[Toma din Aquino,] Tolomeo din Lucca despre superioritatea guvernării

monarhice şi primatul papal („De Regimine Principum” – „Despre guvernarea

principilor”, cca. 1260-1274)

– fragmente –

Membru al ordinului dominican, ca şi Toma din Aquino (d’Aquino) (căruia i-a fost student la
Universitatea din Paris, între anii 1261-1268), Tolomeo din Lucca s-a născut în jurul anului 1236.
Apropiat de maestrul său – pe care îl însoţea în momentul morţii, survenită în timp ce Toma din
Aquino se îndrepta spre Lyon, unde fusese convocat un conciliu – Tolomeo a petrecut cea mai mare
parte a primelor două decade ale secolului al XIV la curtea papală de la Avignon, după unele ipoteze,
ca bibliotecar pontifical. În 1318, Ioan al XXII-lea îl numeşte episcop de Torcello (lângă Veneţia),
apărându-l într-o dispută cu un ierarh local al bisericii din Grado. S-a stins din viaţă în 1327, la o
vârstă venerabilă, în locul unde fusese episcop cu nouă ani mai înainte. Partizan ardent al intereselor
pontificale, Tolomeo din Lucca este autorul mai multor scrieri cu caracter istoric şi teologico-politic,
dintre care, exceptând-o pe aceea de faţă, cea mai cunoscută este „Determinatio compendiosa de
iurisdictione imperii”, redactat, în jurul anului 1281.
Compus din patru părţi, textul de faţă, al cărui titlu complet este „De regimine principum ad
regem Cypri” („Despre guvernarea principilor, adresată regelui Ciprului”) a suscitat o întreagă
discuţie referitoare la atribuire şi datare. Dacă în privinţa ultimelor două capitole şi – probabil – a
ultimei jumătăţi din capitolul al II-lea specialiştii sunt de acord să le considere ca aparţinând lui
Tolomeo din Lucca, nu acelaşi lucru se poate spune despre prima parte a scrierii. Deosebindu-se net
de capitolele III şi IV din punct de vedere tematic şi stilistic, ea conţine nu numai o amplă pledoarie în
favoarea monarhiei, considerată drept cea mai potrivită formă de guvernare, dar şi o discuţie extrem
de amănunţită referitoare la atribuţiile şi responsabilităţile regelui, văzut de autor drept garant al
acestei forme de guvernare şi, totodată, o pavăză împotriva unui eventual (dar perfect posibil)
derapaj spre tiranie. Pe temeiul mai multor analogii stabilite cu principalele scrieri tomiste – şi, în
primul rând, cu „Summa Theologiae” – majoritatea autorilor au atribuit această primă parte lui
Toma din Aquino – binecunoscut partizan, şi el, al guvernării monarhice. Alţi exegeţi, începând cu
Walter Mohr [1] şi sfârşind cu Antony Black[2] au pus la îndoială această paternitate, invocând
deosebirile stilistice dintre cele două cărţi şi textele majore ale marelui teolog dominican. Fără a
nega la fel de hotărât paternitatea lui Toma din Aquno, James M. Blythe (autorul singurei ediţii în
limba engleză, publicate până acum, dacă exceptăm fragmentele traduse de Cary Nederman şi Kate
Langdon Fornhan[3]) înclină totuşi spre o atribuire incertă şi spre o datare cuprinsă în intervalul
1260-1274 (mai precisă decât aceea propusă de Mohr: 1218-1277)[4].

CARTEA I-A

Atribuită lui Toma din Aquino

Prolog

[....]

Capitolul 1

Ceva trebuie să guverneze fiinţele umane care trăiesc împreună

[1] Pentru a începe să-mi împlinesc intenţia, trebuie să explic cum ar trebui să
înţelegem titlul de „rege”.
 2

