Rippl

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.
net/publication/273559218
Epistemologie. Perspectiva interdisciplinară Maria Niculescu, Nicolae Vasile,

Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.
Book · September 2011
CITATIONS READS
0 966
2 authors, including:
Nicolae Vasile
Valahia University of Târgoviste
108 PUBLICATIONS 95 CITATIONS
SEE PROFILE
Some of the authors of this publication are also working on these related projects:
Analiza constructală a geometriei mașinilor electrice View project
Contributions to the development of electromagnetism View project
All content following this page was uploaded by Nicolae Vasile on 15 March 2015.
The user has requested enhancement of the downloaded file.

1
Epistemologie. Perspectivă interdisciplinară
Coordonatori: Maria NICULESCU

Nicolae VASILE
Cuvânt înainte
Cap. 1. Cercetarea ştiinţifica în economia cunoaşterii
Autor Maria NICULESCU
1.1. Cercetarea ştiinţifica în serviciul progresului
economo-social
1.2. Economia cunoaşterii si noile provocări ale
cercetării ştiinţifice
1.3. Contextul european al cercetării dezvoltării
Cap. 2. Introducere în epistemologie

2.1. Cunoaşterea ştiinţifica
2.2. Accepţiuni ale epistemologiei
2.3. Diversitatea ştiinţelor
2.4. Ştiinţa epistemologiei sau epistemologia
ştiinţelor ?
Cap. 3. Originea cunoaşterii : controverse istorice

3.1. Idealismul si percepţia realităţii

3.2. Rolul ratiunii în formarea si evolutia cunoaşterii
3.3. Empirismul si progresul ştiinţei
3.3.1.Originea cunoaşterii si cauzalitatea
3.3.2. Limitele inducţiei în validarea rezultatelor
cercetării
2
3.4. Criticismul lui Kant
3.5. Poziţionarea cercetătorului pe axa raţionalism
- empirism
Cap. 4. Paradigme epistemologice

contemporane
4.1. Pozitivismul si originea cunoaşterii

4.1.1.De la empirism la pozitivism
4.1.2. Critici ale pozitivismului
4.2. Constructivismul
4.2.1. Originea cunoaşterii al constructivişti
4.2.2. Tipologia constructivismului
4.2.3. Modelarea sistemică constructivistă
4.3. Poziţionarea cercetătorului pe axa pozitivism -
constructivism
Cap. 5. Introducere în logica ştiinţei

Autor Nicolae VASILE
5.1. Logica si epistemologie
5.2. Axiomele si principiile logicii
5.3. Operatii logice
5.3.1. Notiunea
5.3.2. Judecata
5.4. Logica teoriilor
Cap. 6. Demersul unui proiect de cercetare: de idee la
restituirea rezultatelor
6.1. Proiectul individual de cercetare : un demers

creator si responsabil
6.2. Demersul unui proiect de cercetare ştiinţifică
6.2.1. Faza exploratorie a cercetării
6.2.2. Problematica cercetării
6.2.3. Operaţionalizarea cercetării
Elaborarea-realizarea programului
(protocolului) de cercetare
6.3. Metodologie de cercetare
3
6.3.1. Metodele generale de cunoaştere
6.3.2. Metode regionale de ceretare
Cap. 7. Contextul istoric si evoluţia ştiinţei

7.1. Istorie si epistemologie
7.2. Marile perioade ale istoriei ştiinţelor
7.2.1. Primele descoperiri şi invenţii

7.2.2. Perioada dintre naşterea lui Hristos şi
Revoluţia ştiinţifică
7.2.3. Revoluţia ştiinţifică
7.2.4. Perioada marilor realizări din domeniul
electromagnetic
7.2.5. Perioada marilor realizări din domeniul
transportului
7.2.6. Contribuţia României în ştiinţă şi inovare
7.3. Relaţia ştiinţă, artă, cultură
7.3.1. Stiinta si arta – expresii ale creativitatii

umane
7.3.2. Originile dualitaţii ştiinţă-artă
7.3.3. Complexitatea relatiei stiinta –arta-cultura
Cap. 8. Universităţile şi revoluţia ştiinţifică

Autor Radu Ştefan Vergatti
8.1. Originea învatamântului superior în Europa occidentală

8.2. Repere ale apariţiei si dezvoltării învatamântului
românesc
8.4. Universitatea si revolutia stiintifica
Cap. 9. Interdisciplinaritatea în cercetarea ştiinţifica

Autori Maria NICULESCU si Nicolae VASILE
9.1. Introducere
9.2. Teoria sistemelor şi utilizarea ei în ştiinţele
economice
9.2.1. Aspecte tehnice
9.2.2. Aspecte economice
9.3. Analiza şi ingineria valorii
9.3.1. Aspecte teoretice
4
9.3.2. Consecinţe de piaţă ale aplicării metodei
analizei valorii
9.4. Teoria jocurilor
9.5. Teoria entropiei economice
9.5.1. Fundamente fizico-matematice
9.5.2. Aspecte economice ale entropiei
9.6. Aplicarea teoriei sistemelor şi entropiei în
psihologie
Cap. 10. Cercetarea ştiinţifică în ingineria electrică.
De la paratrăsnet la avionul electric
10.1 Repere istorice cronologice la nivel internaţional

10.2. Contribuţia României în ingineria electrică
10.2.1. Perioada de pionerat
10.2.2. Perioada electrificării
10.2.3. Perioada începuturilor în electronică,

automatică şi calculatoare
10.2.4. Tendințe actuale:Globalizarea şi dezvoltarea

durabilă cresc nevoia de electric
Cap.11. Cercetarea ştiinţifică în stiinta materialelor.
De la uneltele primitive la materialele inteligente

Autori Nicolae Angelescu si Nicolae VASILE
11.1. Omul – observator si beneficiar al solutiilor tehnice
oferite de natura
11.2. Cultura materială şi spirituală în perspectiva istorica
Cap.12. Consideraţii privind istoria ştiinţei economice.

Reînnoiri în cercetarea relaţiei individ – societate
Autor Sorica SAVA
12.1. Ştiinţa economică – „cale de acces pentru

cunoaştere lumii „
12.2. Crearea şi evoluţia gândirii economice –
reflexe ale abordărilor doctrinare
5
12.3. Fundamente teoretice posibile ale creării şi
funcţionării economiei moderne
Cap.13. Ştiinţele de gestiune : de la gândirea carteziană la

viziunea sistemică
13.1. Originea şi evoluţia cartezianismului în ştiinţele de

gestiune
13.1.1.Originea cartezianismului în ştiinţele de gestiune
13.1.2.Metoda carteziană în ştiinţele de gestiune

13.2. De la cartezianism la o viziune sistemică
13.2.1. Este cu adevărat vina lui Descartes ?
13.2.2. Emergenţa viziunii sistemice în ştiinţele de
gestiune
13.3. Modelarea sistemică în ştiinţele de
gestiune
13.3.1.Operaţionalizarea viziunii sistemice – un
exerciţiu mai degrabă declarativ
13.3.2. Modelul ECAR – o altă manieră de a înţelege
si formaliza complexitatea
6
Cuvânt înainte
Propunerea unui curs de Epistemologie într-un program doctoral ar putea fi percepută de

unii fie ca tardivă, fie ca redundantă, argumentându-se ca doctoranzii au parcurs deja
diverse etape integrative de cunoaştere de-a lungul parcursului lor universitar. O
asemenea percepţie ar ignora esenta unei teze , sensul muncii de cercetare doctorală,
care n-are ca finalitate sa furnizese un fel de vulgarizare schematică sau o sinteză rapidă
a rezultatelor disciplinei în cadrul căreia îşi face teza, ci să contribuie si să demonstreze
progresul cunosterii stiintifice generat de lucrarea sa.
Doctorandul, ca orcie cercetator de altfel, preocupat de dinamica rapidă si complexă a

procesului ştiinţific, în care cunoasterea este într-o permanentă devenire, este interpelat
în permanantă : cum să poată aborda adevarul stiintific izvorât din cunoasterea savantă
a momentului ? cum să contribuie la o mai buna întelegere a dinamicii cunostintelor
stiintifice ? cum să contribuie la îmobgatirea cunoasterii, la progresul acesteia, etc.
Raspunsul cel mai apropriat este cel dat de teoria cunosterii stiintifice si a validitătii sale,
si anume de epistemologia ! Un demers care prezintă două avantaje : primul este acela
de a proceda la studiul critic exhaistiv al domeniului sau stiintific de interes ; al doilea de
a reflecta la originea cunostintelor stiintifice, la valoarea lor în trecut si la pertinenta lor în
zilele nostre, dar mai ales la devenirea lor.
Este raspunsul dat în istoria stiintei de mari filozofi si oamani de stiinta. Astfel, în 1970
filozoful Jean Piaget afirma deja că « compararea teoriilor si atitudinilor generale pe cele
doua tarâmuri ala vietii si ale cunoasterii , nu se poate face fara o analiza si explicarea
notiunulor, altfel spus, fară o epistemologie a modurilor de cunoastere »1 . Asertiunea
unui asemenea erudit nu poate decât sa-i interpeleze pe doctoranzi si pe mentorii lor, pe
toti cei care sunt actori pe scena cercetarii, si sa-i incite la o reflectie centrată pe critica
stiintelor contemporane.
1
Piaget, J., Psychologie et épistémologie, Ed. Gallimard, Paris, 1970
7
Tocmai tinând cont de acest cadru de reflectie, la care s-au adaugat preocuparile nostre
privind impactul rezultatelor cercetarii doctorale universitare asupra dezvoltarii, am
propus o prima forma a unui curs de epistemologie la Scoala doctorala a Universitatii
Valahia, în cadrul unui proiect europen2, destinat unui grup tinta interdisciplinar.
Implicarea în acest demers a unor cadre didatice universitare de formatie economisti,
ingineri, istorici, etc. (altele decât filozofia), carora le multumesc pe acesta cale de a se fi
asociat demersului nostru, este concretizarea convingerii că specialistii dintr-un anumit
domeniu sunt singurii în masură să reconstruiască istoria stiintei lor, să aducă raspunsuri
adecvate privind formarea cunostintelor, valoarea si utilitatea lor pentru societate.
Munca de cercetător presupune trecerea de la stadiul actual de cunoştinţe la un nou

stadiu mai bogat, mai complet, mai util evolutiei economico-sociale. Această necesitate
de a proiecta în viitor rezultatul dar şi efectele cercetării constituie de fapt o regulă
fundamentală a demersului ştiinţific. Câte descoperiri de-a lungul istoriei n-au făcut
impas de acest imperativ, ocultând luarea în considerare a acestei viziuni proactive cu
implicaţii în sistemul social şi economic al unei comunităţi!
Dacă astăzi căutăm soluţii pentru a limita efectele nefaste asupra mediului produse de
automobile, materiale nucleare, etc... este în realitate pentru a diminua, în sfârşit,
pericolele generate de absenţa de “proiecţie în viitor” a rezultatelor anumitor cercetări.
Omenirea a întârziat cu un secol soluţia electrică! Va fi acelaşi lucru cu noile maşini care
facilitează despădurirea la scară mare în numeroase ţări în curs de dezvoltare! Si
…exemplele ar putea continua.
Înţelegem de ce cercetarea ştiinţifică intră azi în mod necesar într-un cadru de

interferenţe pozitive şi negative, care impune noi reguli de conduită ştiinţifică. Rolul
dascălilor este de a ridica la rangul de metodă ştiinţifică acesta proiecţie în timp şi spaţiu
ale efectelor cercetării. Tinerii cercetători sunt fără îndoială sensibili la acest demers,
deoarece, cum spunea filozoful francez Gaston Bachelard «când se prezintă culturii
ştiinţifice, spiritul nu este niciodată tânăr. El este chiar foarte bătrân, căci el are vârsta
prejudecaţilor sale. A avea acces la ştiinţă, înseamnă a întineri spiritual, a accepta o
mutaţie bruscă care trebuie să contrazică trecutul... »3
O lucrare de epistemologie ar putea interesa în fond orice dascal. Dacă cursurile

inaugurale ar incepe prin interpelari cognitive privind originea cunostintelor pe care le
2
Proiect european PREDEX, Pregatire doctorala de excelenta pentru societatea cunsosterii., Universitatea
alahia, 2010-2012,
3
Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975
8
transmit tineri generatii, privind valoarea si aportul posibil la integrarea tinerilor într-o
viata profesională respectabilă, privind contributia lor la progresul si devenirea comună,
poate parcursul unora ar lua o turnură mai benefică interesului tuturor.
Prof. dr. Maria Niculescu
„ Principala orientare a Strategiei europene 2020 este

de a crea valoare, a asigura creşterea prin cunoaştere…
într-o lume în care inovaţia face diferenţa, atât în produse,
cât si în procese, exploatând educaţia, cercetarea, economia numerica”
Comunicare Comisia europeana, 647/2009
9
Cap. 1. Cercetarea ştiinţifica în economia cunoaşterii
1.1. Cercetarea ştiinţifica în serviciul progresului economico-social
Ştiinţa modernă este produsul istoric al unei înţelegerii din ce în ce mai profunde a naturii si
societăţii, al unor mutaţii, uneori radicale, în semnificaţia dată originii, funcţionării si
evoluţiei universului. Dinamismul producţiei de cunoştinţe ştiinţifice a furnizat umanităţii noi
abordări conceptuale si pragmatice, care au exercitat si exercită o influentă semnificativă
asupra comportamentelor umane si perspectivelor acestora.
Deşi umanitatea a fost dintotdeauna interesată de cunoaştere, practic din epoca pietrei,
producţia sistematică de cunoştinţe ştiinţifice s-a individualizat si instituţionalizat în cadrul
unei activităţi de sine stătătoare spre secolul al XVI. Filozoful englez Francis Bacon (1561-
1626) este unul din primii promotori ai cercetării ştiinţifice instituţionalizate, susţinând ca
ştiinţa poate si trebuie sa contribuie la cunoaşterea si stăpânirea naturii, la dezvoltarea
naţiunilor. Modelul ştiinţific promovat de Bacon a inspirat ulterior crearea Royal Society4 în
1662. Aserţiunea lui bacon formulată 1627 , potrivit căreia ”ştiinţa poate si trebuie să fie
organizată si aplicată … pentru ameliorarea condiţiilor de viată” îşi păstrează si azi întreaga
semnificaţie. Dacă Bacon a reprezentat un moment important în instituţionalizarea
cercetării, se înţelege de la sine ca el n-a fost singurul savant preocupat de finalitatea
ştiinţei. Ceva mai târziu, renumitul filozof francez Auguste Comte (1798-1857) situează de
asemenea ştiinţa într-un orizont social cu un impact dovedit asupra bunăstării sociale. După
Comte îmbogăţirea cunoaşterii nu este unica finalitate a ştiinţei; rezultatele acesteia trebuie
sa-si găsească utilitatea prin aplicarea în viaţa economică, socială şi politică.
In decursul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea s-au dezvoltat „academiile”, primele forme

veritabile de cercetare instituţionalizată (Academia de la Roma în 1609, Royal Society din
Londra în 1662, Academia de Ştiinţe din Paris în 1669, etc). Treptat, convergenta de
interese ştiinţifice cu cele economice si sociale a condus treptat în ţări europene ca Anglia si
4
Royal Society, Societatea regală creată la Londra în 1660 si destinată promovării ştiinţei
10
Franţa, la crearea instituţiilor necesare expansiunii ştiinţifice si tehnice. In timpul celui de-al
doilea război mondial ştiinţa a fost mobilizată în profitul eforturilor de război. După război
se intensifică procesul de instituţionalizare a cercetării ştiinţifice, care căpăta noi dimensiuni,
prin conceperea unor noi sisteme de integrare a cercetării în strategiile naţionale de
dezvoltare si de apărare a statelor moderne.
Cercetarea ştiinţifică, ca activitate instituţionalizată are deci ca finalitate producerea de

cunoştinţe ştiinţifice, dezvoltarea si aprofundarea lor. Pe această bază cercetarea ştiinţifică
contribuie la explorarea, înţelegerea, explicarea, stăpânirea, etc naturii, astfel încât să
conducă „specia umană la o independenţă din ce în ce mai mare faţa de constrângerile
mediului înconjurător şi de hazard ”5. Ea se află, deci, pe deplin în serviciul altor finalităţi :
progres, dezvoltare, bunăstare.
Dea lungul timpului, cercetarea ştiinţifică a condus la inovaţii remarcabile în nenumărate

domenii, benefice umanităţii : creşterea duratei medii de viată (cu precădere în tarile
dezvoltate); creşterea sensibilă a productivităţii în industrie si în agricultură, respectiv a
producţiei globale; progresul tehnologiilor si utilizarea unor noi surse de energie ; punerea
la punct si diversificarea, uneori spectaculoasă, a produselor, tehnologiilor si a metodelor de
gestiune; dezvoltarea tehnologiilor bazate pe noile metode de comunicare si de tratare a
informaţiilor, etc. Unele dintre aceste inovaţii, cu particularizare pe domeniile ingineriei
electrice si a materialelor, sunt amintite în In cea de-a doua parte a acestei lucrari.
Nu trebuie însă sa trecem cu vederea ca exploatarea capitalului ştiinţific n-a avut numai
efecte benefice; ea a antrenat, în anumite cazuri, degradarea mediului, a provocat
catastrofe tehnologice, a contribuit la dezechilibrul si la excluziunea socială. Progresul
ştiinţific6 e cel care a făcut posibilă fabricarea armelor sofisticate de război, arme clasice sau
de distrugere masivă, precum si organizarea unor acţiuni teroriste fără precedent.
Ştiinţa, cercetarea ştiinţifică rămân însa pilonii progresului, condiţii indispensabile ale
dezvoltării durabile, sub toate aspectele sale : economice, sociale, culturale si de mediu.
Cercetarea ştiinţifică se bazează pe examinarea, sub diverse unghiuri, a problemelor legate

de materie şi viaţă, pe căutarea explicaţiilor privind fenomenele naturale si sociale. Ea se
sprijină, pe omul de ştiinţă, pe cercetător, pe libera sa reflecţie si analiză critică, pe
ansamblul realizărilor sale. Cercetătorul este cel chemat sa contribuie într-o maniera
originala la producţia de cunoştinţe ştiinţifice. Din punctul de vedere al gândirii critice, în
5
René Thom, « La méthode expérimentale, un mythe des épistémologues”, în volumul «La philosophie des
sciences aujourd’hui, » coordonat de Jean Hamburger, Ed. Bordas, Paris, p7.
6
UNESCO, Déclaration sur la science et l’utilisation du savoir scientifique, 1997
11
procesul de producere a cunoştinţelor ştiinţifice cercetătorul trebuie să urmeze o strategie
obiectivă de acces la real, dar totodată să încerce sa explice si acele transformări ale lumii
care-si au sursa în raporturile de forţe, în interesele contextuale. El trebuie deci să
evidenţieze şi să explice de ce o astfel de evoluţie se produce mai devreme decât alta, în
numele căror interese.
Cercetarea ştiinţifică acoperă o realitate eterogenă, fiind de regulă, structurată în :

cercetarea fundamentală – regrupează ansamblul activităţilor teoretice si empirice
care au drept obiectiv producerea de cunoştinţe noi cu privire la fenomene si
procese, precum si formularea si verificarea de ipoteze, modele conceptuale si teorii,
indiferent de perspectivele de aplicare ;
cercetarea aplicativă - activitatea destinată, in principal, utilizarii cunostintelor
stiintifice pentru perfectionarea sau realizarea de noi produse, tehnologii si servicii ;
cercetare tehnologică - formata din activitatile de inginerie a sistemelor si de
inginerie tehnologică, prin care se realizează aplicarea si transferul rezultatelor
cercetarii catre agentii economici prin introducerea si materializarea de noi
tehnologii, produse, sisteme si servicii, precum si perfectionarea celor existente. In
practica româneasca , acest tip de cercetare, intitulată dezvoltare tehnologică este
etapizata astfel7:
- cercetarea precompetitivă, ca activitate orientata spre transformarea
rezultatelor cercetarii aplicative in planuri, scheme sau documentatii pentru
noi produse, procese ori servicii, incluzand fabricarea modelului experimental
si a prototipului, care nu pot fi utilizate in scopuri comerciale;
- cercetarea competitivă, ca activitate orientată spre transformarea rezultatelor
cercetarii precompetitive in produse, procese si servicii care pot raspunde, in
mod direct, cererii pietei, incluzand si activitatile de inginerie a sistemelor, de
inginerie si proiectare tehnologica.
Distinctia dintre cercetare teoretică si aplicată nu semnifică o separare netă a acestora,
deoarece de cele mai multe ori există o continuitate între cele două tipuri de cercetare.
Interfaţa dintre cercetare si piaţă este asigurată de către inovare, ca activitate orientată
către generarea, asimilarea si valorificarea rezultatelor cercetării-dezvoltării in sfera
economică si socială. Procesul de inovare are doua forme :
- inovarea de produs - introducerea in circuitul economic a unui produs nou sau cu unele
caracteristici îmbunătăţite in mod semnificativ, astfel încât sa se ofere consumatorului
servicii noi sau îmbunătăţite.
7
Legea nr. 324 din 8 iulie 2003, pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea
stiintifica si dezvoltarea tehnologică
12
- inovarea tehnologică - introducerea in circuitul economic a unui proces sau a unei
tehnologii ori ameliorarea semnificativă a celor existente, inclusiv îmbunătăţirea metodelor
de gestiune si organizare a muncii.
Un recent studiu european8 ierarhizează ţările Uniunii Europene în funcţie de „performanţa

inovaţiei”, », stabilită prin agregarea a 24 de indicatori cu semnificaţie în termeni de:
calitate a resurselor umane din cercetare, excelenta si atractivitatea sistemului de cercetare,
suportul financiar (public si privat), eficienta activelor intelectuale, efectele inovării, etc.
România ocupă în acest clasament european locul 24 din 27, înaintea Lituaniei, Bulgariei şi
Letoniei, făcând parte din grupul celor patru ţări cu performanţe modeste. In ciuda acestei
poziţii, regăsim în acest studiu european un rezultat încurajator pentru România: rata
anuala de creştere a performanţei inovaţiei se situează peste media europeană a ultimilor
cinci ani care a fost de 0, 85%. Provocările în domeniul cercetării-dezvoltării rămân, far
îndoială, importante pentru ţara noastră.
1.2. Economia cunoaşterii si noile provocări ale cercetării ştiinţifice
Epoca schimbărilor profunde pe care le trăim astăzi, bulversate de toate felurile de crize
(politice, economice, de mediu, de încredere, etc.) ne interpelează şi pun la încercare
cadrul conceptul al cercetării, al modelelor noastre de societate, al doctrinelor vehiculate
printre agenţii prezenţi la toate nivelurile de putere. Unii dintre aceşti factori care
bulversează lumea secolului XXI s-au forjat pe parcurs, pentru a se afirma astăzi ca şi
factori incontestabili al progresului, axa centrală a dezvoltării umane. Este vorba, în acest
ultim caz, de cunoaştere.
Relaţia complexă dintre cunoaştere si dezvoltare îşi are originea în negura timpului.
Modurile de producţie si producţia de cunoştinţe s-au aflat întotdeauna într-o corelaţie
directă, mai mult sau mai puţin explicita. Ţările care au înregistrat cel mai mare progres
economic si social sunt cele care au investit sistematic în producţia de cunoştinţe. Ele au
elaborat si aplicat politici structurate de cercetare, fixându-si ca obiective pe lângă
dezvoltarea activităţilor ştiinţifice si tehnologice, mobilizarea potenţialului public si privat în
scopuri economico-sociale si repartizarea acestuia în funcţie de priorităţi. Aceste politici s-
au concretizat în timp în rezultate tangibile. De exemplu, în SUA progresul tehnic a stat la
baza a 87,5% din creşterea economică înregistrată între 1909 si 1949. Si după război
Statele Unite au continuat să investească masiv în cercetare. Figura 1.1. de mai jos redă
evoluţia ponderii cheltuielilor de cercetare-dezvoltare în PIB (cheltuielile totale, si cheltuielile
8
Comisia europeană, Innovation Union Scoreboard 2011, pag. 4
13
pentru sectorul spaţial si militar, finanţate din alte surse decât cele federale) în SUA, tara cu
cea mai importantă dinamică economico-socială 9.
Ponderea cheltuielilor de CD
2000
1995
1990
1985
1980
Anii
1975
1970
1965
1960
1953
0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5

%
Ponderea cheltuielilor de CD în PIB (%)

Ponderea cheltuielilor de CD în sectorul spatial si militar, finantate din alte fonduri decat cele federale (%)
Fig. 1.1. Dinamica cheltuielilor de cercetare dezvoltare în SUA (sursa : OCDE, 2003)
La nivelul tarilor OCDE10, se remarcă aceeaşi corelaţia directă dintre efortul de cercetare
si nivelul de dezvoltare. Astfel, cea mai mare pondere a cheltuielilor de cercetare-
dezvoltare în PIB o înregistrează Japonia (3,1%), urmată de Germania (2,3%), Franţa
(2,18%) si Marea Britanie (1,83%). La nivelul Uniunii europene se înregistra o medie de
1,81% în 2009.
Efortul general de cercetare, material si uman, a fost însoţit de o diversificare a

instituţiilor de cercetare si a surselor de finanţare. In sectorul public, toate tarile si-au
creat institute naţionale de cercetare, orientate tematic, după caz, spre sănătate,
energie, mediu, noi, etc. Cea mai mare parte a cercetărilor cu finalitate economică este
efectuată însă în laboratoarele de cercetare industriala, finanţate de marile întreprinderi.
De asemenea, în anumite tari au înregistrat o importantă expansiune fundaţiile, care
finanţează atât cercetarea fundamentală cât si cea cu finalitate economică.
9
B. Ambale, Ph. Askenazy, Introduction à l’économie de la connaissance, UNESCO, 2003, p. 3 ;
10
OCDE, Organizatia pentru cooperare si dezvoltare economica
14
Cunoaşterea a fost dintotdeauna sursa progresului, aşa cum am arătat anterior. Se pune
pe buna dreptate întrebarea : ce s-a schimbat astăzi ? ce semnifică economia
cunoaşterii, sau mai precis economia bazata pe cunoaştere ? care sunt implicaţiile socio-
umane ale aceste evoluţii ?
Azi, cunoaşterea a devenit azi axul central în funcţie de care se reaşează si se

restructurează economia si societatea în general. In 1996 OCDE definea economia
cunoaşterii ca tipul de economie „fondată direct pe producţia, distribuţia si utilizarea
cunoaşterii si a informaţiei”11. Alţi autori consideră economia cunoaşterii drept « un stadiu
al capitalismului în care se generalizează un model productiv particular organizat în jurul
complementarităţii organizaţionale si tehnologice între tehnologiile informaţiei si
comunicării, capitalul uman susceptibil de a utiliza aceste tehnologii si o organizare
reactivă a firmelor, care asigură utilizarea potenţialului productiv al primelor elemente”12.
Literatura de specialitate abundă de descrieri ale caracteristicilor economiei cunoaşterii.
Vom sintetiza mai jos punctul nostru de vedere privind caracteristicile economiei bazate pe
cunoaştere, reţinând aspectele esenţiale legate de contextul si obiectivele lucrării de fată.
Forma de proprietate a constituit dintotdeauna caracteristică esenţială a definirii unui

anumit tip de economie, acesteia asociindu-i-se un anumit tip de resurse. In economia
agrară, resursa de bază o constituia pământul, în cadrul unui tip de proprietate
predominant imobiliară. In economia industrială, resurse de natură diversă sunt integrate
într-un sistem de proprietate, în care cea mobiliară este semnificativă. In economia
cunoaşterii, proprietatea intelectuală este cea care tinde sa joace un rol fundamental în
dinamica societăţii.
In această perspectivă, în economia cunoaşterii se produc mutaţii profunde în ierarhia

resurselor, în sensul că centrul de greutate se deplasează de la capitalul fizic, de la
resursele materiale, spre capitalul intangibil. Organizaţiile noii economii se bazează pe
elemente intangibile (cunoştinţe, abilitaţi, capital intelectual, capital social, no modele de
organizare si conducere, etc) si furnizează produse de ordin cognitiv, concretizate în
invenţii, brevete, mărci, licenţe, programe informatice, pregătire si abilitaţi superioare, etc
Abordată într-o viziune globală, sistemică, cunoaşterea este în acelaşi timp o resursă de
intrare în sistemul productiv, dar si o variabilă de ieşire. Noua cunoaştere se produce
11
OCDE, Mesurer les économies fondées sur le savoir, 1996, p. 4.
12
B. Ambale, Ph. Askenazy, Introduction à l’économie de la connaissance, UNESCO, 2003, p. 3.
15
pornind de la alte cunoştinţe, poziţionând actorii noii economii într-un cerc virtual al
cunoaşterii. Cunoaşterea, ca resursă, are deci anumite caracteristici particulare :
de „ non-rivalitate”, în sensul că ea poate fi utilizată de mai mulţi agenţi, fără sa
afecteze utilitatea pe care o procura fiecăruia, spre deosebire de resursele
materiale, care sunt caracterizate prin „rivalitate” (în sensul ca utilizarea lor de
către un agent împiedică utilizarea lor de către altul) ;
nu intra în categoria resurselor „rare”, contrar resurselor fizice. Perspectiva
descoperirilor ştiinţifice este practic deschisă, nelimitată, cu întregul lanţ potenţial
de consecinţe asupra evoluţiei si dezvoltaţii umanităţii, amintit mai sus.
Din punct de vedere al valorii economice, preţul si costul unei noi cunoştinţe au o
structura particulară, în sensul ca se înregistrează un cost fix de producţie ridicat, chiar
foarte ridicat uneori, în condiţiile unui cost de difuzare si de reproducţie foarte scăzut,
apropiindu-se uneori de zero. Această structură particulara a costurilor are un incidenta
directa asupra volumului investiţiilor umane si financiare necesare realizării lor, precum si
al pragului de rentabilitate economică al instituţiilor producătoare de cunoştinţe ştiinţifice.
Factorul uman rămâne esenţial pentru funcţionarea eficientă a economiei cunoaşterii, ceea
ce presupune existenta unor agenţi cu capacitaţi particulare de învăţare, de asimilare a noi
competente, cu capacităţi cognitive care a le permită să se acomodeze cu progresul
cunoaşterii. Învăţarea, cercetarea, inovarea, noile tehnologii de informare si comunicare
sunt factorii determinanţi ai evoluţiei economiei bazate pe cunoaştere.
Noua «societate a cunoaşterii» face deci din cunoaştere, ca resursă endogenă a sistemului
economico-social, motorul creşterii economice, al progresului , prestigiului si bunăstării.
Aplicarea cunoştinţelor ştiinţifice si tehnice proceselor de producţie a devenit o armă în
competiţia economică în contextul mondializării, un element cheie al strategiilor de
dezvoltare a întreprinderilor. Cunoaşterea a devenit deci un factor distinct de avantaj
concurenţial naţional şi un criteriu de apreciere a bogăţiei unei naţiuni.
Cunoştinţele ştiinţifice si tehnice reprezintă totodată o miza la nivelul fiecărei naţiuni,

deoarece ele reprezintă cale de asigurare a independentei la nivel sectorial (este vorba de
domenii strategice precum : energia, apa, informaţiile, comunicarea etc), dar si un
instrument de garantare a sistemului de apărare naţională.
Nu este deci întâmplător că societatea cunoaşterii este unul dintre proiectele far ale Uniunii
Europene. Este de asemenea una dintre priorităţile «Strategiei 2020 pentru o creştere
inteligentă, durabilă şi incluzivă», în măsură să ajute Uniunea europeană şi ţările membre
16
să atingă niveluri ridicate de ocupare a forţei de muncă, de productivitate şi coeziune
socială. O creştere inteligentă înseamnă accentuarea rolului cunoaşterii şi inovaţiei ca motor
al viitorului european, creşterea performanţei cercetării, promovarea transferului de inovaţie
şi cunoaştere în cadrul Uniunii. In viziunea acestui document programatic, cercetarea şi
inovaţia trebuie să fie la originea noilor produse şi servicii, sa favorizeze creşterea şi
ocuparea, să permită noi răspunsuri la provocările sociale actuale.
Procesul de edificare a economiei cunoaşterii nu este un proces uniform din punct de vedere
geografic, chiar si în cadrul unui complex regional cum ar fi Uniunea europeană.
Problematica acestui proces este diferită într-o ţară ca România, unde , de exemplu,
procentajul populaţiei ocupate în agricultură este încă de 25%, fată de o tară ca Franţa ,
unde acest procent este de numai 3% în prezent.
Cadrul strategic european 2020 recentrează politica europeană de cercetare pe domenii

cheie, în coerenţă cu noile provocări ale societăţii moderne, cum ar fi : schimbarea
climatică, eficacitatea energetică, eficienţa utilizării resurselor, sănătatea şi mutaţiile
demografice, metodele de producţie, amenajarea teritorială, etc, domenii rezultate in mare
parte din conceptele de dezvoltare durabilă şi globalizare. România trebuie să se încadreze
în această nouă dinamică europeană, ţinând cont de necesitatea de a-si adapta eforturile la
contextul actual, integrând totodată provocările naţionale specifice. Cercetarea ştiinţifică
româneasca trebuie înţeleasă în acest nou cadru, ca una din principalele forte ale
progresului, de o valoare operaţională si strategică incontestabilă pentru viitorul tării.
1.2. Contextul european al cercetării
Efortul european în domeniul cercetării si al cooperării ştiinţifice a acompaniat practic

întregul proces de integrare europeană. Astfel, prima etapă de construcţie europeană,
concretizată în crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui si a Otelului (1951) a fost însoţită
de lansarea, deja la acea vreme, a unui program european de cercetare în domeniul
cărbunelui si otelului, urmată în 1954 de crearea Consiliului European pentru Cercetare
Nucleară. Ulterior alte importante iniţiative au fost luate, care s-au finalizat cu crearea unor
centre si agenţii de cercetare sectoriala de anvergură europeană si internaţională.
Pentru ca Europa sa poată face fată competiţiei internaţionale, Comunitatea Economică

Europeană a lansat primul program de cercetare în anul 1970, iar începând din 1983
programele cadru pliuri-anuale de cercetare. Programele cadru pentru cercetare si
dezvoltare tehnologică (Framework Program) sunt programe de finanţare create de Uniunea
17
Europeana pentru a susţine si încuraja cercetarea ştiinţifica în cadrul „Spaţiului european de
cercetare”. Acestea au un rol esenţial în cercetarea pluridisciplinara si cooperarea în Europa.
Alături de programul cadru de cercetare, Uniunea europeană dispune de încă două

instrumente de sprijinire a cercetării si de impulsionare a economiei cunoaşterii : politica
de coeziune, finanţată din fondurile structurale si de fondurile de coeziune si programul
cadru pentru competitivitate si inovaţie. Politica si priorităţile europene în domeniul ştiinţei
si cercetării fixate de „Strategia Lisabona” în 2000, au fost subordonate dezideratului creării
unei zone europene a cercetării si inovării (ERA- European Research Aria), prin promovarea
excelentei cercetării la nivel internaţional si prin transformarea cunoştinţelor în soluţii noi
de răspuns la nevoile societăţii. Strategia Lisabona 2000 fixase drept obiectiv major ca
Europa sa devină în 2010 economia bazată pe cunoaştere, cea mai dinamică si competitivă
din lume, capabilă sa genereze creştere economică, crearea de locuri de muncă si dotată de
o mai buna coeziune socială. In planul său de acţiune „Ştiinţă si societate”, lansat în 2001 în
vederea operaţionalizării la nivel european a strategiei Lisabona, Comisia europeana îşi
focalizase atenţia, la vremea respectivă, pe un număr limitat de acţiuni cu valoare
adăugata ridicată si cu impact la termen asupra realizării obiectivului central, si anume13 :
Promovarea educaţiei si culturii ştiinţifice în Europa

Ştiinţa si tehnologia urmau să devină, aşa cum se precizează în acest plan de
acţiune, mai familiare cetăţenilor. In acest sens se considera esenţială, întărirea
prezentei ştiinţei si tehnologiei în peisajul mediatic si pedagogic european, pentru a
stimula spiritul de întreprindere al tinerilor, precum si gustul pentru studii si o carieră
ştiinţifică.
Elaborarea unor politici ştiinţifice mai aproape de cetăţeni
Ştiinţa, tehnologia si inovaţia trebuie sa-si stabilească propria agendă în funcţie de
aspiraţiile si nevoile cetăţenilor europeni.
Punerea ştiinţei responsabile în centrul deciziei politice.
Nerealizate conform prevederilor, obiectivele Uniunii în domeniul cercetării-inovării rămân

prioritatea europeană în contextul internaţional actual, bulversat de crize si supus
constrângerilor noii economi bazare pe cunoaştere.
Actualul program cadru (al 7-le program cadru) continuă această misiune, fiind mai vast si
mai integrat decât programele precedente. Acoperind perioada 2007-2013, programul este
dotat de un buget de 53,2 miliarde de euro pentru o perioadă de 7 ani, cea mai importantă
alocare de fonduri pentru astfel de programe.
13
Commission européenne, Plan d’action. Science et société, 2002, p.7 ;
18
Al 7-le program cadru este orientat spre patru tipuri de acţiuni :
programul cooperare, favorizând proiectele de cooperare internaţionala în Uniunea
Europeana, precum si între Uniune si alte regiuni ale lumii ;
programul „idei” susţine cercetarea pura si explorarea în Europa, în scopul de a
dinamiza creativitatea cercetării europene ;
programul „persoane”, care mobilizează resurse importante pentru a diversifica
competentele si ameliora perspectivele carierei de cercetător în Europa ;
programul „capacităţi” destinat dezvoltării infrastructurilor de cercetare.
Al 7-le program cadru este cel mai vast si ca arie tematica fată de programele precedente,
cuprinzând 10 teme care corespund unor domenii de mare interes pentru ştiinţă si cercetare
: alimentaţia, agricultura si biotehnologia, tehnologia informaţiilor si a comunicaţiei,
nanoştiinţele, nanotehnologia, energia, materialele si noile tehnologii de producţie, mediul,
ştiinţele socio-economice si umane, securitatea. Obiectivele acestui program sunt, aşa cum
era de aşteptat, în sinergie cu strategia Lisabona, vizând continuitatea demersului
(stimularea creativităţii si excelentei, dezvoltarea potenţialului uman din cercetare,
aducerea cercetării ştiinţifice din spaţiul european la cel mai înalt nivel internaţional), dar si
cu noul Cadru strategic european 2020 (Strategia europeana 2020 pentru o creştere
inteligentă, durabilă şi incluzivă )
Strategia europeana 2020 recentrează politica europeană de cercetare pe domenii cheie, în

coerenta cu noile provocări ale societăţii moderne, cum ar fi : schimbarea climatică,
eficacitatea energetică, eficienţa utilizării resurselor, sănătatea şi mutaţiile demografice,
metodele de producţie, amenajarea teritorială, etc. România trebuie să se încadreze în
această nouă dinamică europeană, ţinând cont de necesitatea de a adapta eforturile la
contextul actual, şi integrând provocări naţionale specifice.
Cercetarea ştiinţifica si inovarea sunt chemate sa contribuie la creşterea economică si la

ameliorarea gradului de ocupare a forţei de muncă, la creşterea competitivităţii, la crearea
un mediu economic sănătos, la întărirea coeziunii economice si sociale în regiune. Insa,
numai statele membre , printre care si România, deţin cheia unor strategii naţionale si a
unor acţiuni coerente de transformare a cercetării într-o pârghie a dezvoltării economiei
bazata pe cunoaştere, prin corecta stabilire a prioritarilor naţionale, determinarea nevoilor
de investiţii si finanţarea/cofinanţarea acestora, crearea cadrului de atragere si utilizarea
eficienta a fondurilor europene, etc. In contextul sprijinului financiar european, crearea unor
„rezervoare” de proiecte, fondate pe nevoile reale si pe valorizarea atuurilor locale este
19
calea transformării instrumentelor europene în factor real de progres în domeniul cercetării
dezvoltării si inovării.
Prin toate aceste politici si instrumente, Uniunea Europeana propune cetăţenilor o viziune
mobilizatoare privind maniera de adaptare la noul context internaţional, la noile nevoi,
pentru a prezerva prosperitatea, solidaritatea si securitatea generaţiilor prezente si viitoare.
Astăzi, majoritatea deciziilor politicilor conţin azi o dimensiune ştiinţifică si tehnologică. De

aceea, ele trebuie sa fie fondate pe opinii transparente si responsabile, pornind de la
cercetări etice. In acest cadru, se impune cu necesitate întărirea bazelor etice ale cercetării
ştiinţifice si tehnologice, evaluarea riscurilor inerente progresului si gestiunea responsabilă a
acestuia ţinând cont de „lecţiile” istoriei .
Bibliografie :
1. B. Ambale, Ph. Askenazy, Introduction à l’économie de la connaissance, UNESCO, 2003

2. J. Hamburger, La philosophie des sciences aujourd’hui, 1986, Ed. Bordas, Paris
3. M.L. Gavard-Perret, Méthodologie de la recherche, Ed. Pearson éducation France, 2005
4. Maria Niculescu, Epistemologia ştiinţelor de gestiune, Suport de curs, Şcoala doctorala, Univ.
Valahia, 2009
5. Maria Niculescu, Epistemologia si managementul cercetării, suport de curs, proiect PREDEX,
Universitatea Valahia, 2010
6. Nicolae Vasile, Ştiinţa si prejudecaţi. După 20 de ani, Editura Electra, Bucuresti, 2011
7. Comisia europeană, Innovation Union Scoreboard 2011
8. Comisia europeană, Plan d’action. Science et société, 2002
9. Legea nr. 324 din 8 iulie 2003, pentru aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 57/2002 privind
cercetarea ştiinţifica si dezvoltarea tehnologica
20
„Cartea universului nu este scrisa,
aşa cum afirma Galileo Galilei, numai în limbajul
matematicii…si nici o carte despre fenomenele vieţii nu
se poate lipsi de noţiuni fundamentale si totodată dialectice
ca specie, nevoi,industrie, competiţie rezonabila, democraţie…”
Georgescu-Roegen, 1979
Cap. 2. Introducere în epistemologie
Cu toate că filozofii au abordat cunoaşterea şi formarea cunoştinţelor ştiinţifice încă din

antichitate, constituirea propriu-zisă a filozofiei ştiinţei este situată de istorici spre
secolele XVIII-XIX. Până în secolul al XVIII-lea cele două cuvinte „ştiinţă” si filozofie”
aveau un sens foarte apropiat, erau considerate chiar sinonime: expresii precum
„filozofia ştiinţei”, „teoria cunoaşterii”, epistemologie nu erau utilizate14. De-abia în
secolul el XIX-lea începe sa se constituie un corp distinct de reflecţii specifice filozofiei
ştiinţei. Dezvoltarea acestora a fost favorizată de reunirea mai multor condiţii, printre
care un loc central îl ocupă revoluţia tehnico-industrială si dezvoltarea rapidă a ştiinţelor
particulare. Astfel, ştiinţa si tehnica înregistrau evoluţii rapide, cu salturi uneori
spectaculoase, în timp ce abordarea filozofică a marilor chestiuni ale existenţei nu
parvenea la un real progres. Datorită acestui ecart, au început sa apară unele disensiuni
între filozofi si oamenii de ştiinţa : cei din urmă au înţeles ca era necesar să consacre o
parte din eforturile lor reflecţiei asupra ştiinţei, metodelor si enunţurilor sale, unităţii si
viitorului său. Academicianul francez Jean Hamburger sintetiza într-o manieră foarte
expresiva semnificaţia acestor contradicţii : „De aproape doua secole, cele două surori,
altădată intim legate, ştiinţa si filozofia se despart. Filozofii le reproşează oamenilor de
ştiinţă că îndrăznesc să filozofeze fără sa cunoască gândirea profundă a lui Kant, Hume
sau Wittgenstein. Oamenii de ştiinţa sunt în dezacord cu ezoterismul aparent al
discursurilor filozofice, si când e vorba de o carte de filozofia ştiinţei, sunt tentaţi sa o
închidă exclamând : iată un om ale cărui idei ar fi mai clare dacă ar veni să petreacă
14
S. Laugier, P. Wagner, Philosophie des sciences, Ed. Vrin, Paris2004, p. 8
21
câteva luni cu mine în laborator”15 . Oamenii de ştiinţă sunt unanimi în a recunoaşte că
ştiinţa contemporană furnizează filozofilor o multitudine de noi informaţii si motive de
reflecţie, unele punând sub semnul întrebării propoziţiile filozofice tradiţionale.
Dar, percepţia propriei ştiinţe în devenire presupune stăpânirea şi integrarea în

raţionamentele şi judecăţile de valoare a teoriei cunoaşterii ştiinţifice, adică adoptarea
unui demers epistemologic. Fără a fi o metaştiinţă, epistemologia se situează la graniţa
dintre filozofie şi ştiinţă, ocupându-se de fundamentele acesteia şi propunând
cercetătorilor însăşi o reflecţie asupra propriei lor discipline şi a limitelor acesteia.
2.1. Cunoaşterea ştiinţifică
Realitatea nu este accesibila în mod direct, ea căpătând sens prin meditaţie, reflecţie si
ulterior prin limbaj. Interacţiunea cu realitatea este un date-vino continuu între fapte,
date concrete si reprezentările pe care omul este în măsură să le dea acestor fapte.
Cunoaşterea este procesul prin care omul, într-un context dat, dă sens lumii (reale sau
imaginare) pe baza de reprezentări (construcţii ideatice-cognitive si axiologice care dau
semnificaţie existentei si generează atitudini, angajamente, comportamente).
Cunoaşterea reuneşte ansamblul de cunoştinţe, teorii, credinţe, experienţe, etc prin care
omul îşi construieşte si reconstruieşte viitorul. Ea poate fi abordată, deci, dintr-o
multitudine de perspective : religioasă, filozofică, comună, ştiinţifică, morală,
artistică,etc. Reprezentarea „veridică” a realităţii reprezintă cunoaşterea ştiinţifică.
Scopul ştiinţei este acela de a ne releva existenta si proprietăţile entităţilor care nu ne

sunt accesibile decât prin inferenţă. Având în vedere valenţele multiple, ca si diferitele
sensuri ce-i sunt atribuite în limbajul curent, definirea ştiinţei constituie un exerciţiu
dificil, întotdeauna perfectibil.
Analizând complexitatea relaţiei cunoaştere-ştiinţă, filozoful francez Michel Foucault

(1951-1984) delimita ştiinţa, în lucrarea sa „Arheologia cunoaşterii” la „spaţiul în care
subiectul poate lua poziţie pentru a vorbi de obiectele cu care are de-a face…, la câmpul
de coordonare si de subordonare a enunţurilor, unde conceptele apar, se definesc, se
explică si se transformă…”16. La rândul său profesorul si filozoful francez Gaston
Bachelard (1884-1962) sublinia că întotdeauna cunoştinţele mobilizate de activităţile
15
Jean Hamburger, La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed ; Bordas, Paris, p.1
16
M. Foucault, L’archéologie du savoir, Ed. Gallimard, Paris, 1969, p.65
22
cotidiene sunt distincte de cele de care teoriile ştiinţifice au nevoie, primele constituind
chiar obstacole epistemologice ale formarii cunoştinţelor ştiinţifice.
In „Legea entropiei si procesul economic” omul de ştiinţă american de origine română,

Georgescu-Roegen atrăgea atenţia că orice încercare de a defini ştiinţa printr-o singura
trăsătură este sortită eşecului; ştiinţa trebuie privită din mai multe puncte de vedere,
deoarece ea sintetizează „multiple lucruri splendide”. Evitând o definire restrictivă a
ştiinţei, el precizează că aceasta are drept „causa materialis” cunoştinţele acumulate în
societate, totalitatea propoziţiilor descriptive accesibile membrilor comunităţii si socotite
a fi adevărate în conformitate cu criteriile de valabilitate existente în perioada avuta în
vedere »17 Georgescu-Roegen pune accentul în „ecuaţia” de mai sus pe universalitatea si
verificabilitatea caracterului ştiinţific al cunoştinţelor.
În învăţământ şi în disciplinele umaniste, ştiinţa este considerată un demers intelectual

particular si definită ca : „ansamblul de cunoştinţe având un obiect determinat şi
recunoscut, şi o metodologie proprie; domeniu organizat de cunoştinţe.”18 O definiţie mai
apropiată de obiectivul lucrării de fată, care integrează dezvoltări utile demersului
epistemologic este cea potrivit căreia „ştiinţa reprezintă ansamblul cunoştinţelor, studiilor
de o valoare universală, caracterizate printr-un obiect (domeniu) şi o metodă
19
determinate şi bazate pe relaţii obiective verificabile." Vom reţine prin urmare această
definiţie deoarece vizează ansamblul cunoştinţelor cu o valoare universală şi asociază
termenului „ştiinţă” o anumită formă de rigoare şi obiectivitate, considerate esenţiale.
Definiţia citată mai sus menţionează că ştiinţa se bazează pe relaţii verificabile, ceea ce
înseamnă că poate exista o confruntare cu faptele şi în acelaşi timp un control al
coerenţei interne a cunoştinţelor.
Profesorul francez Gilles Granger retine în lucrările sale trei caracteristici principale ale
ştiinţei, si anume20:
- ştiinţa vizează o realitate printr-o cercetare constantă, laborioasă şi totuşi creativă
a conceptelor orientate spre descrierea sau organizarea datelor rezistente la
„fanteziile” noastre;
- scopul final al ştiinţei este de a descrie, de a explica, de a înţelege şi nu în mod
direct de a acţiona;
- ştiinţa se preocupă constant să producă criterii de validare a noilor cunoştinţe.
17
Georgescu Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979, p.79.
18
Le petit Robert, 1996, p. 2051
19
Le petit Robert, 1996, p. 2051
20
Granger, G., La science et les sciences, Paris, Presses Universitaires de France, 127 p., 1995.
23
Ştiinţa nu trebuie percepută ca un edificiu abstract de concepte bine construite şi ipoteze
verificate în mod corespunzător, ci ca fruct al intereselor umane. Rezultanta procesului,
pentru a fi raţională, nu trebuie să se reducă la singura dimensiune logică. În această
perspectivă, ştiinţa nu este aşadar, decât o ideologie printre altele posibile, o modalitate
de a vedea şi de a face lucrurile...21 . Ştiinţa este modalitatea de instituţionalizare a
„adevărului” în baza atributelor de putere conferite de puterea comunităţii ştiinţifice, a
autorităţii unor personalităţi sau de puterea unor decizii colective (congrese, întruniri,
etc). Aşa cum spunea M. Foucault22 ştiinţa instituie monopolul de a vorbi în numele
adevărului.
Această instituire a adevărului necesită, după Bachelard, crearea unui „spirit ştiinţific »23,
care presupune cercetarea constantă, laborioasă şi creativă a conceptelor, a căror primă
sarcină este aceea de a «face reprezentarea geometrică, adică de a desena fenomenele
şi de a ordona evenimentele decisive ale unei experienţe ». În formarea sa individuală,
24
spiritul ştiinţific trece în mod necesar, în concepţia aceluiaşi filozof , prin următoarele
trei stadii (stări):
- stadiul concret, unde spiritul se amuză cu primele imagini ale fenomenului ...
cântând curios atât unitatea lumii cât şi bogata diversitate;
- stadiul concret-abstract unde spiritul adaugă la experienţa fizică scheme
geometrice... ;
- stadiul abstract în care spiritul produce informaţii...în mod voluntar desprinse din
experienţa imediată, chiar şi în polemică deschisă cu realitatea primară...
În concluzia teoriei sale asupra spiritului ştiinţific, Bachelard considera ştiinţa ca fiind
«estetica inteligenţe».
2.2. Accepţiuni ale epistemologiei
Etimologic, cuvântul epistemologie are ca ascendenţă cuvintele greceşti epistêmê

„ştiinţă” şi logos „studiu”. Semnificaţia filosofică a termenului «epistemologie», diferă de
la un autor la altul, integrându-se totuşi în cadrul iniţial circumscris de etimologia
cuvântului. De asemenea, literatura de specialitate abundă de nuanţe apropiate, cu
termeni foarte asemănători cu cel al epistemologiei: filosofia ştiinţelor, teoria cunoaşterii,
istoria ştiinţelor...
Potrivit accepţiunii anglofone, «epistemology» este o ramură specializată a filozofiei care

studiază teoria cunoaşterii. Acest termen a fost utilizat pentru prima dată în 1856 de
21
Nadeau, L’épistémologie comme idéologie Université de Montréal, 1983
22
Hoffman,O., « Managementul si epistemologia cercetării, Suport de curs, Univ. Valahia, 2011
23
Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, 1975, discours préliminaire
24
Idem, p. 8
24
către James Fréderic Ferrier (1808-1864) pentru a traduce «Erkenntnistheorie»25 sau
teoria cunoaşterii. Termenul francofon «épistémologie» apare pentru prima dată26 în
1901, în traducerea cărţii lui Bertrand Russell intitulată «Eseu despre fundamentele
geometriei». În conotaţia sa francofonă, cuvântul înseamnă studiul teoriilor ştiinţifice.
Diferenţa dintre aceste două accepţiuni se referă, prin urmare, la atenţia dată cunoaşterii
ştiinţifice mai degrabă decât cunoaşterii generale.
«Epistemologia» şi «filosofia ştiinţelor» rămân cu toate acestea, două concepte foarte

apropiate şi, uneori, dificil a se distinge în utilizarea curentă a limbajului filosofic. Sub
diverse aspecte (cercetări specifice: de ordin istoric, cum ar fi arheologia cunoaşterii a lui
Foucault ; sau psihologic, cum ar fi epistemologia genetică a lui Piaget) epistemologia şi
filosofia ştiinţelor se suprapun fie în totalitate, fie parţial şi, prin urmare, sunt dificil de
definit separat.
Profesorul canadian R. Nadeau considera că epistemologia «studiază de manieră critică

metoda ştiinţifică, formele logice şi modurile de inferenţă... utilizate în ştiinţă, precum şi
principiile, conceptele fundamentale, teoriile şi rezultatele diferitelor ştiinţe, pentru a
determina originea lor logică, valoarea şi obiectivul lor»27. Această definiţie sugerează
câteva întrebări fundamentale pe care trebuie să şi le pună toţi cei care au ca finalitate a
muncii lor producţia de cunoştinţe:
- ce este cunoaşterea?
- care este originea cunoaşterii?
- care este baza ştiinţifică a cunoaşterii?
- care este caracterul cunoştinţelor noastre (continuu sau discontinuu) ?
- etc.
Răspunsurile la aceste întrebări reprezintă structuri intrinseci ale problematicii
epistemologiei. Potrivit aceluiaşi autor, putem integra în cadrul epistemologiei si întrebări
legate de metodologia de producere a cunoaşterii. Jean Piaget, dimpotrivă, consideră
metodologia ca un aspect distinct de aceasta, care se inserează între logică şi
epistemologie.
Epistemologia acoperă, prin urmare, tipuri majore de întrebări legate de:

- logica ştiinţei: identificarea şi analiza problemelor de logică, de validitate şi de
structura a teoriilor ştiinţifice (cum se formalizează o teorie? care este statutul
25
Barberousse, A. et Alli, Epistémologie & histoire des sciences, Ed. Vuibert, 2010, p 67
27
Robert Nadeau, Vocabulaire technique et analytique de l’épistémologie, Paris, PUF, 1999, p. 209
25
logic al unei teorii? care este valoarea unei teorii? care este raportul dintre teorie
şi legi, etc.;
- semantica ştiinţei: analiza problemelor de semnificaţie şi de adevăr: care este
domeniul de aplicare a unui anumit concept? ce relaţie poate fi stabilită între
observaţie şi teorie? există concepte empirice şi concepte teoretice, cum se
interpretează statisticile, etc.;
- metodologia ştiinţei: studiul metodelor care permit formarea si dezvoltarea
cunoştinţelor ştiinţifice ;
- statutul cunoştinţelor şi de delimitarea între ştiinţă şi non-ştiinţă (problemă de
limită şi valoare a demersului ştiinţific).
Am reţinut această structură de interogări deoarece ea satisface, după aparerea noastră,
cel mai bine preocupările oamenilor de ştiinţă din diferite domenii, altele decât filozofia,
preocupaţi de organizarea, structurarea si rezultatele demersului lor ştiinţific.
2.3. Diversitatea ştiinţelor
Unicitatea ştiinţelor versus pluralismul ştiinţelor a constituit de-a lungul timpului subiect
de controverse filozofice. Astfel, reprezentanţii pozitivismului logic, promovau ideea
unicităţii ştiinţelor sub egida fizicii, a unui vocabular ştiinţific univoc si a unor metode
comune de cunoaştere, de acces la realitate. Ştiinţele ar trebui, în aceasta accepţiune,
sa procedeze toate de aceeaşi maniera, sa folosească acelaşi limbaj.
Filozoful american Jeryy Fodor contesta acest reducţionism al ştiinţelor prin particulare la
fizica. El amintea că istoria ştiinţelor a arătat că o disciplină accede la statutul de ştiinţă
în măsura în care adoptă vocabularul fizicii, pe scurt, metoda experimentala si
simbolismul matematic. Dar legitimitatea unei ştiinţe provine tocmai din faptul că
obiectul său de studiu este diferit de cel al fizicii; ori, dacă reducem teoriile particulare la
teorii fizice, disciplinele particulare îşi pierd specificitatea si deci legitimitatea28.
Alţi oameni de ştiinţă au pus sub semnul întrebării simbolismul matematic. Astfel, fără să
conteste interesul instrumentarului matematic, Georgescu-Roegen atrage atenţia că
„ ….matematizarea integrală este imposibilă, că exisă cunoştinţe valabile chiar si fără
aritmetizare, si că o aritmetizare falsă este chiar periculoasă dacă este vândută drept
29
autentică”
28
Fodor, J.,« De Viene à Cambridge. L’héritage du positivisme logique, Gallimard, Paria, 1980, p.45
29
Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979, p. 87
26
Oamenii de ştiinţă, în marea lor majoritate, sunt însă adepţii pluralismului ştiinţelor,
distingând astfel multe domenii ştiinţifice independente, în funcţie de modul particular de
interogare şi de câmpul de cercetare. Încă din antichitate, Aristotel (384-322 î.H.)
clasifica ştiinţele în : ştiinţe filozofice, ştiinţe practice si ştiinţe poetice. Autonomia
diverselor ştiinţe s-a afirmat în timp, sub influenţa dezvoltării ştiinţifice în general.
Literatura abundă în încercări de a actualiza în mod constant clasificarea ştiinţelor. Astfel,
Francis Bacon identifica subdiviziunile ştiinţei în funcţie de cele trei facultăţi ale spiritului:
memoria, imaginaţia, raţiunea. Dar, una dintre cele mai interesante clasificări este cea
propusă în 1830 de către Auguste Comte în „Curs de filosofie pozitivă”, în care distinge
şase ştiinţe fundamentale: matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie.
Interesul acestei clasificări este de a sugera o ordine de generalitate descrescătoare a
ştiinţelor, în sensul că fiecare ştiinţă integrează legile precedentei. De asemenea,
Auguste Comte susţine că această clasificare reconstituie istoria raţionalităţii spiritului
uman: spiritul ştiinţific ar fi apărut mai întâi în matematică şi astronomie, apoi ar fi atras
alte ştiinţe.
Filozoful german Wilhelm Windelband, identifica în lucrarea sa « Istoria si stiinta naturii »

(1894) doua mari clase de stiinte :
- stiinte nomotetice, care caută sa stabilească legi generale pentru stiinte susceptible
de a se reproduce;
- ştiinţe ideografice, care se ocupa dimpotrivă de singular, unic, non recurent (de
exemplu istoria).
În 1967, Jean Piaget(1896-1980), profesor si filozof elveţian, propunea la rândul su

împărţirea ştiinţelor pornind de la obiectul lor, în trei grupe majore:
- ştiinţe ale naturii (fizică, chimie, biologie), al căror obiect sunt materia şi viul;
- ştiinţe formale sau logico-matematice (matematică, logică, informatică), al căror
obiect are un caracter abstract;
- ştiinţe umane care au ca obiect comportamentul uman.
Ulterior, el a aprofundat această clasificare în „Epistemologia ştiinţelor omului” (1976),

ţinând cont de particularităţile epistemologice ale ştiinţelor, mai precis condiţiile
obiectivităţii lor, metodele lor de observare şi experimentare, precum şi relaţiile stabilite
între teorie şi experienţă. Astfel, Piaget identifică patru mari categorii de ştiinţe ale
omului30:
30
Piaget, J., L’épistémologie des sciences de l’homme, Ed. Gallimard, 1976, pag. 17-29
27
a) Ştiinţele „nomotetice” care urmăresc să identifice legi, fie în sensul de relaţii
cantitative relativ constante, fie în sensul general de relaţii normale sau de analiză
structurală. Este vorba de ştiinţe precum: psihologia, sociologia, ştiinţele
economice, demografia, lingvistica, etnologia. Potrivit lui Piaget, dincolo de
căutarea de legi, aceste discipline au o a doua natură fundamentală care le
diferenţiază de alte categorii de ştiinţe. Este vorba de metodele utilizate, care sunt
fie experimentarea strictă, fie experimentarea în sensul larg al experimentării
sistematice. Metodele de verificare, în acest caz, consistă în subordonarea
schemelor teoretice controlului prin experienţe. A treia caracteristică, este aceea
de a concentra cercetarea la un moment dat, numai pe câteva variabile.
b) Ştiinţele istorice, al căror scop este de a înţelege derularea tuturor manifestărilor
vieţii sociale de-a lungul timpului: fie că este vorba despre viaţa persoanelor ale
căror acţiuni marchează această viaţă socială, despre ideile pe care le-au avut,
despre tehnici şi ştiinţe, literatură şi artă, etc. Întrebarea care ar putea să se pună
în acest caz, ar fi să se stabilească dacă ştiinţele istorice constituie un domeniu
aparte, susceptibil de a fi caracterizat prin proprietăţile pozitive şi specifice, sau
dacă pur şi simplu se referă la dimensiunea diacronică a altor categorii de ştiinţă.
c) Ştiinţele juridice
Trebuie remarcat faptul că sistemul de norme, de care se ocupă dreptul, se
distinge în principiul său de relaţiile cunoscute sub numele de „legi” în ştiinţele
„nomotetice”. Într-adevăr, o normă nu reiese din simpla identificare a relaţiilor
existente; norma prescrie o serie de obligaţii care rămân valabile chiar dacă
subiectul le încalcă sau nu le foloseşte. „Actele normative” care desemnează ceea
ce este normativ pentru subiect, fac obiectul de analiză pentru observator, care
studiază totodată conduita subiectului şi normele pe care le recunoaşte. Cu toate
acestea, atunci când în acest domeniu oamenii de ştiinţă procedează la studii de
fapte şi la analize de cauzalitate între comportamentele individuale şi normele
considerate, aceste studii au în mod necesar un caracter nomotetic.
d) Disciplinele filosofice care îşi propun să abordeze valorile umane, viziunea asupra
lumii, ţinând cont nu numai de cunoştinţele dobândite şi de analiza lor critică, ci şi
de convingerile şi valorile multiple ale omului în toate activităţile sale.
Alte încercări de clasificare a ştiinţelor au drept criteriu metoda specifică a unei anumite
ştiinţe, identificând:
- ştiinţele teoretice, fundamentale sau pure, bazate pe axiome şi demonstraţii
(matematică, logică, informatică), si care au ca obiect achiziţia de cunoştinţe noi;
- ştiinţele experimentale, care gravitează în jurul procesului de observare, de
formulare a ipotezelor, de verificare a ipotezelor printr-un protocol experimental.
28
O alta clasificare, care ia în considerare atât obiectul cât şi metoda, des întâlnită în ştiinţa
modernă, identifică două mari categorii de ştiinţe :
- ştiinţele exacte (sau dure), considerate ca fiind ştiinţe obiective, al căror obiect este
cuantificat şi metoda este raţională şi formalizată. Unii oameni de ştiinţă atribuie
acestor ştiinţe un caracter determinist şi o funcţie predictivă: odată stabilită legitatea
necesară dintre cauză şi efect, o ştiinţă exactă trebuie să permită prezicerea efectului
atunci când apare cauza, şi invers, permite să se ajungă la cauză atunci când efectul
este observat.
- ştiinţele umane (ştiinţele moi), care sunt în imposibilitatea de a stabili legităţi
obiective între acţiunile omului şi efectele acestora şi astfel, de a prezice cu exactitate
comportamentele umane. Obiectul ştiinţelor umane nu răspunde determinismului
absolut care guvernează fenomenele naturale. Economiştii, de exemplu, sunt în
măsură să explice a posteriori cauzele crizelor, dar nu le-au prevăzut niciodată cu
certitudine.
Atragem atenţia, totuşi, ca aceste clasificări care au o valoare relativă, deoarece în

realitate, dezvoltarea şi evoluţia fiecărei ştiinţe conduce la interferenţe necesare între
categoriile prezentate mai jos.
2.4. Ştiinţa epistemologiei sau epistemologia ştiinţelor ?
Una dintre problemele controversate în epistemologia contemporană se referă la nivelul

de poziţionare a discursului epistemologic. Unii situează epistemologie exclusiv la nivelul
general de cunoaştere, cu scopul de a găsi răspunsul la întrebarea: „Cum este posibilă
cunoaşterea?”. In timp, această întrebare s-a diferenţiat rapid într-o serie de preocupări
privind natura diferitelor forme de cunoaştere (filosofice, ştiinţifice, etc.), condiţiile de
obţinere a diferite tipuri de cunoaştere. Astfel, se remarcă trecerea treptată de la o
poziţie absolută „ce este cunoaşterea?”, la poziţii relative: „cum sunt posibile diferitele
tipuri de cunoaştere?”. Astfel, unii oameni de ştiinţă încearcă să orienteze dezbaterea
epistemologică la nivelul fiecărei specialităţi ştiinţifice, fără sa ignore sau să minimalizeze
interesul discursului general.
La primul nivel, după cum am menţionat mai sus, epistemologia se poziţionează în

filosofie, în conformitate cu originile sale. Această poziţie este apărată în primul rând de
către logicieni, epistemologia având ca obiect studiul analitic şi reflexiv al ştiinţei,
considerat ca o abordare de gradul doi ce examinează o activitate principală. Cu alte
29
cuvinte, epistemologia nu vizează progresul cunoaşterii sau explorarea domeniilor
empirice ci se concentrează deci asupra:
- formarii cunoştinţelor ştiinţifice în general,
- structurii conceptelor şi teoriilor ştiinţifice,
- procedurilor şi metodelor folosite de către oamenii de ştiinţă.
La nivelul fiecărui domeniu ştiinţific, epistemologia reprezintă un fel de extensie naturală

a domeniului respectiv: ea se regăseşte deci ca o epistemologie „regională” sau
epistemologie „internă”. Prima se raportează la cea de a doua, ca generalul la particular.
Atenţia acordată conţinutului ştiinţific specific diferitelor ştiinţe nu este în nici un caz
ruptă de problemele generale ele filozofiei cunoaşterii. Deja Kant, autorul „Criticii raţiunii
pure”(1781) recunoştea nevoia de a se sprijini pe o analiză a ştiinţelor particulare, in
special matematica si fizica, pentru a răspunde la întrebarea „ce pot cunoaşte ?. Ulterior,
a serie de alţi oameni de ştiinţă s-au poziţionat, printr-o modalitate sau alta, ca adepţii ai
epistemologiilor regionale.
Un rol important în orientarea dezbaterilor epistemologice spre disciplinele particulare l-a

avut Thomas Samule Kuhn (1922-1998), filozof, sociolog si epistemolog american. In
lucrarea sa de referinţa „Structura revoluţiilor ştiinţifice” (1962), marca un punct de
cotitură în înţelegerea pe care oamenii de ştiinţă o aveau cu privire la propria lor muncă
şi la validitatea acesteia. Astfel, el argumentează şi încurajează abordarea
epistemologilor regionale: „Analiza conceptuală împinge de fapt la scrutarea
caracteristicilor generale ale abordării ştiinţifice; abordarea istorică favorizează
cercetarea particularităţilor „regionale”, proprii diferitelor ştiinţe şi diferitelor epoci”31.
La rândul său Jean Piaget, unul dintre cei mai mari epistemologi ai secolului XX, făcea
referire în cartea sa „Psihologie şi epistemologie” (1970) la trei tipuri distincte de
epistemologie : generală, genetică, cât şi ştiinţifică. În general, el consideră
epistemologia ca fiind „studiul formării cunoştinţelor valabile.... Aceasta este în mod
necesar de natură interdisciplinară, deoarece un astfel de proces ridică deopotrivă
probleme de fapt şi de validitate”32. Potrivit lui Piaget, prima regulă a epistemologiei
generale este aceea a colaborării dintre psihologii care studiază dezvoltarea Omului,
logicienii care formalizează etapele în această dezvoltare şi experţii din domeniul ştiinţei
considerate.
31
Khun, T., « La structure des révolutions scientifiques », Ed. Flammarion, Paris, 1972, pag. 246
32
Piaget, J., « Psihologie şi epistemologie », Ed. Gallimard, 1970, p. 15
30
„Epistemologia ştiinţifică” este prezentată de Piaget drept teoria cunoaşterii ştiinţifice.
Aceasta se referă la studiul sistematic al procedeelor de investigare şi cunoaştere
inerente gândirii ştiinţifice, fără a se disocia totuşi de teoria filosofică a cunoaşterii în
general. Formarea unei epistemologii cu adevărat ştiinţifică necesită punerea problemelor
în aşa fel încât acestea sa poată fi rezolvate de către diferite echipe de cercetători,
independent de filosofia lor personală.
Întrebarea cu privire la evoluţia cunoştinţelor particulare, îşi găseşte răspunsul în

domeniul fiecărei ştiinţe, singura în măsură sa aprecieze dacă cunoştinţele sale
progresează sau bat pasul pe loc. În mod similar, într-un anumit domeniu de cunoştinţe
oamenii de ştiinţă pot conveni asupra rolului factorilor epistemologici în mecanismul de
producţie şi de îmbogăţire a cunoştinţelor: rolul şi tipul de raţionament, rolul experienţei,
al intuiţiei, al axiomelor, etc. Astfel, întâlnim la Piaget si conceptul de epistemologie
„internă”, care se referă la deplasarea discursului asupra fundamentelor unei ştiinţe, la
nivelul ştiinţei respective. Astfel, putem dezvolta epistemologia ştiinţelor dure
(matematica, fizica, etc.) dar si epistemologia ştiinţelor sociale şi umaniste, pentru că
„dezvoltarea şi semnificaţia epistemologică a oricărei ştiinţe sunt manifestări esenţiale ale
activităţii omului”33. Bachelard remarca la rândul său că unitatea ştiinţei, atât de mult
evocată, nu corespunde niciodată unei situaţii stabile si că este periculos de a promova o
epistemologie unitară.
Orice dezvoltare a cunoaşterii ştiinţifice este un act colectiv, având propria sa istorie.
Istoria ştiinţelor, concepută nu doar ca o cronologie anecdotică a descoperirilor, ci ca o
istorie a gândirii ştiinţifice respective, ea însăşi prezintă un mare interes pentru
epistemologie. Cine ar putea realiza mai bine această reconstrucţie a istoriei unei ştiinţei
decât specialiştii acesteia? Cunoaşterea studiul precis al unei anumite ştiinţe particulare
de către specialiştii în domeniu este singura în măsură să aducă răspunsuri chestiunilor
epistemologice.
Tabelul de mai jos sintetizează, din raţiuni pedagogice, raportul dintre epistemologie în
sens general si epistemologia regională. Atragem însa atenţia ca este iluzoriu să se
încerce stabilirea unei linii clare de demarcaţie între cele doua niveluri de reflecţie.
33
Piaget,J., op. cit. p. 181
31
Epistemologia • Cum este posibila cunoaşterea ?
generala • Epistemologia se poziţionează în filozofie
• Reprezinta studiul sistematic al procedeelor generale de
investigare şi cunoaştere inerente gândirii ştiinţifice
• Teorie susţinuta de logicieni
Epistemologia interna • Cum sunt posibile diferitele tipuri de cunoaştere?
sau regionala • Epistemologia este considerată ca o abordare de gradul
doi ce examinează formarea, evoluţia si valoarea
cunoaşterii într-un domeniu ştiinţific
• Epistemologia reprezintă un fel de extensie naturală a
domeniului respectiv
• Teorie susţinuta de filozofi precum T. Kuhn, J. Piaget, etc
si de o buna parte a oamenilor de ştiinţa
Fig.1. Raportul epistemologie generala – epistemologie regionala

