Sunteți pe pagina 1din 171

Gordon MacDonald

Un tată eficace
Câteva îndrumări concrete pentru a ajunge să ne bucurăm
de succes deplin în activitatea de educare a copiilor noștri

Editura Agape
Lui Mark Gordon și Kristen Cherie care, alături de Gail, soția
mea, sunt cele mai importante ființe omenești din viața mea.
Datorită lor mă rog în fiecare zi ca Dumnezeu să-mi permită să
fiu totdeauna un tată eficace

Titlul original: The Effective Father


Copyright 1983 by Tyndale House Publishers (SUA)

Tiparul: Agape S.R.L.


Str. Podului 8
2300 Făgăraș
ISBN 973-9229-80-1
Cuprins

Prefață .......................................................................... 7
Introducere .................................................................. 9
1. O deficiență foarte omenească ................................ 15
.............................................................................................
Primul principiu ....................................................
2. „Nu este un război fals” ........................................... 19
3. Accept mandatul ...................................................... 28
4. Este un preț de plătit? .............................................. 33
.............................................................................................
Al doilea principiu ................................................
5. Fixează ritmul, respectă măsura .............................. 38
6. Un izvor de viață ..................................................... 43
7. Nicio zi nu este vreodată irosită .............................. 51
8. Fragil: manevrați cu grijă ........................................ 57
9. Fii tu însuți un model demn de urmat ...................... 63
10. Niciun semnal de linie ocupată aici ...................... 73
.............................................................................................
Al treilea principiu ................................................
11. Viața în ape învolburate ......................................... 92
.............................................................................................
Al patrulea principiu .............................................
12. Să înălțăm o catedrală grandioasă ........................ 124
.............................................................................................
Al cincilea principiu .............................................
13. Te rog, arată-mi că ții la mine! ............................. 147
.............................................................................................
Al șaselea principiu ..............................................
14. Momentul deziluziei – un tată ineficace ............... 162
..............
Prefață

Un tată eficace este o carte care s-a născut în timpul unei discuții
pastorale. Un tânăr care îmi plăcea foarte mult a venit să stea de vorbă cu
mine despre nemulțumirile pe care le simțea în calitate de tată. În tot timpul
acelei ore de conversație, am dorit intens să-i pot recomanda o carte care să
stabilească câteva principii de bază pentru relația „tată-copil”. Nu mi-a venit
în minte nicio astfel de carte.
După ce mi-a împărtășit faptul că propriul său tată nu-l învățase aproape
nimic despre realitățile paternității, mi-am dat seama că nu exista niciun loc
în care acest om putea să învețe noțiunile de bază ale relațiilor eficace cu
propriii săi copii. Înainte de a pleca, i-am promis să elaborez o listă simplă
care să stabilească câteva principii călăuzitoare. Mai târziu, în seara aceea,
m-am așezat la mașina de scris și am început să înregistrez o serie de
gânduri diferite care formau opinia mea despre cum trebuie să-și conducă un
bărbat familia.
În ziua următoare i-am arătat soției mele, Gail, exemplarul bătut la
mașină și am făcut împreună corectări și modificări. Idei suplimentare ne-au
venit repede și, nu după mult timp, amândoi știam că Dumnezeu a sădit în
inima mea ceva prea minunat pentru a fi neglijat. Câteva zile mai târziu,
Gail mi-a spus: „Îți voi face un dar”. Desigur, am fost intrigat și am întrebat-o
ce are de gând să facă. „Opt zile. Îți voi dărui opt zile din concediul nostru.
Vom dispărea la cabana noastră; eu voi găti pentru tine și-ți voi proteja
liniștea. Îți voi vorbi numai atunci când îmi vei fi vorbit tu mai întâi. Îți iei
opt zile și scrii cartea”.
Am continuat să adun informații, au fost oameni care s-au rugat pentru
lucrarea mea și, în cele din urmă, darul deosebit al celor opt zile a venit.
Mașina de scris rareori se oprea din zori și până la asfințit, iar ceea ce a
rezultat a fost schița unui manuscris al cărții pe care mai târziu am intitulat-o:
Un tată eficace.
Când privesc înapoi la manuscrisul final, văd dovezile lucrării Duhului
Sfânt în viața mea. Sunt gânduri și observații despre care știu că sunt
produsul lucrării Sale de iluminare. Văd răspândite de-a lungul paginilor
experiențe împărtășite mie de prieteni și de familie în cursul anilor. În
sfârșit, văd acolo amintirile experiențelor trăite cu cei doi copii pe care
Dumnezeu ni i-a dăruit lui Gail și mie: Mark și Kristen.
Adeseori mă așezam și le citeam pasaje din manuscris. Trebuia s-o fac,
căci era atât cartea lor, cât și a mea. Unele relatări din viața propriei noastre
familii sunt foarte intime, și a trebuit ca ei să decidă alături de mine dacă
anumite incidente puteau fi povestite în afara casei noastre.
Simt că permisiunea pe care le-am acordat-o, de a fi o parte a acestei
cărți, este pentru ei mai mult decât dorința copilărească și romantică de a
8 Un tată eficace
„apărea într-o carte”. Eu cred că ei au înțeles un anumit fel de trăire care este
important atât pentru Gail, cât și pentru mine. Ei văd la fel ca noi că
Dumnezeu folosește adeseori modele pentru a-Și atinge scopul. Cineva
trebuie să-și deschidă viața, s-o arate altora și să spună în diferite feluri:
„Aici am eu de luptat; aici am eșuat total; iată un lucru pe care l-am învățat
și din care am profitat mult”.
Am petrecut multe ore gândindu-mă la riscul la care mă expun scriind Un
tată eficace. Am scris această carte în calitate de pastor și de om credincios
care este și tată. Nu am scris-o ca psiholog, ca expert în dinamica familială
sau ca sociolog. Experții vor observa imediat acest lucru. Dar când un pastor
pune mâna pe condei, el integrează punctele de vedere ale Bibliei,
experiența lui cu oamenii și propria sa viață. Eu sper că rezultatul se situează
undeva între superficial și statistic. Poate este mai degrabă o identificare
decât o instruire, sau mai degrabă o provocare decât o mustrare.
Aș fi nesincer dacă nu mi-aș mărturisi teama că într-o zi propriii mei
copii vor reciti această carte, apoi vor privi în urmă și vor compara
principiile din carte cu ceea ce ei vor considera ca fiind eșecul meu. Pe
măsură ce ei cresc, îmi dau tot mai mult seama ce ușor aș putea sfârși prin a
mă eticheta pe mine însumi drept un tată ineficace. Acest lucru mă
înspăimântă de câte ori mă gândesc la el. Dar am de gând să duc această
carte la bun sfârșit, fiindcă eu cred în învățăturile ei și fiindcă mulți bărbați
au nevoie să-și dea seama că niciunul dintre noi nu este singur în lupta lui de
a deveni acel fel de soț și tată pe care îl vrea Dumnezeu și de care au nevoie
soțiile și familiile noastre.
În ciuda faptului că această carte se adresează cititorului de sex bărbătesc,
cea mai mare parte a comentariilor sunt la fel de importante și pentru femei.
Dacă ar fi nevoie să explic dorința mea de a le scrie mai ales taților,
explicația ar fi aceea că cea mai mare parte din literatura actuală se
adresează femeilor; foarte puține cărți sunt scrise de bărbați pentru bărbați.
Dacă există femei care doresc să citească această carte, eu cred că ele vor
putea profita de principiile care sunt aplicabile propriei lor experiențe
părintești.
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a îngăduit să fiu pastor și scriitor. Îi
mulțumesc lui Dumnezeu pentru Gail, Mark și Kristen, care mi-au permis să
scriu această carte. Sunt recunoscător și pentru Dianne Stephens, care a bătut
la mașină manuscrisul și m-a ajutat să elimin greșelile. Comitetul bisericii
noastre m-a încurajat, m-a susținut în rugăciune și în munca mea de păstorire
în biserica noastră, Grace Chapel.
În spatele paginilor acestei cărți se află afirmarea puternică a întregii
edituri Tyndale House, care face din lucrarea de scriere a unei cărți o
adevărată bucurie. Sunt mândru să fiu un autor publicat de Tyndale.
Gordon MacDonald
Lexington, Massachusetts
Introducere
„Totdeauna i-am învățat pe copiii noștri...”

Când George Jaeger i-a luat pe cei trei fii ai săi și pe tatăl său vârstnic
într-o excursie la pescuit în largul Oceanului Atlantic, el nu avea nicio
presimțire cu privire la grozăvia pe care o va avea de înfruntat peste
câteva ore. Înainte de a păși din nou pe țărm, Jaeger își va fi văzut fiii și
tatăl murind, victime ale epuizării și ale unor plămâni umpluți cu apă.
Motorul bărcii s-a blocat târziu după-amiază. În timp ce vântul biciuia
tot mai puternic și ridica valuri uriașe, barca se învârtea neajutorată pe
apă și apoi a început să se încline într-un mod primejdios. Când și-au dat
seama că se scufundau, cei cinci bărbați din familia Jaeger și-au pus
vestele de salvare, s-au legat unul de altul cu o frânghie și și-au dat
drumul în apă. Era ora șase și treizeci de minute după-amiază când barca
a dispărut sub apă și înotătorii au pornit să-și croiască drum spre țărm.
Valurile înalte de aproape doi metri și un curent puternic îi împiedica
să înoate. Mai întâi unul din băieți, apoi altul și încă unul... au înghițit
prea multă apă. Neputincios, George Jaeger și-a privit fiii și apoi tatăl
murind. Opt ore mai târziu, s-a prăbușit pe țărm, trăgând încă frânghia
care lega corpurile celorlalți patru de al său.
„Mi-am dat seama că erau toți morți – cei trei băieți ai mei și tata – dar
cred că nu voiam să accept acest lucru, așa că am continuat să înot toată
noaptea”, le-a spus el reporterilor. „Cel mai mic băiat al meu, Clifford, a
fost primul care s-a dus. Totdeauna i-am învățat pe copiii noștri să nu se
teamă de moarte, fiindcă prin moarte ajungem să fim cu Isus Cristos.
Înainte de a muri, l-am auzit pe Clifford zicând: ,Mai bine să fiu cu Isus
decât să continui lupta‘ ”.
Comportamentul în situații grele este un test al conducerii eficace. El
poate fi și dovada succesului atunci când se ajunge la evaluarea calității
unui tată. În acea noapte îngrozitoare pe Atlantic, George Jaeger a avut
ocazia să-i vadă pe cei trei fii ai săi făcând apel la fiecare gram de curaj și
de autocontrol pe care el se străduise să li-l insufle. Modul în care au
murit ei, frumos, ne spune ceva despre ce fel de tată a fost George Jaeger
timp de cincisprezece ani.
10 Un tată eficace
Puțini tați au ocazia să le fie testată eficacitatea de conducător într-un
mod atât de dramatic și de brusc. Pentru cei mai mulți bărbați, testul va
veni în doze mici de-a lungul unei perioade din viața lor. Dar toți sunt
supuși testului și, mai devreme sau mai târziu, vine și judecata.
Lumea cunoaște mulți tați; dar mai puțini sunt acei tați care sunt cu
adevărat conducători de familii. Aproape orice bărbat poate deveni tată
dacă este capabil să participe la conceperea unui copil. Dar paternitatea
este mai mult decât o funcție biologică. Ea este și un proces pe care eu
l-aș numi conducere eficace. În cadrul unei familii, tatăl este cel care
trebuie să creeze condițiile în care un copil să crească pentru a deveni
bărbat sau femeie, pentru a atinge plinătatea acelui potențial uman pe
care l-a intenționat și proiectat Dumnezeu. Acolo unde aceste condiții nu
există, creșterea este întârziată, iar ființele umane nu ating nici pe departe
obiectivele divine.
Familiile în care tații nu sunt conducători eficace au de înfruntat
necazuri continue, la fel ca și alte grupări umane a căror conducere lasă
de dorit. Am văzut cu toții situații în care lipsea conducerea. O echipă
sportivă fără conducător de obicei pierde. O întreprindere fără o
conducere fermă dă în general faliment. O mulțime care nu are în fața ei
un vorbitor autoritar devine o gloată.
Nu așa a fost în noaptea aceea în apă! În câteva minute, George Jaeger
a trebuit să ia câteva hotărâri mari. Întunericul, marea învolburată și o
barcă care se scufunda erau inamicii săi. Toți cei cinci oameni aflați în
pericolul acela aveau nevoie de fiecare firimitură de putere izvorâtă din
relațiile pe care le oțeliseră de-a lungul anilor. Era necesară o supunere
desăvârșită și cât mai puțină panică. Băieții s-au conformat – așa cum
fuseseră învățați de-a lungul anilor, în timpul unor experiențe mai puțin
intense – până în momentul când au murit. Dacă n-ar fi fost anii aceia în
care tatăl a fost un bun conducător de familie, noaptea aceea pe ocean ar
fi adus moartea mult mai repede și ar fi fost lipsită de demnitate.
Să ne uităm cu atenție la cei mai mulți dintre tații pe care îi cunoaștem
astăzi. Câți dintre ei sunt conducători eficace? Câți dintre ei sunt angajați
în procesul de modelare artistică și cu un scop bine determinat al familiei
lor, așa cum un sculptor își modelează ghipsul sau lutul? Cred că sunt
foarte puțini. Unde am putea căuta niște modele vii de tați eficace?
Mijloacele de informare în masă ne oferă niște imagini ale unor tați
care ne pot da de gândit. Iată-l de exemplu pe Dagwood Bumsted:
stângaci, puțin aiurit, reușind în toate numai datorită faptului că fiecare
episod comic se termină înainte de a se întâmpla ceva cu adevărat serios.
Introducere 11
Să-l ștergem pe Dagwood de pe listă. Archie Bunker de la televizor
aduce un alt stil. Plin de prejudecăți și contradicții, Bunker cel nestatornic
și flușturatic este gata în orice moment să-și arunce lumea în aer. Dacă el
se oferă să fie conducătorul familiei, aceasta de obicei înseamnă că
ceilalți au o poziție opusă celei pe care o susține el. Să-l ștergem și pe
Archie de pe listă. Dar iată-l pe John Walton: calm, înțelept, muncind din
greu pentru întreținerea familiei, rareori luat prin surprindere de vreo
criză pe care viața i-ar putea-o oferi. Imaginea lui John merită să
întârziem asupra ei o clipă.
Căminul lui Bumsted este o casă de măscărici; familia Bunker trăiește
într-un haos de nedescris. Dar familia Walton ne produce nostalgie și ne
dă speranțe. Ceva ne spune nouă – spectatorilor – că totul este sub
control. Și aceasta fiindcă John Walton are vederi largi și știe cum să se
impună.
Și Biblia ne prezintă un punct de vedere cu privire la tații eficace
atunci când îl numește pe bărbatul căsătorit capul familiei sale. Atât
Vechiul, cât și Noul Testament ne dau descrieri și porunci care nu lasă
nicio urmă de îndoială cu privire la cel care trebuie să fie capul casei și al
familiei. Fără îndoială, responsabilitatea pentru creșterea unei familii este
în mod egal împărțită cu soția. Dar, într-un mod unic, Dumnezeu face
apel la bărbat, cerându-i să fie șeful familiei, reprezentantul ei de
nădejde, care să aibă grijă ca legile lui Dumnezeu să fie respectate,
pentru ca membrii acelei familii să aibă posibilitatea de a deveni ceea ce
dorește Creatorul lor.
Când conducerea familiei este eficace, există un sentiment de ordine și
de echilibru. Probabil de aceea serialul de televiziune „Familia Walton“
are un atât de mare succes la public. Noi tânjim după acel fel de spirit de
echipă, după acea profunzime a relațiilor și acea conștiență de sine pe
care membrii familiei Walton le întruchipează. Dorim toate aceste lucruri
pentru noi înșine, și aceasta nu este o preocupare egoistă. Este exact ceea
ce a dorit Dumnezeu ca să fie familia. Iar acolo unde sunt bărbați dispuși
să plătească prețul unei conduceri profunde a familiei există șanse ca
experiența familiei Walton să fie repetată și să umple de bucurie.
Dacă aruncăm o privire în jurul nostru, ni se revelează faptul că
familiile de tipul Walton sunt în minoritate. Vecinul nostru, de exemplu,
este de părere că a fi capul familiei înseamnă a fi rege într-un castel. El
pretinde ca soția lui și copiii să-l servească. Timpul lui este al lui propriu;
nimeni să nu-i spună lui ce să facă. Singura amintire despre tata pe care
acești copii o pot eventual păstra de-a lungul vieții va fi imaginea spatelui
12 Un tată eficace
său în timp ce se grăbește să iasă pe ușă ca să plece la vânătoare, la
terenul de golf sau la o întâlnire într-un restaurant pentru a bea o bere cu
prietenii lui înaintea partidei de popice de joi seara.
Pe partea cealaltă a străzii locuiește un om care crede că a fi
conducătorul familiei înseamnă să domini ca un dictator. El pretinde să
fie așa cum vrea el în orice situație. În cazul unei contradicții, el trebuie
să aibă totdeauna dreptate. El nu poate greși niciodată. Îi vom recunoaște
familia în momentul în care o vom vedea. Membrii ei arată ca unii care
par a fi pierdut orice interes pentru casă, care par bătuți și striviți. Când le
vorbim copiilor mai mari, descoperim că ei de-abia așteaptă să
împlinească optsprezece ani și să plece de acasă. Mama lor s-a resemnat;
ea nu are putere să lupte.
Dar cetățeanul din casa aceea galbenă câștigă premiul. El nu conduce
deloc. Ca urmare, în casa lui este stăpână anarhia. De obicei, soția lui –
într-o stare de neliniște sau frustrare, știind că ceva trebuie făcut – preia
conducerea cu frenezie. Astfel, copiii lui se simt în nesiguranță și
neîmpliniți. El șovăie când trebuie să ia decizii, nu se ține de cuvânt și se
îndreaptă spre birou de câte ori situația de a acasă devine prea complicată
pentru a fi stăpânită.
Este multă tristețe în jurul nostru.
Un om de afaceri prosper mă invită să iau prânzul cu el și îmi face o
descriere tristă a familiei lui. Apoi zice: „Tu îmi spui că trebuie să fiu
capul căminului meu. Vrei să mă determini să devin conducător. Aș vrea
să fiu acel gen de om pe care îl descrii tu, dar de fiecare dată când încerc
se pare că eșuez. Se întâmplă oare aceasta din cauză că nu înțeleg ce
înseamnă de fapt a fi conducător? Cred că nici tatăl meu n-a prea fost
conducător; poate că nu am avut niciodată șansa de a învăța ce trebuie să
fac. Ce este, de fapt, un conducător de familie eficace?”
Cu ce să încep pentru a răspunde la o astfel de întrebare? Am auzit
aceeași justificare de la prea mulți bărbați. Tristețea mărturisirii lor
liniștite și totuși disperate devine și mai zguduitoare prin faptul că de
obicei ea vine cu opt sau zece ani prea târziu.
Un alt bărbat – îl vom numi John – trece pe la biroul meu să mă vadă.
Conversația noastră se concentrează asupra celor paisprezece ani de
căsnicie a lui cu o femeie „dominatoare” (după cum o descrie el) și a
celor trei copii ai lui asupra cărora nu are nicio autoritate (după cum
afirmă el). El își frânge mâinile în timp ce își revarsă furia simțită față de
soția lui care, spune el, îi subminează autoritatea de conducător al
căminului. El spune despre ea că este „îngustă la minte”, că totdeauna
Introducere 13
critică tot ce face el la biserică și că privește cu cinism toate visele lui de
viitor.
Reflectez la pledoaria lui John împotriva soției sale. Poate că l-aș
compătimi mai mult dacă nu aș fi învățat cu mult timp înainte să ascult și
varianta celeilalte părți implicate.
A doua zi mă duc la soția lui John. Ea începe să-mi împărtășească
greutățile primilor opt ani de căsnicie, când copiii erau mici. Absențele
prelungite ale lui John de acasă erau exasperante. După o zi de muncă de
douăsprezece ore, John venea acasă extrem de epuizat, prost dispus,
nervos. Dacă copiii îl deranjau, cerându-i vreo permisiune sau vreo
informație, John era prea obosit pentru a le răspunde. El îi trimitea la
mama lor. Dar nu așa se purta și în afara căminului. John, observă soția
lui cu o urmă de amărăciune, a fost în diferite perioade de timp
președintele de comitet și conducătorul programelor din cadrul serviciilor
divine din biserica noastră.
Limba ei ascuțită, tendința de a submina puținele lui directive și
înclinația ei de a-și bate joc de promisiunile lui sunt rezultatul prea
multor ani în care soțul ei nu a făcut nimic. În primii ani, când o
conducere eficace ar fi fost esențială, John și-a neglijat rolul, spune ea.
Cineva trebuia să facă planuri și să ia decizii finale, și cum John era
dezinteresat, a făcut ea toate acestea. Astfel, o soție și-a format obiceiul
de a-și afirma autoritatea și de a lua decizii, depășind mult limita
cuvenită.
Nu este ușor, observă ea, să elimini efectele a paisprezece ani de viață
într-un anumit stil. Și ea are dreptate! John îi cere prea mult soției sale
atunci când are pretenția la un nou stil de conducere. John și soția lui sunt
în impas. Fiindcă a abdicat odată de la responsabilitățile lui, nu-i va fi
ușor să inverseze rolurile pe care le joacă el și soția lui și să realizeze o
relație mai normală.
Simptomele bolii acestei familii, veche de paisprezece ani, se văd în
toată casa. Copiii, de exemplu, au învățat – așa cum fac toți copiii – să
exploateze fisurile din conducerea familiei. Exploatând conflictul dintre
tată și mamă, ei au realizat un sistem prin care pot cunoaște exact
momentul și persoana căreia pot să i se adreseze pentru a obține un
răspuns favorabil.
Fiica lui John a învățat că lingușirea și afecțiunea îi dau tatălui ei o
stare de spirit în care nu poate rezista niciunei rugăminți pe care ea i-o
adresează, pentru a obține bani, o permisiune, sau eliberarea de o
responsabilitate. Când soția lui John află că el și-a dat prostește
14 Un tată eficace
consimțământul, este foarte probabil că ea îi va anula decizia. Ca urmare,
fiecare este tulburat: fiica, fiindcă planul ei este răsturnat, soția, fiindcă
este înspăimântată de lipsa de înțelepciune a soțului ei, și John însuși,
fiindcă se simte provocat, trădat și ineficace.
Mai târziu am încercat să-i arăt lui John că aceste lupte, care îl
exasperează, nu sunt simple ciocniri ale unor personalități. Mai degrabă
sunt rezultatele cumulate ale celor paisprezece ani de greșeli succesive de
conducere. I-au trebuit atât de mulți ani ca să-și ducă familia la o astfel
de dezordine; s-ar putea să treacă un număr de ani până când va putea să
schimbe situația. Dar el nu înțelege: John este sigur că undeva trebuie să
fie un „buton” pe care-l poate apăsa, o formulă care poate fi aplicată
simplu, și totul să fie într-o clipă în ordine. John nu poate sesiza faptul că
există principii precise pentru o conducere eficace a familiei, principii
care trebuie să acționeze chiar de la începutul vieții de familie.
„De ce nu mi-a spus nimeni aceste lucruri cu mult timp în urmă?” –
întreabă John în final.
„Poate că ți le-a spus cineva”, îi răspund eu, „dar tu nu ai fost dispus
să asculți. Poate că ai fi putut învăța ceva despre ceea ce trebuie să faci
acasă din funcțiile tale de președinte de comitet sau din ceea ce faci la
serviciu. Nu fi prea aspru cu soția ta, care a trebuit să învețe să-ți repare
greșelile”.
Fie că dai testul pe o mare înfuriată, fie în încleștarea luptei familiale,
în camera de zi a unei case confortabile, vine timpul când vei da
socoteală. Rezultatele stilului tău de conducere vor apărea mai devreme
sau mai târziu.
„Totdeauna i-am învățat pe copiii noștri...” spune capul familiei
George Jaeger. Și afirmația lui s-a dovedit a fi adevărată în noaptea în
care au avut de înfruntat o situație grea. Dar iată-l pe John: „De ce nu
mi-a spus cineva?” Bietul John!
Capitolul 1
O deficiență tipic omenească

Revista Newsweek a relatat povestea în câteva paragrafe concise. În


timp ce unele dintre cuvinte indicau statistici aride, altele prezentau
împrejurări care produc lacrimi.
Când industriașul vest-german Friedrich Flick a murit, el a lăsat în
urmă o avere personală estimată la 1,5 miliarde de dolari, un imperiu de
afaceri care îngloba în întregime sau parțial aproximativ trei sute de firme
și o reputație de a fi fost poate cel mai dur și cel mai șiret magnat care a
operat vreodată pe scena de afaceri germană. Flick se dedicase în
întregime muncii sale (el și-a înmormântat soția la ora trei după-amiază,
într-o zi a anului 1966, iar două ore mai târziu era înapoi la biroul său),
dar spre deosebire de alți industriași germani cum au fost Alfred Krupp,
Robert Bosch și Ernest von Siemens, el de fapt nu făcea nimic; el pur și
simplu unea companii. „Totdeauna a făcut mișcările cele mai potrivite”, a
rezumat uimit un observator. „El a fost Bobby Fischer al lumii
industriale”.
La moartea lui, imperiul Flick genera vânzări anuale de peste trei
miliarde de dolari. Dar în ciuda enormei lui puteri și bogății, bătrânul a
avut o deficiență foarte caracteristică omului: el nu și-a putut conduce
familia. Săptămâna trecută, lupta familiei Flick pentru imperiul
bătrânului domn i-a făcut pe angajați, bancheri și politicieni să se
cutremure deopotrivă la gândul eventualului impact pe care aceasta l-ar
putea avea asupra economiei vest-germane.1
Dilema domnului Flick este dramatică. El a putut să „unească
companii”, dar n-a fost în stare să-și modeleze propria familie. Toți
experții au avut de luptat pentru a face față cioburilor lăsate în urmă de
eșecul lui Flick ca tată. Ce deficiență tipic omenească!
Greșelile lui Flick ca tată de familie scot în evidență o observație
justă, și anume că succesul într-un domeniu al vieții nu garantează
eficacitatea în activitatea de tată în familie. Flick a înregistrat succese la
birou și a eșuat total acasă.
Domnul Flick nu este unic. Sunt atleți care au doborât recorduri pe
teren și și-au distrus familia acasă. Pastori sau preoți care au întocmit
programe deosebite, au mărit numărul de ascultători, au ținut predici
fermecătoare, dar performanța lor ecleziastică a fost un eșec rușinos
16 Un tată eficace
acasă. Pe scurt, a fi un conducător eficace al unui cămin este o aventură
unică, prioritară și stimulatoare. Am face bine să vedem despre ce este
vorba și din ce cauză a eșuat Flick.
Ni se va cere o definiție a conducătorului de familie sau a conducerii
unui cămin. Oamenii vor o definiție compusă din douăzeci și cinci de
cuvinte, iar eu mă zbat să le-o ofer. În cele din urmă izbucnesc: „Defini-
ți-mi un fundaș. Cu ce se poate începe? Vreți să vorbiți despre calitatea
conducătorului de a-și atrage simpatia celorlalți? Sau despre un braț
puternic? Sau despre capacitatea de a lupta? Sau ar trebui să facem o
descriere oficială: poziția lui pe teren, limitele între care se poate mișca și
lucrurile pe care le poate face și cele pe care nu le poate face? Poate două
mii cinci sute de cuvinte!”
Probabil că am putea începe definiția conducerii eficace cu
recunoașterea faptului că e nevoie de ordine în relațiile din familie, atât
înaintea lui Dumnezeu, cât și a oamenilor din jurul nostru. Oamenii care
locuiesc aproape unii de alții trebuie să se plaseze într-un anumit plan,
altfel vor fi conflicte și haos. Niște familii aflate în dezordine creează
comunități în dezordine. Astfel, Dumnezeu a ales în mod suveran o
persoană în familie care să creeze și să mențină ordinea necesară. Există
atât un sens pozitiv, cât și unul negativ al acestei conduceri.
În sensul său pozitiv, conducerea eficace este menită să-i aducă pe
oameni la maturitate, la atingerea potențialului lor uman maxim.
Conducătorul caută condițiile în care fiecare persoană din familia sa
poate crește pentru a deveni ceea ce Dumnezeu a făcut-o să fie. Dar în
sensul negativ, conducerea eficace înseamnă impunerea ordinii atunci
când lipsește voința de a se integra în procesul de relații, o atitudine care
face viața tuturor nefericită.
Capul căminului – la fel ca și păstorul din Psalmul 23 – poartă un
toiag și o nuia: toiagul pentru salvare și pentru indicarea direcției, nuiaua
pentru disciplină și constrângere. Când amândouă sunt folosite cu
pricepere, există stabilitate în relații și un proces constant de creștere.
Când ambele nu sunt folosite sau sunt folosite greșit, apare dezordinea și
indisciplina printre oile păstorului și membrii familiei tatălui.
Dacă vrem să înțelegem pe deplin necesitatea acestei nuiele și a
toiagului, trebuie să aruncăm o privire rapidă înapoi asupra câtorva
pasaje de la începutul Bibliei. În primele două capitole ni se dezvăluie un
tablou al vieții așa cum a fost ea la început.
În starea sa inițială, spune Biblia, omul era fără păcat. Aceasta
înseamnă că el nu avea nimic în viața lui care ar putea fi descris ca
O deficiență tipic omenească 17
imperfecțiune sau boală spirituală. Menirea lui era să descopere ce a
făcut Dumnezeu în lume. El era acolo ca să se bucure de ea, s-o
stăpânească și s-o folosească. Chiar actul descoperirii și al stăpânirii Îl
glorifica și Îi era plăcut lui Dumnezeu.
Dar totul a deraiat când omul a păcătuit. Relațiile au fost distruse la
toate nivelele. Primul om a intrat în conflict cu Dumnezeu și s-a ascuns
de El cu jenă și teamă – cu alte cuvinte, cu vinovăție. În om s-au
dezvoltat conflicte interioare, și simptomele unui război interior –
durerea, teama, îngrijorarea, frustrarea interioară – îl torturau. A început
să vină în conflict cu cei din jurul lui; a izbucnit o competiție cruntă. El
i-a învinovățit pe alții pentru nenorocirea lui. Viața s-a schimbat dintr-o
viață de pură descoperire într-una dominatoare, fiecare căutând numai
ceea ce era cel mai bun pentru persoana numărul unu – eu!
Cuvântul care pare să caracterizeze toate aceste relații care au fost și
sunt în mișcare încă de pe vremea Grădinii este răzvrătirea. Schimbarea
de la o persoană sociabilă la una răzvrătită: un stil de viață amar și o
dezamăgire pentru Dumnezeu. Dacă acele impulsuri de răzvrătire nu sunt
verificate, va fi numai exploatare și distrugere. O continuă luptă pentru a
fi la vârf, pentru dominare și oprimare. Puțini regi – mulți sclavi.
Noi avem în interiorul nostru impulsuri de răzvrătire, și ele trebuie să
fie înăbușite cu orice preț. O primă modalitate de a face acest lucru este
să ne folosim de structurile comunității omenești. Familia este exemplul
cel mai bun. Ea îi leagă pe oameni împreună prin dragoste, dedicare,
nevoi reciproce și autoritate. În echilibrul lor de relații, instinctele de
răzvrătire ale fiecărui individ sunt stopate, și se dezvoltă diverse genuri
de responsabilitate și comportare pozitivă. Dacă familia este un grup de
ființe umane legate astfel laolaltă, tatăl este cel care reprezintă nodul
unde se întâlnesc capetele tuturor firelor.
Din punctul de vedere al părții pozitive a experienței, tatăl este capul
unei unități de oameni porniți la explorarea vieții și a tuturor lucrurilor pe
care Dumnezeu le-a așezat în lume pentru ca noi să le descoperim și să
ne bucurăm de ele. Din punctul de vedere al părții negative a experienței,
el este acela care înăbușă răzvrătirea naturală și îi împiedică pe membrii
familiei să se rănească pe ei înșiși și pe alții. Nu există un mai mare
privilegiu sau responsabilitate.
Aici este punctul în care domnului Flick i-au scăpat câteva lucruri de
bază. Fascinat de dinamica industrială, el a pierdut din vedere rolul său
de tată. Toți banii săi și abilitatea de a conduce nu au putut face ceea ce
ar fi făcut conducerea unui tată eficace. Consilierul de afaceri Peter
18 Un tată eficace
Drucker l-ar fi numit pe Flick o putere executivă eficace, dar Biblia l-ar
numi un tată slab. Flick nu e singur; el are mulți prieteni.
El are prieteni și în Biblie, de exemplu. Cel mai mare rege al Israelului
ar fi putut împărtăși ceva din nenorocirea magnatului industrial. Și el a
fost o putere executivă eficace – în palat. El a putut să ridice armate, să le
comande și să le conducă în victorii uluitoare. El a construit cetăți și a
scris poezie plină de pătrundere, dar a lăsat în urmă un grup de fii și fiice
care s-au ridicat împotriva a absolut tot ce a susținut el. Divizarea geo-
politică a regatului Israel poate fi atribuită eșecului lui David în căminul
său. El a avut o deficiență omenească: nu a fost un tată eficace.
Numiți-o „operațiunea toiagului și a nuielei”, sau „a fi capul casei
tale”; aceasta înseamnă a fi un tată eficace. Pare atât de simplu, dar
tragedia este că tu probabil n-ai fi reușit să câștigi încrederea lui David și
să-l convingi că în calitate de tată va eșua. El nu te-ar fi ascultat. Era prea
ocupat să-și construiască armate și drumuri. Măcar dacă i s-ar fi putut
spune că există câteva principii de bază pentru a fi capul propriei case.
Cine știe? Israel ar fi putut fi îndreptat în altă direcție. Noi nu știm dacă
cineva a încercat sau nu să-i vorbească despre aceste probleme de
familie.
E o vorbă care spune: „Tu nu poți face nimic pentru strămoșii tăi, dar
poți face ceva pentru urmași”. Și acest lucru intenționez să-l fac eu. Dă
mâna cu mine și vom medita împreună la principiile conducerii familiale
eficace.
Primul principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că am


stabilit în mod deliberat că a crea condiții în casa mea care să-i
stimuleze pe copiii mei să crească până la atingerea potențialului lor
omenesc deplin este una dintre cele mai înalte priorități ale vieții mele.