[2] Trebuie să existe ceva ce conduce toate lucrurile rânduite în vederea unui scop –
[un scop] care poate fi înfăptuit în diferite chipuri –, astfel încât, aceste lucruri să poată ajunge
la scopul lor pe o cale directă. O corabie împinsă înainte de vânturi schimbătoare se mişcă în
direcţii diferite şi nu poate ajunge la scopul care i-a fost hărăzit decât dacă sârguinţa unui pilot
o îndreaptă spre port. Există un scop căruia îi sunt rânduite întreaga viaţă şi toate faptele
fiinţelor umane, de vreme ce acestea acţionează prin intelect, care, în chip caracteristic şi
vădit, lucrează în vederea unui scop. Oamenii înaintează în diferite chipuri spre scopul care
le-a fost hărăzit – fapt demonstrat de varietatea strădaniilor şi a acţiunilor lor – şi, de aceea, ei
au nevoie de ceva care să-i îndrepte spre scopul lor. Lumina raţiunii este sădită în mod natural
în toate fiinţele umane şi le poate îndrepta spre scopul lor, în acţiunile pe care le întreprind.
[3] Dacă oamenii, ca şi alte animale, ar trăi singuri, ei nu ar avea nevoie de nimic care
să-i îndrepte spre scopul lor şi, sub Dumnezeu, cel mai înalt rege [dintre toţi], ei şi-ar fi lor
înşişi regi, în sensul că s-ar conduce singuri în actele lor prin lumina raţiunii, dată de sus. Dar,
mai mult decât orice alt animal, fiinţele umane sunt în mod natural animale sociale şi politice,
trăind laolaltă, după cum o cere necesitatea naturală. Pentru toate celelalte animale, natura a
pregătit hrană, blană care le acoperă şi mijloace de apărare, cum sunt colţii, coarnele, ghearele
sau, cel puţin iuţeala fugii. Dar fiinţele umane nu au fost înzestrate cu nimic asemănător,
pregătit de natură pentru ele. În locul tuturor acestor lucruri, le-a fost dată raţiunea, prin care
ele să şi le poată pregăti pentru sine, folosindu-se de mâini. Acţionând singură, o persoană nu
este de ajuns pentru a obţine o viaţă îndestulătoare; de aceea, pentru fiinţele umane, este
natural să trăiască mai multe la un loc.
[4] Celelalte animale mai au aptitudinea naturală de a şti ce lucruri le sunt folositoare
sau dăunătoare. De exemplu, o oaie îl vede în chip natural pe lup ca pe un duşman. Prin
această aptitudine naturală, unele animale mai recunosc şi ierburile vindecătoare şi alte lucruri
care le sunt necesare pentru viaţă. Dar fiinţele umane au doar o cunoaştere generală a
necesităţilor vieţii, prin aceea că, plecând pe cale raţională de la principiile universale, pot
realiza o cunoaştere a lucrurilor individuale, necesare vieţii umane. Fiinţele umane, singure,
nu au posibilitatea să ajungă la toate lucrurile de acest fel doar prin propria lor raţiune. De
aceea, este necesar ca oamenii să trăiască laolaltă, astfel încât unul să-l poată ajuta pe celălalt
şi mai mulţi să se ocupe să găsească lucruri diferite. De pildă, unul ar putea studia medicina,
altul ceva diferit, iar altul altceva [...].
[6] Prin urmare, dacă este firesc pentru fiinţele umane să trăiască mai multe laolaltă,
este necesar ca printre fiinţele umane să existe ceva prin care această mulţime să fie
guvernată. Căci, dacă toţii indivizii dintr-o mulţime s-ar îngriji numai de ceea ce este potrivit
pentru ei înşişi, ca indivizi [luaţi separat], acea mulţime s-ar distruge şi s-ar împrăştia dacă nu
ar fi ceva care să se îngrijească de ceea ce ţine de binele acelei mulţimi. La fel, trupul unui om
sau al oricărui animal s-ar destrăma dacă nu ar fi în trup o putere generală de guvernare, care
să se ocupe de binele comun al tuturor mădularelor. De aceea, Solomon spune: „Când nu este
chibzuinţă, poporul cade”[5].
[7] Acest lucru este raţional, de vreme ce, cei ce sunt singulari nu sunt la fel cu cei ce
sunt laolaltă. Aceştia se deosebesc prin caracteristicile lor individuale, dar sunt uniţi prin ceea
ce au în comun. Dar lucrurile diferite au cauze diferite. Prin urmare, este necesar să fie ceva
care să conducă spre binele comun al mai multora, dincolo de ceea ce conduce spre binele
unuia. Din acest motiv, există ceva ce guvernează toate lucrurile rânduite în vederea unui
[singur] scop. În universul fizic, primul corp, anume, corpul ceresc, guvernează celelalte
corpuri prin rânduiala divinei providenţe şi toate corpurile sunt guvernate de creaturile
raţionale. În fiinţele umane luate separat, spiritul guvernează trupul şi, între părţile spiritului,
partea irascibilă şi aceea concupiscentă sunt guvernate de raţiune. La fel, între mădularele
trupului, unul este principal, ca inima sau capul şi le mişcă pe toate celelalte. Prin urmare, în
orice mulţime este necesar să existe ceva care guvernează [...].
 3

