Liceul Tehnologic nr.

1 Șuncuiuș
Str. Avram Iancu nr. 425
Localitatea Șuncuiuș, jud Bihor
Tel. 0259444046/Fax 0259444004
Email: grupind_suncuius@yahoo.com
Centrul de documentare și informare

PROIECT DE ACTIVITATE
TITLUL ACTIVITĂŢII: SCRIITORI ROMÂNI
- TIPUL ACTIVITĂŢII: Activitate transdisciplinară: limba şi literatura română, istorie,
geografie;

DATA/PERIOADA DE DESFĂŞURARE:
DISCIPLINA: limba și literatura română, geografie, istorie
LOCUL DESFĂŞURĂRII: Centrul de Documentare şi Informare
PARTICIPANŢI: elevii clasei a IV – a
RESPONSABIL: prof. docum. Păicuț Laura
BENEFICIARI: elevii clasei a IV – a

MIJLOACE/RESURSE:
a. Umane: elevi, profesor documentarist
b. Materiale: calculator, videoproiector, cărţi, coli de hârtie A4, banda adezivă, proiect de activitate,
harta României
c. Financiare: autofinanţare
d. De timp: 50 de minute
e.Procedurale: expunerea, conversaţia euristică, dialogul, analiza şi interpretarea resurselor, posterul,
exerciţiul de opţiune, debriefing (analiza activităţii, experienţele dobândite şi aplicabilitatea lor); lucrul
în perechi şi pe grupe;

BIBLIOGRAFIE:
 SARIVAN, Ligia, Predarea-învăţare ainteractivă centrată pe elev, Editura Educaţia 2000+, 2009,
Bucureşti, 102 pagini, ISBN 978-973-1715-21-6;
 BĂDĂU, Georgeta, Iniţiere în cercetarea documentară, Partea I, Alba Iulia, 2004, 70 pagini, ISBN
973-0-03610-1
 BĂDĂU, Georgeta, PANAIT, Antonina, Amenajarea şi gestionarea unui CDI, Alba Iulia, 2006, 85
pagini, ISBN 978-973-0-06751-4
 CIORCAN, Marcel, Organizarea colecţiilor de bibliotecă, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2001, 135
pagini, ISBN 973-686-216-X
 PANAIT, Antonina, Cartea, de la bibliotecă la Centrul de documentare şi informare, Alba Iulia,
2008, 65 pagini, ISBN 978-973-0-05889-5

1
 MONITORUL OFICIAL, OMECTS nr. 5556/7.10.2011 – Regulament de organizare şi funcţionare a
bibliotecilor şcolare şi a centrelor de documentare şi informare, Publicat in Monitorul Oficial 757/ 27
octombrie 2011 (M. Of. 757/2011)

SCOPUL/DESCRIEREA PE SCURT A ACTIVITĂŢII: Conștietizarea cu privire la implicarea

scriitorilor români în evenimente istorice din perioada în care au trăit aceștia și asocierea locurilor
natale cu scriitorii.

OBIECTIVE (PEDAGOGICE, EDUCATIVE, CULTURALE):

- să dobândească cunoştinţe noi;
- să acumuleze abilităţi de orientare pe hartă;
- să-şi formeze deprinderi de a asocia fapte şi locuri istorice de personalităţi ale literaturii române;
- să-şi exerseze deprinderile şi abilităţile de lucru cu calculatorul.

COMPETENŢE INFODOCUMENTARE:
1.CUNOAŞTEREA STRUCTURILOR INFODOCUMENTARE
1.1. Identificarea locurilor din care informaţia poate fi obţinută: CDI, biblioteci, centre de resurse,
centre de informare, muzee, mediateci, librării etc.; utilizarea serviciilor acestora;
4.DEFINIREA SUBIECTULUI DE CERCETARE ŞI A PROBLEMATICII SALE
4.3. Actualizarea ideilor şi cunoştinţelor referitoare la subiectul de cercetare;

5.SELECTAREA DOCUMENTELOR CORESPUNZĂTOARE SUBIECTULUI DE CERCETARE

5.5. Dezvoltarea capacităţilor de lecturare – explorare a unui document;
6.COLECTAREA ŞI PRELUCRAREA INFORMAŢIILOR PERTINENTE ÎN VEDEREA
COMUNICĂRII
6.10. Prelucrarea informaţiilor/datelor, reformularea şi înţelegerea informaţiei
7.COMUNICAREA INFORMAŢIEI SUB DIVERSE FORME
7.2. Cunoaşterea unor modalităţi şi tehnici de comunicare (directă, la distanţă, orală, scrisă);
7.4. Cunoaşterea unor tehnici de muncă în echipă;
7.5. Prezentarea/comunicarea produsului final.
8.EVALUAREA INFORMAŢIEI, DEMERSULUI CERCETĂRII ŞI A PRODUSULUI CERCETĂRII
8.3. Aprecierea critică a propriei contribuţii şi a contribuţiei celorlalţi

MODALITĂŢI DE REALIZARE:
 Moment organizatoric (1 min.): pregătirea materialelor necesare pentru lecţie; organizarea clasei;
crearea unui climat socio-afectiv favorabil desfăşurării lecţiei;

 Captarea atenţiei (2 min): se discută cu elevii despre scriitorii pe care ei îi cunosc; se prezintă tema
activității
 Anunţarea titlului şi a obiectivelor operaţionale (5 min): Elevilor li se explică desfășurarea
activității și finalitatea acesteia și se distribuie materialele pregătite (fișele de autor, tabelul cu
evenimentele istorice, fișa de lucru).

 Realizarea sensului (36 min.) Elevii primesc fișele de autor și fișa cu evenimentele istorice petrecute
în perioadele în care scriitorii au trăit. Ei trebuie să citească cu atenție fișele autorilor. După
parcurgerea fișelor de autor, elevii trebuie să decupeze poza scriitorului și să citească cu atenție fișa cu
evenimentele istorice. Elevii trebuie să identifice evenimentul istoric petrecut în perioada în care
2
 scriitorul a trăit. Elevii nominalizați vin să pună poza scriitorului pe harta României în dreptul
localității importante pentru scriitor și să precizeze evenimentul istoric cu care ei asociază viața
scriitorului. Fiecare elev are pe masă o carte cu scriitorul a căui fișă a primit-o. După realizarea primei
sarcini, fiecare elev va răsfoi cartea și va trebui să spună dacă este intersantă și dacă merită citită.

MODALITĂŢI DE EVALUARE (6 min): Fiecare elev va lipi imaginea scriitorului pe harta

României și va asocia scriitorul cu un eveniment istoric în care a fost implicat sau desfășurat în
perioada în care acesta a trăit; sunt îndemnaţi să îşi spună părerea despre activitatea la care au
participat.

FINALITATEA:
 Atitudine pozitivă, democratică faţă de toate formele de expresie literară şi culturală;
 Valorificarea potenţialului intelectual al elevilor;
 Familiarizarea elevilor cu utilizarea cărților ca resursă documentară;
 Utilizarea și valorificarea resurselor Centrului de Documentare și Informare.

Director, Prof. documentarist,

Prof. Lazău Severus Prof. Păicuț Laura

3
 ANEXA 1
LISTA SCRIITORILOR PENTRU ACTIVITATE:

Nr. Numele scriitorului Perioada în care a Localitate importantă Eveniment istoric

crt. trăit pentru scriitor (natală/în (implicare/contemporan cu
care a trăit) evenimentul)
1. Ion Agârbiceanu 1882 – 1963 Cenade (jud. Alba)/ Cluj - Primul război mondial;
Napoca - Marea unire 1918
2. Vasile Alecsandri 1821 – 1890 Bacău/Mircești (jud. Iași) - Revoluția de la 1848;
- Unirea Principatelor
Române (1859)
3. Ion Creangă 1837 – 1889 Humulești (jud. Neamț) - Revoluția de la 1848;
Unirea Principatelor Române
(1859)
4. Ion Luca Caragiale 1852 - 1912 Haimanale (jud. - Războiul de idenpendență
Dâmbovița 1877
5. Mihai Eminescu 1850 – 1889 Ipotești (jud. Botoșani) Unirea Principatelor Române
(1859)
6. George Coșbuc 1866 – 1918 Bistrița Năsăud - Războiul de Idependență
1877;
- Primul război mondial
7. Ioan Slavici 1848 – 1925 Șiria (jud. Arad) - Marea Unire 1918;
- Primul război mondial
8. Tudor Arghezi 1880 – 1967 București - Marea Unire 1918;
Primul război mondial
9. Alexandru Mitru 1914 – 1989 Craiova - Al doilea război mondial
10. Mihail Sadoveanu 1880 – 1961 Pașcani (jud. Iași) - Marea Unire 1918;
- Primul și al doilea război
mondial
11. Nina Casian 1924 – 2014 Galați Primul și al doilea război
mondial
12. George Topârceanu 1886 – 1937 Iași - Marea Unire 1918;
Primul și al doilea război
mondial
13. Petre Ispirescu 1830 – 1887 București - Revoluția de la 1848;
- Mica Unire 1859
14. Otilia Cazimir 1894 – 1967 Iași - Marea Unire 1918;
Primul și al doilea război
mondial
15. B. Ș. Delavrancea 1858 – 1918 București - Mica Unire 1859;
- Marea Unire 1918;
- Primul Război Mondial
16. Emil Gârleanu 1878 - 1914 Iași - România devine regat
1881
17. Ionel Teodoreanu 1897 – 1954 Iași/București - Marea Unire 1918;
Primul și al doilea război
mondial
18. Ana Blandiana 1942 - Timișoara - Al doilea război mondial;
- Abdicarea regelui Mihai;
- Instaurarea comunismului
în România
19. Grigore Alexandrescu 1810 – 1885 Târgoviște - Revoluțiile 1821 și 1848
- MicaUnire 1859;
- Războiul de independență
1877
4
20. Cezar Petrescu 1892 – 1961 Hodora – Cotnari (jud. - Marea Unire 1918;
Iași) - Cele două războaie
mondiale
21. Octavian Goga 1881 – 1938 Ciucea (jud. Cluj) - Marea unire 1918;
- Primul război Mondial;
22. Dimitrie Bolintineanu 1819 – 1872 Bolintin Vale (jud. - Mica unire 1859;
Giurgiu) - Revoluția de la 1848
23. Petre Dulfu 1856 – 1953 Tohat (jud. Maramureș) - Marea Unire 1918;
- Cele două războaie
mondiale
24. Dumitru Almaș 1908 – 1995 Dobreni (jud. Neamț) - Marea Unire 1918;
- Cele două războaie
mondiale

5
 ANEXA 2
FIȘĂ DE SCRIITOR
ION AGÂRBICEANU
Scriitor, ziarist şi prozator român, adept al semănătorismului, continuator al Şcolii Ardelene,
parlamentar, academician, protopop unit al Clujului.

Ion Agârbiceanu. Biblioteca Judeţeană "Octavian Goga" Cluj.1882 — La 12 septembrie se

naşte în satul Cenade, nu departe de Blaj, Ion Agârbiceanu, al doilea copil, din cei opt, ai lui Nicolae
Agârbiceanu şi ai Anei, născută Olariu.
Tatăl, de profesie pădurar, om cu dragoste de carte, era abonat la diverse ziare şi reviste
populare ale vremii. Mama, care nu ştia carte, avea darul povestirii şi un simţ dezvoltat pentru
frumuseţile naturii. Bunicul dinspre tată, Vasile Boariu, tot pădurar, se născuse în satul Agârbiciu,
situat pe linia ferată Copşa Mică — Sibiu. Poreclit în Cenade „Agârbiceanu“, porecla va deveni numele
urmaşilor săi.
1888 — Începe să înveţe la şcoala din satul natal. În ultima parte a clasei a treia trece la Blaj,
unde face şi clasa a patra.
1891—1900 — Urmează gimnaziul şi liceul la Blaj, unde îşi ia şi bacalaureatul. Citeşte din
Alecsandri, Creangă şi din colecţia de poezii populare a lui G. Dem. Teodorescu, din Caragiale, din
operele lui Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu şi Nicolae Gane.
În ultimii ani de liceu, se afirmă cu încercări de poezie la societatea de lectură a elevilor, iar în
foiletonul ziarului "Unirea" din Blaj, la sfârşitul clasei a VII-a, i se publică primele versuri. În acelaşi
ziar, în aprilie 1900, debutează cu schiţa În postul Paştelui.
1900 — Se înscrie la Seminarul teologic al Universităţii din Budapesta, ale cărui cursuri le urmează cu
întreruperi, până în anul 1904, când obţine „absolutoriul“.
Continuă să trimită versuri la "Unirea", semnate Alfius, de asemenea şi câteva povestiri. Mai publică
versuri în "Familia", "Tribuna", "Tribuna literară" şi chiar în "Sămănătorul" în 1903. Cu pseudonimul
Potcoavă publică în ziarul "Drapelul" din Lugoj schiţe satirice şi umoristice, realizate în spiritul
literaturii umoristice a braşoveanului Virgil Oniţiu.
Proza începe să fie influenţată de proza literară a lui M. Sadoveanu, I. Ciocârlan, Sandu Aldea.
1902 — Apare la Budapesta, scoasă de o seamă de tineri (A. P. Bănuţ, Al. Ciura, Octavian Goga,
Octavian Tăslăuanu), revista "Luceafărul". În nr. 8 al primului an de apariţie, Agârbiceanu publică
schiţa Badea Niculae.
1903 — Publică schiţele În sâmbăta Floriilor, Mătuşa Stana, Legendă în versuri.
1904 — Publică schiţele Mistreţul, Hoţul, Pe mal.
1904—1905 — Este pedagog la internatul liceului de băieţi din Blaj.
1905 — În septembrie se înscrie la Facultatea de Litere din Budapesta, secţia de limbi clasice, română
şi istorie, însă renunţă la scurt timp. Apar în "Luceafarul" 11 povestiri. Spre sfârşitul anului apare,
editat de "Luceafărul", primul său volum de schiţe şi povestiri intitulat De la ţară.

6
1906 — Întors la Blaj, ocupă pentru scurt timp funcţia de „cancelist“ la Mitropolie. Vizitează
Bucureştii cu prilejul expoziţiei jubiliare. Aici cunoaşte pe Coşbuc, Zaharia Bârsan, Nicolae Iorga şi
Emil Gârleanu.
Se căsătoreşte cu Maria Aurelia Radu. Vor avea doi fii, Ion şi Nicolae. Hirotonit, este numit preot in
satul Bucium-Sasa, aproape de orăşelul Abrud, în Munţii Apuseni.
Publică în revista "Ramuri" şi în "Revista politică şi literară" din Blaj.
Colaborează la numeroase reviste din Ardeal şi din ţară, îndeosebi la "Luceafărul" şi la "Viaţa
românească". În revista ieşeană publică, începând cu 1906, numeroase schiţe: În luptă (nr. 7,
1906), Fierarul Petrea, Fefeleaga (nr. 8, 1908), Luminiţa (nr. 10), Vârvoara (nr.
12), Angheluş(1909), Vecinul nostru Hudri (1910), precum şi nuvela mai lungă Popa Man (nr. 3 şi 4,
1910).
1909 — Apare, la Vălenii de Munte, volumul În clasa cultă, reunind schiţe şi povestiri din viaţa
intelectualităţii ardelene.
1910 — Apare volumul Două iubiri, tipărit de Tipografia Neamului Românesc. Volumul conţine
cunoscutele schiţe şi povestiri: Fefeleaga, Luminiţa, Bunica Iova, Precupaş, inspirate unele de
amintirile copilăriei, altele din noua realitate a satului moşesc.
Apare volumul În întuneric, tipărit de Editura Minerva din Bucureşti. Apare, în "Biblioteca Lumina"
din Bucureşti, culegerea de povestiri Prăpastia. În numărul 5 al "Luceafărului", se publică răspunsul
lui Agârbiceanu la ancheta revistei cu privire la poporanism, semnificativ pentru convingerile social-
politice ale scriitorului.
Este numit preot în satul Orlat din apropierea Sibiului, unde va rămâne până în 1916. Ia cunoştinţă de
creaţia lui Balzac, Flaubert, Zola, Dostoievski, Tolstoi, Gogol, Gorki, Andreev.
1912 — Lecturile Anna Karenina şi Doamna Bovary îl duc la elaborarea primului său roman, Legea
trupului, publicat în foileton în "Luceafarul" (nr. 1-32), apărut în volum în 1926. Este ales membru
corespondent al Astrei.
1913 — Tot în "Luceafărul", apare romanul Arhanghelii (nr. 1 - 12, 15 - 16, 18 - 24), al cărui titlu i l-a
inspirat romanul Mont-Oriol al lui Maupassant.
1914 — Romanul Arhanghelii apare în volum, la Editura Luceafărul din Sibiu.
1915 — În cursul verii, scrie al treilea roman, Legea minţii — Povestea altei vieţi, la baza căruia stă
concepţia etică creştină. Romanul a fost publicat în 1927.
1916 — După intrarea României în război, se refugiază la Râmnicu-Vâlcea, apoi în Moldova.
1918 — Spre sfârşitul anului se întoarce în Transilvania, întâi la Orlat, apoi la Sibiu, unde conduce
ziarul "Piatra", scos de Consiliul dirigent.
1919 — Se stabileşte la Cluj, dedicându-se gazetăriei politice. Devine membru în Comitetul Executiv
al Partidului Naţional Român din Transilvania. De acum va deţine funcţii politice în Parlamentul
României, apoi senator şi vicepreşedinte al Senatului. Este ales membru corespondent al Academiei
Române.
1920—1922 Scoate într-un interval relativ scurt peste zece volume de schiţe, povestiri şi
foiletoane: Povestiri (Sibiu, 1920), volum care cuprinde într-o primă versiune nuvela Pascalierul; Popa
Man (Bucureşti, 1920), cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu; Luncuşoara din Paresimi, nuvele
(Bucureşti, 1920); Trăsurica verde, povestiri (Bucureşti, 1921); Robirea sufletului, povestiri (Cluj,
1921); O zi însemnată ("Biblioteca Căminul", 1921); Chipuri de ceară (Bucureşti, 1921); Ceasuri de
seară (Bucureşti, 1921); Zilele din urmă ale căpitanului Pârvu (Bucureşti, 1921); Scene (Bucureşti,
1922); Spaima (Craiova, 1922).
Este ales preşedinte al Sindicatului presei române din Ardeal şi Banat.
1922—1930 — Îşi extinde colaborarea la un mare număr de reviste din întreaga ţară, publicând asiduu
mai ales în "Adevărul literar şi artistic", "Cosânzeana", "Cele trei Crişuri", "Transilvania" (pe care o şi
conduce), "Ramuri", "Viaţa românească" (unde apare, în 1931, în versiune revizuită, Pascalierul).
7
1925 — Apare volumul Dezamăgire, conţinând şi nuvelele Dura lex şi Aşa de singur!. Este ales
membru activ al Astrei.
1927 — Primeşte Premiul Naţional pentru proză.
1930 — Apare micul roman Dolor. Zbuciumul lui Ilarie Bogdan. Apare, în "Biblioteca pentru toţi",
volumul de povestiri Stafia, cuprinzând şi lunga nuvelă cu acest titlu, versiunea iniţială a
nuvelei Jandarmul.
Devine preot şi protopop în Cluj.
1931 — Publică romanul Biruinţa şi încercarea satirică Răbojul lui Sf. Petre.
1930—1937 — Publică în revistele ardelene: "Darul vremii", "Cluj", "Societatea de mâine", "Gând
românesc", "Pagini literare", "Familia".
1938 — Apare romanul Sectarii. Apare, în revista "Cuget clar", povestirea Faraonii, o primă versiune
a nuvelei de mai târziu.
1940 — Refugiat la Sibiu, rămâne aici până în 1945, când se reîntoarce la Cluj. Editura "Cartea
românească" din Bucureşti îi tipăreşte volumul Amintirile.
1941 — Publică, în nr. 12 al "Revistei Fundaţiilor", Mărturisiri.
1942 — Apare romanul de factură autobiografică Liceean... odinioară, reconstituire a vieţii de elev de
la Blaj. Apar romanele În pragul vieţii şi Domnişoara Ana.
1943 — În revista "Convorbiri literare", se încheie publicarea unui nou roman, Vâltoarea, care apare şi
în volum, în 1944.
O serie de lucrări rămân nepublicate: romanele Frămantări, Prăbuşirea şi Sfântul.
Romanul Prăpastia este publicat ulterior în "Revista Fundaţiilor". Tot din aceasta perioada datează şi
naraţiunea Valurile, vânturile... şi romanul Strigoiul.
Fragmente din unele scrieri rămase în manuscris au apărut în cursul anilor 1957 şi 1962 în revistele
"Steaua", "Gazeta literară" şi "Tribuna", cu prilejul sărbătoririi scriitorului la împlinirea a 75 şi,
respectiv, 80 de ani de viaţă.
1954 — Apare, în "Biblioteca pentru toţi", prima culegere de reeditări din schiţele şi povestirile lui
Agârbiceanu. Primeşte Ordinul Muncii, pentru merite deosebite în domeniul creaţiei literare.
1955 — Devine membru de onoare al Academiei la Secţia de ştiinţe istorice, ştiinţa limbii, literatură şi
artă.
1956 — Apare la Editura Tineretului volumul Din copilărie.
1957 — Publică volumul Din munţi şi din câmpii, imagini din lumea vieţuitoarelor.
1959 — Apare volumul File din cartea naturii.
1961 — Apare, la Editura Pentru Literatură, volumul de nuvele Faraonii, cuprinzând cele patru mari
nuvele ale scriitorului: Faraonii, Popa Man, Jandarmul şi Pascalierul.
1962 — Este sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 80 de ani. Primeşte Ordinul Steaua Republicii
clasa I. Începe publicarea seriei de Opere, sub directa supraveghere a scriitorului. Studiul introductiv,
aşezat în fruntea volumului I, e semnat de Mircea Zaciu.
1963 — La 28 mai se stinge din viaţă la Clinica Medicală din Cluj, în urma unui infarct miocardic. A
fost înmormântat în cimitirul Hajongard din Cluj. Mormântul său a fost declarat monument istoric în
anul 2012.

