuni succesive, fără interfază între ele, dar
cromozomii se divid o singură dată. Cele două diviziuni se numescmeioza Işi
meioza II.

La mamifere, meioza I este diviziunea reducţională, în timp ce meioza II este o

mitoză homoplastică. La sfârşitul meiozei I rezultă două celule-fiice haploide,
nucleul fiecăreia conţine un set de cromozomi omologi, fiecare formaţi din două
cromatide.

După meioza I urmează o scurtă perioadă de interfază, fără replicarea ADN-ului.

În concluzie, în cursul meiozei, celula germinativă iniţială se divide de două ori,
iar cromozomii numai o singură dată.

152
Figura 80 - Comparare între mitoză si meioză (după Burkitt et al., 1993)

Stimularea meiozei se poate face prin administrare de hormoni hipofizari, prin

modificarea alcalinităţii mediului de cultură sau prin prezenţa ionilor de calciu.

Diviziunile celulare atipice

Apar datorită acţiunii unor factori perturbatori externi (şoc termic, radiaţii
ionizante, substanţe de blocaj) sau factori interni genetici, în urma cărora creşte
numărul cromozomilor (poliploidie), apar nuclei multilobaţi cu citoplasma
nedivizată (mitozele pluripolare) sau se declanşează o proliferare anormală a
celulelor cu formare de tumori (diviziunea celulară anarhică).

Matricea extracelulară

Matricea extracelulară este constituită dintr-o reţea de macromolecule

bioactive, ce intervin în numeroase procese de integrare cum ar fi: în
adezivitatea şi comunicarea intercelulară, în controlul creşterii, diferenţierii şi al
homeostaziei celulare, în migrarea celulară din embriogeneză, în fagocitoză, în
repararea tisulară ş.a.

Matricea extracelulară este localizată între celule şi capilarele sanguine, astfel că

ea devine adevăratul mediu intern al organismelor.

Prin intermediul glicocalixului, matricea extracelulară se află în relaţie de

continuitate cu plasmalema tuturor celulelor. În felul acesta, compoziţia
matricei extracelulare este controlată de către numeroasele celule cu care vine
în contact, şi la rândul ei, poate influenţa o multitudine de funcţii celulare.
153
Spaţiile intercelulare, ocupate de matricea extracelulară, pot fi sistematizate în
mai multe compartimente, în funcţie de organul în care se află: compartimentul
osteo-cartilaginos, muscular, hepatic, pulmonar ş.a. In aceste compartimente,
matricea extracelulară prezintă particularităţi de compoziţie chimică şi de
structură bine definite. Toate compartimentele matricei extracelulare din
organism sunt inter-comunicante.

Cel mai extins compartiment este cel din diferitele varietăţi de ţesuturi
conjunctive. Aici, poartă denumirea de substanţă fundamentală conjunctivă şi,
pe lângă funcţiile ei generale, are şi rolul de a conferi acestor ţesuturi
elasticitatea sau rezistenţa mecanică specifică.

Structura moleculară a matricei extracelulare

Matricea extracelulară este alcătuită dintr-un gel hidratat, numit matrice

fundamentală sau substanţă fundamentală, în care principalele molecule sunt
cele de glicozaminoglicani şi de proteoglicani.

In matricea fundamentală sunt înglobate două categorii de proteine fibrilare şi

anume:

 proteinele structurale - colagenul şi elastina

 proteinele de adeziune - fibronectina şi laminina

Atât matricea extracelulară cât şi proteinele fibrilare sunt produşi de secreţie

ale câtorva tipuri de celule conjunctive, musculare şi epiteliale.

In anumite zone de contact dintre epitelii şi ţesutul conjunctiv se constituie o

structură specială a matricei extracelulare, numită membrană bazală.

Matricea fundamentală

Matricea fundamentală, la microscopul optic, apare amorfă, iar datorită

prezenţei proteoglicanilor are o afinitate specială faţă de coloranţii cationici
(albastru alcian, fier coloidal), produce metacromazie în coloraţia cu albastru de
toluidină şi este PAS-negativă.

Principalii constituenţi ai matricei fundamentale sunt: glicozamino- glicanii şi

proteoglicanii.

Glicozaminoglicanii

154
Glicozaminoglicanii au fost denumiţi mucopolizaharide acide, sunt
macromolecule poliglucidice liniare, neramificate, formate prin polimerizarea
unui diglucid. Unul din componenţii diglucidului este, întotdeauna, un
aminoglucid (N-acetilglucozamina sau N-acetilgalactozamina), iar celălalt
component poate fi acidul glucuronic sau iduronic.

Principalii glicozaminoglicani sunt: condroitin-sulfaţii, dermatan- sulfatul,

keratan-sulfatul, heparan-sulfatul, heparina şi acidul hialuronic.

În afară de acidul hialuronic, toţi ceilalţi glicozaminoglicani sunt sulfataţi (conţin

radicalul SO42-), au molecula relativ scurtă şi se pot lega covalent de o proteină
formând proteoglicanii.

Cantitativ, glicozaminoglicanii reprezintă doar 10% din masa matricei

fundamentale, dar datorită conformaţiei lor moleculare foarte încolăcite
(random coil) ajung să umple cea mai mare parte din spaţiul interstiţial
intercelular.

Proteoglicanii

O macromoleculă izolată (monomer) de proteoglican este formată dintr- unlanţ

sau miez polipeptidic, de care se ataşează lanţuri laterale de glicozaminoglicani,
dintre care mai frecvent apar keratan-sulfatul şi condroitin-sulfatul. Molecula
astfel asamblată, seamănă cu o perie de spălat eprubete, poate să atingă o
greutate moleculară de 1,5-2,5 milioane Da.

În matricea extracelulară, proteoglicanii se pot asocia între ei sau se pot ataşa

de alte molecule ca fibronectina, colagenul, elastina, dar mai ales de acidul
hialuronic. Proteoglicanii mai bine cunoscuţi sunt cei din cartilagiile articulare,
agrecanul, decorinul, biglicanul şi fibromodulina.

155
Figura 81 - Agregarea unei macromolecule de proteoglicani (după Alberts et al.,
2010)

Proteoglicanii diferă între ei prin greutatea moleculară, componenţa proteică,

numărul şi tipul de glicozaminoglicani, prezenţa şi poziţia grupărilor hidroxil şi a
celor sulfat. Aceste grupări acide, prezente în molecula majorităţii
glicozaminoglicanilor, sunt încărcate electric negativ, drept pentru care
moleculele de proteoglicani se comportă ca polianioni.

În consecinţă, proteoglicanii se vor combina electrovalent cu cationii, în primul

rând cu Na+, iar prin aceasta proteoglicanii devin intens hidrofili, adică reţin o
cantitate de apă ce depăşeşte de 2-3 ori masa lor. Prin această însuşire
proteoglicanii şi glicozaminoglicanii constituie un gel puternic hidratat ce umple
spaţiile interfibrilare ale matricei extracelulare şi asigură ţesuturilor şi organelor
turgescenţa optimă.

Chiar dacă majoritatea apei astfel reţinută este „apă legată”, numeroase
substanţe solubile cu molecule mici pot fi vehiculate prin diferitele
compartimente ale matricei extracelulare.

Glicozaminoglicanii şi proteoglicanii contribuie în mod esenţial la creşterea

vâscozităţii matricei extracelulare, influenţând permeabilitatea şi transportul
osmotic prin matricea extracelulară, dar limitând propagarea bacteriilor şi a
altor microorganisme patogene.

156
Proteoglicanii sunt prezenţi pe suprafaţa multor celule, miezul lor proteic fiind
integrat în structura plasmalemei, în acest fel participând la realizarea
aderenţelor de tip celulă-celulă sau celulă-matrice extracelulară.

Proteoglicanii sunt sintetizaţi de anumite celule cu origine mezoblastică, cum ar

fi: fibroblast, condroblast, osteoblast, celule sinoviale, fibre musculare netede.
Miezul proteic poate fi scindat de proteaze, iar glicozaminoglicanii ataşaţi sunt
scindaţi de glicozidaze şi sulfataze, enzime produse de celulele conjunctive
specifice (macrofage).

Indivizii cu deficit genetic în sinteza acestor seturi enzimatice prezintă o

acumulare masivă de proteoglicani în diferite ţesuturi şi organe, fapt ce se
traduce prin manifestări clinice numite mucopolizaharidoze.

Proteinele fibrilare ale matricei extracelulare

Proteinele structurale principale sunt colagenul şi elastina, ce conferă matricei

extracelulare rezistenţă mecanică şi elasticitate.

Colagenul

Din punct de vedere structural, colagenul este o scleroproteină, iar sub aspect
chimic este o glicoproteină. Cantitativ, colagenul reprezintă 25-30% din totalul
proteinelor organismului.

Colagenul este prezent sub formă de fibre extracelulare şi sub formă de

membrane bazale.

În ţesuturile conjunctive, fibrele de colagen, de grosimi variabile, pot avea o

dispunere laxă, o dispunere densă (ţesutul tendinos, ţesutul fibros) sau pot fi
mineralizate (ţesutul osos, dentină).

Ca aminoacizi markeri specifici sunt hidroxiprolina şi hidroxilizina. Pe lângă

aminoacizi, molecula de colagen mai conţine, în proporţii variabile, componenţi
glucidici, în principal galactoză şi glucozilgalactoză.

În spaţiile intercelulare, ocupate de matricea extracelulară, colagenul se află sub

formă de fibrile subţiri, care la microscopul electronic prezintă o striaţie
transversală caracteristică, numită structură periodică. Această particularitate
structurală lipseşte doar în fibrilele de colagen din membranele bazale.

157
Teoretic, prin combinarea tipurilor genetice de lanţuri alpha ar putea să rezulte
peste 100 de feluri diferite de molecule de colagen, dar au fost identificate şi
caracterizate doar 11 tipuri de colagen, din care primele cinci sunt mai bine
reprezentate în organismele animale.

Figura 82 - Asamblarea moleculei de pro-colagen (după Mescher, 2010)

Colagenul interstitial (intercelular, extracelular) este de trei tipuri:

 colagenul tip I este predominant, prezent în oase, dinţi, tendoane, piele

având fibrilele cu structură periodică se grupează în fibre şi fascicule. Este
secretat de fribroblaste şi osteoblaste
 colagenul tip II formează fibrilele subţiri cu structură periodică din
cartilajul hialin şi este secretat de condroplaste.
 colagenul tip III formează fibrile subţiri cu structură periodică, numite
fibre de reticulină din majoritatea interstiţiilor organelor şi este secretat
de fibroblastele pielii şi de fibrele musculare netede din pereţii organelor
cavitare (artere, intestin, uter etc.).

Colagenul membranar şi pericelular prezintă fibrile omogene, fără structură

periodică, ce se angrenează sub formă de reţea şi este de două tipuri:

 colagenul tip IV este caracteristic membranelor bazale şi este secretat de

diferite celule epiteliale.
 colagenul tip V se află în aproape toate ţesuturile, unde formează reţele
pericelulare, fiind secretat de fibrele musculare striate şi netede, de
fibroblaste, de diferite celule epiteliale şi de către unele nevroglii.

Fibrilogeneza este procesul prin care molecula finită de colagen se asamblează

în spaţiul extracelular, sub formă de structuri fibrilare. Fibrilele majorităţii
tipurilor genetice de colagen prezintă la microscopul electronic striaţia
transversală caracteristică (structura periodică), drept pentru care fibrilele
formate sunt numite şi fibrile de tip nativ.