Capitolul 3

Este mai folositor mulţimii fiinţelor omeneşti care trăiesc laolaltă să fie guvernate de unul
decât de mai mulţi

[1] Acum,...trebuie să întreb dacă este mai potrivit pentru o provincie sau un oraş să
fie guvernate de mai mulţi sau de unul [singur]. Acest lucru trebuie gândit din punctul de
vedere al scopului guvernării. Intenţia celor care guvernează trebuie să fie îndreptată spre
acest scop, pentru a aduce sănătate lucrului luat în guvernare. Este meseria pilotului să
îndrepte corabia nevătămată spre bunăstarea portului, apărând-o împotriva primejdiilor mării.
Dar binele şi bunăstarea unei mulţimi care trăieşte într-o societate constau în păstrarea unităţii
sale, iar acest lucru se numeşte pace. Dacă aceasta este luată, piere [şi] folosul vieţii sociale şi,
pe lângă aceasta, mulţimea dezbinată devine o povară pentru sine însăşi. Prin urmare, cel ce
conduce o mulţime trebuie neapărat să se gândească la asta, astfel încât să dobândească
unitatea păcii.
[2] [...] Prin urmare, cu cât o guvernare este mai eficientă în păstrarea unităţii păcii, cu
atât este mai folositoare. Noi spunem că ceea ce conduce la scop este mai folositor. Este vădit
că ceea ce este unul în sine poate înfăptui unitatea mai bine decât [pot acest lucru] mai mulţi,
la fel cum cauza cea mai eficientă a căldurii este ceea ce este fierbinte prin sine însuşi. Prin
urmare, guvernarea unuia [singur] este mai folositoare decât guvernarea mai multora.
[3] De asemenea, este vădit că mai mulţi nu pot cu nici un chip păstra mulţimea dacă
printre ei ar fi dezbinare. Pentru ca cei mulţi să poată guverna, este necesară printre ei o
anumită unitate; dacă nu ar fi alături unii de alţii în vreun chip anume, cei mulţi nu ar putea
trage o corabie într-o [anumită] direcţie. Dar se spune despre cei mulţi că sunt uniţi în măsura
în care ei ajung să constituie o unitate. De aceea, este mai bine să conducă unul, decât mai
mulţi care doar se apropie de acea unitate.
[4] Pe lângă aceasta, acele lucruri sunt cele mai bune care sunt în acord cu natura,
fiindcă natura operează cel mai bine în lucruri individuale. Ci orice guvernare [este mai]
naturală [, dacă] este [doar] a unuia [singur]. Între mulţimea mădularelor, există unul care le
pune în mişcare pe toate, anume, inima; iar între părţile spiritului, o [singură] putere este în
frunte, anume, raţiunea. De asemenea, există un singur rege printre albine, iar în întregul
univers un [singur] Dumnezeu, creatorul şi conducătorul tuturor [celor ce sunt]. Acest lucru
este în acord cu raţiunea, de vreme ce orice mulţime provine de la unul. Încât, dacă acele
lucruri care există pentru că sunt făcute imită acele lucruri care sunt de la natură, şi dacă o
lucrare care este făcută este cu atât mai bună cu cât este mai apropiată de ceea ce este în
natură, urmează în mod necesar că o mulţime umană este guvernată cel mai bine de unul
[singur] [...].

Capitolul 13

Slujba regelui: prin natură, el este în regatul său întocmai cum este sufletul în trup şi
Dumnezeu în lume