Capitolul 2
„Nu este un război fals“

Istoricii l-au numit „război fals”, o pauză în acțiunea militară, pe la


începutul celui de-al doilea război mondial, când niciuna din părți – axa
sau aliații – nu a folosit prea mult arme de foc împotriva celeilalte.
Armatele stăteau pe loc, iar națiunile se amenințau reciproc pe cale
diplomatică. Datorită faptului că era atât de puțină acțiune pe front, civilii
din spatele liniilor erau tentați să slăbească vigilența. Din punctul lor de
vedere nu păreau să fie motive de îngrijorare. Dar ei greșeau; noi știm
acum că războiul cel fals n-a fost chiar atât de fals. De fapt, era doar
liniștea dinaintea unei furtuni numite blitzkrieg (războiul fulger), o serie
de explozii germane asemănătoare cu fulgerul, atât pe pământ, cât și în
aer, care au distrus practic toată mașina de război a forțelor aliate.
Eu cred că mentalitatea „războiului fals” descrie starea mea din
dimineața aceea de sâmbătă când s-a născut fiul nostru, Mark. Cum mă
uitam la corpul lui micuț pentru prima oară, mi-era imposibil să cred că
viața lui putea fi, de fapt, o pradă asupra căreia diferite forțe ar putea
lupta ca să câștige influență.
Am stat alături de soția mea tot timpul cât a durat nașterea biologică,
și noi amândoi am fost martorii celui mai spectaculos eveniment al vieții
– nașterea unui copil. Din corpul lui Gail a apărut un băiat sănătos, iar
noi doi n-am fi putut simți o satisfacție mai mare – Gail că a trăit
nașterea; eu că n-am leșinat în sala de nașteri! Părăsind spitalul o oră mai
târziu pentru a începe să transmit telefonic vestea membrilor familiei
răspândiți peste tot, meditam la misterioasa situație de a fi tată. Eu însumi
aproape că mai eram un băiat; ce puteam eu ști despre cerințele unei
paternități eficace? Și cum puteam eu pricepe realitatea că existau
mișcări, filozofii, o diversitate de negustori ambulanți și vânzători care
vor încerca să-l atragă pe Mark departe de mine și de stilul de viață în
care cred.
20 Un tată eficace
Într-un fel a fost ca un război fals – cel puțin în primii doi ani. Cred că
instinctele mele protectoare au fost, probabil, diminuate datorită faptului
că erau prea puține intervenții din afară; Mark era cu totul al nostru.
Puținii oameni din afară care petreceau un timp cu fiul nostru erau aleși
cu grijă de mama lui sau de mine însumi. Nu a fost deci o problemă să-i
asigurăm un cămin unde rareori se aude un cuvânt descurajator sau orice
fel de cuvânt jignitor ori distructiv.
Fără îndoială, au fost necesare de timpuriu eforturi părintești, dar
acestea aveau un caracter tipic: probleme de respect pentru autoritate și
proprietate, supunere (imediată, fără amânare), deprinderea de a folosi
olița și pretenția de a spune adevărul.
În general, noi am reușit – în limitele naturii păcătoase – să stabilim
niște tipare de relații care ne erau confortabile. Îmi mărturisesc naiva și
prematura mea bănuială că a fi tată nu era un lucru chiar atât de
formidabil.
Dar orice bărbat cu experiență mi-ar fi putut spune că eram hipnotizat
de acea perioadă din viața lui Mark care avea aspect de război fals. Și ar
fi avut dreptate. Nu prea eram pregătit pentru acel „război fulger” care a
izbucnit în familia noastră, țintind direct spre fiul nostru. Fulgerele
veneau cu o furie crescândă odată cu stabilirea de prietenii în vecinătate,
cu școala, televiziunea și tonul general al unei societăți care are mai mulți
bani și mai multe lucruri decât știe să stăpânească și să folosească în mod
profitabil. Când Mark avea cinci ani, eu eram un tată cu cicatrici; știam
că am în mâini un război adevărat.
Și cum face omul față războiului adevărat? Un element al societății
noastre religioase a hotărât că cea mai bună modalitate de a înfrunta
atacul mutilator este să oprim ceasul. Unii tați au ridicat ziduri în jurul
familiilor lor, au făcut din comunitățile lor niște locuri izolate de lume.
Progresul a fost declarat nociv, iar noile stiluri de îmbrăcăminte,
transport, educație și distracție au fost declarate ilegale. Acest mod de
viață poate oferi protecție într-o oarecare măsură, dar eu sunt convins că
viața din spatele acelor ziduri nu este superioară celei din afara lor.
O altă modalitate de a reacționa la amenințările din afara familiei este
crearea unor reguli de neclintit și a unei discipline rigide care pot fi la fel
de impenetrabile ca și zidurile de cărămidă. Din această perspectivă,
absolut orice lucru din lume devine suspect; este puțină bucurie acolo.
Când văd oameni care au o carte de reguli la fel de groasă ca un ghid
telefonic, îmi aduc aminte de zilele copilăriei mele, când mama mă ducea
la raionul pentru copii de la magazinul lui Marcy. Chiar în momentul
„Nu este un război fals” 21
când mă pregăteam să plec într-o plimbare plină de dorințe printre
jucării, mama îmi amintea cu severitate: „Să nu atingi nimic!” Pentru
copiii care trăiesc într-o familie unde totul se orientează în jurul regulilor,
unde totul este însoțit de un „nu atinge”, viața este foarte asemănătoare
cu experiența mea din magazinul de jucării. Privește doar și tânjește, dar
nu atinge; să nu te bucuri niciodată!
Eu cred că cei care înalță ziduri și cei care stabilesc reguli sunt
extremiști în concepția lor despre lume. Dar extrema opusă poate fi la fel
de periculoasă. Iată un tată care tratează viața în lume ca și cum n-ar
exista niciun rău. Atitudinea lui îngăduitoare nu vede nicio amenințare,
nu lansează niciun avertisment și nu se așteaptă la nicio consecință
nefavorabilă. „Eu vreau ca fiul sau fiica mea să aibă parte de orice
împrejurare favorabilă care există”, spune un tată. „Ei să-și aleagă acele
credințe și stiluri de viață care li se potrivesc cel mai bine”.
Undeva între aceste două poziții extremiste există o perspectivă care
are sens. Desigur, civilizația nu este în întregime rea, și partea de realitate
din lume pe care o putem descoperi și de care ne putem bucura ne
dezvoltă gândirea. Dar tatăl care nu a sesizat că viața în această epocă
seamănă mult cu traversarea unui câmp minat în timpul războiului ar face
mai bine să se pregătească pentru niște pierderi grele. Îmi amintesc că am
văzut undeva o fotografie de război înfățișând un grup de bărbați care
traversau un câmp foarte minat. În fruntea lor se afla un specialist care
duce un detector de mine. O parte din teren este evident sigură, dar alte
părți sunt presărate cu arme ucigătoare. Urmați-l pe conducător, spune
fotografia, și veți rămâne în viață.
Apostolul Pavel i-a avertizat fără menajamente pe creștinii din Efes că
viața în lume poate fi o bătălie grea. Dușmanul sufletului omenesc, a spus
el, nu este totdeauna vizibil. Dimpotrivă, el este adeseori invizibil,
luptând din tranșee care, la prima vedere, par a fi atrăgătoare și
folositoare. Sfatul apostolului Pavel: fiți pregătiți, treji și echipați pentru
a rămâne în picioare. Corintenilor le-a spus că noi ar trebui să cunoaștem
totdeauna planurile dușmanului. Petru a fost de aceeași părere în epistola
sa și l-a descris pe dușman ca fiind asemănător cu un leu care rage,
„căutând pe cine să devoreze”. Acești bărbați nu se țineau de glume. Și
nu aveau fantezie de paranoici. Ei toți erau conștienți că supraviețuirea
spirituală necesită un efort dramatic.
Un tată eficace ia de asemenea în serios aceste lucruri și își
obișnuiește ochiul să facă distincție între lucrurile care vor zidi și cele
care vor distruge viețile copiilor săi. El începe să observe anumite
22 Un tată eficace
aspecte ostile care se repetă în diverse zone ale vieții și care necesită o
conștiință trează și sensibilă, pentru ca să nu apară chiar printre lucrurile
bune elementele distructive care erodează și apoi sfâșie sufletele copiilor
săi.
Un detector de mine spirituale ar putea înregistra câteva lucruri
capabile să explodeze în viața unei familii. Am început, de exemplu, să
observ că este nevoie de enorm de multă înțelepciune chiar și pentru
citirea ziarului cotidian. Deoarece publicistul trebuie să tipărească
articole care se adresează majorității cititorilor, coloanele tind să includă
doze mari de subiecte despre oameni pe care societatea noastră îi
consideră sclipitori și admirabili. Cel mai frecvent, de aceea, ziarul
cotidian include interviuri și descrieri ale unor bărbați și femei care se
mândresc cu așa-numitul „stil liber”. Săptămâna trecută, un articol de
fond a prezentat o femeie din înalta societate din New York care pretinde
că are o căsnicie fericită și că aventurile ei amoroase erau cunoscute și
aprobate de soțul ei, care la rândul lui se bucura și el de aceleași
privilegii. Articolul este scris în termeni amorali, fără să emită nicio
judecată – poate chiar implicând ideea că dacă toți ar vrea să încerce o
astfel de viață, noi toți am fi mult mai sănătoși din punct de vedere
emoțional. De fapt, fidelitatea este prezentată ca un fel de „egoism”. Cu
greu trece o săptămână fără detalii despre vreun cuplu de la Hollywood
care trăiesc împreună, cresc copii în afara căsătoriei și sugerează că ar
putea și alții să încerce. Să nu uităm, și copiii noștri pot citi aceste lucruri.
Morala sexuală nu este singurul domeniu în care presa dă tonul,
zicând: „Toată lumea procedează așa: de ce să nu fac și eu la fel?”
Paginile cu rubrica sportivă sunt mereu dominate de spiritul paralizant al
criticării atleților care au fost slabi pe teren cu o zi înainte, sau a
antrenorilor care sunt făcuți țapi ispășitori pentru o partidă pierdută. Ca
rezultat, ființele umane sunt sfâșiate. Nu putem să subestimăm efectul
perfid pe care îl au asupra tinerilor spectatori unele cuvinte care îi
etichetează pe jucători drept „bătrâni” la vârsta de treizeci și cinci de ani,
cerându-le scalpurile pentru o minge ratată și, pe de altă parte, ridicându-i
în slăvi atunci când calcă regulile și reușesc să scape de consecințe.
Întreaga mentalitate îi spune ceva membrului tânăr al familiei, care învață
un nou mod de gândire și evaluare. Să privim acum paginile ziarelor:
aceeași concepție persistă, numai că acum atacurile îi desființează pe
politicieni, educatori și conducătorii religioși.
Televiziunea începe de unde a terminat ziarul și intensifică totul în
culori vii atunci când intră în casele noastre. Situațiile de comedie
„Nu este un război fals” 23
inocentă sunt numai un exemplu al deteriorării subtile dintr-o imagine
globală a devenirii umane. Mary Tyler Moore a fost o favorită a familiei
noastre, până când scenariștii – aflând probabil de afecțiunea familiei
noastre – au hotărât că povestea are nevoie de puțină indecență. Am
început să o vedem pe Mary în scene care atentau la conceptele morale
fundamentale, și acestea au devenit tot mai frecvente. Bănuiesc că ceea
ce a stricat totul a fost faptul că Mary cea de la început ne-a creat un gust
atât de plăcut. Dar noua Mary ne-a înșelat: ea ne-a câștigat loialitatea, iar
acum îi trădează sistematic pe aceia dintre noi care am vrea să râdem
împreună cu copiii noștri de ceva cu adevărat sănătos.
O carte întreagă n-ar fi suficientă pentru a demasca mesajele subtile
transmise prin unde aeriene familiilor noastre. Filmele seriale descriu un
șir de relații rupte și deformate; unele spectacole ne comunică ideea că
obiectele materiale sunt foarte de dorit și că multe lucruri sunt gratuite și
ne pot parveni ușor; violența de orice fel tinde să îi anestezieze pe copiii
noștri și pe noi înșine ca să nu mai simțim adevărata oroare a suferinței și
a morții.
Acestea sunt câteva dintre modalitățile prin care mijloacele de
informare în masă creează un câmp de luptă pe care trebuie să lupte tatăl
eficace. Rezolvarea nu constă în anularea ziarului sau interzicerea
televizorului. Unii au încercat acest lucru și nu au reușit. Singura soluție
este să fim conștienți și să participăm activ la evaluarea alternativelor și
la alegerea producțiilor sănătoase ale mass-media. Ce tată care își iubește
familia ar permite oricărei persoane necunoscute să intre în casa lui fără
opreliște? În această epocă a mijloacelor de comunicare, funcția lui de
portar se extinde și asupra celor care intră în casă prin publicații sau pe
calea undelor.
Mulți tați au de înfruntat și a doua zonă de luptă, iar aceasta este un
rezultat al lumii industriale. O vom numi problema tatălui absent. El este
exact ceea ce implică termenul: plecat de acasă prea mult timp. Noi nu
putem întoarce timpul înapoi, dar o privire rapidă asupra tatălui din epoca
agricolă ne-ar putea ajuta să vedem în ce impas ne găsim. Familia
fermierului lucra împreună, iar tatăl avea posibilitatea să vadă totul.
Copiii nu-l vedeau pe tatăl lor numai seara, odihnindu-se (dacă găsea o
ocazie), ci îl vedeau și cum se comporta în situații de tensiune și stres.
Dacă vaca lovea cu piciorul găleata cu lapte, copiii erau probabil de față
și puteau evalua reacția tatălui. Dacă o furtună cu grindină distrugea
recolta, ei îi împărtășeau durerea. Ei erau cu el în timpul nașterii,
îngrijirii, hrănirii și morții animalelor.
24 Un tată eficace
Această permanentă comuniune familială modela stilul de viață al
fiecărui copil. Dar prezența permanentă pur și simplu nu mai există în
majoritatea familiilor. Deoarece un tată pleacă de acasă în orele timpurii
ale dimineții, rolul său productiv în lume, reacțiile lui personale în situații
de stres, relațiile lui cele mai grăitoare sunt toate ascunse de ochii
copiilor. În acele perioade când ei ar putea învăța cel mai mult, el este
absent. Timpul care îi rămâne din zi este de obicei marcat de oboseală și
lâncezeală, iar prospețimea potențială a relației părinte–copil este
pierdută. În acest nou sistem de viață, pe care noi l-am aranjat pentru noi
înșine, munca comună a diferitelor generații aproape că nu mai există.
Viața de cămin care rezultă de aici este orientată spre odihnă – căminul
este locul unde noi toți venim să ne relaxăm, să mâncăm, să dormim.
(Adică toți cu excepția gospodinei). Epicentrul creativității și al
productivității a fost transferat de acasă la birou, la școală și la piață.
Acest lucru nu poate să nu diminueze semnificația căminului.
Poate cel mai grotesc exemplu de tată absent este noua rasă de
ingineri, oameni de știință sau militari de carieră care muncesc în condiții
de severă securitate națională. Acest tată nu numai că este absent în
termeni de timp și loc, dar el este absent și în sensul că familia lui nu are
nici cea mai vagă idee despre ceea ce lucrează el pentru a-și câștiga
existența. Chiar în timp ce scriu aceste cuvinte, există zeci de submarine
sub ocean, care vor rămâne acolo până la nouăzeci de zile odată. Acasă,
copiii nu știu – și niciodată nu vor ști – în ce parte a lumii se află în acel
moment tații lor marinari, iar mamele lor nu știu nici ele mai mult. Tatăl
absent creează în casă o tensiune de mare voltaj, obligând-o pe mamă
să-și asume responsabilitățile care nu ar trebui să fie ale ei, iar pe copii îi
lipsește de acele legături cu tatăl lor de care ei au teribil de mare nevoie.
Mă bucur că există educație publică în școli, dar, ca tată, am învățat că
și acesta este un domeniu care trebuie supravegheat, deoarece implică
conflicte potențiale. Educația, ca forță majoră în societatea noastră, a
depășit de mult granițele activității școlare: citire, scris și aritmetică.
Întinzându-se asupra unor largi sfere de interes uman, educația publică
oferă acum copilului experiențe în orice domeniu, de la instruire sexuală
până la orientare profesională, de la teorii cu privire la propria sa origine
până la speculații cu privire la destinul său.
Un tată îmi descrie dispariția totală a comunicării dintre el și fiica lui.
În timp ce reconstituim fazele prin care au trecut relațiile lor, el spune:
„Deodată mi-am dat seama că activitățile școlare au pus stăpânire pe
viața ei. Avea repetiții de orchestră de la șapte dimineața până când
„Nu este un război fals” 25
începeau orele, apoi avea antrenament sportiv până la vremea cinei, iar la
urmă teme de casă serioase până la miezul nopții. Mi-a fost ușor să-i
permit să-și ocupe programul cu orice altceva, numai cu mine nu. Între
timp, eu mi-am văzut de treburile mele”.
De aceea, dacă cineva acuză instituțiile de învățământ că-și depășesc
aria de influență cuvenită, educatorii ar putea pe bună dreptate să
învinuiască familia neglijentă. Se poate simți un cerc competitiv care se
învârte din ce în ce mai repede, din ce în ce mai strâns. Cu cât familia își
abandonează mai mult copiii, cu atât statul este mai dispus să intervină și
să-și asume responsabilitatea.
A fost fără îndoială cutremurător momentul când mi-am dat seama că
îmi predau copiii în mâinile unor instructori pe care nu-i cunoșteam
personal. Cinci zile pe săptămână și cele mai bune șase sau șapte ore din
fiecare zi aparțin unor oameni pe care de-abia îi cunosc. Prin chiar natura
lucrurilor, cuvântul lor, opiniile lor, valorile lor sunt adesea lege. Copiii
tăi, ca și ai mei, vor fi bombardați cu discuții, lecturi, gândire și
exploatare din care omul crede că orice realitate, orice materie are o bază
divină.
Forța subtilă a unei influențe educaționale nelimitate a început să-mi
devină evidentă atunci când fiica noastră a venit acasă de la o lecție de
scriere în clasa a doua. Gail se uita peste umărul ei în timp ce făcea niște
exerciții de scriere. Când mama a început să corecteze felul cum Kristen
scria o anumită literă, fiica noastră, în vârstă de șapte ani, s-a întors spre
mama ei cu oarecare nerăbdare și a spus: „Învățătoarea mea ne-a spus că
părinților noștri nu le va plăcea cum scriem această literă, dar că noi
trebuie să facem așa cum ne-a spus ea”. Un lucru minor, fără îndoială.
Dar era începutul unor contradicții din ce în ce mai mari, prin care copiii
noștri pot fi învățați că gândirea „sistemului” este mai importantă decât
cea de acasă. Acest lucru mă face să mă cutremur.
Dacă mai mergi încă alături de mine pe câmpul minat, nu
desconsidera efectul abundenței. Pe măsură ce bunurile materiale ne sunt
tot mai disponibile, nevoia de relații și de putere personală interioară
scade. Niciodată nu mi-am dat cu adevărat seama de efectul acestei
situații, până când, într-o seară, am avut un conflict cu fiul meu. Eram pe
cale de a-l exila în camera lui și de a-i refuza comuniunea familiei pentru
seara aceea când, deodată, mi-a venit ideea că izolarea nu mai era chiar
același lucru ca pe vremea când eram eu băiat. Obligat să rămână în
camera lui, Mark se putea amuza cu radioul, cu casetofonul, cu un set
telegrafic pe care îl construia el, cu numeroase cărți și jocuri și cu o trusă
26 Un tată eficace
de chimie pe care o primise de ziua lui. Nu este deloc o seară neplăcută,
m-am gândit eu. De fapt, dacă aceasta era o exilare, puteam să mă alătur
și eu lui.
O lume care măsoară viața mai mult în termeni cantitativi decât
calitativi va avea un efect de neșters asupra spiritului copiilor. Un bărbat
a exprimat acest lucru astfel: „M-am zbuciumat mult gândindu-mă care
sunt lucrurile pentru care ne putem cu adevărat ruga în vremurile
acestea”. El are dreptate: puțini copii din America de Nord au fost
obligați vreodată să se roage pentru a avea mâncare pe masă în ziua
următoare. Puțini dintre ei se îngrijorează vreodată cu privire la haine;
mai degrabă își pot permite luxul de a fi preocupați de culoare și model.
Cei mai mulți sunt gata să arunce o piesă de îmbrăcăminte în stare
perfectă dacă cineva dintr-o încăpere misterioasă din partea de est a
orașului New York spune că o modă nouă a depășit-o pe cea veche. Un
tată care nu bănuiește nimic poate fi determinat, cu șiretenie, să
cheltuiască bani, dacă nu impune o doctrină puternică de restricții
economice.
Structura familiei noastre poate fi periclitată și de un alt inamic
potențial: cultura grupelor de aceeași vârstă. Structura societății noastre
i-a izolat pe oameni pe grupe de vârstă pentru o bună parte din timpul
fiecărei zile. Adolescentul, de exemplu, este despărțit de cei mai tineri
decât el și poate pierde simțul responsabilității pentru relații raționale. El
are puține contacte – cu excepția celor conflictuale – cu cei mai mulți
adulți. Interesul său este forțat să rămână pe orizontală – adică legat de
cei de o vârstă cu el. Cu ei găsește el un fel de împlinire omenească, o
simpatie specială care izvorăște din sentimentul că sunt oprimați de
părinți. Popularitatea devine o problemă bazată pe criterii înspăimântător
de superficiale. Apar culturi întregi orientate spre anumite vârste,
identificate prin stilul de îmbrăcăminte, vocabular superficial și
protocoluri sociale unice. Au crescut industrii care se adresează acestor
culturi pe grupe de vârstă. Stații de radio transmit un anumit program
pentru o anumită grupă de vârstă. Forța distructivă a grupelor de vârstă a
fost simțită de mulți proprietari de magazine situate lângă un liceu. Astfel
de magazine au fost scoase în mod arbitrar din circuit numai fiindcă un
grup de elevi a hotărât că s-a terminat cu acele magazine.
Cu cât sunt mai puternice relațiile orizontale, cu atât este mai slabă
unitatea pe verticală a familiei. Cele două nu pot coexista pașnic. Multe
familii au mers înainte cu ceea ce părinții considerau a fi o experiență
relațională productivă, până când unul sau doi din copii au ajuns la
„Nu este un război fals” 27
mijlocul adolescenței. Deodată – uneori în decurs de numai câteva
săptămâni – au apărut rupturi în comunicare, atașamente noi, iar tatăl și
mama sunt năuciți de faptul că odrasla lor pare să fie un nou gen de ființă
umană. Ce s-a întâmplat?
„Mă credeți că nu am avut niciodată nici cel mai mic necaz cu ea?”
spune o mamă. „Apoi a venit luna septembrie, și ea a început clasa a
noua. Cred că n-au trecut mai mult de câteva săptămâni, până când am
observat o schimbare în felul cum își purta hainele, în felul cum a început
să vorbească cu fratele ei mai mic și cu genul de băieți despre care
vorbea și pe care îi admira. Fiecare discuție degenera în ceartă; fiecare
sfârșit de săptămână devenea o criză care avea drept cauză locul unde
voia ea să meargă și persoanele cu care voia să-și petreacă timpul. Ea
ne-a distrus pe mine și pe tatăl ei. Era ca și cum am fi trăit cu o altă
persoană”. Descrierea nu este neobișnuită. Cultura grupelor de vârstă și-a
făcut efectul de învrăjbire.
Ca urmare, nu am altă alternativă decât să numesc toată această
situație război. Prada este spiritul copilului meu, și miza este mare.
Porniți împotriva mea sunt aceia care vor să extragă banii, loialitatea și
puternica energie creatoare pe care fiul sau fiica mea le pot avea de
oferit. În termenii dimensiunii eterne, prada este sufletul copiilor mei. Eu
nu sunt pregătit să fac vreun compromis sau să negociez. Până când
copiii mei sunt destul de mari și de înțelepți pentru a-i deosebi pe
prietenii lor de dușmani, eu dețin responsabilitatea de a conduce atât
apărarea, cât și ofensiva în numele lor, demonstrând tot timpul cum și de
ce fac lucrul respectiv pentru binele lor.
Un tată eficace nu are de înfruntat un război fals. Adeseori este un
conflict de junglă în care el trebuie să lupte cu șiretenia unei „gherile”
moderne, care în timpul zilei apare ca un prieten inocent, pentru ca
noaptea să devină un dușman înverșunat și plin de curaj. Privirea mi se
reîntoarce la fotografia de război a conducătorului trupei, cu detectorul de
mine în mână, arătându-le calea. În spatele lui vin oamenii din trupa lui;
ei îl urmează fiindcă el are capacitatea de a discerne care este calea
sigură. Nu există pași neatenți; greșelile sunt fatale.
Capitolul 3
Accept mandatul

Iosif. Tatăl pământesc al lui Isus. Cât știm noi de fapt despre el? Să nu
fii prea surprins când vei descoperi, după ce ai reflectat puțin, că nu știm
prea mult. Iosif este o figură destul de vagă. Ceea ce îl face mai mare
decât viața în mințile noastre este faptul că el este bărbatul din scena
nașterii sfinte și că el a luat trei hotărâri importante – hotărâri care ar
strivi spiritul unui tată normal. Fiecare din acele hotărâri este concentrată
asupra unui aspect esențial a ceea ce majoritatea bărbaților ar putea
considera că reprezintă paternitatea însăși.
Dacă o sută de bărbați ar fi întrebați ce anume le vine mai întâi în
minte ca reacție la cuvântul „paternitate”, cei mai mulți se vor gândi
probabil la actul concepției. Dar nu-i spuneți acest lucru lui Iosif! După
cum spune Matei, el n-a avut acest privilegiu. Biblia spune că sarcina
Mariei a fost provocată de Duhul Sfânt.
Să stăm o clipă și să ne gândim la chinul lăuntric pe care trebuie să-l fi
avut de înfruntat Iosif în timp ce medita la cuvintele îngerului din vis.
Puținele dovezi pe care le avem indică faptul că Iosif nu era un om
răzbunător sau violent. Chiar înainte de a fi convins că ceea ce îi spusese
Maria era adevărat, el a hotărât să nu facă din ea un spectacol public, ci
să rupă logodna lor cu cât mai puțin zgomot posibil. Dar când Cerul i-a
confirmat lui Iosif adevărul celor spuse de ea, el a acceptat cu încredere
rolul de tată al unui copil care nu era produsul seminței lui dătătoare de
viață.
Nu-i vorbiți lui Iosif despre planurile pe care le faceți pentru viitorul
copilului vostru. În acele zile când cei mai mulți tați aveau privilegiul de
a le da un nume copiilor lor, Iosif a pierdut din nou. Cerul a avut grijă și
de aceasta. „Iosif”, i-a spus îngerul, „Îl vei numi Isus, fiindcă El îi va
salva pe oameni din păcat”. Numele și cariera copilului nu erau în
mâinile lui Iosif. Dacă Iosif ar fi avut o oarecare susceptibilitate cu
privire la ceea ce se întâmpla prin nașterea lui Isus, el ar fi știut că creștea
un băiat care urma să sufere și să moară într-un fel urât. El a fost chemat
să-I fie tată unui băiat împotriva căruia toți, probabil inclusiv unii dintre
prietenii lui Iosif, se vor întoarce în cele din urmă.
Nu-i vorbiți lui Iosif nici despre alegerea unei case și a unei
comunități, alegere care reprezintă un alt semn al paternității. A treia
Accept mandatul 29
mare decizie pe care a trebuit s-o ia Iosif a fost aceea de a petrece primii
câțiva ani din viața lui Isus fugind dintr-un loc într-altul. Din nou îngerul:
„Du-te în Egipt și stai acolo până când îți spun eu...” Și Iosif s-a dus în
Egipt cu soția și copilul său. Cine dorește să trăiască în Egipt? Și iarăși
îngerul: „Acum te poți întoarce în Israel”. Concepție, carieră și
comunitate (ca să prezentăm lucrurile în mod simplist) – toate lucrurile
despre care se poate crede că sunt semne ale unei paternități eficace. Dar
în cazul lui Iosif nu a fost așa. Ce i-a rămas lui Iosif de făcut?
Vechea zicală: „Cum este tatăl, așa este și fiul” are nevoie de o
modificare când este vorba de Iosif. Ce-ar fi să spunem: „Cum este fiul,
așa este și tatăl”? Chiar dacă nu știm multe lucruri despre Iosif, un lucru
este sigur. El a fost unul dintre cei mai eficace tați ai Bibliei. Și nu putem
scăpa din vedere faptul că acesta este un adevăr datorită faptului că Iosif
a fost ca și fiul său. Ceea ce l-a făcut pe el eficace nu au fost elementele
obișnuite ale paternității, așa cum am ilustrat deja, ci mai degrabă faptul
că Iosif a avut o ureche îndreptată spre Cer. Explicația este aceasta: Când
Cerul i-a vorbit lui Iosif și i-a oferit mandatul de a fi tatăl pământesc al
Fiului lui Dumnezeu, el a acceptat. Și după ce l-a acceptat, l-a purtat cu
sine pe tot drumul. Spre orice loc se îndrepta, toate păreau a-i fi ostile. În
chinul sufletesc al scandalului inevitabil atunci când comunitatea avea să
descopere că el se căsătorește cu o femeie gravidă. În călătoria dificilă
spre sud, de la Nazaret la Betleem, când a dus-o pe Maria, care urma să
nască, aproape două sute de kilometri pe un drum plin de hârtoape. În
zilele pline de teroare când clica paranoică care deținea puterea în
Ierusalim s-a repezit asupra Betleemului și l-a obligat pe Iosif să fugă în
altă țară.
Există o anume calitate în Iosif, tatăl unui băiat despre care se spune:
„Și Isus creștea în înțelepciune, în statură, și era tot mai plăcut înaintea
lui Dumnezeu și înaintea oamenilor” (Lc.2:52).
Aceste cuvinte spun la fel de mult despre tată ca și despre tânărul în
maturizare care a crescut în mijlocul familiei ce I-a dat naștere. Iosif nu a
trăit să-L vadă pe Isus în plinătatea servirii Sale. Dar în acel ciudat mister
al omului-Dumnezeu, care a fost Isus Cristos, vedem trăsături care
proveneau atât de la tatăl Său pământesc, cât și de la Tatăl Său ceresc.
Atitudinea lui Isus față de mama Sa (de fapt față de toate femeile),
capacitatea Sa de a veni în contact cu tot felul de oameni și mâinile Lui
pline de putere care puteau atinge, vindeca sau edifica – toate acestea
spun ceva despre tatăl Său. Eu îl cinstesc pe Iosif pentru că a fost un tată
eficace. El a cunoscut adevărata esență a paternității: acceptarea
30 Un tată eficace
mandatului Cerului și crearea unui climat familial în care Spiritul lui
Dumnezeu să-Și poată face lucrarea suverană.
Am o bănuială puternică că Iosif poate fi un model pentru toți tații. El
este o mângâiere pentru bărbatul care simte că multe dintre împrejurările
care îi influențează familia sunt complet în afara controlului său. Iosif ne
spune ceva: Ascultați! El spune că un tată eficace cântărește pericolele și
ocaziile favorabile, își îndreaptă urechea spre Cer și se străduiește în
fiecare zi să le asigure copiilor condițiile cele mai bune pentru a crește ca
să devină adulți maturi, pentru a fi ceea ce vrea Dumnezeu să fie ei.
„Când Iosif s-a trezit... el a făcut ceea ce îi poruncise îngerul”. Orice
altceva este de importanță secundară.
Ceea ce ilustrează Iosif este fundamental: există tați și există „tați
eficace”. Primul element care separă aceste două categorii este momentul
când ei hotărăsc în mod conștient că a fi un tată eficace implică un mod
de viață plin de preocupări. Ei acceptă mandatul Cerului exact așa cum a
făcut Iosif. Ei înfruntă problemele, inamicii potențiali și aud apelul.
„Bine, voi face”, răspund ei și își asumă un nou stil de viață – acela de a
căuta în mod pozitiv și energic acele împrejurări în care familia lor să
poată auzi și cunoaște căile Dumnezeului cel viu.
Moise a recunoscut chiar de la începutul vieții lui Israel ca națiune că
soluția pentru a se ajunge la vitalitate națională ar fi existența unor tați
eficace. El a legat marile afirmații teologice despre Dumnezeu de viața
de familie. Când i-a adunat pe oameni laolaltă, el le-a spus:
„Ascultă, Israele! Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn.
Să-L iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul
tău și cu toată puterea ta. Și poruncile acestea, pe care ți le dau astăzi, să
le ai în inima ta. Să le întipărești în mintea copiilor tăi și să vorbești de
ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca și când
te vei scula. Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini și să-ți fie
ca niște fruntarii între ochi. Să le scrii pe ușiorii casei tale și pe porțile
tale” (Dt.6:4-9).
Moise se situează pe aceeași linie cu Iosif. Paternitatea eficace este
legată de un anumit mod de viață. Să-l numim – după felul de abordare al
lui Moise – conducere prin saturare. Sfatul său adresat părinților lui Israel
are trei părți: Iubiți-L pe Dumnezeu, păstrați această dragoste ca pe o
înaltă prioritate în viața voastră și scăldați fiecare clipă de legătură cu
copiii voștri în această realitate. Dacă recitești cuvintele lui Moise, s-ar
putea să fii surprins cât de mult a insistat el pentru a fi sigur că tații au
înțeles că aceasta era o problemă care trebuia să-i preocupe douăzeci și
Accept mandatul 31
patru de ore pe zi: când stau, când umblă, când se scoală și când se culcă.
„Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini” ar putea echivala cu
gestul de legare a unui fir de ață în jurul degetului. Cu alte cuvinte, nu
uita!
Punctul de vedere al lui Moise în legătură cu tatăl eficace se potrivește
cu acela al lui Iosif. Ești chemat să saturezi rutina unei vieți normale cu
planul și prezența lui Dumnezeu. Pe scurt, asigură-te că viața din căminul
tău este atât de pozitivă, atât de atrăgătoare și atât de împlinitoare, încât
orice altceva din lumea exterioară pălește în contrast cu ceea ce primește
copilul atunci când este cu familia lui.
Cele două dimensiuni active ale poruncii lui Moise către Israel sunt
„învață” și „discută”. În ceea ce privește primul cuvânt, Moise simte că
sunt perioade când tatăl se așează de bunăvoie cu copiii lui și le
împărtășește informații cu privire la realitate, de care ei au nevoie. Un fel
de altar al familiei.
Al doilea este „discută” și are loc în contextul rutinei obișnuite. Eu
cred că Moise îi spune tatălui eficace să poarte un permanent dialog cu
copiii săi, comentând „de ce-urile” fiecărui eveniment din timpul zilei.
Când se ivește o situație care poate, în mod normal, să paveze drumul
spre o izbucnire de temperament, atunci este momentul când i se poate
explica unui copil de ce autocontrolul este important și cum se realizează
el (cu condiția, bineînțeles, ca tu să-l fii realizat). Momentul în care
trebuie să fie luată o decizie financiară se poate dovedi a fi timpul cel mai
potrivit pentru a „discuta” cu scopul de a sublinia avantajele restricțiilor
economice, determinarea valorilor și a priorităților, sau procesul unei
judecăți sănătoase.
Îmi place sistemul lui Moise: învață și discută. El depășește tendința
de a îngrămădi în mintea copilului o mână de principii doctrinare seci și
de a sta apoi deoparte, sperând neputincios că atunci când lovitura va
veni el nu-și va pierde credința.
De ce s-a simțit Moise obligat să vorbească într-un mod atât de
instructiv? Ca să vorbim deschis, Moise avea capacitate de percepție. El a
văzut ceea ce nimeni altcineva n-a văzut încă: dimensiunile spirituale ale
Canaanului. El și-a dat seama că în momentul când poporul evreu va
intra în țara promisă în care curge lapte și miere vor fi o serie de conflicte
care îi vor zdrobi spiritual. Va fi o țară cu un belșug neașteptat și cu o
rodnicie extrem de mare. Vor fi și sisteme religioase competitive. Să
adăugăm la acestea o populație de femei seducătoare, stiluri de viață
lipsite de cele zece porunci și vom avea decorul care va pune la grea
32 Un tată eficace
încercare convingerile iudaice. Moise a știut că ceea ce pare bun la
suprafață putea fi distructiv dacă paza nu mai funcționează. Așa că Moise
elaborează avertizarea profetică: „Tați, pregătiți-vă copiii cât timp toate
sunt în ordine”. Poate părea un război fals acum, dar există un război
fulger care va izbucni mâine.
Din nefericire, generații succesive de evrei nu l-au luat pe Moise
suficient de mult în serios. Puteai să prezici lucrul acesta chiar atunci. Un
război fulger i-a făcut de petrecanie lui Israel.
„Căci când eram încă fiu la tatăl meu și fiu gingaș și singur la mama
mea, el mă învăța atunci și-mi zicea: ,Păstrează bine în inima ta cuvintele
mele, păzește învățăturile mele și vei trăi!‘ ” (Prov.4:3-4).
Aceasta este o strategie de război și are efect. Dar este nevoie de un
general, cineva care – la fel ca Iosif – să vadă adevăratele probleme ale
paternității, să sesizeze adevăratele pericole autentice care urmăresc
spiritul lăuntric al copiilor noștri și să se pregătească pentru o luptă
energică. Tatăl eficace acceptă mandatul. Și acum este momentul să
spunem că tot restul acestei cărți este lipsit de sens dacă cititorul nu
acceptă în mod conștient aceeași provocare.
Capitolul 4
Este un preț de plătit?

