Combine PDF

Tema nr.
13
Ovăzul
Unităţi de învăţare:
 Importanţă. Calitatea recoltei.
 Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice.
 Particularităţi ale tehnologiei de cultivare.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi particularităţile calitative al recoltei de ovăz şi utilizările acestuia pentru a evalua
posibilităţile de cultivare rentabilă;
- să evaluaţi favorabilitatea zonei în care activaţi (sau zona de domiciliu) pentru cultura ovăzului;
- să cunoaşteţi particularităţile tehnologice ale ovăzului care îl deosebesc de alte cereale păioase.
Timpul alocat temei: 2 ore
Bibliografie recomandată:
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011.
Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
2. Roman Gh.V., Ion V., Epure Lenuţa Iuliana, 2006. Fitotehnie. Cereale şi leguminoase pentru boabe.
Editura „Ceres”, Bucureşti.
3.Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
Manual de lucrări practice de fitotehnie. Editura „Universitară”, Bucureşti.
4.Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Mihalache M., Băşa
A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA MDN”,
Buzău.
13.1. Importanţă. Calitatea recoltei

Importanţă
∙ boabele de ovăz sunt bogate în proteine, lipide, vitamine şi au o valoare nutritivă ridicată,
constituind un nutreţ concentrat foarte valoros pentru cabaline, dar şi pentru alte specii de
animale, în special de reproducţie şi tineret;
∙ în alimentaţia oamenilor, boabele de ovăz se folosesc în măsură mult redusă, sub formă de
griş, fulgi, făină sau surogat de cafea. Datorită valorii nutritive ridicate şi digestibilităţii mari,
ovăzul este indicat în alimentaţia copiilor, a bolnavilor, a adulţilor cu regim dietetic;
∙ ovăzul are importanţă ca plantă producătoare de fân sau nutreţ verde, cultivat singur sau în
amestec cu o leguminoasă (măzăriche sau mazăre), rezultând borceagul de primăvară; paiele şi
pleava de ovăz au o valoare furajeră superioară altor cereale;
∙ importanţă agronomică - ovăzul valorifică foarte bine solurile cu fertilitate redusă din
zonele umede şi reci, precum şi solurile erodate.
Suprafeţele semănate cu ovăz pe glob se situează în jur de 10.000 mii ha (9.846 mii ha în
2018). Ovăzul este mai extins în Europa (59,5% din suprafaţa mondială şi 58,6% din producţia
mondială) şi America de Nord (13,8%, şi 18,4%). Ţări mari cultivatoare de ovăz pot fi considerate:
Australia, Federaţia Rusă, Polonia şi Canada, iar producţii mai ridicate sunt recoltate în Irlanda (6.870
kg/ha), Belgia (5.247 kg/ha), Elveţia (5.068 kg/ha), Marea Britanie (4.970 kg/ha), Olanda (4.968
kg/ha), Franţa (4.660 kg/ha).
În România, suprafaţa cultivată cu ovăz a scăzut în ultimul secol, urmare a reducerii
numărului de cai prin extinderea mecanizării agriculturii şi a transporturilor. În ultimele două decenii
s-a înregistrat o uşoară sporire a suprafeţelor cultivate cu ovăz (până la 238 mii ha în anul 2002), ca
urmare a tendinţei de creştere a numărului de cabaline pentru transporturi, unele lucrări agricole şi
agrement.
Sistematică. Soiuri cultivate
Ovăzul aparţine genului Avena, care include mai multe specii, sălbatice şi cultivate.
Speciile sălbatice sunt:
a) Avena barbata (Plot.) Thell. - ovăzul sălbatic bărbos; b) Avena fatua L. - denumită ovăz
sălbatic sau odos; c) Avena ludoviciana (Dur.) Gill. et Magne - specie sălbatică.
Avena ludoviciana şi Avenua fatua, sunt dăunătoare deoarece îmburuienează culturile de ovăz
şi formează hibrizi naturali cu ovăzul cultivat, depreciind valoarea biologică a seminţelor acestuia.
Speciile cultivate sunt următoarele:
a) Avena sativa L. - ovăzul cultivat; b) Avena strigosa (Schreb.) Thell. - ovăzul
“nisipului” (ovăz negru); c) Avena byzantina (Koch.) Thell. - specie cultivată sau
sălbatică.
Specia Avena sativa cuprinde mai multe varietăţi, mai importante fiind:
- var. mutica - cu panicul răsfirat, spiculeţe nearistate, boabe albe;
- var. aristata - cu panicul răsfirat, spiculeţe aristate, boabe albe.
În cultură se întâlnesc soiurile de primăvară: Lovrin 1, Jeremy, Ovidiu, Sorin, create la
SCDA Lovrin, Mureşana, creat la SCDA. Turda şi Overdrive, creat în SUA (Catalogul Oficial,
2019). Din specia Avena strigosa este recomandat în cultură soiul Fregate (Franţa).
Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

- boabele de ovăz au un conţinut ridicat în glucide (55 - 65%), reprezentate aproape în
totalitate de amidon;
- conţinutul de proteine este cuprins între 10 şi 12% din s.u.; în compoziţia proteinelor din
boabele de ovăz intră avenina - o prolamină valoroasă;
- conţinutul în lipide este mai ridicat comparativ cu alte cereale (4,5-5,0%);
- conţinutul în celuloză reprezintă circa 10% la boabele îmbrăcate în pleve şi numai 1,2% la
ovăzul decorticat, iar sărurile minerale se găsesc într-un procent de până la 6%; ovăzul mai
conţine vitamine, în special vitaminele A şi B, ceea ce îi asigură o valoare biologică ridicată;
- boabele decorticate au un conţinut mai ridicat în proteine, glucide, lipide şi mai scăzut în
celuloză, decât boabele nedecorticate.
13.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice
Particularităţi morfologice şi biologice

Bobul de ovăz are germinaţie-încolţire bipolară, ceea ce impune atenţie la stabilirea adâncimii
de semănat (puterea de străbatere este mai mică decât la grâu şi secară).
Rădăcina - ovăzul formează trei rădăcini embrionare. Sistemul radicular este fasciculat, bine
dezvoltat, mai puternic şi mai profund decât la celelalte cereale păioase;
- rădăcina are o putere mare de solubilizare a substanţelor nutritive din combinaţii greu
solubile din sol (fosfor, potasiu, calciu) şi de absorbţie a apei. Ca urmare, ovăzul este
mai puţin pretenţios faţă de sol şi astfel se explică rezultatele bune pe care le dă pe
solurile mai puţin fertile.
Tulpina - este un pai, alcătuit din 5 - 7 internoduri, neted, glabru sau păros la noduri, gol în
interior, de 80 - 160 cm înălţime.
Frunzele - nu prezintă urechiuşele, iar ligula este bine dezvoltată, albă, membranoasă.
Inflorescenţa - este un panicul (fig. 44), cu ramificaţiile dispuse etajat pe axul principal, sub
formă de verticilii, în 5 - 6 etaje; spiculeţele se găsesc câte unul în vârful fiecărei
ramificaţii, iar pe ramificaţii sunt inserate pe pedunculi scurţi; spiculeţele conţin 2 - 3
flori. Glumele sunt mari, acoperind florile aproape complet la ovăzul cu bobul
îmbrăcat, şi mai puţin la cel cu bobul golaş. Plevele (glumele şi paleile) la ovăz au
culoare diferită, galbenă, albă ş.a., în funcţie de varietate şi soi.
- ovăzul este o plantă autogamă, dar nu este exclusă alogamia, care este mai frecventă
decât la grâu. Din această cauză, între ovăzul cultivat şi speciile sălbatice se produc
fecundări încrucişate, ceea ce duce la deprecierea calităţii seminţelor.
Fig. 44. Inflorescenţe şi spiculeţ de ovăz
(după Gh. Bîlteanu, 1998)
A- panicul strâns; B- panicul răsfirat; C- spiculeţ (a- glume; b- palei; c- stamina)
Fructul - este o cariopsă îmbrăcată în pleve neconcrescute cu bobul (la unele forme cariopsa
este golaşă), de culoare albicioasă, gălbuie, brună, cenuşie sau ruginoasă. Forma
bobului este fusiformă, cu un şănţuleţ pe partea ventrală. În cadrul spiculeţului, bobul
inferior este mai mare decât cel superior. Procentul de pleve este cuprins între 14 şi
30%, în funcţie de soi şi condiţiile pedoclimatice. MMB=20 - 50 g; MH=38 - 60 kg.
Relaţii cu factorii de vegetaţie

Ovăzul este o plantă de climat umed şi răcoros.
Cerinţe faţă de temperatură - ovăzul are cerinţe moderate; constanta termică este de
1.700 - 1.800oC pe întreaga perioadă de vegetaţie; temperatura minimă de
germinaţie este de 1 - 3oC, iar plantele răsărite rezistă la -8...-9oC; în primele
săptămâni de la răsărire, în perioada înfloritului sunt favorabile temperaturile
de 16 - 18oC, iar cele peste 25oC stânjenesc creşterea ovăzului şi micşorează
recolta de boabe.
Cerinţe faţă de umiditate - ovăzul este pretenţios, având consumul de apă ridicat,
ilustrat de un coeficient de transpiraţie de 450 - 500;
- cerinţele cele mai mari pentru apă se înregistrează între înspicare şi
maturarea boabelor; seceta survenită spre maturitate, provoacă scăderea
producţiei datorită, în principal, şiştăvirii boabelor.
Cerinţe faţă de sol - ovăzul este mai puţin pretenţios comparativ cu celelalte cereale şi
este răspândit şi în zonele cu solurile cele mai sărace; se dezvoltă bine pe
soluri cu reacţie neutră, dar şi pe cele reacţie slab acidă, până la acidă (pH =
5,5 - 7); cele mai indicate sunt solurile lutoase şi luto-nisipoase, dar valorifică
bine şi preluvolurile sau podzolurile;
- mai puţin indicate pentru cultura ovăzului, sunt solurile nisipoase din zonele
secetoase şi solurile argiloase, compacte.
Zonarea culturii ovăzului în România
Zona foarte favorabilă - Câmpia din vestul ţării, Câmpia Transilvaniei, Ţara Bârsei, Bazinul
Someşului, Valea Oltului, partea estică a podişului Sucevei.
Zona favorabilă I - dealurile din vestul ţării şi din Transilvania, colinele Olteniei şi
Munteniei şi partea de nord-est a Moldovei.
Zonele favorabile II şi III - restul zonelor agricole de pe cuprinsul ţării unde se cultivă
ovăzul.
13.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare
Amplasarea culturii (rotaţia)

Ovăzul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare.
⇨ cele mai mari producţii se obţin după plante care lasă solul bogat în azot, eliberează terenul
devreme şi îl lasă într-o stare bună de fertilitate (leguminoase anuale, borceag, rapiţă);
⇨ în general, în ţara noastră ovăzul se cultivă după porumb, cartofi, floarea-soarelui, plante
prăşitoare care părăsesc terenul toamna, mai ales dacă acestea au fost bine îngrăşate, ovăzul
valorificând foarte bine efectul remanent.
⇨ Nu se recomandă cultura ovăzului după sfeclă şi după el însuşi, deoarece dă producţii mici
din cauza unor dăunători comuni (nematode - Heterodera schachtii).
⇨ Ovăzul este o premergătoare bună pentru culturile de primăvară, în special pentru

prăşitoarele gunoite (excepţie face sfecla pentru zahăr, datorită atacului unor nematode
comune) şi pentru leguminoase.
Administrarea îngrăşămintelor
- Consumul specific: pentru 1 tonă boabe plus producţia secundară aferentă, ovăzul extrage
din sol: 33 kg N; 11 kg P2O5; 37 kg K2O (Gh. Bîlteanu, 1989);
∙ dintre îngrăşămintele chimice, eficacitatea cea mai mare o au cele cu azot. Este valorificat
mai bine azotul sub formă amoniacală decât cel sub formă nitrică (I. Matei, 1974, citat de M.Ştefan,
2011); îngrăşămintele cu fosfor sunt valorificate mai slab decât îngrăşămintele cu azot deoarece
ovăzul poate absorbi fosforul şi din compuşii mai greu solubili din sol; îngrăşămintele cu potasiu sunt
mai puţin importante pentru cultura ovăzului, deoarece, în general, solurile din zonele de cultură a
ovăzului sunt suficient aprovizionate în acest element;
∙ pentru ovăz sunt recomandate 64 - 100 kg N/ha şi 48 - 60 kg P2O5/ha. Pe solurile acide este
recomandată amendarea atunci când pH în extract salin este mai mic de 5; îngrăşămintele cu fosfor şi
amendamentele se încorporează în sol sub arătura de bază, iar îngrăşămintele cu azot se administrează
primăvara, la lucrările premergătoare semănatului. Sub formă de îngrăşăminte chimice complexe,
azotul, fosforul şi potasiul pot fi aplicate concomitent cu semănatul;
∙ folosit direct la ovăz, gunoiul de grajd se administrează în doze moderate, de 15 - 20 t/ha,

în funcţie de fertilitatea solului, şi este încorporat în sol sub arătura de bază.
Lucrările solului
⇨ lucrările de pregătire a solului pentru ovăz sunt cele recomandate pentru ale alte culturi
semănate primăvara timpuriu: vara sau toamna, după recoltarea premergătoarei - dezmiriştit,
arat, lucrări de întreţinere a arăturii; în primăvară - lucrări de pregătire a patului germinativ;
⇨ deoarece ovăzul se seamănă primăvara foarte devreme, pregătirea terenului în vederea

semănatului trebuie efectuată imediat ce se poate intra în câmp; ovăzul este pretenţios faţă de
umiditatea din sol la semănat şi de aceea la lucrările solului se va urmări acumularea unei
rezerve mai mari de apă în sol şi vor fi evitate lucrările care favorizează pierderea apei;
⇨ pregătirea terenului pentru semănat se realizează, de regulă, prin două lucrări, ultima
lucrare efectuată cu combinatorul; patul germinativ trebuie să fie cât mai bine mărunţit şi
nivelat deoarece ovăzul se seamănă mai puţin adânc decât alte cereale.
Sămânţa şi semănatul
∎ Sămânţa - trebuie să aparţină unui soi zonat, să aibă puritatea fizică de minimum 97%,
germinaţia de cel puţin 85%, seminţe mari, cu energie germinativă mare;
- înainte de semănat, sămânţa trebuie tratată împotriva bolilor, îndeosebi a tăciunelui zburător
(Ustilago avenae). În mod tradiţional, tratarea seminţelor se efectuează cu formalină 40%, în
soluţie de 0,3%, prin scufundarea seminţei în soluţie cu câteva zile înainte de semănat, sau
prin stropire şi sudaţie, cu 2 - 3 luni mai devreme;
- împotriva tăciunelui zburător şi a tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri) se poate folosi
carboxină+tiram (VITAVAX 200 FF, 2 l/t).
∎ Epoca de semănat - semănatul ovăzului trebuie efectuat primăvara cât mai timpuriu,
imediat ce se poate ieşi în câmp. Astfel, ovăzul foloseşte bine umiditatea din sol şi
ajunge la maturitate mai devreme, evitându-se căldurile mari şi seceta din timpul verii,
care sunt dăunătoare umplerii boabelor; întârzierea semănatului determină scăderi
importante de producţie, mai ales în zonele cu precipitaţii mai reduse.
- ovăzul de toamnă se seamănă între 1 şi 10 octombrie.
∎ Distanţa între rânduri - ovăzul se seamănă la distanţe de 12,5 - 15 cm. Semănatul se

efectuează cu semănători universale (de exemplu, SUP-29).
∎ Densitatea de semănat - trebuie să se realizeze o densitate de 450 - 550 b.g./m2, ceea ce

corespunde cu 130 - 140 kg sămânţă /ha.
∎ Adâncimea de semănat - este de 2 - 3 cm. La semănatul mai adânc de 3 cm, se poate

înregistra dispariţia unui număr însemnat de plante şi reducerea înfrăţirii. Ovăzul de
toamnă se seamănă mai adânc, la 5 - 6 cm, chiar 7 - 8 cm.
Lucrările de îngrijire
- lucrările de îngrijire la ovăz sunt, în general, aceleaşi ca la celelalte cereale păioase:
► Tăvălugitul - se efectuează imediat după semănat dacă solul nu are suficientă
umiditate, cu tăvălugul neted în agregat cu o grapa uşoară, pentru a asigura un răsărit
rapid şi uniform.
► Combaterea buruienilor - se realizează cu erbicide administrate de la înfrăţire
până la începerea alungirii paiului; momentul trebuie respectat cu stricteţe deoarece, la
o aplicare mai timpurie, plantele de ovăz manifestă sensibilitate, iar la o aplicare
întârziată erbicidele îşi micşorează eficacitatea deoarece buruienile devin rezistente;
- pentru combaterea buruienilor dicotiledonate anuale sunt recomandate: sare de
dimetil amină a acidului 2,4 D (SDMA SUPER, 1 l/ha); clopiralid (LONTREL 300,
0,3 - 0,5 l/ha); triasulfuron+dicamba (LINTUR 70 WG, 150 g/ha);
- în cazul infestării cu odos (Avena fatua, Avena ludoviciana) se poate erbicida cu
clorquintocet-mexil (sanefer)+piroxsulfam (PALLAS WG 75, 110 g/ha + adjuvant).
- dacă infestarea este cu iarba vântului (Apera spica venti), se poate erbicida cu
iodosulfuron metil+ amidosulfuron+sanefer (SEKATOR PROGRESS OD, 0,1-0,15
l/ha) când iarba vântului este în faza de 2 - 4 frunzuliţe.
► Combaterea dăunătorilor - ovăzul este frecvent atacat de gândacul ovăzului
(Lema melanopa) care provoacă daune destul de mari. Pentru combaterea acestui
dăunător este recomandată tratarea semănăturilor cu: deltametrin (DECIS MEGA 50
EW, 0,15 l/ha); acetamiprid (MOSPILAN 20 SG, 0,02%); lambda-cihalotrin
(KARATE ZEON, 0,15 l/ha), aceste produse combătând şi alţi dăunători cum ar fi
musca neagră (Oscinella frit), diptere, afide şi tripşi.
Recoltarea
! ! ! Ovăzul, plantă cu inflorescenţa panicul - are o coacere mai neuniformă decât celelalte
cereale şi se scutură mai uşor. Maturizarea boabelor din panicul începe cu spiculeţele de la
vârful axelor şi se continuă spre baza lor. Când boabele de la vârf sunt mature, cele bazale sunt
încă în lapte; dacă se aşteaptă ajungerea acestora la maturitate, cele din vârf se răsucesc şi se
scutură foarte uşor, pierderile fiind de peste 20 - 30%. Ca urmare, momentul recoltării trebuie
ales cu multă grijă pentru a evita pierderile.
∙ Recoltarea ovăzului trebuie să înceapă când boabele din jumătatea superioară a paniculului
sunt între faza de pârgă şi maturitatea deplină, adică au căpătat culoarea galbenă normală,
paiele sunt galbene, având încă pe noduri nuanţe verzui; orice întârziere a recoltatului faţă de
această fază recomandată este însoţită de pierderi mari de recoltă prin scuturare; dacă din
diferite motive se întârzie cu recoltatul şi ovăzul este prea copt, se recomandă să se recolteze
dimineaţa şi seara, pentru evitarea pierderilor; recoltarea ovăzului se efectuează cu combina
universală.
∙ Ovăzul destinat pentru sămânţă se recoltează la coacerea deplină pentru ca boabele să aibă o
capacitate germinativă cât mai mare, luând toate măsurile pentru evitarea pierderilor prin
scuturare.
TEST DE AUTOEVALUARE
1. Care sunt caracteristicile care recomandă cultivarea ovăzului în zonele mai puţin favorabile
altor culturi agricole ?
Răspuns:
Caracteristicile care recomandă cultivarea ovăzului în zone mai puţin favorabile sunt: sistem
radicular bine dezvoltat şi profund, cu mare putere de solubilizare a substanţelor nutritive din forme
greu solubile; mai puţin pretenţios faţă de sol; cerinţe moderate faţă de temperatură; suportă soluri
cu reacţie slab acidă şi acidă.
2. Care sunt particularităţile de care trebuie să se ţină seama pentru a limita pierderile la
recoltarea ovăzului?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Calităţile nutritive ale boabelor de ovăz le recomandă pentru:
a) Producerea de amidon şi spirt.
b) În panificaţie.
c) Furajarea cabalinelor şi a animalelor de reproducţie.
d) Producerea de biocarburanţi.
Rezolvare: c
De rezolvat:
2. Prezenţa speciilor de ovăz sălbatic (de exemplu, Avena fatua) în culturile de ovăz are o serie de
consecinţe negative:
a) Îmbunătăţeşte calitatea recoltei.
b) Contribuie la creşterea producţiei.
c) Nu influenţează mărimea recoltei şi calitatea acesteia.
d) Reduce recolta şi diminuează calitatea acesteia.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
13. Ovăzul
a) Cereală de primăvară, importantă pentru valorificarea zonelor mai puţin favorabile
pedo-climatic; component al asolamentelor pe solurile slab fertile, erodate, nisipoase.
b) Furaj concentrat valoros pentru cabaline şi animale de reproducţie, component de bază al
borceagurilor.
13.2. Particularităţile morfologice, biologice şi ecologice
a) Particularităţi care recomandă cultivarea ovăzului în zonele cu soluri sărace şi ceva mai umede.
b) Zone de cultivare în România.
TEST RECAPITULATIV
Anumite particularităţi ale secarei o fac să Suportă straturile groase de zăpadă a
valorifice mai bine ca alte cereale unele zone cu Nu este sensibilă la descălţare b
condiţii mai puţin favorabile: Are cea mai mare rezistenţă la ger (-25oC...-35oC c
în aer)
Are rezistenţă la scuturare d
Dintre cerealele păioase, cel mai bine se Grâul a
comportă pe nisipuri: Secara b
Orzul cu 2 rânduri c
Orzul cu 6 rânduri d
Valorificarea bună a îngrăşămintelor verzi este Ovăzului a
o caracteristică a: Orzului b
Grâului c
Secarei d
Triticale se deosebeşte de grâu printr-o serie de Randament în făină mai mic şi procent mai mare a
caracteristici ale calității recoltei: de tărâţe
Randament în făină mai mare şi procent de tărâţe b
mai mic
Nu sunt diferenţe de calitate între grâu şi triticale c
Conţinut în lipide de 1,3 - 2,7% şi în săruri d
minerale de 1,4 - 2,4%
O anumită caracteristică a boabelor de triticale Sensibilitatea la încolţirea în spic a
impun reglarea cu atenţie a maşinilor de treierat: Sensibilitatea la descălţare b
Sensibilitatea la spargere c
Sensibilitatea la scuturare d
Boabele mai mari şi puterea mai mare de 2 - 3 cm adâncime a
străbatere recomandă semănatul triticalei la: 5 - 8 cm adâncime b
3 - 4 cm adâncime c
Adâncimea de semănat nu depinde de mărimea d
boabelor
Mărimea şi forma omogene ale boabelor Orzul pentru bere a
reprezintă o cerinţă de calitate la: Orzul pentru furaj b
Grâul pentru paste făinoase c
Triticale pentru furaj d
Pentru a obţine o recoltă de calitate la orzul Îngrăşăminte cu azot în doze mari a
pentru bere este necesară îngrăşarea cu: Gunoi de grajd, 20 - 30 t/ha b
Îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor şi potasiu c
Gunoi de grajd şi îngrăşăminte chimice d
Tratarea seminţelor de orz înainte de semănat se Tăciunelui zburător (Ustilago nuda) şi sfâşierii a
efectuează împotriva: frunzelor (Pyrenofora graminea)
Tăciunelui zburator (Ustilago tritici) b
Tăciunelui zburător (Ustilago avenae) c
Tăciunelui zburător (Ustilago maydis) şi d
tăciunelui îmbrăcat (Ustilago kolleri)
Cea mai bună calitate a recoltei la orzul pentru Climatele calde şi secetoase a
bere se obţine în: Climatele umede şi răcoroase b
Câmpia de Sud şi Dobrogea c
Sudul Moldovei d
Valoarea proteinelor din boabele de ovăz este Zeina a
dată de prolamina specifică: Hordeina b
Avenina c
Vicilina d
Prezenţa plantelor de ovăz sălbatic în culturile Creşterea producţiei şi îmbunătăţirea calităţii a
de ovăz are drept consecinţe: acesteia
Obţinerea unor lanuri cu dezvoltare uniformă b
Maturarea mai timpurie şi uniformă c
Diminuarea mărimii şi calităţii recoltei şi d
formarea de hibrizi care depreciază valoarea
biologică a seminţelor
Germinaţia bipolară a acestor cereale impune Secară şi triticale a
semănatul mai superficial: Orz şi ovăz b
Grâu şi porumb c
Orz golaş şi sorg golaş d
Cea mai slabă rezistenţă la temperaturi scăzute Ovăz a
se întâlneşte la: Grâu b
Secară c
Triticale d
Atacul unor dăunători comuni (nematode) Cartofi a
impune ca ovăzul să nu urmeze după: Floarea-soarelui b
Porumb c
Sfeclă pentru zahăr d
Tema nr. 12
Orzul
Obiectivele temei:
- să aprofundaţi cunoaşterea particularităţilor orzului în vederea elaborării unei tehnologii de cultivare
în concordanţă cu destinaţia culturii;
- să stabiliţi măsurile tehnologice specifice, diferenţiat pe orz pentru furaj sau orz pentru bere şi zona
de cultivare.
3. Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., 2011. Controlul calităţii seminţelor destinate semănatului.
4.Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Mihalache M.Băşa A.Gh.,
2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.

Importanţă
∙ orzul este cultivat pentru furajarea animalelor sau ca materie primă în industrie, şi mai puţin
pentru alimentaţia oamenilor (cereale pentru micul dejun, surogat de cafea, arpacaş);
∙ boabele de orz sunt utilizate, în primul rând, ca nutreţ concentrat (sub formă de boabe sau
uruite), în creşterea şi îngrăşarea animalelor, în mod deosebit a porcilor şi cailor;
∙ boabele de orz sunt folosite în industria berii: în ţările europene cu tradiţie în industria berii
(Germania, Austria, Danemarca, Polonia ş.a.), orzul cu două rânduri pentru bere poate depăşi
suprafeţele ocupate de alte cereale;
∙ în industrie, orzul serveşte şi ca materie primă la fabricarea alcoolului, glucozei, dextrinei,

amidonului;
∙ paiele de orz pot fi folosite în hrana animalelor, ca aşternut în grajduri, iar în industrie la
extragerea celulozei;
∙ orzul poate fi cultivat ca masă verde, în cultură pură sau în amestec cu mazărea sau
măzărichea sub formă de borceag, prin care se obţine un furaj timpuriu şi de bună calitate;
∙ importanţa agronomică - orzul se recoltează şi eliberează terenul devreme şi reprezintă o

bună premergătoare pentru plantele de cultură. După orz, în unele regiuni din ţara noastră, sunt
condiţii favorabile pentru înfiinţarea culturilor succesive.
Suprafaţa cultivată cu orz pe glob a scăzut de la 78.100 mii ha în 1970 la 47.928 mii ha în
2018, acesta ocupând locul patru dintre cereale. Cele mai mari suprafeţe se cultivă în Europa (48,9%
din suprafaţa mondială), cu deosebire în Federaţia Rusă, Ucraina, Spania, Franţa, Germania, Polonia.
Comparativ cu media mondială de 2.951 kg boabe/ha, productivitatea ridicată a orzului este ilustrată
de recoltele de peste 5.500 kg/ha realizate în Franţa, Elveţia, Germania şi de peste 6.500 kg/ha în
Irlanda, Olanda, Belgia.
În România, suprafaţa cultivată cu orz a scăzut de la 839 mii ha în anii 1934 - 1938, la 278,2
mii ha în anii 1966 - 1970, apoi, prin crearea soiurilor de orz de toamnă cu rezistenţă la iernare a fost
relansată cultura orzului şi s-a ajuns la 790 - 600 mii ha în anii 1981 - 1985 şi un maximum de 1.010
mii ha în 1991. În urma scăderii dramatice a efectivelor de animale din marile crescătorii zootehnice,
suprafaţa cultivată cu orz a scăzut la 326 - 549 mii ha începând din anul 2000, iar producţiile medii
sunt de 2.329 – 4.432 kg/ha.

- Orzul aparţine genului Hordeum L., care cuprinde 2 specii cultivate:
Hordeum distichum L. (orzul cu 2 rânduri sau orzoaica) - la această specie, din cele 3
spiculeţe inserate la un călcâi al rahisului, este fertil numai cel din mijloc, iar cele laterale rămân
sterile; din această cauză, spicul apare cu două rânduri de boabe (fig. 39). Spiculeţele fertile pot fi
aristate sau nearistate. Culoarea spicului poate fi galbenă, brună sau neagră. Boabele de la această
specie sunt uniforme, simetrice, îmbrăcate sau golaşe.
Hordeum vulgare L. (orzul cu 6 rânduri sau orzul comun) - spicul are toate spiculeţele de la
un călcâi fertile, rezultând orzuri cu mai multe rânduri.
Principalele varietăţi de orz cu două rânduri (orzoaică) sunt:
- var. nutans - boabe îmbrăcate, albe-gălbui, uniforme, simetrice; spic lax, îngust, liniar, lung
de 9 - 13 cm, de culoare galbenă, aristat, ariste dinţate; spic aplecat (nutant) la maturitate;
- var. erectum - spic îngust, liniar, lung de 9 - 10 cm, dens, de culoare galbenă, cu ariste
dinţate. La maturitate, spic erect sau foarte puţin înclinat. Boabe îmbrăcate, albe-gălbui, simetrice,
uniforme;
- var. zeocrithum - spic erect, foarte dens, comprimat, triunghiular (lat la bază şi îngust spre
vârf), de culoare galbenă, aristat, ariste dinţate. Boabe îmbrăcate, albe-gălbui, simetrice, uniforme.
a b
Fig. 39. Spice de orz (după Gh. Bîlteanu, 1989, citat de M.Ştefan, 2011)
a - orz cu două rânduri (orzoaică) b - orz cu şase rânduri (orz comun)
Principalele varietăţi de orz cu şase rânduri (orz comun) sunt:

- var. pallidum - boabe neuniforme, îmbrăcate, de culoare albă-gălbuie. Spic lax, de culoare
galbenă, în secţiune turtit, ovoid, cu 4 muchii, aristat, ariste dinţate;
- var. parallelum şi var. pyramidatum - spice galbene, de formă regulată, în secţiune pătratică,
cu 6 muchii. La var. parallelum, spicul are aceleaşi dimensiuni pe toată lungimea, iar la var.
pyramidatum, spicul se îngustează spre vârf, luând o formă piramidală. Spice aristate, cu ariste
dinţate. Boabe îmbrăcate, albe-gălbui, neuniforme.
În cultură sunt recomandate următoarele soiuri:
- orz cu 6 rânduri de toamnă: Ametist, Cardinal FD, Lucian, Onix, Simbol, Smarald
(România); Mv Initium (Ungaria); Belissa, Chapoclac, Laverda (Germania); Gerlach, LG
Veronika, Paso, Zanzibar (Franţa), Rafaela (Belgia).
- orz cu două rânduri de toamnă: Artemis, Diana, Gabriela (România); Calypso, Flavia,
Malwinta, SU Mateo (Germania); Casanova (Franţa); Aida, Monroe (Austria); Padura
(Danemarca); Victor ZP (Serbia); orz cu două rânduri de primăvară: Adina SV, Daciana,
Romaniţa (România); Annabell, Beatrix, Marthe, Thuringia, Xanadu (Germania).
⇨ boabele de orz conţin: 59 - 65% glucide; 9,5 - 13,8% proteină brută; 2 - 3% lipide; 4 - 7%
celuloză; 2 - 3% săruri minerale (raportat la s.u.) (după M.Ştefan, 2011);
⇨ boabe mai bogate în substanţe proteice sunt obţinute în zonele cu climat mai uscat şi mai
cald, pe solurile cu fertilitate naturală ridicată, în condiţiile aplicării de îngrăşăminte cu azot,
ca şi după plante premergătoare care lasă solul bogat în azot;
⇨ glucidele (în cea mai mare parte amidon), alcătuiesc masa principală a boabelor de orz;
⇨lipidele sunt localizate în principal în embrion, iar celuloza se găseşte în cantităţi mari în
pleve şi pericarp;
⇨ o importanţă aparte are compoziţia chimică a boabelor în funcţie de utilizarea

acestora:
► un conţinut ridicat de proteină este indicat la orzul destinat furajării animalelor, sau
când acesta este folosit în scopuri alimentare;
► pentru prepararea malţului necesar la fabricarea alcoolului sau berii, sau pentru
extragerea amidonului şi a glucozei, se foloseşte ca materie primă orzul bogat în
amidon, mai sărac în proteine şi bogat în enzimele care joacă un rol determinant în
zaharificarea amidonului din materia primă.
!!! La fabricarea berii se foloseşte în mod deosebit orz cu două rânduri, care trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
⇨ să aibă un conţinut scăzut în proteine (10 - 12%) şi un conţinut ridicat în amidon

(mai mare de 65%). Sub 9% proteine, este influenţată negativ germinaţia în procesul
de producere a malţului şi nu există suficientă proteină pentru a hrăni
microorganismele implicate în procesele de fermentare; un procent de peste 13%
proteine duce la scăderea extractului şi provoacă tulburarea rapidă a berii (berea
precipită). Un conţinut mare în amidon dă un procent mare de extract;
⇨ să aibă mărimea şi forma omogene, valori ridicate ale MMB (40 - 48 g) şi MH (64
- 74 kg), o culoare gălbuie, miros plăcut de paie uscate şi puritate biologică ridicată;
⇨ să aibă energie germinativă mare (cel puţin 80 - 90% în 72 ore) şi un procent de

pleve sub 14%;
⇨ umiditatea să nu depăşească 15%, deoarece în caz contrar boabele nu pot fi păstrate

bine timp îndelungat, dar nici sub 10%, deoarece la umiditate scăzută albumina se
coagulează şi scade energia germinativă.
Particularităţi biologice
- încolţirea este bipolară la orzul îmbrăcat (şi unipolară la cel cu bobul golaş).
Rădăcina - orzul formează 5 - 8 rădăcini embrionare; sistemul radicular este fasciculat,
răspândit în stratul superficial de sol (25 - 30 cm); este mai puţin dezvoltat ca la grâu, ovăz
sau secară, şi are o capacitate de solubilizare a substanţelor nutritive din sol mai redusă.
Tulpina (paiul) - este alcătuită din 5 - 7 internoduri, goale în interior şi înaltă de 70 - 110 cm;
înfrăţirea este mai puternică decât la grâu, secară şi ovăz; tulpina de orz manifestă sensibilitate
la cădere.
Frunzele - sunt late, de culoare verde până la verde-gălbuie, dispuse altern pe tulpină;
urechiuşele frunzelor sunt foarte mari, late, înconjurând tulpina ca un guleraş, de culoare
verde-gălbuie, albicioasă, iar ligula este puţin dezvoltată.
Floarea (fig. 40) este învelită în două palee de culoare galbenă sau neagră: paleea inferioară
se continuă de obicei cu o aristă şi paleea superioară este nearistată. Aristele sunt mai lungi
decât spicul, puternice, rigid dinţate sau netede. Orzul este o plantă autogamă; florile se
fecundează când spicul se găseşte în treimea ultimei frunze; înflorirea începe la mijlocul
spicului şi înaintează în acelaşi timp spre extremităţi.
Fig. 40. Floare de orz

a-paleea inferioară; b-paleea superioară; c-antere; d-glume
Inflorescenţa - este un spic, lung de 5 - 13 cm; densitatea spicului diferă în funcţie de specie,
varietate, soi; se întâlnesc spice laxe, dense sau foarte dense; spiculeţele sunt uniflore, dispuse
câte 3 la o inserţie a rahisului; glumele sunt înguste, aciforme (fig. 41).
Fig. 41. Inserţia spiculeţelor
a - la orzul cu 6 rânduri; b - la orzul cu 2 rânduri
Fructul - este o cariopsă alungită sau rombică, de culoare galbenă, galbenă-verzuie, violacee-
neagră, îmbrăcată în pleve (palei) concrescute cu bobul (sau boabele sunt golaşe). MMB=23 -
58 g; MH=13 - 75 kg. Plevele reprezintă 7 - 16,5% din masa boabelor; calitatea orzului este
mai bună când procentul de pleve este mai mic.