[1] Trebuie să vedem acum în ce constă slujba regelui şi ce fel de persoană trebuie să
fie regele. De vreme ce arta imită natura, care ne învaţă cum să lucrăm potrivit raţiunii, pare
că este cel mai bine să începem [să discutăm despre] slujba regelui cătând la forma luată de
guvernarea naturală.
[2] În natura lucrurilor aflăm atât guvernarea universală, cât şi pe aceea particulară.
Guvernarea universală este aceea prin care toate lucrurile cad sub guvernarea lui Dumnezeu,
 4

cel care, prin propria-i providenţă [îşi] exercită guvernarea asupra universului lucrurilor.
Aceea particulară este o guvernare în mod special asemănătoare guvernării divine. Ea se
găseşte la specia umană, care se numeşte microcosmos, deoarece în ea se află forma
guvernării universale. Căci mădularele trupului şi puterile sufletului sunt guvernate de raţiune,
întocmai cum guvernarea divină include universul făpturilor corporale şi toate virtuţile
sufletului. Astfel, într-un anume fel, la specia umană, raţiunea ocupă acelaşi loc ca Dumnezeu
în lume. Dar, deoarece – precum am arătat mai sus – o persoană este în mod natural socială şi
trăieşte în mulţime, printre fiinţele omeneşti se găseşte ceva asemănător guvernării divine, nu
numai fiindcă fiecare persoană este guvernată prin raţiune, dar şi pentru că mulţimea este
guvernată de raţiunea unei persoane, ceea ce constituie mai ales cazul slujbei regelui. La alte
animale, care trăiesc în societate putem, de asemenea, găsi ceva asemănător acestei guvernări
[:] de pildă, se spune că printre albine sunt regi. Aceasta nu pentru că guvernarea lor are loc
prin raţiune, ci pentru că Cel Preaînalt care guvernează, Autorul naturii le-a împărţit un
instinct natural.
[3] Prin urmare, regele să ştie că aceasta este slujba pe care a luat-o, adică el, în
regatul său, este ca sufletul în trup şi ca Dumnezeu în lume. Dacă el se va gândi stăruitor la
aceasta, se vor întâmpla două lucruri. Pe de o parte, în el se va învăpăia zelul dreptăţii, atunci
când înţelege că a fost pus în această poziţie pentru ca, în regatul său, el să poată judeca în
locul lui Dumnezeu. Pe de altă parte, el va dobândi însuşirile moderate ale blândeţii şi
milosteniei, atunci când îi recunoaşte pe cei de sub guvernarea sa ca fiind propriile sale
mădulare [...].

CARTEA A III-A

[Tolomeo din Lucca]

Capitolul 10

Deosebitele feluri ale stăpânirii omeneşti după rangul şi demnitatea lor. Prin ce este
preferată stăpânirea Papei altor stăpâniri.

[1] Putem subîmpărţi stăpânirea în patru tipuri, după acelaşi criteriu. Un tip este, în
acelaşi timp, [cel] sacerdotal şi regal, altul este doar regal, în care noi îl includem pe cel
imperial, al treilea este [cel] politic, iar al patrulea ţine de guvernarea gospodăriei.
[2] Amintesc mai întâi de [tipul] sacerdotal şi regal, din mai multe motive, dar, mai
întâi, fiindcă el există prin instituirea divină a lui Hristos. De vreme ce toată puterea i-a fost
dată lui în virtutea umanităţii sale, el a transmis toată această putere vicarului său, atunci când
a spus, cum citim în Matei: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica
Mea şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice
vei lega pe pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pământ va fi deslegat în
ceruri”1. Toate cele patru propoziţii ale aceste afirmaţii semnifică stăpânirea lui Petru şi a
urmaşilor săi asupra tuturor credincioşilor şi aceasta este cauza pentru care Supremul Pontif,
Episcopul Romei poate fi numit, pe merit, rege şi preot. Dacă Domnul nostru, Isus Hristos,
este numit rege şi preot, cum o dovedeşte Augustin, nu pare nepotrivit ca aceleaşi titluri să fie
[şi] ale urmaşului său. Acest lucru apare destul de limpede din ceea ce am spus, dar, pentru a
aduce mai multe motive, trebuie să ne întoarcem la cele patru propoziţii pe care tocmai le-am
pomenit, dintre care, prima se referă la mărimea titlului dat, a doua la tăria [morală a]
stăpânirii, a treia la cuprinderea stăpânirii, iar a patra le deplinătatea stăpânirii.

