Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
comportamentul agenţilor economici primari (individuali) pe diferite tipuri de pieţe şi care are
ca obiective principale formularea răspunsurilor la întrebările: cum se formează preţurile
bunurilor; ce se produce în societate; cum se distribuie veniturile participanţilor; b)
macroeconomia, care reprezintă partea din teoria economică referitoare la ansamblul unei
economii naţionale şi care încearcă să explice fluctuaţiile agregatelor macroeconomice de-a
lungul timpului; c) mondoeconomia, cercetează legăturile, interdependenţele dintre
economiile naţionale, care apar ca verigi primare, privite la scară planetară.
În plan orizontal, analiza structurii economiei naţionale este efectuată atât pentru a
surprinde structurile tehnologice, de ramură şi cele teritoriale ale acesteia, cât şi pentru
elaborarea soluţiilor vizând corectarea disproporţiilor şi decalajelor existente.
Omul desfăşoară activitatea economică de producţie într-un cadru istoriceşte
determinat în condiţiile utilizării unor resurse limitate. Apare astfel necesar ca activitatea
economică să fie analizată atât în funcţie de amploarea sa, cât şi din perspectiva finalităţii
scontate. Scopurile propuse trebuie ierarhizate pe diferite perioade, iar comportamentul omului
se impune a fi evaluat în relaţia sa cu tehnica şi societatea.
Acţiunea economică are astfel ca subiect agentul economic, omul considerat
individual şi în colectiv, iar ca obiect raporturile dintre nevoi şi resurse, acestea din urmă
având o determinare obiectivă. Dezvoltarea societăţii nu este posibilă decât în condiţiile
respectării unor corelaţii cu volumul, structura şi dinamica resurselor. Totodată, raporturile
respective au o determinare subiectivă în sensul că prin voinţă, pasiune, motivaţie, mod de
înţelegere, psihologie etc., agentul economic îşi pune amprenta asupra lor. Cu alte cuvinte, este
vorba aici de relaţia dintre nişte nevoi nelimitate şi nişte resurse disponibile pentru satisfacerea
lor limitate. Caracterul limitat al resurselor este cel care face necesară teoria economică. Dacă
resursele ar fi fost nelimitate, teoria economică nu ar mai fi existat.
Resursele reprezintă totalitatea elementelor pe care omul le poate folosi în
activitatea sa pentru a-şi satisface trebuinţele. Acestea sunt suportul consumului. Volumul
şi calitatea resurselor condiţionează în mod esenţial gradul în care omul îşi satisface nevoile,
atât la nivel individual, cât şi social.
3
între oameni despre economia politică, aşa-numita economie pozitivă se ocupă cu prezentarea
realităţii economice ( ce, cum şi pentru cine, precum şi a comportamentului economiei), iar
ceea ce este denumit economie normativă se întemeiază pe un sistem de principii etice şi
judecăţi de valoare cu privire le ce, cum şi pentru cine produce o economie, aceste din urmă
probleme putând fi rezolvate atât pe calea dezbaterilor şi deciziilor politice, cât şi prin
utilizarea instrumentelor specifice analizei economice.
preţul unei cutii de lapte este 1 Euro, iar al unui pachet de biscuiţi este de 50 de Eurocenţi. Cu
alte cuvinte, preţul relativ al laptelui este de 2 pachete de biscuiţi. Dacă cineva mai are un
singur Euro în buzunar şi cumpără o cutie de lapte, atunci costul de oportunitate al laptelui
este de 2 cutii de biscuiţi (presupunând că biscuiţii reprezintă cea mai bună alternativă). De
multe ori, preţul relativ oferă informaţii mai valoroase pentru analiza economică decât preţul
monetar al unui bun. Din punct de vedere grafic, corespondenta costului de oportunitate este
curba (frontiera) posibilităţilor de producţie. Aceasta este reprezentarea grafică a tuturor
combinaţiilor posibile de producţie, în condiţiile în care cantitatea de resurse este dată.
Considerând, de exemplu, că într-o economie se realizează doar două produse - X şi Y
- ansamblul combinaţiilor posibile de producţie (nivelul resurselor disponibile – muncă,
pământ, capital - fiind dat) formează curba posibilităţilor de producţie, trasată în figura nr.1.
X
M
P
N
Y
Figura 1.1. Curba sau frontiera posibilităţilor de producţie.
de oportunitate, în sensul că, pentru a realiza mai mult din Y, economia respectivă trebuie să
renunţe la a mai produce o anumită cantitate din X.
După cum se vede, un producător (o ţară) poate alege între diferite combinaţii posibile
de producţie. La baza alegerii făcute de producător stă principiul avantajului comparativ.