158
Structura periodică constă din repetarea aceleiaşi perioade de 670 Å ce conţineo
zonă întunecată (electronodensă) mai lată şi o zonă clară (electrono-
transparentă) puţin mai îngustă. Moleculele de colagen sunt dispuse în şiraguri
paralele, între moleculele din acelaşi şir existând o distanţă (gap, hole) de 350 -
400 Å. Moleculele de colagen din şirurile paralele sunt decalate faţă de cele din
şirul imediat învecinat cu o lungime de 270-320 Å (over-lapping). În fibrila

de colagen „nativ”, zonele întunecate corespund alinierii „în registru” a spaţiilor

gap, iar zonele clare corespund alinierii identice a zonelor de decalare (over-
lapping). Însumate, cele două zone măsoară 670 Å, adică exact lungimea unei
perioade structurale.

Figura 83 - Diagrama împachetării moleculelor polarizate de colagen din care

rezultă structura periodică tipică (după Johnson, 1991)

La microscopul optic pe preparate uzuale, fibrele de colagen apar

neanastomozate (nefuzionate), orientate pe direcţia forţelor mecanice ce
acţionează asupra ţesutului respectiv.

Fibrele de colagen prezintă o afinitate faţă de coloranţii acizi (eozină, albastru

de metil, verde luminos, fucsină acidă), iar histochimic sunt PAS- pozitive. Sub
aspect mecanic, fibrele de colagen sunt greu extensibile şi deosebit de
rezistente la rupere.

Unitatea structurală a tuturor varietăţilor de fibre colagene estemolecula de

colagen, numită şi tropocolagen.

159
Procesul de biosinteză a colagenului cuprinde două etape importante:etapa
intracelulară şi etapa extracelulară. Etapa extracelulară cuprinde două procese:
convertirea moleculelor de pro-colagen în molecule de colagen şi fibrilogeneza
(auto-agregarea moleculelor de colagen sub formă de fibrile).

În decursul creşterii organismului, în cadrul procesului de remodelare a

structurilor conjunctive (al oaselor), în inflamaţii şi în vindecarea tisulară,
colagenul (mai des cel interstiţial) poate fi degradat de o enzimă specifică,
numită colagenaza animală, secretată de fibroblaste, macrofage, leucocite
granulare, celule sinoviale şi celule epidermice.

Fibrele elastice

Spre deosebire de fibrele de colagen, fibrele elastice sunt foarte extensibile şi

revin imediat la forma iniţială după ce încetează forţa care le-a deformat. Pe
preparatele histologice uzuale, fibrele elastice sunt cromofobe. Ele pot fi
evidenţiate doar cu coloranţi specifici cum ar fi orceina, rezorcină- fucsină
Weigert şi paraldehid-fucsina.

Aspectul fibrelor elastice, adică grosimea, lungimea, modul lor de ramificare şi

de anastomozare, diferă de la un organ la altul.

Biochimic, fibrele elastice sunt formate dintr-o proteină neglicozilată, hidrofobă,

insolubilă, nedegradabilă prin fierbere, numită elastină.

La microscopul electronic, elastina apare formată dintr-un material fără aspect

fibrilar, lipsit de structură periodică, amorf şi cu afinitate redusă faţă de
coloranţii uzuali. La periferia miezului de elastină se observă microfibrile cu
diametru de circa 110 Å, formate dintr-o proteină numită fibrilină.

160
 Figura 84 - Aspectul fibrelor elastice la întindere şi relaxare (după Mescher,
2010)

Elastina este secretată de fibroblaste şi de fibrele musculare netede, sub formă

de macromolecule de tropo-elastină, care în spaţiul extracelular se asamblează
sub formă de fibre. Degradarea specifică a fibrelor elastice este posibilă doar
sub acţiunea enzimei numită elastază, secretată de pancreas.

În cursul unor boli, cum ar fi ateroscleroza, fibrele elastice se subţiază, se

fragmentează, iar pe suprafaţa lor se pot depune calciu şi lipide.

Odată cu vârsta, sinteza de elastină încetează, iar fibrele existente suferă o

elastoliză sub acţiunea elastazelor lizozomiale, produse de leucocitele neutrofile
şi de macrofage. Fenomenul este mai evident la nivelul pulmonilor
(emfizemulpulmonar) şi al pielii (ridarea).

Proteinele de adeziune ale matricei extracelulare

Principalele reprezentante ale acestei clase de proteine fibrilare ale matricei

extracelulare sunt: fibronectina şi laminina.

Fibronectina

Este o glicoproteină cu rol în adeziunea dintre plasmalemă şi matricea

extracelulară. Ea mai intervine în menţinerea formei celulare, în organizarea
citoscheletului, precum şi în procesul de migrare şi de diferenţiere celulară.

161
În organism, fibronectina se află în sânge (ca dimeri solubili), ataşată la
membrana celulelor (ca oligomeri) şi în matricea extracelulară (ca polimeri
fibrilari insolubili). Fibronectina este sintetizată de fibroblaste şi de alte celule
de natură conjunctivă, dar şi de endotelii şi epitelii. Pe traiectul moleculei
fibrilare, există regiuni specifice pentru ataşarea de plasmalemă sau de reţeaua
de colagen, fibrină şi de proteoglicanii din matricea extracelulară.

Figura 85 - Fibronectina şi moleculele de integrină ataşează celula la matricea

extracelulară

(după Alberts et al., 2010)

Recunoaşterea şi ataşarea fibronectinei la suprafaţa celulară este făcută de

receptori specifici, numiţi integrine. Această integrină pentru fibronectină
recunoaşte şi ataşează fibronectina fibrilară prin capătul ei extracelular, iar prin
cel intracelular se leagă de filamentele de actină ale citoscheletului. Astfel de
integrine există şi pentru colagen şi pentru laminină.

Laminina

Este o glicoproteină constitutivă a membranelor bazale cu rol de a media

aderenţa dintre suprafaţa celulară şi membrana bazală. Laminina are molecula
formată din trei lanţuri polipeptidice în formă de cruce şi unite prin punţi
disulfidice. Laminina conţine oligoglucide în proporţie de 12-15%.

162
Pe traiectul braţelor sale, macromolecula de laminină prezintă mai
multeporţiuni globulare, ce reprezintă tot atâtea domenii funcţionale, prin care
laminina se ataşează de receptorii membranari specifici (integrine), precum şi
de colagenul tip IV din membranele bazale, de heparină şi de heparan-sulfat din
matricea extracelulară.

Alte proteine care participă la organizarea matricei extracelulare sunt: entactina,

nidogenul, trombospondina, vitronectina, condronectina, lectinele membranare,
lectinele solubile şi tenascina.

Figura 86 - Structura lamininei

Membrana bazală

Membrana bazală este o structură specializată a matricei extracelulare, situată

la baza diferitelor epitelii, pe care le separă de ţesutul conjunctiv subiacent.
Uneori, membrana bazală înconjoară complet celulele (adipocitele, fibrele
musculare, celulele Schwann) sau se interpune între două epitelii (în cazul
glomerulilor renali şi a alveolelor pulmonare). Membrana bazală este elaborată,
în cooperare, de către celulele epiteliale şi celulele conjunctive din vecinătate.

La microscopul optic membrana bazală se observă cu dificultate fiind foarte

subţire, în general de sub 1 p,m. Evidenţierea ei este mai bună dacă se practică
reacţia PAS (pentru evidenţierea componentei poliglucidice) sau prin
impregnare argentică (pentru evidenţierea reţelei de fibre de reticulină).

163
La microscopul electronic membrana bazală apare formată din trei straturi:

 lamina lucida (lamina clara), care este un strat electronotransparent,

amorf, gros de circa 100 Å, situat în imediata vecinătate a polului bazal al
celulelor epiteliale; ataşarea celulelor epiteliale la lamina lucida se face
prin hemidesmozomi;
 lamina densa este un strat electronodens, gros de 200-300 Å, alcătuit
dintr-o matrice amorfă, densă, în care sunt incluse numeroase
filamentele subţiri;
 lamina reticularis (lamina fibroreticularis) este un strat mai puţin conturat,
alcătuit dintr-o reţea de colagen fibrilar, ce se continuă, fără o demarcare
netă, cu ţesutul conjunctiv alăturat.

Figura 87 - Membrana bazală, cornee embrion de pui, SEM 50.000x (după

Alberts et al., 2010)

Compoziţia şi structura membranei bazale variază destul de mult de la un organ

la altul, totuşi, în toate aspectele găsim ca elementele comune: colagenul tip IV,
proteoglicanii, laminina, entactina, nidogenul şi fibronectina.

O menţiune suplimentară necesită colagenul tip IV, esenţial diferit faţă de alte
tipuri de colagen, deoarece molecula sa este mai lungă, îşi păstrează capetele
pro-peptidice, iar acest fapt împiedică auto-agregarea sub formă de fibrile şi
fibre cu structură periodică.

Laminina este localizată în partea dinspre epiteliu a laminei densa, filamentele

ei ataşându-se de receptorii celulelor epiteliale, de colagen şi de proteoglicani.

164
Proteoglicanul heparan-sulfat este component universal al membranei bazale,
localizat atât în lamina reticularis, cât şi în lamina densa, intervenind în
permeabilitatea selectivă a membranei bazale.

Funcţiile membranei bazale

Membrana bazală determină şi stabilizează arhitectura epiteliilor, menţinând

starea lor de diferenţiere.

Membrana bazală induce polarizarea celulelor epiteliale şi organizarea

citoscheletului acestora.

Membrana bazală intervine în permeabilitatea selectivă a diferitelor bariere

(cutanată, intestinală, renală, respiratorie, placentară ş.a.).

Membrana bazală serveşte ca substrat al deplasărilor celulare, atât în cursul

embriogenezei, cât şi la individul adult (deplasarea enterocitelor, a
keratinocitelor). Membrana bazală serveşte ca substrat în regenerarea
reparatorie a epiteliilor.

În cazul tumorilor, membrana bazală este prezentă la periferia celor benigne,

adică conturează tumoarea benignă, nepermiţându-i să prolifereze anarhic, dar
este discontinuă, perforată în cazul tumorilor maligne, fapt ce precede
metastazarea. Colagenul tip IV din membranele bazale nu este degradat de
colagenaza animală, ci doar de către colagenaza bacteriană. În cazul tumorilor
maligne, acestea elaborează o colagenază foarte activă, ce poate distruge
membrana bazală.

Multicelularitatea organismului şi diferenţierea celulară

Celulele eucariote ating un grad superior de evoluţie în momentul în care, prin

procesul de diferenţiere, apar tipuri celulare diferite ca formă, structură şi
funcţie, asociate în organisme multicelulare.

Această multicelularitate este condiţionată de :

 diferenţierea sau specializarea celulelor care le-a permis îndeplinirea

unor funcţii specifice;
 dezvoltarea unor sisteme de integrare care să asigure cooperarea
funcţională intercelulară;

165
  dezvoltarea unor structuri şi modalităţi care să asigure coeziunea
intercelulară.

Multicelularitatea organismului

Prima formă de multicelularitate a fost asocierea organismelor unicelulare,

animale sau vegetale, în colonii.

Formarea coloniilor presupune că celulele rezultate printr-o formă de diviziune

nu devin libere, ci rămân grupate în agregate celulare mai mari sau mai mici. În
cadrul coloniei se diferenţiază categorii de celule specializate pentru anumite
funcţii (nutriţie, reproducere, apărare, locomoţie).

Celulele coloniei comunică şi cooperează prin receptori de membrană şi

transport intercelular de substanţe şi se menţin aderente prin punţi
citoplasmatice (la celulele vegetale) sau prin diferite molecule organice din
matricea intercelulară (la celulele animale).

Dacă la speciile inferioare, cum sunt spongierii, organismul este format dintr-un
simplu perete epitelial în care se disting doar câteva tipuri de celule specializate,
la celenterate corpul lor prezintă un epiteliu extern (ectoderm) şi unul intern
(endoderm), având numeroase tipuri de celule diferenţiate cu funcţie digestivă,
glandulară, senzorială, nervoasă şi contractilă, toate cuprinse într-o matrice
intercelulară amorfă.