1
Matei 16: 18-19
 5

[3] Începem cu prima propoziţie, când Domnul spune: „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru şi
pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. După cum explică Doctorii cei Sacri, Hilarius şi
Augustin, Domnul a făcut cunoscută puterea lui Petru prin folosirea acestui nume. Petru a fost
numit „piatră”, ceea ce, după cum spune Pavel, înseamnă Hristos, pe care Petru l-a
recunoscut cel dintâi, astfel încât, participând întru acest nume – de vreme ce un nume poate
dobândi putere – el a meritat să audă: „şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, ceea ce
vrea să spună că, printre credincioşi, stăpânirea depinde în întregime de Petru şi de urmaşii
săi.
[4] A doua propoziţie introduce tăria [morală a] stăpânirii, semnificată prin
următoarele cuvinte: „şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. După cum ne spun aceiaşi
Sfinţi Doctori, aceste porţi sunt în stăpânirea tiranilor şi a prigonitorilor Bisericii, ele fiind
numite „porţile Locuinţei morţilor”, deoarece sunt pricina tuturor celor care păcătuiesc în
cadrul Bisericii luptătoare. Căci toţi sunt murdăriţi de atingerea cu astfel de conducători, cum
s-a întâmplat la curţile lui Frederic, Conradin şi Manfred [6]. Cu toate acestea, aceşti oameni nu
au triumfat asupra Bisericii Romane, ci, dimpotrivă, au avut o moarte rea, cum se spune în
cartea Înţelepciunii: „Groaznic sfârşesc neamurile nelegiuite”.
[5] Cuprinderea stăpânirii este arătată atunci când Domnul adaugă: „Îţi voi da cheile
Împărăţiei cerurilor”. Căci, prin aceste cuvinte, el ne face cunoscută puterea lui Petru şi a
urmaşilor săi, care se întinde asupra întregii Biserici, anume, a Bisericii luptătoare şi a
Bisericii triumfătoare, desemnate prin cuvintele „Împărăţia cerurilor”, amândouă fiind
zăvorâte de cheile lui Petru.
[6] Deplinătatea stăpânirii este arătată când, la sfârşit, el spune: „şi orice vei lega pe
pământ va fi legat în ceruri, şi orice vei deslega pe pământ va fi deslegat în ceruri”.
[7] În trupul mistic [al Bisericii], Supremului Pontif este capul tuturor credincioşilor
întru Hristos şi, de vreme ce într-un trup adevărat capul este izvorul oricărei mişcări şi al
oricărei senzaţii, acelaşi lucru va fi adevărat [şi] în trupul mistic. Din această pricină, este
nevoie să se spună că deplinătatea harului se găseşte în Supremul Pontif, deoarece numai el
singur dă deplină îngăduinţă pentru toate păcatele, astfel încât, ceea ce spunem despre primul
şi cel dintâi Stăpân îi este propriu [şi] lui: „Şi noi toţi am primit din plinătatea lui”2. Nu se
poate ca acest lucru să se refere doar la puterea spirituală, de vreme ce corporalul şi
temporalul depind întotdeauna de spiritual, întocmai cum felul de a acţiona al trupului
depinde de virtutea spiritului. Prin urmare, întocmai cum un trup primeşte fiinţarea, virtutea şi
felul de a acţiona de la spirit, după cum o spun limpede Aristotel şi Augustin, la fel şi
jurisdicţia temporală a conducătorilor primeşte aceste lucruri prin puterea spirituală a lui Petru
şi a urmaşilor săi [...].
[10] Trebuie să pomenesc că această instituire divină nu poate fi lepădată, de vreme ce
Hristos i-a ridicat pe vicarii săi doar ca ispravnici şi slujitori, după cum a spus Pavel în I
Corinteni: „Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte
ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu”3. Căci numai Hristos a întemeiat Biserica a cărui slujire
a încredinţat-o lui Petru: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost
pusă, şi care este Isus Hristos”4. Din această pricină, Sacrii Doctori atribuie lui Hristos o
anumită putere, pe care ei o numesc „excelentă”, [o putere] pe care nu au avut-o nici Petru,
nici urmaşii săi. Astfel, puterea lui Petru şi a urmaşilor săi nu este egală cu aceea a lui Hristos;
dimpotrivă, puterea lui Hristos o depăşeşte cu desăvârşire pe aceea a lui Petru. De pildă,
Hristos a putut mântui pe cineva fără botez...[şi] Hristos a putut schimba forma şi materia
tainelor, ceea ce nu au putut face nici Petru, nici urmaşii săi.

2
Ioan 1: 16.
3
I Corinteni 4: 1.
4
I Corinteni 3: 11.
 6

[11] Deocamdată, acestea sunt de ajuns şi voi lăsa deoparte celelalte lucruri, mai
subtile, care ar putea fi spuse. În orice caz, încheierea acestui capitol, anume că Vicarul lui
Hristos trebuie preferat tuturor celorlalţi stăpâni, se susţine din motivele pe care le-am dat.