Fiind adepţi ai teoriei epistemologilor regionale, vom dezvolta în această lucrare
problematica epistemologică a unor ramuri ale ştiinţei, precum ştiinţele tehnice,
economia si gestiunea, etc. Aşa cum se va putea constata, abordarea se va face dintr-o
perspectivă istorică, deoarece în nici o ştiinţa nu se pleacă de la zero, acumulările
ştiinţifice constituind „bogaţii„ ale domeniului. Totuşi, trebuie reţinut ca munca
epistemologului se deosebeşte de cea a istoricului ştiinţei. Aşa cum preciza Bachelard în
lucrarea citata anterior, „Istoricul trebuie sa ia ideile drept fapte. Epistemologul trebuie
sa ia faptele drept idei, si să le însereze într-un sistem de gândire. Un fapt prost
interpretat într-o epocă, rămâne un fapt pentru istoric. Pentru epistemolog devine un
obstacol…”34
Indiferent de nivelul interesul abordării trebuie perceput de cercetător pornind de la

„sarcinile” asumate istoric de epistemologie35 :
- sarcina descriptivă: descrie relaţiile logice dintre enunţurile ştiinţifice ;
- sarcina critică : care vizează tocmai critica acestor relaţii , respectiv evaluarea
validităţii lor ;
- sarcina de consiliere a oamenilor de ştiinţă asupra deciziilor de luat cu privire la
diferitele modalităţi de organizare a relaţiilor, al căror ansamblu formează limbajul
ştiinţific.
34
Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975
35
Laugier,S., Wagner,P., Philosophie des sciences, Ed. Vrin, Prais,2004, p. 295
32
Cu alte cuvinte, cercetătorul trebuie sa retină interesul formalizării riguroase a propoziţiilor,
relaţiilor, rezultatelor demersului lui ştiinţific, pornind de la tipul de raţionament acreat si

de la metodele ştiinţifice agreate.
Bibliografie :
1. Barberousse,A., et Alli, Epistémologie & histoire des sciences, Ed. Vuibert, 2010
2. Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975
3. M. Foucault, L’archéologie du savoir, Ed. Gallimard, Paris, 1969
4. Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979
5. Granger, G.-G., La science et les sciences, Paris, Presses Universitaires de France, 1995
6. Hoffman,O., « Managementul si epistemologia cercetării, Suport de curs, Univ. Valahia, 2011
7. Laugier,S., Wagner,P., Philosophie des sciences, Ed. Vrin, Prais,2004
8. Popper, K., Conjectures et réfutations, Payot, Paris, 1985
9. Piaget, J., L’épistémologie des sciences de l’homme, Ed. Gallimard, Paris,1976
10. Nadeau, R.,L’épistémologie comme idéologie Université de Montréal, 1983
11. Khun, T., « La structure des révolutions scientifiques », Ed. Flammarion, Paris, 1972
12. De Viene à Cambridge. L’héritage du positivisme logique, Gallimard, Paria, 1980
13. Wacheux, Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris,1996
14. Dictionnaire d’histoire et philosophie des sciences, Paris, PUF, 1999
15. Le petit Robert, Paris, 1996
33
« Cunoaşterea realităţii este o lumină
care proiectează întotdeauna câteva umbre.
Ea nu este niciodată imediată şi simplă. Revelaţiile
realităţii sunt întotdeauna recurente. Realitatea nu este niciodată
ceea ce am putea crede, dar este întotdeauna ceea ce am fi putut gândi. »
G. Bachelard, 1975
Cap. 3. Originea si evoluţia cunoaşterii ştiinţifice
Reprezentările propuse de ştiinţă, ca imagini imperfecte ale « realităţii», au stârnit

numeroase controverse de-a lungul timpului, au generat numeroase dispute de ordin
filozofic. Filozofii au recunoscut două tipuri de adevăruri, asociindu-se după caz, unuia au
altuia :
- adevăruri raţionale, care se bazează pe relaţiile între idei ;
- adevăruri empirice, bazate pe experienţe, pe relaţiile între fapte.
Diferitele paradigme epistemologice contemporane îşi au de fapt originea în
controversele filozofice istorice. Trecerea în revistă a unora dintre aceste controverse nu
este o abordare filozofică, ci una istorică, pragmatică, în măsură să facă legătura cu
ipotezele fondatoarea ale paradigmelor epistemologice contemporane, sa-i ajute pe
tinerii cercetători să înţeleagă si să adere la un curent sau altul credinţe, de presupuneri
teoretice si filozofice cu caracter general, sa-si formalizeze propria atitudine fată de
cunoaştere.
3.1.Idealismul si percepţia realităţii
Idealismul este un curentul de gândire adept al preeminentei formelor abstracte, a

spiritului asupra realităţii. In această accepţiune «realitatea» şi reprezentările sale, fizice
sau intelectuale, sunt în esenţă de aceeaşi natură („idei»), percepute ca fundamente ale
cunoaşterii. Fără a intra în detaliile intelectuale si controversele pe care le-a generat
34
acest curent, ne propunem o scurtă referire la gândirea idealistă antică, reprezentată de
Platon.
Considerat părintele idealismului, Platon (427-347 î. Hr.), el a construit un sistem de

gândire cu puternice repercusiuni în istoria gândirii occidentale, care constituie si azi
subiect de reflecţie. Ideile expuse de Platon în «Teoria celor două lumi», dezvoltă
complementaritatea relaţională si intelectuală a unei lumi sensibile cu cea a ideilor.
„Lume sensibilă” este lumea vizibilă în care trăim. Ea este afectată de schimbarea
repetitivă care antrenează o degradare ineluctabilă. Aceasta lume se compune din
percepţiile noastre directe (fiinţele vii şi obiectele), dar si din cele indirecte (umbre,
imaginile reflectate de oglinzi, la care am putea adăuga azi imaginile artificiale produse
cu ajutorul tehnicilor moderne). Cea de-a doua lume este cea a ideilor imuabile, care,
după Platon, este esenţa celei dintâi36. Ideile, în accepţiune platoniană, sunt arhetipuri
ale realităţii, în funcţie de care sunt formate obiectele din lumea sensibilă. Prin urmare,
lumea sensibilă derivă din lumea ideilor, este dominata de lumea ideilor.
Pentru a sugera ascensiunea spre idei, Platon foloseşte o soluţie particulară, concretizată
în celebra ”Alegorie a peşterii”. Oamenii, deţinuţi într-o peşteră, nu văd decât umbrele
lumii exterioare, proiectate pe fundalul peşterii. Cum ei ignoră adevărata origine a
umbrelor, sunt în incapacitatea de a înţelege cauza mişcării lor. Numai în momentul în
care li se permite să iasă din peşteră ei vor ajunge să înţeleagă rolul obiectelor fizice si al
luminii soarelui.
Referitor la originea ideilor, Platon consideră că percepţiile noastre asupra realităţii sunt
imagini degradate ale unei idealităţi originale. Potrivit teoriei „reminiscenţei sau a
anamnezei”, apărate de Platon, ideile nu provin din simţuri, ci sunt întotdeauna accesibile
în mintea noastră. El îşi ilustrează teoria cu ajutorul cunoscutului „Dialog al lui Menon”.
Tânărul sclav ignorant reuşeşte să rezolve o problemă complicată de matematică, ca şi
cum si-ar fi amintit de un adevăr îngropat şi uitat. Acest lucru ar însemna că ideile nu
sunt dezvoltate, ci „contemplate” de suflet în timpul şederii sale în lumea inteligibilă.
Platon subliniază astfel caracterul sigur, universal şi înnăscut al cunoaşterii.
Putem da, fără îndoială, o varietate de semnificaţii acestui text, printre altele, că
achiziţia de cunoştinţe necesită efort de învăţare, de acomodare, de înţelegere. Pentru a
avea acces la lumea exterioară, este necesar ca omul să se hotărască să rupă lanţurile,
să iasă din ignorantă şi sa acceadă la lumina produsă de lumea ideilor. Arta transmiterii
cunoştinţelor este de asemenea sugerată „ Omul liber nu trebuie sa înveţe nimic ca
36
Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 201, p. 5
35
”sclav”…lecţiile pe care le primim cu forţa nu rămân deloc”. Nu trebuie, bineînţeles,
ignorată semnificaţia politică, culturală, chiar religioasă a acestei alegorii. Lanţurile cu
care sunt legaţi deţinuţii semnifică credinţe, convingeri, prejudecaţi, ca si dificultatea de
a rupe cu aceste apriori. Alegoria exprimă, de asemenea, relaţia dintre peroanele care
„ştiu” si care „nu ştiu”, valoarea si uneori dificultatea transmiterii cunoştinţelor, rolul
cunoaşterii în progresul individual si al umanităţii.
Prin filosofia sa privind cunoaşterea, Platon a rupt la epoca sa, cu teoriile senzualiste care
fac din simţ unica sursă de cunoaştere. Idealismul lui Platon împins la extrem în dialogul
lui Menon, lasă să se înţeleagă că a căuta şi a învăţa sunt doar forme de aducere aminte.
Aceste teorii au în mod cert o valoare istorică si de stimulare a gândirii. Dar, la nivelul
actual de cunoaştere, ele n-au o valoare pozitivă pentru ştiinţa modernă.
3.2. Rolul raţiunii în formarea si evoluţia cunoaşterii
Raţionalismul este curentul de gândire potrivit căruia orice cunoaştere valabilă, deci
cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi decât rezultatul raţiunii. Raţionalismul a dominat
secolul al XVII-lea si a influenţat generaţii de gânditori din Europa occidentală. De la
Pitagora la Platon, trecând la Kant şi Descartes si Leibniz, susţinătorii acestui curent pun
pe primul plan rolul raţiunii formarea si evoluţia cunoaşterii.
Înlănţuirea ştiinţifică a mecanismului de producţie a cunoştinţelor la raţionalişti îşi are

originea în abstract, în lumea ideilor, a conceptelor (generalul) si se orientează spre
concret (particular). Prin urmare, raţionaliştii privilegiază raţionamentul deductiv (sau
analitic). Poziţiile raţionaliştilor sunt însă nuanţate, printre aceştia regăsindu-se :
- raţionaliştii dogmaticii, pentru care raţiunea deductivă este unica sursă de cunoaştere ;
- raţionaliştii moderni, care consideră raţiunea ca fiind o sursă primară de cunoştinţe.
Este important de reţinut că, pentru raţionalişti, experimentarea este exclusă din
mecanismul de producere de noi cunoştinţe. Experimentarea, sau interacţiunea cu
realitatea, inutilă şi superfluă pentru majoritatea raţionaliştilor, poate servi cel mult
pentru a verifica „ceea ce a fost deja dedus”.
3.1.1. Raţionalismul lui Descartes
Filozoful francez René Descartes (1596-1650) a marcat istoria ştiinţelor prin teoria sa
care susţine supremaţia raţiunii şi a rolului subiectului în producerea de cunoştinţe. În
concepţia lui, mărturisirile sensibile sunt improprii pentru accesul la lumea reală,
deoarece omul este victima simţurilor sale, „luând un obiect în locul altuia, un obiect în
locul unei umbre”, etc.
36
Cei doi piloni ai cunoaşterii sunt, potrivit lui Descartes, renumitul „cogito” , pe de o parte,
şi existenţa unei fiinţe supreme, a unui Dumnezeu «veridic», pe de altă parte. Conştiinţa
de sine este fundamentul filozofiei lui Descartes. Celebrul cogito «Gândesc, deci exist»,
este primul element, prima piatră pusă la edificiul cunoaşterii. Totuşi, singur, acest
„cogito” se va dovedi insuficient, după Descartes. Numai demonstrarea existentei unui
Dumnezeu «veridic», alături de „cogito”, va înlătura orice «îndoiala» (îndoiala constituie
adevăratul punct de plecare al filosofiei lui), va asigura accesul la cunoaştere si va
permite evoluţia acesteia. Certitudinea existenţei lui Dumnezeu este obţinută după un
raţionament bazat pe cauzalitate: o anumită fiinţă imperfectă (omul) nu poate fi sursa
ideii unei fiinţe perfecte, deoarece efectul nu poate conţine mai multă realitate decât
cauza. «Deci, Dumnezeu este cauza ideii pe care o am despre el»37.
Este important de reţinut că pentru Descartes ideile nu provin din simţuri: ideile se
găsesc în spiritul omului, orice om poartă în el germenii adevărului. Nativul joacă, deci,
un rol important în conceperea metodei ştiinţifice a lui Descartes; este „a priori”, prin
urmare independent de experienţă. Acest raţionalism deductiv va genera multe critici, în
special din partea reprezentanţilor empirismul inductiv.
În mod similar, problema raportului dintre suflet şi corp constituie la Descartes un punct
central, cu un impact major până în prezent, asupra filozofiei ştiinţei . Descartes a stabilit
o diferenţiere clară între cele două «substanţe» sufletul şi corpul, argumentând că putem
avea o cunoaştere clară şi distinctă a sufletului, independentă de corp. El descrie
«sufletul» ca fiind «rex cogitans», adică «ceva care gândeşte, care are îndoieli, care
afirmă, care neagă, care cunoaşte puţine lucruri, care le ignoră, care iubeşte, care
urăşte, care vrea, care nu vrea, care imaginează şi care simte»38. Opusul său este «rex
extensa», care reprezintă lumea corpurilor exterioare. Această reală distincţie dintre corp
şi suflet nu se opune totuşi unirii lor: «dualismul» cartezian nu înseamnă că trupul şi
sufletul sunt complet diferite: există astfel «unele lucruri pe care le experimentăm în noi
înşine, care nu trebuie să fie atribuite doar sufletului, nici doar trupului, ci uniunii strânse
39
care există între ele» .
Descartes a marcat însa filozofia ştiinţei în general, precum si practica ştiinţifică cu

celebrul său «Discurs asupra metodei” publicat în 1637, ca prefaţă la «Tratatul lumii şi al
luminii”40 . Aşa cum preciza autorul, acest discurs propunea „o metodă pentru a conduce
bine gândirea şi a căuta adevărul în ştiinţă» . Structurat în sase părţi, discursul lui
Descartes dezvolta aspecte esenţiale pentru metoda ştiinţifică a acelei epoci, si anume:
37
Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 2010, p. 7
38
Kunzmann et alii, Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris 2010p. 107
39
Petr Kunzmann et alii, op. cit, p. 106
40
Descartes, R., Discours de la méthode et Méditations, Librairie de l’Hachette, Paris, 1857
37
consideraţii generale supra ştiinţei, principiile metodei, principiile morale pe care le-a
dedus din această metodă, fundamentele metafizicii, chestiuni legate de fizică, încheind
cu motivaţia scrierii acestei lucrări41
Descartes înţelegea prin metodă „drumul ce trebuia urmat pentru a ajunge la

cunoaşterea adevărului. Aşa cum preciza în lucrarea citată, a „ am luat într-o zi hotărârea
de a studia eu însumi, de a utiliza toate forţele spiritului meu pentru a alege drumul pe
care trebuia sa-l urmez”42 .
Din numărul mare de percepte si principii oferite de logică, Descartes a reţinut patru, pe
care si-a propus sa le respecte cu stricteţe de fiecare dată43 :
- principiul evidentei : „de a nu considera nici o data ca adevărat un lucru , dacă
nu-l cunosc ca atare”;
- principiul analizei „de a diviza fiecare din dificultăţile pe care le examinez, în
atâtea parcele posibile, pentru a le rezolva mai bine ;
- principiul sintezei : „ de a conduce în ordine gândirea mea, începând cu lucrurile
cele mai simple si cel mai uşor de cunoscut, pentru a urca puţin câte puţin , pe
trepte, până la cunoştinţa cea mai compusă” ;
- principiul globalităţii „ de a face peste tot o revedere generala pentru a mă asigura
ca nu am uitat nimic”
Descartes considera că putem avansa în cunoaştere prin deducţie, o mişcare de gândire,
constând într-o serie de intuiţii înlănţuite, conectate prin raţionamente progresive.
Subliniem însă, ca interesului pentru metoda carteziană trebuie sa-i asociem o anumită
prudentă, deoarece principiile enunţate de Descartes acum aproape 200 de ani au
devenit azi insuficiente pentru a permite evoluţia cunosterii ştiinţifice într-o lume
complexă, plină de intercondiţionări. Punctul nostru de vedere va fi dezvoltat mai pe
larg în capitolul sase al prezentei lucrării
3.1.2. Criticismul lui Kant
În lucrarea « Critica raţiunii pure » Emmanuel Kant (1724-1804) a supus capacităţile

umane mobilizate în procesul cunoaşterii unei veritabile anchete44.
Emmanuel Kant neagă în mod deschis „ineismul” cartezian, afirmând că ceea ce
cunoaştem este un compus de ceea ce noi primim ca impresii şi de ceea ce propria
noastră putere de a cunoaşte produce lui însăşi. Stadiile cunoaşterii sunt percepute de
Kant în înlănţuirea lor logică: «orice cunoştinţă umană începe cu intuiţii, trece de la
41
Decartes, op. cit, pag.3
42
Descartes, op. ci. p.7
43
Descartes, op.cit. p. 11-17
44
Kant, E., Critique de la raison pure, Ed. Gallimard, Paris, 1980, p.757
38
acestea la concepte şi se încheie cu idei». Astfel, cunoaşterea ar depinde de structuri
înscrise a priori în spiritul uman care fac posibilă percepţia realităţii. În partea «Estetica
transcedentală», Kant susţine că timpul şi spaţiul se găsesc a priori la baza percepţiei
noastre sensibile, că posedă realitate empirică (validitatea obiectivă) şi idealitate
transcendentală (ele există ca o condiţie a intuiţiei noastre).
Kant face o distincţie clară între judecata analitică şi judecata sintetică, pe de o parte,
între forma apriori şi cea a posteriori ale judecaţii, pe de altă parte, considerând :
- judecăţile analitice: ca propoziţii în care sunt legate două concepte doar pentru a
analiza (adică a explica) unul dintre cele două concepte. Este vorba de judecăţi
necesare şi a priori, dar care nu permit cunoaşterii să progreseze, căci nu ne
învaţă mare lucru;
- judecăţile sintetice: care aduc informaţii permiţând ştiinţei să progreseze. Ele
realizează sinteza a două concepte care nu sunt în mod obligatoriu legate indirect
prin intermediul unei experienţe sensibile.
Pentru Kant judecăţile sintetice şi apriori (ca teoremele matematice) sunt utile în ştiinţă
şi raţional legitime, concură la naşterea unei cunoştinţe, deoarece «gândurile fără
conţinut sunt vide, intuiţiile fără concepte45 oarbe». Condiţiile a priori ale oricărei
cunoştinţe ştiinţifice sunt: intuiţia (adică a priori şi neafectată de experienţă), anticiparea
percepţiei (toate obiectele cunoaşterii posibile trebuie să aibă un grad de influenţă asupra
sensurilor) şi analogiile experienţei care stau la baza legăturilor necesare între fenomene
în cadrul experienţei (permanenţa substanţei, succesiunea în timp, acţiunea reciprocă).
Trezit din somnul său dogmatic de Hume, după cum afirma Kant, el ajunge la concluzia
ca experienţa este impulsul necesar începerii oricărei cercetării ştiinţifice: « Nu există nici
o îndoială că toată cunoaşterea noastră începe cu experienţa ; căci pentru ce puterea de
a cunoaşte ar fi trezită şi pusă în practică, dacă aceasta nu s-ar produce prin obiecte care
grevează simţurile noastre … punând în mişcare activitatea noastră intelectuală…? În
funcţie de timp, nici o cunoştinţă nu precede experienţa noastră şi totul începe cu
aceasta”46
Această poziţie a lui Kant privind legitimarea cunoaşterii ştiinţifice a avut consecinţe
majore în istoria ştiinţei, Kant plasând subiectul în centrul relaţiilor de cunoaştere,
atribuindu-i rolul de principal actor.
45
E. Kant, citat în Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 201, p.12
46
E. Kant, citat în Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 201, p.16
39
3.3. Empirismul si progresul ştiinţei
Contrar cartezianismului, pentru empirism, sursa oricărei cunoştinţe provine în principal

din experienţă. Pornind de la teoriile lui Bacon (1561-1626), Locke (1632-1704) şi Hume
(1711-1776), trecând prin cele ale lui Popper (1902-2009) şi, mai recent de la cele ale lui
Quinton, regăsim argumentul potrivit căruia ştiinţele progresează acumulând observaţii
din care pot fi extrase legi cu un raţionament inductiv (sau sintetic), care merge de la
concret la abstract.
3.3.1.Originea cunoaşterii si cauzalitatea
În special sub influenţa lui John Locke şi a lui David Hume, acest curent se desprinde
definitiv de teoria ideilor înnăscute: mintea umană este o tabula rasa, iar ideile sunt
elaborate treptat pornind de la date sensibile provenite din experienţă şi din activitatea
intelectuală. Empiriştii disting astfel, idei simple furnizate de senzaţii şi idei complexe,
furnizate de activitatea minţii. Experienţa rămâne piatra de temelie a cunoaşterii, punctul
de plecare pentru orice operaţiune intelectuală. Gradul de valabilitate a cunoştinţelor
depinde de potrivirea ideilor cu realitatea. De fapt, orice idee care nu se obţine dintr-o
impresie sensibilă este lipsită de semnificaţie şi trebuie deci abandonată.
Fără a nega rolul raţiunii, reprezentanţii acestui curent le atribuie un rol special în
formularea de legi, regularităţi, principii, pornind de la experienţe. Deducţia la empirişti
este doar o etapă temporară ce permite formularea unei ipoteze sau este folosită pentru
a simplifica descrierea tuturor observaţiilor realizate. Empiriştii oferă, de altfel, o mai
mare flexibilitate definiţiei termenului de raţionament, în special atunci când este vorba
despre raţionamentul inductiv. Într-adevăr, din moment ce numai experienţele contează
cu adevărat, raţionamentul este menit doar să genereze idei care vor provoca noi
experienţe. Prioritar este, din punctul lor de vedere, mai degrabă raţionamentul creativ,
decât cel riguros.
Pentru empirişti, lipsa de rigurozitate a unui raţionament nu împiedică în mod necesar

contribuţia la progresul cunoaşterii, întrucât singura rigoare veritabilă provine din
experienţă şi natura „n-are de dat socoteala raţiunii”.
Francis Bacon pe de altă parte, consideră că observarea unui număr foarte mare de fapte
particulare constituie fundamentul cunoaşterii. Pornind de la aceste observaţii, ajungem
prin inducţie, la formularea legilor generale.
40
În ceea ce priveşte cauzalitatea, Locke a lăsat-o în seama lui Dumnezeu: Dumnezeu
nefiind un fenomen pe care îl putem experimenta, deci este imposibil să căutăm cauza
fenomenelor. Potrivit lui Hume, experienţa nu oferă acces la relaţia de cauzalitate; ea ne
oferă o simplă succesiune de evenimente şi nu o relaţie cauzală. El nu situează, ca Locke,
relaţia de cauzalitate la nivel divin. Pentru a fi calificat ca fiind o cauză, un fenomen
trebuie, în concepţia sa:
- să fie anterior efectului presupus;
- să fie învecinat în spaţiu şi timp;
- să fi produs întotdeauna acelaşi efect în trecut.
Lucrările lui Newton (1642-1726), care acordau o importanţă deosebită experienţelor, au

contribuit semnificativ la răspândirea poziţiei empirismului. În prefaţa lucrării „Principia”
din 1686, Newton preciza, de altfel, că observarea fenomenelor precede de obicei
demonstraţia. Aplicarea acestei metode i-a permis lui Newton şi contemporanilor săi să
descrie forţele în mecanică (în special cea a gravitaţiei) şi să construiască un model
corpuscular al luminii. Puţin mai târziu, Coulomb (1736-1806) va folosi aceeaşi metodă
pentru a pune în evidenţă forţa electrică, iar în Lavoisier (1743-1794) se va inspira din
lucrările lui Newton referitoare la lumină pentru a pune bazele chimiei moderne.
3.3.2. Limitele inducţiei în validarea rezultatelor cercetării
Pentru empirişti, inducţia reprezintă un argument logic care permite trecerea de la o

serie de observaţii singulare la un enunţ universal. Adevărul enunţurilor particular este
deci garantat de către experienţă, prin mărturia simţurilor, considerată ca fiind originea şi
baza cunoaşterii. Cu alte cuvinte, pentru empirişti există mai întâi faptele brute, urmează
apoi formularea unor ipoteze, care face obiectul unui test experimental pentru a o
confirma sau infirma.
Dar această reprezentare a demersului ştiinţific a fost puternic contestată, atât în ceea ce
priveşte argumentul său logic cât şi statutul observării. Criticile acestui curent pun
problema legitimităţii sale, şi în special asupra trecerii de la singular la general: câte
observaţii trebuie făcute? Care sunt experienţele relevante? Care ar fi procedurile valabile
care ar permite o astfel de trecere, de a legitima astfel cunoaşterea ştiinţifică şi legile
naturii formulate în acest fel?
Susţinătorii empirismului răspund la aceste întrebări, aducând ca argument cele trei

condiţii de îndeplinit pentru a asigura legitimitatea demersului:
- baza observaţională trebuie să fie constituită dintr-un număr foarte mare de
observaţii;
41
- observaţiile ar trebui să fie făcute într-o varietate de condiţii;
- legea universală dedusă din aceste observaţii trebuie să se aplice pentru toate
enunţurile observării.
Aceste argumente generează de fapt alte îndoieli si întrebări ca de exemplu, în cazul

bazei observaţionale : un număr foarte mare de observaţii nu înseamnă că se observă
toate faptele (ceea ce ar de altfel imposibil şi contra-productiv), ci o parte a faptelor. În
acest caz, cum se selecţionează faptele care trebuie observate, în funcţie de ce criteriu ?
Ce criteriu trebuie considerat semnificativ în raport cu fenomenul de observat ?, etc.
Unul dintre primii filosofi care a formulat critici inducţiei a fost Pierre Duhem (1861-1916)
în lucrarea sa «Teoria fizică, obiectul şi structura sa», în 1906. Potrivit lui Duhem, nu
există fapte brute, fapte pure. Astfel, „între fenomenele realmente observate într-un
experiment şi rezultatul acestui experiment, formulate de către fizician, se interpune o
elaborare intelectuală foarte complexă care, ca o naraţiune de fapte, înlocuieşte o
judecata abstractă şi simbolică”.
Experienţa şi observarea sunt «theory-laden», adică faptele sunt inseparabile de o teorie,

din care acestea sunt saturate. Duhem definea teoria ştiinţifică ca fiind „un sistem de
propoziţii matematice care au ca scop să reprezinte cât mai simplu, cât mai complet şi
cât mai exact posibil un set de legi experimentale. Deci, este o reprezentare simbolică ...
o traducere a faptelor”47. Teoria precede prin urmare experienţa, şi orice selecţionare a
faptelor de observat se realizează de obicei pornind de la o ipoteză generală referitoare la
teoria căutată.
Această critică va avea consecinţe majore asupra metodei ştiinţifice: aceasta stabileşte
că o lege ştiinţifică nu poate fi înţeleasă independent de teoria generală care a produs-o
şi cu care formează un sistem. Acest principiu este ceea ce se numeşte holism: o lege
este tributară unui ansamblu de legi care alcătuiesc teoria şi aceasta se extinde până la
legile care au ghidat construirea de instrumente de măsurare care să permită, într-un
cerc vicios, să le verifice. Acest caracter holistic al oricărei legi ştiinţifice a avut
consecinţe asupra metodei experimentale.
Mai recent, filosofi precum Piaget, Bachelard sau Karl Popper, au formulat numeroase
critici ale inductivismului. Astfel, Popper contestă argumentarea logică, deoarece
inferenţa inductivă poate conduce la o concluzie falsă pornind de la premise adevărate. El
exemplifică poziţia sa pornind de la celebrul exemplul lebedelor: faptul că lebedele
observate sunt albe nu ne permite sa concluzionăm că toate lebedele sunt albe; ar fi
47
A. Barberousse et allii, op. cit., p. 6
42
suficient să existe o singură lebădă neagră, neobservată din păcate, pentru ca o astfel de
concluzie să fie falsă.
În ceea ce priveşte statutul observării si relaţia teorie – experienţa, Bachelard preciza48 :

«Când observăm, suntem în „deja cunoscut”, după un dialog care durează timp de secole
între Lume şi Spirit, nu mai putem vorbi despre experienţe tăcute». Potrivit lui G.
Bachelard, observarea nu este niciodată o constatare „pura”, care sa nu integreze o idee
preconceputa, ci rezultatul unui „proiect”, unei voinţe de „reconstrucţie” a realităţii.
Spiritul ştiinţific nu se instruieşte decât în funcţie de obiecte pe care el le-a „construit”49
în prealabil. In abordarea oricărei teme, gândirea ştiinţifica este focalizată, de drept si de
fapt, atât asupra preciziei teoretice cât si a rectificării empirice. Proba caracterului
ştiinţific este dată la fel de bine de experimentul ştiinţific, ca si de raţionamentul ştiinţific.
Când trecem de la observare la experimentare, caracterul construit al cunoaşterii se

accentuează. De fapt, a experimenta presupune:
- cunoaşterea naturii mărimilor fizice pe care le măsurăm;
- selecţia mărimilor pertinente;
- cunoaşterea instrumentelor de măsură;
- eliminarea eventualelor cauze de erori;
- transpunerea rezultatelor măsurate în limbajul formalizat al teoriei supuse
testării.
Fiecare din punctele de mai sus implică o teorie mai mult sau mai puţin explicită, până la
instrumentele care sunt folosite pentru realizarea experienţelor „ Din momentul în care
trecem de la observare la experimentare … trebuie ca fenomenul sa fie triat, filtrat,
turnat în forma instrumentelor. Or, instrumentele nu sunt decât teorii materializate.
Rezultă fenomene care au pe toate părţile marca teoretică”50. Vedem deci până la ce
punct experimentarea este solidară cu un corp teoretic extrem de dens.
Acest curent epistemologic, sub o formă nuanţată, este încă prezent printre ştiinţele
moderne. Cercetătorii cu înclinaţie empiristă vor avea tendinţă de a insista pe importanţa
experimentării pentru producţia ştiinţifică. Ei integrează fără îndoială demersul lor în
cadrul teoretic şi fixează un protocol experimental.
3.4. Poziţionarea cercetătorului pe axa raţionalism - empirism
Încercând o sintetizare ale caracteristicilor fundamentale ale celor doua curente, care sa
faciliteze înţelegerea tânărului cercetător, am putea retine :
48
G. Bachelard, 1934, p. 7
49
G. Bachelard, 1934, p. 9
50
Bachelard, op. cit. p. 16
43
Tabelul 3.1.
Sinteza comparata a caracteristicilor raţionalismului si empirismului
Raţionalism Empirism
Originea cunoaşterii Raţiunea Experienţa
Formarea cunoştinţelor Raţionamente analitice Observaţia este primul pas în
Trecerea percepţiilor prin formarea unei cunoştinţe
filtrul raţiunii Experimentarea
Parcursul cunoaşterii Abstract spre concret Concret spre abstract
General spre particular Particular spre general
Metoda cunoaşterii Deducţia Inducţia
Procesul cunoaşterii Cunoaşterea este un Cunoaşterea este rezultatul
proces mental apriori unei experienţe aposteriori
Reprezentanţi Plato, Descartes, Kant , Fr. Bacon, D. Hume, K.
etc Popper, G. Bachelard,
Newton , Lavoisier, etc
Astăzi, un cercetător de orientare raţionalistă va tinde în mod evident să sublinieze

importanţa raţionamentului (în detrimentul experienţei) mergând poate, în cazuri
extreme, până a elimina complet experimentarea procesului de producere a
cunoştinţelor. El va avea totuşi dificultăţi în procesul de validare a rezultatelor cercetării.
În mod similar, aplicarea principiilor carteziene va ridica reale probleme de validare într-o
lume complexă ale cărei componente sunt în continuă schimbare şi intercondiţionare.
In fata acestor controverse istorice tânărul cercetător, si nu numai, s-ar putea simţi
puţin depăşit. El s-ar putea întreba ce si cum să adauge, la contribuţiile pleiadei de
gânditori, care de secole se confruntă pe aspectele cheie ale cunoaşterii ? Sau măcar,
cum sa-si poziţioneze propriul efort de cunoaştere, în raport cu drumurile pe care filozofii
altor timpuri sau contemporanii săi le-au deschis ?
Neexistând un răspuns facil la astfel de interogatei, prezentam mai jos celebra alegorie a
lui Francis Bacon, cu unicul scop de a încuraja reflecţia în alegerea personală a
cercetătorului : „Empiriştii, la fel ca furnicile se mulţumesc să adune si sa facă uzaj de
ceea ce au adunat; raţionaliştii , la fel ca păianjenii ţes pânza pornind de la propria lor
substanţă. Dar, metoda albinelor merge chiar pe calea de mijloc : ele adună materia din
florile grădinilor si câmpurilor, o transformă si o digeră graţie unei facultăţi care le este
proprie.
Adevărata muncă a filozofului este dată de această imagine. El nu caută ca singurul si
principalul sprijin sa vină din forţele spiritului ; si nici materia pe care i-o oferă natura si
44
experienţele mecanice nu le depozitează ca atare în memorie, ci le modifică si le
transformă în funcţie de înţelegerea sa. Deci adevărata muncă constă dintr-o alianţă mai
strânsă si mai respectată între cele doua facultăţi, experimentală si raţională…”51
Nu trebuie decât sa speram ca tânărul cercetător va adopta poziţia albinelor din alegoria
lui Bacon, pentru a se asigura de succesul demersului sau ştiinţific.
Bibliografie
1. Bacon, Fr., Novum Organum, PUF, Paris, 1986
2. Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Librairie philosophique Vrin, Paris, 1975
3. Barberousse, A., et alii, Epistémologie et histoire de la science, Ed. Vuibert, Paris, 2010
4. Descartes, R., Discours de la méthode et Méditations, Librairie de l’Hachette, Paris, 1857
5. Kant, E., Critique de la raison pure, Ed. Gallimard, Paris, 1980
6. Kunzmann et alii, Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris 2010
7. http://Encyclopédie libre
51
Bacon, Fr., Novum Organum, PUF, Paris, 1986, p156
45
Pentru a înţelege o operă de artă a un artist,
grup de artişti, aceştia trebuie să reprezinte cu exactitate
starea generală de spirit a perioadei de timp căreia îi aparţin. Aici găsim
explicaţia finală; prima cauză care determină restul...Producţiile spiritului uman,
ca si cele ale naturii vii, nu se explică decât prin mediul în care se produc....”
Hyppolyte TAINE, 1864
Cap.4. Paradigme epistemologice contemporane
Prin demersul sau ştiinţific, cercetătorul poate da unei situaţii complexe reprezentări
foarte diferite, la fel de coerente, în funcţie de principiile si paradigmele reţinute. Aceasta
varietate de reprezentări se bazează pe o anumită viziune a cercetătorului cu privire la
cunoaştere si accesul la realitate, pe o anumita atitudine fată de originea si evoluţia
cunoaşterii. Reprezentarea realităţii de către cercetători depinde deci de poziţionarea lui
epistemologică, de paradigma epistemologică reţinută, de principiile si ipotezele
fondatoare ale acesteia.
Conceptul de paradigmă a fost introdus de renumitul filozof si istoric american Thomas

Samuel Kuhn (1922-1996), în lucrarea a de referinţă „ Structura revoluţiilor ştiinţifice”
(1962), cu scopul de a califica poziţia epistemologică dominantă la un anumit moment
istoric. In accepţiunea lui Kuhn paradigma desemnează „constelaţia de credinţe, valori,
tehnici, etc. împărtăşite de o comunitate ştiinţifică dată”52. Ele sunt de fapt postulate,
scheme de raţionament, construcţii intelectuale de abordare a realităţii. Cunoaşterea
diferitelor paradigme este indispensabilă oricărui cercetător, mai ales în domeniul
ştiinţelor socio-umane, deoarece alegerea unei anumite poziţii epistemologice
influenţează întregul demers de cercetare : problematica cercetării, formularea chestiunii
de cercetare si a ipotezelor, metodologia de cercetare, criteriile de validare a rezultatelor
cercetării, etc.
52
T. Kuhn, The structure of Scientific Revolutions, University of Chicago Press, 1962, p. 174
46
Prezentarea exhaustivă a paradigmelor epistemologice nu este un lucru facil, datorită
complexităţii curentelor si diversităţii de puncte de vedere, mai ales în ştiinţele socio-
umane. Astfel, omul de ştiinţă francez Jean-Louis Le Moigne53 identifica patru paradigme
: interpretativistă, funcţionalistă, structuralismul radical si umanismul radical. Tot în
comunitatea ştiinţifică franceză, profesorul S.A. Thietard54 structurează paradigmele
epistemologice astfel : pozitivism, interpretativism si constructivism. La rândul sau Fr.
Wacheux55 dezvoltă în lucrările sale patru paradigme : pozitivismul, sociologia
cunoasterii, funcţionalismul si constructivismul. Si, exemplele ar putea continua. Ne
oprim însa aici cu clasificările, precizând ca în lucrarea de fata ne-am focalizat asupra
pozitivismului si constructivismului, deoarece ipotezelor lor fondatoare sunt explicite si
recunoscute în mare parte de comunitatea ştiinţifică. Cele două paradigme nu trebuie
percepute ca fiind în opoziţie, ci dimpotrivă ele trebuie aprofundate mai degrabă prin
prisma complementarităţii lor în asigurarea accesului la realitate si a progresului
cunoaşterii. De asemenea, subliniem că aderarea la unul sau altul din aceste curente,
deşi de un interes incontestabil, nu garantează valoarea unei cercetări, aceasta fiind
condiţionată de rigoarea ştiinţifică a întregului demers al cercetării.
4.1. Pozitivismul si originea cunoaşterii
Pozitivismul este sistemul fondat de filozoful francez Auguste Comte (1798-1857) care
consideră că omul nu poate ajunge să cunoască lucrurile în esenţă lor, doar faptele
experimentate având o valoare universală. Reprezentanţii acestui curent tind să codifice
cunoştinţele zise "pozitive", cele care decurg direct din observaţie şi experienţă şi să
elimine tot ceea ce este influenţat de metafizică. Aşa cum afirma Comte, « pozitiv este
acelaşi lucru cu real şi util».
Cu toate că termenul a fost inventat de Auguste Comte, istoricii apreciază că David

Hume(filozof: 1711-1776), Jean d'Alembert (matematician: 1717-1783), Jacques Turgot
(economist si om politic : 1727-1781) si Condorcet ( matematician : 1743-1794) sunt de
fapt primii reprezentanţi ai pozitivismului. De altfel, curentul pozitivist a avut ca adepţi si
fizicieni celebri precum: Mach (1838-1916), Bridgman (1882-1961) şi Bohr (1885-1962).
4.1.1. De la empirism la pozitivism
Curentul pozitivist se inspiră din empirism, considerând faptele observate ca sursă a

cunoaşterii, fără să ignore însă importanţa raţionamentului. Această conciliere între
53
Le Moigne, J.L, Les épistémologies constructivistes, Ed. Puf, Paris, 1999
54
Thietard, S.A, méthodes de recherche en management, Dunod, Paris, 1999
55
Wacheaux, Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris,1996
47
raţionament şi observaţie a apărut foarte clar în definiţia pe care Auguste Comte o dădea
ştiinţei pozitive în 1820: «Dacă este adevărat că o ştiinţă nu devine pozitivă decât dacă
se bazează exclusiv pe faptele observate şi a căror exactitate este general recunoscută,
este la fel de incontestabil […] că o ramură oarecare a cunoaşterii noastre nu devine o
ştiinţă decât din momentul în care, prin intermediul unei ipoteze, se leagă toate faptele
care i-au servit ca bază »56.
Prima sistematizare a pozitivismului a fost dezvoltată de Auguste Comte în lucrarea sa

„Curs de filosofie pozitivă” (1830). El se bazează pe o reflecţie istorică potrivit căreia
spiritul uman, traversează trei stări în evoluţia sa, prin raportare la stadiile evoluţiei
omului, ale civilizaţiilor în general57 :
- teologică sau fictivă, în tinereţea sa, când se pune întrebarea „cine ?” . In aceasta
perioada el pune fenomenele naturale (tunete, eclipse, curtemure, etc. pe seama
acţiunii divinităţii ;
- metafizică sau abstractă, în adolescenţă, cu întrebarea „de ce ?” . Este perioada în
care spiritul uman invocă mai degrabă natura, decât Dumnezeu, drept cauză a
fenomenelor ;
- pozitivă care corespunde vârstei ştiinţei, la maturitate, cu întrebarea „cum ?”. Spiritul
uman considera fenomenele observabile ca un caz particular al unui singur fapt
general.
Spiritul pozitiv este orientat către stabilirea de legi ale modelului ştiinţific care să
înlocuiască credinţele teologice şi explicaţiile metafizice. In viziunea pozitivistă studiul
evenimentelor primează asupra celui al existentei si al esenţei. Ştiinţa ar trebui să
renunţe la întrebarea „de ce” asupra lucrurilor, care vizează cercetarea sensului şi a
absolutului, pentru a se concentra asupra lui „cum” si a descrie legile naturii, în scopul de
a fi utilă societăţii.
Potrivit doctrinei pozitiviste a lui Auguste Comte, în timpul primelor două etape ale
spiritului uman, gândirea e „căzută” în ignoranţă şi misticism. La vârsta pozitivă omul
renunţă la cercetările absolute şi îşi orientează eforturile spre o veritabilă observare,
singura bază posibilă a cunoştinţelor accesibile, adaptate nevoilor sale reale. Comte,
subliniază totuşi că observarea şi experienţa sunt esenţiale pentru justificarea unei teorii,
dar nu trebuie ignorat nici rolul teoriilor şi speculaţiilor în derularea observării însăşi.
Cunoaşterea ştiinţifică este recunoscută astfel în toate dimensiunile sale, în acelaşi timp
empirice şi teoretice.
56
Compte, A, citat de Kremer-Marietti, A., Le positivisme, Paris, PUF, 1993, Pag.6.
57
Kremer-Marietti,A. ,op. cit. p. 28-53
48
Pozitiviştii insistă asupra rigorii raţionamentului inductiv care permite trecerea de la fapte
la ipoteze. Astfel, pozitivişti ca filosoful şi economistul Stuart Mill (1806-1873) şi
geneticianul Fisher (1890-1962) au elaborat metode inductive, bazate pe probabilităţi şi
metode statistice pentru a obţine legi probabile plecând de la un ansamblu de
măsurători. Totuşi, nu există la acest moment o logică inductivă strictă care să nu
conţină şi o parte pur convenţională. Raţionamentul inductiv fiind indispensabil, potrivit
pozitiviştilor, evoluţiei ştiinţelor (reamintim celebra afirmaţie a lui Auguste Comte «a
vedea pentru a prevedea»), teoriile emise nu au o altă valoare decât aceea de a fi legate
de fapte. Ele nu ne învaţă nimic despre realitatea care să nu fie deja cuprinsă chiar în
fapte. În consecinţă, pentru pozitivişti, « ştiinţa descrie „cum”- ul lucrurilor fără a putea
spune ceva despre de ce-ul acestora».
Pozitivismul este fondat de Comte pe o viziune teleologică a istoriei umanităţii:

cunoaşterea şi tehnicile progresează şi se îmbunătăţesc fără încetare. Prin poziţia sa,
Comte se asociază, aşa cum am mai subliniat, celor care leagă progresul ştiinţei de cel al
vieţii sociale şi politice. Situând ştiinţa într-un orizont social cu un impact dovedit asupra
bunăstării sociale, Comte dă epistemologiei o dimensiune politică şi normativă. Astfel,
îmbogăţirea ştiinţei nu este unica sa finalitate; ştiinţa este destinată să fie aplicată în
viaţa socială şi politică. Pentru a înţelege poziţia lui Comte trebuie ca demersul său să fie
pus în contextul istoric: este vorba de perioada politică confuză după revoluţia franceză.
Din punct de vedere istoric, această distincţie foarte netă între observări (cum-ul) şi
modele matematice (de ce-ul) este importantă pentru a înţelege distincţia dintre
pozitivişti si empirişti. Pentru pozitivişti, modelele sunt creaţii umane care nu au strict
nici o valoare în afara cadrului intelectual si material în care au fost concepute. Valoarea
lor este dată deci de utilitatea într-un anumit context. Faptul că modelul nu au nici o
valoare „în sine” deschide calea diversificării lor si folosirii unor modele diferite, şi chiar
contradictorii, care să conducă cu o eficacitate egală la aceleaşi observări. Astfel, apariţia
curentului pozitivist a favorizat, într-un anumit fel, multiplicarea modelelor. Dezbaterea
între modelul corpuscular al luminii propus de Newton şi modelul ondulatoriu propus de
Fresnel (1788-1827) este un exemplu în acest sens.
4.1.2. Critici ale pozitivismului
Pozitiviştii au avut o tendinţă excesivă către clasificare şi organizare. Aceştia considerau

că există o metodă experimentală universală care presupune parcurgerea unor etape
precise, ce garantează progresul ştiinţei. Curentul pozitivist are si percepţie particulară
49
privind clasificarea ştiinţelor, unele ştiinţe fiind strict subordonate altora în funcţie de
ordine universală a cunoştinţelor şi a societăţii umane. În cazuri extreme, teze deformate
ale pozitivismului au condus la ideologia scientistă.
Pozitivismul a fost sever contestat de filosofii secolului al XX-lea. Limitând ştiinţa la

cercetarea faptelor brute şi excluzând „misterele impenetrabile”, pozitivismul a fost
considerat o filozofie agnostică care nu se pronunţă asupra realităţii „lumii exterioare” şi
care aruncă în incognoscibil probleme ale originii, cauzei şi efectului. La acestea se
adaugă criticile raţionamentelor de tip inductiv, prezentate în capitulul anterior. Reţinem,
pentru semnificaţia sa profunda analiza critică făcută pozitivismului de filozoful elveţian
Jean Piaget (1896-1980) , în lucrarea sa de referinţa „Filozofie si epistemologie” (1970):
«Pozitivismul nu este doctrina care aspiră să dea ştiinţificului maximum de căutări. Este
în esenţă, o filosofie a ştiinţelor care interzice ştiinţei să depăşească anumite bariere şi
care, în consecinţă, prejudiciază viitorul. De la anatemele şi profeţiile lui Auguste Comte
până la neopozitivismul propriu cercului de la Viena, pozitivismul este o doctrină
închisă»58.
În ciuda acestor critici, curentul pozitivist, care a dominat secolul al XIX-lea, este prezent
şi astăzi în mediul ştiinţific, în special prin susţinătorii fizicii cuantice care utilizează în
mod abundent probabilităţile şi calculul statistic pentru a face legătura între observările şi
predicţiile lor. Un cercetător cu alură pozitivistă va avea tendinţa de a recunoaşte
importanţa complementară a experimentului şi raţionamentului în munca ştiinţifică,
insistând asupra demersului care-i permite să analizeze statistic un ansamblu de măsuri
pentru a obţine un model pe cât de simplu, pe atât de posibil.
4.2. Constructivismul
Originea si patrimoniul doctrinei constructiviste sunt asociate aposteriori sofismelor

greceşti. Astfel, Le Moigne59, unul dintre cei mai prolifici autori în domeniul epistemologiei
constructiviste, citează de exemplu, concepţia ambiguităţii realului a lui Héraclite (550-
480 î.Hr.) şi formula lui Protagoras (485-410 î.H.): «omul este măsura tuturor
lucrurilor»60. De asemenea istoricii ştiinţei subliniază ca acest curent epistemologic derivă
în mare măsura din gândirea lui Kant, care susţinea că realitatea în sine era implacabil
incognoscibilă şi că nu se poate pretinde decât cunoaşterea realităţii, atât cât spiritul
58
Piaget, J., Psychologie et épistémologie, Ed. Gallimard, Paris, 1970, p.15
59
Lucrările de referinţa ale lui Jean-Louis Le Moigne privind epistemologia constructivista sunt : « Le
Constructivisme, T. I : Les Fondements". Ed. ESF, Collection. Communication et Complexité, 1994 ; "Le
Constructivisme T. II : Les Epistémologies Ed. ESF, Collection. Communication et Complexité, 1995 ; Les
épistémologies constructivistes, PUF Que Sais-je ?, (1995, 1999)
60
Le Moigne, J.L., Les épistémologies constructivistes, PUF, Paris, 1995, p.43
50
uman este capabil să o înţeleagă în corelaţie cu cadrului sau mental. Curentul
constructivist s-a formalizat si structurat ca-atare în secolul al XX-lea, paternitatea lui
fiind atribuită matematicianului olandez Jan Brouwer (1881-1966). El a utilizat termenul
de „constructivist” pentru a caracteriza poziţia sa asupra problemei fundamentelor în
matematică care se opunea poziţiei formaliste a matematicianului german David Hilbert(
1862-1943)61.
Constructivismul este un curent de gândire bazat pe ideea că reprezentările noastre,

cunoştinţele sau categoriile care structurează cunoaşterea şi reprezentările sunt produsul
înţelegerii umane şi nu reflectarea exacta a realităţii. Este o atitudine epistemologică şi
metodologică care consideră că orice cunoaştere, mai ales cea ştiinţifică, este în mod
necesar, o construcţie a subiectului, obţinută prin interacţiunea cu lumea sau cu obiectul
pe care îl studiază. Constructiviştii resping existenţa unei lumi reale, exterioare
subiectului. Fiinţa umană este singura responsabilă pentru gândirea şi cunoaşterea
sa. Realitatea nu poate poseda o existenţă autonomă, cunoaşterea fiind o reprezentare
artificială, construită în mod intenţionat a acestei lumi, creată pe baza experienţelor
subiecţilor şi propriile lor modele de reprezentare lumii.
Dată fiind complexitatea curentelor constructiviste (constructivism matematic,

constructivism filozofic, constructivism sociologic) literatura abundă în definiţii. Anumiţi
epistemologi definesc constructivismul prin opoziţie cu pozitivismul, ca fiind «….curentul
care consideră că lumea şi realul nu sunt obiective, ci sunt produsul unei construcţii
sociale, rezultată ea însăşi dintr-o construcţie a spiritului. Din această perspectivă rolul
cercetătorului este modificat. Nu este numai acela de a observa şi măsura faptele şi de a
cerceta cauzalităţile externe, interzicându-si orice raţionament. Rolul lui este dimpotrivă,
acela de a încerca să înţeleagă de ce oamenii acordă experienţelor lor semnificaţii
diferite, încercând să înţeleagă procesele elaborării lor mentale»62
4.2.1. Originea cunoaşterii la constructivişti
Aşa cum s-a arătat pe parcursul acestei lucrări, numeroase întrebări gravitează în jurul
cunoaşterii, asupra statului său, construcţiei şi validităţii sale, precum şi în jurul
interacţiunii actorilor cu realitatea care îi înconjoară, rolului cercetătorului în înţelegerea
proceselor dezvoltate de aceşti actori. Este vorba de întrebări la care Le Moigne încearca
să răspundă în lucrarea sa «Epistemologiile constructiviste»63:
61
Largeault, J., L'intuitionnisme, Paris, PUF, 1992, p. 135
62
MAHE de BOISLANDELLE H., 1998, citat de Georgiana Angelescu în Teza de doctorat « Gestiunea resurselor
umane »
63
Le Moigne, J.L., Les épistémologies constructivistes, PUF, Paris, 1995, p.15
51
• întrebarea gnoseologică: ce este cunoaşterea?
• întrebarea metodologică: cum ia naştere, cum se construieşte cunoaşterea?
• întrebarea etică: cum se stabileşte valoarea sau validitatea cunoaşterii?
Pentru a răspunde la prima întrebare, Jean-Louis le Moigne avansează două ipoteze:

- una fenomenologică, după care obiectul sau fenomenul de cunoscut este inseparabil
de subiectul cunoscător ;
- alta teleologică (teleologia studiază sistemele de finalizare) care se raportează la
scopul ce motivează întotdeauna subiectul cunoscător. Aceste ipoteze se opun celor
ale epistemologiei pozitivist-realiste, respectiv ipoteza ontologică, conform căreia
realitatea există în sine, dar şi ipotezei deterministe.
«Cunoaşterea implică un subiect cunoscător şi nu are sens sau valoare dincolo de el»
explică Jean-Louis le Moigne care califică aceasta ca «ipoteza fenomenologică»64. Aceasta
semnifică faptul că nu există obiect studiat fără subiect care să-l studieze. Prezenţa
subiectului ne determină să ne întrebam de ce acesta avansează un model sau altul, o
teorie sau alta, cu ce scop, pentru ce finalitate (ceea ce Jean-Louis le Moigne numeşte
ipoteza teleologică). Potrivit lui Le Moigne cercetătorul (ca instituţie sau persoană) are
întotdeauna o motivaţie, un scop. Instituţia sau persoana care face o cercetare este de
asemenea un actor care are propriul său scop sau interes şi pentru care rezultatul nu
este neutru, ceea ce poate aduce, evident, o anumita orientare a studiului.
b) Pentru a răspunde la a doua întrebare, cu privire la metodologie, Le Moigne explică

principiile fundamentale ale cunoaşterii făcând mereu o paralelă cu pozitivismul. Astfel,
pentru epistemologia pozitivist-realistă, două principii permit construirea unei
cunoştinţe: principiul modelării analitice, definit de Descartes care constă în a analiza un
obiect descompunându-l în părţi şi principiul logicii deductive. În oglindă, Jean-Louis Le
Moigne propune o metodologie bazată pe principiul modelării sistemice complexe si cel al
raţionamentelor dialectice.
Modelul este un instrument de reprezentare a realităţii, care nu trebuie, în mod evident,

confundat cu realitatea, aşa cum o hartă nu trebuie confundată cu teritoriul. Utilizarea lui
necesita în prealabil o acceptare colectivă de către membri unei comunităţii ştiinţifice, în
sensul adecvării cu realitatea. Modelul este tributar istoriei, culturii, viziunii celui care-l
construieşte, fără să fie „realitatea însăşi”.
64
Le Moigne, J.L., op. cit. p. 203-245
52
Dogmatica determinismului universal nu este în măsură să explice o lume complexă.
Interesul si problematica modelării sistemice si a interesului pentru evoluţia ştiinţei sunt
dezvoltate în subcapitolul 4.2.3, cu operaţionalizare pe exemplul ştiinţelor de gestiune în
capitolul 11.3.
In privinţa raţionamentelor dialectice, amintim că anumiţi constructivişti, precum Edgar

Morin, consideră că raţiunea nu poate fi fondată doar pe logică. Cunoaşterea este
înţeleasă, deci, prin intermediul unui demers care ţine cont de înţelegerea sensului
proceselor şi fenomenelor studiate, oprindu-se asupra aşteptărilor, motivelor, credinţelor,
semnificaţiilor. Le Moigne evocă « principiul acţiunii inteligente»65, conform căruia
acţiunile dezvoltate de sistemul cognitiv pot fi calificate ca inteligente în măsura în care
punerea în practică a acestora corespunde adaptării unor scopuri intermediare:
«Raţiunea umană, provenind din complexitatea reprezentărilor simbolice (în special
discursive) care ştie să construiască, va şti să producă inferenţe plauzibile prin care va da
sens sau inteligibilitate fenomenelor pe care încearcă să le interpreteze66» Această idee
indică existenţa altor finalităţi posibile; astfel, procesele cognitive dezvoltate pentru
construirea cunoştintelor utilizează «procedee de tatonare», luând în calcul experienţele
anterioare. În acest context, Le Moigne menţionează aportul lui Kant, care a scos în
evidenţă capacitatea subiectului de a putea interpreta cunoştinţele sale, raportându-le la
finalităţi elaborate de către subiectul însuşi.
c) Problema etică este abordată de către constructivişti din punct de vedere al validităţii
producţiei de cunoştinţe. Criteriu de conţinut ştiinţific, validitatea pune în evidenţă
înţelegerea obiectului cercetat prin instrumentele asociate. Validitatea cunoştinţelor
presupune, conform abordărilor constructiviste, «legitimarea pertinenţei enunţului în
contextul său», având grijă să se explice condiţiile care au generat acest enunţ.
Validitatea cunoştinţei trebuie să răspundă.
- pe de o parte unui criteriu de adecvare («o cunoştinţă este adecvată dacă ea este
suficientă, la un moment dat, să explice sau să stăpânească suficient de fin o
situaţie») :
- pe de altă parte, unui criteriu de transmisibilitate («cunoştinţa produsă trebuie să fie
transmisibilă»). Aceste bucle de control vizează în acelaşi timp aspectul teoretic şi
empiric al unei cercetări. Pentru a rezuma, constructivismul, ca demers si curent de
cercetare, apără teza unor cunoştinţe «construite» de subiect, care servesc ca
material pentru cercetător.
65
Le Moigne (1999) preciza că, la origine, această expresie a fost utilizată pentru a caracteriza capacitatea
sistemelor cognitive de a construi reprezentări simbolice ale cunoştinţelor pe care le tratează . El a împrumutat
expresiade la Newell A. et Simon H. A. : Computer science as an inquiry : symbol and search, Communication
of the ACM, vol. 19, no. 3, 1976, p. 113 – 126.
66
Le Moigne .J.L, în articolul « Représenter et raisonner les comportements socio-économiques », GRASCE,
CNRS, 1991.
53
4.2.2. Tipologia constructivismului
În complexitatea curentului constructivist, distingem o varietate de tipuri si abordări:

- Constructivismul trivial conform căruia cunoaşterea nu poate fi transmisă în mod
pasiv, ci trebuie construită în mod activ de către subiect;
- Constructivismul radical reia teoria anterioară la care adaugă ideea conform căreia
cunoaşterea trebuie privită ca o funcţie adaptivă care ajută mai degrabă la
organizarea experienţei, decât la descoperirea unei realităţi ontologice;
- Constructivismul social, care necesită luarea în considerare a naturii sociale a
proceselor locale în procesul de învăţare şi de producere a cunoaşterii;
- constructivismul cultural potrivit căruia procesul de producere a cunoaşterii este
influenţat de cultură, obiceiuri, religie, limbă;
- constructivismul critic, adaugă constructivismului social şi cultural o dimensiune
critică care are ca obiect reformarea acestor două medii cu scopul de a asigura
succesul constructivismului aplicat;
În raport cu aceste tipuri de constructivism identificăm:
- abordarea „dezvoltabilă” ;
- abordarea istoric-culturală ;
- abordarea interacţionistă.
În spiritul primei abordări filozoful Jean Piaget a dezvoltat o teorie a dezvoltării

inteligenţei în care a plasat subiectul în inima procesuli, l-a transformat în actor principal.
Presupune că subiectul îşi construieşte cunoştinţele de-a lungul interacţiunilor nesfârşite
cu obiectele sau fenomenele. Ar fi vorba de o echilibrare progresivă, ceea ce înseamnă că
procesele de reglare internă la locul de munca (autoreglare) asigură o mai bună adaptare
a individului la mediul său. În acest sens, Piaget insista asupra rolului procesului de
asimilare şi de acomodare67:
- Asimilarea presupune încorporarea de noi date sau informaţi în structurile preexistente
pe care subiectul le posedă, fără a trebui să modifice structurile în discuţie, ci mai
degrabă informaţia, cu scopul de a o face asimilabilă pentru aceste structuri. Individul
nu-şi transformă structura cognitivă, ci îi adaugă elemente provenite din mediul său.
- Acomodarea modifică structurile cognitive ale individului cu scopul de a le încorpora
noile elemente de experienţă. Piaget considera că putem vorbi de adaptare doar atunci
când se instaurează un echilibru între asimilare şi acomodare. Astfel, pentru ca
mecanismul acomodării să opereze, trebuie, în primă instanţă, ca o tentativă de asimilare
67
Piaget, J., Biologie et croissance, Ed. Gallimard, Paris, 1967
54
să fi avut loc cu scopul ca celelalte structuri cognitive să fie deja mobilizate. Asimilarea
creează o perturbare în sânul structurilor cognitive, pe care Piaget o numeşte «conflict
cognitiv», care este ea însăşi reglată cu scopul de a ajunge la o nouă formă de echilibru.
Se consideră că la acest nivel a avut loc un progres în sânul stadiilor sau sub-stadiilor de
dezvoltare. Aceste două mecanisme care nu pot fi disociate, asimilarea şi acomodarea,
reflectă aspectul procesual al construcţiei mentale. Aceste reprezentări se constituie într-
un instrument privilegiat de structurare a lumii, întrucât subiecţii devin creatorii propriei
realităţi. Aceste consideraţii ale lui Piaget sunt fundamentale în înţelegerea demersului
cunosterii si acţiunii umane, în trasarea parcursului formarii si dezvoltării, progresului
capacitaţilor umane. Rezultatul final al acestui progres se regăseşte în reprezentările
actorilor, în comportamentele viitoare, personale sau instituţionale ale acestora.
4.3. Modelarea sistemică constructivistă
Lipsa unei viziuni globale în demersul de cercetare ar putea părea surprinzătoare,

deoarece filozofi si oameni de ştiinţa recunoscuţi pledau pentru aceasta de multă
vreme… secole chiar! De exemplu, Aristotel scria în lucrarea „ Metafizica” că: „Toate
lucrurile sunt ordonate împreună într-un anume mod, dar nu de aceeaşi manieră: peşte,
volatili, plante…şi lucrurile nu sunt ordonate în aşa fel încât unul să nu aibă legătură cu
altul, ci sunt în relaţii mutuale: căci toate sunt ordonate cu un singur scop…”68 La rândul
său umanistul francez Sébastien Brant (1458-1521), nota în 1494: « …Cel care nu vrea
să-şi smulgă părul după ce a construit trebuie să se gândească înainte de a începe,
pentru a nu regreta mai apoi când va trebui să plătească…”69. Nu se milita deja de secole
pentru o viziune globală !
Mulţi oameni de ştiinţă au contribuit la punerea temeliei acestui edificiu al gândirii

complexe, globale, sistemice. Vom încerca în cele ce urmează să prezentăm câteva
contribuţii, cu scopul de a capta interesul cititorului asupra caracterului indispensabil şi
inevitabil al abordării ştiinţei moderne.
Începem cu afirmaţia academicianului francez, Claude Lévi-Strauss (1908-2009) care

preciza în lucrarea sa „Antropologie structurală „ că „Nici o ştiinţă nu poate, astăzi, să
considere structurile relevante ale domeniului său ca reducându-se la un aranjament
oarecare al unor părţi oarecare…Nu este structurat decât aranjamentul care îndeplineşte
două condiţii: este un sistem reglementat de o coeziune internă şi această coeziune,
inaccesibilă la observarea unui sistem izolat, se dovedeşte în studiul transformărilor…
68
Aristote, La Métaphysique, Ed. Vrin, 2002
69
Brant, S., La nef des Fous, Edition de la Nuée-Bleue, Paris, 1988
55
70
datorită cărora regăsim proprietăţi similare în sistemele aparent diferite…” Si,
exemplele ar putea astfel să continue.
Astăzi, lumea devine din ce în ce mai complexă, cu echilibre problematice, dificil de

asigurat în dinamica accelerată a schimbării. Trebuia regăsită o viziune pentru a construi
noi modele de reprezentare, în concordanţă cu realitatea complexă şi dinamica
schimbării. Gândirea complexităţii este, cum spunea Edgar Morin, sociolog si profesor la
„Collège de France”, „un edificiu cu multe etaje. Baza est formată din teoria informaţiei,
cibernetica şi teoria sistemelor şi a organizaţiei…Imediat urmează un al doilea etaj format
din ideile asupra auto-organizării”.
Într-un Raport al „Comitetului Înţelepţilor” realizat în 2003, sub conducerea lui Edgar
71
Morin, acesta insista asupra semnificaţiei complexităţii, precizând ca : « A spune
complex înseamnă să luăm întotdeauna în consideraţie datele particulare în relaţie cu
ansamblul din care ele fac parte. Trebuie evitate expertizele compartimentale şi cerute
expertize capabile să situeze obiectul în contextul său… ». Edgar Morin va adăuga la
edificiul gândirii complexe sistemice trei principii: dialogic, principiul recursiunei şi
principiul hologramatic.
Principiul dialogic reuneşte două principii sau noţiuni antagoniste, care aparent ar trebui
să se respingă, dar care sunt inseparabile şi indispensabile pentru a înţelege o realitate.
Astfel, fizicianul Niels Bohr a recunoscut necesitatea de a considera particulele fizice atât
drept corpusculi, dar şi ca unde. Pornind de la aserţiunea lui Pascal „Contrariul unui
adevăr nu este eroarea, ci un adevăr contrar”, Bohr i-a dat o interpretare personală
« Contrariul unui adevăr trivial este o eroare stupidă, dar contrariul unui adevăr profund
este întotdeauna un alt adevăr profund»72. Problema este de a reuni noţiunile
antagoniste pentru a gândi procesele organizatoare şi creatoare într-o lume complexă a
vieţii şi a istoriei umane.
Principiul recursiunii organizaţionale merge dincolo de principiul retroacţiunii (feed-back);

el depăşeşte noţiunea de reglare în favoarea celei de auto-producţie şi auto-organizare.
Este o buclă generatoare în care produsele, „efectele” sunt ele însele producători şi
cauzatori a ceea ce le produce.
Al treilea principiu hologramatic pune în evidenţă acest aparent paradox al anumitor

sisteme, unde nu numai partea este în întreg ci şi întregul este în parte: totalitatea
70
Strauss, C.L., Anthropologie structurale, v. 2, Ed. Plon, Paris, 1996
71
Morin, E., Rapport des sages, Ministère des industries, Paris, în 2003,
72
www//académie-française.fr
56
patrimoniului genetic este prezentă în fiecare celulă individuală. De aceeaşi manieră,
individul este o parte a societăţii, dar societatea este prezentă în fiecare individ ca şi
întreg, prin intermediul limbajului său, culturii, normelor.
La rândul sau, Le Moigne publica în 1977 o lucrare de referinţă asupra unei noi „Teorii a
modelării”73, în care propune înlocuirea celor patru concepte ale cartezianismului cu alte
patru noi rezultate ale reflecţiilor sale, impulsionând astfel un nou „discurs” al metodei.
- principiul pertinenţei: stabilirea ideii că orice obiect pe care îl considerăm se defineşte
în raport cu intenţiile implicite sau explicite ale modelizatorului. Nu trebuie interzisă
niciodată punerea la îndoială a acestei definiţii, intenţiile noastre modificându-se,
percepţia pe care o aveam asupra acestui obiect se modifică;
- principiul globalizării: considerarea obiectului supus cunoaşterii prin inteligenţa
noastră ca o parte integrantă şi activă în cadrul unui întreg.
- principiul teleologic: interpretarea „obiectului” nu numai prin el însuşi ci şi prin
comportamentul si finalitatea sa.
- principiul agregării: găsirea unor „reţete” susceptibile de a ghida selecţia agregatelor
considerate ca pertinente şi excluderea obiectivităţii iluzorii a unui recensământ
exhaustiv de elemente de luat în considerare.
In teoria sa privind cele trei lumi complementare, filozoful austriac Karl POPPER (1902-
1994), face o pledoarie pentru viziunea globală, prin argumentarea interconexiunilor între
cele trei lumi. Este în esenţă74:
- Lumea 1: este cea a fenomenelor fizico-chimice dar si a a entităţilor fizice,
instituţionale , etc. construite de om. Este lumea reală.
- Lumea 2: cea a stărilor şi proceselor psihice, conştiente şi inconştiente…Ea exista în
mod obiectiv şi independent de creatorului său…posedă un număr mare de proprietăţi
pe care trebuie să le descoperim. Este lumea indeterminismului.
- Lumea 3: conţine povestiri, mituri explicative, teorii ştiinţifice, instituţii sociale şi
opere de artă…Exercită o retroacţiune esenţială asupra lumii 2 şi în aceeaşi măsură
prin intermediul lumii 2, asupra lumii 1. ”Este lumea evoluţionismului.”
Cercetătorul are deci un câmp larg de reflecţie si alegere între principiile determinismul
cartezian, fundamentele si principiile viziunii sistemice, sau interacţiunile celor trei lumi
ale lui Popper. Prelucrarea schematizată mai jos, este o încercare de interpretare a
teoriei lui Popper, prin prisma evoluţia cunoaşterii, respectiv a acţiunii sociale.
73
Le Moigne, Théorie de la modélisation, Paris, PUF, 1977
74
Poper, .K., La connaissance objective, Ed. Aubier, 1991
57
Lumea 1
Interacţiuni Lumea fizica
Actori economico-sociali
care evolueaza sub
Creatori de bunuri, impaactul cunoasteri
Consumatori de bunuri (teorii, concepte, modele,
Utiizatori ai etc)
cunostintelor
Lumea 2
Actori economici care Lume subiectiva
difuzeaza cunostinte Lumea spiritului
stiintifice
Psihologia institutionala
Interactiunea dintre
lumea 2 si 3, si indirect
lumea 1 conduce la
dezvoltarea cunoasterii
Efecte obiective
retroactive Lumea 3
Lumea autonoma
Actorii care lucreaza Lumea « produs
pe baza unor natural al animalului
cunostinte ancestrale uman »
Lumea ideilor
Fig. 4.1. Interacţiunea dintre cele trei lumi ale lui Popper
si impactul asupra cunoaşterii
Complexitatea raţionamentului ce sta la baza viziunii sistemice, globale este

determinantă pentru orice domeniu al vieţii economice, sociale sau politica. Astfel, într-
un remarcabil discurs în faţa Academiei Ştiinţelor morale şi politice, la Paris, pe 27
octombrie 1992, al preşedintele Vaclav Havel afirma: „Nu este suficient de a descrie în
termeni ştiinţifici mecanismul lucrurilor şi fenomenelor, dar trebuie să le simţim esenţa.
Nu este suficient să explicăm lumea, trebuie de asemenea să o înţelegem, să ciulim
urechile şi să ascultăm polifonia mesajelor adesea contradictorii… Pe plan politic, nu
trebuie să contăm doar pe calendarul pe care ni l-am fixat în acţiunea asupra lumii, ci
trebuie de asemenea să onorăm un calendar infinit de complex, cel pe care lumea îl
impune şi care este parte integrantă a miilor de calendare care reacţionează la o
multitudine infinită de fenomene naturale, istorice şi umane…”
58
In abordarea acestui curent, trebuie reamintită si contribuţia unor oameni de ştiinţă
români la teoria sistemelor, recunoscută pe plan internaţional, precum cea a lui Stefan
Odobleja, Vasile Mihai Popov si alţii.
Noile baze ale cunoaşterii sistemice fiind mult mai coerente cu exigentele lumii în are
trăim si solide din punct de vedere ştiinţific, devine nu numai posibilă, dar si necesară
construirea de modele de reprezentare pornind de la problematica organizaţiilor
”economice”75: întreprinderi, instituţii, organisme ale statului, organisme internaţionale,
naţiuni, etc.
4.4. Poziţionarea cercetătorului pe axa pozitivism – constructivism
Din motive mai mult pedagogice, am sintetizat într-o manieră comparativă principiile si
ipotezele fondatoare ale celor două paradigme epistemologice, pornind de la lucrările de

referinţă în domeniu, unele dintre ele dezvoltate în primele capitole ale acestei cărţi.
După cum se poate constata, această sinteză sugerează marja posibilă de poziţionare a
cercetătorului, în funcţie de obiectivul si scopul cercetării sale, dar si de domeniul său
specific de investigare.
Tabelul 4.1.
Sinteza ipotezelor fondatoare ele pozitivismului si constructivismului
Pozitivism Constructivism
Obiectul cunoaşterii ♦ Realitatea, considerată ♦ Realitatea este considerată
obiectivă un produs al construcţiei
♦ Faptele sociale percepute în umane
realitatea lor ♦ Reprezentările actorilor şi a
sensului atribuit de aceştia
realităţii
Formarea ♦ Prin observarea realităţii ♦ Cunoaşterea este o
cunoştinţelor obiective construcţie a subiectului
♦ Prin experienţa rezultata din interacţiunea
cu obiectul cercetării
♦ Cunoaşterea este un
proces incremental
Metoda cunoaşterii Inducţia Deducţia
Inducţia
Abducţia
Demersul cercetării ♦ Parcurgerea etapelor : ♦ Parcurgerea etapelor :
- observarea realităţii - definirea cadrului teoretic
- ipoteza teoretica de referinţa
- generalizare - formularea ipotezei/lor
- formularea de legităţi de cercetare
- tratarea si interpretarea
informaţiilor
75
Maria Niculescu, M, Lavalette, G., Stratégies de croissances, Ed. Economică, Paris, 1999
59
- măsurarea anumitor
variabile
- validarea/refutarea
ipotezelor teoretice
Rolul cercetătorului ♦ Observarea datelor ♦ Încearcă sa înţeleagă
obiective semnificaţia data de oameni
♦ Măsurarea diferitelor experienţei lor, procesul lor
fenomene mintal
♦ Căutarea relaţiilor de ♦ Dă sens realităţii în raport
cauzalitate, interzicându-si cu o viziune, cu un nivel de
orice judecată personală cerinţe si de aşteptări
♦ Intuiţia, conştiinţa ♦ Cercetătorul este un actor
cercetătorului nu are nici un al cercetării realizate.
rol în practica ştiinţifică Interacţiunea sa cu „terenul”
devine instrumentul
producerii cunoştinţelor
Legătura obiect – Independenţă Interdependenţă
subiect
Natura cunoaşterii Obiectivă Subiectivă
Valoarea si validitatea Verificabilă Adecvată
cunoaşterii Confirmabilă Inteligibilă
Refutabilă Transmisibilă
Finalitatea cercetării ♦ Identificarea regularităţii ♦ Reprezentarea realităţii
fenomenelor si formularea prin exerciţiul inteligentei
legilor ce guvernează lumea
Reprezentanţi de marcă Auguste Comte, Jan Brouwer ,