Pe parcursul evoluţiei speciilor, multicelularitatea a crescut atât în privinţa

numărului de celule diferenţiate cât şi a complexităţii lor structurale şi
funcţionale. Astfel, la om şi la vertebratele superioare se diferenţiază în cursul
ontogeniei peste 200 de tipuri de celule.

Dintre acestea, unele se află asociate în ţesuturi (epitelial, conjunctiv, muscular,

nervos, hematogen) care, asociate în proporţii variabile, alcătuiesc toate
organele marilor aparate şi sisteme anatomice (circulator, respirator, digestiv,
uro-genital, endocrin şi nervos).

La organismele superioare cu reproducere sexuată deosebim două tipuri diferite

de celule:

 celulele germinative, localizate în gonade (testicule şi ovare), reprezentate

de celulele sexuale mature sau gameţi (ovocite la femele şi spermatozoizi
la masculi), precum şi de celulele lor precursoare sau imature. Aceste

166
 tipuri celulare sunt celule haploide (cu n cromozomi) prin care se asigură
generaţiile de descendenţi;
 celulele somatice, adică, exceptând celulele germinative, toate celelalte
tipuri celulare din organism, prezente în structura ţesuturilor şi organelor.
Celulele somatice, cu excepţia celor binucleate sau multinucleate, sunt
celule diploide (cu 2n cromozomi).

În oricare din organele corpului sunt prezente două categorii de celule somatice,
diferite prin funcţiile lor.

 unele dintre aceste celule, numeric majoritare, constituie parenchimul, o

componentă formată din celule ce asigură funcţia specifică a organelor;
 a doua categorie cuprinde celulele de natură conjunctivo-vasculo-
nervoasă ce constituie stroma organelor, componenta cu rol de legătură,
de susţinere şi trofic.

Cu toată această multitudine de celule de diferite tipuri, un organism superior

este un sistem structural şi funcţional coerent datorită în principal existenţei a
două sisteme de integrare:

 sistemul nervos
 sistemul endocrin

În ultimul timp, s-a evidenţiat rolul reglator al unui sistem paracrin, format din
celule izolate, dispersate în masa multor organe, secreţia lor difuzând local sau
acţionând asupra celulelor din vecinătate.

Cât priveşte coeziunea intercelulară, aceasta este asigurată pe lângă unele forţe
fizice şi de numeroase molecule din matricea intercelulară şi de către o serie de
dispozitive sub-microscopice de la nivelul membranelor celulare, numite
joncţiuni intercelulare.

Multicelularitatea, evaluată la om, înseamnă 10 celule (mii de miliarde) la nou-

născut şi 1015 celule (milioane de miliarde) la adult. Biologia acestor celule este
relativ simplă: ele provin dintr-o celulă preexistentă care, în cazul celulelor
somatice, printr-o diviziune mitotică (ecuaţională), va furniza două celule-fiice
diploide şi ele. Acestea, este posibil să se mai dividă sau doar or creşte, se vor
diferenţia, vor îmbătrâni pentru ca în final, după o existenţă foarte diferită ca
durată, să intre în agonie şi apoi să dispară prin una din formele morţii celulare.

167
Dimpotrivă, în cazul celulelor germinative, pe parcursul spermatogenezei şi
ovogenezei, intervine o diviziune celulară meiotică (reducţională) prin care
gameţii maturi ajung celule haploide.

Se estimează că în celulele somatice din corpul unui om matur se petrec circa

350 de miliarde de mitoze în 24 de ore (circa 4 milioane pe secundă), celulele-
fiice rezultate înlocuind un număr aproximativ egal de celule moarte.

Această proliferare (multiplicare, înmulţire) celulară asigură la indivizii nou-

născuţi şi la tineret nu numai înlocuirea celulelor moarte (homeostazia celulară
sau turnover-ul celular) ci şi creşterea corporală, deoarece numărul celulelor
nou-formate este superior numărului de celule moarte.

Nu putem separa complet multicelularitatea organismului de diferenţierea

celulară, deoarece aceste două procese decurg adesea în strânsă corelaţie.

Aşa cum s-a descris în capitolul „Funcţiile generale ale celulelor”, celulele-fiice
rezultate printr-o diviziune mitotică nu sunt întotdeauna identice cu celula-
mamă.

Numai în diviziunea numită mitoză homoplastică , simetrică sau egală, întâlnită

doar la celulele nediferenţiate sau puţin diferenţiate, celulele-fiice sunt
asemănătoare şi între ele şi cu celula-mamă, adică rămân tot nediferenţiate.

Diferenţierea celulară se petrece doar în celelalte tipuri de mitoze. Astfel, prin

mitoza heteroplastică sau inegală rezultă două celule-fiice identice între ele, dar
diferite, mai diferenţiate faţă de celula-mamă. Din această cauză, acest tip de
multiplicare se mai numeşte mitoză de diferenţiere.

În urma mitozei homo-heteroplastice, numită şi asimetrică sau nodală, una

dintre celulele-fiice va rămâne nediferenţiată, asemănătoare cu celula- mamă,
pe când cealaltă celulă-fiică va fi diferită, adică diferenţiată. Un exemplu de
astfel de mitoză este cea a spermatogoniilor, celule care asigură producerea
continuă de spermatozoizi, sau cea a celulelor de înlocuire, numite şi cambiale,
aflate în stratul bazal al epiteliilor stratificate.

Acest tip de multiplicare celulară asigură, pe de o parte formarea de celule

diferenţiate, iar pe de altă parte, asigură păstrarea stocului de celule cu rol
regenerator.

Un tip cu totul aparte de mitoză este mitoza de dediferentiere sau de întinerire,

întâlnită în procesul de formare a celulelor sângelui (hematopoieza). În acest

168
caz, celulele-fiice sunt mai tinere, adică mai puţin diferenţiate comparativ cu
celula-mamă.

Celulele somatice dintr-un organism multicelular pot fi clasificate, în raport cu

dinamica ciclurilor lor celulare în trei categorii:

 celulele statice sunt celule cu o înaltă specializare, ca neuronii şi fibrele

musculare miocardice şi scheletale, care îşi pierd definitiv capacitatea de
diviziune. Putem considera că ele părăsesc ciclul celular şi rămân blocate
în faza G1 a acestuia.
 celulele în tranzit, provenite din celule preexistente numite celule
precursoare, au o durată de viaţă bine determinată pentru fiecare tip
celular, dar în general scurtă (zile sau luni). În unele organe, aceste celule
cât sunt încă tinere mai pot parcurge un ciclu celular. Gradul lor de
maturizare se poate distinge la microscop după anumite particularităţi
morfologice şi de colorabilitate. Exemple tipice de celule în tranzit sunt
keratinocitele din epiderm sau enterocitele din epiteliul intestinal.
 celulele stem, numite în trecut celule-matcă sau celule suşe, formează o
populaţie de celule puţin diferenţiate, celulele nediferenţiate fiind numai
celula-ou şi celulele ce rezultă prin segmentarea acestuia, adică
primeleblastomere, numite şi celule stem embrionare.

Celulele stem ale adultului sunt apte de a-şi menţine capacitatea de auto-
reînnoire pe toată durata vieţii indivizilor, adică neangajate în ciclul celular şi
blocate în faza G0 a acestuia. Unele celule stem, în anumite condiţii şi sub
acţiunea inductoare a unor mesageri specifici, se pot angaja în procesul de
diferenţiere, întotdeauna numai prin diviziuni homo-heteroplastice sau nodale.

Dintre celulele-fiice una va persista ca celulă stem contribuind la menţinerea

rezervei de celule stem, iar cealaltă celulă-fiică va deveni un tip celular specific,
adică diferenţiată ireversibil.

Unele celule stem, în funcţie de potenţialul lor de diferenţiere, sunt considerate

celule stem unipotente, adică generatoare de celule-fiice a căror diferenţiere
este asigurată într-o unică direcţie. Este cazul celulelor stem din stratul bazal
sau generator al epidermului, care pot fi numai sursă de keratinocite.

169
 Figura 88 - Multiplicarea şi diferenţierea celulelor stem din epiderm

În schimb, printre celulele din măduva osoasă hematogenă se găsesc celule

stem multipotente, care pot da naştere la cel puţin două tipuri de celule
diferenţiate.

Figura 89 - Multiplicarea şi diferenţierea celulelor stem din măduva osoasă

hematogenă
170
Celulele stem se află în diferite ţesuturi şi organe asociate cu celulele în tranzit,
însă constituie o populaţie celulară redusă numeric: 1-2% în epiteliul tubilor
seminiferi din testicul; 0,4% în măduva osoasă hematogenă; 10% în stratul bazal
al epidermului; doar câteva în epiteliul de la gâtul glandelor intestinale
Lieberkuhn.

Aceste celule stem nu pot fi evidenţiate prin metodele histologice de rutină, dar
prin metode speciale au putut fi identificate următoarele deosebiri fată de
celulele învecinate lor:

 reacţionează diferit la radiaţii;

 prezintă un ciclu celular mai lung;
 încorporează mai rapid markeri radioactivi ai ARN (timidina tritiată).

Menţinerea celularităţii (homeostazia celulară)

În ţesuturile sau organele indivizilor adulţi (exceptând ţesuturile şi organele cu

celule statice - neuroni şi fibre musculare striate) apar două situaţii:

Prima situaţie , când prin prezenţa unui număr redus de celule stem angajate în
procesul de diferenţiere se vor furniza celule mici, specializate, integrate
funcţional în ţesutul sau organul în care se află. Ele vor înlocui celulele moarte
ale populaţiei majoritare de celule stabile, care în mod normal prezintă doar o
activitate mitotică redusă, dar suficientă pentru a menţine constant procentul
de celule diferenţiate.

A doua situaţie este cea a ţesuturilor în care celulele ating un nivel de

diferenţiere terminală, durata vieţii lor este scurtă şi nu îşi pot relua ciclul
celular. Astfel de ţesuturi necesită prezenţa de celule pentru reînnoire rapidă,
capabile de o activitate mitotică intensă.

Exemplu tipic pentru acest tip de reînnoire celulară este măduva osoasă
hematogenă, la care punctul de plecare este o celulă stem multipotentă.
Aceasta, prin proliferare, va furniza două linii celulare de celule stem tot
multipotente, o linie pentru celulele limfoide (limfocitele) şi altă linie pentru
celulele mieloide (eritrocite, leucocite granulare, monocite şi megakariocite).

Acestea vor genera celule-fiice cu posibilităţi de evoluţie mai limitate, numite

celule progenitoare . Prin mitoze asimetrice, acestea vor genera celule
progenitoare şi celule mai diferenţiate, numitecelule precursoare sau blaste, ce
vor putea evolua doar spre un singur fel de celulă sanguină. Asigurarea unui

171
număr mare de celule sanguine se face prin diviziuni frecvente şi repetate ale
celulelor progenitoare şi precursoare.

Factorii de control ai multicelularităţii

Multicelularitatea se realizează, aşa cum s-a descris prin modalităţi diferite de

proliferare celulară, aceasta asigurând atât creşterea organismului, cât şi
menţinerea constantă a densităţii celulare (homeostazia celulară). Ca orice
proces fiziologic din organism şi proliferarea celulară are mecanisme complexe
de reglare şi control. Este vorba, în principal, de factori intracelulari şi de factori
extracelulari, endocrini şi, mai ales, paracrini.