Capitolul 11

În ce constă stăpânirea regală, prin ce se deosebeşte de stăpânirea politică şi în ce

chipuri se distinge ea în diferite regiuni

[...] [6] ...Cei care conduc trebuie să se mulţumească cu ceea ce li se plăteşte şi să nu-şi
împovăreze supuşii, luându-le bunurile şi posesiunile. Singurele excepţii sunt [permise] în
următoarele cazuri: din cauza unui delict sau în numele binelui comun al guvernării lor. În
primul caz, un vasal este deposedat de feudul său din pricina nerecunoştinţei, iar alţii de
bunurile şi posesiunile lor pentru a se face dreptate, [o dreptate] pentru care este dată
stăpânirea, după cum am spus mai sus. În Proverbe, se spune: „şi scaunul lui de domnie se va
întări prin neprihănire”5. Din această pricină, legea divină dispune ca cei ce nesocotesc
învăţăturile divine să fie loviţi cu pietre şi munciţi cu variate pedepse. Acest lucru pare foarte
chibzuit, dacă avem în vedere orice lucru care este creat, dar mai ales trupul omenesc, atunci
când lepădăm o parte mai rea, pentru a păstra o parte mai nobilă. Tăiem o mână, astfel încât
inima şi creierul – în care constă, în principal, o fiinţă omenească – să poată fi păstrate. Legea
evanghelică aprobă acest lucru: „Dacă ochiul sau mâna sau piciorul te ispitesc la rău – ceea
ce, după Augustin, este propriu fiinţelor umane – taie-l şi aruncă-l, fiindcă mai bine este să
trăieşti schilod şi olog decât să fii trimis în Gheena cu doi ochi sau două mâini”.
[7] La fel, pentru a arăta ce se poate cere pentru binele statului, pentru apărarea
regatului sau din orice altă cauză care ţine de binele comun al unei stăpâniri, motivul se află la
îndemână. De vreme ce am presupus că societatea omenească este naturală, precum am
dovedit-o mai sus, toate lucrurile necesare păstrării acestei societăţi sunt înfăptuite prin
dreptul natural. Dar aceasta este conţinută în propoziţie. Prin urmare, dacă suntem de acord că
o stăpânire regală este legitimă, regele poate cere de la supuşii săi ceea ce este necesar pentru
binele lor [...].

Capitolul 19

Cum s-a schimbat felul imperiului de la Carol cel Mare la Otto al III-lea şi izvorul
puterii depline a Celui Mai Înalt Pontif

[...] [2] Se pare că vicarul lui Hristos are, în acest caz[7], deplinătatea puterilor, adică, în
numele bunei stări a Bisericii universale. Acest lucru este vădit în cuvintele Domnului citate
mai sus, iar această putere i-a fost dată lui printr-un drept întreit: întâi, prin dreptul divin,
deoarece cuvintele citate mai sus arată că Hristos a vrut să fie aşa (şi voi arăta acest lucru mai
jos); în al doilea rând, prin dreptul natural, întrucât, de vreme ce presupunem că el deţine cel
dintâi loc în guvernare, urmează în mod necesar că el trebuie confirmat drept cap, din care
derivă orice mişcare şi senzaţie în trupul mistic şi, din această pricină, susţinem că toată
influenţa în guvernare depinde de el. Mai departe, este necesară grija pentru păstrarea oricărei
comunităţi, deoarece natura umană – care nu poate prospera în afara societăţii – o cere. În
cadrul oricărei ierarhii a persoanelor, această păstrare nu poate fi făcută decât de principiul
conducător prim. În ceea ce priveşte faptele umane, acesta este Primul Ierarh, adică Hristos,
astfel încât el este primul principiu conducător, primul [principiu] povăţuitor şi primul
[principiu] care pune în mişcare, iar Supremul Pontif stă în locul lui.
5
Pildele sau Proverbele lui Solomon 25: 5.
 7