8
 Vasile Alecsandri, biografie (1821 - 1890)

Vasile Alecsandri, poet român

Poet, prozator și dramaturg (n. 21 iulie 1821, Bacău — d. 22 august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi).
Provine dintr-o familie boierească de curînd ridicată la o poziție de oarecare însemnătate; fiu al
medelnicerului Vasile Alecsandri (ajuns mai tîrziu vornic) și al Elenei.
A studiat în casa părintească cu călugărul maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez al lui
Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări
nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă
la toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi
M. Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova, redactînd unul din
documentele ei programatice și a petrecut un an de exil în Franța. Înapoiat în țară, ia parte la luptele
pentru Unirea Principatelor Moldova şi Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis
de acesta în Franța, Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale
alegeri.
Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între 1885 și 1890. Ca scriitor,
a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și cu pieseta "Farmazonul din
Hîrlău". După cîteva încercări în limba franceză, ca poet de limba română apare pentru prima dată în
1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un scriitor angajat, inspirat de marile
probleme ale epocii și, în același timp, un artist subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism,
dar și fară exagerate iluzii, tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte
din legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.
Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al seriozității și puterii de muncă a
tînărului scriitor. În istoria internă a personalității lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol
determinant: dragostea pentru Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a încurajat în rolul de poet
național, dar i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri este
cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai năzuințele patriotice, ci și
descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-și puterile în aproape toate genurile și speciile
literare fundamentale. Alecsandri călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și
Transilvania, în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia, nordul
Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în căutarea unei clime mai
favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme
în creația sa, în proză sau în versuri și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește
personalitatea publică și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea

9
călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe incalculabile asupra întregii
dezvoltări a literaturii noastre din secolul trecut și de mai tîrziu.
Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau ale unora din poeziile
originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori moderni a căror operă a devenit
accesibilă străinătății.
Poeziile, cărora autorul însuși le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii, calitatea
principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau mai puțin unitare sub
aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al epocii în care au fost scrise. Primele sunt
cele inspirate din poezia populară, "Doinele". Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru
prima dată în volumul din 1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri,
Jurnalul poetic al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea
versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea adeseori stîngace.
Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele" (1863) au mult mai puțină unitate
decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în
viața și creația lui Alecsandri. Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același
timp, inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii descriptive,
apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie în cheie poetică
succesiunea anotimpurilor într-un peisaj românesc.
Poet grațios și echilibrat, discret, dar vibrînd în fața frumuseții, atent la armonia ansamblului și fin
cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor (Iarna, Sania, Malul Siretului),
sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri
rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a
talentului său, răspunzînd totodata unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.
T. Maiorescu, într-un text din 1886, sintetizează într-o formulă pregnantă și acceptabilă pînă azi
însemnătatea operei lui în ansamblu: “În Alecsandri vibrează toată inima, toată mișcarea
compatrioților săi, cîtă s-a putut întrupa într-o formă poetică în starea relativă a poporului nostru de
astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară, el ni l-a deschis; iubirea omenească și dorul de
patrie în limitele celor mulți dintre noi el le-a întrupat; frumusețea proprie a pămîntului nostru natal și
a aerului nostru el a descris-o; […] Cînd societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iași și
București, el a răspuns la această dorință, scriindu-i comedii și drame; cînd a fost chemat poporul să-
și jertfească viața în războiul din urmă, el singur a încălzit ostașii noștri cu raza poeziei. A lui liră
multicordă a rasunat la orice adiere ce s-a putut deștepta din mișcarea poporului nostru în mijlocia
lui. “

10
 ION CREANGĂ, BIOGRAFIE (1837 - 1889)

Ion Creangă, scriitor

român
Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humulești, jud. Neamţul - d. 31 decembrie 1889, Iași) a fost un
scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este
considerat a fi unul dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale
autobiografice Amintiri din copilărie.
Data nașterii lui Creangă este incertă. El însuși afirmă în Fragment de biografie că s-ar fi născut
la 1 martie 1837. O altă variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici de nou-
născuți din Humulești.
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria, Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și
Petre. Ultimii trei au murit în copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale
Amintiri din copilărie. În 1847 începe școala de pe lîngă biserică din satul natal. Fiu de țăran, este
pregătit mai întîi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern. În 1853 este
înscris la Școala Domnească de la Tîrgu Neamț sub numele Ștefănescu Ion, unde îl are ca profesor pe
părintele Isaia Teodorescu. După dorința mamei, care voia să-l facă preot, este înscris la Școala
catihetică din Fălticeni. Aici apare sub numele de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții.
După desființarea școlii din Fălticeni, este silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului
teologic "Veniamin Costachi" de la Socola.
S-a despărțit cu greu de viața țărănească, după cum mărturisește în Amintiri. La 19 decembrie
1860 se naște fiul său Constantin. În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei
Ierarhi, unde l-a avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la
Școala primară nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din
rîndurile clerului, deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care murdăreau Biserica Golia
și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de diacon.
Dedică din ce în ce mai mult timp literaturii și muncii de elaborare a manualelor școlare. În anul 1867
apare primul abecedar conceput de Ion Creangă, intitulat Metodă nouă de scriere și citire. În 1871 apare
în Columna lui Traian articolul Misiunea preotului la sate, semnat de preotul Ion Creangă. În același an
este exclus din rîndurile bisericii , fiind acuzat de a fi frecventat teatrul. Publică acum un manual de
citire intitulat Învățătorul copiilor , unde inserează trei povestiri: Acul și barosul , Prostia omenească și
Inul și cămeșa. Un an mai tîrziu este exclus și din învățămînt și, în ciuda plîngerilor și protestelor sale,
situația rămîne aceeași. Își cîștigă existența ca mandatar al unui debit de tutun.

11
 În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat
o casă în care să se mute, alegînd o locuință în mahalaua Țicău. În această perioadă îl cunoaște pe
Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. La îndemnul lui
Eminescu frecventează societatea Junimea, unde citește din scrierile sale. În cadrl revistei Convorbiri
literare publică Soacra cu trei nurori și Capra cu 3 iezi. Între 1875 și 1883, la îndemnul poetului, scrie
cele mai importante opere ale sale. La 1878, pentru activitatea sa didactica, este decorat cu ordinul
Bene-merenti. Publică basmul Ivan Turbincă.
Cîţiva ani mai tîrziu a fost bolnav de epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a
decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle. Ion Creangă călătorește la Slănicul Moldovei pentru a-și
îngriji sănătatea, îl vizitează pe Mihai Eminescu la Mănăstirea Neamțului. Horia Creangă, nepotul
povestitorului, este considerat cel mai important arhitect al perioadei interbelice. În capitală a proiectat
peste 70 de imobile. Unele insa au fost schimbate de-a lungul timpului, astfel ca nici specialistii nu mai
recunosc stilul marelui arhitect scolit la Paris. Umorul lui Creangă este însuşi umorul vieţii, al acestui
fenomen organic, în care durerea şi bucuria, răul şi binele, prostia şi inteligenţa, umbra şi lumina se
îmbrăţişează alternativ, ca s-o exprime în toata realitatea.
La 31 decembrie 1889 se stinge din viață în urma unui atac cerebral. Ion Creangă este
înmormîntat la 2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
"În Ion Creanga vedem astazi pe primul romancier al literaturii noastre, pe primul creator de
epos, nu în timpul istorico-literar, ci într-o durată spirituală, fiindcă românul lui Filimon anticipează
cu două decenii Amintirile.” Pompiliu Constantinescu

12
 ION LUCA CARAGIALE, BIOGRAFIE (1852 - 1912)

Ion Luca Caragiale, poet şi

dramaturg, comentator politic şi
ziarist român
Ion Luca Caragiale (n. 1 februarie 1852, Haimanale, județul Prahova, astăzi I. L. Caragiale,
județul Dîmboviţa, d. 9 iunie 1912, Berlin) a fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor,
director de teatru, comentator politic și ziarist român, de origine greacă. Este considerat a fi cel mai
mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru al
Academiei Române post-mortem.
S-a născut în ziua de 1 februarie 1852, în satul Haimanale, care-i poartă astăzi numele, fiind
primul născut al lui Luca Caragiale și al Ecaterinei.
Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cîntăreața Caloropulos, de care s-a
despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica
negustorului grec Luca Chiriac Caraboas.
Primele studii le-a făcut între anii 1859 și 1860 cu părintele Marinache, de la Biserica Sf.
Gheorghe din Ploiești, iar până în anul 1864 a urmat clasele primare II-V, la Școala Domnească din
Ploiești.
În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a mutat cu familia la București,
luîndu-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie.
L-a cunoscut pe Eminescu cînd tînărul poet, debutant la Familia, era sufleur și copist în trupa lui
Iorgu. În 1871, Caragiale a fost numit sufleur și copist la Teatrul Național din București, după
propunerea lui Mihail Pascaly.
În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al
ziarului Națiunea română.
I.L. Caragiale a fost, printre altele, și director al Teatrului Național din București.
De la debutul său în dramaturgie (1879) și pînă în 1892, Caragiale s-a bucurat de
sprijinul Junimii, deși în întregul proces de afirmare a scriitorului, Junimea însăși a fost, până prin 1884
- 1885, ținta atacurilor concentrate ale adversarilor ei. Se poate afirma că destule dintre adversitățile
îndreptate împotriva lui Caragiale se datorează și calității sale de junimist și de redactor la conservator-
junimistul ziar Timpul (1878 - 1881). Prima piesă a dramaturgului, O noapte furtunoasă, bine primită
de Junimea și publicată în Convorbiri literare (1879), unde vor apărea de altfel toate piesele sale, a
beneficiat, la premieră, de atacuri deloc neglijabile.

13
 După trei ani de colaborare, Caragiale s-a retras în iulie 1881 de la Timpul, dar Comitetul
Teatrului Național de la Iași, prezidat de Iacob Negruzzi, îl numește director de scenă, post pe care
dramaturgul l-a refuzat. A participat frecvent la ședințele Junimii, iar la întîlnirea din martie 1884, în
prezența lui Alecsandri, și-a mărturisit preferința pentru poeziile lui Eminescu. La 6 octombrie a citit la
aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare pierdută, reprezentată la 13 noiembrie, în prezența reginei, cu
un mare succes.
În 1889, anul morții poetului Mihai Eminescu, Caragiale a publicat articolul în Nirvana. În
1890 a fost profesor de istorie la clasele I-IV la Liceul Particular Sf. Gheorghe.
În acelaşi an s-a căsătorit cu Alexandrina Burelly, fiica actorului Gaetano Burelly. Din această
căsătorie vor rezulta mai întâi două fete.
n ianuarie 1893, retras din ziaristică de la sfârșitul anului 1889, Caragiale a înființat revista
umoristică Moftul român, subintitulată polemic “Revista spiritistă națională, organ pentru răspândirea
științelor oculte în Dacia Traiană”. Începînd cu numărul 11, revista a devenit ilustrată, publicînd
caricaturi, iar prin publicarea unora dintre cele mai valoroase schițe caragialiene, Moftul român s-a
dovedit și un organ literar.
Caragiale s-a bucurat de recunoașterea operei sale pe perioada vieții sale, însă a fost și criticat și
desconsiderat. După moartea sa, a început să fie recunoscut pentru importanța sa în dramaturgia
românească. După moartea sa, piesele sale au fost jucate și au devenit relevante în perioada regimului
communist.
"Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viața
noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile
lor, cu tot aparatul înfățișării lor în situațiile anume alese de autor”. (Titu Maiorescu)
Deși Caragiale a scris doar nouă piese, el este cel mai bun dramaturg român prin faptul că a
reflectat cel mai bine realitățile, limbajul și comportamentul românilor. Opera sa a influențat și pe alți
dramaturgi, cum ar fi Eugen Ionesco.
În zorii zilei de 9 iunie 1912, Caragiale a murit subit în locuința sa de la Berlin, din cartierul
Schöneberg, bolnav fiind de arterioscleroză.

14
 MIHAI EMINESCU, BIOGRAFIE (1850 - 1889)

Mihai Eminescu, poet, prozator

şi jurnalist român
Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şapte-lea din cei 11 copii ai
căminarului Gheorge Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al
Ralucăi Eminovici, născută Juraşcu, fiică de stolnic din Joldeşti. Îşi petrece copilăria la Botoşani şi
Ipoteşti, în casa părinteasca şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu
oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu adîncă nostalgie în poezia de mai târziu ("Fiind băiat…”
sau "O, rămîi").
Între 1858 şi 1866, urmează cu intermitenţe şcoala la Cernăuţi. Termină clasa a IV-a clasificat
al cinci-lea din 82 de elevi după care face 2 clase de gimnaziu. Părăseşte şcoala în 1863, revine ca
privatist în 1865 şi pleacă din nou în 1866. Între timp, e angajat ca funcţionar la diverse instituţii din
Botoşani (la tribunal şi primărie) sau pribegeşte cu trupa Tardini-Vlădicescu.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În ianuarie moare profesorul de
limba română Aron Pumnul şi elevii scot o broşură, "Lăcrămioarele invăţăceilor gimnazişti” , în care
apare şi poezia "La mormîntul lui Aron Pumnul” semnată M.Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe
stil nou debutează în revista "Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia "De-aş avea”. Iosif
Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi, mai tîrziu, şi de alţi membri ai
familiei sale. În acelaşi an îi mai apar în "Familia” încă 5 poezii.
Din 1866 pînă în 1869, pribegeşte pe traseul Cernăuţi-Blaj-Sibiu-Giurgiu-Bucureşti. De fapt,
sunt ani de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti.
A intenţionat să-şi continue studiile, dar nu-şi realizează proiectul. Ajunge sufleor şi copist de roluri în
trupa lui Iorgu Caragiali apoi sufleor şi copist la Teatrul Naţional unde îl cunoaşte pe I.L.Caragiale.
Continuă să publice în "Familia", scrie poezii, drame (Mira), fragmente de roman ,"Geniu pustiu”,
rămase în manuscris; face traduceri din germană.
Între 1869 şi 1862 este student la Viena. Urmează ca auditor extraordinar Facultatea de
Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursuri de la alte facultăţi. Activează în rîndul societăţilor studenţeşti,
se împrieteneşte cu Ioan Slavici; o cunoaşte la Viena pe Veronica Micle; începe colaborarea la
"Convorbiri Literare”; debutează ca publicist în ziarul "Albina” din Pesta.
Între 1872 şi 1874 este student la Berlin. Junimea îi acordă o bursă cu condiţia să-şi ia
doctoratul în filozofie. Urmează cu regularitate două semestre, dar nu se prezintă la examene.
Se întoarce în ţară, trăind la Iaşi între 1874-1877. E director al Bibliotecii Centrale, profesor
suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor la ziarul "Curierul de Iaşi “. Continuă
să publice în "Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care îl introduce la Junimea.
Situaţia lui materială este nesigură; are necazuri în familie; este îndrăgostit de Veronica Micle.

15
 În 1877 se mută la Bucureşti, unde pînă în 1883 este redactor, apoi redactor-şef la ziarul
"Timpul“. Desfăşoară o activitate publicistică excepţională, tot aici i se ruinează însă sănătatea. Acum
scrie marile lui poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).
În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul doctorului Şuţu,
apoi la un institut pe lîngă Viena. În decembrie îi apare volumul "Poezii” , cu o prefaţă şi cu texte
selectate de Titu Maiorescu (e singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la
îndoială boala lui Eminescu şi vin şi cu argumente în acest sens.
În anii 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau practic deloc.
Mihai Eminescu se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse
la 15 iunie 1889 (15 iunie, în zori - ora 3) în casa de sănătate a doctorului Şuţu. E înmormîntat la
Bucureşti, în cimitirul Bellu; sicriul e dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.
În "Viaţa lui Mihai Eminescu” ( 1932), G. Călinescu a scris aceste emoţionate cuvinte despre
moartea poetului: "Astfel se stinse în al optulea lustru de viaţa cel mai mare poet, pe care l-a ivit şi-l va
ivi vreodată, poate, pămîntul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsării
pădure sau cetate, şi cîte o stea va vesteji pe cer în depărtări, pînă cînd acest pămînt sa-şi strîngă toate
sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale".

16
 GEORGE COŞBUC, BIOGRAFIE (1866 - 1918)

George Coșbuc, poet

român

George Coşbuc (n. 20 septembrie 1866, Hordou, comitatul Bistriţa-Năsăud, azi Coşbuc, judeţul
Bistriţa-Năsăud — d. 9 mai 1918, Bucureşti) a fost un poet român din Transilvania. S-a născut al
optulea dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc şi ai Mariei, fiica unui preot
greco-catolic. Copilăria şi-o va petrece la Hordou, în orizontul mitic al lumii satului, în tovărăşia
basmelor povestite de mama sa. Primele noţiuni despre învăţătură le primeşte de la ţăranul Ion Guriţă,
dintr-un sat vecin, despre care Maria Coşbuc auzise “că ştie poveşti”. De la bătrânul diac Tănăsucă
Mocodean, Coşbuc învaţă a citi încă de la vârsta de cinci ani.
Poetul şi-a început studiile la şcoala primară din Hordou, în toamna anului 1871, pe care, din
motive de sănătate, le întrerupe după clasa I. Din toamna anului 1873, pentru clasele a II-a şi a III-a,
urmează cursurile şcolii din Telciu, comună mare pe Valea Sălăuţii, învăţând germana cu unchiul său
Ion Ionaşcu, directorul şcolii. În clasa a VII-a, Coşbuc este ales vicepreşedinte al societăţii, iar la 2
octombrie 1883 devine preşedinte. Publică în paginile revistei Muza someşeană primele poezii, citeşte
la şedinţele societăţii traduceri din Rückert, Petőfi şi o poveste populară, în 600 de versuri, Pepelea din
cenuşă.. În mai 1884 îşi susţine examenul de bacalaureat, după trecerea acestuia, în toamna anului
1884, se înscrie la Facultatea de Filosofie şi Litere a Universităţii maghiare din Cluj.
Despre începuturile sale literare George Coşbuc mărturiseşte: "Cea dintâi poezie am publicat-o
la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai am şi nici nu ştiu ce era, insa imi
amintesc ca a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile
ardeleneşti".
În noiembrie 1886, bolnav şi confruntat cu diverse dificultăţi materiale, nu mai figurează printre
studenţii clujeni, frecventând doar anumite cursuri universitare. Publică la revista din Gherla Cărţile
săteanului român, continuă să tipărească în Tribuna poveşti şi basme versificate (Fulger, Brâul
Cosânzenii, Tulnic şi Lioara), corespondează cu Slavici, care îl cheamă la Sibiu, în redacţia ziarului.
Din vara anului 1887 poetul începe să lucreze ca redactor la Tribuna, inaugurându-se astfel o etapă
hotărâtoare în formaţia sa.
Debutul publicistic propriu-zis se produce tot în 1884, când revista Tribuna din Sibiu îi publică
sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc), snoava versificată Filosofii şi plugarii.
În august 1887, G. Coşbuc ajunge la Sibiu, unde va rămâne până în 1889. Slavici va consemna
cu entuziasm evenimentul: "De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo
21 de ani, unul din cele mai distinse capete". Mişcarea literară de la Tribuna a dus la cristalizarea
poziţiei lui Coşbuc faţă de literatură, în direcţia interesului către folclor, ca bază a literaturii culte, şi
către limbajul popular, orientată, în esenţă, spre idealul restabilirii unităţii culturale a poporului român.