Moise a pus bazele paternității eficace pentru tații din Israel; secole
mai târziu, Iosif a susținut aceste principii în casa fiului său, Isus. Unde
este acela care a acceptat provocarea lui Moise și a mers pe urmele lui
Iosif? Nu cred că există vreun bărbat căruia nu i-ar plăcea să fie un astfel
de tată eficace. Dar trista mea observație este că, deși mulți râvnesc la
acest titlu, puțini îl posedă vreodată. De ce? Probabil fiindcă puțini
doresc să plătească prețul pe care îl cere mandatul unei paternități
eficace. Acest preț este prea mare pentru gusturile și disciplina celor mai
mulți bărbați.
Am auzit cu toții povestea unei persoane căreia i se oferă o șansă de a
procura câteva acțiuni ale unei mici companii care abia avea ceva mai
mult decât o idee creatoare. Este o șansă de a investi mica sumă de câteva
sute de dolari și de a câștiga în schimb mai multe duzini din acțiunile
companiei. Dar prețul este prea mare, spune investitorul potențial; riscul
este prea mare, așa că lasă să-i scape ocazia. Ce se întâmplă cu
compania? Ideea se aprinde și, după o luptă de început, începe să vândă
produse. Înainte ca cineva să-și dea seama ce s-a întâmplat, mica
companie, care a pornit de la un șiret de pantof, obține un venit anual de
milioane. Cineva calculează ce ar fi câștigat cel care a refuzat să
investească în acțiuni, dacă decizia lui ar fi fost pozitivă. Calculele arată
că el ar valora milioane de dolari acum. Dar nu valorează! Când ocazia
era în fază embrionară prețul a fost prea mare.
În calitate de bărbat care aspiră să devină un tată eficace, eu mi-am
fixat această povestioară în minte ca un prototip a ceea ce înseamnă să
investești în copii. La fel ca și compania aceea începătoare, un copil pare
atât de mic, de neconturat și de ușor de manevrat cu un efort minim. Este
simplu pentru un tată tânăr să gândească că sunt lucruri mai importante
care-i cer timpul: să-și ia diplomele, să urce pe scara socială și atâtea
distracții de care se poate bucura un om cât mai este tânăr.
Ceea ce tânărul tată neperceptiv nu vede este că momentul potrivit
pentru a face investiții familiale este perioada când copilul este mic. Nu
ne putem aștepta la rezultate mari în viitor dacă micile investiții nu sunt
făcute în prezent. Dar prețul pare atât de mare pentru un rezultat imediat
atât de mic!
34 Un tată eficace
Evanghelistul Marcu ne spune povestea unui tânăr bogat care deținea
și putere politică. El a venit într-o zi să-L vadă pe Isus. Nu există niciun
semn că cineva ar fi încercat să-l împiedice să întrerupă programul lui
Isus. Natural, era vorba de un om important. El făcea parte din înalta
societate. Să meargă la Isus! Așa se pare că gândeau cei din jurul Fiului
lui Dumnezeu. El a venit și apoi a plecat, un om întristat fiindcă nu a fost
în stare să facă schimbările necesare în stilul lui de viață. El nu s-a putut
hotărî pe sine însuși să se conformeze cerințelor mari pe care Isus le
formula pentru cei ce doreau să devină discipoli.
Ceea ce scoate mai mult în evidență, prin contrast, această vizită
scurtă și neașteptată, este evenimentul precedent. Marcu ne spune că mai
devreme cineva făcuse o încercare de a aduce copiii la Isus. Când copiii
au sosit, discipolii au spus: „Nu se poate!” Domnul este mult prea ocupat
pentru a-Și irosi timpul limitat cu copiii, gândeau ei. Singurii oameni
importanți din lume, au judecat ei, sunt cei mari – aceia care au minte,
putere și mijloace.
Dar, notează Marcu, Isus i-a mustrat pe discipoli. El a oprit ceasul, i-a
luat pe copii pe genunchii Săi și i-a binecuvântat. El Și-a amânat toate
întâlnirile fixate cu oameni mai în vârstă și care arătau a fi foarte
importanți, pentru a Se juca cu copiii. Ce demonstra Isus? Că omul
obișnuit putea considera investirea de timp și interes în copiii mici ca
fiind un preț prea mare pentru a fi plătit, dar cineva care evaluează
ființele umane în perspectivă știe că nu poate exista o mai bună utilizare a
timpului și energiei cuiva. Cel care vrea să fie un tată eficace ar face bine
să nu piardă din vedere mesajul pe care ni-l transmite Isus.
Este un preț de plătit? Fără îndoială! Și se plătește chiar de la
începutul vieții unui copil; câștigul vine mult mai târziu. Această
problemă a dorinței de a plăti prețul este cea care îi duce pe cei mai mulți
tați la un fel de înfrângere părintească – fiindcă dacă ei cred că prețul este
prea mare, ei sunt pe cale de a deveni dubluri ale acelui om care a avut
șansa de a realiza un lucru mare și a lăsat-o să-i scape.
Când examinez eticheta cu prețul din propria mea viață, preț pe care
l-am plătit pentru a ajunge un tată eficace, îmi vin în minte mai multe
lucruri și descopăr că printr-o preocupare zilnică ajung să le stăpânesc
perfect. Eu cred că paternitatea eficace cere, mai întâi de toate, prețul
scoaterii la licitație a libertăților mele personale de discernere. Acesta
este domeniul din viața mea în care îmi aleg activitățile de timp liber, îmi
calc anumite obiceiuri, folosesc cuvinte și expresii favorite, evaluez
oamenii și lucrurile din jurul meu în conversații neoficiale. În calitate de
Este preț de plătit? 35
tată eficace, nu pot scăpa din vedere faptul că acestea trebuie să fie
supuse examinării minuțioase a lui Dumnezeu și că trebuie să fie
cântărite în termenii efectului pe care îl au asupra copiilor mei.
Să luăm timpul ca exemplu. Practic nu am suficient timp într-o
săptămână pentru a-mi planifica o zi pe care să o petrec cu prietenii și să
am în același timp și experiența compensatoare cu copiii mei. Dacă vreau
să fiu un tată eficace, este nevoie ca timpul meu, în cantități uriașe, să fie
disponibil pentru relații cu copiii. Văd destul de frecvent ilustrații ale
nevoii maxime de timp. Un băiat sau o fată, ajungând la pubertate, se
scufundă dintr-odată într-o anumită stare sufletească. Tânărul adolescent
condamnă cu vehemență tot ce-i iese în cale; gândirea îi este irațională,
iar părinții uimiți se întreabă ce se întâmplă. Ei nu pot pătrunde în
sufletul fiului sau a fiicei lor. În mod normal, reacția adultului va fi
probabil aceea de a se înfuria, de a se simți frustrat, sau amândouă.
Reacția părintească poate lua chiar forma unei pedepse represive. Dar
acum este timpul pentru timp. Dacă tatăl eficace și-a consacrat mare parte
din timp pentru sport, pentru distracții, pentru ședințe de comitet în
biserică, s-ar putea să nu aibă șansa de a trata stările sufletești ale
copilului în mod corect. Având puțin timp, el trebuie să se ocupe în grabă
și forțat de copilul său, iar situația respectivă nu are nevoie de forță. Mai
degrabă este nevoie de un tată care poate aștepta momentul potrivit, ca
atunci să-l ia pe copilul său într-o cameră liniștită și să discute cu el
situația, oferindu-i afecțiune și sfaturi până când starea sufletească
respectivă este înlăturată. Copilul său are nevoie de încurajare, iar
încurajarea vine adesea prin utilizarea timpului nostru. Cei mai mulți
bărbați nu au timp de oferit; timpul este prea scump, și ei nu vor să
„risipească” cantități mari din ei pentru copiii lor. Dar să nu uităm că Isus
a făcut acest lucru.
„Tăticu urmărește filme cu violență; de ce nu pot s-o fac și eu?”
întreabă un copil. Un tată eficace își dă seama că nu există niciun răspuns
potrivit pentru această întrebare. Așa că el încearcă să-și evalueze
libertățile din domeniul timpului său liber, și uneori face sacrificii
personale pentru binele copiilor săi. La fel ca un antrenor, el respectă și
regulile de antrenament. Cei mai mulți tați n-o fac; prețul este prea mare.
„Tăticu spune cuvântul acela; de ce nu pot și eu?” Ești prins iarăși!
Adevărat! Niciun răspuns potrivit. Din nou prețul. Este prea mare?
„Tăticu își lasă hainele pe podea; de ce trebuie ca eu să mi le ridic pe ale
mele?” Din nou prețul. Este prea mare? „Tăticule, dacă tu mergi cu 100
de km pe oră, iar indicatorul îți spune că trebuie să mergi cu 80, nu
36 Un tată eficace
înseamnă că încalci legea? Parcă spuneai...” Din nou prețul. Începi să-ți
dai seama de ce sunt atât de puțini tați eficace? Prețul este dureros de
mare.
Când am evaluat prețul mandatului de tată eficace, am descoperit o
altă dimensiune: am descoperit că tații eficace au o concepție diferită
despre adevăratul succes în viață.
Charlie, vecinul meu ai cărui copii se joacă cu ai mei, îmi sugerează să
ne plimbăm împreună în timp ce copiii merg cu colinda. Charlie este
catolic de-o viață, iar eu sunt protestant de-o viață. Aceasta înseamnă că
noi avem câteva deosebiri de păreri în chestiuni teologice, dar împărtășim
mult mai multe probleme în care suntem de aceeași părere. Mergând
agale, discutăm despre situația omului contemporan din industrie. Charlie
îmi spune cam așa: „Să spunem lucrurilor pe nume, Gordon; nu este ușor
să ai succes și acasă în familie și în lumea de afaceri. La ceva trebuie să
renunți. Mi s-a oferit o funcție înaltă în conducerea întreprinderii noastre.
Dar știi ce înseamnă aceasta? O linie telefonică de urgență pe noptiera
mea de acasă. Să cinez cu președintele companiei de trei-patru ori pe
săptămână. Micul dejun să-l iau la întreprindere în fiecare dimineață.
Frecvente călătorii cu avionul prin toată țara. Conferințe la sfârșit de
săptămână după toanele președintelui. Se câștigă mulți bani, ai o mulțime
de privilegii, dar rămâne faptul că nu poți fi în același timp și omul
companiei și omul familiei. Una dintre aceste două ipostaze suferă. Eu o
iubesc pe Joan și pe copii prea mult; le-am spus să dea altcuiva postul
acela”.
Poate că acesta este motivul pentru care îmi place Charlie atât de mult.
El știe ce este important. El este un tată eficace fiindcă și-a modelat
concepția despre succes în jurul familiei sale. Este un preț mare, dar când
va veni vremea potrivită, Charlie va avea copii frumoși, iar cel care a luat
postul pe care l-a refuzat Charlie va avea o mulțime de bani. Dacă mă pot
baza pe experiența mea pastorală, pot afirma că omul cu banii îl va privi
pe Charlie și va spune: „Omule, aș da orice sumă de bani ca să am o
familie ca a ta”.
Să mai adaug încă o dimensiune pe eticheta cu prețul de pe mandat:
„Să-mi încredințez viața în mâna Domnului”. Sau exprimând același
lucru în alt fel, a plăti prețul înseamnă să-L las pe Dumnezeu să mă
formeze pentru a fi un om care-I aparține Lui. Sincer vorbind, este o
hotărâre care nu se ia cu ușurință, deoarece îmi pretinde să-mi asum niște
obligații în viață care nu sunt totdeauna convenabile.
Prietenul meu Phil, doctorul, este un om ocupat care, printre alte
Este preț de plătit? 37
lucruri, trebuie să fie la spital și să facă ronduri șapte zile pe săptămână.
El se scoală la cinci în fiecare dimineață și are un orar epuizant. Dar atât
cât pot să-mi aduc aminte, Phil a fost totdeauna prezent la ora de
rugăciune, a predat la școala duminicală și asistă regulat la serviciile de
seară din biserica lui. El mi-a spus că este convins că Dumnezeu vrea ca
familia lui să fie în centrul marii familii a bisericii, așa că a înălțat un
stâlp al convingerii. Nimic în afară de moarte nu-l poate opri să-și aducă
familia la biserică atunci când simte că este timpul pentru disciplină
spirituală, comuniune și închinare. Sunt multe motive pentru care Phil
este un tată eficace, iar faptul că a acceptat pretențiile lui Dumnezeu
asupra vieții lui este unul dintre ele.
Supunerea față de Dumnezeu înseamnă o viață de rugăciune mai
disciplinată; înseamnă să-mi deschid ferestrele vieții și să-L las pe
Dumnezeu să-mi vorbească despre mine însumi, despre familia mea, și
să-I împărtășesc ce cred eu despre situația din casa mea. Sunt perioade
când Dumnezeu mă trântește la pământ pentru a mă face conștient de
locul unde am scăpat mingea. Doare! Dar apoi îmi amintesc cuvintele lui
Dale Martin Stone, care a vorbit într-o frumoasă poezie despre lucrarea
lui Dumnezeu în viața lui2:
Cât de nemilos îl desăvârșește El
pe cel pe care în chip suveran îl alege,
cum îl lovește,
cum îl rănește,
și cu fiecare lovitură îl transformă
în chipuri de lut,
pe care numai Dumnezeu le înțelege.
Mandatul pe care Iosif și Moise ni-l oferă este acolo, putem să-l luăm.
Dar investiția inițială este foarte mare și sunt multe alternative
atrăgătoare. Nu lua mandatul dacă nu ești dispus să plătești prețul. Este
mare, și acesta este motivul că există atât de puțini tați eficace.
Al doilea principiu

Dacă sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că m-am


dedicat scopului de a deveni un instrument și un model de experiență
umană pentru copiii mei.

Capitolul 5

Fixează ritmul, respectă măsura

Cele mai multe curse automobilistice îmi par a fi măceluri pe roți. Dar
trebuie să mărturisesc că am obiceiul ca, o dată pe an, să urmăresc
radioul pentru a afla cine este câștigătorul de la Indianapolis. Cursa
începe cu o mașină-pilot, un automobil nou și frumos, ales în mod special
în fiecare an pentru a ieși în fața mașinilor de concurs de mare putere și
pentru a le conduce în câteva tururi în jurul pistei. Mașina-pilot
garantează că fiecare concurent are șanse egale, că fiecare se află în
poziția corectă și că se deplasează cu o viteză uniformă în momentul
când steagul verde care dă startul este lăsat în jos. În momentul când
grupul de mașini de concurs este așezat corect, mașina-pilot iese de pe
pistă – rapid.
De asemenea îmi plac concertele. Oamenii plătesc prețuri mari
datorită unui anumit om din concert: dirijorul. El intră pe scenă în
aplauzele ascultătorilor. O sută de instrumente sunt acordate de o sută de
instrumentiști încordați. Fiecare instrument este pregătit să răspundă
muzical într-un mod diferit la gusturile dirijorului; fiecare compartiment
va produce linii melodice și tipare ritmice diferite de celelalte. Dirijorul
este cel care va țese toate aceste diferențe la un loc și va avea grijă ca
orchestra să redea fidel intențiile compozitorului. El va stabili un tempo
și un volum etalon. El va scoate în evidență părțile solistice, având grijă
ca orchestra să coloreze fundalul în nuanțele muzicale cele mai potrivite,
pentru ca solistul să atingă perfecțiunea dorită. Fără dirijor, cei mai buni
muzicieni și cele mai scumpe instrumente produc numai un haos
neartistic.
La fel ca și cursa automobilistică și orchestra, o familie are nevoie de
cineva care să stabilească ritmul și măsura. Când ritmul a fost stabilit
corect, mașina-pilot se dă la o parte; la fel face și un tată eficace. Când
Fixează ritmul, respectă măsura 39
măsura a fost stabilită, iar solistul intră sub lumina reflectoarelor,
dirijorul îi dă posibilitatea să se manifeste; la fel face și tatăl. Fără
mașina-pilot sau fără dirijor, se ajunge la confuzie. Fără un tată eficace,
familia trece prin frământări.
Familiile au nevoie de conducere eficace nu numai datorită faptului că
indivizii tind să se răzvrătească împotriva relațiilor raționale și prețioase,
dar și împotriva faptului că viețile au o nevoie disperată de a fi modelate
și pregătite pentru ziua când începe cursa mai rapidă și mai serioasă a
vieții. Pentru a-mi completa ilustrarea, copilăria poate fi comparată cu
acea perioadă când mașinile de curse sunt conduse de-a lungul pistei de
mai multe ori, până când mașina-pilot și starterul cursei sunt de părere că
concurenții sunt pregătiți să înceapă competiția.
Dacă suntem gata să admitem și să acceptăm faptul că Dumnezeu ne-a
revelat în Biblie un proiect de viață după care să trăiască oamenii, atunci
tatăl se poate considera pe sine însuși dirijorul care are grijă ca
instrumentiștii să urmărească scopul compozitorului – să se conformeze
intențiilor aceluia care a scris melodia.
În exemplele biblice de tați eficace se pot vedea cu ușurință familii în
care măsura a fost stabilită de capul căminului. Mardoheu, tatăl adoptiv
al frumoasei Estera, este un exemplu clasic. Câteva comentarii presărate
în cartea Esterei ne oferă posibilitatea de a înțelege că Mardoheu era
conștient de faptul că era cel care trebuia să stabilească ritmul în viața
Esterei.
„Și în fiecare zi Mardoheu se ducea și venea înaintea curții casei
femeilor, ca să afle cum îi merge Esterei și ce se face cu ea” (Est.2:11).
„Estera nu-i spusese nici nașterea, nici poporul, căci o oprise
Mardoheu. Și ea urma acum poruncile lui Mardoheu cu tot atâta
scumpătate ca atunci când o creștea el” (Est.2:20).
Când a venit în viața Esterei momentul adevărului, atunci când trebuia
să ia hotărârea de a intra sau nu la soțul ei, regele, și de a-l înfrunta în
legătură cu anumite probleme politice care erau în detrimentul intereselor
poporului ei, Mardoheu a fost acela care a stabilit ritmul și a bătut măsura
care a determinat-o pe Estera să facă un pas eroic. După ani și ani în care
a implantat sfaturi și recomandări în viața Esterei, a sosit momentul ca
Mardoheu să-și ia răsplata. Estera a știut că tatăl ei adoptiv era un om de
încredere, un om al cărui deget era îndreptat spre adevăr. Ea a ascultat –
ca totdeauna – când el a zis:
„Căci dacă vei tăcea acum, ajutorul și izbăvirea vor veni din altă parte
pentru evrei, dar tu și casa tatălui tău veți pieri” (Est.4:14).
40 Un tată eficace
Aceste versete și povestirea pe care o redau se concretizează asupra
unui om care stabilește un ritm pretențios pentru un act de curaj al
Esterei. El a obținut de la ea un răspuns pozitiv în momentul de criză,
pentru că o învățase forța și valoarea înțelepciunii lui în primii ei ani de
viață. Estera îl asculta instinctiv pe Mardoheu, în același fel în care
instrumentul solist încredințează succesul partiturii lui în mâna
dirijorului, prin faptul că el cântă răspunzând cu atenție gesturilor
acestuia din urmă.
Ceea ce a realizat Mardoheu în mod eficace i-a scăpat unui alt om care
a trecut prin împrejurări similare. Această a doua experiență părintească
s-a sfârșit cu un dezastru. Într-o perioadă de anarhie națională, Eli,
preotul templului din Silo, aproape că a reușit să impună ordinea morală
în mijlocul poporului. Dar, într-un fel, el nu a plănuit nimic dinainte, iar
cei doi fii ai săi au început să trădeze fiecare ideal pe care se credea că îl
reprezintă Eli.
Într-o vreme când cei mai mulți bărbați ar fi trebuit să treacă
răspunderea lor copiilor, Eli a primit vizita îngrijorătoare a unui mesager
angelic. I s-a spus că fiii săi erau pur și simplu nepotriviți pentru a-i lua
locul în templu. Anii lor de învățăcei erau plini de depravare morală, mită
și exploatare. Privește lucrurile așa cum sunt, Eli – fiindcă ai evitat s-o
faci până acum – , fiii tăi au distrus tot ce au atins. Conducerea templului
trebuie să treacă în alte mâini, mai curate. Țara are nevoie de cei doi fii ai
tăi, dar fiindcă ei au ales o astfel de comportare, nu sunt vrednici să-ți ia
locul în templu.
Unde a greșit Eli? 1Samuel, capitolul doi, ne poate oferi câteva
explicații:
„Eli era foarte bătrân și a aflat cum se purtau fiii lui cu tot Israelul; a
aflat și că se culcau cu femeile care slujeau afară la ușa cortului întâlnirii.
El le-a zis: ,Pentru ce faceți astfel de lucruri? Căci aflu de la tot poporul
despre faptele voastre rele. Nu, copii, ce aud spunându-se despre voi nu
este bine; voi faceți pe poporul lui Dumnezeu să păcătuiască. Dacă un om
păcătuiește împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă
păcătuiește împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?‘ Totuși, ei nu
au ascultat de glasul tatălui lor” (1Sam.2:22-25).
Nu numai că acest paragraf este deprimant, dar ineficacitatea relației
lui Eli cu băieții lui este chiar mai puternic evidențiată atunci când o
punem în contrast cu Mardoheu și supunerea fiicei lui adoptive, Estera.
Sunt mai multe lucruri care merită să fie observate în această povestire
tragică.
Fixează ritmul, respectă măsura 41
Mai întâi este verbul „a auzi” (în traducerea românească este folosit
verbul „a afla”) – întrebuințat de două ori. Ar fi trebuit să fie verbul „a
ști”, dar nu a fost. De ce a trebuit Eli să audă din surse exterioare despre
felul de viață al fiilor lui? Mașina-pilot știe unde se află celelalte mașini,
iar dirijorul știe când un instrumentist a ieșit din ritm, sau dacă un
instrument nu este acordat bine. De ce nu a știut Eli când a fost încetinit
la Silo ritmul familiei lui? Și pentru a face ca lucrurile să arate și mai rău,
se pare că el și-a înfruntat fiii cu această mustrare numai când era deja un
om bătrân, iar ei erau adulți. Cu alte cuvinte, el a lăsat ca lucrurile să-i
scape de sub control ani la rând. Nu este de mirare că paragraful se
încheie cu afirmația că băieții nu voiau să asculte de vocea tatălui lor. De
ce s-o facă? Ei nu ascultaseră nici înainte. Se pare că nici nu existase vreo
voce. În ceea ce îi privește pe ei, nu acesta era momentul pentru a începe
să fie mustrați.
Paragraful următor înregistrează o vizită a unei persoane speciale, care
îl confruntă pe Eli cu încurcătura în care se găsea. Lui Eli i se oferă
puțină istorie despre felul cum îi alegea Dumnezeu pe preoți în trecut și
avea grijă să nu le lipsească nimic, astfel încât să nu fie nevoie ca ei să se
îngrijoreze în legătură cu propria lor siguranță. Și apoi Dumnezeu
întreabă prin mesager:
„Pentru ce călcați în picioare jertfele Mele și darurile Mele, pe care
am poruncit să se facă în locașul Meu? Și cum se face că tu cinstești pe
fiii tăi mai mult decât pe Mine, ca să vă îngrășați din cele dintâi roade
luate din toate darurile poporului Meu, Israel?” (1Sam.2:29).
Ceva se subînțelege din această afirmație: se pare că Eli a stabilit de
fapt un ritm de un anumit fel – dar unul greșit. În mod evident, el a închis
ochii la mici abuzuri în trecut, mici delapidări pe vremea când era el
însuși flămând. Iată-l pe Eli mai la început, spunând prin faptele sale:
„Puțin în plus pentru mine însumi nu strică din când în când”, iar fiii lui
au preluat ideea și au dus-o până la extrema logică. Nu este cam ridicol
că Eli stă în fața fiilor săi acum când este bătrân și îi mustră pentru ceva
ce a fost început de el în primul rând printr-o neglijare a regulilor?
Sfârșitul paternității lui Eli este indicat în următoarea declarație:
„I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din
pricina fărădelegii de care are cunoștință și prin care fiii lui s-au făcut
vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit” (1Sam.3:13).
Dumnezeu ne spune într-adevăr că Eli a știut tot timpul – cel puțin în
străfundul ființei lui – ce se întâmpla, dar nu a făcut nimic. Din punctul
de vedere al eficacității ca tată, Eli este un învins.
42 Un tată eficace
O abordare practică a acelui fel de stabilire a ritmului despre care
discutăm s-ar putea face prin cele două cuvinte care au marcat relațiile lui
Mardoheu cu Estera: a iniția și a motiva. Dirijorul gesticulează cu
bagheta și menține ritmul. Același lucru l-a făcut și Mardoheu și îl fac
toți tații eficace în viața lor de familie. Dacă inițierea și motivația nu sunt
prerogativul exclusiv al tatălui – o mamă își are desigur partea ei –
responsabilitatea tatălui este aceea de a se asigura că inițierea și motivația
are loc, stabilind un anumit ritm de comportare în acord cu planul lui
Dumnezeu cu privire la viață și la relațiile umane. El va raporta într-o zi
în fața tronului ceresc și va spune dacă familia lui s-a conformat sau nu
marelui plan al lui Dumnezeu.
Când văd tați eficace în acțiune, mă impresionează multitudinea și
varietatea modalităților care există pentru a fi un tată bun. Niciunul dintre
tipare nu iese în relief între celelalte ca fiind cel mai bun. Fiecare tipar i
se potrivește omului. Dar în ciuda diferențelor, eu văd câteva puncte
comune clare, căi prin care viețile copiilor trebuie să fie atinse cu
fermitate. Tatăl eficace bate măsura prin cuvintele pe care le folosește,
precedentele pe care le creează prin instruire zilnică, prin tipurile de
corecții pe care le impune în situații neclare și pur și simplu prin felul
cum trăiește el însuși. Toate acestea merită atenția noastră.
Capitolul 6

Un izvor de viață

Prima modalitate prin care un tată eficace stabilește ritmul este


vorbirea. Să nu-l uităm pe Mardoheu; cuvintele lui adresate Esterei au
fost acelea care au determinat-o să acționeze. De-a lungul unei vieți de
strânsă legătură, el i-a demonstrat în repetate rânduri că vorbele lui se
potriveau cu faptele. La rândul ei, Estera a învățat că atunci când
Mardoheu vorbea, vocea lui merita ascultare. După ce a ascultat, ea a
acționat, și toți au avut de câștigat: regele, Mardoheu, Estera, evreii și
Dumnezeu.
Cuvintele au o putere extraordinară. Ele pot zidi sau pot distruge.
Impresia pe care o face vocea unui tată poate pune în mișcare un întreg
curent de viață. El are posibilitatea să-și aleagă cuvintele, dar nu poate
totdeauna să controleze consecințele cuvintelor sale.
Dacă un tată este înclinat să-și iasă din fire și să reverse o avalanșă de
cuvinte care îi lovesc pe copii, el poate descoperi mai târziu că a trăit o
viață întreagă cu un fiu sau o fiică strivită. Cuvintele care explodează
într-un moment deosebit pot influența o personalitate.
Un bărbat de patruzeci și doi de ani mi-a permis să privesc în tainele
intime ale vieții lui și să văd ce a făcut din el ceea ce este astăzi: un
bărbat care practic muncește până la epuizare; un om care cheltuiește
fiecare bănuț pe care îl câștigă pentru artificiile impresionante ale luxului
și succesului; o ființă omenească ușuratică, al cărei temperament
explodează la cel mai slab semn de dezacord sau critică. În timp ce
discutăm, îl rog pe Tom să-mi povestească despre copilăria lui.
Într-un moment critic din copilăria lui, când prietenul meu părea că îl
nemulțumește pe tatăl său prin felul cum făcea o anumită treabă, tatăl i-a
spus: „Tom, tu vei fi totdeauna un om de nimic!” Tom îmi povestește în
continuare că ori de câte ori el și tatăl său aveau momente de supărare,
aceeași prezicere a fost repetată până când ea și-a croit drum atât de
adânc în sufletul copilului, încât, la fel ca o schijă înfiptă în carne,
cuvintele n-au mai putut fi îndepărtate. După treizeci de ani, Tom încă
mai suferă din cauza neglijenței verbale a tatălui său. Acele cuvinte îl
determină zi și noapte, dintr-o zonă subconștientă, să încerce să
dovedească că tatăl său a greșit. Și ca o ironie, deși tatăl lui Tom este
mort, tiparele vieții intime a lui Tom mențin o înclinație febrilă de a
convinge pe un tată mort și pe un oarecum nesigur Tom că el nu este un
44 Un tată eficace
om de nimic. Numai să îndrăznească cineva să-i sugereze lui Tom că
greșește sau că este deficitar într-un anumit domeniu al vieții, și îndată se
dezlănțuie ostilitatea, spiritul de apărare și o energie furioasă pentru a-l
apăra de ceea ce simte el că ar fi o reînviere a vechilor acuzații ale unui
tată necugetat, care prin vorbele lui a imprimat un ritm de viață greșit.
Un tată inițiază o acțiune în familia lui prin cuvinte și motivează
continuarea acțiunii tot prin cuvinte. El dă instrucțiuni în calitatea lui de
conducător, spunându-le copiilor săi ce dorește el ca ei să fie, să învețe
sau să facă. Nu vreau să spun că el trebuie să stea ca un sultan, dând
ordine care îi asigură confortul și liniștea. El trebuie să-și asume rolul de
șef al familiei, care își folosește poziția pentru a ridica experiența
familială la un anumit nivel de productivitate și maturitate. Când discută
cu copiii săi, el trebuie să respecte un număr de reguli de bază care fac ca
această comunicare verbală să fie eficace.
De exemplu, el va descoperi că este nevoie de un efort deosebit pentru
ca discuțiile cu copiii să se caracterizeze prin claritate verbală. Într-un fel,
el trebuie să găsească cuvintele care să le transmită copiilor săi exact
ceea ce vrea el să spună. Dacă ei nu-l înțeleg, reacțiile copiilor vor fi în
dezacord cu ceea ce vrea el. Să comparăm subtila diferență dintre aceste
trei propoziții prin care un tată încearcă să inițieze o acțiune:
„Vreau să fii în pat la ora nouă”.
„Cred că ar trebui să fii în pat la ora nouă”.
„M-aș bucura dacă ai fi în pat la ora nouă”.
Un conducător cu discernământ știe exact care dintre aceste expresii îi
va activa pe fiecare dintre copii. Cu cât copilul este mai mic, cu atât
cuvintele trebuie să fie mai directe. Cu cât copilul este mai matur, cu atât
dispoziția trebuia să fie dată mai delicat. În cele din urmă, desigur, vine
vremea când deprinderea se fixează și nu mai este nevoie de nicio
indicație. Indicațiile date în mod corect copiilor au ca rezultat deprinderi
executate corect de adolescenți.
Claritatea și precizia nu caracterizează comunicarea verbală a multor
tați cu copiii lor. Una dintre cele mai frecvente greșeli este aceea că nu
reușesc să aleagă concepte care îi sunt clare copilului. Trebuie să ne
întrebăm pe noi înșine dacă lucrul pe care îl cerem unui copil poate fi
într-adevăr înfăptuit – cel puțin din perspectiva acestei lumi.
Micului Bobby i se cere să facă curățenie în cameră. „Hai, Bobby, fă-ți
curățenie în cameră; e un haos!” Bobby se învârte prin cameră, și după
30 de minute se pare că n-a făcut nimic, iar tatăl său continuă să-i repete
aceeași pretenție, strigând tot mai tare de fiecare dată.
Un izvor de viață 45
Dar pentru Bobby este foarte greu să știe cum trebuie să arate o
cameră ca să poată fi considerată curată. În care fază a punerii lucrurilor
la loc va trece camera din starea de „haos” la cea de „ordonată”? Aceasta
poate fi o problemă ușoară pentru un tată adult, dar va fi desigur o
enigmă pentru copilul de patru ani, înainte de a-și dezvolta o serie de
standarde ca cele ale adulților. Ale cui criterii vor fi folosite pentru a
determina dacă dispoziția a fost executată? Ale copilului sau ale tatălui
său? Are Bobby o imagine clară a ceea ce înseamnă exact o cameră
ordonată și a ceea ce îl satisface pe cel care l-a determinat să acționeze?
Niciunul dintre noi, și în special Bobby, nu se va bucura să
îndeplinească o sarcină atunci când obiectivele nu sunt clar definite și
poate că depășesc chiar capacitatea noastră de a acționa. Astfel, claritatea
indicației verbale în această situație necesită în momentul formulării o
înțelegere clară a ceea ce tatăl dorește ca el să facă și cum va trebui să
procedeze pentru a-i satisface dorința. „Bobby, nu sunt de acord cu felul
în care ți-ai lăsat camera. Vreau ca fiecare carte și jucărie să fie pusă
înapoi la locul ei; vreau ca patul să fie făcut exact așa cum te-a învățat
mama; și vreau ca podeaua să fie măturată complet – chiar și sub pat.
Înțelegi ce-ți cer?”
O limită de timp este de asemenea importantă pentru copiii mai mici și
face parte din regulile fundamentale. Timpul, ca și cuvintele, înseamnă
altceva pentru fiecare om. Timpul trece încet pentru un copil; el zboară
pentru un adult. Dacă un tată uită acest lucru, s-ar putea ca el să se
aștepte ca și copiii lui să evalueze timpul ca și el. Dar de fapt nu se
întâmplă așa.
Când Mark și Kris aveau între trei și patru ani, am început să le dăm
zilnic sarcini mărunte în gospodărie, ca parte a vieții de familie. Ei
trebuiau să golească coșurile de gunoi, să aranjeze prosoapele în baie și
să-și pună toate lucrurile personale la loc. Problema pe care am avut-o
noi nu era în legătură cu claritatea indicațiilor; problema noastră era
respectarea limitelor de timp. Micile treburi din gospodărie trebuiau
făcute înainte de micul dejun. Dar fiindcă copiii erau uneori mai înceți
decât de obicei, micul dejun a fost amânat pentru mai târziu, în timp ce
noi aproape ne-am pierdut răbdarea încercând să-i determinăm pe copii
să-și termine treburile.
Ceasul cu sonerie din bucătărie a rezolvat problema. I-am adunat pe
copii. I-am informat că am renunțat să mai ridic tonul pentru a-i speria și
a-i face astfel să-și termine treaba pe care au tot amânat-o. În fiecare
dimineață, ceasul va fi potrivit să sune peste treizeci de minute. Când
46 Un tată eficace
arătătorul va ajunge la zero și ceasul va suna, timpul pentru îndeplinirea
treburilor s-a încheiat. În timpul acelei jumătăți de oră nu aveam de gând
să vorbesc deloc despre treburile lor. Când va suna ceasul, ne vom așeza
să mâncăm. Ceasul urma să fie judecătorul; dacă nu și-au terminat
munca, va urma o pedeapsă; era posibil să fie trimiși la culcare mai
devreme la sfârșitul zilei. Nu a mai fost nevoie să le explic încă o dată
problema cu limita de timp. Ceasul cu sonerie a avut grijă de toate.
Ceasul era nemilos, și copiii au descoperit că nu-i puteau cere să fie
indulgent, să-și încetinească mersul pentru a se acomoda dispoziției sau
capriciilor. La fel ca și părinții lor, care trebuiau să trăiască în
concordanță cu anumite cerințe ale comunității, și copiii sunt structurați
într-un fel de sistem. Ceasul este judecătorul lor.
Am vorbit despre claritate în termeni de concept și de timp; aș vrea să
adaug încă o regulă fundamentală pe care tații o încalcă adesea și de
aceea devine ineficace: fermitatea ordinului. Sunt sunetele pe care le
pronunță tatăl ferme sau nu?
Copiii devin iscusiți – fiind întrecuți numai de frații și surorile lor mai
mari în a evalua exact cât de mult vrea tatăl să spună atunci când spune
ceva. În viața unui tată ineficace există o mulțime de sunete lipsite de
fermitate – diferențe enorme între cuvintele și intențiile lui reale.
„John, vreau să te duci la culcare”, spune un tată. John mormăie ceva,
dar nu se mișcă. Patru minute mai târziu: „John, ți-am spus să te duci la
culcare”. Mormăiala lui John se transformă acum în cuvinte: „Bine, tată”.
Dar aceasta este o tactică de amânare, care ajunge la perfecțiune după ani
de experiență. John nici măcar nu-și întrerupe ritmul prin ceea ce face. El
știe că sunetul cel ferm nu s-a făcut auzit încă. Până acum totul este
incert, de fapt ineficace. „John (vocea tatălui a crescut în volum cu câțiva
decibeli), am spus să te duci la culcare”. Acum John se îndreaptă spre
dormitor. De ce? Pentru că John înțelege nuanțele sunetelor, nu cuvintele.
În casa lui John, volumul este măsura seriozității. Sunetele moi sunt
lipsite de fermitate; cele puternice înseamnă ceva. Dacă John este destul
de curajos, el ar putea avea îndrăzneala să spună în timp ce se retrage:
„Bine, nu trebuie să strigi la mine”. Dar el știe și se comportă într-un fel
care demonstrează că tatăl lui trebuie să strige. Acesta este sistemul de
comandă pe care tatăl lui John l-a creat prin neglijență.
Sora lui John, Karen, de asemenea și-a făcut o imagine proprie a
sistemului de comunicare. Când tatăl ei ineficace spune: „Karen, mama
spune că cina este gata; ar fi bine să-ți speli mâinile”, Karen oferă o
versiune feminină a mormăitului fratelui ei. Câteva minute mai târziu,
Un izvor de viață 47
tatăl lui Karen își dă seama că ea nu a răspuns. „Karen, cred (în mod
evident, el nu mai este chiar atât de sigur acum) că ți-am spus să-ți speli
mâinile”. Dacă vocea tatălui este suficient de supărată, s-ar putea ca ea să
pornească la drum. Dar sunt șanse ca ea să nu se îndrepte încă spre baie.
Ea a învățat să aștepte până când temperatura se ridică până la o anumită
valoare. „Karen (aceasta este a treia salvă a tatălui), voi număra până la
zece, și dacă nu ai plecat...” Vechea metodă a număratului: îi dă copilului
zece secunde înainte ca el să fie obligat să se miște. Problema în acest caz
nu era de a ști ce dorea tatăl. Mai degrabă era problema seriozității cu
care dorea acest lucru.
Tații eficace emit sunete ferme, vorbele lor au valoare. Ascultarea cu
întârziere este considerată neascultare. Aceasta înseamnă că tatăl eficace
nu numără până la zece; el nu repetă un lucru despre care este sigur că a
fost auzit de prima dată. Cererea este formulată o singură dată, cu
claritate și fermitate. Nimeni nu are vreo îndoială cu privire la răspunsul
care trebuie dat... de prima dată.
Există în fiecare dintre noi o parte care nu vine de la Dumnezeu și care
se opune autorității cât poate de mult. În mod instinctiv, noi găsim fiecare
fisură, fiecare scuză care există, pentru a evita indicațiile și viteza celui
care stabilește ritmul în relațiile de familie. Copiii se vor îndepărta de
centrul care reprezintă ascultarea atât de mult cât le va îngădui un tată
leneș. De aceea, un tată eficace evaluează totdeauna timpul necesar
pentru obținerea unui răspuns la un semnal clar. Când simte o
tergiversare, el trebuie să ia măsuri.
O metodă corectivă care are un efect destul de puternic este o ședință
de familie. „Copii”, spune un tată, „sunt tot mai conștient de faptul că voi
nu ne luați în seamă pe mine și pe mama atunci când vă vorbim despre
ceva și că voi într-adevăr nu ne acordați atenție până când nu strigăm sau
vă dăm mai multe avertismente. Nu pot admite acest lucru! Nu am de
gând să continui să strig sau să mă repet și știu că nici mama voastră nu
are de gând. Sunt sigur că nici voi nu doriți acest lucru, așa cum nu-l
dorim nici noi. Așa că, deoarece toți suntem probabil de acord cu privire
la aceasta, vă sugerez să ne întoarcem la sistemul ,primei dați‘. În caz că
vreunul dintre voi nu știe despre ce este vorba, vă spun că regulile acestui
sistem sunt următoarele: voi spune un lucru o singură dată; dacă sunt
sigur că ați auzit și înțeles, nu mă voi repeta. Dacă văd că nu este nicio
reacție la ceea ce am spus, veți suporta consecințele. Deci înțelegeți toți
ce am de gând să fac? Kevin, spune-mi, ce crezi tu că am de gând să fac?
Kevin, spune-mi, ce crezi tu că am spus eu mai înainte?”
48 Un tată eficace
Sistemul „primei dăți” este tradus în viață, și când vine momentul
testării – și acesta va veni – tata se va comporta exact cum a promis.
Consecințele? Puteți fi siguri că familia va privi cu atenție din camera
alăturată să vadă dacă tata se ține de cuvânt.
O altă regulă fundamentală se referă la faptul că tatăl trebuie să
verifice și să se asigure că dispoziția a fost executată. Stabilirea ritmului
într-o familie este un dezastru dacă tatăl nu urmărește și nu verifică
reacția copiilor la solicitările și indicațiile sale. Bărbatul care le cere
copiilor săi să se joace în liniște, să mănânce mai frumos, să-și spele
mâinile sau să se pregătească pentru culcare, dar trece cu vederea
rezultatele atunci când cuvintele lui sunt ignorate, este într-adevăr un tată
necinstit. Cuvintele lui indică într-adevăr mai degrabă o „dorință” decât o
„necesitate” pentru binele familiei. Unui copil nu-i trebuie mult timp ca
să vadă că tatăl său nu vorbește serios; el nu se deranjează să verifice
rezultatele solicitărilor adresate copiilor săi.
Este oare vreunul printre noi care nu a văzut cândva un tată sau o
mamă care au pierdut controlul asupra unui copil indisciplinat? Ei
continuă să-i spună copilului să se liniștească, dar niciodată nu îi impun
acest lucru. Aceștia sunt aceiași părinți care se vor întreba în anii viitori
de ce copiii lor îi ignoră cu desăvârșire. Nu se vor gândi probabil
niciodată că partea răzvrătită din fiecare ființă umană stabilește un tipar
al ascultării numai de acei oameni care urmăresc și verifică rezultatele
acțiunii pe care au inițiat-o.
Să adăugăm tatălui necinstit numele de tată amenințător. El crede că
dă indicații, dar în mod inconștient el dă în locul acestora alternative. Și
ele sunt de obicei precedate de cuvântul dacă: „Dacă nu închizi
televizorul și nu te ocupi de tema de casă, voi lua televizorul de aici
pentru următoarele două zile”, spune tatăl cel amenințător. El nu știe că
și-a confruntat copilul cu o decizie calculată. Experiența poate sugera că
este o șansă de cincizeci la sută ca tata să-și amintească mâine de
amenințare; probabil va fi la biserică. „Voi risca”, hotărăște copilul în
mod inconștient și continuă pe baza lui „fie ce-o fi”.
Tatăl nu s-a gândit niciodată la indicația pe care o dă ca la o
alternativă; el a văzut în partea a doua a afirmației sale o posibilă
pedeapsă. Dar copilul o vede ca pe o alternativă. Amenințările sunt de
obicei o cacialma (o înșelăciune), și copilul, șiret, le interpretează la fel
cum fundașul interpretează apărarea. Sau ca să ne exprimăm altfel, el
poate calcula șansele de a fi pedepsit conform cu amenințarea mai bine
decât cel mai grozav fotbalist.
Un izvor de viață 49
Vor fi situații când copilul va accepta să suporte consecințele
amenințării pentru a obține ceea ce dorea el în primul rând. Acest lucru
se va întâmpla cu atât mai des, cu cât fiul sau fiica vor crește mai mari. O
amenințare tipică: „Dacă nu vei fi acasă la ora 11:30 seara, nu vei mai
avea voie să ieși timp de două săptămâni” poate fi transformată într-o
alternativă la ora 11:15 când un adolescent poate hotărî că ceea ce el sau
ea face este atât de atrăgător și de interesant, încât merită să riște o
suspendare de două săptămâni a permisiunii de a ieși. La ora 12:15 când
are loc întoarcerea acasă, tatăl este pus în situația de a aplica pedeapsa pe
care s-ar putea ca el să nu fi avut de gând s-o aplice – mai ales dacă
următoarele două săptămâni includ câteva activități pe care tatăl ar fi vrut
ca fiul sau fiica să le experimenteze.
Nici tatăl exploziv nu înțelege regulile fundamentale ale reacției. El
explodează doar, împroșcând cuvinte în toate direcțiile. El se simte
incomodat, încurcat sau pur și simplu înfrânt, deoarece nu este respectat.
Am auzit zilele trecute doi băieți discutând în holul bisericii. Unul l-a
întrebat pe celălalt: „Ce va spune babacul tău când fratele Amsden îi va
spune că ai lipsit de la școala duminicală?” Al doilea a răspuns: „O, se va
înfuria și mă va certa, dar îi va trece repede. Nu mă prea îngrijorează”. Ei
își exprimă preocuparea prin afirmații de felul: „Ai mei mă vor ucide
când vor afla”. Dar atenția a fost greșit concentrată asupra exploziei, nu
asupra procesului de zidire.
Într-un fel este trist să analizăm aceste schimburi de cuvinte între
tineri și să ne dăm seama că ceea ce spun ei de fapt este că tații ineficace
au accese de furie și nimic altceva. Ei spun că dacă poți găsi o cale de a
liniști furtuna părintească, ai mari șanse să obții orice dorești cu adevărat.
Tatăl exploziv nu impune de fapt un anumit ritm, nici nu bate măsura
care zidește ființele umane în manifestările lor de viață; el pur și simplu
produce o ușoară neplăcere unui copil care crește învățând cum să facă
exact ceea ce dorește. El le spune copiilor săi că lui nu-i place ce fac ei,
dar dacă ei pot rezista momentului de tensiune, nu va avea prea mare
importanță ce-i place lui și ce nu.
Poate cel mai trist dintre toate sunetele lipsite de fermitate care vin de
la tați ineficace este sunetul tăcerii. Tatăl tăcut nu spune nimic. Dacă
i-am putea aduce pe tații deficienți în fața tribunalului, acuzându-i de
conduită necorespunzătoare în munca de stabilire a ritmului în familie,
tatăl tăcut ar trebui să înfrunte cele mai aspre acuzații.
O femeie discută cu mine despre soțul ei care este antrenor de fotbal.
Pe teren, el este un om cu calități supraomenești, aleargă înainte și înapoi,
50 Un tată eficace
îi stimulează pe jucători cu o voce tunătoare, corectându-le cele mai mici
imperfecțiuni. Soția lui oftează în timp ce descrie venirea lui acasă în
fiecare seară: un bărbat epuizat, aproape dărâmat, care își croiește drum
spre ușă, se aruncă pe canapea cu ziarul de seară și adoarme în câteva
minute. Se scoală numai pentru cină, întorcându-se pe canapea ca să
petreacă seara în fața televizorului și să bea bere. Personalitatea lui
prinde culoare numai dacă niște prieteni care știu ceva despre sport vin
să-i viziteze sau dacă antrenorul secund și jucătorii trec pe la ei pentru a
discuta cu el despre jocul de săptămână viitoare. Între timp, cei trei copii
cresc, și el se interesează foarte puțin de ei. El este un antrenor foarte
bun, dar un tată tăcut.
„Nu mă sâcâi, nu mă interesează, fă tot ce dorești”. Acestea sunt cele
mai obișnuite mișcări ale baghetei sale părintești. El evită deciziile, râde
când copiii fac glume pe seama mamei lor în timpul mesei și evită cu un
mormăit orice comentariu cu privire la dezvoltarea lor morală și
spirituală. În mod evident, el a ajuns la acel punct din viață în care nimic
din ceea ce nu are legătură cu fotbalul nu are sens.
Când am avut ocazia să-l vizitez pe antrenor, am aflat că pe el nu l-a
interesat niciodată nimic altceva decât sportul. Tatăl său era de acord cu
el și îl făcea să se simtă acceptat numai atunci când era angajat în vreo
activitate sportivă. De aceea, el și-a dezvoltat deprinderea de a gândi că
nimic în viață nu are valoare dacă nu este implicat în jocul unei echipe
sau în antrenarea ei. El crede că soția lui este o femeie puternică. Ea a
vrut copii, spune el; să muncească ea cu ei până când ajung la
adolescență. El se va ocupa de ei atunci... când vor fi în stare să dea o
pasă bună.
Prietenul meu, tatăl cel tăcut, poate că înțelege regulile fundamentale
de pe terenul de joc, dar el nu cunoaște regulile de bază ale unei
paternități eficace. El n-ar fi deloc impresionat dacă l-aș avertiza că el
creează condiții pentru ca copiii lui să urască sportul, să urască regulile,
să urască oamenii și chiar și pe el.
Tatăl necinstit, tatăl amenințător, tatăl exploziv și tatăl tăcut: ce
cvartet! Mă întreb, în care categorie s-o fi încadrat Eli? Fără îndoială,
nu-l vei găsi pe Mardoheu printre ei.
Autorul Proverbelor spune: „Gura celui drept este un izvor de viață...”
(Prov.10:11). Putem aplica principiul acestui proverb la responsabilitatea
conducătorului de familie atunci când își lansează cuvintele pentru a-și
conduce familia spre maturitate de gândire și de trăire. Cuvintele lui să
fie totdeauna un izvor de viață – nu o groapă de distrugere.
Capitolul 7