Jean d'Alembert, Turgot , Jean-Louis le Moigne, jean
Condorcet, Bohr Piaget, Claude-levi Strauss,
etc
Deşi traseul general al desfăşurării cercetării este relativ acelaşi, conduita unei cercetări
de tip constructivist este diferită de cea de tip pozitivist, prin modul de acces la realitate,
metodologia folosita, modul de verificarea si de validare a ipotezelor,etc.
Astfel, o cercetare de tip constructivist implică luarea în considerare de către cercetător a

reprezentările actorilor şi a sensului atribuit de aceştia fenomenelor, proceselor,
comportamentelor ce fac obiectul cercetării. În această situaţie, cercetătorul constructivist
nu îşi fondează discursul pe baza obiectelor exterioare (a căror existenta este considerata
obiectiva de către pozitivişti, deci independente de subiecţii perceptori), ci mai degrabă pe
„semnificaţia fenomenelor, pentru a construi o interpretare pornind de la datele pe care el
le observă”. Acest tip de demers se sprijină pe postulatul interpretării subiective, care
presupune o înţelegere a realităţii sociale, pornind de la semnificaţiile atribuite de actori
actelor lor. Într-o abordare constructivistă, ansamblul faptelor nu se poate explica
independent de cei care le trăiesc, de unde şi puternica interacţiune între cercetător şi
terenul său empiric. Pentru a accede la real, cercetătorul adoptă o atitudine empatică,
60
care îi permite să înţeleagă trăirea celorlalţi, punându-se în locul lor printr-un exerciţiu
„intelectual”.76
Trebuie subliniat că adoptarea unei poziţii constructiviste nu presupune doar „a construi”;

chiar și cercetătorul pozitivist recurge la construcţia propriului model înainte de a ajunge
pe teren. Este vorba mai degrabă de o „atitudine” deschisă de cercetare care pune
problema în termeni de metodă. Aceasta „atitudine” permite cercetătorului să-şi
construiască discursul pornind de la realităţile subiective ale actorilor, prin intermediul
unui demers de obiectivare a datelor.
Specificitatea unui demers constructivist este dată, deci de două dimensiuni importante:
- interacţiunea puternică între cercetător şi terenul său, care devine chiar un
instrument de producere a cunoştinţelor;
- poziţia însăşi a cercetătorului în construcţia dispozitivului său, cu consecinţe
importante asupra construcţiei discursului său.
În acest context, cercetătorul poate fi privit ca un actor al cercetării sale. În calitate de
actor, el are propriile sale resentimente, se confruntă cu îndoieli şi incertitudini.
Constructivismul este o manieră de a gândi ştiinţa, o referinţă pentru a construi modele
de învăţare, de formare şi programe de cercetare.
Aşa cum sublinia Bachelard77, pe această axă pozitivism-constructivism „si in sensul
raţionalismului, se regăsesc în acelaşi timp riscul si succesul cercetării. Numai raţiunea

dinamizează cercetarea, deoarece ea este singura care sugerează, dincolo de experienţa
comună (imediată si specială) experienţa ştiinţifică (indirectă si fecundă)”. Prin urmare,
atenţia cercetătorului trebuie orientă spre efortul de raţionalitate si de construcţie.
Binomul „experienţă-reflecţie”, constituie de fapt baza oricărei înţelegeri si interpretări
ale realităţilor care ne înconjoară.
76
Fr. Wacheux , Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. d’Organisation, Paris, 1997, pag, 98
77
Bachelord, G., La formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975, p.17
61
Bibliografie
4. Bachelord, G., la formation de l’esprit scientifique, Ed. Vrin, Paris, 1975

5. Brant,S., La nef des Fous, Edition de la Nuée-Bleue, Paris, 1988
6. Kremer-Marietti, A., Le positivisme, Paris, PUF, 1993
7. Piaget, J., Psychologie et épistémologie, Ed. Gallimard, Paris, 1970
8. Largeault, J., L'intuitionnisme, Paris, PUF, Paris, 1992
9. Le Moigne, J.L., Les épistémologies constructivistes, Puf, Paris, 1999
10. Poper, .K., La connaissance objective, Ed. Aubier, Paris, 1991
11. Piaget, J., Biologie et croissance, Ed. Gallimard, Paris, 1967
12. Poper, .K., La connaissance objective
13. Strauss, C.L., Anthropologie structurale 2, Ed. Plon, Paris, 1996
14. Thietard, S.A, Méthodes de recherche en management, Ed. Dunod, Paris, 1999
15. Wacheux Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris, 1996
62
Motto:
Toată lumea se plânge de lipsă de memorie,
nimeni de lipsă de logică.
(Grigore Moisil)
Cap. 5. Introducere în logica ştiinţei
5.1. Logică şi epistemologie

Epistemologia, cercetează originea, structura, metodele şi validitatea cunoaşterii
ştiinţifice. Principala sa componentă, cea de validare a cunoaşterii ştiinţifice se leagă în
mod natural de logică. Astfel, putem spune că logica este un instrument al
epistemologiei.
Logica a apărut în antichitate, în Grecia. Filozofi precum Democrit, Socrate, Platon şi
Aristotel au contribuit la constituirea unei noi discipline filozofice centrate pe studiul
gândirii omului, considerând ca forme ale acesteia noţiunea, judecata şi raţionamentul.
Aristotel a centralizat informaţiile anterioare şi a dat o formă a logicii care a rezistat până
în perioada Renaşterii. Ulterior s-au adăugat la formele iniţiale retorica şi gramatica.
Logica are legătură cu toate celelalte ştiinţe şi astfel şi cu epistemologia.
Există multiple aplicaţii epistemologice ale logicii precum logica întrebărilor şi

răspunsurilor, logica parte-întreg, logica evidenţei şi confirmării, logica temporală, logica
supoziţiei, logica informaţiei, logica inductivă, logica probabilistă, etc. Oamenii de ştiinţă,
în activitatea lor curentă, dezvoltă noi teorii care pentru a fi adevărate trebuie să
respecte principiile, legile şi regulile de corectitudine a gândirii iar acestea sunt date de
logică. Putem spune că logica este un instrument absolut necesar cercetătorilor.
Cunoastere se realizează utilizând limbajul natural cotidian. Cu alte cuvinte, fără

nici o altă pregătire prealabilă, de exemplu, orice vorbitor de limbă română va putea
înţelege ce înseamnă o aserţiune ştiinţifică exprimată în limba română
Totuşi, la nivelul comunicării cotidiene, limbajul ştiinţific cuprinde o serie de
ambiguităţi, termeni de specialitate, “capcane lingvistice”, cuvinte din limbajul comun
care în discursul ştiinţific au alte înţelesuri faţă de sensul lor comun. De exemplu cuvântul
„masă” din fizică are alt sens decât acelaşi cuvânt din sociologie. Se cere o abordare de
specialitate pentru ca limbajul natural al ştiinţelor să fie utilizabil în cercetare.
63
Pentru ca dezvoltarea cunoaşterii să conducă spre o cunoaştere bine formulată
trebuie ca analiza expresiilor ştiinţificesă folosească un aparat conceptual şi metodologic
bine elaborat. Karl Popper spunea ca ştiinţele sunt “sisteme de teorii ” iar logica
78
cunoaşterii ştiinţifice poate fi numită ” teoria teoriilor “
Logica cercetării ştiinţifice trebuie să asigure nu numai o “ teorie a teoriilor ”, ci şi
o metodologie a elaborării lor. În elaborarea unei teorii trebuie impusă :
- claritatea, corectitudinea formulării expresiilor ştiinţifice;
- verificarea transformării corecte a unor expresii (negarea lor, inversarea etc.);
- identificarea structurii logice a enunţurilor , ca bază a definiţiilor şi
caracterizărilor;
- judecata corectă (analiza sofismelor);
- operaţii (epistemologice) logic corecte (deducţii, inducţii, clasificări şi diviziuni,
operaţionalizarea şi conceptualizarea indicatorilor).
Conceptul de “adevăr logic” va fi folosit în sensul capacităţii unei expresii
(propoziţie, judecată) de a stabilii un raport corect între termeni. Adevărul logic nu
corespunde totdeauna cu adevărul faptic. Exprimarea unei astfel de realităţi şocante a
încheiat Procesul de la Nurnberg cu expresia “ Nu tot ce-i logic e şi adevărat “.
Vom avea ca “valoare - de - adevăr” următoarele cazuri: ” valoarea - de -
adevăr – adevărat ” (în cazul în care relaţia dintre concepte sau judecăţi se instituie) şi “
valoarea - de - adevăr – fals ” (în cazul în care această relaţie nu se institue, nu se
verifică).79
Putem conchide că „logica cercetării ştiinţifice” ne oferă o serie de principii,
procedee de gândire, reguli de evaluare a judecăţilor şi a relaţiilor dintre ele care stau la
baza unei gândiri normale (corecte şi proprii oamenilor).
Cunoaşterea şi aplicarea lor ne fereşte de erori în gândire, de confuzii şi
neînţelegeri în elaborarea limbajului şi comunicării în relaţiile cotidiene şi practica
cercetării ştiinţifice.
5.2. Axiomele şi principiile logicii. Evoluţia lor în timp

Aplicaţiile logicii constau în verificarea proceselor de gândire în construirea unor teorii.
Eficienţa gândirii poate fi mai mare sau mai mică, sau poate fi nulă, funcţie de
respectarea adevărurilor în gândirea individuală sau colectivă la convertirea acestora în
cadrul diverselor acţiuni.În aplicaţiile logicii trebuiesc respectate o serie de principii de
bază. In logica clasică acestea sunt:
- Axioma identităţii (A=A), care spune că orice lucru este identic cu el însuşi şi
numai cu el însuşi. Aparent de o evidenţă clară totuşi în dezvoltarea unor teorii acest
78
Karl Popper, Logica cercetării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981. pagina 97.
79
Oscar Hoffman, Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2011
64
principiu este des încălcat prin faptul o notine se regăseşte cu înţelesuri diferite. (Ex: Tot
înainte că înainte era mai bine)
Orice “element” cuprins în gândirea noastră (noţiuni, judecăţi) are un înţeles care
trebuie menţinut nemodificat pentru a avea o gândire normală. Dacă, în demersul
ştiinţific, folosim un termen cu sensuri diverse de la un caz la altul, atunci nu mai dăm
dovadă de coerenţă, nu ne mai putem înţelege şi comunica. De aceea, în demersul
ştiinţific, se cere ca o serie de noţiuni (concepte) să fie introduse pe baza unor definiţii
explicite şi care vor păstra sensul nemodificat.
Din păcate, uneori, demersul ştiinţific foloseşte o serie de concepte fără a li se da
o definiţie (corectă) explicită, ceea ce face ca să nu ştim exact despre ce este vorba.
- Axioma noncontradicţiei (A≠non A), care spune că un lucru nu poate să fie sau să nu fie
în acelaşi timp. Acest principiu respectat ne asigură că nu ne vom contrzice singuri în
elaborarea unei teorii
Explicitează prima axiomă. Cu alte cuvinte, dacă vom menţine permanent sensul
unui concept neschimbat, atunci (necesar) nu vom putea folosi un termen acordându-i
sensuri opuse.
Noncontradicţia exprimă o cerinţă de decizie logică: dacă nu se poate să se
admită simultan (în acelaşi demers ştiinţific) atât A (o caracteristică, o definiţie, un
raport), cât şi contrariul său ( non A), aceasta înseamnă că fie acceptăm A şi excludem
(non A), fie acceptăm (non A) şi excludem A, fie excludem atât pe A cât şi pe (non A).
Este exclus (imposibil logic ) ca o aceiaşi persoană să fie simultan şi şef şi
subaltern. Aceasta înseamnă că acea persoană poate să aibe drept caracteristică, fie că
este şef şi nu este subaltern, fie că este subaltern dar nu este şef, fie că nu este nici şef
nici subaltern.
- Axioma terţiului exclus, conform căreia două judecăţi, în care una neagă şi cealaltă
afirma, acelasi lucru, nu pot fi ambele adevărate. Acest principiu obligă la doar două
valori pentru o judecată, adevărat sau fals.
Aşadar, cele trei axiome impun respectarea unor reguli de gândire care,
independent de conţinutul cognitiv (epistemic) al judecăţilor, asigură o gândire specifică
unui om sănătos (sub aspect logic).
Aceste trei axiome se mai numesc si axiomele logicii aristotelice.
Dacă celor două valori de adevăr li se alocă valori numerice, de exemplu 1-pentru
adevărat şi 0-pentru fals se ajunge la ceea ce în literatură a căpătat mult mai târziu
numele de logică binară. Pentru aceste valori s-au stabilit operaţii precum şi (AND), sau
(OR), şi negaţie (NOT). Aceste operaţii sunt:
1 AND 1 = 1 / 1 AND 0 = 0 / 0 AND 1 = 0 / 0 AND 0 = 0
1 OR 1 = 1 / 1 OR 0 = 1 / 0 OR 1 = 1 / 0 OR 0 = 0
65
NOT 1 = 0 / NOT 0 = 1 ,
şi stau la baza calculatoarelor electronice clasice.
La aceste principii de bază se adaugă alte principii ( reguli ) ale corectitudinii formei
gândirii care se adresează formelor particulare pe care le iau noţiunile, judecăţile,
raţionamentele. Acestea sunt:
- Principiul consistenţei, care spune că o construcţia unei teorii este consistentă doar
dacă nu conţine contradicţii. Este o prelungire a principiului noncontradicţiei.
- Principiul completitudinii, care spune că în construcţia oricărei teorii, care conţine
propoziţii afirmative (A) şi negative (non A) este suficientă demonstrarea uneia singure
dintre ele. Este o aplicare a principiului terţiului excus.
- Principiul independenţei, care spune că în orice construcţie axiomatică axiomele trebuie
să fie independente. Altfel există riscul ca teoria sa devină inconsistentă.
- Principiul incompatibilităţii
Deosebit de axioma noncontradicţiei, acest principiu stabileşte imposibilitatea pe plan
existenţial (ştiinţific afirmată) a coexistenţei a două „ realităţi ”diferite dar nu de
contrarietate. De aici exemplu aplicat mai ales în politică “ Dacă nu eşti cu noi eşti
împotriva noastră “
- Pricipiul nonechivalenţei
Dacă realitate P implică o altă realitate Q nu înseamnă că şi implicaţia inversă este
adevărată . Exemplu Paul o iubeşte pe Diana nu înseamnă ca este valabilă şi situaţia
inversă, adică Diana să-l iubească pe Paul.
- Pricipiul tranziţiei
Principiul tranziţiei presupune implicatia în lanţ a unor relaţii. Nu totdeauna se aplică. De
exemplu : Afirmaţia “ prietenul prietenului meu este şi prietenul meu ” este uneori
adevărată dar nu mereu.
- Principiul substituţiei
Este principiul care fundamentează înlocuirea în situaţii similare. De exemplu în relaţiile
de muncă persoana P1 are un set de calificări şi persoana P2 are acelasi set de calificări
atunci dacă din diverse raţiuni persoana P1 este indisponibilă atunci poate fi înlocuită cu
persoana P2 .
La aceste principii şi reguli clasice au apărut o serie de contribuţii moderne . Francis
Bacon (1561-1626) combătând logica aristotelică a introdus logica inductivă, introducând
ca instrument inducţia ştiinţifică, Rene Descartes (1596-1650) a introdus noi reguli legate
in special de logica parte-întreg, care au fost sistematizate de adepţii săi Arnaud şi Nicole
în cartea ” Logica sau arta de a gândi ”, pubicată în 1662.80
Matematicianul german Gottfried von Leibniz (1646-1716) a introdus un nou principiu,
principiul raţiunii suficiente, conform căruia orice lucru are o cauză, nu poate exista o
80
Gheorghe Enescu, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980
66
judecată fără dovezi, argumente, probe. Acest principiu a venit ca o completare la logicii
inductive. Totodată a introdus primele elemente de logică matematică, care au fost
continuate de Gottlob Frege (1848-1925) şi finalizate într-un concept valabil şi astăzi de
către David Hilbert (1862-1943), considerat întemeietorul logicii matematice.
Matematicianul polonez Jan Lukasiewicz (1878-1956) a propus în lucrarea ” Elements of
mathematical logic ”, publicată în 1928 la Warşovia, introducerea unei a treia valenţe
între ” adevărat ” şi ” fals ” şi anume cea de ” posibil ”, creând astfel logica trivalentă.
Matematicianul român Grigore Moisil (1906-1973) în lucrarea ” Logique modale ”,
publicată în anul 1942 introduce mai multe valenţe între cele aristotelice de ” adevărat ”
şi ” fals ” conducând la apariţia logicii polivalente, care poartă numele în literatura de
specialitate de logicile Lukasiewicz-Moisil.
Dacă prima parte a secolului al XX-lea a fost foarte productivă pentru matematicienii
logicii, sau logicienii matematicii, în anul 1935 apare şi o nouă abordare filozofică a
valorilor logicii, în teza de doctorat ” Du devenir logique et de l’ affectivite” , autor Ştefan
Lupaşcu (1900-1988). Autorul dezvoltă o serie de lucrări care impun în literatura de
specialitate un nou principiu, principiul terţiului inclus. A treia valoare logică apare la
81
Ştefan Lupaşcu ca rezultat al contradictiilor dintre ” adevăr ” şi ” fals ” . Un fel de
transpunere filozofică a zicalei ” adevărului de la mijloc ”.
In anul 1965, matematicianul american, Lotfi Zadeh (n. 1921), de origine din Azerbaijan,
introduce între valorile 0 şi 1 din logica binară o plajă continuă de valori, unde 0
reprezintă falsitatea competă iar 1 reprezintă adevărul complet. Apare astfel o nouă
logică, logica fuzzy ( ceea ce în limba engleză inseamnă ” neclar ”, ” vag ”) Astfel dacă în
logica binară o judecată poate aparţine doar unei mulţimi limitate la două valori , în
logica fuzzy poate lua o mulţime de valori între 0 şi 1.
82
Acesta demonstrează matematic consistenţa noii teorii . Sistemele fuzzy sunt
considerate la rândul lor un caz particular al unui nou concept, acela de sistem expert.
Sistemele fuzzy au fost implementate în multe domenii practice din producţie şi chiar
comerţ. Multe din produsele din noua generaţi de maşini de spălat, cuptoare cu
microunde, aparate foto, aparate de aer condiţionat au incorporate sisteme bazate pe
logica fuzzy care oferă o metodă mai flexibilă de tratare a incertitudinilor.
Logica fuzzy ajută mult depanatorul modern. Presupunem un proces de depanare în
trecut. Acesta presupunea, în logica binară, testarea tuturor componentelor (după
principiul DA sau NU) şi găsirea componentei defecte după o muncă foarte laborioasă.
Putea fi chiar şi o logică trivalentă prin apariţia unei a treia categorii de întrebare de
genul dacă nu a căzut curentul în tot cartierul, nu s-a ars siguranţa sau eventual aparatul
nu era scos accidental din priză ? În logica fuzzy fiecare funcţiune a aparatului are
81
Stefan Lupasco, Valeurs logiques et contradiction, Revue Philosofique No. 1-3, 1945, Paris, France.
82
Lotfi Zadeh: Fuzzy sets, Information and control, No. 8, 1965, p. 338-353.
67
atribuită o valoare logică care face posibila realizarea unui program de test care te duce
în final pe funcţiunea defectă sau chiar pe subansamblul sau componenta defectă.
Sunt ocupaţii precum diplomaţia şi politica care prin prisma logicii bivalente sunt în cea
mai mare parte inconsistente, adică conţin contradicţii. Dacă însă le judecăm din punctul
de vedere al logicii polivalente multe din activităţile acestora capătă consistenţă. Aceste
ocupaţii nu au mers niciodată în istorie doar pe logica bivalentă, dar au fost în general
judecate de societate pe baza acestei logici creând de cele mai multe ori neînţelegeri.
O asemenea succesiune de aparitii noi în domeniul logicii, venite mai ales din domeniul
logicii matematice nu putea să nu provoace o reacţie din partea filozofică a logicii. Astfel
filozoful Susan Haack publică o serie de lucrări privind terminologia noilor apariţii. În anul
1970 introduce un nou termen care descrie toate aceste tipuri non-clasice de logică şi
83
anume ” logici deviante ” . Continuă tratarea filzofică a noilor tipuri de logică
84
introducând în anul 1996 noi termeni precum quasi-deviant logic sau extended logics.
Această evoluţie a logicii s-a derulat pe întreaga perioada a istoriei omenirii. Daca ne
limităm la viaţa unui om atunci putem spune că în tinereţe suntem mai radicali şi în
consecinţă mai atraşi de logica binară şi principiul terţiului exclus, în perioada vârstei
mijlocii apar fel de fel de triunghiuri şi ne place mai mult logica trivalentă şi principiul
terţiului inclus iar la bătrâneţe tindem spre logica fuzzy sau chiar sistem expert. Evoluţia
secvenţială a logicii în viaţa unui om:
- Copilărie şi Tinereţe: Lgica Bivalentă sau Legea Terţiului Exclus
Când învaţă să vorbească copilul îşi crează universul său prin întrebări simple cu
răspunsuri DA sau NU. Reuşeşte să-şi creeze raţionamente complexe, uneori surprinzător
de adevărate, doar pornind de la logica binară;
Când este adolescent este un radical care nu acceptă jumatăţi de măsură, merge
totdeauna pe logica Totul sau Nimic, deci tot logică binară;
Când se îndragosteşte, mai ales cănd o face pentru prima dată, nu mai există nimic pe
lume în afara de El şi Ea. Acesta este momentul când se zice că omul este cel mai
aproape de moarte fără să fie bolnav, pentru că un refuz al celeilalte părţi il conduce la
negaţia supremă.
Când se căsătoreşte, până la apariţia primului copil, nu exista decât El şi Ea şi nimic
altceva.
- Vărsta mijlocie: Logica Trivalentă sau Legea Terţiului Inclus
Când apare primul copil pe langă El şi Ea a mai este şi Copilul, după un timp apare şi
soacra, când a mai trecut ceva vreme apare şi amantul, sau amanta, şi se ajunge la
logici cu variante multiple.
83
Susan Haack: Philosophy of Logic, Chapter 6, Prentice Hall, New Jersey, 1970.
84
Susan Haack: Deviant logic, Fuzzy logic, Beyond the formalism, The University of Chicago Press, 1996.
68
La fiecare problema între cei doi apare implicit sau explicit şi al treilea în gând, în
discuţie, sau în fapt.
- Vârsta a treia: Logica Polivalentă şi Logica Fuzzy se potrivesc mai bine, există soluţii
pentru orice situaţie.
Când apar mai mulţi copii trebuie găsită o variantă de susţinere pentru fiecare, când
îmbatranesc toţi cuscrii trebuie găsită o soluţie de susţinere pentru fiecare, când apar
nepoţii trebuie coborât la mintea lor, când cresc nepoţii trebuiesc ajutaţi şi acceptaţi aşa
cum sunt. Pentru fiecare din probleme trebuie găsită o soluţie adecvată neluând-o de
fiecare dată de la bază, adică de la întrebările cu doar două răspunsuri, DA sau NU.
În momentul când s-a ajuns totuşi la asemenea întrebare dacă răspunsul este DA s-a
ajuns de unde s-a plecat şi a fost o pierdere de timp, dacă răspunsul este NU atunci
sistemul se rupe şi se începe din nou de la zero, adică de la un nou ciclu care începe.
5.3. Operaţii logice

Operatiile logice se fac cu diferitele produse ale gândirii, precum noţiunea, judecata,
raţionamentul.
Notiunea este ideia cea mai simplă, ordonată, ce reflectă o serie finită de însuşiri şi
obiectele la care aceste însuşiri sunt esenţiale.
Judecata este ideia apartenenţei sau neapartenenţei unei însuşiri la un obiect. Când ideia
exprimă apartenenţa însuşirii la un obiect judecata este afirmativă, iar când ideia
exprimă neapartenenţa însuşirii la un obiect judecata este negativă. Este o relaţie între
noţiuni.
Raţionamentul este un sistem care conţine cel puţin trei judecăţi între care există o
relaţie ce determină apariţia unei noi judecăţi pe baza celor precedente. Într-un
raţionament din judecăţi cunoscute, printr-un efort al minţii, pot apărea judecăţi noi,
necunoscute iniţial.
5.3.1.Noţiunea
Noţiunea este forma logică de exprimare a însuşirilor, caracteristicilor unor
„lucruri” precum procese, fenomene, realităţi, etc.
Structura logică a noţiunilor este:
Sfera noţiunii reprezintă clasa lucrurilor individuale aparţinând (prin însuşirile lor)
respectivei clase, exprimând cantitatea
Conţinutul noţiunii reprezintă înţelesul , calitatea noţiunii, proprietăţile
elementelor cuprinse în sfera noţiunii.
Raportul dintre sfera şi conţinutul noţiunii poate fi interpretat diferit. În logica
formală, se ia în considerare un raport invers: cu cât sfera se referă la clase de „realităţi”
mai generale, cu atât conţinutul noţiunii este mai restrâns, dar mai esenţial.
69
Astfel, sfera noţiunii de „populaţie ocupată” se referă (prin conţinutul său) la
totalitatea celor care ocupă un loc de muncă, sfera noţiunii „şomer” se referă la
totalitatea celor care nu ocupă un loc de muncă deşi doresc şi caută acest lucru. Sfera
conceptului de „populaţie activă” (unind sfera conceptului de „populaţie ocupată” cu cea
de „şomer”) este mai mare, dar conţinutul se reduce ( exprimând doar ce este comun
celor două categorii de oameni) şi se referă la o caracteristică mai esenţială.
Comparativ avem mai multe tipuri de noţiuni :
- Noţiuni concordante : două noţiuni cu conţinut diferit, dar cu sfere care coincide total
sau parţial. Acestea pot fi în diferite relaţii precum :
- raport de identitate: noţiuni având aceeaşi sferă, dar evidenţiind o altă caracteristică
proprie clasei (sferei). Este cazul, vom vedea, a noţiunilor (conceptelor) între care se
stabileşte raportul de definiţie conceptuală. Astfel, conceptul de „economie de piaţă” şi
cel de „economie capitalistă” au aceeaşi sferă (toate economiile de piaţă şi numai
economiile de piaţă sunt economii capitaliste) în schimb, conţinutul celor două noţiuni
este specific : “economia de piaţă “ pune în evidenţă un mecanism specific de economie
care are la bază relaţia cumpărare – vânzare, conceprul de “economie capitalistă” relevă
actorii sociali ai economiei, mecanismele sociale ale raporturilor dintre aceşti actori.
- raportul de ordinare: noţiuni care au sfera uneia cuprinse în sfera alteia. Avem o
noţiune supraordinară (aceea cu sferă mai mari) şi noţiuni subordinare(cu sfera mai
mică). De exemplu, raportul dintre noţiunea de gen şi cea de specie (animal şi om).
- raport de încrucişare (interferenţă): noţiuni cu un conţinut diferit, dar cu sfere care
coincide parţial (pasăre – călător).
- Noţiuni opuse: noţiuni al căror conţinut diferă în aşa mare măsură încât sferele lor nu
coincid în nici o privinţă şi se află în diferite relaţii precum:
- raport de contrarietate: noţiuni cu un conţinut diferit, dar aflându-se într-un raport
de coordinare în sfera uneia şi aceleiaşi noţiuni (sunt specii diferite ale aceluiaşi gen).
alb feudală
culoare societate
negru capitalistă
În acest caz, cele două speci nu epuizează sfera noţiunii de gen.
alb feudalism
negru capitalism
altă culoare altă societate
Cercetarea ştiinţifică lucrează cu concepte care pun în evidenţă diferite raporturi.

O eroare care se poate face în acest cadru constă în descifrarea sensului
(conţinutului) unei noţiuni astfel încât se depăşeşte sfera acesteia. Este cazul multor
70
procese epistemologice de deproblematizare prin care conţinutul greşit evidenţiat duce la
extinderea nepermisă a sferei unei noţiuni având drept consecinţă pierderea specificului
de analiză a noţiunii.
De exemplu, se vorbeşte de trecerea de la societăţile capitaliste de tip industrial
spre cele de tip postindustrial. Dându-se conceptului de „societate postindustrială”
caracteristica de „societate a cunoaşterii” şi interpretându-se acest concept ca exprimând
“o societate care foloseşte cunoaşterea în mod prioritar” se ajunge la extinderea greşită a
sferei „societăţii cunoaşterii” şi la societăţi care nu sunt de tip „postindustrial” (care şi ele
pot folosi prioritar cunoaşterea). În acest mod, tranziţia actuală şi problemele actuale ale
societăţilor avansate sunt reduse la o simplă problemă de ordin contitativ, când, de fapt,
ar trebui să avem de-a face cu o schimbare structurală, calitativă, de trecere spre o
societate care va modifica mecanismele societale ale dezvoltării. Pentru a marca acest
fapt, UE a adus o precizare esenţială, introducând un nou concept, cel al „societăţii
conduse prin cunoaştere”, concept care atrage atenţia că avem un conţinut diferit, dar şi
o sferă nouă faţă de societăţile precedente. Deşi există şi caracteristici comune cu
societăţile industriale moderne, ambele sunt „specii” ale societăţilor (“ca gen”)
capitaliste, societăţile (capitaliste) conduse prin cunoaştere vor aduce un conţinut nou
(conducerea de către grupurile sociale care produc, prelucrează, difuzează, folosesc
cunoaşterea exprimă noul rol al cunoaşterii85.Avem situaţia următoare:
Societate (ca “gen”) capitalistă
Societate industrială
Societate condusă prin cunoaştere
Alte “specii” ale societăţii capitaliste (cooperaţia simplă, manufactura)
- raportul de contradicţie: noţiunile sunt contradictorii când sferele lor se exclud astfel
încât nu pot fi nici negate, nici afirmate simultan despre acelaşi obiect, iar conţinutul lor
se neagă reciproc (organic – anorganic), roşu – nonroşu, corect – incorect, adevăr – fals,
util – neutil, valoare – nonvaloare etc). În acest caz, în primul rând, noţiunile în raport de
contradicţie epuizează împreună sfera supraordinatei lor (spre deosebire de raportul
precedent în care cele două „specii” nu epuizau „genul” de care aparţineau, în al doile
rând, noţiunile contradictorii nu pot fi afirmate sau negate simultan când se referă despre
acelaşi obiect.
În cercetările ştiinţifice suntem puşi, adesea, să facem distincţia între noţiunile
aflate în raport de contrarietate sau de contradicţie. Astfel, atunci când studiem economia
de piaţă se cuvine a preciza existenţa unui raport de contradicţie cu celelalte tipuri de
economii. Doar economiile capitaliste sunt apte a fi evaluate ca fiind economii de piaţă
8
Oscar Hoffman, Ion Glodeanu: Cunoasterea- noua resursă a societăţii, Editura Intact, Bucureşti, 2006.
71
(raportul de identitate între noţiunile ”economie de piaţă” – “economie capitalistă”), iar
celelalte economii sunt economii non de piaţă (raport de contradicţie).86
Operaţii logice aplicabile noţiunii
Operaţiile logice care se fac cu noţiuni sunt definiţia, clasificarea, diviziunea.
Definiţia este operaţia prin care se face precis conţinutul şi sfera unei noţiuni. Are două
elemente definitul, adică ideia sau elementul lingvistic şi definitorul, adică ansamblul
ideilor care dezvăluie obiectul definiţiei.
Clasificarea este operaţia prin care obiectele unei mulţimi sunt distribuite după un anumit
criteriu. Este o operaţie de sinteză, porneşte de la indivizi şi ajunge la specii, genuri.
Diviziunea este operaţia de descompunere a unei noţiuni în noţiuni subordonate. Este o
operaţie de analiză pornind de la genuri, specii şi ajungând în final la indivizi.
5.3.2. Judecata
Judecata exprimă aparteneţa sau neaparteneţa unei caracteristici, grupe de
caracteristici, a unui obiect la o clasă de ”obiecte “ sau o relaţie ăntre două sau mai multe
“obiecte”, o relaţie între noţiuni.
Judecăţile pot fi împărţite în universal afirmative, universal negative, particular
afirmative sau particular negative.
- Analiza logică a judecăţilor
Judecata exprimă aparteneţa sau neaparteneţa unei caracteristici, grup de caracteristici,
un obiect la o clasă de “obiecte”, sau o relaţie între două sau mai multe “obiecte”.
Subiectul logic – noţiunea care exprimă “obiectul” despre care se afirmă sau se
neagă un anumit raport.
Predicatul logic – noţiunea care exptimă caracteristicile care se afirmă sau se
neagă despre obiectul dat ca subiect.
Copula (copulare = a lega) – exprimă felul relaţiei dintre subiect şi predicat.
În comunicarea cotidiană, structura logică a judecăţilor nu este, adesea, bine
elaborată. Iată câteva exemple de judecăţi prezente în limbajul natural comun care
denotă o “opacitate” asupra raportului logic exprimat.
Opacitatea, de regulă, rezultă din modul de exprimare a copulei care nu ne oferă
posibilitatea de a cunoaşte la ce se referă judecata.
Identificarea este o operaţie logică prin care “scoatem la lumină”, înlăturăm
opacitatea judecăţilor prin explicitarea naturii judecăţii.
Operaţii logice aplicabile judecaţii
- Inferenţa logică
86
Oscar Hoffman: Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2011
72
Inferenţa logică reprezintă o operaţie logică prin care facem evident un adevăr conţinut
implicit într-o judecată dată (iniţială) sau prin care deducem un adevăr nou din alte
adevăruri în prealabil date.
Există două tipuri de inferenţă, inferenţă directă (nemijlocită) şi mediată (indirectă).
Inferenţa directă se face asupra unei singure judecăţi având calitatea de premiză.
Aceasta presupune o serie de condiţii precum: judecata iniţială să fie adevărată (ceea ce
se referă la procesul epistemic al cunoaşterii), să respecte regulile logice, judecata
iniţială să fie prezentată în forma sa cea mai precisă .
În realizarea inferenţei, vom ţine seama de faptul că dacă subiectul nu se referă la
toate obiectele dintr-o anumită clasă, ci doar o parte a lor, spunem că subiectul nu este
distribuit. Când el se referă la toate obiectele unei anumite clase, spunem că subiectul
este distribuit.
Inferenţa indirectă constă în obţinerea unei judecăţi noi pornind de la două sau
mai multe judecăţi cu rol de premize.
Forme ale inferenţei sunt obversiunea, care constă în obtinerea dintr-o judecată
dată a unei alte judecăţi echivalente dar opusă calitativ (Ex: Omul este educat = Omul
nu este needucat) şi conversiunea, care constă în obţinerea unei judecăţi noi al cărui
subiect logic este predicatul logic al judecăţii iniţiale şi al cărei predicat logic este
subiectul judecăţii iniţiale (Ex: Toţi oamenii sunt educaţi → Unii educaţi şi numai unii
educaţi sunt oameni ).
- Echivalenţa logică
Echivalenţa logică intervine des şi cu rol esenţial în cadrul cercetărilor ştiinţifice
deoarece sunt forma logică a definiţiilor conceptuale, stabilind ceea ce se cheamă prin
termenul de “sinonimie cognitivă”. “O sugestie naturală , care merită o examinare mai
atentă, este aceea că sinonimia a două forme lingvistice constă simplu în intersubstituţia
lor (posibilă) în toate contextele fără schimbarea valorii lor de adevăr –
87
intersubstituibilitatea, în cuvintele lui Leibnitz, salva veritate”
Într-o judecată de echivalenţă, sfera celor două noţiuni (S şi P) este aceeaşi,
conţinutul diferă. Admiterea lui A implică necesar respingerea lui E şi invers. P şi S au
acelaşi subiect, iar predicatul lor este în raport de contrarietate (P şi non P).”S este P”
faţă de “S este non P”. Se cere a face o strictă diferenţiere între definiţie şi caracterizare
(ceea ce uneori se omite).
Caracterizările (chiar cele importante) nu oferă o sinonimie cognitivă (sub aspect
epistemic) şi nici o echivalenţă logică.
Când spunem: “Economicul este o construcţie socioculturală asupra întregii
societăţi”, am formulat o judecată deosebit de importantă sub aspectul cunoaşterii
87
Quine Willard von Orman, Două dogme ale empirismului, în volumul “Materialismul dialectic şi ştiinţele
moderne”, vol. XV, paginile 40 – 41.
73
ştiinţifice, dar nu oferim o definiţie, deoarece şi alte “dimensiuni” ale societăţii
(morala,politicul etc) sunt asemenea construcţii. În loc de a avea o echivalenţă logică,
această caracterizare exprimă o implicaţie directă.[9]
Sinonima cognitivă a definiţiilor rămâne o cerinţă esenţială şi necesară şi a

definiţiilor operaţionale. Când spunem:”Eminescu este autorul poeziei «Luceafărul»” nu
am făcut doar o propoziţie particulară în raport cu creţia lui Eminescu, ci, putem spune,
că am dat şi o definiţie ca răspuns corect la întrebarea “Cine este Eminescu ?”
(asemănător cu răspunsul “Bucureşti este capitala României” ca răspuns la întrebarea
“Ce este Bucureştiul ?”.
Sinonimia de acest tip implică o problemă . Dacă la întrebarea “Cine este X ?” am
răspunde “X este cel mai bun candidat la alegerile prezidenţiale din anul Y” am formulat o
definiţie cu valoare de sinonimie cognitivă. Dar, valabilitatea definiţiei din punct de
vedere logic (existenţa echivalenţei logice) depinde de o opinie ( discutabilă ca oricare
opinie). În sociologie, asemenea cazuri intervin adesea. Pentru a putea fi luată în
considerare, echivalenţa ligică “X este cel mai bun candidat la alegerile prezidenţiale din
anul Y” are nevoie de acceptarea unei “condiţii de adevăr”: cei care practică o
comunicare de acest tip trebuie să accepte o judecată de valoare cu circulaţie
generalizată (“valori în comun împărtăşite”), ceea ce este, practic, foarte greu de
realizat.
În judecata ”Eminescu este autorul poeziei «Luceafărul»” indicatorul este un fapt,
care poate să nu fie cunoscut de toţi. Putem spune “Tofller este autorul teoriei societăţii
postindustriale” şi s-o folosim ca o definiţie la întrebarea „Cine este Tofller ?”. Dar mulţi
specialişti vor obiecta: “Autorul teoriei societăţii postindustriale este Daniel Bell”. Iată
cum definiţiile pot fi analizate logic doar în raport cu un “postulat de adevăr”: pe ce
criteriu acceptăm definiţia?.
Să dăm un alt exemplu: judecata “Mama este persoana care naşte un copil” pare
a exprima un “adevăr analitic” – un adevăr rezultat din însuşi sensul cuvântului „mama”.
Dar dacă ne referim la actualele practici medicale, vedem că termenul „mamă” nu mai
poate fi definit prin simpla explicitare analitică (ca o definiţie de dicţionar).[9]
5.4. Logica teoriilor
Teoria este o formă a cunoaşterii raţionale, un ansamblu dejudecăţi ordonate sistemic
decurgând una din alta sau mai multe principii generale care împreună oferă o descriere
şi o explicaţie a unui domeniu al realităţii.
Există o deosebire marcantă între teoriile referitoare la natură faţă de cele privind
societatea. În natură avem de-a face cu “obiecte” diferite ca “substrat”, geneză,
relaţionare. Procesele mecanice sunt de altă “natură” în raport cu cele ale
microparticulelor. Este adevărat, există abordări (la nivel metateoretic) care susţin
posibilitatea „trecerii” de la un tip de procese (teorii) la altele. Dacă Heisenberg a susţinut
74
(“teoriile închise”) că mecanica lui Newton se referă la un univers de fapte care nu are
nimic comun cu faptele pe care se bazează teoriile lui Einstein (mecanica lui Newton se
ocupă de obiectele mari la viteze mici, iar teoriile relativităţii de obiectele mici la viteze
mari), alţi teoreticieni consideră că există o corelare a celor două teorii, mecanica
newtoniană putând fi considerată ca o “particularizare” a relaţiilor stabilite de Einstein.[9]
În societate, ca de altfel în toate ştiinţele umaniste, avem de-a face cu o realitate
omogenă în sensul că tot ceea ce studiază ştiinţele socioumane se referă la procese,
fenomene, relaţii create de oameni. Fie că ne referim la producerea şi lansarea pe piaţă a
unei mărfi, fie la integrarea socială, sau la reglementarea juridică a relaţiilor umane (sau
alte aspecte) avem de-a face cu realităţi în care comportamentele umane se desfăşoară
pe baza aceluiaşi tip de aspiraţii şi motivaţii, oamenii care produc mărfurile sunt aceeaşi
cu cei care produc actele legale sau contrar legalităţii, sau crează cunoaşterea şi o
difuzează.
Nu putem trata izolate procesele de creare, difuzare şi consum al mărfurilor de
cele ale reglementărilor juridice sau morale, de intervenţia sistemelor de putere etc.
Totuşi, există posibilitatea unor analize “cvasi autonome”.
Ne referim la tezele lui R.K.Merton privitoare la “teoriile de rang mediu” care ar
putea să ofere analize relative asupra unor procese pe baza unui corp interpretativ
oarecum autonom. “Am denumit “teorii de rang mediu” teoriile care se află între
ipotezele minore de lucru, dar necesare, care se dezvoltă în timpul cercetării de zi cu zi şi
eforturile sistematice atotcuprinzătoare de a dezvolta o teorie unitară care va explica
toate uniformităţile observate ale comportamentului social, ale organizaţiilor sociale şi
schimbării sociale”88. Există mai multe tipuri de teorii:
- Teorii rivale
Teoriile rivale reprezintă situaţia în care două (sau mai multe teorii), referindu-se la
acelaşi proces, adică folosind aceleaşi fapte, dau interpretări teoretice opuse.
Astfel, în sociologie, pornindu-se de la aceleaşi date statistice cu privire la
mobilitatea socială intergeneraţională, două teorii au dat două interpretări opuse.
Raymond Bondon a pus în evidenţă faptul că generarea statutului social al copiilor
s-ar datora unei inegalităţi de şanse ca urmare a resurselor inegale pe care le deţin copiii
părinţilor cu statul social superior faţă de cei cu statul social inferior. Aceste resurse dau
copiilor cu părinţi în straturile superioare, mijloacele de luptă şi garanţia succesului în
ocuparea unor poziţii superioare. Opus acestei interpretări, H. H. Hyman a elaborat teoria
“laxistă”(de la cuvântul „laxity” care înseamnă “neglijenţă”, lejeritate). În locul inegalităţii
de şanse, Hyman pune “handicapul aspiraţional”. Hyman a susţinut că nu este vorba de o
inegalitate obiectivă, necesar determinată, de şanse, ci de faptul că descendenţii
familiilor cu un statut inferior sunt educaţi astfel încât aspiraţiile lor de promovare socială
88
Merton, Robert K., Social Theory and Social Structure, New York, The Free Press.
75
să-i determine să considere, ca singura accesibilă, fixarea drept ţintă socială ocuparea
unei poziţii sociale cât mai apropiată de cea a părinţilor. Astfel, aceşti copii nu mai luptă
pentru promovarea lor în straturi superioare, generând o mobilitate socială de
reproducţie a structurilor de stratificare existente. Faptele (datele statistice) cu care au
lucrat cei doi sociologi au servit ca bază de teoretizare şi ca mijloc de verificare a teoriilor
lor opuse. În economie, teorii rivale ar putea fi considerate, pe de o parte, teoria valorii
mărfilor create în producţie (A. Smith, R.K. Marx), faţă de, pe de altă parte, teoria valorii
create în sfera schimbului (marginalismul).
- Teorii alternative
Aceste teorii exprimă o realaţie mai „slabă” decât cea a teoriilor rivale, fiind teorii
diferite interpretând aceleaşi fapte. Este cazul relaţiilor dintre teoriile care explică
procesele sociale pe baza acţiunii actorilor sociali, pe de o parte, în raport cu teoriile care
explică aceleaşi procese sociale la analize structurale.
În asemenea cazuri, cercetarea are la dispoziţie următoarele alternative: acceptă,
omite , acceptă şi omite.
- Teoriile închise (Heisenberg) sunt teorii care se bazează şi interpretează fapte diferite,
care nu pot avea legătură între ele. După Heinsenberg, teoria lui Newton se bazează pe
fapte legate de corpuri mari la viteze mici, iar teoria lui Einstein se bazează pe corpuri
mici la viteze mari şi între aceste teorii nu ar exista nici o legătură.89
- Teorii mai bogate în faptele explicate
Ne referim la „teorii parţiale” (de regulă pot fi socotite şi teorii de rang mediu)
care se referă la o subgrupare a unor procese faţă de gruparea mai mare de care
aparţine.
Astfel, teoria motivaţională a lui Herzberg (care a tratat motivaţiile – în general –
doar pe baza criteriului raportării lor la natura muncii, împărţindu-le în motivaţii
extrinseci şi intrinseci), se referă la un univers de fapte mai redus în raport cu abordarea
motivaţiilor în general. Dar şi această analiză are la bază un set de fapte mai redus decât
teoriile generale ale comportamentului în muncă, care, la rândul lor, sunt „subspecii” ale
teoriilor comportamentului în general. Teoriile „parţiale” pot fi luate ca valabile în
cercetarea concretă doar cu condiţia de a fi folosite ca teorii parţiale. De aceea, lor li se
adaugă un „postulat de semnificaţie”, adică o condiţie care precizează sfera şi limitele lor
de valabilitate. Vom spune că teoria lui Herzberg este aplicabilă doar şi numai doar în
cazul în care vrem să operăm o diferenţiere generală a motivaţiilor.
89
Oscar Hoffman, Gheorghe H. Popescu: Probleme de metodologie în analiza realităţilor sociale,
Bucureşti, Editura Universitară, 2008, paragraful 1.6.
76
În cercetarea concretă, acestă tipologizare (motivaţii intrinseci şi extrinseci) ne
ajută doar după ce am identificat, de la un caz la altul, tipul de motivaţie (“aş vrea să am
un post de conducere”) poate să aibe un rol de motivaţie extrinsecă la un om şi de
motivaţie intrinsecă la altul. Nu există, deci, “motivatori” în sine, ci doar obiective
(aspiraţii) de acţiune care structurează motivaţiile ca fiind extriseci sau intrinseci.[12]
Bibliografie
[1 ] Karl Popper: Logica cercetării, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.
[2,9] Oscar Hoffman: Note de curs, Universitatea Valahia Târgovişte, 2011
[3 ] Gheorghe Enescu: Fundamentele logice ale gândirii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1980
[4 ] Stefan Lupasco: Valeurs logiques et contradiction, Revue Philosofique No. 1-3, 1945,
Paris, France.
[5 ] Lotfi Zadeh: Fuzzy sets, Information and control, No. 8, 1965, p. 338-353.
[6 ] Susan Haack: Philosophy of Logic, Chapter 6, Prentice Hall, New Jersey, 1970.
[7 ] Susan Haack: Deviant logic, Fuzzy logic, Beyond the formalism, The University of
Chicago Press, 1996.
[8 ] Oscar Hoffman: Ion Glodeanu: Cunoasterea- noua resursă a societăţii, Editura Intact,
Bucureşti, 2006.
[10] Quine Willard von Orman: Două dogme ale empirismului, în volumul “Materialismul dialectic şi
ştiinţele moderne”, vol. XV, paginile 40 – 41.
[11] Merton, Robert K.: Social Theory and Social Structure, New York, The Free Press, pagina 39
[12] Oscar Hoffman, Gheorghe H. Popescu: Probleme de metodologie în analiza realităţilor sociale,
Bucureşti, Editura Universitară, 2008, paragraful 1.6.
77
„Ştiinţa singură este incapabilă sa răspundă la toate
Întrebările, si în ciuda dezvoltării sale,
ea nu va răspunde niciodată”
Claude-Lévi Strauss
Cap. 6. Demersul unui proiect de cercetare: de idee la restituirea rezultatelor
Indiferent de domeniu, cercetarea este unei efort responsabil si sistematic de explicare, de

înţelegere, de predicţie, etc., generat de o intuiţie sau o nevoie conştientizată, în esenţa
de o interogaţie epistemologică. Este vorba, deci de un proces complex, multidimensional,
pertinent si iterativ, care integrează etape bine definite, ce trebuie percepute în
interconexiunea lor si nu într-o maniera liniară. In acest capitol, vom prezenta punctul
nostru de vedere cu privire la demersul procesului de cercetare, atrăgând atenţia tinerilor
cercetători că deşi traseul general al desfăşurării cercetării este relativ acelaşi, paşii
concreţi si conduita efectivă depind domeniul ştiinţific, de natura si obiectul cercetării, de
paradigma epistemologică adoptată.
6.1. Proiectul individual de cercetare : un demers creator si responsabil
De o maniera sau alta, în calitate de profesionist care aplica în practica cunoştinţe menite
să-i eficientizeze activitatea şi să-i îmbogăţească gândirea sau în calitate de cercetător
preocupat de recentele realizări ale domeniului său ştiinţific, de doctorand absorbit de
miracolul ştiinţei, suntem cu toţii actori pe „scena cunoaşterii”. Percepţia omului de ştiinţa
cu privire la locul pe care-l ocupă pe această scena este însă fundamentală, condiţionând
devenirea întregului sistem. Intr-o viziune constructivistă, acesta percepe domeniul său
ştiinţific în mişcare, în evoluţie, îşi orientează producţia ştiinţifică spre probleme deschise,
inovatoare, cercetează rezultatele predecesorilor cu consideraţia datorată trecutului, dar şi
cu convingerea că nu se află în faţa unor achiziţii ştiinţifice definitive.
Orice cercetare trebuie să se poziţioneze în dinamica complexă a procesului ştiinţific, potrivit

căreia cunoaşterea este într-o permanentă devenire. Daca pentru cercetătorii avizaţi,
aceasta poziţionare este evidentă, tinerii cercetători, si mai ales doctoranzi au uneori nevoie
de căutări mai aprofundate.
78
Poziţionarea cercetării, la fel ca şi formularea proiectului de cercetare sunt strâns legate de
contextul în care cercetătorul îşi dirijează demersul său. Doctorandul se situează de regula
în cadrul instituţionalizat al unei scoli doctorale, având drept ţintă realizarea unei teze de
doctorat. Cuvântul teza nu trebuie înţeles ca „o suma „ , nici măcar ca un”vârf „ de
cunoştinţe. Rolul cercetării doctorale nu este deci de a furniza un fel de vulgarizare
schematică şi cu atât mai puţin o sinteză rapidă a acumulărilor în domeniul într-un domeniu
ştiinţific dat. Teza de doctorat trebuie înţeleasa ca pe „propunere” care face ca domeniul
ştiinţific respectiv sa avanseze. Doctoratul poate fi interpretat şi ca o primă „şcoală” de
cercetare, iar teza de doctorat drept primul proiect complex de cercetare. Realizarea unei
teze presupune în mod clasic funcţionarea eficientă a binomului : doctorand-conducător de
doctorat
Conducătorii de doctorat acompaniază doctorandul în demersul său, fără sa cunoască în

principiu propunerea pe care o va face doctorandul, care este rezultatul preocupărilor,
alegerilor, căutărilor, cercetărilor proprii. Fără a fi atotcunoscători, conducătorii de doctorat
veghează la demersul raţionamentului ştiinţific, la înlănţuirea intelectuală care conduce la
inventivitate si la formularea tezei doctorandului. Ei sunt cei care se pot pronunţa asupra
solidităţii demersului si a contribuţiei ştiinţifice, care pot face diferenţa între „o perdea de
fum” cu tentă ştiinţifică si o adevărata „teză”, care concretizează creativitatea ştiinţifică a
autorului.
Este important de reţinut acest lucru, deoarece nu puţine sunt cazurile în România de
percepţie incorectă, conştientă sau nu, a aşteptărilor diverşilor parteneri implicaţi în actul
cercetării. Sa ne imaginam pentru un moment susţinerea tezelor de către Piaget, Curie,
Einstein... : nimeni nu putea judeca fondul propunerilor lor, ci numai parcursul
raţionamentelor ştiinţifice în contextul dat al cunoaşterii pentru epoca respectiva. Chiar si
marii profesori, pot uneori da greş. Sa ne amintim că inventatorului rachetei cosmice în
trepte cu combustibil lichid, Hermann Oberth, i s-a respins în 1922, la Universitatea din
Munchen, teza de doctorat cu această temă fiind considerată utopică.
Demersul ştiinţific este un proces complex de interogare permanentă, sistematică si

aprofundată cu privire la problematica unei ştiinţe particulare, percepută în contextul
general al cunoaşterii. care conduce la producerea de noi cunoştinţe, având ca finalitate „sa
facă specia umană din ce în ce mai independentă de constrângerile mediului si de hazard”90
90
Hamburger,J.(coordnator),La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1986, p.7
79
6.2. Demersul unui proiect de cercetare ştiinţifică
Reuşita unui proiect de cercetare necesită deci, ordonarea si structurarea gândirii si acţiunii,
construirea intelectuală a unui traseu care formalizează drumul de parcurs de la formularea
unei idei până la restituirea rezultatelor. Deşi în practica cercetării pot exista, aşa cum am
arătat, modalităţi concrete diferite de desfăşurare a unui proces de cercetare, demersul
acestuia este de regula secvenţial. Etapizarea procesului de cercetare pe care o propunem
mai jos are un caracter pedagogic, urmărind facilitarea înţelegerii si uşurarea efortului
doctoranzilor. Ordinea etapelor nu trebuie absolutizată, nici cronologic si nici operaţional,
deoarece procesul cercetării are un caracter iterativ, iar atingerea rezultatelor cercetării
depinde de respectarea unei logici a cercetării, de cunoaşterea teoretică si a realităţii, de
aplicarea corecta a metodelor reţinute si nu neapărat de respectarea „stricto sensum” a unei
etapizări.
Astfel, parcursul cercetării poate fi construit în trei faze, ce trebuie percepute si urmate
ţinând cont de interconexiunile si buclele de retroacţiune, ce dau procesului ce cercetare
caracterului unui sistem coerent, care permite trecerea de la o întrebare la elementele de
răspuns :
- faza preliminară, exploratorie ;

- faza formalizării problematicii cercetării ;
- faza de operaţionalizare a cercetării.
Conceptul de sistem subliniat mai sus este fundamental, deoarece se bazează pe

interdependenţa şi articularea mai multor axe (poli), care asigură caracterul ştiinţific al
91
discursului şi practicilor de cercetare, si anume :
polul epistemologic si metodologic este garantul producţiei ştiinţifice;
polul teoretic ajută la formularea sistematică a unor obiecte ştiinţifice, prin
elaborarea de ipoteze şi/sau construcţia de concepte;
polul empiric se referă la demersul concret de colectare a datelor prin intermediul
metodelor de acces la o realitate empirică.
91
Prelucrare după Fr. Wachaux, citat de Georgiana Angelescu în teza de doctorat „Une analyse du processus
d’apprentissage organisationnel dans un contexte spécifique : la gestion de projet (étude de cas sur l’entreprise
Dacia – groupe Renault), Thèse : Sciences de Gestion, Université Paris I Panthéon – Sorbonne, 2007.
80
Aceşti poli vizează, fiecare, un anumit aspect al cercetării, luarea lor în considerare fiind o
condiţie sine qua non a caracterului ştiinţific al unei cercetării, si totodată componente
indispensabile si permanente ale universului cercetătorului.
6.2.1. Faza exploratorie a cercetării
Faza exploratorie, este faza de căutări iniţiale , în care cercetătorul pornind de la primele
sale intuiţii si idei încearcă să-si traseze conduita. Este perioada îndoielilor, deoarece el are
o cunoaştere relativ limitată a terenului empiric, a teoriilor susceptibile de a fi mobilizate, a
paradigmelor epistemologice la care ar putea să adere. Este faza indispensabila care va
permite stabilirea, respectiv alegerea, unei/unor ipoteze de cercetare.
81
Faza exploratorie – F 1
Epistemologie
F 1.1 (inclusiv elementele de metodologie)
Capitalul de
cunoastere al Universul Realitatea/
stiintei « X » cercetatolui Segmentul de
- personal realitate „X”
- institutional
F 1.2 Interpelare preliminara cu privire la

- anumite incoerentele intelectuale
- nevoi, dificultati constientizate
- intuitia unor perspective de schimbare
E 1.3 Chestionare/tatonare/cercetare preliminara
DA
Se cauta alta
piste de
ceercetare
Intrebarea Exista deja
de piste de raspuns
cercetare la întrebare ?
(înt-o prima
NU :
formulare)
Se trece la
faza II
F 2 si F3
Fig. 6.1. Demersului cercetării (faza exploratorie)
92
Păstrând aşa cum sublinia Bachelard o „atenţie flotantă” , doctorandul (cercetătorul în
general) se ocupă, abordează, reflectează la un ansamblu de chestiuni, dincolo de domeniul
său strict de cercetare, aşa cum sugerează si figura 6.1.
92
Expresia aparţine lui G. BACHELARD G citat de F. Wacheux, Méthodes qualitatives et recherches en Gestion,
Ed. Economica, Paris, 1996
82
Pentru ca munca cercetătorului sa se încadreze în canoanele ştiinţei, ea trebuie sa aducă o
noutate si sa evite capcana, în care mai cad încă mulţi doctoranzi , a compilării inutile a
literaturii existente, consumatoare de timp si de resurse financiare, fără finalitate ştiinţifică.
De aceea, urmărirea singulară a cunoştinţelor legate exclusiv de obiectivul tezei (cercetării)
sale este mai mult decât insuficientă, deoarece cercetarea ca activitate umană este supusă
unor reguli, este integrată într-un sistem de exigente epistemologice si metodologice, se
desfăşoară într-un context istoric dat, de care cercetătorul nu poate face abstracţie.
Se remarca, de altfel, în figura de mi sus, subordonarea oricărui demers de cercetare unei

poziţionări epistemologice, ce poate fi definită drept conduita pe care si-o propune
cercetătorul pentru a „accede la real” si a produce noi cunoştinţe, în contextul teoriei
generale a cunoaşterii ştiinţifice. Ea are drept scop clarificarea procesului de proiectare şi
validare a cunoştinţelor, de trecerea de la o interogaţie la elemente precise de răspuns.
93
Această „poziţionare epistemologică” influenţează practica de cercetare, organizarea
acesteia, alegerea metodelor de cercetare si a criteriilor de validare a contribuţiilor
ştiinţifice, aşa cum s-a arătat si în capitolul 4 al acestei lucrări (în care au fost dezvoltate
o parte dintre paradigmele posibile la care ar putea adera cercetătorul. Aceasta se face în
strânsă legătură cu obiectul cercetării si oferă o justificare a opţiunilor pe care aceasta se
bazează, precum si a ipotezelor si a modalităţilor lor de validare. Trebuie subliniat deci, că
poziţionarea epistemologică nu trebuie să se confunde cu reflecţia asupra metodologiei
cercetării, chiar dacă aceasta din urmă este intrinsec legată de curentul de gândire agreat.
Reflecţia epistemologică este „co substanţială” cercetării propriu-zise care legitimează, din
punct de vedere ştiinţific, discursul cercetătorului şi îl diferenţiază de alte categorii de
discursuri privind o realitate dată.
Se înţelege de la sine ca tânărul cercetător începe demersul sau prin „ a asimila si a se

acomoda” cum spunea Bachelard, cu stadiul cunoaşterii în domeniul său ştiinţific de
predilecţie. Dar, scopul cercetării nu este de a furniza un fel de extensie schematică, cu
atât mai puţin o sinteză rapidă a rezultatelor cercetării într-o disciplină particulară,
deoarece aceste sinteze sunt elaborate de tratate, de lucrări didactice, etc. Cercetarea
are drept scop înţelegerea ştiinţei în devenire, mai degrabă decât realizările unei ştiinţe.
Chiar şi din această perspectivă, cercetătorii trebuie să integreze cerinţele ştiinţei
contemporane, în sensul de abordare interdisciplinară. Cercetarea ar trebui să identifice
posibilele elemente de comparaţie între tendinţele şi curentele diferitelor ştiinţe în
93
M. Niculescu, Epistemologia si managementul cercetării, Suport de curs, proiect PREDEX, Universitatea
Valahia, 2010, p. 65
83
devenire, consolidând cercetările în fiecare disciplină sub influenţa schimburilor şi a
colaborării interdisciplinare.
Numai aceasta cunoaştere preliminară si analiză critică a realizărilor ştiinţifice într-un

domeniu dat este generatoare (cu excepţia unor cazuri izolate) de noi idei de cercetare.
De asemenea, această cunoaştere prealabilă a capitalului de cunoştinţe dintr-un
domeniu, a teoriei generale si a realităţii de teren permite trasarea treptată a
perimetrului cercetării, pentru a ajunge la definirea obiectului cercetării sale.
Obiectul cercetării este „segmentul de realitate” sau „segmentul de idei”, de cunoaştere

teoretică pe care cercetătorul îl desprinde din lumea reală sau a ideilor pentru a-l supune
studiului său ştiinţific, propunându-si să-l aprofundeze. Definirea obiectului cercetării se face
treptat, formalizarea lui finală fiind rezultatul a numeroase drumuri „dus întors” între teorie
si teren.
Explorarea preliminară a teoriei generale a cunosterii, a teoriei specifice domeniului si a

realităţii n-are finalitate decât dacă este metodică, chiar dacă la început este vagă si
intuitivă. Ea generează treptat construcţii intelectuale, le alimentează si le îmbogăţeşte,
începând sa capete sens pe măsura formalizării problematicii cercetării.
6.2.2. Problematica cercetării
Aceste prime reflecţii, având drept soclu cunoaşterea teoretică dobândită pe parcursul
studiilor, cunoaşterea realităţii, precum si anumite intuiţii, rezultate din experienţa
trecută permit cercetătorului să selecteze anumite fapte sau idei, sa-si formuleze o
problematică pertinentă, în adecvare cu contextul studiat.
Ideile de cercetare sunt multiple, putând avea ca sursă atât realitatea, dar si teoria,
metodologia accesului la real, aşa cum rezultă si din figura 6.2. Pornind de la aceasta
schemă supune atenţiei câteva idei, contradicţii, probleme de ordin general ce pot incita
la aprofundarea cercetării si sta la baza formalizării unei problematici de cercetare :
- absenta totală sau parţială de cunoştinţe privind un anumit segment de realitate
(de regula, în cazul domeniilor emergente sau noi ) ;
- imposibilitatea generalizării unor studii anterioare pe o situaţie particulară ;
- incertitudinea validităţii rezultatelor unor studii, din cauza unor limite ale
metodologiei aplicate ;
- imposibilitatea explicării unor fapte pornind de la teoriile existente ;
- existenta unor teorii contradictorii care încearcă să explice acelaşi fenomen ;
84
- etc
Surse de idei de cercetare

in contextul unei etici consensuale
Obiectul cercetării
Natura activităţii de cercetare
Inovatii teoretice si conceptuale
Segment dat de realitate
Transfer de concepte spre
Nivel
domeniile emergente sau complet
vechi
noi
emergent
Noi aplicaţii ale teoriilor vechi,
novator
Aportul de la orice nivel al segmentului de
Segment de teorie :
cunoastere realitate
Nivel :
- stiinte exacte Noi metode sau noi
veche
- stiinte socio- operationalizari ale conceptelor la
emergentă
umane orice nivel al segmentului de
novatoare
realitate
Tip de metodologie
Inovatii metodologie
Nivel :
Transfer de concepte, metode,
veche
etc. din ştiinţele exacte spre cele
emergentă
umaniste, etc.
novatoare
Finalitatea cercetării
Descrierea, explicarea, înţelegerea fenomenelor,
evenimentelor, proceselor, relaţiilor, etc.
Controlul fenomenelor
Schimbarea
Ameliorarea conditiei umane
Fig.6.2. Varietatea surselor de idei de cercetare
Toate aceste idei vizează progresul cunoaşterii si se plasează în accepţiunea noastră în

cadrul unei etici personale , dar totodată politice si sociale. Este vorba de o cunoasterea
care asigură progresul „Omului”, ameliorarea condiţiei umane.
Problematica cercetării este o construcţie intelectuală formalizată pornind de la
interogaţia, poziţionarea epistemologică , respectiv de la ipotezele cercetării. Ea
reprezintă de fapt o punerea în perspectivă a ansamblului legăturilor ce există între
fapte, teorii si componentele problemei date, plasate într-un anumit context. Pentru
formalizarea problematicii cercetării, doctorandul trebuie, deci, sa-si precizeze :
- întrebarea de cercetare ;
- ipotezele de cercetare ;
- modalitatea de validare rezultatelor cercetării ;
- metodologia de cercetare adecvată
85
a) Întrebarea de cercetare
Elaborarea problematicii de cercetare presupune, mai întâi, stabilirea unei întrebări

principale, centrele în raport cu subiectul abordat. Subordonarea proiectului de
cercetarea unei interogaţii, întrebări principale nu este utilă decât dacă aceasta din urma
este corect formulată, în măsură sa satisfacă următoarele trei criterii : claritate (precisă,
concisă si univocă), realizabilă (realistă) si pertinentă (abordează probleme, dificultăţi,
constrângeri semnificative în raport cu evoluţia cunoaşterii).
După cum afirma filozoful Gaston Bachelard , cercetătorul trebuie „ …înainte de toate sa
ştie sa pună problema. Orice-am spune, în viata ştiinţifică problemele nu se pun de la
sine. Si tocmai acest sens al problemei este cel care dă marca adevăratului spirit
ştiinţific. Pentru un spirit ştiinţific orice cunoaştere este un răspuns la o întrebare. Dacă
nu s-a pus o întrebare, nu poate să existe cunoaştere ştiinţifică. Nimic nu vine de la sine.
Nimic nu este dat. Totul este construit.”94 Intr-o viziune globală, indiferent deci de
specificitatea domeniului, cercetătorul îşi poate propune să :
- răspundă la noi întrebări ;
- reia întrebări vechi fără răspuns adecvat şi să le găsească un nou răspuns ;
- să răspundă altfel la întrebări abordate în literatură ;
- să susţină răspunsuri date de ştiinţă, utilizând însă alte argumente ;
- etc.
b) Ipoteza(ipotezele) cercetării
Cercetarea ştiinţifică nu este o acumulare de date si de fapte. Orice efort de cercetare

trebuie ghidat de ipotezele reţinute, care constituie un mijloc de a pilotare a desfăşurării
ordonate si riguroase a cercetării, fără să afecteze dorinţa de căutare si curiozitatea
cercetătorilor. De fapt, o activitate de cercetare nu se poate desfăşura în spiritul
exigentelor ştiinţifice, daca nu este articulată în jurul uneia sau mai multor ipoteze.
Ipoteza este o propoziţie sau un ansamblu de propoziţii care constituie punctul de plecare
al unei demonstraţii ; este o propoziţie provizorie, o propunere anticipată de răspuns la
o întrebarea de cercetare. Ipoteza este un enunţ declarativ care precizează relaţia
anticipată si plauzibilă dintre fenomenele studiate.
In functie de tipul cercetarii , ipoteza se poate prezenta :
ca o anticipare a relatiei dintre două sau mai multe concepte (specifica cercetărilor
conceptuale) ;
94
Bachelard,G., La formation de l’eprit scientifique, Ed. Vrin, Paris1975, p. 14
86
ca o anticipare a relaţiei dintre un fenomen si un concept ( capabil să redea si să
explice acest fenomen) ;
ca o propoziţie ce anticipează relaţia între doua tipuri de fenomene ce-si au
reflectarea teoretica în conceptele respective (în cazul cercetărilor calitative).
In cadrul cercetarilor empirice cantitative, notiune de ipoteza este mult mei precisă,
deorece este verificabilă prin observatii si masuratori . O bună ipoteză trebuie sa
respecte câteva reguli :
- să aibă o formulare afirmativa si nu interogativă ;
- să precizeze tipul de relaţie dintre variabile ( corelaţie, cauzalitate, etc) ;
- să fie formulată direct si clar ;
- să fie operaţională ;
- să fie coerentă cu corpusul teoretic pe care se basează.
b) Validarea ipotezelor
Ipoteza stabileşte deci, o relaţie de verificat între fapte evenimente, concepte. De aceea,
ea trebuie confruntată, într-o etapă ulterioară a cercetării, cu datele empirice, în vederea
verificării si validării lor. Validarea se face prim observare si măsurători, a căror
metodologie este specifică fiecărui domeniu. In ce priveşte validarea, merită să
reamintim si să ţinem cont, în funcţie de specificul domeniului, de criteriul de
refutabilitate95 al lui Popper . El a propus că un ansamblu de cunoştinţe, pentru a fi
calificate drept „ştiinţă”, trebuie nu numai să fie verificate sau verificabile, ci în plus sa se
expună dinainte a fi refutate (respinse, neconfirmate) de experienţă (pe care o percepem
ca rezultat al unei interacţiuni cu realitatea). Dincolo de controversele pe care le-au
generat prin natura lor foarte restrictivă, criteriile ştiinţifice ale lui Popper pun o problemă
în ştiinţe umaniste, prin faptul că sunt dificil, chiar imposibil de aplicat.
6.2.3. Operaţionalizarea cercetării

