Sunteți pe pagina 1din 5

Comerţul: definire si istoric aparitiei sale

Details
Category: Comert
Last Updated: 23 September 2017
Hits: 15814
Potrivit conceptului de dezvoltare durabilă a societăţii, comerţul are o
importanţă strategică pentru dezvoltarea echilibrată şi viabilă a sistemelor
economice şi sociale din orice ţară. Respectivul comerţ este un sector
de activitate precisă, cu un ridicat grad de complexitate, structurat pe
domenii interioare multiple, în cadrul cărora roluri importante revin
distribuţiei cu amănuntul, depozitării mărfurilor şi aprovizionării cu ridicata,
precum şi activităţilor de import-export.
Într-o asemenea accepţiune, comerţul reprezintă una dintre cele mai
importante laturi ale economiei moderne, devenind elementul principal al
economiei de piaţă, indiferent de forma acesteia.
Pornind de la asemenea premise, cunoaşterea domeniului respectiv,
interpretarea fenomenelor care stau la baza actelor de schimb şi
conturarea proceselor manageriale specifice ridică probleme deosebit de
complexe pentru a căror rezolvare sunt necesare cunoştinţe şi analize
ştiinţifice de amploare, în cadrul cărora trebuie apelat atît la vastul
instrumentar teoretic oferit de disciplinele de specialitate, cît şi la
experienţa practică acumulată de-a lungul veacurilor, comerţul
reprezentînd una din cele mai vechi îndeletniciri omeneşti.
La toate acestea se adaugă faptul că, în viitor, modificarea schimburilor
care vor crea noi şi importante oportunităţi de afaceri, va impune reacţii
deosebit de rapide din partea firmelor, capacitatea de a interpreta corect
noile schimbări şi puterea de a înfrunta o piaţă puternic concurenţială şi
generatoare de continue restructurări. Toate acestea necesită o bună
cunoaştere a problematicii comerciale, a comerţului şi a structurilor sale.
De o deosebită importanţă este cunoaşterea unor aspecte referitoare la
definirea comerţului, condiţiile în care a apărut, conţinutul său, precum şi
funcţiile sale în cadrul unei economii moderne.

Definirea noţiunii de comerţ


Noţiunea de comerţ are un conţinut complex, determinînd o funcţie
economică ce constă în a cumpăra materii prime sau produse pentru a le
revinde în acelaşi stadiu fizic, dar în condiţii convenabile consumatorilor. În
acelaşi timp, aceeaşi noţiune defineşte profesiunea unui corp de agenţi
economici care acţionează în cadrul pieţei, asigurînd actele de schimb.
Sub aspect juridic, noţiunea de comerţ defineşte transferul titlurilor de
proprietate asupra materialelor sau serviciilor, precum şi prestaţiile de
servicii realizate între diferitele stadii ale producţiei sau direct între
producător şi consumator care, de asemenea, se consideră că reprezintă
acte de comerţ.
La aspectele prezentate mai sus se mai adaugă faptul că, prin codul
comercial care, în realitate, se aplică la toate activităţile economice
organizate în scop lucrativ, sunt definite ca acte de comerţ actele de
producţie industrială, de transport, de curtaj etc.