17
 Ioan Slavici mărturiseşte următoarele în Amintiri: "Gheorghe Coşbuc, înzestrat din belşug de
către firea cea darnică, s-ar fi ridicat în toate împrejurările deasupra contemporanilor săi, n-ar fi ieşit
ceea ce a fost dacă nu şi-ar fi croit lucrarea vieţii în mijlocul acestor oameni cu cultură generală, care
toţi erau scriitori ...".
Anii petrecuţi în redacţia Tribunei sibiene (1887 - 1889) alături de I. Slavici vor culmina cu
apariţia poemului Nunta Zamfirei, un poem - spectacol admirabil, care a impresionat chiar şi pe
olimpianul Titu Maiorescu.
Spre anul 1889, Tribuna începe să lucreze în pierdere, situaţia ducând la desfiinţarea unor
posturi, printre care şi cel al lui Coşbuc. La insistenţele lui I. Slavici, Titu Maiorescu îl cheamă la
Bucureşti, unde soseşte pe la mijlocul lunii decembrie 1889.
Venit la Bucureşti, Titu Maiorescu l-a primit în şedinţa Junimii din 23 decembrie 1889,
ardeleanul citind, alături de I.L. Caragiale. I se oferă un post de desenator-calculator la Ministerul
Cultelor şi Instrucţiunii Publice. Cușbuc publică la Convorbiri literare poemele La oglindă (1890), alte
trei poezii, între care şi Rea de plată (1892). Continuă să publice la Tribuna (Pe lângă boi, Trei,
Doamne, şi toţi trei, Cântec), la Lumea ilustrată (Fatma, 1891; Vestitorii primăverii, Noaptea de vară,
Vara, Vântul, 1892; Rugăciunea din urmă, 1893).
Demisionează din postul de funcţionar şi este cooptat în colectivul profesorilor asociaţi care
elaborau un manual de şcoală intitulat Carte românească de citire. În 1893 îi apare primul volum de
versuri, Balade şi idile; editează în colaborare cu I.L. Caragiale şi I. Slavici, revista Vatra (1894). În
1895 s-a căsătorit cu Elena, sora editorului C. Sfetea, şi, în acelaşi an, la Craiova, i s-a născut unicul
fiu, Alexandru.
La 28 martie 1902 Ministerul Instrucţiunii Publice şi al Cultelor îl numeşte în postul de şef de
birou, creat prin bugetul administraţiei Casei Şcoalelor. Conduce revista Viaţa literară, este numit în
postul de referendar în Administraţia Casei Artelor (1906). Din 1907 lucrează intens la traduceri; este
numit în postul de şef al Biroului de control al activităţii extraşcolare (1907).
În august 1915 moare Alexandru, fiul poetului, într-un accident de automobil. Coşbuc suportă foarte
greu lovitura, se izolează, încetează să mai publice. "O mare nenorocire a atins pe George Coşbuc. N-a
fost om care, ştiind bucuriile şi durerile unui părinte, care să nu-şi şteargă o lacrimă atunci când
inima cea mare sângera de cea mai înspăimântătoare rană, care niciodată nu se poate închide", scria
N. Iorga în toamna acestui an.
Vorbind în numele Secţiei literare, Duiliu Zamfirescu spunea în raportul său: "Reputaţia sa
literară e aşa de întinsă, încât numele său a devenit popular în toate ţările locuite de Români.
Primindu-l în mijlocul nostru consfinţim ceea ce opinia publică a hotărât de mult. Domnul Coşbuc a
dat poporului român, în mai puţin de 25 de ani, o cantitate de muncă literară atât de considerabilă,
încât numai pentru aceasta s-ar cuveni să-i deschidem uşile amândouă pentru a-l primi între noi. Dar
calitatea lucrărilor sale întrece cantitatea. Poeziile sale sunt adevărate poezii şi sunt originale."
La Bucureşti, George Coşbuc a mai făcut parte şi din conducerea revistelor Vatra (1894), Foaie
interesantă (1897), Sămănătorul (1901) şi Viaţa literară. Înfiinţată la 1 ianuarie 1894, la Bucureşti,
revista Vatra, concepută în descendenţa Daciei literare şi a Tribunei va apărea doar în 44 de numere,
bilunare, până în august 1896.
"La 9 mai 1918, poetul George Coşbuc moare la Bucureşti. Ţara pierde un mare poet, în
sufletul căruia s-au reflectat toate aspiraţiile neamului nostru ..." spunea Bogdan-Duică la
înmormântarea ilustrului dispărut. La moartea lui Coşbuc, Nicolae Iorga, cel care afirmase mai demult
că "poezia lui Coşbuc este de o virtuozitate extraordinară", publică un necrolog pe care-l încheie cu
următoarele cuvinte: "Cel ce a cântat toate vitejiile neamului, de la Gelu al legendei până la dorobanţii
din 77, moare fără a fi văzut cu ochii sub steag pe aceia care au onorat din nou sfântul drapel al ţării.
Să lăsăm ca asupra frunţii lui palide, acum liniştite, să cadă o umbră mângâietoare a depărtatului
tricolor nevăzut."
18
În ziarul Lumina, din Bucureşti, Liviu Rebreanu publică, la 14 mai 1918, articolul George Coşbuc,
afirmând printre altele: "Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a
rămas toată viaţa. Până şi în graiul viu păstrase o notă ardelenească, particulară, care îi şedea bine.
Aici în ţară dragostea lui a fost pentru cele şase milioane de ţărani. Simţea o fraternitate profundă cu
dânşii ... A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor
bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţe. A adus lumină,
sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc."

19
 IOAN SLAVICI, BIOGRAFIE (1848 - 1925)

Ioan Slavici, scriitor român

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Șiria, județul Arad — d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în
apropiere de Panciu, județul Vrancea) a fost un scriitor și jurnalist român. Este al doilea copil al
cojocarului Sava Slavici si al Elenei.
Frecventeaza şcoala "greco-ortodoxă" din satul natal, avîndu-l dascăl pe D. Vostinari. Urmează
Liceul din Arad, stînd la gazdă precum eroii săi din Budulea Taichii. Susţine bacalaureatul la Satu-
Mare, iar în toamnă se înscrie la Universitatea din Budapesta. În ianuarie e bolnav, întrerupe facultatea
şi revine la Siria. Se mai înscrie şi la Universitatea din Viena (aprilie), dar în august îl aflam în funcţia
de secretar al notarului din Cumlaus.
În toamna e din nou la Viena, în armată, urmînd şi Facultatea de Drept. Acum se împrieteneşte,
pentru toată viaţa, cu Eminescu, student şi el în capitala Imperiului hasbsburgic. Fireşte, vorbea cursiv
limbile germană si maghiară. Îşi ia "examenul de stat".
Debutează la Convorbiri literare cu Fata de birau (comedie). În vara, împreuna cu Eminescu,
organizează serbarea panromânească de la Putna astfel punînd bazele Societății Academice Sociale
Literare România Jună.
La finalul anului 1874, se stabilește la București, unde este secretar al Comisiei Colecției
Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul. Împreună cu I. L. Caragiale și G. Coșbuc, editează
revista Vatra. În timpul primului război mondial, colaborează la ziarele Ziua și Gazeta Bucureștilor.
În anul 1875 se căsătoreste cu Ecaterina Szöke Magyarosy. Călătoreşte la Viena şi Budapesta,
iar toamna e numit de Maiorescu profesor la Liceul "Matei Basarab" - Bucureşti.
Cîţiva ani mai tîrziu, din cauza unor articole în care revendica drepturile românilor, e închis de
către autorităţile maghiare, dar curtea de juri îl eliberează. Divorţează de prima soţie Ecaterina. Se
căsătoreşte, la Sibiu, cu Eleonora Tănăsescu, în toamna născîndu-i-se primul baiat, Titu Liviu, în total
avînd şase copii. În urma unui proces de presă e condamnat la 3 zile închisoare.
În anul 1892 devine cetăţean român, iar în anul 1903 primeşte premiul Academiei Române. Mai
tîrziu este arestat şi închis la Fortul Domneşti, apoi la hotelul "Luvru". În timpul ocupaţiei germane,
scrie articole de orientare progermană.
În 1919 la încheierea păcii şi întoarcerea din Moldova a regelui Ferdinand şi a guvernului,
Slavici e arestat din nou, judecat şi condamnat la 5 ani de închisoare, dar eliberat în acelaşi an. Totuşi
din cauza convingerilor sale filogermane, este privit de cei din jur cu duşmănie.

20
 Slavici și-a exprimat păreri antisemite, spunînd în lucrarea sa Soll și Haben—Chestiunea
Evreilor din România că evreii sunt o boală, și că ar trebui aruncați în Dunăre.
Bolnav şi obosit de viaţă agitată, cu procese şi detenţii în puşcării, se refugiază la fiica sa, care
traia la Panciu, în podgoria asemănătoare cu Siria natală. La 17 august trece în lumea umbrelor,
înmormîntat la schitul Brazi.
Slavici ne-a lăsat una din cele mai autentice şi mai profunde opere memorialistice. Prin
nuvelele, romanele şi memorialistica sa, Slavici este, alături de ceilalţi clasici, scriitorul care a avut o
contribuţie decisivă la aşezarea literaturii noastre în făgaşul modernităţii, întemeietor al realismului
nostru modern, Slavici va fi punct de reper nu numai pentru romanul social, ci si pentru cel psihologic.
Dacă Eminescu e începătorul poeziei române moderne, iar Caragiale al teatrului, Slavici este,
alături de Creangă, cel care a pus bazele prozei noastre moderne, respectiv ale romanului.

21
 TUDOR ARGHEZI, BIOGRAFIE (1880 - 1967)

Tudor Arghezi (n.1880-

d.1967), poet, prozator și
gazetar român
Tudor Arghezi, poet, prozator şi gazetar cu o carieră literară întinsă şi foarte bogată, unul dintre
autorii de prim rang a-i perioadei interbelice. Biografia sciitorului, plină de cotituri, a rămas până astăzi
controversată în multe detalii. S-a născut la 23 mai 1880 la Bucureşti, într-o familie originară din
Cărbuneşti – judeţul Gorj. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu; pseudonimul Arghezi este
explicat de scriitor ca fiind în legătură cu Argesis, vechiul nume al râului Argeş. Copilăria nu i-a lăsat
scriitorului decât amintiri dureroase, acesta mărturisind: “Este cea mai amară vârstă a vieţii. N-aş mai
voi să fiu o dată copil”.
În perioada de şcoală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învăţător Abramescu şi pe
profesorul de română Gîrbea îi va evoca, peste ani, cu dragoste şi recunoştinţă.
Între 1891-1896 a urmat cursurile Liceului “Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu
viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. “… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o
concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa. Insula noastră nu a cunoscut invidia şi
orgoliul”. În 1896, la 16 ani se produce şi debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru
Macedonski, în revista “Liga Ortodoxă”. Poetul se semnează cu numele său real, Ion Theo. Nu-şi
încheie studiile, începe să lucreze în fabrică.
Începând cu 1900 şi până în 1904, poetul este călugăr la Mănăstirea Cernica. Acolo, în liniştea
chiliei va învăţa, pe îndelete, taina mânuirii cuvintelor.
În 1905 pleacă într-o călătorie prin străinătate, la Paris apoi prin Elveţia, la Mănăstirea
Cordelierilor, unde este rugat insistent să devină catolic. Plictisit de insistenţe, se mută la Geneva, unde
scrie poezii, asistă la cursurile universităţii şi lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice
din aur pentru a-şi câştiga existenţa. Totodată, în cursul anului 1909 vizitează Italia.
În 1912 revine în România. Până în 1916, când România intră în primul război mondial, publică
versuri, pamflete şi articole polemice la “Facla”, “Viaţa Românească”, “Teatru”, “Rampa”. În 1918, în
timpul realizării Marii Uniri, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori este închis în penitenciarul
Văcăreşti, acuzat de trădare pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în primul război
mondial.
Prima sa carte de poezie, “Cuvinte potrivite” apare, cu întârziere, în 1927. Poetul avea 47 de
ani. Sub direcţia sa, în anul următor, apare ziarul “Bilete de papagal”. Debutul în proză se produce în
1929, odată cu apariţia cărţii “Icoane de lemn”.

22
În 1931 apare volumul de versuri “Flori de mucigai”, legat ca de altfel şi “Poarta neagră” de anii de
detenţie. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proză “Cartea cu jucării”, inaugurând o direcţie
secundară în creaţia sa, ce va continua mai apoi cu volumele: “Cântec de adormit Mitzura”,
“Buruieni”, “Mărţişoare”, “Prisaca”, “Zdreanţă”, etc.
În 1934 apare romanul “Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi
devotamentul filial. Urmează în 1935 “Versuri de seară”, romanul “Cimitirul Buna-Vestire” – 1936,
volumul de versuri “Hore” – 1939, romanul “Lina” – 1942.
Sub genericul “Bilete de papagal” publică pamflete usturătoare pentru care este cercetat de
poliţie (1943). La 30 septembrie 1943 apare excepţionalul pamflet “Baroane” în care este atacat
ambasadorul german la Bucureşti, Manfred von Killinger. Ziarul este imediat confiscat iar autorul
închis la Bucureşti şi ulterior în lagărul de la Târgu Jiu.
Odată cu instaurarea regimului comunist, în 1944, iese din lagăr. Este reabilitat, distins cu titluri
şi premii, ales membru al Academiei Române şi sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani. În 1965,
Universitatea din Viena îi decernează premiul “Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl
alege membru al secţiei de literatură. Publică: “1907 – peisaje”, “Cântare omului”, “Stihuri pestriţe”,
“Poeme noi”, “Cu bastonul prin Bucureşti”.
Deși Arghezi nu este singurul poet care s-a lăsat fascinat de universul mărunt, nicăieri ca la el
lumea viețuitoarelor fără grai nu a căpătat un contur mai unitar și mai complex. Toate aceste viețuitoare
se află într-un fel de dependență afectivă față de om (“Cântec de adormit Mitura”, volumul
“Copilărești”).
În 1967, pe 14 iulie, se stinge din viaţă, fiind înmormântat, alături de soţia sa Paraschiva, în
grădina casei din strada Mărţişor. Casa a devenit astăzi muzeu.

23
 ALEXANDRU MITRU, CREATORUL LEGENDELOR OLIMPULUI

Alexandru Mitru (n. 6 noiembrie 1914, Craiova, d. 19 decembrie 1989) a fost

un prozator român, autor de literatură pentru copii și tineret. A studiat la Școala Primară, Liceul Carol I
și Liceul Frații Buzești, toate din Craiova. A lucrat ca profesor de limba română la liceul Gh. Lazăr din
București.

Alexandru Mitru

A debutat în anul 1932 cu nuvela Păpușa (refăcută ulterior sub denumirea Joc). Printre scrierile
sale se numără Legendele Olimpului și volumul de povești Căciula fermecată.
Legendele Olimpului, este un ciclu de povestiri inspirate din miturile grecilor, au jucat un rol
însemnat în apropierea publicului tânăr din România de bazele gândirii și de istoria mitică a Greciei
Antice. Lucrarea poate fi pusă în corespondență cuLegendele și miturile Greciei Antice, elaborată de
către autorul rus N.A. Kun.
Cartea Legendele Olimpului este structurată în două volume: „Zeii” descrie panteonul grecesc,
iar „Eroii” relatează biografiile eroilor legendari ai acestui popor. Volumul I tratează geneza și condiția
zeilor, pe când volumul II se ocupă de eroi. Vorbim despre vechea Grecie, populația acesteia, luptele și
toate celelalte. S-ar spune că odată, de mult, în Grecia se afla un imens munte, numitOlimp. După un
timp, Reea l-a născut pe Zeus. Pentru luptele pe care le-a purtat, curajul său de luptător și conducător el
a devenit un mare Zeu. El era cel mai puternic Zeu cunoscut vreodată. El avea puterea supremă. Soția
sa iubită era Hera. Se spune că acesta avea foarte mulți fii și fiice, majoritatea cu alte femei decât Hera,
acest lucru stârnindu-i furia zeiței. Din aventurile lui Zeus cu muritoare de rând se nășteau
eroii, semizeii (Hercule). Cel mai de încredere fiu era zeul Hermes. El îl ajuta foarte mult pe Zeus și îl
respecta. Asculta și îndeplinea toate ordinele date de Zeus.
A doua lucrare importantă este „Din marile legende ale lumii", o antologie din miturile celebre
ale omenirii (Ghilgameș, Cneazul Igor, Roland, Siegfried și Crimhilda,Cidul, Guillaume d’Orange,
Gudrun, Viteazul în piele de tigru, Artur și Cavalerii Mesei Rotunde, Tristan și Isolda) cum ar fi
povestea lui Tristan și a Isoldei, povestea lui Rodrigo Diaz de Bivar, supranumit Cidul și nu în ultimul
rând o povestire a uneia dintre cele mai cunoscute și pe larg analizate teme, epopeea viteazului
Ghilgameș.
Alexandru Mitru a mai scris, printre alte titluri, volumul „Povești despre Păcală și Tăndală”,
unde este pusă în evidență viața țăranului român. Cartea face parte din genul literar epic și este o operă
de tip nuvelă.

24
 MIHAIL SADOVEANU, BIOGRAFIE (1880 - 1961)

Mihail Sadoveanu, scriitor,

academician şi om politic român
Mihail Sadoveanu (n. 5 noiembrie 1880, Pașcani - d. 19 octombrie 1961, București) a fost un
scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este considerat unul dintre
cei mai importanți prozatori români din prima jumătate a secolului XX. Opera sa se poate grupa în
cîteva faze care corespund unor direcții sau curente literare dominante într-o anumită epocă: o primă
etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări, nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică,
din perioada interbelică (reflectată în romane precum Creanga de aur sau Divanul persian, precum și o
ultimă fază care corespunde realismului socialist, în acord cu perioada socialist-comunistă la care
Sadoveanu va adera ideologic.
Părinții lui Mihail Sadoveanu au fost avocatul Alexandru Sadoveanu din Oltenia și Profira
Ursache, fată de răzeși. Urmează gimnaziul "Alecu Alecsandru Donici" la Fălticeni. În timp ce studia la
gimnaziu, în 1897, intenționează să alcătuiască, împreună cu un coleg, o monografie asupra lui Ștefan
cel Mare, renunțînd, însă, din lipsă de izvoare istorice. Urmează apoi cursurile Liceului Național din
Iași, iar la București studiază dreptul. Debutează în revista bucureșteană Dracu în 1897. În 1898 începe
să colaboreze la foaia Viața nouă alături de Gala Galaction, N.D. Cocea, Tudor Arghezi ș.a., semnînd
cu numele său, dar și cu pseudonimul M.S. Cobuz.
Se stabilește la București, în 1904, se căsătorește, și va avea unsprezece copii. În același an are
loc debutul editorial cu patru volume deodată - Povestiri, Dureri înăbușite, Crîșma lui Moș Precu,
Șoimii - în care Sadoveanu manifestă predilecție deosebită pentru istorie. Nicolae Iorga va numi anul
1904 ”anul Sadoveanu”.
În 1910 este numit în funcția de director al Teatrului Național din Iași. În acest an publică
volumele Povestiri de seară (la Editura Minerva), Genoveva de Brabant, broșura Cum putem scăpa de
nevoi și cum putem dobîndi pămînt ș.a. Colaborează la revista Sămănătorul, dar se va simți mai
apropiat spiritual de revista care apărea la Iași, Viața Românească.
În anul 1919 editează, împreună cu Tudor Arghezi, la Iași, revista Însemnări literare. În
decembrie, revista își anunță încetarea apariției: Viața românească își pornește iar munca pentru cultură
și folos. Noi, cei de la Însemnări literare, reintrăm în curentul ei cu modestele noastre mijloace. În
editura revistei ieșene publică volumul de nuvele Umbre și broșura În amintirea lui Creangă, iar la
Editura Luceafărul, volumulPriveghiuri. Devine membru al Academiei Române în 1921.