- orzul are o perioadă de vegetaţie scurtă şi o adaptabilitate mare la cele mai diferite condiţii
climatice, astfel că orzul este cultivat atât în regiuni cu climat rece, dar şi în regiuni cu climat
cald şi secetos;
- cerinţe faţă de temperatură: - în condiţiile ţării noastre, orzul de primăvară are o perioadă de
vegetaţie de 90 - 110 zile (constanta termică 1.300 - 1.800oC), iar orzul de toamnă de
250 - 280 zile (1.650 - 2.100oC); temperatura minimă de germinaţie este de 1 - 2oC;
orzul cu 6 rânduri de toamnă are nevoie de un climat mai blând în timpul iernii, fiind
cel mai puţin rezistent la temperaturile scăzute, dintre toate cerealele de toamnă. El
poate rezista la temperaturi de până la -10…-12oC la nivelul nodului de înfrăţire, iar la
-15oC fără zăpadă, plantele dispar aproape în totalitate. Sub strat protector de zăpadă,
suportă temperaturi ale aerului mult mai scăzute, chiar -20…-25oC. Rezistenţa la
temperaturile scăzute este dată şi de modul în care s-a desfăşurat călirea plantelor în
toamnă; orzul de primăvară are o rezistenţă mult mai slabă la temperaturile scăzute, el
suportând -3…-4oC, rar -6…-9oC;
- orzul destinat obţinerii berii, solicită un climat răcoros şi umed, însă suficient de
însorit în timpul verii;
- cerinţe faţă de umiditate - orzul este mai puţin pretenţios decât grâul şi ovăzul, datorită
consumului specific redus şi maturizării înaintea secetelor din vară, ceea ce îl face
să fie mai rezistent la şiştăvire;
- pe perioada de vegetaţie, orzul de toamnă cere 480 - 500 mm; la orzul de primăvară,
consumul total de apă oscilează între 180 şi 300 mm (Gh. Bîlteanu, 1989);
- precipitaţiile sub formă de averse şi vânturile puternice provoacă culcarea plantelor
de orz, care au o rezistenţă mai mică la cădere;
- orzul cu două rânduri dă producţii de cea mai bună calitate în regiunile cu climat mai
umed şi mai răcoros, cu oscilaţii mai mici în privinţa umidităţii şi temperaturii, care
favorizează obţinerea unor boabe mari, amidonoase, cu pleve fine, caracteristice
orzului pentru bere;
- cerinţe faţă de sol - orzul este pretenţios datorită: sistemului radicular mai slab dezvoltat şi
cu putere mică de solubilizare; perioadei scurte de vegetaţie. Sunt potrivite solurile cu
textură mijlocie şi fertile, cu reacţie neutră sau uşor alcalină. Solurile grele, argiloase,
cu permeabilitate redusă, solurile acide, precum şi solurile nisipoase nu sunt indicate
pentru cultura orzului;
- pentru cultura orzului sunt recomandate cernoziomurile, preluvosolurile roşcate şi
aluviosoluri. Orzul se găseşte extins în cultură şi pe alte tipuri de sol (luvosoluri,
vertosoluri, etc.), obţinându-se producţii bune, prin aplicarea măsurilor agrofitotehnice
necesare.
Zonerea culturii orzului în România
∎ Pentru orzul de toamnă

- Zona foarte favorabilă - cuprinde suprafeţe mari în câmpia din vestul ţării, în sudul Olteniei
şi Munteniei, în Bărăgan şi sudul Dobrogei, precum şi în partea de nord-est a Moldovei. În
aceste areale, în lunile septembrie-noiembrie, cad frecvent 130 - 200 mm precipitaţii, iar
temperatura medie de 15oC se menţine 40 - 50 zile. Solurile sunt: cernoziomuri, aluviosoluri,
gleiosoluri (fig. 42).
- Zona favorabilă - Zona favorabilă I se situează la nord de zona foarte favorabilă din sudul
ţării şi la est de zona foarte favorabilă din vestul ţării. Zona favorabilă II cuprinde suprafeţe
mari în Dobrogea, estul Câmpiei Munteniei (Bărăganul), Moldova, Transilvania, zona de
dealuri a Munteniei. În această zonă, condiţiile climatice sunt mai puţin favorabile (în mod
deosebit în sud-estul ţării, unde iernile sunt mult mai aspre).
- Zona puţin favorabilă - cuprinde suprafeţe întinse în Transilvania, în Moldova în dreapta
Siretului şi zona podzolurilor din Câmpia Română.
Fig. 42. Harta ecologică a orzului de toamnă
I-zone foarte favorabile; II-zone favorabile; III-zone puţin favorabile; IV-zone improprii
∎ Pentru orzul de primăvară

- Zona foarte favorabilă - cuprinde o parte din Câmpia Transilvaniei şi luncile
Someşului, Mureşului, Târnavelor, Ţara Bârsei, Câmpia Timişului şi Bihorului, Podişul
Sucevei (fig. 43).
- Zona favorabilă I - cuprinde suprafeţe în vecinătatea zonelor foarte favorabile, în sudul
Olteniei (Câmpia Băileştilor) şi Câmpia Burnasului.
- Zona favorabilă II - se întinde în vecinătatea zonei favorabile I, cu excepţia zonei
muntoase.
- Zona puţin favorabilă - cuprinde tot sudul ţării, în Dobrogea şi sudul Moldovei.
Fig. 43. Harta ecologică a orzului de primăvară

I-zone foarte favorabile; II-zone favorabile; III-zone puţin favorabile; IV-zone improprii
⇨pentru orzul de toamnă cultivat în scop alimentar şi furajer sunt indicate aceleaşi
premergătoare ca pentru grâul de toamnă; orzul cu 6 rânduri de primăvară poate să urmeze
în cultură atât după plante care se recoltează vara, cât şi după plante care se recoltează toamna;
⇨pentru orzul cu 2 rânduri de toamnă, destinat fabricării berii, se iau în calcul aceleaşi
plante premergătoare ca la orzul cu 6 rânduri de toamnă (cu excepţia leguminoaselor, care
conduc la obţinerea unor boabe cu conţinut prea ridicat în substanţe proteice), sau cartofi,
sfeclă sau porumb recoltate timpuriu, in (pentru fibră sau pentru sămânţă), floarea-soarelui,
soia (soiuri timpurii);
⇨pentru orzul cu 2 rânduri de primăvară, folosit la obţinerea berii, trebuie evitate plantele
după care solul rămâne bogat în azot. Cu prioritate este amplasat după sfeclă pentru zahăr,
porumb, cartofi;
⇨ orzul este o excelentă premergătoare pentru majoritatea culturilor: eliberează terenul

devreme; permite o bună pregătire a terenului; solul se îmbogăţeşte în nitraţi şi apă;
⇨ este prima cereală care se recoltează vara (decadele II - III ale lunii iunie), astfel că în
zonele de sud şi de vest (în condiţii de irigare), după orz pot fi înfiinţate culturi succesive de
porumb pentru boabe, porumb pentru siloz, fasole sau soia.
Administrarea îngrăşămintelor
- Consumul specific - pentru 1 tonă de boabe plus producţia secundară aferentă orzul
consumă 24 - 28 kg N, 12 kg P2O5 şi 18 - 25 kg K2O;
∙ la aplicarea îngrăşămintelor la orz trebuie să se ţină seama de o serie de particularităţile:

- perioada de consum a elementelor nutritive este foarte scurtă; are un sistem
radicular mai puţin dezvoltat şi cu o capacitate mai mică de solubilizare şi
absorbţie a substanţelor nutritive din sol; orzul este slab rezistent la cădere, deci se
va evita îngrăşarea masivă cu azot.
!!! La orz este indicat să se folosească îngrăşăminte uşor solubile, cu acţiune rapidă;
de asemenea, felul îngrăşămintelor cu azot şi dozele folosite sunt stabilite în funcie de
scopul pentru care se cultivă orzul:
- la orzul pentru bere, se vor folosi mai puţine îngrăşăminte cu azot, pentru a se evita
sporirea procentului de proteine;
- nici la orzul pentru furaj, cantităţile prea mari de îngrăşăminte cu azot nu sunt
indicate deoarece favorizează căderea, orzul fiind din acest punct de vedere mai
sensibil decât grâul, şi slăbesc rezistenţa la ger şi la boli.
∙ la stabilirea dozei de îngrăşăminte cu azot se mai au în vedere: fertilitatea solului; planta

premergătoare; fertilizările anterioare; destinaţia recoltei. Pentru orzul de toamnă sunt
recomandate doze de 80 - 100 kg N/ha; în funcţie de fertilitatea solului şi de planta
premergătoare, dozele de azot pot să scadă până la 60 kg/ha sau pot să crească până la 122
kg/ha, mai ales când premergătoarele sunt recoltate târziu; se recomandă ca îngrăşămintele cu
azot să se aplice fracţionat: 1/3 din doză la pregătirea patului germinativ sau concomitent cu
semănatul; 1/3 din doză primăvara timpuriu, imediat ce se poate intra pe teren; restul dozei
ceva mai târziu, în perioada de alungire a paiului;
∙ la orzul cu 2 rânduri de primăvară, folosit la obţinerea berii, dozele de azot recomandate

sunt de 60 - 70 kg/ha. Azotul se administrează la pregătirea patului germinativ sau
concomitent cu semănatul. Nu se administrează azot dacă orzul de primăvară urmează după
sfecla pentru zahăr sau cartof, fertilizate cu îngrăşăminte organice sau minerale.
∙ îngrăşămintele cu fosfor măresc rezistenţa la cădere şi la boli, grăbesc maturitatea, iar în

cazul orzului de toamnă, sporesc rezistenţa plantelor la ger şi conţinutul în proteine;
- îngrăşămintele cu potasiu îmbunătăţesc calitatea orzului pentru bere prin creşterea
conţinutului boabelor în amidon şi micşorarea celui în proteine, măresc rezistenţa plantelor la
cădere, iar în cazul orzului de toamnă, sporesc rezistenţa la ger;
► îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu sunt în corelaţie cu conţinuturile în fosfor şi

potasiu mobil ale solului: optime pentru orz sunt conţinuturi al solului de 8 - 10 mg P2O5 şi de
15 mg K2O/100 g sol uscat (tab. 22 şi 23). Ca epocă de administrare, acestea pot fi aplicate la
pregătirea patului germinativ sub formă de îngrăşăminte complexe;
Tabelul 22
Doza optimă de îngrăşăminte cu fosfor (kg P2O5/ha) în cultura orzului
(după Gh.Bîlteanu, 1989)
Conţinutul solului în fosfor mobil Doza de P2O5
(mg P2O5 la 100 g sol uscat) (kg/ha)
6 - 8 mg 40 - 60
4 - 6 mg 60 - 80
4 mg 80 - 120
Tabelul 23
Doza optimă de îngrăşăminte cu potasiu (kg K2O/ha) în cultura orzului
(după Gh.Bîlteanu, 1989)
Conţinutul solului în potasiu mobil Doza de K2O
(mg K2O la 100 g sol uscat) (kg/ha)
15 mg 80 - 100
15 - 25 mg 60 - 80
25 mg -
► folosirea gunoiului de grajd direct la orz este nu este recomandată, deoarece acesta nu este
bine valorificat din cauza perioadei scurte de vegetaţie. Este indicat ca gunoiul de grajd să fie
aplicate la planta premergătoare (în doze de 20 - 30 t/ha), iar orzul valorifică foarte bine
efectul remanent.
Lucrările solului
⇨ pentru orzul de toamnă, lucrările de pregătire a solului sunt aceleaşi ca pentru grâul de
toamnă, iar pentru orzul de primăvară, aceleaşi ca pentru celelalte păioase cu însămânţare primăvara
timpuriu;
⇨ orzul de toamnă cere un pat germinativ bine mărunţit şi aşezat, deoarece se seamănă mai
superficial decât grâul, are putere de străbatere mai slabă, iar nodul de înfrăţire se formează la
suprafaţă, plantele fiind astfel expuse la “descălţare” şi la îngheţ.
► Sămânţa - trebuie să aparţină soiurilor zonate, să aibă puritatea de minimum 97% şi
germinaţia de minimum 90%;
- sămânţa se tratează înainte de semănat împotriva tăciunelui zburător (Ustilago nuda) şi a
sfâşierii frunzelor (Pyrenophora graminea) cu: carboxină+tiram (VITAVAX 200 FF, 2,5 kg/t
sămânţă), difenoconazol+ciproconazol (DIVIDEND STAR 036 FS, 1,5 l/t de sămânţă);
procloraz+triticonazol (KINTO DUO, 1,5 l/t); fludioxonil+cipriconazol (CELEST STAR 0,25 FS,
1,25 l/t).
- când orzul urmează în cultură după cereale păioase, pentru combaterea viermilor sârmă şi a
altor dăunători care atacă la începutul vegetaţiei, sămânţa se va trata cu produse cu acţiune mixtă
(insecto-fungicidă) sau cu acţiune insecticidă: teflutrin+difenoconazol (TONIC PLUS, 2,5 l/t).
►Epoca de semănat - până la intrarea în iarnă, orzul de toamnă are nevoie de 40 - 50 zile
mai calde, în care să formeze 3 - 4 fraţi, să acumuleze în nodul de înfrăţire cantităţi însemnate
de glucide şi substanţe proteice şi să-şi consolideze sistemul radicular, pentru a suporta
condiţiile nefavorabile din timpul iernii; orzul de toamnă se seamănă înaintea grâului sau la
începutul epocii optime pentru grâu, de regulă între 20 septembrie şi 10 octombrie;
- întârzierea semănatului face ca plantele să intre în iarnă slab dezvoltate şi neînfrăţite, un
număr mare de plante dispar pe timpul iernii şi se înregistrează pierderi mari de recoltă;
semănatul prea timpuriu determină dezvoltarea prea mare a frunzelor, bolile se instalează încă
din toamnă (diferite forme de viroze: piticirea galbenă a orzului - Barley yellow dwarf virus;
mozaicul dungat al orzului - Barley stripe mosaic virus), are loc scăderea rezistenţei la iernare
şi se diminuează producţia;
- orzul cu 2 rânduri de primăvară se recomandă să fie semănat cât mai timpuriu posibil (în
prima urgenţă). Întârzierea semănatului duce la scăderea producţiei, iar în cazul orzului pentru
bere, sunt înrăutăţite însuşirile calitative: se formează boabe mici, cu procent mare de pleve,
conţinut ridicat în proteine şi scăzut în amidon, însuşiri ce sunt defavorabile obținerii unei beri
de calitate superioară.
► Densitatea de semănat - pentru orzul de toamnă trebuie asigurate 450 - 550 b.g./m2
(180 şi 220 kg sămânţă/ha), iar pentru orzul de primăvară, 400 - 500 b.g./m2 (160 şi 200
kg/ha). În condiţiile concrete din teren, densitatea de semănat poate fi mărită cu 10 - 15%,
în funcţie de umiditatea din sol, calitatea patului germinativ şi data semănatului.
► Distanţa între rânduri - se semănă în rânduri obişnuite, la distanţe de 12,5 - 15 cm.
► Adâncimea de semănat - orzul are putere de străbatere mai slabă decât grâul, astfel că se
recomandă semănatul orzului de toamnă la 3 - 4 cm, maximum 5 cm, în funcţie de textura solului.
Orzoaica de primăvară se seamănă la 2 - 3 cm. Semănatul se efectuează cu semănătoarea universală
(de tip SUP-29).
- lucrările de îngrijire la orzul de toamnă sunt, în general, aceleaşi cu cele de la grâul de
toamnă. Trebuie acordată atenţie asigurării umidităţii solului la semănat, aceasta având
importanţă pentru răsăritul şi dezvoltarea normală a culturilor în toamnă. În unii ani este
necesar să se aplice o udare de toamnă cu 500 m3/ha, înainte de pregătirea patului germinativ,
când terenul este uscat şi nu se poate pregăti în bune condiţii, sau după semănat, cu 300 - 400
m3/ha, când terenul nu are suficientă umiditate pentru a asigura germinarea şi răsărirea.
Primăvara sunt necesare udări numai în anumiţi ani, când vremea este extrem de secetoasă,
iar precipitaţiile din timpul iernii au fost insuficiente;
- la orzul de primăvară, mai ales în zonele uscate, în anumite situaţii, imediat după
însămânţare se recomandă un tăvălugit şi se combat buruienile cu erbicide.
Recoltarea
⇨ recoltarea orzului se efectuează mecanizat, cu combina universală, direct din lan;
⇨ momentul de recoltare a orzului se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei:

∙ orzul comun de toamnă destinat alimentaţiei sau pentru furaj se recoltează când
umiditatea boabelor este de 16 - 18% şi trebuie încheiat până când umiditatea scade
la 14 - 15%. Recoltarea trebuie finalizată în 4 - 6 zile, pentru a evita pierderile prin
scuturare; de regulă, orzul de toamnă se recoltează cu circa 10 zile mai devreme decât
grâul de toamnă, frecvent între 15 şi 20 iunie, fiind de fapt cereala cu care se începe
campania de recoltare;
∙ orzul destinat pentru sămânţă se recoltează la coacerea deplină şi într-un timp la fel
de scurt pentru a se evita pierderile prin scuturare;
∙ orzul pentru bere se recoltează numai la maturitatea deplină, când umiditatea

seminţelor este de 14 - 15%, deoarece în această fază boabele sunt bine dezvoltate, au
un conţinut mai ridicat în amidon şi mai scăzut în proteine, iar facultatea şi energia
germinativă sunt, de asemenea, mai ridicate.
1. Precizaţi cerinţele orzului pentru bere faţă de climă, precum şi zonele în care se întrunesc
aceste condiţii ?
Răspuns:
Condiţii favorabile orzului pentru bere sunt întrunite în climatul potrivit de umed, însorit vara şi cu
căldură moderată din Transilvania, Banat şi nordul Moldovei.
2. Cerinţele de calitate ale orzului pentru bere se prezintă astfel:
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cerinţele de calitate ale orzului pentru furaj sunt următoarele:
a) Conţinut ridicat în proteine şi mai scăzut în amidon; energia germinativă nu are importanţă.
b) Nu există diferenţe de calitate între cele două utilizări ale recolte - pentru furaj sau pentru bere.
c) Conţinut scăzut în proteine, cât mai ridicat în amidon, energia germinativă ridicată, mărimi şi forme
ale boabelor omogene.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Dintre particularităţile de cultivare ale orzului pentru bere se menţionează:
a) Premergătoare - leguminoasă pentru boabe, doze mai mari de îngrăşăminte cu azot, recoltarea
înainte de maturitatea deplină.
b) Premergătoare - prăşitoare cu recoltare mai timpurie, doze moderate de azot, fosfor şi potasiu,
recoltarea la maturitatea deplină.
c) Premergătoare - orz, îngrăşarea cu gunoi de grajd, recoltarea la maturitatea în pârgă.
d) Între orzul pentru furaj şi cel pentru bere nu se impun diferenţe de tehnologie.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
12. Orzul
a) Importanţa globală şi pentru România.
b) Sortimentul de soiuri - în funcţie de destinaţia recoltei.
c) Materie primă pentru furaje concentrate de foarte bună calitate sau pentru bere.
a) Particularităţi morfologice şi biologice.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie.
c) Zonele de cultivare în România - în funcţie de destinaţia recoltei.
12.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare - comparativ cu alte cereale păioase şi în funcţie de
destinaţia recoltei
Tema nr. 11
Triticale
Obiectivele temei:
- să vă însuşiţi particularităţile plantei de triticale cu scopul de a fundamenta oportunitatea cultivării
acesteia într-un anumit context pedoclimatic şi economic;
- să cunoaşteţi particularităţile tehnologiei de cultivare la triticale.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Mihalache M., Băşa
Buzău.
Importanţă
- triticale este o specie creată de om prin hibridare între grâu şi secară;
- se caracterizează prin toleranţă mai mare decât grâul la aciditatea solului, valorifică mai bine
terenurile sărace, are rezistenţă mai mare la bolile foliare;
- boabele sunt bogate în substanţe proteice şi pot fi folosite în hrana oamenilor; însuşirile de
morărit şi panificaţie sunt inferioare boabelor de grâu;
- boabele sunt folosite în hrana animalelor; datorită conţinutului mai ridicat în lizină, ele sunt
folosite cu prioritate în furajarea păsărilor, porcilor, ovinelor şi taurinelor; triticale poate fi
folosită şi ca furaj verde sau însilozat.
Triticale s-a extins în cultură pe 3.809 mii ha, îndeosebi în Europa, care însumează 85,0% din
suprafaţa mondială şi produce 89,7% din producţia mondială. Cultivatorii mai importanţi sunt Polonia,
Belarus, Franţa, Germania, Federaţia Rusă şi Spania, iar prin producţii mari se remarcă Austria,
Danemarca, Elveţia, Germania, Olanda (4.914 – 5.943 kg boabe/ha). În ţara noastră, sunt cultivate cu
triticale circa 27,9 – 82,5 mii ha, iar potenţialul extinderii în cultură este estimat la 160 mii ha.

- Specia triticale (Triticosecale) este un amfidiploid între grâu şi secară. În funcţie de specia de
grâu care participă la hibridare, există 3 forme de bază:
- Triticale octoploid, care conţine 56 cromozomi (42 cromozomi provin de la grâu şi 14
provin de la secară);
- Triticale hexaploid, cu 42 cromozomi (28 provin de la grâu şi 14 provin de la secară);
- Triticale tetraploid, cu 28 cromozomi (14 provin de la grâu şi 14 provin de la secară).
Formele hexaploide au cea mai mare perspectivă, deoarece realizează o anumită combinaţie a
genelor de grâu şi secară cu efect dorit, sunt mai stabile, mai fertile şi mai productive.
Pentru cultivare în România sunt recomandate soiurile de triticale de toamnă: Cascador F,
Haiduc, Oda FD, Pisc, Stil, Tulnic, Utrifun (create la INCDA Fundulea). Soiul de triticale de
primăvară Ţerbea (creat la SCDA Turda) se află în conservare.
∙ boabele de triticale conţin: 11,3 - 18,5% proteine; 65,0 - 80,0% amidon; 1,3 - 2,7% lipide;
1,4-2,4% săruri minerale (tab. 21);
∙ boabele de triticale au un randament de făină mai mic decât al soiurilor de grâu - procentul
de tărâţe este mai ridicat, de 34,0 - 42,7%, faţă de 28,1% la grâu (Gh.Bîlteanu, 1989);
- datorită calităţii mai slabe a glutenului, sub aspectul însuşirilor de panificaţie, făina obţinută
prin măcinarea boabelor de triticale este inferioară făinii obţinute din boabele de grâu;
- boabele de triticale sunt utilizate în industria alimentară pentru a produce biscuiţi, malţ,
whisky, alte produse.
Tabelul 21
Compoziţia chimică a boabelor de triticale (%)
(după B. Caballero şi colab., 2003)
Componente Media Limite
Apă 12,0 10,0-13,3
Proteină brută 13,2 11,3-18,5
Lipide 1,8 1,3-2,7
Celuloză brută 2,4 1,4-3,8
Glucide 67,8 65,0-80,0
Săruri minerale 1,8 1,4-2,4
Amidon 50,7 46,5-54,4
Particularităţi morfologice şi biologice
- Rădăcina - triticale formează 4 - 5 rădăcini embrionare; sistemul radicular este
profund, ceea ce conferă plantei o capacitate ridicată de valorificare a solurilor mai
puţin favorabile.
- Tulpina - este un pai, mai înalt ca la grâu (poate ajunge la 150 cm şi chiar mai mult),
cu primele 2 internodii pline cu ţesut parenchimatic, următoarele parţial umplute, iar
ultimul gol.
- Frunzele - sunt înguste, de culoarea verde mai închis sau verde-cenuşiu, aspre ca la
secară, şi prezintă urechiuşe mici.
- Inflorescenţa - este un spic, de dimensiuni şi forme diferite. Spicul poate fi: lax, cu
29 - 30 de spiculeţe compacte; de tip durum sau turgidum, cu 40 - 42 spiculeţe;
mijlociu de compact, cu 33 - 36 spiculeţe; spicul este bine dezvoltat, cu pleve mai
mari decât la grâu şi secară; un spiculeţ are 3 - 5 flori, în condiţii favorabile formând
chiar şi 4 boabe.
- Fructul (bobul) - este o cariopsă uşor încreţită la suprafaţă, mai mult sau mai puţin
sticloasă în secţiune, mai alungită ca la grâu (10 - 12 mm lungime, 2 - 3 mm
diametru). MMB=32 - 60 g; MH=77 - 78 kg. În anii cu arşiţă şi deficitari în
precipitaţii la formarea şi coacerea boabelor, cultivatorii şi procesatorii au semnalat, în
anumiţi ani o umplere defectuoasă a boabelor de triticale şi chiar tendinţa accentuată
de şiştăvire; la soiurile nou create, prin ameliorare a fost corectată această deficienţă.

- triticale a moştenit caracterele celor doi părinţi (grâu şi secară), astfel că prezintă o
plasticitate ecologică bună. În funcţie de zona de cultură parcurge perioada de vegetaţie în 270
- 300 zile;
- cerinţe faţă de temperatură - triticale are, în general, aceleaşi cerinţe ca şi grâul; temperatura
minimă de germinat este de 1 - 3oC; este sensibil la temperaturi scăzute în perioada
înspicării şi înfloritului; prezintă rezistenţă slabă la asfixiere şi descălţare pe timpul
iernii;
- cerinţe faţă de umiditate - triticale poate fi cultivată în regiuni foarte diferite, în zone cu 800
- 1.000 mm precipitaţii anuale, dar şi în zone cu 350 - 800 mm;
- cerinţe faţă de sol - triticale este mai puţin pretenţioasă, dezvoltându-se bine pe soluri foarte
diferite (nisipoase, grele, podzolite, soluri superficiale), de la pH acid, la pH alcalin.
Zonarea culturii triticalei în România
În ţara noastră, pentru triticale au fost stabilite două zone de cultivare (I. Gaşpar şi Galia
Butnaru, 1985):
- Zona I de favorabilitate - se întinde în regiunile colinare, de podiş şi submontane adiacente
Olteniei, Munteniei, Moldovei, Transilvaniei. În această zonă, solurile au fertilitate redusă,
sunt slab aprovizonate cu elemente mobile şi au aciditate ridicată. Pe aceste soluri, triticale
manifestă toleranţă la boli şi la toxicitatea ionilor de aluminiu şi asigură producţii superioare
grâului.
- Zona a II-a de favorabilitate - se întinde în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia Banatului,
estul Moldovei, centrul Podişului Transilvaniei. În jumătatea de sud a ţării este recomandată
cultivarea triticalei cu precădere pentru utilizare ca masă verde sau fân. De precizat că, în
ultimii ani, se constată extinderea triticalei pentru boabe şi în aceste areale.

∙ producţiile cele mai mari se realizează după plantele care eliberează terenul devreme şi îl
lasă în condiţii bune de fertilitate, cum sunt leguminoasele anuale, borceagurile sau rapiţa;
∙ în zonele mai umede şi reci, poate fi cultivată după leguminoase perene (trifoi, lucernă,
sparcetă), dar şi după in pentru fuior, cartofi timpurii şi semitimpurii;
∙ în regiunile de stepă care se încadrează în zona a II-a de favorabilitate, cu cernoziomuri şi

preluvosoluri roşcate, triticale poate urma după porumb pentru siloz sau porumb pentru boabe
timpuriu, floarea-soarelui, in pentru ulei;
∙ după triticale poate fi cultivată orice plantă deoarece părăseşte terenul devreme şi îl lasă
curat de buruieni.
Administrarea îngrǎşǎmintelor
- Consumul specific - pentru 1 tonă boabe şi producţia secundară aferentă, triticale consumă:
28 kg N, 10 kg P2O5 şi 31 kg K2O;
- se recomandă doze moderate de îngrăşăminte (50 - 80 kg N/ha şi 55-70 kg P2O5/ha). La
doze mai mari de 80 kg/ha N, producţiile pot fi mult diminuate datorită, în principal, căderii
plantelor; fertilizarea se efectuează cu aceleaşi îngrăşăminte şi în acelaşi fel ca la grâu.
Lucrările solului
- pentru semănat terenul se pregăteşte la fel ca pentru cultura grâului.
- Sămânţa - trebuie să aparţină unui soi recomandat în zonă şi să aibă puritate minimum
98%, germinaţie minimim 90% şi MMB= 40 - 50 g; împotriva bolilor şi dăunătorilor, sămânţa
de triticale trebuie obligatoriu tratată, respectând recomandările formulate la grâu;
- Epoca de semănat - triticale se seamănă în intervalul 20 septembrie-10 octombrie; în nord-
vestul ţării, producţiile cele mai mari s-au realizat când triticale a fost semănată până
la 30 septembrie; în Câmpia Banatului, producţiile cele mai mari s-au realizat în epoca
1 - 10 octombrie, iar în nord-vestul Moldovei, în perioada 20 - 25 septembrie (după
M.Ştefan, 2011).
- Densitatea de semănat – recomandată este de 400 - 500 b.g./m2, ceea ce corespunde cu o
cantitate de 230 - 280 kg sămânţă/ha.
- Distanţa între rânduri - este de 12,5 - 15 cm, iar adâncimea de semănat de 5 - 8 cm.
Semănatul se efectuează cu semănători universale (de exemplu, SUP- 29).
- sunt aceleaşi care se practică la culturile de grâu de toamnă şi de secară; în plus, pentru
prevenirea căderii plantelor, la care culturile de triticale sunt predispuse în unii ani, sunt
recomandate măsuri preventive (doze echilibrate de îngrăşăminte şi administrare cât mai
uniformă) şi, eventual, tratamente cu substanţe cu efect nanizant (fig. 38).
Fig. 38. Lucrarea de erbicidare la triticale

(după D. Soltner, 1999)
Recoltarea
- triticale se recoltează când plantele au ajuns la maturitatea deplină (16% umiditate în boabe);
- triticale manifestă sensibilitate la încolţirea în spic, astfel că recoltarea nu trebuie întârziată;
- recoltarea se realizează cu combina universală, cu reglaje corespunzătoare, deoarece boabele
sunt sensibile la spargere;
- triticale are capacitate ridicată de regenerare după cosire. Datorită acestei particularităţi,
triticale poate avea o utilizare mixtă: pentru nutreţ verde, recoltată la sfârşitul lunii aprilie, iar
dacă aprovizionarea cu apă este suficientă, se mai obţine o recoltă de siloz şi chiar o recoltă de
boabe. Se pot realiza 35 - 44 t/ha masă verde, iar în cazul în care cultura are o utilizare mixtă
(masă verde şi boabe), se pot obţine 20 - 25 t/ha nutreţ verde de bună calitate plus 1.500 -
2.500 kg/ha boabe (I. Gaşpar, Galia Butnaru,1985, citaţi de M.Ştefan, 2011).
1. Ce elemente din tehnologia semănatului şi a recoltării triticalei diferă faţă de grâu ?
Răspuns:
Triticale se seamănă cu o densitate mai mică şi mai adânc. Recoltarea triticalei nu trebuie întârziată
din cauza sensibilităţii la încolţirea în spic. De asemenea, manifestă sensibilitate la spargerea
boabelor la treierat.
2. Ce elemente din tehnologia triticalei sunt asemănătoare cu cele de la grâu?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Calitatea recoltei de triticale este inferioară recoltei de grâu prin:
a) Randament în făină mai mic şi calitatea mai slabă a glutenului.
b) Conţinut mai scăzut în amidon.
c) Conţinut mai scăzut în lipide şi săruri minerale.
d) Conţinut mai scăzut în lizină.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Care sunt caracteristicile prin care triticale se aseamănă cu secara:
a) Sensibilitate la temperaturi scăzute şi rezistenţă la descălţare.
b) Rezistenţă la cădere şi sensibiliate la scuturare.
c) Sensibilitate la încolţirea în spic şi la boli foliare.
d) Sistem radicular profund, cu capacitate ridicată de valorificare a solurilor mai puţin favorabile.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
11. Triticale - o nouă cereală
11.1. Importanţa. Calitatea recoltei
a) Importanţă alimentară şi furajeră.
b) Suprafeţe şi producţii.
c) Particularităţi ale calităţii recoltei şi utilizări specifice.
a) Particularităţi morfologice şi biologice comparativ cu grâul şi secara.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - rezistenţă la factorii de stres.
c) Zonarea culturii triticalei în România - areale specifice pentru furaj sau pentru boabe.
ALTE CEREALE PĂIOASE SPECIFICE
CLIMATELOR TEMPERATE
Tema nr. 10
Secara
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi caracteristicile biologice, ecologice şi de calitate a recoltei la secară pentru a evalua
posibilităţile de cultivare în fermă şi de valorificare a recoltei;
- să fundamentaţi măsurile tehnologice la secară în zona în care activaţi (sau zona de domiciliu).
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., 2011. Fitotehnie. Vol. I. Cereale şi
leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
Buzău.
Importanţǎ
- secara este o cereală valoroasă, ale cărei boabe au compoziţia chimică şi valoarea nutritivă
apropiate de ale grâului şi sunt folosite în alimentaţia oamenilor şi a animalelor, sau ca materii
prime în diverse industrii alimentare;
- pentru industria farmaceutică, prezintă importanţă scleroţii ciupercii Claviceps purpurea,
(care atacă plantele de secară), din care se extrag substanţe cu efecte terapeutice în afecţiunile
cardiovasculare (ergotina, ergotamina ş.a.);
- secara poate fi cultivată pentru nutreţ verde sau fân, singură sau în amestec cu măzărichea,
sub formă de borceag - care produce un nutreţ timpuriu şi de foarte bună calitate;
- importanţa agronomică - secara poate fi cultivată în condiţii diferite de climă şi sol, atât în
regiuni umede şi reci, pe soluri mai puţin fertile şi cu aciditate pronunţată, cât şi în regiunile
secetoase şi pe solurile nisipoase.
În anul 2018, secară a fost cultivată pe glob pe 4.117 mii ha, producţia medie a fost de 2.738
kg/ha şi producţia totală de 11.273 mii t. Secare este o cereală specifică continentului european, care
deţine 80,7% din suprafaţa mondială şi produce 81% din recolta mondială. Suprafaţe mai mari se
cultivă în Federaţia Rusă, Polonia, Germania, Belarus, Spania, Suedia, producţii mai mari fiind
obţinute în Danemarca (5.204 kg/ha), Elveţia (5.451 kg/ha), Luxemburg (5.589 kg/ha), Germania
(4.209 kg/ha), Suedia (4.504 kg/ha), Republica Cehă (4.735 kg/ha) .
În România, secara pentru boabe a fost semănată în ultimele decenii pe 21 - 28 mii ha şi doar
10,1 mii ha în anul 2018, cu o producţie medie de 2.823 kg/ha.

Secara aparţine genului Secale, specia Secale cereale L., care cuprinde mai multe varietăţi, cea
mai importantă fiind var. vulgare L., din care fac parte soiurile de secară cultivate la noi în ţară.
Materialul biologic înscris în Catalogul Oficial al soiurilor în ultimele decenii a cuprins
creaţii româneşti, printre care: Gloria, Orizont, Ergo (soiuri de toamnă) şi Impuls (soi de primăvară),
precum şi soiuri şi hibrizi creaţi în alte ţări europene; în prezent în catalog este înscris soiul de secară
de toamnă Suceveana, creat la SCDA Suceava.
∙ conţinutul în proteine este cuprins între 8 şi 19,4%, cu digestibilitatea mai scăzută decât a
celor din boabele de grâu, dar bogate în lizină; glucidele, reprezentate în principal prin
amidon, se găsesc în proporţie de 60 - 75%; lipidele sunt cuprinse între 1,5 şi 2,3%, cea mai
mare parte găsindu-se în embrion; conţinutul de substanţe minerale (cenuşă) din boabe este
de 1,9 - 2,4%;
∙ din făina de secară se prepară o pâine gustoasă, hrănitoare, mai închisă la culoare şi mai
puţin digestibilă decât cea de grâu, cu conţinut ridicat în săruri minerale. Făina de secară
formează mai puţin gluten comparativ cu grâul (chiar sub 10% gluten umed) ţi este
recomandată persoanelor care prezintă intoleranţă la gluten (celiachie). Amestecată într-o
anumită proporţie cu făina de grâu, se foloseşte la prepararea pâinii („pâine cu secară”),
inclusiv în România. Din făina de secară şi miere de albine se prepară turta dulce;
∙ boabele de secară pot fi utilizate sub formă de uruială ca nutreţ concentrat în furajarea
animalelor, iar tărâţele sunt folosite în hrana tuturor speciilor de animale;
∙ utilizările industriale includ extragerea amidonului, dextrinei, glucozei şi fabricarea
alcoolului.