[3] Am spus mai sus că, în regatul său, principele este ca Dumnezeu în lume şi ca
sufletul în trup. Dar, este sigur că întreaga lucrare în natură depinde de Dumnezeu, ca de unul
care exercită guvernarea, pune în mişcare şi păstrează, căci, potrivit Faptelor Apostolilor, „în
El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa”6 şi, cum spune profetul Isaia, „tot ce facem noi, Tu
împlineşti pentru noi”7. Putem spune acelaşi lucru despre suflet, fiindcă orice act al naturii
într-un trup depinde de suflet din trei feluri de motive.
[4] Vedem că Dumnezeu, guvernând lumea şi conducând-o, îngăduie stricarea unui
anumit lucru, pentru păstrarea întregului. Natura face acelaşi lucru în viaţa trupului omenesc,
prin virtutea sufletului. Acelaşi lucru se întâmplă cu conducătorii, fiindcă, pentru a-şi păstra
întreaga guvernare asupra supuşilor şi a regatului lor, puterea lor este sporită pentru a impune
biruri şi a distruge cetăţi şi oraşe. Prin urmare, acelaşi lucru va fi cu atât mai adevărat pentru
cel mai înalt şi suprem conducător, adică papa, pentru binele întregii Creştinătăţi.
[5] Din această pricină, Primul Sinod, Conciliul de la Niceea, unde a fost de faţă
Constantin, a atribuit papei întâietatea, în primele canoane care au fost instituite [acolo].
Drepturile formulate după acest conciliu îl ridică numai pe acest conducător [la autoritate] în
aceste lucruri, într-o aşa măsură, încât sentinţelor sale li se cuvine aceeaşi faimă ca şi cum ar
fi fost scoase de gura lui Dumnezeu, fapt recunoscut de însuşi Carol cel Mare. În acelaşi chip,
nu este îngăduit să se treacă peste sentinţa lui. La fel, el nu are nici un superior.
[6] În acelaşi fel, el este cel ce ia locul lui Dumnezeu pe pământ, iar acest lucru este
cea de-a treia cale sau [cel de-al treilea] motiv prin care eu pot arăta şi conchide că Supremul
Pontif are deplinătatea puterilor în privinţa pe care am spus-o. Două sunt cazurile în care
puterea sa este sporită, după cum am arătat-o limpede, mai sus: fie din cauza unui delict, fie
pentru binele întregii credinţe. Profetul Ieremia ne arată cu eleganţă acest lucru, căci i s-a spus
lui în persoana vicarului lui Hristos: „Iată, astăzi te pun peste neamuri şi peste împărţii, ca să
smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti” 8. Interpretez aceste cuvinte
prin motivul delictului, iar cele patru denumiri ca aplicându-se diferitelor feluri de pedepse,
care pot fi date oricui dintre credincioşi sau unui supus (când el spune „peste neamuri”) sau
unui stăpân (când adaugă „şi peste împărăţii”). Dar Ieremia mai dovedeşte şi al doilea caz
când puterea Supremului Pontif este sporită, atunci când i s-a spus, după aceea: „să zideşti şi
să sădeşti”, ceea ce ţine de providenţa vicarului lui Hristos, pentru binele Bisericii Universale
[...].

CARTEA A IV-A

Capitolul 23

În ce constă o organizare politică[8] perfectă, de unde primeşte ea fericirea politică, anume,

când părţile organizării politice sunt dispuse armonios şi sunt reciproc legate.

[1] De vreme ce, atunci când am în vedere organizarea politică mă refer la o cetate,
modul în care este discutată o organizare politică depinde de calitatea cetăţii. După cum spune
Augustin, o cetate „este [constituită de] o mulţime de fiinţe umane, legate laolaltă de un lanţ
al societăţii, şi este binecuvântată prin adevărata virtute”. Această definiţie nu contrazice
părerea lui Aristotel, care leagă fericirea politică de guvernarea perfectă a cetăţii. Căci,
virtutea prin care un conducător politic guvernează o cetate este arhitecta tuturor celorlalte
virtuţi ale cetăţii, pentru că celelalte virtuţi civice sunt subordonate acestei virtuţi, întocmai
cum aptitudinea ecvestră şi aceea a arcaşilor sunt subordonate virtuţii militare. Prin urmare,
6
Faptele Apostolilor 17: 28.
7
Isaia 26: 12.
8
Ieremia 1: 10.
 8