O succintă abordare istorică


Privită în contextul său istoric, se remarcă faptul că prezenţa comerţului s-a
făcut necesară încă din momentul în care oamenii au început să comunice
între ei. Dacă la început, primii oameni se mulţumeau cu puţine lucruri şi se
străduiau să-şi producă tot ceea ce le era necesar, cu timpul, pe măsura
dezvoltării civilizaţiei, nevoile au crescut şi nu au mai putut fi satisfăcute
decît prin schimb, creîndu-se adevărate curente şi căutări reciproce.
Curentele respective au cunoscut o dezvoltare continuă, ajungînd ca în
final să fie soluţionate prin comerţ, produsele excedentare dintr-o familie,
colectivitate sau regiune avînd nevoie de un întreprinzător care să le caute
debuşee într-o altă zonă sau colectivitate, unde ele erau deficitare.
Schimburile care se efectuau la început direct - produs contra produs -
constituiau aşa-zisul troc. Într-un asemenea stadiu, pentru a-şi procura
ceea ce avea nevoie, omul ceda din cele ce-i prisoseau altor oameni, care
îi dădeau în schimb ceea ce şi ei aveau ca excedent. Pentru ca acest troc
să se poată efectua, era necesar ca trebuinţele sau dorinţele celor
interesaţi să coincidă, iar produsele ce urmau a fi schimbate să fie divizibile
sau să aibă o valoare sensibil egală.
Schimbul a fost mult mai simplu cînd s-a trecut la folosirea unei mărfi
intermediare, numită monedă. Trocul s-a descompus atunci în două
operaţiuni: vînzarea şi cumpărarea. Pornind din acest moment, a început
adevăratul comerţ.
Specialiştii în teoria comercială, analizînd evoluţia în timp a schimbului,
subliniază faptul că se poate vorbi de o adevărată civilizaţie comercială, ale
cărei începuturi trebuie căutate într-un trecut de peste patru mii de ani.
Astfel, China, Mesopotamia, Europa de Nord făceau încă de
atunci comerţ la scară internaţională. Mai multe popoare mediteraneene -
cretanii, fenicienii etc. - au fost, de asemenea, mari navigatori şi negustori,
formînd adevărate stabilimente comerciale în Africa, Anglia, Ţările Baltice
etc. Mai tîrziu, grecii şi apoi romanii au constituit veritabile imperii
comerciale, profitînd de îmbunătăţirea transporturilor terestre şi maritime,
de crearea şi perfecţionarea continuă a sistemelor monetare, de
dezvoltarea schimburilor şi a economiei artizanale.
A urmat, apoi, pentru Europa, epoca invaziilor barbare şi musulmane care
au antrenat puternice sinuozităţi în dezvoltarea schimburilor, stimulînd
apariţia unei economii "domeniale", o economie închisă, în cadrul căreia
fiecare senior din Europa feudală producea tot ceea ce era necesar unei
vieţi foarte aspre.
Începînd cu secolul al XI-lea se poate însă vorbi de o adevărată "revoluţie
comercială" , în cadrul căreia reprezentanţii unor schimburi mai largi şi mai
diversificate între domenii şi zone s-au înfruntat cu adepţii economiei
închise, creîndu-se, treptat, puternice centre de producţie şi consum.
Dealtfel, în această perioadă, se poate vorbi de existenţa a doi poli ai
comerţului european - zonele mediteraneene şi cele de la Marea Nordului -
care au conturat între ele o zonă comercială ce cuprindea Anglia, Flandra,
Champagne, ţările de pe Rin şi Mosella.
Revoluţia comercială ce a avut loc începînd cu secolul al XI-lea, prin
consecinţele sale asupra schimburilor domeniale şi crearea zonelor
comerciale, face să apară şi negustorul - mercator - care, la început, a fost
itinerant, iar apoi s-a stabilizat în diverse oraşe. Se nasc astfel şi se
dezvoltă primele puncte de întîlnire dintre mărfurile din sud şi cele din nord,
care, ulterior, vor ceda locul iarmaroacelor, bîlciurilor şi marilor tîrguri
europene.
În ansamblul său, societatea s-a transformat continuu, meşteşugarii au vrut
să trăiască în oraşe sau în locurile unde găseau debuşee pentru produsele
realizate. Agricultura s-a specializat neîncetat, devenind şi ea o sursă de
produse care, în marea lor majoritate, depăşeau necesităţile familiei şi
chiar ale zonei, trebuind să fie valorificate prin intermediul schimburilor. La
finele secolul al XI-lea şi începutul celui de-al XII-lea, ca urmare a
respectivelor modificări în cadrul colectivităţilor, se separă burghezia
comercială, care, realizînd beneficii mai uşor decît meşteşugarii, poate să
creeze noi aşezăminte comerciale.
Secolul al XII-lea, prin laicizarea unei mari părţi din populaţie, raţionalizarea
modurilor de viaţă, adoptarea unui calendar fix, apariţia şi introducerea în
viaţa cotidiană a orologiilor care divizau ziua şi noaptea în douăzeci şi patru
de ore fixe şi regulate, precum şi prin alte asemenea aspecte, şi-a pus
amprenta şi pe evoluţia comerţului şi, în special, pe dezvoltarea
tehnologiilor sale. Au apărut astfel, aşa- zisele "practici de comerţ",
adevărate manuale de comerţ, care enumerau şi descriau mărfurile, tarifele
vamale şi itinerariile comerciale, stipulau reguli şi consiliau negustorii. Atît
referitor la mărfuri, cît şi la relaţiile cu fiscul, aceleaşi manuale mergeau mai
departe, încercînd să ajute comercianţii în înţelegerea şi utilizarea
mecanismelor economice.
Efecte deosebite asupra activităţii comerciale a avut descoperirea Americii,
de care, în secolul al XVI-lea, prin aurul şi banii puşi la dispoziţie, au