25
În anul 1926 reprezintă Societatea Scriitorilor Români, împreună cu Liviu Rebreanu, la Congresul de la
Berlin.
În 1928 publică povestirea Hanul Ancuței, aparținînd perioadei de maturitate a scriitorului, fiind un
volum de 9 povestiri, o îmbinație ideală a genului epic și liric.
În anul 1936 Mihail Sadoveanu, George Topîrceanu, Mihai Codreanu și Grigore T. Popa scot, începînd
cu luna ianuarie, revista lunară Însemnări ieșene. La moartea lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Sadoveanu
va evoca cu cuvinte elogioase personalitatea criticului de la revista Viața românească.
După anul 1947, scrisul său virează spre ideologia noului regim comunist, publicînd opere afiliate
curentului sovietic al realismului socialist, celebre fiind romanul Mitrea Cocor sau cartea de reportaje
din URSS Lumina vine de la Răsărit. Ca recompensă pentru această orientare, devine președinte al
Prezidiului Marii Adunări Naționale, funcția politică maximă ocupată de un scriitor român în timpul
regimului comunist și se bucură de toate privilegiile ce decurgeau din aceasta.
În anul 1948 publică romanul Păuna Mică, iar un an mai tîrziu în 1949, Mihail Sadoveanu este ales
președinte al Uniunii scriitorilor. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1952 publică romanul istoric Nicoară
Potcoavă, capodoperă a genului. În 1954 publică volumul Aventură în lunca Dunării.
În anul 1955, scriitorului i se conferă titlul de Erou al Muncii Socialiste. Mihail Sadoveanu a primit
Premiul Lenin pentru Pace în 1961.
Mihail Sadoveanu se stinge din viață la data de 19 octombrie 1961, fiind înmormântat alături de
Eminescu și Caragiale.
“Sadoveanu cultivă valorile inteligenței, drept nu ale unei inteligente dialectice, ci ale uneia
”așezate” […]. Personajul lui cel mai caracteristic e dominat de înțelepciunea adîncă și puțin sceptică
a omului care confruntă orice situație de viață cu o enormă experiență personală, istorică,
ancestrală.” (Al. George)

26
 NINA CASSIAN

Nina Cassian (nume la naștere Renée Annie Cassian, n. 27 noiembrie 1924, Galați - d. 15
aprilie 2014, New York) a fost o poetă, eseistă și traducătoare și compozitoare română, de origine
evreiască.
Biografie
S-a născut într-o familie de origine evreiască (tatăl, I. Cassian-Mătăsaru, era un traducător
cunoscut); avea apoi să se mute pe rând cu familia la Brașov, unde Nina Cassian intră la Liceul
Principesa Ileana, și la București, unde urmează cursurile Institutului Pompilian. Frecventează cercuri
intelectuale de stânga și intră la vârsta de 16 ani în organizația Tineretului Comunist, aflată atunci în
ilegalitate, visând „să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare,
clase etc.” În paralel, primele ei încercări literare sunt generos încurajate de Tudor Arghezi și Ion
Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânăra poetă.
În perioada 1947-1948 a fost redactor la revista Rampa. Din 1949 a fost redactor la
revista Urzica și profesoară la Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu”.
Opera
În februarie 1944, Renée Annie a debutat, în ziarul „Ecoul”, sub pseudonimul Maria Veniamin,
cu traduceri din Georges Rodenbach și din Christian Morgenstern.
Debutează editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste "La scara 1/1" În urma unui
atac ideologic lansat în ziarul Scânteia la adresa ei, începe să scrie treptat și poezie proletcultistă.
"După un ocol de aproximativ opt ani", cum singură avea să mărturisească, plin de avânturi naive și
compromisuri, începând din 1956 se întoarce la poezia autentică. Începe să scrie în paralel și literatură
pentru copii, atrasă de posibilitățile estetice ale evadării în fantezie și candoare, precum și două volume
de "proză subiectivă", la persoana întâi. Realizează traduceri remarcabile din Shakespeare, Bertolt
Brecht, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos și Paul Celan. Publică peste 50 de cărți de poezie, eseuri și
proză, și inventează o nouă limbă poetică, limba spargă. I se decernează în 1969 Premiul Uniunii
Scriitorilor din România.
Exilul
În 1985 Nina Cassian călătorește în Statele Unite ca profesor invitat, cu o bursă Soros, pentru a
susține un curs la New York University. După o lună află de arestarea și uciderea în închisoare a
lui Gheorghe Ursu, unul din prietenii apropiați, în al cărui jurnal confiscat de Securitate era menționată
"cu părerile mele politice, evident anticeaușiste".[necesită citare] Ia hotărârea de a nu reveni în țară. Imediat,
apartamentul său din România este confiscat, iar cărțile îi sunt interzise și retrase din biblioteci, până la
căderea regimului Ceaușescu.
În Anglia îi apare volumul de versuri Call Yourself Alive și, în Statele Unite, Life Sentence,
traduceri ale volumelor din țară, precum și volumele inedite Take My Word for It!, Blue Apple și Lady
27
of Miracles, care se bucură de succes.[necesită citare] Susține recitaluri de poezie și publică în reviste
americane.
În ultimii 30 de ani ai vieții, poeta Nina Cassian a trăit la New York, iar "proiectul major al
vârstei și vieții" sale a fost scrierea memoriilor, oglindă a "anilor furați și dăruiți", proiect ale cărui
prime două volume, Memoria ca zestre, s-au bucurat de un ecou important în țară și de numeroase
cronici. În anul 1994 i se decernează "Leul literar" de către New York Library. În 2005 lansează
la Institutul Cultural Român din New York al treilea volum memorialistic, Memoria ca zestre. Cartea a
III-a. Editura americană Norton îi propune editarea poemelor sale scrise în limba engleză în cadrul
seriei Selected Works, o performanță pentru o poetă sosită din Estul Europei.
Poemele sale au apărut în revistele americane The New Yorker, Atlantic Monthly, New
England Review și American Poetry Review.
La dorința Ninei Cassian, urna cu cenușa sa a fost depusă la crematoriul Cenușa din București,
unde se află și rămășițele părinților săi și ale fostul său soț Al. I. Ștefănescu.

28
 GEORGE TOPÂRCEANU, BIOGRAFIE (1886 - 1937)

George Topârceanu, poet

român
George Topârceanu (n. 20 martie 1886, Bucureşti - d. 7 mai 1937, Iaşi) a fost un poet, prozator,
memorialist şi publicist român, membru corespondent al Academiei Române din 1936.
George Topârceanu s-a născut la Bucureşti la 20 martie 1886, ca fiu al cojocarului Gheorghe
Topârceanu şi al Paraschivei, ţesătoare de covoare la azilul “Doamna Elena", amândoi originari din
părţile Sibiului.
Începe şcoala primară la Bucureşti (1893 - 1895) şi o continuă pe valea Topologului, la Suici,
judeţul Argeş, unde părinţii se stabilesc o vreme. Revine la Bucureşti şi se înscrie la liceul Matei
Basarab până în clasa a IV-a, apoi la Sf. Sava. După absolvire intră funcţionar la Casa Bisericii, apoi,
ca profesor suplinitor, cu pauze de şomaj şi de viaţă boemiană. În paralel, se înscrie la facultatea de
drept (1906), pe care o părăseşte pentru cea de litere, fără a termina studiile.
Prima încercare literară datează din timpul şcolii primare şi este primită cu răceală de colegul
mituit cu ”o peniţă şi doi nasturi” pentru a-i folosi de public.
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul ”G. Top” la
revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat şi la alte reviste:Duminica, Spiruharetul, Revista
noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul românesc literar. În 1909 publică în Viaţa românească
parodia Răspunsul micilor funcţionari, ca o replică la Caleidoscopul (1908) lui A. Mirea (prin care se
face remarcat în lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreţine o interesantă corespondenţă), îl
cheamă la Iaşi (1911), ca subsecretar de redacţie la Viaţa românească.
Subsecretar, apoi secretar de redacţie la Viaţa românească, aflată sub influenţa lui Ibrăileanu,
Topârceanu cunoaşte şi colaborează cu scriitori de frunte, precum Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor
Arghezi, Mihai Codreanu sau Hortensia Papadat-Bengescu.
Între 1912 - 1913, împreună cu M. Sevastos publică revista Teatrul. În 1912 se căsătoreşte cu
învăţătoarea Victoria Iuga, cu care a avut un fiu unic, Gheorghe, dar căsnicia se va destrăma. Ulterior,
se va înfiripa o poveste de dragoste discretă între el şi poeta Otilia Cazimir.
La Iaşi încearcă să-şi termine studiile de filozofie dar este mobilizat şi participă la campania din
Bulgaria, apoi la primul război mondial, căzând prizonier în primele zile, la Turtucaia (1916). Rămâne
în captivitate până în 1918. Întors la Iaşi, redactează împreună cu Sadoveanu revista Însemnări literare,
până la reapariţia Vieţii româneşti(1920), al cărei prim-redactor va fi. Prietenia cu Sadoveanu se
reflectă şi în Povestirile vânătoreşti, în care tovarăşul de puşcă şi de undiţă este numit de
Sadoveanu ”prietenul meu, poetul”.
29
 Volumele sale se bucură de succes de public şi de presă, în special poezia, pentru care obţine în
1926 Premiul Naţional de Poezie.
În anul 1934 începe în Revista fundaţiilor regale, publicarea romanului satiric Minunile
Sfîntului Sisoe (neterminat, publicat postum în 1938).
În 1936 este ales Membru corespondent al Academiei. Deşi bolnav de cancer la ficat întemeiază
împreună cu Sadoveanu şi Grigore T. Popa revista ”Însemnări ieşene” ca un ultim efort creator.
Primăvara lui 1937 îl prinde la Viena, într-un sanatoriu, de unde trimite ziarului Adevărul literar (23
mai 1937) un pamflet de solidarizare cu Sadoveanu, care fusese greu atacat în presa vremii şi de protest
faţă de huliganismul care lua amploare în presa română. Articolul acesta a fost publicat postum.
Poetul a decedat la 7 mai în casa lui Demostene Botez, la Iaşi. Este înmormântat în
cimitirul ”Eternitatea”, din Iaşi.
„Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topârceanu, sala izbucnea spontan în
aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor,
mărturie de mulţumire şi plăcere...” (Demostene Botez)

30
 PETRE ISPIRESCU

Povestea desprinsă din cărţi a îndrăgitului Petre Ispirescu. Nu a făcut niciun an de şcoală, a fost la închisoare şi până
la 50 de ani nu a părăsit niciodată localitatea natală.
La 21 noiembrie 1887 a încetat din viaţă Petre Ispirescu, editor, folclorist, povestitor, scriitor şi
tipograf. Este cunoscut mai ales datorită activitaţii sale de culegător de basme populare româneşti:
"Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte", "Prâslea cel voinic şi merele de aur", "Aleodor
Împărat", "Greuceanu", Înşir-te mărgăritari" (n. 1830).
Petre Ispirescu s-a născut în ianuarie 1830, la Bucureşti, în mahalaua Pescăria Veche. Tatăl lui
era frizerul Gheorghe Ispirescu, iar mama, Elena, cu origini transilvănene, avea darul povestirii. De la
părinţi sau de la calfele şi clienţii tatălui său, Petre a putut asculta, în copilărie, numeroase creaţii
populare, mai ales basme.
Nu a mers la şcoală, fiind educat de mai mulţi dascăli de pe lângă unele biserici. Ulterior, s-a
format, citind cărţi de la tipografiile la care a lucrat. "N-am trecut nici patru clase primare", îi
mărturisea el lui J. U. Crainic .
La paisprezece ani, Ispirescu a intrat ucenic la tipografia condusă de Z. Carcalechi, sperând că
acolo unde se tipăresc cărţile se poate studia. Z. Carcalechi edita din 1843 ziarul Vestitorul românesc.
Aici Ispirescu a lucrat câte 14 ore pe zi, iar în 1848 a devenit tipograf calificat.
După ce tatăl său a murit, Petre a învaţat să cânte la chitară pentru a-i ţine de urât mamei. Tot
atunci, el a început să scrie câteva versuri, destul de slabe însă. În 1854, Petre a părăsit tipografia lui
Z.Carcalechi şi s-a angajat la tipografia Copainie, unde se tipăreau în traducere "Atala, Paul şi
Virgina", precum şi lucrări de Jonathan Swift, Jean-Jacques Rousseau, Alexandre Dumas, Victor Hugo,
Miguel de Cervantes. În această perioadă, a depus eforturi să citească Fabulele lui Jean Pierre Claris
De Florian în original. Petre a continuat să locuiască împreună cu mama sa, şi-şi petrecea duminicile
acasă.
A ajuns la închisoare după corespondenţa secretă a principelui Vogoride. În 1858, în
contextul dezbaterilor privind Unirea Principatelor Române, tipografia la care lucra Ispirescu a acceptat
să imprime, fără a prezenta textul cenzurii, corespondenţa secretă a principelui Vogoride, un text util
pentru un grup de unionişti. Poliţia i-a arestat pe toţi participanţii afacerii. Ispirescu a stat trei săptămâni
în închisoare, pierzându-şi serviciul şi rămânând astfel trei luni fără lucru.
Abia la finele anului, Vasile Boerescu, politician unionist şi viitorul ministru de externe, i-a
oferit direcţia unei tipografii mai moderne, care poseda prima presă mecanică din Bucureşti şi imprima
revista Naţionalul. Aici, Petre Ispirescu a prosperat financiar şi a intrat în contact cu scriitori şi oameni
importanţi timpului său (Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Filimon, Ion Ghica, Dimitrie Bolintineanu
etc.).

31
 Primele basme
La vârsta de 32 de ani, în 1862, Ispirescu a publicat primele şase basme culese de el, în Ţăranul
român, la îndemnul lui Nicolae Filimon. Este vorba de basmele Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de
moarte, Prâslea cel voinic şi merele de aur, Balaurul cel cu şapte capete, Fata de împărat şi pescarul
şi Fiul vânătorului. Ele au fost reunite apoi, împreună cu altele, în prima sa culegere de basme.
După ce în 1863, Vasile Boerescu, asociatul său, a vândut imprimeria, C. A. Rosetti, viitor
ministru, l-a invitat să lucreze ca director al imprimeriei ce tipărea Românul, revista Partidului Liberal,
atunci în opoziţie. Împreună cu Rosetti, Ispirescu a participat la înfiinţarea primei "Case de ajutor
reciproc a tipografilor din România".
Timp de un deceniu, din 1862 până în 1872, autorul nu a publicat niciun basm. După abdicarea
lui Alexandru Ioan Cuza în 1866, la invitaţia ministrului de interne Ion Ghica, Ispirescu a acceptat să
conducă Imprimeria de Stat. După o perioadă de doi ani, împreună cu alţi trei asociaţi, a înfiinţat Noua
tipografie a laboratorilor români.
În 1872, şi-a reluat activitatea de publicare a basmelor, cu colecţia Legende sau basmele
românilor. Ghicitori şi proverburi, cu o prefaţă de B. P. Hasdeu.
După ce a rămas unic asociat al imprimeriei sale, Ispirescu a redenumit-o Tipografia Academiei
Române. Activitatea sa a fost subiectul unui articol elogios scris de folcloristul evreu Moses Gaster şi
publicat în Magasin fur die Literatur des Auslandes.
În 1882, la îndemnul lui Vasile Alecsandri, Petre Ispirescu reuneşte toate basmele şi legendele
într-o culegere completă: Legendele sau basmele românilor. Alecsandri îi elogiază culegerea printr-o
scrisoare convertită ulterior în prefaţă a volumului publicat: „recunoştinţa noastră îţi este dar câştigată
pentru totdeauna. Preţiosul dumitale volum trebie să se afle în fiecare casă”.
Nu a ieşit niciodată din Bucureştiul natal, până în 1880, când a călătorit la Roşiorii de Vede,
situat la 120 km de Bucureşti, unde fiica sa trebuia să fie numită institutoare.
Principala operă a vieţii sale, culegerea Legende sau basmele românilor, cu 37 de basme, şi
prefaţă de Vasile Alecsandri, a apărut în 1882.
Petre Ispirescu a murit la 21 noiembrie 1887 după o congestie cerebrală suferită la masa de
lucru.

32
 OTILIA CAZIMIR

Otilia Cazimir (născută Alexandrina Gavrilescu, 12 februarie 1894, Cotu Vameș, județul
Neamț - d. 8 iunie 1967, Iași) a fost o scriitoare, poetă, traducătoare și publicistă română,
supranumită poeta sufletelor simple, fiind cunoscută ca autoare de versuri pentru copii.
Otilia Cazimir este pseudonimul literar al poetei Alexandrina Gavrilescu. Pseudonimul,
„dezagreat de ea”, i-a fost ales de scriitorul Mihail Sadoveanu și de criticul literar Garabet Ibrăileanu.
Scriitoarei nu i-a plăcut deci noul nume: „Dați-mi voie să vă mărturisesc, după atâta amar de ani, că
numele acesta, pe care totuși l-am purtat cu cinste, nu mi-a plăcut niciodată. N-am nimic în comun cu
eroinele legendelor germane, iar cea dintâi Otilie pe care am întâlnit-o în viață, fetița cu care am stat
în bancă în clasa primară, era proastă, grasă și buboasă ...”.
A folosit și alte pseudonime, precum Alexandra Casian, Ofelia, Magda, Dona Sol cu care a
semnat în presă, mai ales, articolele „feministe”.
Biografie
Alexandrina Gavrilescu a fost cel de-al cincilea copil al învățătorilor Ecaterina (n. Petrovici) și
Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal, iar în anul 1898 familia sa se mută la Iași,
„oraș în care va trăi întreaga viață”[4] și unde urmează școala, liceul, apoi cursurile Facultății de Litere
și Filosofie, dar fără a susține examenul de licență[5].
A debutat în anul 1912 în revista Viața românească, cu poezie[5], iar debutul în proză a avut loc
în anul 1919 în publicația Însemnări ieșene. Cel dintâi volum de poezii, Lumini și umbre, i-a fost
publicat în anul 1923, la Editura " Viața Românească " , urmează volumul de versuri " Fluturi de
noapte" , Editura "Cartea Românească", 1927, carte premiată de Academia Română și de comitetul "
Femina Vie- Heureuse" de la Paris, cu premiul Femina.
A colaborat cu publicațiile Însemnări ieșene, Adevărul literar și artistic, Lumea-bazar
săptămânal , Bilete de papagal, Iașul nou, Iașul literar, Orizont, Gazeta literară, Cronica și altele[5].
Între anii 1937 - 1947 a fost inspector al teatrelor din Moldova, iar din anul 1946 devine
colaboratoare permanentă a Editurii Cartea Rusă, unde stilizează traduceri din literatura rusă și
sovietică.
A tradus din literatura franceză (Maupassant), rusă și sovietică (Gorki, Kuprin, Cehov, Fedin,
Gaidar ș.a.).
A decedat în noaptea de 7 spre 8 iunie 1967 la ora 2:30, la Iași.
Premii și distincții
Pentru bogata sa activitate literară a primit numeroase premii și distincții: Premiul Academiei Române
(1927), Premiul Femina (1928), Premiul Național pentru Literatură (1937), Premiul Societatea
Scriitorilor Români (1942), Ordinul Muncii (1954), (1964).