Particularităţi morfologice şi biologice (fig. 34)
Rădăcina - secara formează la germinat 4 rădăcini embrionare; sistemul radicular este
fasciculat, puternic dezvoltat şi mai profund decât la grâu, cu o capacitate mare de
solubilizare a compuşilor greu solubili din sol, ceea ce îi permite să valorifice şi
solurile mai puţin fertile; cea mai mare parte a rădăcinilor pătrund în sol până la
25 cm, dar ele pot ajunge până la 150 - 200 cm.
Tulpina - este un pai, mai înalt decât la grâu (ajunge la 1,5 - 2 m), rotund în secţiune, gol în
interior, format din 5 - 6 internoduri; secara înfrăţeşte puternic în toamnă, formând 3 -
5 fraţi în medie; la secară nodul de înfrăţire se formează mai la suprafaţă decât la grâu.
Frunzele - sunt înguste, la început de culoare roşietic-violetă, iar mai târziu verde; la răsărire
lanul de secară are o coloraţie roşietică, din cauza coleoptilului colorat; limbul frunzei
prezintă perişori pe partea superioară, urechiuşele sunt mici, nepăroase, iar ligula este
scurtă şi retezată.
Inflorescenţa (fig. 35) - este un spic, plat, subţire, mai mult sau mai puţin dens, lung de 8 - 12
cm, cu rahisul nefragil; spiculeţele, dispuse câte unul la o inserţie a rahisului, au
fiecare 2 - 3 flori, din care 2 sunt fertile. Spiculeţul este învelit în două glume scurte,
iar floarea, în două palei; paleea inferioară poartă o aristă. Înfloresc întâi spiculeţele de
la mijlocul spicului, apoi cele de la bază şi pe urmă cele din vârf; un spic înfloreşte în
3 - 4 zile;
Fig. 34. Secara

A- bob germinat; B- plantă înfrăţită, adâncimea de semănat 3 cm;
1 - rizom; 2- nod de înfrăţire; 3- rădăcini coronare; C- spic; D- segment de rahis şi spiculeţ; E- floare deschisă;
F- bob văzut din diferite poziţii (după Gh. Bîlteanu, 1998)
Fig. 35. Părţi componente ale spicului de secară
1- fragment de rahis; 2- spiculeţ
∙ secara este o plantă alogamă, florile fiind fecundate cu polen străin transportat de
vânt.
Fructul - este o cariopsă golaşă, de culoare galbenă, galbenă-verzuie sau brunie, lungă de 5 -
10 mm, cu şanţ median pe partea dorsală şi cu perişori la vârf; MMB=15 - 45 g;
MH=70-74 kg/hl; la maturitate, bobul este mai lung decât paleile şi nu este susţinut de
acestea, astfel că boabele se pot scutura, mai ales la maturitate mai avansată.
⇨ secara este mai puţin pretenţioasă decât grâul faţă de condiţiile de climă şi sol;
⇨ cerinţe faţă de temperatură: - în condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie a secarei de

toamnă este de 270 - 280 zile, pentru care necesită 2.000 - 2.200oC; temperatura
minimă de germinare este de 1 - 2oC, iar la 12 - 14oC în sol, răsare după 5-6 zile;
dintre cereale, secara este cea mai rezistentă la ger, putând suporta până la -25oC, şi
chiar -35oC în aer (sau -18...-20oC la nivelul nodului de înfrăţire).
!!! Având o creştere puternică în toamnă, secara intră în iarnă cu o masă vegetală bogată şi din
această cauză, nu suportă straturile groase de zăpadă (rezistă puţin la fenomenul de asfixiere;
este atacată de mucegaiul de zăpadă).
De asemenea, formând nodul de înfrăţire mai aproape de suprafaţa solului, este mai sensibilă
decât grâul de toamnă la fenomenul de descălţare.
- în perioada înfloritului, cere vreme frumoasă şi potrivit de caldă (17 - 20oC). Vremea
ploioasă şi rece, ca şi cea uscată şi foarte caldă influenţează nefavorabil polenizarea şi
fecundarea florilor, multe spiculeţe rămân sterile, rezultând spice “ştirbe”; în timpul
umplerii boabelor, temperaturile prea ridicate şi vânturile uscate împiedică depunerea
substanţelor în boabe şi rezultă boabe şiştave.
⇨ cerinţe faţă de umiditate - secara este mai puţin pretenţioasă decât alte cereale; deoarece
sistemului radicular este puternic dezvoltat şi profund; porneşte primăvara devreme în
vegetaţie, îşi alungeşte paiul foarte repede, valorificând apa acumulată în sol în timpul
iernii şi din ploile care cad în această perioadă şi scapă astfel de perioadele de secetă
de mai târziu. Ploile sub formă de averse, însoţite de vânturi puternice în perioada
înspicării, determină căderea plantelor, ceea ce diminuează producţia.
⇨ cerinţe faţă de sol - secara are cerinţe reduse, datorită sistemului său radicular profund şi cu
o capacitate ridicată de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din compuşii
mai greu solubili; ca urmare, secara dă producţii bune şi pe terenurile cu fertilitate
scăzută, cu reacţie puternic acidă (pH=4) sau alcalină (pH=8), cum sunt sărăturile,
solurile mlăştinoase sau nisipoase ş.a.; totuşi, producţiile cele mai mari se obţin la
secară pe solurile fertile, cu textură mijlocie şi în condiţiile aplicării îngrăşămintelor.
Zonarea culturii secarei în România - secara poate fi cultivată în toate zonele din ţara
noastră, dar cea mai mare răspândire o are în zonele cu soluri uşoare, sărace, podzolice şi cu
climat răcoros din jurul Munţilor Apuseni, de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi (în Oltenia,
Muntenia, Moldova, Transilvania), precum şi pe terenurile nisipoase din Oltenia şi din
Câmpia de Vest.
⇨ secara este mai puţin pretenţioasă faţă de planta premergătoare şi poate suporta
monocultura mai mulţi de ani la rând (îndeosebi pe soluri fertile); realizează producţiile cele
mai mari după plantele care eliberează terenul devreme şi îl lasă în condiţii bune de fertilitate:
leguminoase anuale, borceaguri, rapiţă, cartofi timpurii şi semitimpurii, porumb siloz;
⇨ în zonele mai umede şi mai reci de cultură din ţara noastră, secara poate fi semănată după
in pentru fuior, cartofi timpurii şi semitimpurii, borceag, trifoi;
⇨ în regiunile de stepă, cu soluri mai bogate (cernoziomuri, preluvosoluri roşcate), secara se

poate cultiva după rapiţă, borceag, in pentru ulei, porumb siloz, porumb pentru boabe
timpuriu, floarea-soarelui;
⇨ pe solurile nisipoase, secara poate urma după lupin, fasoliţă, pepeni verzi, pepeni furajeri,
porumb şi după ea însăşi (monocultură);
⇨ după secară se cultivă orice plantă, deoarece părăseşte terenul mai devreme şi îl lasă curat
de buruieni.
Administrarea îngrǎşǎmintelor
- Consumul specific - pentru 1 tonă boabe plus producţia secundară aferentă, secara consumă:
27 kg N, 16 kg P2O5, 36 kg K2O; datorită puterii mari de solubilizare şi absorbţie a rădăcinilor
pentru substanţele minerale, secara extrage substanţele nutritive chiar din solurile mai sărace;
- secara reacţionează foarte bine la îngrăşămintele chimice şi îndeosebi la cele cu azot, mai
ales pe solurile cu fertilitate naturală scăzută, cum sunt podzolurile şi solurile nisipoase;
- pe solurile fertile şi mijlociu de fertile, la secară sunt recomandate doze moderate de
îngrăşăminte, de N96P32 kg/ha, administrate după aceleaşi principii ca la grâu (fig. 36);
- gunoiul de grajd poate fi aplicat direct la secară, în cantitate de 20 - 30 t/ha, încorporat sub
arătura de bază, sau la planta premergătoare; pe nisipuri, este preferabil ca gunoiul de grajd să
fie administrat la prăşitoarele premergătoare şi încorporat prin arătura adâncă, iar secara
valorifică efectul remanent al acestuia; gunoiul trebuie însoţit de doze moderate de
îngrăşăminte chimice;
- secara semănată pe nisipurile din Oltenia a valorificat bine şi îngrăşămintele verzi (după
M.Ştefan, 2011).
Fig. 36. Administrarea îngrăşămintelor chimice în vegetaţie la secară

(după H. Lochner, J. Breker, 2007)
Lucrările solului
∙ pentru semănatul secarei, terenul se pregăteşte la fel ca pentru grâu; secara cere un teren mai
bine mărunţit şi mai aşezat, deoarece seminţele sunt mai mici decât cele de grâu, şi ca urmare
semănatul trebuie efectuat la o adâncime mai mică (3 - 5 cm);
∙ pe nisipuri, dacă secara urmează după plante care se recoltează devreme, arătura va fi
efectuată cu 3 - 4 săptămâni înainte de semănat, la 25 - 30 cm adâncime, şi fără grăpare; în
felul acesta se împiedică spulberarea nisipului de către vânt. Grăpatul se va efectua în preziua
semănatului, sau chiar deloc, mai ales când arătura nu este prea denivelată (M.Ştefan, 2011).
Când secara urmează după porumb sau o altă plantă prăşitoare, imediat după recoltare se
efectuează arătura la 20 - 30 cm adâncime;
∙ atunci când planta premergătoare părăseşte terenul târziu şi lucrările solului au fost efectuate
cu puţin timp înainte de semănat, se recomandă ca terenul să se tăvălugească.
- Sămânţa - trebuie folosită sămânţă proaspătă, sau cel mult din anul precedent, cu puritatea
minimum 97% şi germinaţia minimum 85%; sămânţa trebuie tratată cu insecticide şi
fungicide, ca la grâu.
- Epoca de semănat - secara se seamănă cu 5 - 10 zile înaintea grâului de toamnă; în zonele
colinare şi premontane, secara trebuie semănată în cursul lunii septembrie, iar pe
nisipurile din sudul ţării, între 20 septembrie şi 20 octombrie;
- întârzierea semănatului până la sfârşitul lunii octombrie, reduce mult producţia;
semănatul prea timpuriu nu este indicat, deoarece secara intră în iarnă cu o masă
vegetală foarte bogată şi suferă de asfixiere.
- Distanţe de semănat - se seamănă la distanţe de 12,5 - 15 cm între rânduri, cu o
semănătoare universală (de exemplu, SUP-29).
- Densitatea de semănat - trebuie să fie de 400 - 500 b.g./m2, ceea ce corespunde cu 140
- 160 kg sămânţă/ha.
- Adâncimea de semănat - este de 2 - 3 cm pe solurile grele şi umede, 3 - 4 cm pe solurile
mijlocii şi 4 - 5 cm pe solurile uşoare.
√ lucrările de îngrijire din cultura de secară sunt, în general, aceleaşi ca la grâu;
√ în primăvară, prin ritmul său rapid de creştere, secara depăşeşte buruienile şi le înăbuşe,
astfel că, în culturile de secară, buruienile sunt mai puţin periculoase. Dacă este însă cazul,
pentru combaterea buruienilor pot fi utilizate erbicidele recomandate la grâu;
√ datorită semănatului superficial, a nodului de înfrăţire care se formează mai la suprafaţă sau
a solului neaşezat în care s-a semănat, trebuie acordată atenţie controlului semănăturilor în
primăvară deoarece se poate manifesta dezrădăcinarea plantelor. Sunt situaţii în care culturile
de secară se tăvălugesc în primăvară pentru a repune rădăcinile în contact cu solul; lucrarea
trebuie efectuată cât mai timpuriu, când se poate intra pe teren, fără ca solul să adere de
tăvălug sau de roţile tractorului (fig. 37).
Fig. 37. Lucrarea de tăvălugit la secară

(după L. Hochner, 2007)
Recoltarea
∙ secara are o coacere mai uniformă decât celelalte cereale păioase, ceea ce avantajează mult
stabilirea momentului de recoltare; calendaristic, secara se recoltează înaintea grâului,
deoarece ea ajunge la maturitatea de recoltare mai devreme cu aproximativ 7 zile;
∙ începutul recoltării trebuie să corespundă cu sfârşitul coacerii în pârgă. Recoltatul mai

devreme aduce pierderi prin şiştăvirea boabelor, iar la recoltatul mai târziu se înregistrează
pierderi prin scuturare, dar există şi pericolul încolţirii boabelor în spic, faţă de care secara este
sensibilă; recoltarea se efectuează cu combina universală.
Secara produce multe paie, raportul între boabe şi paie fiind de 1:3 până la 1:3,5.
1. Care sunt particularităţile biologice şi ecologice care justifică cultivarea, în anumite areale, a
secarei în locul grâului ?
Răspuns:
Secara prezintă următoarele caracteristici: sistem radicular puternic dezvoltat, profund, cu capacitate
mare de solubilizare şi de valorificare a solurilor mai puţin fertile; capacitate mare de înfrăţire; cea
mai mare rezistenţă la temperaturi scăzute.
2. Care sunt anumite particularităţi biologice şi ecologice ale secarei care pot contribui la
diminuarea recoltelor ?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Comparativ cu alte cereale, secara rezistă pe timpul iernii până la temperaturi (în aer) de:
a) -8°C...-10°C.
b) -25°C ...-35°C.
c) -15°C ...-20°C.
d) -4°C ...-5°C.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Datorită însuşirilor sale, secara trebuie cultivată cu prioritate pe:
a) Cernoziomurile din Bărăgan şi Dobrogea.
b) Solurile aluvionare din luncile râurilor, inclusiv lunca îndiguită a Dunării.
c) Solurile uşoare, sărace, podzolice şi cu climat răcoros şi pe solurile nisipoase.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
ALTE CEREALE PĂIOASE SPECIFICE CLIMATELOR TEMPERATE
10. Secara - a doua cereală panificabilă după grâu
10.1. Importanţa. Calitatea recoltei
a) Particulariţăţi de utilizare comparativ cu grâul.
b) Suprafeţe şi producţii.
c) Soiuri cultivate.
a) Particularităţi morfologice şi biologice comparativ cu grâul.
b) Relaţii cu factorii de vegetaţie - calităţi şi deficienţe.
c) Zone de cultivare a secarei în România - areale unde se comportă mai bine ca grâul.
Tema nr. 9
Tehnologia de cultivare a grâului (3)
 Lucrările de îngrijire.
 Recoltarea.
Obiectivele temei:
- să fundamentaţi intervenţiile tehnologice necesare pentru controlul organismelor dăunătoare şi irigare, în
situaţia concretă a unei exploataţii agricole;
- să identificaţi momentul optim de recoltare al unei culturi de grâu şi să stabiliţi tehnologia recoltării
pentru urgentarea lucrării şi diminuarea pierderilor.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Mihalache M., Băşa A.Gh.,
2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA MDN”,
Buzău.
9.1. Lucrările de îngrijire

Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depind de foarte mulţi
factori. Sunt situaţii în care sunt necesare numai 1 - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt
efectuate foarte multe lucrări (7 - 8 treceri).
9.1.1. Combaterea buruienilor
∙ este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă din cauza concurenţei
buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge până la 60 - 70%. Reducerea
rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin:
rotaţie, lucrările solului, semănat în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică;
∙ combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie din tehnologia modernă a grâului.
Combaterea buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara
noastră:
√ speciile de buruieni mai frecvente în cultura grâului sunt: muştar sălbatic (Sinapis arvensis),
ridiche sălbatică (Raphanus raphanistrum), traista ciobanului (Capsella bursa-pastoris), pălămidă
(Cirsium arvense), punguliţă (Thlaspi arvense), albăstriţă (Centaurea cyanus), lobodă
(Chenopodium album), rug de mirişte (Rubus caesius); pentru combaterea acestora, sunt
recomandate preparate conţinând acidul 2,4-D (DICOPUR D, 1,0 l/ha; ESTERON EXTRA 600
EC, 0,8 l/ha);
√ în culturile de grâu apar şi specii dicotiledonatele rezistente la 2,4-D: volbură (Convolvulus

arvensis) muşeţel (Matricaria chamomilla, M. inodora), neghină (Agrostemma githago), susai
(Sonchus sp.), turiţă (Galium aparine), mac (Papaver rhoeas), rocoină (Stellaria media), şopârliţă
(Veronica sp.), iarbă puturoasă (Bifora radians), hrişcă urcătoare (Polygonum sp.), pentru care
este recomandată aplicarea erbicidelor: 2,4-D + dicamba (DICOPUR TOP 464 SL, 0,8 - 1,0 l/ha;
CEREDIN SUPER 40 SL, 1,0 l/ha); fluroxipir (CERLIT, 0,8 l/ha); clorsulfuron (RIVAL 75 GD,
15 - 20 g/ha); tribenuron-metil (RIVAL STAR 75 GD, 15 - 20 g/l; GRANSTAR SUPER 50 SG,
40 g/ha); florasulam + 2,4 D EHE (TURBO FLO, 0,4 - 0,6 l/ha); clopiralid (LONTREL 300, 0,3 -
0,5 l/ha); florasulam + 2,4 D EHE (MUSTANG, 0,4 - 0,6 l/ha); bromoxinil + sare de amină a
acidului 2,4 D (BUCTRIL UNIVERSAL, 1 l/ha);
√ erbicidele se administrează primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la
formarea primului internod, iar buruienile au 2 - 4 frunze (sub 10 cm înălţimea plantelor de
pălămidă); temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul
călduros şi luminos. Întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea
internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.
√ Erbicidul TURBO FLO este eficient şi când buruienile au 25 - 30 cm înălţime, iar grâul este de
la înfrăţit şi până la burduf; preparatul poate fi utilizat la temperaturi cuprinse între 5 şi 25 oC.
Erbicidele GRANSTAR SUPER 50 SG şi RIVAL 75 GD pot fi administrate până în faza de
burduf.
√ Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate problemă turiţă (Galium aparine) şi lungurică
(Galeopsis tetrahit), se recomandă fluroxipir (TOMIGAN 250 EC, 0,4 l/ha), asociat cu 2,4 D sau erbicide
sulfonilureice.
Combaterea buruienilor monocotiledonate este necesară doar în anumite zone din România,
unde aceste specii (iarba vântului - Apera spica venti şi odosul - Avena fatua) găsesc condiţii favorabile
de dezvoltare, - în zonele colinare, umede, din Banat, Transilvania, Bucovina;
 pentru combaterea buruienilor monocotile menţionate se recomandă tratamente cu erbicide pe
bază de clortoluron (TOLUREX 50 SC, 2,0-3,0 l/ha) toamna, imediat după semănat sau
pinoxaden+clorquintocet-mexil (AXIAL 050EC, 0,9 l/ha).
∙ pentru combaterea ierbii vântului se recomandă tratamente cu erbicide pe bază de iodosulfuron

metil-Na + amidosulfuron + mefenpyr dietil (SEKATOR PROGRESS OD, 0,100-0,150 l/ha),
când grâul este în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar plantele de iarba
vântului au 2 – 4 frunze şi până la înfrăţit; prin acest tratament sunt controlate şi buruienile
dicotiledonate anuale şi perene. Pot fi efectuate tratamente asociate cu preparate pe bază de
fluroxipir (CERLIT, 0,4 l/ha) şi metsulfuron metil (LAREN 60 WP, 10 g/ha), care asigură
combaterea buruienilor dicotiledonate şi a ierbii vântului; tratamentul poate fi aplicat până la
sfârşitul fazei de formare a paiului, eventual concomitent cu un fungicid pentru boli foliare.
! ! ! În ultimii ani se constată apariţia buruienilor monocotiledonate menţionate şi în culturile de

grâu din sudul ţării. Se presupune că au fost aduse seminţe de buruieni odată cu materialul
semincer.
9.1.2. Combatarea dăunătorilor
∙ pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides), trebuie evitată amplasarea
grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat. În cazuri
extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă
tratamente cu clorpirifos (PYRINEX 48 EC, 2,5 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare
(PED) este de 5% plante atacate;
∙ în cazul atacului de afide ale cerealelor (Schizaphis graminum, Macrosiphum avenae,
Rhopalosiphum maidis, R.padi, Metopolophium dirhodum) se recomandă preparatele: lambda-
cihalotrin (KAISO SORBIE 5 WG, 0,150 l/ha), tau-fluvalinat (MAVRIK 2F, 0,2 l/ha);
∙ Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente

împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2 şi numai după ce peste
80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a
lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se
efectuează la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un
PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7 -
10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile
semincere). Pentru combatere sunt recomandate insecticidele: deltametrin (DECIS 25 WG, 0,03
kg/ha; DECIS MEGA 50 EW, 0,150 l/ha); alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha); lambda-
cihalotrin (KARATE ZEON, 0,150 l/ha); dimetoat (NOVADIM PROGRESS, 3 l/ha); tiacloprid
BISCAYA, 0,2 l/ha).
∙ viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginata), este un dăunător periculos, semnalat mai
frecvent pe terenurile argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt;
se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate, înainte de
migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5 - 6 larve/plantă, se efectueaza tratamente
primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparate pe
bază de alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha) sau deltametrin (DECIS 2,5 EC, 0,3 l/ha);
∙ gândacul bălos al ovăzului (Oulema melanopus, sin. Lema melanopus), se combate prin
tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de
9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi
hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se efectuează cu unul din
preparatele: deltametrin (DECIS MEGA 50 EW, 0,1 l/ha); lambda-cipermetrin (KAISO SORBIE
5 WG, 0,150 l/ha); alfa-cipermetrin (FASTAC 10 EC, 0,1 l/ha);
∙ cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia sp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor
(sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleaşi preparate
recomandate pentru combaterea ploşniţelor;
∙ şoarecele de câmp (Microtus arvalis Pall.) este un animal tipic de stepă care se găseşte
îndeosebi în arealele înierbate. Densităţile de şoareci pot fi de 5 mii indivizi/ha, chiar 15 - 25 mii
indivizi/ha. Pierderile datorate atacului pot fi importante, îndeosebi în zonele cu procent ridicat de
păioase în rotaţie. Sistemul de lucrări ale solului şi lucrările de afânare adâncă afectează puternic
populaţiile de rozătoare.
! ! ! Populaţiile de şoareci de câmp s-au dezvoltat mult în ultimile decenii şi produc daune
importante lanurilor de grâu. Atacul de toamnă se manifestă imediat după răsărirea grâului, atât la
suprafaţă prin roaderea părţilor aeriene ale plantelor, cât şi în sol prin distrugerea rădăcinilor.
Atacul poate continua şi la desprimăvărare. Între formarea bobului şi recoltare, în lan pot fi
observate tulpini de grâu cu spicul retezat de la bază.
Pentru combatere este recomandată utilizarea următoarelor preparate: bromadiolon 0,005%
(BROMAKOL, sub formă de momeli gata preparate, 25 - 50 g momeli/galerie activă;
coumatetralyl 0,0375% (RACUMIN PASTE, 20 - 40 g); bromadiolon 0,005% (K.O. Rat, 20 -25
g momeli).
9.1.3. Combaterea bolilor
⇨ făinarea (Blumeria graminis f. sp. tritici, sin. Erysiphe graminis f. sp. tritici), boală cu
transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi primăvara, în perioada creşterii intense a plantelor de
grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de: o densitate prea mare a lanului;
aplicarea unor doze prea mari de azot; vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.
Măsurile preventive includ: cultivarea de soiuri rezistente sau tolerante; respectarea rotaţiei;
distrugerea samulastrei; asigurarea densităţii normale a lanului; fertilizarea echilibrată.
În cazul unui atac puternic, tratamentele de combatere se efectuează cu produse pe bază de:
procloraz + propiconazol (BUMPER SUPER 490 EC, 0,8 l/ha); propiconazol (BUMPER 250 EC,
0,5 l/ha); tebuconazol (MYSTIC 250 EC, 0,5 l/ha). Pragul economic de dăunare este considerat la:
25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit (fig.
31);
⇨ fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol şi
prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Măsurile
preventive sunt: cultivarea de soiuri tolerante la boală; folosirea unei seminţe sănătoase, tratată
înainte de semănat; fertilizarea echilibrată; respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt
obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare;
⇨ înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Gaeumannomyces

graminis var. tritici, sin. Ophiobolus graminis; Helgaria herpotrichoides, sin. Cercosporella
herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol. Se recomandă: distrugerea samulastrei;
respectarea rotaţiei; îngrăşarea echilibrată;
⇨ septoriozele (Mycosphaerella gramincola, sin. Septoria tritici şi S. nodorum) se transmit prin

sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive sunt importante: distrugerea
samulastrei şi a resturilor de plante; respectarea rotaţiei; aplicarea unor doze moderate de azot).
Pentru tratamentele în vegetatie, pragul economic de dăunare este de 10% intensitatea atacului la
înflorit;
⇨ pentru complexul de boli foliare şi ale spicului (Blumeria graminis, Puccinia spp.,
Mycosphaerella graminicola, Fusarium spp., Septoria spp.) sunt recomandate tratamente cu:
tebuconazol + triadimenol + spiroxamina (FALCON 460 EC, 0,6 l/ha); tebuconazol +
trifloxistrobin (NATIVO 300 EC, 0,8 - 1,0 l/ha); protioconazol + tebuconazol (PROSARO 250
EC, 0,75 - 0,9 l/ha); fenpropimorf + epoxiconazol (TANGO SUPER, 0,75 l/ha); tiofanat metil +
epoxiconazol (DUETT ULTRA, 0,5 l/ha); clorotalonil (BRAVO 500 SC, 1,5 l/ha).
Fig. 31. Tratamente cu fungicide Şi insecticide la grâul semănat în cărări

(după Soltner, 1999)
9.1.4. Prevenirea căderii plantelor

- este o lucrare de îngrijire necesară în culturile de grâu din climatele umede, precum şi acolo unde
se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot; aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este
esenţială pentru evitarea căderii (fig. 32); căderea în masă a lanurilor de grâu în primăvara-
vara anului 2013 ilustrează bine această situaţie;
∙ sunt recomandate tratamente preventive, folosind substanţe cu efect retardant (nanizant), cel mai
frecvent produse pe bază de clorură de clorcholină (sau clormequat clorură - STABILAN, 1,8 –
2,0 l/ha, în 100 - 200 l apa/ha, în cazul tratamentelor terestre şi 30 - 50 l/ha, în cazul tratamentelor
“avio“). Se efectuează stropiri foliare, când plantele au 20 - 25 cm înălţime, între sfârşitul înfrăţirii
şi primul sau al doilea nod, pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit, seara
sau dimineaţa;
∙ prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm; scurtarea şi

îngroşarea internodurilor bazale; dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei
la cădere; redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei
foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă
sporită la cădere, care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.
Fig. 32. Căderea fiziologică la grâu

9.1.5. Irigarea
 este o lucrare care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din
România;
 necesarul de apă al grâului este de 3.500 - 4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi
este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi
din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie;
 în cultura grâului udările de toamnă sunt cele mai eficiente. Dacă solul este prea uscat şi
nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ,
se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. Dacă
pregătirea patului germinativ s-a efectuat corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi
grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500
m3/ha;
 udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară - apa
acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară -, cu norme de 500 -
600 m3/ha. Se aplică 1 până la 3 udări în fazele: alungirea paiului (luna aprilie, mai rar,
numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii); înspicat-înflorit (luna
mai); formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare utilizată mai frecvent este
aspersiunea.
9.1.6. Alte lucrări de îngrijire
⇨ Tăvălugitul semănăturilor de grâu după semănat - este necesar când s-a semănat în sol afânat
şi uscat, cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.
⇨ Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau

microdepresionare. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde
pe timpul iernii apar băltiri.
⇨ Tăvălugitul la desprimăvărare - este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza
alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au
fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare
ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate. Tăvălugitul trebuie efectuat pe sol bine
scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără
a tasa suprafaţa solului.
⇨ Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare - este o lucrare din tehnologia clasică de

cultivare şi avea drept scop afânarea suprafeţei solului prin ruperea crustei, precum şi combaterea
buruienilor în curs de răsărire. Grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, dar mai este
practicat în anumite situaţii, precum şi în agricultura ecologică. De regulă, se consideră că grăpatul
semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesar, iar consecinţele negative pot fi
importante: unele plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este
tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.
9.2. Recoltarea
- lucrarea se efectuează la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la 14 - 15% umiditate;
în acest stadiu combinele de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a
fi necesare operaţiuni speciale de uscare;
- recoltarea se poate începe mai devreme, când umiditatea boabelor a scăzut sub 18%, din cauza
suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de
boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este necesară uscarea
boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii; lucrarea de recoltare
trebuie încheiată când boabele au ajuns la 13 - 12% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de
supracoacere, se amplifică pierderile prin scuturare şi prin spargerea boabelor la treierat, lanurile se
îmburuienează;
- lanurile de grâu sunt recoltate cu ajutorul combinelor universale (fig. 33). La combinele de
concepţie mai nouă reglajele aparatului de treier se realizează automat, în funcţie de umiditatea boabelor şi
a plantelor din lan. La combinele clasice se recomandă refacerea reglajelor combinei de 2 - 3 ori pe zi (în
funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza la treierat separarea boabele de masa de resturi vegetate
şi fără a sparge boabele;
- în situaţii extreme - lanuri îmburuienate, cu plante maturate neuniform, sau chiar lanuri căzute -,
se impune recoltarea divizată (în două faze), prin: secerarea (tăierea) plantelor la înălţimea de 15 - 20 cm
şi lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare; treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă;
- combinele universale sunt prevăzute cu dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi
împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează,
fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze
moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol. Paiele tocate pot fi lăsate
la suprafaţa solului, cu rol de mulci, pentru a proteja suprafaţa solului de eroziune, a limita pierderea apei
prin evaporare şi a favoriza descompunerea aerobă a acestora.
∎ În tehnologia de recoltare folosită la noi pe suprafeţe limitate, după recoltare paiele rămân pe
teren în brazdă continuă. Trebuie luat în calcul un raport de 1:1 între boabe şi paie (depinde de condiţiile
anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a.). Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări
importante în tehnologia de cultivare tradiţională a grâului. Aceste lucrări sunt foarte dificile şi destul de
costisitoare: s-a calculat că operaţiunile de presare a paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi
transportul, pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului;
- pentru adunarea paielor sunt folosite diferite utilaje: presa de balotat pentru furaje; maşina pentru
balotat cilindrică, ş.a. Ulterior, paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca: aşternut sau furaj grosier
pentru animale (mai puţin frecvent, în prezent); material pentru prepararea composturilor; materie primă
pentru diferite industrii (de exemplu, producerea celulozei); drept combustibil.
Fig. 33. Recoltarea grâului

(după O. Christen, 2009)
! ! Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) este interzisă prin
lege şi nu este justificată, deoarece se pierde o cantitate mare de materie organică; această soluţie
este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.
1. Care sunt agenţii patogeni şi dăunătorii care impun obligatoriu tratarea seminţelor înainte de
semănat?
Răspuns:
Seminţele de grâu trebuie tratate înainte de semănat pentru controlul agenţilor patogeni (mălura comună,
fuzarioză, tăciune zburător, mălură pitică) şi dăunătorilor care atacă la începutul vegetaţiei (gândac
ghebos, viermi sârmă, ş.a.).
2. Care sunt măsurile preventive pentru reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei
acestora în culturile de grâu?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cele mai păgubitoare insecte dăunătoare din culturile de grâu, prin diminuarea recoltei şi a
calităţii acestei, sunt:
a) Gândacul bălos al ovăzului.
b) Viermele roşu al paiului.
c) Viermii sârmă.
d) Ploşniţele cerealelor.
Rezolvare: d
De rezolvat:
2. Una dintre metodele de gestionare a paielor, practicată la noi, este o eroare agronomică gravă (şi
contrară reglementărilor legale):
a) Balotarea paielor, transportul şi utilizarea ca aşternut pentru animale.
b) Tocarea şi împrăştierea pe teren concomitent cu recoltarea.
c) Arderea paielor pe teren.
d) Balotarea paielor, transportul şi utilizarea pentru producerea celulozei.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
9. Tehnologia de cultivare a grâului (3)

9.1. Lucrările de îngrijire
a) Combaterea buruienilor - specii frecvente şi combatere.
b) Combaterea bolilor - specii frecvente şi combatere.
c) Combaterea dăunătorilor - specii frecvente şi combatere.
d) Irigarea.
e) Alte lucrări de îngrijire.
9.2. Recoltarea
a) Momentul optim de recoltare.
b) Tehnologia recoltării.
c) Gestionarea resturilor vegetale.
TEST RECAPITULATIV
Specia de grâu cultivată pe suprafeţele cele mai Triticum durum A
mari este: Triticum polonicum B
Triticum aestivum C
Triticum carthlicum D
Agricultura ecologică promovează speciile de Triticum monococcum, Triticum dicoccum, A
grâu: Triticum spelta
Triticum boeoticum, Triticum dicoccoides B
Triticum aestivum, Triticum durum C
Triticum macha, Triticum compactum D
A
Majoritatea soiurilor de grâu cultivate în milturum - spic roşu, nearistat, bob roşu
România fac parte din varietatea: erythrospermum - spic alb, aristat, bob roşu B
lutescens - spic alb, nearistat, bob roşu C
ferrugineum - spic roşu, aristat, bob roşu D
Calitatea superioară a pâinii din făină integrală Endosperm A
este dată de conţinutul mai ridicat în proteine, Embrion B
săruri minerale şi celuloză din: Învelişurile bobului, stratul cu aleuronă, embrion C
şi scutellum
Coleoptil şi coleoriză D
Stadiile maturităţii la grâu, reflectate de Maturitate deplină - sub 12% umniditate A
conţinutul în apă al boabelor sunt caracterizate Maturitate galbenă - 15% umiditate B
corect la: Supracoacere - 25 - 30% umiditate C
Maturitate verde - 50% umiditate D
Procesul de şiştăvire a boabelor are drept cauze: Temperaturile foarte scăzute din timpul iernii a
Seceta accentuată toamna la semănat b
Vremea uscată şi călduroasă care survine în c
timpul umplerii bobului
Vremea ploioasă însoţită de vânt în perioada de d
recoltare
Plante foarte bune premergătoare pentru grâul Leguminoasele pentru boabe, rapiţa de toamnă, a
de toamnă sunt: trifoiul
Lucerna şi pajiştile semănate b
Sorgul, iarba de Sudan şi meiul c
Porumbul, floarea-soarelui d
Care este doza de azot calculată corect în 70 kg N/ha a
următoarea situaţie: Cs=30 kg N/t boabe; Rs=5 t 170 kg N/ha b
boabe/ha; Ns=sol sărac; Npr=planta 110 kg N/ha c
premergătoare borceag ? 90 kg N/ha d
La practicarea sistemului de lucrări minime ale Ustilago - ochratoxina a
solului, în rotaţia porumb-grâu, una dintre bolile Fusarium - deoxinivalenol b
comune ambelor culturi poate favoriza Mycosphaerella - aflatoxina c
acumularea de micotoxine: Tilletia - zearalenona d
Epoca de semănat a grâului de toamnă în 20 octombrie - 1 noiembrie a
condiţiile ţării noastre este: 10 - 20 octombrie b
1 - 10 octombrie c
1 - 25 septembrie d
Combaterea buruienilor monocotiledonate în Câmpia de Sud şi Dobrogea a
culturile de grâu de toamnă poate fi necesară Câmpia de vest b
îndeosebi în: Sudul Moldovei c
Zonele colinare, umede, din Banat, Transilvania, d
Bucovina
În cultura grâului de toamnă, cele mai eficiente Udările la desprimăvărare a
udări sunt: Udările de toamnă b
Udările aplicate la alungirea paiului c
Udările la formarea bobului d
La ce umiditate a boabelor se poate începe 18% a
recoltarea grâului: 12 - 13% b
20 – 22% c
sub 12% d
Semăntul în cărări al culturilor de grâu prezintă Se poate semăna mai devreme a
o serie de avantaje (două răspunsuri corecte): Permite efectuarea lucărilor de îngrijire până în b
faze de vegetaţie mai avansate
Permite efectuarea lucrărilor de îngrijire mai c
precis ca uniformitate de împrăştiere
Nu sunt nici un fel de diferenţe faţă de semănatul d
în rânduri obişnuite
Erbicidele Granstar Super 50 SG şi Rival 75 GD Toamna, imediat după răsărit a
prezintă avantajul că pot fi administrate: Primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de b
înfrăţit şi până la formarea primului internod
Primăvara, când temperatura aerului este de c
maximum 5oC
De la înfrăţit şi până în faza de burduf d
Tema nr. 8
 Lucrările solului.
 Sămânţa şi semănatul.
Obiectivele temei:
- să alegeţi cel mai potrivit sistem de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile pedoclimatice şi
tehnologice şi de dotarea tehnică a fermei;
- să cunoaşteţi cerinţele şi să decizi asupra calităţii materialului semincer şi parametrilor semănatului în
funcţie de zonă şi condiţiile anului agricol.
Buzău.
8.1. Lucrările solului

Grâul cere: un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte mărunţită, dar fără
bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii (fig. 27).
Fig. 27. Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a rădăcinilor şi asupra formării unor
componente de producţie la grâu
(după D.Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza:
- timpului scurt rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat;
- condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul
verii şi începutul toamnei);
- suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.
8.1.1. Sistemul clasic de lucrări ale solului
∎ după premergătoare timpurii:
∙ după recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului,
pentru: mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul; afânarea stratului superficial al
solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie; distrugerea buruienilor existente şi
crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a
samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie efectuarea lucrării, solul
pierde repede apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă, ceea
ce amplifică pierderile de apă prin evaporaţie şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului;
∙ în continuare, solul se ară imediat, la 18 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa.