Nicio zi nu este vreodată irosită

Se spune despre Boswell, vestitul biograf al lui Samuel Johnson, că el


se referea adesea la o zi deosebită din copilăria lui când tatăl său l-a dus
la pescuit. Ziua aceea s-a întipărit în mintea lui, și adeseori a reflectat la
lucrurile pe care le-a învățat de la tatăl său în cursul acelei zile de pescuit
petrecute împreună. După ce a auzit atât de des despre excursia aceea
deosebită, cineva a avut mai târziu ideea de a verifica jurnalul pe care îl
ținea tatăl lui Boswell și de a vedea cum a fost privită excursia aceea din
perspectiva tatălui. Ajungând la data respectivă, cititorul a găsit o singură
frază: „Am mers astăzi la pescuit cu fiul meu; o zi irosită”.
Puțini au auzit vreodată de tatăl lui Boswell. Dar în ciuda relativei sale
obscurități, el trebuie să fi reușit să stabilească un ritm în viața fiului său
care a durat o viață și chiar mai mult. Într-o singură zi, el a sădit în jurul
embrionului de viață al fiului său idei care îl vor marca pentru multă
vreme, chiar și după ce a ajuns la maturitate. Ceea ce a făcut el nu numai
că a atins viața băiatului, dar a pus în mișcare aptitudini care au afectat
pozitiv lumea literaturii clasice. Ce păcat că tatăl lui Boswell nu a putut
aprecia semnificația unei excursii de pescuit și ceea ce se petrecea acolo
chiar în timp ce momeala era în cârlig.
Viața de familie este o sală de clasă existențială; ea ține cam
optsprezece ani. În clasă se află copii care sunt ca niște bulgări mari de
lut. Cu cât trece timpul, cu atât lutul devine mai tare dacă olarul nu
întreține în mod conștiincios procesul de modelare, păstrând lutul
flexibil, „modelabil”. În fiecare zi, tatăl eficace imprimă în viețile
copiilor săi cuvinte, atitudini, deprinderi și reacții care în timp se vor
automatiza. Ar fi înspăimântător dacă un tată nu și-ar da seama de acest
lucru. Fiindcă el îi învață pe copii – fie că este conștient de acest lucru,
fie că nu. Ironia este că învățătura se poate face fie cu premeditare, fie la
întâmplare. Învățarea, conștientă sau inconștientă, va lăsa o urmă de
neșters în personalitatea copilului și va deveni o parte dintr-o complexă
manifestare viitoare a caracterului său. Slăbiciunile și defectele tatălui
vor fi transmise copilului în ambele cazuri. Așa că suntem confruntați cu
următoarea întrebare: învățătura noastră îi edifică pe copii sau îi
mutilează?
52 Un tată eficace
Ajunși la acest punct al discuției despre viața în clasa familiei, pare a
fi înțelept să facem distincție între atitudini și valori pe de o parte, și
capacități și manifestări pe de alta. Primele două le sunt transmise altora
mai frecvent prin modul nostru de viață – la care vom privi mai târziu.
Celelalte două – capacitățile și manifestările – se educă în mod mai
deliberat, prin planificarea pozitivă a experienței familiei. Cum își
descoperă un copil capacitățile, talentele și aptitudinile și cum le pune
apoi în practică?
Un răspuns la această întrebare ar putea fi să ne gândim bine câte
ocazii are un tată de a le cere copiilor săi să participe alături de el la
responsabilitățile familiale. O bicicletă trebuie să fie reparată. Există cel
puțin trei modalități de abordare a acestei necesități: tatăl leneș amână
orice acțiune. Tatăl ocupat își ia în grabă câteva minute, aleargă cu
bicicleta în garaj, învârte câteva șuruburi și îi dă copilului bicicleta gata
reparată. Dar tatăl înțelept arată copilului cum să facă reparația,
împărțind munca. S-ar putea ca răbdarea să-i fie pusă la încercare, dar
merită să ia o astfel de decizie.
Tatăl înțelept are putere de pătrundere, el știe că multe lucruri se pot
învăța în timpul acelui exercițiu simplu de reparare a unei biciclete.
Diagnosticarea defectului este ceva ce poate fi învățat, și la fel este și
exercițiul de selectare a uneltelor potrivite pentru reparație. Un standard
de perfecțiune poate fi demonstrat în timp ce se desfășoară operația de
reparare – învățându-i pe copii cum să facă mai mult decât o treabă pe
jumătate, ducând-o la bun sfârșit.
Întreținerea corectă atât a bicicletei, cât și a uneltelor poate fi învățată
atunci când se ajunge la strângerea lucrurilor. Pentru unii tați, repararea
unei biciclete poate fi o oră irosită; dar nu este așa pentru un tată eficace.
Într-o zi l-am urmărit pe un mecanic de aviație cum asamblează un
motor. Nu eram în hangarul vreunei mari linii aeriene; eram în jungla
Amazonului, unde aviatori creștini zboară peste mulți kilometri de junglă
înșelătoare, pentru a transporta misionari și echipament până la niște piste
de aterizare îndepărtate, unde trăiesc printre indieni și le predică
Evanghelia. În timp ce el răsucea capul cilindrului, l-am întrebat unde a
dobândit atâta interes pentru motoare, încât a venit în junglă să lucreze la
întreținerea avioanelor de transport ale misionarilor.
„Tatălui meu i-a plăcut mult să repare motoare”, a zis el. „De câte ori
eram prin apropiere, mă ducea în garaj și pierdeam amândoi vremea în
timp ce încerca să asambleze ceva. Cred că atunci când m-am născut
mi-a dat în locul unei jucării o cheie franceză”. În fiecare zi când piloții
Nicio zi nu este vreodată irosită 53
misionari decolează în junglă cu avioanele lor, o fac cu încredere; ei au
un mecanic bun, iar acesta este produsul unui tată eficace, care a fost
suficient de înțelept pentru a-și transforma garajul într-o sală de clasă.
Nu respinge această idee de a lucra cu unelte, și să nu crezi că un tată
trebuie să-și limiteze învățăturile despre întreținerea casei și a motoarelor
numai la fii. Acesta este un loc și pentru fete. Nu putem niciodată să
prevedem împrejurările în care s-ar putea găsi o fată și în care
cunoștințele ei despre modul cum se repară un întrerupător electric
defect, cum se înlocuiește o siguranță, cum se instalează o chiuvetă nouă
sau cum se schimbă o roată de la mașină, ar putea s-o scoată dintr-o mare
încurcătură. Și nici nu trebuie ca un băiat să nu fie instruit în legătură cu
munca generală din casă: spălatul rufelor, gătit, curățenie.
Procesul de instruire este intensificat prin atribuirea de
responsabilități. Copiilor le sunt atribuite sarcini care pot fi îndeplinite în
mod rezonabil în totalitate. De fapt, este înțelept ca uneori să li se dea
copiilor sarcini care depășesc puțin perspicacitatea lor normală, ceva care
să ceară rezolvarea unei probleme prin exersarea gândirii. Frustrarea de
posibilitatea de a fi creator poate fi demoralizatoare; un copil are nevoie
de o astfel de posibilitate. Tații cu simț cu pătrundere pot da o sugestie
din când în când, dar în cea mai mare parte a timpului trebuie să-i lăsăm
pe copii să învingă singuri dificultățile și să aibă satisfacția de a ne
mulțumi pe noi fără ajutor din afară.
Nu există mulți tați care să stăpânească toate meseriile și artele. De
aceea, un tată înțelept își pune copiii în contact cu cât mai multe feluri de
oameni. Vizitele în fabrici, în studiouri de artă, în birouri și în ateliere de
proiectare pentru construcții au o valoare imensă. Ele ne creează ocazia
de a petrece timp împreună, de a trăi experiențe din care putem învăța și
în același timp de a ne recrea în mod util. Trecând prin tot felul de
activități, copiii încep să sesizeze direcția spre care li se îndreaptă
interesul, și fiindcă ei reacționează cu entuziasm, un tată cu discernământ
observă că trebuie să creeze noi ocazii în direcția respectivă.
Nu este suficient să împărtășim copiilor cum se fac anumite lucruri.
Relațiile în contextul muncii sunt de asemenea importante. De exemplu,
a-i învăța pe copii despre sensul ierarhiei autorității este un exercițiu
important. Cei doi copii ai noștri în vârstă de doisprezece și nouă ani
hotărăsc să iasă cu barca pe lac. În timp ce îi împing în larg, le amintesc
amândurora că cel mai în vârstă este căpitanul vasului; totul se execută
așa cum spune el. Mă asigur că amândoi au înțeles această importantă
regulă a navigării. Canotajul implică anumite pericole. De aceea este
54 Un tată eficace
important, zic eu, ca Mark să știe că el are conducerea. Dacă el spune că
este timpul să se întoarcă, aceasta este o hotărâre. Kris este pusă în
situația de a accepta autoritatea fratelui ei și de a apela la el dacă are vreo
dorință. Sub masca unei distracții din timpul liber se predă o lecție: cum
se folosește autoritatea și cum trebuie să ascultăm de ea pentru binele
vasului și al pasagerilor.
Este păcat că nu a reușit nimeni să-i spună tatălui lui Boswell că
fiecare experiență din viața familiei poate fi o ocazie de a învăța ceva, așa
că nicio zi nu poate fi considerată irosită. Este spre lauda domnului
Boswell că el, în ignoranța lui, a făcut mai mult decât fac alții într-o viață
de luptă. Mă întreb dacă el o fi cunoscut valoarea întrebării „de ce?”.
Mergând cu mașina împreună cu copiii, un „tată-învățător” își angajează
pasagerii într-o conversație, folosind întrebări simple care încep cu „de
ce”: „De ce credeți voi că a făcut constructorul podul în felul acesta? De
ce credeți voi că au fost puse toate aceste indicatoare?” Întrebările care
încep cu „ce” sunt de asemenea valoroase: „Ce face ca acest tablou să fie
atrăgător? Ce vă sugerează norul acela?” Se pot adăuga apoi întrebările
care încep cu „cum”. „Cum credeți că vor reacționa oamenii când vor
vedea acea grămadă de mașini distruse lăsate sub cerul liber? Cum
credeți că am putea s-o ajutăm pe doamna aceea care pare tristă?”
După ce copiii au fost puși în contact cu diverse aptitudini și metode,
după ce și-au îndeplinit cu simț de răspundere sarcinile încredințate lor,
după ce au dovedit o tot mai mare capacitate de a participa la luarea
hotărârilor în familie, tatăl înțelept are grijă ca stimularea să nu slăbească
niciodată. Pe măsură ce copiii cresc, ei devin tot mai mult parte
integrantă a „supraviețuirii” familiei.
În excursii pe distanțe mai mari, copiii ne pot ajuta la orientarea pe
hartă și apoi pot savura satisfacția de a da indicații. Dacă fac greșeli,
câteva ocoluri vor scoate în evidență gravitatea unei gândiri superficiale
și a iresponsabilității. Când avem musafiri, avem ocazia să-i lăsăm pe
copiii noștri să planifice meniul, să decoreze masa în mod creativ și
inovator și chiar să participe la servirea mesei.
Excursiile cu cortul ne-au oferit multe ocazii de a împărți
responsabilitățile familiale în patru. Când toți patru coborâm din barcă
după o excursie lungă pe râu, fiecare știe ce trebuie să facă mai întâi
pentru ca familia să poată lua o masă bună, să aibă un loc uscat pentru
dormit și să poată face o baie în aer liber.
Mai există un element de care trebuie să se țină seamă în clasa
familială. Să-l numim momentul prielnic învățăturii. Rareori creem noi
Nicio zi nu este vreodată irosită 55
astfel de momente; mai degrabă le sesizăm. Intelectul unui copil are
intrări la fel ca ușile unei clădiri. Momentul prielnic învățăturii este acela
când ușa este deschisă datorită anumitor împrejurări. Tații învață că
semnalele unui moment prielnic învățăturii sunt diferite la fiecare copil.
La unii, semnalul poate fi sesizat într-o expresie de curiozitate de pe față;
la alții începe cu un anumit fel de întrebări. Să nu se treacă cu vederea
„momentele în care copiii sunt captivați de ceea ce ascultă”, la masă, în
mașină și în clipele dinainte de culcare.
Când ușile minții unui copil sunt deschise, el este probabil gata pentru
orice fel de experiență de învățare pe care i-o oferă părinții săi. Când
ușile sunt închise, a-l învăța pe copil ar fi ca și cum am încerca să
îngrămădim lucruri strecurându-le cu forța printr-o crăpătură.
Nimeni nu poate prezice vreodată clipa când se declanșează momentul
prielnic învățăturii; dar un tată poate învăța cum să profite de el atunci
când apare. Tatăl care obișnuiește să-și culce copiii și să se roage cu ei va
descoperi că acele ultime momente ale zilei sunt încărcate de conversații
potențiale. Copilul este obosit și nu prea vrea să fie lăsat singur,
simțindu-se în mod deosebit tandru și afectuos. N-aș da pentru nimic în
lume momentele minunate pe care Kris și cu mine le-am trăit împreună
stând culcați unul lângă altul și discutând în întuneric despre probleme
ale copilăriei. Toate barierele dispar. Momentul prielnic al învățăturii în
viața lui Mark se declanșează atunci când sunt dispus să stau pe marginea
patului lui și să-i fac un masaj al spatelui. Cât timp îl masez, atâta timp
mă ascultă. Discutăm despre teologie, sex, lupte, temeri și aproape orice
altceva.
Momentele prielnice învățăturii apar și în perioade de nevoi. Boala,
vreo rană, necesitatea de a termina urgent vreo lucrare pentru școală,
toate creează ocazii speciale pentru intimitate. Când ușile sunt deschise,
tatăl eficace se grăbește spre intrare cu acele lucruri pe care un copil are
nevoie să le audă.
În cartea sa Creative Brooding (Meditația creatoare), Robert Raines
redă scrisoarea unui fiu fugit de acasă. Când părinții săi au încercat să-l
determine să se întoarcă, iar el a refuzat, ei l-au întrebat de ce. El le-a
scris o scrisoare. În esență, el voia să spună: „Când mi-am deschis ușile
vieții, voi le-ați închis trântindu-le pe ale voastre”.
„Dragi părinți,
Vă mulțumesc pentru toate, dar eu plec la Chicago și încerc să încep o
viața nouă.
M-ați întrebat de ce am făcut aceste lucruri și de ce v-am dat atâta
56 Un tată eficace
bătaie de cap, iar mie îmi e ușor să vă răspund, dar mă întreb dacă veți
înțelege.
Vă amintiți că atunci când aveam vreo șase sau șapte ani aș fi vrut
doar să mă ascultați? Eu îmi amintesc toate lucrurile frumoase pe care mi
le-ați dăruit de Crăciun și de ziua mea și am fost într-adevăr fericit cu
acele lucruri – cam o săptămână – în perioada când primeam acele
lucruri, dar în restul anului nu-mi doream cadouri. Tot timpul nu doream
decât ca voi să ascultați ce spun eu, ca și cum aș fi fost și eu o persoană
care simțea anumite lucruri, fiindcă îmi amintesc că simțeam multe chiar
atunci când eram mic. Dar voi ziceați că sunteți ocupați.
Mamă, ești o bucătăreasă admirabilă, și toate lucrurile le ții atât de
curate, și erai atât de obosită din cauza acelor lucruri care te făceau să fii
mereu ocupată; dar știi ceva, mamă? Mi-ar fi plăcut covrigii și untul la
fel de mult dacă te-ai fi așezat puțin lingă mine în timpul zilei și mi-ai fi
spus: „Povestește-mi totul, și s-ar putea să te ajut să înțelegi”.
... Eu cred că toți copiii care fac atâtea lucruri rele care dau adulților
bătaie de cap caută de fapt pe cineva care să aibă timp să-i asculte câteva
minute și care să se poarte cu ei exact așa cum s-ar purta cu un adult care
le-ar putea fi util și care ar fi politicos cu ei. Dacă voi, părinții, mi-ați fi
spus vreodată „scuză-mă” atunci când m-ați întrerupt, aș fi căzut jos de
uimire.
Dacă cineva vă întreabă unde mă aflu, spuneți-i că am plecat în
căutarea cuiva care are timp, fiindcă eu am o mulțime de lucruri despre
care vreau să discut.
Dragoste tuturor,
fiul vostru”.
Nu, domnule Boswell, nicio zi nu este vreodată irosită: pe lac, în
garaj, în mașină, pe marginea patului. Fiecare cămin este o sală de clasă,
și fiecare tată este un învățător. Ușile sunt deschise mai des decât credem
noi. Dar ele nu vor rămâne deschise pentru totdeauna și, în afară de
aceasta, sunt prea mulți alții care sunt nerăbdători să le calce pragul.
Dacă noi nu intrăm în momentul prielnic învățăturii, o va face altcineva.
Capitolul 8

Fragil: manevrați cu grijă

S-a întâmplat într-o zi pe plajă și, deși ziua era foarte caldă, m-au
trecut fiori reci gândindu-mă la implicațiile celor văzute. Un copil de opt
ani începuse să devină puțin prea entuziasmat în apă, în mijlocul unui
grup de copii de cinci ani. El nu-și cunoștea propria forță, iar ceea ce
începuse ca un amuzament ajunsese la o oarecare exagerare. Au trecut
câteva momente, și câțiva dintre părinții grijulii de pe plajă au devenit
neliniștiți. Ei se uitau intermitent la tatăl copilului mai mare. Oare nu
vedea el ce se petrece? Nu putea el face ceva înainte ca vreun copil să
pățească ceva? El trebuia să vadă ceea ce se întâmpla, dar o ignora. Adică
numai până când lucrurile au devenit intolerabile. Numai atunci a trecut
tatăl la acțiune.
Voce tunătoare: „Robert, ieși din apă în clipa aceasta! S-o ia naiba de
treabă, Robert, mi-e silă și m-am săturat de felul cum te comporți. Uite
ce-ai făcut acolo. Nu poți să nu pui mâna pe copiii aceia?”
Copilul – privind nervos într-o parte să vadă câți ascultau tirada – a
dat un răspuns scâncit: „Dar, tăticule...”
„Nu-mi răspunde obraznic”, a replicat tatăl, cu voce mai puternică
decât înainte. „Să nu discuți în contradictoriu cu mine; am văzut ce făceai
și sunt dezgustat. Acum vei sta aici pe nisip o jumătate de oră să vedem
dacă asta îți vâră oarecare înțelepciune în cap”.
Copilul umilit s-a făcut mic pe plajă, degetele lui au început să traseze
linii pe nisip și privea în jos ca să nu întâlnească privirile copiilor curioși
din apă. Tatăl s-a întors, și-a luat în mâna berea și și-a reluat conversația
cu cei din jurul lui ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar ceva s-a
întâmplat: o ființă umană a fost strivită.
Cuvintele-cheie au fost: „Am văzut ce făceai...” Cât timp văzuse tatăl
ce făcea fiul său? De ce nu a acționat atunci când a văzut pentru prima
dată problema ivindu-se? În prima fază ar fi putut corecta situația în mod
delicat; nimeni nu ar fi fost rănit. De ce a așteptat el până când problema
a atins proporții de criză? Acum, în loc ca distracția să continue, fiecare
s-a simțit fie stânjenit, fie cu dorință de răzbunare. Imaturitatea tatălui
rivalizează cu aceea a propriului său fiu.
„Și voi părinților”, a scris apostolul Pavel, „nu întărâtați la mânie pe
copiii voștri” (cum a făcut omul de pe plajă), „ci creșteți-i în mustrarea și
58 Un tată eficace
învățătura Domnului” (Ef.6:4). Ce păcat că omul de pe plajă nu l-a citit
niciodată pe apostolul Pavel. Mustrarea și învățătura înseamnă că uneori
tatăl trebuie să ia măsuri corecționale împotriva copiilor săi. Dar mai
înseamnă și că această corecție trebuie făcută în așa fel încât să zidească
sau să redirecționeze. Ea nu trebuie să devasteze dacă este „a Domnului”.
Biblia numește confruntarea corecțională mustrare, și mustrarea este
aceea care stă între actul neevlavios și consecința lui dureroasă. Este
ultimul semnal de avertizare dat atunci când o persoană se îndreaptă spre
o direcție greșită și va sfârși rău dacă nu se oprește și nu se întoarce
înapoi.
Sunt multe exemple de mustrări în Biblie. Una dintre primele și cele
mai dramatice a fost o mustrare făcută de Dumnezeu Însuși. Cain, primul
născut al lui Adam și Eva, nu a ascultat instrucțiunile lui Dumnezeu cu
privire la modul corect de închinare și de aducere a jertfelor. Când
neascultarea lui Cain a devenit și mai evidentă prin jertfa adusă de fratele
său, jertfă care corespundea specificațiilor cerești, el a început să
clocotească de invidie. Rădăcinile crimei începeau să crească înăuntrul
lui. Biblia spune: „Cain s-a mâniat și fața i s-a posomorât”. Acesta este
pur și simplu un mod de a spune că el s-a supărat și că urzea planuri de
răzbunare.
Dumnezeu i-a oferit lui Cain o șansă de a-și dezactiva sentimentele
ascunse. El l-a mustrat cu o întrebare și o afirmație:
„Și Domnul a zis lui Cain: ,Pentru ce te-ai mâniat și pentru ce ți s-a
posomorit fața? Nu-i așa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci
rău, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l
stăpânești‘” (Gen.4:6-7).
Toate punctele bune ale mustrării se găsesc aici. Întrebările îl obligă
pe Cain să vadă efectele păcatului său și ale îndărătniciei sale. Afirmația
subliniază pericolele actualei direcții de acțiune și consecințele sale. În
sfârșit, Dumnezeu subliniază alternativa – calea corectă. Aceasta e
mustrarea unui Tată ceresc eficace. Cain a respins mustrarea,
consecințele nu au întârziat, iar Cain s-a distrus pe sine însuși.
Mustrările descoperă lucruri ascunse, și acest lucru l-a făcut și
Dumnezeu. El l-a determinat pe Cain să privească la propriile lui fapte și
sentimente. El nu a lăsat să rămână fapte pentru care să nu se dea
socoteală și nici nu a permis sentimentelor să putrezească în interiorul
sufletului.
Profeții au fost maeștri ai mustrării, și unele dintre marile scene ale
Vechiului Testament prezintă profeți stând în fața regilor și azvârlind
Fragil: manevrați cu grijă 59
realitatea direct în poala regală. Când Natan l-a mustrat pe David,
lucrurile merseseră deja departe în rău, dar David a înțeles și a cedat.
Unele consecințe, totuși, erau deja în acțiune; cel puțin David s-a pocăit.
Ahab nu a înțeles niciodată ce a vrut Ilie să spună, și nici Nebucadnețar
când l-a înfruntat Daniel.
Un tată eficace merge pe urmele profeților; el este pentru copiii săi ca
un profet, și în această calitate trebuie să cunoască standardele de
comportare corectă pe care le stabilește Biblia. El trebuie să fie
sensibilizat la încălcarea acestora și trebuie să fie pregătit pentru a ști să
le manevreze înainte de a apare consecințele.
O mustrare este un lucru dificil de administrat în mod corect. Ea nu
este totdeauna primită cu bucurie de către cel mustrat. Priviți-l pe Cain.
Dar pericolul iminent este în față și avertismentul trebuie să fie emis. Un
far îi spune căpitanului unui vapor că acolo sunt stânci. Un turn de
control pentru avioane îl informează pe pilot că s-a abătut puțin de la ruta
normală. O lumină la bordul automobilului îi spune șoferului că merge cu
frâna de mână pusă.
Dar operatorul din far nu încearcă să-l jignească pe pilot; lumina de la
bordul mașinii nu încearcă să-l enerveze pe șofer. În toate cele trei cazuri,
mesajele sunt pentru binele aceluia care le primește. În mod normal
fiecare – căpitanul, pilotul și șoferul – este bucuros să primească vestea.
Ar fi un dezastru dacă n-ar primi-o.
Tații uneori nu înțeleg corect problema mustrărilor. Prea adeseori
mustrările sunt lansate din răzbunare sau furie. O examinare minuțioasă a
propriilor mele mustrări îmi spune că un mare număr dintre ele nu sunt
menite să zidească caracterul copiilor mei; mai degrabă sunt menite să
stopeze anumite lucruri care, în momentul respectiv, îmi sunt incomode.
Fiindcă eu sunt mai mare decât ei, pot face ca voința mea să fie supremă.
Astfel, pot vorbi aspru sau cu mânie fiindcă sunt nervos, sau obosit, sau
fiindcă vreau puțină pace pentru mine însumi. De fapt s-ar putea ca
mustrările mele să nu fie deloc mustrări: ele pot fi pur și simplu izbucniri
ale temperamentului adult, așa cum am menționat mai înainte. În ceea ce
mă privește pe mine, asta-i tot ce am văzut pe plajă în ziua aceea. De
aceea, copilul a fost zdrobit și cu siguranță că nu a fost zidit.
Mustrările zidesc, corectează și avertizează. „O mustrare pătrunde mai
mult pe omul priceput decât o sută de lovituri pe cel nebun”
(Prov.17:10). Dacă lansăm mustrările noastre atât de adânc în sufletele
copiilor noștri, atunci ar fi bine să fim extrem de atenți la natura acelor
mustrări. Înainte de a face efortul, tatăl eficace va cântări conținutul,
60 Un tată eficace
împrejurările și consecințele celor spuse de el. Oare nu poate aștepta un
moment mai potrivit? Este mustrarea bazată pe dragoste sau este doar o
expresie a răzbunării ori a nervozității? Și, în sfârșit, oare se concentrează
ea numai asupra aspectelor negative care duc la dezastru sau și asupra
comportării corecte care trebuie să le înlocuiască?
A-i învăța pe copiii noștri să asculte mustrări și să acționeze ca atare
este un aspect major al relațiilor noastre părintești atunci când copiii sunt
mici. Dacă i-am convins că mustrarea nu le amenință poziția în fața
noastră, demnitatea și dreptul de a încerca să facă din nou ceea ce și-au
propus, ei vor învăța să prețuiască o mustrare constructivă.
Un băiat de zece ani demontează un ceas deșteptător în atelierul tatălui
său. Când tata se întoarce acasă în seara aceea, el își găsește bancul de
lucru și părți ale ceasului deșteptător în dezordine. Văzându-l pe fiul său,
explodează: „Fiule, m-am săturat să-mi tot găsesc atelierul într-o astfel de
dezordine când vin acasă seara. Tu nu ai simț de răspundere pentru aceste
lucruri; ești dezordonat și niciodată nu termini nimic. Nu-ți dai seama ce
scumpe sunt aceste unelte?” O serie de explozii de felul acesta pot
înăbuși curiozitatea copilului, dorința lui de a lucra în atelier sau foamea
de a mai intra în acest aspect al vieții tatălui său.
Dacă în locul acestei explozii tatăl i-ar fi adresat o mustrare delicată,
ar fi putut declanșa un moment prielnic pentru învățătură. „Fiule, sunt
încântat că ai avut timp să te ocupi de un ceas astăzi. Sunt nerăbdător să
aud ce-ai învățat despre ceas. Dar ce-ai face dacă ar trebui să folosești
aceste unelte chiar acum pentru o altă muncă? Ei bine, sunt bucuros să te
văd apucându-te de o astfel de treabă, și tu știi că cele mai multe unelte le
poți folosi și tu. Dar noi avem o regulă aici în atelier, și anume să nu
folosim niciun obiect fără a-l pune la loc. De fapt, munca nu este
terminată până când uneltele nu sunt puse la loc. Ce-ar fi să-mi spui și
mie ce-ai făcut cu ceasul, în timp ce strângi lucrurile? Voi sta aici cu tine
până când termini treaba”.
Curiozitatea este încurajată; este scos în evidență faptul că tatăl
privește cu plăcere interesul băiatului pentru unelte și se învață o lecție
necesară. Aceasta este o mustrare delicată și e sigur că va fi ziditoare în
viața băiatului.
Bine, recunosc! Sunt unele mustrări care vor fi administrate cu mânie.
Și pe bună dreptate! Sunt cazuri de nedreptățire sau de maltratare a altor
oameni și a proprietății lor, și acest lucru se întâmplă chiar în familie.
Este greu să ne gândim la o mânie exprimată altfel decât cu ton mai
ridicat decât cel obișnuit. Dar merită să încercăm. Mânia poate fi
Fragil: manevrați cu grijă 61
exprimată în cuvinte și ea trebuie să se refere la faptă – nu la persoană.
Haideți să ne asigurăm că facem distincție între mustrare și pedeapsă.
Sunt două lucruri diferite. O mustrare este ceva ce are loc în timp, cu
scopul de a ajuta o persoană să evite plata drastică pentru păcatele sale.
Mai este timp să fie schimbată direcția, înainte de a fi prea târziu. Un tată
își exprimă mânia printr-o mustrare, spunând: „Eu nu pot accepta ceea ce
faci tu. Greșești, și acest lucru nu trebuie să se întâmple în această
familie. Nu așa vrem să procedăm”. Nicio amenințare, nicio pedeapsă.
Numai un semnal că sunt stânci înainte; cineva a deviat de la cursul
normal.
Când David a fost bătrân, el a plătit scump faptul că nu a înțeles
necesitatea și natura mustrărilor din dragoste. Când a devenit evident că
el nu mai avea mult de trăit, o luptă pentru putere a început între fiii săi.
Adonia, al doilea fiu al lui, a trecut peste ceilalți și a organizat o revoltă
împotriva tatălui său. Autorul cărții 1 Regi are un comentariu usturător în
legătură cu cauzele care au determinat răzvrătirea lui Adonia, și a pus
acest comentariu drept la picioarele lui David:
„Tatăl său nu-l mustrase niciodată în viața lui, zicând: ,Pentru ce faci
așa?‘” (1 Re.1:6).
Dacă comparăm punctul de vedere al lui Pavel despre mustrări
(Ef.6:1) cu ceea ce nu a făcut David, observăm o interesantă încordare în
felul cum este administrată o mustrare din dragoste. Punctul de vedere al
lui Pavel: nu fă lucrul acesta în așa fel încât să-l înfurii pe copilul tău și
să-l faci să nu te aprecieze. Punctul de vedere al lui David: nu spune
niciodată nimic care l-ar putea supăra sau nemulțumi pe fiul tău.
Mustrările pot nemulțumi sau dezamăgi un copil pentru o clipă, dar, în
timp, el va fi zidit și-ți va fi recunoscător pentru acest lucru.
Mustrarea trebuie să fie administrată în intimitate. În public, mustrarea
umilește; aveți ca exemplu experiența mea de pe plajă. Apoi, mustrarea
trebuie să se refere totdeauna la comportare, nu la copil. El nu trebuie să
apară în fața celor de o vârstă cu el ca un învins. El are nevoie de o
discuție liniștită cu tatăl său, în timpul căreia să fie informat despre
orientarea distructivă a faptelor sale și despre schimbarea necesară.
Dr. Albert Siegel a spus recent în revista Observer din Stanford:
Când este vorba despre creșterea copiilor, fiecare societate se află la o
distanță de numai douăzeci de ani de barbarism. Avem numai douăzeci
de ani la dispoziție pentru a îndeplini sarcina de a-i civiliza pe copilașii
care se nasc în mijlocul nostru în fiecare an. Acești sălbatici nu știu nimic
despre limba noastră, despre cultura noastră, despre religia noastră,
62 Un tată eficace
despre valorile noastre, despre obiceiurile și relațiile noastre
interpersonale. Bebelușul este total neștiutor cu privire la comunism,
fascism, democrație, libertăți civice, drepturile minorității în contrast cu
prerogativele majorității, respect, decență, cinste, obiceiuri, convenții și
maniere. Barbarul trebuie să fie domesticit dacă vrem ca civilizația să
supraviețuiască.4
Numiți-l barbar dacă vă place, și într-un sens veți avea dreptate. Dar
înseamnă oare acest punct de vedere că mustrările mele trebuie să fie
usturătoare, ascuțite și chirurgicale atunci când încerc să-i domesticesc pe
„barbarii” a căror înclinație fundamentală este răzvrătirea? Trebuie să-mi
amintesc și faptul că ei sunt ființe umane delicate, pe care Dumnezeu le-a
așezat în casele noastre pentru a fi educate în matricea grijii pline de
dragoste tandră. Eticheta pusă pe pachetele în care se află obiecte care se
pot sparge cu ușurință spune: „Fragil: manevrați cu grijă”. Tatăl eficace
procedează în așa fel, încât să-i administreze zilnic corecții „barbarului”.
Dar el are tot timpul în vedere faptul că barbarul este și fragil: sufletu lui,
imaginea pe care și-o face despre sine, personalitatea lui, toate trebuie să
fie manevrate cu o grijă ca aceea a lui Cristos.
Capitolul 9