Elaborarea – realizarea programului (protocolului) de cercetare
Cea de-a treia fază a demersului cercetării este o faza operaţională de elaborare si
punere în aplicare a programului ( protocolului) de cercetare. Acesta este un instrument
de pilotaj care facilitează gestiunea procesului de cercetare într-un cadru de referinţă dat.
Protocolul de cercetare sintetizează etapele cercetării, în corelaţie cu obiectul, scopul si
mijloacele de care dispune cercetătorul pentru punerea în aplicare a proiectului său, si
ţinând cont de exigentele instituţionale. Ţinând cont de propria experienţă, sugerăm
următoarea etapizare :
95
Popper, K., Conjectures et réfutations, Payot, Paris, 1985
87
a) Validarea problematicii cercetării de către comunitatea ştiinţifică ;
Rezultatele primelor două etape importante ale cercetării fiind treptat
conceptualizate, doctorandul îşi poate preciza în acest stadiu : întrebarea de
cercetare, ipotezele chiar si titlul tezei sale (chiar daca nu într-o formă definitivă).
Validarea acestei problematici de către comunitatea ştiinţifică este indispensabilă,
deoarece este dovada bunei orientări a cercetării. Ea poate începe cu cea a conducătorului
de doctorat sau a colectivului de îndrumare( potrivit noii legi a învăţământului), dar în
funcţie de scopul cercetării validarea se poate face prin schimburi cu practicieni si
specialişti.
b) Cercetarea teoretică
Presupune realizarea stadiului cunosterii teoretice, în raport cu întrebarea de
cercetare si cu obiectul cercetării. Aceasta propune selecţionarea lucrărilor de
referinţă, analiza de conţinut a acestora, analize comparative, sinteze tematice,
etc. Aceasta etapă alimentează reflecţia cercetătorului, îi permite să identifice
diversele poziţii ştiinţifice, să identifice piste unor dezvoltări novatoare. Numai
pornind de la acest stadiu al cunoaşterii, el poate argumenta ulterior propria
contribuţie la evoluţia ştiinţei.
c) Planificarea operaţională si realizarea observării empirice

In cazul ştiinţelor exacte este vorba de elaborarea protocoalelor de pregătire si
realizarea experienţelor. In ştiinţele socio-umane, de la caz la caz, realizarea
cercetării empirice necesită, în primul rând, identificarea entităţilor sau
eşantioanelor pe care se va face cercetare. In corelaţie cu metodele de cercetare
ce vor fi utilizate, cercetătorul va proceda la culegerea datelor, la desfăşurarea
propriu-zisa a strategiei de observare şi/sau verificare a ipotezelor pe teren ;
d) Tratamentul, prelucrarea si interpretarea datelor obţinute din cercetarea empirica

Prin aplicarea metodelor specifice fiecărui domeniu ştiinţific, cercetătorul
prelucrează datele obţinute din cercetarea empirică, măsoară si analizează si
relaţiile dintre variabile, interpretează după caz, rezultatele măsurătorilor sau
observărilor de teren, compară diferitele rezultate, etc. In toată această etapă de
prelucrare a datelor, el articulează datele empirice cu elementele teoretice ce au
făcut obiectul cercetării sale teoretice.
Prezentarea rezultatelor cercetării trece, teoretic) prin stadii de comunicare

parţială, cu ocazia publicaţiilor sau participărilor la manifestări ştiinţifice. Aceste
participări au valoare numai dacă doctorandul este actor al unor confruntări
88
ştiinţifice, schimburi critice, dacă are capacitatea să accepte criticile sau să le
respingă cu argumente ştiinţifice. De asemenea, atragem atenţia, că în funcţie de
scopul si contextul cercetării, publicarea rezultatelor este restricţionată de
existenta, justificată de altfel, a unor constrângeri legale si instituţionale.
e) Validarea rezultatelor cercetarii
Este o preocupare permaneta a cercetatorului, care-i conditioneaza demersul din

momentul identificarii unei idei pâna la finalizarea si formalizarea rezultatelor
investigarii sale. Aceasta presupune articulări a priori şi a posteriori ale faptelor şi
conceptelor, toate acestea subordonate ipotezelor de cercetare, în contextul unui
anumit obiect si problematici de cercetare.
Validarea rezultatelor unei cercetari are o dimensiune internă si una externă. Validitatea
interna decurge din conceptia si rigoarea întregului demers :
- validitate teoretică, dată de dovedirea capacitatii de întelegere, de
explicatie de predictie, de interpretare ;
- validitatea statistica, data de respectarea pragurilor specifice de
relevanta;
- validitatea metodologica, data de alegrea rationala a metodelor de
investigarea, de conduita si rigoarea apliccarii lor ;
- validitatea constructiilor ( reprezentarilor, modelelor, etc), prin prisma
perspectivei de a fi adoptate de cmunitatea stiintifica sau de parctica
economico-sociala.
Validitatea externa presupune de fapt validarea ipotezelor de cercetare si prin aceasta a

coerentei întregului lant de ratioamente si de constructii logice legate de trionmul :
teorie-teren-ipoteze. O astfel de validitate semnifică în fapt, capacitatea de generalizare
a concluziilor, cu marje dependente de particularitatile obiectului cercetarii.
89
F1
F2
F3. Operationalizarea cercetarii
Validarea problematicii cercetarii de catre

rereprezentanti ai comunitatii stiintifice sau experti practicieni
Rapportera
continua la
ipoteza/ele
Cercetare de cercetare Cercetare
teoretică empirică
Tratamentul, prelucrarea si interpretarea datelor obţinute din

cercetarea empirica , prin articulare cu teoria domeniul ştiinţific
Prezentarea rezultatelor cercetarii
Validarea rezultatelor cercetarii
Validarea Nevalidarea
ipotezelor ipotezelor
Formalizarea produsului final al cercetarii

(teza de doctorat, proiect, etc)
Fig. 6.2. Demersului cercetării (faza de operationalizare)
f) Formalizare produsului final al cercetării (teza, proiect, etc)
Acesta este sfârsitul ununi proces contextual, care pentru demersul general al cercetarii
nu reprezinta decât un nou început.
90
6.3. Metodologie de cercetare
Parcurgerea drumului de la o idee, de la o ipoteză la o generalizare (sau invers) care

trebuie să conducă la îmbogăţirea unui domeniu ştiinţific necesită folosirea unui
ansamblu de metode, procedee, tehnici sau practici care-l ghidează pe cercetător. După
cum se poate remarca din fig. 6.1., în accepţiunea noastră demersul metodologic trebuie
integrat celui epistemologic. Parafrazându-l pe Rabelais, cercetătorul francez M.J. Avenir
afirma96 ca „metodologia fără epistemologie nu este decât o ruină a reflecţiei”. Fără să
aderăm integral la aserţiunea sa , considerăm indispensabil ca un cercetător sa fie
preocupat, sa-si precizeze, într-o viziune integratoare si coerentă, cadrul epistemologic si
metodologic în care-si dezvolta cercetarea. Cunoaşterea metodologiei si a limbajului
ştiinţific sunt necesare la înţelegere procesului de cercetare pe tot parcursul său: faza
exploratorie, formalizarea problematicii, analiza si interpretarea datelor. Acesta este si
motivul pentru care am optat pentru o prezentarea distincta a chestiunilor metodologice,
ca un demers transversal ce acompaniază toate fazele procesului de cercetare.
Metodologia reprezintă manieră generală de a conduce reflecţia ştiinţifică. Ea poate fi

definită ca studiul metodelor utilizate pe întregul parcurs al cercetării, care conferă
pertinentă si validitate procesului de elaborare a cunoştinţelor.
Metodologia are deci accepţiunea unui ansamblu de „reguli ale reflecţiei ştiinţifice” care
condiţionează credibilitatea demersului ştiinţific. Totuşi aceste reguli, nu sunt imuabile si
universale, deoarece alegerea lor se bazează pe o logică inspirată de diferitele curente
epistemologice. Acesta confirma afirmaţia lui Jean Piaget care considera epistemologia ca
o componenta distinctă a epistemologiei.
Prin urmare, că alegerea metodelor nu este si nu trebuie sa fie de fapt un act neutru.
Cercetătorul dispune de un gard de libertate limitat în alegerea metodelor de cercetare în
funcţie de specificitatea obiectului cercetării si de cadrul epistemologic în care cercetarea
va fi dezvoltată. Prin urmare aplicare unor metode de cercetare independente de
poziţionarea epistemologică fragilizează procesul de obţinere si de validare a rezultatelor
cercetării.
96
M.J. Avenir, Retrouver „ l’Esprit de la vallée du Constructivisme en remontant à ses sources épistémiques,
CNERS, Grenoble, 2009
91
Metoda de cercetare reprezintă un ansamblu de reguli, de canoane, de principii pe care
le urmează, sau ar trebui sa le urmeze cercetătorul pentru a trece de la date empirice la
teorie si invers, în scopul descoperirii si demonstrării adevărului ştiinţific.
O serie de filozofi, printre care Francis Bacon, René Descartes, Kant, David Hume , John
Stuart etc. au pus bazele reflecţiei privind metoda ştiinţifica, aşa cum am arătat în
capitolele precedente. Reamintim pe scurt metoda carteziană, datorită impactului enorm
pa care l-a avut si-l are asupra ştiinţei. Descartes considera metoda sa, ca singura în
măsură sa conducă la un adevăr absolut, prin descompunerea demersului ştiinţific în
patru etape : evidenta ( existenta unui obiect de studiu si a unei probleme de rezolvat)
analiza ( prin divizarea fenomenelor) , sinteza, reconstituirea întregului.
Nenumăraţii adepţi ai metodei carteziene o folosesc si azi într-un mediu complex si

complicat. Dar, si numeroşii detractori n-au făcut economie, de-a lungul timpului, de
argumente conta demersului cartezian. Reamintim severa analiză a lui Gaston Bachelard,
care afirma că „baza gândirii obiective la Descartes este prea îngustă pentru a explica
fenomenele fizice. Metoda carteziană este reductivă, si nu este deloc inductivă. O
asemenea reducere deformează analiza şi împiedica dezvoltarea extensivă a gândirii
obiective...” 97
Multitudinea de metode folosite în demersul de cercetare, determinată atât de

complexitatea realităţii, varietatea de situaţii si de comportamente, cât si de
diversitatea tipurilor de raţionamente fac riscantă orice tentativă de structurare
exhaustivă a acestora. Din nevoi pedagogice, vom prezenta totuşi în continuare câteva
clasificări ale metodelor de cercetare.
Acest capitol nu-si propune o prezentare exhaustivă a metodelor de cercetare, ci numai o

identificare a categoriilor generale de metode, în vederea identificării contribuţiei posibile
la procesul de producere si validare a cunoştinţelor. Valoarea diferitelor metode nu este
intrinsecă, ci depinde, aşa cum spunea Popper98 de maniera în care sunt puse în aplicare.
Metode de cercetare în funcţie de nivelul de cunoaştere

a) metode generale de cunoaştere ;
b) metode regionale ( specifice diferitelor grupuri de ştiinţe si paradigme ştiinţifice) ;
c) metode specifice unei anumite ştiinţe.
97
Bachelard, G., La formation de l’esprit scientifique, Librairie philosophique Vrin, Paris, 1975
98
K. Popper, citat de Wacheux Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris, 1996, p.50.
92
6.3.1. Metodele generale de cunoaştere
Metodele generale de cunoaştere sunt considerate: deducţia, inducţia si abd

Deducţia
Filozoful René Descartes considera ca putem avansa în cunoaştere prin deducţie, o
metodă de gândire ce constă dintr-o serie de intuiţii înlănţuite, conectate prin
raţionamente , care permit îmbogăţirea cunosterii. Figura 6.3. redă calea cunosterii prin
deducţie comparativ cu cea a inducţiei.
Calea
deducţiei Principii
Spaţiu
Calea Cei care au experienţă
inducţiei
Clasificari Definiţii
Fenomen 1 Fenomen ….n
Fig.6.4. Inducţia şi deducţia99
Deducţia presupune deci, testarea unei teoriin unor cunostinte teoretice dezvoltate în
prealabil, prin confruntarea cu realitatea, cu ajutorul observaţiei si experienţelor.
Demersul ipotetico-deductiv de cercetare debutează cu studierea teoriei (teoriilor),
urmată de selectarea ipotezelor, testarea si verificarea valabilităţii acestora, prin
observari, experiente, masurari. In cazul ipotezelor deductive se consideră ca anumite
propoziţii teoretice sunt în măsură să constituie o explicaţie plauzibilă a unui fenomen
Demersul cercetării deductive este sintetizat în fig. 6.4.
99
Prelucrare dupa Kunemann,,P., Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris, 2010, p. 47
93
Particulari
Validarea zarea teoriei
ipotezei Explicarea
Formularea Observare/
fenomenelor
si alegerea Măsurarea
Teorie
legerea
Testarea
unei/or Refutarea
ipotezei/lor
ipoteze ipotezei
Fig. 6.4. Demersul cercetării deductive
Inducţia
Inductia permite elaborarea de noi cunoştinţe, construirea unui cadru teoretic pornind de
la date empirice. Ea presupune reunirea si compararea rezultatelor observării prin
intermediul unor generalizări succesive. Rationamentele pleaca deci de la particular la
general , la construirea unor legi universale (în cazul stiintelor exacte), la anumite
generalizari sau mai degraba conceptualizari teoretice valide în stiintele socio-umane.
Modificarea
ipotezelor
Refutarea
Situaţii Alegerea si ipotezelor
empirice formularea Măsurarea
ipotezelor Testarea
Observarea ipotezelor
realităţii
Validarea Generalizare
ipotezelor
Fig. 6.5. Demersul cercetării inductive
In cazul inducţiei, ipoteza este deci o simplă generalizarea : se presupunem că ceea ce a

făcut obiectul a numeroase observaţii concordante are valoare de regulă, de lege. Ea
94
este, în acest caz, rezultatul observării a nenumărate fapte, care conduce la lărgirea
cunoştinţelor printr-un proces inductiv. Limitele inducţiei, ca metoda de cunoaştere au
fost dezvoltate în capitolul trei al acestei lucrări. Caracteristicile comparative ale inducţiei
si deducţiei sunt sintetizate mai jos :
Deducţia Inducţia
Demers : De la general la particular Demers : De la particular la general
De la abstract la concret De la concret la abstract
De la cauza la efecte De la efecte la cauza
Rezultat : Deducţia nu produce decât Rezultat : Raţionamente care caută

rezultate tautologice legi generale pornind de la observarea
faptelor particulare
Fig. 6. 7. Demersul comparativ al deducţiei di inducţiei
Abducţia
Abducţia constituie o a treia forma de raţionament, diferită de deducţie si inducţie,

Filozoful american Charles Sanders Peirce (1839-1914) afirma ca « abducţia este singura
formă de raţionament care poate genera idei noi »100 . Aceasta aserţiune nu este nouă în
istoria ştiinţei deoarece filozoful antic Aristotel (384-322 î.Hr.) recunoştea deja rolul
logicii non-deductive în crearea de noi cunoştinţe.
Formarea cunoştinţelor depăşeşte deci opoziţia clasica între demersul ipotetico-deductiv

si inductiv , integrându-se într-o bucla recursiva, si utilizând cele trei tipuri de
raţionamente : abducţia – deducţia - inducţia:
Abducţia Deducţia Inducţia
100
C.Peirce citat de Albert DAVID, în lucrarea « Logique, épistémologie et méthodologie en sciences de
gestion », Université Paris-Dauphine (DMSP, LAMSADE) Ecole des Mines de Paris (CGS)
Conférence de l’AIMS, Mai 1999
95
Fig. Bucla recursivă a celor trei tipuri de raţionamente
Deducţia permite raţionamente ce scot în evidenta consecinţele, efectele, inducţia

stabileşte reguli generale, iar abducţia construieşte ipoteze explicative. Majoritatea
propoziţiilor ştiinţifice combină cele trei tipuri de raţionamente.
6.3.2. Metode regionale de ceretare
Aşa zisele „metode regionale” sunt metode de cercetare specifice anumitor grupuri de
discipline, cea mai uzuală fiind cea care segmentează si separă metodele specifice
ştiinţelor exacte de cele privind ştiinţele socio-umane.
Metodele specifice ştiinţelor exacte mai precis cel al fizicii si mecanicii, au constituit de-a
lungul timpului modelul unic pentru orice practică ştiinţifică. Potrivit paradigmei specifice
ştiinţelor exacte, o cunoştinţă ştiinţifică este cea verificată prin recurgerea la metoda
experimentală si la limbajul matematic. Aceasta a fost considerată, în istoria ştiinţei ca
singura metodă capabilă de a stabili adevărul ştiinţific, în măsură „să fixeze regulile unei
ştiinţe normale” după expresia lui Thomas Kuhn. Este de înţeles în acest cadru,
preocuparea si încercarea de a aplica principiile si metodelor exacte la alte ştiinţe, chiar
la cele umaniste. Cu titlu de exemplu, amintim că Auguste Compte considera sociologia
ca o „fizică socială”. Tendinţa ca celelalte ştiinţe să fie evaluate în funcţie de gradul de
cuantificare si de capacitatea de formalizare a rezultatelor cercetării este evidentă.
Observaţia este acţiunea de urmărire atenta a fenomenelor, prin metode adecvate, fără
intenţia de a interveni si a le modifica. Este vorba de observarea fenomenelor fară a le
denatura, uneori fără a interfera cu realitatea lor.
Metoda experimentală constă în testarea prin experienţe repetate a unor proprietăţi ( de

ex. ale unui material, în condiţii bine precizate) sau a unor ipoteze (fruct al unor
raţionamente ) , care permite obţinerea unor date noi cantitative si calitative, conforme
sau nu premiselor iniţiale. Conformitatea faptelor cu predicţia confirmă într-o manieră
experimentală diverse teorii si legităţi. Demersul experimental interconectează trei
domenii :
- domeniul „real” : identificat în lumea materiala
- domeniul teoretic: reprezentând construcţia teoretică în care se înscrie cercetarea
(concepte, variabile , ipoteze, teorii) ;
- domeniul tehnic : comportă dispozitivele experimentale , aparatele de măsură.
96
Cele trei coordonate ale practicii experimentale sunt o concretizarea a binomului
experienţa-teorie, deoarece încrederea pe care o acordam rezultatelor produse de un
instrument este în ultimă instanţă funcţie de cea pe care o recunoaştem implicit teoriilor
care au permis construirea acestui instrument.
101
Caracterul ştiinţific al metodei experimentale, este condiţionat de :
- folosirea corectă a instrumentelor, evaluarea obiectivă a cauzelor de eroare, fidelitatea
rezultatelor, onestitatea practicii ;
- redactarea cu scrupulozitate si exactitate a protocoalelor de experimentare pentru a
permitere producerea experienţelor.
In ştiinţele socio-umane definirea unei paradigme epistemologice de referinţă rămâne

problematică, dezbaterile situându-se pe o plaja largă care merge de la refuzul complet
al paradigmei ştiinţelor exacte până la acceptarea „adliteram” a acesteia. Aceasta face ca
în ştiinţele umane, metodele de cercetare utilizate sa varieze, mergând de la cele
specifice ştiinţelor exacte (experimentarea, metode mateetice, statistice, etc), până
metodele calitative de culegere si prelucrare a datelor.
Astfel, metodele de cercetare din ştiinţele socio-umane pot fi grupate în :

- metode exploratorii ;
- metode descriptive ;
- metode experimentale si cvasiexperimentale;
Metodele exploratorii permit identificarea si dezvoltarea unei problematici de cercetare:
In aceasta categorie pot fi încadrate :
- metodele de anchetă (interviul, discuţiile de grup, chestionarul) ;
- analiza datelor (analize de conţinut, analize tematice, etc);
- studii de caz .
Metodele descriptive, care dau o imagine cât mai completa unei anumite situaţii date
- observarea
- analiza datelor
- statisticile descriptive
- studii de caz, etc
Metoda experimentală est considerată adaptată si capabilă sa conducă la îmbogăţirea
cunoştinţelor si în domenii ale ştiinţelor umane precum: psihologia, psihosociologia,
ştiinţele educaţiei, economia, etc., deoarece asigură un demers instructiv si riguros. In
schimb în domenii precum istoria, antropologia, gestiunea, etc. preluarea metodelor din
101
Thom R., L méthode expérimentale : mythe des épistémologues », în volumul coordonat de .J. Hambourger
« La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1986, p.18
97
ştiinţele exacte fiind problematică, acestea fac apel preponderent la metode calitative de
investigare.
Cercetarea în stiintele socio umane are deci la baza un mix de metode care îmbină
metodele cantitative de investigare (metode statistioce, testele non-parametrice, analiza
varianţelor, regresia liniara, regresia logistică, analiza discriminantă, etc.) cu cele
calitative : anchete, studii de caz, cercetare-acţiune, observarea participativa, analiza
discursurilor, interactionismul simbolic, etc.
Având în vedere orientarea lucrării noastre, nu ne propunem, cel puţin în actuala ediţie
dezvoltarea acestor metode. Subliniem însă, necesitatea folosirii lor cu rigoare, prin
adaptare la specificitatea universului investigat. Percepute iniţial ca lipsite de
„ştiinţificitate” , metodele calitative au evoluat si s-au perfecţionat, aducând contribuţii
importante cunoaşterii contemporane. Asociate metodelor de cercetare cantitativă
specifice fiecărui domeniu ştiinţific, metodele calitative constituie o componenta
indispensabilă a instrumentarului de investigare aflat la dispoziţia cercetătorilor.
Bibliografie
1. Avenir, M.J., Retrouver „ l’Esprit de la vallée du Constructivisme en remontant à ses

sources épistémiques, CNERS, Grenoble, 2009
2. Bachelard,G., La formation de l’eprit scientifique, Ed. Vrin, Paris1975
3. Georgiana Angelescu în teza de doctorat „Une analyse du processus d’apprentissage

organisationnel dans un contexte spécifique : la gestion de projet (étude de cas sur
l’entreprise Dacia – groupe Renault), Thèse : Sciences de Gestion, Université Paris I
Panthéon – Sorbonne, 2007 ;
4. DAVID, A., « Logique, épistémologie et méthodologie en sciences de gestion »Université

Paris-Dauphine (DMSP, LAMSADE) Ecole des Mines de Paris (CGS), Conférence de l’AIMS,
Mai 1999
5. Hamburger,J.(coordnator),La philosophie des sciences aujourd’hui, Ed. Gauthier-Villars,

Paris, 1986 ;
6. Kunemann,,P., Atlas de philosophie, Ed. Pochothèque, Paris, 2010
7. M. Niculescu, Epistemologia si managementul cercetării, Suport de curs, proiect PREDEX,

Universitatea Valahia, 2010, p. 65
8. Wacheux Fr., Méthodologie de la recherche en gestion, Ed. Economica, Paris, 1996
98
Totul e-n mişcare, totul se schimba, totul
capătă o piele noua. Totul neaga totul, totul distruge
totul, totul creează totul, totul înlocuieşte totul. Ceea ce era
acceptat ieri este contestat astăzi. Colosala maşină - Ştiinţa nu se
odihneşte niciodată, nu e niciodată satisfăcută.
Victor HUGO
Cap.7. Contextul istoric si evoluţia ştiinţei
7.1. Istorie si epistemologie
Interesul pentru istorie este în contextul lucrării de fata subordonat interesului pentru
ştiinţă. Ştiinţa de astăzi este produsul celei de ieri si o prefigurează, într-o anumita
măsură, pe cea de mâine. Istoria ştiinţei, în general, sau a unei ştiinţe regionale, în
particular, nu este o cronologie a descoperirilor, ci o istorie a gândirii ştiinţifice care a
condus la acestea si a instituţiilor care-au făcut-o posibilă. Ea trebuie sa pună în evidentă
importanta paradigmelor, a dezbaterilor si controverselor în înţelegerea problemelor cu
care s-a confruntat ştiinţa, si din aceasta perspectivă a rezultatelor obţinute în timp de
către aceasta. Ca orice demers istoric, istoria ştiinţei este o reconstituire a trecutului. Ea
prezintă ideile ştiinţifice si descoperirile de ieri la lumina cunoaşterii si înţelegerii de
astăzi.
Segmentarea istoriei ştiinţei este realizată de diverşi oameni de ştiinţă din unghiuri si
după criterii diferite. Aşa cum am văzut în capitolul precedent Auguste Compte identifica
în cursul sau filozofie pozitivă trei stări în evoluţia spiritului ştiinţific : teologică,
metafizică, si pozitivă.
Filozoful Gaston Bachelard identifica la rândul său trei mari „vârste” în istoria ştiinţei :
- vârsta preştiinţifică : din antichitate până în secolul al XVIII-lea, care privilegiază
erudiţia si pitorescul fenomenelor ;
- vârsta ştiinţifică : din secolul al XVIII pâna în 1905 ( data formulării teoriei
relativităţii de către Einstein) ;
- era noului spirit ştiinţific, în care apar teorii noi, uneori contradictorii.
99
Thomas Kuhn considera ca evoluţia ştiinţei se organizează în jurul a ceea ce el numea
„paradigma” , adică maniera de a pune chestiunile si de a le rezolva, atât din punct de
vedere intelectual cât si material.
Kuhn definea paradigma drept „ descoperirile ştiinţifice recunoscute universal, si care
pentru o perioadă furnizează cercetătorilor probleme tip, precum si soluţii”, cu alte
cuvinte un ansamblu de legi, de ipoteze si de aplicaţii. De exemplu, ştiinţele naturale au
fost structurate până în secolul al XVIII-le paradigma „fixistă” potrivit căreia speciile vii
au fost create de Dumnezeu acum 6000 de ani si au rămas neschimbate de atunci. In
acest cadru conceptual au lucrat secole de-a rândul oamenii de ştiinţă, fiecare din
descoperirile lor întărind de fapt adeziunea la aceasta paradigmă.
Spre sfârşitul secolului al XVIII si prima jumătate a secolului al XIX-lea spiritele se încing
în jurul unor teorii noi privind transformarea speciilor. Teoria lui Darwin privind evoluţia
speciilor va marca trecerea de la paradigma fixistă la cea evoluţionistă, paradigma în care
continua sa se situeze biologia contemporană.
O astfel de schimbare de paradigma este un proces complex, generator de controverse,

de contradicţii, de adevărate crize ale comunităţii ştiinţifice. Thomas Kuhn, care asimila
schimbarea de paradigmă unei adevărate „revoluţii ştiinţifice” atrăgea atenţia că „trebuie
sa dai dovadă de multă independenţă a spiritului si de curaj intelectual pentru a te opune
dogmei dominante , care constituie paradigma ştiinţei normale, si a-i opune o paradigmă
nouă”. El estima în 1962 ca e nevoie de 30 – 40 de ani pentru ca o noua paradigma sa
fie bine percepută si acceptată de comunitatea universitară.
Câţi economişti au astăzi curajul intelectual să se opună, de exemplu, teoriei dominante

privind eficienta pieţelor financiare? Chiar dacă de peste 40 de ani matematicieni iluştrii
au invalidat ipotezele aşa zisei capacităţi de autoreglare si ale randamentului petelor
financiare, această paradigmă domină în continuare comunitatea ştiinţifică. Nici măcar
lanţul de crize la originea cărora se afla în mare măsură, n-a condus la schimbarea
acestei paradigme, chiar dacă a declanşat pentru moment nenumărate controverse.
Teoriile celor trei filozofi pe care le-am sintetizat mai sus, sunt de fapt adepţi ai
discontinuităţii în evoluţia ştiinţei. Această poziţie facilitează într-un fel munca istoricului,
care poate identifica si data evenimentele, autorii, poate separa succesele de eşecuri.
Dar, sunt numeroşi oamenii de ştiinţă care nu subscriu la acest discurs al discontinuităţii,
consideră ştiinţa ca un proces continuu o aproximare a realităţii reînnoita fără încetare, o
căutare continuă si niciodată terminată.
100
7.2. Marile perioade ale istoriei ştiinţelor
7.2.1. Primele descoperiri şi invenţii
Deşi în mod curent suntem tentaţi să considerăm ca ştiinţa este un produs al ultimilor
câteva mii de ani din istoria civilizaţiei realitatea nu este aceasta.Adunând informaţii din
mai multe surse,pe diverse site-uri informatice se găsesc înregistrate date despre
descoperiri şi invenţii începând cu trei milioane de ani în urmă. Trebuie spus de la început
că istoria ştiinţei nu înseamnă istoria tehnicii. În prezenta lucrare informaţiile sunt
organizate pe domenii ştiinţifice şi perioade de timp şi nu am insistat prea mult pe
locaţiile geografice.
În funcţie de domeniile descoperirilor şi invenţiilor apărute se poate face o apreciere a

necesitaţilor populaţiei din perioada respectivă dar şi asupra aspiraţiilor unor clase
privilegiate ale societaţii. Astfel, la început prioritare au fost necesitătile de comunicare
primară şi au apărut limbajul şi muzica (epoca nedeterminată). Apoi au aparut
necesităţile de hrănire şi au fost inventate culesul,vânătoarea şi pescuitul (începând de
acum 3 milioane de ani), urmând necesitatile de apărare şi au fost inventate arme din
102
piatră cioplita (începând de acum 2,4 milioane de ani) . Toporul din piatră a apărut
acum 1,6 miloane de ani (în Africa) iar cuţitul acum 1.4 milioane de ani (în Etiopia). Zona
europeană este reprezentată de lăncile din Germania (acum 400.000 de ani).
Rezolvarea necesitatilor de sănătate şi confort au apărut mai târziu şi primele invenţii au

fost focul controlat şi sterilizarea mâncării (acum un million de ani,în Africa),construcţia
de locuinţe (acum 500.000 de ani),îmbacamintea (acum 500.000-100.000 de ani).
Primele morminte datează de acum circa 100.000 de ani. Un alt semnal din zona
europeană este de acum circa 50.000 de ani,un stramoş al fluierului, aparut în zona
103
Sloveniei . Bijuteriile şi ornamentele au apărut acum 38.000-32.000 de ani.Această
apariţie indica un început de diversificare a preocuparilor spre frumos,cu toate ca oglinda
a apărut abia acum circa 9.000 de ani. Vinul a apărut acum circa 6.000 de ani, în
Egipt.Tot din aceasta perioadă datează prima imagine asupra activităţii de gândire, este
vorba de statueta Gânditorul de la Hamangia, România. Dupa aceea urmează o perioadă
în care prioritare sunt construcţiile,mai ales după descoperirea unui fel de ciment (Egipt
acum circa 4.600 de ani),fiind perioada construirii marilor piramide.
102
http ://www.archaeology.org/9705/newsbrief/spears.html
103
http://www.whyfiles.org/114music/4.html
101
Până la naşterea lui Isus Hristos mai apar parfumul şi sticla (acum circa 4.000 de ani,în
Mesopotamia),furculiţa (în China),războiul de ţesut orizontal ( acum circa 3.800 de ani,în
Egipt),şurubul, scripetele,parghia,roţile dinţate (acum circa 2.500-2.300 de ani,în
Grecia),hârtia (acum circa 2.400 de ani ,în China),cerneala (acum circa 2.300 de ani, in
India).
Secolul al VIII-lea î.Hr. aduce evenimente importante, ca simboluri, ceea ce înseamna o

trecere calitativa de la satisfacerea unor necesitaţi directe la sistematizarea
cunoştinţelor.Ca repere istorice importante, în 776 î.Hr. au loc primele Jocuri Olimpice, în
Grecia, iar în anul 773 î.Hr. este înregistrat ca eveniment fondarea Romei.
O serie de lucrări stiinţifice de sistematizare a informaţiilor au apărut după această

104
perioadă şi instituţii precum Academia lui Platon (Grecia,anul 387 î.Hr.), Biblioteca din
Alexandria (Egipt, 305 î.Hr.).Au apărut noi rezultate tehnice semnificative precum Podul
suspendat (China, anul 285 î.Hr.), Farul din Alexandria (Egipt, 283-280 î.Hr.), Marele zid
chinezesc (China, anul 217 î.Hr.), ecluza (China, anul 200 î.Hr.), moara de vant (Grecia,
anul 38 î.Hr.).
Aceasta a fost o prima perioada de rezultate concentrate ale stiinţei şi tehnicii care
sugera, ideia ca s-a stins maximul, ca nimic nu mai este de inventat. S-a văzut ulterior
ca nu a fost aşa. Să-i spunem primul maxim relativ în istoria ştiinţei cuprinzând ca epoci
istorice preistoria şi antichitatea.
7.2.2. Perioada dintre naşterea lui Hristos şi Revoluţia ştiinţifică
Enciclopedia lui Plinius cel Batrân (Imperiul Roman, anul 77), concentreaza cel mai bine
nivelul cunoştinşelor la momentul respectiv. Urmeaza o perioadă istorică care reflectă în
ştiinţă bunăstarea din Imperiul roman,continuitatea rezultatelor remarcabile în China şi
India dar şi apariţia unui nou pol de creaţie ştiinţifica şi tehnica, zona ţărilor arabe.
Este o perioada de relansare a produselor pentru sănătate şi confort,ceea ce sugerează o

epocă istorica prospera şi relativ liniştită.Astfel apare ventilatorul (China, anul 180),
104
Ca repere ştiinţifice, în 750 î.Hr. apare, ca rezultat al gândirii, prima imagine a Universului, Teoria sferelor
cereşti, în Grecia, urmat de Tratatul de tehnică militară (Zeng Gong Liang, China, anul 500 î.Hr.), Începutul
lingvisticii (Panini, India, anul 400 î.Hr.), Tratatul de proporţii a templelor (Philon din Atena, Grecia, 346-328
î.Hr.), prima Enciclopedie (Speusippus, Grecia, anul 300 î.Hr.), Tratatul de economie rurală (Caton cel Batran,
Grecia, 234-149 î.Hr.), Tratatul de agricultură (Magnon, Cartagina, anul 300 î.Hr.), Tratatul de agricultură
(Sarsena tatăl şi fiul, Grecia, 234-149 î.Hr.), Tratatul “Sintaxa Mecanica” (Heron din Alexandria,Grecia,anul 150
î.Hr.), Tratatul “De Architectura” (Vetruviu, Roma, anul 30 î.Hr.), Tehnologia suflării sticlei (Roma, anul 20
î.Hr.).
102
pasta de dinţi (Egiptul Roman, anul 300), instrumente chirurgicale (Roma, anii 400),
instrumente de navigaţie (India, anii 400), hârtia igienica (China, anul 589), peria de
dinţi (Arabia, anii 610-632), parfumul de trandafiri, instrumentar chimic (Al-Razi,Al-Kindi,
Geber, anii 700),farmacie, spital psihiatric (Bagdad, anii 750-760), paraşuta, kerosenul,
deodorantul, salonul de înfrumuseţare, săpunul solid (ţarile arabe, anii 800).
Aceste rezultate remarcabile din ţările arabe au condus şi la apariţia de noi

instituţii.Dintre acestea se remarca marile universităţi islamice printre care Universitatea
din Fes (Maroc, în anul 859)105, iar mai târziu aveau să introducă, ca noi structuri
instituţionale, institutul de cercetări şi observatorul astronomic.
Secolulal al X-lea a fost o întrecere între China şi Ţările arabe în inovare. Astfel
bancnotele,petardele, săgeata de foc, aruncătorul de flăcări, restaurantul au fost
introduse în aceasta perioada în China iar alcoolul sanitar, cafeaua, săpunul de barbierit,
siropul, şerbetul, băuturile răcoritoare, serviciul de colectare a deşeurilor au fost
introduse de arabi.
Mileniul al II-lea d.Hr.continua în acelasi mod. Seringa, termometrul, bandajul adeziv,

catgutul, lacătul, torpila, institutul de cercetări, observatorul astronomic au fost introduse
de arabi iar tunul, mina militară, nava de război, pluviometrul au fost introduse de
chinezi.
7.2.3. Revoluţia ştiinţifică
Perioada secolelor XV-XVII a produs în ştiinţă transformări profunde care au

resistematizat ansamblul de concepte care s-au acumulat anterioar şi anume din
perioada Tratatelor greceşti (Academia lui Platon,387 î.Hr.), din perioada romană
(Enciclopedia lui Plinius cel Batran, anul 77) şi din perioada arabă (Marile Universităţi
Islamice,anii 800). Aceste transformări care se consideră că au pus bazele întemeierii
ştiinţei moderne s-au denumit „Revoluţia ştiinţifica”.
Un deschizător de epoca poate fi considerat Leonardo da Vinci (1452-1519), care pe

langă meritele incontestabile în domeniile picturii, sculpturii şi arhitecturii, a fost şi un
genial om de ştiinţă. El a inventat o serie de maşini pentru construcţii, pentru armată,a
lansat primele idei ale unor maşini de zbor (un fel de elicopter şi avion),a imaginat prima
turbină de vânt, etc. A introdus şi o serie de elemente teoretice noi în mecanică.
105
Enciclopedia Britanica
103
Delimitarea în timp este destul de aproximativă, dar aceast concept este legat de apariţia
câtorva lucrari fundamentale în clarificarea unor idei, care pun adevarate pietre de hotar
precum Sistemul heliocentric promovat de Nicolaus Copernicus, care înlatura astronomia
geocentrica a lui Aristotel, lucrarea lui Isaac Newton“ Philosophiae Naturalis Principia
Mathematica” care reprezintă actul de naştere al fizicii exacte, bazate pe teoria
matematică şi apariţia bazelor epistemologice moderne puse de Rene Descartes. Este o
perioadă când descoperirile teoretice explica sau prevăd apariţia unor fenomene
eliminand primordialitatea experimentului, suverană până în această perioadă. Este
perioada genialului matematician, fizician, astronom, filozof Galileo Galilei.
Instrumentul matematic introdus în această perioadă ,bazat pe apariţia calculului

diferenţial şi integral, rezultatele deosebite din algebră şi trigonometrie,apariţia
logaritmilor fac posibilă pătrunderea unor fenomene care nu puteau fi explicate şi
cuantificate până atunci.
Astfel din fizică prin chimie-fizică s-a ajuns la teoria modernă a chimiei. Tot în această
perioadă sunt puse bazele experimentale şi apoi teoretice ale electromagnetismului
pornind de la descoperirile lui Alessandro Volta (1745-1827), în electricitate (prima
lucrare de electricitate, publicată în 1769) şi Hans-Christian Oersted, în magnetism.
Rezultatele acestora şi propriile observaţii sunt sintetizate de către Andre-Marie Ampere
(1775-1836), unul dintre fondatorii teoriei electromagnetismului, care introduce noţiunile
de curent electric şi tensiune electrică.
Aceasta perioadă înseamnă, din punct de vedere istoric,ca început, timpul renasterii
timpurii şi se încheie,nu intâmplător, odată cu apariţia,în Anglia, a Revoluţiei industriale
şi totodată semnifică creşterea rolului Europei în inovarea şi ştiinţa mondială. Multe din
realizările tehnice şi ştiinţifice epocale ale omenirii, cu impact economic şi social până în
106
zilele noastre au apărut în această perioadă .
106
Cronologic evenimentele au început să se succeadă din două dintre cele mai mari puteri politice şi militare
ale vremii Germania (tiparul cu caractere mobile, Johannes Gutenberg, 1450), prima contribuţie modernă din
Germania şi Turcia (tunul de mare calibru, 1453), prima contribuţie modernă din Turcia, care a avut un rol
decisiv în cucerirea Constantinopolului si a continuat cu globul pamântesc (Germania, Martin Behaim, anul
1490), ceasul (Germania,Peter Henlein, 1524), eterul (Germania, Valerius Cordus, 1540), creionul (Elveţia,
Conrad Gesner, 1565), prima contribuţie modernă din Elveţia, telescopul (Anglia, Leonard Digges, 1570), prima
contribuţie modernă din Anglia, microscopul (Olanda, Hans Janssen, 1609), prima contribuţie modernă din
Olanda, rigla de calcul (Anglia, William Oughtred, 1620), maşina de calcul (Germania, Wilhelm Schickard,
1623), şublerul (Franţa, Pierre Vernier, 1631), prima contribuţie din Franţa, pompa cu vid (Germania, Otto von
Guericke, 1645), motorul cu aburi (Anglia, Thomas Savery, 1698), pianul (Italia, Bartolomeo Cristofori, 1700),
prima contribuţie modernă din Italia, paratrăsnetul (SUA, Benjamin Franklin, 1752), reprezintă prima
contribuţie modernă din lume în electricitate şi prima din SUA din toate domeniile,submarinul (SUA, Davin
Bushnell, 1775), motorul cu aburi modern (Scotia,James Watt, 1776), balonul cu aer cald (Franta, Fratii
Montgolfier, 1783), războiul de ţesut mecanizat (Anglia, Edmund Cartwright, 1785), vaporul cu aburi (SUA,
John Stevens, 1802), locomotiva industrială cu aburi (Anglia, Richard Trevithick,1804), lampa cu arc electric
104
Toate aceste realizări de amploare deosebită, cu excepţia experimentelor lui Alessandro
Volta şi invenţiile lui Benjamin Franklin şi Humphry Davy, au fost în general din domeniul
mecanic, ceea ce a şi facut ca unii istorici ai ştiinţei să denumească această perioada,
perioada mecanicistă. A fost un nou maxim relativ din istoria ştiinţei, când se credea că
nu mai este nimic nou de descoperit. În încercările ştiinţifice şi filozofice de explicare a
naturii luminii reprezentanţii mecanicismului au venit cu modelul corpuscular al luminii
introdus de Isaac Newton.
7.2.4. Perioada marilor realizări din domeniul electromagnetic
Mari experimentatori precum Benjamin Franklin (paratrăsnetul, 1752), Humphry Davy

(lampa cu arc electric, 1809 ), Michael Faraday (motorul electric, 1821), precum şi
lucrările de sinteză ale lui Alessandro Volta si Andre-Marie Ampere au fost integrate
magistral de către James Clerk Maxwell (1831-1879) într-un set de ecuaţii care descriu
legile de bază ale electromagnetismului, ce aveau să conducă la realizări remarcabile în
domeniu. Apariţia şi însuşirea acestor fundamente au condus la două direcţii de evoluţie.
O primă direcţie a constituit-o aplicarea acestora în dezvoltarea de produse noi printr-o
altă serie de inventatori celebrii precum Werner von Siemens(1816-1892), Thomas Alva
Edison (1847-1931) şi Nikola Tesla (1856-1943) care au schimbat radical nivelul de
implicare a electricitaţii în viata economică şi socială. O a doua directie a constituit-o
extinderea aplcativităţii legilor lui Maxwell în domeniul frecvenţelor înalte realizată de
către Heinrich Rudolf Hertz, care a descoperit existenţa undelor electromagnetice şi că
acestea se propagă cu aceiaşi viteză ca şi lumina. Descoperirile lui Hertz au condus la noi
paşi în teoria cunoaşterii, un pas filozofic, a fundamentat aspectul de undă al luminii şi
unul tehnic, a constituit uriaşa deschidere spre aplicaţiile electronicii care se vor dezvolta
în secolul al XX-lea. Unificarea teoriei asupra luminii, valabile şi astăzi, a făcut-o Albert
Einstein prin descoperirea efectului fotoelectric, în anul 1905 prin care se explică
dualitatea naturii luminii, aceia de corpuscul şi undă. Aceste intermitenţe de undă au fost
numite cuante. Acesta perioadă a reprezentat un nou maxim relativ din istoria ştiinţei,
care a pregătit dezvoltările ulterioare dintre cele două războaie mondiale.
În această perioadă a apărut şi prima invenţie a unui român, stiloul,realizată în Franţa de

Petrache Poenaru, în 1827. Petrache Poenaru a fost “şeful cancelariei şi conţopiştilor” în
(Anglia, Humphry Davy, 1809), prima invenţie de corp de iluminat electric din lume, locomotiva cu aburi pentru
călători (Anglia, George Stephenson, 1814), bicicleta (Germania, Karl Drais, 1818).
105
oastea lui Tudor Vladimirescu, apoi a urmat apoi studiile în Franţa, după care s-a intors în
107
ţară .
După primul razboi mondial a început epoca electronicii,ale cărei baze teoretice şi invenţii
fundamentale apăruseră înca din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea prin inventatori
precum Nikola Tesla (comunicaţii fără fir, 1893; telecomanda, 1898), Gugliemo Marconi
(radiotelegraful,1895), Valdemar Poulsen (radiotelefonul,1902), Ernst Alexanderson
(emiţătorul radio, 1913). Între cele două războaie au apărut concepte total noi precum:
televiziunea (SUA, Philo Farnsworth, 1923), sistemul de reglaj (România, Ştefan
Odobleja, 1938), tot ca aplicaţii ale electronicii. Domeniile radio, telecomunicatii,
televiziune, marile deschideri tehnice ale primei jumătăţi ale secolului XX, aveau să se
transforme ulterior în mari realizări economice cu deosebit impact social.
Dupa al doilea război mondial evoluţia electrotehnicii, care deja devenise clasică, a
devenit spectaculoasă prin participarea la reconstructia economiilor distruse de război, la
un nivel tehnologic mult evoluat, telecomunicaţiile şi industria audio-video au crescut
mult ca segment de piaţă dar a apărut înca un domeniu fundamental nou, tehnica de
calcul. Calculatorul, care ca ideie apăruse încă din timpul războiului, s-a făcut
instrumentul noii discipline cibernetica, introdusă de către Norbert Wiener în 1948.
Realizările din industria componentelor şi dispozitivelor electronice, apariţia circuitelor
hibride, circuitelor integrate şi a microprocesoarelor au contribuit la transformarea
ciberneticii dintr-un concept intr-o industrie într-un timp deosebit de scurt comparativ cu
evoluţiile altor produse anterioare. Cronologia invenţiilor şi descoperirilor din domeniu
108
este dată în nota de subsol.
7.2.5. Perioada marilor realizări din domeniul transportului
Marile realizări din epoca mecanicistă din ştiinţă au produs rezultate spectaculoase, după
circa un secol, în tehnică, în special în domeniul mijloacelor de transport auto, naval şi
aerian. Visul omului de a se deplasa rapid, chiar de a zbura venea cu mult timp în urmă,
din antichitate, cu salturi spectaculoase de imaginaţie de la Leonardo da Vinci şi Conrad
107
Mihai Olteneanu, Petrache Poenaru, 1799-1875,http//:www.agir.ro/univers-
ingineresc/petrache_poenaru1799_1875_983.html
108
Calculatorul (Germania, Konrad Zuse, 1941), cibernetica (SUA, Norbert Wiener, 1948), tranzistorul
(SUA,William Shockley, 1947), floppy disk (Japonia, Yoshiro Nakamatsu, 1952), circuitul integrat (SUA, Jack
Kilby, Texas Instruments, 1958), laserul (SUA, Theodore Harold Maiman, 1960), mouse-ul (SUA, Douglas
Engelbart, 1963), e-mail-ul (SUA, Ray Tomlinson, 1971), microprocesorul (SUA, Federico Faggin, 1971),
monitorul cu cristal lichid (SUA, James Ferguson, 1971), PC-ul (SUA, Firma Xerox, 1973), telefonia mobilă
(SUA, Firma Bell, 1977), compact discul (Olanda, Japonia,Philips, Sony, 1980), videocamera (Japonia, Sony,
1983), internet-ul (SUA, Robert E. Kahn), world wide web (Marea Britanie, Tim Berners-Lee, 1990), wiki (SUA,
Ward Cunningham,1994), Wikipedia (SUA, Jimmy Wales, Richard Stallman, 2001).
106
Haas dar cu realizări concrete, viabile, reproductibile ca nivel de performanţă şi produse
industrial a fost posibil mult mai târziu.
Dacă domeniile feroviar şi naval apăruseră mult înainte, transportul auto au apărut la
finele secolului al XIX-lea cu o contribuţie a studentului român de la Paris, Dumitru
Văsescu, care a transformat o locomotivă cu abur într-un automobil, lansând primul
automobil din lume, automobilul cu abur109. Cu toată prezenţa sa notorie pe străzile
Parisului între anii 1880-1882, remarcată de presa vremii, totuşi aproape toate istoriile
automobilului dau ca prim automobil din istorie pe cel realizat de catre Carl Benz, cinci
110
ani mai târziu, în 1885. Cronologia acestor apariţii este dată în nota de subsol .
În domeniul aeronautic şi astronautic secolul al-XX-lea a reprezentat trecerea de la vise,

abordări teoretice, modele experimentale la o puternică prezenţă economică a
transportului aerian în totalul transporturilor civile şi mai ales militare. Cronologia acestor
111
apariţii este dată în nota de subsol .
7.2.6. Contribuţia României în ştiinţă şi inovare
Dacă putem considera că ştiinţa izvorâtă oriunde în lume şi din todeauna din indivizi care
au avut vreo legatură oficială cu România drept ştiinăa românească atunci putem
considera ştiinţa româneasca o certitudine şi o garanţie a existenţei noastre ca naţie.
Cu toate dificultăţile care veneau din condiţiile unei ţări slabe, prost administrate (nu
mică, nu săracă) români proveniţi fie din familii înstărite, cu acces la educaţie elevata în
strainatate,fie din ţărani săraci neştiutori de carte, au revoluţionat lumea fiind promotorii
unor noi domenii ştiinţifice112 sau tehnice chiar daca omenirea le-a recunoscut sau nu
109
Inventatori români, Editurile OSIM şi AGIR, Bucureşti, 2010.
110
Automobilul cu abur (România,Franţa,Dumitru Văsescu, 1880), automobilul cu ardere internă (Germania,
Carl Benz, 1885), motocicleta (Germania, Gottlieb Daimler, Wilhelm Maybach, 1885), motorul cu benzina
(Germania, Gottlieb Daimler,1885), carburatorul (Ungaria, Donat Banki, 1893), motorul Diesel (Germania,
Rudolf Diesel, 1895), tractorul (SUA, Benjamin Holt, 1904), automobilul cu formă aerodinamică (România,
Germania, Aurel Perşu, 1924), cutia de viteze automată (Anglia, România, Gogu Constantinescu, 1926),
automobilul hybrid (Victor Wouk, 1974), automobilul electric (Japonia, Toyota, 1990).
111
Racheta cu combustibil pulverulent (Transilvania, Conrad Haas, 1569), avionul (SUA, Fraţii Wright,
1903),decolarea (România, Franţa, Traian Vuia, 1903), elicopterul (Franta, Paul Cornu, 1907), motorul cu
reacţie (Romania, Franta, Henri Coandă,1910), hidroavionul (SUA, Glenn Curtiss, 1911), paraşuta (SUA, Stefan
Banic, 1913), racheta cu combustibil lichid (SUA, Robert Goddard, 1914), racheta de croazieră (SUA, Charles
Kattering, 1917), racheta cu combustibil lichid în trepte (România, Germania, Hermann Oberth, 1923), aparatul
individual de zbor (România, Justin Capră, 1956), Programul spaţial al URSS (URSS, Konstantin Ţiolkovschi),
Programul spaţial al SUA (SUA, Wernher von Braun), staţia spaţială (Rusia, Kerim Kerimov, 1967).
112
În cibernetica mondială românii au introdus: Principiile generale ale ciberneticii; Stefan Odobleja Psyhologie
consonatiste, Volumele I şi II, Paris, 1938-1939. Şi-a desfăşurat activitatea în România Cel care este considerat
părintele ciberneticii, Norbert Winer, a publicat lucrarea de referinţă în 1948;
107
cum se cuvine aceste merite. În multe cazuri realizările savanţilor sau inventatorilor
români nu au fost recunoscte ideile acestora regăsindu-se ulterior în lucrările altor autori
care sunt consideraţi şi astăzi deschizătorii domeniilor respective. Condiţiile precare din
ţară, insuficienta diseminare a rezultatelor cercetărilor conduc adesea la astfel de situaţii.
113 114 115 116 117

În avia’ie , în medicină , în fizică , în inginerie , în management au existat
realizari româneşti de excepţie.Se constată o lipsa a numelor autorilor la lucrările din
perioada 1950-1990, perioada regimului comunist, când s-a evitat popularizarea autorilor
reali în favoarea liderilor politici. Se cuvine măcar acum să se facă cunoscute contribuţiile
remarcabile ale unor ingineri sau arhitecţi.
- Algebrele Moisil-Lukasiewicz care stau la baza logicii circuitelor calculatoarelor electronice şi mai nou la logica
fuzzy; Grigore Moisil, Logique modale, 1942. Şi-a desfăşurat activitatea în România.
113
În aviaţia mondială românii au inventat:Decolarea (denumirea completă este mai lungă); Traian Vuia a
brevetat în Franţa în 1903,în Marea Britanie în 1904 şi a demonstrat practic în 1906 la Paris; Şi-a desfăşurat
activitatea în Franţa; Avionul cu reacţie; Henri Coandă a demonstrat practic în 1910 la Paris. Şi-a desfăşurat
activitatea în Franţa;
114
În domeniul medicinii o altă mare nedreptate dar în sfârşit si o mare recunoaştere mondială: Descoperirea
insulinei; Nicolae Paulescu, ”Recherches sur le role du pancreas dans I’assimilation nutritive” publicat in
Archives Internationales de Physiologie, Belgia, în 31 august 1921. Şi-a desfăşurat activitatea în RomâniaDupa
8 luni doi cercetători canadieni au publicat aceleaşi rezultate pentru care au primit Premiul Nobel în 1923. În
1969 Comitetul Nobel recunoaşte oficial prioritatea lui Nicolae Paulescu şi deplange eroarea din 1923.
Descoperirea ribozomilor şi rolul structural şi functional al acestora în cadrul celulei; George Emil Palade
obţine Premiul Nobel în 1974. Şi-a desfăşurat activitatea în SUA;
115
În fizica mondială românii au descoperit:Câmpul magnetic al corpurilor în mişcare (1904) şi pila
termoelectrică (1922), Nicolae Vasilescu-Karpen; Şi-a desfăşurat activitatea în România; Magnetonul atomic
Procopiu-Bohr; Ştefan Procopiu, 1912, Iaşi, de două ori propus pentru Premiul Nobel. Şi-a desfăşurat
activitatea în România. Ulterior Niels Bohr, în 1915,a ajuns independent la acelaşi rezultat obţinând Premiul
Nobel;Teoria sonicităţii; George (Gogu) Constantinescu, 1920, Londra; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia;
Efectul Coandă; Henri Coandă, 1930, Paris; Şi-a desfăşurat activitatea în Franţa şi România; Existenţa
mezonilor; Alexandru Proca, asistentul lui Nicolae Vasilescu-Karpen la Bucureşti, Equations fondamentales des
particules elementaires, 1936 Paris. Şi-a desfăşurat activitatea în Franţa. Ulterior fizicianul japonez H. Yukava a
obţinut Premiul Nobel pentru descoperirea mezonilor.
116
În ingineria mondială românii au avut priorităţi şi rezultate remarcabile: Stiloul (denumirea completa este
mai lunga); Petrache Poenaru, brevet francez 1827, Paris; Şi-a desfăşurat activitatea în România; Podul peste
Dunare de la Cernavodă, Anghel Saligny, 1895; Şi-a desfăşurat activitatea în România; Prefabricatele din
beton, Anghel Saligny, 1904; Si-a desfasurat activitatea în România; Asfaltul, Gogu Constantinescu, Londra; Şi-
a desfăşurat activitatea în Anglia; Dispozitiv de tragere printre palele elicei avionului, Gogu Constantinescu,
Londra, 1918; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia; Centrala termică, Traian Vuia, 1922, Paris; Şi-a desfăşurat
activitatea în Franţa şi România; Betonul armat, Gogu Constantinescu; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia;
Schimbătorul automat de viteze, Gogu Constantinescu, Londra; Şi-a desfăşurat activitatea în Anglia;
Hidrocentrala de la Bicaz, 1955; Hidrocentrala de la Vidraru, Curtea de Argeş, 1965; Hidrocentrala de la Porţile
de Fier, 1970; Metroul din Bucureşti, 1978; Podul nou Feteşti-Cernavodă, şosea+cale ferată, 1984 Canalul
Dunare-Marea Neagră, 1987; Palatul Parlamentului, arhitect Anca Petrescu, 1989.
117
În management au fost români precursori: Managementul calităţii; J.M.Juran (născut în România) a
introdus primele noţiuni din ceea ce se cheamă azi managementul calităţii şi a aplicat aceste teorii în relansarea
economiei Japoniei din anii 1950.Şi-a desfăşurat activitatea în SUA şi Japonia.
108
7.3. Relaţia ştiinţă, artă, cultură
7.3.1. Stiinta si arta – expresii ale creativitatii umane
Ştiinţa, arta şi cultura sunt noţiuni greu de definit atât fiecare în parte cât şi legatura
dintre ele. Denumirile provin din limba latină de la scientia, care înseamnă cunoaştere,
arte, care înseamnă artă, respectiv colere, care înseamnă a cultiva.
Ştiinţa şi arta sunt cele mai profunde expresii ale creativităţii umane şi au un la originea
originilor un caracter discontinuu. Cele mai mari creaţii ştiinţifice sau artistice par a veni
de nicăieri, spun unii, de la Dumnezeu, spun alţii sau de la indivizi geniali, spun de regulă
istoricii. George Emil Palade, laureatul Premiului Nobel pentru medicina, inroducea şi o
nuanţă de programare a marilor descoperiri spunând“ Ca să realizezi fapte mici trebuie
să-ţi propui fapte mari, ca să realizezi fapte mari trebuie să-ţi propui fapte foarte mari, ca
să realizezi fapte foarte mari trebuie să-ţi propui fapte geniale iar ca să realizezi fapte
geniale trebuie să te fi ales Dumnezeu pe tine pentru aceasta“, ajungând, după cum se
vede tot la divinitate.
Cultura are un caracter continuu,de acumulare,culegând de regulă roadele ştiinţei sau

artei.La sfârşitul secolului al XIX-lea s-a propus o definiţie care leagă cultura de natura
umană şi anume de acea capacitate a oamenilor de a clasifica experientele trăite, de a le
codifica şi a le transforma în simboluri. Există mai multe definiţii ale culturii.Cultura dă
omului capacitatea de reflexie asupra lui însuşi.Ea este cea care face din noi fiinţe
umane, raţionale, critice, angajate etic. Prin cultură omul se exprimă, devine conştient de
el însuşi, se recunoaşte ac un proiect neterminat, pune sub semnul întrebării propriile
realizări, caută fără încetare noi semnificaţii şi crează opere nemuritoare. Cultura este
maniera reinventată fără încetare în care omul construieşte şi raportul său cu universul,
cu natura şi cu semeni săi. Cultura este maniera de a construi relaţia socială şi a o înscrie
în timp.
Rezultă o primă legatură intre cele trei categorii prin aceea ca ştiinţa şi arta produc
rezultate care contribuie la cumularea de experienţe,deci la creşterea culturii.
Există însă şi o relaţie inversă, când cumulul de cunoştinţe sau creatii artistice,constituite
în cultura acumulată până în acel moment,sa constituie o masă germinativă pentru noi
explozii de rezultate ştiinţifice sau artistice. Acumularile cantitative şi salturile calitative
ar spune Marx.
109
De fapt filozofia uneşte toate aceste categorii, filozofia ştiinţei, filozofia artei, filozofia
culturii fiind instrumente deja uzuale în abordarea legaturii reciproce trilaterale a acestor
noţiuni. Filozofii au lansat de regulă temele pentru care se caută o explicaţie, artiştii au
căutatat imagini sau simboluri care să le prezinte mai sugestiv, iar oamenii de ştiinţă,cu
nivelul de cunoştinţe de la momentul respectiv,au încercat bazându-se pe cauzalitatea
faptelor să le explice în mod ştiinţific.Când niciunii nu au reuşit, tema respectivă a trecut
în domeniul divinităţii şi a devenit obiect de activitate al bisericii.
Temele uzuale au fost spatiul, timpul, lumina, întunericul, materia, energia, binele, răul,
etc, căutându-se explicaţii privind geneza,cauzalitatea şi eventual relaţiile dintre ele. La
început toate au fost considerate de natura divină, în timp pentru o parte dintre acestea
găsindu-se explicaţia ştiinţifică sau descoperindu-se realitatea obiectiva a acestora.
7.3.2. Originile dualitaţii ştiinţă- artă
Ştinţa şi arta au origini comune în capacitatea de gandirea a omului şi anume în

imaginaţia şi viziunea acestuia legate de necesitatea de explicare a unor intâmplări
curente. Oamenii geniali care au previzionat,iniţiat sau realizat deschideri de noi domenii
au fost de regula atât oameni de ştiinţă cât şi filozofi sau artişti.
Poate cea mai mare controversa din istorie referitoare la o problemă filozofică
nerezolvată ştiinţific a fost cea referitoare la concepţia privind poziţia Pamântului
respectiv Soarelui în sistemul planetar, conceptiei geocentrice a lui Aristotel (Pamântul
este centrul Universului iar Soarele şi celelalte planete orbitează în jurul lui), venită din
antichitate opunindu-i-se concepţia heliocentrică a lui Nicolaus Copernicus (Soarele este
centrul sistemului planetar). Biserica susţinea concepţia geocentrică iar geniali oameni de
ştiinţă precum Giordano Bruno, a plătit cu viaţa, şi Galileo Galilei,şi-a petrecut ultimii
zece ani din viaţă în arest la domiciliu, pentru fermitatea susţinerii noii concepţii.
În urma viziunii lui Nicolaus Copernicus (1473-1543), sacrificiului lui Giordano Bruno
(1548-1600), fermităţii lui Galileo Galilei (1564-1642), dezvoltarilor matematice ale lui
Johannes Kepler (1571-1630) şi geniului lui Isaac Newton (1643-1727), care în lucrarea
Philosophiae Naturalis Principia Mathematica, apărută în 1686, a integrat cunoştinţele de
până atunci în ceea ce priveşte mişcarea corpurilor cereşti, s-a reuşit să se explice una
din problemele filozofice importante legate de dualitatea lumină - întuneric prin
explicarea succesiunii zi-noapte.Natura luminii rămânea însă în continuare necunoscută.
Observaţii privind lumina au fost de când este lumea,fenomene însoţite de efecte

luminoase la fel (focul, fulgerul) însa primul eveniment care însemna un început de
control asupra acestor fenomene a fost în 1752 când Bemjamin Franklin (1706-1790) a
110
inventat paratrasnetul, prima confirmare experimentală a existenţei sarcinilor electrice în
atmosferă. Mai târziu în 1809, când Humphry Davy (1778-1829), chimist,care a intuit
rolul mişcării sarcinilor electrice în producerea luminii, a inventat lampa cu arc electric,
care este considerată prima invenţie de sursă controlată de lumină de natură electrică.
Cu toate aceste realizări, obţinute prin experimentari, natura luminii încî rămânea
necunoscută atât ca geneză cât şi ca transmitere.
Evoluţia cunoaşterii luminii este un caz de o remarcabilă intuiţie artistică care precede
conceptele ştiinţifice. Conectat la problematica filozofică a vremii, dupa studiile făcute în
Germania, Mihai Eminescu (1850-1889), scria în 25 octombrie 1886 în poezia “La steaua“
La steaua care a răsărit
E-o cale atât de lungă
Că mii de ani i-a trebuit
Luminii ca s’ajungă.
Este foarte clară ideia de propagare,de existenta unei viteze de transmitere a luminii,
noţiuni care nu erau clarificate la acel moment în mediile ştiinţifice. În aceiaşi poezie
găsim într-o altă strofă
Icoana stelei ce-a apus
Încet pe cer se suie
Era, pe când nu s-a văzut
Azi o vedem şi nu e.
din care rezultă fără dubiu ideia emisiei cu intermitenţe, la altă scară ideia de cuantă,idei
care ştiinţific se vor clarifica mai târziu de un alt geniu Albert Einstein (1879-1955), care
în mirificul an 1905 a publicat o serie de articole prin care explică natura duala a lumini
de unda şi cuanta (Un punct de vedere euristic privind producerea şi transformarea
luminii-ideia de cuante, Annalen der Phisik, 17 martie 1905, efectul fotoelectric, pentru
care a luat Premiul Nobel în 1921) şi legătura dintre masă şi energie, o altă problemă
filozofică lansată cu mult timp în urmă.
Putem spune ca relaţia artă-ştiinţă a funcţionat în cazul intuiţiei respectiv explicării

fenomenelor luminii, Mihai Eminescu a fost un precursor al lui Albert Einstein
111
7.3.3. Complexitatea relaţiei ştiinţă – artă - cultura
Din exemplele precedente rezultă că există o serie de asemanări între ştiinţă şi artă.
Ambele îşi culeg informaţiile, se inspiră din realitate, din observaţiile cotidiene dar şi din
cumulul de cultură existent la acel moment. Ambele se bazează pe imaginaţie, pe
intuiţie, pe viziune, ambele sunt creatoare de simboluri şi metode (instrumente).
Rene Descartes n-a fost numai filozof si matematician ci si muzicolog. În lucrarea

amintita în capitolele precedente “Discurs asupra metodei” dă o atenţie deosebita
metodei în oricare din activităţile pe care le desfasura, fiinf interesant în afară de lucrările
ştiinţifice si de muzica, pentru carea a elaborat şi un tratat “Compendium Musicae” în
anul 1618.
Dacă putem spune ca metoda s-a introdus şi în ştiinţă şi în artă (muzică) de aceiaşi
persoană, Rene Descartes, de aici încolo ştiinţa şi arta au început sa difere esenţial
tocmai prin metode, prin instrumentele de abordare, de observare, de comunicare, de
informare, etc.
Înca dinainte de Rene Descartes matematica începuse să devină principalul instrument al

ştiinţei. Leonardo da Vinci (1452-1519), unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai
epocii Revoluţiei Ştiinţifice, pictor, sculptor,architect,inventator, om de ştiintă,spunea
“unde nu este matematica nu este ordine“. Desavarşirea rolului matematicii ca
instrument al ştiinţei s-a facut însă odată cu Johannes Kepler (1571-1630), cel care a
introdus calculul integral, Isaac Newton (1643-1727) şi Gottfried Wilhelm von Leibniz
(1646-1716), consideraţi ca fiind cei ce au introdus calculul diferenţial. Ulterior toţi marii
oameni de ştiinţă au folosit aceste instrumente în domeniile pe care le-au abordat, în
special în asa numitele ştiinţe exacte. De fapt denumirea de ştiinţă exactă se referă la
acea ştiinţă care are printre instrumentele de abordare şi matematica. Matematica la
rândul ei a evoluat apărând calculul statistic, calculul probabilistic, crescând astfel
numărul de domenii ştiinţifice în care şi-a găsit aplicaţii. Economia, biologia, medicina,
sociologia au început sa folosească tot mai mult instrumentul matematic. Utilizarea
matematicii trebuie insotită de observaţii foarte atente privind validarea modelului
matematic folosit, nu totdeauna interpretarea rezultatelor fiind în concordanţă cu
realitatea.
În economie există deja o controversa privind modelul matematic adecvat în abordarea

dezvoltării economice, prevederea situaţiilor de criză. Astfel economistul american de
origine româna, Nicholas Georgescu-Roegen (1906-1994), cel ce a introdus noţiunea de
112
bioeconomie, a adaptat modelul principiului al doilea al termodinamicii în cazul
economiei, extrapoland concluzia din termodinamică conform căreia entropia (vazuta ca
o masură a dezordinii) creşte permanent, a tras concluzia că şi în economie entropia
creste continuu şi deci dezordinea este inevitabila din principiu. Concluzia nu este deloc
agreata de adepţii altor modele matematice şi anume modelul sistemic, conform căruia
sistemul economic este un sistem posibil de reglat şi ca atare teoria sistemelor automate
reprezintă un model matematic mai aproape de realitatea economică. Conform teoriei
sistemelor, în care România are precursori la nivel mondial (Ştefan Odobleja (1902-
1978), care prin lucrarea Psyhologie Consonantiste, 2 volume publicate la Paris în anii
1938-1939 a pus bazele ciberneticii şi Vasile Mihai Popov, născut în 1928 la Galaţi, care a
stabilit o serie de criterii de stabilitate a sistemelor recunoscute la nivel internaţional)118 ,
un sistem poate avea mai multe feluri de evoluţii (răspunsuri la perturbaţiile externe) şi
anume asimtotic exponenţial, asimtotic amortizat, oscilant sau divergent. Doar ultima
varianta corespunde cu teoria creşterii permanente a entropiei economice, ceea ce este
un caz particular, celelalte cazuri fiind posibile funcţie de diversi factori de reglaj şi criterii
de stabilitate. Cea mai potrivita modelare matematică a fenomenului dezvoltarii
economice poate fi considerată asemanarea strategiei economice cu un sistem automat
prin asimilarea componentelor acestora şi anume misiune ~ valoare
prescrisă,instrumente ~regulator, resurse ~ element de execuţie şi monitorizare ~
traductor.
De altfel şi John Forbes Nash (n. 1928), matematician şi economist american,laureat al