Înainte însă, este necesar de cunoscut principiul avantajului absolut.
Astfel, o ţară (o regiune, o firmă, un individ) deţine avantajul absolut al producerii
unui bun atunci când îl poate realiza utilizând mai puţine resurse decât alte ţări (regiuni, firme,
indivizi). Fie de exemplu doi indivizi (A şi B) care produc două bunuri (X şi Y). Producţia pe
care o poate realiza fiecare într-o zi este prezentată în tabelul următor:
X Y
A 6 3
B 4 8
A este mai priceput în a produce X, iar B este mai bun în producţia lui Y. Se spune că
fiecare deţine avantajul absolut în produsul pentru care cheltuieşte mai puţine resurse (în cazul
nostru timp) pentru a-l realiza. Cu alte cuvinte, fiecare deţine avantajul absolut în produsul
pentru a cărui obţinere are un cost mai mic şi, drept rezultat, se va specializa în producerea
acelui bun. Deci, A va produce X şi B va produce Y, după care vor schimba între ei, prin
comerţ, anumite cantităţi din bunurile respective.
Lucrurile se complică însă întrucâtva atunci când unul dintre ei este mai bun în
producerea ambelor bunuri:
X Y
A 6 3
B 4 1
După cum se vede, A deţine avantajul absolut în producerea ambelor bunuri. Dacă
acesta ar fi criteriul în funcţie de care s-ar realiza specializarea, atunci A ar trebui să producă şi
X şi Y, deoarece produce cu costuri mai mici. În realitate, lucrurile nu stau însă aşa. Ei se vor
specializa în funcţie de mărimea costurilor de oportunitate.
9
Să analizăm separat fiecare dintre produse. Astfel, pentru a realiza o bucată din Y,
individul A renunţă la a mai produce 2 bucăţi din X, în vreme ce individul B renunţă la a
produce 4 bucăţi din X. Deci, în producţia lui Y, persoana A deţine avantajul comparativ
(renunţă la mai puţin). Lucrurile se schimbă dacă analizăm produsul X. Pentru a produce o
bucată din X, individul A renunţă la a produce o jumătate din Y, în vreme ce B renunţă la a
produce doar un sfert din Y. Deci, în produsul X, persoana B deţine avantajul comparativ. În
consecinţă, A se va specializa în producerea lui Y, iar B în cea a lui X.
În concluzie, atunci când un producător (o ţară, un individ) deţine avantajul absolut în
ambele produse, specializarea se va realiza în funcţie de avantajul comparativ, adică în acel
produs în care are de suportat un cost de oportunitate mai mic.
În cartea sa publicată în 1817, On the Principles of Political Economy and Taxation,
economistul David Ricardo a utilizat exemplul Angliei şi Portugaliei care produceau vin şi
îmbrăcăminte, pentru a ilustra beneficiile specializării şi comerţului. Acest exemplu a
constituit baza principiului avantajului comparativ.
piaţă este aceea ca, în funcţie de scopurile stabilite şi de condiţiile existente, să elaboreze
soluţiile de utilizare optimală a resurselor economice şi modalităţile de realizare a bunăstării.
Dezvoltarea economică a societăţii a determinat apariţia încă din cele mai vechi
timpuri a preocupărilor oamenilor de a explica evoluţia fenomenelor şi proceselor economice,
de a formula legităţile care guvernează viaţa economică, astfel punându-se bazele constituirii
teoriei economice, ale formării ştiinţei economice ca domeniu de sine stătător al cunoaşterii.
Economiei i-a trebuit însă mult timp pentru a se constitui ca ştiinţă.
Astfel, cel mai vechi cod de legi cunoscut la ora actuală, „Codul lui Hamurabi”1,
stabilea anumite reguli în privinţa drepturilor de proprietate, împrumuturilor, dobânzii,
salariului şi chiar a duratei muncii.
Biblia conţine o serie de prescripţii în favoarea săracilor (care azi ar fi elemente ale
politicii de protecţie socială), cum ar fi, de exemplu, obligaţia de a lăsa o parte din recoltă la
marginea câmpului. Este prezentă de asemenea şi ideea de ciclu economic, sub forma
cunoscutului vis în care apar şapte vaci grase, urmate de şapte vaci slabe, adică şapte ani de
recolte foarte bune (deci de creştere economică, în termenii de azi), urmaţi de şapte ani de
recolte slabe (recesiune economică), când oamenii vor trebui să supravieţuiască pe baza
economiilor pe care le-au făcut în anii anteriori.