33
In memoriam
În Iași se află Casa Memorială „Otilia Cazimir”, vizitată de cititori de toate vârstele.
Opera literară
Opera sa a fost rezumată în termenii următori: „lirică elegiacă, sentimentalistă și discret
umoristică”[8]. George Călinescu afirmă: „Remarcabilă este Otilia Cazimir și în schițele în proză, mici
instantanee, drame în miniatură [...] în același spirit evocator și discret umanitar ce străbate toată proza
moldovenească între Sadoveanu, Hogaș și Ionel Teodoreanu.” Același critic literar scrie[10]:
„Simboliste sunt gările în care „nimeni nu coboară”. Marian Popa este cel care reține „versificarea
sensibilității feminine [...] abandonată pentru versificarea realist socialistă rudimentară”.

34
 BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA, BIOGRAFIE (1858 - 1918)

Barbu Ștefănescu Delavrancea,

scriitor, orator şi avocat român
Barbu Ștefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858, București, d. 29 aprilie 1918, Iași) a fost un
scriitor, orator și avocat român, membru al Academiei Române și primar de Bucureşti. Este tatăl
pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre
primele femei-arhitect din România.
S-a născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului, București, mezinul
unei familii modeste. Tatăl, Ștefan ”căruță-goală“, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era
descendent din familia unor ciobani vrînceni, ”strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei
munci mai rodnice“, devenind căruțaș de grîne pe traseul București-Giurgiu și ”staroste al cărăușilor
din barieră”. Tatăl lui Delavrancea a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale
elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: ”Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș
împropietărit la '64 ... Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă
și lipsa, și foamea, și năvălirile ...”. Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era ”fiica văduvei Stana
din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu”.
Primii ani de viață și-i petrece în ulița Vergului, în tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de
ani: ”Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decît o amintire) cum mă agățam de
scurteica lui lungă și îmblănită cu mîrsă neagră și-l lingușeam și-l mîngîiam pe obraji și pe pletele-i
rotunjite ca să mă ia în căruță”.
Părinții îl dădură în primire diaconului Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou, ”să-l
învețe slovele noi și să citească”. În clasa a II-a (1866) intră elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are
învățător pe Spirache Danilescu, ”om luminat”, urmînd ca în anul următor să treacă la Școala
Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în
condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre. În registrele
matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu.
După cele patru clase primare, Barbu este înscris, după un an, ca bursier la Liceul ”Sf. Sava”,
învață cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei din acea vreme (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu,
Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din
internatul de la ”Sf. Sava” și imaginea adolescentului vibrînd de pasiune vor fi evocate în
nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876 - 1877) datează și primele lui încercări literare. Din 1877
devine student la Facultatea de Drept.

35
 Adevărata ”producție poetică a liceanului” poate fi identificată mai tîrziu, în 1878. După ce
începe să publice versuri în ziarul România liberă, în 1878 publică primul său volum, placheta de
poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele
decenii ale veacului, cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă,
Familia. În 1882, Barbu Delavrancea își trece examenul de licență la Facultatea de Drept din București,
cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată
Barbu G. Ștefănescu. Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: ”Gheorghe Tudorică Albu din
Sohatu”.
Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la
început ”de la Vrancea”, după acel ținut de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se
simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880 - 1882, Barbu Ștefănescu publică în România
liberă foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus. De acum datează și debutul
propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9 - 15 martie, 1883), semnată
Argus. După un scurt popas la Paris (1882 - 1884), pentru a-și desăvîrși studiile juridice, Delavrancea
publică în 1885 volumul de nuvele Sultănica.
Prozator și dramaturg, gazetar, avocat și orator, cu vocația perceperii evenimentelor politice și
culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, lansat în politică, ajunge în 1899 primar al
Bucureștilor. Rămîne în literatură, însă, întîi de toate prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică
moldovenească.
La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul este
ales membru al Academiei Române, urmînd să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința
festivă în fața plenului întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea rostește discursul Din estetica poeziei
populare, care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpulului sunt reproduse ample
fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației
populare.
Mulțumind cu modestie membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare
apreciază activitatea literară a altor colegi de generație.
La 29 aprilie 1918 scriitorul moare la Iași și este înmormântat la Cimitirul "Eternitatea".

36
 EMIL GÂRLEANU

1878 — In noaptea de 4 spre 5 ianuarie se naste, la Iasi, Emil Gârleanu intr-o veche familii de razesi
moldoveni din Gârleni, Bacau.
Tatal, colonelul Emanoil Garleanu (1846-1918) este fiul serdarului Dinca Gârleanu.
Mama, Pulheria, nascuta Antipa, de origine greaca.
Parintii se despart si copilul e lasat in grija unor matusi.
Clasele primare le urmeaza la scoala publica de baieti nr. 2 din Sararie, invatand dupa Povatuitorul
copiilor al lui Ion Creanga.
1889 — In iunie absolveste scoala primara si intra la liceul din localitate, unde face numai primele trei
clase.
1892 — In august se reinscrie in clasa I a Scolii de fii de militari din Iasi, unde este coleg cu Jean Bart.
Vacantele si le petrece la bunica sa, intr-un sat de langa Targul- Frumos, unde cunoaste indeaproape
frumusetile naturii, folclorul, realitatile satului, oamenii din popor.
Dupa absolvirea Scolii de fii de militari intra la Scoala de artilerie, geniu si marina, unde invata numai
un an si trei luni.
Trece la Scoala de Infanterie din Dealu Spirei, deoarece nu se impaca cu matematica necesara ca ofiter
de marina.
1899 — Emil Garleanu primeste gradul de sublocotenent de infanterie si este repartizat in regimentul
13 Stefan cel Mare din Iasi.
Fire romantica delicat si sfios, bland si adesea melancolic, mai tot timpul liber si-l petrece citind,
studiind, facandu-si note, observand oamenii si realitatie vietii, nazuind sa devina scriitor.
Incepe sa frecventeze cercul scriitoricesc din jurul revistei "Arhiva", condusa de A. D. Xenopol, si cel
al ziarului "Evenimentul".
Cere disponibilizarea si o primeste.
1900 — Emil Garleanu se inscrie la Facultatea de litere, dar nu persevereaza.
Publica poezia Iubitei si schita Dragul mamei, in revista "Arhiva", sub pseudonimul Emilgar, pentru a
nu fi recunoscut de superiori, care nu priveau cu ochi buni preocuparile extra militare ale ofiterilor.
1901 — Emil Garleanu devine un colaborator activ, cu recenzii, cronici literare si plastice, versuri si
schite, la revista "Arhiva" si la ziarul "Evenimentul".
De amintit Taranul ca soldat, Ion Creanga, Banchetul Caragiale.
1902 — Intra din nou in viata de cazarma, cei doi ani de disponibilizare terminandu-se.
Se muta cu serviciul la Barlad, unde il cere unchiul sau, maiorul Macri. Aici gaseste o atmosfera
culturala prielnica preocuparilor sale literare.
1904 — Scoate revista "Fat-Frumos" care va iesi pana in 1906 si apoi in 1909.
1905 — Emil Garleanu publica primul sau volum de proza Batranii — schite din viata boierilor
moldoveni.
1906 — Demisioneaza din armata deoarece nu i se aprobase casatoria, viitoarea sotie nu dispunea de
dota impusa de regulamentele militare.

37
La 1 februarie Emil Garleanu paraseste Barladul, stabilindu-se la Bucuresti si dedicandu-se in
intregime literaturii.
La 12 februarie Emil Garleanu se casatoreste cu Marilena Voinescu. A avut cu ea un singur copil,
Rodica, pentru care scriitorul a nutrit o dragoste nemarginita, ei dedicandu-i volumul de schite Din
lumea celor care nu cuvanta.
Anul 1906 este anul colaborarii lui Emil Garleanu la revista "Neamul romanesc" unde sprijinit de
Nicolae Iorga devine secretar de redactie.
1907 — Emil Garleanu devine colaborator al revistei bucurestene "Convorbiri critice". Publica de
asemenea in "Viata literara si artistica", "Falanga literara si artistica", "Universul", "Tribuna",
"Romanul", Luceafarul" etc.
Ii apar cartile Cea dintai durere si Odata!
Ingrijeste si prefateaza cartea Poezii a lui Grigore Alexandrescu.
1908 — Ii apar cartile Intr-o noapte de mai cu ilustratii de A. Satmary si 1877 — Schite din razboi.
Ingrijeste si prefateaza cartea Iluzii pierdute a lui Mihail Kogalniceanu.
Traduce din Alphonse Daudet, Guy de Maupassant.
1909 — Ii apar cartile Batranii — Schite din viata boierilor moldoveni (editia a II-a, intregita), Cea
dintai durere (editia II-a) si Punga.
Ingrijeste cartile Poezii, proza, scrisori a lui C. Negri si Poezii populare de V. Alecsandri.
Revede si republica traducerea lui Ioan Barac, Halima sau o mie si una de nopti.
In aceasta perioada Emil Gârleanu plannuieste studiul Istoria populara a literaturii romanesti,
povestita pentru popor si contribuie substantial la infiintarea Societatii Scriitorilor Romani.
1910 — Ii apar cartile Amintiri si schite, Din lumea celor care nu cuvanta, Nucul lui Odobac si Trei
vedenii (editia I si a II-a).
La 5 februarie se inaugureaza primul sediu al Societatii Scriitorilor Romani.
1911 — Emil Garleanu este numit director al Teatrului National din Craiova. Aici il sprijina pa Liviu
Rebreanu, numindu-l secretar literar.
Traduce piese pentru repertoriul teatrului.
Apar Culegatoare de roua, O lacrima pe-o geana, Fericirea, Cioplitorul.
1913 — Scriitorul devine redactor la revista "Ramuri".
1914 — 1 februarie La Craiova apare "Proza", cu subtitlul Revista bilunara scrisa de Emil Gârleanu,
din care apar trei numere.
A regizat filmul „Cetatea Neamtului” si a scris scenariul pentru filmul "Dragoste la manastire".
La 2 iulie la Campulung Muscel, Emil Gârleanu se stinge din viata, pe cand nu avea decat 36 de ani.
Moartea sa prematura, grabita de unii rauvoitori, care initiasera o intreaga campanie de calomniere a
redutabilului director al Teatrului National din Craiova, a fost deplansa de marii scriitori ai timpului.
Postum ii mai apar cateva volume, printre care Visul lui Pillat (1915), O lacrima pe-o
geana(1915), Privelisti din tara (1915).

38
 IONEL TEODOREANU

Ionel Teodoreanu (n. 6 ianuarie 1897, Iași, România – d. 3 februarie 1954, București, Republica
Populară Română) a fost un romancier și avocat român interbelic, cunoscut mai ales pentru scrierile
sale evocatoare ale copilăriei și adolescenței.
Biografie
Ionel Teodoreanu s-a născut în Iași la 6 ianuarie 1897, în casa părinților săi de pe strada Ștefan
cel Mare. Era cel de-al doilea fiu al avocatului Osvald Teodoreanu și al Sofiei Musicescu Teodoreanu,
profesoară de pian la conservator. Bunicii săi sunt, dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (magistrat) și
Elencu Teodoreanu, iar dinspre mamă, Gavriil Musicescu (director al conservatorului și conducătorul
corului mitropoliei) și Ștefania Musicescu. I-a avut ca frați pe Alexandru O. Teodoreanu (Păstorel) și
Laurențiu Teodoreanu (Puiu), fratele mai mic, mort pe frontul francez în 1918.
Primii doi ani de școală primară (1904-1906) i-a urmat la școala primară germană „Pitar-Moș”
din București, după care a revenit la Iași. Între 1908 și 1912 este elev al Liceului Internat din Iași
(astăzi Colegiul Național „Costache Negruzzi”). Clasele superioare a V-a și a VI-a de liceu le continuă
la Liceul Internat, după care se transferă la Liceul Național (astăzi Colegiul Național), urmând clasele a
VII-a și a VIII-a, secția modernă, pe care le termină în 1916.
Spre sfârșitul anului 1918, tânărul Ionel Teodoreanu a întâlnit-o pe viitoarea lui soție, Maria
Ștefana Lupașcu, Lily. S-au cunoscut la Iași, în împrejurările tulburi ale refugiului, prin intermediul
fiicelor lui Delavrancea, cu care tînăra Lilly era rudă apropiată. La rândul lor, fiicele lui Delavrancea
frecventau aceleași medii ieșene pe care le frecventa și familia Teodoreanu, dată fiind, între altele, și
pasiunea pentru muzică a Cellei Delavrancea, cât și a Sofiei Teodoreanu, mama viitorului scriitor.
Apropierea dintre cei doi tineri s-a produs pe terenul comun al pasiunii pentru literatură, pasiune
concretizată atât în setea de lectură, cât și în înclinația pentru scris.
La doi ani după terminarea liceului, Ionel Teodoreanu promovează, în trei sesiuni consecutive,
toate examenele din cei trei ani de studii ai Facultății de Drept de la Universitatea din Iași. În 1920 i se
eliberează diploma de licențiat în drept, pe baza examenului pe care îl trece cu un succes deosebit. În
același an se căsătorește cu Ștefana Lupașcu (scriitoarea Ștefana Velisar Teodoreanu), ceremonia având
loc în casa familiei Teodoreanu, de pe strada Kogălniceanu, în Iași. Un an mai târziu, la 3
februarie 1921 s-au născut cei doi fii gemeni, Ștefan și Osvald- Cezar.
Ionel Teodoreanu a murit la 3 februarie 1954, la vârsta de 58 de ani, în București.
Activitatea literară
Ionel Teodoreanu a debutat în revista Însemnări literare în 1919 cu „Jucării pentru Lily”.
Debutul editorial l-a avut cu volumul de nuvele „Ulița copilăriei” (1923). Este legat, ca și fratele
său Păstorel Teodoreanu, eminent epigramist, de grupul Viața Românească, tutelat de Garabet
Ibrăileanu. Prima descoperire a noului scriitor în mediul literar ieșean aparține lui Demostene Botez. Pe
acesta, Ionel Teodoreanu îl cunoștea încă din anii de liceu. Fiind unul din animatorii Însemnărilor
literare – de sub conducerea directă a lui Mihail Sadoveanu și George Topârceanu – și deja colaborator
al lui Garabet Ibrăileanu, Demostene Botez îl prezintă marelui critic pe mai tânărul său prieten.
39
Tenacitatea lui Garabet Ibrăileanu de a-l susține pe Ionel Teodoreanu, în care vedea un membru al
grupării de la Viața Românească cu drepturi egale față de ceilalți, se sprijinea nu atât pe valoarea
intrinsecă acordată „Jucăriilor pentru Lily”, cât pe speranțele mari pe care și le pune în viitorul artistic
al protejatului său. Speranțele criticului nu sunt înșelate, și încă din primul an al noii ei apariții Viața
românească începe să aibă în Ionel Teodoreanu pe unul dintre colaboratorii ei tot mai activi și mai de
valoare.
Anii 1920, 1921, 1922 și 1923 nu sunt deosebit de productivi, căci în acest răstimp scriitorul
publică destul de puțin: povestirile ce vor intra în volumul „Ulița copilăriei” și alte câteva ce nu vor
rămâne decât în paginile revistei Viața românească, la care se adaugă traducerea articolului „Amintiri
despre Tolstoi” al lui Maxim Gorki.
Începând cu anul 1924 însă, Ionel Teodoreanu începe lucrul la trilogia „La Medeleni”,
publicând succesiv în revista Viața românească, până în anul 1928, părți ale celor trei volume ce
compun acest roman. Critica a subliniat prospețimea condeiului său în evocarea copilăriei și a
adolescenței exuberante. Criticul literar George Călinescu îi ironiza stilul încărcat, ușor baroc,
poreclindu-l "Metaforel" și îi desființează în „Istoria literaturii române de la origini și până în prezent”
cele trei romane ale ciclului „La Medeleni”. Călinescu creează chiar și un verb pentru a desemna stilul
lui Teodoreanu, a "medeleniza". Presărând cele trei părți ale cărții cu întâmplări din propria viață, se
pierde subtil în analiza sufletului omenesc. Creează câteva tipuri memorabile de fete (Olguța, Monica).
În ciuda ironiilor lui Călinescu se poate spune că romanul emană viață, învăluindu-și cititorii
într-un voal al poeziei sufletului adolescentin. La doar 30 de ani, Ionel Teodoreanu era deja un nume
cunoscut al generației interbelice, un scriitor consacrat, având deja în palmaresul său literar trei volume
de largă circulație, ce-l impun atât în fața publicului cât și a criticii, în ciuda unor rezerve ale celei din
urmă. Trilogia „La Medeleni” a adus creatorului ei unul dintre cele mai neobișnuite succese, atât de
public, cât și de librărie, din câte a cunoscut vreodată un scriitor român. Apariția acestui roman este
momentul cel mai de seamă din ansamblul biografiei scriitoricești a lui Ionel Teodoreanu, el intrând
sub tutela tiranică a primelor sale scrieri. De acum încolo, el va avea de purtat această povară a gloriei
timpurii, așteptările criticii și ale publicului fiind mult mai mari. Chestiunea adecvării viziunii stilistice
la problematica particulară a romanului va fi obsedantă pe întregul parcurs al activității scriitorului.
„Tirania” stilului „medelenist” va fi pentru unii de-a dreptul neîndurătoare, iar alte maniere, unele în
viziunea criticii cu totul facile, îl vor urmări și ele pe Ionel Teodoreanu, ca o fatalitate. În decursul
anilor ce urmează după încheierea ciclului medelenist, vitrinele librăriilor vor beneficia de prezența
permanentă a scriitorului ieșean. Numeroasele ediții ale Medelenilor vor fi însoțite de noi și noi titluri,
romane în primul rând, dar și cărți de amintiri și memorialistică.
Împărțindu-și timpul între baroul avocățesc (după Delavrancea, se pare că Ionel Teodoreanu a fost cel
mai de seamă avocat-scriitor din câți au fost în România) și masa de scris, Ionel Teodoreanu va
elabora, până prin 1947, aproape în fiecare an câte un volum, vizibilă fiind ambiția sa de a depăși tutela
exercitată de propria sa capodoperă, romanul „La Medeleni”.
Puțin cunoscut este faptul că, neîntrerupându-și activitatea de avocat și scriind în această
perioadă două ample romane ( „Fata din Zlataust” si „Golia”), ambele în câte două volume,
între 1930 – 1933, Ionel Teodoreanu deține postul de decan al Teatrului Național din Iași. Este singura
funcție oficială pe care o are de-a lungul vieții. Perioada directoratului lui Ionel Teodoreanu rămâne un
moment distinct, prin calitatea sa ridicată, în istoria Teatrului Național. Conștiinciozitatea exemplară și
pasiunea nedezmințită, dublată de o remarcabilă competență, caracterizează în cel mai înalt grad
persoana tânărului director.
Tentativele sale de emancipare, convertite în opere de distinctă originalitate sunt primite cu
entuziasm de cititori. Prin compensație față de duritatea și prozaismul vieții de după primul război
mondial, anumite categorii de cititori se abandonează spiritului tumultos, vital, dar și traversată de
marile nostalgii ale adolescenței pierdute. Până la plecarea sa definitivă la București (1938), Ionel
40
Teodoreanu a scris aproape anual un roman, unele considerate inconsistente, fiind respinse de critică
(„Crăciunul de la Silvestri”, 1934, „Secretul Anei Florentin”, 1937), iar altele, scrise fie sub semnul
unei fericite inspirații lirice („Lorelei”, 1935), fie sub acela al unor ambițioase tentative de înnoire
(„Arca lui Noe”, 1936). Ionel Teodoreanu este considerat un minunat evocator al vieții și gândirii
copiilor și adolescenților, dar Garabet Ibrăileanu îl numea pe drept „scriitorul unei generații” (scriitorul
generației sale).
Ionel Teodoreanu este și evocatorul orașului Iași, oraș în care s-a născut și a trăit până în anul
1938. Acțiunea a aproape fiecărui roman se desfășoară în „dulce Târgul Ieșului” (așa cum a fost numit
de autor) sau este măcar amintit. Deși unul din cei mai fanatici îndrăgostiți de bătrânul oraș moldovean,
un paradoxal antiieșenism se afirmă încă din perioada Medelenilor, pentru ca în romanul „Bal mascat”
fenomenul să ia forma programatică a unui rechizitoriu. Aceste sentimente, dar și mutarea Vieții
românești la București, plecarea pe rând a celei mai mari părți din mebrii grupării tot aici și dureroasa
moarte a lui Garabet Ibrăileanu, la care se adaugă sfârșitul tatălui său, Osvald Teodoreanu în 1937, vor
contribui toate la decizia de a părăsi Iașul în favoarea Bucureștiului.
La București își continuă firește atât activitatea literară, cât și pe cea de avocat. Odată cu
stabilirea în București, însăși propria biografie ieșeană devine sursa de inspirație pentru una din
direcțiile cele mai interesante ale operei lui Ionel Teodoreanu: memorialistica. Începutul este făcut de
volumul „În casa bunicilor” (1938), spre a fi continuat de „Masa umbrelor” (1941) și de „Întoarcerea în
timp” (1946). Scrierile ce urmează în această perioadă nu contrazic în esență structurile permanente ale
personalității sale. Din perspectiva biografiei artistice nu se poate vorbi de o perioadă bucureșteană,
după cea ieșeană. Este adevărat că unele din romanele acestor ani, fie în întregul lor („Hai Diridam” și
„La porțile nopții”, 1946, „Zdrulă și Puhă”, 1948), fie fragmentar („Tudor Ceaur Alcaz”, 1940 – 1942),
vădesc o accentuată preocupare de înnoire tematică, de abordare a tipologiilor și de creionare a cadrului
de loc și timp, ce trimit direct la resursele oferite de imaginea existențială a capitalei. În ciuda unor
vehemente contestații ale criticii, scriitorul își urmează cu aceeași fidelitate propriul destin artistic, fiind
și acum tot atât de productiv. Notorietatea sa publică nu suferă cu nimic, iar consacrarea sa „oficială”
prin introducera în manualele școlare, în antologii și culegeri, după cum și prin unele transpuneri în alte
limbi, continuă netulburată. Prieteniile literare mai vechi sau mai noi se continuă și ele, fiind apropiat
de Sadoveanu, Tudor Arghezi, Al. A. Philippide, Adrian Maniu, Cezar Petrescu, Ion Pillat, Demostene
Botez, Perpessicius, Tonitza, etc. Din marele număr de romane pe care prozatorul le publică
între 1939 și 1948, singurul care se detașează prin reala sa valoare este „Prăvale Baba” (1940), acesta
împreună cu cele trei cărți de amintiri și volumul de poeme postume „La porțile nopții” (după romanul
cu același titlu) încheind în chip fericit traiectoria sinuoasă a creației lui Ionel Teodoreanu. Din păcate,
în anii în care a mai trăit după cel de-al Doilea Război Mondial, scriitorul nu s-a mai făcut remarcat
prin alte tentative de roman.
Întrebat ce prozatori din generația ivită după cel dintâi război mondial i-au reținut atenția, Liviu
Rebreanu menționa printre primii, pe Ionel Teodoreanu: „căruia îi transmit salutul și mulțumirea mea
pentru toate paginile pe care le-a scris și pe care le-am citit cu atât mai mare plăcere cu cât eu nu le-
aș fi putut scrie niciodată”.