Întârzierea arăturii determină: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai
este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii
conduce la scăderi progresive de recoltă. Adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în
funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi
buruienile) şi fără a scoate bulgări;
∙ în situaţiile extreme în care solul este prea uscat şi nu se poate ara sau prin arătură se scot
bulgări mari, se efectuează un dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii mai importante,
care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi să permită o arătură de calitate;
∙ până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, prin grăpat, pentru mărunţirea
bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar;
∙ pregătirea patului germinativ - se efectuează chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale
cu combinatorul sau cu grape rotative (în unele situaţii, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa
reglabilă).
Se consideră că prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe
timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul
sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.
∎ după premergătoare târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă pentru zahăr, cartofi de toamnă,
soia):
∙ este necesară mărunţirea cât mai bună a resturilor vegetale, concomitent cu recoltatul sau prin
discuit (1 - 2 lucrări);
∙ arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu

grapa, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără a scoate bulgari; până la semănat trebuie să
rămână cel puţin 2 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură, să se aşeze;
∙ în continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri,

combinatoare ş.a.) pentru mărunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.
!!! În ciuda beneficiilor evidente ale aratului şi tradiţiilor îndelungate în practica agricolă, există şi
o serie de dezavantaje ale lucrării solului la adâncimi de 20 - 30 cm, cu întoarcerea brazdei,
urmată de lucrările ulterioare multiple, cu grapa cu discuri, freza şi alte utilaje, pentru pregătirea
patului germinativ:
- sistemele bazate pe arătură sunt costisitoare, sub aspect financiar şi energetic, pentru efectuarea
lucrărilor mecanice, carburanţi şi forţă de muncă;
- pe de altă parte, structura fizică şi echilibrul biologic natural ale solului sunt pertubate prin tasare
şi deteriorarea structurii, îndeosebi pe solurile umede sau solurile grele;
- în plus, lucrarea repetată a solului contribuie la pierderea umidităţii din sol şi poate favoriza
pierderea prin levigare a unei părţi din azotul din sol.
8.1.2. Sisteme de lucrări minime ale solului
∙ Din cauza acestor consecinţe, în ultimele decenii au fost dezvoltate mai multe sisteme de lucrări
ale solului pentru a reduce la minimum numărul lucrărilor. Actualmente, în cultura mare sunt aplicate
sisteme de lucrări ale solului foarte diferite ca intensitate, de la sistemul cu arătură, la sistemul de lucrări
superficiale ale solului, cu sau fără afânare adâncă şi până la semănatul direct, în teren nelucrat. La
alegerea sistemului de lucrări se recomandă să se ţină cont de condiţiile climatice (fig. 28).
Fig. 28. Sistemul de lucrări ale solului în funcţie de condiţiile de climă

(după O.Christen, 2009)
!!! Trebuie subliniat că, după porumb sau grâu pot apare probleme de igienă care să impună diferenţieri
ale intensităţii lucrărilor solului. Astfel, după porumb, în urma atacului de Fusarium, conţinutul în
micotoxine (DON – deoxinivalenol) restrânge posibilităţile de alegere a intensităţii lucrărilor solului.
Cercetările au evidenţiat influenţa pozitivă a mărunţirii resturilor vegetale de porumb şi a încorporării
acestora, asupra conţinutului în DON: comparativ cu grâul semănat în arătură, conţinuturile de micotoxine
din sol au fost evident mai ridicate în cazul semănatului direct, în teren nearat, şi îndeosebi dacă nu au fost
efectuate lucrări de mărunţire a resturilor vegetale (fig. 29).
Fig. 29. Conţinutul în micotoxine la grâu în funcţie de gradul de mărunţire şi încorporare a resturilor vegetale
de porumb (după O.Christen, 2009)
Forma extremă de lucrări minime ale solului este semănatul direct în teren nelucrat, denumit
sistemul no-till. Pentru ca un asemenea sistem să reuşească este necesar:
- un sol foarte uniform, cu rezistenţă la compactare, porozitate ridicată, capacitate ridicată de
infiltrare a apei şi drenaj bun pe profil, cu activitate biologică intensă.
Semănatul direct şi lucrarea superficială a solului pot avea ca rezultat prezenţa unor cantităţi mai
mari de resturi vegetale rămase la suprafaţa solului; acestea au un efect pozitiv în reducerea eroziunii
solului, a scurgerilor de apă la suprafaţă şi a pierderilor de apă prin evaporare. Pe de altă parte, la
sistemele cu lucrări reduse, compactarea solului este puţin accentuată şi mai aproape de suprafaţa solului,
prin comparaţie cu compactarea (şi hardpanul) care apare la tehnologiile cu răsturnarea brazdei; ca
urmare, această formă de compactare este, de obicei, mai uşor de corectat şi mai puţin costisitor.
Agricultorii care practică sisteme de lucrări minime, însoţesc lucrările superficiale cu afânări
adânci, fără întoarcerea brazdei, efectuate periodic. De asemenea, la intervale de 3 – 4 ani se intervine cu
lucrarea de arat.
Unii specialişti consideră că utilizarea mai mulţi ani la rând a sistemelor de lucrări minime
(inclusiv semănatul în teren nelucrat) poate conduce la noi probleme, comparativ cu sistemele tradiţionale
cu arătură: mărirea dependenţei faţă de aplicarea erbicidelor din cauza dezvoltării buruienilor (îndeosebi a
monocotiledonatelor); amplificarea atacului de boli şi dăunători; reducerea cantităţii de azot furnizat prin
mineralizarea materiei organice din sol.
! ! ! Cultivarea grâului cu un minim de intervenţii asupra solului este condiţionată de prezenţa
maşinilor agricole moderne specifice. Din acest motiv, în România aceste sisteme sunt practicate
actualmente îndeosebi în marile exploataţii agricole comerciale. Extinderea sistemelor în exploataţii
de dimensiuni mai mici va fi benefică, dar este o problemă de viitor, care ţine în principal de
dotarea cu utilaje specifice.
8.2. Sămânţa şi semănatul

► Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie:
- să aparţină unui soi zonat;
- să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile
Bază ţi generaţiile I (C1) şi a II-a (C2);
- să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai
mare.
► Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie !
⇨ împotriva agenţilor patogeni:
∙ pentru agenţii patogeni transmisibili prin sămânţă, cu spori pe tegumentul seminţei,

cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.) se recomandă
tratamente cu preparate pe bază de: tebuconazol (ORIUS 6 FS, 0,5 l/t de sămânţă sau
ORIUS 2 WS, 1,5 kg/t; KRIPTO SUPER 60 FS, 0,5 l/t); difenoconazol + ciproconazol
(DIVIDEND STAR 036 FS, 1,5 l/t); tebuconazol + protioconazol (LAMARDOR 400 FS,
0,150 l/t); procloraz + triticonazol (KINTO DUO, 1,5 l/t);
∙ pentru agenţii patogeni cu spori în interiorul bobului, cum este tăciunele zburător
(Ustilago nuda f. sp. tritici, sin. U. tritici), se recomandă carboxină + tiram (VITAVAX
200 FF, 2,5 l/t de sămânţă);
∙ pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum este mălură pitică (Tilletia
controversa) - este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale,
dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului
este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.
⇨ împotriva dăunătorilor care atacă toamna:

∙ pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu) şi la
infestarea puternică cu dăunători care ataca la începutul vegetaţiei: gândac ghebos
(Zabrus tenebrioides), viermi sârmă (Agriotes spp.), afidele cerealelor (Sitobion avenae,
sin. Macrosiphum avenae; Rhopalosiphum spp.; Metopolophium dirhodum; Schizaphis
graminum) dar ţi musca de Hessa (Mayetiola destructor) sau musca neagră a cerealelor
(Oscinella frit) este necesară tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide:
∙ pe terenurile infestate cu mălură, fuzarioză şi gândac ghebos sunt recomandate

tratamente cu teflutrin+difenoconazol (TONIC PLUS, 2,5 l/t).
► Epoca de semănat:
∙ până la venirea iernii trebuie să rămână 40 - 50 zile în care să se acumuleze 450 - 500°C
temperaturi pozitive, şi în care plantele de grâu să vegeteze normal, astfel ca, la intrarea în iarnă
plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea
dezvoltaţi);
- Epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este 1 - 10 octombrie:
- pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25
septembrie - 10 octombrie;
- pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva
mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.
∙ dacă se întârzie semănatul faţă de perioada recomandată, plantele răsar târziu, intră în iarnă
neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger; primăvara lanul va avea o densitate mică şi se
îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de
şiştăvire;
∙ dacă se seamănă prea devreme, plantele se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la
începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din
toamnă; masa vegetală bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în
primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele
rămân mici datorită densităţii exagerate.
► Densitatea de semănat:
∙ trebuie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2 pentru a asigura 500 - 700 spice/m2;
∙ între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a

soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea
solului; trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de
semănat, de 85 - 95% (din boabele germinabile semănate).
!!! În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase sau
în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, există practica de a mări densitatea până la 700
boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea
unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.
► Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat):
∙ rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei); este
cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.
► Adâncimea de semănat:
∙ se stabileşte în funcţie de umiditatea şi textura solului, soi (lungimea coleoptilului), mărimea

seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată);
∙ în condiţiile din România, grâul este semănat la 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate

suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea
germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă
şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva
mai adânc, la 5 - 6 cm.
► Distanţele de semănat:
∙ pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm, fără a rezulta diferenţe importante de
producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile
de semănat aflate la dispoziţie;
∙ în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 - 15 cm (distanţa pentru care sunt
construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare);
∙ în anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25 cm),
pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.
Semănatul în cărări (fig. 30) este o metodă de semănat extinsă în ţările cu tradiţie în cultura
grâului. Metodă, folosită pe suprafeţe destul de extinse şi în România, a apărut din necesitatea de a
efectua, cu mijloace terestre, lucrările din timpul vegetaţiei (administrarea îngrăşămintelor;
combaterea bolilor şi dăunătorilor; erbicidarea), în mod foarte precis, ca uniformitate de
împrăştiere şi până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor).
Schema pentru semănatul în cărări poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini
agricole pe care îl are la dispoziţie: se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea
tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea
pneurilor tractorului (de obicei este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa
dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor
efectua lucrările de îngrijire în vegetaţie; distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă
cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se efectuează tratamentele.
Fig. 30. Schema pentru semănatul în cărări

(după G. Fischbeck, K.-U. Heyland şi N. Knauer, 1975, citaţi de Gh.V.Roman, 1995)
1. Care sunt efectele lucrării de dezmiriştit?
Răspuns:
Prin lucrarea de dezmiriştit, efectuată imediat după recoltarea premergătoarei şi eliberarea terenului, se
realizează: mărunţirea resturilor vegetale; afânarea stratului superficial al solului; distrugerea
buruienilor existente.
2. Care este adâncimea arăturii la grâu şi cum trebuie stabilită (reglată) aceasta ?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Sistemele minime de lucrări ale solului au şi unele dezavantaje:
a) Creşte dependenţa de erbicide, se amplifică atacul de boli şi dăunători, se poate reduce cantitatea de
azot furnizată prin mineralizare.
b) Cresc costurile pentru lucrările mecanice şi carburanţi.
c) Contribuie la pierderea umidităţii din sol şi favorizează levigarea azotului.
d) Contribuie la deteriorarea structurii solului.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Care va fi cantitatea de sămânţă la hectar la grâu dacă: D=550 b.g./m2; P=99%; G=92%;
MMB=41,5 g ?
a) 183 kg/ha.
b) 268 kg/ha.
c) 251 kg/ha.
d) 201 kg/ha.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI

8.1. Lucrările solului
a) Cerinţele grâului faţă de pregătirea terenului.
b) Sistemul clasic de lucrări ale solului.
c) Sistemul de lucrări minime ale solului.
d) Sistemul ’’no-till’’.
8.2. Sămânţa şi semănatul
a) Cerinţe faţă de sămânţă - valoarea culturală şi tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor.
b) Parametrii semănatului (epocă, densitate, distanţe, adâncimi).
Tema nr.7
 Amplasarea culturii (rotaţia).
 Administrarea îngrăşămintelor.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi cerinţele grâului faţă de planta premergătoare pentru a decide cea mai favorabilă
amplasare;
- să fundamentaţi regimul de îngrăşare a culturilor de grâu în funcţie de particularităţile de nutriţie şi
condiţiile concrete de cultivare;
Buzău.
7.1. Amplasarea culturii (rotaţia)

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece:
∙ trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să
înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă; are un sistem radicular destul de slab
dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor
nutritive din sol;
∙ din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care:
→ lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive;
→ permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă
şi nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite resturile vegetale, care au
fost împrăştiate uniform şi, eventual, încorporate în sol.
Plante foarte bune premergătoare pentru grâu:

● mazăre, fasole, borceag, rapiţă de toamnă, in pentru ulei, in pentru fibre, cartof timpuriu şi de
vară, trifoi, cânepă pentru fibre, muştar, năut, bob, sfeclă pentru sămânţă, porumb pentru masă
verde, tutun, coriandru, anason, chimen, mac.
Plante bune premergătoare pentru grâu:

● soia, sfeclă pentru zahăr, cartof de toamnă, floarea-soarelui, porumb pentru boabe şi pentru
siloz, cânepă pentru sămânţă; toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie,
pentru a rămâne un interval de cel puţin 2 săptămâni până la semănatul grâului.
În ultimele decenii, sortimentul de culturi de câmp din agricultura României s-a restrâns foarte
mult, fiind impus tot mai mult de cerinţele pieţei şi mai puţin de considerente de ordin agronomic.
- în prezent, sortimentul se limitează, în principal, la: grâu de toamnă, orz de toamnă şi de
primăvară, porumb, floarea-soarelui, cartof, rapiţă, şi mai puţin soia, sfeclă pentru zahăr, ovăz.
Rapiţa de toamnă - este cultivată pe circa 500 mii ha şi arealul de cultivare coincide cu cel al
grâului; după recoltare, terenul rămâne curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi
îmbogăţit cu multă masă organică; prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului,
sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea resturilor vegetale şi acumularea
nitraţilor.
Floarea-soarelui - se cultivă pe circa 800-900 mii ha anual, în zonele foarte favorabile şi
favorabile de cultură a grâului; se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie,
ceea ce permite lucrarea timpurie a solului; după floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie
mărunţirii şi împrăştierii uniforme pe teren a resturilor vegetale (eventual urmată de
încorporare); solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie
aplicarea îngrăşămintelor din toamnă, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor
vegetale celulozice.
Porumbul pentru boabe - în condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după
porumb din cauza suprafeţelor mari care sunt cultivate cu aceste plante (pentru fiecare,
între 2 şi 2,5 mil. ha semănate anual), dar şi deoarece zonele de cultivare coincid;
respectarea anumitor condiţii poate transforma porumbul într-o bună premergătoare
pentru grâu:
● cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin
comparaţie cu potenţialul termic al zonei;
● semănatul porumbului în epoca optimă, în teren afânat adânc prin lucrările
solului;
● administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale;
● combaterea foarte bună a buruienilor;
● recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.
!!! O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb:

- trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium,
boală comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi; din cauza pericolului
transmiterii şi amplificării atacului de fuzarioză şi a contaminării recoltei cu
micotoxine, după porumb sunt necesare lucrări ale solului mai intense;
- după porumb rămân pe teren cantităţi importante de resturi vegetale care pot crea
dificultăţi la semănatul grâului; acestea trebuie cât mai bine mărunţite şi împrăştite pe
teren şi, eventual, încorporate. Pentru descompunerea mai rapidă a resturilor vegetale
este recomandată administrarea unor dozele mai mari de îngrăşăminte cu azot.
Soia - este o premergătoare bună (sau chiar foarte bună) pentru grâul de toamnă, deoarece
contribuie la sporirea fertilităţii solului prin azotul fixat simbiotic; trebuie semănate soiuri
care pot fi recoltate până la jumătatea lunii septembrie, terenul să rămână curat de
buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi împrăştiate uniform pe suprafaţa
solului, cu sau fără încorporare; pe terenurile cultivate cu soia şi bine întreţinute, arătura
poate fi înlocuită prin lucrări superficiale sau se poate semăna direct, în teren nelucrat;
- suprafeţele relativ restrânse pe care a fost semănată soia după anul 1990 în România (72
mii ha în anul 2013) au crescut prin măsurile de stimulare a culturii până la circa 150 mii
ha, dar semnificaţia acesteia ca premergătoare este încă restrânsă.
Sfecla pentru zahăr - este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul
suficient de timpuriu; după recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat, curat de
buruieni, bogat în elemente nutritive; dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate
deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu; pe suprafeţele bine lucrate anterior,
semănatul poate fi efectuat în teren pregătit prin lucrări superficiale sau se poate semăna
direct, în teren nelucrat.
Cartoful (de vară şi de toamnă) - este o premergătoare bună (sau foarte bună) pentru grâu
deoarece lasă terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate.
!!! Nu se recomandă ca grâul să fie amplasat după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente
nutritive (cum sunt sorgul, iarba de Sudan, meiul).
Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor
comuni, nici după lucernă sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare
şi care lasă solul uscat.
Monocultura de grâu
■ în principiu, nu este de dorit ca grâul să fie amplasat după grâu; în condiţiile actuale însă,
diversitatea culturilor de câmp este restrânsă, astfel că se practică destul de mult cultivarea repetată a
grâului pe acelaşi teren (tab. 18 şi 19);
■ monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate
consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii
de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli;
■ în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), este dificil de a evita cultivarea grâului
după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după plantele cu recoltare târzie destinate
iniţial ca premergătoare.
Tabelul 18
Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul de îmburuienare a terenului la
ICCPT - Fundulea (după I.Boeriu, N.Eustaţiu, 1973)
Proporţia grâului
Masa buruienilor
în structura culturilor Numărul de buruieni la m2
(tone masă proaspătă/ha)
(%)
25 66 1,2
33 87 1,4
50 200 1,5
66 334 3,1
100 660 12,7
Tabelul 19
Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu
(după Maria Popescu, V.Popescu, 1991)
Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) Suceava
Fusarium spp. Fusarium spp. Helgaria Blumeria graminis
Rotaţia % boabe atacate pe boabe pe spice herpotrichoides f. sp. tritici
(intensitate
atac (%)
Monocultură de grâu 20 70 80 80 25
Porumb-grâu 19 62 70 76 16
Asolament de 3-5 ani 9 30 31 69 12
!!! Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative:
- îmburuienarea terenului cu buruieni specifice;
- înmulţirea bolilor şi dăunătorilor; dintre boli - fuzarioză, mălură, tăciune, făinare; dintre
dăunători: gândac ghebos, ploşniţe, viermi sârmă, viermele roşu al paiului;
- acumularea unei microflore rizosferice cu efect dăunător.
Ca urmare, grâul reacţionează la monocultura îndelungată prin scăderea recoltelor, care poate fi
evitată prin doze sporite de îngrăşăminte şi prin intervenţii fitosanitare mai intense, care se reflectă
însă în cheltuieli mai mari.
!! În România, cultivarea repetată a grâului pe acelaşi teren se prelungeşte uneori exagerat de
mulţi ani, îndeosebi în micile gospodării ţărăneşti sau unele asociaţii agricole, iar consecinţele sunt
afectarea gravă a mărimii producţiilor.
La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor: se recoltează
timpuriu; lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.
7.2. Administrarea îngrăşămintelor

Consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 23 - 33 kg N, 11 - 18 kg P2O5, 19 - 37
K2O/1 tonă de boabe+paiele aferente, dar grâul reacţionează bine la administrarea îngrăşămintelor,
deoarece:
∙ sistemul radicular este destul de slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere
mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezervele solului;
∙ consumul maxim de elemente nutritive are loc într-o perioadă scurtă, de la alungirea paiului şi
până la începutul coacerii, perioadă în care grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de
elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.
7.2.1. Îngrăşămintele minerale

Azotul:
► este cel mai important element nutritiv: influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor
(formarea de plante viguroase, bine înfrăţite, cu frunze late); frunzele sunt de culoare verde-închis,
ceea ce favorizează procesul de fotosinteză; stimulează formarea componentelor de producţie;
determină productivitatea grâului; sporeşte conţinutul boabelor în substanţe proteice;
► insuficienţa azotului: conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-
gălbuie, care produc puţin; excesul de azot: determină dezvoltarea vegetativă prea puternică,
înfrăţirea este exagerată; culturile sunt predispuse la cădere; au un consum mare de apă; se
amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului; creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea
vegetaţiei;
► La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (fig. 26):

→ toamna, înainte de semănat şi concomitent cu semănatul - azotul are ca efect mai buna
dezvoltare a plantelor până la intrarea în iarnă. Pe terenurile agricole bine cultivate an de
an, îngrăşarea de toamnă cu azot nu ar fi necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt
satisfăcute de: azotul eliberat prin: mineralizarea substanţelor organice din sol; rezervele
solului; remanenţa îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare. Agricultorii care deţin
echipamentele corespunzătoare, aplică doze moderate de azot concomitent cu semănatul,
pentru a stimula dezvoltarea plăntuţelor imediat după germinare;
→ la începutul vegetaţiei în primăvară - este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu
azot, prin care se asigură necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi alungirea paiului.
În cazul administrării terestre, solul trebuie să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru
fertilizarea suprafeţelor mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din
partea a doua a iernii, pe teren îngheţat, dar neacoperit cu strat de zăpadă;
→ în anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei
fracţiuni reduse de azot, pentru a acoperi cerinţele în azot până la înspicat-înflorit;
→ o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte sporirea
conţinutului boabelor în azot şi proteină.
Fig. 26. Evoluţia cerinţelor plantei de grâu faţă de azot şi momentele reper de administrare a îngrăşămintelor
!!! Majoritatea micilor agricultori nu administrează ultimele două fracţiuni deoarece acestea sunt
prea costisitoare, nu este posibilă din punct de vedere tehnic administrarea sau nu sunt disponibile
îngrăşămintele necesare. Pe de altă parte, administrarea îngrăşămintelor sub formă solidă, în
condiţiile unui climat secetos, solubilizarea acestora în sol, absorbţia şi utilizarea lor de către
plante au loc cu întârziere şi sunt puţin eficiente. Acest neajuns este evitat prin administrarea
îngrăşămintelor foliare, eventual concomitent cu tratamente fitosanitare; dozele mici de
îngrăşământ foliar sunt repede absorbite şi utilizate eficient de plante.
► Calcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ, bazat pe următoarea

formulă de calcul:
DN = Cs x Rs – Ns – Ngg ± Npr, în care:
DN este doza de azot (kg/ha);
Cs = consumul specific (kg N/tona de boabe);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe
solurile fertile;
Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la: 2 kg N/t de gunoi de grajd
administrat direct grâului; 1 kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg
N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare;
Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare: se scad 30 kg N/ha după leguminoase
pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după
floarea-soarelui şi porumb, după care rămân cantităţi mari de resturi vegetale celulozice.
! Unii specialişti recomandă introducerea în bilanţul azotului şi a:
- azotului rezidual care rămâne în sol, după recoltarea grâului;
- azotului pierdut în perioada de vegetaţie a grâului (de exemplu, prin levigare).
► Pentru condiţiile din România, mărimea dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha. Pe
terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile nu ar trebui administrate îngrăşăminte
cu azot în toamnă. Dacă este necesar, după premergătoarele cu recoltare târzie, se va administra o
fertilizare de toamnă cu 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat (sau
concomitent cu semănatul). Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la
desprimăvărare. În anumite situaţii, se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, la alungirea
paiului, de dorit sub formă de îngrăşare foliară (tab. 20).
Tabelul 20
Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut
producţii optime economic la grâu (medii pe 5 ani)
(după Cr. Hera, citat de Gh. Bîlteanu, 1989)
Specificare Doza de îngrăşământ economic
N P2O5
Fundulea (cernoziom cambic) 108 83
Lovrin (cernoziom cambic) 106 92
Turda (cernoziom cambic) 119 84
Podu-Iloaiei (cernoziom cambic) 96 58
Şimnic (preluvosol-roşcat) 85 75
Oradea (brun-argilic) 77 69
Livada (luvosol) 95 65
În primăvară, este recomandată recalcularea dozelor de îngrăşăminte cu azot în funcţie de mai

mulţi factori: mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (care influenţează procesele de levigare şi de
mineralizare); conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării; starea de vegetaţie a culturii
(densitatea culturii, dezvoltarea plantelor).
Fosforul:
► îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră; se consideră că
grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând
plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat; fosforul: echilibrează efectul azotului;
îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli; favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi
înfrăţirea; îmbunătăţeşte calitatea recoltei; grăbeşte maturitatea. La începutul vegetaţiei, plantele
tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a
folosi fosforul din rezervele solului.
► Pentru calcularea dozelor de fosfor este recomandată formula:

DP= 15 x Rs - Pgg,
în care:
DP este doza de fosfor (kg P2O5/ha);
Rs = recolta scontată (t/ha);
Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta
a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta
premergătoare.
Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg

P2O5/100 g sol.
► Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 120 kg/ha. Fosforul sub formă de
superfostat este încorporat sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate
administra la patul germinativ sau concomitent cu semănatul, iar în anumite situaţii, chiar la
desprimăvărare.
Potasiul:
∙ este necesar numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/
100 g sol); potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, secetă şi boli,
inclusiv la făinare, contribuie la menţinerea paielor rezistente şi astfel la sporirea rezistenţei la
cădere. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodurilor, cloroză,
necroza marginală a frunzelor.
∙ În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub
formă de îngrăşăminte complexe, la pregătirea patului germinativ (sau sub formă de sare potasică,
sub arătură).
! Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se
apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol din
ţara noastră.
7.2.2. Îngrăşămintele organice
⇨ gunoiul de grajd semifermentat, mustul de gunoi, gunoiul lichid rezultat de la crescătoriile de

animale, nămolurile de epurare, sunt bine valorificate de grâu. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate
direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, floarea-soarelui,
sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.
⇨ Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe cernoziomurile argice,

preluvosoluri şi luvosoluri (soluri acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea
uşoare, deoarece pe lângă elementele nutritive, ele îmbunătăţesc şi proprietăţile fizice, chimice şi
biologice ale solului, prin aportul de materie organică.
⇨ Dozele de gunoi de grajd recomandate sunt de 15 - 20 t/ha, încorporate sub arătură.
7.2.3. Aplicarea amendamentelor calcaroase
√ este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%;
- pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a
50% din aciditatea hidrolitică;
√ se recomandă, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (sub formă de piatră de var, dolomit);
√ împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub
arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.
1. Care sunt efectele negative ale cultivării repetate timp îndelungat a grâului după grâu?
Răspuns:
Cultivarea repetată a grâului după grâu are drept consecinţe: îmburuienarea terenului; înmulţirea bolilor
şi dăunătorilor; acumularea unei microflore rizosferice specifice; scăderea recoltelor; creşterea
cheltuielilor pentru controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor.
2. Care sunt restricţiile care limitează amplasarea culturilor de grâu de toamnă după porumb?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Mărimea dozelor de îngrăşăminte cu azot se stabileşte pentru fiecare solă în parte:
a) De fiecare cultivator de grâu în funcţie de experienţa sa profesională.
b) Pe bază de bilanţ, în funcţie de consumul specific, recolta scontată, aportul solului în azot şi corecţia
funcţie de planta premergătoare.
c) Nu există reguli stricte privind calcularea dozelor.
d) În funcţie de sfaturile agricultorilor mai în vârstă din zonă.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Aplicarea amendamentelor calcaroase este recomandată pe solurile cu:
a) pH = 7
b) pH mai mare de 8
c) pH = 6,5 - 7,5
d) pH sub 5,8
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
7.1. Amplasarea culturii (rotaţia)
a) Cerinţe faţă de planta premergătoare.
b) Plante foarte bune şi bune premergătoare - calităţi şi deficienţe.
c) Restricţii la amplasarea culturilor de grâu.
7.2. Administrarea îngrăşămintelor
a) Particularităţi de nutriţie ale grâului şi cerinţe.
b) Îngrăşăminte chimice cu azot, fosfor, potasiu - doze şi epoci de administrare.
c) Îngrăşarea organică şi aplicarea amendamentelor.
Tema nr.6
Morfologia, biologia şi ecologia grâului
 Particularităţi morfologice ;i biologice.
 Relaţii cu factorii de vegetaţie.
 Zonarea culturii grâului în România.
Obiectivele temei:
- să cunoști fazele de vegetaţie în care se află plantele de grâu pentru a le putea identifica la diferite
date calendaristice;
- să poţi evalua starea de vegetaţie a culturilor de grâu pentru a decide anumite intervenţii tehnologice;
- să evaluezi favorabilitatea pentru grâu a condiţiilor naturale (climă, sol) din zona unde activezi (sau
zona de domiciliu), pentru a stabili cea mai bună amplasare a culturilor.
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar Gv., Cernea S., 2011.
4. Roman Gh.V., Epure Lenuţa Iuliana, Toader Maria, Ion V., Duşa Elena Mirela, Ionescu (Truţa) Alina
Maria, Mihalache M., Băşa A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru
cereale. Editura „ALPHA MDN”, Buzău.
6.1. Particularităţi biologice

Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă durează, în condiţiile din ţara noastră, circa 9 luni
(270 - 290 zile). În acest interval, plantele de grâu trec prin anumite faze fenologice (stadii de
dezvoltare), care se recunosc prin schimbările în aspectul exterior al plantelor şi care sunt însoţite de
modificări interne în biologia plantei.
Perioada de vegetaţie a grâului de toamnă este împărţită în:
√ etapa (perioada) vegetativă, caracterizată prin dezvoltarea organelor vegetative ale
plantelor, cu fazele fenologice: germinare, înrădăcinare, înfrăţire;
√ etapa generativă (reproductivă) caracterizată prin dezvoltarea inflorescenţei, a florilor şi
formarea boabelor, cu fazele fenologice: formarea (alungirea) paiului, înspicare-înflorire-
fecundare, formarea şi coacerea (maturarea) boabelor.
6.1.1. Etapa vegetativă
∎ Germinarea - pentru ca sămânţa de grâu pusă în pământ să germineze trebuie: să posede o

facultate germinativă ridicată, să fie matură, ieşită din repausul seminal şi cât mai nouă, de
preferat din recolta anului precedent şi nu mai veche de 3 - 4 ani, iar în sol să fie întrunite
condiţiile optime de umiditate, căldură şi oxigen.
⇨ Puse în condiţii de a germina, boabele de grâu absorb apă (stadiile BBCH 01 - 03) (tab. 11),
enzimele din bob trec în soluţie şi devin active, transformă substanţele de rezervă din endosperm, în
substanţe uşor de asimilat de către embrion, începe diviziunea celulară în cele două vârfuri de creştere
(fig. 14): radicula, protejată de coleoriză, străbate învelişurile bobului, marcând momentul încolţitului
(stadiul 05). Rădăcinile se adâncesc în sol, fixează viitoarea plantă şi absorb apă cu săruri minerale
necesare nutriţiei.
Fig. 14. Etapele germinării bobului de grâu

(după G.Fischbeck, K.-U.Heyland, N.Knauer, 1975, citaţi de Gh.V.Roman, 1995)
⇨ Muguraşul, protejat de coleoptil, străbate învelişurile bobului (stadiul 07), se alungeşte spre
suprafaţă, îşi încetează creşterea şi este străbătut de vârful primei frunze, acesta fiind momentul
răsăritului (stadiul 09). În condiţii favorabile de temperatură şi umiditate, perioada germinare-răsărire
durează 8 - 10 zile; în mod frecvent sunt necesare pentru răsărire 15 - 20 zile, îndeosebi din cauza
insuficienţei apei (fig. 15).
Fig. 15. Planta de grâu la începutul vegetaţiei: germinare - răsărire;

stadiul de 3 frunze (preînfrăţit)
∎ Înrădăcinarea şi formarea primelor frunze. Imediat după răsărire, planta formează

prima frunză şi începe asimilaţia clorofiliană.
⇨ Rădăcinile embrionare sunt foarte active şi absorb apă şi substanţe nutritive din sol. Ele
rămân active până la sfârşitul perioadei de vegetaţie, dar importanţa lor se reduce treptat, pe măsura
dezvoltării rădăcinilor adventive (fig. 16). Deasupra solului apar a doua, apoi a treia frunză (stadiile 12
şi 13).
Fig. 16. Sistemul radicular al grâului de toamnă la intrarea în

iarnă (a) şi la înflorire (b)
(după L.Kutchera, 1960; A.Falisse, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
∎ Înfrăţitul - curând după răsărire şi după formarea celei de-a treia frunze, al doilea internod
se alungeşte în interiorul coleoptilului, se opreşte din ascensiune la circa 2 cm de suprafaţa solului şi la
acest nivel apare viitorul nod de înfrăţire. Înfrăţirea începe, în condiţii normale, la 12 - 15 zile după
răsărire. Nodul de înfrăţire se formează superficial, adâncimea depinzând de condiţiile de mediu de la
începutul vegetaţiei şi de adâncimea de semănat (fig. 17).
Fig. 17. Planta de grâu în faza de înfrăţit

⇨ Grâul se caracterizează printr-o bună capacitate de înfrăţire. În lan încheiat este de dorit ca,
la intrarea în iarnă, plantele de grâu să aibă 2 - 3 fraţi şi 3 - 5 frunze. În mod obişnuit, procesul de
înfrăţire a plantelor de grâu se petrece toamna. Procesul poate continua pe timpul iernii, dacă vremea
este favorabilă (în ferestrele iernii); o parte dintre fraţi se formează primăvara, dar frecvent aceştia
rămân neproductivi, deoarece nu parcurg stadiul de vernalizare. Există soiuri cu cerinţe mai mici faţă
de vernalizare, la care fraţii de primăvară pot fi productivi.
⇨ Semănatul în epoca optimă favorizează înfrăţirea. Se apreciază că o cultură bine încheiată

şi cu perspective de a da recolte bune, trebuie să formeze un covor vegetal format din 900 - 1.200
fraţi/m2, din care să rezulte, în final, 500 - 600 fraţi fertili/m2.
∎ Călirea - în paralel cu înrădăcinarea şi înfrăţirea, plantele de grâu trec printr-un proces lent
de adaptare la temperaturi scăzute, denumit “călire“. Procesul constă în concentrarea treptată în
glucide a sucului celular din toate organele plantei, dar îndeosebi la nivelul nodului de înfrăţire.
Glucidele protejează coloizii din protoplasmă în timpul gerurilor din iarnă.
⇨ Culturile de grâu bine înrădăcinate, înfrăţite şi călite pot rezista până la -15°...-18°C (chiar
-20°C) la nivelul nodului de înfrăţire; în zona nodului de înfrăţire, protejat de 1 - 2 cm de
pământ şi, eventual, de un strat de zăpadă, temperatura nu scade, de regulă, sub -20°C.
!!! Pericolul de degerare a plantelor de grâu apare numai dacă plantele sunt surprinse de ger
necălite; acelaşi pericol poate să apară atunci când plantele s-au “decălit“ în ferestrele iernii
sau la desprimăvărare (datorită creşterii temperaturii, plantele absorb apă şi ţesuturile redevin
turgescente) şi apoi survin geruri bruşte.
∎ Repausul - trecerea spre starea de "repaus de iarnă" a culturilor de grâu, are loc în anii
normali, în jur de 5 - 10 decembrie în Transilvania şi jumătatea de nord a Moldovei, între 10 şi 20
decembrie în sudul şi vestul ţării, chiar după 20 decembrie în sud-estul Dobrogei (după O. Berbecel,
1970).
⇨ Pe timpul iernii, procesele vitale din plante sunt mult încetinite, din cauza condiţiilor de
temperatură puţin favorabile, dar continuă o serie de procese biologice, cu o intensitate foarte redusă
(de exemplu, absorbţia azotului şi procesul de fotosinteză).
∎ Perioada de regenerare - în primăvară a plantelor de grâu de toamnă începe odată cu

dezgheţul solului, şi se petrece la date diferite, în funcţie de evoluţia vremii la desprimăvărare; în
România, data cea mai timpurie a fost 10 februarie, iar cea mai târzie 27 martie (după O. Berbecel,
1970).
Plantele îşi reiau treptat procesele vitale, începe absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol.
6.1.2. Etapa generativă