De menţionat sunt, în primul rând, factorii care reglează ciclul celular:

 factorul activator al fazei S (SAF = S phase activating factor) care intervine

iniţiind replicarea ADN;
 factorul de întârziere a mitozei (MDS = mitose delaying signal);
 factorul de activare a mitozei (MPF = mitose promoting factor);
 proteinkinazele şi ciclinele sunt factori ce reglează trecerea din faza G1 în
faza S şi din faza G2 în faza M a ciclului celular.

Un rol important, nu numai în multiplicarea şi homeostazia celulară dar şi în

procesele de regenerare reparatorie, îl au ceipeste 30 de factori de creştere
mitogeni, notaţi cu GF (Growth Factors). Mai cunoscuţi sunt factorul de creştere
epidermic (EGF), factorul de creştere al fibroblastelor (FGF), factorul de creştere
al celulelor endoteliale (ECGF), iar în hematopoieză intervine eritropoietina
(EPO) pentru seria eritrocitară şi interleukina-3 (IL-3) pentru seria leucocitară.

Aceşti factori de creştere, după ce se cuplează cu receptorii specifici din

membrana celulelor-ţintă, sunt endocitaţi, ajung în nucleu unde interacţionează
cu proteinele ce activează genele reglatoare ale replicării ADN-ului. În acest fel,
ei pot să determine scoaterea celulei din faza de repaus (GO) şi intrarea ei în
faza S (sinteza şi replicarea ADN).

Factorii de creştere intervin în proliferarea celulară şi prin faptul că stimulând

proteo-sinteza modifică raportul nucleo-citoplasmatic în favoarea intrării celulei
în ciclul celular. Factorii de creştere intervin şi în menţinerea constantă a
densităţii populaţiei celulare dintr-un anumit organ.

La o anumită densitate a celulelor respective, receptorii pentru factorii de

creştere din membrană fiind foarte numeroşi se produce o competiţie pentru

172
factorul de creştere din mediul extracelular, scăderea concentraţiei sale ducând
la blocarea proliferării celulare peste un anumit prag.

Proliferarea celulară este dependentă şi de existenta adeziunilor de tip celulă-

celulă şi celulă-matrice extracelulară . Majoritatea celulelor animale, în decursul
ciclului celular, îşi pierd parţial aderenţele şi se rotunjesc, începând cu faza S
până la sfârşitul mitozei.

Aderenţa la suportul fibrilar din matricea extracelulară se face prin structuri

numite contacte focale sau plăci de adeziune. În aceste puncte de ataşare
filamentele de actină din citoschelet se ataşează de capătul intracelular al unei
glicoproteine trans-membranare, numită receptor pentru fibronectină, deoarece
extremitatea sa extracelulară aderă la fibrilele de fibronectină din matricea
extracelulară.

Desfacerea acestei aderenţe este posibilă sub acţiunea unei tirozinkinaze,

numită proteina SRC. La desfacerea acestor aderenţe mai participă şi enzima
numită activator de plasminogen, care activează plasmina, o enzimă proteolitică
pentru fibronectină. Aceste două mecanisme de desfacere ale aderenţelor
celulare sunt declanşate de prezenţa factorilor de creştere. Desfacerea
aderenţelor celulare va permite situarea în ţesut a celulelor-fiice şi rearanjarea
contactelor focale.

Cunoştinţele referitoare la multicelularitate şi proliferarea celulară ne permit să

concluzionăm că celulele din parenchimul oricărui organ (exceptând organele
sistemului nervos şi muscular) nu sunt o populaţie omogenă, ci o populaţie ce
poate fi împărţită în trei categorii sau compartimente celulare:

 compartimentul proliferativ reprezentat de celulele în tranzit;

 compartimentul neproliferativ reprezentat de celulele stem, celule care
doar sub influenţa unor factori mitogeni pot trece în compartimentul
proliferativ;
 compartimentul celulelor senescente (îmbătrânite, în agonie sau în
moarte celulară).

Acest ultim compartiment, deşi nu foarte evident în preparatele microscopice,

are în fiziologia organismului un rol la fel de important ca moartea celulară.

Cauzele, mecanismele şi manifestările morfologice ale îmbătrânirii celulare şi

ale morţii celulare prin apoptoză sau necroză vor fi prezentate în capitolul
îmbătrânirea şi moartea celulelor.

173
 Regenerarea

În cazul organismelor superioare, regenerarea se referă la procesele de reparare

sau vindecare, consecutive unor agresiuni traumatice, toxice, fizice sau
infecţioase.

O capacitate deosebită de reparare prezintă ţesutul osos şi cel epitelial de

acoperire. În organele parenchimatoase (ficat, rinichi, pulmoni etc.) repararea
se face prin ţesut conjunctiv cicatriceal. Se pot regenera fibrele musculare
netede, în anumite condiţii şi cele striate scheletale, dar nu şi fibrele musculare
miocardice.

Un proces de regenerare se observă şi în cazul lezării unor fibre nervoase, dar

repararea în cazul leziunilor din sistemul nervos central se face doar prin
cicatrice formate din nevroglii (glioame).

Regenerarea morfologică şi funcţională a unor organe întregi, de exemplu

membrele sau coada, este posibilă doar la unele vertebrate cum sunt amfibienii
modele primitive (salamandra, tritonul, axolotul) şi la unii peşti teleosteeni
(peştele zebră). La aceste specii, amputarea unui membru determină
producerea unor factori incomplet cunoscuţi care, blocând genele diferenţierii
celulare, inversează sensul evoluţiei celulelor mature.

Ele îşi vor pierde specificitatea de celule mature, reîntorcându-se la stadiul de

celule slab diferenţiate sau imature, fenomenul numindu-se dediferentiere. În
continuare, genele reglatoare ale ciclului celular vor fi supra-exprimate
determinând astfel multiplicarea celulelor dediferenţiate, care au provenit din
toate ţesuturile membrului amputat.

Ele vor forma un mugure tisular, numit blastem de regenerare. Mai departe,
procesul decurge ca şi în cursul dezvoltării embrionare, adică vor fi activate
genele care guvernează creşterea şi morfogeneza membrelor (HoxA), iar
celulele blastemului de regenerare se vor multiplica şi diferenţia formând
diversele ţesuturi, regenerând un membru identic celui amputat.

În cazul regenerării organelor interne, procesul decurge la fel, dar este guvernat
de gene specifice. Omul şi mamiferele posedă mecanismele genetice necesare
regenerării, aceasta fiind posibilă doar în stadiul embrionar şi numai pe anumite
ţesuturi.

În stadiul post-natal, formarea blastemului de regenerare nu mai este posibilă,

semn că această proprietate s-a pierdut de-a lungul evoluţiei. Repararea acestei

174
proprietăţi ne impune identificarea factorilor care la speciile urodele şi
teleosteeni intervin în regenerare. Până în prezent se ştie că unul dintre aceşti
factori este trombina, factor al coagulării, care declanşează reintrarea celulelor
blastemului în ciclul celular. Alt factor cunoscut este metalo-proteaza care
degradând proteinele matricei extracelulare permite detaşarea celulelor. Însă,
aceşti factori sunt prezenţi şi la mamifere.

Cercetările actuale sunt orientate spre identificarea genelor, care exprimă

sinteza acelor factori ai regenerării care lipsesc la speciile de mamifere. Pentru
aceasta, se recurge la secvenţierea ARNm implicat în sinteza lor, în ideea că
identificare şi izolarea acestor factori vor putea fi folosite în terapeutică.

Diferenţierea celulară

Întreaga populaţie celulară din corpul speciilor multicelulare, numeric de ordinul

milioanelor de miliarde de celule la om, provine dintr-o singură celulă, ovocitul
fertilizat sau celula-ou.

Acest principiu a fost susţinut de anatomistul englez William Harwey încă din
1651, şi enunţat succint prin axioma ”Ex ovo omnia ”, adică orice viaţă provine
dintr-un ou. A fost un concept evoluţionist combătut de adepţii creaţionismului
prin întrebarea „Dar cum a apărut primul om ? ”

În prezent, răspunsul este trecut în domeniul cercetărilor cu privire la originea

celulei ancestrale, prezentată în capitolul „ Noţiuni generale despre celule.
Originea celulei ancestrale”.

Celula-ou ca potenţial evolutiv este o celulă totipotentă, adică aptă să asigure

descendenţa a peste 200 de tipuri celulare diferite.

Multicelularitatea, aşa cum s-a descris anterior, se realizează prin proliferare

(înmulţire, multiplicare) celulară, celulele nou-formate provenind din celule pre-
existente. Acest adevăr a fost promovat de morfologul german Rudolf Virchow
în 1858, prin formularea ”Omnis cellula e cellula” -prin care excludea
posibilitatea formării de celule dintr-o materie organică neorganizată celular.

Toate celulele unui organism multicelular conţin în nucleul lor un genom

complet, identic celui din celula-ou. Cu toate acestea, celulele se prezintă într-
un număr mare de tipuri celulare, diferite ca formă, structură, compoziţie
biochimică şi, mai ales, ca funcţie. Prin aceasta se poate afirma că deşi genotipic
celulele sunt identice, ele diferă ca fenotip. Prin acelaşi genotip vom înţelege
aceleaşi gene, admiţând că gena este o secvenţă de ADN cromozomial

175
responsabilă de producerea unei anumite proteine, precum şi de sinteza unor
molecule de ARN funcţional, ca ARNt, ARNm şi ARNr.

În genomul mamiferelor superioare, inclusiv în cel uman, se apreciază că există

circa 30.000-40.000 de gene, în afară de cele numite gene reglatoare. Acestea
pot iniţia sinteza unui număr între 30.000 şi 200.000 de proteine diferite, ceea
ce înseamnă că ADN-ul nuclear codifică între 3 şi 11 milioane de polipeptide.
Astfel, se asigură numărul relativ mare de tipuri de proteine necesare
multiplelor funcţii celulare.

Aşa de exemplu, în neuronii din creierul şobolanului alb au fost identificate

170.000 de tipuri de molecule de ARNm implicate în transcrierea unui număr
aproximativ egal de diferite polipeptide. Însă, pentru codificarea acestui număr
enorm de polipeptide este activă doar o mică parte din ADN-ul genomic, marea
masă a acestuia (circa 93%) neavând o funcţie genetică definită, adică ne-
exprimată fenotipic.

Procesul de diferenţiere trebuie înţeles ca o specializare a unor grupuri de

celule în procesul de „diviziune a muncii" în cadrul unui organism multicelular.
Aceste grupe de celule se vor caracteriza prin aceea că, pe lângă proteinele pe
care le posedă orice celulă, ele mai sintetizează un set de proteine specifice
(keratina în celulele epidermului, hemoglobina în hematii, enzimele digestive în
enterocite ş.a.). Astfel, fenotipul celular devine consecinţa directă a prezenţei
proteinelor pe care celulele sunt apte să le elaboreze în vederea îndeplinirii
funcţiilor generale şi, mai ales a unor funcţii specifice.

Diferenţierea celulară, cauza celor peste 200 de tipuri celulare, nu se realizează

prin pierderea sau dobândirea de noi gene, ci prin modificări în expresia genică,
sinteza de proteine fiind reglată calitativ şi cantitativ la nivelul transcripţiei ADN
în ARNm şi apoi în translaţia ARMm în proteine.

Acest reglaj se realizează prin intervenţia unor proteine speciale, numite

proteine reglatoare, care ataşându-se pe molecula de ADN la nivelul unor
secvenţe ce controlează expresia anumitor gene structurale, vor activa sau
supressa (bloca) transcripţia de ARNm de către ADN-ul genomic în funcţie de
cerinţele tipului celular respectiv.

La fel ca proliferarea celulară şi diferenţierea este un proces inductibil.

Mesagerii inductori din mediul extracelular ajung în celule prin endocitare şi vor
determina codificarea de proteine reglatoare.