fericirea politică constă în operaţiunile acestei virtuţi ca virtute supremă, după cum pare să
sugereze Aristotel în pasajul tocmai citat. Adevărata şi cea mai perfectă organizare politică
este întocmai ca un trup bine întocmit, în care puterile organice au o vigoare perfectă. Dacă
virtutea supremă, care este raţiunea, conduce celelalte potenţe inferioare, puse în mişcare la
porunca ei, atunci în ambele apar [atât] o anumită atracţie [, cât] şi o plăcere perfectă a
puterilor, care se numesc armonie. Augustin spune că un stat sau o cetate bine întocmite pot fi
asemănate cu o voce într-o melodie, în care un cântec devine plăcut şi delectabil pentru
urechi, prin sunetele diferite şi reciproc proporţionate.
[2] ...Din această cauză, filosoful Plutarh a avut motiv să compare statul sau
organizarea politică cu un trup natural şi organic, în care mişcările depind de mişcarea uneia
sau a două părţi, precum inima şi creierul; şi totuşi, fiecare parte a trupului are o funcţie
proprie, care corespunde primelor mişcări şi este de folos slujbelor îndeplinite de celelalte. De
aceea, acest trup se arată ca fiind însufleţit prin câştigul obţinut prin darul divin, iar aceasta se
întâmplă, cu cea mai mare nepărtinire, prin vâsla raţiunii, cu încuviinţarea lui Dumnezeu.
Pavel confirmă acest lucru, atunci când arată, în I Corinteni, că întreaga Biserică este un trup,
deosebit în părţi, dar unite prin lanţul milosteniei. Prin urmare, într-o adevărată organizare
politică sau civilă este trebuitor ca mădularele să se conformeze capului şi să nu se dezbine
reciproc...

(On the Government of Rulers / De Regimine Principum Ptolemy of Lucca with Portions Attributed to
Thomas Aquinas. Translated by James M Blythe, University of Pennsylvania Press, 1997, p. 60-63,
65-66, 94-95, 173-174, 180-181, 203-204, 271-273).
 1
[] Cf. Bemerkungen zur verfasserschaft von „De Regimine Principum” in Virtus Politica, Hg. Von
Joseph Müller und Helmut Koblenberger, Stuttgart, Bad Cannestatt, Fromann Verlag & Günther Holzboog, KG,
1974.
2
[] Cf. Political Thought in Europe, 1250-1550, Cambridge University Press, 1992.
3
[] Medieval Political Theory. The Quest for the Body Politic, 1100-1400. Edited by Carry Nederman
and Kate Langdon Forhan, Routledge, London and New York, 1993.
4
[] Pentru întreaga discuţie referitoare la această scriere, v. On the Government of Rulers / De Regimine
Principum Ptolemy of Lucca with Portions Attributed to Thomas Aquinas, translated by James M Blythe,
University of Pennsylvania Press, 1997, p. 1 sqq (Introduction). Referinţele biografice ale celor doi autori se
găsesc în mai multe surse, dintre care cităm: Dictionnaire du Moyen Âge. Sous la direction de Claude Gauvard,
Alain de Libera, Michel Zink, Paris, P. U. F., 2002, p. 1387-1391; James M. Blythe, Ideal Government and the
Mixed Constitution in the Middle Ages, Princeton University Press, 1992, p. 39; Anthony Kenny, Toma
d’Aquino. Traducere din engleză de Mihai C. Udmă, Bucureşti, Humanitas, 1998, passim; M. D. Chenu, Toma
d’Aquino şi teologia. Traducere de Elena I. Burlacu, Bucureşti, Univers Enciclopedic, 1998, passim şi On the
Government of Rulers / De Regimine Principum..., p. 7-8.
5
[] Pildele sau Proverbele lui Solomon 11: 14 (cf. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului
Testament. Cu trimeteri, Societatea biblică, s. l., s. a., p. 649).
6
[] Frederic al II-lea de Hohenstaufen (1220-1250); Conradin, fiul lui Conrad al IV-lea (1250-1254),
succesorul lui Frederic al II-lea la coroana Germaniei, înfrânt de Carol al II-lea de Anjou în bătălia de la
Tagliacozzo (1268), după ce acesta îl învinsese în 1266 în bătălia de la Benevent pe Manfred, fiul lui Frederic al
II-lea, regent al Siciliei. Rezultatul acestor victorii a fost instaurarea stăpânirii angevine asupra insulei, care a
durat până în 1282.
7
[] Este vorba de confirmarea alegerii împăraţilor şi de încoronarea lor de către papi, prerogative a căror
istorie este reconstituită, pe scurt, de Tolomeo da Lucca în fragmentul precedent.
8
[] „Politia”, în textul latin (idem).