Gândirea economică din Grecia antică îşi aduce contribuţia sa la evoluţia teoriei
economice prin concepţiile filozofilor Xenofon (430 – 355 î. e. n.) şi Aristotel (384 – 322 î. e.
n.) care au încercat să formuleze o definire a “economiei” ca ştiinţă, să elaboreze o definire
economică a bunurilor, să analizeze diviziunea socială a muncii, în legătură cu care este
formulată teza dependenţei directe a acesteia de dimensiunile pieţei (la Xenofon). Au încercat
definirea obiectului şi trăsăturilor economiei politice, demonstrarea necesităţii marelui comerţ
maritim cu regiuni îndepărtate, stabilirea faptului că legea schimbului de mărfuri este
1
Colecţie de legi şi edicte ale regelui babilonian Hamurabi (1792-1750 î.Ch.). O copie a codului, gravată pe un
bloc de piatră de 2,4 m., a fost dezgropată de o echipă de arheologi francezi la Susa, în Irak în 1901-1902 şi se
găseşte în prezent la muzeul Luvru.
15
echivalenţa după un anumit criteriu a mărfurilor care se schimbă, sau, demonstrarea tezei
potrivit căreia apariţia banilor decurge direct din schimbul de produse şi intuirea procesului
obiectiv al folosirii banilor în calitate de capital (toate aceste din urmă idei aparţinând lui
Aristotel). Cu toate acestea, evident, economia la vremea respectivă era total diferită de cea pe
care o cunoaştem astăzi: întreprinderea avea dimensiuni artizanale, multe prestaţii erau
obligatorii, iar prezenţa pieţei nu era întotdeauna necesară.
În evul mediu, ecxonomia rămâne subordonată moralei şi de aceea dorinţa de câştig
sau de bogăţii materiale sunt respinse de ideologia dominantă în epocă. Abia spre sfârşitul
evului mediu se conturează procesul de emancipare a gândirii economice faţă de biserică, de
morala creştină şi de concepţiile medievale. Este proclamată autonomia puterii de stat faţă de
cea religioasă şi se dezvoltă un prim curent de gândire economică - mercantilismul. Acesta a
cunoscut răspândire în Europa între sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al
XVII-lea şi a constituit suportul teoretic al politicii de acumulare a capitalului practicate de un
şir de state. Mercantilismul are două caracteristici esenţiale: prima dintre ele are în vedere că
ramura importantă în economie este comerţul, iar cea de a doua susţine implicarea statului în
economie, prin practicarea unor politici intervenţionist-protecţioniste.
Reprezentanţii acestui curent consideră comerţul ca izvor nemijlocit al avuţiei, iar
comerţul exterior ca factor unic care contribuie la sporirea cantităţii de bani dintr-o ţară.
Mercantiliştii, susţinători ai rolului statului în economie, au abordat pentru prima oară
categoria economică de profit şi, de asemenea, au acordat o atenţie deosebită problemei
importului de mărfuri străine, cu ajutorul politicii vamale. Unul dintre cei mai de seamă
reprezentanţi ai mercantilismului – francezul Antoine de Montchréstien -, foloseşte pentru
prima dată, în anul 1616, termenul de economie politică pentru a denumi ştiinţa economică,
termenul având o etimologie în limba greacă (oikos = casă; nomos = lege; politeia = cetate,
oraş, societate). Recomandările lor de politică economică vizează interzicerea ieşirii din ţară a
materiilor prime necesare industriei naţionale, limitarea intrărilor de produse manufacturate,
necesitatea ca doar cetăţenii ţării respective să practice comerţul sau necesitatea înfiinţării unor
manufacturi de stat.
16
clasici au fost creatorii teoriei obiective despre valoare, marginaliştii au întemeiat teoria
subiectivă despre valoare.
În gândirea economică, marginaliştii s-au remarcat nu atât prin teoria lor despre
valoare, ci prin analiza efectuată asupra mecanismului economiei de piaţă. Demersul lor
ştiinţific porneşte de la ideea unei economii pure, abstracte, impunând conceptul de
"concurenţă perfectă". În acest cadru, ei au urmărit comportamentul unui agent economic
izolat, ipotetic atât în calitatea sa de producător ofertant, cât şi în cea de consumator, iar modul
de abordare a problemelor economice este împrumutat din ştiinţele exacte şi se bazează în
special pe calculul marginal, pe împletirea analizei economice cu instrumentarul matematic.
Întregul orizont al activităţii economice este analizat prin prisma agentului economic, ceea ce
face ca demersul lor să fie, prin excelenţă, microeconomic. Concentrându-se asupra studiului
pieţei şi al economiei de piaţă, marginaliştii sunt consideraţi a fi apologeţii acestei economii,
neacordând atenţie problemelor acumulării şi dezvoltării în perspectivă a activităţii
economice. Aceste teorii sunt dominante la sfârşitul secolului al XIX – lea şi începutul
secolului XX.