41
 Ana Blandiana

Ana Blandiana (Otilia Valeria Rusan, n. Coman; n. 25 martie 1942, Timișoara) este o scriitoare
(autoare a 26 de cărți publicate în română și a 60 de volume apărute în 26 de limbi) și luptătoare pentru
libertate civică din România.
În luna mai 1990 a reînființat Centrul PEN din România, pe care l-a condus până în 2004. În noiembrie
1990 s-a numărat printre fondatorii Alianței Civice (președinte între 1991-2002). În ianuarie 1993 a
fost inițiatoare, împreună cu Romulus Rusan, a Memorialului Sighet, iar în aprilie 1995, a Academiei
Civice, pe care le conduce de la începuturi până în prezent.
Este membru corespondent al Academiei Române (din 2016).
Originea și studiile
Otilia Coman s-a născut la Timișoara, ca fiică a preotului ortodox Gheorghe Coman, originar
din Murani, Timiș. După retrocedarea Ardealului de Nord în 1944, familia Coman s-a mutat la Oradea,
unde tatăl poetei a slujit ca preot la Biserica cu Lună, catedrala ortodoxă din Oradea. După
instaurarea regimului comunist în România, preotul Coman a fost arestat ca "dușman al poporului". Ca
fiică a unui deținut politic, a trebuit să aștepte patru ani până când autoritățile comuniste i-au permis
înscrierea la Facultatea de Filologie din Cluj.[2] [3]
Pentru a ocoli șicanele regimului, Otilia Coman și-a luat pseudonimul Ana Blandiana, după numele
satului natal al mamei, respectiv Blandiana, Alba.
Tatăl poetei a murit într-un accident în anul 1964, la scurt timp după eliberarea din detenția politică.
După absolvirea facultății, Ana Blandiana a debutat în revista Tribuna din Cluj.
Premii literare
Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, 1969; Premiul pentru poezie al
Academiei Române, 1970; Premiul pentru proză al Asociației Scriitorilor din București, 1982; Premiul
Internațional "Gottfried von Herder", Viena, 1982; Premiul Național de Poezie, 1997; Premiul "Opera
Omnia", 2001; Premiul Internațional "Vilenica", 2002;
În martie 2016 a primit Premiul „Poetul European al Libertății”, pentru volumul Patria mea A4,
care a apărut în traducere poloneză în ianuarie 2016. Decernarea premiului a avut loc în cadrul ediției a
4-a din cadrul concursului cu același nume, organizat la Gdansk, în Polonia.
Interdicții de publicare
Înainte de Revoluția din 1989, i s-a luat în trei rânduri dreptul de a publica (1959-1964, 1985, 1988-
1989), iar în ultimii doi ani numele ei a fost interzis și cărțile i-au fost scoase și din biblioteci. Înainte
de a deveni poetă a lucrat pe un șantier de construcții, deoarece a fost persecutată de regimul comunist,
tatăl ei fiind declarat chiabur. Cenzura nu a admis faptul că ea a publicat o carte de poezii despre
motanul Arpagic, interpretat de cititori drept o aluzie la Nicolae Ceaușescu. Poeziile ei interzise au fost
difuzate în mii de exemplare, scrise de mână de cititori (singurul samizdat românesc) și au fost traduse
42
în numeroase limbi, ca dovadă a cenzurii din România. Importanta revistă londoneză Index of
Censorship i-a dedicat un număr special.
 În 1990, Ana Blandiana reînființează PEN Clubul Roman al cărei președinte devine. Este unul
dintre inițiatorii Aliantei Civice pe care o conduce intre 1991 si 2001. Fondator și președinte al
Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor
Comunismului și al Rezistenței de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a
Academiei de Poezie "Stéphane Mallarmé" și a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).
De-a lungul anilor, poeta a întreprins — ca invitată a unor universități, academii, organizații
culturale — mai multe călătorii de documentare și studiu în diverse țări europene și a participat la
congrese și festivaluri de poezie. În afara volumelor menționate, i-au mai apărut grupaje de poeme în
reviste și antologii din Anglia, S.U.A., Italia, Spania, Franța, Belgia, Germania, Austria, Olanda,
Finlanda, Polonia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Brazilia, Cuba, Turcia, Siria, Grecia, China,
Japonia, Israel, Albania. După 1989, acestor traduceri li se adaugă eseurile literare și articolele de
analiză politică apărute în marile ziare germane sub semnătura Anei Blandiana, ca și nenumărate
conferințe, lecturi publice, interviuri, intervenții la colocvii, simpozioane și mese rotunde în
principalele țări europene.

43
 GRIGORE ALEXANDRESCU, BIOGRAFIE (1810 - 1885)

Grigore Alexandrescu, poet

român
Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgovişte - d.25 noiembrie 1885 Bucureşti) a fost
un poet şi fabulist român.
S-a născut la Târgovişte, în anul 1810, în mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al lui
Mihai Alexandrescu, care a fost vameș și vistiernic, și a Mariei. Rămâne orfan şi sărac, dar de mic e
deştept, cu o memorie extraordinară. Învaţă greaca şi franceza. Ajuns la București, este elev la
pensionul Sfântul Sava, uimindu-și colegii prin cunostintele in literaturile clasice, a fost coleg cu Ion
Ghica. Face cunoştinţă cu Heliade. Impresionează pe toţi prin talentul său poetic. Va sta şi acasă la
Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul nopţii în Curierul Românesc, urmată de elegia Adio la
Târgovişte.
O vreme, a fost ofiţer, dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 şi Lebăda şi
puii corbului) este întemniţat. A ocupat funcţii mărunte. A debutat cu poezii publicate în ”Curierul
Românesc” condus de Ion Heliade Rădulescu. Poezia sa a fost influenţată de ideile care au pregătit
revoluţia din 1848. În 1848 e redactor al ziarului Poporul suveran.
Poetul liric scrie, mai întâi, meditaţii romantice, sub influenţa lui Lamartine. Tonul este
extraordinar de fantastic și umoristic. Cea mai reuşită este Umbra lui Mircea la Cozia. E ultimul
fabulist autentic din literatura română, lăsându-ne vreo 40 de fabule, în care adevărul e mascat, din
cauza cenzurii autorităţilor (Câinele şi căţelul, Boul şi viţelul, Dreptatea leului, Vulpea liberală ș.a.).
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura română ca specii literare autonome
epistola, meditaţia şi satira. A tradus din Lamartine şi Byron.
Spirit reflexiv și analitic, deprins să se interogheze, refractar certitudinilor comune,
Alexandrescu creează în două registre, în realitate exprimând același conflict al poetului cu sine însuși
și cu lumea: în meditații, tonul e elegiac, lamartinean, iar confesiunea alternează cu dispozițiile
contradictorii ale eului, polarizat când de nădejde, când de îndoială; în fabule și epistole apare omul de
lume, spiritual, afabil, denunțând cu ironie și fină disimulație impostura care triumfa în viața socială și
falsele prezumții ale cugetului.
La 29 mai 1860, Grigore se căsătorește cu Raluca Stamatin, dar după câțiva ani e lovit de o
boala mintală neiertatoare, pricinuită, după unele versiuni, de otravirea cu beladonă. Obligat să se
retragă din viața publică și să abandoneze activitatea literară, reluată intermitent și cu rezultate
neconcludente în momentele de remisiune, Alexandrescu va supraviețui încă 25 de ani.

44
 Alexandrescu a fost funcţionar la postelnicie şi a intrat în bunele graţii ale lui Bibescu. Ghica
povesteşte chiar o scenă, în care s-a vorbit să fie numit poet al curţii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A
fost apoi director al departamentului credinţei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar.
Ultima sa funcţie a fost aceea de membru în comisia centrală de la Focşani, acolo a fost lovit de o boală
crudă care i-a afectat judecata. Se ştie că el a mai scris şi după aceasta, că a publicat articole în ziarele
din Bucureşti şi chiar poezii, dar în nici una nu se mai regăseşte Alexandrescu de altădată.
În ultimii 25 de ani de viaţă a fost marcat de alienare mintală. A murit sărac la Bucureşti în anul
1885.
”Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamă fabulist al nostru..." ( D. Popovici)
Modern prin simțul relativității valorilor și percepția alienării umanului, inovator în traducerea
viziunii romantice asupra lumii și-n expresia ei literară, desfacută cu cazna din convențiile la modă și
stadiul incult al limbii, Alexandrescu e cel mai de seamă precursor muntean al lui Eminescu și unul
dintre cei mai interesanți poeți ai primei jumătăți al secolului al XlX-lea.

45
 Cezar Petrescu (1892-1961)

1892 La 1 decembrie, in com. Hodora-Cotnari, jud. Iasi, s-a nascut prozatorul roman Cezar Petrescu.
Fiul lui Dimitrie D. Petrescu, dr. in stiinte agricole de la Paris, profesor la scoala de horticultura
din Roman, si al Olgai (nascuta Comonita), descendenta unei vechi familii de boieri din tinutul
Neamt.
1899-1901 Primii doi ani de studii ii face acasa.
1901-1903 In acesti doi ani studiaza la Roman.
1907 Debuteaza cu nuvela "Scrisori", in rev. "Samanatorul". Colaboreaza la "Facla", "Opinia",
"Versuri si proza", "Cronica", "Chemarea" s. a.
1911 Isi ia bacalaureatul in urma finalizarii liceului la Roman (inceput initial la Iasi).
1915 Obtine licenta in urma absolvirii "Facultatii de Drept" a "Universitatii din Bucuresti".
1918 In decembrie se muta la Bucuresti, unde intra in ziaristica.
1919 Codirector la revista social-politica "Hiena", redactor la "Adevarul", "Dimineata", "Bucovina",
"Tara noua".
1920 Mutat la Cluj, lucreaza la ziarul "Vointa".
1921 Intemeiaza impreuna cu Gib I. Mihaescu si Adrian Maniu, revista "Gandirea".
1922 Debut editorial cu "Scrisorile unui razes", avand drept model „scrisorile" lui A. Daudet si fiind,
structural si stilistic, textele unui neosamanatorism programatic.
1923 Bolnav, revine la Bucuresti, intra in redactia "Cotidianului" lui N. Iorga, "Neamul romanesc".
1924 Scrie "Drumul cu plopi".
1925 Scrie "Omul din vis". Paraseste cercul "Gandirii".
1927-1928 Are loc aparitia romanului "Intunecare", ampla fresca sociala a primei conflagratii si a
anilor 20, cu profunda dezamagire a „juramintelor tradate", ii aduce consacrarea. Publica
numeroase alte romane, organizate intr-o vasta „cronica romaneasca a veacului XX".
1928 Scrie "Omul care si-a gasit umbra". Fondeaza ziarele "Cuvantul" si "Curentul".
1929 Mai scrie "Aranca, stima lacurilor", paralel cu munca la primul sau roman, "Intunecare".
1930 Scrie "Calea Victoriei", "La Paradis general", "Pif Paf Puf".
1931 "Comoara regelui Dromichet", "Baletul mecanic". I se decerneaza "Premiul National pentru
proza".
1932 Scrie "Plecat fara adresa" si "Fram, ursul polar".
1934 Scrie "Oras patriarhal", "Aurul negru".
1935 Scrie "Cheia visurilor" si "Duminica orbului".
1936 Secretar general in Ministerul Artelor.
1935-1938 A dat o ampla reconstituire biografica (romantata) a vietii lui Eminescu in trilogia
"Luceafarul", "Nirvana", "Carmen saeculare".
1938 Director al ziarului "Romania", al rev. "Romania literara".
46
1935-1943 Scrie "1907".
1942 "Ochii strigoiului".
1944 Scrie "Carlton".
1945 Scrie "Adapostul Sobolia".
1946 Apare "Razboiul lui Ion Saracu".
1946-1947 Scrie opera "Tapirul".
1954 In acest an apare "Doctorul Negrea", "Vino si vezi", "Ajun de revolutie 1848".
1955 Dupa al doilea razboi, membru al Academei Romane. Scrie operele "Ai nostri ca brazii",
"Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de maine".
1956 "Scriitorul si epoca sa".
1957 "Marturiile unui scriitor".
1958 "Cele dintai povestiri".
1961 Scrie "Drumul cu plopi". La 9 martie, la Bucuresti, Cezar Petrescu trece in eternitate.
1962 "Vladim" sau "Drumul pierdut" (postum), unde regasim timbrul propriu scrisului sau.

47
 OCTAVIAN GOGA, BIOGRAFIE (1881 - 1938)

Octavian Goga, poet român

Octavian Goga se naşte la 1 aprilie 1881 în satul Răşinari,de lângă Sibiu fiul preotului ortodox
Iosif Goga şi al soţiei sale, Aurelia, învăţătoare. Goga a fost un poet român, ardelean, de origine
aromână, politician de extremă dreaptă, şi prim-ministrul României din 28 decembrie 1937 până la 11
februarie 1938. Membru al Academiei Române din anul 1920.
Între anii 1886-1890, Goga a urmat şcoala primară din satul natal. Cea mai mare parte a
vacanţelor, aşa cum povesteşte autorul în diverse texte autobiografice, şi le-a petrecut în satul natal al
tatălui său. Satul se află pe Târnava Mică, astăzi fiind parte a comunei Cetatea de Baltă şi circa 20%
din familiile din sat poartă numele de Goga. În 1890, poetul s-a înscris la liceul de stat din Sibiu (astăzi
Liceul Gheorghe Lazăr), ale cărui cursuri l-a urmat până în 1899, când s-a transferat la liceul românesc
din Braşov. La absolvirea liceului, în 1900 s-a înscris la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii
din Budapesta, continuându-şi apoi studiile la Berlin şi încheindu-le în 1904.
În ziarul Tribuna (Sibiu) a fost publicată prima poezie, Atunci şi acum, semnată Tavi. Ion Pop-
Reteganul de la Revista ilustrată (Bistriţa) i-a scris la poşta redacţiei: "Ai talent, tinere amic,
cultivează-l cu diligenţă, că poţi deveni mare. Ziua bună de dimineaţă se arată. Nu cumva să neglijezi
datorinţele de studinte". După aceste încurajări, i se publică pe o jumătate de pagină poezia Nu-i
fericire pe pământ. Goga, elev la liceul cu limba de predare maghiară din Sibiu, încă nu împlinise
şaptesprezece ani.
În 1905 a apărut la Budapesta volumul Poezii, reeditat apoi de editura Minerva la Bucureşti, în
1907 şi la Sibiu, în 1910. După acest debut editorial, "adevărat eveniment literar", poetul a intrat tot
mai mult în conştiinţa opiniei publice. Criticul literar Ion Dodu Bălan aprecia că volumul lui
Goga "înseamnă începutul unei noi epoci pentru sufletul nostru românesc", pentru că "nimeni n-a
întrecut la noi vigoarea, puritatea şi muzica limbii, bogăţia colorilor, originalitatea ideilor,
seninătatea concepţiilor, candoarea expresiilor şi fondul sănătos naţional, ce se concentrează în aceste
poezii". Poeziile din acest volum sunt considerate "creaţiuni geniale" şi cei mai valoroşi critici "înţeleg
rosturile sociale, naţionale şi estetice ale acestei apariţii în istoria liricii româneşti".
Până la declanşarea primului război, Goga s-a impus ca ziarist strălucit prin articolele publicate
în revista Ţara noastră, ziarul Epoca, Adevărul, revista Flacăraşi revista România, proza sa jurnalistică
fiind comparabilă, stilistic şi tematic, cu a celei eminesciene.
48
 Goga şi-a axat publicistica pe problemle "românismului". Prin revista Luceafărul a reuşit să-şi
întărească legăturile culturale cu România, spre unirea politică de mai târziu. Şi revista Ţara Noastră,
axată pe ideologia lui Goga, şi-a întărit legătura cu oamenii de la sate, fiindu-le sfătuitor, dar şi un
factor capabil să le rezolve nevoile spirituale şi materiale.
Deşi puţin numeroasă, inegală şi aflată sub nivelul realizărilor din poezie, dramaturgia lui Goga,
mai ales prin Domnul notar, a fost un reper urmat mai târziu. Premiera piesei a avut loc la Teatrul
Naţional din Bucureşti, la 14 februarie 1914. Goga a lăsat, sub formă de proiect, şi două piese într-un
act (Sonata lunei şi Lupul), sceneta Fruntaşul.
Adversar al politicii guvernelor maghiare, Goga a fost, în acelaşi timp, un prieten adevărat al
marilor scriitori ai literaturii maghiare clasice şi moderne. A studiat încă din anii de liceu de la Sibiu şi
apoi ca student, la Universitatea din Budapesta, opera lui Petőfi şi Imre Madách, s-a bucurat de
prietenia celor mai de seamă scriitori maghiari ai timpului, primele încercări de traducere din Tragedia
omului datând din anii de şcoală.
Activitatea literară a lui Octavian Goga a fost dublată de o susţinută activitate politică-socială.
Goga a devenit, la începutul secolului al XX-lea, mesager al tuturor aspiraţiilor susţinute de românii
transilvăneni. În septembrie 1906, Goga a fost ales secretar literar al Asociaţiei transilvană pentru
literatura română şi cultura poporului român. Prin articole publicate în revista Ţara noastră, a adoptat o
poziţie critică faţă de exploatarea la care erau supuşi ţăranii din România şi faţă de guvernanţii de
atunci. Ca o consecinţă a acestor atitudini curajoase, Goga a fost deţinut în iarna anului 1911 timp de o
lună în penitenciarul din Seghedin, unde a fost vizitat de Caragiale, care a protestat în articolul "Situaţie
penibilă" împotriva arestării. După doi ani, în 1911, Goga a fost din nou arestat la Seghedin.
După izbucnirea primului război mondial, Goga s-a stabilit în România, continuând de acolo cu
tenacitate lupta pentru eliberarea Transilvaniei şi pentru desăvârşirea unităţii statale. Din cauza
activităţii sale politice în România, guvernul de la Budapesta i-a intentat lui Goga - ca cetăţean austro-
ungar - un proces de înaltă trădare, fiind condamnat la moarte în contumacie. S-a înrolat în armata
română şi a luptat ca soldat, în Dobrogea. La încetarea ostilităţilor şi semnarea păcii de la Bucureşti,
Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franţa. În vara anului 1918 s-a constituit la Paris
Consiliul naţional al unităţii române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obţinerea unităţii
statale româneşti. La începutul anului 1919, Goga s-a reîntors în România reîntregită.
Guvernul prezidat de Goga, demis după 44 de zile, a fost creat de Partidul Naţional Creştin
rezultat din fuziunea la 14 iulie 1935 la Iaşi a Ligii Apărării Naţional Creştine (condusă de Alexandru
C. Cuza) şi a Partidului Naţional Agrar (condus de Goga).
Prin acordarea la 21 martie 1906 a premiului "Năsturel Herescu" pentru volumul de debut,
creaţia poetică a lui Octavian Goga a primit consacrarea Academiei Române. În 1920, Goga a fost ales
membru al Academiei discursul de recepţie fiind intitulat Coşbuc. În 1924, poetul a primit Premiul
Naţional de poezie, iar Mihail Sadoveanu pentru proză.
Considerat poet al neamului, pe ambii versanţi ai Carpaţilor, poetul s-a bucurat, la numai 25 de
ani, de un prestigiu literar remarcabil. La 5 mai 1938, în parcul Castelului de la Ciucea poetul a suferit
un infarct cerebral şi a intrat în comă. În ziua de 7 mai 1938, s-a stins din viaţă la vârsta de 57 de ani.
Ulterior trupul poetului a fost înmormântat la conacul lui Goga de la Ciucea, conform dorinţei acestuia.