Premiului Nobel pentru economie în 1994, susţine o teorie deterministă a fenomenului
economic prin introducerea unei funcţii obiectiv în cadrul unei economii bazată pe factori
competiţionali (piaţa liberă)119 , teorie aplicată în economia chineză cu rezultate
deosebite.
Arta a ramas departe de instrumentul matematic o buna perioadă de timp chiar dacă o
serie de reprezentanţi calebrii ai artei au fost şi mari matematicieni. Eratostene (276
i.Hr.-195 i.Hr.) era şi matematician şi poet, Leonardo da Vinci (1452-1519) era
matematician, pictor, sculptor, arhitect, Dan Barbilian (1895-1961) era matematician şi
poet (Ion Barbu),etc. Aceştia au întruchipat în aceiaşi persoană şi geniu artistic şi geniu
matematic, dar nu şi-au propus sa abordeze arta pe care o practicau cu instrumentul
matematic.
118
Vasile Mihail Popov, Hyperstability of dynamic systems, Springer-Verlag, 1973
119
John Forbes Nash, Equilibrium Points in N- person games,
Proceedings of National Academy of Sciences(36) 48-9, 1950.
113
Au apărut mai târziu şi chiar în România preocupări de a utiliza matematica în
muzicologie şi componistică (Mihai Brediceanu, 1920-2005), în analiza poetică,
lingvistică, analiza teatrală (Solomon Marcus, n. 1925), în terminologie (Remus Răduleţ,
1904-1984), în analiza civilizaţiei (Mihai Drăgănescu, 1929-2010). Există o tendinţă de
utilizare tot mai crescandă a matematicii în domeniile artistice ,prin dezvoltarea de
limbaje specifice, din fericire, spun unii, din păcate, spun alţii. În fond literele, utilizate de
poeţi, notele muzicale, utilizate de muzicieni, sunt tot nişte limbaje iar teoria limbajelor
reprezintă o parte a matematicii în plină creştere.
Un lucru este clar, ca toate aceste preocupări contribuie la creşterea patrimoniului

cultural, toate eforturile creatoare în ştiinţă şi artă produc imagini, simboluri, sentimente,
etc, când sunt vii şi devin cultura atunci cand mor.
Bibliografie
[1 ] http://www.archaeology.org/9705/newsbrief/spears.html
[2 ] http://www.whyfiles.org/114music/4.html
[3,5.7,9,10] Wikipedia/Lista cronologică a invenţiilor
[4 ] Enciclopedia Britanica,Capitolul Universităţi.
[6 ] Mihai Olteneanu. Petrache Poenaru 1799-1875,
http://www.agir.ro/universigineresc/petrache_poenaru 1799_1875_983.html
[8 ] OSIM. Inventatori Români,Editura OSIM şi Editura AGIR,Bucureşti,2000.
[11] Vasile Mihai Popov. Hyperstability of Dynamic Systems,Springer-Verlag,1973.
[12] John Forbes Nash. Equilibrium Points in N-person Games,
Proceedings of National Academy of Sciences (36) 48-9,1950.
[13] Nicolae Vasile. Ştiinţă şi prejudecăţi,Editura Electra,Bucureşti,2010.
[14] Nicolae Vasile. Despre cercetare,Lucrarile ICPE,nr.1-2,1996.
[15] Nicolae Vasile. Despre valoare.Lucrarile ICPE,nr.3-4,1998.
[16] Nicolae Vasile. Punctul de sprijin,Editura Media-Mira,Cluj-Napoca,2000.
[17] Gabriel Memelis, Adrian Iosif, Dan Răileanu. Realitatea transdisciplinară,
Curtea Veche, Bucureşti, 2010.
[18] Istoria României Vol. I, Moştenirea timpurilor îndepărtate, Academia Româna.
Editura Enciclopedică,Bucureşti,2001.
114
« Universitatea ste o industrie care
alimenteaza piata comuna a gândirii unei natiuni”
Jean-Jules Richard
Cap. 8. Universităţile şi revoluţia ştiinţifică
Autor Radu Ştefan VERGATTI
8.1. Originea învatamântului superior în Europa occidentală
Titlul tematicii, în cazul de faţă, este oarecum grăitor120. Numele de universitate a fost
preluat de la acea „universitas magistrorum et scholarium parisiensis”, adică asociaţia
profesorilor şi studenţilor parizieni121. Ea a fost creată după modelul breslelor şi ghildelor,
care astfel căpătau un statut juridic şi posibilitate de afirmare în faţa autorităţilor.
Structura uniunii profesorilor şi studenţilor a apărut în plin Ev Mediu, în secolul al XIII-
lea, în urma revoluţiei culturale din veacul anterior122. Era normal, deoarece întreaga
societate din Evul Mediu a fost organizată în corporaţii la diverse nivele şi în forme
variate. Or, niciodată anterior, în Antichitate, nu au existat universităţi sau asemenea
forme de organizare123.
În fine, am numit universităţile medievale europene, deoarece ele au apărut şi
s-au dezvoltat în prima lor fază de existenţă numai în Europa. Oricât s-ar căuta în
Antichitate sau în Evul Mediu, pe alte continente nu vor fi găsite. În Evul Mediu, în afara
Europei occidentale, au existat numai şcoli religioase. Astfel au fost Marea Şcoală a
120
El poate fi foarte bine lămurit prin actele universităţii – cartularii – manuale – sau prin documentele
papale – bule, enciclice etc.; le-am folosit în text, atât cât a fost necesar, pentru a lămuri tema abordată.
121
Cf. Stephen D’Irsay, Histoire des universities françaises et étrangères, Tome I: Moyen Âge et
Renaissance, Paris, 1933, Tome II: Du XVIe siècle a 1860, Paris, 1935, passim; Gordon Leff, Paris and Oxford
Universities in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. An Institutional and Intellectual History, New York,
London, Sidney, 1968, passim; Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Constituirea şi formarea universităţilor în
Europa, în Studii şi Articole de Istorie, XXXIII-XXXIV, 1976, p. 13-25; Stephen C. Ferruolo, The Origins of the
University. The Schools of Paris and their Critics, 1100-1215, Stanford, 1985, passim; Histoire des Universités
en France, coord. Jacques Verger, Touluse, 1986, passim; Jacques Verger, Les Universités françaises au Moyen
Âge, Leiden, 1995, passim.; Radu Ştefan Vergatti, Universităţile medievale europene, în Teologie, istorie şi
misiune creştină, Arhiepiscopia Târgoviştei, 2011, p. 129-137, aici p. 129.
122
Cf. Leopold Gènicot, Le XIIIe siècle européen, .Presses Universitaires de France, Paris, 1968, passim;
Robert Lopez, Naissance de l’Europe, Ve-XIVe siècles, Paris, 1962, passim.
123
Cf. Jacques Verger, Universităţile, în Dicţionar tematic al evului mediu occidental, coord. Jacques Le
Goff, Jean-Claude Schmitt, Iaşi-Bucureşti, 2002, p. 783.
115
Patriarhiei din Istanbul sau numeroasele şcoli şi faimoasele „medressa” din lumea
islamică, şcolile budiste etc. Ele au avut, însă, alt caracter ca cel al universităţilor.
Aşadar, se poate afirma, fără a greşi, că universităţile au reprezentat o creaţie
originală a lumii medievale din Europa occidentală.
Cauza care a determinat apariţia universităţilor medievale trebuie căutată în
dinamica societăţii din Europa Occidentală şi în extraordinara capacitate a Bisericii
Creştine de a răspunde şi de a se adapta la schimbări. În veacurile al XII-lea şi al XIII-lea
în Europa Occidentală au înflorit oraşele şi ereziile124. Clerul şi-a dat seama rapid de
însemnătatea pe care o avea înlocuirea societăţii rurale cu cea urbană125. Nu mai putea
rămâne la practicarea augustinismului126. De asemenea, se impunea renunţarea la ideea
de sihăstrie.127 În anul 1179 conciliul de la Lateran a atras atenţia asupra necesităţii unei
schimbări128. Era ameninţată însăşi biserica. Vaticanul a susţinut că, în locul sihăstriei sau
paralel cu ea, clericii trebuiau să practice „vitta ativa”. Prin ea se înţelegea lupta cu
păcatul în mijlocul mulţimii din lumea urbană. Era mult mai dificilă decât misiunea
sihastrului, aflat singur în pustietate129. Noua misiune a fost încredinţată ordinelor
călugărilor „cerşetori” – călugării dominicani130 şi călugării franciscani131. Create de Sf.
124
Cf. LE GOFF Jacques (éd.) Hérésies et sociétés dans l’Europe préindustrielle, 11e-18e siècles,
communications et débats du Colloque de Royaumont, [27 - 30 Mai 1962], Paris-La Haye, Mouton, 1968,
passim ; LEY Herman, Studii de filosofie medievală, Bucureşti, 1973, p. 220-242, 293-338 ; BLOND Georges,
Furioşii Domnului, Bucureşti, 1976, passim.
125
Istoricul napolitan Roberto Lopez a remarcat că în secolul al XIII-lea, al universităţilor, s-a produs o
schimbare a mentalităţii oamenilor, care a ajuns să fie extreme de asemănătoare cu cea din lumea contemporană:
“o epocă de creştere demografică puternică şi continuă, de progress tehnic constant, dacă nu spectacular, de
expansiune atât în ceea ce priveşte creşterea producţiei şi consumului dinăuntru, cât şi cucerirea de noi pieţe în
afară; o epocă de mari posibilităţi şi immense nădejdi, de războaie mici cu obiective limitate, de toleranţă
progresivă şi de immense nădejdi, de războaie mici cu obiective limitate, de toleranţă progresivă şi de schimb de
idei tot mai larg între personae aparţinând unor clase, naţiuni şi credinţe deosebite. Ritmul său de dezvoltare a
fost, fireşte, mai lent decât al revoluţiei industriale, fiindcă progresul mergea cu calul şi cu galera, nu cu trenul,
cu vaporul şi cu avionul. Dar rezultatele finale au fost, probabil, de aceeaşi ordine de mărime. Revoluţia
comercială din evul mediu a fost profundă, determinând schimbările importante pe care le-a lăsat moştenire
Renaşterii o societate nu prea deosebită de a noastră şi influenţată de toate aceste schimbări. Ea a provocat
prăbuşirea vechiului regim feudal şi slăbirea vechii structuri religioase. Ea a măturat sclavia, a desfiinţat şerbia
pe arii întinse şi a creat o elită nouă, întemeiată nu pe renaştere, ci pe avere” (cf. R. S. Lopez, The Renaissance,
New York, 1961, p. 30-31); aceeaşi remarcă se întâlneşte şi la L. Génicot, op. cit., p. 99.
126
Cf. Adrian Podaru, Sfântul Augustin şi ştiinţa timpului său, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai,
Bioethica, nr. 2/LII, 2007, p. 101-113.
127
Cf. Dumitru Stăniloaie, Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1974, passim.
128
Cf. J. N. Espenberger, Die Philosophie des Petrus Lombardus und ihre Stellung im zwölften
Jahrhundert, în „Beiträge zur Geschichte der Philosophie des Mittelalters”, vol. III, caiet V, Münster, 1901,
passim; E. Aegerter, Les hérésies du moyen âge, în „Mythes et religions”, 2, Paris, 1939, p. 141 şi urm.
129
Cf. Leopold Gènicot, op. cit., p. 100.
130
Pentru istoria ordinului călugărilor dominicani, v. Marie-Humbert Vicaire, Histoire de Saint
Dominique, Editions du Cérf, Paris, 2004, passim.
131
Pentru istoria ordinului Franciscan, v. Lázaro Iriarte, L'Histoire du Franciscanisme, Ed. Franciscaines,
Cerf, Paris, 2004, passim.
116
Dominique de Guzma, respectiv de Sf. Francisc d’Assisi, cele două ordine impuneau
călugărilor lor să trăiască în sărăcie şi sfinţenie, să lupte contra ereziilor.132
Un mijloc de luptă contra ereziilor din oraşe l-a constituit predicarea cuvântului
Domnului în mod convingător în faţa oamenilor obişnuiţi. Continuându-se o bună tradiţie
creştină, aceasta s-a făcut prin ridicarea nivelului predării în veacul al XII-lea în şcolile
din cadrul catedralelor sau ale unor mari abaţii, cum a fost aceea de la Chartres. Între
profesori au strălucit prin prelegerilor lor Gilbert de la Porée şi Pierre Abelard. Ultimul a
răsturnat principiul scolasticii Sf. Augustin, preluat de Anselme de Canterburry: „Credo ut
intelligam”. A impus dictonul „intelligo ut credam”133.
Pornind de la acest nou principiu s-a organizat tot învăţământul superior,
universitar, din Europa occidentală. Toţi orăşenii – meseriaşi, negustori, medici, avocaţi,
clerici etc. – aveau nevoie de cunoştinţe de carte. Biserica nu mai putea admite ca la
fiecare catedrală, fiecare profesor să organizeze predarea cum credea el de cuviinţă.
Putea să se ajungă la rezultate rele, dezastruoase pentru dogmă şi clerici134. Atunci, unul
dintre cei mai mari pontifi, Inocenţiu III (1198-1216)135, a decis să se ocupe de
organizarea universităţilor. A folosit situaţia existentă. În anul 1215 l-a trimis la Paris pe
132
Cf. R. Şt. Vergatti (Ciobanu), Începuturile şi scopul Inchiziţiei, în Revista de Istorie, nr. 11/1982, p.
1224-1240; instituţia Inchiziţiei şi tribunalul aferent acesteia au fost încredinţate iniţial ordinului dominican;
călugării din ordinele mendicante erau obligaţi să locuiască în mediul urban unde trebuiau să-şi asigure existenţa
din munca lor, fiindu-le interzis lucrul pământului, pădurilor, viilor etc.; ei puteau aduna averi imensi însă din
daniile primite de la credincioşii din oraşe.
133
Cf. Andrei Oţetea, Renaşterea şi
Reforma, Bucureşti, 1968, p. 182; a se vedea şi comentariile lui Herman Ley, op. cit., p. 220 şi urm.
134
Se poate da ca exemplu, în acest sens, izbucnirea şi propagarea ereziilor din secolul al XII-lea – a
cahtarilor, a pavlicienilor sau a bogomililor; în această categorie pot fi încadrate şi scrierile lui Amalric de Bène
şi David de Dinant (cf. G. Théry, Autour du décret de 1210: I. David de Dinant, în „Bibliothèque Thomiste”, vol.
VI, Kain, 1925, p. 9-12, 82; Chartularium Universitatis Parisiensis, “The Condemnation of 1210 (Chartularium
Universitatis Parisiensis, I, 70),” în University Records and Life in the Middle Ages, ed. Lynn Thorndike,
Columbia University Press, New York, 1944), p. 26 – 27).
135
Lotar, conte de Segni, la numai 37 ani (cel mai tânăr membru al Colegiului Sacru al Cardinalilor) a fost
ales în unanimitate ca nou pontif sub numele de Inocenţiu al III-lea; se impusese prin studii strălucite la Paris şi
la Bologna; el înţelesese că se produseseră schimbări profunde în omenire – nu mai trebuia să dea importanţă
luptei dintre papalitate şi imperiu: era o problemă caducă; a ştiut să susţină alegerea ca împărat a lui Frederic al
II-lea, care i s-a vădit fidel; pentru a impune primatul Bisericii, a creat ordinele călugărilor mendicanţi – Ordinul
Franciscan (1210) şi Ordinul Dominican (1215); apoi a luptat dur împotriva ereziilor; a susţinut cruciada
împotriva albigenzilor, rezultatul ei fiind distrugerea înfloritorului Languedoc şi integrarea regiunii în mai
înapoiatul Languedoeil; apoi, din 1198, a susţinut o nouă cruciadă; în anul 1204, aceasta a dus, împotriva voinţei
lui Inocenţiu III, la cucerirea Bizanţului; urmarea ei a fost catastrofală pentru lumea creştină: o ruptură definitivă
între ortodoxism şi catolicism; în 1212 a organizat cruciada din Spania, având meritul de a reuni într-un tot
cavaleri din Anglia, Germania, Franţa, Italia, alături de cei din Castilia, Aragon şi Navarra; la 16 iulie 1212 s-a
obţinut victoria de la Las Navas de Tolosa, unde cavalerii occidentali, deşi erau de cinci ori mai puţin numeroşi,
au înfrânt oştile Profetului; a fost un simbol pentru unitatea viitoare a Occidentului; la 11 noiembrie 1215 papa a
deschis Conciliul de la Lateran, la care au participat 400 episcopi, peste 800 abaţi şi mulţi ambasadori; aici s-a
discutat problema condamnării ereziei albigenzilor, unitatea credinţei creştine, organizarea unei noi cruciade şi
reorganizarea învăţământului superior, universitar, în slujba Bisericii; trebuia adaptată cercetarea din învăţământ
la noile cerinţe ale vieţii; papa nu a mai apucat să vadă rezultatele ultimelor sale acţiuni, ale străbaterii Europei,
în lung şi-n lat, de ambasadorii săi, legaţii papali; papa Ioncenţiu III a murit la 16 iulie 12616 la Perusa; munca
lui a fost imortalizată de Giotto în basilicile din Asissi şi Santa Croce din Florenţa, precum şi în frescele altor
pictori ai epocii, cum ar fi Ghirlandaio; operele lui au fost tipărite în anul 1552 la Köln, dar a rămas şi prin
clădirea spitalului Sf. Spirit din Roma.
117
legatul papal, cardinalul Robert de Courçon. El a adus actul de recunoaştere şi
funcţionare a Universităţii din Paris, sau cum se va numi în limbaj obişnuit, „statutele
Universităţii”136. Practic, actul însemna transformarea şcolii care funcţiona pe lângă
marea catedrală în Universitate. Lua astfel fiinţă prima dintre cele două mari universităţi
care vor fi model pentru întreaga lume. A doua mare universitate a fost aceea din
Bologna, ale cărei statute datează din anul 1252137. Statutul din anul 1215, de la Paris, a
fost completat în anul 1229, de bula „Parens Scientiarium”. Prin ea, pontiful Grigore IX va
preciza organizarea instituţiei. S-a arătat că în cadrul corpului profesoral va fi acordată
câte o catedră din anul 1217 călugărilor din Ordinul Franciscan, din anul 1219 călugărilor
din Ordinul Dominican, iar din anul 1245 şi călugărilor din Ordinul Cistercian. Prin această
prevedere se instituia un control riguros al papalităţii, implicit al Bisericii Catolice, asupra
universităţii din Paris. Între anii 1250-1256 călugării din ordinele „cerşetorilor” au
încercat să obţină două noi catedre. A izbucnit ceea ce s-a numit în istorie „le querelle de
l’Université”, cearta din universitate. Profesorii seculari, proveniţi din alte ordine
călugăreşti, în frunte cu profesorul Guillaume de Saint-Amour, s-au opus. În final,
călugării din Ordinul Dominican şi cei din Ordinul Franciscan au câştigat lupta, fiind
susţinuţi şi de papalitate.138
Cu acel prilej s-a accentuat că universităţile în ansamblu, cea din Paris, în
special139, trebuiau să fie apărătoare ale papalităţii şi ale dogmei, aşa cum era percepută
şi predicată la Vatican. Acest ţel trebuia atins de întreaga reţea a universităţilor
europene. Numărul lor a sporit permanent. Dacă în anul 1250 erau 10 universităţi, în
1378, după marea schismă, s-a ajuns la 28, iar în 1500, imediat după descoperirea
Americii, ele au ajuns până la 63140. Analiza cantitativă a registrelor matricole a arătat că
în secolul al XV-lea, în universităţile germane, în fiecare an, erau înmatriculaţi 3.000
studenţi141. Dintre universităţi, cele mai mari au fost cele vechi, al căror număr de
studenţi îl pot indica pentru finele secolului al XIII-lea şi pentru veacul următor: Parisul
avea 4.000 studenţi, Bologna avea 2.000 studenţi, iar Oxfordul 1.700 studenţi142.
Ţinând seama de numărul studenţilor, al membrilor corpului profesoral format
din clerici şi al celor care deserveau grupul social universitar, pot aprecia că, în mod
obişnuit, într-un oraş universitar circa 25% dintre locuitori erau legaţi de această
136
Cf. Stephen C. Ferruolo, op. cit., p. 85 şi urm.
137
Cf. Statuti delle Università e dei Collegi dello Studio Bolognese, publ. de Carlo Malagola,
Ed.Zanichelli, Bologna, 1888, passim.
138
Cf. R. Şt. Vergatti (Ciobanu), Idei social-politice în a doua parte a Romanului Rozei, în „Revista de
Istorie”, 12/1981, XXXIV, p. 2297-2310; conflictul, la ordinul papalităţii şi al episcopului Parisului, a fost
complet radiat din cartulariile universităţii; el este cunoscut astăzi din opera lui Jean de Meung, „Le Roman de la
Rose”, pe care am folosit-o ca izvor istoric.
139
Între universităţile europene, aceea din Paris a stălucit prin predarea teologiei, aceea din Bologna prin
drept, acelea din Salamanca şi Montpellier prin medicină, aceea de la Oxford prin teologie şi filosofie.
140
Cf. J. Verger, Universităţi…, loc. cit., ed. cit., p. 787.
141
Ibidem.
142
Ibidem.
118
instituţie.143 Nu vreau să discut organizarea universităţilor, deoarece problema este
cunoscută144. Mă voi rezuma la amintirea succintă a ceea ce au adus nou universităţile
medievale în domeniul epistemologiei145, căci acesta este subiectul principal urmărit în
cazul de faţă. Desigur, prin epistemologie înţeleg ştiinţa care se ocupă de cercetarea
modului în care a evoluat şi evoluează cunoaşterea ştiinţifică.
În universităţile medievale europene prima revoluţie s-a produs în momentul în
care s-a aplicat principiul lui Abelard. Astfel, se deschidea şi se impunea pentru oameni
posibilitatea de a cerceta ceea ce se prezenta ca fiind adevăruri absolute de către dogmă.
Era creată putinţa de a se ieşi din cercul îngust impus de filosifia iudaică, aflată
pe o treaptă net inferioară faţă de învăţăturile marilor elini Socrate, Platon, Aristotel şi
chiar faţă de Plotin şi şcoala alexandrină. Or, filosofia iudaică era la baza Bibliei. Ea putea
fi judecată mai bine, în mod critic, în universităţi. Acolo au pătruns, în secolul al XIII-lea,
în special, traducerile în limba latină a marilor opere ale gânditorilor antici. Ele au ajuns
să fie cunoscute prin traducerile făcute de clerici creştini şi de arabi, prin scoaterea la
lumină a operelor anticilor din bibliotecile abaţiilor.
Desigur, pentru traducători, trebuie aminitite întâi Peninsula Iberică şi cea
Italică, în special Sicilia, cu centrul de la Palermo. Pe teritoriul spaniol nu se pot omite
centrele de la Toledo şi Sevilla. O dovadă de cercetare epistemologică încă din secolul al
XII-lea o constituie munca abatelui de la Cluny, Pierre le Venerable. El a propagat ideea
că musulmanii pot fi înfrânţi prin luptă intelectuală. În acest sens, a cerut să fie făcută o
traducere cât mai corectă a Coranului, căci numai astfel puteau fi bine cunoscuţi şi biruiţi
musulmanii. Erau bazele lucrului în universităţi, unde vor fi amplu folosite traducerile.
Este cunoscut astăzi în Occident grupul traducătorilor, dintre care îi amintesc pe Iacob
din Veneţia, Burgundio din Pisa, Moise din Bergamo, Leon Tuscus care a lucrat în Bizanţ
şi în nordul Italiei, Aristippe din Palermo, Adelard din Bath, Platon din Tivoli, Hermann
Dalmatul, Robert din Ketten, Hugues de Santalla, Gondisalvi, Gerard din Cremona în
Spania etc.146 Nu trebuie omis că, la insistenţele lui Pierre le Venerable, traducătorii
creştini au fost ajutaţi de erudiţi arabi. În acest sens poate fi amintit numele lui
Mohamed, care a lucrat alături de echipa lui Pierre le Venerable în 1142.147
143
Cf. R. Şt. Vergatti, Populaţie. Timp. Spaţiu. Privire asupra demografiei istorice universale, Brăila,
2003, p. 139-142.
144
Cf. Stephen D’Irsay, Histoire des universities françaises et étrangères, Tome I: Moyen Âge et
Renaissance, ed. cit., passim, Tome II: Du XVIe siècle a 1860, ed. cit., passim; Gordon Leff, Paris and Oxford
Universities in the Thirteenth and Fourteenth Centuries. An Institutional and Intellectual History, ed. cit.,
passim; Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Constituirea şi formarea universităţilor în Europa, loc. cit., passim.
145
Folosesc această noţiune în sensul de ştiinţă a cercetării, deşi denumirea a apărut ca atare în anul 1901
(cf. Maria Niculescu, Curs introductiv); în realitate, rădăcinile termenului sunt mult mai adânci; ele trebuie
căutate la anticii greci şi la modul ce cercetare din universităţile medievale din secolul al XIII-lea).
146
Cf. Jacques Le Goff, Les intellectuels au Moyen Aâge, Éditions du Seuil, ed. VI, Paris, 2004, p. 22.
147
Ibidem.
119
În felul acesta, apăreau texte în limba latină. Acesta era instrumentul de
comunicare în tot evul mediu. Pentru predică în biserici, pentru predare în universităţi se
întrebuinţa limba latină, în care erau traduse şi făcute înţelese operele marilor antici. Ele
erau puse, în primul rând, la dispoziţia călugărilor benedictini înzestraţi cu minţi
iscoditoare de cercetători şi cu răbdarea unei bătrâne obişnuite să brodeze. Era astfel
creat un instrument de lucru extrem de eficace: traducerea care permitea verificarea şi
compararea textelor sacre.148
A fost un pas uriaş pentru ştiinţa cercetării. Începute în marile abaţii, traducerile
au continuat să se efectueze în şi prin universităţi.
În primul rând oamenii din universitate, studenţi şi profesori, au alcătuit o
comunitate aparte sub protecţia pontifului, a monarhului, sau a consiliului „comunei
orăşeneşti”. Ca urmare, s-au bucurat de drepturi jurisdicţionale speciale – judecarea
cazurilor lor149 de tribunale eclesiastice, scutiri de impozite etc.
Corpul universitar totdeauna a constituit un grup-ferment al nemulţumirii faţă
de profesorii ultraconservatori. Astfel, în secolul XIII a fost opoziţia faţă de călugărul
mistic Giovanni Bonaventura de la Paris. El a fost contestat de profesorii lăudaţi de Dante
Aligheri şi anume de Siger de Brabant, de Boetius de Dacie etc., care au cerut să se
predea şi să se discute aristotelismul integral. La fel, nu trebuie să se uite că din
unversitatea din Praga a izbuncnit revolta husită, iar din aceea de la Wittemberg –
protestul lui Martin Luther.150
În efervescenţa din mediul universitar s-a creat un nou tip de om: intelectualul.
El muncea cu mintea. Era net deosebit de predecesorii lui agricultori, meseriaşi,
negustori, războinici-nobili şi chiar călugări care lucrau manual pentru bunurile
151
bisericii .
Toţi intelectualii-produse ale universităţilor, posedau, la terminarea studiilor –
„studia generale” – o diplomă, numită „licentia docendi”152. Ea le permitea deţinătorilor
să practice meseriile intelectuale de jurist, avocat, medic, profesor etc. Cei care posedau
această diplomă, în special de la o mare universitate – Paris, Bologna, Oxford etc. –
ofereau garanţia că erau buni specialişti. Dintre ei au fost aleşi consilierii regali, pontificali
148
În unele cazuri s-a mers cu îndrăzneala până la corctarea textuliu sacru; astfel a fost termenul de
Fecioara Maria, corectat cu cel de tânăra femeie Maria; implicaţiile sunt mari.
149
Între speţele judecate de tribunalele eclesiastice, universitare, s-au găsit acuzaţii de viol a tinerilor
studenţi, neplata consumaţiilor în taverne, diverse lupte cu gărzile comunale sau regale etc.; este de reţinut că în
toate aceste cazuri studenţii au fost apăraţi şi, în imensa majoritate a proceselor, au fost absolviţi de vină.
150
Cf. Pierre Chaunu, Les Temps des Reformes. La crise de la chrétienté. L’éclatement 1250-1550,
Fayard, Paris, 1982, passim.
151
Pentru definirea intelectualului medieval, v. J. Le Goff, op. cit., passim.
152
Idem, p. 25; în momentul în care se acorda licentia docendi în numele episcopului se rostea formula de
învestire: „Et ego auctoritate apostolorum Petri et Pauli in hac parte mihi commissa do vobis licentiam legendi,
regendi, disputandi et determinandi ceterosque actus scholasticos seu magistrales exercendi in facultate artium
Parisiis et ubique terrarum, in nomine Patris, et Filii, et Spiritus Sancti. Amen !” (Chartularium Universitatis
Parisiensis, ed. cit., II, App. 679).
120
ai marilor comune urbane, avocaţii pledanţi, în procese importante. Aşa a fost celebrul
conflict dintre pontiful Bonifaciu VIII şi regele Franţei, Philippe IV le Bel153, unde au
susţinut cauza monarhiei specialişti în drept ca Guillaume de Nogaret şi Pierre Flotte
etc.154
În universităţi s-a născut şi un nou tip de carte: manualul155. El a devenit unul
dintre principalele instrumente de lucru ale intelectualului, din secolul al XIII-lea până
astăzi156.
Nu pot să omit din discuţie faptul că o parte dintre studenţi nu şi-a putut
termina studiile, din diverse motive, între care primează cele pecuniare. De asemeni,
sunt obligat să arăt că o parte dintre profesori şi-au pierdut catedrele, chiar au fost
anatemizaţi, în primul rând datorită invidiei josnice a unor colegi care, nemeritat, ocupau
funcţii administrative de conducere.157 Această situaţie nu a micşorat prestigiul
universităţilor. Dimpotrivă. S-a remarcat rapid că prin predarea cursurilor universitare s-
a ridicat nivelul învăţământului. Profesorii făceau exegeze ale textelor în faţa şi împreună
cu studenţii. Metoda a determinat apariţia disputei ca tehnică de cercetare, izvorâtă, sau
presupus izvorâtă din învăţământul socratic. Aceasta presupunea şi chiar impunea
discuţii îndrăzneţe în contradictoriu – dezbateri. Din ele ţâşnea scânteia noului, rod al
cercetării atente efectuate în universităţi. Această metodă, a exegezei textelor, a fost pe
nedrept criticată de umaniştii născuţi şi aflaţi în afara universităţilor. În pofida lor, din
secolul al XIII-lea, profesorii de la Paris şi de la Oxford au impus un mod de gândire pe
care-l descoperă astăzi filosofii.
Prin cele scrise de cei doi profesori de la universitatea din Paris, Albert le
158
Grand şi elevul său, Sfântul Toma d’Aquino159, s-a pus problema deosebirii dintre
153
Cf. Jean Favier, Philippe le Bel, Fayard, Paris, 1984, p. 29, 343 şi urm.
154
Chronique metrique attribute à Geffroy de Paris, ed. de Armel Diverres, Thèse pour le doctorat de
l’Université, presentée à la Faculté des Lettres de l’Université de Paris, 1 avril 1950, Strassbourg, 1956, v. 3339-
3344, 5719-5736, 5623-5624; cronicarul orăşean francez se arată întru-totul de accord cu acţiunea regelui, cu
condamnarea şi desfiinţarea ordinului călugărilor templieri, cu arderea pe rug a lui Jacques de Molay.
155
Cf. Jacques Le Goff, Les Intellectuels au Moyen Âge, ed. cit., p. 100; manualul, întrebuinţat de studenţi
pentru învăţare, trebuia reprodus rapid, până la examene, în numărul cerut de exemplare, la un preţ mic,
accesibil; s-au creat ateliere speciale pentru reproducerea manualelor-cursuri universitare, unde lucrau studenţi
săraci; tehnica folosită era “la peccia”, aflată în anticamera apariţiei tiparului; cartea, de dimensiuni mici,
încăpând într-un buzunar, cu ilustraţii puţine, absolute necesare pentru lămurirea textului, cu prescurtări, cu table
de materii, a devenit un instrument de lucru al intelectualului; astfel, a înlocuit manuscrisul, care era un obiect de
lux, destinat să stea în bibliotecile palatelor şi abaţiilor; manuscrisul era în general unicat, era mare, greu, legat în
piele, în metal preţios, cu pietre scumpe, ornate cu miniature pentru care se muncea ani lungi, ceea ce făcea ca
preţul lui să fie enorm, ajungând până la cirezi de 80 capete pentru un exemplar.
156
Ibidem.
157
Îi pot menţiona în acest sens pe profesorii din secolul XIII, Siger de Brabant şi Boetius de Dacie; în
secolul al XVII-lea pe Teophil Corydaleu de la Marea Şcoală a Patriarhiei, iar în zilele noastre pe Sylvain
Gugenheim de la Lyon.
158
Albert le Grand, născut la Lauingen în Suabia în 1193, a murit la Köln în 1280; călugăr Dominican,
teolog, şi alchemist, unul dintre cei mai mari savanţi ai evului mediu; a fost profesorul Sf. Toma d’Aquino; s-a
inspirat din lucrările arabe traduse în limba latină, din lucrări rabinice şi mai ales din Aristotel; a fost sanctificat
121
raţiune şi credinţă, dar şi a legăturii dintre ele. S-au depăşit, printr-o cercetare atentă,
limitele augstinismului, ajungându-se, de multe ori, la aristotelism integral160.
În fine, datorită lui William (Guillaume) Ockham (Occam)161 şi a urmaşilor săi,
nominaliştii, au fost zdruncinate tezele autorităţilor şi s-au adus în gândire libertatea,
harul, mântuirea. S-a ieşit astfel de sub controlul strict al teologilor.
În secolele al XIV-lea şi al XV-lea la universităţile din Paris şi Oxford au prins
aripi cercetările în domeniul medicinei, astronomiei şi mecanicii. Pornind de la Evanghelia
lui Ioan, profesorii-călugări benedictini au descoperit materialitatea luminii, lentila şi
ochelarii162. Tot în acest cadru, al învăţământului universitar, s-a dezvoltat gustul şi
interesul cercetării prin observare, experiment şi cuantificare. Din păcate, prejudecăţile
societăţii şi ale autorităţilor laice şi religioase ale vremii au ţinut sub tutelă literatura în
proză, poezia, exprimarea specifică pentru domeniile istoriei, artelor, tehnicii. Ca urmare,
curentul umanist, cu toate implicaţiile lui, s-a născut în afara universităţilor.
Dar nu trebuie să se uite că acei clerici – profesori şi studenţi deopotrivă – care
au conturat figura universitarului au condus omenirea la un progres imens. Universitarii
nu au uitat niciodată raţiunea de a exista a instituţiei lor: „a risipi norii necunoaşterii, a
împrăştia tenebrele erorii, a plasa actele şi operele în lumina adevărului, a preamăririi
numelui lui Dumnezeu şi a credinţei, a fi de folos comunităţii şi indivizilor, a spori
fericirea oamenilor”163.
8.2. Repere ale apariţiei si dezvoltării învatamântului românesc
în anul 1652; avea cunoştinţe deosebite în domeniul ştiinţelor naturale, ceea ce i-a adus faima de magician; I s-au
atribuit scrieri despre magie, publicate în 1703 sub titlul “Les Admirables Secrets d’Albert le Grand suivi de
Secrets merveilleus de la magie naturelle et cabalistique du Petit Albert (reed. Albin Michel, Paris, 1996).
159
Sfântul Toma d’Aquino, conte de Rocca-Secca, n. 1226 la Rocca-Secca (Regatul Napoli), m. 1274
Fossa Nouva; a căpătat titlul “Doctor angelicus”; a primit această distincţie deoarece a fost considerat unul dintre
cei mai mari teologi ai Bisericii Catolice; şi-a expus principalele teze în “Summa theologica”; a creat învăţătura
tomismului, care, iniţial, a fost contestată; ca urmare, în anul 1277, episcopul Parisului, Etienne Tampier l-a
excomunicat pe Sf. Toma; abia în urma conciliului de la Laterano, în 1555, a fost sanctificat şi recunoscut
tomismul; a se vedea şi punctual de vedere expus de M. D. Chenu, Toma D’Aquino şi teologia, Bucureşti, 1998,
passim.
160
Cei doi au susţinut că au dreptate şi învăţăturile din Biblie şi învăţăturile filosofului grec Aristotel; în
momentul în care apare o contradicţie, cei doi dau dreptate exclusive celor scrise în Biblie; astfel este depăşit
modul de lucru al Sf. Augustin, care a ales din Aristotel numai paragrafele convenabile lui şi, astfel, a prezentat
opera filosofului grec în mod trunchiat; a se vedea şi punctual de vedere exprimat de J. Le Goff, op. cit., p. 121-
133.
161
William Ockham (Occam), călugăr englez din ordinal cordelierilor (Franciscan), născut la Ockham în
1270, a murit la Munchen în 1347; supranumit “Doctor invincibile”, una din gloriile scolasticii; lui I se datorează
celebrul tratat “Summa Logicae”.
162
Ochelarii au apărut către anul 1285; ei au fost de mare ajutor în cercetare deoarece au permis să fie
înfrânte vârsta şi boala, să se prelungească viaţa activă de muncă; a fost o realizare extrem de importantă,
deoarece munca de cercetare s-a efectuat în primul rând de către oameni vârstnici, nu neapărat de către tineri,
pentru evoluţia cercetării în domeniul descoperirii şi folosirii ochelarilor, v. Istoria gneerală a ştiinţei, publ. sub
conducerea lui René Taton, vol. I, Ştiinţa antică şi medievală. De la origini până la 1450, Bucureşti, 1970, p.
609, 631.
163
Cf. Bula de întemeiere a Universităţii din Köln, 21 mai 1388, apud J. Verger, Universităţi..., loc. cit.,
ed. cit., p. 793.
122
În partea de centru şi sud-est a Europei, apariţia universităţilor a fost târzie.
Situaţia s-a datorat războaielor provocate de Sublima Poartă164 care a eşuat în încercările
ei de a cuceri zona.
Abia în secolul al XVII-lea, în condiţiile crizei profunde şi ireversibile a Sublimei
Porţi, a putut apărea şi înflori învăţământul românesc. După şcolile elementare bisericeşti
din Bucureşti, Craiova, Râmnic etc.165 în anul 1646, în Târgovişte, postelnicul Constantin
Cantacuzino a creat „Schola graeca e latina”. Ea i-a avut ca profesori pe erudiţii
Pantelimon Ligaridis şi Ignaţie Petriţis, iar ca elevi 12 fii de mari boieri. Între ei s-au aflat
şi copiii postelnicului: Drăghici – viitorul mare spătar, Şerban – viitorul domn, Constantin
– viitorul stolnic şi Mihai, viitorul mare spătar166.
Ulterior, după ce va lua tronul, Şerban vodă Cantacuzino (1678-1688), în anul
1683 va trece la întemeierea Academiei Domneşti de la Sf. Sava din Bucureşti. Îmi
întemeiez datarea în anul 1683 pe o însemnare de pe un miscelaneu grec în care un
spudeu a notat că la 28 august 1683 a terminat de înţeles „versurile de aur ale lui
Pitagora” cu ajutorul lui „Kir Sevastos Kiminites”. Totodată, pe o scrisoare adresată în
iunie 1688 de pomenitul Sevastos Kiminites lui Mihai Cantacuzino, precum şi pe un
enkomion rostit de acelaşi profesor grec în decembrie 1688 la Bucureşti.167 Toate aceste
elemente corectează şi îndepărtează vechile datări: cea pentru 1680 propusă de N.
164
Dezastrul, pentru universităţi, urmare a conflagraţiilor duse de Sublima Poartă, este evident pentru
instituţiile din Buda şi din Bratislava, care au dispărut între 1526-1541; ele vor renaşte ca universităţi moderne
abia în secolul al XVIII-lea, după înfrângerea şi retragerea trupelor otomane.
165
Cf. Gheorghe Nedioglu, Cea mai veche şcoală românească cu caracter statornic, şcoala de la Sf.
Gheorghe Vechi, în „Convorbiri Literare”, XLV, III, 1913; G. Potra, Şcoala românească de slovenie de la
biserica Sf. Gheorghe Vechi din Bucureşti, în „Glasul Bisericii”, XX (1961), nr. 9-10, p. 837-838; Constantin
Bălan presupune că această şcoală ar fi mai nouă, adică ar data poate din timpul domniei lui Grigore I Ghica
(1660-1664; 1672-1674); face această afirmaţie fără să ţină seama de cercetările anterioare şi documentele
bucureştene (cf. C. Bălan, cap. VIII. Cultura în Ţara Românească şi Moldova, în Istoria Românilor, vol. V. O
epocă de înnoiri în spirit european (1601-1711/1716), coord. acad. Virgil Cândea, secr.ştiinţific Constantin
Rezachevici, Bucureşti, 2003. p. 875); o altă eroare o face Constantin Bălan când afirmă că viitorul stolnic
Constantin Cantacuzino ar fi învăţat la Sf. Gheorghe NOU (subl.ns.) Bucureşti, sub îndrumarea călugărului
Dionisie (idem, p. 871); evident, este o confuzie între profesorul numit „Chir Dionisie dascălul meu” în
însemnările stolnicului, cu care a învăţat stolnicul la Adrianopol, la un metoc al Ierusalimului şi Mănăstirea Sf.
Gheorghe Nou, care va deveni metoc al Patriarhiei din Ierusalim abia în 1707 (cf. Însemnările de călătorie şi de
studii la Constantinopol, Veneţia şi Padova ale lui C. Cantacuzino, în Florica Dimitrescu, Contribuţii la istoria
limbii române vechi, Bucureşti, 1979, p. 116); În anul 1708 a fost înfiinţată la Râmnic o şcoală de către
Mitropolitul Antim Ivireanu, care l-a numit ca dascăl pe Ioan Făgărăşanul (cf. Vasile Olteanu, Antim Ivireanul şi
românii din Scheii Braşovului. Mărturii inedite, în „Biserica Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 1980, p. 408); după Sf.
Gheorghe, la Bucureşti a apărut şcoala de pe lângă Mănăstirea Colţea (cf. Ion Ionaşcu, Şcoala de la Colţea, în
BOR, LVI (1938), nr. 7-8, p. 810 şi urm.); pentru şcoala craioveană de la Biserica Madona Dudu, v. N. B.
Lăcusteanu, Amintiri din trecut, Craiova, 1896, p. 17-27.
166
Cf. Victor Papacostea, Originile învăţământului superior în Ţara Românească, în „Studii”, XIV,
(1961), 5; republicat după aceea în Revue des Études Sud-Est Européennes, I, (1963), nr. 1-2, p. 23-24.
167
Cf. Ariadna Camariano-Cioran, Academiile domneşti din Bucureşti şi Iaşi, Bucureşti, 1971, p. 23 şi
urm.
123
Iorga, reluată recent, tale-quale de C. Bălan şi cea pentru 1694, propusă fără suport
documentar de I. Ionaşcu168.
În anul 1683 programa de învăţământ a Academiei Domneşti a fost alcătuită de
foşti studenţi padovani, deveniţi apoi profesori la Marea Şcoală a Patriarhiei din Istanbul
– Sevastos Kiminites şi Ion Cariofil, de Ghermanoss Loco fost ierarh de Nyssis, dar şi de
stolnicul Constantin Cantacuzino. Intervenţia celui din urmă, sprijinul fratelui său, Şerban
vodă Cantacuzino, care dorea să-şi instruiască fiul Gheorghe (Gheorgachi/Iordache) la
Academie, au dat acesteia un caracter asemănător cu Facultăţile Artelor din universităţile
occidentale şi totodată o esenţă românească.
În vara anului 1707, după ruptura cu unchii săi Cantacuzini, domnul Constantin
Brâncoveanu (1688-1714), ajutat de Hrisant Nottaras, eruditul patriarh al Ierusalimului,
a reorganizat Academia Domnească, accentuându-i caracterul de Facultate a Artelor.
În fruntea ei a adus, ca directori, profesori de vază ca Sevastos Kiminites169,
Marcu Porphyropoulos din Cipru, Gheorghe Hypomenos din Trapezunt. Ei au atras
învăţaţi ai timpului pentru corpul didactic: Ion Cariofil170, dr. Ion Molybdos-Comnen171,
Gheorghe Mayota Cretanul (cu studii la Roma şi Veneţia)172, Panaiot Sinopeus (cu studii
italiene)173, Mitrofan Gregoras (erudit tipograf şi editor)174, Maxim Peloponesianul175,
Theodor Simion, Ion Abramios176, Bartolomeo Ferrati177 etc.
168
Cf. C. Bălan, op. cit., în Istoria românilor, vol. V, ed. cit., p. 876; I. Ionaşcu, Cu privire la data
întemeierii Academiei Domneşti de la Sfântu Sava din Bucureşti, în „Studii”, XVII, 1964, 6, p. 1253-1271;
punctul de vedere al lui I. Ionaşcu l-a preluat şi Gheorghe Cronţ, Începuturile Academiei domneşti din Bucureşti,
în „Materiale de Istorie şi Muzeografie”, Vol. IV, Muzeul de Istorie a Oraşului Bucureşti, 1964, p. 15-24; Gh.
Cronţ citează şi actele folosite de Ariadna Camariano-Cioran, dar necunoaşterea limbii greceşti l-a împiedicat să
ajungă la concluzii corecte în legătură cu datarea.
169
Pentru biografia lui, v. Ştefan Ionescu, Epoca Brâncovenească, Cluj-Napoca, 1981, p. 156; Sevastos
Kiminites a fost înmormântat în Bucureşti; lespedea tombală I se păstrează în lapidariul de la Muzeul
Mogoşoaia.
170
Cf. “Manual despre unele nedumeriri şi dezlegarea lor” de Ion Cariofil ce constituia un răspuns adresat
unor întrebări ale stolnicului Constantin Cantacuzino privind liberul arbitru şi predestinare; el a fost tipărit de
Antim Ivireanul, la Snagov (I. Bianu, N. Hodoş, Bibliografie românească veche, vol. I, 1508-1716, Bucureşti,
1903, p. 349); pentru relaţiile stolnicului cu Ion Cariofil, v. Demostene Russo, Studii istorice greco-române,
Bucureşti, 1939, p. 183); „Manualul” lui Cariofil a fost tradus în limba română cu titlul „Întrebări ale
blagorodnicului dumnealui pan Costandin Cantacuzino” în prima jumătate a sec. al XVIII-lea (Biblioteca
Academiei Române, ms. rom. Nr. 458).
171
Cf. Paul Cernovodeanu, Olga Cicanci, Contribution à la connaissance de la biographie et de l’oeuvre
de Jean (Hierothée) Comnène (1658-1719), în „Balkan Sudies”, Thessaloniki, vol. XII (1971), nr. 1, p. 143-186;
Donald M. Nicol, The Doctor-philosopher John Comnen of Bucarest and his biography of the emperor John
Kantakouzenos, în RESEE, XX, 1971.
172
A predat limba latină între 1694-1709; a fost predicator al curţii şi preceptor al fiilor domnului (cf. R.
Şt. Vergatti (Ciobanu), Aspecte ale vieţii spirituale în epoca lui Constantin-Vodă Brâncoveanu prin prisma
relaţiilor cu Cantacuzinii, în Constantin Brâncoveanu, red. coord. Paul Cernovodeanu, Florin Constantiniu,
Bucureşti, 1989, p. 225).
173
Cf. C. Erbiceanu, Discurs rostit în Aula Universităţii asupra şcoalei grece şi române din timpurile lui
Vasile Lupu şi Matei Basarab până la 1823, Iaşi, 1885, p. 15; idem, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii
din Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca fanariotă, Bucureşti, 1905, passim.
174
A se vedea Mitrofan Gregoras/Grigoraş, Istoria pe scurt despre pricinile vădite pentru care toată Ţara
Românească a încercat urgia lui Dumnezeu şi despre domnii Ştefan Cantacuzino şi Nicolae cel Înţelept şi despre
nenorocirile şi suferinţele ce li s-au întâmplat atât lor cât şi Ţării Româneşti şi în sfârşit despre domnia lui Ioan
124
Această pleiadă de profesori a predat la Academia Domnească de la Sf. Sava din
Bucureşti în limbile elină, slavonă, latină şi română. Introducerea în programa de
învăţământ a unei limbi vernaculare – limba română – a constituit un progres înscris pe
linia umanismului românesc.
Programa de învăţământ prevedea împărţirea materiilor în trei cicluri. Ele erau
astfel predate după un curriculum care amintea de universitatea din Padova.178
De relevat că între materii existau şi acelea care îi pregăteau pe medici. Practica
spudeilor în acest domeniu se făcea în spitalul cu 24 paturi de pe lângă Mănăstirea
Colţea. Deschis la 4 decembrie 1704, odată cu târnosirea bisericii mănăstirii, spitalul a
avut un caracter conceptual ultramodern pentru acel moment: bolnavii erau internaţi,
trataţi şi externaţi. Deci, exista o deosebire fundamentală faţă de „bolniţe” şi de alte
spitale europene, conduse după o concepţie azilară, unde bolnavii erau internaţi ca într-
un loc fără speranţă, izolaţi şi erau lăsaţi în pace până se sfârşeau.
Mai mult, bolnavii erau folosiţi aici ca obiect de studiu, deci şi de cercetare
pentru învăţământ. Medicii care predau explicau spudeilor în spital cazul fiecărui bolnav
în parte. Astfel, pregătirea practică se îmbina cu cea teoretică, ajungându-se la un nivel
de cunoştinţe al viitorilor medici asemănător cu cel existent în facultăţile de medicină din
Europa occidentală.
cel cu nume de graţie şi rechemarea poporului în ţară şi despre întemeierea Ţării Româneşti (Cronica Ţării
Româneşti (1714-1716), publ. de Demostene Russo, în „Revista Istorică Română”, MCMXXXIV (IV), 1934, p.
37 şi urm.).
175
Lucrarea lui, Material în contra schismei papistaşilor, compus de prea învăţatul ieromonah Maxim
Peloponesianul, apărea la tipografia domnească din Bucureşti în 1690, fiind retipărită în 1699 (Documente
privitoare la istoria românilor culese de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. XIV/3, c. 1520-c.1820, publ. de N. Iorga,
Bucureşti, 1936 (va fi citat Hurmuzaki-Iorga), p. 52).
176
Cf. C. Erbiceanu, Discurs rostit în Aula Universităţii asupra şcoalei grece şi române din timpurile lui
Vasile Lupu şi Matei Basarab până la 1823, ed. cit., p. 15; idem, Bărbaţi culţi greci şi români şi profesorii din
Academiile din Iaşi şi Bucureşti în epoca fanariotă, ed. cit., passim; Mario Ruffini, L’influsso italiano in
Valacchia nell’epoca di Constantino voda Brâncoveanu (1688-1714), Monachi, 1974, passim.
177
Soţia lui Bartolomeo Ferrati era rudă mai îndepăratată cu Cantacuzinii (cf. N. Iorga, Medicul lui
Constantin Brâncoveanu, Bartolomeo Ferrati, în „Revista Istorică”, vol. 28, (1932), p. 12-13); doctorul
Bartolomeo Ferrati se bucura de marea preţuire a domnului Constantin Brâncoveanu, având un loc rezervat după
mitropolit şi marele vistier la ceremoniile religioase, aşa cum relatează del Chiaro (Anton Maria Del Chiaro,
Revoluţiile Valahiei, trad. de S. Cris-Cristian, Iaşi, 1929, p. 105); el avea proprietăţi în Transilvania şi Moldova,
iar Constantin Brâncoveanu i-a dăruit şi o casă în Bucureşti (cf. George Negulescu, Nicolae Vătămanu, Casa din
Bucureşti a doctorului Bartolomeo Ferrati, protomedicul lui Constantin Brâncoveanu, Bucureşti, 1940, passim);
Hylteen, ambasadorul Suediei la Constantinopol, aflat la Bucureşti în anul 1713, a încercat să-l folosească pe
Ferrati ca agent al său pentru a stabili o corespondenţă cu Viena prin Bucureşti, dar nu a fost posibil deoarece la
acel moment doctorul căzuse în dizgraţie, fiind bănuit de spionaj (Hurmuzaki/Iorgai, vol. XIV/1, publ. de N.
Iorga, Bucureşti, 1915, p. 512); după uciderea voievodului, medicul Bartolomeo Ferrati a mai rămas o vreme în
Bucureşti; în anul 1715 s-a refugiat la Braşov; în 1718 a revenit la Bucureşti, iar văduva lui Brâncoveanu,
doamna Marica, a intervenit pe lângă domnul Ioan Mavrocordat pentru a i se restitui casa pe care i-o dăruise
soţul ei, voievodul; Bartolomeo Ferrati a murit în anul 1748 (Călători străini despre ţările române, vol. VIII,
îngrij.de Maria Holban, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru, P. Cernovodeanu, Bucureşti, 1983, p. 398-400 şi
urm.).
178
Cf. Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1982, p.
60-100.
125
Foarte curând, Academia Domnească a căpătat faimă şi prestigiu deosebit. Îmi
întemeiez afirmaţia şi pe înscrierea, în matricolele Academiei, după constatarea dr.
Alexandru Helladios, în anul 1712, că acolo erau circa 200 de spudei179. Între aceştia s-au
aflat şi bursierii veniţi din Istanbul, din Moldova, din Transilvania şi chiar din Rusia,
trimişi de ţarul Petru I cel Mare180. În schimb, domnul Constantin Brâncoveanu a trimis
circa 15 bursieri în Istanbul, în Veneţia, la Padova181 şi chiar la Oxford182.
În pofida celor susţinute şi crezute de Ariadna Camariano-Cioran, după cum
dovedeşte corespondenţa lui Radu Dudescu183, lângă noua clădire a Academiei nu a putut
fi ridicată şi o bibliotecă184.
Din păcate, Academia Domnească de la Sf. Sava din Bucureşti, singura cu
caracter universitar în secolul al XVII-lea în tot sud-estul Europei, va dispărea în anul
1714, odată cu mazilirea lui Constantin vodă Brâncoveanu. În ura sa, vărul şi urmaşul la
tron al Brâncoveanului, Ştefan vodă Cantacuzino (1714-1716), a mers pe linia distrugerii
Academiei Domneşti185. A fost o formă de sinucidere culturală, intelectuală, a românilor,
căci Academia creată în 1716 la Iaşi de domnii din familia Mavrocordat nu s-a ridicat
niciodată la nivelul aceleia de la Bucureşti.
179
„Numerus studiosorum quandoque CL, quandoque CC superat (cf. Al. Helladius, Status praesens
ecclesiae graecae, Altdorf, 1714, p. 17; tot el a consemnat că instituţia merită denumirea de Academie: „Neque
miram est Bucurestium Academiam vocari” (ibidem).
180
V. Papacostea, Doi bursieri ai lui Petru cel Mare la şcolile din Bucureşti, în „Studii”, XIV (1961), nr.
1, p. 115-121; Cf. Ucazul din7 februarie 1705, în Istoriceskie sviazî narodov SSSR i Rumâinii v XV- naciale
XVIII v., Documentî i materialî v treh tomah/Relaţiile istorice dintre popoarele URSS şi România în veacurile
XV- începutul celui de-al XVIII-lea, Documente şi materiale în trei volume, tom III, 1673-1711, Moscova, 1970,
p. 220, nr. 63.
181
Despre bursieri padovani, cf. Mario Ruffini, L’influsso italiano in Valacchia nell’epoca di Constantino
voda Brâncoveanu (1688-1714), ed. cit., p. 208; Paul Cernovodeanu, N. Vătămanu, Un médecin princier moins
connu de la periode phanariote, în „Balkan studies”, Salonic, vol. 18 (1977), partea I, p. 13-30 (e vorba de
Mihail Skendos, ajuns membru al Academiei Imperiale din Skt. Petersburg; despre Stavros Malainis, un alt
bursier al domnului Constantin Brâncoveanu la Padova ne relatează Demostene Russo, Studii istorice greco-
române, vol. II, ed. cit., p. 453).
182
Cf. Andrei Pippidi, Putere şi cultură în epoca lui Brâncoveanu, în Anuarul Institutului de Istorie şi
Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, 25, 1988, 2, p. 361-367.
183
A. Camariano-Cioran, op. cit., p. 23 şi urm.; Hurmuzak-Iorgai, vol. XIV/1, 1320-1716, publ. de N.
Iorga, Bucureşti, 1915, p. 77 (în continuare va fi citat Hurmuzaki-Iorga); a se vedea şi comentariile lui R. Şt.
Vergatti (Ciobanu), Pe urmele stolnicului..., ed. cit., p. 168-177; construirea bibliotecii a fost împiedicată de
pandemia epidemiei de ciumă în Bucureşti (1709) şi de pregătirea războiului ruso-turc (1710-1711).
184
Ibidem.
185
În anul 1715 Academia Domnească din Bucureşti încă vegeta. Atunci, profesorul de filosofie Marcu
Porphyropoulos i-a scris lui Hrisant Nottaras că domnul Ştefan Cantacuzino i-ar fi ocrotit pe profesori (cf.
Hurmuzaki-Iorga, vol. XIV/1, ed. cit., p. 703, 704); textul a reprezentat o formă abilă a lui Marcu
Porphyropoulos de a obţine oarecari mici avantaje de la ultimul domn pământean; în realitate, acel domn a
denigrat în faţa turcilor şi a viitorilor domni ai ţării, Mavrocordaţii, întreaga activitate a Academiei; mai mult, au
fost predate turcilor toate actele lui Constantin Brâncoveanu, păstrate în chilii la Mănăstirea Colţea, acte care
prin conţinutul lor au făcut rău Academiei (Cf. C. Erbiceanu, Documente inedite privitoare la istoria naţională,
politică şi bisericească, în „Biserica Ortodoxă Română”, XVI (1892), p. 289-302); în timpul războiului dintre
anii 1716-1718, Academia şi-a încetat activitatea, reluând-o cu greutate în 1719; ea a continuat să funcţioneze
doar sporadic, cu întreruperi, până în 1821.
126
Simptomul decăderii Academiilor Domneşti din secolul al XVIII-lea din ţările
române, instituţii echivalente cu Facultăţile Artelor din Universităţile Europei occidentale,
s-a înscris într-un proces general. El a fost cel al nereuşitei în acea perioadă în Europa de
est. Cauza a constat în lupta dată pentru reîmpărţirea zonei între marile puteri. Firesc, pe
câmpul de război nu se putea desfăşura un proces de învăţământ în universitate.
Paralel, s-a produs un fenomen deosebit de însemnat pe plan demografic. În
secolul al XVIII-lea s-a ajuns la un remarcabil spor al populaţiei globului186. Acesta va
genera teoria îndreptăţită a lui R. Th. Malthus, dar şi un avânt în veacul următor, al XIX-
lea, al întregului învăţământ universitar.
Remarcabil este faptul că o mare parte din creatorii noilor universităţi au învăţat
din relaţia existentă în evul mediu între populaţia universitară şi locuitorii oraşului-gazdă
al instituţiei. Pentru a evita conflictele între cei din mediul universitar şi orăşeni, pentru a
da mai mare libertate de dezvoltare celor din universităţi, s-au creat noi instituţii în afara
vechilor oraşe. A fost cazul, în special, pentru continentul nord-american. Acolo marile şi
noile universităţi au creat oraşe noi: Harvard, Stanford, Ann Arbor, Yale, Princeton etc.187
Au fost însă şi cazuri în care s-a respectat tradiţia de creare a universităţii în vechile
oraşe. Cel mai concludent exemplu pentru U.S.A. este al Universităţii Columbia din New
York. În Europa s-a menţinut vechea tradiţie a universităţilor în mari şi vechi oraşe. A
fost şi cazul României, unde primele şi cele mai mari universităţi au apărut în cele mai
însemnate oraşe ale României, în Iaşi (1860) şi în Bucureşti (1864).
Au fost situaţii în care biserica (înfrântă deoarece pierduse monopolul asupra
universităţilor), a cedat unele clădiri pentru instituţiile de învăţământ superior. Un singur
exemplu este suficient: Universitatea din Catania (Sicilia) din secolul al XVIII-lea
funcţionează în sediul unei mănăstiri benedictine.
8.3. Universitatea si revoluţia ştiinţifica
Îndepărtarea bisericii din primul plan conducător al universităţilor a fost una

dintre principalele consecinţe ale revoluţiei franceze (1789-1794) şi a războaielor
napoleoniene (1798-1814). S-a deschis o nouă eră pentru universităţi. Dacă până atunci,
până la finele secolului al XVIII-lea, fusese o revoluţie în domeniul cercetării ştiinţifice a
teologiei şi filosofiei, din veacul al XIX-lea s-a impus în universităţi umanismul şi spiritul
laic în investigare. Astfel s-a putut îndepărta credinţa în geneză şi în preştiinţa divină. Ele
au fost înlocuite cu eternitatea lumii, cu spiritul evoluţionist, cu liberul arbitru. În
186
Radu Ştefan Vergatti, La dynamique de la population européenne au XVIIIe siècle, în « Nouvelles
Études d’Histoire » (publ. à l’occasion du XXe Congrès International des Sciencès Historiques, Sydney, 2005),
no. XI/2005, p. 117-141.
187
În fostele colonii britanice de pe continentul american universităţile au fost create la oarecare distanţă
de vechile oraşe, după exemplul existent în metropolă, căci Oxford şi Cambridge au fost şi au rămas la oarecare
distanţă de Londra.
127
universităţi au apărut preocupări pentru invenţiile şi inovaţiile tehnice care uşurau viaţa.
Oamenii nu mai circulau cu căruţa, trăsura şi corabia, ci cu trenul, cu automobilul, cu
vaporul şi cu avionul. Contactele au devenit mai dense, mai rapide şi mai eficiente. Soţii
Curie au putut descoperi radioactivitatea şi au exploatat efectele ei. Albert Einstein a
sintetizat rezultatele cercetărilor colegilor săi şi a creat teoria relativităţii. Alfred Nobel a
inventat destructiva, dar utila, dinamită, Guglielmo Marconi a stabilit posibilitatea de a
realiza contacte prin unde în eter etc.
Am amintit câteva nume celebre alese la întâmplare din florilegiul care a făcut
gloria cercetării în laboratoarele universităţilor. Secolul al XIX-lea a fost, poate, epoca de
glorie maximă a cercetării şi a revoluţiei ştiinţifice în lume, datorată universităţilor.
După primul război mondial, în condiţiile impunerii dictaturii bolşevice, fasciste şi
naziste, cercetarea şi revoluţia ştiinţifică în universităţi a avut de suferit. Bolşevicii, ca
urmare a indicaţiilor din discursurile lui Vladimir Ilici Ulianov-Lenin au trecut la o
nefericită reformare a universităţilor188. Până la ei, în fruntea catedrelor universitare se
găseau personalităţi – savanţi şi profesori – care îmbinau cercetarea cu predarea
cursurilor la catedră. În felul acesta, cele mai noi rezultate ale investigaţiei ştiinţifice
ajugeau la studenţi sau la doctoranzi. Bolşevicii au socotit sistemul periculos. Nu trebuiau
să ajungă în minţile tinerilor cele mai noi cuceriri ale cercetării ştiinţifice. Ca urmare, au
oprit cercetarea şi revoluţia ştiinţifică în universităţi. Au creat institutele academice de
cercetare, unde urma să se lucreze strict în domeniul investigaţiei ştiinţifice. Rezultatele
cercetării urmau să fie transmise universităţilor şi prin cursuri studenţilor, dar numai
unora şi numai în măsura în care nu făceau rău ideologiei comuniste.
În acelaşi mod au procedat fasciştii şi naziştii. Să nu se uite că mari savanţi, ca
Ivan Pavlov (laureat al premiului Nobel), Werner von Braun, inventatorul rachetelor
etc.nu au avut acces la catedră, fiind obligaţi să lucreze exclusiv în slujba armatei.
După al doilea război mondial, universităţile au căpătat o nouă pondere.
Laboratoarele lor au creat şi determinat o adevărată revoluţie tehnico-ştiinţifică. Nu se
poate omite legătura dintre N.A.S.A. şi cercetarea efectuată la Universitatea Stanford, ori
staţia Baikonur şi investigaţiile fizicienilor de la Sankt Petersburg etc.
Nu este neglijabil un fenomen care s-a amplificat datorită revoluţiei ştiinţifice din
mediul universitar: circulaţia şi cumpărarea aurului cenuşiu. Într-un anumit sens,
cumpărarea inteligenţei oamenilor de ştiinţă, savanţi şi profesori, a devenit o practică a
zilelor noastre, fără de care nu se poate concepe epistemologia contemporană.
Nu se putea ajunge aici la progresul rapid, calitativ, din zilele noastre, fără o
acumulare cantitativă lentă a unor oameni plini de răbdare, care de pe băncile primelor
188
V. I. Lenin, discurs pentru reorganizarea şi sarcinile Academiei din Rusia sovietică, în idem, Opere,
vol. 27, Editura de stat pentru literatură politică, Bucureşti, 1955, p. 303; în luna mai 1918 a luat fiinţă şi
Academia Socialistă de Ştiinţe Sociale, care urma să formeze cadrele marxiste ce aveau să îndoctrineze cultura şi
învăţământul în Rusia sovietică şi, mai târziu, din U.R.S.S.
128
universităţi medievale, au învăţat ce înseamnă investigaţia ştiinţifică, lucrul cu mintea.
Fără acest efort şi preţuire a aurului cenuşiu, omenirea nu ar fi putut ajunge la stadiul
actual al civilizaţiei.
Această concluzie a mea, din punctul de vedere al epistemologiei, trebuie să ţină
seama că paradigma referitoare la învăţământul universitar va ajunge la un bun rezultat
numai dacă se priveşte prin prisma postmodernismului. Aceasta înseamnă ca, în final, să
se ajungă la o formă care depăşeşte modernismul. În condiţiile actuale, universităţile se
impune să fie adaptate la cerinţele pieţei forţei de muncă. În cazul în care nu corespund
realităţilor vieţii actuale şi, mai ales, dacă nu privesc în perspectivă, ele sunt destinate
dispariţiei. Tocmai în acest sens trebuie discutată problema raportului dintre universitate
şi viitor, în condiţiile în care statul, cu mecanismul său greoi, se interpune în orientarea
învăţământului superior. Şi aici intervine o altă problemă, pe care trebuie să o rezolve
viaţa: posibilitatea universităţii de a atrage, forma şi orienta tineretul interesat în
cercetare şi în dezvoltarea revoluţiei ştiinţifice.
Bibliografie
1. Gheorghe Cronţ, Începuturile Academiei Domneşti din Bucureşti, în „Materiale de

Istorie şi Muzeografie”, vol. IV, Muzeul de Istorie al Oraşului Bucureşti, Bucureşti,
1966, p. 15-24.
2. Stephan D'Irsay, Histoire des universites, 2 vols., ed. I, Paris, 1930.
3. Stephen C. Ferruolo, The Origins of University. The Schools of Paris and their Critics –
1100-1215, Stanford, 1985.
4. Gordon Leff, Paris and Oxford Universities in the Thirteenth and Fourteenth Centuries.
An Institutional and Intellectual History, New York, London, Sidney, 1968.
5. Léopold Genicot, Le XIIIe siècle européen, rev. édition, Paris, 1984
6. Jacques Le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, 1971.
7. Jacques Le Goff, Les intellectuels au Moyen Age, ed. 4, Paris, 2004.
8. Jacques Le Goff, Jean-Claude Schmitt, Dictionar tematic al Evului Mediu Occidental,
Bucureşti-Iaşi, 2002.
9. Herman Ley, Studii de filosofie medievală, Bucureşti, 1973.
10. Manuels, programmes de cours et techniques d’enseignement dans les universités
médiévales. Actes du Colloque international de Louvain-la-Neuve (9-11 septembre
1993), publ. de Jacqueline Hamesse, Institut d’Études Médiévales de l’Université
Catholique de Louvain, Louvain-la-Neuve, 1994.
11. Alfonso Maierù, University Training in Medieval Europe, Leiden, 1994.
12. Hastings Rashdall, The Universities of Europe in the Middle Ages, 3 vol., ed. nouă
îngrij. de Frederick Maurice Powicke, Alfred Brotherston, Oxford, 1987.
13. The History of University of Oxford, coord. Trevor H. Aston, 2 vol.: vol. I, The Early
Oxford Schools, publ. de Jeremy I. Catto, Oxford, 1984; vol. II, Late Medieval Oxford,
publ. de Jeremy I. Catto, Ralph Evans, Oxford, 1992.
14. Universitatea Iaşi – centenarul universităţii, Iaşi, 1962.
15. Universitatea Bucureşti – 100 ani de la înfiinţare, Bucureşti, 1964.
16. Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Constituirea şi însemnătatea formării universităţi1or în
Europa, în Studii şi Articole de Istorie, XXXIII-XXXIV, 1976, p. 13-25.
17. Radu Ştefan Vergatti (Ciobanu), Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino,
Bucureşti, 1982.
18. Radu Ştefan Vergatti, Nicolae spătarul Milescu, Bucureşti, 1998.
19. Radu Ştefan Vergatti, Din problematica Umanismului românesc, Bucureşti, 2007.
20. Jacques Verger, Le università nel Medioevo, Bologna, 1991.
21. Jacques Verger, Il Rinascimento del XII secolo, Milano, 1997.
129
Tot ce este gândire corectă este or
matematică or susceptibilă de matematizare
Grigore Moisil
Cap. 9. Interdisciplinaritatea în cercetarea ştiinţifica
Autori Maria NICULESCU și Nicolae VASILE
9.1. Introducere
Matematica a constituit dintotdeauna un instrument de interpretare a date lor

obţinute prin observaţii sau măsurători, de cuantificare a unor rezultate prin extensia
unor observaţii calitative, de modelare a diverselor fenomene, inclusive a celor
economice. Modelarea matematică a permis obţinerea unor rezultate prospective,
esenţiale în realizarea de prognoze pe termen scurt, mediu sau chiar lung.
Încă din 1830, August Comte în “Curs de filozofie pozitiva” poziţiona matematica
pe primul loc în clasificarea pe care a făcut-o la vremea respectiva ştiinţelor
fundamentale: matematică, astronomie, fizică, chimie, biologie, sociologie. Expresie a
generalităţii descrescătoare a ştiinţelor, aceasta clasificare indica de asemenea faptul ca
matematica se regăseşte în toate celelalte ştiinţe, asigurându-le astfel un instrument de
validare ştiinţifică a teoriilor elaborate.
Folosirea instrumentarului matematic în economie este însa un subiect
controversat. Aceste controverse sunt generate de ideologizarea modelelor şi de
189
neadaptarea lor contextuală şi nu de valoarea în sine a instrumentarului matematic .
De asemenea, prelucrarea statistică şi interpretarea probabilistică au devenit insuficiente,
dată fiind complexitatea fenomenelor economice.
Criza economică actuală, consecinţă a unei profunde crize financiare, neprevăzute
de nici o personalitate economică sau instituţie la nivel internaţional, ale căror modele au
189
Maria Niculescu, L’actuelle dynamique économique remet-elle en cause la pertinence des modèles de
gestion ?, Conferinta IFAG, Sofia, 11 aprilie, 2011
130
fost difuzate şi care au dominat teoria şi practica economică a ultimilor douăzeci de ani, a
accentuat controversele pro şi contra folosirii instrumentarului matematic în economie.
Lucrările economiştilor sunt preponderent percepute ca modele abstracte în care
matematizarea excesiva primează asupra conţinutului, în care aspectele de forma
primează în detrimentul raţionamentului economic. Toate acestea ne conduc la concluzia
ca suntem încă departe de o modelare matematică acceptabila a fenomenelor economice
sau ca modelele alese, deşi viabile în alte domenii, nu sunt corespunzător aplicate în
economie. Este bine ştiut că instrumentele matematice dau rezultate pozitive doar dacă
contextul (ipotezele iniţiale şi de frontieră) ale aplicaţiei este corect stabilit.
În economie, valabilitatea ipotezei şi “dezideologizarea” acesteia, precum şi
integrarea “diversităţii” în construcţia şi utilizarea modelelor sunt condiţii indispensabile
ale eficacităţii aplicabilităţii lor.
Economiştii şi matematicienii geniali şi-au pus deja aceste probleme după cealaltă
criză economică majoră din anii 1929-1933. Ei au încercat să modeleze noile fenomene
cu care se confruntă economia mondială folosindu-se de teorii matematice moderne,
care au produs rezultate tehnice remarcabile şi chiar au condus la apariţia unor domenii
şi discipline ştiinţifice noi precum cibernetica, teoria sistemelor, analiza (ingineria) valorii,
teoria jocurilor, etc.
În cele ce urmează vom prezenta succint aceste teorii matematice şi dezvolta,
ţinând cont de structura grupului ţintă, aspectele privind posibilitatea , interesul şi
limitele utilizării lor în ştiinţele economice şi de gestiune. Aceste dezvoltări ar trebui sa
retină atenţia şi doctoranzilor de la specialitatea istorie, prin prisma condiţiilor istorice de
formare a unei opinii raţionale despre un sistem/model economic (centralizat, liberal,
etc.) şi despre performanţele acestuia în timp.
9.2. Teoria sistemelor şi utilizarea ei în ştiinţele economice