Fii tu însuți un model demn de urmat

Lot a fost nepotul lui Avraam, părintele națiunii ebraice. S-ar putea ca
el să se fi priceput la proprietăți luxuriante, dar nu a avut nici cea mai
mică idee despre esența unei paternități eficace. Probabil că au fost unii
care au văzut dezastrul apropiindu-se cu mult înainte de a se declanșa, în
timp ce Lot îl urma pe unchiul său în călătoria aceea pe un traseu în
formă de semilună care i-a dus din Ur în Canaan, în jos spre Egipt și
înapoi în Canaan pentru a doua oară. Încetul cu încetul, câștigând din
cunoștințele și din proprietățile lui Avraam, Lot a început să strângă o
mică avere pentru el însuși. Când a dat marea lovitură, Lot era un om plin
de încredere în sine însuși. Este evident că nu l-a descurajat faptul că
într-o zi el și unchiul său Avraam au fost nevoiți să negocieze dizolvarea
relațiilor lor de afaceri.
Avraam a fost un om generos. Dar Lot era un negustor dibaci și fără
scrupule, care căuta totdeauna cea mai rapidă cale spre succes. Dându-i-se
o șansă, Lot a fost de acord cu împărțirea pământului, care transfera în
proprietatea lui luxurianta și fertila vale a râului Iordan, acolo unde se
deschidea spre câmpia Sodomei și Gomorei. Prietenii lui Lot ar fi
subliniat abilitatea lui de a lua hotărâri rapide; el nu a trebuit să se
gândească bine, să se roage în legătură cu acest lucru sau să cântărească
factorii morali deosebiți implicați în afacere. El doar „și-a ridicat ochii în
sus” și a luat în stăpânire ținutul dintr-o privire. Fără îndoială, câmpiile și
văile erau pentru el. Avraam n-are decât să-și vadă de propriile lui
probleme și să meargă acolo, în munții sălbatici. Dacă unchiul său a fost
destul de naiv pentru a accepta o astfel de împărțire, trebuie să se fi
gândit Lot, el personal era destul de deștept ca să profite de acest lucru.
Este evident că Lot a făcut mai mulți bani decât putea să numere.
Hotărârea lui a fost bună – din punct de vedere mercantil. Dar din
punctul de vedere al familiei sale, nu a fost atât de bună. Probabil că totul
a început când Lot și-a ridicat corturile cu ușa din față spre orașul
Sodoma. Poate că Lot avea suficientă religie în el pentru a ști că Sodoma
nu era un loc potrivit pentru a-și stabili acolo familia – așa că vor trăi la
oarecare distanță de ea și o vor privi. „Privește, dar nu atinge”, ar fi putut
fi motto-ul. Este o simplă presupunere, dar există motive să bănuim că
64 Un tată eficace
necazul nu a început cu Lot, ci cu soția acestuia și cele două fiice ale lui.
Pentru Lot, Sodoma era numai o priveliște plăcută; el era prea ocupat cu
creșterea vitelor. Dar pentru femeile din familia lui, Sodoma era o
tentație. Ele aveau timp să o privească toată ziua. Nu știu exact când s-a
întâmplat, dar deodată, când cartea Geneza reia povestirea despre Lot,
după ce o întrerupsese cu o pagină sau două înainte, îl găsim pe Lot chiar
în centrul vieții orașului Sodoma. Nu numai că trăiește acolo, dar este
evident unul din conducătorii orașului. Lot totdeauna se situa în frunte.
Și nu numai Lot era acela care avea trecere în comunitate, ci și fiicele
lui au avansat repede în societatea locală. Ele erau acum logodite cu
tineri din oraș. Și acesta este momentul când s-a declanșat criza. Fără ca
Lot să știe, cel puțin atât cât putem vedea noi, Dumnezeu a pregătit un
proces împotriva Sodomei și Gomorei. El era acum gata să le judece. Dar
El a ajuns la o înțelegere cu Avraam la mulți kilometri depărtare spre
nord și vest, că dacă mesagerii Săi vor putea găsi zece oameni drepți în
orașul Sodoma, să nu-l distrugă. Avraam trebuie să se fi gândit că era o
înțelegere destul de cinstită. Lot se îndreptase în acea direcție cu câtva
timp în urmă. Având o familie formată din patru membri, desigur că el
trebuie să-și fi găsit timp să influențeze viața a încă șase oameni, la timp
pentru a se salva pe sine, familia sa, adepții săi și orașul. Așa a gândit
Avraam!
Greșești, Avraame! Lot nu avea alți șase oameni. De fapt, el aproape
că nu mai avea nici patru. Povestirea continuă astfel: Mesagerii lui
Dumnezeu au sosit în Sodoma, au venit la casa lui Lot. Nici n-au apucat
să se așeze, că au și fost asaltați de mulțime. Halal oraș în care trăia Lot.
Ei au pus întrebarea-cheie, cea care va determina viitorul orașului: „Pe
cine mai ai aici?” Aceasta a fost șansa lui Lot de a intra în acțiune – de a
le arăta vizitatorilor săi, de a-i arăta unchiului Avraam și lui Dumnezeu
că viața în Sodoma mersese bine. Dar n-a fost așa. Cel mai bun lucru pe
care l-a putut face Lot a fost să-și prezinte soția, două fiice și doi gineri,
dar chiar și aceștia se situau undeva la limită.
Relatarea din Geneza spune că Lot s-a dus la ginerii săi și le-a zis că
urma să vină o catastrofă, că orașul era sortit pieirii și că ar fi bine să
plece cât timp mai era posibil. Iată ce ne spune Biblia despre reacția lor:
„Dar ginerii lui credeau că glumește” (Gen.19:14).
Cel mai serios moment din viața lui Lot s-a dovedit a fi o glumă
amuzantă. Și de ce nu? Pe ce se puteau ei baza când Lot a încercat să le
ofere o conducere deosebită? Pe modul lui de viață? Pe felul cum a trăit
el în trecut în Sodoma? El nu le vorbise despre aceste lucruri înainte; de
Fii tu însuți un model demn de urmat 65
ce i-ar impresiona acum când, așa deodată, ridică aceste probleme? Lot
nu era omul care să vorbească despre judecată; este sigur că aceasta nu
i-a marcat viața înainte. Probabil că glumește!
Lot nu a avut mai mult succes nici cu soția lui. Ea a reușit să
părăsească orașul, dar afecțiunea pentru frumosul oraș a făcut-o să
privească înapoi. Lot a devenit văduv pe loc. Aproape că ar fi fost mai
bine ca și fiicele lui să fi pierit în dezastru, fiindcă ele nu au făcut altceva
decât să-și trădeze tatăl tot restul vieții. Ele l-au făcut nefericit.
Am asemănat paternitatea eficace cu stabilirea ritmului și indicarea
unui tempo orchestral. Ea inițiază familia în acțiuni și relații sănătoase și
oferă și motivația acestora. Se acționează prin cuvinte, prin învățătură,
prin mustrare corecțională și, în sfârșit, prin modul de viață. Lot i se
alătură lui Eli pe linia faimei taților ineficace, datorită modului lui de
viață. Nimeni nu era de blamat, doar el însuși pentru felul în care ieșiseră
lucrurile. El a început sus de tot și a sfârșit jos. Familia lui a acționat
după modelul propriei lui vieți. Și când a sosit momentul de criză, ei au
acționat în concordanță cu ceea ce văzuseră la vechiul Lot – nu la cel
nou.
Fie că vă place, fie că nu, un tată face impresie asupra copiilor săi nu
numai prin cuvinte. Comportarea lui, tiparul de conduită din propria lui
viață devine atât documentare, cât și justificare pentru tot ce dorește
odrasla să facă.
Printre puținele imagini de tați eficace pe care le avem în Biblie se
numără și aceea a apostolului Pavel în relația sa cu Timotei, care îi era
discipol, dar pe care Pavel îl trata ca pe un fiu. El l-a găsit pe Timotei pe
dealurile ținutului care acum este cunoscut sub numele de Turcia. Părinții
lui Timotei i-au permis lui Pavel să-l ia pe fiul lor cu el, și timp de mai
mulți ani cei doi bărbați au dezvoltat o legătură de tip tată-fiu, care a
culminat cu preluarea ștafetei lucrării atunci când Pavel a lăsat-o. Pavel
l-a tratat pe tânărul Timotei exact ca pe un fiu. Spre sfârșitul vieții sale, el
își amintește de principiile de bază ale relației lor:
„Tu însă ai urmărit de aproape învățătura mea, purtarea mea, hotărârea
mea, credința mea, îndelunga mea răbdare, dragostea mea, răbdarea mea,
prigonirile, suferințele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia și
în Listra. Știi ce prigoniri am răbdat...” (2.Tim. 3:10-11).
Când Pavel a încercat să descrie influența pe care a avut-o asupra lui
Timotei, el n-a pus cuvintele în capul listei, și nici nu a redat adevăruri
doctrinare sau metode de slujire. Pavel dă prioritate instruirii prin
modelul de viață. Timotei, scrie el, tu ai văzut cum am trecut eu prin
66 Un tată eficace
toate acele urcușuri și coborâșuri ale vieții reale. „Tu ai urmărit de
aproape...!”
Copiii ne urmăresc de aproape. Ce văd ei? Răspunsul la această
întrebare îi separă pe tații eficace de cei ineficace. Cei din prima
categorie observă importanța felului cum se prezintă în fața copiilor lor –
că fiecare moment petrecut cu ei este o șansă de a face o impresie
pozitivă, cu scopul de a zidi caracterul și de a dezvolta spiritul. Dar cei
din a doua categorie nu văd acest lucru. Ei consideră că familia înseamnă
pur și simplu a trăi împreună și găsesc că acasă este doar ceva mai bine
decât într-un local public unde se poate mânca, dormi și unde se poate
profita de puțină distracție.
Într-un capitol anterior am discutat despre importanța învățăturii
pentru dezvoltarea deprinderilor și a standardelor de comportament.
Acum ne concentrăm mai mult asupra formării atitudinilor și a valorilor.
Aceasta se realizează în cea mai mare parte din exemplul de viață al
tatălui eficace.
Datorită faptului că tatăl își petrece cea mai mare parte a timpului
departe de locul numit casă, modelul de viață al tatălui este înlocuit de
stilurile de viață ale profesorilor de la școală, ale celor ce conduc
activitățile recreative și ale personalului de îngrijire a copiilor. Cel mai
adesea, copiii învață sisteme majore de evaluare în viață de la cultura
orizontală a grupurilor de aceeași vârstă. Structura verticală nu este
prezentă în proporție adecvată ca timp și intensitate pentru a acționa.
Încă și mai tragic, copiii găsesc modele de viață la televizor. Modelul
ales acum și copiat este un detectiv – crud, violent și imoral. Poate că
modelul este o caricatură stupidă dintr-o comedie favorită. Și mai rău
încă, modelele răsar din mijlocul personalităților libertine ale diverselor
stele care se mândresc cu o viață trăită dincolo de granițele bunului simț
obișnuit.
Fii tu însuți un model de viață demn de urmat. Frumusețea tabloului
unui băiețel coborând scările greoi, fiind încălțat cu pantofii tatălui său,
este nostalgică. Într-o zi va face mai mult decât să încalțe doi pantofi care
i se vor potrivi; el va încălța pantofii unui model de viață pe care l-a
văzut la tatăl său. În cel mai bun caz, tatăl eficace va avea cincisprezece
ani la dispoziție pentru a stabili modul de viață, iar primii opt ani sunt cei
mai importanți. După aceea – și eu sunt deja generos – mai putem spera
doar ca, în cel mai bun caz, să mai putem face unele corectări minore.
Procesul modelării unui stil de viață necesită timp și ocazii. Uneori
trebuie să creem situații care vor aduna familia laolaltă și în cadrul cărora
Fii tu însuți un model demn de urmat 67
se poate învăța ceva. Pentru familia noastră, excursiile de canotaj cu
cortul sunt ocazii de a fi împreună mai mult timp. Viața în cort ne oferă
șansa de a face față împreună stresului și lipsei de comoditate. Ne putem
vedea unii pe alții în cele mai bune și cele mai rele împrejurări și avem
ocazia de a ne măsura reciproc reacțiile.
Spre necazul meu, îmi amintesc de o noapte furtunoasă în nordul
Canadei, când ne-am dat seama că cortul nostru de nailon putea fi luat de
vânt sau dus de apă în josul dealului. A fost groaznic. Înghețat, ud tot și
flămând, am acționat într-un stil nu prea de admirat. Mai târziu a trebuit
să-mi cer iertare de la copiii mei pentru că am fost nervos și arțăgos. În
acele momente copiii mei ar fi trebuit să mă vadă răbdător și calm. Dar
nu a fost așa. Am fost supărat pe un lucru pe care nu-l puteam ține sub
control – vremea. Din fericire, au fost alte ocazii când comportarea mea
în aer liber a fost mai bună.
Gail și cu mine am observat ce important este ca noi să acționăm cu
calm atunci când copiii noștri sunt într-o stare de tensiune acasă, de
exemplu când unul se rănește și toți intră în panică. Acesta este
momentul când trebuie să te rogi intens și să-ți asumi conducerea fermă.
Imaginile acestor acțiuni și reacții sunt cele pe care copiii le țin minte
multă vreme și ele devin modele pentru felul cum vor acționa ei mai
târziu.
Jocurile de familie – pe care eu în general le-am detestat, fiindcă
totdeauna am pierdut – sunt o ocazie pentru a modela stilul de viață. Este
important pentru copii să-i vadă pe părinții lor atât câștigând, cât și
pierzând. Și fiindcă veni vorba, mi-ar plăcea să le ofer o șansă de a mă
vedea câștigând.
Jocurile ne oferă situații experimentale, în care ne putem demonstra
comportamentul sub constrângere, capacitatea noastră de a fi cinstiți și
politicoși și atitudinea noastră față de cei care câștigă în mod constant.
Un joc îi face pe toți egali printr-un număr de reguli. Pe tabla de joc
copiii se ridică la nivelul părinților, în timp ce părinții coboară la nivelul
copiilor. (Și totuși aș vrea să pot câștiga eu mai des!)
Punând în lumină folosirea jocurilor și excursiilor cu cortul, am
ilustrat câteva situații artificiale în care modul nostru de viață poate fi
etalat și studiat. Dar cea mai mare parte a modelării se face în fiecare zi
acasă. În cursul activităților zilnice vor vedea unele lucruri care își vor
croi drum spre sufletul lor și vor deveni tipare de comportare în viitor.
Considerați relațiile ca fiind doar un domeniu potențial de modelare.
Copiii nu învață totdeauna la școală cum să se poarte unul cu altul cu
68 Un tată eficace
demnitate și afecțiune. Nu poți reprezenta pe un grafic respectul, iertarea
sau slugărnicia. Nu poți găsi o astfel de diagramă în niciuna din
enciclopediile pe care le cunosc eu. Toate acestea sunt mai întâi
observate, apoi puse în practică.
Felul în care un tată eficace se comportă cu mama copiilor este de o
importanță incalculabilă. Copiii ne privesc și sunt în mod ciudat
impresionați când ne văd pe Gail și pe mine îmbrățișându-ne și
sărutându-ne. Ceva le spune că acesta este un semn de siguranță, că totul
este bine în casa noastră. Mai mult, în inimile lor ei încep să înțeleagă
cum își tratează bărbații soțiile și cum va reacționa o soție.
Fiul meu începe să învețe că sunt perioade în fiecare lună când o
femeie are nevoie să fie tratată cu tandrețe și înțelegere deosebită. S-ar
putea ca noi să nu-i înțelegem toate reacțiile, dar nici ea nu se înțelege pe
sine însăși. Fiul meu mă urmărește și învață de la mine văzându-mă cum
mă abat din propriul meu drum pentru a o ajuta ceva mai mult în acele
perioade. Și el nu poate să nu observe recunoștința și admirația adâncă a
soției pentru soț. El învață după modelul viu.
Copiii ne urmăresc și când avem conflicte. Ei observă străduința
noastră de a ne croi drum peste spinoasa câmpie a neînțelegerii, cum ne
alegem cuvintele, cum ne exprimăm dezamăgirea pentru ceva făcut sau
gândit de celălalt. Ei aud cuvintele: „îmi pare rău”, și „te iert”, și ei învață
ceva despre felul cum trebuie să trateze ei înșiși alte ființe umane. Este
evident că nu sunt de acord cu aceia care susțin că toate conflictele
trebuie să se desfășoare fără martori. Poate că acest lucru este valabil
pentru acele căsnicii în care unul sau ambii parteneri nu-și pot ține
emoțiile în frâu. Dar atunci când avem un conflict care este constructiv,
ne putem expune privirii copiilor noștri. Ei trebuie să învețe cum să facă
schimb de idei și perspective. De unde pot învăța mai bine decât de la
părinții lor? Desigur, noi ne propunem scopuri înalte pentru noi înșine în
domeniile respective atunci când expunem în fața copiilor noștri scheletul
relațiilor dintr-o căsnicie. Dar avem noi o altă alternativă? Copiii nu
numai că aud ce se spune: ei aud și acele lucruri care nu se spun în
spatele lor, ci direct. Cei mai mulți copii sunt incredibil de atenți la genul
de căsnicie care există în casa lor. Singura noastră opțiune reală este să
creăm o relație în căsnicie care poate fi expusă analizei copiilor și să le
oferim un model sănătos de urmat.
Deoarece copiii noștri sunt perfect normali, au și ei conflicte unul cu
altul. O modalitate de liniștire a certurilor lor în casa noastră a fost
aceasta: „Vreți voi copiii să-i vedeți pe mama și pe tata comportându-se
Fii tu însuți un model demn de urmat 69
astfel? Vreți voi ca noi să strigăm unul la altul? Ați vrea să vedeți cum e?“
Într-o zi, Gail a pus cam mult entuziasm în acest mod de tratare a
problemei, făcându-mă în fel și chip, prefăcându-se că mă lovește cu
pumnii. Cei doi copii se uitau la noi șocați. Apoi ei au început să strige:
„Opriți-vă, opriți-vă!” Ei nu ne văzuseră niciodată ridicând vocile,
batjocorindu-ne sau sărind unul la altul. Pentru ei a fost prea greu chiar și
să privească la această scenă de joacă. Apoi toți am început să râdem, și
copiii și-au putut forma o imagine despre modul cum arătau ei când se
certau. Regula în casa noastră este următoarea: Noi știm că voi, copiii,
veți avea păreri diferite cu privire la anumite lucruri, în fiecare zi; noi vă
cerem numai să încercați să le faceți în același mod în care vedeți că le
fac mama și tata. Raționamentul are efect – cam în treizeci la sută din
cazuri. Probabil că procentajul va crește odată cu maturizarea lor.
Afecțiunea și conflictul sunt două domenii în care viețile copiilor
poartă amprenta relațiilor dintre părinți. Alt domeniu este felul cum un
soț și o soție lucrează împreună. Pentru tatăl eficace, vechile tradiții ale
diviziunii muncii dispar. Stabilind ritmul, un tată își învață copiii că nicio
muncă nu este prin excelență masculină sau feminină. Curățirea
bucătăriei, aranjarea paturilor, curățenia în casă sunt toate activități pe
care atât bărbații cât și femeile pot și trebuie să le îndeplinească.
Atitudinea tatălui în acest domeniu este de o importanță covârșitoare. Se
învață conceptul de muncă în echipă; ideea de a merge tu o milă în plus
când simți că celălalt este obosit; să fii gata să faci lucruri mult peste
așteptări – toate acestea întipăresc în spiritul copiilor o imagine a valorii
muncii productive și utile. Și ei o fac fiindcă au văzut-o mai întâi la tatăl
lor.
Adevărata bucurie de a trăi este strâns legată de modul de viață. Faptul
că ai fost în stare să râzi, că ai fost dispus să participi la distracții lipsite
de griji, constituie cele mai frumoase amintiri pe care copiii le vor
transpune în formula propriilor lor vieți. Expresia fețelor copiilor noștri
din seara când Gail a alergat după mine prin casă cu un pulverizator de
frișcă în mână a fost de milioane. Jocurile de fotbal mecanic care
totdeauna îi postează pe mama și pe Mark împotriva mea și a lui Kris și
care se încheie cu o plimbare la o cofetărie pentru a mânca o înghețată
vor influența concepția copiilor despre bucuria pe care o pot provoca
relațiile de familie atunci când le dăm importanța cuvenită.
Bruce Larson scrie în cartea sa The One and Only You (Unul și
singurul tu):
„Am un prieten foarte bun în Montgomery, Alabama, care cu câțiva
70 Un tată eficace
ani în urmă mi-a relatat povestea de neuitat a unei vacanțe de vară pe
care a plănuit-o el pentru soția și copiii lui. El însuși nu putea merge cu ei
din cauza serviciului, dar i-a ajutat pe ei să facă un plan pentru fiecare zi
a excursiei. Urmau să meargă cu microbuzul familiei de la Montgomery
până în California, în susul și în josul coastei de vest și apoi să se
întoarcă la Montgomery.
El le-a cunoscut ruta cu exactitate și știa precis când vor trece prin
fiecare loc. Astfel, prietenul meu a aranjat să plece cu un avion până la
cel mai apropiat aeroport și să închirieze o mașină și un șofer care să-l
ducă într-un loc pe unde treceau toate mașinile. A stat pe marginea
drumului mai multe ore, așteptând să zărească acel familiar microbuz.
Când a apărut la orizont, el a pășit pe șosea și a făcut semne cu mâna ca
și cum ar fi vrut să facă autostopul cu familia care credea că el se află la
peste 5.000 de kilometri depărtare.
I-am spus: ,Coleman, mă mir că nu s-au speriat atât de tare încât să
iasă cu mașina de pe șosea, sau să cadă morți din cauza unui atac de
inimă. Ce poveste incredibilă! De ce ai provocat toată încurcătura
aceasta?‘
,Ei bine, Bruce‘, a spus el, ,într-o zi voi muri, și când acest lucru se va
întâmpla, vreau ca soția și copiii mei să spună: Știți, tăticul era tare
amuzant‘.
Grozav, m-am gândit eu, iată un om al cărui singur scop este să-i
amuze și să-i facă pe alții fericiți.
Această întâmplare m-a făcut să mă gândesc ce-și va aminti familia
mea despre mine. Sunt sigur că vor spune: ,Ei bine, tăticul a fost un tip
simpatic, dar desigur că îl preocupa foarte mult stingerea luminilor,
închiderea geamurilor, curățenia în jurul casei și tăiatul ierbii. Dar mi-ar
plăcea ca ei să poată spune și că tăticul a fost cel care a făcut ca viața să
fie amuzantă”.5
Dacă copiii pot învăța de la părinții lor modalități de a face anumite
lucruri care demonstrează că ei au băut din izvorul bucuriei, propriul lor
tipar de viață va fi mult mai sănătos.
Modelul pe care îl oferă tatăl va deveni demn de urmat prin felul cum
modelează el experiențele reciproce, prin relațiile sale și, în sfârșit, prin
ceea ce este el însuși.
Luați comportamentul personal al unui om într-o situație de tensiune.
Am cunoscut tați care au o convingere de neclintit în ceea ce privește
respectarea orelor de rugăciune familială în fiecare dintre cele șapte zile
ale săptămânii, dar care izbucnesc într-o furie nereținută fiindcă păpădiile
Fii tu însuți un model demn de urmat 71
netratate ale vecinului împrăștie semințe peste gard și pe gazonul din fața
casei lor. Dar ce spuneți despre tatăl care pretinde participare regulată la
școala duminicală, dar își pierde complet stăpânirea de sine când cineva
îi taie calea pe șosea? Care dintre tiparele de comportare vorbește mai
convingător? Care va fi păstrat mai mult timp în amintire? Care are șanse
de a fi copiat?
Niciodată nu putem calcula suficient de bine intensitatea cu care își
studiază copiii tatăl atunci când acesta se află într-un moment de criză.
Cum va acționa el când o inundație va aduce câțiva centimetri de apă în
pivniță? Ce se va întâmpla când ciocanul prost ghidat lovește degetul?
Fiecare reacție sub tensiune în viața de toate zilele valorează cât zece mii
de declarații verbale în legătură cu credința și moralitatea personală.
Cuvintele, ca și acțiunile sub stres, își croiesc drum către sufletele
copiilor. Probabil că de aceea am notat într-un capitol anterior că un tată
eficace își oferă chiar și vocabularul și subiectele de discuție lui
Dumnezeu ca preț pentru împuternicirea de a prelua mandatul.
Mă gândesc la cuvintele ușuratice pe care un tată le-ar putea folosi
când, cu prietenii, el evaluează poliția locală, pe guvernator sau chiar și
pe cei mai înalți ofițeri ai țării. Limba lui se poate mișca liberă când își
exprimă nemulțumirea în legătură cu impozitele, cu frecvența crimelor,
cu birocrația și în mulțimea de alte conversații obișnuite cu privire la
guvern.
„Polițiștii ăștia proști”, spune un tată în timp ce conduce mașina,
„totdeauna încearcă să-i oprească cu radarul lor pe cei care depășesc
viteza legală; de ce nu-și folosesc timpul pentru a-i prinde pe hoții care
ne jefuiesc casele?” Cuvinte inocente (?), pronunțate într-un moment de
neatenție, umplu urechile copilului, modelând atitudinile care vor ieși la
suprafață când, ca tânăr, același copil are o ciocnire cu poliția. Toți
polițiștii sunt proști; el l-a auzit pe tatăl său spunând așa. Acum el știe că
acest lucru este adevărat.
„Tot Washingtonul este plin de idioți, iar omul din Casa Albă este cel
mai mare dintre toți”. Cuvinte generale, pronunțate de un tată care de fapt
vrea să spună: „Impozitele mele sunt prea mari anul acesta”. Dar plantate
în mințile fertile ale copiilor mici, aceste cuvinte poartă fructul opiniei
antiguvernamentale. Mai târziu, tatăl se va întreba de ce copiii lui au
sentimente negative față de țară.
Multe case sunt pline cu vorbe nefericite, critice la adresa vecinilor, a
prietenilor apropiați, a pastorilor și a altor persoane cu care avem legături
importante. Dacă părinții simt vreo îngrijorare în legătură cu comentariile
72 Un tată eficace
și atitudinile lor negative, acest lucru se datorește faptului că ei n-ar dori
ca ceea ce au spus să ajungă subiectul conversației. Dar faptul că un tată
tolerează astfel de discuții negative și critice sau, încă și mai rău, că
participă la ele, duce la dezvoltarea unei gândiri similare la copiii săi pe
măsură ce cresc. Fiecare cuvânt contează.
Văd mașina-pilot mișcându-se pe pistă și îl văd pe dirijor manevrând
bagheta într-o grandioasă definire a ritmului. Treizeci și trei de mașini se
mișcă de parcă ar fi una singură; o sută de instrumentiști devin una în
timpul concertului. Toate privirile sunt ațintite asupra mașinii-pilot și îl
studiază pe acela care menține ritmul. Ceea ce este el, ceea ce crede el,
ceea ce consideră el important îi va duce pe toți la o satisfacție potențială.
În această matrice îl văd eu pe tatăl care dorește să fie eficace. El va
stabili ritmul și va bate măsura. Și dacă face lucrul acesta în mod corect,
familia este pe calea împlinirii.
Mașina-pilot iese de pe traseu și cursa începe. Ea a asigurat o trecere
lină, disciplinată spre competiție. Tatăl eficace a făcut același lucru.
Dirijorul asigură condițiile ca orchestra și solistul să cânte partitura.
Același lucru îl face și tatăl eficace. Poate fi o mai mare satisfacție?
Capitolul 10