profitat din plin comercianţii, constituindu-se întreprinderi foarte puternice
atît din punct de vedere economic, cît şi politic.
Paralel, în acelaşi secol al XVI-lea, apar în diverse state europene măsuri
protecţioniste din zona comercială, ca preludiu al etatismului de mai tîrziu.
Concomitent, se creează organe de control generale ale comerţului şi
comisii consultative ale comercianţilor, comisii care reprezentau de fapt
naşterea viitoarelor camere generale de comerţ.
Îmbunătăţirea mijloacelor de comunicaţie, perfecţionarea tehnicilor de
realizare a produselor, crearea unor noi modalităţi de aprovizionare,
apariţia manufacturilor şi a producţiei la scară mare, generalizarea diviziunii
muncii fac să crească numărul întreprinzătorilor comerciali şi, în acelaşi
timp, să apară noi specialişti în probleme comerciale, cum ar fi negustorii şi
bancherii, care, prin investiţiile lor, au contribuit la naşterea şi dezvoltarea a
însăşi revoluţiei industriale. A existat, şi în această etapă de expansiune, o
perioadă mai grea care a frînat dezvoltarea respectivă.
Este vorba de revoluţia franceză din 1789, care, prin sistemul corporativ, a
încercat să ia măsuri împotriva concurenţei, frînînd puternic inovaţia socială
sau tehnologică şi chiar schimburile, prin introducerea protecţionismului
local, cu vămile sale zonale foarte rigide. A triumfat însă liberalismul, care,
în cea de-a doua parte a secolului al XVIII-lea, s-a opus reglementărilor
rigide şi corporaţiilor care, treptat, au fost suspendate sau li s-a diminuat
puterea de acţiune.
După o asemenea perioadă, caracterizată prin puternice contradicţii de-a
lungul întregului secol al XIX-lea, industria progresează rapid şi, o dată cu
ea, întregul său cortegiu de aspecte adiacente, trecînd prin diferite faze:
criza din anii 1873-1895, restabilirea protecţionismului în unele ţări
europene, susţinerea liberalismului în Anglia, Belgia şi Ţările de Jos, care
toate au contribuit din plin la dezvoltarea comerţului. La acestea s-au
adăugat dezvoltarea şi perfecţionarea continuă a căilor de comerţ şi de
transport, care au favorizat atît producţia, cît şi distribuţia.
Distribuţia se separă tot mai mult de producţie şi, ca urmare, micul
comerciant, care se multiplică puternic, precum şi marii comercianţi nu mai
sunt cei care comanditează producţia meşteşugarilor. Respectivii
comercianţi, indiferent de talia lor, devin simpli intermediari - specializaţi
sau nespecializaţi - acţionînd, după caz, în funcţie de interesele
industriaşilor. Într-un asemenea context, în prima parte a secolul al XX-lea
apare fenomenul de concentrare a activităţii comerciale, la început prin
crearea "cooperativelor de consum", ulterior dezvoltîndu-se puternic prin
apariţia marilor magazine, a întreprinderilor cu sucursale multiple, a
comerţului integrat şi a altor asemenea forme.
Apelînd la o abordare diacronică, trebuie avut în vedere că, în contextul
dezvoltării economico-sociale, comerciantului i-a revenit continuu un rol
important. Locul său ca intermediar între producţie şi consum, conturat, aşa
cum s-a arătat anterior, începînd cu secolul al XIX-lea, şi, deopotrivă, între
posibilităţile societăţii şi nevoile de consum ale membrilor săi, precum şi
funcţia sa de realizare a mărfurilor, îl plasează pe o poziţie specială în
politica de dezvoltare a fiecărei societăţi, bucurîndu-se atît de atenţia
întreprinzătorilor, cît şi de cea a puterii publice. Conjugarea preocupărilor şi
efectelor celor două forţe - întreprinzători şi putere publică - precum şi
gradul lor de corelare au conturat de-a lungul timpului cîteva etape
importante în dezvoltarea comerţului, după constituirea sa ca activitate
propriu- zisă de intermediere.
'50 şi este în plină dezvoltare în actuala perioadă, are în vedere evoluţia
comerţului într-o "economie de consum". În cadrul acestei etape, producţia
de masă este la apogeul său, iar societatea se dezvoltă pe baza unei
economii de piaţă. De asemenea, penuria a cedat locul unei concurenţe
puternice între producători şi, mai ales, între distribuitori, iar profilul
problematicii distribuţiei nu mai este dat de produs, ci de vînzare, care
devine anevoioasă şi costisitoare.
De aici decurge necesitatea unor eforturi continue de a pune la punct
tehnici susceptibile de a permite întreprinzătorilor să cucerească piaţa. De
asemenea, tehnica combină realizările productive cu metode psihologice şi
psihosociologice, cercetări operaţionale etc., toate vizînd adaptarea
predicţională a ofertei la cerere. Se modifică astfel însăşi optica de
abordare a pieţelor, trecîndu-se de la ideea de a vinde ceea ce se fabrică
la concepţia potrivit căreia trebuie produs în permanenţă ceea ce se vinde.
Într-o asemenea situaţie, comerţului îi revin sarcini multiple, adăugînd
produsului, pe lîngă utilităţile sale intrinseci, proximităţile de spaţiu şi timp,
servicii complexe, eşalonate pe întregul parcurs al actului de cumpărare şi
utilizare, precum şi o serie de condiţii ambientale privind realizarea actului
de vînzare, actul respectiv urmînd să devină un fenomen complex,
generator de plăceri şi satisfacţii emoţionale.

https://conspecte.com/Comert/comertul-definire-si-istoric-aparitiei-sale.html