9.2.1. Aspecte tehnice
In anii 1938 (volumul I) şi 1939 (volumul II) medicul roman, din Turnu Severin,
Stefan Odobleja a publicat lucrarea “Psychologie consonantiste”, la Editura Maloine din
Paris, în care explica în termenii teoriei sistemelor de astăzi diferite reglări de mărimi din
organismele vii, utilizând ideea de conexiune inversa (feedback).
In anul 1943, matematicianul american Norbert Wiener, realizează aplicaţii ale
conexiunii inverse, independent, în reglarea tirului artileriei din aviaţie,in timpul
războiului, în 1947 propune termenul de cibernetică, în 1948 publica în MIT-Press
lucrarea “Cybernetics or control and communication în the animal and the machine” în
care extinde cibernetica de la animale la maşini, iar în 1954 în lucrarea “The human use
131
190
of human beings - Cybernetics and society” extinde cibernetica şi la societate . Norbert
Wiener definea cibernetica ca ştiinţa atingerii unei ţinte indiferent de condiţii. Oare nu
este de imaginat ca se poate extinde la fel de bine şi la economie ?.
Azi, cibernetica este definită ca ansamblul teoriilor privind procesele de comandă,
de comunicare şi de autoreglare.
În principiu, un sistem de reglaj automat a unei mărimi tehnice (M) are structura
prezentată în figura 9.1, unde, aceasta este conectată permanent la un Sistem de
energie (E) şi asupra ei se intervine prin mărimile de execuţie (ex) furnizate de către
elementele de execuţie (EE), la sesizarea mărimii de comanda (c), elaborată de către
Regulatorul (R) pe baza mărimii de eroare (ε), calculată ca diferenţă dintre mărimea
prescrisă de intrare (i) şi valoarea transformată a ieşirii (et) furnizata de către
Traductorul (T), pe baza valorii mărimii de ieşire (e). Conexiunea inversa se refera la
legătura dintre ieşirea (e) şi intrarea (i) prin intermediul traductorului (T). Se mai
numeşte şi reacţie negativă.
Figura 9. 1. Structura generală a unui sistem de reglaj automat
În condiţii de stabilitate, determinate prin criterii matematice bine determinate,

stabilite de Harry Nyquvist (1889-1976, suedez cu activitate în SUA) şi Vasile M. Popov
191
(n.1928, roman cu activitate în SUA) răspunsul acestor sisteme poate fi de ordinul I,
cu o singură constantă de timp, ca cel din figura 9.2, sau de ordinul II, cu două constante
de timp ca cel din figura 3a.
190
Nicolae Jurcau: Two Specialists în Cybernetics: Stefan Odobleja and Norbert Wiener. Common and
Different Features. Twentieth World Congress of Philosophy, Boston, 10-15 august, 1998.
191
Vasile M. Popov: Hyperstability of Dynamic Systems, Springer-Verlag, 1973.
132
Figura 9.2. Răspunsul exponenţial convergent
În cazul răspunsului de gradul I, valoarea mărimii (M) tinde exponenţial dintr-o

singură direcţie spre valoarea ţintă, este cazul răspunsului exponenţial convergent. Se
consideră ca ţintă este atinsă după un timp de circa 4 ori valoarea constantei de timp (T).
În cazul răspunsului de gradul II, valoarea mărimii (M) poate tinde exponenţial din
doua direcţii spre valoarea ţinta (figura 9.3a), după o evoluţie caracterizată de două
constante de timp (T1 şi T2), este cazul răspunsului armonic convergent amortizat, să
oscileze în jurul valorii ţintă (figura 9.3b), cazul răspunsului armonic oscilant sau să se
depărteze oscilant de ţinta (figura 9.3c), cazul răspunsului armonic divergent.
Studii de caz din tehnică
În aplicaţii tehnice teoria sistemelor a devenit ceva uzual, reglarea automată a
temperaturii, presiunii, nivelului, turaţiei, acceleraţiei, concentraţiei, au devenit ceva
obişnuit, astfel ca daca ar fi sa-l parafrazam pe Arhimede am zice “da-ţi-mi traductorul
potrivit şi ating orice ţintă”.
Se cuvine sa analizam câteva cazuri de funcţionalitate normală dar şi câteva
situaţii de avarie din tehnica, care ne vor fi folositoare în extrapolările din economie.
133
Figura 9.3. Răspunsuri armonice: a-convergent / b-oscilant / c-divergent
Astfel din experienţe existente şi observaţii multiple fenomenele se petrec similar
de la un domeniu la altul, diferind de cele mai multe ori doar constantele de timp.
Constantele de timp din nanoelectronica sunt de nanosecunde, din microelectronica de
microsecunde, din electronica de milisecunde, din electrotehnica de secunde, din
134
mecanica de minute, din termotehnica de ore, etc. Niciodată nu se va încălzii o încăpere
în milisecunde precum nu se va produce vreun fenomen microelectronic în ore.
Încălzirea unei încăperi
În principiu reglarea temperaturii într-o încăpere, în sensul încălzirii acesteia, se
bazează pe introducerea de căldura din exterior sau producerea acesteia în interior, atâta
timp cat traductorul (T) informează comparatorul (C) ca temperatura, în cazul acesta ca
mărime de ieşire (e) este mai mica decât valoarea prescrisa la intrare (i). Daca
traductorul este defect, sau semnalul sau nu ajunge în comparatorul (C) atunci
regulatorul (R) va comanda în continuu introducere de căldura din sursa de energie (E),
care poate conduce la supratemperatura şi la diverse feluri de incidente neplăcute sau
periculoase şi mai periculos este conectarea din eroare a semnalului de la traductor cu
polaritate inversa, (+) în loc de (-), ceea ce conduce la aşa numitul caz de “reacţie
pozitiva”, care prin mărirea nereala a semnalului de eroare (ε) forţează regulatorul sa
comande o introducere şi mai amplificata de căldura şi deci la sporirea fenomenului
negativ de supratemperatura menţionat mai sus. În perioada actuală când regulatoarele
s-au perfecţionat mult, fiind de fapt calculatoare electronice specializate, fenomenul de
reacţie pozitiva este eliminat ca posibilitate prin soft.
Există şi varianta funcţionarii corecte a mecanismului de reglare dar care sa nu
conducă la ţintă prescrisă (i) datorita insuficientei resurselor, aşa numitul fenomen de
“limitare în resurse” care în cazul încălzirii unei încăperi s-ar traduce prin imposibilitatea
atingerii unei temperaturi prescrise, chiar daca regulatorul comanda introducerea de
căldură continuu, dar sursa de energie nu este suficient de puternică.
Sunt cunoscute cazuri similare şi în alte domenii. De exemplu în cazul acţionarilor
electrice ale roboţilor industriali au fost cazuri când reacţia pozitivă a condus la
distrugerea robotului datorita creşterii necontrolate a vitezei parţilor în mişcare. În
această situaţie, cazul fenomenului de limitare în resurse, apare sub forma “robotului
leneş“, când energia din sistem nu este suficientă să conducă acţionările la valorile
prescrise ale turaţiei.
În tehnică întreruperea unui flux de informaţii sau a unui semnal, inversarea sau
atingerea (+) cu (-) produc efecte negative clare, vizibile, de cele mai multe ori
măsurabile pe care specialiştii le înregistrează, le studiază, şi le găsesc soluţii de
remediere şi evitare în viitor. Când nu se întâmpla aşa înseamnă ca sistemul este ori
mort ori scos din priză. În tehnică totdeauna aceleaşi cauze produc aceleaşi efecte,
sistemele fiind bine determinate.
135
Aşa cum s-a precizat în prima parte a acestui curs, demersul cartezian, frecvent
aplicat în economie, conduce la o descriere simplificatoare a realităţii economice. În
lumea complexă de astăzi, aflată în permanente mutaţii, echilibrele sunt problematice,
adesea iluzorii. Fără a reveni la argumentele teoretice ale necesitaţii schimbării de
paradigma, amintim ca mulţi oameni de ştiinţă au sesizat limitele demersul cartezian şi
au pus bazele gândirii complexe, globale, sistemice pornind de la teoria informaţiei, de la
cibernetica, de la teoria sistemelor şi a organizaţiei... Reamintind afirmaţia lui Gaston
Bachelard că „baza gândirii obiective la Descartes este prea îngustă pentru a explica
fenomenele fizice. Metoda carteziană este reductivă, şi nu este deloc inductivă. O
asemenea reducere deformează analiza şi împiedica dezvoltarea extensivă a gândirii
obiective...” nu ne rămâne decât să prezentăm punctul nostru de vedere privind aplicarea
teoriei sistemelor în economie, pentru orice tip de entitate, micro sau macroeconomica.
Astfel, considerăm că teoria sistemelor este nu numai aplicabilă, dar chiar
indispensabilă elaborării strategiilor de dezvoltare, înţeleasa ca „Arta de a selecţiona şi
optimiza resursele şi mijloacele de orice natura de care aceasta poate să dispună, cu
scopul de a atinge unul sau mai multe obiective de progres, impunând concurenţei locul,
momentul şi condiţiile luptei concurenţiale»[?]. Aplicarea viziunii sistemice în economie
necesită luarea în considerare nu numai a structurilor şi funcţiilor unor entităţi economice
(cum se face de obicei) ci şi a constrângerilor (restricţiilor) de funcţionare, care
condiţionează evoluţia „adaptivă” a entităţii respective.
Astfel, daca revenim la modelul tehnic, pentru a-l aplica la economie înlocuim
componentele sistemului de reglaj din tehnica cu cele ale strategiei din economie şi
anume, valoarea prescrisa cu obiectivele, regulatorul cu metodele, elementele de
execuţie cu instrumentele respectiv traductorul cu monitorizarea şi controlul. Astfel,
obţinem un model matematic pentru strategie şi putem extrapola multe din criteriile şi
rezultatele din tehnica în economie. Criteriile de stabilitate se pot extinde şi în economie .
Daca analizăm, de exemplu, procesul construcţiei europene, criteriile de convergentă
prevăzute de Pactul de stabilitate (1993) sunt în realitate criterii menite să garanteze
stabilitatea la nivel european: inflaţia, deficitul bugetar, datoria publică, rata de schimb,
rata dobânzii.
De asemenea, formele de răspuns ale sistemelor tehnice din figurile 2 respectiv 3
se regăsesc şi în comportamentul sistemelor economice: figura 3.1. este răspunsul ideal
corespunzător entităţilor care stăpânesc procesul de alocare şi utilizare a resurselor; fig.
3.2 reda cazul tipic al ciclicităţii în economie (ciclul lui Kitchin de 3-4 ani; ciclul lui juglar
136
de 8-10 ani, ciclul lui Kondratieff (de 50-60 de ani, etc.); fig. 9.3.c ar putea fi asimilată
răspunsului dat de sistemele economice prost gestionate şi pilotate.
Figura de mai jos formalizează mecanismul de funcţionare a sistemelor
192
economice, prin similitudine cu cele tehnice
1. Constrângeri Obiective/exigentele
(restricţii) externe sistemului controlor
Entitatea studiata
2. Aport
Tara- regiune- actori socio
“Energetic”
economici
RESURSE
3. Mijloace de orice tip de
transformare si
conservare a « energiei »
5. Rezultate 4. Control i pilotaj
Fig. 9.4 Aplicarea demersul sistemic în economie
Funcţionarea oricărui sistem economic trebuie înţeleasă în ansamblul de

interconexiuni: externe, cu alte sisteme, şi interne (între subsistemele acestuia). De
asemene trebuie avut în vedere faptul ca întotdeauna există un sistem (sau subsistem)
controlor) şi un sistem sau autosistem controlat. Obiectivele , ţintele sistemului controlat
sunt stabilite pornind de la exigentele sistemului controlor. Ele ar trebui să ţină seama de
aportul energetic posibil (resursele disponibile) ca şi de starea actuală a sistemului.
Ca orice sistem, şi sistemul economic are nevoie de un aport energetic pentru a
putea funcţiona. Dacă în domeniul tehnic aportul energetic necesar este măsurat cu
exactitate, în economie măsurarea lui este în general aleatoare. Tocmai de aici rezulta
necesitatea folosirii instrumentarului matematic permiţând determinări fiabile.
192
Maria Niculescu,M., Lavalette,G., Savoir ratrapper lr temps économique avec une vision systémique
opérationnelle, în curs de aparitie
137
D5 POLITICA INTREPRINDERII Adaptare
strategică
Dotare cu rsurse noi
Resurse Resurse Resurse Resurse Resurse Resurse

D4
materiale umane financiare naturale informaţionale tehnologice
Exigentele
sistemului
SISTEMUL STRATEGIC controlor
Selectarea şi alocarea si optimizarea resurselor pe Obiective de
D3 domenii de activitate (în corelaţie cu obiectivele de progres
progres)
Planuri operaţionale
(investiţii – producţie – comercial- finanţare…)
D2 Reguli de acţiune operaţională
Mijloacele de punere în aplicare

Executarea acţiunilor
PILOTAJ
REZULTATUL ACŢIUNILOR CONTROL

D1
Fig. 9.5. Sistemul strategic al întreprinderii

Interconexiunile interne sunt indispensabile în tehnica; fără ele sistemul nu demarează.
În economie sistemul poate demara, dar este sortit, mai devreme sau mai târziu
autodistrugerii, dispariţiei pur şi simplu. Aceste interconexiuni, în sistemele economice,
sunt multiple. În schema de mai sus am reţinut trei componente fundamentale ale unui
sistem economic (politic, strategic, operational). În absenţa unor interconexiuni eficiente
între aceste componente funcţionarea sistemului este compromisă.
De asemenea, conexiunea inversă în economie este asigurată prin control (sau
pilotaj în timp real), şi într-o oarecare măsură prin audit. Toate aceste principii sunt
concretizate în figura 9.5 de mai sus care redă sistemul strategic al unei întreprinderi (a
193
se vedea si capitilol 13) .
193
Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura economica, Bucuresti , 1997
138
În concepţia multor teoreticieni şi practicieni din economie, derularea fenomenelor
economice nu este guvernată de legităţi matematice clare, determinate, în afara
statisticii şi teoriei probabilităţilor. Această poziţionare este favorizată şi de complexitatea
proceselor economice, de deconexiunea în timp între momentul consumurilor de resurse
şi cel al obţinerii rezultatelor, de numărul extrem de mare de actori, etc.
Aşa cum dintr-o eroare tehnică se poate “rupe” un robot, economiştii reticenţi la
instrumentarul matematic ar trebui să conştientizeze că din erori economice se poate
destabiliza o ţară. Lipsa conexiunii inverse în economie înseamnă lipsa controlului, un
control deficitar, sau chiar falsificarea rezultatelor reale ale controlului prin corupţie.
Limitarea de resurse în economie poate semnifica fie existenţa unor constrângeri de
acces la acestea, fie alocarea şi utilizarea lor incorectă.
Lipsa conexiunii inverse cuplată cu alocarea incorectă/ineficientă a resurselor
semnifică, prin similitudine cu partea tehnică, ca sistemul este mort şi nu mai
reacţionează la nici un stimul.
Sa consideram, de exemplu, Strategia Naţională pentru Cercetare-Dezvoltare şi
Inovare pentru perioada 2007-2013. Elaborata în concordanţă cu principiile internaţionale
acceptate în domeniu, a intrat deja în inoperabilitate datorita limitării în resurse încă din
2009 fiind judecată greşit ca ineficienta după doar doi ani de la aplicare în loc de (8-12)
ani, dacă considerăm constanta de timp de (2-3) ani, perioada de realizare a proiectelor.
Fenomenele economice nu fac abstracţie de la respectarea răspunsurilor în timp pentru
atingerea ţintelor propuse. De asemenea, Nu puţine sunt însa nici strategiile sectoriale
(2007-2013) care nu respectă demersul specific unei adevărate strategii. Unele sunt o
declaraţie de principii, altele o înşiruire de proiecte, în special europene,
implementate/sau care se vor implementa în perspectiva în sectorul respectiv. În ambele
situaţii, sectoarele respective sunt foarte departe de aplicarea principiilor demersului
sistemic.
9.3. Analiza şi ingineria valorii

9.3.1. Aspecte teoretice
Şi analiza valorii, ca metodă, porneşte tot din timpul celui de al doilea război
mondial. Un colectiv din cadrul firmei General Electric, condus de către Lawrence Miles
(1904-1985), în condiţiile dificile specifice războiului, a dezvoltat o serie de condiţii
privind acceptabilitatea substituirii unor materiale sau componente cu altele, fără a
prejudicia performanţele produsului final. Dintr-o pornire de strictă necesitate s-a ajuns
la un proces sistematic care a căpătat denumirea de “analiza valorii”, şi care a fost
139
prezentată ca şi concept iniţial în 1947, “Value Analysis Functional Aproach” şi publicată
194
în forma finală, în 1961, “Techniques of Value Analysis and Engineering” şi foloseşte
ca suport matematic teoria matricilor şi optimizarea funcţiilor cu variabile multiple.
In principiu metoda consta în defalcarea oricărui produs pe componente şi pentru
fiecare componenta se construieşte o linie de matrice cu valori numerice care constituie
evaluarea răspunsurilor la întrebări de genul “ce face acea componenta?“, “ce ar trebui
să facă acea componenta?“, “ce pondere are în costul produsului acea componentă”, “cu
ce ar putea fi înlocuită acea componenta“, “daca ar putea fi eliminată acea componentă“,
rezultând în final o matrice (matricea valorii), cu numărul de linii egal cu numărul
componentelor şi numărul de coloane egal cu numărul întrebărilor. Se stabileşte o funcţie
scop caracteristică performanţei care se doreşte şi care este apoi supusă unui proces de
optimizare prin diverse valori atribuite elementelor matricii.
În SUA obligativitatea aplicării analizei valorii a fost stabilita prin lege în cazul
achiziţiilor publice, de asemenea la nivel internaţional metoda s-a standardizat. (vezi
standardul ISO 15 686).195,196
9.3.2. Consecinţe de piaţă ale aplicării metodei analizei valorii
Impactul metodei analizei valorii a fost atât în optimizarea performanţelor unor

produse în condiţiile păstrării costurilor sau chiar reducerii acestora. Au fost însa
consecinţe deosebite în apariţia unor noi produse prin apariţia aşa ziselor “produse fără“,
acestea fiind o categorie de produse derivate din unele clasice prin eliminarea unor
componente sau materiale deficitare, scumpe sau care afectau negativ performanţele
tehnice, fiabilitatea, durata de viaţă sau costurile, obţinându-se alte produse mai
competitive.
Astfel în domeniul servomotoarelor electrice au apărut motoarele fără perii,
(brushless), eliminând inconvenientul prezenţei periilor pentru fiabilitatea şi mentenanţă
197
acestora , motoarele fără carcasă (frameless), obţinându-se o substanţială reducere a
masei şi volumului acestora, motoarele fără crestături (slotless) ,pentru creşterea
uniformităţii cuplului dezvoltat la turaţii foarte joase dar şi reducerea manoperei la
198
execuţia bobinajului statoric , motoare fără senzori (sensorless), prin eliminarea
194
Lawrence Delos Miles: Techniques of Value Analysis and Engineering, Mc.Graw Hill Co.,1961
195
Text of Law Requirig Value Engineering în Executive Agencies,
adresa site:http://oecm.energy.gov/Portals/2/PL104_106.pdf
196
Value Methodology Standard: http://www.value-eng.org/pdf_docs/monographs/vmstd.pdf
197
Magureanu,R.,Vasile,N. :Motoare sincrone fara perii, Editura Tehnica, Bucuresti, 1990.
198
Vasile,N. :Slotless permanent magnet synchronous motors, EPE Symposium on Electric Drive Design
and Applications, Lausanne, 19-20 october,1994.
140
diverselor forme de senzori şi traductoare şi utilizarea în loc a semnalelor proprii de
curent şi tensiune pentru preluarea informaţiilor de poziţie, turaţie, etc., motoare fără fier
(ironless) pentru eliminarea pierderilor în fier.
Tot aşa în chimie au apărut adezivii fără solvent, mase plastice fără petrol, etc.
Toate aceste produse noi nu au apărut pur şi simplu prin eliminarea elementului nedorit
ci au fost o serie de cercetări de produs şi tehnologice care au făcut posibile aceste
deziderate. Acest fenomen economic se derulează în continuare şi în prezent.
In domeniul economic aceasta metoda s-a concretizat într-o modalitate specifică

de analiza a costurilor, bazată pe analiza funcţiilor fiecărui produs şi al costului fiecărei
funcţii. Din punct de vedere economic, valoarea este o mărime ce creşte odată cu
creşterea satisfacţiei clientului (satisfacţie generată de realizarea în bune condiţii a
funcţiilor pentru care a fost creat) sau cu diminuarea costului produsului. Definiţia dată
valorii de cunoscutul expert american în management, M. Porter „ca suma de bani pe
care este dispus să o plătească cumpărătorul în schimbul unui anumit bun“, are aceeaşi
accepţiune: cumpărătorul plăteşte numai dacă obţine în contrapartidă o anumită
satisfacţie.
Metoda analizei valorii este o metodă de investigare a produselor care urmăreşte
creşterea utilităţii produsului, concomitent cu diminuarea costului
Maximizarea utilităţii, a PRODUSUL „X“ Minimizarea

satisfacţiei clientului degajă valoare costurilor
Analiza valorii îndeplineşte în practica economică:

- funcţia de ameliorarea produselor: scopul acestei metode este de a asigura o
mai bună satisfacere a nevoilor consumatorilor. De aceea, prin tehnicile sale specifice,
analiza valorii propune funcţii mai adecvate nevoilor, asigurând o îmbunătăţire, o
perfecţionare a produselor;
- funcţia de realizare a unor economii, prin reducerea costului pe subansamble,
structuri, funcţii, respectiv a costului total de producţie, după mecanismul tehnic
prezentat mai sus ;
- funcţia de inovaţie: prin perfecţionările aduse produsului analiza valorii poate
conduce la inovaţii care n-au fost prevăzute în momentul demarării ei.
141
Demersul analizei valorii presupune: identificarea exhaustivă a tuturor funcţiilor
produsului; măsurarea costului fiecărei funcţii; determinarea funcţiilor ce trebuie
păstrate, ameliorate, suprimate, create; analiza tehnica a produsului şi identificarea
substituirilor posibile de materiale; identificarea costului minim la care funcţiile pot fi
asigurate în bune condiţii; stabilirea măsurilor de conservare a calităţii şi securităţii
produsului.
Pentru exemplificare, admitem cazul unui produs de uz curent, ale cărui funcţii,
respectiv costuri, sunt vizualizate în figura de mai jos199:
Valoarea
(utilitatea
fiecărei Funcţii nesolicitate
Funcţii cerute
funcţii) de client
de client
F1 F4
F2 F3
F5 F6
C2
C5 C6
C1
Costul funcţiei
Fig.9. 6. Analiza costurilor prin tehnica analizei valorii

Din analiza comparativă a valorii şi costului fiecărei funcţii se desprind
următoarele concluzii:
– renunţarea la F6 nesolicitată de consumatori, şi care deţine locul 4 în ierarhia
consumului de resurse;
– ameliorarea funcţiilor cerute de clienţi pentru care nivelul de satisfacţie este
minim (F5);
– analiza aprofundată a unor funcţii marginale (F2), care sunt realizate cu mari
consumuri de resurse.
Analiza valorii ca tehnică de investigare este costisitoare şi dificil de realizat. Ea
constituie totuşi o modalitate de ameliorare a produselor şi performanţelor întreprinderii.
Ea permite realizarea unui produs optim, adică un produs ce îndeplineşte funcţiile
necesare din punct de vedere al nevoilor cumpărătorilor, în condiţiile unui cost minimal.
Obiectivul este deci de a găsi un compromis între costul şi funcţiile unui produs,
asigurând în acelaşi timp nivelul de calitate necesar. Acest demers, aşa cum se poate
deduce din prezentarea de mai sus, necesită o viziune globală, integratoare a tuturor
funcţiunilor şi activităţilor întreprinderii.
199
Niculescu,M.,Diagnostic economic, Ed. Economica Bucuresti, 2003
142
9.4. Teoria jocurilor
Preocupările modelarii matematice a diverselor fenomene economice au continuat

şi după terminarea celui de-al doilea război mondial mai ales ca reaşezarea economiei
mondiale reprezentă o problemă deosebit de dificilă atât la scara micro cat şi la cea
macro.
Începutul unei noi abordări matematice a constituit-o apariţia lucrării lui John
Forbes Nash Jr. (n.1928), “Equilibrium points în N-person games“.200, 201
Principiul teoriei este ca daca într-un spaţiu comun de acţiune exista N-persoane
(a se înţelege competitori, agenţi economici, tari, etc.) care îşi desfăşoară propria
strategie privind maximizarea propriilor rezultate în relaţiile cu ceilalţi, apar N-1 strategii
pentru fiecare competitor, în total rezultând N(N-1) strategii individuale. Când se închide
graful acestor relaţii ale tuturor cu toţi ceilalţi rezultă un punct de echilibru (Nash
equilibrium), ceea ce în cazul a doar doi competitori s-ar înţelege prin cazul de suma
constantă. Acest punct de echilibru nu presupune rezultate maxime pentru fiecare
strategie individuală, dar reprezintă maximul pentru ansamblul celor N competitori.
Această teorie stă la baza multor fenomene economice care se desfăşoară în

prezent în politicile de expansiune economica prin investiţii, prin dezvoltarea pieţelor,
căutându-se un echilibru intre interesele deţinătorilor de tehnologie cu cele ale
deţinătorilor de resurse materiale, ale deţinătorilor de resurse umane şi ale
consumatorilor finali în condiţiile globalizării.
În acelaşi timp există şi interpretarea că Echilibrul Nash fundamentează
intervenţionismul în economie, fiind o alternativa la economia de piaţă liberă, cazul
evoluţiei Economiei Chinei în această perioadă fiind explicată de unii economişti ca un
rezultat al aplicării acestei teorii, rolul de găsire a acestui echilibru revenind statului.
9.5. Teoria entropiei economice

9.5.1. Fundamente fizico-matematice
Fundamentele fizico-matematice ale acestei teorii sunt prezentate în lucrarea “

The Entropy Law and the Economic Process “ publicată de către Nicholas Georgescu-
200
Nash,John-Forbes Jr. Equilibrium points în N-person games, Proceedings of the National Academy
of Sciencies,(36): 48-9,1950.(http://www.pnas.org/cgi/reprint/36/1/48,MR0031701)
201
Kuhn,H.W., Nasar,Silvia.: The Essential John Nash,
Princeton University Press, 2001.(http://press.princeton.edu/chapters/i7238.pdf)
143
202
Roegen (1906-1994), matematician şi economist român care a activat şi în SUA. , în
anul 1971, când omenirea a realizat pentru prima data în mod serios pericolul epuizării
resurselor convenţionale. (prima criză a petrolului).
Principiul teoriei constă în stabilirea unei asemănări dintre entropia
termodinamică, ca măsura a agitaţiei termice şi o mărime, pe care a numit-o entropie
economică, ca măsura a agitaţiei economice, care conduce la degradarea de neevitat a
resurselor naturale.
In termodinamică, datorită efectului unui număr foarte mare de particule care se
deplasează pe traiectorii aleatorii şi relativ independente (mişcarea browniana), mărimile
de stare specifice ale unui gaz (T-temperatura, p-presiunea şi V-volumul ) se schimbă de
la o stare de echilibru 1 la alta stare de echilibru 2, prin stare de echilibru înţelegându-se
situaţia în care mărimile de stare nu se modifica fără acţiuni externe, cele trei mărimi
fiind legate de relaţia:
pV=RT, (1)
unde R este constanta universala a gazelor.
Aceste mărimi, în sensul termodinamic, înseamnă V-volumul fizic pe care sistemul
îl are la dispoziţie, T-temperatura termodinamica ca măsura statistica a agitaţiei termice
a particulelor şi p-presiunea ca măsură a densităţii volumice de particule.
Principiul al doilea al termodinamicii introduce o a patra mărime de stare,
entropia, notata S, care ne arata cat de aproape de echilibru termodinamic este un
sistem în timpul trecerii acestuia de la starea 1 la starea 2 şi a fost introdusa de Rudolf
Clausius prin relaţia:
S= ∫dQ/T (2)
unde dQ este cantitatea de căldura schimbată cu exteriorul în timpul trecerii de la starea

1 la starea 2 iar T este temperatura absolută la care are loc transformarea.
În termodinamică se demonstrează ca în timpul transformării de la o stare la alta
entropia creşte tot timpul. Sensul creşterii matematice continue a entropiei se traduce în
termeni fizici că transformarea se face continuu de la o stare la alta, fără putinţa de a se
întoarce înapoi din momentul în care starea finala a fost stabilită.
Deci creşterea continuă a entropiei trebuie privită în contextul unui sistem definit
şi intre două stări de asemenea bine definite ale acestuia şi nu aşa în general oriunde şi
în orice condiţii.
202
Georgescu-Roegen, Nicholas. The Entropy Law and the Economic Process, Cambridge, Mass., SUA, Harvard
University Press, 1971.
144
Presupunem ca avem un sistem termodinamic în starea 1, caracterizată de
temperatura T1, presiunea p1 şi volumul V1 şi se schimbă (voit sau accidental) în starea
2, caracterizată de temperatura T2, presiunea p2, respectiv volumul V2, schimbare care
se face respectând relaţia (1), viteza de trecere de la o stare la alta nu este
întâmplătoare şi nici cu posibile întoarceri, ci depinde de mărimea entropiei S care se
calculează cu relaţia (2), şi mai sugestiv înseamnă ca după un timp (rezultat din mărimea
entropiei) gazul ocupa tot volumul pe care îl are la dispoziţie în noua stare 2,
temperatura se uniformizează în tot volumul caracteristic noii stări 2, iar presiunea
devine aceiaşi în tot volumul caracteristic aceleaşi stări 2, aceasta datorită mişcării
necontrolate a particulelor în noile condiţii ale sistemului.
9.5.2. Aspecte economice ale entropiei
Alegerea unui model termodinamic pentru economie presupune asimilarea

agenţilor economici şi activităţile acestora precum particulele dintr-un gaz şi mişcarea
browniana a acestora, fără nici o predeterminare în timp şi spaţiu. Din multe puncte de
vedere putem spune ca modelul corespunde având în vedre imposibilitatea unei
coordonări eficace la nivel microeconomic în condiţiile economiei bazate pe libertatea
pieţii. Modelul poate fi acceptat în următoarele condiţii:
- definirea corecta a sistemul economic pe care îl analizam;
- definitrea stărilor 1 (iniţială) şi 2 (finală) ale sistemului de analizat;
- verificarea masurii în care sistemul îndeplineşte condiţiile de valabilitate
corespunzatoare principiului II al termodinamicii, în special cele legate de influentele
externe.Vom exemplifica în continuare aceasta teorie pe doua exemple din economie :
a) Schimbarea sistemului economic prin trecerea de la economia centralizată la

economia de piaţă
Sistemul est reprezentat de economia naţională în ansamblul sau, iar cele doua stari
sunt :
- starea 1 - definită de indicatorii economici din economia centralizată, de exemplu PIB,
productivitatea, exportul, importul, etc. la sfârşitul perioadei economiei centralizate ;
- starea 2 - definita de aceiaşi indicatori după o perioada de timp de funcţionare după
noile reguli, cele ale economiei de piaţă.
Entropia acestei treceri este mare având în vedere, definiţia adaptată conform
relaţiei (1), ca integrala funcţiei (dQ/T), unde dQ reprezintă totalitatea schimburilor cu
exteriorul (mari în aceasta perioada pentru Romania ). Se constată ca temperatura T, ca
măsură a agitaţiei economico-sociale în acest caz, micşorează entropia, deci reduce
viteza trecerii la noul tip de economie.
145
Modelul ales, conform similitudinii din termodinamica nu pune la îndoială nici un
moment ajungerea în starea 2, deoarece entropia creste permanent, ci doar durata
acestei schimbări.
b) Schimbarea economiei mondiale datorita globalizării

Sistemul este reprezentat în acest caz de economia mondială, în care :
- Starea 1 este data de indicatorii economiei mondiale înainte de globalizare, iar
starea 2 reprezintă indicatorii economiei mondiale după un timp „t” de evoltie a
globalizarii.
Entropia acestei schimbări nu poate fi mare decât în condiţiile în care se
promovează aportul material şi energetic ale planetei din exterior, (dQ) din relaţia (1),
adică promovând materialele şi sursele de energie regenerabile.
Conştientizarea acestei necesitaţi este importantă pentru scăderea agitaţiei
economico-sociale legate de aceasta problema (reducerea temperaturii echivalente T din
relaţia (1)),care contribuie şi ea astfel suplimentar la creşterea entropiei acestei
schimbări.
La aceasta concluzie a ajuns Nicholas Geogescu-Roegen încă din 1971, când a
propus ca alternativă dezvoltarea economiei biologice, cu denumirea de bioeconomie,
fiind forma de economie cu aport maxim din exteriorul planetei203.
Demersul interdisciplinar dezvoltat mai sus conduce la următoarele concluzii:

1 Teoria sistemelor aplicată la economie poate reprezenta un model viabil de
gestionare a entităţilor economico-social, cu impact asupra rezultate
economice, dar şi asupra interconexiunilor specifice dezvoltării durabile ;
2 Teoria entropiei economice, reprezintă de fapt o avertizare, fundamentată
ştiinţific, ca o dezvoltare economică la scară globală nu poate continua la un
moment dat decât bazată pe aport energetic şi material din “afara planetei”
(fără să ofere însa un instrument de lucru operaţional în aceasta direcţie) ;
3 Analiza valorii oferă un instrument de gestiune a costurilor, de eficientizare a
utilizării materiilor prime şi materialelor disponibile la un moment dat;
4 Teoria jocurilor atrage atenţia ca eficienţa la nivel global nu se obţine printr-o
competiţie acerbă pentru dominaţia strategică doar a unora dintre competitori
(ex: oligopol, monopol) şi că există un optim către care se poate tinde prin
implicarea tuturor actorilor.
203
Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979
146
9.6. Aplicarea teoriei sistemelor şi entropiei în psihologie
Populaţia creşte, resursele scad. În condiţiile globalizării şi libertăţilor și crizelor de toate

felurile este din ce în ce mai greu ca omul să-şi creeze rezerve care sa-i ofere un confort
psihic privind siguranţa viitorului.
Înainte unii mai cu iniţiativă făceau în aşa fel încat îi trăgeau după ei şi pe ceilalti. Era
vorba de afaceri locale, chiar de succes dar care acum pică şi acestea. Prin globalizare
proiectele multinaţionale înghit tot. Nu mai are sens competitivitatea locală. Acum ori eşti
competitiv la nivel global ori nu exişti. Se crează pentru individ, adesea, un sentiment
de coşmar din care mulţi nu ştiu ieşi în mod corect, legal, moral. Omul nu mai are ţinte
credibile. ţinta divină pe care ar trebui să şi-o propună orice creştin este să fie şi să
acţioneze precum fiul Domnului, Isus Hristos. Ţintele pământene pot fi multiple şi diferă
de la om la om.
Cum a fost învăţat omul să tindă spre aceste ţinte?
Asimtotic, adică să tragă toată viaţa spre atingerea lor dar în realitate să nu le atingă
niciodată, cu promisiunea că ce nu a reuşit totuşi să obţină în viaţă va reuşi pe lumea
cealaltă.
Dacă gândim în termenii teoriei matematice a sistemelor aceasta ar însemna un răspuns
de ordinul I, cu o evoluţie exponenţial asimtotică spre o ţintă (figura 2), iar undeva în
timp, în această evoluţie, este linia de separaţie între lumea noastră şi lumea cealaltă,
204
moartea.
Grigore Moisil, foarte bun cunoscător al teoriei sistemelor spunea cândva că orice om
poate deveni academician singura deosebire că unii ajung în timpul vieţii alţii după aceea.
În principiu, oamenii simpli, cu frica lui Dumnezeu, şi-au însuşit această situaţie
cumulând în credintă şi muncind în linişte în speranţa că fiecare îşi va atinge ţinta sa.
Pentru aceştia nu sunt premize reale să se schimbe ceva major. Ei par a nu depinde de
nimic în ceea ce fac, dar din punct de vedere economic aceştia practic nu există. Aceştia
practică o activitate de subzistentă neinteracţionând cu fluxurile economice de produse şi
valori. Nu vând, nu cumpără decât strictul necesar, nu desfăşoară activităţi purtătoare se
taxe şi impozite dar beneficiază de servicii subvenţionate de stat precum sănătate ,
educaţie, administraţie, etc.
Nici măcar comunismul, care nega făţiş credinţa, nu cred ca a constituit un pericol real
pentru biserică, credinţa rămânând puternică şi în condiţiile de interdicţie prin fenomenul
de atracţie creat pe principiul “ fructului oprit”.
Dacă analizăm din punct al teoriei entropiei, conform căreia schimbarea unei stări de
fapt a unui sistem este favorizată de un aport “energetic”din exterior şi de
acceptabilitatea schimbării, din interior, nici una din religii nu este afectată de un pericol
204
Nicolae Vasile: Reinventarea omului, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2011.
147
real de schimbari radicale pentru ca impuls de schimbare din exteriorul lor nu există,
factorii politici fiind multumiţi de rolul pacifist al religiilor pentru populaţie, iar provocarea
din interior a unor shimbări radicale iar nu există pentru că membrii sistemului sunt
relativ multumiţi. Criza economică nu pare a fi lovit nici una dintre instituţiile religioase
majore.
Singurul pericol instituţional pentru acestea este disputa între diferitele religii pentru
mărirea numărului de enoriaşi şi a teritoriilor de răspandire şi influenţă.
Deci, având în vedere relativa stabilitate la nivel macro a religiilor, înseamnă că modelul
de referintă religios pentru om se pastrează. Nu este în nici un pericol, dar dat fiind
condiţiile grele şi instabile pe care trebuie să le suporte individul în epoca pe care o trăim
pare a se schimba modul în care omul îsi va atinge propriile ţinte, în special oamenii
complecşi care îşi propun să fie eficienţi.
Dacă aplicăm teoria entropiei la nivelul omului, a individului nu a noţiunii de om, atunci
lucrurile se schimba.
Aportul exterior în sensul schimbării este mare datorită tentaţiilor multiple la care este
supus. Gradul de acceptabilitate a posibilei schimbări, din interiorul său, este
deasemenea ridicat datorită frustrarilor legate de nesiguranţa zilei de mâine pe care o
simte.
Aceştia, în lumea complexă în care trăim în prezent tind spre un comportament oscilant,
în care perioadele de avant şi entuziasm alterneaza cu cele de cădere şi deznădejde,
specifice fenomenelor ciclice criza-relansare. Dacă revenim la gândirea sistemică,
modelată matematic, aceasta înseamnă un răspuns de ordinul II.
Numai că spre deosebire de comportamentul asimtotic exponenţial dinainte (figura 2)
care avea o evoluţie unică, comportamentul oscilant poate avea trei feluri de evoluţii
oscilant convergent (figura 2a), care se apropie exponenţial din ambele direcţii de o
ţintă, oscilant permanent (figura 2b) în jurul unei ţinte sau oscilant divergent (figura
2c), care se îndepărtează oscilant exponenţial de ţinta propusă.
În termeni umani aceasta înseamnă ca omul îşi poate atinge de mai multe ori în viaţă
ţintele propuse dar tot de atâtea ori îşi poate repierde echilibrul.
Inclusiv de ţinta divină omul complex se apropie tot oscilant, cazul cel mai fericit este
daca reuşeşte să se apropie într-un mod oscilant convergent şi să spere că, cu oscilaţiile
respective, se va apropia cât mai mult de Dumnezeu în viaţă, restul rămânând să se
întâmple după.
Pe termen lung evoluţia spre stabilitate, dorită de oricine, care prevede şi promisiunea
tipica oricarei religii, că ar putea continua şi după moarte, nu mai este unica variantă.
Este doar una din trei (oscilant convergent), celelalte doua variante (oscilant permanent
şi oscilant divergent) ne prezintă un om care va fi într-un permanent dezechilibru şi care
nu va mai avea nicio continuitate în credinta vieţii de dupa moarte, specifică tuturor
148
religiilor. Aceasta ar putea măcina din interior orice sistem religios dacă numeric oamenii
doritori de eficientă devin preponderenţi. Este puţin probabil însă, pornirea naturală a
omului fiind spre simplitate chiar şi daca inventând în viaţă răsplata este anticipată sunt
relativ puţini cei care se încumetă s-o facă.
Criteriile după care poţi evolua convergent spre o ţintă sau te poţi depărta de ea depind
de constrângerile sistemului şi de rezistenţa omului.
În teoria matematică a sistemelor acestea se numesc criterii de stabilitate.
Această oscilaţie prezentată anterior reprezintă reversibilitatea omului în credintă şi este
încă un factor pozitiv. Negativă ar fi o depărtare stabila de ţinta, adică un om
dezechilibrat permanent şi aceasta nu este prevazută nici măcar de modelele
matematice.
Dar ţintele omului nu pot fi doar referitoare la credinţă. Acestea pot fi de diverse feluri,
pot fi în iubire, în avere, caracterul oscilant manifestându-se în mod similar trecând din
plus în minus în mod repetat convergând sau nu spre o situaţie stabilă.
Din alt punct de vedere cred ca este şi o problema de alegere a ţintelor şi de eficienţă. O
alegere a unor ţinte uşor de atins va crea totdeauna probleme dupa aceea şi-l va
introduce pe om într-o stare de comportament oscilant, cu alternante de împliniri şi
dezamăgiri. Alegerea unor ţinte foarte greu de atins pot crea frustrări.
Globalizarea, mai ales cea informaţionala, conduce la o mai bună posibilitate de a te
informa şi a face comparaţii de unde şi riscurile de depresie în proporţie de masă.
Bibliografie
[1] Georegescu-Roegen, Legea entropiei si procesul economic, Bucureşti, 1979
Maria Niculescu, L’actuelle dynamique économique remet-elle en cause la

pertinence des modèles de gestion ?, Conferinta IFAG, Sofia, 11 aprilie, 2011
[2] Nicolae Jurcau: Two Specialists în Cybernetics: Stefan Odobleja and Norbert Wiener.
Common and Different Features. Twentieth World Congress of Philosophy, Boston,
10-15 august, 1998.
[3] Vasile M. Popov: Hyperstability of Dynamic Systems, Springer-Verlag, 1973.
[4] Maria Niculescu,M., Lavalette,G., Savoir ratrapper lr temps économique avec une vision systémique
opérationnelle, în curs de aparitie
[5] Maria Niculescu, Diagnostic global strategic, Editura economica, Bucuresti , 1997
[6] Lawrence Delos Miles: Techniques of Value Analysis and Engineering,
Mc.Graw Hill Co.,1961
[7] Text of Law Requirig Value Engineering în Executive Agencies,
adresa site:http://oecm.energy.gov/Portals/2/PL104_106.pdf
149
[8] Value Methodology Standard:
http://www.value-eng.org/pdf_docs/monographs/vmstd.pdf
[9] Magureanu,R.,Vasile,N. :Motoare sincrone fara perii, Editura Tehnica, Bucuresti, 1990.
[10] Vasile,N. :Slotless permanent magnet synchronous motors, EPE Symposium
on Electric Drive Design and Applications, Lausanne, 19-20 october,1994.
[11] Nash,John-Forbes Jr. Equilibrium points în N-person games,
Proceedings of the National Academy of Sciencies,(36): 48-9,1950.
(http://www.pnas.org/cgi/reprint/36/1/48,MR0031701)
[12] Kuhn,H.W., Nasar,Silvia.: The Essential John Nash,
Princeton University Press, 2001.
(http://press.princeton.edu/chapters/i7238.pdf)
[13] Georgescu-Roegen, Nicholas. The Entropy Law and the Economic Process,
Cambridge, Mass., SUA, Harvard University Press, 1971.
[14] Vasile, N. : Reinventarea omului, Editura Bibliotheca, Târgovişte,2011.
[15] Kuhn,H.W., Nasar,Silvia.: The Essential John Nash, Princeton University
Press, 2001.(http://press.princeton.edu/chapters/i7238.pdf)
[16] Şileţchi,M.,Curta,L.:Modelarea matematică a proceselor sociale.
Editura Academiei, Bucureşti, 1972.
150
Motto:
Trecutul a fost mecanic, prezentul este electric, iar viitorul va fi biologic.
Bill Clinton
Cap. 10. Cercetarea ştiinţifică în ingineria electrică.
De la paratrăsnet la avionul electric
10.1 Repere istorice cronologice la nivel internaţional
Fenomenele electrice naturale (fulgerul,trăsnetul,etc.) au fost observate dintotdeauna şi

au constituit un semn de întrebare permanent pentru oameni. Cum explicaţii nu aveau,au
plasat aceste fenomene în zona de influentă divină şi totodată au considerat o blasfemie
orice încercare a celor care încercau să explice ştiinţific natura acestora. Poate climatul
religios mai îngăduitor sau mai puţin instituţionalizat din SUA, din a doua jumătate s
secolului XVIII ,unde o aglomeraţie de oameni veniţi din toate colţurile lumii în încercarea
de a constitui un nou stat, a fost favorabil lui Benjamin Franklin,care trecând peste orice
teamă de acuzaţie de blasfemie, cu elemente primare de înţelegere a purtătorilor de
electricitate,care veneau încă de la greci,a inventat paratrăsnetul, în anul 1752, scăpând
omenirea de devastatoarele efecte ale trăsnetului. A fost prima invenție a unui produs
electric.
Ulterior a apărut lampa cu arc electric inventată de Humphry Davy, savant cu merite
deosebite în chimie,în anul 1809. Un alt mare merit al acestuia este că l-a format, ca
experimentator, pe Michael Faraday, care avea să devină ulterior marele deschizător de
drumuri din domeniul electricităţii. Teama de electricitate a început să scadă şi au început
să apară tot mai multe produse electrice.
Realizarile ulterioare au s-au succedat mult mai rapid, cu multe invenţii din domeniul
electric. Marii dezchizători de domenii precum Michael Faraday, Joseph Henry, Nikola
Tesla, Werner von Siemens, Thomas Alva Edison au inventat produse electrice fără de
care nici nu ne-am imagina viaţa de azi. Ultimul dintre ei a inregistrat 1093 brevete de
invenţie fiind cel mai prolific inventator din istoria omenirii. Prima dintre acestea are titlul
” Maşină electromagnetică de numărat voturi ”, în 1868.
Marea majoritate a invenţiilor lui Thomas Alva Edison au fost valorificate în firmele
proprii, realizând astfel şi un record de antreprenoriat bazat pe transferul tehnologic al
rezultatelor inovării. Într-una din aceste firme a lucrat o perioada şi Nikola Tesla. Ulterior
151
cei doi s-au separat în urma divergenţelor care au apărut între ei, urmând ambii o carieră
deosebit de productivă .
205
O listă cronologică detaliată se poate urmării în nota de subsol .
Sinteza descoperirilor experimentale ale lui Michael Faraday precum şi lucrările anterioare
ale lui Alessandro Volta si Andre-Marie Ampere au fost integrate magistral de către James
Clerk Maxwell (1831-1879) într-un set de ecuaţii care descriu legile de bază ale
electrotehnicii, ce aveau să conducă la noi realizări în domeniu dar şi deschideri noi în
electronică, telecomunicaţii, etc.
Perioada dinaintea primului Război mondial, din punct de vedere ştiinţific, a fost o
perioadă foarte prolifică pentru electromagnetism. Se încheia o epoca a marilor invenţii şi
descoperiri din domeniul electrotehnicii, termen introdus de către Werner von
Siemens(1816-1892). Titanii inventicii mondiale Thomas Alva Edison(1847-1931) şi
Nikola Tesla (1856-1943) au trăit în aceiaşi perioada şi au schimbat radical nivelul de
implicare a electricității în viața socială. Aceştia au contribuit esenţial la trecerea
electricităţii dintr-o preocuparea ştiinţifică într-o preocupare economică sau chiar socială.
Aplicaţiile electrotehnicii au constituit obiectul unor mari afaceri, au inceput să dea de
lucru la un număr foarte mare de oameni.
Perioada 1820 – 1910 a însemnat un prim val al afirmării electrotehnicii şi trecerea

acesteia de la un domeniu ştiinţific la un domeniu economic. Acest fapt a constituit şi o
pârghie pentru dezvoltările viitoare având în vedere acumulările de capital care s+au
reinvestit tot în domeniu.
A trecut Primul Război Mondial după care a început epoca de afirmare a electronicii, ale
cărei baze teoretice şi invenţii fundamentale apăruseră, încă din ultimele decenii ale
secolului XIX.
205
Realizarile ulterioare au s-au succedat mai repede cu multe invenţii din domeniul electric precum motorul
electric (Anglia,Michael Faraday,1821),electromagnetul (Anglia,William Sturgeon,1823),electromagnetul
multiplu (SUA,Joseph Henry,1831),telegraful magneto-acustic (SUA,Joseph Henry,1831),generatorul electric
(Anglia,Michael Faraday,1831),frigiderul (SUA,Jacob Perkins,1834),releul electromagnetic (SUA,Joseph
Henry,1835),becul cu incandescenta (Scotia,James Bowman Lindsay,1835),tiparul electric (SUA,Thomas
Davenport,1837),telegrafia magnetică (SUA,Samuel Morse,1837),telegrafia electrică (Anglia,SUA,Charles
Wheatstone,Samuel Morse,1838),telefonul (SUA,Italia,Antonio Meucci,1849),ascensorul (SUA,Elisha
Otis,1852),giroscopul (Franta,Leon Foucault,1852),cablul telegrafic submarine (Anglia,Fredrik Newton
Gisborne,1858),acumulatorul cu acid (Franta,Gaston Plante,1859),becul cu filament de carbon (Anglia,Joseph
Swan,1860),aspiratorul (SUA,Ives W. McGaffney,1868),motorul de curent continuu (Belgia,Zenobe
Gramme,1873),tramvaiul electric (SUA,Stephen Dudle Field,1874),motorul asincron trifazat (SUA,Nikola
Tesla,1877),fonograful (SUA,Thomas Alva Edison,1877),microfonul (SUA,Emile Berliner,1877),alternatorul
electric (Germania,Werner von Siemens,1878),locomotiva electrică (Germania,Werner von
Siemens,1879),războiul de ţesut electric (Germania,Werner von Siemens,1879),ventilatorul electric
(SUA,Schuyler Skaats Wheeler,1882),centrala electrică (SUA,Thomas Alva Edison,1882),motorul bifazat
(SUA,Nikola Tesla,1883),troleibuzul (SUA,Frank Sprague,1884),tansformatorul electric (SUA,William
Stanley,1885),sistemul electric polifazat (SUA,Nikola Tesla,1888),centrala telefonica electromecanică
(SUA,Almon Strowger,1892),comunicaţiile fără fir (SUA,Nikola Tesla,1893),radiotelegraful (Italia,Gugliemo
Marconi,1895),telecomanda (SUA,Nikola Tesla,1898),inregistrarea pe bandă magnetică (Danemarca,Valdemar
Poulsen,1899),instalaţia de aer condiţionat (SUA,Willis Carrier,1902),radiotelefonul (Danemarca,Valdemar
Poulsen,1902),electrocardiograful (Olanda,Willem Einthoven,1903),trioda (SUA,Lee DeForest,1906), receprorul
şi emiţătorul radio (SUA,Ernst Alexanderson,1913-1914). Wikipedia/Lista cronologică a invenţiilor.
152
O serie de invenţii noi au apărut în domeniu, care s-au şi aplicat mai repede decât cele
dinainte. Viteza de aplicare a noutăţilor a crescut, investitorii dorind obţinerea mai rapidă
a unor rezultate economice. În nota de subsol sunt date unele din apariţiile semnificative
206
în ordine cronologică .
În perioada dinaintea şi chiar din timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, ţările
beligerante puternice au făcut mari eforturi în găsirea de noi soluţii în electrotehnică şi
electronică, rezultatele acestora creând un avantaj cert al părţii care le deţinea.
Sistemul de reglaj automat (Romania, Ştefan Odobleja, 1938), calculatorul (Germania,

Konrad Zuse, 1941), cuptorul cu microunde (SUA,Percy Spencer, 1946),tranzistorul
(SUA,William Shockley, 1947), au constituit rezultate notabile ale cercetărilor din acea
perioadă.
Domeniul promitea mult. După război cercetările au fost continuate şi au produs

rezultate, apărând încă un competitor de mare calibru şi anume Japonia.
În prezent mişcarea de inovare internaţională este orientată spre produse şi tehnologii

din domeniile care ţin de dezvoltarea durabilă (energie,mediu,resurse umane) si
globalizare, aplicaţii inteligente,produse din domeniul ingineriei medicale şi din domeniul
antiterorismului.
Clădirile verzi,clădirile inteligente,automobilele electrice sau chiar avioanele electrice

reprezintă obiective importante pentru inventatorii din întreaga lume. Aplicaţiile electrice
autonome (automobile,avioane,etc.) depind în mod esenţial de progresele în domeniul stocării
energiei electrice. Un rezultat deosebit în acest domeniu l-a obţinut inventatorul român Adrian
Vişan,care a înregistrat în anul 1996 la Oficiul Britanic de Patente şi la Oficiul European de
Patente un brevet având ca subiect bateria nucleară, prima inițiativă de acest fel. Această
baterie ar putea alimenta un automobil electric timp de zeci de ani 207.
10.2. Contribuţia României în ingineria electrică
10.2.1. Perioada de pionerat
Întâmplător sau nu în același an şi aceiași luna când Thomas Alva Edison deschidea la
New York prima centrala electrica de distribuție publica a energiei, septembrie 1882, s-a
206
Circuitul basculant (Anglia,William Eccles,1919),pila termoelectrică (Romania,Nicolae Vasilescu-
Karpen,1922),televiziunea (SUA,Philo Farnsworth,1923),electroencefalografia (Germania,Hans
Berger,1929),tubul cinescopic (SUA,Vladimir Zworykin,1929),calculatorul (Germania,Konrad
Zuse,1941),cuptorul cu microunde (SUA,Percy Spencer,1946),tranzistorul (SUA,William Shockley,1947),floppy
disk (Japonia,Yoshiro Nakamatsu,1952),circuitul integrat (SUA,Jack Kilby,Texas Instruments,1958),laserul
(SUA,Theodore Harold Maiman,1960),mouse-ul (SUA,Douglas Engelbart,1963),e-mail-ul (SUA,Ray
Tomlinson,1971),microprocesorul (SUA,Federico Faggin,1971),monitorul cu cristal lichid (SUA,James
Ferguson,1971),PC-ul (SUA,Firma Xerox,1973),telefonia mobilă (SUA,Firma Bell,1977),compact discul (Olanda
,Japonia,Philips,Sony,1980),videocamera (Japonia,Sony,1983),internet-ul (SUA,Robert E. Kahn),world wide
web (Marea Britanie,Tim Berners-Lee,1990),wiki (SUA,Ward Cunningham,1994),Wikipedia (SUA,Jimmy
Wales,Richard Stallman,2001).Wikipedia/Lista cronologică a invenţiilor.
207
Nicolae Vasile, Stiinţă şi prejudecăţi, Editura Electra,Bucureşti, 2010.
153
semnat si la București primul document care atesta începutul introducerii electricității în
România şi anume Adresa nr. 15 114 / 22 septembrie 1882 a Ministerului de Interne
către Primăria Comunei București prin care se comunica permisiunea de a așeza stâlpi de
lemn pe străzile Victoria, Ştirbei Voda si Cotroceni, necesari iluminatului electric. Au fost
iluminate electric în ordine cronologica Palatele Regale (Victoria si Cotroceni), Gara de
Nord, Gradina Cișmigiu, Teatrul Naţional, iluminat exterior si Teatrul National, iluminat
208
interior .
Odată cu primele aplicații au apărut si primele unitatea economice de instalare si

întreținere, la început ca reprezentanta a unor firme străine ulterior si firme noi
romanești si totodată au apărut si necesitătile de forța de munca specializata.
Primele scoli de meserii s-au înființat de către Camera de Comerț si Industrie din
București dar studii superioare de electricitate nu existau în ţară.
Prima structura de învățământ superior de electrotehnica din Romania a fost Catedra de
Electrotehnica, înființată de către Nicolae Vasilescu-Karpen, în cadrul Scolii Naționale de
Poduri şi Șosele, în 1905,la întoarcerea acestuia de la doctorat din Franța.
Ulterior,în 1912,prin inițiativa lui Dragomir Hurmuzescu s-au înființat Institutul

Electrotehnic București si Institutul Electrotehnic Iași care au intrat mai târziu in noile
forme de organizare si anume Școala Politehnica București (1920) respectiv Școala
Politehnica “Gheorghe Asachi” Iași (1938),sub denumirea de Facultate de electrotehnică.
La Timișoara s-a înființat în 1920 Şcoala Politehnica,cu Facultate de electrotehnica iar la
Cluj începe sa funcționeze, din anul 1920, Școala Superioară Industrială,cu profil
electromecanic, care se transformă în 1947 în Politehnica din Cluj.
În 4 ianuarie 1927 s-a constituit Comitetul Electrotehnic Român (CER) afiliat la Comisia
Electrotehnica Internaţională care se înființase la Londra în anul 1906.În adunarea de
constituire s-a stabilit următorul Comitet: Dragomir Hurmuzescu (Președinte pentru anul
1927), Nicolae Vasilescu-Karpen (Președinte pentru anul 1928), Constantin Buşilă
(Vicepreședinte), Constantin Budeanu (membru), Dimitrie Leonida (membru), Plauţius
209
Andronescu (membru) .
Acest nucleu de mari valori intelectuale dar şi cu puternice implicații în viața socială,în
special în industrie, au făcut din Romania o ţară cu o evoluție modernă între cele doua
războaie mondiale. Electricitatea era considerată una dintre căile spre progres. Aceşti
oameni au condus instituții importante la acea vreme, au înființat noi instituții în ţară şi
au reprezentat cu deosebit succes ţara în străinătate.
Dragomir Hurmuzescu fondează în 1928 Societatea Română de Radiodifuziune,

Constantin Budeanu,cu experiența industrială dobândită la CFR, la Societatea de
208
Costin Rucareanu, Începuturile electrificării în Bucureşti, Editura AGIR, 2001.
209
Florin Teodor Tănăsescu, Pagini din istoria Comitetului Electrotehnic Român, Editura AGIR, 2010.
154
Tramvaie București şi la Societatea Electrica București iar cea academica la Școala
Politehnică București pune bazele teoriei energiei reactive şi deformante, însușită la
nivelul Comisiei Electrotehnice Internaționale. Această teorie este valabilă şi astăzi şi este
recunoscută la nivel mondial. Tot el a introdus unitatea de măsură a energiei
reactive,VAR-ul. Nicolae Vasilescu-Karpen (Rector la Şcoala Politehnică din Bucureşti în
perioada 1920-1940, Ministrul industriilor, Președinte AGIR) inventează în anul 1922 pila
termoelectrică,iar studentul şi asistentul acestuia, Alexandru Proca,seful promoției din
anul 1923 a Facultăţii de Electrotehnică din București continuă studiile în Franța unde în
1936 publică lucrarea care introduce noțiunea de “ mezoni “.Constantin Busila (Președinte
fondator în 1926 al IRE-Institutul Roman de Energie, Președinte CER în perioada 1930-
1945) şi Dimitrie Leonida au contribuit esențial la dezvoltarea conceptului a ceea ce avea
ulterior să devină sistemul energetic naţional. Un moment istoric deosebit, privit ca o
recunoaşterea a şcolii de electrotehnică românesti din acea perioadă pe plan internaţional
a fost venirea lui Nikola Tesla la Bucureşti, în 1937, când a primit titlul de Doctor Honoris
Causa al Şcolii Politehnice din Bucureşti.
În plan academic, în această perioadă se formează profesional cei ce aveau să conducă

destinele domeniului după război precum Martin Bercovici, Paul Dimo, Remus Răduleţ,
Tudor Tănăsescu, Paul Cartianu, Aurel Avramescu, Cornel Penescu, Alexandru Nicolau,
Gheorghe Hortopan, Ion.S. Gheorghiu, Ion Antoniu, etc.
10.2.2. Perioada electrificării
Noua putere instalata in Romania după război a stabilit ca prioritate economica

electrificarea tarii, acțiune de amploare foarte mare la nivel național care a fost demarata
prin masuri instituționale fără precedent prin înființarea de noi structuri guvernamentale
sau întreprinderi cu capital de stat precum: Ministerul Energiei Electrice (Ministru
Gheorghe Gaston-Marin), Întreprinderea Electroputere Craiova (1947), Institutul de
Studii si Proiectări Energetice – ISPE (1949- Acad. Martin Bercovici-director fondator,
Prof. Vasile Nitu-director dezvoltator, Prof. Dan Ioan Gheorghiu-director care l-a adaptat
la economia de piața după 1990), Institutul de Cercetări si Proiectări Electrotehnice-ICPE
(1950- Prof. Alexandru Nicolau-director fondator, Prof. Florin Teodor Tanasescu-director
dezvoltator, Prof. Nicolae Vasile-director care l-a adaptat la economia de piața după
1990), Întreprinderea de Cabluri si Materiale Electrotehnice București, Electroaparataj
București, Electromotor Timișoara, etc. S-au dezvoltat,prin investiții noi, întreprinderile
care proveneau din foste reprezentante in Romania a unor firme străine, după
naționalizare, precum UMEB, Electromagnetica, Electrotehnica, toate din București, etc.
Conceptul de dezvoltare a sistemului energetic a fost acela de a oferii serviciul

alimentarii cu energie electrica a agenților economici si a consumatorilor individuali
privați dar si de a crea o industrie electrotehnica autohtona,pentru ambele fiind
necesara crearea de specialiști cu studii surioare.
La nivelul academic, în anii 1947-1950, în concordanta cu noile prioritaţi economice, s-au
155
restructurat universitățile tehnice existente şi au apărut unele noi, înființându-se catedre
si specializări de energetică iar la București, în anul 1950, în cadrul Institutului Politehnic
București (Fosta Școala Politehnică) s-a deschis Facultatea de Energetică, desprinsă din
Facultatea de Electrotehnică.
În această perioadă s-au format profesional cei ce aveau să contribuie la dezvoltarea

industriei electrotehnice şi electronice românești din perioada 1960-1980 precum
Alexandru Timotin, Andrei Ţugulea, Alexandru Fransua, Constantin Apetrei, Constantin
Bălă, Florin Teodor Tănăsescu, Gleb Dragan, Roman Stere, Dumitru Felician Lăzăroiu,
Ion Dumitrache, Vlad Ionescu, Mircea Petrescu, Edmond Nicolau, Vasile Cătuneanu,
George Rulea, etc.
10.2.3. Perioada începuturilor în electronică, automatică şi calculatoare
Progresele din domeniul electronicii începute cu telecomunicațiile si radio dinainte de

1900, continuate cu televiziunea, conceputa prin anii 1920 , conceptual de sistem de
reglaj automat apărut în 1938 (Stefan Odobleja) si dezvoltat până în 1948 (Norbert
Wiener), apariţia componentelor electronice de bază începând din 1947 (Tranzistorul-
William Shockley), au constituit premizele trecerii la o industrie pe plan mondial dar
şi în România.
Având în vedere specificul nou al acestui domeniu,prin excelenţa de înalta
tehnologie,evoluţia dezvoltării industriale a fost invers decât în alte domenii şi anume
a început cu crearea de forţă de munca. Astfel Facultatea de Electronică şi
Telecomunicaţii din Bucureşti a apărut în 1953 (prin desprindere din Facultatea de
Electrotehnică). Facultatea de Automatică şi Calculatoare a fost înfiinţată în anul 1966,
prin desprindere din Facultatea de Energetică.
Eforturile pionerilor acestui domeniu Tudor Tănăsescu,Gheorghe Cartianu,Matei

Marinescu,Corneliu Penescu, cumulate cu înclinarea spre tehnică a genialului
matematician Grigore Moisil (fost student la Şcoala Politehnică din Bucureşti) şi
spiritul organizator al electrotehnistului Aurel Avramescu (Preşedintele Comisiei de
Automatizări) au iniţiat modificări de structuri menite să dinamizeze aplicaţiile
industriale ale domeniului.
Apar astfel instituţii noi Institutul de Proiectări pentru Automatizări-IPA (în 1960,prin
desprindere din ICPE), Întreprinderea Automatica Bucureşti, Întreprinderea Electronica
Bucureşti, Întreprinderea de Calculatoare Bucureşti, Întreprinderea de Elemente de
Automatizări,Centrala Industrială pentru Elemente de Automatizări şi Telecomunicaţii,
Centrala Industrială pentru Electronică şi Tehnică de Calcul, Institutul de Cercetări
Electronice, Institutul de Tehnică de Calcul, Institutul pentru Componente Electronice,
etc.
Toate aceste au condus la o industrie electrotehnică şi electronică românească care după

nivelul întreprinderilor şi centralelor a crescut la nivel de Departament în cadrul
Ministerului Construcţiilor de Maşini (şefi de departament Cornel Mihulecea, Alexandru
156
Necula ) şi chiar la nivel de Minister al Industriei Electrotehnice şi Electronice (ministru-
Alexandru Necula, Nicolae Vaidescu, Angela Voicila)
Aceasta industrie a participat cu partea electrică şi electronică la dezvoltarea

locomotivelor electrice, instalaţiilor de foraj,industriei de materiale de construcţii,în
special industria de ciment, industriei de maşini unelte, metroului din Bucureşti,
platformelor de foraj marin, vapoarelor şi chiar roboţilor industriali româneşti.
10.2.4. Tendințe actuale:Globalizarea şi dezvoltarea durabilă cresc nevoia de

electric
Criza globală în care ne aflăm impune găsirea unor repere care să ofere firmelor
un segment de piaţă credibil şi găsirea unor surse de finanţare sustenabile în domenii
care să nu pericliteze şansele de dezvoltare ale generaţiilor viitoare. Conceptele
globalizare şi de dezvoltare durabilă sunt din ce în ce mai acceptate la nivel internaţional
şi produc deja efecte economice, dintre care cele mai multe au legătură cu piaţa din
210
domeniul ingineriei electrice .
Dezvoltarea durabilă conţine domeniile energie, mediu şi resurse umane iar
globalizarea presupune dezvoltarea transporturilor, tehnologiei informaţiei şi
comunicaţiilor.
Iniţiativele statelor şi organismelor internaţionale constituie, în această perioadă
de criză o alternativă mai stabilă decât iniţiativele private şi contribuie la construcţia unor
segmente de piaţă bazate pe reglementări, cu finanţare din bugetele statelor sau a unor
organisme internaţionale.
Tendinţe de piaţă provenite din dezvoltarea durabilă
Domeniile energie si mediu - cu multitudinea de directive, legi, ordonanţe,
hotărâri de guvern care reglementează dar, urmate de programe internaţionale şi
naţionale de finanţare, se înscrie perfect în scenariul formării unor segmente de piaţă
relativ stabile menite să rezolve problemele din cele doua domenii dar în acelaşi timp să
contribuie la o relansare a agenţilor economici prin asimilarea unor produse si tehnologii
prietenooase mediului iar cele electrice se inscriu prin excelenta in aceasta categorie.
Produsele electrice şi electrotehnologiile sunt purtătoare de implicaţii ecologice
atât prin reducerea emisiilor proprii cât şi prin reducerea sau monitorizarea emisiilor altor
categorii de produse sau tehnologii.
Internalizarea costurilor de mediu va conduce inevitabil la reducerea preţului de
cost a produselor şi tehnologiilor electrice în comparaţie cu alte categorii, ceea ce justifică
abordarea lor cu prioritate.
210
Nicolae Vasile, Ingineria Electrica- Probleme de piaţă, Bucureşti, Editura Electra 2011
157
Contextul strategic la nivel global,criza economică şi financiară în care ne aflăm poate fi
interpretată şi ca oportunitate în comparaţie cu modul cum ar fi curs evenimentele într-o
situaţie normală.
Omenirea se află oricum în aproprierea luării unor decizii majore dar care din
diverse categorii de conjuncturi sau interese potrivnice nu se luau. Criza actuală grăbeşte
luarea unor decizii in urmatoarele probleme: Schimbarea mix-ului energetic la nivel
211 212
global , Economisirea energiei , Dezvoltarea infrastructurii de mediu şi a activităţii
213
de monitorizare , Dezvoltarea segmentului de piaţă conex formării şi perfecţionării
214
resurselor umane .
Tendinţe de piaţă provenite din globalizare
Globalizarea presupune conectarea informaţiilor, circulaţia mărfurilor şi persoanelor la
nivel planetar într-un timp a cărei valoare a căpătat deja o conotaţie comercială.
Schimări esenţiale se vor produce în transporturi, infrastructrură şi mijloace, tehnologia
informaţiei şi comunicaţii în sensul eficientizării acestora dar şi reducerii impactului de
mediu. Dintre direcţiile de acţiune se remarcă: Schimbarea transportului auto spre
215 216
varianta electrică , dezvoltarea societăţii informaţionale .
211
Trecerea de la energiile fosile la energiile regenerabile trebuia oricum făcute într-o perioadă istoric scurtă,
dar necesită pe lângă o voinţă politică a factorilor de decizie şi disponibilizarea unor uriaşe fonduri de investiţii.
Aceasta a devenit posibile acum, voinţa politică a factorilor dominanţi la nivel mondial datorită tensiunilor
geopolitice iar disponibilizarea fondurilor de investiţii a apărut posibilă datorită faptului că investiţiile reprezintă
o piaţă care se caută în perioada de criză când s-au acumulat capitaluri uriaşe în bănci în căutare de pieţe
reglementate. Există astfel premizele ca la nivel global să se facă paşi importanţi în trecerea spre o exploatare
la scară mare a surselor regenerabile de energie.
212
Este interpretată ca cea mai importantă „sursă” de energie a viitorului, care este în acelaşi timp şi
nepoluantă. Într-o lume dominată de producători politicile de economisire nu aveau nici o şansă să devină
prioritare. Scăderea forţei producătorilor de energie fosilă şi creşterea graduală spre sursele regenerabile oferă
o importantă oportunitate de aplicare a politicilor de economisire a energiei. Această direcţie de evoluţie
presupune o atenţie mai mare dată cercetării şi inovării din domeniu pentru găsirea de soluţii cu consumuri de
energie scăzute. Criza actuală presează găsirea acestor soluţii având în vedere că este greu de presupus că
omenirea va renunţa, de bună voie, la confortul câştigat în ultimul secol.
213
Omenirea în ansamblul său şi România în special, sunt deficitare la implementarea infrastructurii de mediu
la nivelul cerinţelor şi a activităţii de monitorizare. Organismele internaţionale şi guvernele naţionale fac eforturi
financiare semnificative în imbunătăţirea situaţiei, eforturi care se constituie într-un segment de piaţă
substanţial la nivel global.
214
Necesitatea îmbunătăţirii infrastructurii din sănătate şi învăţământ precum şi multitudinea de produse şi
tehnologii din ceea ce se cheamă industria sănătăţii respectiv industria învăţământului contribuie la constituirea
unui segment de piaţă în continuă creştere pentru produsele electrice.
215
Transportul se face vinovat de 27% din poluarea globală. Schimbarea spre varianta electrică necesită
voinţă, din partea marilor actori la nivel mondial dar şi fonduri de investiţii la nivelul producătorilor.
Voinţa poate rezulta şi din preconizata epuizare a combustibililor fosili într-un interval istoric scurt dar
şi din internalizarea costurilor de mediu la producători încât la un moment dat preţul variantelor electrice să
devină mai mic decât cel al variantelor bazate pe combustibili fosili.
216
Necesitatea implementării de reţele inteligente atât informaţionale dar şi energetice, Smart Grid, se
constituie într-un evident pas spre eficienţă şi calitate a serviciului in sine dar şi intr-o avalanşă de schimbări pe
piaţa de componente provenită din necesitatea adaptării acestora la funcţionarea in astfel de reţele. Această
158
Iniţiativele statelor şi organismelor internaţionale constituie în această perioadă de
criză o alternativă mai stabilă decât iniţiativele private şi contribuie la construcţia unor
segmente de piaţă bazate pe reglementări, cu finanţare din bugetele statelor sau a unor
organisme internaţionale.
Pentru cele şase direcţii strategice la nivel global dar şi naţional trebuie abordate
după regulile generale ale economiei de piaţă cu avantajul de stabilitate adus de aspectul
reglementat al acestor pieţe.
Si alte domenii relativ clasice evoluează spectaculos datorită unor salturi notabile
în diversele direcţii ale ingineriei electrice. De obicei aceste evoluţii sunt marcate prin
adăugarea cuvintelor „inteligent”, „electric”, „ecologic”, „verde”, etc. Astfel piaţa este
plină de denumiri precum „energie verde”, „energie alternativă”, „energie regenerabilă”,
„transporturi inteligente”, „automobil electric”, „încălzire electrică”, „echipamente
ecologice”, „inteligenţă incorporată”, etc . Se crează astfel o serie de produse şi
tehnologii modernizate, prin incorporarea de elemente noi, care le îmbunătăţesc fie
eficienţa energetică, fie impactul asupra mediului, fie realizarea de noi funcţiuni prin
accesabilitatea lor informatică şi posibilitatea de a lucra în reţea.
Putem avea o cuantificare a interesului pe piaţă pentru astfel de produse urmărind

fluxurile de informații electronice.
În Tabelul 1 se pot observa, fie şi considerând aspectele semantice, evoluţiile

realmente spectaculoase, de piaţă sau de preocupare, în cazurile economisirii energiei
(1647%), automobilului electric (42,37%), energiei verzi (31,1%), echipamentelor ecologice
(27,8%) sau încălzirii electrice (24,5)
Domeniu Denumirea clasica Denumirea noua %
energie verde+alternativă+noua+
energie
ENERGIE regenerabilă 31,1%
63 000 000
19 593 000
transport transport inteligent+electric

TRANSPORT 20,3%
253 000 000 51 550 000
automobil automobil electric

AUTOMOBIL 42,37%
11 800 000 5 000 000
schimbare conduce la un binevenit salt tehnologic prin implementarea elementelor de inteligenţă artificială
incorporată în aplicaţiile tradiţionale.
159
CONSTRUCŢII construcții construcţii (locuinţe) inteligente 2,2%
9 810 000 214 200
Producie Producţie robotizata+automatizată 143

PRODUCŢIE 9 080 000 780 1.6%
echipamente ecologice+on-line 27,8%

Echipamente (utilaje)
ECHIPAMENTE 3 182 000
11 450 000
inteligenţă
INTELGENŢA inteligenţă artificială+incorporată+ 7%
1 140 000
înglobată +distribuită
80 700
COMENZI comanda telecomanda+comanda de la distanţă 1 14.3%

11 800 000 686 000
ENERGIE 1647%
consum de energie economie de energie
692 000 11 400 000
ÎNCALZIRE Încălzire ncălzire electrică 24.5%