Pe această filiaţie se impune gândirea neomarginalistă, având ca reprezentanţi de
seamă pe Ludwig von Mises (1881 - 1973), F. A. von Hayek (1899 - 1992, laureat al
premiului Nobel în 1974) şi J. R. Hicks (1904 - 1989, premiul Nobel în 1972). De asemenea,
se impune şi efortul de sinteză între punctele de vedere marginaliste şi cele neomarginaliste
(şcoala de la Cambridge) datorat lui Alfred Marshall (1842 - 1924). Neomarginaliştii, având
în vedere restricţiile cărora trebuie să le facă faţă agentul economic, substituie conceptul de
valoare-dorinţă cu cel de opţiune (alegere). Pe ce se bazează opţiunea? Pentru bunurile de
producţie - pe însuşirile lor fizice, deci, obiective, iar pentru bunurile de consum - pe
psihologia consumatorului, deci, pe criterii subiective. Neomarginaliştii efectuează analizele
lor pornind de la agentul economic, adică predominant la nivel microeconomic. Chiar şi
problematica echilibrului economic general este abordată prin extinderea cererii
consumatorului şi a ofertei producătorului la mai multe bunuri pe piaţă (relaţia de echilibru pe
n-1 pieţe atrage după sine în mod necesar echilibrul pe piaţa n).
19
investiţii, de consum, de cheltuieli bugetare. Teoria keynesiană stă la baza unor noi politici
macroeconomice care au ca obiect prevenirea sau atenuarea efectelor crizelor economice,
combaterea şomajului, înfăptuirea creşterii economice, respectiv asigurarea sporirii produsului
social şi a venitului naţional ca o tendinţă fermă şi de perspectivă. Într-un fel, keynesismul
revine la ideea unui stat intervenţionist lansată câteva secole mai devreme de mercantilişti.
După cel de-al doilea război mondial, teoria economică este dominată de gândirea
postkeynesiană (neokeynesismul), care se concretizează în dezvoltarea teoriei creşterii
economice şi elaborarea de modele de creştere macroeconomică la nivelul economiilor
naţionale şi, ulterior, la nivel mondial. Teoriile postkeynesiene abordează şi probleme de
"planificare economică" – privită ca formă de intervenţie a statului în economia de piaţă
contemporană.
Ca o ripostă la şcoala economică keynesiană, se afirmă curentul de gândire economică
denumit monetarism (şcoala economică de la Chicago), care după anul 1960, dezvoltă teza
conform căreia tulburările din sectorul monetar sunt cauza principală a instabilităţii în
economie. Concepţia monetaristă este sintetizată în lucrările profesorului american Milton
Friedman şi ale colaboratorilor săi.
În evoluţia sa, viaţa economică ridică în continuare noi probleme: stagnare economică
asociată cu inflaţie, noi forme de crize şi, în special, apariţia fenomenelor economice globale
(mondiale). Este vorba de criza energetică, de materii prime, alimentară, de creşterea
populaţiei, de implicaţiile ecologice, de perspectivele pe care le ridică noile tehnologii şi, în
special, problemele decalajelor economice, accentuate prin constituirea unor noi economii
naţionale - grupate sub denumirea generică de "lumea a treia".
O tendinţă nou conturată la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970 în evoluţia
gândirii economice pe plan mondial este cea reprezentată de apariţia modelelor şi teoriilor
globale de creştere economică, determinată de globalizarea unor probleme economice
grave (inflaţia, creşterea nefirească a cheltuielilor militare, persistenţa subdezvoltării,
accentuarea decalajelor economice dintre ţările lumii, poluarea mediului etc.), paralel cu
înregistrarea unor progrese substanţiale în desfăşurarea cercetărilor interdisciplinare şi
în modelarea şi analiza creşterii economice la scară macro şi mondoeconomică.
21
Cel mai important moment în această privinţă este reprezentat de crearea în 1968, la
iniţiativa economistului italian Aurelio Peccei, a "Clubului de la Roma", ca organizaţie
internaţională având drept obiectiv înţelegerea interdependenţelor globale dintre domeniile
economic, politic, social şi natural şi care şi-a propus să elucideze aspectele complexe
devenite îngrijorătoare pentru toată omenirea, să iniţieze noi direcţii în politică, astfel încât să
fie preîntâmpinate şi depăşite situaţiile grave, pe care organizaţiile tradiţionale la nivel
naţional nu le pot aborda şi soluţiona eficient.
La toate acestea, în ultimul deceniu al secolului XX, se mai adaugă încă o
problemă majoră, cea a tranziţiei de la o economie cu planificare centralizată la o
economie de piaţă.