Pentru a trece de la etapa vegetativă la etapa generativă şi pentru a începe alungirea paiului,
plantele de grâu trebuie să parcurgă procesul de vernalizare; procesul se petrece, separat, la nivelul
fiecărui frate format, al boabelor germinare şi al plăntuţelor în curs de răsărire.
∎ Alungirea paiului (stadiul 30). Curând după regenerare, începe creşterea intensă, care
durează circa 90 zile, perioadă când se acumulează 90 - 95% din biomasa totală a plantelor de grâu
(comparativ cu numai 3 - 5% din biomasă acumulate în perioada de toamnă).
⇨ Nodurile, dispuse foarte apropiat în faza de înfrăţire, încep să se îndepărteze prin formarea
internodurilor; creşterile au loc pe baza ţesuturilor meristematice aflate la baza fiecărui internod (fig.
18). Paiul de grâu este format din 5 - 6 internoduri, a căror lungime sporeşte de la internodul bazal
Fig. 18. Stadiul "spic la 1 cm” la grâu

spre cel superior, care poartă inflorescenţa. Internodurile bazale (1 - 2) au diametrul cel mai mare şi
peretele cel mai gros, imprimând rezistenţă la cădere.
⇨ În această perioadă, sistemul radicular al grâului se dezvoltă puternic până la înflorire, prin
creşterea rădăcinilor adventive. Condiţiile care favorizează dezvoltarea rădăcinilor adventive,
influenţează indirect şi formarea componentelor de producţie (tab. 16 și fig. 19).
⇨ În această fază se formează majoritatea frunzelor şi se ajunge la dezvoltarea maximă a

aparatul fotosintetic, care, prin asimilaţia clorofiliană, va asigura substanţele necesare formării
elementelor componente ale inflorescenţei şi boabelor (fig. 20).
Tabelul 16
Corelaţia dintre numărul de rădăcini adventive în faza de alungire a paiului şi numărul de spice
(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Numărul de rădăcini adventive în faza de
Numărul de spice pe plantă
alungire a paiului
6,0 2,5
6,5 2,2
7,5 2,6
8,5 3,1
14,0 5,5
Fig. 19. Repartizarea masei rădăcinilor plantei de grâu pe adâncimi, în diferite faze de vegetaţie
(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Fig. 20. Plante de grâu în etapa generativă

⇨ Absorbţia apei şi a elementelor nutritive din sol, precum şi procesul de fotosinteză sunt
foarte intense. Suprafaţa de asimilaţie ajunge la 30.000 - 34.000 m2 la hectar (indicele suprafeţei
foliare = 3 - 4, valori considerate optime pentru zonele de cultură a grâului din România).
⇨ În faza de formare a paiului are loc diferenţierea organelor generative. Concomitent cu

diferenţierea elementelor componente, inflorescenţa creşte în dimensiuni, se deplasează, treptat, în sus
prin pai şi ajunge în teaca ultimei frunze, marcând faza de “burduf“ (stadiul principal 4).
∎ Înspicatul (stadiul principal 5). Înfloritul (stadiul principal 6). Încheierea fazei de
alungire a paiului este marcată prin apariţia spicului din teaca ultimei frunze. După câteva zile are loc
înfloritul, marcat prin deschiderea florilor (paleelor) şi apariţia la exterior a staminelor. La grâu,
deschiderea florilor începe de la mijlocul spicului spre extremităţi, decalajul de înflorire în cadrul
aceluiaşi spic ajungând până la 3 - 6 zile.
⇨ La grâu, eliberarea polenului din antere are loc înainte de deschiderea florilor, şi ca urmare
polenizarea este obligatoriu autogamă. Poate apare sterilitate la spiculeţele de la vârful şi mai ales de
la baza spicului, procesul fiind amplificat de condiţiile nefavorabile, de climă şi tehnologice (secetă,
insuficienţa elementelor nutritive, ş.a.).
∎ Formarea bobului (stadiul principal 7) şi fazele maturităţii (coacerii) sunt diferenţiate în

funcţie de modificările de culoare pe care le suferă planta ca urmare a degradării clorofilei, precum şi
în funcţie de felul în care se prezintă conţinutul în umiditate şi consistenţa bobului.
⇨ Formarea bobului începe imediat după fecundare. (fig. 21). Durata acestei faze influenţează
cantitatea de asimilate depozitate în bob şi mărimea boabelor. Formarea boabelor şi acumularea
substanţelor de rezervă în bob se realizează, în principal, pe baza substanţelor asimilate de către plante
în această perioadă, deci după înflorire. La fotosinteză participă toate părţile verzi ale plantei; pe
măsură ce se avansează spre maturitate, creşte rolul tulpinii şi al inflorescenţei în asigurarea
asimilatelor, deoarece acestea rămân încă verzi prin comparaţie cu frunzele care se usucă.
∎ Maturitatea verde (în lapte) (stadiile 73 - 77). Planta este verde, frunzele de la bază s-au
îngălbenit, dar nodurile tulpinii sunt turgescente; asimilaţia şi acumularea substanţelor în bob se
desfăşoară cu intensitate. Boabele au atins volumul maxim şi au un conţinut de umiditate, de circa
50%; dacă sunt zdrobite între degete, lasă să iasă un terci (lichid) albicios. Substanţele proteice s-au
acumulat apropate în totalitate, însă continuă acumularea glucidelor şi a lipidelor. O parte din
asimilatele depozitate în bob provin prin transfer din alte organe ale plantei (fig. 22).
Fig. 21. Evoluţia bobului de grâu de la fecundare până la maturitate
(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995).
Fig. 22. Sinteza şi distribuirea asimilatelor în planta matură de grâu

(după G. Fischbeck, K.-U. Heyland, N. Knauer, 1975, citat de Gh.V.Roman, 1995).
∎ Maturitatea galbenă (în ceară) (stadiile 83 - 87). Planta capătă culoarea galbenă (frunzele
şi tulpina, chiar şi glumele şi paleele încep să se îngălbenească), doar nodurile superioare pot să mai
fie verzi. Asimilaţia s-a încheiat, dar acumularea substanţelor de rezervă în bob mai poate continua
prin transfer din cele 3 internoduri superioare ale paiului. Dacă este frământat între degete,
endospermul are consistenţa cerii,. Conţinutul în umiditate este în medie de 30% şi poate să scadă
până la 25% la sfârşitul acestei faze. Prin deshidratare, boabele se contractă şi se întrerupe legătura cu
planta mamă. Se poate recolta.
∎ Maturitatea deplină (stadiul 89). Planta s-a uscat în întregime şi frunzele s-au brunificat.
Odată cu scăderea conţinutului în apă, bobul îşi reduce din volum şi se întăreşte. Paiul îşi păstrează o
anumită elasticitate. Se reduce umiditatea boabelor de la 20% la 15%. Boabele au culoarea normală,
sunt tari, nu pot fi străpunse cu unghia; sunt relativ elastice, nu se sparg uşor. Trebuie recoltat.
∎ Supracoacerea (stadiul 9). Conţinutul în apă al boabelor este de 15% sau chiar mai puţin.
Bobul este tare, rigid şi se poate sparge la apăsare puternică. Paiele şi plevele capătă o culoare cenuşie
murdară, iar paiul se rupe uşor. Pierderile sunt mari prin scuturarea boabelor, căderea plantelor şi
spicelor, spargerea boabelor la treierat.
6.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie

Cerinţe faţă de temperatură ∙ pentru germinat, seminţele de grâu necesită temperaturi de
minimum 1 - 3°C. În perioada de semănat a grâului de toamnă în România,
temperaturile aerului se situează în jur de 14 - 15°C, deci mai aproape de optim; la
aceste temperaturi, grâul răsare după 7 - 10 zile (cu condiţia asigurării umidităţii);
∙ procesul de înfrăţire a plantelor de grâu este favorizat de zilele însorite, luminoase,

cu temperaturi de 8 - 10°C; procesul continuă până când temperaturile scad sub 5°C;
∙ plantele de grâu de toamnă, bine înfrăţite şi călite, se caracterizează printr-o mare

rezistenţă la temperaturi scăzute (până la -15°C, chiar -20°C la nivelul nodului de
înfrăţire), mai ales dacă solul este acoperit cu strat de zăpadă;
∙ efectele temperaturilor scăzute asupra plantelor de grâu sunt diferite, în funcţie de

faza de vegetaţie în care acestea surprind grâul (fig. 23 şi 24). Rezistenţa cea mai mare
se manifestă la culturile bine înrădăcinate şi înfrăţite; cele mai mari pagube se
înregistrează în cazul culturilor de grâu surprinse de ger în curs de răsărire (faza de
coleoptil);
∙ primăvara, odată cu reluarea vegetaţiei cresc cerinţele plantelor faţă de temperatură:

temperaturile favorabile plantelor de grâu la alungirea paiului sunt de 14 - 18°C, iar la
înspicat de 16 - 18°C; în fazele următoare, temperaturile pot creşte până la 20°C, care
asigură, condiţii bune pentru formarea şi umplerea boabelor.
Cerinţe faţă de umiditate ∙ sunt moderate, dar echilibrate pe întreaga perioadă de vegetaţie. Se
consideră că în zonele de cultură a grâului, trebuie să cadă cel puţin 225 mm
precipitaţii pe perioada de vegetaţie (optimum 600 mm precipitaţii); coeficientul de
transpiraţie este de 350 - 400, ceea ce reflectă o bună valorificare a apei de către planta
de grâu;
Fig. 23. Efectele gerului asupra plantelor tinere de grâu
Fig. 24. Variaţia rezistenţei grâului la temperaturi scăzute, în funcţie de

stadiul de dezvoltare
∙ pentru germinare, boabele de grâu absorb 40 - 50% apă din masa uscată a boabelor,
pentru care umiditatea solului trebuie să reprezinte 70 - 80% din capacitatea pentru
apă a solului.
!!! În România toamnele sunt frecvent secetoase, astfel încât germinarea şi răsăritul
culturilor de grâu sunt întârziate şi destul de neuniforme. Din acest motiv,
precipitaţiile din toamnă sunt hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor de grâu şi
pentru reuşita culturii, iar pierderile de recoltă din cauza secetelor din toamnă, de
regulă, sunt ireversibile.
Ca urmare, este necesar ca prin toate lucrările solului să se urmărească conservarea
apei din sol şi să fie favorizată acumularea apei din precipitaţii, iar în situaţii extreme
trebuie intervenit cu irigaţii.
∙ în primăvară, cerinţele plantelor de grâu faţă de umiditate cresc treptat, fiind

maxime în fazele de înspicat, fecundare şi formarea boabelor. În anii normal de
umezi, apa acumulată în sol pe timpul iernii este suficientă pentru a acoperi nevoile
plantei, cel puţin în prima parte a vegetaţiei în primăvară. În cursul lunilor mai şi
iunie, în ţara noastră, intervin uneori perioade secetoase, în care apar semne evidente
ale suferinţei plantelor din cauza insuficienţei umidităţii. Dacă seceta este asociată cu
temperaturi mai ridicate, vegetaţia este grăbită, plantele rămân scunde şi slab
productive, plantele se ofilesc, îndeosebi în orele de amiază.
!!! Vremea uscată şi călduroasă în timpul umplerii bobului poate determina un
dezechilibru între pierderea apei prin transpiraţie şi absorbţia acesteia din sol. Ca
urmare, în anumiţi ani se poate produce şiştăvirea boabelor. Temperaturile mai mari
de 30°C şi vânturile uscate favorizează acest proces. Perioada critică pentru şiştăvire
durează circa 10 zile, şi se suprapune cu perioada de migrare a substanţelor de rezervă
din frunze şi tulpină, către bob. Pagubele (reducerea recoltei şi a calităţii acesteia) sunt
cu atât mai mari cu cât condiţiile care favorizează şiştăvirea survin mai spre începutul
perioadei critice.
Cerinţe faţă de sol ∙ grâul preferă solurile mijlocii, lutoase şi luto-argiloase, cu capacitate
mare de
reţinere a apei, permeabile, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6 - 7,5);
∙ cele mai favorabile pentru grâu sunt kastanoziomurile, cernoziomurile,

cernoziomurile cambice, cernoziomurile argice, preluvosolurile-roşcate;
∙ nu sunt potrivite pentru grâu solurile pe care stagnează apa, plantele fiind expuse la
asfixiere pe timpul iernii sau acolo unde apa freatică se ridică, în anumite perioade,
până în zona rădăcinilor (tab. 17). De asemenea, nu sunt potrivite solurile uşoare, cu
permeabilitate prea ridicată, pe care plantele pot suferi de secetă, precum şi solurile
prea acide sau prea alcaline.
Tabelul 17
Producţia de cereale este influenţată de adâncimea pânzei freatice
(după D. Soltner, 1990, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Producţia (în %)
Adâncimea ape freatice
Grâu Porumb
20 cm 10 100
40 cm 190 140
60 cm 248 175
80 cm 280 230
În România grâul este cultivat în primul rând pe cernoziomuri şi pe preluvosoluri-roşcate.

Având în vedere importanţa culturii grâului, aceasta se extinde şi pe soluri mai puţin
favorabile, cum ar fi preluvosolurile, luvosolurile, luvosolurile albice. Pe asemenea soluri este
obligatorie aplicarea unor măsuri ameliorative (amendare calcică, îngrăşare organică, afânare
adâncă).
6.3. Zonarea culturii grâului în România

În România, pe circa 20% din suprafaţa arabilă a ţării se întrunesc condiţii foarte favorabile
pentru grâu, iar pe circa 70% condiţii favorabile. Doar pe circa 7% din suprafaţa arabilă se poate
afirma că se întrunesc condiţii puţin favorabile pentru cultura grâului (după Gh. Bîlteanu, 1989). Ca
urmare, cele 2,1 - 2,4 mil. ha semănate cu grâu în România pot fi amplasate numai în condiţii foarte
favorabile şi favorabile.
◙ Zona foarte favorabilă - situată în Câmpia de Vest (Câmpia Crişurilor şi Câmpia
Banatului), se caracterizează prin prezenţa solurilor de tip cernoziom şi preluvosol-roşcat (fig. 25).
Condiţiile climatice sunt foarte favorabile, iar secetele la semănat şi în faza de formare a boabelor sunt
puţin frecvente; precipitaţiile de toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a acoperi nevoile
plantelor de grâu.
În Câmpia Dunării, zona foarte favorabilă ocupă sudul Olteniei, terasele Dunării din stânga
Oltului, jumătatea de sud a Câmpiei Teleormanului şi o suprafaţă între Bucureşti-Giurgiu-Călăraşi-
Armăşeşti (Urziceni), vestul Bărăganului. În aceste areale, secetele sunt mai frecvente, atât toamna, la
semănat, cât şi primăvara şi la începutul verii (îndeosebi în Bărăgan).
În Câmpia Transilvaniei, zona foarte favorabilă grâului este mai restrânsă; precipitaţiile de
toamnă şi de primăvară sunt suficiente pentru a asigura vegetaţia normală a plantelor.
În nord-estul Moldovei, precipitaţiile sunt mai reduse, atât toamna cât şi iarna; pe timpul
sezonului rece, plantele de grâu sunt expuse la temperaturi scăzute. În anii normali, nu se produc,
totuşi, pălirea plantelor şi şiştăvirea boabelor.
Fig. 25. Harta zonării culturii grâului de toamnă în România
(după N. Zamfirescu, 1965)
◙ Zona favorabilă - se extinde în vecinătatea zonei foarte favorabile. În vestul ţării, această
zonă este asemănătoare din punct de vedere climatic, cu zona foarte favorabilă; solurile sunt însă
foarte diferite şi mai puţin fertile (aluviosoluri, preluvosoluri, luvosoluri, stagnosoluri şi gleiosoluri).
În sud, clima este relativ favorabilă, dar spre estul zonei se manifestă, mai frecvent,
insuficienţa apei, atât în sezonul de toamnă, cât şi primăvara şi la începutul verii. În Dobrogea,
condiţiile de umiditate atmosferică sunt mai favorabile în vecinătatea litoralului. Gama de solurile din
zonă cuprinde cernoziomuri, preluvosoluri-roşcate, luvosoluri, rendzine, erodosoluri (spre nordul
zonei).
În Transilvania, condiţiile climatice sunt favorabile, un dezavantaj fiind terenurile destul de
denivelate. Zona se extinde în bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului, în depresiunile Bârsei, Făgăraş,
Ciuc.
În Moldova (judeţele Iaşi, Botoşani, Galaţi, porţiunea din dreapta Siretului) toamnele
secetoase sunt foarte frecvente şi pălirea grâului este mai accentuată, condiţiile de iernare sunt mai
grele. Solurile sunt cernoziomuri, aluviosoluri, preluvosoluri, faeoziomuri. În aceste areale, aplicarea
unor măsuri ameliorative (irigaţii, amendare, afânări adânci), pot crea condiţii foarte favorabile pentru
culturile de grâu.
1. Care este importanţa procesului de ’’călire’’ şi ce presupune?
Răspuns:
Călirea este un proces de adaptare a plantelor de grâu la temperaturi scăzute şi presupune
acumularea glucidelor în ţesuturile plantelor şi concentrarea în continuare a sucului celular prin
deshidratarea organelor plantei.
2. Care este condiţia ca plantele de grâu să treacă de la etapa vegetativă la etapa
generativă?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cele mai favorabile soluri pentru grâu sunt:
a) Luvosolurile.
b) Solurile acide.
c) Preluvosolurile.
d) Cernoziomurile cambice.
Rezolvare: d
De rezolvat:
2. Condiţii foarte favorabile pentru cultura grâului se întrunesc în:
a) Dobrogea.
b) Câmpia de Vest, Câmpia Transilvaniei.
c) Moldova (judeţele Botoşani, Iaşi, Galaţi).
d) Transilvania (bazinele Târnavelor, Mureşului, Oltului).
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
6. Morfologia, biologia şi ecologia grâului
6.1. Particularităţimorfologice și biologice
a) Etapa vegetativă (germinarea, formarea sistemului radicular, procesul de călire, repausul de iarnă)
-
evoluţia fazelor şi condiţii de mediu necesare.
b) Etapa generativă (procesul de vernalizare, regenerarea în primăvară, alungirea paiului, înspicat,
înflorit, fecundare, formarea boabelor, etapele maturităţii) - evoluţia fazelor şi condiţii de mediu
necesare.
6.2. Relaţii cu factorii de vegetaţie
a) Cerinţele faţă de temperatură.
b) Cerinţe faţă de umiditate.
c) Cerinţe faţă de sol.
6.3. Zonarea culturii grâului în România
a) Zona foarte favorabilă - amplasare în teritoriu şi condiţii naturale.
b) Zona favorabilă - amplasare în teritoriu şi condiţii naturale.
GRÂUL
Tema nr. 5
Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei
 Importanţa culturii grâului.
 Sistematică. Soiuri cultivate.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi situaţia cultivării grâului şi a comerţului cu grâu pe plan mondial, european şi naţional,
pentru a fundamenta strategia economică a exploataţiei agricole;
- să alegeţi soiurile de grâu în funcţie de recomandările specialiştilor precum şi de condiţiile
pedoclimatice şi socio-economice în care activaţi (sau zona de domiciliu - de precizat zona).
A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA
MDN”, Buzău.
5.1. Importanţa culturii grâului

● grâul - este cea mai importantă plantă cultivată; conţinutului ridicat al boabelor în glucide şi
proteine şi raportul dintre aceste substanţe, corespund cerinţelor organismului uman; boabele
au conservabilitate îndelungată şi pot fi transportate fără dificultate; planta are plasticitate
ecologică mare;
● cantităţile de grâu produse în fiecare an şi comerţul cu grâu reprezintă componente
importante ale balenţei comerciale pentru economiile naţionale;
● sub aspect agronomic: cultura grâului este integral mecanizată; grâul este o foarte bună
premergătoare pentru majoritatea culturile, părăseşte terenul devreme şi permite efectuarea
lucrărilor solului încă din vară; după recoltarea soiurilor timpurii de grâu pot fi amplasate
unele culturi succesive.
52
În ultimele decenii, pe glob au fost cultivate cu grâu între 214 şi 220 mil. ha (tab. 12),
producţia globală de grâu a ajuns la 734 mil. tone în 2018, iar producţia medie mondială în ultimii ani
a fost de 2.718 - 3.425 kg boabe/ha; din recolta mondială, 100 - 190 mil. tone reprezintă obiect de
comerţ.
Tabelul 12
Situaţia culturii grâului pe glob şi în ţările mari cultivatoare
(FAOSTAT, 2018)
Suprafaţa semănată Producţia medie Producţia totală
Continentul, ţara
(mii ha) (kg/ha) (mii tone)
Pe glob 214.1291 3.425 734.045
AFRICA 10.227 2.963 29.289
- Algeria 2.087 1.967 3.981
- Egipt 1.315 6.687 8.800
- Etiopia 1.748 2.423 4.238
AMERICA DE NORD 25.908 3.205 83.055
- Canada 9.881 3.215 31.769
- SUA 16.027 3.199 51.286
AMERICA DE SUD 9.076 2.983 27.081
- Argentina 5.822 3.186 18.518
- Brazilia 2.065 2.623 5.418
ASIA 96.903 3.385 328.220
- China 24.266 5.416 131.440
- India 29.580 3.370 99.700
- Iran 6.700 2.164 14.500
- Kazahstan 11.354 1.228 13.944
- Pakistan 8.797 2.850 25.076
- Turcia 7.288 2.744 20.000
EUROPA 60.611 3.995 242.139
-Bulgaria 1.212 4.812 5.817
- Franţa 5.231 6.842 35.798
- Germania 3.036 6.673 20.263
- Italia 1.821 3.805 6.932
- Marea Britanie 1.748 7.754 13.555
- Polonia 2.417 4.062 9.820
- România 2.112 4.802 10.143
- Republica Moldova 372 3.135 1.162
- Federaţia Rusă 26.472 2.725 72.136
- Serbia 643 4.574 2.941
- Spania 2.063 3.871 7.989
- Ucraina 6.819 3.724 24.652
- Ungaria 1.029 5.095 5.245
OCEANIA 10.960 1.944 21.312
- Australia 10.919 1.917 20.941
53
Ţările mari producătoare şi, în acelaşi timp, exportatoare de grâu (în anul 2018) au fost: SUA
(16,0 mil. ha, 22,5 mil. tone exportate), Uniunea Europeană (24,8 mil. ha), Federaţia Rusă (26,5
mil.ha, 4,0 mil. tone export), Canada (9,9 mil. ha), Australia (10,9 mil. ha), Argentina (5,8 mil. ha),
Ucraina (6,9 mil. ha).
În România, suprafeţele cultivate cu grâu au cunoscut modificări relativ importante în ultimul
secol: în anul 1938 se cultivau cu grâu 2.500 mii ha, apoi suprafeţele s-au redus treptat până la 2.100
mii ha în perioada 1979 - 1981 şi s-au stabilizat în ultimele decenii în jurul a 2.000 mii ha şi în câţiva
ani au fost sub acest nivel (1992, 1996, 1999, 2003, 2007). Producţiile medii la grâu în România au
crescut între anii 1938 şi 1979 - 1981, de la 963 kg/ha la 2.487 kg/ha, după care s-au menţinut în jurul
acestei valori, cu oscilaţii în funcţie de favorabilitatea meteorologică a anilor de cultivare. Se detaşează
recoltele obţinute în anii 1984, 1990, 1995, 2004, 2008, 2011 şi 2018 (între 3.090 şi 4.802 kg
boabe/ha).
Fig. 12. Aria de cultură a grâului pe glob

(după R.Peterson, citat de Gh.V.Roman, 1995)
5.2. Sistematică. Soiuri cultivate

Grâul aparţine genului Triticum, familia Poaceae (sin. Gramineae). Genul Triticum cuprinde
un mare număr de forme sălbatice (primitive) şi cultivate (evoluate) (tab. 13).
Secţia (grupa) diploidă (2n=14 cromozomi). Cuprinde forma cultivată Triticum monococcum
L. subsp. monococcum (sin. Tr. monococcum L.) (“alac“ sau “einkorn“, în limbajul internaţional), una
dintre cele mai vechi plante cultivate, caracterizată prin boabe “îmbrăcate“ după treierat şi care dau o
făină albă, bogată în gluten. Prezintă inters ca sursă de gene în ameliorarea rezistenţei la unii factori de
stres şi este o formă de grâu promovată de agricultura ecologică.
Secţia (grupa) tetraploidă (2n=28 cromozomi). Triticum turgidum subsp. dicoccum (sin. Tr.
dicoccum (Schrank.) Schulb.) (“tenchi“ cultivat sau “emmer“, denumirea internaţională) a fost
principala cereală a vremurilor vechi. Este cultivată sporadic în Asia Mică, India, Etiopia, areale
54
restrânse din SUA şi unele regiuni muntoase din Europa. Bobul rămâne îmbrăcat după treierat şi este
sticlos, bogat în proteine. Este promovată de agricultura ecologică.
Tabelul 13
Clasificarea genului Triticum
(după J. Mac Key, 1963, citat de Gh.Bîlteanu, 1989)
Denumirea latină Deumirea comună Caracteristici
SECŢIA DIPLOIDĂ (2n = 14 cromozomi)

- T. monococcum L.
- ssp. boeoticum (Bois.) MK Alac sălbatic Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. monococcum Alac cultivat Bob îmbrăcat. Rahis fragil
SECŢIA TETRAPLOIDĂ (2n = 28 cromozomi)
- T. timopheevi Zhuk. ssp. timopheevi Grâul lui Timofeev Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- T.turgidum (L.) Thell.

- ssp. dicoccoides (Korn.) Thell Tenchi sălbatic Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. dicoccum (Schrank.) Thell Tenchi cultivat Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. turgidum conv. turgidum Grâu englezesc Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. durum (Desf.) MK Grâu “durum” Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. turgidum conv. polonicum (L.)MK Grâu polonez Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. carthlicum (Nevski) MK Grâu persan Bob golaş. Rahis rezistent
SECŢIA HEXAPLOIDĂ (2n = 42 cromozomi)
- T. aestivum (L.) Thell.
- ssp. vulgare (Vill.) MK Grâu comun Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. spelta (L.) Thell. Grâu spelta Bob îmbrăcat. Rahis fragil
- ssp. macha (Dek. et Men.) MK Grâu macha Bob îmbrăcat. Rahis rezistent
- ssp. compactum (Host.) MK Grâu pitic Bob golaş. Rahis rezistent
- ssp. sphaerococcum (Perc.) MK Grâu pitic indian Bob golaş. Rahis rezistent
Triticum turgidum subsp. turgidum conv. durum (sin. Tr. durum Desf.) (grâul "durum" sau
"arnăut") era cultivat încă de pe vremea Imperiului Roman. Se caracterizează prin cerinţe mari faţă de
căldură şi rezistenţă la secetă, dar este sensibil la ger. Are forme de toamnă şi de primăvară. În prezent
este cultivat pe circa 8% din suprafaţa mondială cu grâu, cu precădere în zonele ceva mai calde. Bobul
este mare, mai lung decât bobul de grâu comun, sticlos, cu conţinut ridicat în substanţe proteice şi
gluten, excelent pentru producerea pastelor făinoase, dar de calitate inferioară pentru panificaţie.
Spicul este dens, aproape întotdeauna aristat, cu ariste mai lungi decât spicul.
În ultimii ani, producţia mondială de grâu "durum" a fost în jur de 25,4 mil. tone, recoltate de
pe o suprafaţă de circa 17,0 mil. ha; circa 5,7 mil. tone au fost produse în ţările europene (Italia,
Franţa, Grecia, Spania), 6,9 mil. tone în Orientul Mijlociu (Turcia), 3,2 mil. tone în ţările de pe
litoralul mediteranean al Africii (Algeria, Tunisia, Maroc) şi 5,7 mil. tone în America de Nord.
55
România cultivă suprafeţe restrânse cu grâu "durum" şi este dependentă de importuri pentru
acoperirea consumului intern de paste făinoase. În ultimii ani, a fost semnalată o tendinţă de creştere a
cererii de grâu "durum" pe piaţa românească şi la export, ceea ce poate stimula interesul pentru această
cultura şi extinderea suprafeţelor semănate.
Secţia (grupa) hexaploidă (2n=42 cromozomi). Triticum aestivum subsp. vulgare (sin.
Tr.aestivum L.) (grâul “comun“ sau “grâul pentru pâine“) este semănat pe circa 90% din suprafaţa
mondială cultivată cu grâu şi are forme de toamnă şi de primăvară. Pe plan mondial, cea mai mare
parte (circa 70%) este ocupată cu grâu de toamnă, iar grâul de primăvară este cultivat în regiunile
globului unde grâul de toamnă nu suportă temperaturile scăzute din timpul iernii, sau planta nu rezistă
din cauza stratului de zăpadă care acoperă solul o perioadă îndelungată (în Federaţia Rusă, Canada,
ș.a.). În ţara noastră, grâul de toamnă ocupă 99% din suprafaţa totală cu această plantă; grâul de
primăvară se cultivă pe suprafeţe restrânse, în zone submontane şi unele depresiuni intramontane.
Grâul comun se caracterizează prin spice aristate sau nearistate, cu 3 - 5 flori în spiculeţ, care
formează 1 - 4 boabe golaşe. Bobul grâului comun este scurt, oval-alungit şi făinos, de culoare roşie
sau albă, cu diferite nuanţe de galben sau portocaliu, şi este foarte potrivit pentru panificaţie.
Specia cuprinde numeroase varietăţi, care se diferenţiază după: prezenţa sau absenţa aristelor;
culoarea glumelor şi a aristelor; pubescenţa glumelor; culoarea boabelor. Soiurile de grâu cultivate în
ţara noastră în ultimele decenii au aparţinut varietăţilor: erythrospermum (spic alb, aristat, glume
netede, bob roşu); lutescens (spic alb, nearistat, glume netede, bob roşu); ferrugineum (spic roşu,
aristat, glume netede, bob roşu); milturum (spic roşu, nearistat, glume netede, bob roşu). În prezent,
predomină soiurile din varietatea erythrospermum.
Triticum aestivum subsp. spelta (sin. Tr. spelta L.) (grâul “spelta“) are bobul sticlos, îmbrăcat
şi dă o făină bogată în gluten. Este rezistent la ger şi boli. Este semănat pe suprafeţe limitate în
Elveţia, Suedia, Germania, Belgia (este denumit "grâul Ardenilor") şi izolat în Turcia, nordul Spaniei
şi SUA. Este potrivit pentru furajarea porcilor, a păsărilor şi a animalelor de reproducţie. Interesul
pentru grâul spelta a sporit în ultimii ani deoarece se dezvoltă relativ bine în condiţiile reducerii
dozelor de îngrăşăminte cu azot şi a tratamentelor fitosanitare, specifice agriculturii ecologice. Există
încercări de a extinde în cultură grâul spelta şi în ţara noastră.
Soiuri. Sortimentul de soiuri de grâu comun din Catalogul Oficial cuprinde predomint soiuri
româneşti, caracterizate prin: potenţial de producţie de până la 9 - 10 tone boabe/ha; rezistenţă la
cădere, ger, iernare, secetă şi boli; valoare nutritivă şi tehnologică a boabelor; stabilitate a recoltelor
(tab. 13).
Pentru grâul comun de primăvară, în ultimii ani a fost recomandat soiul românesc Pădureni
(aflat în conservare). Pentru grâul "durum" există în cultură soiurile de toamnă: Grandur FD -
românesc; Troubadur - soi francez; Wintergold - soi austriac.
56
Tabelul 13
Zonarea soiurilor de grâu de toamnă în România (2018)
Zona de cultivare a grâului Soiuri recomandate
Boema l, Dropia, Flamura 85, Glosa, Izvor, Otilia, Pajura, Pitar, Semnal, Alex, Ciprian,
Sudul ţării, irigat
Kuskun Serina, Renesansa, Apache, PG101, PG102
Boema 1, Dropia, Glosa, Izvor, Otilia, Pajura, Pitar, Semnal, Alex, Kuskun Serina,
Sudul ţării, neirigat
G.K.Petur, Apache
Oltenia Adelina, Şimnic 60, Dropia, Glosa, Izvor, Ciprian, PKB Kristina, Renesansa
Zona piemonturilor sudice Trivale, Glosa, Crişana, Apache
Alex, Ciprian, Dacic, Crişana, Glosa, Kuskun Serina, PKB Kristina, G.K.Petur, Apache,
Vestul ţării
Renan, Renesansa
Zona colinară din vest Crişana, Arieşan, Ciprian, Glosa, Apache
Arieşan, Andrada, Codru, Dumitra, Taisa, Crişana, Dumbrava, Glosa, Iaşi 2, Kuskun
Transilvania
Serina, G.K.Petur, Apache, Renan
Moldova centrală şi de sud Iaşi 2, Boema 1, Dropia, Izvor, Glosa
Nordul Moldovei Putna, Iaşi 2, Arieşan, Dumbrava, Crişana, Kuskun Serina, G.K.Petur
Mai există în cultură soiurile: Activus, Amadeus, Apexus, Bul Aneta, Cacilius, Csicko, Faktor, Getic, Katarina, LG Abraham,
LG Absalom, Neven, PKB Merkur, PKB Roxanda, Pobeda, Salasar, Vyara.
În ultimele două decenii, în unele ţări cultivatoare de grâu (Franţa, Belgia, ş.a.) a fost introdusă
în cultura mare sămânţă hibridă de grâu, produsă la scară comercială pe bază de androsterilitate
citoplasmatică şi gene restauratoare a fertilităţii polenului. În condiţii favorabile, aceşti hibrizi pot
depăşi cu 15 - 20% producţiile soiurile din încrucişarea cărora provin. În prezent, în România au fost
introduşi în cultură şi sunt în curs de extindere primii hibrizi de grâu.
5.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Glucidele - predomină în compoziţia bobului de
grâu (62 - 75% din masa proaspătă a bobului) şi sunt formate în proporţie de peste 90% din amidon,
restul fiind dextrine şi alte glucide mai simple. Amidonul este depozitat, în principal, în endosperm,
sub formă de grăunciori de amidon.
Proteinele - reprezintă în mod obişnuit 10 - 16% din masa bobului (cu limitele între 8 şi 24%)
şi se află în concentraţie mai mare spre părţile periferice ale bobului (în învelişuri, stratul cu aleuronă),
în embrion şi scutellum (tab. 15).
!! Cantitatea şi compoziţia proteinelor dau calitatea nutritivă a bobului de grâu.
Acumularea proteinelor în bob depinde de: specia şi soiul de grâu; condiţiile climatice;
fertilitatea naturală a solului şi dozele de îngrăşăminte cu azot aplicate.
57
Condiţiile climatice au un rol deosebit de important:
⇨ în climatele secetoase şi calde, acumularea proteinelor în bob este favorizată; pe de altă