Niciun semnal de linie ocupată aici

Era un copilaș într-un film de desene animate, și ori încotro se


îndrepta pentru a găsi puțină atenție în familie era întâmpinat cu un
răspuns negativ politicos, dar categoric. Mama era prea ocupată; tata era
prea ocupat. Simțindu-se frustrat, copilul a renunțat în cele din urmă.
Privind drept în ochii telespectatorului, el a analizat situația familiei lui în
felul următor „Povestea vieții mele este un semnal de linie ocupată”.
Semnalele de linie ocupată la telefon se situează printre primele pe lista
de lucruri obișnuite, cotidiene care mă irită. Acel ton care pulsează și
umple urechea pare totdeauna a fi o insultă și, deși mă străduiesc mult să
nu mă gândesc așa, uneori consider că cineva nu așteaptă cu prea multă
nerăbdare telefonul meu – și numai al meu.
Unele instituții, știind că aceste semnale i-ar putea determina pe cei
care sună să se îndrepte spre concurenții lor, aranjează ca aceștia să fie
puși în legătură cu o înregistrare pe bandă, care le amintește celor ce au
sunat că sunt pe linie și că li se va răspunde peste câteva momente. Unele
chiar oferă celor care așteaptă la telefon puțină muzică. Dar oricum am
privi problema, cineva de la celălalt capăt al firului este prea „ocupat” ca
să vorbească chiar acum.
Copiii aud în mod frecvent semnalul „ocupat” în casele în care tații
sunt mai puțin eficace. Desigur, nu există casă fără astfel de semnale. Dar
noi trăim vremuri în care mulți copii sunt confruntați cu mult prea multe
mesaje din partea taților lor, care se reduc la: „Nu mă mai sâcâi! Sunt
foarte ocupat!”
Clipe de răgaz, întâlniri, termene de predare a unor lucrări, bani și alte
obiecte de interes pentru adult par a elimina orice preocupări imaginabile
pe care le-ar putea avea un „simplu copil”. Reacția normală atunci când
preocupările unui copil sunt în conflict cu cele ale unui adult este aceea
de a alege modalitatea cea mai „matură” de folosire a timpului și a
atenției noastre. Noi raționăm astfel: un copil are mult timp; el poate
totdeauna să aștepte puțin; lasă-l să aștepte; dă-i vechiul semnal de linie
ocupată. El va înțelege.
De ce atunci copilul nu înțelege? De ce se întâmplă ca după ce a auzit
destule semnale de linie ocupată de la aceeași persoană să „formeze” un
alt număr? Există o mulțime de tați ai unor adolescenți care pun acest fel
74 Un tată eficace
de întrebare.
Printre dimensiunile paternității eficace trebuie să includem
indispensabilul ingredient al abordabilității – adică, copilul să poată
comunica cu tatăl său fără un efort intens, iar acesta din urmă să fie
deschis, sensibil și interesant atunci când este angajat într-un dialog
familial.
Abordabilitatea nu este o simplă doctrină a paternității care să fie
așternută cu volubilitate pe hârtie. Niciodată nu vom îndeplini în mod
adecvat tot ceea ce ne cer copiii noștri; în cel mai bun caz, putem doar
spera să reducem numărul de semnale de linie ocupată pe care le emitem.
Îmi sunt proaspete în memorie nenumăratele încercări prin care trec
atunci când programul meu, stabilit cu grijă, este primejduit de pretențiile
copiilor mei. Se pare că le place mult să mă aibă în mijlocul lor, așa că
pun la cale un plan zilnic pentru viața mea. Ei doresc să discute și să
împărtășească cu mine tot felul de lucruri „interesante” care le vin în
minte. Ei doresc să mă includă în jocurile lor. Ei așteaptă de la mine să
las totul la o parte și să mă așez cu ei în fața televizorului. Când protestez
și încerc să mă scuz, Gail îmi face praf apărarea cu o remarcă de felul:
„Nu fi îngrijorat, dragă; peste numai câțiva ani nu te vor mai sâcâi deloc.
De fapt nici nu-ți vor mai dori prezența”. Așa că cedez și discut, mă joc
sau privesc la televizor.
Sunt eu abordabil, sau răspunsul meu la concepția despre lume a
copiilor mei este un lung semnal de linie ocupată? Ce întrebare uluitoare!
La fel ca și omul de afaceri care a introdus sistemul cu muzică pe linia de
telefon, prea mulți tați au cedat tentației de a scăpa de copiii lor dându-le
bani, lucruri, activități organizate – orice, numai să scape de ei.
Îmi aduc aminte de acest lucru când stau lângă o mamă și un tată la o
ședință cu părinții la școală. În cele mai monotone momente ale serii,
acești doi părinți completează o cerere pentru o tabără de vară pentru cei
trei copii ai lor. Ei se pregătesc să cheltuiască șase sute de dolari în
fiecare săptămână, timp de șapte săptămâni, ca să scape de copii pentru
toată vara. Un scump semnal de linie ocupată! Dar aceasta este numai
una dintre alternativele disponibile.
În comunitatea noastră avem centre de îngrijire a copiilor în timpul
zilei, centre preșcolare care se deschid la ora 6.30 dimineața și se închid
la ora 7.00 seara, și centre de recreere care își încep activitatea după-
amiază, când și-o întrerup școlile. Toate acestea reprezintă aranjamente
sofisticate pentru ținerea sub supraveghere a copiilor, în timp ce tații și
mamele își pot petrece timpul în altă parte.
Niciun semnal de linie ocupată aici 75
Totuși, cele mai distructive semnale de linie ocupată apar chiar în
casă. Unele încep cu cuvintele: „Nu acum, mai târziu...” Variațiuni pe
această temă pot fi găsite în următoarele expresii: „Așteaptă până când
tăticul tău își termină...”, sau: „Nu poți găsi altceva de făcut?”, sau:
„Întreab-o pe mama”, sau: „Fiule, tata este grozav de obosit acum”. Când
am cercetat aceste răspunsuri date unor copii care pun întrebări, a fost
interesant să descopăr că nici măcar nu era nevoie să ies din casă. Erau
cuvinte pe care le foloseam eu; era suficient să mă ascult pe mine însumi.
Am citit odată o afirmație înțeleaptă a unui autor necunoscut despre
problema semnalelor de linie ocupată. El a subliniat că tatăl prea ocupat
tinde să dea copiilor lui bani în loc de timp, fiindcă el are mai mulți bani
decât timp. Prin acest singur act, el le denaturează atât simțul valorilor
practice, cât și cel al valorilor familiale. El a spus că este nevoie ca un
părinte să fie devotat pentru a renunța la golf, la petreceri și la plecările în
oraș, cu scopul de a-și petrece timpul discutând cu copilul său. Într-o
lume plină de tensiune, angajamentele făcute cu propriii copii sunt cel
mai ușor de amânat.
Stabilirea ritmului a implicat inițierea și motivația, deci un tată
discutând cu copiii lui. Am întors acum placa pe partea cealaltă și
dezbatem acum problema răspunsurilor pe care le dă un tată eficace
atunci când copiii discută cu el. Ce doresc copiii când se apropie de tații
lor? Ce caută ei?
Printre categoriile de obiective ale copiilor ar putea fi acestea:
răspunsuri la întrebări, afecțiune și tandrețe fizică, atenție față de
sentimente rănite sau de nesiguranță, și tovărășie în activitățile lor.
Aceasta pare a fi o listă rezonabilă de necesități. Atunci de ce suntem în
mod frecvent iritați, ne ținem la distanță și emitem semnale de linie
ocupată atunci când copiii încearcă să se apropie și să ne atingă?
O explicație ar putea fi aceea că nevoile copilului se dovedesc a fi atât
de impulsive – atât de neplanificate în contrast cu modul nostru de viață
mai ordonat. Am așteptat cu nerăbdare o seară liniștită lângă foc și, mai
mult decât atât, această așteptare ne-a dat putere toată ziua. Dar copiii nu
au avut un astfel de vis; ei vor să joace un joc. Am programat să
petrecem seara punându-ne la punct anumite probleme, dar unul dintre
copii are nevoie de ajutor la un proiect.
Poate o altă explicație posibilă este că ziua am întors spatele unor
probleme fără importanță: reclame, conversații fără rost, necazuri care nu
ne priveau pe noi. Mecanismul de apărare al minții noastre devine tot mai
eficace pe măsură ce ziua trece și noi nu mai avem urechi decât pentru
76 Un tată eficace
problemele importante. Copiii încearcă un timp, apoi se îndepărtează de
noi; tata este inabordabil astăzi, spun ei. Semnalele lui de linie ocupată
sunt emise cu volum maxim; cuvintele lui sunt tăioase; respirația lui
exasperată este profundă; el este irascibil. Nu-i stați în cale tatălui!
Dacă răsfoiți Biblia în căutarea unor modele de tați abordabili, ați
putea fi dezamăgiți descoperind ce sărăcăcios este acest domeniu. De
fapt, singurul care m-a impresionat cu adevărat este modelul ceresc.
Când David, al doilea rege al Israelului, a vrut să țină o disertație
despre natura Dumnezeului său, el a ales adeseori expresiile pe care un
fiu le-ar putea folosi când se referă la tatăl său. Când David a vrut să-și
exprime gândurile pe teme ca siguranța, protecția, stabilitatea și
dependența, el a început să vorbească despre Dumnezeu. Dumnezeu a
fost un tată eficace pentru David. Ar putea fi și un indiciu cu privire la
ceea ce simțea David pentru tatăl său pământesc, Isai, care a adus pe
lume opt copii. Putem deduce logic că David trebuie să fi găsit o
satisfacție enormă în tatăl său, iar acum, ca bărbat, el a transferat aceleași
sentimente în relația cu Dumnezeu.
Elementul paternității abordabile se găsește din belșug în scrierile lui
David, ori de câte ori simțea o neliniște în viață. Așa cum un copil
aleargă la tatăl său când este nervos din cauza unei situații, David găsea
odihnă în legătura de tip tată-fiu pe care o avea cu Dumnezeu. Acum,
când Isai era bătrân și David însuși era adult, reflexele lui spirituale s-au
întors către Cer. El a găsit în relația verticală cu Dumnezeu ceea ce
descoperise la o scară mai mică în relațiile cu tatăl său când era copil.
Problemele erau mult mai mari acum. David era înconjurat de un
mediu ostil și de dușmani care căutau să-l distrugă. Au fost mulți care
s-ar fi bucurat să-l vadă pe David umilit, înfrânt, detronat. Nu putea avea
încredere deplină în nimeni. Aceasta este o situație în care un tată – un
tată abordabil – devine foarte important.
Esența este aceasta: când David l-a strigat pe Tatăl său ceresc, nu i s-a
răspuns cu un semnal de linie ocupată. Și el ne repetă mereu acest lucru.
Psalmii sunt plini de convingerea lui David că se poate ajunge la
Dumnezeu și că se poate comunica cu El imediat. Aceasta a fost marea
sursă de mângâiere a lui David. Dumnezeul lui era abordabil. Ce calități
găsește David în Tatăl său ceresc? Ele merită să fie studiate și memorate.
Poate că în capul listei lui David conținând caracteristicile lui
Dumnezeu a fost faptul că Tatăl lui ceresc a avut urechea deschisă și
discriminatorie. David a fost tot timpul uimit de faptul că Dumnezeu
asigurase o linie de comunicare deschisă între Ierusalim și Tronul ceresc.
Niciun semnal de linie ocupată aici 77
Putem sesiza sentimentul de uimire al lui David în legătură cu aceasta, în
Psalmul 8, când el opune omul relativei întinderi a universului. Fiind el
însuși un conducător, putea reflecta asupra cerințelor conducerii
universului. El era conștient că în calitate de rege nu putea să fie atent la
toate problemele încurcate și intime ale fiecărui individ; și totuși
Dumnezeu poate. În ciuda enormității lumii, Dumnezeu îl ascultă pe
fiecare dintre copiii Lui. „Ce este omul”, întreabă David, „ca să te
gândești la el?”
Felul cum îl vede David pe Dumnezeu ilustrează felul cum îl vede un
copil pe tatăl său. „Mamă” întreabă un copil, „este tăticul un inginer
bun?” Mama răspunde fericită: „El este cel mai bun din toată lumea;
niciunul nu e mai bun”. Cuvintele pe care le spune ea reflectă afecțiune;
cuvintele pe care le aude copilul sunt proiectate în realitate. Imaginea
copilului despre tatăl său se bazează pe ideea că lumea întreagă se învârte
în jurul activităților tatălui. „Tatăl meu e important; el e chemat la
telefon, primește scrisori și mulți vizitatori. Are mulți prieteni, și lumea
întreagă depinde de ceea ce gândește și face el”.
Copiii mei gândesc astfel. Desigur că ei cred și că eu trebuie să-l fi
întâlnit cândva pe președintele Statelor Unite. Firește, trebuie să-l cunosc
pe Billy Graham. O celebritate politică apare la televizor, și fiica mea se
întoarce spre mine: „Îl cunoști, tăticule?” Dacă eu spun că nu-l cunosc, ea
gândește că așa-numita personalitate de la telejurnal nu este într-adevăr
importantă. Ea măsoară lumea raportând-o la ceea ce gândește ea despre
mine.
Tatăl ceresc e o „persoană” ocupată și importantă, spune Psalmul 8.
Dar incredibila cunoaștere a tuturor lucrurilor nu exclude sensibilitatea
Sa intimă pentru fiecare dintre copiii Săi. El are o ureche discriminatorie,
deschisă pentru cel mai slab strigăt al nostru. „Să știți că Domnul Și-a
ales un om pe care îl iubește; Domnul aude când strig către El” (Ps.4:3).
Aceasta este calitatea numărul unu a tatălui abordabil: ureche de tip
ceresc, niciodată prea ocupată pentru a auzi acele lucruri mici care pot
deveni lucruri de mare importanță.
John Drakeford a scris odată o carte cu titlul semnificativ The
Awesome Power of the Listening Ear (Puterea uimitoare a urechii care
ascultă). Titlul însuși reprezintă o importantă afirmație. Omul care
ascultă cu putere este eficace. Și exact acesta este motivul că mulți tați nu
sunt eficace, fiindcă într-o lume a abundenței verbale cei mai mulți
oameni nu sunt buni ascultători – cel puțin atunci când ar trebui să-i
asculte pe copiii lor.
78 Un tată eficace
Mulți tați nu ascultă cum trebuie fiindcă le place mai degrabă să
vorbească. Ei simt că ceea ce au ei de spus este mai important decât ceea
ce au de ascultat. Această mare lipsă de înțelegere ar putea fi privită ca o
tragedie ironică, deoarece omul care nu știe să asculte nu va ști într-adevăr
ce să spună.
Alți tați nu ascultă fiindcă s-au obișnuit să asculte numai acele lucruri
care le par lor importante. Și fiindcă preocupările copiilor sunt mai puțin
decât „importante”, acești tați nu ascultă. Copiii nu ne pot da informații
despre cum să câștigăm mai mulți bani, nu cunosc oameni influenți și în
mod normal nu au intuiții sau idei noi care vor schimba lumea noastră. Îi
vom asculta mai târziu... când cresc mari.
Alți tați nu ascultă pentru că nu știu cum să asculte. Ei aud numai
cuvinte, dându-și foarte puțin seama că ascultarea implică perceperea
multor mijloace de comunicare umană. De exemplu, o ascultare completă
implică interpretarea gesturilor, a expresiilor feței, a alegerii cuvintelor, a
poziției corpului, a timpului, a contextului și o mulțime de alte lucruri.
Un tată tânăr, încercând să fie foarte cinstit în legătură cu problemele
pe care le avea cu soția și copiii, mi-a spus: „Sincer, nu sunt un om
sensibil. Descopăr în mod constant că membrii familiei mele îmi spun
lucruri despre ei înșiși și despre nevoile lor, iar eu nu-i aud. Îmi scapă
complet esența celor spuse de ei. Unde greșesc eu?”
În timp ce discut cu el și cu soția lui, observ imediat ce greu pot ei
comunica unul cu altul. El atacă cuvintele ei așa cum un teolog ar putea
face exegeza unor expresii grecești. Dar după puținele minute de când
sunt cu ei, îmi dau deja seama că ea comunică prin tonalitățile vocii,
pauze, configurații ale feței și prin gesturi ale mâinilor și brațelor. Dar lui
îi scapă toate acestea și astfel îi scapă adevăratul ei mesaj. Mă găsesc în
situația unui interpret, traducând unui soț ceea ce îi spune soția lui. El are
dreptate, nu este sensibil. Nimeni nu l-a învățat vreodată cum să asculte.
Dacă nu poate să-și înțeleagă nici măcar soția, eșecul în înțelegerea
propriilor copii trebuie să fie enorm.
Copiilor din generația mea li s-a spus adeseori că „ei trebuie să fie
văzuți, dar nu auziți”. Astfel, în calitate de copii noi am tras concluzia că
a ne comporta frumos însemna să stăm liniștiți în timp ce adulții discutau.
Implicația era că nimic din ceea ce ieșea din gura unui copil nu avea vreo
importanță. Nouă ne era rezervat timpul care mai rămânea după ce adulții
erau prea obosiți sau nu mai doreau să discute. Resturile de timp erau ale
noastre, și atunci ne puteam exprima. „Taci, Johnny, nu vezi că vorbește
bunicul?”
Niciun semnal de linie ocupată aici 79
Mă bucur că Dumnezeu nu crede în acest nefericit dicton. Fiecare
copil, spune Dumnezeu, trebuie să fie auzit. Ba încă și mai mult, orice
spune un copil va fi auzit; linia de comunicare cu Cerul este deschisă.
Poate că după ce a fost auzit va primi o mustrare, o corectare sau chiar o
răsplată – dar va fi auzit.
O adevărată ascultare are nevoie de antrenament și disciplină. Recent
am fost invitat la bordul unui submarin nuclear pentru a lua cina cu
comandantul. După un tur al vasului, m-am oprit în fața unei uși pe care
scria: „Strict secret; intrare numai cu permisiunea personalului autorizat”.
În spatele acestei uși erau oameni și aparate care ascultau tot felul de
unde ciudate care se propagă prin toată lumea. Descifrate, lucrurile pe
care le auzeau ei îi puteau ajuta pe militarii noștri să înțeleagă ce făceau
și ce gândeau inamicii. Acești oameni învățaseră să asculte – să culeagă
din aer probleme importante și să le separe de cele neimportante. Aceasta
este calitatea numărul unu a tatălui abordabil și eficace.
La fel ca și prietenii mei marinarii, tatăl eficace își dezvoltă în mod
deliberat dexteritatea de a-și asculta familia – de a auzi ce se spune și
chiar ce nu se spune. El și-a potrivit acordul fin al urechii sale deschise
pentru a auzi tonuri ale vocii, diferite feluri de tăceri și meditații
îndelungi, diferite feluri de a plânge, cuvinte codificate care exprimă
frustrare, o mâhnire adâncă sau revoltă, priviri îndurerate și mâhnite, un
trup încovoiat datorită unei înfrângeri personale sau descurajării. El aude
semnalele și le interpretează.
Arta de a asculta cere timp, muncă și rugăciune; ea nu vine din
instinct. În schimb, niciun bărbat nu se poate scuza spunând că el nu are
darul sensibilității. Dacă îi lipsește, aceasta se datorește faptului că el nu
s-a străduit să-l aibă, din motive cunoscute mai bine de el însuși.
Chiar cei mai buni dintre noi vor face uneori greșeli în problema
ascultării. De exemplu, eu l-am înțeles greșit pe fiul meu într-o seară
când mă pregăteam să duc pe un musafir al nostru la aeroport. Înainte de
a pleca, m-am întors spre Mark și i-am sugerat să vină și el. A acceptat
imediat. În timp ce ne îmbrăcam am adresat aceeași invitație și fiicei
mele, Kris. Am observat vag un nor așternându-se pe fața lui Mark. Nu
am interpretat corect semnalul și am crezut că era vorba de egoism. Am
fost sigur că aveam dreptate, când, pe drumul spre aeroport și înapoi spre
casă, Mark a tăcut tot timpul, întorcând capul ori de câte ori sora lui îi
vorbea lui sau mie.
Când ne-am întors acasă, am trimis-o pe Kris înăuntru și am început
să-i țin lui Mark o prelegere; mai întâi, fiindcă era atât de egoist, și apoi
80 Un tată eficace
fiindcă se bosumfla de câte ori lucrurile nu mergeau așa cum voia el.
Mai târziu am aflat ce a fost de fapt. Când am studiat lucrurile în
ansamblu, am descoperit că mi-au scăpat semnalele adevărate. Am aflat
că dezamăgirea lui era în legătură cu faptul că el simțea nevoia să discute
unele lucruri numai cu mine. Mintea lui era preocupată de niște probleme
speciale pe care le avea în cadrul echipei de fotbal și era neliniștit din
cauza lor. El a crezut că o discuție cu mine despre aceste probleme l-ar
putea ajuta să le rezolve. Eu nu am sesizat acest lucru. Neauzindu-l, i-am
dat în schimb un fel de semnal de linie ocupată.
Ar fi greu să fac o reconstituire imediată a întregii întâmplări și să
descopăr cum aș fi putut face o treabă mai bună. Dar ea reprezintă un
exemplu de situație în care un tată poate interpreta complet greșit
intențiile copilului său. Ar fi trebuit să văd cum stau lucrurile de la
început, dar n-am văzut. Am suspectat că este vorba de un păcat, când ar
fi trebuit să văd o dezamăgire sinceră. Scăpând din vedere faptul că
trecuseră câteva zile de când a fost singur cu mine, am pierdut o șansă de
a avea câteva momente de intimitate. Spre deosebire de Dumnezeul lui
David, eu nu eram disponibil când fiul meu avea nevoie de mine.
Ca urmare a acestei experiențe, am învățat că există perioade când
copiii mei nu sunt mulțumiți să fie pur și simplu o parte dintr-un grup,
chiar dacă este vorba de grupul familiei. Ei doresc și merită să aibă
momente cu tata – singuri. Acum ascult cu atenție ca să sesizez astfel de
momente.
Când prietenii mei de pe submarin rotesc discurile aparatelor lor
sensibile de recepție, ei știu ce trebuie să asculte. Dar cei mai mulți tați
nu știu. Spre deosebire de ei, Dumnezeu știe. „Domnul”, a scris David,
„este aproape de cei cu inima frântă și mântuiește pe cei cu duhul
zdrobit” (Ps.34:18). „Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu,
Doamne, îl și cunoști în totul” (Ps.139:4).
Tații eficace se străduiesc să audă întrebări ale căror răspunsuri vor
modela mintea și spiritul copilului. Este oră de vârf și circulația este
extraordinar de intensă. O voce se aude de pe bancheta din spate a
mașinii: „Tăticule, cum arată Dumnezeu?” Coeficientul tău de
abordabilitate depinde de felul cum faci față acestei situații. Este acesta
genul de întrebare pe care-l așteptai? Atunci blocajele de circulație nu te
vor împiedica deloc să porți această conversație. „Tăticule, cum se face
că fundașul a fost eliminat din joc, deși este creștin?” Când i se pune o
întrebare de felul acesta, nu este momentul potrivit pentru ca tatăl să
emită un semnal de linie ocupată, nici chiar dacă meciul este în impas și
Niciun semnal de linie ocupată aici 81
mai sunt doar două minute până la terminarea reprizei.
Tații trebuie să încerce să sesizeze și foamea de afecțiune și tandrețe.
Un copil devine indispus și pare nerespectuos la masă. Impulsul tatălui ar
putea fi acela de a-l mustra aspru pe copil, sau chiar de a-l pedepsi. Dar
dându-și seama că purtarea copilului este oarecum ieșită din comun, tatăl
sugerează ca ei doi să meargă împreună în dormitorul copilului pentru
câteva minute. „Fiule, comportarea ta la masă a fost inacceptabilă. Dacă
vrei doar să-mi pui la încercare răbdarea, sunt gata să iau măsuri... acum!
Dar dacă într-adevăr îmi vei spune că te supără ceva despre care eu nu
știu, aș vrea să-mi împărtășești și mie necazul tău”.
Copilul izbucnește în lacrimi, și sentimentele ies la suprafață unul câte
unul. În timpul ultimelor zile se pare că toți din casă au fost împotriva lui.
El se simte singur. Tatăl își dă seama imediat că este posibil ca băiatul să
aibă această impresie. El îl îmbrățișează pe băiat și îl ține așa, liniștit și
iubitor, timp de zece minute, iar copilul descarcă în suspine sentimentele
de frustrare și inutilitate pe care le-a ținut închise în sufletul lui.
Îmbrățișarea și mângâierea îl îmbărbătează. În această situație nu era
cazul să se aplice o pedeapsă, și tatăl care a știut să asculte a recepționat
mesajul real – tocmai la timp.
Tații abordabili ascultă tot timpul cu atenție pentru a sesiza
complexele de inferioritate. Copilul care își cicălește neîncetat părinții în
fiecare seară s-ar putea să vrea să spună de fapt: „Eu trebuie să vă pun la
încercare pentru a afla dacă voi credeți într-adevăr că eu am valoare și că
sunt important”. O fiică devine enervantă fiindcă tot vrea să se așeze pe
genunchii tatălui ei și să-l îmbrățișeze. El îi tot emite semnale de linie
ocupată, iar ea insistă. Dar dacă el și-ar întrerupe activitatea pentru câteva
minute și i-ar oferi afecțiunea pe care o caută, s-ar putea ca el să
descopere că interesul ei scade repede. Ea a aflat ceea ce avea nevoie să
știe: ea este importantă pentru el.
Un băiat își minimalizează în mod constant aptitudinea de a citi. El
pretinde că nu-i place, că nu rămâne cu nimic din lectură, că oricum nu
există cărți bune. El vrea de fapt să spună că el nu e sigur că este sau nu
un elev bun. O oră petrecută cu tatăl său, citind împreună, ar putea să-i
schimbe total părerea.
Tații abordabili sunt atenți să sesizeze nevoia de companie a copiilor
lor. „Tată, ai vrea să mergi cu mine la magazin?” „Tată, ai vrea să
mergem într-o excursie cu mașina săptămână viitoare?” „Tată, ai vrea să
șezi aici câteva minute până când mă pregătesc de culcare?” În astfel de
momente nu trebuie să existe semnale de linie ocupată.
82 Un tată eficace
Dacă știm ce trebuie să auzim, știm oare când să ascultăm?
Abordabilitatea poate fi periclitată adeseori de lipsa simțului de
sincronizare. Tații care nu au învățat niciodată să asculte s-ar putea să
nu-și fi dat seama de faptul că au mai multe șanse să audă lucruri de
valoare în anumite momente ale zilei. Să luăm ora de culcare ca exemplu.
Taților ineficace le scapă de obicei valoarea acestei ore de culcare a
copilului, pentru că ei sunt ocupați cu probleme „importante”, cum ar fi
un meci de fotbal, întruniri interminabile în afara casei sau o moțăială pe
canapea.
Dar în atmosfera dinainte de culcare, copiii se deschid și vorbesc la
nesfârșit. Fără îndoială, o parte din dorința lor de a discuta este motivată
de faptul că nu vor să rămână singuri sau să li se stingă lumina. Dar ce
importanță are acest lucru? În aceste momente se pun întrebări, se
demască temeri și se poartă discuții adânc introspective. Copiii vorbesc
despre vise, dorințe, regrete și împotriviri.
Alte momente speciale pentru ascultare pot surveni atunci când copiii
sunt bolnavi, extaziați de vreo reușită, pocăiți pentru vreo greșeală făcută,
sau când tatăl poate petrece cu ei perioade lungi de timp fără întrerupere.
Un tată credincios, a cărui activitate în familie a fost încununată de
succes, mi-a spus odată că el obișnuia să planifice cel puțin o excursie
lungă în fiecare an, cu fiecare copil al său, chiar dacă era nevoie să
lipsească de la școală câteva zile.
După ce am încercat și eu acest sistem, i-am înțeles raționamentul.
Aceste excursii speciale asigură condiții nu numai pentru conversații
semnificative, ci și pentru sădirea unor amintiri de neuitat.
Cu cât un copil devine mai conștient de faptul că tatăl său este dispus
să asculte, cu atât tatăl va auzi mai multe. Dar dacă o fiică intră în camera
de zi seară după seară, încercând să pună o întrebare, și este întreruptă cu
un „dragă, așteaptă până când voi termina de citit ziarul și apoi voi
discuta cu tine”, ea va auzi o traducere mai crudă decât sensul de
suprafață al cuvintelor. Ceea ce aude ea sună acum așa: „Tu nu ești la fel
de importantă ca și ziarul acesta; tu vei fi totdeauna relativ
neimportantă”.
Pe măsură ce copiii cresc, îi putem învăța că sunt perioade când se
poate discuta și perioade când părinții trebuie să fie lăsați în pace, pentru
a-și vedea de treburile proprii. Este desigur logic să nu li se permită
copiilor să-i deranjeze pe părinții lor pentru orice capriciu. Și acest lucru
se poate învăța ușor – de îndată ce i-am convins pe copiii noștri că
suntem într-adevăr abordabili, fiindcă suntem dispuși să-i ascultăm.
Niciun semnal de linie ocupată aici 83
Odată ce i-am asigurat de acest lucru, suntem pe cale de a realiza o relație
mai sigură cu ei.
Un om de afaceri pe care îl cunosc și-a dat demisia și s-a mutat într-un
orășel suburban. Acum conduce o brutărie, ceea ce îl ține ocupat, fără
îndoială, dar îi lasă și mult timp pentru a se ocupa de familia lui. L-am
întrebat de ce a luat o astfel de hotărâre.
El mi-a povestit că într-o zi mergeau cu mașina, el, soția lui și cei doi
copii. Băiatul a întrebat-o pe mamă care a fost scorul unui anumit meci
de baschet.
„Deodată, mi-am dat seama că un fiu pune de obicei o astfel de
întrebare tatălui, nu mamei. Am devenit deodată conștient de faptul că
am mers atât de departe, încât copiii s-au obișnuit să adreseze toate
întrebările mamei. Ea este singura aflată în preajma lor tot timpul. Ea este
ascultătorul pe care se pot ei baza. Nu mă supără faptul că soția mea
cunoaște scorul unui meci de baschet, dar m-a șocat concluzia că propriii
mei copii nu se gândesc la mine ca la un ascultător disponibil. Ei gândesc
că eu sunt fie plecat într-o călătorie, fie preocupat când sunt acasă. Așa că
ei și-au dezvoltat o deprindere: ,Nu-i vorbi tatălui despre lucruri mărunte;
el este prea ocupat ca să-l intereseze‘ ”.
Această observație dureroasă l-a determinat pe un om să-și schimbe
modul de viață. Acum se bucură că are timp să-i asculte pe copiii săi. El a
luat măsuri drastice pentru a le asigura copiilor săi o comunicare despre
care David, rege al Israelului, a spus cu mult timp în urmă că a fost
importantă pentru el: „Am strigat către Domnul, și El mi-a auzit glasul...”
Un al doilea aspect al abordabilității – în afară de urechea deschisă, și
discriminatorie – este o calitate pe care eu o numesc acceptare
necondiționată. Sau, ca să mă exprim cu alte cuvinte, copiii și
adolescenții sunt mult mai dispuși să se angajeze într-un dialog cu un tată
care îi acceptă ca persoane, fără să pună vreo condiție în relațiile lor.
Părul lung, pantalonii decolorați, muzica foarte sonoră și o mulțime de
alte simboluri ale generației mai tinere i-au îndepărtat de copiii lor pe mai
mulți tați decât ne putem imagina. Am întâlnit tați care nu pot niciodată
trece peste aspectul fiilor lor pentru a avea o discuție inteligentă despre
problemele reale. Luați ca exemplu declarația tragică pe care a făcut-o în
1975 Sparky Anderson, director al unei asociații sportive internaționale:
„S-a întâmplat cu vreo doi ani în urmă. I-am spus băiatului meu, Lee,
să-și taie părul”, a spus Anderson. „Era lung și legat în coadă de cal. I-am
spus să-și taie părul înainte de a mă întoarce eu acasă. M-am întors acasă,
și părul nu era tăiat. Băiatul era în garaj, stătea în genunchi și își repara
84 Un tată eficace
motocicleta. Așa că i-am spus să-și taie părul, iar el a răspuns: ,Nu‘.
Nu aveam nicio modalitate de a-l convinge. Am văzut că dacă voiam
ca el să-și taie părul, trebuia să-l bat. Nu voiam să fac asta. Așa că am
plecat. Și am terminat cu fiul meu. Nu am mai comunicat cu el de un an.
El vorbește cu mama lui, dar cu mine nu. Mi-am pierdut băiatul”.
Sparky Anderson spunea de fapt că el nu a reușit să facă distincție
între o persoană și simbolurile exterioare. El a așezat relațiile lor pe o
bază destul de superficială. El voia să-i spună de fapt fiului său prin
cuvinte: „Conformează-te principiilor mele; fii exact așa cum sunt eu, și
atunci te voi accepta”.
Sunt sigur că în spatele gândirii lui Anderson se ascundea un
sentiment de jenă. El considera părul lung un semn al răzvrătirii. Poate că
îl considera nebărbătesc. Prin urmare, părul lung a devenit un simbol al
eșecului său ca tată, sau cel puțin așa credea Sparky Anderson.
După ce a reflectat la acest capitol trist al rupturii dintre el și fiul său,
el le-a spus taților de pretutindeni: „Nu vă apărați propria imagine. Eu am
făcut așa. Iată-l pe Lee cu părul lung și iată-mă pe mine cu imaginea mea
de păr scurt. Când ne-am certat în garaj i-am spus: ,Într-o zi mă vei
respecta ca pe un tată‘, iar el mi-a răspuns: ,Eu deja te respect‘. N-am
înțeles cum putea să spună acest lucru și totuși să aibă păr lung. Mi-a fost
rușine de mine însumi. Eu eram copilul, iar Lee era bărbatul. Eu nu eram
destul de bărbat pentru a-i fi tată fiului meu”.
Când Isaac, fiul lui Avraam, a devenit bărbat, el a fost tatăl a doi fii.
Într-o vreme când din punct de vedere legal acest lucru era îngăduit – dar
cu toate acestea neînțelept –, Isaac a fost părtinitor. Lui îi plăcea mult mai
mult de Esau, cel vârstnic, decât de Iacov. Esau avea ceva care-l
impresiona pe Isaac. Fără îndoială că era ceva legat de iscusința de
vânător a lui Esau și de temperamentul lui puternic viril. El s-a simțit mai
puțin atașat de Iacov. Într-un fel, Iacov nu se potrivea cu imaginea pe
care și-o făcuse Isaac despre un bărbat robust. El pur și simplu nu-l putea
accepta pe Iacov.
Prejudecata lui Isaac, bazată pe aspecte exterioare, a afectat întreaga
familie. Când Isaac se apropia de moarte și a sosit momentul ca
moștenirea familiei să fie trecută în stăpânirea fiului favorit, soția lui și
mai puțin apreciatul Iacov au organizat un complot pentru a-l păcăli pe
bătrân. Ea l-a deghizat pe Iacob cu toate simbolurile exterioare care i-au
plăcut lui Isaac, un braț învelit în blană de oaie pentru a-i reaminti lui
Isaac de fizicul viril al fiului său mai mare și toate cuvintele potrivite. Și
fiindcă aceasta a fost adesea măsura de evaluarea copiilor săi, Isaac a fost
Niciun semnal de linie ocupată aici 85
indus în eroare.
Aceasta a pus în mișcare lupte familiale care vor dura ani de zile.
Isaac a pus temelia pe care Iacov o va folosi pentru a câștiga atenție și
avantaje prin înșelăciune și fraudă. Multă vreme după ce Iacov va pleca
de acasă, necinstea va fi tiparul de bază al vieții sale. Povestirea are o
morală evidentă: când un bărbat își judecă copiii după valori exterioare și
îi acceptă pe această bază, el pavează drumul pentru relații haotice care
vor dura mult timp, chiar după moartea sa. Ce păcat că Isaac nu a
descoperit ceea ce Sparky Anderson a descoperit exact la timp.
Printre multe lucruri pe care tații tind să le dorească de la copiii lor
sunt emulație, respect și înțelegere. S-ar putea să ne deranjeze faptul că
un copil preferă un model de automobil diferit de cel pe care noi îl
considerăm a fi cel mai bun. Poate că suntem tulburați când ei resping
preferințele noastre muzicale și au altele. Pe măsură ce anii trec, facem
dureroasa descoperire că felul cum înțeleg ei succesul diferă de al nostru.
Fiecare dintre acestea și multe altele provoacă în noi vibrații jenante. Noi
confundăm gândirea independentă cu respingerea sau chiar cu
răzvrătirea. Astfel, dacă nu suntem atenți, începem să ne simțim iritați de
fiii și fiicele noastre. Conversațiile tind să se concentreze asupra unor
probleme de suprafață, și noi începem să le dăm de înțeles că suntem
dezamăgiți, chiar jenați de modul lor de viață și de felul cum o evaluează
ei.
Încetul cu încetul, îngrădim zone mari de teritoriu de conversație, care
nu pot fi atinse. Nu după mult timp, la fel ca și Iacov, copiii noștri ne vor
minți – spunându-ne ceea ce vrem să auzim, numai să scape de noi. Sau
și mai rău, încep să nu ne mai spună nimic. Comunicarea cu privire la
lucrurile profunde este pierdută, fiindcă condițiile pe care le-am pus noi
au fost de suprafață.
Nicio carte despre paternitate nu poate spera vreodată să ofere o
formulă pentru a ști cât de mult poate fi lăsat un copil să se îndepărteze
de sistemul valoric al părinților săi. Probabil că răspunsul nu se află în
formule, ci mai degrabă într-o înțelepciune rugativă.
Un prieten misionar care avea trei băieți frumoși, la vârsta
adolescenței, toți trei purtând păr lung, mi-a spus cum a abordat ceea ce a
considerat el că ar fi o problemă. El s-a așezat împreună cu ei și a
discutat cu ei de pe poziții de egalitate. „Băieți, felul cum purtați voi
părul îi deranjează pe bărbații din generația mea. Dar este evident că pe
cei din generația voastră îi stimulează, și eu accept acest lucru. Dacă
purtați părul lung fiindcă așa este moda, e bine. Dar dacă este un simbol
86 Un tată eficace
al revoltei împotriva tatălui vostru atâta timp cât locuiți în casa noastră,
atunci vă voi trânti pe fiecare pe podea și vă voi tăia eu personal părul”.
Fiii și-au asigurat tatăl de respectul și dragostea lor, și problema n-a
mai fost niciodată menționată, decât doar în glumă. Probabil așa se
explică faptul că fiii încearcă să treacă pe la părinții lor de câte ori au
ocazia, acum când trăiesc în alte părți ale lumii. Ei sunt acceptați pentru
ceea ce sunt – nu pentru felul cum arată.
Înțelepciunea – un dar de la Dumnezeu – ne ajută să distingem
problemele reale, și cu ajutorul ei tații devin deschiși și abordabili. Ei își
acceptă copiii pe baze corecte. Ei nu emit semnale de linie ocupată
cauzate de neacceptare.
Un tată eficace a cărui ureche este deschisă și a cărui înțelepciune îl
face capabil să-și accepte copiii așa cum sunt adaugă o ultimă calitate la
reputația lui de tată abordabil. Numiți-o reacție flexibilă. Sau pentru a
folosi o altă analogie telefonică, el nu le spune copiilor săi să rămână pe
fir în așteptare.
Era miezul nopții când m-a strigat Kris. Am auzit primul ei strigăt
„tăticule!”, imediat am sărit din pat și am intrat în camera ei. Era agitată.
Avusese un vis urât și acum se chinuia să stabilească ce era adevărat și ce
făcea parte din vis.
De ce l-a strigat ea pe tăticul ei? Pentru că instinctul îi spunea, într-un
fel, că atunci când echilibrul este în pericol, tații pot ajuta la
reechilibrarea balanței. Mintea ei tânără stabilește un tipar de reacții
pentru situații de neliniște: să-l cheme pe tăticul; el știe cum să facă ca
lucrurile întoarse cu susul în jos să revină la poziția lor normală. Așa că,
fidelă tiparului ei, ea mă cheamă, iar eu vin.
Să presupunem că eu încerc să nu dau importanță acelui vis urât. Să
presupunem că strig de pe coridor: „Ce vrei?” Și când ea îmi spune că
este necăjită datorită unui vis, eu îi răspund: „Nu fi îngrijorată! Totul va
fi bine; culcă-te și dormi”.
Vorbind astfel, ce-i spun eu de fapt? Probabil că par a spune: „Nu
arunca problemele tale asupra mea; rezolvă-le singură. Sentimentele tale
sunt imature și stupide; fă-le să dispară. Dar neapărat lasă-mă în pace, ca
să pot dormi”.
Dar eu nu procedez așa; am învățat că reacția mea față de copii, atunci
când ei se află în momente cruciale, este de cea mai mare importanță. Mă
întorc la David și la sentimentul lui de siguranță și citesc cuvintele lui: „Îl
țin pe Domnul înaintea mea; fiindcă El este la dreapta mea, eu nu voi fi
lovit”. Poate că și David a avut unele momente nocturne dificile și tatăl
Niciun semnal de linie ocupată aici 87
său a venit. Acum, ca adult, el găsește că viața are perioade când totul
pare a fi un vis urât. El strigă din instinct, dar acum nu mai este tatăl
pământesc cel care vine, ci un Tată ceresc care este permanent eficace.
Toți tații eficace învață ce importantă este o reacție înțeleaptă și
flexibilă atunci când copiii lor cer să fie luați în seamă. Nu trebuie să
existe niciun semnal de linie ocupată aici. Și nici nu-i lăsați pe copii să
aștepte.
Adeseori, chiar prin reacția noastră față de copii stabilim exact ce vor
deveni ei. Noi suntem pentru ei cei mai importanți oameni din lume timp
de câțiva ani. Părerile noastre sunt cele care au cea mai mare
însemnătate. Reacțiile noastre față de primele lor manifestări
experimentale de independență le vor modela personalitățile și
concepțiile despre lume într-o imagine aproape de neșters.
Luați exprimarea de sine, de exemplu. Un copil îndrăznește să vă
împărtășească o poezie pe care a scris-o. El o aduce cu multă sfială în
camera de zi, unde se află familia.
Imagistica poeziei este rudimentară, cuvintele sunt scrise greșit, iar
ideea exprimată în versuri este atât de naivă, încât pentru un adult este
de-a dreptul amuzantă. Dar împărtășindu-și gândurile, copilul și-a pus de
fapt sufletul la vedere. Iată o situație crucială. Copilul face o primă
încercare de a-și exterioriza gândurile și așteaptă o reacție pozitivă.
Reacția pozitivă trebuie să fie lauda. Chiar dacă poezia este un
dezastru, actul creației este, în el însuși, vrednic de aplauze entuziaste.
Dar unii tați desființează poezia râzând, iar dacă râsul este suficient de
sarcastic și batjocoritor, copilul ar putea să nu mai pună niciodată mâna
pe condei.
Creativitatea este o problemă delicată, fragilă la naștere și se dezvoltă
prin încurajare. Suntem noi abordabili atunci când este vorba ca o tânără
persoană să-și exprime ideile și aptitudinile originale și artistice? Nu
trebuie să fim nesinceri, lăudând calități care nu există. Dar la început de
tot se pot da note mari chiar și numai pentru curajul de a face încercarea.
Abordabilitatea necesită o reacție flexibilă nu numai în momente de
creație, ci și în momente de supărare. „Ascultă, Dumnezeule, strigătele
mele, ia aminte la rugăciunea mea! De la capătul pământului strig către
Tine cu inima mâhnită...” (Ps.61:1-2). David I s-a adresat lui Dumnezeu,
Tatăl său ceresc, fără teamă, fiindcă el a știut că răspunsul lui Dumnezeu
la suferințele lui era drept și rațional. Fie că David a eșuat în mod
mizerabil, fie că a triumfat în mod impresionant, se putea apropia de
Dumnezeu.
88 Un tată eficace
Un copil de zece ani, care se joacă în camera de zi, lovește din
neatenție o lampă și îi fisurează suportul de ceramică. El știe că părinții
lui țin mult la această lampă și – bazându-se pe experiențe trecute – știe
că se vor înfuria când vor descoperi fisura. El își dă seama de aceasta
într-o clipă, contemplând avaria. În timp ce pune la cale mișcarea
următoare, el poate să nu aibă intenția de a-și mărturisi fapta.
El observă că lampa poate fi întoarsă în așa fel încât fisura să fie către
perete și să nu mai poată fi văzută cu ușurință. În loc să aibă curajul de a
discuta problema cu inabordabilii săi părinți, el preferă să o ascundă.
Multe săptămâni, totuși, copilul vinovat trăiește cu teama că într-o zi
cineva va descoperi crăpătura. De fiecare dată când îl vede pe tatăl său
sau pe mama sa apropiindu-se de lampă pentru a o aprinde sau stinge,
corpul lui se încordează – a sosit oare momentul adevărului? Cu cât mai
mult timp rămâne secretul nedescoperit, cu atât mai mult el ridică pe
tăcute o barieră între copil și părinți. Copilului nu-i mai place camera de
zi, mai ales când părinții lui sunt acolo. Chiar și obiectele din cameră îi
devin dușmane, fiindcă ele se identifică cu lampa a cărei fisură îl va trăda
într-o zi. Reacția anticipată a părinților săi față de această faptă a devenit
mai importantă decât fapta însăși. Dar inabordabilitatea în momente
dificile – „când inima este mâhnită” – a înăbușit orice posibilitate de a
privi problema așa cum se cuvenea.
Nu de mult, Gail și eu am auzit un zgomot de sticlă spartă venind din
camera de zi. Alergând în direcția zgomotului, am găsit-o pe fiica noastră
în spatele unei mese de unde încerca să scoată o minge. Piciorul ei a
agățat un cablu, și o lampă – la care atât mama ei, cât și eu țineam mult –
a căzut. Globul lămpii era spart în mai multe bucăți. Adânc în mine era
un impuls de a mă înfuria imediat. Eram gata să dau frâu liber mâniei
mele, fiindcă ea se jucase cu mingea într-o parte a casei unde acest lucru
nu era admis. Ea merită – gândeam eu – ceea ce instinctele mele îmi
șopteau să-i dau.
Dar pe de altă parte, o singură privire asupra feței ei mi-a spus că era
evident că ea știa că a greșit. Am simțit că oscila între două atitudini: să
se încreadă în mine și să se căiască sincer sau să ia o postură defensivă,
scuzându-se și dând vina pe altcineva. Mânia mea ar provoca-o să se
scuze; înțelepciunea mea ar determina-o să-și evalueze în mod cinstit
vina.
De ce ne este greu să oferim copiilor noștri acea iertare pe care noi,
adulții, o dorim cu atâta disperare când facem greșeli? Trebuie să-i
pedepsim pentru ceva făcut neintenționat – chiar dacă fapta inițială a fost
Niciun semnal de linie ocupată aici 89
o reală neascultare? Mânia mi s-a risipit, am luat-o în brațe și am
mângâiat-o. Lacrimile au început să-i curgă, și ea și-a exprimat părerea
de rău. Acum a înțeles de ce nu ne jucăm cu mingea în camera de zi. Dar
ea a mai înțeles ceva și mai important. Anume că eu sunt abordabil chiar
și atunci când face o greșeală. În viitor, când greșelile vor fi și mai
dramatice, vreau ca ea să-și amintească reacția mea față de lampa spartă.
Vreau ca ea să mă cheme din instinct, știind că sunt abordabil și că voi
reacționa flexibil, evaluând cu maturitate situația.
Abordabilitatea taților în primii ani de viață ai copiilor lor va reduce
numărul mecanismelor de apărare pe care le vor ridica copiii. Dacă în
momentul lor de necaz vor întâlni reacții dure, copiii își vor dezvolta o
remarcabilă dexteritate de a-și nega responsabilitatea, de a se scuza sau
chiar de a nu-și asuma niciun risc. Care tată dorește acest lucru? Este
mult mai bine ca ei să găsească în tații lor – tați eficace – reacții delicate
atunci când inimile lor de copii sunt mâhnite. În momentele de supărare
nu trebuie să existe semnale de linie ocupată.
Există și un revers paradoxal al doctrinei abordabilității. Cu cât
suntem mai abordabili, cu atât va veni mai repede ziua când copiii noștri
nu vor mai avea nevoie să ne abordeze. Pentru că în timp ce un tată
ascultă, acceptă și reacționează în mod pozitiv, el intensifică gradul de
maturitate. Când copiii „formează” numărul tatălui lor, ei nu
recepționează semnale de linie ocupată. Ei știu că el este în apropiere.
Acest lucru îi face să-și asume riscuri mai mari pentru a se autodezvolta
și accepta. Ei cresc mai repede și mai viguroși. Și pe măsură ce cresc, ei
ne cheamă din ce în ce mai rar. Își rezolvă singuri visele urâte, își
dezvoltă propria capacitate de a-și critica reacțiile. Ei devin independenți.
Dar acest lucru se întâmplă fiindcă ei știu că există acolo un om care nu
le răspunde niciodată cu un semnal de linie ocupată.
Tatăl inabordabil încetinește creșterea pentru un timp. Copiii lui caută
să-i atragă atenția spre ei, dar datorită diverselor situații conflictuale, ei
nu reușesc acest lucru. Ei caută corectare, afirmare, stabilitate și nu le
găsesc. Ei caută o evaluare a concepției lor despre lume, dar nu le este
disponibilă. În aceste condiții, copiii cresc încet și adeseori nesănătos.
Din punct de vedere psihologic și emoțional, ei rămân copii chiar și
atunci când biologic sunt deja adulți. În cele din urmă, după ce au
recepționat atât de multe semnale de linie ocupată, ei încep să „formeze”
alte numere. Situația devine ireversibilă.
Autorul Em Griffin a vorbit cu regret despre rezultatele triste ale
inabordabilității. În cartea sa The Mind Changers (Schimbători de păreri)
90 Un tată eficace
(Tyndale House, 1976), el se referă la un cântec recent Cat's in the
Cradle (Pisica este în leagăn)6, care sună cam așa:
Copilul meu a venit pe lume zilele trecute.
El a venit pe lume la fel ca orișicare.
Dar erau avioane de prins și note de plată de achitat.
Și el a învățat să meargă cât eu eram plecat.
Și-a-nvățat să vorbească – înainte ca s-o aflu eu și
Crescând spunea: „Am să fiu ca tine, tăticule,
Tu știi că am să fiu ca tine”.
Iar pisica-i în leagăn și lingura-i de-argint.
Băiețelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vei veni acasă, tăticule?”
„Nu știu când, dar atunci vom fi împreună.
Și știi c-o să ne distrăm de minune”.
Fiul meu a împlinit 10 ani zilele trecute.
A zis: „Mulțumesc pentru minge, tăticule, hai să ne jucăm,
Mă-nveți s-o arunc?” Am zis: „Nu azi, că am
Multe lucruri de făcut”. El a zis: „Nu face nimic”.
Și-a zis: „Voi fi ca el, da
Știți, voi fi chiar ca el”.
Iar pisica-i în leagăn și lingura-i de-argint.
Băiețelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vei veni acasă, tăticule?”
Nu știu când, dar atunci vom fi împreună.
Și știi c-o să ne distrăm de minune.
Ei bine, el a venit de la colegiu doar zilele trecute,
Atât de mare, ca un bărbat de-acum, și-a trebuit să spun:
„Fiule, sunt mândru de tine; vrei să stai puțin?”
El a dat din cap și-a zâmbit: „Ce-aș dori eu
Cu adevărat, tăticule, ar fi cheile de la mașină.
La revedere. Pot să le iau, te rog?”
Iar pisica-i în leagăn și lingura-i de-argint.
Băiețelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vei veni acasă, tăticule?”
Nu știu când, dar atunci vom fi împreună
Și știi c-o să ne distrăm de minune.
M-am pensionat de mult. Fiul mi s-a mutat.
L-am sunat zilele trecute.
I-am spus: „Aș dori să te văd dacă nu te deranjează”.
Niciun semnal de linie ocupată aici 91
El a zis: „Mi-ar face plăcere, tăticule, dac-aș avea timp.
Dar vezi, noul meu serviciu i-o corvoadă, iar copiii au gripă.
Dar mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, tăticule,
Chiar mi-a făcut plăcere”.
Și cum am atârnat receptorul mi-am dat seama –
Că a crescut ca mine.
Băiatul meu este întocmai ca mine.
Iar pisica-i în leagăn și lingura-i de-argint.
Băiețelul e trist, iar omul e pe lună.
„Când vii acasă, fiule?”
„Nu știu când, dar atunci vom fi împreună
Și știi c-o să ne distrăm de minune”.
Pentru David, rege al Israelului, abordabilitatea însemna intimitate cu
Tatăl ceresc care a creat modelul perfect de eficacitate.
„Răspunde-mi când strig, Dumnezeul neprihănirii mele, scoate-mă la
loc larg când sunt la strâmtoare! Ai milă de mine, ascultă-mi rugăciunea!
Fiii oamenilor, până când veți iubi deșertăciunea și veți umbla după
minciuni? Să știți că Domnul Și-a ales un om pe care-l iubește; Domnul
aude când strig către El” (Ps.4:1-3).
În cer nu există semnale de linie ocupată și nici în casa unui tată
eficace.
Al treilea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că mi- am