176
În desfăşurarea diferenţierii, aspectele morfologice vizibile la microscop sunt
precedate de modificări biochimice inaparente. Variabilităţi la nivelul ADN-ului
genomic pot să survină prin mutaţii şi recombinări genetice sub acţiunea de
durată a unor agenţi fizici, chimici sau biologici din mediul extern. Aşa de
exemplu, unii agenţi chimici care produc metilarea ADN-ului, pot determina
alterări radicale ale diferenţierii.

În general, diferenţierea celulară este ireversibilă, exceptând rare situaţii în care

o celulă diferenţiată, matură poate genera prin mitoză celule tinere, puţin
diferenţiate, proces numit dediferentiere.

Diferenţierea celulară trebuie considerată pe durata întregii dezvoltări

ontogenice a unui organism animal, adică din momentul clivajului (segmentării)
celulei-ou, urmat de formarea blastocystului, a embrionului tridermic, a
ţesuturilor (histogeneza) şi a organelor (organogeneza).

Diferenţierea celulară continuă şi post-natal, în procesul de creştere, apoi în

procesul de reînnoire (homeostazie) celulară şi în cel de regenerare.

În toate aceste etape, proliferarea şi diferenţierea celulară decurg aproape

concomitent, în strânsă corelaţie cu factorii reglatori ai ciclului celular (descrişi
în capitolul Multiplicarea celulelor).

Diferenţierea celulară în etapa embriogenezei

Iniţial reprezentat de o singură celulă, celula-ou, un organism multicelular

devine, aşa cum s-a descris anterior, constituit din peste 200 de tipuri celulare,
distincte ca formă şi funcţie. Acest fapt necesită, în afară de mecanismele ce
controlează expresia genetică, adică diferenţierea, şi un program care asigură
proliferarea, deplasarea şi situarea în spaţiu a celulelor în cursul embriogenezei.

Totul începe cu fecundarea (fertilizarea) ce poate fi considerată un caz de

fuzionare a două celule specializate, fecundarea monospermică asigurând
producerea unei celule-ou (zigot) diploide.

În faza imediat următoare, prin mitoze rapide şi repetate, numite diviziuni de

segmentare (sau clivaj), se ajunge la o formaţiune embrionară globuloasă, plină,
numită morulă, formată din 8-50 de celule sferice, numite blastomere.

Ulterior, prin formarea unei cavităţi centrale, se ajunge la stadiul de blastocyst,

stadiu în care se petrece şi implantarea (nidaţia) în endometrul uterului matern.

177
Printr-un proces de proliferare, diferenţiere celulară şi remodelare, numit
gastrulare, se ajunge în stadiul de embrion tridermic, format din trei foiţe
celulare distincte: ectoderm, mezoderm şi endoderm.

Din celulele acestor trei foiţe embrionare, prin interacţiuni reciproce, se

formează o primă schiţă a corpului embrionar , ca apoi toate organele acestuia
să îşi aibă originea dintr-o singură foiţă (ca sistemul osos) sau din mai multe (ca
ţesutul epitelial).

Sub aspectul diferenţierii celulare, celula-ou este cu certitudine o celulă

nediferentiată, adică totipotentă.

La mamifere, blastomerele ce rezultă după primele diviziuni de segmentare îşi

mai păstrează totipotenţa (la iepure până în morula cu 8-16 blasto-mere), dar
ulterior survine pierderea totipotenţei în etape diferite în funcţie de specie.

La plante totipotenţa este mai persistentă, iar celulele provenite din orice organ
al plantei şi cultivate in vitro vor creşte şi vor dezvolta o formaţiune numită
callus. Acesta, dacă este disociat, iar celulele rezultate sunt tratate cu anumiţi
hormoni vegetali şi apoi vor fi cultivate in vitro, se observă că fiecare celulă va
genera o plantă întreagă.

Dimpotrivă, blastomerele formate în urma primelor diviziuni de segmentare,

izolate şi cultivate in vitro nu vor mai putea evolua spre a forma un organism.
Ele se pot multiplica la infinit, fără să prezinte semne de diferenţiere, adică
rămân în stadiul embrionar.

S-a demonstrat experimental că totipotenţa blastomerelor este o proprietate a

nucleului. Astfel, la broască nucleul prelevat dintr-un blastomer rezultat după
primele diviziuni de segmentare şi transplantat într-o celulă-ou, al cărui nucleu a
fost inactivat prin iradiere, a dus la dezvoltarea unui embrion normal.

Experimentul reuşeşte, dar numai în 1-2% din încercări, atunci când nucleul
transplantat este prelevat dintr-o celulă diferenţiată, cum ar fi un enterocit
(celulă absorbantă intestinală) sau keratinocit (celulă din epiderm).

Acest gen de experiment, numit clonare, a fost realizat pentru prima dată pe un
mamifer de către cercetătorul englez Ian Wilmut, în 1997, când a utilizat nucleul
unei celule secretoare din glanda mamară a unei oi.

De mare actualitate sunt în prezent celulele stem embrionare (ESC= Embryonic

Stem Cells), ce au putut fi izolate şi cultivate de la un embrion uman, în urmă cu

178
15 ani. Cultivate in vitro, ele se pot multiplica la infinit, fără să se diferenţieze,
adică rămân în stadiul embrionar. Este vorba de blastomere izolate din zigoţi la
5 zile după fecundare şi care, ca potenţial evolutiv sunt celule totipotente, adică
sunt capabile sub acţiunea unor anumiţi factori inductori să genereze orice tip
celular.

Însă, din motive etice, legea ce consideră zigoţii ca fiind persoane potenţial
umane, interzice în multe ţări experimentarea şi utilizarea celulelor stem
embrionare. Este însă permisă utilizarea celulelor stem embrionare prelevate
din zigoţi supranumerari, obţinuţi prin fertilizare in vitro, dar neimplantaţi în
uter matern, adică rămaşi fără proiect parental.

Există şi alte surse de celule stem, ca de exemplu celulele sanguine recoltate din
cordonul ombilical la naştere, care pot fi păstrate prin congelare în azot lichid în
’’bănci de celule stem”. Scopul recoltării şi păstrării lor este terapeutic, în
anumite anemii şi leucemii, în boli neurodegenerative, infarct miocardic, diabet
ş.a. Problema imuno-compatibilităţii grefei este rezolvată prin clonare
terapeutică, adică se transferă nucleul unei celule somatice aparţinând
pacientului receptor într-un ovocit enucleat, iar din zigotul obţinut se izolează şi
se cultivă celule stem embrionare pentru a obţine ţesutul compatibil cu
organismul receptor.

Diferenţierea celulară în etapa organogenezei

La sfârşitul stadiului de gastrulare, când embrionul format din cele trei foiţe
embrionare are, la om şi la mamifere, o formă de disc, planul corporal de bază
este deja evident, cu extremităţile cefalică şi caudală.

În continuare, în etapa organogenezei, dezvoltarea se face conform acestui plan

corporal, dar într-o perioadă de timp mai îndelungată. În această etapă a
dezvoltării sunt de remarcat două fenomene:

 derularea histogenezei , adică dezvoltarea unor ţesuturi identificabile

morfologic, prin procesul de diferenţiere celulară;
 creşterea corectă a structurilor corporale atât ca formă cât şi ca
dimensiune, în conformitate cu un model prestabilit.

S-a arătat faptul că, în principal, diferenţierea celulară constă în sinteza unor
proteine specifice fiecărui ţesut sau organ. Substratul molecular al acestui
proces este bazat pe modele variabile de activare şi inactivare a genelor.

179
În această etapă, diferenţierea fiecărui nou tip celular necesită vecinătatea a cel
puţin două tipuri celulare provenite din foiţe embrionare diferite. Interacţiunea
dintre acestea se numeşte inducţie .

Pentru ca o populaţie celulară să fie indusă este necesar să aibă posibilitatea de

a răspunde la semnalele celulelor inductoare, posibilitate numită competentă.
Adesea, competenţa este o proprietate care se pierde cu timpul.

Posibilitatea unor celule de a răspunde la un inductor, necesită prezenţa pe

membrana acestora a receptorilor trans-membranari de tip tirozin-kinaze. Aceşti
receptori se pot cupla specific cu mesageri chimici, numiţi liganzi. Aceste
molecule pot fi sintetizate şi eliberate în mediul extracelular de către celule
aflate la distanţă sau ligandul este o moleculă trans-membranară, caz în care
celulele inductoare trebuie să vină în contact cu cele induse.

Se descrie o inducţie instructivă, situaţie în care celulele inductoare, prin liganzii

eliberaţi, determină exprimarea unor anumite gene în celulele induse, fapt ce va
duce la diferenţierea acestora.

O altă modalitate este inducţia permisivă, caz în care celulele induse posedă
toate cele necesare în vederea exprimării unui nou fenotip, dar au nevoie de un
mediu extracelular favorabil exprimării capacităţii de diferenţiere.

Acest mecanism a fost demonstrat experimental în 1924 prin procedee de

microchirurgie pe formaţiuni embrionare, de către embriologul german Hans
Spemann [premiul Nobel 1935]. El a experimentat pe embrioni de amfibieni în
stadiul de gastrulă transplantând o porţiune de ţesut ectodermal din zona
anterioară a unui şanţ dorsal numit blastopor, în zona ventrală a embrionului.
După o anumită perioadă de timp a constatat că în embrion, în afară de axul
cordal dorsal, s-a format un al doilea ax, ventral. Regiunea din care s-a recoltat
transplantul a fost numită organizator embrionar.

Fenomenul inducţiei mai poate fi demonstrat pe culturi celulare in vitro făcute

cu două tipuri celulare (co-culturi). Dacă pe cultura iniţială cu un anumit tip
celular se adaugă o populaţie celulară de alt tip, se poate verifica dacă a avut loc
o inducţie după fenotipul celulelor.

In afară de semnalele care induc diferenţierea, determinând în celule sinteza

unor proteine specifice, celulele mai recepţionează în cursul histogenezei şi
organogenezei semnale de dezvoltare ce controlează proliferarea celulelor,
deplasarea şi dispunerea lor în spaţiu, conform unui anumit plan corporal.

180
In acest mecanism reglator sunt implicategenele dezvoltării embrionare: genele
materne, genele de segmentare şi genele homeotice.

Genele materne sunt elaborate, încă înainte de producerea fecundării, de către

celulele din stratul granulos al foliculului ovarian şi apoi transferate în ovocitul
activat. Rolul genelor materne este acela de a programa sinteza unor proteine,
numite proteine morfogene, deoarece difuzând în matricea extracelulară ajung
să determinepolarizarea zigotului (axul antero-posterior). Se atribuie genei bec
(bicoid) morfogeneza polului embrionar anterior, iar genei td (tudor) şi genei
osk (oskar) pe cea a polului posterior.

Genele de segmentare sunt gene proprii embrionare, ce guvernează împărţirea

corpului în segmente anatomice. Acţiunea lor este mai evidentă la insecte, unde
grupuri de gene (grupul gap, grupul parităţii şi grupul polarităţii) determină
sinteza de proteine morfogene, care dirijează împărţirea corpului în segmente şi
polarizarea antero-posterioară din fiecare segment. La vertebrate, o astfel de
genă este gena sonic hedgehog, care dirijează dezvoltarea membrelor şi
polarizarea dorso-ventrală a tubului neural şi a creierului.

Genele homeotice devin active la sfârşitul gastrulării, acţionând asupra ţesutului

celor trei foiţe embrionare. Ele dirijează migrarea, amestecul şi poziţionarea
diferitelor celule pe parcursul organogenezei şi sinteza unor molecule-semnal şi
a moleculelor aderenţei intercelulare , toate cu rol important morfogenetic.