parte, perioada de formare şi umplere a boabelor este mai scurtă, coacerea este grăbită şi ca
urmare, procentual, proteinele reprezintă mai mult din compoziţia bobului;
⇨ din contră, în climatele umede şi răcoroase este favorizată acumularea glucidelor; totodată,
perioada de formare a boabelor este mai lungă, ceea ce conduce la acumularea unor cantităţi
mai mari de amidon. De asemenea, în condiţii de irigare, conţinutul boabelor de grâu în
substanţe proteice este mai scăzut.
! ! Valoarea biologică a proteinelor din boabele de grâu este ridicată, deoarece acestea conţin toţi cei
10 aminoacizi esenţiali, pe care organismul uman nu-i poate sintetiza. Totuşi, un impediment îl
constituie conţinutul redus al boabelor de grâu în lizină şi triptofan.
Proteinele din bobul de grâu sunt constituite:
- în primul rând, din prolamine (4 - 5 g/100 g boabe, predominând gliadina) şi
- gluteline (3 - 4 g/100 g, predominând glutenina), şi mai puţin din
- albumine (0,3 - 0,5 g/100 g, în principal leucosina) şi
- globuline (0,6 - 1,0 g/100 g, îndeosebi edestina).
Gliadina şi glutenina din bobul de grâu formează glutenul = un amestec de substanţe
proteice care ocupă spaţiul dintre grăunciorii de amidon din endosperm şi care, după măcinat,
în făină înglobează grăunciorii de amidon. Prin adăugare de apă, glutenul formează filamente
şi membrane coloidale care reţin bulele de dioxid de carbon în procesul de creştere a aluatului
şi dau aluatul pufos.
Boabele de grâu "durum", destinate fabricării pastelor făinoase, conţin o cantitate mai mare de
proteine şi gluten; este foarte potrivit pentru fabricarea pastelor făinoase, având stabilitate
mare la fiert, datorită filamentelor de proteină foarte rezistente, dar glutenul are o calitate
inferioară pentru panificaţie.
Lipidele - reprezintă 1,8 - 2,5% în compoziţia bobului şi sunt acumulate, în special, în
embrion şi stratul cu aluronă. Lipidele sunt formate în proporţie de circa 72,8% din acizi graşi
nesaturaţi, dintre care predomină acidul linoleic (55,0%) şi acidul oleic (14,0%); dintre acizii graşi
58
Tabelul 15
Proporţia diferitelor părţi ale cariopsei de grâu şi compoziţia lor chimică (% din s.u.)
(după “Techniques agricoles“, 1993, citat de Gh.V.Roman, 1995)
Partea din % din cariopsă: Glucide Proteine Săruri
Celuloză Pentozani Amidon Lipide
cariopsă Limite media simple (N x 5,7) minerale
Cariopsa
întreagă 100 100 2,0-3,5 5,6-8,5 2,3-4,4 62-72 10-16 1,8-2,5 1,8-2,2
Pericarp
4,5-5,7 5,5 40-60 30-50 - - 3-7 0,5 2-4
Testa
2,2-3,1 2,8 1,3 30-50 - - 10-16 0,1 7-15
Stratul cu
aleuronă 4,6-8,5 6,7 6-11 28-30 - - 15-24 4-6 16-19
Endosperm
75-86 81 0,3 1-3 0,1-0,8 78-83 9-15 0,7-2 0,3-0,8
Embrionul
propriu-zis 1-1,5 1,2
2-4,5 5-12 15-20 15-25 25-32 10-20 4-6
Scutellum 1-2 1,8
59
saturaţi, mai bine reprezentat este acidul palmitic (19,5%). Uleiul din germeni de grâu aparţine
grăsimilor vegetale nesaturate, este bogat în vitamina E şi are utilizări în cosmetică, alimentaţie, ş.a.
Celuloza - în proporţie de 2,0 - 3,5%, este prezentă îndeosebi în învelişurile bobului
(pericarp).
Sărurile minerale - au o pondere de 1,5 - 2,2% şi se află spre părţile periferice ale bobului.
Vitamine - sunt reprezentate de provitamina A (beta-caroten), vitamina B1 (tiamină), vitamina
B2 (riboflavină), vitamina B3 (niacină), vitamina B5 (acid pantotenic), vitamina B6 (piridoxină),
vitamina E (tocoferoli).
Utilizări ale recoltei de grâu
În domeniul producerii, comercializării şi industrializării grânelor acestea sunt clasificate pe
piaţa internaţională în funcţie de culoarea şi compoziţia boabelor, astfel (fig. 13):
- “grâne tari de primăvară“ (“Hard Red Spring Wheat“) sunt grâne de foarte bună calitate sub
aspectul conţinutului în proteine (14 - 16%), produse îndeosebi în Canada, SUA, Federaţia
Rusă şi Polonia, ca grâne de primăvară;
- “grâne tari de toamnă“ (“Hard Red Winter Wheat“) (denumite uneori şi “grânele semitari“
sau "grâne pentru panificaţie") - conţin 12 - 13% proteine şi sunt produse, de regulă, în
Argentina, Ucraina, Republica Moldova, Serbia, Ungaria; grânele româneşti, produse pe
cernoziom şi cu o tehnologie de cultivare corectă aparţin acestei categorii;
- “grâne moi“ (“Soft Red Winter Wheat“) - sunt grâne furajere, cu sub 11% proteine (şi chiar
8% proteine); sunt produse în climatele umede, cu peste 750 mm precipitaţii anual, din Europa
de Vest şi de pe coasta estică a SUA;
- “grâul alb“ (“White Wheat“) - este cultivat mai puţin, în partea vestică a SUA; pe suprafeţe
restrânse se mai găseşte în Europa, Australia, Africa de Sud, Asia, America de Sud.
► Boabele de grâu sunt utilizate îndeosebi pentru producerea făinii, destinată fabricării pâinii
- aliment de bază pentru un număr mare de oameni (după unele statistici, 35 - 40% din
populaţia globului).
► De asemenea, boabele de grâu sunt folosite pentru fabricarea pastelor făinoase, precum şi
ca materie primă pentru alte produse industriale foarte diferite (amidon, gluten, alcool etilic,
bioetanol utilizat drept carburant). Amidonul extras din boabe este utilizat la producerea de
hârtie şi carton, ca adeziv, agent de încărcare în industria maselor plastice, ca substrat de
fermentare în producerea de antibiotice, vitamine şi hormoni.
60
Fig. 13. Împărţirea grâului în clase de calitate, în funcţie de conţinutul lui în proteină
şi indicele de sedimentare
(după M.Seifert, 1981, citat de Gh.V.Roman, 1995)
► Tulpinile (paiele) rămase după recoltat au utilizări multiple: materie primă pentru
fabricarea celulozei sau a plăcilor aglomerate, ş.a.; aşternut pentru animale; nutreţ grosier;
îngrăşământ organic, încorporate ca atare în sol, imediat după recoltare, sau după ce au fost
supuse unui proces de compostare.
► Tărâţele - reziduuri de la industria de morărit - sunt un furaj concentrat deosebit de valoros,
bogat în proteine, lipide şi săruri minerale.
► Boabele de grâu pot reprezenta şi un furaj concentrat foarte apreciat, superior porumbului,
sub aspectul valorii nutritive, al preţului şi chiar ca productivitate. Folosirea boabelor de grâu
ca furaj este mai puţin răspândită la noi, dar este mult extinsă în unele ţări mari producătoare
de grâu.
► Utilizările energetice ale grâului sunt diverse. Se estimează că, din 100 kg de boabe de
grâu pot fi produşi circa 35 l bioetanol utilizabil drept carburant. În diferite ţări (Austria,
Danemarca, Marea Britanie, ş.a.) paiele de grâu sunt arse în instalaţii speciale pentru a
produce energie, termică şi electrică.
1. Dacă exploataţia agricolă unde activaţi este situată în Bărăgan, în condiţii de neirigare, ce
soiuri de grâu aţi alege? (alegeţi 5 soiuri)
Răspuns:
Pentru zona de sud, la neirigat sunt recomandate, printre altele, soiurile: Izvor, Boema 1, Glosa, Dor F,
Alex.
61
2. Pentru o fermă situată în Câmpia de Vest, ce soiuri de grâu de toamnă aţi alege pentru
cultivare? (alegeţi 5 soiuri)
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi care este încadrarea grânelor produse în România după clasificarea pe piaţa
internaţională:
a) Grâne moi (sau grâu furajer).
b) Grâne semitari (sau ”grâne pentru panificaţie”).
c) Grâne tari de primăvară.
d) Grâu alb.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Grâul durum este destinat cu prioritate pentru producerea de:
a) Amidon şi spirt.
b) Pâine şi cozonac.
c) Paste făinoase.
d) Bioetanol.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
GRÂUL
5. Importanţă. Sistematică. Calitatea recoltei
5.1. Importanţa cultivării grâului
a) Alternative de valorificare a recoltei de grâu.
b) Centre de producere a grâului în lume şi în Europa.
c) Marii exportatori şi importatori de grâu.
5.2. Sistematică. Soiuri cultuvate
a) Clasificarea grâului.
b) Forme de grâu - caracteristici şi zone de cultivare.
c) Sortimentul de soiuri cultivate în România şi distribuirea în teritoriu.
5.3. Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utlizări
a) Compoziţia chimică a boabelor de grâu şi factorii de influenţă.
b) Calitatea grâului în comerţul internaţional.
c) Utilizările recoltei.
62
Tema nr. 4
Morfologia şi biologia cerealelor
 Particularităţi morfologice şi biologice.
 Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei.
 Formarea recoltei.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi în detaliu biologia cerealelor, şi să puteţi identifica stadiile critice din ciclul vegetativ
pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice;
- să cunoaşteţi componentele de producţie (elementele productivităţii) şi să puteţi evalua, în dinamică,
componentele şi mărimea recoltei.
1. Roman Gh.V., Tabără V., Robu T., Pîrşan P., Ştefan M., Axinte M., Morar G., Cernea S., 2011. Fitotehnie.
Vol. I. Cereale şi leguminoase pentru boabe. Editura „Universitară” Bucureşti.
Buzău.
4.1. Particularităţi morfologice şi biologice

Rădăcina - sistemul radicular al cerealelor este format din rădăcini embrionare, care apar din
sămânţă în timpul germinaţiei, şi din rădăcini adventive (coronare sau permanente) care se formează de la
nodurile bazale ale tulpinii (de regulă, de la nodurile subterane). Cereale formează un număr diferit de
rădăcini embrionare: grâu - 3 - 5 rădăcini; secară - 4 rădăcini; orz - 5 - 8 rădăcini; ovăz - 3 - 5 rădăcini;
orez, porumb, sorg, mei - 1 rădăcină (fig. 5).
Sistemul radicular este de tip fasciculat şi constă în cea mai mare parte din rădăcini fine, fibroase
care rămân cam de acelaşi diametru pe toată lungimea. Rădăcinile au rolul de a asigura apa şi substanţele
nutritive şi de a ancora planta pentru a preveni căderea; de asemenea, participă la sinteza unor substanţe de
creştere şi la distribuirea şi redistribuirea unor asimilate (fig. 6).
Orzul are sistemul radicular cel mai slab dezvoltat, ovăzul şi secara au sistemul cel mai dezvoltat,
iar la grâu rădăcinile au o dezvoltare intermediară. Porumbul şi sorgul se caracterizează prin rădăcini
foarte puternic dezvoltate şi profunde, ceea ce explică productivitatea ridicată a acestor specii şi
capacitatea lor de a valorifica condiţii de vegetaţie mai puţin favorabile.
Fig. 5. Boabe germinate la cereale
(după N. Zamfirescu, 1965)
Fig. 6. Rădăcina la cerealele păioase

(după W. Diepenbrock, G. Fischbeck, K-U. Heyland, N. Knauer, 1999)
Tulpina - denumită pai, este cilindrică şi, cu excepţia porumbului şi sorgului, este goală în
interior, în afară de zona nodurilor.
Înălţimea tulpinii la soiurile actuale de cereale păioase este de 0,8 - 1 m, ceea ce le conferă
rezistenţă la cădere. La porumb şi unele forme de sorg (sorg tehnic, sorg zaharat) înălţimea plantelor este
obişnuit de 1,5 - 2,5 m (3 m). Tulpina are capacitatea de a ramifica, formând fraţi sau lăstari, iar procesul
este denumit înfrăţire sau lăstărire. Dintre cerealele de toamnă, cea mai mare capacitate de înfrăţire o are
secara, urmată de orz şi grâu, iar dintre cerealele de primăvară cel mai bine înfrăţeşte orzul, urmat de ovăz.
Înfrăţirea are un rol important în compensarea pierderilor de plante pe timpul iernii. Plantele de porumb
se caracterizează prin lăstărire redusă, iar sorgul lăstăreşte mai frecvent.
Frunzele - sunt formate din teacă şi limb. Teaca porneşte de la fiecare nod şi, frecvent, înveleşte
internodul până aproape de nodul superior. La locul de desprindere a limbului de teacă există două
formaţiuni: ligula, care este o prelungire a epidermei tecii, şi urechiuşele, prelungiri ale epidermei
limbului. Prezenţa, forma şi mărimea acestor două formaţiuni pot reprezenta criterii de recunoaştere a
speciilor de cereale înainte de înspicat (fig. 7).
Fig. 7. Urecgiuşe şi ligula la cereale

Floarea şi inflorescenţa - este compusă din inflorescenţe simple - spiculeţe, grupate pe un ax -

rahis, o prelungire a tulpinii, şi care cuprind, la rândul lor una sau mai multe flori (fig. 8), inserate pe axul
spiculeţului. Spiculeţele pot fi dipuse pe un ax central neramificat şi în acest caz inflorescenţa se numeşte
spic, sau sunt dispuse pe ramificaţii şi inflorescenţa este panicul. La grâu, secară, orz şi triticale
inflorescenţa este spic; la ovăz, orez, sorg şi mei inflorescenţa este panicul. La porumb, florile mascule
sunt grupate în panicul, iar cele femele într-un spic modificat (ştiulete sau spadix).
Spiculeţul este protejat de un înveliş format din frunzuliţe (bractei) denumite glume, care pot
prezenta sau nu ariste (fig. 9). Într-un spiculeţ se formează una sau mai multe flori, fiecare floarea fiind
protejată de două bractee denumite palei, care pot fi aristate sau nearistate. O floare cuprinde staminele -
organe mascule (androceul), pistilul - organul femel (gineceul) şi două formaţiuni (lodicule) la bază.
Fiecare stamină este compusă din filament şi anteră, care conţine polenul. Pistilul este format din ovar,
două stiluri şi două stigmate plumoase.
Fecundarea este autogamă la grâu, orz, triticale, ovăz, orez şi este alogamă la porumb, sorg și
secară.
Bobul (cariopsa) - este un fruct uscat indehiscent. La treierat, bobul poate rămâne învelit în pleve
- bobul este îmbrăcat la orz, ovăz, orez, sorg, mei -, sau poate fi separat de pleve - bobul este golaş - la
grâu, secară, triticale, porumb. La orz, ovăz, sorg există şi forme cu bobul golaş.
Fig. 8. Floarea la cereale
1- ovăz; 2 - secară; 3 - grâu; 4 - orz

Fig. 9. Spiculeţe la cereale
(după W. Diepenbrak, G. Fischbeck, K.-U. Heyland, N. Knauer, 1999)
4.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei

Ciclul de vegetaţie al cerealelor cuprinde etapa vegetativă, în care se formează rădăcina, tulpina şi
frunzele şi etapa generativă (sau reproductivă) când se formează inflorescenţa, florile şi fructele.
Pentru descrierea dezvoltării plantelor de cereale şi a caracteristicilor fenologice au fost elaborate
mai multe scări de coduri, care marchează stadiile de vegetaţie. În prezent, există tendinţa de generalizare
a scării zecimale BBCH (tab. 11), care defineşte momentele importante din dezvoltarea plantelor ca stadii
principale (sau macrostadii, notate de la 0 la 9), iar în cadrul fiecăruia identifică microstadii, notate cu
cifre de la 0 la 9, care sunt alăturate cifrelor care codifică macrostadiile.
Trecerea plantelor de cereale de la etapa vegetativă la etapa generativă este marcată prin codurile
29 - 30 pe scara BBCH. Acest stadiu este denumit în lucrările de biologia grâului "spic la 1 cm" (măsurat
de la nivelul nodului de înfrăţire şi până la partea superioară a conului de creştere) sau "punct de viraj".
Cunoaşterea stadiilor creşterii este utilă pentru identificarea fazelor critice din ciclul vegetativ al
plantelor, în care acestea sunt mai sensibile la factorii de mediu. Totodată, observarea stadiilor este utilă
pentru a decide momentul potrivit pentru diferite intervenţii tehnologice.
Tabelul 11
Stadiile de dezvoltare la cereale (cu exemplificare la grâu)
(după Witzenberg şi colab., 1989; W.Aufhammer, 1998, citat de Gh.V.Roman, 2011)
Codul
BBCH* Carcaterizarea
0 Germinarea
00 Sămânţa uscată
01 Începutul imbibiţiei
03 Încheierea imbibiţiei
05 Rădăciniţa iese din bob
07 Coleoptilul iese din bob
09 Răsărirea: coleoptilul iese la suprafaţa solului; prima frunză este vizibilă la
vârful coleoptilului
1 Dezvoltarea frunzelor
10 Prima frunză iese din coleoptil
11 Stadiul de o frunză: prima frunză dezvoltată; vârful celei de-a doua frunze
vizibil
12 Stadiul de două frunze: a doua frunză dezvoltată; vârful celei de-a treia frunze
vizibil
13 Stadiul de trei frunze: a treia frunză dezvoltată; vârful celei de-a patra frunze
vizibil
Stadiile continuă până la…..
19 .....nouă sau mai multe frunze dezvoltate
Înfrăţirea poate avea loc de la stadiul 13; în acest caz poate dura până la stadiul
21
2 Înfrăţitul
21 Primul frate vizibil: începutul înfrăţitului
22 Al doilea frate vizibil
23 Al treilea frate vizibil
Stadiile continuă până la…..
29 nouă sau mai mulţi fraţi vizibili
Alungirea paiului poate începe mai devreme; în acest caz se trece la stadiul 30
3 Alungirea paiului (tulpina principală)
30 Începutul alungirii paiului: tulpina principală şi fraţii formaţi, încep să se
alungească. Spicul la cel puţin 1 cm de nodul de la înfrăţire
31 Stadiul de un nod: primul nod sesizabil aproape de suprafaţa solului, la cel puţin
1 cm de la nodul de înfrăţire
32 Stadiul de două noduri: al doilea nod sesizabil, la cel puţin 2 cm de la primul
nod
33 Stadiul de trei noduri: al treilea nod la cel puţin 2 cm de la al doilea nod
34 Stadiul de 4 noduri: nodul 4 la cel puţin 2 cm de la al treilea nod
37 Apariţia ultimei frunze (frunza steag); ultima frunză încă nedesfăcută
39 Stadiul de ligulă: ligula frunzei steag vizibilă. Frunza steag complet dezvoltată
4 Faza de burduf
41 Teaca frunzei steag s-a umflat
43 Spicul iese din pai. Teaca frunzei steag începe să se umfle
45 Teaca frunzei steag se umflă
47 Teaca frunzei steag se deschide
49 Vârfurile aristelor devin vizibile deasupra ligulei frunzei steag
5 Înspicatul
51 Începutul înspicării: vârful spicului iese afară din teacă
55 Mijlocul fazei: baza spicului se află încă în teacă
59 Încheierea înspicatului: spicul vizibil în totalitate
6 Înfloritul
61 Începutul înfloritului: prima stamină vizibilă
65 Mijlocul fazei: 50% din stamine vizibile
69 Încheierea înfloritului
7 Formarea bobului (cariopsei)
71 Primele boabe au ½ din mărimea finală. Conţinutul bobului este apos
73 Maturitatea în lapte timpurie
75 Maturitatea în lapte mijlocie: toate boabele au mărimea finală. Conţinutul
bobului este lăptos. Bobul este încă verde
77 Maturitatea în lapte târzie
8 Coacerea bobului
83 Maturitatea în ceară timpurie
85 Maturitatea în ceară: continuţul bobului este încă moale, dar uscat. Urmele de
apăsare cu unghia sunt reversibile
87 Maturitatea galbenă: urmele de apăsare cu unghia sunt ireversibile
89 Maturitatea deplină: bobul este tare, cu greu poate fi rupt cu degetul
9 Uscarea plantei
92 Bobul nu mai poate fi turtit sau rupt cu degetele
93 Bobul se contractă pe timpul zilei
97 Planta complet uscată. Paiele se frâng
99 Faza de recoltare
*Colaborare a firmelor BASF-AG, Bayer-AG, Ciba-Geigy-AG, Hoechst-AG
La porumb, procesele de creştere şi dezvoltare prezintă unele particularităţi, iar succesiunea

stadiilor principale evoluează astfel: stadiul principal 0) germinarea; 1) dezvoltarea frunzelor; 3) creşterea
în lungime (formarea tulpinii); 5) înspicatul (apariţia inflorescenţei mascule); 6) înfloritul (etape ale
înfloritului inflorescenţei mascule; etape ale formării şi înfloritului inflorescenţei femele); 7) formarea
bobului (inclusiv maturitatea în lapte); 8) coacerea bobului; 9) uscarea şi moartea plantei.
4.3. Formarea recoltei

Procesul presupune analiza în dinamică a formării componentelor de producţie (elementelor
productivităţii) care, în cazul cerealelor păioase sunt următoarele (fig. 10 şi 11):
a. numărul de plante pe m2 - rezultă din densitatea de semănat, facultatea germinativă a
seminţelor şi condiţiile de germinat. La cerealele de toamnă (se exemplifică la grâu), numărul
de plante se reduce, adesea drastic, pe timpul iernii; de asemenea, o anumită reducere a
densităţii se datorează concurenţei dintre plantele din lan sau atacului de boli şi dăunători.
Aceste pierderi de densitate sunt compensate prin înfrăţit; la sfârşitul înfrăţitului rezultă
numărul de fraţi pe m2, dintre care numai o parte vor contribui la recoltă.
Fig. 10. Formarea componentelor de producţie la cerealele păioase

b. numărul de fraţi fertili (sau numărul de spice pe m2) - rezultă în urma diferenţierii
inflorescenţelor, în timpul fazelor de înfrăţit şi de alungire a paiului.
c. numărul de spiculeţe formate în spic - depinde de condiţiile de vegetaţie din perioada de
înfrăţit şi de la începutul formării paiului. În timpul înfloritului, condiţiile de vegetaţie contribuie la
formarea numărului de spiculeţe fertile dintr-o inflorescenţă şi a numărului de flori fertile în spiculeţ,
ambele conducând, în final, la stabilirea numărului de boabe formate într-un spic.
Fig. 11. Structura recoltei la grâu
(după D.Soltner, 1999)
d. mărimea boabelor (exprimată prin MMB) - este influenţată de condiţiile din perioada de
formare a boabelor şi de maturare (coacere).
1. Cum se diferenţiază cerealele în privinţa dezvoltării sistemului radicular (de care se ţine cont la
administrarea de îngrăşămintelor)?
Răspuns:
Orzul are sistemul radicular cel mai slab dezvoltat, la grâu rădăcina are o dezvoltare intermediară, iar
ovăzul şi secara au sistemul radicular dezvoltat.
2. Cum se diferenţiază cerealele în privinţa capacităţii de înfrăţire (de care se ţine seama la
stabilirea densităţii de semănat) ?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. În timp, formarea componentelor de producţie la grâu se eşalonează astfel:
a) Număr plante/m2; număr spice/m2; număr boabe/spic; MMB.
b) Număr spice/m2; MMB; număr plante/m2; număr boabe/spic.
c) MMB; număr boabe/spic; număr spice/m2; număr plante/m2.
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Stadii de dezvoltare (faze de vegetaţie) cuprinse în etapa generativă (sau reproductivă) sunt:
a) Înfrăţitul. Dezvoltarea frunzelor. Faza de burduf.
b) Formarea bobului. Germinarea. Uscarea plantelor.
c) Înspicatul. Înfloritul. Formarea bobului. Coacerea bobului.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
4. Morfololgia şi biologia cerealelor
4.1. Particularităţi morfologice şi biologice
a) Prezentarea particularităţilor şi evidenţierea unor calităţi şi a unor deficienţe.
b) Diferenţe între speciile de cereale.
4.2. Ciclul de vegetaţie. Codificarea vegetaţiei
a) Etape şi faze de vegetaţie.
b) Stadiile creşterii - macrostadii şi microstadii.
4.3. Formarea recoltei
a) Componentele de producţie (elementele productivităţii)
b) Dinamica formării componentelor de producţie şi structura recoltei.
TEST RECAPITULATIV
Cerealele originare din climatul temperat şi care Secară, triticale, orz, ovăz a
se cultivă îndeosebi în Europa sunt: Orez, sorg, mei b
Grâu, porumb, orez c
Fonio, mei perlat, ciumiza d
Principalii exportatori de grâu pe plan mondial Brazilia, India, Japonia a
sunt: Olanda, Spania, Coreea de Sud b
SUA, Uniunea Europeană, Canada c
Egipt, Maxic, Indonezia d
Principalii exportatori de porumb pe plan Canada, Egipt, Algeria a
mondial sunt: SUA, Argentina, Brazilia b
Uniunea Europeană, Japonia, China c
Indonezia, Coreea de Sud, India d
În România, pe suprafeţele cele mai mari se Grâu şi porumb a
cultivă: Orez şi sorg b
Secară şi triticale c
Orz şi ovăz d
Calitatea nutritivă a boabelor de cereale este Leucină şi izoleucină a
diminuată de conţinuturile mici în unii Cistină şi cisteină b
aminoacizi esenţiali: Lizină şi triptofan c
Valină şi fenilalanină d
În compoziţia chimică a boabelor de cereale Glucidele, în principal amidon a
predomină: Lipidele, în principal acid linoleic b
Vitaminele, îndeosebi vitaminele B c
Celuloza brută d
În ţările dezvoltate economic, cerealele sunt 69 - 74% a
destinate consumului uman direct în proporţie Nu sunt diferenţe faţă de ţările în curs de
de: dezvoltare b
21% c
50% d
Raportul C/N de 85:1 - 90:1 impune Tocarea şi împrăşterea la suprafaţa solului a
următoarele măsuri pentru a obţine creşterea Tocarea şi încorporarea în sol b
fertilităţii terenurilor prin administrarea paielor: Arderea paielor c
Tocarea şi înprăştierea pe teren, şi adăugarea a
circa 30 kg N/ha sub formă de îngrășăminte
chimice d
Lipidele sunt concentrate în anumite părţi ale Endosperm a
bobului de cereale: Embrion b
Pericarp c
Testa d
Speciile de cereale cu inflorescenţa panicul Ovăz, orez a
sunt: Grâu, secară b
Triticale, orz cu 2 rânduri c
Orz cu 6 rânduri, secară d
Cunoaşterea stadiilor creşterii este importantă Evaluarea producţiei probabile a
pentru: Stabilirea densităţii de semănat b
Identificarea fazelor critice şi stabilirea
momentului pentru intervenţiile tehnologice c
Identificarea organismelor dăunătoare d
Anumite părţi ale plantei prezintă caractere de Urechiuşele şi ligula a
recunoaştere a speciilor de cereale înainte de Rădăcinile adventive b
apariţia inflorescenţei: Înălţimea tulpinii c
Gradul de ramificare a tulpinii d
Microstadiile din timpul formării şi coacerii Forma bobului (cariopsei) a
boabelor (maturitate) se diferenţiază după: Consistenţa bobului b
Diametrul bobului c
Culoarea bobului d
Numărul de spice/m2 depinde, printre altele, de: Mărimea boabelor a
Numărul de spiculeţe fertile/spic b
Numărul de boabe în spic c
Densitatea de semănat, procesul de înfrăţire,
pierderile de densitate pe timpul iernii d
Care va fi producţia unei culturi de grâu dacă: 5.220 kg/ha a
Numărul de spice/m2 = 500; Numărul de 8.580 kg/ha b
boabe/spic = 42; MMB = 38 g ? 7.980 kg/ha c
3.640 kg/ha d
CEREALELE
Tema nr. 3
Importanţa cerealelor. Calitatea recoltei
 Importanţa cerealelor.
 Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări.
Obiectivele temei:
- să înţelegeţi importanţa cultivării cerealelor în România, în contextul european şi mondial;
- să vă familiarizaţi cu diversitatea utilizărilor alimentare, furajere, industriale şi energetice ale
cerealelor.
A.Gh., 2009.Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA
MDN”, Buzău.
3.1. Importanţa cerealelor

Cerealele aparţin clasei Monocotyledonatae, ordinul Poales (Graminales), familia Poaceae
(Gramineae). Speciile de cereale importante pe plan mondial şi pentru România sunt încadrate în două
grupe: cereale originare din climatul temperat, care au cerinţe termice mai reduse: grâu (Triticum
spp.); secară (Secale cereale L.); triticale (Triticosecale rimpaui Wittm.); orz (Hordeum vulgare L.);
ovăz (Avena sativa L.); cereale originare din climatul cald, care au cerinţe termice ridicate: orez
(Oryza sativa L.); porumb (Zea mays L.); sorg (Sorghum bicolor (L.) Moench., sin S. vulgare Pers.);
mei comun (Panicum miliaceum L.). Din circa 50 de specii de cereale cultivate, doar 12 specii sunt
considerate culturi agricole importante (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, porumb, sorg, diferite
specii de mei) şi 3 specii - grâul, orezul şi porumbul -, cumulează peste 80% din suprafaţa şi producţia
mondiale de cereale.
► cerealele sunt cultivate pe circa 50% din suprafaţa arabilă mondială, în principal, pentru
producerea boabelor, cu utilizări în alimentaţia umană, în furajarea animalelor şi ca materie primă
32
pentru prelucrări industriale;
► ele pot fi cultivate în condiţii de mediu foarte diferite şi adesea mai puţin favorabile, ceea
ce nu este posibil cu multe alte plante agricole; prezintă avantajul că produc recolte mai mari cu
eforturi mai mici decât alte culturi agricole; pot produce în condiţii de cultivare extensivă, dar şi în
condiţiile unor sisteme de cultivare moderne, mecanizate şi chimizate; pot produce fără o îngrăşare
abundentă cu îngrăşăminte, dar reacţionează bine la fertilitatea ridicată a terenurilor şi la îngrăşarea cu
doze mari de îngrăşăminte;
► boabele de cereale reprezintă alimente sau furaje concentrate care conţin puţină apă,
necesită spaţiu restrâns pentru depozitare, au stabilitate la păstrare deoarece conţinutul scăzut de apă
reduce riscurile alterării pe timpul depozitării.
În anul 2018 (tabelul 7) cerealele au fost semănate în lume pe 716.560 mii ha. Sub aspectul
suprafeţei ocupate, dintre speciile de cereale se evidenţiază grâul cu 214.292 mii ha sau 29,9% din
suprafaţa totală cu cereale, orezul cu 167.132 mii ha sau 23,3% din total şi porumbul cu 193.733 mii
ha sau 27,0%. Urmează în ordine: orzul cu 47.928 mii ha (6,7%), sorgul cu 42.143 mii ha (5,9%),
speciile de mei cu 33.560 mii ha (4,7%), ovăzul cu 9.846 mii ha (1,4%), secara cu 4.117 mii ha (0,6%)
şi triticale cu 3.809 mii ha (0,5%).
Tabelul 7
Suprafeţele cultivate cu cereale, pe specii şi continente
(mii ha) (după FAOSTAT, 2018)
Specia America America Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord de Sud
şi
Centrală
Grâu 25.908 9.620 60.611 10.227 96.966 10.960 214.292
Orez 1.179 4.552 625 14.243 146.468 65 167.132
Porumb 34.510 35.641 17.537 38.673 67.297 75 193.733
Orz 3.198 2.055 23.431 4.981 10.083 4.180 47.928
Ovăz 1.351 871 5.949 141 656 878 9.846
Secară 189 56 3.324 52 453 43 4.117
Triticale 20 47 3.238 14 435 55 3.809
Sorg 2.048 3.169 236 29.795 6.432 463 42.143
Mei 163 2 289 22.100 10.971 35 33.560
TOTAL 68.566 56.013 115.240 120.226 339.761 16.754 716.560
Aproape o jumătate din suprafeţele semănate cu cereale se găsesc în Asia (339.761 mii ha sau
47,4%), circa o şesime în Europa (115.240 mii ha sau 16,1%) şi aproape tot atât în Africa (120.226 mii
ha sau 16,8%), iar restul se află în America de Nord (68.566 mii ha sau 9,6%) America de Sud şi
33
Centrală (56.013 mii ha sau 7,8%) şi Oceania (16.754 mii ha sau 2,3%).
Producţia mondială de cereale (tabelul 8) a fost în anul 2018 de 2.942.504 mii tone, la aceasta
porumbul contribuind mai mult de o treime (1.147.621 mii tone, 39,0% din total), iar grâul şi orezul cu
circa un sfert fiecare (734.045 mii tone sau 24,9% pentru grâu, respectiv 782.000 mii tone sau 26,6%
pentru orez). Participarea la producţia globală a celorlalte specii importante de cereale se prezintă
astfel: orz – 141.423 mii tone (4,9%); sorg – 59.262 mii tone (2,0%); specii de mei – 31.017 mii tone
(1,1%); ovăz - 23.051 mii tone (0,78%); secară – 11.273 mii tone (0,38%); triticale – 12.802 mii tone
(0,44%).
Tabelul 8
Producţiile totale de cereale, pe specii şi continente
(mii tone) (FAOSTAT, 2018)
Specia America America Europa Africa Asia Oceania Total
de Nord de Sud şi
Centrală
Grâu 83.055 30.036 242.139 29.289 328.220 21.316 734.055
Orez 10.170 27.321 4.022 33.174 706.668 645 782.000
Porumb 406.335 170.959 129.257 78.900 361.564 606 1.147.621
Orz 11.712 7.486 83.123 8.466 20.999 9.637 141.423
Ovăz 4.250 2.160 13.515 222 1.648 1.256 23.051
Secară 450 99 9.131 98 1.465 30 11.273
Triticale 62 200 11.479 29 944 88 12.802
Sorg 9.271 9.895 1.079 29.782 7.973 1.262 59.262
Mei 326 3 405 15.867 14.380 36 31.017
TOTAL 525.631 248.159 494.150 195.827 1.443.861 34.876 2.942.504
Din datele prezentate în tab. 7 şi 8 rezultă că se poate discuta despre o specializare zonală în
cultivarea diferitelor specii de cereale. Astfel, în Asia orezul este cultivat pe 146.468 mii ha (87,6%
din suprafaţa mondială) şi care produce 706.668 mii tone (90,4% din recolta mondială). Grâul este
cultivat pe cele mai mari suprafeţe în Asia (96.966 mii ha, 45,2% din suprafaţa mondială), care
produce 328.220 mii tone (44,7% din recolta mondială). Urmează Europa, care cultivă cu grâu 60.611
mii ha (28,3% din suprafata mondială) şi produce 242.139 mii tone (33,0%) şi America de Nord
(25.908 mii ha, 12,1% şi 83.055 mii tone, 11,3%).
Europa se situează pe primul loc la cultivarea orzului (23.431 mii ha, 48,9% din suprafaţa
mondială şi 58,8% din producţia mondială), ovăzului (5.949 mii ha, 60,4% din suprafaţă şi 58,6% din
producţie), secarei (3.324 mii ha, 80,7% din suprafaţă şi 71,3% din producţie) şi triticalei (3.238 mii
ha, 85,0% din suprafaţă şi 89,2% din producţie). Culturile de sorg şi mei sunt concentrate în Africa
(70,7% pentru sorg şi 65,8% pentru mei) şi Asia (15,3% pentru sorg şi 32,7% pentru mei).
34
Speciile de cereale se diferenţiază destul de mult ca productivitate. Astfel, prin
comparaţie cu 4.106 kg/ha media mondială la cereale, porumbul se detaşează cu o producţie
medie de 5.924 kg/ha şi orezul cu 4.679 kg/ha. Celelalte cereale înregistrează randamente
inferioare: grâul - 3.425 kg/ha; triticale - 3.361 kg/ha; orzul – 2.951 kg/ha; secara 2.738 kg/ha;
ovăzul – 2.341 kg/ha; sorgul - 1.406 kg/ha; meiurile - 924 kg/ha.
Boabele de cereale reprezintă un articol important de comerţ internaţional. În anul 2017
(FAOSTAT, 2018), exporturile de cereale au fost reprezentate îndeosebi de grâu (190 mil. tone),
porumb (173 mil. tone) şi orez (circa 2,8 mil. tone), principalii exportatori de cereale fiind: pentru grâu
– SUA (22,5 mil tone, 11,8% din exportul mondial de grîu), Canada (22,9 mil. tone), Franţa (18,9 mil.
tone), Germania (5,2 mil. tone), Federaţia Rusă (4,4 mil. tone), Kazahstan (6,2 mil. tone), Australia
(12,3 mil. tone), Argentina (11,7 mil tone); Ucraina (16,4 mil. tone); pentru porumb – SUA (70 mil
tone, sau 40,5% din exporturile mondiale de porumb), Argentina (23,1 mil tone), Brazilia (23,6 mil.
tone), Franţa (5,0 mil tone), Ucraina (21,4 mil. tone); pentru orez – SUA, Brazilia, India; pentru orz –
Uniunea Europeană, Federaţia Rusă, Ucraina, Australia, Canada; pentru sorg – SUA, Australia,
Argentina.
Principalii importatori de cereale au fost: pentru grâu – Uniunea Europeană (inportă grâne tari
din Canada şi SUA), Egipt, Algeria, Brazilia, Indonezia, Sri Lanka, Japonia, Iran; pentru porumb -
Japonia, Iran, Coreea de Sud, Mexic, Vietnam, Uniunea Europeană, Egipt; pentru orez – Mexic,
Turcia; pentru orz - Arabia Saudită, China, Japonia, Uniunea Europeană; pentru sorg - Mexic, Japonia,
Uniunea Europeană, China, Spania.
În România, cerealele au ocupat dintotdeauna cea mai mare parte din terenul arabil al ţării. În
jurul anului 1900, cerealele erau semănate pe circa 92% din suprafaţa arabilă a României şi România
ocupa locul al treilea în lume între statele exportatoare de grâu (după SUA şi Franţa) şi locul al doilea
la porumb (după SUA) (George Maior, 1898).
În a doua jumătate a sec. XX (fig. 3) se poate constata o scădere a suprafeţelor cu cereale în
România de la 6.766,3 mii ha în anul 1965 la 5.702,7 mii ha în anul 2004, în favoarea plantelor
tehnice. Au predominat grâul (la care suprafeţele s-au redus de la 3.305,8 mii ha în 1965 la 2.466,7 mii
ha în 1990), şi porumbul (cu 2.983,4 mii ha şi respectiv 2.253,2 mii ha). În acelaşi interval, s-au redus
suprafeţele cu secară (de la 102,2 mii ha la 44,4 mii ha) şi ovăz (115,7 mii ha şi respectiv 72,1 mii ha).
Interesante sunt creşterile la orz (de la 232,7 mii ha în 1965, la 749,0 mii ha în 1990 şi chiar 1.010 mii
ha în 1991), acesta fiind solicitat de dezvoltarea marilor crescătorii de animale. De asemenea, orezul s-
a extins de la 18,6 mii ha în 1965 la 39,9 mii ha în 1990, urmare a organizării marilor amenajări
orizicole din Lunca Dunării. Suprafeţele cu sorg au fluctuat între 3,0 şi 21,3 mii ha, fără să capete o
semnificaţie mai deosebită.
35
Fig. 3. Evoluţia suprafeţelor cultivate cu cereale ( mii ha) în România
în perioada 1935 - 2010 (original)
În România (anii 2015-2018), sortimentul de culturi cerealiere este format, în principal, din
porumb (2.403,2-2.598,6 mii ha), grâu (2.051,6-2.135,3 mii ha), orz cu şase şi cu două rânduri (422,0-
512,1 mii ha) şi ovăz (161,1-179,3 mii ha). Pe suprafeţe restrânse se mai cultivă secară (în ultimii ani
9,6-10,4 mii ha), triticale (75,7-82,6 mii ha), sorg (9,0-17,2 mii ha), orez (8,2-12,7 mii ha) şi mei. În
anul 2018 România a exportat 4,6 mil. tone porumb şi 5,9 mil. tone grâu.
Morfologia şi anatomia bobului. Bobul la cereale (fig. 4) este din punct de vedere botanic o
cariopsă - un fruct uscat indehiscent -, care conţine o singură sămânţă şi la care învelişul fructului este
concrescut cu învelişul seminţei.
Smoc de perişori
Tegument
Endosperm
Celule cu grăunciori de amidon
Strat cu aleuronă
Epicarp
Mezocarp
Endocarp
Embrion
Coleoptil
Muguraş
Tulpiniţă
Scutellum
Radiculă
Coleoriză
Fig. 4. Structura anatomică a bolului de grâu (după Gh.V.Roman şi colab., 2003)
36
La exterior, bobul prezintă învelişul fructului - pericarpul, care ocupă în medie 5,5% din
masa bobului, iar sub pericarp se află tegumentul seminal sau testa, care reprezintă, de regulă 2,5%
din masa bobului; împreună cele două învelişuri însumează 8% din masa bobului la majoritatea
speciilor, şi 16 - 18% la porumb.
Endospermul este ţesutul de rezervă al bobului şi ocupă peste 80% din masa acestuia; există
şi forme nou create cu peste 85% endosperm, prin comparaţie cu formele mai vechi, la care acesta
reprezenta doar 60 - 70%. Spre exteriorul endospermului se află stratul cu aleuronă, un strat compact,
cu celule care conţin proteine şi picături de lipide, lecitină şi fermenţi proteolitici.
Endospermul propriu-zis constă din celule mari, cu pereţii subţiri, conţinând amidon şi
proteine. Amidonul este depus sub formă de grăunciori cu forme şi mărimi diferite, în funcţie de
specie. Grăunciorii de amidon sunt înglobaţi într-o reţea de filamente şi membrane proteice.
Embrionul este format din: radiculă (rădăciniţă) protejată de o teacă de celule (coleoriză);
muguraş, format din plumulă şi frunzuliţe primare şi protejat de coleoptil; tigelă (tulpiniţă); scutellum
(scutişor), care face legătura între embrion şi endosperm. Embrionul are o pondere de 1,5 - 3% din
masa bobului la grâu şi celelalte cereale păioase şi de 10 - 15% la porumb.
Compoziţia chimică şi calitatea recoltei. Cerealele sunt o sursă de glucide complexe (cu o
pondere de 62,0 - 81,8% din masa bobului), principalul component fiind amidonul, care reprezintă
mai mult de 70% din masa uscată a boabelor (tab. 9).
Boabele de cereale conţin în medie 8 - 17% proteine, valori influenţate de genotip, condiţiile
de mediu şi condiţiile tehnologice. Calitatea proteinelor este dată de compoziţia în aminoacizi şi de
digestibilitatea acestora, cuprinsă între 80 şi 90%. Proteinele de rezervă din cereale (prolaminele)
conţin cantităţi mici din unii aminoacizi esenţiali, îndeosebi lizină şi triptofan (tab. 10).
Lipidele reprezintă componente mai puţin importante ale boabelor de cereale (1,8 - 6,4%) şi
sunt acumulate îndeosebi în embrion. Acestea sunt bogate în acid linoleic - acid gras esenţial (30 -
60% din totalul acizilor graşi). Cerealele mai conţin urme de fitosteroli şi nu conţin colesterol.
Celuloza brută, un factor de nutriţie cu mare importanţă în dieta umană, este prezentă în
proporţie de 2,1 - 11,5% şi este concentrată în pericarp, învelişul seminţei şi pereţii celulelor
endospermului.
Cerealele au o contribuţie importantă la acoperirea cerinţelor de săruri minerale în
alimentaţia umană, şi sunt o sursă importantă de vitamine B (cu excepţia vitaminei B12), dar nu conţin
vitamina C. Cerealele cu endospermul galben (de exemplu, porumbul sau sorgul cu bobul galben)
conţin provitamina A (beta-caroten).
!!! Calitatea boabelor de cereale este diminuată de anumiţi factori: sunt sărace în vitaminele A, D,
C şi iod; sunt deficitare în unii aminoacizi esenţiali, îndeosebi în lizină; toate cerealele conţin cantităţi
relativ ridicate de acid fitic, care fixează mineralele; sorgurile cu bobul brun conţin taninuri în testa -
acestea leagă proteinele şi le precipită, reducând digestibilitatea.
37
Utilizări ale recoltei. La nivel mondial, consumul de cereale variază între mai puţin de 200
kg/locuitor/an în Pakistan, Filipine, Indonezia sau Nigeria şi peste 700 kg/locuitor/an în SUA. În ţările
puternic dependente de consumul direct de boabe de cereale, consumul mediu este de 150
kg/locuitor/an. Acest consum este destinat în proporţie de 69 - 74% alimentaţiei umane, pe când în
ţările dezvoltate economic consumul uman direct de cereale reprezintă doar 21% din consumul total.
În ţările în care consumul de cereale este mai mare de 200 kg/an, excedentul este în mod obişnuit
destinat furajării animalelor.
Boabele de cereale pot fi prelucrate lesne sub forma unor preparate alimentare atrăgătoare şi
acceptate de grupuri sociale cu tradiţii şi principii de nutriţie foarte diferite. Pâinea produsă din făină
de grâu comun sau secară, a reprezentat un aliment de bază pentru oameni de-a lungul întregii istorii.
Grâul durum este transformat în griş pentru producerea de spaghetti, macaroane sau cuscus.
Glucidele din boabele de cereale pot fi uşor fermentate în alcool, pentru a fi utilizate ca
băuturi (vodcă, whisky, bere, sake, ş.a.) sau pentru biocarburanţi (şi alte destinaţii nealimentare).
Majoritatea boabelor de cereale pot fi prelucrate sub formă de malţ, pentru a fi utilizate la
diferite produse alimentare şi bere. Tehnologiile pentru transformarea amidonului din boabele de
porumb şi alte cereale în bioetanol pot asigura conversia surplusului de boabe de cereale în energie.
38
Tabelul 9
Compoziţia chimică a boabelor de cereale
(după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Finglas, 2003)
Săruri Energie digestibilă
Specia Proteine Lipide Glucide Amidon Celuloză minerale
(%) (%) (%) (%) brută (%) kcal/kg kj/kg
(%)
11,5-17,0 2,3 78,5 64,0 2,9 1,9 3865 16181
Grâu comun
12,0-15,6 2,8 79,2 70,2 2,8 2,0 4056 16981
Grâu durum
12,6-14,5 1,8 80,7 68,3 2,1 2,0 3794 15885
Secară
7,5-15,6 2,2 77,8 58,5 5,6 2,9 3543 14833
Orz
12,4-17,0 6,4 62,0 52,8 11,5 3,2 3056 12803
Ovăz
6,7-9,0 2,4 75,2 73,0 10,2 4,7 2821 11810
Orez
8,1-11,5 4,4 81,8 71,8 3,0 1,7 4056 16982
Porumb dentat
7,3-15,6 3,2 81,3 73,8 2,7 1,8 3880 16245
Sorg
6,4-12,8 3,5 72,9 56,1 9,0 3,6 3636 -
Mei
39
Tabelul 10
Compoziţia în aminoacizi esenţiali a proteinelor din boabele de cereale