1 950 000 477 000
Tabelul 10. 1. Evoluţia procentelor de progres a diverselor segmente de piață.
Preocuparea pentru economisirea energiei este evidentă şi se manifestă prin toate

celelalte domenii transporturi, construcţii, producţie. Ecologia este de asemenea o
preocupare vizibilă şi se manifestă atât prin tendinţa utilizării de echipamente ecologice
cât şi în energie prin energia verde şi în transporturi prin transporturile electrice (în
special prin automobilul electric ).
Transportul electric face paşi importanţi şi în domeniul naval şi aerian. Astfel în

domeniul naval cele mai mari vase de pasageri de mare capacitate sunt în prezent
construite cu tracţiune electrică. Sunt plasate pe fundul vaporului mai multe motoare
electrice cu posibilitatea de rotire de 360 grade oferind o manevrabilitate deosebită a
vasului, foarte importantă mai ales în zona porturilor.
În privinţa avioanelor electrice s-au făcut deja teste pentru avioanele militare. În
domeniul avioanelor civile deja s-a testat un avion electric cu alimentare solară care a
făcut ocolul Pământului doar cu energie preluată din radiaţia solară.
Tendinţa spre creşterea gradului de inteligenţă a aplicaţiilor se constată prin existenta

unor procente de progres in domeniul inteligenţei încorporate, construcțiilor şi transporturilor
inteligente, chiar dacă acestea nu depăşesc deocamdată 10%.
Bibliografie
[1,2] Wikipedia/ Lista chronologică a invenţiilor.
[3] Nicolae Vasile, Ştiinţă şi prejudecăţi, Editura Electra, Bucureşti, 2010
160
[4] Costin Rucăreanu.:Începuturile electrificării în București, Editura AGIR,2001.
[5] Florin Teodor Tănăsescu.: Pagini din istoria Comitetului Electrotehnic Român,
Editura AGIR, 2010.
[6] Nicolae Vasile,ş.a.: Ingineria Electrică-Probleme de piaţă, Editura Electra,Bucureşti,2011.
[7] Vladimir Ţicovschi.:Globalizare şi transfer de tehnologie,Editura Enciclopedică,2006.
[8] Nicolae Vasile,ş.a.: Energia-Probleme actuale,Editura Electra,Bucureşti,2007.
[9] Nicolae Tăpuş,Doina Banciu: Tehnologia Informaţiei şi Telecomunicaţii,
Editura Electra,Bucureşti,2007.
[10] Nicolae Vasile,ş.a.: Ingineria Electrică-Probleme actuale, Editura Electra,Bucureşti,2010.
[11] Walt Patterson, Electricitatea o industrie în schimbare, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 2000.
161
"Utilizarea uneltelor a modificat in mod
fundamental modul in care stramosii nostri
interactionau cu natura, permitandu-le sa
manance noi tipuri de alimente si sa exploreze
noi teritorii. Acest comportament a dus si la
crearea de unelte, un pas esential in evolutie,
evolutie care ne-a permis, intr-un final, realizarea
de tehnologii precum avioanele, tomograful sau
iPhone-ul".
Dr. Seresenay Alemseged
10. Cercetarea ştiinţifică în stiinta materialelor. De la uneltele primitive la materialele

inteligente
Autori Niclae ANGELESCU și Nicolae VASILE
11.1. Omul – observator si beneficiar al solutiilor tehnice oferite de natura
Omenirea, de-a lungul timpului, a fost interesată şi preocupată de găsirea,

realizarea şi dezvoltarea unor materiale aproape perfecte, pentru aplicaţii specifice, care
să-i uşureze activitatea sau să-i crească gradul de confort. Diferenţa de inteligenţă între
animal şi om deriva din scopul spre care tind. Inteligenţa animală (exemplul: maimuţă,
elefant, vulpe) este caracterizată de instinct. Inteligenţa la om deriva din inferenţă217.
Inferenţa este acea componenta procesului logic din care derivă o concluzie dintr-o
premisă, adică extrage o consecinţă necesară, o informaţie specifică, dintr-o descriere de
stare dată.
Omul, prin natura sa este o fiinţă foarte curioasă. Este un observator al naturii şi
nu de puţine ori a utilizat în folos propiu soluţii tehnice oferite de natură. Pot fi date
cateva exemple simple care ne sunt la îndemană. La începutul civilizaţiei umane, omul s-
a folosit de unelte primitive pe care le-a găsit în natură, aşa cum a fost bâta cu care
lovea şi piatra cu care arunca. Aceste unelte primitive reprezentau, de fapt prelungirea
braţului cu care lovea şi se foloseau atât pentru apărare cât şi pentru atac şi vânătoare.
Cu timpul el a observat că folosind piatra prelucrată se diversifică gama de unelte. Aşa au
apărut cuţitul, vârful de săgeată sau rîşniţa de măcinat grăunţe.
Omul a observat cum îşi face rândunica cuibul şi anume că această pasăre
foloseşte mâl şi resturi vegetale uscate, de obicei paie. Dacă rândunica ar fi folosit
217
http://ro.wikipedia.org
162
numai mâl la construirea cuibului, atunci acesta s-ar fi distrus atunci când mâlul s-ar fi
uscat deoarece rezistenţa sa mecanica ar fi fost mică. Rândunica, folosind în asociere şi
resturi vegetale a realizat un nou material (de fapt unul dintre cele mai vechi materiale
compozite) care are alte proprietati decât mâlul uscat şi anume este mult mai rezistent.
Aşa au apărut chirpici-ul, unul dintre cele mai vechi materiale de construcţii folosit încă
din cele mai vechi timpuri (folosite şi în prezent) de om pentru construirea de locuinţe.
În “copilăria” civilizaţiei umane, omul nu a cunoscut utilizarea şi stăpânirea focului. Omul

însă se folosea pentru sporirea confortului său de căldura soarelui. Se temea de focul
produs de fulgere sau de incendiile produse de caniculă.Alături de influenţa asupra
dezvoltării biologice a omului, folosirea focului are o importanţă crucială şi pentru
dezvoltarea civilizaţiei tehnice a omenirii, întrucât producţia de bunuri materiale mai
sofisticate (ca de exemplu metalurgia, ceramica, etc) este dependentă direct de
realizarea unor temperaturi ridicate.
Dacă folosirea focului are o vechime de 750.000 – 1.900.000 ani, stăpânirea sa
218
nu are o vechime mai mare de 15.000 ani . Ori fără stăpânirea focului nu se pot
dezvolta valori de temperaturi necesare conducerii unor procese tehnologice eficiente.
Acest lucru a fost posibil prin stăpânirea focului în focar, în cuptor, respectiv în incinte
care iniţial erau construite din rocă naturală, capabile să conducă la realizarea de
temperaturi cu valori ridicate. Producţia de bunuri materiale a căpătat o dezvoltare
importanta şi complexă odată cu stăpânirea şi controlarea focului, cunoscând o largă
diversificare în timp.
Utilizarea uneltelor este prima dovadă de inteligenţă care separă oamenii de celelalte
specii ale regnului animal. Uneltele sunt acelea care amplifică forţa omului în îndeplinirea
unor deziderate ale acestuia.Primele unelte au fost din piatră (acum 3-4 mil. ani) ,
urmând cele din bronz (circa 2500- 800 î.Hr.), fier (circa 1150- 350 î.Hr.), etc. Din piatră
omul a confecţionat unelte pentru tăiat carnea, arme, din bronz au realizat topoare, săbii,
iar din fier s-au făcut pluguri, ciocane, cleşti, cuţite, fierăstraie, etc.
Obţinerea de bunuri materiale a pornit de la necesitatea folosirii acestora. Se pare ca

iniţial au existat anumite cauze care a determinat acest lucru şi numai apoi produsul
respectiv a fost folosit din necesitate. În acest context s-ar putea da ca exemplu sticla.
Se spune că sticla a fost descoperită de nişte marinari fenicieni care transportau sodă.
Aceştia, aflându-se pe plajă, în ideia de a prepara mâncarea, au pus un vas pe câţiva
bulgări de sodă şi au făcut focul sub el. Dimineaţa au descoperit prin cenuşă nişte
pietricele lucioase. Erau bucăţele de sticlă. Această întâmplare a fost menţionată de
218
Teoreanu Ion, Ceramica şi Civilizaţia, Discurs de recepţie, Academia de Ştiinţe Tehnice din România
163
Plinius în Istoria Naturală. Istoria fabricării cimentului a pornit, de asemenea, de la o
observaţie din natură.
Viata a oferit ea însasi numeroase solutii tehnice. Omul a observat că este mult
mai uşor (se depune un efort mai mic) dacă un obiect este deplasat prin rostogolire faţă
de deplasarea acestui obiect prin tragere. Astfel ca, în zorii civilizaţiei umane, obiectele
cu masa mare şi de mari dimensiuni erau deplasate prin tragerea acestora pe bile
219
rotunde de lemn care se rostogoleau. Aşa a apărut roata.
Sugestiv, cea mai credibilă formă de apariţia roţii este aceea de discuri tăiate din
butuci, doar că butucii nu pot avea diametre de dimensiuni foarte mari, aşa că diametrul
roţilor obţinute astfel nu poate fi oricât de mare. Prin imagini rămase din vremuri
străvechi roata apare formată din mai multe scânduri prinse cu traverse şi cioplite in
formă rorundă (Pictogramă găsită în Sumer din anul 3500 î.Hr.). Au fost găsite astfel de
roţi la mormintele regale din Kish, Sura şi Ur, datate în jurul anului 3000 î.Hr.
Ulterior aproape toate popoarele antice şi-au adus contribuţii la perfecţionarea

roţii. Astfel s-au inventat spiţele (Asia Mică, în jurul anului 2000 î.Hr.,) pentru roţile de la
carul de luptă, romanii au perfecţionat roţile dar şi drumurile, realizând că acestea, dacă
sunt bine făcute, se protejează reciproc.
220
O aplicaţie combinată a roţii şi pârghiei este scripetele . Scripetele este un
mecanism simplu format dintr-o roată canelată (sau nu) de-a lungul periferiei, care
servește la schimbarea direcţiei unei forţe şi transmiterea ei prin intermediul unui cablu
sau a unui lanţ care rulează pe periferia ei. La scripetele simplu şi mobil forţa de tragere
a unei mase reprezinta jumătate din greutatea ridicată, în aceasta constă importanţa
majoră a folosirii scripetelui. Scripeţii folosiţi în diferite combinatii formează palane.
Şi alte tehnologii au avut evoluţii asemanatoare. Pornind de la o practica mult mai

veche, conform căreia prin amestecarea varului cu nisip, balast si apa se obtinea un
material de constructie cu proprietatea de a se intari, romanii - în urmă cu mai mult de
2000 ani, au perfecţionat aceasta soluţie tehnică prin folosirea cenuşii vulcanice de
Puteoli în amestec cu var şi pietriş, soluţie prin care se obţinea un beton cu rezistente
221
mecanice mult superioare . Un astfel de material a fost folosit la construirea unor
edificii care au dainuit în timp până azi.
Chinezii, în antichitate, au inventat roaba, mijloc de muncă care este de fapt o
aplicaţie a roţii şi a parghiei de gradul I care a uşurat foarte mult munca omului.
219
http://istoriiregasite.wordpress.com
220
http://scribd.com
221
Ion Ioana, Referat Doctorat, Universitatea Valahia din Târgovişte, 2011
164
Tot ei au descoperit importanţa chingii de piept şi chingii de burta pentru hamul
cailor. Cu aceste doua inovaţii încărcătura în carele de transport a putut fi sporită
considerabil, cum de asemenea şi stabilitatea carului a fost mult mai bună deoarece s-a
putut trece de la carul cu 2 roţi la carul cu 4 roţi şi cu oiştea montată pe axul central al
carului, putând fi, astfel, înhămaţi 2 cai.
Tot în Asia, popoarele nomade de călăreţi a descoperit impotanţa scării de şa.
Scara de şa îi conferea călăreţului mai multă stabilitate şi mai multe posibilităţi de
manevră, atât pe câmpul de luptă, cât şi în deplasările la vânătoare.
Utilizarea lutului ars este foarte veche şi a fost descoperită tot întâmplător. La
început s-au făcut obiecte din argilă umedă, apoi din argilă uscată şi în final s-a ajuns
ceea ce azi se utilizează pe scară largă, argila formată într-o diversitate de forme şi
ulterior arsă. În general au fost realizate diverse forme de vase de bucătărie, grădinărit
sau ornamentale. Ulterior a apărut şi cărămida, un element de bază al viitoarelor
construcţii. Primele cărămizi au apărut în Mesopotamia la sfârşitul mileniului al V-lea
î.Hr.222
Tehnologia olăritului a făcut un salt spectaculos odată cu apariţia roţii olarului,
care a permis introducerea unei mişcări în plus faţă de cele două mişcări ale mâinilor. A
treia mişcare, de rotaţie vine de fapt de la piciorul lucrătorului, permiţând să aibă cele
două mâini libere pentru modelare. Este ceea ce mult mai târziu, în construcţia maşinilor
unelte, se va chema mişcarea principală (mişcarea semifabricatului). Roata olarului a
adus o serie de îmbunătăţiri asupra formei vaselor precum şi a productivităţii acestei
preocupări.
O serie de inovaţii au apărut ulterior în ceea ce priveşte regimul termic care a
0
început cu uscarea lentă (la soare), uscarea forţată (la 500-600 C în gropi special
0
amenajate), arderea (1200-1300 C, introdusă de chinezi în secolul al V- lea î.Hr.).
Chinezii au avut în decursul istoriei cele mai importante realizări în domeniul ceramicii.
Se păstreză piese ceramice chinezeşti de acum 10.000- 11.000 de ani.
Metalurgia este preocuparea care a dus la ceea ce în istorie se cheamă epoca metalelor.
Se apreciază că oamenii primitivi au utilizat fierul provenit din meteoriţi înaintea celui
scos din pământ, având în vedere că mineritul a apărut mai târziu. Această utilizare a
avut şi aspecte mitologice legând utilizările pământene de ” focul venit din ” cum erau
vazuţi de oameni, meteoriţii.
Metalurgia fierului este strâns legată de tinuturile antice pe care se află astăzi România.
Dacia era bogată în minereuri de fier. Zona capitalei Daciei, Sarmisegetuza, avea şi
222
Oprea Horia Dumitru, Origini, www. istoriiregasite.wordpress.com
165
zăcăminte şi ateliere metalurgice care se continuă şi astăzi prin industria metalurgică din
jurul Hunedoarei.223
În perioada dacică nu s-a exploatat doar fierul ci şi plumbul , care se folosea ca material
de umplutură în diverse aplicaţii, bronzul, din care se făceau diverse vase de uz casnic,
argintul şi aurul, din care se confecţionau monede, bijuterii, etc.
Sursele de energie îsi au de asemenea origine în istoria îndepartata. O serie de

preocupări începând încă din antichitate presupuneau obţinerea de temperaturi de ordinul
miilor de grade. Pentru realizarea unor asemenea temperaturi s-au folosit drept
combustibili lemnul de foc, apoi mangalul şi carbunele natural.
Petrolul este cunoscut din antichitate. Plutarh224 mentioneaza triumful organizat în
capitala Persiei în cinstea lui Alexandru Macedon cu ocazia învingerii regelui persan
Darius. S-a constituit un culoar de făclii aprinse care erau îmbibate cu petrol. De la acea
utilizare simpla a petrolului la ceea ce cunoaştem astăzi referitor la distilarea şi utilizarea
fracţiilor rafinate de petrol este o foarte mare distantă tehnică, generată de cercetarea
ştiinţifică care s-a dezvoltat între timp.
11.2. Cultura materială şi spirituală în perspectiva istorica
În antichitate a înflorit şi s-au dezvoltat foarte mult ştiinţele umaniste: istoria,

filozofia, literatura, ştiinţele exacte ca matematica, fizica, mecanica etc. În literatura
Homer cu Iliada si Odiseea, este de neegalat dar şi alţi foarte mulţi scriitori antici,
inclusiv greci şi romani, au avut rezultate excepţionale în literatură, teatru etc. Herodot
este considerat şi astăzi părintele istoriei prin modul în care a tratat evenimentele pe
care le-a consemnat în scrierile sale. Sunt cunoscute pana astazi realizările lui Thales,
Pitagora, Arhimede în domeniul matematicii, mecanicii şi fizicii. În domenil filozofiei
realizări excepţionale au avut Socrate, Platon, Aristotel - educatorul lui Alexandru
Macedon si, ceva mai tarziu, Seneca, educatorul imparatului Nero şi mulţi alţii.
Aristotel ramâne adevaratul creator al logicii nu prin faptul ca ca el ar fi conceput

şi elaborat mai întai şi integral toate elementele acestei discipline. Procedeele gândirii
mai constituise obiect de cercetare întrucatva şi pentru alţi filozofi înaintea sa, cum au
fost eleaţii, sofiştii, socraticii. Se poate spune că se intrevazuseră deja axiomele
elementare ale logicii, cum ar fi principiul raţiunii suficiente, principiul terţiului exclus şi
regulile speciale ale silogismului. Meritul cel mare al lui Aristotel stă în faptul că a
coordonat aceste rezultate dobandite, de a le fi completat, dezvoltat şi integrat într-un
223
Vasile Ioan Romulus, Istoria metalurgiei fierului în ţinutul Hunedoarei, I. Antichitatea, Hunedoara, 2000,
http://www.scribd.com
224
Plutarh, Vieţi Paralele, Vol. III, Alexandru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
166
sistem de logica deductiva, care este titlul sau de glorie pana în vremea noastra. Teoria
silogismului a ramas si astazi de o remarcabila trainicie. Kant in Critica ratiunii pure
afirma ca “logica, de la Aristotel încoace, n-a trebuit sa faca nici un pas inapoi… si pana
azi nu a putut face nici un pas inainte si ca ea pare, dupa toata infatisarea, a fi incheiata
si desăvârşita”225. Aristotel a creat ştiinţe noi, de exemplu, biologia (îndeosebi zoologia),
psihologia etc Aristotel este, pe de altă parte creator de cuvinte şi termeni noi care să
redea adevaratul sens al noţiunilor noi rezultate din gândirea sa. Iată câţiva termeni
creaţi de Aristotel: individ, imediat, analiză, eterogen, contradicţie, demonstrativ,
afirmaţie, generic, dihotomie, empiric, opozitie, energie, esoteric, inductiv, alteritate,
moral, teologic, categoric, organic, etc. Prin aceasta Aristotel a contribuit la întemeierea
limbii stiintifice universale226.
Descoperirile din domeniul ştiinţelor exacte au fost utilizate în domeniul proiectării
şi realizării unor costrucţii care, unele, dăinuie şi astăzi ca o confirmare a soluţiilor
tehnice corecte şi care, astfel, le-a conferit trăincie în timp. Pot fi date ca exemplu
piramidele egiptene şi piramidele incaşe, Complexele de la Luxor si Karnak (Egipt),
Complexul Acropole (Atena – Grecia), Colosseumul din Roma şi multe altele.
Cu excepţia calculelor matematice care au fost relativ riguroase şi au constituit o
baza solidă în ce priveste investigatiile fundamentale care au stat la baza unor dispozitive
mecanice sau constructii care au dainuit in timp, nu acelasi lucru se poate spune despre
abordarea stiintifica a proceselor tehnologice pentru obţinerea bunurilor materiale.
Aceasta a avut la baza mai degraba observaţia, caracterul empiric fiind cel predominant.
Toate acestea nu presupun neaparat o activitate ştiinţifică, de concepţie, în sensul
cunoscut de noi astazi.
Odată cu prăbuşirea Imperiului Roman de Apus centrul de greutate al culturii,

civilizaţiei şi producţiei de bunuri materiale s-a mutat din aceasta zona în Imperiului
Roman de Rasarit şi în lumea araba, ca urmare a invaziei popoarelor migratoare
(barbare) mult inferiaore din acest punct de vederea faţă de lumea Imperiului Roman.
Acest declin a durat până la sfarsitul mileniului I şi începutul mileniului II al erei creştine,
când s-a trezit din amorteala aproape milenara bătrânul continent - Europa. Începutul a
avut loc pe teritoriul Italiei, ca o consecinţă a trezirii conştiinţei şi importanţei valorii de
sine a vechilor familii nobile, deţinatoare a unor surse informative valoroase în propriile
biblioteci, precum şi a unor instituţii laice şi de cult religios.
Institutia Papala a jucat in aceasta perioada un dublu rol. A incurajat si sprijinit
financiar dezvoltarea artelor, in schimb a fost refractara sau chiar potrivnica unor
descoperiri stiintifice, asa cum a fost, spre exemplu, propunerea modelului heliocentric al
225
Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ediţia a III-a, Editura IRI, Bucureşti, 1998.
226
Isac Dumitru, Aristotel, Editura Tineretului, 1959
167
sistemului solar de catre Copernicus (Soarele este centrul sistemului solar) si care ar fi
avut drept consecinta rasturnarea Modelului geocentric, cunoscut si sub numele de
sistemul lui Ptolemeu (conform caruia planetele, soarele, si chiar stele orbiteaza in jurul
Pamantului). Acest din urma model era recunoscut oficial, la timpul respectiv, de biserica.
In aceasta perioada s-au pus bazele invatamantului tehnic modern, bazat pe
furnizarea larga a informatiilor teoretice si dezvoltarea acestora, precum si pe activitatea
de cercetare cu caracter fundamental. Rostul cercetarii fundamentale a avut, de la
inceput, ca scop intelegerea fenomenelor si proceselor care au loc in tehnologiile de
prelucrare a materiei. Alaturi de dezvoltarea bazei teoretice adomeniilor tehnice
cunoscute in aceea vreme s-a urmarit crearea si dezvoltarea unei baze materiale
corespunzatoare.
Aparitia tiparului a facut ca informatiile stiintifice sa fie diseminate la o scara mult
mai mare, facand ca aria de raspandire a acestora sa fie mult mai larga si la care sa aibe
acces mase mari de oameni. Incepand cu anul 594 chinezii practica tiparul de pe un relief
in negativ. Imprimarea se facea cu o presa fixa in care foile de hartie erau presate de
blocuri de lemn pe care erau gravate textul si ilustratiile227. Aceasta metoda a fost
raspandita in vest cu ajutorul arabilor sau pe rutele caravanelor de pe “drumul matasii”.
In China s-a inventat de asemenea si hartia, fapt care a condus la crearea unei suprafete
ideale pentru tipar. Tiparul a fost imbunatatit de Johannes Gutenberg in 1450. Gutenberg
a adaptat presa de tipar cu surub, bazandu-se pe metoda presarii de la teascurile din
vinificatie care erau folosite pe valea Rinului inca din perioada Imperiului Roman. El a
folosit o cerneala pe baza de ulei care tocmai aparuse si o bucata de metal impartita ca
matrice prismatica. A inventat un aliaj metalic turnabil in forma (matrita).
Totodata a aparut necesitatea realizarii unei aparaturi de investigare din ce in ce
mai performante si sofisticate in vederea urmaririi si conducerii proceselor tehnologice. In
acest mod s-a trecut de la interpretarea empirica a fenomenelor – practicata in
antichitate, la interpretarea lor stiintifica in urma evidentierii nemijlocite a evolutiei
acestora. Mijloacele de investigatie au cunoscut la randul lor o evolutie spectaculoasa,
fiind realizate aparate din ce in ce mai performante. Ca exemplu se poate arata trecerea
de la lentila, lupa si telescop la microscop, inclusiv la microscopul electronic la care
puterea de marire a structurilor este mult mai mare.
S-au format echipe numeroase de cercetatori, fiecare specializate pe anumite
domenii. Formarea unui cercetator presupune atat o pregatire teoretica desavarsita in
domeniu cat si existenta unor aptitudini specifice pentru munca de cercetare. Cercetatorii
trebuie sa aibe capabilitatea de a intelege fenomenele noi investigate, sa anticipeze
evolutia acestora, precum, de asemenea, sa interpreteze corect informatiile furnizate de
aparatura de investigere.
227
http://studia.ro
168
In consecinta, stiintele tehnice, in general, au capatat o nou curs al dezvoltarii.
Astfel stiinte ca astronomia, fizica si chimia s-au detasat fundamental fata de ceea ce se
stia inainte in domeniile respective.
De exemplu, alchimia (formă de cunoaştere protoştiinţifică, dar şi o artă ocultă,
specifică etapelor din vechime ale istoriei cunoaşterii umane - in antichitate şi evul
Mediu), care avea trei obiective principale: transmutaţia metalelor în aur şi argint,
crearea unui homunculus, un om artificial, obţinerea unei substanţe magice (o licoare sau
o pulbere numită piatra filozofală) care să permită obţinerea panaceului - poţiune care să
vindece toate bolile) este predecesoarea chimiei moderne, care in prezent mai prezinta
importanta doar pentru istoria ştiinţei.
Chimia, in prezent este una din ştiinţele fundamentale, care studiază substanţele
cu structura şi proprietăţile lor, urmărind în acelaşi timp modificările produse asupra
acestora de reacţiile chimice. Întrucât toate substanţele sunt compuse din atomi, capabili
să formeze molecule, studiul chimiei se axează în general pe interdependenţa dintre
atomi şi molecule. Chimia modernă a evoluat din alchimie, devenind o stiinta exacta si
riguroasa in urma revoluţiei chimice, ca o consecinta a progresului tehnic generat atat din
dezvoltarea notiunilor teoretice cat si bazei materiale, inclusiv a existentei unei aparaturi
de investigatie ultra performanta. In acest context, revenind la cimentul folosit in
antichitate, romanii nu stiau, la vremea respective, ca de fapt acesti lianti hidraulici sunt
compozitii ale sistemului ternar CaO – SiO2 – Fe2O3 – Al2O3, sistem in care sunt plasate
cimenturile Portland, folosite astazi in toata lumea cu foarte mare succes. Trebuie insa
mentionat ca cimenturile folosite de roamani in antichitate sunt plasate in acelasi sistem
ternar CaO – SiO2 – Fe2O3 – Al2O3, dar in zona mai bogata in CaO liber, ceea ce le confera
o relativa instabilitate, pe cand cimenturile Portland actual se plaseaza in zone ale
aceluiasi siste ternar unde nu exista CaO liber (CaO fiind legat in totalitate sub forma de
compusi mineralogici, constituienti ai cimentului Portland). Ajungerea la astfel de
performante, in acest domeniu, se datoreaza activitatii de cercetare stiintifica
fundamentala si aplicativa efectuata numai in ultimii 200 de ani.
Totodata au aparut noi stiinte de granita cum ar fi chimia fizica, biochimia,
biofizica etc.
De regula marile descoperiri sunt facute de acei oameni care lucreaza in domeniul
respectiv. Exista si cazuri, destul de rare totusi, cand cercetatorul, in lipsa obiectiva a
unei aparaturi specifice (intrucat aceasta nu exista la timpul respectiv) anticipeaza
anumite stari de fapt. Este cazul acelor vizionari, supradotati si cu spiritualitate aparte,
care au viziuni iesite din comun.
Laureat al premiului Nobel, Niels Bohr este unul dintre fizicienii de frunte ai
secolului al XX-lea. Avansând idei revoluţionare, ce contraziceau principiile fizicii
169
începutului de secol XX, acesta a "reproiectat" atomul, introducând orbitele fixe ca regulă
imuabilă pentru mişcarea electronilor şi niveluri fixe de energie pentru aceştia.
Cu o astfel de baza informativa si solutii tehnologice la indemana nu este de
mirare ca procedeele tehnologice si productia de bunuri materiale a cunoscut o
dezvoltare fara precedent si cu o rata de crestere accelerata. Odata ce fenomenele
tehnice au fost stapanite si intelese au aparut noi produse. Au aparut motorul cu aburi
(care este un motor termic cu ardere externă), motorul cu ardere interna si motorul
electric. Rezultatele aplicatiei acestora sunt binecuscute in transportul rutier, feroviar si
naval, in mecanizarea si automatizarea proceselor de productie industriale si agricole, in
activitatea de aparare si telecomunicatii etc. A fost inteles si stapanit principiul fortei
portante si de aici pana a se construi un dispozitiv, mai greu ca aerul care sa deplaseze
prin aer nu a necesitat mult timp. Asa a aparut avionul, cu care astazi se strabat distante
foarte mari in timp scurt. S-a studiat si pus la punct fisiunea nucleara care, in scurta sa
istorie, a avut consecinte atat pozitive cat si negative. Am fost martori la cucerirea
spatiului cosmic si al zborului uman pe luna.
La o astfel de dezvoltare a productiei de bunuri materiale a fost nevoie de
extinderea si diversificarea bazei de materii prime si de energie. Alaturi de lemnul de foc
si mangal s-au folosit carbunele natural si in vremurile moderne produsele petroliere si
gazul natural. Au aparut noi forme de energie: electrica, eoliana, nucleara.
Maiestria creatoare a omului se pare ca este inepuizabila. El a reusit sa creeze si
o categorie aparte de materiale si anume materialel inteligente. Cercetări de dată recentă
au arătat că fenomenul pe care îl numim „memorie” nu este caracteristic, în exclusivitate
regnului animal. După ce s-a vorbit despre o memorie a organelor din corpul uman,
despre memoria firului de nailon, despre păstrarea îndelungată a amprentelor energetice,
ca nişte „semnături” ale diferitor corpuri, sau despre aşa-zisa memorie a apei (sau mai
corect a gheţii), iată că a venit şi rândul altor sistemelor materiale să prezinte nu numai
fenomene de memorie termică sau mecanică ci chiar şi „inteligenţă”. În acest context
omul este atras de comportarea complet neconvenţională, de complexitatea
mecanismelor de funcţionare şi de diversitatea aplicaţiilor materialelor inteligente.
Acestea au capacitatea de a reacţiona la modificările mediului fie prin schimbări de
formă, rigiditate, poziţie, frecvenţa vibraţiilor interne, frecare internă sau vâscozitate, fie
prin emiterea unui semnal (senzor).
În categoria materialelor inteligente sunt incluse aliajele cu memoria formei,
materialele piezoelectrice, materialele electro – şi magnetostrictive precum şi materialele
electro- şi magnetoreologice.
Materialele inteligente sunt definitie ca materiale care isi modifica una sau mai multe
proprietati intr-un domeniu foarte larg, la variatii mici a unor factori de mediu. Acestea
sunt cunoscute sub mai multe denumiri:
170
- Smart materials – materiale destepte,
- Inteligent materials – materiale inteligente,
- Active materials – materiale active,
- Adaptive materials – materiale adaptive,
- Smart devices, smart systems, smart structure.
Intrarea sau stimulul poate fi de exemplu o schimbare de temperatura, de pH
(pentru sistemele aflate in mediu apos) sau un camp magnetic. Materialul raspunde
printr-un semnal de ieşire, care poate fi de exemplu o schimbare de lungime a
materialului, modificare de vâscozitate sau de conductivitate electrică.
Materialele inteligente încorporează caracteristicile de adaptabilitate şi de
multifuncţionalitate, fiind capabile să prelucreze informaţiile, utilizând exclusiv
caracteristicile intrinseci ale acestora. Inteligenţa artificială, care poate fi modelată prin
simulare pe calculator, implică cinci caracteristici de bază: 1-senzitivitatea; 2-
impresionabilitatea (memorie); 3-modificabilitatea (adaptare şi învăţare); 4- activitatea
(realizare de sarcini şi acţiuni) şi 5-imprevizibilitatea (posibilitate de abatere de la
experienţa anterioară)32. Totuşi, manifestările inteligenţei artificiale nu pot fi privite drept
produse ale conştiinţei artificiale, deoarece aceasta nu poate fi încă modelată.
În Germania studiul materialelor adaptive s-a axat iniţial exclusiv pe controlul

vibraţiilor din aero- şi astronave. În 1990 aceste preocupări au atras atenţia instituţiilor
de stat intrând sub coordonarea Centrului de Tehnologie din Düsseldorf. Acesta a
organizat un colocviu, în toamna anului 1991 când, în limba germană, a fost adoptat
termenul de "adaptronică"228.
Prin analogie cu ştiinţele biologice, sistemele inteligente pot îndeplini funcţii de
activatori (muşchi), de senzori (nervi) sau de control (creier). Noţiunea de material
inteligent poate fi extinsă la un nivel mai înalt de inteligenţă artificială, prin încorporarea
unei "funcţii de învăţare". Rezultă un material foarte inteligent care poate detecta
variaţiile mediului şi-şi poate modifica caracteristicilor proprii astfel încât să controleze
variaţiile care au generat această modificare. S-au dezvoltat, astfel, noţiunile de
"inteligenţă pasivă" (care permite doar reacţia la mediu) şi de "inteligenţă activă" (care
reacţionează în mod discret la constrângeri mecanice, termice sau electrice exterioare,
ajustându-şi caracteristicile printr-un sistem de feed-back).
Bibliografie
1. http://ro.wikipedia.org
2. Teoreanu Ion, Ceramica şi Civilizaţia, Discurs de recepţie, Academia de Ştiinţe Tehnice din România
12
Bujoreanu Leandru-Gheorghe, Materiale inteligente, Editura Junimea, Iaşi, 2002
171
3. http://istoriiregasite.wordpress.com
4. http://scribd.com
5. Ion Ioana, Referat Doctorat, Universitatea Valahia din Târgovişte, 2011
6. Oprea Horia Dumitru, Origini, www. istoriiregasite.wordpress.com
7. Vasile Ioan Romulus, Istoria metalurgiei fierului în ţinutul Hunedoarei, I. Antichitatea, Hunedoara, 2000,
8. http://www.scribd.com
9. Plutarh, Vieţi Paralele, Vol. III, Alexandru, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
10. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, Ediţia a III-a, Editura IRI, Bucureşti, 1998.
11. Isac Dumitru, Aristotel, Editura Tineretului, 1959
12. http://studia.ro
13. Bujoreanu Leandru-Gheorghe, Materiale inteligente, Editura Junimea, Iaşi, 2002
172
Toti oamenii politici aplica, fara sa stie, recomandari
ale economistilor morti de multa vrema,
de al caror nume n-au nici o idee.
John Maynard KEYNES
Cap.12. Consideraţii privind istoria ştiinţei economice. Reînnoiri în cercetarea

relaţiei individ – societate
Autor Sorica SAVA
12.1. Ştiinţa economică – „cale de acces pentru cunoaştere lumii „

Preocupările de cunoaştere şi înţelegere a relaţiei individ - societate în condiţiile evoluţiei
către o nouă civilizaţie au generat de secole şi , cu precădere în ultimile decenii o serie de
cercetări şi înnoiri ştiinţifice în diverse domenii importante din punt de vedere socio-
economic. Considerându-se factorul uman drept fundamentul transformării societăţii în
studierea celor trei poli, individ – stat – societate, s-a acordat o atenţie deosebită alături
de elementele psihologice în general şi celor economice, în special. În fapt, abordarea din
punct de vedere economic a societăţii moderne a devenit o preocupare constituind
obiectul unor analize teoretice şi cercetări empirice, prin diversificări metodologice dar şi
cu aplicaţii sectoriale. De aceea se consideră că a existat şi există o tendinţă de
promovare a unei filosofii aplicate pentru definirea societăţii drept un ansamblu de nuclee
dure cu diasporă deosebită în sensul caracterizării oricărei economii şi societăţi.229
Studiul economiei are drept obiectiv determinarea cerinţelor şi a posibilităţilor alocării

optime a resurselor în condiţiile rarităţii acestora şi a altor constrângeri derivate. În
consecinţă, determinarea analitică a complexităţii societăţii include economia ca un factor
natural primordial în stabilirea valorilor şi comportamentelor individuale. Ilustrativă în
acest sens este remarca lui J. K. Galbraith230 conform căreia, nemulţumirile generaţiei
tinere în epoca actuală exprimă sentimentul că sistemul economic nu respectă individul.
Într-adevăr, de câteva decenii, ştiinţa economică constituie obiectul unor dezbateri care
au dus la poziţionarea acesteia în cadrul unei relativităţi generale, mai ales din punctul de
vedere al răspunsurilor adecvate stării şi evoluţiei societăţii. Astfel se relevă necesitatea
reînnoirii ştiinţei economice, afirmându-se că economia abstractă şi chiar cea exactă nu
229
Bonaventure M.V.E. Ondo “Rationalité scientifique et diversite culturelles”, Diogène No. 219, Juillet 2007, Presses Universitaires de
France
230
J.K. Galbraith, “A Short History of Financial Euphoria”, Knoxville, Tennessee, 1990
173
mai au decât o semnificaţie minoră pentru înţelegerea societăţii. De aceea, fără a se
ignora realităţile se încearcă depăşirea demersului strict economic prin completarea
acestuia cu interdependenţele legate de mediul social, dincolo de structurile fizice şi
experienţele perceptuale, conştiente.231
Fără a fi în afara fenomenologiei economice, această orientare nu înseamnă
minimizarea calităţii şi contribuţiei cercetării economice în cunoaşterea structurii şi a
evoluţiei societăţii, ci dimpotrivă, respingerea reducţionismul manifestat inclusiv prin
formalizarea matematică de cele mai multe ori excesivă, si edificarea legăturilor dintre
ştiinţele naturii şi cele sociale şi economice. Din acest punct de vedere, după cum sublinia
M. Heilbroner232, experienţa de viaţă ne arată că ştiinţa economică este o cale de acces
pentru cunoaşterea lumii”. Apreciere judicioasă căci în fapt raportul comportament –
judecăţi de valoare este în centrul analizei economice.
Ca urmare, în mod firesc, o analiză comprehensivă a societăţii presupune cunoaşterea
interacţiunii dintre mediul economic şi social drept o consecinţă a comportamentelor
individuale derivate din înclinaţiile naturale, spirituale, caracterul şi sentimentele
personale, principiile de morală, funcţiile mentale şi atitudinile subiective, ca expresie a
psihicului. De altfel, mult mai timpuriu, însuşi Adam Smith în lucrarea sa „Teoria
sentimentelor morale”, şi-a propus şi a oferit o analiză subtilă a factorilor subiectivi
propunând un sistem economic bazat pe înclinaţiile psihice pe care le-a inclus în expresia
„morala simpatiei”. Într-adevăr, unul dintre atributele esenţiale din care se detaşează
lumea socială constă în faptul că evenimentele nu sunt simple interacţiuni ale forţelor ci
şi confruntări de voinţă, înclinaţii ce se manifestă prin intenţii atitudini şi acţiuni
comportamentale. Prin urmare, în societate, comportamentul este în fond efectul
conştiinţei în care R. Heilbroner include „cunoaştere, evaluare şi voinţă”.
Noile preocupări către extinderea abordării filosofice a societăţii explică trecerea de la
elementele de „raţionalitate” la cele de „inteligibilitate”. Acest concept introdus de Ch. de
Tocqueville în contextul psihologiei colective invocă prudenţă în examinarea
comportamentului uman, mai ales că însăşi raporturile cu natura au devenit complexe şi
destul de relativ previzibile. În consecinţă raţionalitatea logico-formală începând cu
suportul economic trebuie să ofere o reprezentare a societăţii compatibilă cu diversitatea
condiţiilor şi cerinţelor întrucât alături de individualitate este necesară o solidarizare
umană.
Desigur că există o relaţie psihologică respectiv sociologică între starea de spirit şi
valorificarea înclinaţiilor personale în economie şi la nivelul societăţii. Dar întrucât idealul
se află într-o combinaţie dintre economic, social şi cultural, inclusiv prin marcarea
preferinţelor individuale în opţiunile colective devine absolut necesară o cuantificare a
231
Alain Bienaymé “Reflexion et débat sur l’état actuel de science économique”, Chroniques d’actualité de la SEDEIS, Fevrier 1986
232
Martin Heilbroner “Filosofia lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
174
cerinţelor de corelaţie cu resursele ce determină o soluţie. Din acest punct de vedere
numeroşi experţi îşi exprimă neliniştea faţă de ruptura ce se adânceşte între ştiinţele
economice actuale şi comportamentale şi mecanismele interrelaţiilor din societate.
Sinteza acestor aprecieri se reflectă în dezbaterile asupra gradului de universalism al
ştiinţelor în cadrul diversităţii culturale. De altfel, George Sand sintetiza această situaţie
în expresia „ce qu’on ne sait pas – il n’existe pas” ilustrând limitele pe care ignorarea
caracteristicilor culturale proprii oricărei societăţi se reflectă în cunoaşterea şi înţelegerea
mediului vital respectiv a celui economic. Ceea ce este normal întrucât deşi în explicarea
evoluţiei societăţii actuale este necesar să luăm în consideraţie şi impactul revoluţiei
tehnico-ştiinţifice prin aplicaţiile practice ale ştiinţelor naturii ilustrat de apariţia şi
extinderea informaticii, trebuie să remarcăm dematerializarea crescândă a economiei în
sensul dezvoltării mai rapide a activităţilor de servicii care fără îndoială reprezintă un
suport şi pentru satisfacerea cerinţelor materiale.
În acest cadru elevat al preocupărilor de cunoaştere a reînnoirii climatului societal pe
fondul creşterii influenţei comportamentului individual, ca rezultat al acţiunilor deliberate
dar şi al unor înclinaţii naturale, se detaşază preocupările de reînnoire a ştiinţei
economice; un exemplu îl reprezintă preocupările laureatului premiului Nobel pentru
economie Amartya Sen233 de valorizare a filosofiei în economie.
Tematic s-a optat pentru încadrarea cercetării economice în cele mai noi preocupări
de cunoaştere şi înţelegere a societăţii contemporane care începând cu a doua jumătate
a secolului XX au dobândit o semnificaţie aparte, întrucât pot crea orientări spre
orizonturi greu de descifrat. Mai ales că evoluţiile economice şi sociale din ultimele
decenii marchează trecerea către o societate deschisă în care acţionează şi coexistă
diferite structuri care necesită o extindere a cooperării, individ-stat-societate. În
consecinţă, în preocuparea de cunoaştere factorială a restructurării societăţii
contemporane se includ noile abordări ale mediului economic, respectiv de studiere a
problematicii elementelor generative ale înnoirii sociale.234 Pentru cunoaşterea şi
înţelegerea dinamicii sociale, în mod firesc se acordă o semnificaţie deosebită
comportamentului uman care este asociat cu o stare psihică în cadrul căreia alături de un
anumit flux mental de selecţie şi concentrare asupra unor acţiuni, există influenţa
înclinaţiilor naturale şi cu deosebire a inconştientului / subconştientului. Această opţiune
pentru psihanaliză se reflectă în cercetările marelui epistemolog Gaston Bachelard care
alături de gândirea raţională şi bogăţia experienţei degajă contribuţia imaginaţiei legată
de natura psihicului. Manifestându-se o înclinaţie către subiectivizarea societăţii, se
admite ascensiunea influenţei spiritului uman drept explicaţie coerentă a realului.
Răspunsul acesta la cerinţele de cunoaştere a comportamentului individual şi a incidenţei
233
T.V. Sen, A. “Un nouveau modèl économique, development, justice et liberté”, Odile Jacob, Paris, 2000
234
Zafirovski Milan, “Economic Sociology in Retrospect and Prospect in Search of the Identity within economics
and sociology”, The American Journal of Economics and Sociology, No. 4, 1999
175
sociale a acestuia, reflectă încadrarea cercetării economice în filosofia psihismului în
condiţiile edificării unei societăţi puternic culturalizate şi informatizate.
În ce ne priveşte trebuie să acordăm o atenţie deosebită particularităţilor şi limitelor
demersului ştiinţific în economie. R. Heilbroner aprecia că ştiinţa economică este o cale
foarte bună de acces pentru cunoaşterea lumii; dar în acest sens trebuie reconsiderate o
serie de chestiuni fundamentale în ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţa economică,
comportamentul individual, judecăţile de valoare şi metodele ştiinţifice. În opinia sa,
multiplicarea modalităţilor ştiinţifice pentru cunoaşterea economiei, de pildă introducerea
modelelor funcţionale ale economiei nu poate încă să includă domenii importante în plan
social, mai ales în ce priveşte comportamentul individual şi a contribuţiei valorilor
subiective.
Cercetarea economiei în opinia sa trebuie să includă nu doar ce există dar şi ceea ce
dorim să se realizeze. Astfel, această abordare implică promovarea neutralităţii vis-a-vis
de sistemul de valori drept condiţie a conţinutului ştiinţific al studiilor; şi aceasta pentru
că economiştii trebuie să fie într-o relaţie fundamental diferită de cea a cercetării în
ştiinţele naturii. Dar M. Heilbroner insistă pentru evitarea unei atitudini subiective pentru
că rezultatele cercetării trebuie să conţină interpretări pe baza judecăţilor de valoare ale
raţionamentului şi evaluărilor matematice. Totodată, prin cercetarea economică,
depăşindu-se estimările statistice trebuie să se explice rezultatele pornindu-se de la
natura factorilor de influenţă. De aici, în opinia sa, deosebirea dintre un economist şi un
specialist în ştiinţele naturii constă în faptul că în ştiinţele sociale există conştiinţă ce
influenţează cunoaşterea şi evaluarea printr-o anumită voinţă. Pentru că, susţine autorul,
în acţiunile umane există un element de intenţionalitate, respectiv interes. Deci trebuie
concluzionat că în lumea economică şi socială evenimentele nu sunt simple interacţiuni
ale forţelor ci şi confruntări de voinţă. Comportamentele posedă astfel elemente
intenţionate care fac relativă orice predicţie a comportamentului economic ce poate fi
influenţat subiectiv. Aceste caracteristici ale mediului economic acceptate în rândul
specialiştilor arată că în materie de producţie, fluctuaţii bursiere, evoluţia preţurilor, a
cursului de schimb şi variaţiile consumului nu se pot face calcule doar pe baza
regularităţilor comportamentului235.
În concluzie se insistă că acest raport specific între observarea faptelor şi rezultate
necesită cunoaşterea întregului mediu social. Un exemplu pe această linie îl reprezintă
relaţia specifică psihologie – economie – sociologie. Pentru a nu se exacerba aceste
specificităţi unii economişti demonstrează că datorită progresului ştiinţific, obiectivitatea
nu este exclusă. De aceea, teoria generală a comportamentului economic are o
interpretare specifică, întrucât economiştii nu pot face abstracţie de relaţia economic –
235
Gary Becker, “Comportamentul uman – o abordare economică”, editura All, Bucureşti, 1998
176
politic şi mai ales de cea economie – societate, deoarece libertatea opţiunii reflectă un
punct de vedere personal236.
Acest exemplu analitic explică de ce ştiinţa economică este considerată neutră.
Desigur această apreciere sta la baza emancipării gândirii economice. Oamenii de ştiinţă
susţin că într-adevăr este necesară îmbinarea între teoria şi practica economică. Ca
exemplu, se demonstrează că de pildă creşterea economică nu are doar un aspect pur
economic ci şi o componentă socială şi culturală. Din acest punct de vedere o creştere
„decentă” presupune obţinerea unei mai mari justiţii sociale respectiv ignorarea
preferinţelor individuale în favoarea opţiunilor colective. Oportunitatea acestor abordări
complexe este evidentă întrucât începând cu anii ’90 tendinţele de încetinire a evoluţiei
economiei au generat preocupări de îmbunătăţire a teoriei şi metodologiei aplicate.
Această realitate a cunoaşterii economiei a derivat din realizările conceptuale şi
metodologice ale gândirii economice.
12.2. Crearea şi evoluţia gândirii economice – reflexe ale abordărilor doctrinare
Determinarea analitică a societăţii include economia drept factor primordial în

stabilirea valorilor şi a comportamentelor individuale. De aceea în condiţiile în care
economia reprezintă o cerinţă - suport a satisfacerii nevoilor vitale, cunoaşterea stării
funcţionării şi a rezultatelor din acest domeniu a generat preocupări de studiere
conceptual doctrinară a societăţii.
Abordările teoretice şi metodologice ale economiei s-au realizat prin demersul evolutiv
al ştiinţei economice drept ansamblu al cunoaşterii, explicării, interpretării şi aplicării
soluţiilor pentru acoperirea necesităţilor comunităţii sociale. Astfel dacă prin ştiinţă în
general înţelegem un ansamblu sistematizat de cunoştinţe asupra naturii şi societăţii,
ştiinţa economică este de ordin social cu statutul de sine stătător, respectiv o disciplină
autonomă cu obiective, obiect de studiu şi metodologie proprii necesar reflectate într-o
utilitate specifică237.
În primul rând, întrucât prin economie se desemnează ansamblul activităţilor ce
reprezintă acţiunile oamenilor pentru satisfacerea trebuinţelor vitale. Operaţiunile
economice reprezintă deci un răspuns la problema fundamentală cu care se confruntă
orice societate umană: satisfacerea nevoilor comunităţii în condiţiile rarităţii resurselor.
În consecinţă relaţia pozitivă nevoi – resurse a devenit o cerinţă obiectivă. Deci
complexitatea, amploarea şi semnificaţia deosebită a economiei rezultă din faptul că se
realizează de oameni şi pentru oameni, activităţile economice fiind acţiuni pentru
236
Milton Friedman, Rose Friedman “Liber să alegi - un punct de vedere personal”, Editura All, Bucureşti, 1998
237
Daniel M. Hausman, „Filosofia ştiinţei economice”, Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993
177
subzistenţă respectiv pentru menţinerea vieţii. De unde şi expresia: „ca să trăim trebuie
să consumam, iar ca să consumăm trebuie să producem”, pentru că „după cum o
societate nu poate exista fără să consume, aceasta inerent nu poate înceta să producă”.
Pentru orice societate raportul nevoi / resurse creează mediul economic şi social, gradul
de civilizaţie fiind determinat în primul rând de nivelul acoperirii cerinţelor de trai.
Optimizarea rezultatelor în economie prin folosirea alternativă a resurselor depinde
direct de organizarea, gestiunea şi conducerea activităţilor; de exemplu: ce, cum şi
pentru cine să se producă în vederea satisfacerii trebuinţelor societăţii. Economia fiind
realizată de oameni şi pentru oameni se explică necesitatea unui raport specific între
exactitate şi subiectivitate, fiecare acţionând conform unui raţionament dar şi după
dorinţele şi înclinaţiile proprii.
Recunoscând anumite limite ale cunoaşterii şi imposibilitatea experimentării unor
soluţii practice este de menţionat că prin ştiinţa economică s-au dezvoltat legături cu alte
ştiinţe: drept, istorie, sociologie, geografie, politologie, antropologie, psihologie, şi se
împrumută concepte şi metode din ştiinţele naturii, fizică, biologie, chimie precum şi din
matematică, econometrie. Astfel economia ca ştiinţă realizată de mai bine de două sute
de ani, este în continuă diversificare creându-se chiar ramuri autonome. Aşa cum afirma
238
economistul american Paul. A. Samuelson (..) , laureat al premiului Nobel pentru
economie: „ştiinţa economică studiază felul în care oamenii şi societatea, utilizând sau nu
moneda decid să folosească resursele productive rare sau limitate, în vederea producerii
de mărfuri şi realizării de servicii variate şi precum şi modul în care acestea sunt
repartizate între membrii societăţii în vederea consumului prezent sau viitor”.
Cunoaşterea complexităţii mediului economic presupune şi o analiză doctrinară
respectiv a construcţiilor teoretice şi a elementelor de filosofie socială ca şi a cadrului
instituţional – operaţional care au jalonat perfecţionat şi dezvoltat ştiinţa economică239.
Analiza principalelor curente din gândirea economică în fapt a orientărilor teoretice
din diversele perioade istorice şi detaliat a operelor celor mai reprezentative personalităţi
din acest domeniu, lărgeşte orizontul de cunoaştere şi înţelegere adecvată a economiei
moderne. Fără îndoială, de-a lungul timpului aceste preocupări au contribuit la crearea şi
îmbogăţirea culturii economice, inclusiv în sensul capacităţii de analiză a realităţilor.
Drept suport al cunoaşterii societăţii moderne, cercetările şi studiile de acest fel
reprezintă doctrine adică un ansamblu de interpretări, opinii şi teze referitoare la sistemul
economic.
Situându-se la confluenţa dintre economic, social şi politic, gândirea economică
include curente şi şcoli, respectiv grupări în jurul unor idei directoare pentru promovarea
238
P.A. Samuelson, “Economics – an Introductory Analysis”, Mc Graw – Hill Book Company, 1967
239
Martin Heilbroner, “Filosofia lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
178
unor interpretări teoretice, fiecare şcoală doctrinară cultivând anumite interese din
societate240.
Încă din perioada de formare şi afirmare a economiei politice ca ştiinţă s-au constituit
anumite şcoli doctrinare. Ştiinţa economică s-a format progresiv ca urmare a
contribuţiilor a numeroşi autori. Aceştia pot fi situaţi pe o linie care are la origine
liberalismul clasic sau economia politică clasică de la sfărşitul secolului al XVIII-lea,
continuând cu completări şi noi abordări teoretice inclusiv de pe poziţia socială şi
naţională (socialismul utopic, romantismul, naţionalismul economic şi marxismul) şi
încheind cu completările neoclasice, keynesiste şi altele de tipul teoriei anticipaţiilor
raţionale şi a reglării. Desigur aplicarea acestor doctrine nu a generat un ansamblu unic
de politici dar a lărgit orizontul perceperii şi înţelegerii societăţii.
În ceea ce priveşte cunoaşterea, înţelegerea şi modul de acţiune în societatea
contemporană este necesară şi utilă studierea gândirii economice din perspectivă istorică.
De altfel, prezentarea cronologică a evoluţiei gândirii economice reprezintă o obligaţie de
onestitate intelectuală. Ca emanaţie a unor şcoli si curente de idei, ştiinţa economică
reflectă un model de abordare teoretică a sistemului economic pe care s-a bazat activ
una sau mai multe generaţii de economişti. Actualmente o multitudine de specialişti în
teorie şi metodologie consideră că sunt necesare noi analize şi idei întrucât după cum
relevă istoria gândirii economice, economia politică a constituit întotdeauna un efort de
teoretizare pentru a se stăpâni problemele concrete. Aceste eforturi au fost şi sunt legate
de viziunile şi interesele politice ale persoanelor şi ale grupurilor socio-profesionale241.
Naşterea şi dezvoltarea gândirii economice a fost marcată de curentul mercantilist
şi şcoala fiziocrată din perioada secolelor XVI – XVIII. Depăşind-se dependenţa de
anumite concepţii filosofice, religioase, etice şi juridice a abordărilor din Grecia şi Roma
antică precum şi ale celor din Evul Mediu, aceste curente de gândire au marcat afirmarea
reflecţiei economice ca un domeniu independent al cunoaşterii. Din punct de vedere
istoric, curentul mercantilist şi şcoala fiziocrată sunt considerate ca apaţinînd stadiului
preştiinţific al gândirii economice.
Reprezentanţii curentului mercantilist, John Locke şi William Petty, au constituit prin
studiile lor punctul de pornire al analizei economice ca domeniu independent de
cunoaştere.
Ca principal curent de idei economice din perioada secolelor XVI – XVIII în care s-a
dezvoltat capitalismul comercial şi industrial, mercantilismul s-a remarcat prin stabilirea
unor reguli de politică economică menite să creeze un excedent al exporturilor faţă de
importuri. Drept urmare a descoperirilor geografice şi a creării unor state centralizate a
apărut necesitatea extinderii economiei de schimb şi dezvoltarea relaţiilor externe.
240
Lionel Robbins, Steven G. Medena (Editor), Warren J. Samuels (Editor), William J. Baumol “History of
Economic Thought, Princeton University Press, 2000
241
Mark Blaugh, “Teoria economica in retrospectiva”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1992.
179
Principul de bază al acestei perioade era maximizarea puterii economice şi a bogăţiei prin
acumularea permanentă de metale preţioase. Acest principiu mai este cunoscut ca regula
chryso-hedonică, respectiv dorinţa de putere şi bogăţie ca sursă a prosperităţii unei ţări.
Din mercantilism s-au dezvoltat bullionismul şi curentele industrial, comercial şi fiduciar.
De pildă John Law este cel care a fundamentat crearea bancnotei. Astfel variantele
mercantiliste de studiu rămân interesante şi utile chiar şi pentru dezvoltarea economiei
actuale.
Pentru interpretarea doctrinară a acţiunilor economice, o utilitate evidentă a avut-o
Şcoala Fiziocrată de la mijlocul secolului al XVIII-lea. Depăşind considerentele de natură
etnică şi politică adepţii acestei şcoli au promovat liberalismul economic. Aceştia au
considerat că avuţia este reprezentată de cantitatea de bunuri consumabile produse de
societate. De aici şi conceptul de muncă productivă care susţine ordinea naturală. În
acest context, fiziocraţii susţin că agricultura este singura producătoare de bogăţie
naturală. Liderul şcolii fiziocrate, François Quesnay a relevat prin lucrarea sa „Tabloul
economic” utilitatea cunoaşterii economiei în ansamblul ei. Bazându-se pe filosofia deistă
el susţinea că universul este ordonat şi că deţine legi irevocabile care pot fi descoperite
prin raţionament şi sunt exprimate prin trei principii: proprietate, libertate, autoritate.
Conform acestor principii se introduc trei noţiuni importante care îşi păstrează încă
actualitatea:
• legea în economie este considerată un factor natural;
• venitul net este rezultatul repartiţiei; se creează numai în agricultură şi
datorită fecundităţii solului bogăţia creată este mai mare decât cea
consumată;
• fluxul economic de la producţie, circulaţie şi repartiţie a venitului naţional
creează un echilibru static asigurând satisfacerea cerinţelor celor trei clase:
fermieri, proprietari de pământ şi comercianţi (clasa sterilă).
Francois Quesnay a teoretizat pentru prima dată circulaţia bunurilor economice şi
crearea venitului naţional; de aici şi abordarea economiei în termenii cantităţilor globale
ceea ce îl plasează între precursorii celor două şcoli clasice engleză şi franceză ca şi al lui
J.M. Keynes.
Ştiinţa economică propriu-zisă a apărut în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea
prin fundamentarea doctrinară a dezvoltării economiei moderne. Astfel cu peste două
secole în urmă sistemul ştiinţelor se îmbogăţea cu economia politică clasică, care
reprezenta liberalismul, o doctrină care susţine caracterul fundamental al libertăţii
individuale în domeniile economic social şi politic, adică autonomia şi libera iniţiativă a
indivizilor în organizarea propriei lor existenţe pe baza dreptului natural. Liberalismul
economic presupune limitarea puterii politice prin divizarea acţiunilor şi stabilirea
180
domeniilor în care nu se poate interveni, ţinând seama de reacţiile mediului economic.
Această analiză s-a dezvoltat şi diversificat continuu până în prezent.
Economia politică clasică242, bazată pe liberalism, reprezintă o doctrină prin care se
susţine caracterul fundamental al libertăţii individuale adică autonomia şi libera iniţiativă
în organizarea propriei existenţe; liberi şi responsabili, oamenii trebuie să decidă ei înşişi
asupra acţiunilor lor. De aici şi limitarea puterii politice prin stabilirea domeniilor în care
nu se poate interveni în contextul răspunsurilor diferite ale mediului economic şi politic243
Putem constata la clasicii economiei politice abordarea cu precădere din perspectivă
ştiinţifică şi mai puţin din cea etică sau politică. În acest context ordinea economică se
bazează pe ordinea naturală şi socială. Liberalismul respinge intervenţia statului în
economie considerînd că echilibrul apare în mod natural pe baza evoluţiei cererii şi
ofertei.
Evoluţia economiei în secolul XIX, după perioada în care au fost elaborate teoriile
economiei clasice, a dus pe de o parte la dezvoltarea liberalismului, iar pe de altă parte la
contestarea acestuia în urma crizelor economice. În plan teoretic aceste reacţii critice au
fost din perspectivă socială (teoria proprietăţilor mici şi mijlocii, socialismul utopic şi
marxismul), din perspectivă naţională şi din perspectivă metodologică în teoriile
neoclasice şi keynesiste.
Prima dintre aceste reacţii a fost aceea care se defineşte a fi socială, pentru că a
acordat prioritate problemelor economice cu efecte asupra întregii societăţi.
Unul dintre teoreticienii care au contestat clasicismul şi a marcat o nouă interpretare
a domeniului economic, Sismon de Sismondi (1773 – 1842) – istoric şi economist
242
Îi denumim clasici pe creatorii ştiinţei economice deoarece lucrările lor reprezintă un model de
cunoaştere, analiză, înţelegere şi interpretare a realităţilor. Aceştia sunt grupaţi în două şcoli europene:
- şcoala clasică engleză creată de Adam Smith (1723 – 1790), Thomas Robert Malthus (1766 – 1834), David
Ricardo (1772 – 1823), John Stuart Mill (1806 – 1873);
curentul clasic francez creat de Jean Baptiste Say (1767 – 1832), Frederic Bastiat (1801 – 1850), Michel
Chevalier (1806 – 1879), B. Charles Dunoyer (1782 – 1862).
Alături de aceştia trebuie menţionat Charles Henry Carey (1793 – 1879) – care în cartea sa „Armonia
intereselor” face o comparaţie între capitalismul liberului schimb numit de el „sistemul englez” şi capitalismul
dezvoltării prin protecţie tarifară şi intervenţia guvernului pentru încurajarea producţiei , numit de el „sistemul
american”.
Contribuţia lui Adam Smith se leagă de cercetări asupra naturii şi cauzelor avuţiei naţionale respectiv
producţia, munca, echilibrul preţurilor („mâna invizibilă”), repartiţia veniturilor, considerând dezvoltarea
economică un suport al satisfacerii intereselor individuale şi generale ; David Ricardo a dezoltat teoria valorii,
teoria repartiţiei, politica economică, teoria „avantajelor comparative” şi teoria evoluţiei economiei ;Thomas R.
Malthus (iniţiatorul demografiei) a studiat cu precădere populaţia şi crizele economice, oferind sugestii de
politici de prevenire a acestora. John Stuart Mill a analizat principiile şi logica economiei politice precum şi
politica economică şi schimburile internaţionale. Jean Baptiste Say s-a preocupat de resorturile comerţului
(„legea debuşeelor”), rolul întreprinzătorului şi de puterea de cumpărare.
181
elveţian244. Ca fondator al teoriei proprietăţii mici şi mijlocii el a contestat virtuţile
absolute ale economiei liberale referindu-se la dificultăţile şi consecinţele negative ale
revoluţiei industriale, criticând optimismul industrialist şi teza funcţionării echilibrate şi în
folosul tuturor a economiei. Împărţind societatea în două clase sociale (proprietari şi
muncitori) a încercat să găsească remedii în afara automatismelor impersonale printr-un
intervenţionism conştient şi ajustat la problemele sociale.
Alţi critici din această grupare intelectuală s-au transformat în adevăraţi contestatari
şi au propus să se acţioneze împotriva societăţii liberale, pentru crearea unei noi societăţi
prefigurând principalele componente ale acesteia. Este vorba de un curent socialist
denumit „socialismul utopic”, mişcare de idei ce propunea înlocuirea proprietăţii private
cel puţin pentru anumite bunuri, cu proprietatea colectivă sau socială. Germenii acestei
mişcări pe care îi găsim în ideile filosofice din secolul al XVIII-lea şi ale revoluţiei franceze
au contribuit la formarea unui grup susţinător al construcţiei socialismului.
Caracterizându-se printr-o abordare mai mult filosofică, acest curent de idei
reprezentat de Saint-Simon, Charles Fourier, Robert Owen şi Pierre Joseph Proudhon nu
putea fi implementat în lipsa condiţiilor adecvate perioadei respective. Propunându-se
susbstituirea proprietăţii private cu una colectivă sau socială, pentru crearea unei
societăţi tip „asociere universală” bazată pe o producţie industrială şi ierarhizată pe
funcţii s-a fundamentat doctrinar o nouă posibilă opţiune de construcţie a societăţii
moderne. Aceştia considerau că realizarea acestei economii se baza pe producţie, ştiinţă,
industrie şi intervenţia statului. Aceste abordări doctrinare îşi păstrează încă actualitatea.
În istoria doctrinelor economice, marxismul şi reformismul sunt interesante având
în vedere reacţiile critice ale acestora faţă de liberalism.
Marxismul a reprezentat o reacţie critică la realităţile economice de pe poziţii sociale.
Karl Marx şi Friedrich Engels sunt exponenţii curentului marxist în economie şi în ciuda
originii lor burgheze au fost adepţii mişcărilor revoluţionare muncitoreşti. Marxismul a
apărut în perioada în care metodele, conceptele şi soluţiile economiştilor clasici erau
supuse unor critici radicale. În consecinţă acest curent de gândire a dus la crearea unei
noi doctrine economice. Deşi a fost puternic influenţat de filosofia hegeliană, Marx a
respins idealismul acesteia, preluând şi folosind doar metoda dialectică. Analiza marxistă
a apărut în condiţiile în care economică de la mijlocul secolului al XIX-lea era confruntată
cu o serie de probleme economico-sociale importante, legate de industrializarea unor ţări
europene. Anglia cunoscuse deja o criză economică între anii 1812-1815. Astfel teoria
clasică era pusă în discuţie întrucât aplicarea acesteia în economie a dus la crize
recurente şi şomaj. Astfel s-a ajuns la contestarea legilor naturale pozitive şi permanente
inclusiv a instituţiilor liberale. Având rădăcini în filosofia germană, socialismul utopic şi
244
S-a remarcat prin cele două lucrări: „Noi principii de economie politică” (1819) şi „Studii de economie
politică” (1837).
182
economia politică a clasicilor, marxismul a introdus noi concepte cum ar fi: forţele de
producţie, relaţiile economice, teoria valorii-muncă, teoria profitului, teoria preţurilor şi
teoria monedei. Marx a elaborat teza societăţii burgheze aflate în antiteză cu proletariatul
şi a teoretizat apariţia comunismului.
Pentru Hegel ideea era elementul suprem care influenţează societatea; pentru Marx
viaţa social-politică este condiţionată de modul de producţie al mijloacelor de existenţă.
Acest materialism istoric a fost folosit de el pentru a pune bazele unei teorii a evoluţiei
sociale. Marx a susţinut că modificarea continuă a modului de producţie şi de schimb
făcea ca relaţiile sociale şi structura politică existentă corespunzătoarea bazei materiale
anterioare să se învechească astfel încât devine inevitabilă o epocă de revoluţie socială.
Economia politică clasică a dominat gândirea economică aproape trei secole fiind
permanent completată inclusiv prin revizuiri analitice. Mulţi economişti au elaborat
amendamente introducând un aparat teoretic şi metodologic nou astfel apărând
neoclasicismul. În prezent orientarea neoclasică are o poziţie doctrinară deosebită
dominând politicile economice din ţările occidentale şi S.U.A. Autorii denumiţi neoclasici,
pornind de la aprecierile din gîndirea clasică au creat instrumente noi de analiză definind
noi legi economice. Astfel, spre deosebire de clasici care se bazau pe o viziune dinamică
pe termen lung a sistemului economic, obiectul esenţial al studiilor neoclasice este
alocarea optimă a resurselor rare într-un cadru static.
În abordarea gândirii neoclasice se disting două etape: cea realizată de fondatori care
se numesc şi marginalişti şi cea a unor curente ulterioare de gândire derivate din teoria
marginalistă.
Teoriile clasice au fost îmbogăţite începând cu anii 1870 cu noţiunea de utilitate

marginală descoperită simultan în trei ţări diferite de Stanley Jevons în Anglia, Leon
Walras in Franţa şi Carl Menger în Austria. Marginaliştii au avut ca punct de plecare în
analiza economică funcţia de utilitate. Valoarea lucrurilor depinde pentru ei nu de
valoarea costurilor de producţie ci de utilitatea lor. Potrivit marginaliştilor valoarea unui
bun este stabilită de consumator. Pentru ei individul raţional urmăreşte şi caută prin
decizia sa de cumpărare să-şi satisfacă o maximă dorinţă. El urmăreşte să-şi maximizeze
utilitatea achiziţiilor sale. Utilitatea apare deci ca fundament al valorii bunurilor. Astfel, nu
cantitatea totală a unui bun este considerată utilă ci utilitatea ultimei părţi din acel
produs care este posibil să fie achiziţionat într-o lume în care resursele sunt rare.
Utilitatea ultimei părţi dintr-un produs sau utilitatea adiţională este denumită astfel
utilitatea marginală.
183
Curente derivate din marginalism. Trei curente principale sunt derivate din
marginalism şi sunt reprezentate de : şcoala de la Lausanne, şcoala de la Viena, şcoala
de la Cambridge245. Trei din autorii menţionaţi ne reţin atenţia: A. Marshall, L. Walras şi
I. Fischer care au fundamentat cele trei etape de echilibrare a preţului246.
După anii 1920 a apărut o nouă teorie neoclasică denumită „neoclasicismul postbelic”
care are următoarele caracteristici principale:
• politica economică este abordată ca ştiinţă a opţiunilor eficiente pe baza
analizei marginale;
• ţinta analizei economice este individul;
• asigurarea echilibrului economic este unul din principalele criterii ale
dezvoltării
• politica de repartiţie a venitului naţional conduce la o folosire eficientă a
forţelor şi mijloacelor de creştere a economiei.
Neoliberalismul economic este o abordare liberală care reflectă ideea controlului
autorităţii publice asupra economiei. Principalii teoreticieni ai acestui curent economic au
fost Jacques Rueff, Maurice Alais şi Daniel Villeg. Teoria economică neoliberală consideră
că nu există pe piaţă o competiţie pură. Pentru neoliberali dezvoltarea economiei de piaţă
se bazează îndeosebi pe stabilitatea monetară şi echilibrul bugetar.
Şcoala americană a neoliberalismului are ca reprezentant pe J.B. Clark autor al teoriei
productivităţii marginale a factorilor de producţie. Productivitatea marginală a fost
definită ca un raport între creşterea producţiei şi creşterea factorilor de producţie.
Keynesismul, cunoscut ca o doctrină a pieţei dirijate are drept fondator pe John
Maynard Keynes (1883-1946) de origine engleză şi care a aparţinut universităţii
Cambridge. El a fost un economist realist atât în teorie cât şi în practică în contrast cu
idealiştii care aşteptau consolidarea economiei private prin abandonarea sistemului
integral al laissez-faire-ului, fiind în acelaşi timp şi un puternic oponent al socialismului.
245
Scoala de la Lausanne fondată de L. Walras (1834-1910) şi Vilfredo Pareto (1848-1923). Aceşti au
definitivat conceptul utilităţii marginale; Scoala de la Viena reprezentata de F. von Böhm-Bawerk (1851-1914),
F von Wieser (1851-1926) , (Hans Mayer, F. Hayek, Haberber, I. Fischer şi O. Morgenstern) a dezvoltat teoria
calcului economic şi a ăcut apologia sistemului liberal; Scoala de la Cambridge fondată de Alfred Marshall
(1842-1924).
246
Prin teoria echilibrului parţial A. Marshall defineşte preţul de echilbru de pe piaţă ca fiind preţul de
întâlnire a cererii şi ofertei bunurilor respective. Prin teoria echilibrului general, L. Walras a completat analiza
lui Marshall. El a stabilit că sistemul general de preţuri nu este decât consecinţa interdependenţei dintre dele
două pieţe: piaţa producţiei şi piaţa serviciilor. Intredependenţa dintre ele două pieţe a condus la formularea
unei teorii funcţionale a preţurilor şi a echilibrului general. I. Fischer a dezvoltat teoria monetară demonstrând
că nivelul general al preţurilor depinde şi de cantitatea de monedă aflată în circulaţie.
184
În consecinţă ele a fost creatorul unui nou sistem de gândire economică. Keynes247 a fost
mai mult decât un universitar, un om de acţiune care a urmărit îndeaproape afacerile în
domeniul financiar, speculaţiile la bursă, şi a condus a o companie de asigurări acţionând
practic la nivel naţional şi internaţional. Instituţional, a fost guvernatorul Băncii Angliei,
conducătorul delegaţiei britanice la Bretton Woods (1944) în cursul căreia s-a organizat
sistemul monetar internaţional. Din punct de vedere ştiinţific este fondatorul economiei
de piaţă dirijate, rămânând însă un liberal realist dar şi un oponent al socialismului.
12.3. Fundamente teoretice posibile ale creării şi funcţionării economiei

moderne
Cunoaşterea diversităţii economiei contemporane în contextul globalizării bazată pe