O particularitate a genelor homeotice este prezenţa în structura lor a unui

segment de ADN numit homeobox, care le conferă capacitatea de a activa sau
inhiba alte grupuri de gene. In toate aceste segmente de ADN este prezentă o
secvenţă de 180 de nucleotide, mereu aceeaşi la majoritatea speciilor.

Informaţiile pe care celulele din diferite compartimente ale corpului le primesc

în cursul morfogenezei se numesc informaţii de poziţie.

Datorită lor, tipuri similare de celule ajung să formeze organe diferite

(membrele anterioare şi posterioare). Astfel, la embrionul de găină, mugurii
(primordiile) din care urmează să se dezvolte membrele prezintă o structură
identică: celule ectodermice la exterior şi mezodermice în interior. Dacă prin
excizare chirurgicală se transplantează aceşti muguri în poziţie inversă, vom
constata că anterior se va forma un picior, iar posterior o aripă.

Aceasta înseamnă că celulele aveau nu numai informaţia necesară pentru a se

diferenţia formând celulele epidermice, osoase, cartilaginoase, musculare ş.a.
ale unui membru, ci şi informaţia care să transmită forma organului.
181
Am văzut că această proprietate persistă şi la adult, dar numai la anumite specii
cum sunt salamandra şi tritonul, la care regenerarea integrală a unor organe
este posibilă.

În procesul de diferenţiere mai intervin şi genele proto-oncogene, care

determină sinteza atât a celor peste 30 de factori de creştere celulară, cât şi a
receptorilor pentru factorii de creştere din membrana celulelor.

Printre aceştia, un rol important îl joacă proteinele G (G =guanidintrifosfat),

unele cu rol activator, iar altele cu rol inhibitor în procesul de transfer trans-
membranar. Tot genele proto-oncogene codifică proteinele numite factori de
transcripţie, care influenţează proliferarea şi diferenţierea celulară inhibând sau
stimulând transcripţia în cursul sintezei proteinelor.

Genele care intervin reglator în cursul dezvoltării embrionare şi fetale îşi

încetează activitatea, intrând într-o stare de represie, după ce au edificat
diferitele ţesuturi şi organe. Ele rămân represate toată durata vieţii dacă nu
survine, sub acţiunea unor agenţi mutageni, reintrarea lor în activitate. În acest
caz, se vor produce dereglări ale proliferării celulare, cu caracter anarhic
(tumoral).

Recunoaşterea celulară, îmbătrânirea şI moartea celulelor

Recunoaşterea celulară

Se consideră că apariţia organismelor multicelulare a fost marcată de asocierea

organismelor unicelulare în colonii.

Dacă în urma fiecărei diviziuni celulele-fiice rămân asociate, ele pot forma o
„colonie’".

Acest tip de comportament a fost observat şi la celulele procariote, cum ar fi

Myxobacteriile, care trăind în sol formează colonii detaşate, mobile, ce se pot
deplasa. S-a constatat că fiecare celulă din colonie secretă enzime de digestie,
pe care colonia, ca întreg, le adună, utilizându-le mult mai eficient în nutriţia
celulelor componente.

S-a presupus că acest proces ar fi avut loc doar când sursa de substanţe
nutritive din mediul înconjurător s-a diminuat, determinând celulele să se
asocieze într-un sistem mai eficient şi rezistent pentru supravieţuirea lor.

182
În cazul bacteriilor , ele au sporulat, adică s-au diferenţiat şi au reuşit să
supravieţuiască chiar în situaţii ostile de mediu. Când condiţiile de mediu au
redevenit favorabile, sporii bacteriilor au germinat şi au dat naştere unei noi
colonii de bacterii.

În organismele eucariote , algele verzi pot exista ca organisme unicelulare sau

sub formă de colonii. În funcţie de gradul de complexitate adoptat, aceste
colonii se pot aranja într-o anumită ordine, prin care s-ar sugera modul de
evoluţie parcurs de plante şi de animale. De exemplu, microorganismul eucariot
unicelular Chlamydomonas sp. seamănă cu protozoarele flagelate, dar în
citoplasma sa prezintă cloroplaste ce îi permit efectuarea fotosintezei.

Organismul eucariot Gonium sp. trăieşte în colonii de 4, 8, 16 sau 32 de celule,

care se asociază între ele prin molecule secretate de fiecare în parte, formând o
aşa-zisă matrice extracelulară. Celulele sunt echivalente între ele şi fiecare se
poate divide pentru a forma o nouă colonie.

Figura 90 - Evoluţia de la organisme unicelulare la organisme multicelulare prin

asociere, sub formă de colonii (după Voiculeţ şi Puiu, 1997)

Volvox sp . este un grup de alge verzi, care se asociază în colonii mari, sferice,
formate din circa 50.000 de celule, legate între ele prin filamente citoplasmatice
fine. La această specie de alge, în cadrul coloniei apare o specializare, astfel că
un număr mic de celule au capacitate de reproducere, fiind celule precursoare
pentru noi colonii. Celelalte celule sunt atât de dependente una faţă de alta
încât dacă colonia se dezorganizează toate celulele vor muri.

183
Prin modul său de organizare şi de activitate, acest tip de algă este mai mult
decât o simplă colonie, adică aproape un organism multicelular cu două
caracteristici proprii:

 existenţa celulelor specializate

 cooperarea intercelulară.

La plantele superioare după diviziune celulele-fiice rămân conectate prin

plasmodesme (filamente citoplasmatice), formând astfel o reţea rigidă de
cămăruţe (celule) cu aspect de fagure. Celulele prezintă la exterior un perete
celular de natură celulozică, celuloza fiind secretată de fiecare celulă în parte.
Plasmodesmele au rol şi de comunicare între celulele vegetale, fiind active în
transportul intercelular.

La celulele animale şi cele umane, coeziunea dintre celule o realizează o reţea de

molecule organice din cadrul matricei extracelulare. Această matrice are rol
esenţial în dezvoltarea, migrarea, proliferarea, forma şi funcţiile metabolice ale
celulelor cu care se află într-un „ contact ” permanent.

Fibronectinele fac parte din grupul glicoproteinelor de adeziune, cu rol de a

media adeziunea celulă-matrice extracelulară, de a menţine forma celulelor, în
organizarea citoscheletului, iar în embriogeneză sunt implicate în migrarea şi
diferenţierea celulară.

Printr-o serie de experimente s-a putut demonstra capacitatea celulelor de a se

recunoaşte între ele, într-un mod specific, prin aşa-numita adeziune celulă-
celulă. De exemplu, la un embrion de găină, disociat în celule independente prin
tratare cu tripsină, s-a observat după câteva ore agregarea (reunirea) celulelor
aflate în suspensie, prin migrare în mediul de cultură.

Cauza recunoşterii celulare

Cauza recunoaşterii celulare o constituie prezenţa glicocalixului pe suprafaţa

celulelor şi a glicoproteinelor din plasmaleme, care datorită ultrastructurilor lor
specifice sunt capabile să preia sau să transmită informaţii biologice.

Recunoaşterea celulară s-a pus în evidenţă prin fenomenul inhibiţiei de contact a

celulelor aflate în cultură, astfel:

 celulele normale aflate în cultură manifestă o capacitate de multiplicare în

monostrat, datorită contactului dintre celulele vecine şi a celulelor cu
peretele vasului Petri,

184
  celulele tumorale (transformate, canceroase) manifestă o capacitate de
multiplicare haotică, necontrolată, în straturi suprapuse de celule.

Atunci când sunt cultivate fragmente de ţesuturi normale şi tumorale, se

observă mai evident poziţionarea celulelor multiplicate.

Figura 91 - Fenomenul inhibiţiei de contact la celulele normale şi pierderea lui în

cazul celulelor tumorale (după Diculescu şi col., 1983)

Figura 92 - Multiplicarea şi creşterea celulară în ţesut epitelial normal şi tumoral

din piele (după Becker et al., 2009)

Imbătrânirea şi moartea celulelor

În viaţa majorităţii celulelor se disting patru stadii vizibile prin filmare continuă:

Stadiul de funcţionare normală (descris deja), de la apariţia unei celule în urma

diviziunii celulei-mamă, până la primele semne de degenerescenţă celulară.

185
Stadiul de îmbătrânire celulară (senescenţă) prezintă o serie de modificări fizico-
chimice în interiorul celulelor, care apar cu mult timp înaintea modificărilor
morfologice celulare.

Modificările fizico-chimice se referă la alterarea echilibrului coloidal al

citoplasmei şi acidifierea pH-ului celular, perturbarea capacităţii metabolice şi a
celei de auto-reînnoire.

Modificările morfologice presupun hipertrofia sau chiar atrofia nucleului şi apoi

a celulei, reducerea volumului organitelor, încărcarea cu incluziuni lipidice şi cu
pigmenţi, condensarea cromatinei în blocuri compacte ce dau nucleului aspect
picnotic, intens bazofil, fragmentarea şi dispersarea nucleului, absenţa
proliferării celulare. Procesul normal de îmbătrânire celulare este util în
păstrarea homeostaziei celulare într-un ţesut, organ sau organism. Când auto-
reînnoirea nu mai are loc într-o mare parte a organismului, se instalează
semnele de îmbătrânire ale organismului respectiv.

Agonia celulară este un stadiu intermediar ce precede moartea celulară, care ca

aspecte cito-fizico-chimice prezintă: modificări nucleare similare celulelor
senescente, modificări ale organitelor şi ale plasmalemei, modificări ale mişcării
pseudopodelor şi a curenţilor citoplasmatici datorate stării coloide alterate a
citoplasmei (fluidificare, gelificare).

Moartea celulelor are ca efect final pierderea capacităţii celulelor de a se

multiplica. Fenomenul morţii se produce instantaneu, astfel că toate
modificările ce survin pot fi observate doar post-mortem: celulele devin sferice,
îşi retractează pseudopodele, se observă umflarea şi dispariţia mitocondriilor,
lizozomii alteraţi îşi eliberează conţinutul enzimatic în citoplasmă producând
autoliza (autodigestia) celorlalte organite, inclusiv fragmentarea nucleului,
membrana plasmică se fisurează şi se fragmentează deversând conţinutul
citoplasmatic în spaţiul extracelular.

Cauzele morţii celulare ar fi uzura şi îmbătrânirea celulelor sau acţiunea unor

agenţi nocivi. În starea de suferinţă produsă de agenţi patogeni se instalează
necrobioza, atrofia şi degenerescenta celulei.

În timpul vieţii unui organism, celulele lui sunt înlocuite permanent, la diferite
intervale de timp (hematii 80-120 zile, leucocite 2-12 zile, celule conjunctive 2-3
ani). În final, celulele moarte sunt fie fagocitate şi distruse prin liză de către
macrofage, fie sunt eliminate la suprafaţa unor epitelii prin descuamare.

186
Moartea celulelor nu este sinonimă cu moartea organismului ca întreg. Se
presupune că numai celulele organismelor superioare îmbătrânesc şi mor, în
timp ce bacteriile şi eucariotele simple se divid mereu dacă sunt favorabile
condiţiile de mediu.

Ipoteze şi teorii privind îmbătrânirea şi moartea celulară

Teoria morţii programate a celulelor

Apoptoza (apo gr.= din, de pe; ptosis gr.= cădere) semnifică în limba greacă „
căderea frunzelor la sfârşitul sezonului vegetativ”

În Biologia celulară, apoptoza reprezintă procesul fiziologic de moarte celulară

programată (PCD = Programmed Cellular Death).

Procesul apoptotic se desfăşoară în toate organismele vii, începând din viaţa

embrionară şi până la starea de adult, proces prin care organismele îşi elimină
celulele nedorite, nocive sau funcţional anormale, dintr-un ţesut sau organ. În
acest fel, se poate afirma că apoptoza nu rezultă în urma producerii unei leziuni,
nu este reversibilă şi nici nocivă pentru organism, ci ea este necesară pentru
menţinerea homeostaziei în limite normale.