49
 DIMITRIE BOLINTINEANU, BIOGRAFIE (1819 - 1872)

Dimitrie Bolintineanu, poet

român
Dimitrie Bolintineanu (n. 1819 [sau 1825 după alte surse], Bolintin-Vale — d. 20 august 1872,
Bucureşti) a fost un poet român, om politic, diplomat, participant la Revoluţia de la 1848.
Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a
venit în ţară din Ohrida. În puţini ani ai tatălui său, Ienache, acesta îşi făcu în Valahia o situaţie
acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti,
el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.
Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de
timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În
1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul ”pricinilor suditeşti”.
Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în
1842 admirabila poemă ”O fată tânără pe patul morţii”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu
(şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul ”O
fată tânără pe patul morţii” era o imitaţie după ”La jeune captive” (”Tânăra prizonieră”), de André
Chénier, şi a fost publicat în ”Curierul de ambe sexe”.
Stabilindu-se peste câţiva ani în Bucureşti, viitorul poet urmează cursurile Colegiului Sfântul
Sava. Debutează în literatură cu poezia O fată tânără pe patul morţii, publicată de I.H. Rădulescu în
Curierul de ambe sexe; poezia este scrisă în spiritul epocii, evocând moartea timpurie a iubitei, cu
multe accente melodramatice.
Pleacă la studii în străinătate în anul 1845, la Paris, având o bursă oferită de Societatea literară.
Apare, la Bucureşti, primul volum de versuri, Colecţie din poeziile domnului D. Bolintineanu,
cuprinzând elegii, balade istorice şi balada fantastică Mihnea şi baba.
În anul 1848 editează revista Poporul suveran, ”gazetă politică şi literară”, la care colaborează Nicolae
Bălcescu şi Cezar Bolliac, articolele publicate aici pregătesc atmosfera revoluţionară a momentului.
Întrucât revoluţia burghezo-democratică a fost înfrântă, Bolintineanu este silit să părăsească ţara
împreună cu alţi conducători ai mişcării şi se stabileşte la Paris, unde va participa la activităţile politice
şi culturale ale exilului.
Trei ani mai târziu poetul părăseşte Parisul îndreptându-se spre casă, dar nu i se permite intrarea
în ţară; călătoreşte prin Bulgaria, prin Constantinopol, Palestina, Egipt şi Macedonia, scriind mai târziu
un memorial de călătorie de ţinută romantică.

50
 Pentru a se întreţine, începe să publice seria de ”vieţi” romanţate ale unor personalităţi istorice:
Viaţa lui Vlad Ţepeş şi Mircea Vodă cel Bătrân, Viaţa lui Ştefan Vodă cel Mare, Viaţa lui Mihai
Viteazul.
La fel ca alţi paşoptişti, tânărul nu se trudi prea mult să intre în graţiile principelui. Inima îl trăgea mai
curând spre lumea care ”va să vină”. Cooptat în Frăţia şi în Asociaţia literară, a adoptat rapid
mentalitatea de carbonar.
În acel timp se formase în Bucureşti Asociaţia literară, sprijinită de fraţii Alexandru şi Ştefan Golescu
care îl trimiseră pe la sfârşitul anului 1845 pe Bolintineanu la Paris. Plecat la Paris în 1845, cu o bursă
din partea Asociaţiei literare, audiază şi el cursurile lui Jules Michelet, Edgar Quinet şi Adam
Mickiewicz. Nu trăieşte decât pentru Revoluţia pe care o presimte. Când aceasta izbucni la Paris, în
februarie 1848, tinerii studioşi hotărâră să se întoarcă în ţară. Conjuraţii îi dădură un rol de prim-ordin,
acela de a stabili contacte cu revoluţionarii din Bucovina, ceea ce poetul nu putu să facă. Aga poliţiei,
Ion Manu, îl ”mirosise” şi, refuzându-i paşaportul pentru Moldova, îl ameninţase cu un arest
la ”mănăstire”. Ar fi avut, poate, parte de el, dacă nu izbucnea revoluţia...
Pe la 1855 domnul Grigore Ghica i-a oferit o catedră de literatură română la Iaşi, dar Poarta nu i-a
permis intrarea în ţară, iar atunci a făcut călătorii prin Palestina, Egipt, Siria, Macedonia, descriindu-le
toate în publicaţiuni diverse, care cuprind adesea pagini pline de interes şi scrise cu multă căldură.
Întorcându-se în ţară la 1859, intră în politică şi deveni ministru de externe, culte şi instrucţiune
publică. Prin stăruinţele lui, ale lui Costache Negri şi ale lui V. A. Urechia, sunt înfiinţate primele şcoli
la românii macedoneni.
În prima jumătate a anului 1870, Dimitrie Bolintineanu călătoreşte la Paris. I se reeditează câteva dintre
biografiile istorice. Tipăreşte culegerea de satire Menadele şi volumul de poezii Plângerile României.
Colaborează, până în aprile, la Românul, lui C. A. Rosetti. Grav bolnav, e silit să-şi întrerupă munca. În
1871, boala lui Bolintineanu se agravează. Poetul este sărac. Pensia pe care o primea intra în
buzunarele creditorilor. Oficialitatea refuză să-i acorde ajutor. În aprilie este organizată, din iniţiativa
lui George Sion, o loterie cu obiecte personale ale lui Bolintineanu. La 28 aprilie are loc un spectacol la
Teatrul Naţional din Bucureşti, în beneficiul fostului membru al Comisiei teatrale. La 25 iunie, un grup
de deputaţi (printre care şi Cezar Bolliac) propune Camerei votarea unei recompense naţionale ”pentru
bunul nostru poet Dimitrie Bolintineanu, carele se află lipsit de existenţa de toate zilele”. Trimisă spre
studiu la secţiuni, propunerea a rămas îngropată în dosare. Poetul este internat la Spitalul Pantelimon.
În condica de înregistrare a bolnavilor a fost notat: ”Dimitrie Bolintineanu, fost ministru de Culte,
intrat fără haine”. 1872 În martie are loc tragerea loteriei iniţiate în 1871 de George Sion. Cărţile lui
Bolintineanu au fost câştigate de V. Alecsandri, dulapul bibliotecii – de C. Negri, iar celelalte mobile –
de către Catinca Balş. Alecsandri şi Negri au cerut ca obiectele ce le reveneau lor să rămână în
continuare ale lui Bolintineanu.
În dimineaţa zilei de 20 august, acesta încetează din viaţă în spital. Este înmormântat la
Bolintinul din Vale.

51
 PETRE DULFU (1856-1953)

1856 La 10 martie, in comuna Tohat, judetul Salaj, intr-o familie de

intelectuali, se naste Petre Dulfu. Mama, Gafia Bran, fiica si sora de
preot, ii cultiva inspirat din primii ani ai vietii dragostea fierbinte pentru
povesti si basme. Tatal sau, Chifor Dulf, era un militant activ pentru
drepturile romanilor aflati sub chinuitorul jug al stapanirii austro-
ungare.
1864-1871 Urmeaza clasele primare si cele 6 clase ale invatamantului
secundar, la Baia Mare, in limba maghiara, obligatorie pe atunci in toate
institutiile de invatamant din Transilvania si, cu tot handicapul
reprezentat de studiul intr-o limba complet straina, se dovedeste un elev
exceptional, la finele fiecarui an de studii obtinand premiul I.
In clasa a IV-a de liceu a reusit apropierea pentru prima oara de
literatura romana. Devenit membru al societatii de lectura, infiintata de
elevii romani ai liceului, citeste, printre altele, remarcabilele "Doine" si
"Lacrimioare", sub impulsul carora scrie primele versuri.
1872-1875 Urmeaza cursurile liceale la Baia Mare, in foaia matricola fiind consemnata in dreptul
numelui sau caracterizarea "exceptional cu laude si sarguincios". Tot in 1872 incepe sa
colaboreze la revista sapirografiata a liceului, pe care, in cele din urma, aproape ca o redacteaza
singur. Adevaratul debut are loc in paginile revistei "Familia", condusa de Iosif Vulcan, la opt ani
dupa ce tot in aceasta publicatie debutase Mihai Eminescu. In aceasta perioada publica versuri
patriotice ocazionale si o serie de poezii romantioase, erotice intr-o serie de reviste romanesti
("Sezatoarea", "Amicul familiei", "Cartile sateanului roman") si continua totodata colaborarea la
cunoscuta revista din Oradea, "Familia".
1876 La 4 iunie, absolva cursurile liceale la Cluj, unde a urmat, tot in limba maghiara, ultimele doua
clase. "Testimoniul de maturitate" cu numarul 65, aflat in pastrarea familiei, atesta, nici vorba,
mai mult decat o pregatire excelenta, pilduitoare intr-adevar, daca nu una de exceptie absoluta la
toate materiile de studiu.
1876 Isi incepe studiile la Universitatea din Cluj. Preocupat de starea de atunci si de oricand a literaturii
romane, dar avand temeinice cunostinte in domeniul respectiv al literaturii universale, cunoscator
sigur al catorva limbi straine, devine studentul preferat al profesorului Grigore Silasi, care-l
recomanda calduros, intr-o scrisoare, lui Vasile Alecsandri.
1878-1880 Student fiind, Petre Dulfu realizeaza traducerea, pentru prima oara in limba romana, a
capodoperelor dramaturgiei grecesti antice, "Ifigenia in Aulida" si "Ifigenia in Taurida", de
Euripide. Spirit critic si autocritic, poetul se declara nemultumit de valoarea traducerilor — desi
acestea fusesera publicate in revista "Amicul familiei" si editate in brosuri in 1880 la Gherla, care
s-au epuizat: "... In aceasta prima incercare de traducere am gasit pe urma multe scaderi atat din
punctul de vedere al interpretarii textului original, cat si in ce priveste limba si versificatia
romaneasca...". Aceste traduceri evident au fost ulterior perfectionate, cunoscand mai multe editii
si o larga circulatie in epoca, data fiind si conditia lor cultural-artistica.
1881 Nereusind sa obtina o bursa de studii in strainatate, la 10 iunie, isi sustine doctoratul la Cluj, cu
lucrarea "Alecsandri Vazul müködese a román terén" (Activitatea lui Vasile Alecsandri in
literatura romana). Dincolo de curajul de a realiza o teza despre un autor roman in acei ani de
inasprire a absolutismului austro-ungar, lucrarea a avut darul de a face cunoscuta in randurile
cititorilor de limba maghiara nu doar personalitatea si opera lui Alecsandri, ci si a contextului
literar romanesc. Cu o intuitie extraordinara, dar si in baza studiului aprofundat al literaturii
52
 romane, Petre Dulfu notand in teza sa: "Natiunea romana in momentul de fata traieste perioada de
inflorire a creatiei poetice... Creatia poetica romana de pana acum atinge punctul culminant cu
opera lui V. Alecsandri. Cu aceasta nu vreau sa spun ca prin Alecsandri creatia poetica a natiunii
romane si-a atins apogeul. Ea se afla departe de punctul culminant al infloririi sale, dar
Alecsandri a trasat deja si a pregatit bine drumul spre culmi si, tocmai pentru aceasta, opera lui
care oglindeste inaintarea spirituala si starea de dezvoltare culturala a natiunii romane merita
atentia nu numai a natiunii romane, ci a oricarei natiuni". La sfarsitul tezei sunt cuprinse si
traducerile efectuate in limba maghiara a douasprezece poeme de "Bardul de la Mircesti" Vasile
Alecsandri.
In octombrie este numit profesor de pedagogie la Scoala Normala „Carol I“ din Bucuresti, unde
functioneaza doar pentru o foarte scurta perioada de timp, deoarece este staruitor rugat sa preia
conducerea Scolii Normale din Turnu-Severin.
1881-1882 In noiembrie, este profesor si director la Scoala Normala dinTurnu-Severin, institutie ce
urma sa se desfiinteze la finele anului scolar.
1882-1887 Revenit la Bucuresti, la solicitarea profesorului si pedagogului Barbu Constantinescu, isi
desfasoara activitatea de profesor de filosofie la Azilul "Elena Doamna“ si la Scoala Normala a
Societatii pentru invatatura poporului roman. In aceasta perioada ii cunoaste pe Ioan Slavici, si el
profesor la Scoala Normala, pe Eminescu, Vlahuta, Hasdeu si alte mari personalitati ale culturii
romanesti.
1884 La 5 mai, prin plecarea la Sibiu a lui Slavici, la conducerea revistei "Tribuna", a primit si postul
de profesor suplinitor la catedra de limba romana a aceleiasi Scoli Normale. In toata aceasta
perioada publica in revistele de pedagogie ale vremii — "Educatorul", "Lumina pentru toti",
"Revista pedagogica" — o serie de articole necesare pentru evolutia spiritului, articole in care isi
expune opiniile privitoare la rolul invatatorilor, considerandu-i adevarati aparatori ai ordinii si
pacii sociale, mesageri ai civilizatiei si culturii in satele si orasele romanesti.
Editeaza ca autor sau in colaborare cu altii diverse manuale scolare.
1886 Se casatoreste cu Elena Mateescu, cu care a avut patru copii, unul botezat in traditia ardeleneasca
tot cu numele tatalui, Petre. Viata alaturi de sotia sa s-a dovedit benefica pentru scriitor, aceasta
incurajandu-l cu caldura sa-si dedice viata scrisului, dupa cum marturisea insusi Petre Dulfu intr-
o autobiografie manuscrisa aflata in arhiva familiei.
1897 Publica povestea in versuri "Printesa fermecata".
1889 Atras de genul dramatic, publica, la indemnul lui Slavici, in revista "Tribuna", piesa intr-un act
intitulata "Cearta pentru nimica". Asemeni altor incercari dramatice, si aceasta are indubitabil
mai mult poate o valoare eminamente moralizatoare decat una propriu-zis literara, daca e sa
spunem lucrurilor pe nume.
1890 Publica cursul "Etica".
1891 Publica cursul "Estetica", destinat elevilor scolilor normale, in care expune o seama de idei
interesante si originale cu privire la rolul primordial al educatiei estetice, al artelor frumoase si
scrisului in viata de zi cu zi.
1891 La 20 februarie, obtine certificatul de cetatenie romana.
1893 La 4 iunie, prin Ordinul nr. 4739 al Ministrului Instructiunii Publice, obtine numirea definitiva la
Azilul "Elena Doamna" si Scoala Superioara Normala.
1894 Apare cartea care l-a consacrat in literatura romana, "Ispravile lui Pacala", transpunere in versuri
a povestirilor si snoavelor din literatura populara. Cartea a fost reeditata de nenumarate ori de-a
lungul timpului.
1896 Publica "Legenda Tiganilor", cu subtitlul "Din popor pentru popor".
1902 Apare studiul "Foloasele invataturii", care insumeaza opiniile si cercetarile sale in legatura cu
procesul de instructie, menirea dascalilor etc.
53
 Apare in aceasta perioada, nespecificandu-se anul publicarii, "Din lumea satelor". Alegere de
strigaturi, de cantece glumete si de snoave. Cuprinde: "Dracusorii", "Cotofana", "Narav rau".
1903 Traducerile sale din Euripide au fost distinse cu Premiul "Adamachi" al Academiei,
recunoscandu-i-se de catre N. Quintescu, un mare specialist in literatura antica, in Raportul de
premiere, eruditia si realul talent literar.
1909 Sub titlul "Snoave", apare o culegere de snoave versificate care cuprinde: "Norocul",
"Privighetoarea", "Negrila", "Cotofana", "Dracusorii".
1910 Sub titlul "Cantece si povesti", publica un volum selectiv cu creatii aparute anterior.
1913 Ca orice ardelean, visa sa infaptuiasca neindoielnic epopeea poporului roman, astfel ca, in urma
unei munci inspirate si sustinute, publica "Gruia lui Novac", o epopee alcatuita din cantecele de
vitejie ale romanilor.
1917 In timpul razboiului a lucrat la Iasi, la Cenzura Postei. In acest oras Dulfu pierde, in urma
imbolnavirii, pe una dintre fetitele sale.
1918 Unirea Transilvaniei cu patria mama marcheaza prima abatere de la disciplina de fier pe care o
propovaduia si demonstra la catedra.
Vadit emotionat, cu lacrimi in ochi, dascalul i-a anuntat pe elevi ca nu mai poate continua lectia
si, abatandu-se de la program, le-a vorbit despre insemnatatea momentului istoric de neuitat cu o
caldura extraordinara. Printre elevii aflati atunci in clasa in acea zi de 1 Decembrie se numara
fireste si fiul sau, Petre.
1919 Publica "Povestea lui Fat-Frumos", dar, continuandu-si preocuparile legate de destinul
invatatorilor, editeaza in acest an si "Visuri implinite", volum de versuri care le este dedicat.
1920 In spiritul preocuparilor sale de pedagog, alcatuieste si publica "Fapta si rasplata", o culegere de
"povestiri pentru copii si pentru popor", cu caracter moralizator.
1921 Se retrage din randul corpului profesoral al Scolii Normale de pe langa Azilul "Elena Doamna",
intrucat, nerefacut deplin de pe urma mortii fiicei sale, nu mai putea sa aiba zi de zi in fata pe
copilele care-i aminteau vrand-nevrand de pierderea dureroasa suferita.
1923 Publica povestirea "Ion Saracul" si un volum de povesti, unele aparute anterior, sub titlul
"Odinioara".
1924 Revine la pasiunea sa pentru creatia dramatica, publicand o "comedie poporana, cu cantece, in
patru acte", intitulata "Pacala argat", în fapt o transpunere pentru scena a catorva ispravi ale
personajului sau favorit.
1925 Publica noi povestiri cu caracter etico-civic si educativ, moralizator in definitiv, reunite sub titlul
comun "Razbunarea Lenutei".
1926 Scoate de sub lumina tiparului o fermecatoare poveste in versuri, intitulata "Zana Florilor".
1931 Apar doua povesti, "Povestea unui orfan" si "Povestea Romaniei Mari".
1939 In pofida varstei inaintate — avea 83 de ani! — se dovedeste acelasi suflet sensibil, apropiat de
copii, carora le ofera o ultima si foarte frumoasa poveste in versuri, "Cei doi Feti-Logofeti cu
parul de aur".
1953 In ultima zi a lunii octombrie, paraseste aceasta lume, intrand in nemurire cu aceeasi discretie si
decenta cu care a trait vreme de aproape un secol. Uitat practic de critica si istoria literara, in care
gasim rar scurte referiri la creatia si personalitatea sa, Petre Dulfu va ramane pururi iubit de
cititorii pe care i-a incantat cu povestile sale.