(după B.Caballero, L.C.Trugo, P.M.Finglas, 2003)
(g/100 g proteine)
Specia Fenil- Histidină Isoleucină Leucină Lizină Metionină Treonină Triptofan Valină
alanină
Grâu comun 4,6 2,0 3,0 6,3 2,3 1,2 2,4 1,5 3,6
Grâu durum 4,1 1,9 3,6 7,0 2,2 0,9 2,9 1,2 4,6
Secară 5,0 2,4 3,7 6,4 3,5 1,6 3,1 0,8 4,9
Orz 5,2 2,1 3,6 6,6 3,5 2,2 3,2 1,5 5,0
Ovăz 5,4 2,4 4,2 7,5 4,2 2,3 3,3 1,2 5,8
Orez 5,2 2,5 4,1 8,6 4,1 2,4 4,0 1,4 5,8
Porumb 4,8 2,9 3,6 12,4 2,7 1,9 3,5 0,5 4,9
Sorg 5,1 2,1 4,1 14,2 2,1 1,0 3,3 1,0 5,4
Mei 5,2 2,2 4,6 12,9 2,2 2,0 3,3 0,9 5,1
40
Utilizarea boabelor de cereale în furajarea animalelor s-a dezvoltat mult în a doua jumătate a sec.
XX, sub formă de boabe întregi sau măcinate şi amestecate cu furaje proteice, pentru a obţine raţii furajere
echilibrate. Unele specii de cereale pot fi surse de furaje de volum, cultivate singure sau în amestec cu alte
specii: porumbul şi sorgul, sub formă de siloz; ovăzul sau secara sunt componente ale borceagurilor,
alături de specii leguminoase.
Resturile vegetale - frunze, tulpini (şi rădăcini) - reprezintă 50 - 75% din recolta totală de biomasă
a cerealelor şi pot deveni: sursă de furaje pentru animale (furaje pentru rumegătoare); aşternut pentru
animale (care ulterior este transformat în îngrăşământ organic); mulci; sursă de materie organică pentru
terenurile agricole; materie primă pentru industrializare (hârtie şi carton; substrat pentru cultivarea
ciupercilor sau a legumelor; plăci aglomerate; plăci izolante; celuloză; diferite alte produse sau substanţe);
producerea de energie (prin combustie directă; producerea de biogaz sau biometanol).
Resturile vegetale de la cereale sunt importante din punct de vedere agronomic deoarece:
contribuie la materia organică din sol prin rădăcini şi resturile părţilor aeriene ale plantei; contribuie la
diminuarea riscului formării crustei sau compactării solului; rămase la suprafaţa solului, reduc eroziunea
prin vânt şi apă, prin reducerea impactului picăturilor de ploaie; sporesc infiltrarea apei; contribuie alături
de humus la sporirea capacităţii de schimb cationic şi reţin substanţele nutritive de la levigare; menţin
solul friabil.
! ! ! Resturile vegetale de la cereale conţin în principal carbon (43,3% carbon), iar azotul este prezent în
cantitate foarte mică (0,9% azot), raportul C/N fiind de 85:1 până la 90:1. Carbonul din resturile vegetale
rămase pe teren este utilizat de microorganismele din sol numai dacă există suficient azot accesibil: pentru
fiecare 30 unităţi de carbon din reziduuri, este nevoie de cel puţin o unitate de azot disponibilă, sau
descompunerea va fi foarte lentă. Dacă nu este îndeplinită această condiţie, atunci microorganismele vor
utiliza azotul existent în sol şi plantele cultivate vor fi lipsite de azotul necesar pentru a creşte şi a se
dezvolta. Rezultă că pentru fiecare tonă de resturi vegetale introduse în sol, trebuie adăugate circa 30
kg N/ha, sub formă de îngăşăminte chimice sau trebuie cultivată ca îngrăşământ verde o leguminoasă.
1. Care sunt cele mai importante cereale în agricultura şi economia mondiale?
Răspuns:
Cele mai importante cereale la nivel mondial sunt, în ordine: grâul, orezul, porumbul, orzul, sorgul,
meiurile.
2. Care sunt cele mai importante cereale pentru agricultură şi economia europene?
Răspuns:
41
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Valoarea nutritivă ridicată a boabelor de cereale este diminuată de prezenţa în cantitate
insuficientă a unor aminoacizi esenţiali, ceea ce trebuie avut în vedere pentru completarea
alimentaţiei:
a) Leucină şi izoleucină.
b) Lizină şi triptofan.
c) Valină şi metionină.
d) Cistină şi cisteină.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Efectul fertilizant al resturilor vegetale rămase după recoltare este asigurat prin (două răspunsuri
corecte):
a) Administrarea udărilor imediat după împrăştierea pe teren.
b) Aplicarea unor erbicide cu efect total.
c) Adăugarea de îngrăşăminte cu azot.
d) Cultivarea de culturi pentru îngrăşăminte verzi.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
CEREALELE
3. Importanţa cerealelor. Calitatea recoltei
3.1. Importanţa cerealelor
a) Importanţa alimentară, furajeră, industrială şi agronomică a cerealelor.
b) Semnificaţia cerealelor pentru agricultura şi economia mondiale, europene şi a României.
c) Principalii exportatori şi importatori de cereale.
a) Morfologia şi anatomia bobului de cereale.
b) Compoziţia chimică şi calitatea recoltei.
c) Utilizări ale recoltei.
42
Tema nr. 2
Factorii de producţie în cultura plantelor de câmp
 Factorul biologic.
 Factorul mediu.
 Factorul tehnologic.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească materialul biologic (sămânţa) şi principiile
de bază ale stabilirii valorii culturale;
- să formulaţi aprecieri asupra cerinţelor plantelor faţă de factorii de mediu şi asupra zonării ecologice
a plantelor;
- să puteţi stabili relaţii de intercondiţionalitate între tehnologiile agricole şi productivitatea covorului
vegetal (fitositemului).
Buzău.
După cum rezultă din fig. 1, trei grupe de factori contribuie la elaborarea tehnologiilor de
cultivare şi la realizarea recoltelor agricole:
- factorul biologic - particularităţile morfologice şi biologice ale speciei, soiului sau hibridului;
calitatea materialul biologic (seminţei);
- factorul mediu - cerinţele plantelor faţă de climă şi sol; zonarea culturilor agricole cu scopul
amplasării acestora în condiţii cât mai favorabile;
- factorul tehnologic (denumit şi factorul antroposofic) - dimensiunile şi organizarea exploataţiilor
agricole; dotarea cu tractoare, maşini, echipamente, instalaţii, construcţii;
asigurarea cu material semincer, îngrăşăminte, pesticide; forţa de muncă,
sub aspect numeric şi al calificării; experienţa managerială.
2.1. Factorul biologic
(acest subcapitol este concentrat asupra problemelor materialului biologic utilizat pentru înfiinţarea
culturilor agricole. Particularităţile morfologice şi biologice vor fi discutate la fiecare grupă de
plante şi la fiecare specie în parte).
2.1.1. Materialul biologic (materialul semincer sau sămânţa)

Sămânţa - din punct de vedere fitotehnic, noţiunea se referă la totalitatea categoriilor de
material biologic folosit la semănat/plantat, indiferent că este vorba de cariopsa de
cereale şi achena de floarea-soarelui (fructe din punct de vedere botanic), sămânţa de
leguminoase (sămânţă autentică) sau tuberculul de cartof (tulpină subterană) ş.a.
Evoluţii - sămânţă colectată din flota spontană: folosită la începuturile practicării
agriculturii; mai târziu, din recolta obţinută, cultivatorii au început să păstreze o parte
şi pentru reînfiinţarea culturilor din anul următor;
- populaţii locale şi mai târziu soiuri locale - au fost obţinute treptat, prin
selecţionarea materialului biologic în funcţie de caracteristicile dorite şi prin
adaptarea acestuia la condiţiile de cultivare; a rezultat un material biologic cu
caracteristici îmbunătăţite şi mai uniform, superior seminţei utilizate anterior;
- soiuri ameliorate şi hibrizi - organisme perfecţionate, create şi extinse în cultură ca
rezultat al progresele înregistrate de ştiinţele biologice şi ştiinţele agricole.
Materialul biologic folosit la culturile de câmp în România este reprezentat de soiuri şi
hibrizi. Pe suprafeţe restrânse şi numai la anumite plante cultivate (unele plante aromatice şi
medicinale, specii ornamentale) se mai folosesc în cultură populaţii locale şi soiuri locale, sau chiar
material recoltat din flora spontană.
Soiurile cultivate în prezent sunt organisme foarte uniforme, cu caracteristici superioare şi
pretenţioase faţă de condiţiile de cultivare. Soiul este definit ca o populaţie de plante
caracterizată prin (testul DUS):
- distinctivitate (se diferenţiază de soiurile cunoscute prin cel puţin un caracter sau prin mai
multe caractere, a căror combinaţie îi conferă calitatea de nou);
- uniformitate (este omogenă prin ansamblul caracterelor luate în considerare);
- stabilitate (este stabilă în privinţa caracterelor sale esenţiale).
Testul VAU (testul de valoare agronomică şi de utilizare): „Valoarea agronomică şi de

utilizare a unui soi nou trebuie considerată satisfăcătoare dacă, comparativ cu alte soiuri
înscrise în Catalogul Oficial, calităţile lui, luate ca un întreg, oferă, cel puţin în privinţa
producţiei, în orice zonă luată în considerare, o îmbunătăţire clară, fie pentru cultivare, fie
pentru modul de folosire a recoltei sau a produselor derivate din ea”.
Sortimentul de soiuri existent în cultură se modifică continuu deoarece se schimbă cerinţele
faţă de productivitate, calitatea recoltei corelată cu utilizări foarte diferite, toleranţa sau rezistenţa la
factorii de stres, la boli şi dăunători.
Hibrizii sunt creaţi în urma încurcişării unor linii consangvinizate obţinute la rândul lor, prin
autopolenizare dirijată; în prima generaţie (F1) se manifestă fenomentul de heterozis - vigoarea
hibridă, fenomen prin care se obţin plante viguroase şi deosebit de productive. Crearea şi introducerea
în cultură a hibrizilor (la porumb în primul rând, mai târziu la floarea-soarelui) au condus la obţinerea
unor sporuri spectaculoase de producţie; în generaţia următoare însă (F2), potenţialul de producţie se
reduce cu cel puţin 15 - 20%, ceea ce impune cultivarea seminţei hibride numai în prima generaţie.
În ultimele decenii pot fi identificate unele tendinţe noi în domeniul materialului semincer:
⇨ crearea de hibrizi la specii autogame: de exemplu, la grâu, prin care s-au obţinut sporuri de
producţie de 10 - 15%, datorită fenomenului de heterozis;
⇨ cultivarea pe aceeaşi suprafaţă de teren a amestecurilor de soiuri: metodă promovată de

agricultura ecologică, prin care se urmăreşte realizarea unor lanuri cu populaţii de plante
cu o mai mare plasticitate ecologică şi cu toleranţă la atacul agenţilor patogeni;
⇨ crearea şi introducerea în cultură a organismelor modificate genetic: prin transfer de

gene, materialului biologic îi sunt induse însuşiri deosebite: productivitate; calitate
superioară a recoltei; rezistenţă la factorii de stres abiotic - temperaturi scăzute, secetă,
şi biotic - atac de dăunători, boli, ş.a. Sămânţa modificată genetic s-a extins în lume pe mai
mult de 100 mil. ha, îndeosebi la porumb, soia, bumbac, rapiţă.
2.1.2. Controlul şi certificarea calităţii materialul semincer

Sămânţa destinată semănatului trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să aparţină unui soi sau hibrid inclus în Catalogul oficial al soiurilor de plante de cultură
din România (editat de ISTIS - Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea Soiurilor, sub
egida Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) sau în cataloagele Comunităţilor
Europene sau ale statelor membre;
- să fie obţinută de pe o suprafaţă destinată producerii de sămânţă (lot semincer), pe care
a fost respectată cu stricteţe tehnologia de cultivare recomandată, pentru ca sămânţa să-şi
păstreze puritatea biologică şi starea de sănătate;
- sămânţa trebuie supusă determinărilor de calitate şi să corespundă standardelor;
- să fie comercializată printr-un sistem autorizat.
!!! Sistemul producerii şi comercializării seminţei are reguli foarte stricte. Aceste reguli presupun
efectuarea, de-a lungul întregului flux de producere, a unor controale sistematice, privind respectarea
parametrilor de calitate înscrişi în standarde; în funcţie de rezultatele obţinute, sămânţa este (sau nu)
acceptată pentru semănat. În urma acestor controale sunt eliberate acte care permit folosirea seminţei
la semănat; pentru fiecare suprafaţă producătoare de sămânţă (lot semincer) se eliberează câte un act
de control în câmp, iar în final se eliberează actele de certificare a seminţelor.
În cadrul controlului calităţii, sunt efectuate următoarele serii de analize:
∎ analizele genetice: este determinată puritatea biologică (autenticitatea, categoria biologică)

a materialului semincer. Se stabileşte în ce măsură sămânţa aparţine speciei, soiului sau
hibridului respectiv şi dacă nu conţine indivizi din alte soiuri sau hibrizi. Determinarea are
loc în mai multe etape: recunoaşterea în câmp a loturilor semincere, prin controale
operate în momentele mai importante (de exemplu, la semănat şi la lucrările de purificat
biologic); la recoltare se urmăreşte: evitarea impurificărilor mecanice, condiţionarea
seminţei şi depozitarea ei corectă, şi eventual necesitatea unor operaţiuni suplimentare
de purificat biologic.
∎ analizele fizice: - Puritatea fizică - reprezintă “conţinutul procentual de sămânţă pură din
specia de analizat, raportat la masa întregii probe de analiză”. Sămânţa
pură cuprinde toate seminţele speciei şi soiului sau hibridului analizat,
întregi, normal dezvoltate şi fără vătămări grave care ar putea să afecteze
germinaţia acestor seminţe. Rezultatele obţinute sunt folosite la
acceptarea sau respingerea seminţelor de la semănat şi pentru calcularea
cantităţii de sămânţă la hectar.
- Componenţa botanică - defineşte numărul de seminţe de alte specii din
probă (seminţe de alte plante de cultură şi seminţe de buruieni) şi care, în
cazul utilizării la semănat pot contribui la creşterea îmburuienării şi la
diminuarea calităţii recoltei.
- Masa a 1000 de boabe (MMB) - indice fitotehnic care se referă la masa
a o mie de seminţe (sămânţă pură), exprimată în grame. Valorile MMB
sunt folosite pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar şi în
operaţiunile pentru evaluarea producţiei probabile.
- Masa hectolitrică (MH) - noţiunea reprezintă masa unui volum de 100
litri de seminţe, exprimată în kg. Acest indice are îndeosebi importanţă
comercială şi pentru prelucrarea industrială a produselor agricole boabe.
- Mărimea seminţelor - este exprimată prin dimensiunile boabelor
(lungime, lăţime, diametru).
- Umiditatea seminţelor - reprezintă cantitatea de apă, exprimată în
procente din masa probei de analiză. O umiditate prea ridicată poate
contribui la declanşarea unor procese de alterare şi la reducerea valorii
culturale a seminţelor.
- Examenul organoleptic - cuprinde determinarea culorii, luciului, mirosului
seminţelor, prin comparaţie cu caracteristicile normale. Pot fi sesizate
modificări care se produc în masa de seminţe, datorită unor procese
nedorite: mucegăire, încingere, umezirea, ş.a.
∎ analizele fiziologice: - Capacitatea de germinaţie a seminţelor este exprimată prin:

Facultatea germinativă - numărul de seminţe pure, exprimat
procentual, care, în laborator, în condiţii optime de temperatură şi
umiditate, produc germeni normali, într-un anumit timp stabilit
pentru fiecare specie în parte. Energia germinativă - numărul de
seminţe pure, exprimat procentual, care, în laborator, în condiţii
optime de temperatură şi umiditate, produc germeni normali într-un
timp mai scurt, şi anume de 1/3 - 1/2 din timpul afectat pentru
determinarea facultăţii germinative. Valorile facultății germinative
sunt utilizate pentru calcularea cantităţii de sămânţă la hectar.
- Cold-test (”testul la rece”) - determinarea germinaţiei seminţelor la
temperatura minimă de germinaţie. Metoda este folosită la speciile
termofile (porumb, floarea-soarelui) şi oferă informaţii asupra
comportării materialului semincer în condiţiile în care, după semănat,
intervin perioade umede şi răcoroase.
- Viabilitatea - analiză fiziologică rapidă care presupune de a stabili
dacă embrionul, în întregime sau părţile vitale ale acestuia, sunt vii,
fără însă a declanşa procesul de germinaţie. Determinarea se bazează
pe colorarea părţilor vii ale embrionului atunci când acesta este pus în
contact cu anumite substanţe colorante.
- Puterea de străbatere - este determinată capacitatea germenilor de a
străbate spre suprafaţa solului în procesul de germinaţie-răsărire; este
importantă îndeosebi la speciile cu răsărire epigeică (de exemplu,
fasole, soia, in).
∎ analizele stării sanitare evidenţiază: - prezenţa agenţilor patogeni (infectarea) pe

suprafaţa seminţei sau sub tegument;
- prezenţa sau absenţa dăunătorilor (infestarea),
forme vizibile (exprimat numeric/1 kg probă) şi
forme ascunse.
2.1.3. Sămânţa utilă şi cantitatea de sămânţă la hectar

Toate determinările care se efectuează asupra materialului semincer au drept scop de a stabili
“valoarea culturată” a seminţelor şi ce procent din sămânţă este "util", deci este capabil de a da plante
normal dezvoltate, în cazul folosirii la semănat (valoarea utilă). Relaţia de calcul este următoarea:
PG
SU  , în care:
100
SU este sămânţa utilă, în %;
P = puritatea fizică, în %;
G = facultatea germinativă, în %
Cunoaşterea valorii utile a seminţelor permite calcularea cantităţii de sămânţă la hectar (norma
de semănat), cu ajutorul relaţiei:
D  MMB
C x100, în care:
PG
C este cantitatea de sămânţă, în kg/ha;
D = densitatea de semănat, în boabe germinabile/m2;
MMB = masa a 1000 de boabe, în g;
P = puritatea fizică, în %;
G = facultatea germinativă, în %
Pentru culturile prăşitoare este recomandată relaţia:
D  MMB
C , în care:
P  G  100
D este exprimată în boabe germinabile la ha
În unele ţări, agricultorii au renunţat la introducerea în calcul a valorii purităţii fizice, deoarece
actualele utilaje şi tehnologii folosite la condiţionarea materialului semincer elimină aproape în
totalitate impurităţile; ca urmare, puritatea fizică se apropie de 100%, iar relaţia de calcul devine:
D  MMB
C
G
Pe de altă parte, după cum s-a precizat, valoarea facultăţii germinative introdusă în calcul este
determinată în condiţii optime de laborator. În câmp, condiţiile de germinare sunt diferite de cele
optime - cu cât condiţiile din câmp sunt mai departe de optim, cu atât comportarea seminţelor va
diferi mai mult de rezultatele obţinute în laborator. Din aceste motive, unii fermieri introduc în calcul:
procentul de răsărire în câmp (Rc, în %) şi densitatea care trebuie realizată la răsărire (D, în plante
răsărite/m2):
D  MMB  100
C
G  Rc
În acest sens, la grâu s-a determinat că procentul de răsărire în câmp, în condiţii bune de
semănat poate fi de 85 - 90% din facultatea germinativă determinată în laborator şi poate scădea până
la 65 - 70%, în condiţii mai puţin favorabile. La sorg, răsărirea în câmp reprezintă, în mod frecvent,
doar 50 - 60% din germinaţia în laborator. La leguminoasele pentru boabe, cum ar fi mazărea, se poate
conta pe răsărirea în câmp a circa 75% din boabele germinabile semănate.
2.2. Factorul mediu

2.2.1. Cerinţele plantelor faţă de factorii de vegetaţie
Plantele cultivate au cerinţe diferite faţă de factorii de vegetaţie (climă, sol), de care trebuie să
se ţină seama la amplasarea culturilor pe teritoriu şi la aplicarea tehnologiilor de cultivare.
∙ Factorii climatici:
⇨ lumina: este folosită de plante pentru sinteza substanţelor organice în procesul de

fotosinteză. Intensitatea fotosintezei depinde, printre altele, de radiaţia solară şi durata
iluminării. Factorul lumină (ca durată şi intensitate) poate fi dirijat în sere, case de
vegetaţie, camere climatizate. În câmp, utilizarea eficientă a luminii de către plante poate
fi sporită prin zonarea mai bună în teritoriu (amplasarea pe expoziţii favorabile) şi prin
unele măsuri tehnologice (semănatul la distanțe şi cu densităţi corespunzătoare;
combaterea buruienilor, ş.a.).
⇨ factorul termic (exprimat prin cerinţele faţă de temperatură şi căldură): variază cu specia,
soiul sau hibridul şi cu fazele de vegetaţie. Indicii termici luaţi în consideraţie la
aprecierea cerinţelor termice ale plantelor şi a resurselor termice ale diferitelor areale
agricole, sunt:
- temperatura minimă de germinaţie - este importantă pentru stabilirea perioadei de
semănat: 1 - 3C în sol pentru grâu, orz, mazăre, in; 3 - 5°C pentru năut, bob, sfeclă
pentru zahăr; 6 - 7°C pentru soia, floarea-soarelui; 8 - 10°C pentru porumb, fasole; 11
- 12°C pentru orez; 13 - 14°C pentru tutun;
- constanta termică (sau suma de temperatură) - reflectă potenţialul termic al unei
zone agricole, precum şi necesarul de căldură al plantelor pe durata vegetaţiei. Se
obţine prin însumarea temperaturilor medii zilnice, de la semănat la maturitate, care
depăşesc pragul biologic sau pragul termic al culturii respective (de obicei, acesta
este considerat ca fiind temperatura minimă de germinație);
- mai prezintă interes: data medie a ultimului îngheţ în primăvară; data medie a
primului îngheţ în toamnă; durata medie în zile a perioadei fără îngheţ; temperatura
minimă absolută a iernii; frecvenţa zilelor tropicale; temperaturile care pot surveni în
fazele critice ş.a.
Reglarea regimului termic se poate realiza prin: zonarea plantelor în concordanţă cu
cerinţele lor termice; amplasarea culturilor pe expoziţii favorabile, ş.a. În sere, case de
vegetaţie, răsadniţe, temperatura este reglată după necesităţi, prin mijloace specifice
acestor tipuri de cultivare.
⇨Apa: are un rol foarte important în creşterea şi dezvoltarea plantelor şi este asigurată prin:
precipitaţii, aportul freatic, apa de irigaţie. Interesează următorii indici: suma anuală
şi sumele lunare ale precipitaţiilor; suma precipitaţiilor care cad în perioada de
vegetaţie; precipitaţiile din sezonul rece; rezerva de apă din sol la desprimăvărare;
consumul de apă al culturilor agricole (evapotranspiraţia).
În cursul perioadei de vegetaţie, există anumite faze, numite “faze critice”, în care
lipsa apei influenţează mai mult creşterea, dezvoltarea şi productivitatea plantelor şi
care trebuie foarte bine cunoscute, pentru a evita sau limita daunele.
⇨ Aerul: aerul atmosferic este un component important al mediului de viaţă al plantelor, în

care are loc schimbul de gaze şi vapori de apă în procesele de metabolism (sursa de
oxigen pentru respiraţie şi de dioxid de carbon pentru procesul de fotosinteză). Aerul
din sol influenţează creşterea şi activitatea sistemului radicular al plantelor şi viaţa
microorganismelor (inclusiv a bacteriilor fixatoare de azot de pe rădăcinile
leguminoaselor). Rădăcinile plantelor se dezvoltă bine într-un sol aerat; dar, ca
rezultat al proceselor biologice din sol, în timp creşte procentul de dioxid de carbon şi
care poate deveni dăunător. Un rol important în reglarea regimului de aer în sol îl au
lucrările solului (arat, afânare adâncă, grăpat, ş.a.) şi unele lucrări de îngrijire (de
exemplu, prăşit).
∙ Factorii de sol:
⇨ aprovizionarea solului cu elemente nutritive (macroelemente, microelemente) şi

substanţe organice (humus).
⇨ textura: pe solurile cu textură mijlocie, lutoasă sau luto-nisipoasă pot fi cultivate, practic,
toate plantele fitotehnice. Unele specii preferă sau valorifică bine solurile uşoare, nisipoase
(cum sunt cartoful, lupinul, ovăzul, secara), altele dau rezultate şi pe soluri cu textură mai
grea, argiloasă (ovăzul, bobul, orezul). De textura solului se ţine cont la stabilirea
sistemului de lucrări ale solului.
⇨ structura: în solurile bine structurate, aerul, apa şi elementele nutritive sunt asigurate în
proporţii favorabile, înlesnind activitatea microbiologică şi creşterea rădăcinilor. Lucrările
agricole pot contribui la menţinerea structurii solurilor, după cum un exces de lucrări poate
fi dăunător. Efectul cultivării diferitelor plante asupra structurii este diferit: plantele
semănate în rânduri apropiate (grâu, secară, ovăz, mazăre) menţin structura solului, pe când
plantele prăşitoare (porumb, floarea-soarelui, sfeclă pentru zahăr) pot afecta structura, prin
lucrările de îngrijire repetate (prăşit).
⇨ reacţia solului (pH): majoritatea plantelor dau rezultate bune pe solurile cu reacţie neutră
(pH=7), până la slab alcalină sau slab acidă. Sunt plante care valorifică şi solurile cu reacţie
mai acidă (secară, cartof, ovăz), altele sunt adaptate şi la soluri mai alcaline (orz, sorg,
floarea-soarelui, orez).
2.2.2. Zonarea ecologică a plantelor agricole

Modul de folosire al terenului în România. În tabelul 2 sunt prezentate categoriile de folosire a
terenurilor în România. Datele ilustrează potenţialul resurselor naturale ale ţării (14.630,1 mii ha teren
agricol – 61,3% din suprafaţa totală; 6.734,0 mii ha fond forestier – 28,1% din suprafaţa totală; 831,5
mii ha de ape şi bălţi), precum şi potenţialul agricol important, exprimat prin 9.396,3 mii ha teren
arabil (39,4% din suprafaţa totală a ţării şi 64,2% din suprafaţa agricolă), 3.272,2 mii ha păşuni,
1.556,3 mii ha fâneţe, 209,4 mii ha vii, 195,9 mii ha livezi.
Tabelul 4
Modul de folosire al teritoriului României (anul 2018
Suprafaţa în % din suprafaţa % din suprafaţa
Specificare
mii ha totală agricolă
Suprafaţa totală a României 23.839,1 100,0 -
Total agricol 14.630,1 61,3 100,0
din care:
- arabil 9.396,3 39,4 64,2
- păşuni 3.272,2 13,7 22,4
- fâneţe 1.556,3 6,5 10,7
- vii şi pepiniere viticole 209,4 0,9 1,4
- livezi şi pepiniere pomicole 195,9 0,8 1,3
Fond forestier 6.734,0 28,2 -
Ape şi bălţi 831,5 3,5 -
Alte terenuri 1.643,5 6,9 -
Sursa: Anuarul Statistic al României, 2019
Zonele naturale pe teritoriul României
România are un relief variat, climat continental, condiţii de sol foarte diferite şi cuprinde
următoarele regiuni (tab. 5 şi 6):
- de câmpie, circa 7.350.000 ha (31% din suprafaţa ţării);
- dealuri şi podişuri, circa 11.417.000 ha (48% din suprafaţa ţării);
- de munte, circa 5.000.000 ha (21% din suprafaţa ţării).
Tabelul 5
Regiunea de câmpie (circa 7.350.000 ha, 31% din suprafaţa ţării)
(după V.Velican, 1972, citat de Gh.V.Roman şi colab., 2011)
Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)
Pronunţat caracter cerealier.
Kastanoziomuri Soia, leguminoase pentru
Estul Câmpiei Cernoziomuri boabe, floarea-soarelui,
Române şi 380 - 450 30 – 60 Cernoziomuri cambice rapiţă.
Dobrogea Preluvosoluri Factor limitativ apa.
Faeoziomuri În condiţii de irigare-
producţii ridicate.
Cernoziomuri cambice Cereale, plante oleaginoase,
Silvostepa din
Cernoziomuri argice leguminoase; în lungul
Oltenia şi 500 - 560 55 – 65
Preluvosoluri roşcate Dunării - zonă favorabilă
Muntenia
Psamosoluri pentru orez.
Cernoziomuri
Cernoziomuri cambice Cereale, plante oleaginoase,
Câmpia de
500 - 700 55 - 70 sfeclă pentru zahăr; în sudul
Vest
Stagnosoluri zonei, orez.
Luvosoluri
Tabelul 6
Regiunea de dealuri (circa 11.417.000 ha, 48% din suprafaţa ţării)
(după V.Velican, 1972, citat de Gh.V.Roman şi colab., 2011)
Precipitaţii Umiditatea
Zona anuale relativă a aerului Soluri Plante cultivate
(mm) (%)
Silvostepa Transilvaniei Cereale, sfeclă
Cernoziomuri cambice
(între Someşul Mic - circa 600 pentru zahăr, tutun,
57 - 63 Preluvosoluri
vest, Someşul Mare - (500 - 700) cartof (spre
Luvosoluri
nord, Mureş - sud) periferia zonei).
Silvostepa Moldovei Soluri cenuşii
Cereale,
(Podişul Bârladului şi cernoziomuri cambice
400 - 500 55 - 79 floarea-soarelui,
Jijiei), la nord până la Preluvosoluri
in pentru ulei.
Dorohoi Faeoziomuri
Zonă pomi-
viticolă; cereale,
550 - 800
De pădure subcarpatică Preluvosoluri cartof, tutun
(Oltenia)
(dealurile Olteniei şi 62 - 70 Luvosoluri oriental şi
600 - 900
Munteniei) semioriental, sfeclă
(Muntenia)
pentru zahăr, in
pentru fibre.
De pădure din Cereale de toamnă
Transilvania (inel Cernoziomuri cambice şi de primăvară
deluros, care are în Preluvosoluri (orz de bere),
600 - 800 66 - 77
interior silvostepa Luvosoluri cartof, sfeclă
Transilvaniei, iar la Luvosoluri albice pentru zahăr, in
periferie zona montană) pentru fibre, trifoi.
Zonele agricole reprezintă aproximativ 70% din suprafaţa ţării şi includ câmpiile, dealurile şi
podişurile (fig. 2):
Legenda
Fig. 2. Harta zonelor agricole din România