complementaritate reprezintă o problemă de fond în stabilirea opţiunii de progres
naţional. România ca şi alte ţări se află în faţa cerinţei de a traversa o fază de
transformări radicale în toate domeniile vieţii politice sociale şi economice. Pentru că,
este vorba nu numai de redresarea şi demararea dezvoltării economiei ci şi de
schimbarea radicală a sistemului economic într-o economie de piaţă comparabilă cu cele
existente în lume începând cu ultimele decenii postbelice.
De aceea, cunoaşterea sistemului economiei de piaţă pe plan conceptual, a modelelor
ce au inspirat schemele aflate la baza diverselor politici economice guvernamentale,
reprezintă o problemă de fond în stabilirea strategiilor de structurare şi dezvoltare a
economiei naţionale. Evident nu se pune problema de a aplica ca atare un model teoretic
ci de a ne edifica şi în consecinţă de a repera acele principii, căi şi mijloace care să
favorizeze restructurarea sistemică a economiei în concordanţă cu posibilităţile şi
obiectivele necesare evoluţiilor ei viitoare.248
Experienţele est-europene din ultimii ani ne arată că strategiile de reformă diferă de
la o ţară la alta în pofida faptului că toate aceste ţări au în comun moştenirea sistemului
economic al planificării centralizate şi se confruntă în proporţii comparabile aproximativ
cu aceleaşi probleme de rezolvat.
Interpretările teoretice ale economiilor de piaţă sunt diversificate până în punctul în
care marile paradigme ale gândirii economice reprezintă într-un fel propria lor teorie a
economiei moderne249. Astfel putem desprinde mai multe modele teoretice de
economie de piaţă: modelul neoclasic, modelul keynesist, modelul instituţionalist,
modelul libertarian, modelul de ajustare şi corectare şi cu alte mecanisme decât
247
Lucrările cele mai importante ale lui Keynes ucrări deosebit de importante: „Consecinţele economice ale
păcii” (1919); „Tratat asupra monedei” (1930); „Teoria generală a ocupării, a dobânzii şi a monedei” (1936),
lucrarea sa esenţială; „Cum să finanţăm războiul” (1940), prezintă tehnicile de luptă contra inflaţiei.
248
K.R. Popper, „În căutarea unei lumi mai bune”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
249
Friedrich A. Von Hayek, „Capitalismul şi istoricii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
185
mecanismele pieţei, modelul economiei segmentate, modelul economiei reglate, modelul
dezechilibrelor inerente şi modelul noii macroeconomii clasice.
Existenţa mai multor sisteme conceptuale ale economiei de piaţă reflectă în fond
marile orientări din gândirea economică contemporană şi divizarea economiştilor între cei
ce susţin mecanismul pieţei ca unic mod de funcţionare optimă a economiei şi cei ce
insistă asupra insuficienţelor şi chiar asupra eşecurilor pieţei în general.
Totodată, diferenţierea acestor modele s-a produs pe fondul evoluţiei concepţiilor de
la semnalarea unor imperfecţiuni în funcţionarea pieţei ca reglator automat şi eficient al
economiei la recunoaşterea carenţelor uneori foarte grave ale acesteia, de la excluderea
absolutizantă a oricărei intervenţii a autorităţilor publice în viaţa economică la acceptarea
ei în sensul reabilitării pieţei şi eliminării obstacolelor din calea funcţionării acesteia.
Deşi în general aceste modele au reprezentat abstractizări ale unor experienţe din
trecut, totuşi putem aprecia că în ultimele decenii această diversificare conceptuală a fost
generată şi de confruntarea prin prisma realităţilor economice a efectelor scontate cu cele
reale în urma aplicării unor politici mai mult sau mai puţin specifice diverselor concepte şi
modalităţi de funcţionare a economiei moderne.
Dar în ciuda faptului că există concepţii diferite, adesea opuse, privind oportunitatea,
natura şi implicaţiile intervenţiei statului pe plan economic, în toate tipurile de economie
de piaţă se reflectă realizarea unui relativ consens între economişti cu privire la
acceptarea a cel puţin unei „intervenţii conforme”, adică respectându-se logica internă a
economiei private şi de liberă iniţiativă250.
Tocmai datorită acestor evoluţii, modelele de bază adică cel neoclasic şi cel keynesist
care de altfel au şi dominat politicile economice din ţările occidentale dezvoltate – şi nu
numai – în anii postbelici sunt denumite „modele standard”, iar cele izvorâte din
necesitatea găsirii unor soluţii la dezechilibrele disfuncţiile şi blocajele ce au caracterizat
numeroase economii începând cu anii ’80 şi în prezent (recesiune îndelungată, inflaţie şi
şomaj de niveluri ridicate, fluctuaţii numeroase ale cursurilor de schimb, creşteri
puternice ale ratelor dobânzii, mari deficite bugetare, comerciale şi ale balanţelor de plăţi
ş.a.m.d. ), „modele ale noii economii clasice” în sensul încercării de elaborare şi
reelaborare a unor concepte de sorginte neoclasică sau keynesistă pe baza unor ipoteze
adecvate îndepărtării tot mai mari a realităţilor de pieţele pur şi perfect concurenţionale.
Modelul neoclasic de piaţă reprezintă o sinteză a teoriilor neoclasice ce se
confundă mai bine de un secol cu economia politică. Depăşind curentul clasic conform
căruia mecanismul preţurilor este singurul proces care animă economia ce funcţionează
perfect, neoclasicismul se caracterizează prin cercetarea legilor de alocare optimă a
resurselor (mijloacelor) rare cu folosinţe alternative. La baza acestora stă concepţia
subiectivă respectiv individualismul metodologic. Subiectul constituie fundamentul
250
Alvin Toffler, „Previziune şi premise”, Editura Antet, Bucureşti, 1999
186
realităţilor, lumea exterioară neexistând decât prin percepţiile acestuia manifestate sub
forma satisfacţiei şi a utilităţii.
De aceea modelul neoclasic operează cu două concepte fundamentale, cel de agent
economic individual al cărui comportament este dominat de criteriul optimizării sub
anumite restricţii (care ţin fie de coordonatele propriei activităţi – de exemplu funcţia de
producţie – fie de termenii schimbului în cadrul sistemului economic global), şi cel de
piaţă, privită ca ansamblul deciziilor individuale, respectiv a raporturilor de schimb
ajustate până la punctul compatibilităţii reciproce a opţiunilor manifestate. De aici şi cele
două principii pilon: raţionalitatea comportamentelor individuale manifestată prin
optimizarea şi coordonarea comportamentelor individuale realizată prin operaţiunile de
piaţă.
În consecinţă acest model se carcaterizează prin respectarea strictă şi promovarea
proprietăţii private şi a liberei iniţiative în toate domeniile de activitate, în contextul
susţinerii posibilităţii evoluţiei dezvoltării echilibrate, folosirea deplină a resurselor,
inclusiv a forţei de muncă prin mecanismul automat al pieţei concurenţiale şi prin aportul
prioritar al ofertei. De aici accentul cade pe dinamica pieţei considerată o agregare a
nenumăratelor informaţii din economie ce exprimă echilibrul corespunzător optimului
Datorită gradului ridicat de abstractizare a naturii ipotezelor şi a metodologiilor se

apreciază că teoria neoclasică a avut o influenţă redusă asupra politicilor economice.
Acest fapt este dovedit de abordarea keynesistă construită ca interpretare antagonică
concepţiei neoclasice a echilibrului automat cu ocupare deplină ca rezultat al jocului
variabilelor fundamentale: comportamentul agenţilor, moneda, producţia, factorii de
producţie, etc. În unele cazuri, depărtarea sau răsturnarea unor principii nu a însemnat
decât o reconstrucţie a economiei clasice.
Modelul keynesist de economie de piaţă reprezintă o paradigmă dominantă

pentru că după apariţie nu s-a mai putut face abstracţie de dezvoltările teoretice ce îi
sunt specifice. Diversele abordări keynesiste au reprezentat în deceniile postbelice cadrul
de referinţă pentru teorericienii şi guvernanţii democraţiilor occidentale.
Justificând necesitatea acţiunilor economice ale statului, keynesismul a oferit nu
numai fundamentări teoretice dar şi recomandări pentru politicile economice postbelice,
multe dintre acestea fiind aplicate mai ales începând cu a doua treime a secolului trecut.
Particularităţile acestei mari orientări din gîndire economică sunt conturate de
elaborarea unei noi teorii economice – cu deosebire a unei teorii generale a echilibrului -
şi a unei noi politici economice de abordare a cererii ca factor explicativ al unei evoluţii
economice cu efecte sociale prin promovarea intervenţionismului în reglarea economiei şi
187
de corectare a mecanismelor pieţei, acţiuni menite să amelioreze funcţionarea sistemului
microeconomic prin abandonarea laissez faire-ului total.
Situându-se net pe poziţia primatului economiei private dar pornind de la ideea că
mecanismele clasice ale pieţei sunt insuficiente şi prezintă tot mai multe carenţe datorită
unor înclinaţii comportamentale, demersul ştiinţific keynesist susţine teza unui stat „actor
economic motor” complementar liberei iniţiative.
Acest model se caracterizează prin respingerea teoriei clasice şi neoclasice a
echilibrului economic automat cu ocupare deplină bazată pe legea debuşeelor,
mecanismul preţurilor şi neutralitatea monedei. De aceea explicarea echilibrului
economiei naţionale prin factori calitativi de ordin psihosocial şi cantitativ cum ar fi
mărimea veniturilor, masa monetară, rata dobânzii, etc. conduce la aprecierea acestuia
drept sumum al echilibrelor pe diverse pieţe ca efect al unor funcţii comportamentale
(înclinaţiile spre consum, investiţii şi economisire) urmare a trei decizii independente ale
întreprinzătorilor, consumatorilor şi a celor ce economisesc.
În plan structural prin redimensionarea comparativă a echilibrului global se
demonstrează nivelul mai ridicat al riscului de dezechilibru în industria bunurilor de
consum comparativ cu cel al bunurilor de echipamente unde mai mult sau mai puţin se
lucrează la comandă. De aici reformularea condiţiilor de echilibru pe piaţa bunurilor şi
serviciilor şi pe piaţa monedei prin analiza deosebită a funcţiei de lichiditate şi a
interdependenţei dintre real şi monetar.
Pluralitatea nivelelor de echilibru posibile pentru produs / venit sau ocupare, inclusiv
în situaţia subocupării forţei de muncă creează un suport necontestat al cerinţei
intervenţiei statului. În acest context este de apreciat abordarea analitică utilă şi astăzi a
şomajului drept un fenomen negativ izvorât nu din salarii prea mari ci datorită
insuficienţei investiţiilor şi / sau excesului de economisire. Includerea statului drept factor
major al funcţionării economiei, ca agent economic şi ca centru de decizie (în calitate de
autoritate publică), nu neapărat prin intermediul proprietăţii dar mai ales prin
influenţarea gestiunii cererii, relevă utilitatea unică a keynesismului. De altfel
recunoaşterea caracterului imanent al dezechilibrelor datorate imperfecţiunilor crescânde
ale pieţei şi insuficienţei cererii efective a rămas o explicaţie valabilă şi astăzi.
Astfel, keynesismul s-a remarcat şi a rămas o contribuţie analitică la fundamentarea
şi justificarea politicilor macroeconomice prin noi concepte şi metodologii: existenţa unui
hiatus între economia individuală şi cea a grupului, anumite comportamente justificabile
la nivel micro sunt dăunătoare la nivel macroeconomic, inversarea ierarhiei clasice prin
acordarea priorităţii unui obiectiv socio-economic, asigurarea ocupării depline în ideea că
realizarea acestuia va antrena efecte economice pozitive (creşterea venitului,
prosperitate, ce nu sunt sacrificate imperativului monetar, al stabilităţii şi echilibrului
financiar, substituirea politicii de încurajare cu o politică de încurajare de cheltuieli
188
private de consum şi de investiţii ale statului, descurajarea tezaurizării şi aplicarea
politicii fiscale de redistribuire a veniturilor, abordarea mai suplă a echilibrului bugetar şi
a etalonului aur, scăderea ratei dobânzii pentru a se favoriza investiţiile şi ocuparea forţei
de muncă, liberalizarea pieţelor şi acceptarea deficitului bugetar, creşterea masei
monetare în circulaţie pentru efectul de venit al monedei, inflaţia nefiind un fenomen
monetar ci unul structural şi recomandarea unei politici comerciale de protecţie în cazul
situaţiilor de criză ş.a.m.d.
Drept caracteristică generală trebuie menţionat faptul că teoretic keynesismul
prezintă un model al unei economii cu fenomene de criză inerente( şomaj, inflaţie,
depresiune, rupturi structurale, etc.) imposibil de depăşit exclusiv prin terapeutică
microeconomică.
Keynesismul a fost şi rămâne o sursă de impulsionare pe plan conceptual şi practic
atât prin aspectele pozitive ale intuiţiilor remarcabile cât şi prin aspectele negative,
limitele şi erorile unor analize. De pildă promovarea regimului keynesist al gestiunii
cererii prin dezvoltarea sistemului securităţii sociale a asigurărilor de şomaj a consumului
de masă de către puterea publică, sindicate şi firme care au considerat veniturile
crescânde şi avantajele sociale suplimentare drept „costuri recuperabile” au dus la
stagflaţie ceea ce a generat o contrarevoluţie liberală, o ascensiune a unor noi variante
de abordări liberale: monetarismul, economia ofertei, anticipaţiile raţionale ş.a.m.d.
Modelul instituţionalist de economie de piaţă este teoretizat de o serie de

economişti care reproşând modelului neoclasic abstractizarea exagerată şi ipotezele
ireale, încearcă să introducă în teoria economică o doză mai mare de realism decât cel
permis de abordarea în termenii exclusivi ai pieţei. Astfel, în această abordare se
apreciază că „marile ipoteze” ale teoriei economice clasice: concurenţa perfectă,
hegemonia agentului economic, legea randamentelor descrescânde ş.a.m.d. sunt
dezminţite de realităţi.
Abordarea instituţionalistă îşi are rădăcinile nu numai în teoria economică dar şi în
istorie, sociologie şi ştiinţa juridică. De aceea se constată că dincolo de diversitatea
potenţială pentru anumite domenii din economie care în plan naţional pot crea o
combinaţie eficientă, modelul neoclasic se caracterizează printr-o poziţie critică faţă de
anumite structuri constitutive şi funcţionale.
Sintetic se consideră că actualul model neoclasic se caracterizează printr-o poziţie
critică faţă de economia de piaţă a liberei întreprinderi concurenţiale. Motivaţiile acestor
aprecieri teoretice structurale ale actualei economii de piaţă derivă din funcţionarea
acesteia prin concurenţă imperfectă şi dominarea organizării şi gestiunii de către
managerii care alcătuiesc tehnostructura ce poate genera o putere economică fără
proprietate.
189
Nereflectându-se fenomenele şi procesele reale din ţările dezvoltate, dinamica
economică se apreciază drept rezultat al simplului joc al cererii şi ofertei şi a înclinaţiei
spre maximizarea profitului. În consecinţă este nerealistă aprecierea că deschiderea
frontierelor naţionale şi difuzarea generalizată a informaţiei îl împinge pe om într-un
câmp de influenţe sociale care depăşesc cadrul pieţei, a sistemului de puteri economice.
În consecinţă teza conform căreia instituţiile impun indivizilor restricţii care le limitează
raţionalitatea presupusă de modelul neoclasic nu este reală.
Analiza distribuirii puterii economice (de pildă între proprietar şi manager) în vederea
edificării corecte asupra caracteristicilor instituţionale se poate reflecta în accentuarea
rolului sindicatelor pe care nu-l consideră ca monopol al ofertei de muncă ci ca o instituţie
ce stabileşte nivelul salariului, a negocierilor colective, a gestiunii resurselor umane şi
atribuirii drepturilor individuale (dreptul la muncă, educaţie, protecţie).
Întrucât salariile nu sunt determinate la fel ca pe celelalte pieţe doar prin jocul ofertei
şi cererii, ele trebuie interpretate şi ca produs al acţiunii factorilor sociali, al forţelor
politice sau instituţionale, prin: stabilirea unor legături directe între funcţionarea
economiei de piaţă şi reglările instituţionale, inclusiv prin unele reguli de drept, într-un fel
a raportului dintre mecanismele pieţei şi mecanismele puterii (mai ales jocul regulilor
instituţionale) şi lansarea ideii necesităţii unui control asupra preţurilor, veniturilor sau a
unei coordonări suple chiar şi la scară mondială drept soluţii eficiente la o serie de
probleme cu care se confruntă economiile de piaţă naţionale şi economia mondială.
Fără a avea ecouri teoretice şi mai ales practice importante, căutând apropierea de
ştiinţe alăturate ştiinţei economice, mai ales sociologia şi dreptul, instituţionalismul a
constituit o sursă de inspiraţie pentru noi teorii cum ar fi „abordarea costurilor de
tranzacţie”, studiul organizaţiilor şi a opţiunii pentru un anumit tip de organizare, analiza
economică a dreptului ş.a.m.d.
Modelul libertarian de economie de piaţă este emanaţia unui grup de economişti

americani şi francezi de orientare conservatoare mai radicală în sensul situării pe o
poziţie de critică vehementă a oricărei încercări de dirijare a economiei. Această atitudine
e manifestarea neîncrederii extreme faţă de stat.
Trăsăturile marcante ale acestui model derivă din proclamarea libertăţii ca valoare
supremă pe plan economic şi social necesar a fi promovată prin drepturile individuale şi
credinţa în capacitatea pieţei libere de a îndeplini optim şi perfect funcţiile de reglare
automată a economiei de alocare şi utilizare eficientă a resurselor.
Susţinându-se eficienţa mecanismelor concurenţiale ale cererii şi ofertei se
preconizează generalizarea acestora prin extindere şi în domenii care în mod tradiţional
rămâneau în afara lor, cum ar fi serviciile publice, viaţa politică, şi alte domenii care în
mod normal sunt foarte îndepărtate de calculul economic. Economia de piaţă libertariană
190
apare deci ca o economie în care se generalizează liberalizarea vieţii economice şi
sociale, orice intervenţie a statului determinând conform acestei abordări o reducere
dăunătoare a libertăţii de iniţiativă decizie şi acţiune.
Modelul economiei de piaţă cu mecanisme de ajustare şi corectare altele decât

mecanismele pieţei acţionând paralel cu aceasta.
Pornind de la faptul că ajustările dintre diversele procese economice prin intermediul
mecanismelor pieţei sunt din ce în ce mai puţin automate şi instantanee, iar atunci când
au loc ele provin după un proces de difuziune complicat, se fundamentează necesitatea
implementării unor mecanisme de ajustare şi corectare elaborate pentru toate nivelele
economiei. Aceste mecanisme elaborate reprezintă în fond strategiile, planurile firmei şi
practicile (convenţiile, contractele, etc.) grupurilor de agenţi economici, grupuri de
interese, politicile economice ale statului inclusiv programarea şi planificarea. Concepute
pe baza unor evaluări ex-ante prin scenarii ale posibilelor efecte economice şi sociale ale
mecanismelor de piaţă, acestea au menirea să micşoreze relativ riscul conjunctural
precum şi influenţarea producerii de efecte corespunzătoare unor cerinţe sociale. Pentru
acestă concepţie este relevantă de pildă abordarea planificării drept „studiu generalizat al
pieţei”, drept o pârghie mobilizatoare pentru activitatea economică. Ca o explicaţie
generală a apariţiei acestor mecanisme se apreciază că ele răspund necesităţii de
orientare şi informare a agenţilor economici de asigurare a unei coerenţe a deciziilor în
faţa incertitudinilor viitorului. Pe plan teoretic şi metodologic, în acest model găsim unele
variabile complementare prin includerea unor ipoteze privind factorul timp, rolul şi
efectele mecanismelor elaborate şi prioritatea celor trei componente a aparatului
reglator: preţurile, rata dobânzii, salariile şi consecinţele strategiilor interne faţă de
mediul internaţional.
Ceea ce este caracteristic acestui model de economie de piaţă este că mecanismele
de ajustare şi corectare nu se substituie pieţei ci sunt menite să favorizeze realizarea
funcţiilor acestora, economia funcţionând deopotrivă prin piaţă şi prin reguli şi
mecanisme determinate. În consecinţă, piaţa nu reprezintă decât unul din elementele de
echilibru global, „regulile colective”, jucând un rol esenţial în domeniile cu impact asupra
funcţionării economiei cum ar fi: regimul juridic al proprietăţii, efectele economice ale
regulilor de drept, forma şi intensitatea concurenţei, gestiunea monetară, convenţiile
salariale, inserţia în anumite organizaţii şi organisme regionale şi internaţionale.
Modelul economiei de piaţă segmentate este un model heterodox fundamentat

printr-o serie de teze preluate de la curentele radical şi instituţionalist ca şi ale şcolii
relaţiilor industriale.
191
În fond o sinteză a teoriilor amintite, acest model a început să fie elaborat în SUA în
anii ’60 prin analizele persistenţei şi extinderii sărăciei şi şomajului în ghetourile urbane
în pofida performanţelor de creştere şi dezvoltare a economiei postbelice şi a fost
cristalizat de o serie de economişti francezi după anii ’73-’74, ca o modalitate de analiză
macroeconomică a fenomenelor de criză, cu deosebire a şomajului, a inflaţiei şi a
inegalităţilor. Ca urmare, această schemă teoretică a fost aplicată ansamblului
economiiilor de piaţă dezvoltate.
Constatând îndepărtarea economiei actuale de modelul pieţei concurenţei pure şi
perfecte căreia i se atribuie calitatea de a fi “arhetipul pieţei”, teoreticienii acestui model
consideră că economiiile de piaţă dezvoltate se caracterizează prin segmentarea
sistemului productiv şi respectiv a pieţelor adică printr-o diferenţiere în interiorul
structurilor de altă natură decât cea izvorâtă de diviziunea socială a muncii. Existenţa
acestor segmente (două sau mai multe) a generat şi un alt mod de funcţionare a
economiei întrucât aceste diferenţeri sunt marcate de bariere specifice fiecărui segment
ceea ce împiedică fluxul şi mobilitatea necesare mecanismelor pieţei şi realizării funcţiilor
preţurilor. Demonstrarea acestor noi trăsături ale economiei de piaţă a pornit şi se
sprijină pe exemplul pieţei muncii domeniu în care se regăsesc cele mai semnificative
manifestări şi consecinţe ale segmentării. De pildă divizarea pieţei muncii în două sau trei
segmente arată că procesele de funcţionare diferă după fiecare segment, barierele
mobilităţii între acestea au o notă caracteristică şi în final diferenţierile sunt de natură
economică şi depind de structurile de referinţă ale sistemului productiv.
Într-o viziune dualistă, cu exemplificări europene, o economie segmentată cuprinde:
• un sector central al marilor companii monopoliste şi un sector al micilor
întreprinderi supuse concurenţei, esenţialul constând în dependenţa puternică dintre cele
două sectoare;
• o piaţă a muncii duală, fiecărui sector productiv corespunzându-i o piaţă a muncii
specifică după criterii variabile dar întotdeauna izolată de cealaltă piaţă datorită barierelor
de mobilitate;
Corespunzător acestei separări, sunt diferite posibilităţile de mobilitate ascendentă
(carieră), condiţiile de muncă, remuneraţia, organizarea salariaţilor pentru susţinerea
drepturilor lor ş.a.m.d.
Într-o altă schemă duală există:
• un segment primar care oferă locuri de muncă stabile relativ bine plătite cu
condiţii de muncă bune cu posiblităţi mari de promovare;
• un segment secundar în care săracii oraşelor au posibilităţi de lucru şi de trai
limitate, sunt reduşi la situaţia de şomeri sau atunci când li se oferă locuri de muncă
acestea sunt nesigure, puţin remunerate şi cu condiţii de lucru dure.
192
Din punctul de vedere al efectelor acestui gen de segmentare duală în grupuri
„favorizate” şi „grupuri inferiorizate” se susţine că are loc o primă discriminare înainte de
ocuparea locurilor de muncă din cauza ofertei excedentare şi o a doua discriminare,
salarială ce intervine după accesul la locurile de muncă.
În viziunea ternară, segmentarea conduce la o economie tripartită:
• „economia centrului” respectiv un sector central „inima”, de departe cel mai
puternic sector din punctul de vedere al resurselor financiare. Întreprinderile centrului
sunt marile companii ce beneficiază de poziţii de monopol. Aici există o productivitate
forte, se obţin profituri înalte, capitalul productiv este utilizat intensiv şi sindicalizării
puternice îi corespunde o salarizare de nivel ridicat;
• „economia periferică” respectiv un sector al „întreprinderilor periferice” economiei
naţionale. Aceste întreprinderi au caracteristici contrarii primului tip. Sunt de talie mică,
productivitatea şi profiturile sunt reduse, sindicalizarea este quasiabsentă, salariile sunt
mici. Angajaţii acestui sector reprezintă pătura laborioasă săracă;
• „o economie nereglată” care include diverse forme neoficiale de activitate
clandestine, ilegale. Cunoscută şi sub denumirea de „economie subterană”, aceasta
reprezintă sectorul insecurităţii totale, funcţionează prin expediente contracte zilnice la
marginea sistemului tradiţional sau al muncii independente. Economiştii americani îl
consideră tipic pentru ghetourile negrilor din marile oraşe americane.
Geneza acestei segmentări tripartite este căutată în dezvoltarea istorică a sistemului
productiv ce provocat o diferenţiere pe piaţa muncii, a raportului de muncă din
întreprindere şi a politicilor patronale. Aspectul cel mai semnificativ al acestor evoluţii se
consideră a fi trecerea de la economia concurenţială la economia monopolurilor.
Din punctul de vedere al practicii trebuie menţionat că modelul economiei segmentate
a devenit nu numai o referinţă majoră a cercetărilor empirice asupra pieţei muncii şi a
inegalităţilor dintre categoriile de salariaţi ca şi asupra celor economice şi sociale în
general, ci şi un instrument de elaborare reformulare şi implementare a politicilor de
ocupare, salariale, sociale ş.a.m.d. mai ales că începând cu a doua jumătate a anilor ’70
locurile de muncă precare şi / sau exterioare pieţei muncii s-au înmulţit rapid, şomajul a
crescut şi politicile sociale în vigoare concepute în timpul creşterii economice şi în cadrul
unei gestiuni a resurselor umane cu stabilizarea ocupării, deveniseră învechite şi
costisitoare. Aceste aplicaţii au fost favorizate de semnificaţia deosebită acordată pieţei
muncii – piesa fundamentală a demersului ştiinţific şi originilor economice ale segmentării
de transpunere a analizelor micro pe plan macroeconomic de verificare a unor ipoteze ca
şi de abordarea în paralel a procesului de muncă şi a politicilor de ocupare a efectelor de
întreprindere şi cel societal.
Firma ca unitate de decizie şi organizare, cu coerenţa ei internă şi diferenţierea faţă
de exterior este astfel plonjată în mediul economiei naţionale pe diverse planuri prin
193
legătura dintre opţiunea de organizare şi de alocare a mâinii de lucru şi consecinţele
asupra structurilor de pe piaţa muncii în general.
Modelul economiei reglate, înrudit cu modelul economiei segmentate printr-o serie

de ipoteze comune, sintetizează concluziile unor cercetări prin care se încearcă explicarea
şi fundamentarea unui nou mod de reglare a economiei. Ea funcţionează printr-o paletă
mai largă de mecanisme, derivate nu numai din structurile economice ci şi din cele de
ordin social şi instituţional. Astfel se conturează teoretic un nou tip de economie
„economia reglată” în care reproducţia socială este asigurată şi de alte mecanisme decât
cele bazate pe pieţele concurenţei pure sau imperfecte (monopoliste) respectiv prin
instituţionalizarea reglării raporturilor sociale.
În optica autorilor acestui model, noul mod de reglare bazat pe coexistenţa mai
multor genuri de mecanisme ce interacţionează în funcţionarea economiei, nu înseamnă
creşterea rolului statului ci îi rezervă acestuia doar rolul unei anumite coordonări
strategice a iniţiativelor descentralizate şi organizarea elaborării şi aplicării
reglementărilor în economie. În orice caz statul trebuie să fie un „reglator de gradul II” al
procedurilor ce privesc întreaga societate.
Pentru unele puncte de vedere, prin filiaţiune directă sau indirectă, constatăm o
injectare de referinţe keynesiste, instituţionaliste şi marxiste. Deşi ideea de reglare este
prezentă în anumite lucrări anglo-saxone, modelul economiei reglate aparţine net unor
economişti francezi, deoarece reprezintă o abordare sistemică acestei problematici,
departe de sensul de „regularizare a conjuncturii”, de până la ei. De fapt şcoala franceză
de reglare situează acest proces atât într-o perspectivă macroeconomică cât şi istorică.
Astfel reglarea este definită ca ansamblul modalităţilor prin care un sistem economic este
capabil să funcţioneze respectiv să se reproducă. De aceea din perspectiva istorică pot fi
stabilite diverse moduri de reglare independente în principal de mecanismele
fundamentale ce determină funcţionarea şi evoluţia sistemului.
Teoretic şi metodologic modelul economiei reglate se fundamentează pe analiza
raporturilor sociale abordate ca modalităţi tehnice, economice, sociale şi instituţionale ale
apropierii şi câteodată ale integrării sferelor şi agenţilor ofertei şi ai cererii. Accentul se
pune deci pe analiza unor domenii situate dincolo de comportamentul individual al
producătorilor sau consumatorilor, şi anume pe studiul grupurilor sociale, a relaţiilor
dintre ele, a relaţiilor acestora cu sistemul tehnic al producţiei şi reproducţiei economice.
Demersul ştiinţific începe prin analiza nivelului şi dimensiunilor diverselor categorii de
raporturi sociale. Apreciate drept cadru de acţiune al mecanismelor, se consideră
edificatoare formele lor de manifestare la două nivele: relaţiile dintre producători /
întreprinzători şi salariaţi (înglobate în noţiunea de raport salarial) şi relaţiile dintre
producători şi utilizatori / consumatori.
194
Stabilirea strategiei transformării şi dezvoltării economiei noastre ridică şi problema
adoptării unei paradigme care să favorizeze reforma şi alte obiective semnificative pentru
evoluţia viitoare a societăţii noastre.
Fără îndoială preluarea tale quale a unuia sau altuia dintre modele este exclusă cel
puţin de câteva motivaţii:
• experienţa istorică ne arată că nicicând şi niciunde nu s-a aplicat şi nu se aplică un
model teoretic pur chiar dacă în mod variabil într-o perioadă sau alta predomină unele
principii, modalităţi de acţiune şi politici economice ce aparţin unui anumit sistem
conceptual;
• aceste teoretizări ale unor realităţi economico-sociale diferă de cele din ţara
noastră; neoclasicii au teoretizat de obicei perioadele de ascensiune, descreştere şi
dezvoltare ale economiilor de piaţă;
• keynesiştii s-au aflat pe poziţiile situaţiilor de criză, şomaj, depresiune, inflaţie
într-o economie dezvoltată, caracterizată prin insuficienţa cererii ş.a.m.d;
• actualele condiţii, structurile productive, funcţionale, instituţionale şi configuraţiile
sociale din ţara noastră, rezultat al unor evoluţii de decenii nu pot constitui cadrul
necesar aplicării unui model ca atare.
De aceea cred că pentru noi nu se pune problema adoptării ci a adaptării combinate a
unor paradigme prin selectarea unor fundamente microeconomice şi a unor acţiuni
economice adecvate obiectivelor, condiţiilor şi localizării în timp a strategiei promovate.
Pare deci util ca în loc de a impune mai mult sau mai puţin forţat o anumită similitudine
să căutăm diferenţele dintre economia noastră şi premisele ipotezele modelelor, prin
prisma aprecierii că operaţionalitatea unor teorii este legată direct de particularităţile
fiecărei economii sau ale perioadei studiate. În această optică ar fi util să imaginăm un
model mai puţin nobil (tranşant neoclasic, neokeynesist, etc.) şi cu pretenţii mai modeste
(pe plan teoretic), în care să adaptăm principiile teoriei economice moderne indiferent de
filiaţiune şi aplicaţiile lor în economiile de piaţă actuale, la caracteristicile spaţiului nostru
economic, privit şi în context internaţional dar în concordanţă cu cerinţele fiecărei etape,
precis delimitate.
Un răspuns pozitiv la aceste considerente ar putea să-l dea opţiunea pentru un
neoliberalism moderat, adică modelul să nu reprezinte o abordare unanimă în favoarea
laissez-faire-ului, ci, mai ales o acceptare a unui intervenţionism corector, reglator,
selectiv şi raţional la diverse nivele, din partea unor organizaţii private şi mai ales din
partea statului.
Deci acordându-se prioritate economiei private şi mecanismelor ei, să completăm
schema de funcţionare (piaţa, concurenţa, preţurile, etc.) cu acţiunile statului – inclusiv
ca agent economic independent – ca şi cu cele instituţionale sau non-instituţionale ale
195
grupurilor sociale. Deşi s-ar părea că stabilirea obiectivului creării economiei de piaţă ne-
ar situa net pe poziţiile doctrinei liberale fără a avea idei preconcepute, apare mult mai
potrivit să ne situăm de parte noilor dezvoltări teoretice – în fond sinteze creatoare ale
unor concepte de sorginte neoclasică şi / sau keynesistă acceptând statul în proporţii
variabile şi cu obiective de raţionalitate economică şi socială, ca element component al
structurilor şi mecanismelor de funcţionare a economiei. Astfel, din dorinţa ruperii
complete şi rapide cu trecutul am putea fi prinşi în mrejele liberalismului radical. Acest
curent al cărui exponent este F. von Hayek251 în sensul terminaţiilor operaţionale nu mai
este acceptat decât în cercuri restrânse şi aici datorită calităţilor lui intelectuale, în fapt
promovându-se variante neoclasice, cu multe amendamente considerate adecvate
problematicii economice şi sociale de astăzi. Mai mult, în ultimul deceniu, dogma liberului
schimb este pusă în discuţie şi în domeniul comerţului internaţional, prin argumentarea
necesităţii unei politici comerciale strategice care reprezintă altceva decât
protecţionismul. Aceasta pentru că, în ultimă instanţă, apărând virtuţile reglatoare
absolute ale pieţei şi manifestând o ostilitate fără nuanţe faţă de intervenţia statului,
acestă paradigmă pune în discuţie însuşi locul acţiunii conştiente, voluntare a oamenilor
în materie de organizare şi acţiune economico-socială.
Păstrând ca dimensiune cardinală a economiei piaţa şi mecanismele funcţionării ei,
pornind de la realităţile contemporane se poate demonstra că economiile occidentale nu
pot fi apreciate ca economii de piaţă pură şi nici că ar avea drept fundament al
comportamentelor la nivel micro şi macro, liberalismul economic absolut.
Liberalismul ca dominantă a unei economii nu poate exista după cum nici liberalismul
pur nu a existat vreodată în vreo societate ci poate doar ca o abstracţie didactică sau ca
un eufemism ziaristic nici chiar în perioada de ascensiune a actualelor economii de piaţă,
denumită adesea perioada capitalismului liberal. Cunoscutul economist francez R. Barre
subliniază că liberalismul economic este dezminţit de fapte nu numai astăzi ci şi de
întrega istorie economică a societăţii umane. De altfel, însuşi Adam Smith nu a contrapus
„mâinii invizibile”, statul. Statul gândea el, trebuie să intervină pentru a suplini carenţele
comportamentelor individuale de fiecare dată când interesul personal se dovedeşte
insuficient pentru a promova iniţiative utile colectivităţii. Adam Smith a vrut să facă din
ştiinţa economică „o ramură a cunoştinţelor legislatorului şi a omului de stat” pentru „a
oferi poporului un venit sau o abundenţă de produse”. În această ordine de idei, este de
evocat „Noua şcoală clasică”, care punând în discuţie cu radicalism preceptele
intervenţionismului de inspiraţie preponderent keynesistă nu ajunge de loc la negarea
oricărui rol al statului. Dimpotrivă, se propune un nou mod de abordare a politicii
economice, acordând guvernului un rol important. Ipotezele, metodele de analiză îi
conduc pe autorii acestui model nou al economiei de piaţă către privilegierea „rolului de
251
Friedrich A. Von Hayek, „Constituţia libertăţii”, Institutul European, Bucureşti, 1998
196
reglementare al statului”, precizând totodată condiţiile unei mai bune şi pertinente
fundamentări a intervenţiei statului.
În ceea ce priveşte modelul în sine acesta ar putea să combine fundamentele
microeconomice, negreşit de tip neoclasic cu exigenţele unei abordări macroeconomice
bazate pe precepte intervenţioniste de inspiraţie keynesistă, modalităţi după caz
corectate cu recomandări liberale sau ajustate în spiritul teoriei dezechilibrelor a teoriei
economiei segmentate sau a teoriei reglării. Deci pornind de la necesitatea creării şi
dezvoltării elementelor de bază ale economiei de piaţă, proprietatea privată, piaţa,
concurenţa, preţurile, politica statului să fie implementată prin reguli de drept şi nu prin
măsuri discreţionare ca agent economic, aplicând după caz teorii liberale, keynesiste, etc.
Trebuie ţinut cont de realităţile şi de capacitatea de răspuns a economiei în ce priveşte
oferta, cererea, economisirile şi investiţiile şi repartiţia veniturilor. Alţi factori de luat în
considerare sunt mărimea veniturilor, masa monetară, rata dobânzii, investiţiile,
consumul privat, asigurarea ocupării forţei de muncă, politica fiscală şi bugetară, inflaţia,
precum şi politicile monetar-valutară şi comercială. De asemenea trebuie ţinut cont şi de
integrarea în organizaţii regionale şi internaţionale.
BIBLIOGRAFIE
1. Gary Becker, “Comportamentul uman – o abordare economică”, editura All, Bucureşti,
1998
2. Peter Bernholz, “Mondialisation et restructuration: des concepts nouveaux?, Neue Zürcher
Zeitung, 6-7 September, 1997
3. Alain Bienaymé “Reflexion et débat sur l’état actuel de science économique”, Chroniques
d’actualité de la SEDEIS, Fevrier 1986
4. Mark Blaugh, “Teoria economica in retrospectiva”, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1992.
5. Bonaventure M.V.E. Ondo “Rationalité scientifique et diversite culturelles”, Diogène No.
219, Juillet 2007, Presses Universitaires de France
6. Milton Friedman, Rose Friedman “Liber să alegi - un punct de vedere personal”, Editura All,
Bucureşti, 1998
7. J.K. Galbraith, “A Short History of Financial Euphoria”, Knoxville, Tennessee, 1990
8. Friedrich A. Von Hayek, „Capitalismul şi istoricii”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
9. Friedrich A. Von Hayek, „Constituţia libertăţii”, Institutul European, Bucureşti, 1998
10. Daniel M. Hausman, „Filosofia ştiinţei economice”, Antologie, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993
11. Martin Heilbroner “Filosofia lucrurilor pământeşti”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
12. Mihai Manoilescu, “Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Teoria
protecţionismului şi a schimbului international”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1996
13. K.R. Popper, „În căutarea unei lumi mai bune”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
14. Lionel Robbins, Steven G. Medena (Editor), Warren J. Samuels (Editor), William J. Baumol
“History of Economic Thought, Princeton University Press, 2000
15. P.A. Samuelson, “Economics – an Introductory Analysis”, Mc Graw – Hill Book Company,
1967
16. T.V. Sen, A. “Un nouveau modèl économique, development, justice et liberté”, Odile Jacob,
Paris, 2000
17. Alvin Toffler, „Previziune şi premise”, Editura Antet, Bucureşti, 1999
18. Zafirovski Milan, “Economic Sociology in Retrospect and Prospect in Search of the Identity
within economics and sociology”, The American Journal of Economics and Sociology, No. 4,
1999
197
Savantul nu este acela
care da răspunsurile adevărate,
este cel care pune adevăratele întrebări
Claude-Lévi Strauss
Cap. 13. Ştiinţele de gestiune : de la gândirea carteziană la viziunea sistemică
13.1. Originea şi evoluţia cartezianismului în ştiinţele de gestiune
13.1.1. Originea cartezianismului în ştiinţele de gestiune
René Descartes a marcat, aşa cum s-a arătat în capitolele precedente, istoria ştiinţei
promovând hegemonia raţiunii şi rolul subiectului în elaborarea cunoaşterii, demarcându-se
astfel de scolastici. El considera că se poate avansa în cunoaştere prin deducţie, o acţiune de
gândire, constând într-o serie de intuiţii înlănţuite, legate prin raţionament, permiţând
spiritului să primească ceea ce era necunoscut până atunci. În lucrarea amintită « Discurs
asupra metodei”, Descartes prezinta cele patru principii ale metodei sale (evidenţa, analiza,
sinteza, revederea ansamblului), precizând că nu putem avea decât o metodă adevărată, care
exprimă unitatea şi simplitatea esenţială a inteligenţei si care cere ca explicaţia sa fie
ordonată. O metodă care a fost la originea unei linearităţi în abordarea problemelor aplicate în
multe domenii, printre care şi cel al gestiunii: concepem, deliberăm, decidem.
În realitate, René Descartes252 nu a căutat să rezolve o problemă, care ar fi necesitat

cunoaşterea cauzelor, ci doar « să-şi conducă bine raţiunea şi să caute adevărul în ştiinţă ».
Este un demers intelectual inversat. Prudent, însă, Descartes avertiza : « Cu toate acestea
este posibil să mă înşel, şi să nu fie decât puţin cupru şi sticlă pe care eu le iau drept aur şi
diamante… Scopul meu aici nu este de a propune metoda pe care oricine trebuie să o urmeze
pentru a-şi conduce bine raţiunea, ci doar pentru a vedea în ce fel eu am condus-o pe a mea
…. »253. El revine de mai multe ori in text, notând că acest demers intelectual a fost unul
252
Descartes, R., „Discours de Méthode et Méditation”, Librairie de L’Hachette et Cie, Paris, 1857, P.12
2. Desarte op.cit. p. 21
198
personal. Descartes nu a vrut să descrie o metodă de rezolvare a unei problemei, ci una
personală, de stimulare a inteligenţei.
Promotorul cartezianismului în gestiunea unei organizaţii etatizate a fost francezul Jean-

Baptiste Colbert (1619-1683). Urmare a deturnărilor de fonduri făcute de superintendentul
Nicolas Fouquet (1615-1680), care a continuat d fapt practicile cardinalului Mazarin (1602-
1661), ministru de finanţe pe vremea regelui Ludovic al XIV-lea, el a iniţiat reformarea
administraţiei, respectiv cel al finanţelor publice. La propunerea consilierului său de stat,
Jean-Baptiste Colbert, regele de la acea vreme Louis XIV a acceptat ca această reorganizare
să se inspire din principiile promovate de René Descartes. Este, deci, demersul « liniar » care
a fost în mod oficial adoptat şi care serveşte încă, astăzi, ca referinţă pentru gestionarea
administraţiei publice şi nu numai. În Franţa au fost create la acea epocă „Camerele de
Conturi”, reunite de Napoleon I, în 1807 într-o singură entitate, devenită „Curtea de Conturi”.
Aceasta a condus la un sistem birocratic riguros, pe care îl putem caricaturiza astfel: fiecare
serviciu primeşte, procesează, certifică (rolul ştampilei care identifică responsabilitatea
parţială) şi transmite un dosar. Orice revenire a unui dosar în acest circuit liniar este
considerată o disfuncţionalitate, care afectează grav eficacitatea!
O metodă care, sub apelativul de birocraţie „à la Française », a fost larg adoptată în Europa
(Bulgaria, România) şi chiar în Statele Unite, sub impulsul lui Benjamin Franklin (după
perioada de studii urmate în Franţa). Teoria lui Descartes a avut în istorie adepţi şi critici pe
măsura originalităţii si răspândirii sale în sânul comunităţii ştiinţifice. Numeroşii adepţi ai
cartezianismului provin din toate domeniile vieţii : economic, social, politic, etc. Demersul
cartezian este în continuare prezent, cu toate că viziunea globală capătă teren, pentru că
permite aşa cum am arătat, mai buna înţelegere şi gestionare a interacţiunilor economiei şi
socialului contemporan.
13.1.2. Metoda carteziană în ştiinţele de gestiune
Pentru a înţelege mai bine fundamentul puternicii adeziuni la demersul cartezian, trebuie să
ne raportăm la condiţiile de dezvoltare industrială din secolul al XIX-lea. Economia de atunci,
în principal bazată pe agricultură, artizanat (meşteşugărit) şi importuri de alimente provenind
din colonii era, în mod evident, atomizată. Fiecare «ţară » având dinamica sa proprie, era,
potrivit expresiei istoricului francez Braudel (1902-1985)« o zonă de autoconsum, de auto
suficienţă şi de absorbţie pentru sine…»254. Apoi, a avut loc o accelerare a schimburilor,
generatoare ale unui sector terţiar şi ale unei dezvoltări ale industriei plecând de la artizanat,
care concentra o mână de lucru din ce în ce mai specializată şi mai numeroasă. Dezvoltarea
254
Braudel, F, Civilisation matérielle, économie et capitalisme, Tome2, Ed. Armand Colin, paris, 1979
199
industrială din secolul XX a necesitat o accelerare a ciclurilor de producţie pentru a face faţă
cererii, în special în maşini, utilaje, infrastructură… Ceea ce impunea o specializarea a
activităţilor şi o raţionalizare a sarcinilor, pentru a rămâne competitiv în raport cu concurenţii
din ţară şi, din ce în ce mai mult, din străinătate. Conceptul economic de „productivitate” a
devenit o regulă de gestiune obligatorie pentru dezvoltarea pe termen lung. Acesta a fost
contextul în care au fost aplicate clar în industrie principiile lui Descartes. Deşi unul dintre
primii promotori a fost inginerul american Frederick Taylor ( 1856-1915), cel mai prodigios
rămâne cu certitudine cunoscutul inginer, economist si om de afaceri Henry Ford (1863-
1947). Metodele lor de organizare a producţiei si a muncii, bine cunoscute şi aplicate si astăzi,
transpun de fapt principiile lui Descartes în fazele de organizare a muncii în ateliere şi în
administraţie. Obiectivul vizat era acela de a identifica maniera cea mai eficace de diviziune a
muncii. Însărcinaţi cu această misiune, inginerii cronometrau fiecare mişcare elementară,
eliminând timpii inutili, studiau cele mai bune mijloace de realizare a fiecărei mişcări, definind
un timp optimal pentru fiecare stadiu de producţie, elaborând proceduri de fabricaţie.
Fluxul de producţie era liniar (uzina Ford a dispus, din 1913, de o linie de fabricaţie întinsă pe
mai mulţi kilometri pentru asamblarea celebrului Ford T! ). Descartes nu s-a gândit niciodată
că reflecţia sa personală avea să revoluţioneze într-o zi economia industrială a ţărilor bogate!
Un sistem de organizare industrială care domină încă în multe sisteme industriale din lume.
Pentru renumitul sociolog si economist german Max Weber ( 1864-1920 ) contemporan cu
Taylor, birocraţia este apogeul organizaţiei sociale, pentru că «aceasta este capabilă să atingă
cel mai înalt nivel de eficienţă şi este, la nivel formal, cea mai raţională metodă de a exercita
controlul asupra oamenilor »255.
În perioada de puternică creştere a industriei japoneze, în anii 1960, au fost aduse noi
îmbunătăţiri acestei metode lineare de fabricaţie. Dorind să-si îmbunătăţească economia,
puternic împovărată după război, inginerii japonezi au aplicat în uzinele lor meoda liniară
carteziană, aducându-i unele îmbunătăţiri. Cea mai surprinzătoare a fost conceperea dinamicii
de asamblare în sens invers fluxului fordian. În loc să înceapă cu componentele, pentru
ajunge la produsul final, se iniţiază o organizare a fluxului începând de la produsul final spre
primele componente. Este vorba de metoda numită « flux inversat » sau « Kanban », uneori
« apel către aval »256. Apoi s-a acţionat asupra stocurilor de componente necesare liniei de
montaj. În loc să cumpere în cantităţi importante pentru a dispune de un stoc, li s-a cerut
furnizorilor să livreze produsele direct la locul de muncă, « just in time », ceea ce diminua
255
Weber, M., The Theory of Social and Economic Organization. New York : Free Press, 1947, p.337
5 Blondel, J., (2000). Gestion industrielle, ed. Dunod, Paris, 2000, p. 56
200
costurile de stocaj. În cele din urmă, inginerii au căutat să grupeze pe cât posibil operaţiile pe
maşini adaptate. O metodă care suprima stocurile intermediare, concentrând utilajele pe care
au numit-o metoda « flux întins ». Trebuie, totuşi, relevat faptul că această regrupare a
operaţiilor pe o singură maşină, respectiv « maşină-transfer », a fost aplicată pentru prima
dată uzina Regiei Renaut de către inginerul francez Pierre Bézier. Aceasta nu a fost o
veritabilă revoluţie conceptuală, ci o ameliorare inteligentă a conceptului de linearitate
carteziană pe care japonezii o numeau, aşa cum am arata mai sus, fluxuri întinse. Aceste
inovaţii au fost apoi reproduse în ceea mai mare parte a uzinelor din ţările industrializate.
Dar, raţionalismul cartezian era convenabil şi pentru realizarea funcţiei contabile şi a controlul
de gestiune. După profesorul Alain Burlaud257 « Nevoile industriei vor merge dincolo de
determinarea unui rezultat global. Acesta din urmă trebuia să fie analizat pentru a-i
determina cauzele, si pentru a utiliza contabilitatea în scopuri de gestiune. Marile
întreprinderi industriale din secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX au pus în practică
sisteme de contabilitate industrială, analitică sau de gestiune … ». Secţiile omogene, centrele
de responsabilitate, activităţile sunt concretizări ale demersului cartezian.
La sfârşitul secolului al XX-lea cartezianismul este metoda preferată de numeroase cabinete

de consultanţă şi de « guru » ai managementului, în special anglo-saxoni. Ea stă la baza
reţetelor de succes recomandate conducătorilor, ca de exemplu : ascultarea clientului,
asigurarea unei inovări constante, crearea unui spirit de parteneriat, generarea pasiunii
pentru schimbare în rândul liderilor, crearea de tablouri de bord simple…, ce se regăsesc
sistematic în modelele promovate de aceşti guru. Este vorba de modele care au făcut
înconjurul lumii, predate în facultăţile de gestiune, în şcolile de comerţ, pe toate continentele,
fără nici o diferenţă de nuanţă si nici o adaptare la context. Ne putem întreba, pe bună
dreptate, care este secretul succesului acestui val de modele carteziene. El se regăseşte, fără
îndoială, în uşurinţa unei descrieri simplificatoare a realităţii umane, antrenând un demers
pedagogic mai uşor şi cu eforturi mai mici pentru beneficiarii acestor reţete. Şi, de asemenea,
în mizele comerciale ale acestor « guru» sau cabinete de consultanţă. Explicaţia dată de Peter
Drucker este edificatoare : « Întrucât mătuşa Mary trebuie să facă un cadou nepotului său la
terminarea liceului şi ea alege cartea „Preţul de excelenţă” a lui Tom Peters, ne dăm seama
că managementul a devenit parte din cultura generală »258.
13.2. De la cartezianism la o viziune sistemică
13.2.1. Este cu adevărat vina lui Descartes ?
257
Burlaud, A., Simon, C., Comptabilité de gestion, Ed. Vuibert, paris, 2003, p. 7
258
Drucker, P., citat de Kermally, S. (2009). Maeştrii managementului, Ed. Meteor Business, Bucureşti, 2009, p. 124
201
Mişcarea de contestare a cartezianismului şi de inovaţie îşi au sursa în reflecţiile marilor
oameni de ştiinţă. Chiar din secolul al XVIII-lea David Hume a avut o opinie discordantă
asupra virtuţilor acestei metode, prevenind că particularul care se repetă nu poate fi niciodată
o dovadă a generalului. Totuşi, chiar şi astăzi, numeroase organizaţii uită această aserţiune.
Ele adoptă un demers liniar de chestionare în mici grupuri de simpatizanţi, considerat
democratic, pentru a permite în final să se elaboreze o politică de progres.
Mai târziu, academicianul francez Robert Aron (1898-1975) a fost foarte critic în ceea ce
priveşte valoarea cartezianismului. În « Discurs contra metodei » el a luat o poziţie tranşantă:
« Este vina lui Descartes… Prin Metoda, Descartes pune în evidenţă reguli certe şi facile,
graţie cărora toţi cei care le observă cu exactitate, indiferent care ar fi mediocritatea spiritului
lor, cred că vor ajunge fără să se obosească ….la adevărata cunoaştere…”259 ». Alte
personalităţi precum Jean Piaget, Gaston Bachelard (1884-1862), Edgar Morin (2003), etc.
consideră raţionamentul cartezian inadaptat pentru epoca noastră, critică caracterul său
reductor şi pledează pentru dezvoltarea de modele axate pe abordarea sistemică (vezi
capitolul 4).
Este justificat sa ne întrebam în acest cadru, dacă este cu adevărat vina lui Descartes.
Răspunsul este negativ, din punctul nostru de vedere, deoarece eroarea fundamentală nu
provine de la Descartes, ci de la dorinţa adepţilor săi de a utiliza raţionamente specifice
« materiei spiritului» (după expresia lui Descartes), în încercarea de a găsi soluţii concrete
ale problematicilor legate de situaţii complexe ale vieţii economice, sociale şi politice.
13.2.2. Emergenţa viziunii sistemice
La sfârşitul perioadei denumită de economistul francez Jean Fourastié « Cei 30 de ani

glorioşi » (1945-1975), echilibrul economic al unităţilor de producţie devine din ce în ce mai
problematic. Trebuia regăsită o nouă viziune, integratoare, globală, sistemică si să se pună
noi baze pentru a construi modele în pas cu realitatea şi evidenţa schimbării. Numeroşi
oameni de ştiinţă dezvoltă aceasta noua viziune sistemică (subcapitolul 4.3.)
Orientarea către viziunea sistemică îşi va croi drumul de-a lungul timpului si în ştiinţele de
gestiune, fiind demersul recomandat de profesorii de strategie, contabilitate, control de
gestiune, gestiunea performanţelor, analiză financiară, diagnosticul întreprinderii, teoria
etc. „Organizaţiile – în contextul în care vorbim de teoria organizaţiilor - pot fi comparate cu
259
Aron, R., Discours contre la Méthode, Ed. Plon, Paris, 1974, p. 32
202
organisme vii complexe, dotate cu un schelet şi o musculatură a căror deplasare nu se poate
realiza independent unul de celălalt”260. Profesori nord americani ca Peter Drucker (1957),
Ivon Allaire et Mihaela Firsitotu (1993), Henry Mintzberg (1994), etc, apără de asemenea
viziunea globală, insistând asupra limitelor abordării lineare sau analitice, care nu ţine cont de
contextul acţiunii şi nu se integrează într-un ansamblu economic mai vast. Se constată de
asemenea, o schimbare a viziunii aşa numiţilor „guru” americani, care şi-au reconsiderat
poziţia, urmare a eşecurilor anumitor companii pe care ei le consiliaseră. Astfel, cu ocazia
lansării cărţii „Preţul excelenţei”, (1982) Tom Peters, recunoscut pentru prescripţiile sale
carteziene ale succesului în afaceri, îşi schimba părerea, afirmând că „optica deficitară care se
află poate la baza tuturor problemelor, pare a fi incapacitatea aşa-zişilor manageri
profesionişti de a înţelege întreprinderea în totalitatea sa....”
13.3. Modelarea sistemică în ştiinţele de gestiune
13.3.1.Operaţionalizarea viziunii sistemice – un exerciţiu mai degrabă declarativ
În ultimele decenii, referinţele la viziunea sistemică se multiplică, nu doar datorită unei

conştientizări a actorilor, ci şi datorită faptului că începe să devină un efect de modă, un
stereotip, un automatism de exprimare. Auzim astfel vorbindu-se de efecte sistemice, de
dezvoltare sistemică, de structură sistemică, de cultură sistemică....pentru a ajunge astăzi să
deplângem criza sistemică. Chiar dacă adeziunea la sistemică rămâne pentru anumiţi autori, o
fel de declaraţie de principiu, alţii s-au încumetat să treacă de la „viziune” la „modelare” şi la
„operaţionalizarea” sa, în multe discipline de gestiune. O referinţă la acest proces pentru
ansamblul disciplinelor de gestiune, nefiind realistă, analiza noastră va fi limitată la strategia
organizaţiei, care ar trebui să aibă prin definiţie, o abordare holistică. Nu a fost însă,
întotdeauna cazul. Modelele strategice propuse în anii 70 făceau apel cu precădere la
principiile carteziene: diviziune, analiză, ierarhizare, etc. Afirmaţia lui Steiner „orice strategie
trebuie divizată în sub-strategii pentru o implementare reuşită”261, nu este ea însăşi o
parafrazare a principiului analizei lui Descartes „ divizând fiecare din dificultăţi pe care apoi le-
aş examina în atâtea bucăţi câte s-ar putea şi câte ar fi necesare pentru a le rezolva mai
bine”?
Aceste sub-strategii se descompuneau la rândul lor, aşa cum sublinia Mintzberg, într-o
ierarhie de planuri strategice şi operaţionale, la diferite niveluri şi perspective de timp262. Tot
260
Burlaud, A., Simon, C., Comptabilité de gestion, Ed. Vuibert, Paris, 2003, P.1
10 Steiner, G.A.,Strategic Planning : What Every Manager Lust Know, New York : Free Press,1979,p.177
262
Mintzerg, H.,The rise and fall of the strategic planning, Prentice Hall International, 2008, version en langue
roumaine, Bucarest : Publica, 1994,p.76
203
acest exerciţiu a condus de fapt la pierderea esenţialului unei strategii: viziunea sa global -
sistemică.
Spre anii ‘80 , în pleiada de confruntări conceptuale legate de strategia organizaţiei, câteva
şcoli de origine anglo-saxonă au început să domine net gândirea strategică. În primul rând
şcoala lui Michel Porter, celebra „Analiză strategică a industriei şi a concurenţei”, al cărei
punct culminant a fost „poziţionarea strategică” în funcţie de trei factori: produse, pieţe şi
concurenţi. Examenul lor detaliat, permitea realizarea raţionamentelor necesare, cât şi
formalizarea strategiilor generice (strategia diferenţierii, strategia costurilor...). Un deceniu
mai târziu, şcoala lui Porter este eclipsată de „Şcoala resurselor şi competenţelor strategice”
(Prahalad şi Hamel, 1990 ; Ulrich şi Lake, 1990, Barney, 1991, etc.), pentru care strategia
unei organizaţii ar fi mai degrabă o consecinţă a opţiunilor sale trecute de investire şi
alocare de resurse. Analiza concurenţei ar avea ca singur obiectiv identificarea sectoarelor
în care organizaţia deţine avantaje comparative. Fără sa ne propunem judecăţi de valoare
asupra uneia sau alteia dintre şcoli, remarcăm în fond absenţa unei viziuni sistemice în cele
două cazuri.
Într-adevăr, focalizarea puternică pe un număr redus de variabile cheie (de intrare şi ieşire
din sistem), supuse de altfel unei analize foarte detaliate, lasă puţin loc integrării dinamice a
fluxurilor şi interacţiunilor cu mediul, şi deci, unei modelări sistemice. Câţiva ani mai târziu,
Allaire et Firsirotu, remarcând limitele viziunii globale ale celor două şcoli precedente,
dezvoltă conceptul „sistem strategic care împacă cele două şcoli precedente şi integrează
totodată „poziţionarea” şi „competenţele”. Sistemul definit ca „o reţea dinamică de relaţii de
schimburi recurente între părţile constitutive”263 în mai multe dimensiuni: alegerea şi
anvergura produselor şi pieţelor, capacitatea organizaţională a întreprinderii (competenţe,
know-how, resurse, tehnologii), corelaţiile între cerere şi natura şi dimensiunile sistemului
strategic, etc. Este fără îndoială o îmbogăţire remarcabilă în procesul modelării sistemice
operaţionale şi cu toate acestea, în concordanţă conceptuală cu gândirea şcolii americane.
13.3.2. Modelul ECAR – o altă manieră de a înţelege si formaliza complexitatea
Percepţia noastră proprie a sistemului strategic al unei organizaţii, ca ansamblu coerent şi

dinamic de structuri şi fluxuri în interacţiuni interne şi cu mediul264, este fondată pe lucrările
lui Jacques Mélèse, Jean-Louis Le Moigne, Bruno Lussato, etc. Funcţionarea unui asemenea
sistem este asigurată de realizarea simultană a trei capacităţi fundamentale de:
transformare, autoreglare şi totalitate (de ansamblu). Fiecare dintre ele determină o
263
Allaire, Y., M. Firsirotu.,L’entreprise stratégique. Québec : Ed. Boucherville, 1993, p .277-278),
264
Lavalette, G., Niculescu M.,Stratégie de croissance. Paris : Ed. d’Organisation,1999
204
dinamică eficientă proprie a organizaţiei faţă de mediu său socio-economic. Pentru a fi o
transformare efectivă, întreprinderea trebuie să dispună de trei tipuri de capacităţi
combinate O-M-M :
- « Oameni » capabili să acţioneze cu inteligenţă şi competenţă,
- « Metode » adaptate organizaţiei şi gestiunii situaţiilor,
- « Mijloace » tangibile şi intangible, indispensabile dinamizării actorilor interni.
Aceste trei componente în interacţiune se concretizează deci într-o transformare controlată

de fluxuri de intrare în fluxuri de ieşire. Ţinând cont de complexitatea lumii economice
actuale, de nevoia de a asigura echilibrele sale problematice, fluxurile de intrare pot fi
considerate după impactul lor la termen asupra organizaţiei considerate,astfel :
- flux de intrare primar : este fluxul constrângerilor externe (C) la care organizaţia va
trebui să se identifice şi să se adapteze (dispoziţii reglementare de respectat, conjunctura
economică fluctuantă, acţiunea strategică a concurenţilor, etc.) ;
- flux de intrare secundar : este un flux de aporturi (A) . Ele sunt în general de orice
natură, ceea ce permite organizaţiei să activeze structurile sale interne pentru a transforma
fluxurile de intrare ale sistemului în rezultate (R) pentru mediu (flux de ieşire).
În această accepţiune sistemică, cu cât mediul este mai constrângător, cu atât fluxul
« constrângerilor » cere « aporturi » suplimentare pentru transformarea lor în rezultate, în
condiţii de echilibru funcţional si organizaţional. Organizaţia trebuie deci să ştie să regleze şi
să echilibreze în permanenţă ansamblul fluxurilor sale pentru a menţine capacitatea sa de
transformare în coerenţă cu exigenţele (E) sistemului controlor şi rezultatele prevăzute.
Capacitatea sa de autoreglare condiţionează dinamica de transformare a organizaţiei, mai
precis capacitatea sa de rezilienţă la variaţiile constrângătoare ale mediului. Elementele
sale constituie fundamentele modelului numit ECAR (Exigenţe, Constrângeri, Aporturi,
Rezultate) prezentat mai jos (fig.1)
205
Constrângeri externe
Mediul
Exigenţe (E)
Obiective
Unitatea de transformare fixate ale
NPC
activităţii:
Nevoie
Segmente de piaţă Anii
N la N+x
Clienţi de satisfăcut
O-M-M
PCR PPP
Preţuri Produse şi servicii
Condiţii de vânzare Condiţii de producţie E
Marje Productivitate
Rentabilitate - O-M-M
Eficacitate
O-M-M
CCE
Comunicare
internă
Aporturi
Nucleul dur de
Competenţe
FPP ASD
ECHILIBRU
Comunicare externă : Logistica :
SISTEMIC
Forţa de vânzare Aprovizionare
Promovare
Publicitate Stocare
O-M-M E
Distribuţia
CONTRÔL
şi
PILOTAJ
al
Basa activităţii
Rezultatele activităţii de timp
Fig.1. Modelul ECAR
Modelul ECAR propune o metodă globală pentru a înţelege mai bine complexitatea activităţii
unei entităţi, pilotajul său şi sistemul său de dezvoltare bazat pe capacităţile proprii (Oameni +
Metode + Maşini), în interacţiune cu mediul (fluxuri de aporturi şi fluxuri de constrângeri) şi
supuse exigenţelor sistemului controlor. Acţiunile de dezvoltare a unei entităţi (de transformare
206
în exemplul nostru), oricare ar fi variaţiile conjuncturale, necesită luarea în considerare a
sinergiei sub stemelor ansamblului :
- piaţa (NPC : nevoie, piaţa, clienţii),
- producţia (PPP : produse, producţia, productivitatea),
- logistica (ASD : aprovizionarea, stocarea, distribuţia),
- finanţele (PCR : preţuri, condiţii de vânzare, rentabilitate),
- comunicarea externă (FPP: forţa de vânzare, promovare, publicitate), comunicarea şi
punerea de acord internă cu scopul de a valorifica şi consolida nucleul dur de
competenţe al entităţii şi de a asigura echilibrul sistemic (CCE).
Cu această viziune, configurarea sistemului rămâne deschisă şi dinamică, permiţând luarea în

considerare a subsitemelor specifice fiecărei entităţi, activarea variabilelor legate de fiecare
subsistem şi adaptarea acţiunii cu scopul de a echilibra fluxurile într-un context dat. Ea
plasează experţii în gestiune, cât şi ansamblul actorilor, în stare de mobilizare permanentă,
ţinând cont de complexitatea proceselor interne, cât şi de dialecticule adesea contradictorii, ai
celor patru piloni ai modelului: ecigentele, constrângerile, aporturile şi rezultatele obţinute.
Pe un plan epistemologic, această viziune nu poate decât să ne interpeleze în ce priveşte

împărţirea cercetărilor şi învăţământului în domeniul gestiunii. Integrarea sa într-un demers
responsabil al gestionarilor la toate nivelurile, necesită reasamblarea cunoştinţelor,
identificarea, urmată de reconcilia divergenţele, incitarea la inovare în ştiinţele de gestiune,
într-un context economic confruntat cu problematici de dezvoltare din ce în ce mai dificile.
Referinţe bibliografice :
1. Allaire, Y., M. Firsirotu, L’entreprise stratégique. Québec : Ed. Boucherville, 1993

2. Aron, R. ,Discours contre la Méthode. Paris : Plon, 1074
3. Bachelard, G. , Le nouvel esprit scientifique. Paris : Puf,1973
4. Blondel, J., Gestion industrielle. Paris : Dunod, 2000
5. Braudel, F. Civilisation matérielle, économie et capitalisme, Tome2.Paris : Armand Colin, 1979
6. Burlaud, A., Simon, C., Comptabilité de gestion, Paris : Vuibert, 2003
7. Descartes, R., Discours de Méthode et Méditation. Paris : Librairie de L’Hachette et Cie, 1857
8. De Rosnay, J. , Le macroscope. Paris : Ed. du Seuil, 1975
9. Drucker, P., La pratique de la direction des entreprises. Paris :Ed. d’Organisation, 1959
10. Kermally, S. Maestrii managementului. Bucarest : Meteor Business, 2009
11. Le Moigne, J.L. La théorie du système général, Paris : Puf, 1977
12. Lavalette, G., Niculescu M., Stratégie de croissance. Paris : Ed. d’Organisation, 1999
13. Morin, E. , Rapport au Comité des Sages du ministère de l’industrie, 2003
14. Peters, T. Waterman, P.,Le prix de l’excellence. Paris : Inter Editions, 1983
15. Peters, T., Le Chaos management. Paris : Inter Editions, 1988
16. Piaget, J. , Biologie et connaissance. Paris : Gallimard, 1967
17. Proudhon, P.J., Système de contradiction économique. Philosophie de la misère. Paris : Librairie
Internationale, 1867
18. Steiner, G.A., Strategic Planning : What Every Manager Lust Know, New York : Free Press, 1979
19. Weber, M., The Theory of Social and Economic Organization. New York : Free Press, 1947
20. Burlaud, A., L’histoire raisonnée de la comptabilité, Discours à l’occasion de la cérémonie de
Docteur honoris causa, Université Valahia de Targoviste, Roumanie, 2011
207
View publication stats

Rippl

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rippl

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

Epistemologie. Perspectiva interdisciplinară Maria Niculescu, Nicolae Vasile,

Book · September 2011

Analiza constructală a geometriei mașinilor electrice View project

Contributions to the development of electromagnetism View project

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Coordonatori: Maria NICULESCU

Cap. 2. Introducere în epistemologie

Cap. 3. Originea cunoaşterii : controverse istorice

3.1. Idealismul si percepţia realităţii

Cap. 4. Paradigme epistemologice

4.1. Pozitivismul si originea cunoaşterii

Cap. 5. Introducere în logica ştiinţei

6.1. Proiectul individual de cercetare : un demers

Cap. 7. Contextul istoric si evoluţia ştiinţei

7.2. Marile perioade ale istoriei ştiinţelor

7.2.1. Primele descoperiri şi invenţii

7.3.1. Stiinta si arta – expresii ale creativitatii

Cap. 8. Universităţile şi revoluţia ştiinţifică

8.1. Originea învatamântului superior în Europa occidentală

Cap. 9. Interdisciplinaritatea în cercetarea ştiinţifica

Cap. 10. Cercetarea ştiinţifică în ingineria electrică.

De la paratrăsnet la avionul electric

Autor Nicolae VASILE

10.1 Repere istorice cronologice la nivel internaţional

10.2.1. Perioada de pionerat

10.2.2. Perioada electrificării

10.2.3. Perioada începuturilor în electronică,

10.2.4. Tendințe actuale:Globalizarea şi dezvoltarea

Cap.11. Cercetarea ştiinţifică în stiinta materialelor.

De la uneltele primitive la materialele inteligente

Cap.12. Consideraţii privind istoria ştiinţei economice.

Autor Sorica SAVA

12.1. Ştiinţa economică – „cale de acces pentru

Cap.13. Ştiinţele de gestiune : de la gândirea carteziană la

Autor Maria NICULESCU

13.1. Originea şi evoluţia cartezianismului în ştiinţele de

13.1.1.Originea cartezianismului în ştiinţele de gestiune

13.1.2.Metoda carteziană în ştiinţele de gestiune

Propunerea unui curs de Epistemologie într-un program doctoral ar putea fi percepută de

Doctorandul, ca orcie cercetator de altfel, preocupat de dinamica rapidă si complexă a

Munca de cercetător presupune trecerea de la stadiul actual de cunoştinţe la un nou

Înţelegem de ce cercetarea ştiinţifică intră azi în mod necesar într-un cadru de

O lucrare de epistemologie ar putea interesa în fond orice dascal. Dacă cursurile

Prof. dr. Maria Niculescu

„ Principala orientare a Strategiei europene 2020 este

Autor Maria NICULESCU

1.1. Cercetarea ştiinţifica în serviciul progresului economico-social

In decursul secolelor al XVII-lea si al XVIII-lea s-au dezvoltat „academiile”, primele forme

Cercetarea ştiinţifică, ca activitate instituţionalizată are deci ca finalitate producerea de

Dea lungul timpului, cercetarea ştiinţifică a condus la inovaţii remarcabile în nenumărate

Cercetarea ştiinţifică se bazează pe examinarea, sub diverse unghiuri, a problemelor legate

Cercetarea ştiinţifică acoperă o realitate eterogenă, fiind de regulă, structurată în :

Un recent studiu european8 ierarhizează ţările Uniunii Europene în funcţie de „performanţa

1.2. Economia cunoaşterii si noile provocări ale cercetării ştiinţifice

0 0,5 1 1,5 2 2,5 3 3,5

Ponderea cheltuielilor de CD în PIB (%)

Efortul general de cercetare, material si uman, a fost însoţit de o diversificare a

Azi, cunoaşterea a devenit azi axul central în funcţie de care se reaşează si se

Forma de proprietate a constituit dintotdeauna caracteristică esenţială a definirii unui

In această perspectivă, în economia cunoaşterii se produc mutaţii profunde în ierarhia

Cunoştinţele ştiinţifice si tehnice reprezintă totodată o miza la nivelul fiecărei naţiuni,

Cadrul strategic european 2020 recentrează politica europeană de cercetare pe domenii