54
 DUMITRU ALMAŞ

 S-a născut, la 19 octombrie 1908, în satul Negreşti ,comuna Dobreni, din judeţul Neamţ.
 Numele său adevărat era DUMITRU AILINCĂI , dar în perioada cât era elev la Liceul „Petru
Rareş” din Piatra Neamţ şi-a luat numele de Almaş de la Valea Almaşului, o vale de o rară
frumuseţe unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa.
 Părinţii săi, Ion şi Maria Ailincăi au fost ţărani şi aveau unsprezece copii (băieţi şi fete) plus
unul înfiat.
 Casa bătrânească (similară din multe puncte de vedere cu bojdeuca lui Creangă ) în care s-a
născut şi şi-a petrecut copilăria Dumitru Ailincăi (Almaş) a devenit casă memorială.
 A fost prozator, istoric, scriitor, publicist şi profesor universitar român (a predat la liceele din
Silistra, Călăraşi, Pătîrlagele şi Piatra Neamţ şi apoi la Universitatea Bucureşti la catedra de Istorie
modernă universală) autor de romane istorice şi de biografii romanţate. Are peste 20 de volume(
ex. „Meşterul Manole”, „Ne cheamă pământul”, „Făclia s-a aprins”, „Cetatea de pe stânca verde”, „
Trandafirul roşu”, „ Vânătoarea lui Dragoş”, „Mihai Vodă Viteazul”, „Viaţa-i frumoasă, băieţi!”,
„Arcaşul Măriei Sale”, „ Diamantul negru”, „Decebal, eroul strămoşilor, stramoşul eroilor”,etc), a
scris în reviste de specialitate şi de cultură generală, dar poate cea mai cunoscută creaţie a sa, care
a marcat copilăria multora dintre noi, este volumul Povestiri istorice. „Mi-a plăcut a mă osteni
scriind-o, cu gândul de a-i face să simtă, încă din anişorii când abia deschid ochii asupra lumii, că
au bunici şi străbunei vrednici care se cuvine a fi iubiţi şi respectaţi. Că au o patrie a lor, apărată,
îmbogăţită şi înfrumuseţată de aceşti moşi şi strămoşi....”(autorul)

 A inițiat (1967), și a condus, ca redactor șef, revista „Magazin istoric” până în anul 1971.
 A fost consultant istoric la filmele Pintea (1976), Iancu Jianu, zapciul (1980) și Iancu Jianu,
haiducul (1981).
În 1994, se afla la Negreşti şi îmbolnăvindu-se grav , a fost dus la Bucureşti. Atunci şi-a luat
pentru ultima oară "adio" de la locurile dragi şi de la oamenii pe care i-a iubit. Către miezul nopţii din
10 martie 1995, a murit în timp ce recitea una din poeziile filozofului din Lancrăm, Lucian Blaga.

55
 ANEXA 3
EVENIMENTE ISTORICE – ROMÂNIA
1800 – PREZENT

*1914 – 1918: Primul război mondial;

*1939 – 1945: Al doilea război mondial
Anul Data Informație
1812 Rusia anexează Basarabia.
Revoluția lui Tudor Vladimirescu: programul mișcării cuprindea
1821 Cererile Norodului Românesc; se dorea alungarea grecilor și
fanarioților.
1821 28 mai Tudor Vladimirescu este executat de către eteriști.
Boierii au redactat 75 de memorii și proiecte de reformă înaintate
1821-
rușilor, turcilor și austriecilor, cerănd recunoașterea drepturilor
1822
naționale și reacordarea dreptului de a avea domni pământeni.
Poarta Otomană acceptă înlocuirea fanarioților, numindu-l pe Grigore
1822 septembrie Ghica ca domn al Țării Românești si pe Ioniță Sandu Sturdza ca domn
al Moldovei.
1822 Ionică Tăutu a redactat Constituția Cărvunarilor.
Dinicu Golescu în lucrarea "Însemnare a calatoriei mele", susține
1826
unirea tuturor provinciilor românești.
1831- 1 iulie-1
Regulamentele organice intră în vigoare în țăriile române.
1832 ianuarie
Gruparea Națională din Țara Românească din jurul lui Ion Câmpineanu
a elaborat doua documente referitoare la organizarea Țării Românești-
1838 Actul de Unire și Independență: cere înlaturarea suzeranității otomane
și protectoratului țarist, unirea principatelor și alegerea unui domn
ereditar și Osabitul act de numire a suveranului românilor.
Societatea secreta Frația programeaza obiective precum unirea
1843 principatelor, independența acestora, emanciparea clăcașilor și
egalitatea socială în fața legii.
Revoluțiile din Țăriile Romane - opera intelectualilor pașoptiști care
1848
doreau unirea principatelor și independența.
Petițiunea Proclamațiune de la Iași: desființarea cenzurii, funcții
1848 27 martie acordate după merit, reforma școlilor, securitate personală, desființarea
pedepselor corporale.
Petiția Natională de la Blaj - Transilvania: asigurarea libertății, școlile
1848 3-5 mai românești, egalitatea religioasă și etnică, desființarea iobăgiei,
respingerea anexării Transilvaniei de către Ungaria.
"Prințipiile noastre" pentru reformarea patriei de la Brașov: unirea
1848 12 mai
principatelor, egalitatea socială, desființarea privilegiilor.

56
Anul Data Informație
1848 20 mai Petiția Țării de la Cernăuți: autonomie și desființarea clăcii.
1848 30 mai Dieta de la Cluj a votat pentru anexarea Transilvaniei de către Ungaria.
Proclamatia de la Izlaz: se cerea independența și unirea principatelor,
1848 9 iunie
emanciparea clăcașilor, dezrobirea țiganilor, alegerea unui domn.
Petiția Neamului Românesc din Ungaria și Banat: autonomia și
1848 15 iunie oficializarea limbii române, egalitatea socială, libertatea presei,
libertatea întrunirilor.
1848 9/21 iunie Comitetul revoluționar de la Izlaz emite principiile.
1848 14/26 iunie Instaurarea unui guvern provizoriu la București.
Instaurarea Locotenentei Domnești formată din Ion Heliade Rădulescu,
1848 iulie
Nicolae Golescu , Christian Tell și de un caimacan.
1848 septembrie Rușii au instituit controlul asupra Țării Romănești și asupra Moldovei.
13
1848 Armata otomană a intrat în București.
octombrie
Formarea gărzilor militare românești sub conducerea lui Avram Iancu
1849 și Axente Sever, armata română lupta împotriva habsburgilor și
împotriva maghiarilor.
Nicolae Bălcescu face concilierea dintre guvernul maghiar și Avram
1849 aprilie-iulie
Iancu.
Conventia de la Balta Liman îngrădește autonomia interna a
1849 1 mai Principatelor. Adunările obsesti sunt dizolvate și înlocuite cu adunări
boierești.
Forțele austrieci și rusești au învins armata maghiară la Siria lăngă
1849 august
Arad, punănd capăt revoluției din Transilvania.
Dupa Războiul Crimeei, Prevederile Tratatului de la Paris au influentat
1856 30 martie dezvoltarea politică a Principatelor ramase tot sub suzeranitate
colectiva a mariilor puteri.
1857 Alegerea adunărilor ad-hoc în Moldova și Țara Românească.
Cele doua adunări au elaborat rezoluții prin care cereau unirea,
1857 octombrie
autonomia și o garantare colectivă a noii ordini de către mariile puteri.
Comisia de anchetă a prezentat raportul său către marile puteri asupra
1858
dorințelor românilor, exprimate prin adunările ad-hoc.
Mariile Puteri au semnat la Convenția de la Paris cu scopul de a oferi
1858 19 august
Principatelor o organizare definitivă.
5/17 Unioniștii moldoveni au impus cu ușurință candidatura la domnie a
1859
ianuarie colonelului Alexandru Ioan Cuza care a fost ales domn în unanimitate.
24 Alexandru Ioan Cuza a fost ales domn și în Țara Românească,
1859 ianuarie/5 realiandu-se unirea principatelor, punând bazele statului național
februarie modern român.
57
Anul Data Informație
22
Recunoașterea unirii in cadrul conferinței de la Instanbul de către
1859 noiembrie/4
marile puteri, exceptănd Austria și Imperiul Otoman.
decembrie
11/23 Unirea Principatelor Române (Mica Unire):
1859
decembrie Cuza proclamă înfăptuirea unirii depline și nașterea națiunii române.
S-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de
1862 22 ianuarie
conservatorul Barbu Catargiu.
Parlamentul unic își va deschide lucrarile, București devine capitala
1862 24 ianuarie
statului.
1863- Cuza îi încredințează conducerea guvernului de orientare liberală lui
1865 Mihail Kogălniceanu.
1864 2/14 mai Cuza dizolvă adunarea.
1863 Suprafețele agricole sunt transferate sub controlul statului.
Legea Rurală recunoaște drepturile depline de proprietate ale clăcașilor
14/26
1864 asupra pământului pe care îl aveau. Este promulgată Legea
august
Învățământului General.
1
1864 S-a înființat Casa de Economii si Consemnațiuni.
decembrie
Codul Civil asigură individului libertatea personală, egalitatea
1865
cetățenilor în fața legii și apărarea proprietății private.
1860-
Înființarea primelor universități la Iași și la București.
1864
11/23
1866 Monstruoasa Coaliție cere abdicarea lui Cuza de la tron.
februarie
Aducerea la tronul României a prințului Carol de Hohenzollern-
1866 10 mai
Sigmaringen.
1866 1 iulie Adoptarea și promulgarea primei constituții.
1875 24 mai Fondarea Partidului Liberal.
30 Războiul de independență:
1877 aprilie/12 Parlamentul român a adoptat și ratificat convenția acceptată de Rusia și
mai a declarat război Imperiului Otoman.
Ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, a adoptat o rezoluție care
1877 9/21 mai
confirmă independența țării.
Bateriile de artilerie de la Calafat au replicat, bombardând Vidinul. A
1877 26 aprilie
doua zi, Poarta suspendă legaturile diplomatice cu România.
Asediul Plevnei, fiind cucerită reduta Grivita I, armata română suferind
1877 30 august pierderi de 1000 de soldați, în luptă murind și maiorul George Sontu și
căpitanul Valter Mărăcineanu.
1877 9 noiembrie Un nou atac prin încercuire a Plevnei. Fortele române, pentru a întări
58
Anul Data Informație
blocada, au cucerit reduta Rahova.
28
1877 Osman Pasa s-a predat dupa 3 luni de asediu.
noiembrie
19
Prin tratatul semnat la San Ștefano, este recunoscută independența
1878 februarie/3
României.
martie
1 iunie-1
1878 Congresul de la Berlin.
iulie
3/15
1880 Fondarea Partidului Conservator.
februarie
14/26
1881 Proclamarea României ca regat și încoronarea lui Carol ca rege.
martie
18/30
1883 Aderarea României la Tripla Alianță.
octombrie
Anul Data Informație
21 iulie/3 Poziția oficială de război a fost stabilită la Consiliul de Coroană de la Sinaia,
1914
august adoptându-se politica de neutralitate.
1914 Începe Primul Război mondial
27
1914 septembrie/10 Ion I.C. Brătianu preia responsabilitatea politicii externe.
octombrie
Prin intermediul lui Brătianu, România aderă la Antanta și declară razboi
1915-
Germaniei și Austro-Ungariei. Armatele germane și austriece ocupă o porțiune
1916
mare din România.
1917 aprilie Formarea Partidului Național Moldovenesc la Chișinău.
1917 iulie Generalul Averescu a pornit ofensiva de lăngă Mărăști.
1917 6/19 august Luptele de la Mărășești.
1917 8 octombrie Congresul ostașilor moldoveni a proclamat autonomia Basarabiei.
1917 2-6 noiembrie Congresul de constituire al Sfatului Țării.
1917 2 decembrie Proclamarea Republicii Democrate Moldovenești.
1918 12 ianuarie Armata română a trecut Prutul și a restabilit ordinea în Basarabia.
1918 Se încheie Primul război mondial
23/24 Sfatul Țării de la Chișinău a proclamat independența Republicii Democratice
1918
ianuarie Moldovenești și separarea ei de Rusia.
1918 9 aprilie Sfatul Țării a votat unirea Basarabiei cu România.
În urma revoluției bolșevice, România devine dependentă politic și economic de
1918 7 mai Puterile Centrale după ce guvernul Marghiloman a semnat tratatul de la
București.
1918 octombrie În Bucovina s-a constituit Consiliul Național Român.
1918 9 octombrie Consiliul Național Român cere dreptul la suveranitate.

59
Anul Data Informație
14/27
1918 Constituirea Adunării Constituante.
octombrie
28
1918 octombrie/10 Regele Ferdinand a ordonat armatei să reintre în război.
noiembrie
30-31
1918 S-a constituit la Arad Consiliul Național Român Central.
octombrie
CNRC a publicat textul convocării la Alba Iulia a Adunării Naționale a
1918 7 noiembrie
românilor.
9/10 CNRC a adresat guvernului maghiar o notă ultimativă, cerând puterea de
1918
noiembrie guvernare.
1918 12 noiembrie Consiliul Național Român a stabilit instituțiile Bucovinei.
În Transilvania, Alexandru Vaida-Voievod a prezentat Declarația de
1918 18 noiembrie
Autodeterminare în Parlamentul Ungariei.
1918 28 noiembrie Congresul General al Bucovinei votează unirea cu România.
1918 1 decembrie Regele Ferdinand intră în București în fruntea trupelor sale.
Marea Unire
1918 1 decembrie S-a desfășurat Marea Adunare Națională la Alba Iulia care hotărăște unirea
Transilvaniei cu România.
1919 29 decembrie Parlamentul României votează legile de ratificare ale unirii.
1922 15 octombrie Ferdinand și Maria sunt încoronați la Alba-Iulia.
1923 27 martie Este adoptată Constituția care consființește unirea.
1927 20 iulie Regele Ferdinand moare.
1930 Carol al II-lea este încoronat. Instaurează un regim autoritar.
1938 10 februarie Carol II a desființat partidele politice. Impune noua constituție.
1939 Începe al II – lea război mondial
Forțat de presiunea politică a Uniunii Sovietice, Germaniei hitleriste, Bulgariei și
a Ungariei horthyste să cedeze părți din teritoriul României Întregite, Carol a
1940 acceptat în consiliul de coroană cedarea teritoriilor și a fost obligat de opoziție să
abdice în favoarea administrației pro-germane a generalului Ion Antonescu și în
favoarea fiului său Mihai, stabilindu-se în final în Portugalia.
Regele Mihai și Ion Antonescu au proclamat începerea războiului pentru
1941 22 iunie
eliberarea Basarabiei și Bucovinei de nord de sub dominația sovietică.
1942 Trupele române au luat parte la ofensiva germană pe frontul de est.
Mareșalul Ion Antonescu este arestat la ordinul regelui dupa ce refuză încheierea
1944 23 august
armistițiului cu Aliații.
1944 31 august Armata Roșie ocupă Bucureștiul.
1945 6 martie URSS impune guvernul Petru Groza. Legea colectivizării agrare.
1945 Se încheie al II – lea război mondial
1945 23 august Începutul grevei regale.
1946 19 noiembrie Falsificarea alegerilor de câtre PCR.

60
Anul Data Informație
1947 29 iulie Dizolvarea PNT.
1947 30 decembrie Abdicarea regelui Mihai. Este proclamată Republica Populară Română.
1948 3 februarie PCR își schimbă denumirea în PRM.
1948 13 aprilie Adoptarea noii constituții.
1948 11 iunie Legea privind naționalizarea principalelor mijloace de producție.
1949 23 mai Înființarea CAER.
1947-
Regimul lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
1965
1958 Retragerea trupelor sovietice din România.
1960-
Îndepărtarea de Moscova.
1965
1962 Încheierea procesului de colectivizare agrară.
1965 Moare Georghe Gheorghiu-Dej. PMR revine la denumirea initiala de PCR.
1965-
Regimul lui Nicolae Ceaușescu.
1989
1965 Prin noua constituție este proclamată Republica Socialistă România.
1967 Ceaușescu devine președintele Consiliului de Stat.
Ceaușescu condamnă intervențiile sovietice în Cehoslovacia. Plenara CC al PCR
1968
reabilitează victimele terorii staliniste din timpul lui Dej.
1974 26 martie Ceaușescu devine primul președinte al României.
1987 Manifestarea muncitorilor de la Uzina Steagul Roșu din Brașov.
1989 16 decembrie Începutul Revoluției la Timișoara.
1989 21 decembrie Începutul Revoluției la București.
1989 22 decembrie Fuga și arestarea lui Ceaușescu. Constituirea FSN.
1989 25 decembrie Execuția soțiilor Ceaușescu.
1989 26 decembrie Este numit guvernul provizoriu Petre Roman.
1989 31 decembrie Decretul de funcționare a partidelor politice.
1990 11 martie Proclamația de la Timisoara.
1990 13-15 iunie Mineriada din Piața Universității.
1990 20 mai Primele alegeri libere sunt căștigate de FSN și Ion Iliescu.
1991 8 decembrie Referendum pentru noua constituție.
1992 11 octombrie Alegerile sunt câștigate de Ion Iliescu și PDSR.
1996 17 noiembrie Alegerile sunt câștigate de Emil Constantinescu și CDR.
2000 noiembrie Alegerile sunt câștigate de PSD și Iliescu.

61
 FIȘĂ DE LUCRU

ANEXA 4
FIȘĂ DE LUCRU
1. Citește cu atenție Fișa de autor.

2. Apoi citește și tabelul cu evenimentele istorice.

3. Identifică perioada (anii) în care scriitorul a trăit:_____________________________.

4. Identifică o localitate importantă pentru scriitor (natală, în care a trăit sau a murit):

__________________________________________________________________________________.

5. Asociază perioada în care a trăit scriitorul (anii de la exercițiul 3) cu cel puțin un eveniment
istoric petrecut în această perioadă (din fișa cu informațiile istorice). Citește din nou fișa de
scriitor să vezi dacă scriitorul a fost sau nu implicat în evenimentul respectiv.

A. EVENIMENT ISTORIC (scrie anul și evenimentul):

a)_________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________________

b)_________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________________

c)_________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________________
___________________________________________________________________________________

B. A fost scriitorul implicat în evenimentul istoric?

a) DA;
b) NU.

6. Decupează poza și numele scriitorului din fișa primită, lipește poza în zona localității alese
pe harta de pe spatele fișei de lucru, apoi agață hart ape panoul special pregătit.

62
63
64