(după Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice)
- Zona I (câmpiile de sud şi de vest), cu soluri fertile, climat cald (suma de grade = 4.000 -
4.300°C) şi secetos (250 - 550 mm precipitaţii).
- Zona a II-a (podişurile din: Oltenia, nord-vestul Munteniei, centrul Moldovei, vestul ţării şi
centrul Transilvaniei), cu soluri de fertilitate mijlocie şi climă moderată (3.400 - 4.000°C) şi
semiumedă (550 - 650 mm precipitaţii).
- Zona a III-a (dealurile subcarpatice din întreaga ţară şi depresiunile intramontane), cu soluri
mai puţin fertile, climă răcoroasă (3.000 - 3.400°C) şi umedă (650 - 750 mm precipitaţii).
Zonarea ecologică a culturilor agricole

Prin zonarea ecologică a culturilor se înţelege ”stabilirea zonelor de favorabilitate la plantele
cultivate, pe baza confruntării condiţiilor naturale din regiunea cercetată cu cerinţele
biologice ale plantelor faţă de acestea” (O. Berbecel şi colab., 1960 şi 1981).
Operaţiunea presupune cunoaşterea tuturor condiţiilor naturale în care cresc plantele şi a

cerinţelor acestora faţă de factorii de mediu, exprimate prin:
- condiţii de mediu: ”totalitatea factorilor externi în care creşte planta respectivă”;
- condiţii de existenţă: ”factorii pe care îi cere planta, potrivit specificului său ereditar -
condiţiile din centrul de origine al speciei respective”;
- factori de acţiune: ”totalitatea factorilor care acţionează asupra organismului vegetal în
întreaga perioadă de vegetaţie”.
Prin zonarea ecologică se urmăreşte amplasarea culturilor agricole în acele areale unde
întâlnesc cei mai importanţi factori de mediu, în optimum sau apropiat de optimum.
În operaţiunile de zonare ecologică, pentru fiecare cultură agricolă în parte:

- în prima fază (de analiză) sunt studiate cerinţele faţă de climă şi sol (cerinţele pedoclimatice)
ale plantelor, precum şi condiţiile de climă şi sol din diferitele zone agricole de pe teritoriu;
- în faza a doua (de sinteză) sunt confruntate cerinţele pedoclimatice ale plantelor cu
condiţiile de climă şi sol din teritoriu şi sunt stabilite zonele de favorabilitate, cu graduările:
٠ Zona foarte favorabilă, cu condiţiile pedoclimatice cele mai favorabile creşterii şi
dezvoltării speciei respective, unde se pot obţine producţii mari, constante şi de calitate
superioară.
٠ Zona favorabilă, cu condiţii pedoclimatice care asigură producţii bune, însă mai puţin
constante (unii factori de mediu limitează productivitatea plantelor).
٠ Zona mai puţin favorabilă, cu condiţii pedoclimatice mai puţin favorabile speciei analizate.
Prin diferite măsuri ameliorative ale solului (lucrări de desecare şi drenaj; corectarea reacţiei
prea acide sau prea alcaline; administrarea îngrăşămintelor organice; afânare adâncă; combaterea
eroziunii ş.a.) şi prin irigaţii este posibilă extinderea arealelor cu condiţii favorabile de cultură a multor
plante agricole.
2.3. Factorul tehnologic

Prin elaborarea tehnologiilor de cultivare pentru plantele de câmp, ”fitotehnia îşi propune
realizarea unui ansamblu de măsuri, începând cu înfiinţarea culturilor (fitosistemelor) şi îngrijirea lor
până la recoltare, care să permită menţinerea echilibrului între resursele energetice, termice şi hidrice
oferite de mediul natural şi consumul populaţiei de plante care alcătuieşte fitosistemul, aşa fel încât
potenţialul productiv să se manifeste cât mai complet” (M.Axinte, 2006).
Tehnologia de cultivare cuprinde măsuri specifice fiecărei culturi agricole, privind:
⇨ amplasarea în teren (rotaţia);
⇨ administrarea îngrăşămintelor;
⇨ lucrările solului (lucrările de pregătire a terenului în vederea semănatului);
⇨ sămânţa (material semincer de calitate şi tratamente la sămânţă) şi semănatul;
⇨ lucrările de îngrijire (lucrările de întreţinere a culturii);
⇨ recoltarea.
Prin înfiinţarea culturii agricole (organizarea fitosistemului): se realizează un ecran fotosintetic

(covorul vegetal) cu o capacitate cât mai mare de interceptare, absorbţie şi convertire a luminii solare
în materie organică; sporeşte potenţialul productiv prin mărirea numărului de plante şi distribuirea
acestora pe suprafaţa terenului; se alege densitatea optimă, potrivită cu tipul plantelor cultivate şi
resursele de mediu şi tehnologice.
Prin fitosistem (comunitate de plante sau covor vegetal) se înţelege populaţia de plante care
acoperă o suprafaţă de teren. Producţia vegetală (producţia primară) este rezultatul activităţii
fotosintetice a tuturor plantelor care alcătuiesc cultura agricolă (comunitatea de plante).
Productivitatea unei culturi agricole (fitosistemului) este dată de capacitatea fotosintetică a
plantelor, densitatea culturii şi suprafaţa foliară în raport cu suprafaţa terenului acoperit cu plante.
Producţia culturii agricole rezultă din relaţia:
P = IAF x ISF x t , în care:
P este producţia de substanţă organică uscată formată pe o anumită suprafaţă de teren şi într-o
unitate de timp (tone s.u./ha/an sau grame s.u./m2/zi);
IAF = intensitatea aparentă (netă) a fotosintezei;
ISF = indicele suprafeţei foliare;
t = durata perioadei de producţie
Procesul de fotosinteză (asimilaţia clorofiliană) reprezintă procesul de transformare a energiei
luminii în energie chimică înglobată în constituenţii plantei şi este exprimat prin următoarea relaţie:
Lumina
6 CO2 + 6 H2O ------------- 6 O2 + { CH2O}6
Clorofila
În legătură cu fotosinteza, se disting noţiunile:

- fotosinteza brută (sau reală) - reprezintă cantitatea totală de energie solară convertită în
energie biochimică prin procesul de fotosinteză, incluzând energia consumată pentru
metabolismul plantelor (respiraţie + transpiraţie);
- fotosinteza netă (sau aparentă) - reprezintă cantitatea de energie biochimică, deci de
substanţă organică, efectiv acumulată în urma procesului de asimilaţie clorofiliană.
În acest context, noţiunea de punctul de compensaţie indică echilibrul între cantitatea de

energie solară absorbită de o cultură agricolă şi consumul acesteia în procesele de metabolism. Punctul
de compensaţie poate fi întâlnit la o cultură agricolă neeficientă, în anumite perioade, sub aspectul
producţiei, deci un covor vegetal care consumă în procesele de metabolism tot ceea ce a produs prin
fotosinteză; punctul de compensaţie poate fi întâlnit la frunzele din partea inferioară a unui covor
vegetal, care sunt umbrite, deci primesc lumină indirectă, sau în lanurile cu densitate prea mare.
Randamentul energetic (ε) al unei culturi agricole (fitosistem) reprezintă raportul între energia
primită de la soare şi energia chimică depozitată sub formă de substanţă organică în constituenţii
plantei, şi este exprimat prin relaţia:
energia chimică înmagazinată

ε = ------------------------------------------------- x 100
energia radiantă absorbită
În mod obişnuit, randamentul energetic (fotosintetic) al culturilor agricole este cuprins între
0,5 şi 1,5%, iar în condiţii deosebit de favorabile se poate ajunge la 2%. În cazuri extreme, la unele
specii vegetale sau ecosisteme naturale şi în condiţii de vegetaţie deosebit de favorabile acumulării
biomasei, au fost determinate randamente energetice mai mari, de până la 4,5 - 6,0%.
Indicele suprafeţei foliare (ISF, sau LAI - Leaf Area Index) este raportul între suprafaţa
frunzelor şi suprafaţa terenului ocupat de plante, şi rezultă din relaţia:
ISF = S / S1 , în care:
S este suprafaţa tuturor frunzelor culturii agricole (m2);
S1 = suprafaţa de teren la care se face raportarea (m2)
Valorile indicelui suprafeţei foliare pentru culturile de câmp se încadrează între 3 şi 8 m2

frunze/m2 teren, şi depind de mai mulţi factori: tipul plantei cultivate (specia) şi forma de cultivare;
vârsta plantelor sau culturii respective; densitatea culturii; resursele de substanţe nutritive şi apă
disponibile; exemple - grâu, secară, orz, 3 - 3,5; porumb, 5 - 7; sfeclă pentru zahăr, 6 - 8; cartof, 2 -
4; rapiţă, 3 - 6; lucernă, 6 - 8.
Producţia unei culturi agricole reprezintă suma produţiei tuturor plantelor care compun cultura
respectivă (comunitatea de plante), conform relaţiei:
P = Pi x D, în care:
P este producţia de substanţă organică uscată la unitatea de suprafaţă (tone s.u./ha sau grame s.u./m2);
Pi = producţia individuală (grame s.u./plantă);
D = densitatea culturii (numărul de plante la unitatea de suprafaţă)
Densitatea culturii agricole (sau densitatea covorului vegetal) este exprimată prin numărul de
plante pe unitatea de suprafaţă. Fiecărei plante dintr-o cultură agricolă îi revine un anumit spaţiu în
care se poate dezvolta; noţiunea de spaţiu de nutriţie semnifică spaţiul (suprafaţa de teren) aflat la
dispoziţia unei plante, de unde aceasta extrage apa şi substanţele nutritive de care are nevoie, precum
şi spaţiul aerian unde se dezvoltă şi de unde captează energia solară.
Noţiunea de densitatea optimă semnifică densitatea unei culturi agricole care asigură
dezvoltarea armonioasă a tuturor plantelor din lan şi la care se realizează producţia maximă de
substanţă organică la unitatea de suprafaţă.
Durata perioadei de vegetaţie (durata perioadei de producţie) este decisivă pentru bilanţul
CO2 şi pentru producţia totală de substanţă organică, şi depinde de:
- durata perioadei de vegetaţie a speciei cultivate sau soiului;
- menţinerea în funcţiune, cât mai mult timp posibil, a aparatului fotosintetic al plantelor;
- zona de cultivare (sub aspect climatic, îndeosebi ca resurse termice şi de radiaţie);
- tipul de plantă (plantă perenă sau plantă anuală).
Indicele de recoltă (IR, sau HI - Harvest Index) reprezintă ponderea producţiei utile (produsul
principal) din producţia totală de biomasă a unei culturi agricole, şi se calculează cu relaţia:
recolta economică
Indicele de recoltă = ------------------------------ x 100
recolta biologică
Indicele de recoltă poate fi exprimat în procente din recolta totală (recolta biologică) sau în
părţi din recolta totală, considerată a fi o unitate (de exemplu, 0,3…0,5).
Exemplu: în cazul unei culturi de grâu, dacă recolta economică (recolta de boabe) este de 4,4
t/ha, iar recolta biologică (boabe+paie) este de 10,4 t/ha, rezultă că indicele de recoltă va fi IR = 42%
sau 0,42.
1. Ce însuşiri include testul DUS pentru caracterizarea unui soi cultivat ?

Răspuns:
Soiul este definit ca o populaţie de plante caracterizată prin: Distinctivitate - se diferenţiază de
soiurile cunoscute prin cel puţin un caracter sau prin mai multe caractere, a căror combinaţie îi
conferă calitatea de nou. Uniformitate - este omogenă prin ansamblul caracterelor luate în
considerare. Stabilitate - este stabilă în privinţa caracterelor sale esenţiale.
2. Ce condiţii trebuie să îndeplinească sămânţa destinată semănatului?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Prin zonarea ecologică a culturilor agricole se înţelege:
a) Amplasarea pe terenuri certificate ecologic.
b) Delimitarea pe teritoriu a zonelor de favorabilitate pentru fiecare cultură agricolă.
c) Caracterizarea generală a regiunilor sub aspect ecologic.
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Productivitatea unei culturi agricole (fitosistemului) reprezintă:
a) Rezultatul fotosintezei brute.
b) Diferenţa între fotosinteza brută şi cea netă.
c) Rezultatul fotosintezei nete.
d) Raportul între IR şi ISF.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
2. Factorii de producţie în cultura plantelor de câmp
2.1. Factorul biologic - materialul biologic sau sămânţa
a) Noţiunea de sămânţă şi evoluţii în timp.
b) Controlul şi certificarea materialului biologic - analiza valorii culturale.
c) Calcularea normei de semănat.
2.2. Factorul mediu
a) Cerinţele plantelor faţă de factorii climatici şi de sol.
b) Zone naturale şi zone agricole pe teritoriul României.
c) Zonarea ecologică a culturilor agricole.
2.3. Factorul tehnologic
a) Componentele tehnologiei de cultivare.
b) Productivitatea unei culturi agricole (fitosistemului).
c) Spaţiul de nutriţie şi densitatea optimă a culturilor.
d) Indicele suprafeţei foliare şi indicele de recoltă.
TEST RECAPITULATIV
În agricultura României se constată tendinţa de Tutun a
creştere a suprafeţelor cultivate cu: Plante textile b
Plante oleaginoase c
Cereale d
Calea extensivă de creştere a producţiilor Mecanizare şi chimizare a
agricole s-a manifestat pe teritoriul românesc Extinderea suprafeţelor cultivate în zona b
prin: pădurilor de câmpie
Reorganizarea producţiei agricole c
Introducerea irigaţiilor d
În prezent, în agricultura României materialul Populaţii şi soiuri locale a
biologic utilizat cu prioritate este format din: Sămânţă colectată din flora spontană b
Amestecuri de soiuri c
Soiuri ameliorate şi hibrizi d
Testul VAU se referă la: Valoarea culturală (puritate, germinaţie) a a
materialului semincer
Calităţile care reprezintă o îmbunătăţire clară faţă b
de alte soiuri
Creşterea puterii de străbatere c
Perioadă de vegetaţie mai lungă d
Soiurile şi hibrizii recomandaţi oficial sunt Institutul de Stat pentru Testarea și Înregistrarea a
înscrişi într-un catalog editat de: Soiurilor
Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Agricolă b
Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare c
Agricolă
Institutul de Cercetare pentru Protecția Plantelor d
Analizele genetice ale materialului semincer Puritatea fizică a
urmăresc să stabilească: Viabilitatea b
Puritatea biologică c
Conţinutul în sămânţă pură d
Puritatea fizică, facultatea germinativă şi MMB Evaluarea recoltei probabile a
sunt luate în considerare la: Calcularea cantităţii de sămânţă la hectar b
Stabilirea densităţii de semănat c
Stabilirea momentului recoltatului d
Noţiunea ”Cold test” se referă la: Germinaţia seminţelor la temperatură minimă de a
germinat
Rezistenţa la temperaturi scăzute după răsărit b
Rezistenţa la temperaturi scăzute la înflorit c
Germinaţia seminţelor la temperatura optimă de d
germinat
O formulă mai nouă de calculare a cantităţii de Masa hectolitrică a
sămânţă la hectar introduce în calcul: Componenţa botanică b
Viabilitatea seminţelor c
Procentul de răsărire în câmp d
Noţiunea de ”Constantă termică” se referă la: Temperatura medie anuală a
Temperatura medie pe perioada de vegetaţie b
Suma temperaturilor medii zilnice care depăşesc, c
pe perioada de vegetaţie, pragul termic al culturii
Durata perioadei fără îngheţ d
Potenţialul agricol al teritoriului românesc este Circa 31% a
bine ilustrat de ponderea zonelor agricole: Circa 70% b
Circa 48% c
Circa 21% d
Zona agricolă I se caracterizează prin: Soluri fertile, climat cald şi secetos a
Soluri mai puţin fertile, climă răcoroasă şi umedă b
Soluri cu fertilitate mijlocie şi climă moderată c
3.400-4.000oC şi 550-650 mm precipitaţii d
Pentru culturile agricole din domeniul 3 - 3,5 a
fitotehnic, valorile limită ale ISF sunt: 3–8 b
1–2 c
2–4 d
Pentru o cultură de porumb la care recolta de 37,8% a
boabe este de 6,2 t/ha, iar recolta biologică 63,4% b
(boabe+coceni) este de 15,4 t/ha, indicele de 40,2% c
recoltă este: 52,8% d
Randamentul energetic (fotosintetic) al 4,6 - 6% a
culturilor agricole este cuprins de obicei între: 3 - 8% b
10 - 12% c
0,5 - 1,5% d
PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE
Tema nr.1
Obiectul fitotehniei, importanţa şi legăturile cu alte ştiinţe
 Obiectul şi importanţa fitotehniei.
 Necesitatea creşterii producţiilor agricole.
Obiectivele temei:
- să cunoaşteţi culturile agricole din domeniul fitotehnic şi tendinţele de evoluţie în România;
- să demonstraţi necesitatea creşterii producţiilor agricole pentru acoperirea cerinţelor;
- să fundamentaţi în mod realist căile de creştere a producţiilor agricole pentru perioada actuală.
A.Gh., 2009. Ghiduri de bune practici agricole în sistem ecologic pentru cereale. Editura „ALPHA
MDN”, Buzău.
1.1. Obiectul şi importanţa fitotehniei

Fitotehnia este o disciplină de studiu în învăţământul agricol şi de cercetare ştiinţifică în
agricultură: “Fitotehnia este ştiinţa agronomică al cărei obiectiv îl constituie stabilirea tehnologiei
optime de cultivare a plantelor de câmp, în funcţie de particularităţile morfologice şi biologice ale
speciei, soiului sau hibridului, şi în funcţie de condiţiile concrete de climă, sol şi tehnologice, cu
scopul realizării unei anumite producţii, de o anumită calitate, eficientă din punct de vedere
economic, cu rezolvarea corectă a problemei resturilor vegetale şi respectarea regulilor de protecţia
mediului“ (fig.1).
Obiectul fitotehniei. Lista de culturi agricole din domeniul fitotehnic cuprinde următoarele
grupe şi specii de plante: cereale (grâu, secară, triticale, orz, ovăz, orez, porumb, sorg, mei);
leguminoase pentru boabe (mazăre, fasole, soia, linte, năut, bob, lupin, arahide, fasoliţă); plante
uleioase (floarea-soarelui, rapiţă, in pentru ulei, şofrănel, ricin, susan, mac); plante textile (in pentru
1
fibre, cânepă pentru fibre, bumbac); plante tuberculifere şi rădăcinoase (cartof, sfeclă pentru zahăr,
cicoare, topinambur); tutun; hamei; plante aromatice şi medicinale, în total aproape 100 specii.
Factorul biologic Produsul principal

(recolta)
Calitatea recoltei
TEHNOLOGIA
Eficienţa economică
Factorul mediu DE
CULTIVARE Produsul secundar
(resturile vegetale)
(fitotehnica)
Respectarea regulilor
Factorul de protecţia mediului
tehnologic
Fig. 1. Fitotehnia - factori de influenţă şi obiective (original)
Culturile de câmp sau plantele de cultură mare, aflate în domeniul fitotehnic, sunt plante
agricole cultivate pe parcele mari, cu tehnologii complet (sau aproape complet) mecanizabile (cereale,
leguminoase pentru boabe, plante tehnice) şi care ocupă mai mult de 80% din terenul arabil al
României (tab.1), reliefând importanţa acestei discipline agronomice. Aceste plante asigură cea mai
mare parte din produsele necesare alimentaţiei oamenilor, furajării animalelor, precum şi materii prime
pentru ramuri industriale foarte diferite. Comparativ cu anul 1938, în 2018 a scăzut ponderea
suprafeţelor cultivate cu cereale, plante textile sau tutun, şi a crescut ponderea suprafeţelor cultivate cu
plante oleaginoase, cartofi şi plante aromatice şi medicinale.
Tabelul 1
Suprafaţa cultivată cu principalele grupe fitotehnice de plante în România
(în anii 1938 şi 2018)
1938 2018
Specificare
mii ha % din arabil mii ha % din arabil
Cereale pentru boabe 8.193,9 81,81 5.274,21 56,13
Leguminoase pentru boabe 99,3 0,98 293,55 3,12
Plante oleaginoase 136,9 1,35 1.642,32 17,48
Plante textile 54,7 0,54 2,04 0,02
Sfeclă pentru zahăr 32,6 0,32 25,23 0,27
Cartofi 135,1 1,33 173,30 1,84
Tutun 11,0 0,10 0,92 0,01
Plante aromatice şi medicinale - - 10,68 0,12
TOTAL 8.663,5 85,83 7.422,25 78,99
Suprafaţa arabilă 10.092,8 100,00 9.396,30 100,00
Sursa: L.S.Muntean şi colab., 1995; Anuarul Statistic al României, 2019; FAOSTAT, 2018
2
Bazele teoretice şi aplicative ale stabilirii tehnologiilor de cultivare îşi au originea în ştiinţe
foarte diferite, fundamentale (Botanică, Chimie, Biochimie, Fizică şi Matematică, Fiziologie vegetală,
Ecologie, Genetică) şi agronomice (Mecanizarea agriculturii, Pedologie, Climatologie, Agrotehnică,
Agrochimie, Ameliorarea plantelor, Protecţia plantelor, ş.a.). Nu întâmplător, fitotehnia se studiază în
anii mari, în partea a doua a procesului de instruire, când s-au limpezit şi s-au acumulat multe noţiuni.
1.2. Necesitatea creşterii preducţiilor agricole

Populaţia umană s-a dezvoltat într-un ritm accelerat în ultimii 2.000 de ani, şi îndeosebi în
ultima sută de ani. Populaţia mondială a depăşit 7 miliarde şi se estimează că va creşte la peste 9
miliarde în anul 2050. În această perspectivă, în prezent există temeri foarte serioase asupra capacităţii
de a produce suficientă hrană pentru populaţia umană în creştere rapidă. Organizaţia Mondială a
Sănătăţii aprecia de curând că între 0,8 şi 1,1 miliarde persoane sunt afectate de subnutriţie şi
malnutriţie la nivel mondial.
Unii specialişti în probleme demografice consideră că a fost atinsă capacitatea globului
terestru de a produce hrană pentru populaţie. Alţii, evaluând resursele globale şi progresele realizate de
tehnologiile agricole, apreciază că există încă rezerve importante pentru îmbunătăţirea recoltelor
agricole, pentru susţinerea creşterii demografice.
Tabelul 2
Prognozarea tendinţelor de subnutriţie şi malnutriţie, pe regiuni (1996 - 2030)
Regiunea În % din populaţie Milioane persoane
1996-1998 2015 2030 1996-1998 2015 2030
Africa Sub- 34 22 15 186 184 165
sahariană
Orientul Apropiat 10 8 6 36 38 35
şi Africa de Nord
America Latină şi 11 7 5 55 45 32
zona Caraibelor
China şi India 16 7 3 348 195 98
Restul Asiei şi 19 10 5 166 114 70
regiunea Pacific
Ţări în curs de 18 10 6 791 576 400
dezvoltare
Sursa: FAO, 2000: Towrds 2015/2030, Tehnical Interim Report
De-a lungul dezvoltării agriculturii, selecţia şi ameliorarea plantelor prin metode tot mai
complexe au condus la crearea de organisme perfecţionate la toate speciile cultivate, sub aspectul
productivităţii, al calităţii recoltei, al rezistenţei la factorii de stres abiotic (secetă, ger, arşiţă, cădere,
ş.a.) şi biotic (boli, dăunători, etc.). După unele estimări, circa 80% din creşterea producţiei totale de
3
alimente din ultimul secol se datorează introducerii în cultură a creaţiilor noi ale amelioratorilor şi
doar 20% din spor este rezultatul extinderii suprafeţelor cultivate sau al tehnologiilor agricole mai
perfecţionate.
Este evident că, datorită sporirii necesarului de produse agro-alimentare, urmare a creşterilor
demografice, a creşterii consumului individual şi a diversificării cerinţelor, cu deosebire în ţările
emergente (exemplele Chinei şi Indiei sunt edificatoare), se impune creşterea accentuată a producţiilor
agricole (tab. 3).
Tabelul 3
Exemple de cazuri grave de foamete în secolul XX
(după M. Alamgirs, 1981; J.R.K. Robson, F. Vatson, 1999)
Anii Locul Numărul de decese Observaţii
1899-1900 India 1 mil. Secetă
1915-1918 Germania 200.000 Război
1918-1919 Uganda 440 -
1920-1921 China de Nord 500.000 Secetă
1921-1922 Rusia, Ucraina şi regiunea Volga 1,5-5 mil. Secetă
1928-1929 China, Shenai, Kansu, Homan 3 mil. -
1932-1933 Rusia 3-10 mil. Reorganizarea
agriculturii
1941-1943 Grecia 450.000 Război
1941-1944 Leningrad 1 mil. Război
1941-1942 Polonia, Varşovia 43.000 Război
1943 Ruanda – Urundi 35.000-50.000 -
1943-1947 India, Bengal 3 mil. Secetă şi război
1958-1962 China 30 mil. Reorganizarea
agriculturii şi calamităţi
naturale
1967 India, Bihar - Secetă
1971-1973 Etiopia 1,5 mil Secetă
1988 Sudan 250.000 Război
1998 Sudan 60.000 Război
În cursul dezvoltării societăţii umane pot fi identificate diferite căi prin care au crescut
producţiile agricole:
⇨ sporirea suprafeţelor cultivate (calea extensivă)

- este cea mai veche cale, urmată de primele colectivităţi umane sedentare de agricultori şi
apoi extinsă de-a lungul mileniilor. Treptat, datorită creşterii populaţiei, suprafeţe întinse de
ecosisteme naturale (din zonele de stepă, silvostepă şi pădure) au fost luate în cultură şi au fost
transformate în terenuri agricole. Procesul a căpătat o altă dimensiune când terenurile din
4
zonele respective au devenit insuficiente faţă de cerinţele de hrană ale populaţiei în creştere;
au început procese ample de migrare a unor mari colectivităţi umane spre zone nepopulate sau
mai puţin populate, mai apropiate sau mai îndepărtate;
- exemple: - migrarea unor colectivităţi umane din Asia spre Europa, şi, mult mai târziu, din
Europa spre America de Nord sau Australia; pe teritoriul românesc: extinderea
terenurilor cultivate în zona pădurilor de câmpie din sud; colonizarea zonelor de
stepă şi silvostepă din Bărăgan şi Dobrogea în sec. XIX - XX; îndiguirea şi
desecarea Luncii şi Bălţilor Dunării în sec. XX;
- în prezent, această cale se mai manifestă pe areale restrânse în unele regiuni ale
lumii, cum ar fi: tăierea pădurilor ecuatoriale sau luarea în cultură a savanelor ş.a.
Scoaterea din regimul natural a noi suprafeţe cu ecosisteme naturale nu rezolvă
decât local cerinţele alimentare, în schimb contribuie la accentuarea problemelor
ecologice la nivel planetar. În alte cazuri, cum este înfiinţarea culturilor agricole
în zonele de deşert, amenajarea şi transformarea suprafeţelor respective în
terenuri propice pentru activităţi agricole, precum şi întreţinerea acestora,
presupun investiţii foarte mari, care nu sunt justificate din punct de vedere
economic, prin rezultatele obţinute.
⇨ schimbarea structurii culturilor

- aceasta presupune extinderea suprafeţelor semănate cu anumite culturi agricole pentru a
răspunde cererii pentru aceste produse, prin restrângerea altor culturi existente. Este
considerată o cale extensivă mascată deoarece nu implică modificarea nivelului tehnologic, în
sensul intensificării tehnologiilor agricole şi sporirea inputurilor cu scopul creşterii
producţiilor medii, ci doar obţinerea, prin creşterea suprafeţelor, a unor cantităţi mai mari de
produse pentru acoperirea necesarului;
- exemple: - în România interbelică, într-un interval de câţiva ani (1934 - 1939) au fost extinse
suprafeţele semănate cu soia şi rapiţă până la aproape 100 mii ha, realizată prin
diminuarea suprafeţelor cultivate cu cereale, recolta fiind destinată unor
beneficiari externi care aveau nevoie de materii prime bogate în proteine şi lipide,
pentru industriile alimentară şi chimică.
⇨ sporirea producţiilor la unitatea de suprafaţă (calea intensivă)

- reprezintă cea mai importantă şi realistă cale pentru creşterea producţiilor de alimente şi alte
materii prime agricole. Mărimea producţiilor la unitatea de suprafaţă reflectă nivelul
agriculturii practicate. Sub acest aspect, în România există rezerve mari de creştere a
producţiilor, dacă se face o comparaţie cu rezultatele obţinute în alte ţări, dar şi cu potenţialul
condiţiilor naturale şi al soiurilor şi hibrizilor existenţi în cultură;
5
- creşterea producţiilor medii presupune asigurarea anumitor condiţii:
 organizarea producţiei agricole în exploataţii agricole cu potenţial tehnic şi economic
(asociaţii agricole, societăţi comerciale, ş.a.);
 existenţa bazei materiale (mecanizare; chimizare; material semincer; construcţii);
 corectarea factorilor de stres prin irigare, desecare, drenaj (inclusiv constituirea unor
asociaţii cu aceste obiective);
 măsuri pentru refacerea terenurilor degradate prin eroziune, compactare, acidifiere,
diferite activităţi antropice;
 calificarea forţei de muncă la toate nivelurile (inclusiv pentru micii agricultori -
fermieri) şi existenţa serviciilor de consultanţă şi extensie;
 cercetarea ştiinţifică dirijată spre crearea de organisme perfecţionate şi elaborarea de
tehnologii, corespunzătoare condiţiilor naturale specifice, sistemelor de agricultură
practicate şi cerinţelor pieţei.
1. Care a fost metoda principală de creştere a producţiilor de alimente în ultimul secol?
Răspuns:
Circa 80% din creşterea producţiei totale de alimente din ultimul secol se datorează introducerii în
cultură a creaţiilor noi ale amelioratorilor.
2. Care este calea cea mai importantă şi mai realistă pentru creşterea producţiilor de alimente şi
materii prime agricole şi ce presupune aceasta?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Precizaţi cauzele care impun creşterea producţiilor agricole:
a) Creşterea suprafeţelor agricole şi arabile.
b) Creşterile demografice.
c) Diversificarea cerinţelor.
d) Creşterea consumului individual.
Rezolvare: b, c, d
De rezolvat:
6
2. Dintre obiectivele tehnologiilor agricole (fitotehniei) pentru beneficiarii producţiilor agricole
(consumatorii), prioritate are:
a) Produsul secundar (resturile vegetale).
b) Eficienţa economică.
c) Calitatea recoltei.
d) Respectarea regulilor de protecţia mediului.
Rezolvare:
REZUMATUL TEMEI
PROBLEME GENERALE DE FITOTEHNIE
1. Obiectul fitotehniei, importanţa şi legăturile cu alte ştiinţe
1.1. Fitotehnia
a) Disciplină de studiu în învăţământul superior şi de cercetare ştiinţifică în agricultură.
b) Culturile agricole din domeniul fitotehnic - culturile de câmp sau plantele de cultură mare - ponderi
în agricultura României.
1.2. Necesitatea creşterii producţiilor agricole şi căile de creştere
a) Probleme alimentare globale.
b) Căi de creştere a producţiilor agricole.

Combine PDF

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Combine PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tema nr.

13.1. Importanţă. Calitatea recoltei

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

13.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice

Particularităţi morfologice şi biologice

Relaţii cu factorii de vegetaţie

13.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

Amplasarea culturii (rotaţia)

⇨ Ovăzul este o premergătoare bună pentru culturile de primăvară, în special pentru

∙ folosit direct la ovăz, gunoiul de grajd se administrează în doze moderate, de 15 - 20 t/ha,

⇨ deoarece ovăzul se seamănă primăvara foarte devreme, pregătirea terenului în vederea

∎ Distanţa între rânduri - ovăzul se seamănă la distanţe de 12,5 - 15 cm. Semănatul se

∎ Densitatea de semănat - trebuie să se realizeze o densitate de 450 - 550 b.g./m2, ceea ce

∎ Adâncimea de semănat - este de 2 - 3 cm. La semănatul mai adânc de 3 cm, se poate

12.1. Importanţă. Calitatea recoltei

∙ în industrie, orzul serveşte şi ca materie primă la fabricarea alcoolului, glucozei, dextrinei,

∙ importanţa agronomică - orzul se recoltează şi eliberează terenul devreme şi reprezintă o

Sistematică. Soiuri cultivate

Principalele varietăţi de orz cu şase rânduri (orz comun) sunt:

⇨ o importanţă aparte are compoziţia chimică a boabelor în funcţie de utilizarea

⇨ să aibă un conţinut scăzut în proteine (10 - 12%) şi un conţinut ridicat în amidon

⇨ să aibă energie germinativă mare (cel puţin 80 - 90% în 72 ore) şi un procent de

⇨ umiditatea să nu depăşească 15%, deoarece în caz contrar boabele nu pot fi păstrate

Fig. 40. Floare de orz

Relaţii cu factorii de vegetaţie

Zonerea culturii orzului în România

∎ Pentru orzul de toamnă

∎ Pentru orzul de primăvară

Fig. 43. Harta ecologică a orzului de primăvară

⇨ orzul este o excelentă premergătoare pentru majoritatea culturilor: eliberează terenul

∙ la aplicarea îngrăşămintelor la orz trebuie să se ţină seama de o serie de particularităţile:

∙ la stabilirea dozei de îngrăşăminte cu azot se mai au în vedere: fertilitatea solului; planta

∙ la orzul cu 2 rânduri de primăvară, folosit la obţinerea berii, dozele de azot recomandate

∙ îngrăşămintele cu fosfor măresc rezistenţa la cădere şi la boli, grăbesc maturitatea, iar în

► îngrăşămintele chimice cu fosfor şi potasiu sunt în corelaţie cu conţinuturile în fosfor şi

⇨ recoltarea orzului se efectuează mecanizat, cu combina universală, direct din lan;

⇨ momentul de recoltare a orzului se stabileşte în funcţie de destinaţia recoltei:

∙ orzul pentru bere se recoltează numai la maturitatea deplină, când umiditatea

11.1. Importanţă. Calitatea recoltei

Sistematică. Soiuri cultivate

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

Relaţii cu factorii de vegetaţie

11.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

∙ în regiunile de stepă care se încadrează în zona a II-a de favorabilitate, cu cernoziomuri şi

Fig. 38. Lucrarea de erbicidare la triticale

2. Ce elemente din tehnologia triticalei sunt asemănătoare cu cele de la grâu?

10.1. Importanţă. Calitatea recoltei

Sistematică. Soiuri cultivate

Compoziţia chimică, calitatea recoltei şi utilizări

10.2. Particularităţi morfologice, biologice şi ecologice

Fig. 34. Secara

Relaţii cu factorii de vegetaţie

⇨ cerinţe faţă de temperatură: - în condiţiile ţării noastre, perioada de vegetaţie a secarei de

10.3. Particularităţi ale tehnologiei de cultivare

Amplasarea culturii (rotaţia)

⇨ în regiunile de stepă, cu soluri mai bogate (cernoziomuri, preluvosoluri roşcate), secara se

Fig. 36. Administrarea îngrăşămintelor chimice în vegetaţie la secară

√ lucrările de îngrijire din cultura de secară sunt, în general, aceleaşi ca la grâu;

Fig. 37. Lucrarea de tăvălugit la secară

∙ începutul recoltării trebuie să corespundă cu sfârşitul coacerii în pârgă. Recoltatul mai

9.1. Lucrările de îngrijire

9.1.1. Combaterea buruienilor

√ în culturile de grâu apar şi specii dicotiledonatele rezistente la 2,4-D: volbură (Convolvulus

∙ pentru combaterea ierbii vântului se recomandă tratamente cu erbicide pe bază de iodosulfuron