intensificat sensibilitatea față de nevoile familiei mele, mi-am încredințat
ființa lăuntrică legilor lui Dumnezeu și mi-am ațintit privirea
prevăzătoare asupra împrejurărilor favorabile și a riscurilor viitoare. Eu
vreau să fiu sigur că fiecare experiență familială îi edifică pe copiii mei
și îi maturizează.

Capitolul 11

Viața în ape învolburate

Mark se afla în partea din față a bărcii noastre, lungă de cinci metri și
jumătate; eu mă aflam la pupa. Sacul cu lucrurile pe care le luasem cu noi
era legat de băncile din mijlocul bărcii. În el aveam cortul, sacii de
dormit și multă mâncare. Râul fierbea – adică alerga la vale furios, izbind
stâncile, ici și colo ridicându-se în valuri care ajungeau până la marginea
de sus a bărcii. Noi amândoi vâsleam în josul râului, încercând cu
frenezie să ne menținem la suprafața apei, de câte ori treceam printr-o
combinație de cascade. „Supraviețuirea” noastră depindea de abilitatea
noastră de a alege o cale de a traversa râul care să evite dezastrul ultim de
a ne răsturna și de a pierde totul – mai ales mândria noastră de mari
exploratori ai ținuturilor sălbatice.
Și atunci s-a întâmplat nenorocirea! Un copac îmbibat cu apă, care nu
se vedea, fiind acoperit de valuri, a agățat chila bărcii, provocând fisura
de care mai avea nevoie râul pentru a ne învârti pe loc. Într-o clipă,
ne-am răsturnat în apa înghețată, iar barca s-a umplut de apă. Am putut
vedea cum echipamentul nostru plutea în josul râului.
Apa înspumată este neînduplecată și neiertătoare. Există o singură cale
de a o învinge, și anume să privești fix înainte, anticipând ce se poate ivi
în cale. Când intri într-o serie de cascade nu mai ai timp să începi să iei
hotărâri în legătură cu direcția în care ar trebui să-ți orientezi barca. Fiind
în mod rezonabil prevăzător, vâslașul poate reuși să se mențină uscat cea
mai mare parte a timpului.
Există ceva în instinctul vâslașului care îmi amintește de conducerea
familiei. Persoana aflată în apele spumegânde, dirijând barca prin
vârtejuri, știe ceea ce știe și un tată eficace: nu poți lua decizii eficace
într-o stare de panică. Gândirea impulsivă nu-și are locul aici. Viața de
Viața în ape învolburate 93
familie este ca și viața într-o apă spumegândă: persoana aflată la cârmă
trebuie să vadă înainte. Nu sunt permise surprizele.
Aceasta trezește în mine dorința de a medita la principiile unei
conduceri prevăzătoare a familiei. Un tată eficace este prevăzător, ceea
ce înseamnă că nu este impulsiv. Tații impulsivi adeseori sunt luați prin
surprindere, și aceasta îi obligă să acționeze sub impulsul momentului. Ei
pierd contactul cu semnificația evenimentelor din jurul lor; de aceea, ei
reacționează prea puternic sau prea slab în multe situații. Lor li se pare
fie că totul este o criză, fie că nu există nicio criză. Ei nu sunt niciodată
chiar siguri.
Dacă ai fost vreodată la prora unei bărci fără să ai încredere în
capacitatea persoanei de la cârmă, atunci înțelegi ce vreau să spun când
vorbesc despre neliniște și nesiguranță. Începi să-ți verifici ceasul pentru
a vedea dacă este antiacvatic și colacul de salvare pentru a te asigura că
este fixat. Ești oarecum înspăimântat. Dar încearcă să fii un membru al
unei familii în care nimeni nu poate avea încredere în discernământul
celui care o conduce. Este exact același lucru! Toți cei din familie țin în
apropierea lor un fel de „colac de salvare”.
Familiile conduse impulsiv sunt întotdeauna irascibile. Luați familia
Bigelow ca exemplu. Casa lui John Bigelow este în plină criză într-o
sâmbătă înainte de masă. El a planificat o zi de curățenie generală și le-a
spus clar că fiecare urma să pună la punct curtea, să facă ordine în garaj
și să dea câteva straturi de vopsea pe gard, pe țevile de scurgere și pe
dușumelele terasei.
Roger, în vârstă de zece ani, a fost cel care a grăbit furtuna,
exprimându-și lipsa de entuziasm cu privire la întreaga idee. El era
nervos, aparent leneș, și mormăia la fiecare observație făcută de tatăl său
cu privire la calitatea și cantitatea muncii pe care o îndeplinea el.
În cele din urmă, John a izbucnit. El l-a făcut pe Roger
nerecunoscător, folosind mai multe sinonime pentru această noțiune și
amintindu-i tot ceea ce a făcut familia pentru ca viața lui să fie plăcută.
De ce, a întrebat tatăl său, era atât de greu pentru Roger să se apuce de un
lucru atunci când i se cerea să-și facă partea lui? Nimic nu avea efect!
Frustrarea a atins punctul culminant când Roger a fost exilat în camera
lui pentru tot restul zilei. Munca îndeplinită de restul familiei în ziua de
curățenie generală se încheia acum cu proastă dispoziție și asta numai
datorită unei simple hotărâri.
De unde a început necazul? Poate că – fără ca John Bigelow să
observe – totul a început cu o seară înainte, când toți au fost în oraș până
94 Un tată eficace
la miezul nopții. Roger, în compania altor copii, a stat treaz mult peste
ora lui normală de culcare. Stimulat de veselie, el era foarte vioi când
familia lui a ajuns acasă după ora douăsprezece. El a făcut multe
promisiuni pe care emoțiile lui tinerești și puterea lui fizică limitată nu
le-au putut respecta în dimineața următoare.
Tatăl lui Roger a făcut o greșeală atunci când i-a pretins fiului său să
fie la înălțime a doua zi. El nu s-a gândit în perspectivă – „în josul râului”
– atunci când l-a ținut atât de târziu treaz pe băiat cu o seară înainte. În
dimineața următoare, rezistența fiului său l-a luat prin surprindere, și el a
dovedit acest lucru printr-o mânie impulsivă și o pedeapsă nerațională.
Nu uitați că și el s-a culcat târziu noaptea trecută! Nicio clipă n-a fost
tatăl lui Roger prevăzător. Dimpotrivă, John Bigelow și-a apreciat copilul
folosind standarde pentru adulți și nu și-a ascuns dezamăgirea atunci
când Roger a eșuat.
Un tată prevăzător ar fi anticipat evenimentele acestei dimineți pe
baza celor petrecute cu o seară înainte. Tatăl lui Roger ar fi trebuit să se
gândească că un copil de zece ani pur și simplu nu are rezervele
emoționale și fizice necesare pentru a răspunde unei provocări
neobișnuite, într-o dimineață ce urmează după o noapte în care s-a culcat
târziu.
Care ar fi fost alternativele pe care le-ar fi putut alege un tată
prevăzător? El ar fi putut să-și aducă copilul acasă mai devreme vineri
seara. Sau ar fi putut să-i dea voie să doarmă mai mult dimineața. Sau ar
fi putut pur și simplu să-și dea seama că manifestările comportamentale
ale fiului său în acea dimineață nu erau acelea ale unui copil care refuza
să colaboreze, ci ale unui băiat obosit, epuizat. Dacă tatăl ar fi fost
prevăzător în felul acesta, rezultatul ar fi fost o atitudine și un tratament
diferit. Roger și tatăl său nu ar fi ajuns să fie înstrăinați unul de altul la
amiază; ei ar fi putut să rezolve problema împreună.
Prototipul biblic al unei conduceri prevăzătoare îl găsim chiar în
relațiile dintre Isus și discipolii Săi. Să-l luăm ca exemplu pe Petru,
pescarul entuziast, bun de gură. Când el I-a dat lui Isus tot felul de
asigurări în legătură cu faptele de eroism pe care avea el de gând să le
facă în viitor, Isus i-a răspuns din perspectiva anticipației și a prevederii.
El a cunoscut capacitatea lui Petru mai bine decât Petru însuși. El era
conștient că Petru pur și simplu nu-și putea duce la îndeplinire
promisiunile făcute. În timp ce un om de rând ar fi fost aspru cu Petru și
poate – în timp – chiar l-ar fi îndepărtat, Isus nu a făcut acest lucru. De
ce? Fiindcă El l-a înțeles în întregime pe Petru. În acel context al
Viața în ape învolburate 95
previziunii, El a fost în stare să evalueze just promisiunile lui Petru și să
vadă în ele expresii ale unei dorințe sincere și nimic altceva.
În ultimele ore dinaintea arestării tragice din grădină, Isus, Cel
prevăzător, i-a spus lui Petru că discipolii vor avea de înfruntat câteva
momente groaznice de criză și că el, în loc să-și susțină Stăpânul, se va
prăbuși la pământ. Dar apoi Isus l-a mângâiat spunându-i că Se va ruga
pentru pescar, astfel încât, după ce criza va fi trecut, Petru să se poată
ridica iarăși în picioare și să-și poată continua lucrarea de creștere.
Întreaga formulă a conducerii anticipative și prevăzătoare se află în
această conversație. Isus îl cunoștea pe Petru; El a intuit situația; El a
fost gata să reacționeze; El vedea dinainte binele care se va ivi în cele
din urmă din situația respectivă. Fie că alegi modelul vâslașului expert
aflat în ape învolburate, fie ambele cazuri din Biblie, procedeul folosit în
ambele cazuri este foarte util pentru bărbatul care vrea să fie tată eficace.
Metoda folosită este cea a previziunii: capacitatea de a-ți cunoaște copilul
în termenii situațiilor și ai capacităților lui, cunoașterea exactă a ceea ce
poți aștepta de la el în diferite situații și care este de fapt obiectivul ultim
al educării lor în sânul unei familii.
Când Mark și cu mine coborâm barca de pe mașină și îi dăm drumul
în apă, suntem conștienți de pericolul potențial al accidentelor. Am
încercat, de aceea, să cunoaștem capacitățile bărcii noastre – cum se va
comporta ea în diferite situații după viteza vântului, adâncimea apei și
forța curentului. În afară de aceasta, am studiat și exersat arta canotajului;
noi îi cunoaștem regulile și consecințele ce decurg din nerespectarea
acestora. În sfârșit, am muncit împreună destul, așa că știm cum să luăm
hotărâri cruciale atunci când suntem pe apă.
Aceste trei principii – cunoașterea limitelor de rezistență ale vasului,
stabilitatea regulilor de comportare pe apă și crearea unui program de
luare a deciziilor în momente de criză – fac toate parte dintr-o trăire
prevăzătoare pe râu și în cămin.