Conceptul de ”moarte celulară programată” a fost descris de către Sydney

Brenner în 1950 şi enunţat ca teorie în 1961 de către Leonard Hayflick.

Profesor de anatomie, dr. Leonard Hayflick a observat în experimentele sale pe

culturi de fibroblaste că acestea se divid de un anumit număr de ori, după care
mor. El a intuit că în programul genetic al celulelor este înscrisă o anumită
durată de viaţă, care scade în funcţie de vârsta celulelor cultivate.

De exemplu, el a observat că dacă se instituie o cultură de fibroblaste din piele,

prelevate din ţesut embrionar, acestea se divid de circa 50 de ori şi apoi cultura
moare, iar dacă prelevarea s-a făcut din ţesut adult, numărul de diviziuni ajunge
să scadă progresiv în funcţie de vârsta donatorului respectiv.

Profesorul Hayflick a mai constatat că dacă culturile de celule sunt congelate

chiar mai mulţi ani, după decongelare acestea se vor divide exact de atâtea ori
ca şi celulele de aceeaşi generaţie, dar necongelate. În acest fel se poate afirma
că celulele au memorie privind programul genetic al diviziunilor. Numărul de
diviziuni pe care o celulă normală îl poate realiza a fost denumit”limita Hayflick
”.

187
În 1972, John F. Kerr şi colaboratorii săi au propus un nou termen, cel de
apoptoză, preluat din greaca veche. Studii privind apoptoza au mai efectuat
John W. Saunders (1966), A. Troyer şi M.I. Fernandez-Sarabia (1975), B.C.
Thompson şi colaboratorii lui (1995).

Ca sinonime pentru apoptoza celulară, se mai folosesc termenii de ”moarte

celulară normală”, ”moarte celulară fiziologică” şi ”sinucidere celulară”.

Se consideră că celula dispune de mecanisme biologice şi biochimice proprii,

capabile să inducă moartea ei. Astfel, apoptoza poate fi considerată un proces
fiziologic care este declanşat prin activarea programelor genetice de auto-
distrugere, proprii fiecărui genom celular.

Implicaţii ale morţii programate ale celulelor

Dacă nu ar avea loc anontoza . s-a calculat că pe durata vieţii unui om (circa 70
de ani) mucoasa intestinului subţire ar realiza o lungime de 32 km, iar mucoasa
intestinului gros o lungime de 7 km. Celulele epiteliale din cele două mucoase
amintite sunt înlocuite de circa 4.500 de ori, epiderma de aproape 1.000 de ori,
iar ţesutul conjunctiv de circa 400 de ori. Măduva osoasă, care la om are o masă
de circa 1,5 kg, fără lansare în circulaţie şi fără moarte celulară ar produce o
cantitate de 3 tone de ţesut hematopoietic într-o viaţă de om.

Apoptoza este o formă activă de moarte celulară caracterizată prin procese

biochimice şi morfologice cum ar fi: celulele individuale, enclavate în ţesutul
normal, îşi pierd legătura cu celulele învecinate, cromatina se condensează
rezultând fragmentarea ADN-ului nuclear, celulele se retractă prin pierderea de
conţinut citoplasmatic, apar vacuole în membrana plasmică ce duc la
fragmentarea ei şi a întregii celule în corpi apoptotici. În faza finală a apoptozei,
celulele vecine şi macrofagele vor endocita aceşti corpi apoptotici, până la
degradarea lor completă.

Procesul apoptozei este foarte rapid, durând câteva ore.

Modificările structurale proprii apoptozei au fost atribuite endo- nucleazelor

Ca2+-dependente, transglutaminazelor şi proteazelor. Însă, până în prezent, nu
au fost identificate endonucleazele responsabile de fragmentarea ADN-ului
nuclear. Ca proces activ, apoptoza necesită energie sub formă de ATP şi sinteză
de ARN şi de proteine.

Apoptoza se implică atât în procesele fiziologice, dar mai ales în cele patologice,
iar cunoaşterea derulării mecanismelor ei şi clarificarea căilor biochimice de

188
activare a programului genetic de inducere a apoptozei vor putea schimba
conceptul actual privind tratamentul cancerelor sau chiar vor putea prelungi
viaţa.

Genele letale

În prezent, există o evidenţă a unui set de gene ce codifică proteine cu efect letal
(de sinucidere) asupra celulei ce le conţine. Astfel, la
nevertebratul Caenorhabditis elegans sp. (nematod) au fost identificate genele
Ced-3 şi Ced-4 cu acţiune letală [Shai Shaham şi Junying Yuan, 1994; H. Zou et
al., 1997]. În cazul în care una din gene este inactivată prin mutaţie, nu se mai
petrece moartea celulei. Cele două gene acţionează independent una de
cealaltă pentru a produce apoptoza.

La mamifere, gena proto-oncogenă c-myc, care în mod normal stimulează

diviziunea celulară, este implicată şi în inducerea apoptozei.

Apoptoza trebuie privită ca un proces fiziologic normal de răspuns la influenţele

mediului extern. Procesul este mediat de numeroase transducţii de semnale pe
suprafaţa celulei, probabil printr-un program genetic îndreptat împotriva unei
stări anti-proliferative.

Genele supravieţuirii

Genele supravieţuirii (anti-apoptotice) acţionează ca o frână asupra

mecanismului de moarte celulară normală. Dacă prin mutaţii aceste gene sunt
inactivate, multe celule care în mod normal ar trăi mai departe, vor fi supuse
procesului apoptotic.

La nematodul Caenorhabditis elegans sp. s-a demonstrat că gena Ced-9

acţionează ca antagonist al apoptozei celulare [Michael O. Hengartner et al,
1992]. Activarea anormală a acestei gene (prin mutaţie) face ca apoptoza să nu
se mai producă. În caz contrar, când se inactivează gena Ced-9, celula va intra
sub influenţa genelor Ced-3 şi Ced-4 ce determină moartea precoce a
nematodului.

Asemenea gene de supravieţuire există şi în celulele mamiferelor, la care s-a

descris o proteină bcl-2 din membrana internă a mitocondriei, care în condiţii de
supraexprimare inhibă apoptoza [David L. Vaux et al., 1988]. Această proteină
nu stimulează diviziunea celulelor, ci favorizează supravieţuirea lor, blocându-le
în interfază.

189
Factorii interni ce declanşează şi controlează apoptoza ar fi tiroxina,
glucocorticoizii, retinoizii (molecule lipofile), antigenul Fas (timocite), care
interacţionează cu receptorii nucleari şi activează transcrierea genelor implicate
în inducerea apoptozei.

Factorii externi nefiziologici , ca radiaţiile ionizante, substanţele toxice, drogurile

(anti-tumorale, chemoterapeutice), şocul termic, esterforbolul, ionii de calciu,
acţionează şi ei ca inductori ai apoptozei.

Factorii inhibitori ai apoptozei sunt factorii de creştere, factorii de activare ai

macrofagelor, factorii serici şi citokinele (a-TNF), inhibitorii sintezei de ARN, de
proteine, de proteinkinază, inhibitori ai tirozin-fosforilării, inhibitori ai
endonucleazelor, ai transaminazelor şi proteazelor.

În ultimii ani, a fost demonstrată existenţa unui ”ceas intern” al apoptozei, adică
de inducere la un moment bine precizat, în special în cursul morfogenezei şi al
dezvoltării. Aceste aspecte sunt însă foarte greu de identificat şi de urmărit,
datorită faptului că atât cromatina, cât şi nucleul celulei sunt potenţial
autonome în declanşarea apoptozei. Astfel, celulele fără nucleu pot declanşa
apoptoza, iar nucleii pot induce modificări tipice de apoptoză în ADN-ul unor
celule intacte.

Celula canceroasă

Factorii de inducţie ai celulei canceroase

Celulele transformate sau tumorale apar în urma acţiunii unor factori cu

incidenţă primară cum ar fi substanţe chimice, acţiunea cancerogenă a agenţilor
fizici şi acţiunea de transformare cancerogenă a virusurilor. Aceşti factori
acţionează la nivel molecular, mai ales asupra acizilor nucleici (ADN şi ARN), de
unde şi noţiunea modernă de ’’cancer — boală moleculară”.

Agenţii fizici sunt implicaţi major în mecanismele cancerogenezei şi cuprind

diferite tipuri de radiaţii cum ar fi:radiaţiile neionizante, radiaţiile direct
ionizante şi radiaţiile indirect ionizante.

Agenţii chimici acţionează fie direct provocând mutaţii, fie indirect reactivând
cancerogene reprimate. În funcţie de mecanismul de acţiune al substanţei
chimice, J.H. Weisburger (1976) deosebea trei clase de cancerogeni chimici:

190
Cancerogeni cu acţiune directă, a căror structură le conferă capacitatea de a
induce cancere, fără o prealabilă activare metabolică în organismul gazdei. Din
această grupă fac parte nitrozaminele, epoxizii, etileniminele şi f- propiolactona.

Procancerogenii, în care intră majoritatea cancerogenilor chimici, care devin

activi după o prealabilă activare metabolică în cancerogeni ultimi. Din această
grupa sunt cunoscuţi coloranţii aminoazoici, hidrocarburile şi aminele
aromatice, aflatoxinele şi uretanul.

Cocancerogenii sunt substanţe chimice ce nu au capacitatea de a induce

cancere atunci când sunt administrate izolat, dar pot potenţa efectul
cancerogen al altor substanţe. În general, ei acţionează ca factori de promoţie
pe un ţesut în care a apărut stadiul de iniţiere.

Obişnuit, prin sistemul reticulo-endoplasmatic are loc detoxificarea

organismului de substanţele străine prin hidroliză, reducţie, conjugare şi
oxidare, urmate de eliminarea renală. Substanţele chimice cancerogene trebuie
activate în prealabil prin sistemul microsomal hepatic, după care se leagă în
formă covalentă de macromoleculele din organele-ţintă (ADN, ARN, proteine).

Substanţele chimice minerale au fost identificate ca potenţial inductoare ale

creşterii tumorale (arsenicul, azbestul, cromul, sărurile de nichel, cadmiul).

Substanţele chimice organice cu efect carcinogen sunt substanţele aromatice

(gudroanele de huilă, 7-12-dimetilbenzantracen, 3-4-benzopiren, 2- naftilamina,
3-metilcolantren, 2-acetil-aminofluorena),coloranţii azoici, nitrozaminele,
agenţii alchilanţi şi ambalajele din plastic.

Carcinogenii de origine vegetală au o activitate care variază de la slabă la

moderată, sunt larg răspândiţi în regnul vegetal, incluzând o mare varietate de
tipuri structurale (pirolizidina, alcaloizi heterociclici, compuşi alchenil benzenici,
reserpina, sanguinarina, nicotină, fucocumarine, acronyacina, cafeina, uleiurile
esenţiale, fenoli vegetali, flavonoizi, capsicina).

Toxinele de origine micotică includ aflatoxinele, toxine produse de genul

Penicillium, ochratoxina A, citrinina, patulina, acidul penicilic, fusariotoxinele ş.a.

Toxinele din ciuperci apar mai des la ciupercile comestibile de cultură, cum ar fi
agaritina al cărei derivat n-acetilat produce o incidenţă crescută a unor tumori.

191
Toxinele din Streptomyces sp . sub formă de antibiotice sunt folosite în terapia
cancerului:actinomycina D, adriamycina, daunomycina C, sarkomycina,
streptozotocina, azaserina, bleomycina.

Carcinogenii de origine animală constituie principii activi ai unor medicamente,

fiind produşi de insecte (cantharidina, chinonele) sau de către unii paraziţi
(trematodele, nematodele) ce pot produce tumori prin acţiunea lor iritativă.

Virusurile oncogene se comportă fie ca virusuri infecţioase simple,

multiplicându-se şi distrugând celulele, fie că nu se multiplică în celule, dar le
schimbă caracteristicile biochimice, morfologice şi fiziologice. Atât virusurile
ADN cât şi ARN transformă celulele, patrimoniul lor genetic se încorporează în
bagajul genetic al celulei-gazdă.

În 1970, Howard Temin şi David Baltimore au dovedit că virusurile cancerogene

ce conţin ARN, posedă o enzimă reverstranscriptaza ce permite copierea ARN-
ului în ADN, copie care poate apoi să se integreze în ADN-ul celulei-gazdă.
Localizarea pe membrana plasmică a proteinelor transformate poate explica
modificările celulare prin variate mecanisme. Astfel, o proteină fixată pe
membrană poate modifica schimbul de ioni între celule şi mediu, ceea ce poate
stimula sinteza de ADN ca fenomen ce precede diviziunea celulară.

Genele de cancer şi proteinele transformate ale diferitelor virusuri cancerogene

par să aibă caractere comune, dovedindu-se astfel că genele de cancer ale
virusurilor sunt gene de origine celulară, prezente în genomul celulei-gazdă în
stare normală. Cancerul poate să apară prin introducerea unui virus în celulă,
când virusul va determina creşterea cantităţii de proteină transformată,
modificând status-ul celular printr-un efect de dozare al genelor.

Factorii cu incidenţă secundară sunt reprezentaţi prin determinismul ereditar.

Până în prezent a putut fi identificat un singur tip de cancer cu determinism pur
genetic şi anume retinoblastomul uni- sau bilateral, ce apare la copil, dat de o
genă patologică ce se transmite autosomal, dar cu penetraţie incompletă.

Alţi factori favorizanţi ar fi factorii de risc cu intervenţie ocazională sau

sistematică, cum sunt: factorii geografici, alimentari, sexul, vârsta ş.a.
Investigaţiile pe multiple planuri şi din ce în ce mai sofisticate (clinice,
experimentale, genetice, moleculare) au identificat un număr extrem de mare
de factori implicaţi direct în apariţia celulelor canceroase sau co-factori sau
factori de risc.

Caracteristicile morfologice şi funcţionale ale celulei canceroase

192
 Caracteristicile morfologice ale celulei canceroase

Morfologic, celula canceroasă se caracterizează prin nucleu mare, cu talie şi

formă neregulate, cu nucleoli proeminenţi, citoplasma este puţin abundentă şi
colorată intens sau, din contră, este palid colorată.

Modificările nucleului se referă la suprafaţa sa, la volum, raportul nucleo-

citoplasmatic, la formă, densitate, structură şi omogenitate.

Caracteristicile ultrastructurii sale cuprind segmentarea lui, prezenţa

invaginaţiilor, modificări ale cromatinei (reducerea heterocromatinei, creşterea
numărului de granule cromatiniene), mărirea porilor nucleari, formarea de
incluzii nucleare ş.a. Multe dintre tumorile canceroase au celule cu nuclei
giganţi şi celule multinucleate în urma diviziunilor anormale.

Nucleolul prezintă fenomene de hipertrofie, macro- şi microsegregare, de

deplasare spre membrană, el creşte numeric şi formează sisteme canaliculare
intranucleare cu învelişul nuclear.

Mitozele sunt tipice celulelor canceroase. Numărul mitozelor este mult crescut,
apar forme atipice de mitoze cu defecte în conformaţia fusului de diviziune
(astere triple sau cvadruple) şi forme atipice de cromozomi. Aceste caracteristici
morfologice relevă schimbările care se produc la nivel metabolic, mai precis
creşterea anumitor structuri în raport cu diviziunea celulară şi atenuarea altora,
asociate unor forme diferite de metabolism.

Citoplasma suferă şi ea modificări prin apariţia unor structuri noi sau prin
dispariţia celor normale. Prin acumulare de ARNr şi ARNm în citoplasmă,
aceasta devine bazofilă, dar cantitativ, celulele canceroase au o cantitate mică
de citoplasmă, adesea încărcată cu vacuole.

Reticulul endoplasmatic granular prezintă o structură mult simplificată, în

cisternele lui se poate acumula material amorf, granular sau filamentos, uneori
se observă o fragmentare şi degranulare, cu întreruperea relaţiilor dintre el şi
mitocondrii. Simplificarea şi reducerea cantitativă a reticulului endoplasmatic
granular se produce concomitent cu creşterea numerică a ribozomilor liberi şi a
poliribozomilor, fapt ce semnifică o sinteză sporită de proteine, necesare
procesului de creştere celulară în vederea diviziunii.

Reticulul endovlasmatic neted devine hiperplazic, fără să existe o corelaţie cu

activitate funcţională sporită, pentru ca în alte faze ale malignizării, el să sufere
o reducere cantitativă.

193
Complexul Golgi este, în general, slab dezvoltat în celulele canceroase,
presupunându-se că ar exista o corelaţie pozitivă dintre acest aspect şi lipsa de
diferenţiere a celulelor tumorale. Celulele care şi-au pierdut complet
capacitatea de diferenţiere prezintă cu totul sporadic un aparat Golgi.

Mitocondriile scad mult în volum pe măsură ce se dezvoltă tumoarea, prezintă o

mare variabilitate de formă, uneori observându-se mitocondrii uriaşe. La nivelul
membranelor mitocondriale au loc procese anormale de glicoliză, se observă
modificări ale cristelor mitocondriale, apar incluzii în matrice, iar distribuţia
longitudinală a mitocondriilor presupune o insuficienţă de citocromoxidază.

Peroxizomii sunt prezenţi numai în tumorile formate din celule care, normal,
conţin aceste organite, cum ar fi hepatocitele. S-a stabilit că numărul
peroxizomilor din celulele tumorilor maligne este invers proporţional cu viteza
de creştere şi exprimă gradul de pierdere al diferenţierii celulare.

Lizozomii prezintă şi ei modificări prin apariţia de lizozomi secundari, structuri

mielinice şi granule de lipofuscină.

Glicogenul în cantităţi crescute relevă prezenţa malignizării, mai ales în ficat şi

rinichi, dar celulele deja malignizate conţin puţin glicogen. Scăderea cantităţii de
glicogen, până la dispariţia lui se face în paralel cu creşterea cantităţii de lipide.

Modificările celulare degenerative implică prezenţa incluziunilor citoplas-

matice, iar în unele forme tumorale apare apoptoza, cu prezenţa de corpi
apoptotici.

Microfilamentele, filamentele intermediare şi microtubulii sunt în cantităţi şi

proporţii variabile, iar capacitatea de invadare şi de metastazare a celulei
canceroase va depinde de posibilităţile ei de mişcare, asigurată prin conţinutul
de filamente de actină.

Membrana plasmică suferă o serie de modificări moleculare de suprafaţă,

asociate malignizării, capabile să influenţeze evoluţia unei tumori. Sa observat o
creştere sau diminuare a numărului de receptori de suprafaţă membranară,
prin care se modifică gradul de sensibilitate al celulelor la mecanismele de
reglare. Mai apar modificări structurale ale proteinelor sau ale receptorilor de
membrană, care nu mai reacţionează cu ligandul corespunzător, dar şi prezenţa
unor molecule de suprafaţă tipice ţesutului embrionar şi care sunt ascunse la
suprafaţa celulelor adultului.

194
Aceste molecule anormale sunt capabile de a acţiona ca antigene, fiind
recunoscute prin mecanismele de apărare umorală şi celulară. În consecinţă,
celulele tumorale se acoperă de complexe imune, permiţând complementului
să distrugă celulele acoperite de anticorpi, iar fagocitele să atace celulele
opsonizate.

Celulele canceroase îşi modifică conţinutul în enzime prin reducerea fosfatazei

acide sau alcaline, ceea ce atrage după sine schimbări în relaţia dintre glucide şi
acidul sialic din glicolipide şi din glicoproteine, concomitent cu încărcarea
negativă a suprafeţei celulare.

Membrana plasmică va favoriza transportul accelerat al substanţelor nutritive,

mai ales al glucidelor şi aminoacizilor. Pe suprafaţa celulei există proteaze
specifice, responsabile de capacitatea de aglutinare a celulelor sub acţiunea
unei lectine vegetale. Prin pierderea inhibiţiei de contact, celulele tumorale
capătă şi autonomie metabolică, favorizând atât proliferarea, cât şi mişcarea lor.
Pe suprafaţa unor celule canceroase s-a observat prezenţa microvililor atipici, a
pseudopodelor şi a veziculelor cu seturi enzimatice deosebit de active.

S-au mai constatat diferenţe între celulele de la periferia tumorii şi cele din
centrul ei. Populaţia celulară din centrul tumorii prezintă legături intercelulare
normale (desmozomi şi complexe joncţionale), iar la periferie acestea să fie
absente sau doar simbolic reprezentate. În zonele cu ritm invazional accentuat,
celulele sunt total desprinse din masa tumorală, iar legăturile dintre ele dispar
complet.

Membrana bazală este prezentă în tumorile benigne, în timp ce creşterea

invazivă a tumorilor maligne presupune fragmentarea, reduplicarea sau chiar
dispariţia ei. În procesul de distrugere a membranei bazale, un rol deosebit
revine lamininei şi receptorilor pentru laminină, care se găsesc în membrana
plasmică şi care suferă reorganizări în timpul creşterii invazionale.

Modificările funcţionale ale celulei canceroase

Determină formarea şi eliminarea de substanţe active, cum ar fi: factori de

creştere, hormoni, molecule asemănătoare hormonilor, enzime litice
(colagenaze, catepsina şi activatorul de plasmogen), care favorizează
mobilitatea crescută şi răspândirea în organism a celulelor canceroase.

Alterări majore apar în metabolismul energetic, între celulele normale şi cele

maligne, în special în ceea ce vizează utilizarea glucozei. Producţia cu eficienţă

195
maximă a energiei în celule se realizează prin glicoliză în ciclul acizilor
tricarboxilici (ciclul lui Krebs).

Celulele canceroase utilizează slab oxigenul, dar consumă masiv glucoză, care se
converteşte exclusiv în acid lactic. Drept urmare, celulele maligne preiau din
sânge o cantitate de glucoză de 5 până la 10 ori mai mare faţă de celulele
normale, producând o cantitate similară de acid lactic, care în ficat se va recicla
şi apoi se va transforma în glucoză. În aceste situaţii, celula canceroasă se
comportă ca un ’’parazit metabolic” pentru organism.

Proliferarea şi migrarea celulelor dintr-o tumoare sunt imprevizibile. Deplasarea

celulelor începe prin formarea unor pseudopode neregulate, care se infiltrează
printre membranele bazale, urmează dizolvarea enzimatică a ţesutului
înconjurător al gazdei şi invazia în ţesutul învecinat.

Aceste aspecte mai sunt specifice şi altor tipuri celulare normale, cum ar fi
granulocite, osteoclaste, celule endoteliale şi celule trofoblastice, spre
deosebire de care creşterea invazivă a celulelor maligne este una progresivă şi
continuă, având ca final distrugerea ţesutului-gazdă.

Pierderea diferenţierii celulei maligne, morfologic şi funcţional presupun

asemănarea ei cu celulele fetale din ţesutul-gazdă şi re-orientarea tuturor
proceselor metabolice, exprimate prin excese de maturare, sinteze de noi
substanţe, defecte genetice de informare, scurtarea timpului post-mitotic de
regenerare cu diminuarea timpului de diferenţiere, anomalii ale metabolismului
intermediar şi ale glicogenului ş.a.

196