Limitele stresului în familie


Când ne-am aventurat pentru prima dată în canotaj, am fost preveniți
să nu încercăm niciodată situații mai dificile până când nu ne cunoaștem
barca și capacitățile ei. Am aflat ce greutate puteam încărca pe ea fără să
se scufunde. Ne-am dat seama că vâslitul contra anumitor curenți de aer
era o invitație la extenuare. Am văzut câte obiecte de strictă necesitate
puteau fi duse în siguranță. Deoarece Gail înoată greoi, noi a trebuit să
știm ce putea barca să facă în fiecare situație înainte de a o lua pe Gail cu
96 Un tată eficace
noi. Noi eram siguri – chiar dacă ea nu era – că ne puteam menține la o
anumită limită de siguranță, astfel încât talentele ei îndoielnice de
înotătoare să nu fie puse la încercare.
Conducerea unei familii începe cu un tată care cunoaște limitele
capacităților copiilor săi. Acest fel de informație nu îl obținem
comparându-i, pur și simplu, pe copiii noștri cu noi înșine așa cum eram
la vârsta lor. Dimpotrivă, trebuie să-i studiem și să-i urmărim în acțiune.
Fiecare din ei este total diferit în reacții și idealuri. Este dezastruos să te
afli într-o apă învolburată pe un vas ale cărui limite de rezistență îți sunt
necunoscute. Același lucru este valabil și în familie, dar riscul este încă și
mai mare.
Când vorbim despre limita de capacitate a copiilor noștri, prima și cea
mai importantă arie demnă de studiat este aceea a tensiunii emoționale a
copilului. Copiii trec prin mai multe faze de dezvoltare emoțională și
mintală, iar situațiile dificile ale călătoriei lor „în josul râului” vieții sunt
la fel de traumatizante ca și acelea pe care le are de întâmpinat orice
adult. Eu văd trei categorii de tensiuni emoționale care ies în evidență în
procesul de dezvoltare din copilărie și până în adolescență.
Numiți-o pe prima tensiunea nesiguranței. Ea este reală și profundă, și
nimeni nu scapă de ea. De fapt, ea revine mereu până în ziua când
murim. Priviți cu mare atenție versiunea ei din copilărie.
Nesiguranța provine din condiții nesigure. Gândiți-vă la acele
împrejurări când un copil este adesea lăsat în grija altora, când un tată
călătorește lungi perioade de timp, când conflictele dintre soți sunt
puternice, dacă și când familia se mută în altă comunitate, sau dacă a fost
o boală ori un deces în familie. Acestea sunt, desigur, doar exemple de
situații care, în copilărie, duc la nesiguranță. Adulții adesea subestimează
capacitatea copiilor mici de a sesiza situațiile încordate din familie.
Copiii poate nu sunt în stare să definească evenimentul sau implicațiile
lui, dar ei sunt foarte conștienți de faptul că ceva este nesigur, că starea
obișnuită a lucrurilor din familie este în pericol.
Nesiguranța este acel sentiment indescifrabil pe care îl are un copil
când nu știe de ce se poate agăța el dacă se întâmplă ceva rău. Priviți un
copil mic care învață să meargă cu prima lui bicicletă cu două roți. Cel
care îl învață aleargă după el pe stradă, ținând mâna pe partea din spate a
șezutului, dându-i copilului curaj și un impuls de senzație de echilibru.
Când mâna părăsește șezutul, biciclistul rămâne singur. Totul continuă ca
mai înainte – până când copilul își dă seama că mâna nu mai este acolo.
Roata din față merge în zigzag și, după niciun metru, biciclistul cândva
Viața în ape învolburate 97
încrezător cade la pământ. Ce s-a întâmplat? Nesiguranță! A explodat în
momentul când biciclistul și-a dat seama că este singur.
Copiii au nevoie să știe că este o mână pe șaua vieții lor, care le
asigură echilibrul orice s-ar întâmplă. Dacă ei simt că mâna lipsește sau
că nu se mai pot baza pe ea, ei se lasă în voia unei indispoziții: o durere
de stomac, o comportare puerilă – reminiscență a unei perioade când erau
cu trei ani mai mici, agresivitate și alte încercări de a atrage atenția.
Un copil mic se simte ignorat când părinții lui discută cu vreun
prieten. Toți se întreabă de ce copilul devine zgomotos, întrerupând în
mod nepoliticos o conversație sau chiar devenind destul de indisciplinat
pentru a sparge ceva. Tatăl impulsiv va reacționa mustrându-l aspru, ceea
ce îi face pe toți să se simtă prost. S-ar putea chiar să-i dea copilului o
palmă sau o bătaie exasperată. Dar acest fel de comportare a copilului
poate avea ca sursă nesiguranța lui, necesitatea de a ști deodată dacă tatăl
său ori mama sa țin la el și dacă prietenii erau mai importanți decât el. Un
tată prevăzător ar fi simțit că situația nu trebuia să fie prelungită, sau s-ar
fi străduit să-l liniștească din când în când pe copil, astfel încât să nu mai
fie nevoie de un strigăt pentru a atrage atenția sau pentru a se afirma.
Nevoia de siguranță a unui copil este în mod normal asigurată printr-o
consecvență rezonabilă în cămin: consecvență a programului zilnic,
stabilitate a locului și responsabilități și relații normale. De câte ori un
tată prevede că unul din aceste tipare trebuie neapărat să fie întrerupt, el
trebuie să ia măsuri suplimentare pentru a-și liniști copiii în legătură cu
ceea ce urmează să se întâmple și pentru a le arăta cum pot ei să facă față
unor sentimente nesigure și unor temeri.
La intervale de câteva săptămâni mă îndrept spre aeroport pentru a
pleca într-un loc mai îndepărtat unde urmează să am o zi sau două de
discuții sau consultări. Am observat că până și o călătorie de o singură
noapte îi poate face pe copii să se simtă neliniștiți, uneori nervoși,
gândindu-se la securitatea mea personală sau pur și simplu indispuși,
deoarece rutina familială a fost întreruptă. Știind aceste lucruri,
întotdeauna îmi programez perioade mai lungi de timp înainte și după
călătorie pe care le petrec cu copiii pentru a compensa efortul lor de
adaptare la lipsa mea de acasă. Încerc să subliniez în conversațiile pe care
le am cu ei de ce consider eu că este util să plec și cum cred eu că
Dumnezeu va fructifica călătoria mea.
Dacă asigurările mele sunt liniștitoare, copiii nu-mi vor spune un trist
și melancolic „la revedere”, ci împreună cu Gail mă vor conduce la
plecare cu sentimentul că mă sprijină și anticipând ce are Dumnezeu în
98 Un tată eficace
plan pentru această perioadă de timp. Întoarcerea mea este o ocazie
deosebită pentru a petrece timpul împreună și pentru a le relata
rezultatele călătoriei mele. Acum, când ei sunt mai mari, a devenit posibil
să intensific aceste sentimente luând câteodată pe câte unul dintre ei cu
mine.
Pe măsură ce copiii noștri se maturizează, instalarea pubertății aduce
cu sine un al doilea set de tensiuni emoționale, față de care mulți tați
rămân insensibili. Dacă nu sunt pregătiți, ei nu pot face față „surprizelor”
care apar în comportamentul copiilor lor puberi. Reacționând impulsiv în
diferite situații, ei își înstrăinează copiii într-un moment când ar trebui să
și-i apropie mult mai mult.
Pubertatea produce schimbări enorme în stările sufletești și în
sentimentele băieților și fetelor. Diverse glande intră în funcțiune pentru
a pune în mișcare mai târziu funcții adulte ale organismului. Ar putea
trece mai mulți ani până când noile secreții hormonale vor fi echilibrate.
Endocrinologii ne spun că la începutul adolescenței tinerii pot fi copleșiți
de masive „doze excedentare” ale unui hormon sau ale altuia, ceea ce
cauzează fie stări de exaltare, fie depresie psihică. Există o oarecare
asemănare între pubertate și menopauză: cea dintâi reprezintă
declanșarea diverselor funcții hormonale, cea de-a doua încetarea unora
dintre aceste funcții. Ambele experiențe – pubertatea și menopauza – pot
cauza atitudini și stări mistificatoare, care pot fi ușor înțelese greșit de
alții. Părinții care nu-și înțeleg cu ușurință copilul puber ar trebui să țină
minte că probabil nici el, copilul, nu se poate înțelege pe sine însuși.
Dar tatăl impulsiv nu se gândește temeinic la aceste probleme, fiindcă
el nu anticipează dinamica pubertății. Așa că el acționează cuprins de
panică și adeseori înșală încrederea pe care o au copiii în el, chiar în
momentul când ei ar avea cea mai mare nevoie de îmbărbătarea lui. El le
cere să-și explice stările sufletești pe care nu le pot ține în frâu, să nu mai
plângă când de fapt ei nu-și pot da seama de ce plâng, și să fie mai atenți
când de fapt stângăcia lor este și pentru ei la fel de deranjantă.
Conducerea prevăzătoare îl determină pe un tată eficace să studieze cu
atenție efectele pubertății cu mult timp înainte de a ajunge copiii lui în
această fază a vieții. Apoi va face tot ce-i va sta în putință pentru a le
împărtăși copiilor săi la ce se pot aștepta. Fiind un prevăzător dascăl al
oamenilor, Isus adeseori i-a ajutat să vadă implicațiile situațiilor viitoare.
Luați ca exemplu conversația lui Isus cu Petru, atunci când Isus i-a spus
că în curând va veni o vreme când, sub presiunea situației, Petru va da
impresia că a căzut. Când a sosit acel moment, Petru și-a amintit că Isus
Viața în ape învolburate 99
l-a prevenit că se va întâmplă astfel și de ce, și faptul că va veni vremea
când se va ridica iarăși. Faptul că Isus a fost conștient de ceea ce era „în
josul râului” l-a ajutat pe Petru să-și revină atunci când ar fi putut să se
dea bătut.
În cartea sa Hide or Seek (Ascunde-te sau caută), dr. James Dobson
notează ce important este ca un tată să discute cu copiii săi despre
pubertate. Deoarece copilul meu cel mai mare era pe cale de a intra în
această perioadă a vieții, l-am citit pe Dobson cu entuziasm. Eu și Gail
am considerat că-i instruim pe copiii noștri cu multă grijă în ceea ce
privește schimbările psiho-sexuale ce urmau să apară, dar fiindcă dr.
Dobson considera că acest lucru era atât de important, am căzut de acord
să consolidez instruirea prin încă o conversație, ca să putem fi siguri că
am luat examenul.
L-am invitat pe Mark să meargă cu mine la plimbare și, după ce am
discutat mai multe probleme banale, l-am întrebat: „Ai observat vreodată
în ultima vreme că devii deodată trist fără niciun motiv?” Răspunsul a
fost imediat și edificator: „Oh, tată: iarăși discutăm despre pubertate?”
Cred că am făcut o treabă bună. Dobson ar fi fost mândru.
Pubertatea a devenit un fapt de viață în casa noastră, astfel încât facem
chiar glume pe socoteala ei. Când cineva reacționează la o anumită
problemă într-un mod mai puțin acceptabil, altul poate fi auzit spunând:
„Trece prin pubertate”. Aceasta nu numai că ne amintește ca există o
astfel de experiență, dar și înseninează clipa respectivă. Poate că s-a mers
puțin prea departe cu acest fel de glume când, într-o dimineață, toți au
simțit o oarecare nervozitate la mine. Când Gail a întrebat: „Ce se
întâmplă cu tine în dimineața aceasta, dragă?” Kristen a răspuns în locul
meu destul de repede: „Nu-ți fă probleme, mamă; tăticu trece astăzi prin
pubertate”.
După perioada de pubertate, un tată trebuie să anticipeze tensiunea
emoțională creată de competiția și mândria din adolescență. Aceste lupte
gemene par a-l înfrunta pe fiecare adolescent atunci când el sau ea
încearcă să-și găsească un loc în societate. Extremele se manifestă fie
printr-o dorință exagerată de a câștiga întotdeauna, fie prin apatie și
indiferență față de ceea ce se întâmplă. Aceste simptome pot fi la fel de
periculoase. Dacă un tată este prevăzător, el poate depista rădăcinile
acestor manifestări cu mult înainte ca ele să se instaleze în
comportamentul propriu-zis. Instinctul competitiv poate fi descoperit în
felul cum se joacă copiii. Vor ei să câștige de fiecare dată? Se simt ei
foarte nefericiți când echipa lor pierde?
100 Un tată eficace
L-am urmărit pe portarul unei echipe de juniori cum a reacționat în
timpul unui meci în care echipa sa juca destul de prost. Câteva greșeli ale
unui coechipier aproape că l-au făcut să-și piardă controlul. Când arbitrul
a acordat o lovitură de pedeapsă în favoarea echipei adverse, băiatul a
izbucnit în lacrimi. Din acel moment el nu s-a mai putut stăpâni, a făcut o
serie de greșeli și încerca să dea vina pe alții.
Ceea ce mi-a mărit interesul pentru această situație a fost faptul că
antrenorul echipei era tatăl băiatului. Fiul a moștenit dorința de a câștiga
a tatălui său, și rodul acesteia era în plină dezvoltare în timp ce jocul se
desfășura. Deoarece mie îmi place să studiez oamenii, treptat mi-a scăzut
interesul pentru joc și mi-am concentrat atenția asupra micului portar și a
tatălui său. În loc să-l mustre pe fiul său pentru comportamentul
nestăpânit, tatăl l-a instigat efectiv, prin propria sa mânie și frustrare.
Când mai târziu echipa lor a reușit totuși să câștige, i-am privit pe tată și
pe fiu cum aleargă unul spre altul și se îmbrățișează extaziați la culme. Ei
au dobândit singurul lucru de valoare: o nouă victorie. Cred că în ziua
aceea am văzut un băiat care va avea probleme mai târziu, mai ales
datorită faptului că el nu avea un tată suficient de prevăzător pentru a
vedea la copilul său de nouă ani unele manifestări comportamentale care
îl vor trăda într-o bună zi, atunci când oamenii nu vor fi de acord cu el,
când va eșua într-un anumit domeniu sau când va fi confruntat cu cineva
care este pur și simplu mai priceput decât el.
Tații prevăzători sunt sensibili la faptul că odraslele lor aflate în
perioada adolescenței sunt orientate spre mândrie. Fetele vor fi foarte
preocupate de aspectul lor; băieții de statură. În lupta lor de a-și afirma
identitatea și integritatea, nu le va fi ușor să recunoască faptul că sunt
greșit informați, că sunt ignoranți într-un anumit domeniu sau că au făcut
o greșeală. În mintea adolescentului, eșecul este un dezastru final, mai
mare decât viața însăși.
O fiică este ignorată de un băiat în care ea a investit multe ore de
fantezie și flirt. Un fiu a visat să ocupe o poziție de începător într-o
echipă de atleți: acum el a fost învins de un concurent. Pentru o fiică care
se îndreaptă spre o astfel de înfrângere, un tată prevăzător se pregătește
s-o ajute să treacă prin inevitabila disperare și se gândește cum poate să o
îmbărbăteze pentru ca această înfrângere să n-o determine să nu se mai
căsătorească niciodată. Știind că fiul său poate sau nu poate avea succes
ca atlet, el meditează la rolul său de a readuce mândria distructivă a fiului
sau de a-i ridica moralul dărâmat. Pregătirea lui pentru aceste roluri
trebuie să înceapă cu mult timp înainte; el trebuie să-și ațintească privirea
Viața în ape învolburate 101
„în josul râului”. Tatăl care nu este pregătit să înfrunte aceste probleme,
împreună cu copiii săi, se va afla în situația de a trata problemele pe baza
unor impulsuri trădătoare, nu pe baza unei pregătiri solide.
Copiii unui tată eficace trebuie să facă față nu numai unor tensiuni
emoționale, ci și presiunii tiranice a adolescenților de aceeași vârstă. Am
observat că aceasta începe să atingă ființa umană în mod semnificativ
cam prin clasa a șasea, pe la vârstă de unsprezece sau doisprezece ani.
Conștiința egalității cu cei de aceeași vârstă apare în momentul când
băieții și fetele manifestă pentru prima dată interes pentru sexul opus.
Fiul meu Mark îmi dă voie să citez exemplul lui cu privire la acest
subiect, atunci când îi reamintesc că singurul lui scop în viață era acela
de a rămâne necăsătorit, astfel încât să se poată face antrenor de delfini,
să se distreze cu o maimuță, un șarpe boa și un câine ciobănesc german,
pe care îi va ține pe lângă el. Deoarece el crede că pe fete nu le
interesează astfel de lucruri, Mark a spus totdeauna clar că nu era loc
pentru fete în viața lui.
Schimbarea de valori a intervenit într-o perioadă de șapte zile. Ca și
cum o cortină ar fi fost trasă peste un anumit mod de viață și deschisă
dramatic pentru altul, maimuțele, șerpii boa și câinii ciobănești au fost
schimbați cu interesul pentru o fată. Odată cu aceasta a apărut și un gen
nou de relații cu băieții. Conversațiile lor nu se mai limitau la discuții
despre fotbal. Ei au abordat o temă nouă și vastă: de care fată îi place
fiecărui băiat și de care băiat îi plăcea fiecărei fete.
Am început să aud lungi conversații telefonice despre ce a spus cutare
despre cutare. A devenit important pentru el să se îmbrace într-un anumit
fel și să facă impresie în anumite împrejurări. Opiniile grupului erau
dominante – impunându-se fiecărui individ. A devenit esențial să
stăpânească un vocabular special și să-i cunoască utilitatea la momentul
potrivit. Cred că am sesizat o tendință crescândă spre o subtilă, dar
nemiloasă segregare: cei care făceau parte din grup se simțeau mai buni
în comparație cu cei de afară.
În calitatea mea de tată am învățat ce lucruri trebuie să fac și ce să nu
fac, ca să nu-mi pun copiii în situații neplăcute în fața celor de-o seamă
cu ei. Aș fi putut fi tentat să nu țin cont de aceasta, dacă nu mi-aș fi
amintit, din nefericire, că și eu trăisem aceleași temeri, la aceeași vârstă,
în aceleași situații. Aș fi putut fie să mă arăt nemulțumit de noua
comportare a fiului meu, orientată spre cei de aceeași vârstă, și să-l
înstrăinez de mine în mod abuziv, sau puteam face uz de previziune și
să-l ajut să depășească criza înfrânându-l în mod rezonabil și dându-i
102 Un tată eficace
sfaturi bine gândite.
Când examinăm dinamica presiunii grupurilor de vârstă, previziunea
devine absolut esențială dacă tatăl și adolescentul vor să mențină relații
solide. Luați ca exemplu ciocnirea care are loc atunci când o fată de
paisprezece ani acceptă o întâlnire cu un băiat din grupul de tineri de la
biserică fără să-și consulte părinții. Tatăl și mama ei i-au spus în repetate
rânduri că nu are voie să aibă o întâlnire cu un băiat înainte de a împlini
cincisprezece ani. Dar ea a considerat că regula nu era prea clară,
deoarece ea depindea de ceea ce se înțelegea prin întâlnire. Este o
întâlnire un eveniment în cadrul căruia doi oameni de sex opus ies în oraș
pentru a petrece o seară împreună? Evident! Dar este o întâlnire atunci
când șase oameni ies împreună, și cei șase sunt din întâmplare trei băieți
și trei fete? Este aceasta o întâlnire? Acest lucru trebuie să-l decidă tatăl
atunci când află planurile fetei.
Dacă refuză categoric s-o lase, el își umilește fiica, care trebuie să-și
informeze prietenul și pe ceilalți din grup că ea nu poate participa. Un
tată prevăzător face tot posibilul să clarifice definițiile și să păstreze
legătura cu fiii și fiicele sale aflați la vârstă adolescenței, astfel încât să
nu fie obligat să ia astfel de decizii care au nuanță de presiune – decizii
care sunt luate prea târziu.
Aceste trei tulburări emoționale – nesiguranța, pubertatea și orientarea
spre cei de aceeași vârstă – sunt numai câteva exemple de tulburări
pentru care un tată prevăzător trebuie să se pregătească pe măsură ce trec
anii. Dar lista nu se oprește aici.
Conducerea prevăzătoare necesită o anumită sensibilitate la oboseala
tinerească. Să ne întoarcem la tânărul Roger Bigelow care avea nevoie
de un tată care să înțeleagă că viața nu se poate desfășura cu tot atâta
consecvență ca aceea a unui adult. Adulții aflați în plină putere au mari
rezerve de energie fizică și mintală. Ei pot merge înainte cu pași rapizi
lungi perioade de timp, înainte de a începe să dea semne de oboseală. Dar
cel puțin trei categorii de oameni nu pot face acest lucru: bătrânii,
bolnavii și copiii.
Noi am observat unele dintre efectele oboselii la fiica noastră, când a
început să meargă la școală. La ședința cu părinții, învățătoarea ei a
menționat câteva manifestări supărătoare de iritabilitate, neastâmpăr și
„scânceală”. Ea ne-a întrebat la ce oră se culcă Kristi.
Noi am spus că deși am încercat să o culcăm la ora 7:30 în fiecare
seară, era greu să respectăm această oră de fiecare dată. Așa că, am
recunoscut noi, ora de culcare avea tendința să fluctueze.
Viața în ape învolburate 103
Învățătoarea lui Kristi a fost destul de deschisă cu noi și îi suntem
recunoscători pentru aceasta. Ea ne-a informat cu multă fermitate că fiica
noastră avea nevoie să se culce exact la aceeași oră în fiecare seară.
Câteodată putem face excepție, dar nu putem permite un orar instabil și
în același timp să pretindem ca un copil de șase ani să fie treaz și să se
comporte bine în fiecare dimineață. A fost greu să-i urmăm sfatul. Gail a
trebuit să renunțe la unele activități de seară, la care îmi plăcea să
participe. Uneori trebuia să aranjez să fiu eu acasă pentru ca Gail să-și
poată respecta obligațiile. Dar ora de culcare a lui Kris a devenit o
prioritate importantă. În numai câteva zile s-a putut observa o schimbare
remarcabilă în activitatea și comportarea ei la școală.
Mă sperie gândul că am fi putut să o considerăm vinovată numai pe ea
pentru manifestările ei comportamentale. Îmi închipui că am fi putut s-o
agităm, s-o certăm și s-o pedepsim pentru o comportare care era cauzată
de o greșeală a noastră. Cât de des se întâmplă aceasta?
De câte ori își pedepsesc tații impulsivi copiii pentru o comportare
care este rezultatul oboselii? Realitatea este că noi suntem mai predispuși
la păcat – fie că suntem adulți, fie copii – dacă suntem epuizați fizic.
Un băiat tânăr își planifică să petreacă un sfârșit de săptămână cu
prietenii. Vineri seara merge la patinaj cu trupa și se întoarce acasă la ora
22:30. Sâmbătă dimineața se scoală devreme ca să se întâlnească cu
prietenii și se joacă împreună toată ziua. Seara participă la sărbătoarea
zilei de naștere a cuiva și iarăși vine acasă plin de veselie, dar evident
epuizat. În dimineața următoare el se află la biserică, participând atât la
școala duminicală, cât și la serviciul divin. La prânz primește un telefon
de la prietenii lui și i se sugerează să petreacă după-amiaza împreună
patinând din nou. Când el întreabă dacă poate merge, tatăl său îi
răspunde: „Nu”.
„De ce, tată? Nu am nimic de făcut acasă. Ascultă, băieții vor râde de
mine dacă le spun că nu pot merge”. Ochii lui devin roșii, iar vocea are
un ton disperat. Tatăl impulsiv este tentat să cedeze în fața acestei
avalanșe de argumente „rezonabile”. Este mai ușor să cedezi decât să
înfrunți un fiu mânios. Tatăl impulsiv va spune în cele din urmă: „Bine;
poți merge”.
Un tată prevăzător socotește timpul petrecut în mod recreativ la
sfârșitul săptămânii, oboseala implicată și ziua grea de școală care
urmează. El spune: „Nu”, și așa trebuie să fie. El nu-și schimbă decizia.
El îi explică cu grijă fiului său – care nu este dispus să asculte – că nu
este neapărat nevoie să ai un motiv special sau un program pentru a sta
104 Un tată eficace
acasă. Este necesar pur și simplu un timp de relaxare relativă și de liniște.
Băiatul nu înțelege deloc. De ce? Mai întâi fiindcă el însuși este
impulsiv – nu prevăzător. Dar în al doilea rând, el nu înțelege pentru că
este prea obosit. Luni dimineața, tații celorlalți băieți se vor întreba de ce
trebuie să strige la copiii lor pentru a-i face să se scoale și să meargă la
școală. De ce trebuie să fie duri cu fiii lor pentru a-i determina să nu le
mai sâcâie pe surorile lor. De ce micul dejun este un dezastru în ceea ce
privește relațiile dintre membrii familiei. Ei nu își dau seama că toate
acestea au o legătură cu faptul că nu au fost conducători prevăzători cu o
zi înainte și nu au pus o limită unui lucru bun înainte ca acesta să devină
rău.
Să analizăm acum o a treia categorie de necesități. Conducerea
prevăzătoare necesită o sensibilitate deosebită față de frământările
interioare ale spiritului uman al unui tânăr. Ca adulți, noi ne alocăm nouă
personal o doză considerabilă de flexibilitate pentru conflictele noastre
interioare. Noi ne scuzăm cuvintele usturătoare cu un rapid: „Nu știu ce
este cu mine astăzi”. Noi așteptăm iertare pentru greșelile noastre,
înțelegere pentru eșecurile noastre. Totuși, cu foarte mare ușurință,
suntem mai puțin îngăduitori cu copiii noștri.
Un tată impulsiv este tentat să trateze fiecare acțiune a copiilor săi în
același fel. El nu-și face timp să analizeze circumstanțele și să se întrebe
de ce se comportă ei într-un anumit fel. El nu le acordă copiilor săi
flexibilitatea „rezonabilă” de a avea zile proaste când se pare că nimic nu
merge bine. El nu pare să sesizeze că sunt momente când un copil se
întreabă dacă el are vreo valoare ca ființă umană, dacă va reuși vreodată
să realizeze ceva, dacă va putea vreodată să realizeze ceva, dacă va putea
vreodată mulțumi pe cineva și dacă nu cumva Dumnezeu a făcut o
greșeală când l-a creat pe el.
Pe măsură ce copilul crește, el va începe să pună întrebări legate de
fundamentul propriilor sale convingeri spirituale: Cine este Dumnezeu și
ce drept are El asupra vieții cuiva? Putem spera ca un copil să aibă
aceeași credință ca și tatăl său, dar acest lucru este cu totul diferit decât
acela de a accepta pur și simplu tiparul credinței tatălui său. Astfel,
conflictele interioare cresc pe măsură ce el se ia la luptă cu întrebări cum
ar fi, ce înseamnă să te rogi? De ce trebuie să ne rugăm? Și, pe drept
cuvânt, ce contează dacă crezi în Dumnezeu sau nu? Și sunt lucrurile pe
care le așteaptă Dumnezeu de la cineva realmente cele mai bune?
Un tată prevăzător se așteaptă ca aceste frământări să apară și se
pregătește pentru zilele când odrasla lui va trece prin ele. El are pregătite
Viața în ape învolburate 105
răspunsurile la întrebări, fiindcă el a meditat, a studiat și s-a rugat. Dar el
mai învață și care este diferența subtilă dintre a hrăni cu forța și a oferi
delicat hrana spirituală, dintr-o perspectivă matură.
Prin contrast, un tată impulsiv își iese din fire de fiecare dată când
simte că odraslele sale se îndepărtează de calea sau de convingerea
acceptată. El blamează școala pentru învățătura sa „ateistă”, interzice
anumite prietenii din cauza influenței lor nefavorabile și, fără să se
gândească, condamnă tot felul de lucruri din „lume” din cauza puterii
dăunătoare a convingerilor laice.
Totuși, pe lângă faptul că își înstrăinează fiul sau fiica, el începe să le
trezească îndoiala că ar fi capabil să judece lucrurile în mod obiectiv.
Chiar în momentul când ar fi trebuit să mărească credibilitatea gândirii
sale sănătoase și practice, el o micșorează și le demonstrează copiilor că
nu este prea înțelept din partea lor să-i spună tatălui tot ce gândesc. Tata
pur și simplu nu înțelege.
Un băiat, în primul an la liceu, trece pe la mine pe acasă să mă vadă.
Trece un timp până când îmi dezvăluie adevăratul scop al surprinzătoarei
lui vizite, dar povestea pe care începe s-o depene este încărcată de
tristețe. El este prieten cu o fată a cărei credință era foarte diferită de cea
în care a fost el educat. În ceea ce privește activitățile și preocupările
zilnice, băiatul și fata aveau multe puncte comune. Dar ei nu merg la
același fel de biserică, iar modul de viață al părinților fetei este în mod
evident diferit de cel al părinților băiatului.
El spune că o iubește. Legătura cu ea este foarte importantă pentru el,
fiindcă găsește în ea o comoară de tovărășie și înțelegere cum nu mai
avusese până atunci. În calitatea mea de sfătuitor, îmi dau seama că am
fost introdus într-o situație complexă și potențial volatilă din mai multe
puncte de vedere. Am foarte mare grijă să subliniez faptul că este într-a-
devăr periculos ca cineva să dezvolte sentimente atât de puternice față de
o persoană care nu împărtășește aceeași experiență a credinței în
Dumnezeu. Din perspectiva mea de persoană adultă, mi se pare evident
faptul că doi oameni nu pot, în ultimă instanță, să împărtășească o
experiență umană de o viață, dacă fundamentul credinței și al vieții lor
este diferit. Unul din următoarele două lucruri va avea în cele din urmă
de suferit credința și loialitatea lor față de Dumnezeu, sau încrederea și
devotamentul unuia față de altul.
Spun aceste lucruri, dar în același timp știu că el nu le înțelege. Cum
poate el percepe dinamica relațiilor umane care au loc în contextul
căsniciei? Pentru el, întreaga problemă pare a se reduce la legalitate și
106 Un tată eficace
ascultare. Va reuși el să-și însușească punctul de vedere al părinților săi?
Sau va renunța el la o experiență plăcută de dragul realităților rigide ale
unei structuri religioase, care pentru el adeseori nu este prea reală?
El crede că o iubește pe fată, și această convingere umbrește toate
celelalte considerații care nu au un efect momentan. Pe de altă parte, eu
gândesc prin prisma unor principii bazate pe experiență și previziune.
Aceste principii s-au născut de-a lungul anilor de creștere în credință, din
observarea altora și din experiența mea personală într-o căsnicie bazată
pe o relație reciprocă cu Dumnezeu. Pentru mine totul este clar: el
pășește pe un teren periculos.
Dar la fel de dăunătoare este și atitudinea părinților săi. Ei sunt atât de
înspăimântați de ideea că fiul lor ar putea să aibă o legătură „serioasă” cu
o fată necredincioasă, încât sunt pregătiți să facă orice pentru a le rupe
prietenia. Ei afirmă că un băiat de șaisprezece ani poate să-și stingă
sentimentele de afecțiune prin simpla manevrare a unui întrerupător
emoțional. Ei cred că el, ca răspuns la munca lor de lămurire, amenințări
și avertismente, poate să-și controleze întreaga forță interioară de a iubi.
Să-l punem la pământ; să-i refuzăm orice privilegii, gândesc ei. Astfel, ei
caută să-l ajute să găsească ceea ce spun ei că este „cel mai bine pentru
el”. Dar, deși ei acționează dintr-un fel de dragoste părintească, ei
acționează impulsiv. Neînțelegându-l, ei îl îndepărtează de ei. Grija și
convingerea lor pe el îl lasă rece.
Firește, împărtășesc alarma lor. Dar când stau de vorbă cu ei, încerc
să-i conving că ei nu fac altceva decât să intensifice condițiile care l-au
condus, în primul rând, pe băiat în direcția prietenei lui. Părerea părinților
se bazează pe convingeri mature care s-au dezvoltat de-a lungul anilor.
Băiatul, pe de altă parte, se află într-o perioadă de tranziție: el trece de la
credința tatălui său la credința sa proprie – „credința strămoșilor săi”. Dar
această credință s-ar putea să nu fie mai puternică decât emoțiile sale...
încă. Părinții lui nu văd acest lucru; de fapt, ei refuză să-l vadă. Ei se tem
că, recunoscând că credința lui nu este puternică, își recunosc propriul
eșec.
Este un război între convingerile lor și sentimentele lui, iar ei trebuie
să-și dea seama că se expun riscului de a câștiga bătălia prin forță, dar de
a pierde războiul din cauza insensibilității lor. Ei pot să-i înfrângă
rezistența prin puterea lor pământească, dar făcând acest lucru s-ar putea
să sădească sămânța resentimentului dintre el și ei. El va pune semnul
egalității între lipsa lor de respect pentru dragostea lui și o anumită
asprime din partea lui Dumnezeu.
Viața în ape învolburate 107
Ceea ce trebuie să recunoască ei este faptul că el a găsit în acest
episod romantic, adolescentin, un gen de tovărășie pe care nu a
descoperit-o acasă sau cu tinerele fete despre care el știa că merg pe calea
credinței lui. În acest punct a intervenit o altă persoană, care împlinește
cel puțin acea parte a nevoilor lui care sunt mai apropiate de suprafața
conștiinței decât orice altceva. Părinții lui trebuie să facă față acestei
situații. Utilizarea forței poate numai ascuți sau intensifica hotărârea lui
de a se îndepărta de ei și (ca urmare) de Dumnezeu.
Un tată prevăzător ar fi putut preveni o criză ca aceasta. Cu mult
înainte ca un fiu să intre în acea perioadă când începe să lege prietenii cu
fetele, un tată prevăzător trebuie să vorbească cu fiul său despre
problemele care apar în relațiile în care credința este importantă cel puțin
pentru unul dintre cei doi implicați. Ar fi nepotrivit să i se predice întruna
băiatului despre faptul că un credincios nu ar trebui să lege o prietenie cu
o fată necredincioasă. Chiar fără să ajungă vreodată până în acest punct,
un tată prevăzător ar putea să-și consacre timp dezvoltării priorităților
spirituale care fac ca decizia să fie evidentă. Nu ajută la nimic să spui că
nu sunt indicate prieteniile cu necredincioșii, mai ales atunci când o
persoană tânără descoperă un băiat sau o fată care este deosebit de
atrăgătoare și accesibilă. Legile nu ajută atunci – numai un sistem de
valori dezvoltat cu grijă, cultivat cu mulți ani înainte.
Dar dacă a neglijat acest lucru, un tată trebuie să facă cel mai bun
lucru posibil în acea situație. El nu poate avea succes în lupta împotriva
unei legături ca aceea pe care tânărul meu prieten mi-a descris-o. Mai
degrabă trebuie să caute să-și îmbărbăteze fiul – poate chiar încercând să
recupereze lipsa de comunicare cu fiul său, care a făcut ca băiatul să fie
atras de acea fată în primul rând. Ar fi înțelept din partea lui să-l
încurajeze pe băiat să o aducă pe fată acasă la ei pentru ca ea să-i
cunoască familia, să intre într-o oarecare măsură în experiențe ale
familiei din care să poată vedea ce fel de viață duce această familie.
Poate că ea va avea un folos din această vizită și va descoperi ceva
despre Dumnezeu ce nu știuse înainte. Există mai multe rezultate
posibile.
Prima posibilitate e aceea ca fata – văzând o umblare cu Dumnezeu
care este reală și vitală – să ajungă să îmbrățișeze acest mod de viață. O
altă posibilitate e ca ea să vadă un mod de viață în jurul tânărului și să
decidă că nu acest lucru și-l dorește ea. O a treia posibilitate e ca băiatul
să fie atât de profund afectat de afecțiunea și acceptarea părinților săi,
încât se va întoarce la valorile care îi face să fie astfel. Oricare dintre
108 Un tată eficace
aceste trei posibilități e cu mult superioară stării de lucruri pe care o
găsesc eu la tânărul care a venit disperat să mă vadă.
Dar haideți să ne îndreptăm spre o altă problemă a conducerii. Un tată
prevăzător este totdeauna conștient de tiparele și curentele de opinie și
influență pe care le sesizează la copiii săi. El le ascultă conversațiile și le
evaluează concepțiile despre diferite lucruri. El le urmărește
comportamentul în situații critice și caută să vadă dacă reacțiile lor sunt
pozitive și sănătoase.
Un tată care urmărește o discuție ocazională la masa de seară,
recepționează semnale care-i spun că unul dintre copii nu-l respectă pe un
profesor de la școală. Deodată își dă seama că este pentru a treia oară, în
decurs de zece zile, când a auzit ceva asemănător. Acesta este momentul
când trebuie să facă ceva. Sunt aceste remarci un rezultat al unei
manifestări necorespunzătoare sau al unei nedreptăți din partea unui
educator profesionist față de elevii săi? Sau ceea ce aude el reprezintă
primele încercări subconștiente ale unui copil de a explica de ce are note
atât de proaste? Acum este momentul să afle ce se întâmplă. Un tată
impulsiv (superficial) ar putea aștepta și apoi să adune roadele la sfârșitul
anului școlar. Multe săptămâni vor fi trecut în care atitudinea copilului
față de școală s-a înrăutățit și s-au pus bazele multor ani de probleme
școlare.
O bruscă împotrivire din partea unei fete din clasa a cincea de a
participa la școala duminicală ar trebui să fie semnalul pentru căutarea
unei explicații. A avut fata niște probleme cu prietenele? Este profesorul
necorespunzător? Care este cauza principală a pierderii interesului pentru
disciplinele vieții creștine? Un tată prevăzător observă tendințe și
explorează sensuri. Unul impulsiv poate aborda în mod exploziv
problema, mult prea tardiv pentru a se mai putea salva ceva.
Tații prevăzători observă în tăcere comportamentul copiilor lor, după
ce au petrecut o zi sau mai multe cu anumiți prieteni. Ei urmăresc să vadă
dacă copiii lor au influență asupra altora sau sunt influențați și, dacă se
întâmplă acest din urmă lucru, în ce direcție se manifestă influența. Un
bărbat îi ascultă pe copiii săi evaluând oameni și evenimente. Au ei
tendință spre negativism, spre o atitudine critică sau spre un sentiment de
superioritate?
El observă cum descriu ei evenimentele și urmărește să vadă dacă
copiii săi sunt capabili să se evalueze pe ei înșiși în mod cinstit și cu
precizie. Actele ultime de înșelăciune și necinste încep cu mici exagerări
și raționalizări, rămase neatinse de un tată care nu privește lucrurile într-o
Viața în ape învolburate 109
perspectivă mai îndepărtată, făcând uz de previziune.
În sfârșit, un tată prevăzător urmărește conflictele care se ivesc între
membrii familiei. Când copiii noștri erau mici, de exemplu, am
descoperit că un conflict va izbucni cu siguranță, în timpul unei călătorii
mai lungi cu automobilul. În calitate de căpitan al corabiei familiei, eu
aveam două alternative: puteam căuta să înăbuș conflictul înainte de a se
declanșa, sau să-l tratez cu mânie și nemulțumire după ce a izbucnit.
Ultima alternativă era supărătoare și totdeauna ne strica plăcerea
călătoriei. Prima variantă ne asigura o judecată sănătoasă.
Am descoperit că erau posibile conflicte între copii atunci când se
discuta ce program de televiziune să urmărim. Când copiii au mai crescut
și prietenii lor au început să ne viziteze acasă, am văzut că un conflict
izbucnea cu ușurință atunci când unul dintre copii avea musafiri, iar
celălalt nu. Când cumpărăm ceva pentru un copil și nimic pentru celălalt,
ne putem aștepta ca gelozia să provoace conflictul. Copilul care nu a
primit nimic ar putea simți nevoia de a testa situația familială, pentru a se
asigura că echilibrul iubirii este încă în vigoare. De partea cui vor fi
părinții? Din același motiv izbucnesc conflictele și atunci când unul din
copii a făcut ceva pentru care este apreciat în mod deosebit, de exemplu
primește un premiu la școală sau joacă într-o echipă atletică sau este
lăudat pentru o treabă făcută în casă.
Dacă un tată e atent la manifestările comportamentale conflictuale, el
poate fi pregătit pentru conflicte și poate învăța cum să evite momente
dureroase prin care familia n-ar trebui să treacă. Nu toate conflictele sunt
evitabile, iar tații și mamele nu trebuie să se simtă vinovați sau
incompetenți atunci când cel mai cuminte dintre copiii lor intră în
defensivă sau devine certăreț. Astfel de lucruri se întâmplă: este
omenește. Dar când ne dăm seama că anumite tipuri de situații
conflictuale se repetă cu frecvență crescândă și că devin dăunătoare
pentru unitatea familiei, atunci este momentul să găsim modalități de
evitare a condițiilor în care apar astfel de probleme.
Deci ce este de făcut în cazul excursiilor cu mașina, în care este mult
entuziasm la plecare și stare de război civil la întoarcere? În cazul nostru,
eu și Gail am învățat că trebuie să ținem o ședință de familie înainte de a
pleca în excursie. Le reamintim copiilor că strigătele, luptele și diferite
alte zgomote bruște nu numai că îl deranjau pe șofer (de obicei eu eram
acela), dar erau supărătoare pentru urechile tuturor (mai ales ale mele)
într-un loc închis cum este o mașină. Le spuneam copiilor că într-o
mașină adeseori se ivesc conflicte în jurul unor probleme minore, dar că
110 Un tată eficace
mașina noastră urma să fie o excepție neobișnuită: nu vor fi permise
conflicte și manifestări zgomotoase. Eu îi informam pe copii în legătură
cu consecințele unei comportări nestăpânite și ce măsuri aveam de gând
să iau.
Apoi, supravegheam alegerea jucăriilor și a cărților pe care urma să le
luăm cu noi, pentru ca acestea să le ocupe timpul în mod adecvat. Am
găsit modalități de a-i face pe copii utili, cerându-le să se orienteze pe
hartă, să urmărească semnele de circulație și altele. Când regulile de bază
au fost astfel stabilite și am asigurat suficiente mijloace de divertisment,
de obicei violența în mașină a fost redusă la un minim tolerabil. Și la fel
se întâmplă și acasă și în orice altă situație unde există un pericol
potențial de a izbucni un conflict. Opriți-l înainte de a începe.
O prezentare exhaustivă a tuturor situațiilor potențial stresante din
primii optsprezece ani de viață ai unui fiu sau ai unei fiice ar umple multe
volume. Eu am ales câteva exemple mai deosebite, cu speranța că ele ne
vor face conștienți de felul cum trebuie să acționeze un tată eficace și
prevăzător. Numele jocului este anticipație și el ne pretinde să fim
sensibili la situațiile în care pot apărea probleme, astfel încât să putem
merge înainte plini de încredere, pe baza unui plan de acțiuni
responsabile.
Dar nu este suficient să cunoaștem doar care sunt situațiile stresante.
Pasul următor este pregătirea noastră pentru a reacționa corespunzător.
Acest lucru l-am descoperit pe când eram în barcă și același lucru l-am
descoperit și în calitate de tată.

Legi și convingeri în viața de familie


Canotajul în ape învolburate m-a învățat un al doilea principiu al
conducerii prevăzătoare a familiei. N-a fost important doar să aflăm
limitele de acționare ale bărcii, ci a fost imperios să ne familiarizăm cu
anumite reguli de comportare pe apă.
Poate o barcă să se răstoarne în mijlocul unui râu liniștit și leneș,
adânc de niciun metru? Desigur, dacă cineva se ridică în picioare în
barcă, pentru a face semne cu mâna unui prieten aflat pe mal. Am
descoperit repede acest lucru! Regula numărul unu, pe care am învățat-o
udându-ne, este că nu este permis să stai în barcă în picioare, să faci
semne violente cu mâna sau să muți brusc greutatea. Câteva lecții le-am
înțeles pe pielea noastră, și curând am înțeles că era necesar să ne așezăm
ca o familie și să hotărâm regulile de comportare pentru securitate pe apă.
Același lucru trebuie să se întâmple și în familie atunci când membrii
Viața în ape învolburate 111
ei cresc împreună. Familiile au nevoie de reguli pentru o conviețuire
armonioasă – reguli care probabil sunt puține la număr, dar inviolabile.
Bărbatul care nu crede acest lucru și permite familiei sale să trăiască într-o
atmosferă de permanentă nesiguranță va culege roadele: o viață instabilă
în cămin, în care relațiile sunt nedefinite. El se va trezi încercând să
pretindă o comportare corectă prin forța constrângerii și va trebui să
stabilească reguli improvizate pe parcurs. Oricum am privi problema,
căminul lui va fi tot timpul la un pas de dezastru.
Când analizez regulile propriei noastre familii, descopăr că ele se
împart în două categorii: legi și convingeri. Legile reglementează acele
probleme de comportament care nu sunt interpretabile. Nu le-am născocit
noi. Ele ne-au fost date de Dumnezeu Însuși prin Scripturi. Legile
stabilesc niște reguli de comportare profunde și de neschimbat, pe care
fiecare ființă umană trebuie să le învețe sau, în caz contrar, va trebui să
suporte consecințele. Cele zece legi date de Dumnezeu lui Israel pe
muntele Sinai sunt valabile pentru orice familie, și ele constituie baza
comportării în casa noastră.
Convingerile, pe de altă parte, sunt acele standarde de conduită pe
care o familie hotărăște să le respecte, fiindcă ei consideră că sunt bune
pentru ei. Anumite convingeri sau standarde diferă de la persoană la
persoană, de la familie la familie. Noi nu trebuie să judecăm o altă
persoană sau o altă familie pentru că nu împărtășește convingerile
noastre, și nici nu trebuie să ne considerăm superiori sau mai spirituali
decât altcineva, ale cărui convingeri sunt diferite. Totuși, este important
ca noi să stabilim și să respectăm anumite convingeri, care credem că
sunt bune și sănătoase pentru viața noastră.
Să discutăm despre legi – cel puțin despre câteva dintre ele. Să luăm
de exemplu adevărul. Respectul pentru adevăr trebuie stabilit chiar de la
începutul copilăriei. Aceasta este o problemă pe care Dumnezeu a
declarat-o importantă când a confruntat pentru prima dată Israelul cu
planul Său pentru o trăire dreaptă.
Tinerețea mea a fost marcată de accentul pe care tatăl meu îl punea pe
respectarea adevărului – oricare ar fi consecințele. Când eram încă foarte
mic, el m-a făcut să înțeleg că minciuna va fi pedepsită aspru. Cinstea, pe
de altă parte, va fi apreciată cu entuziasm. Curând am descoperit că el nu
glumea. Am aflat că era mai bine să-mi recunosc greșeala decât să încerc
să o ascund. El era foarte abil în descoperirea adevărului, iar o
comportare nepotrivită combinată cu o minciună era cea mai mare crimă
în casa noastră. Dacă se crea o astfel de situație, îmi dădea ceea ce
112 Un tată eficace
meritam. Sunt bucuros că a procedat așa.
Tatăl meu a văzut ambele fețe ale problemei, și el era în același fel
gata să mă înțeleagă, să mă aprecieze și să mă răsplătească atunci când
știa că am spus adevărul, chiar dacă era dureros pentru mine.
Pe la vârstă de cinci sau șase ani, deprinderea de a spune adevărul mi
se automatizase. Îmi amintesc ziua când am fost pe deplin răsplătit pentru
respectarea acestei reguli fundamentale de conduită familială. Cineva a
dat foc unei tufe de lângă casa noastră. Imediat au venit pompierii cu
furtunurile lor și s-au apucat de lucru. După ei au venit polițiștii cu
întrebările. Cineva a îndreptat un deget acuzator spre mine, fiindcă se
părea că eu am fost văzut cu chibrituri în mână în ziua aceea. Nu i-a
trebuit prea mult timp polițistului ca să devină foarte sigur că eu eram
vinovatul.
Îmi amintesc că tatăl meu m-a luat deoparte și mi-a zis: „Îți voi pune
întrebarea o singură dată: Ai avut vreun amestec în declanșarea focului?”
Răspunsul meu negativ i-a fost suficient. Nu mi-a mai pus nicio altă
întrebare. Nu mi-a cerut nicio dovadă. N-a trebuit să facă acest lucru.
Cuvântul meu a fost suficient. El i-a informat pe polițiști că eu eram
nevinovat, iar ei și-au reluat investigațiile. Mai târziu, în aceeași zi, un alt
băiat a mărturisit că el a declanșat incendiul, iar eu am aflat ce
inestimabilă valoare avea credibilitatea odată stabilită.
Aș vrea să spun că tatăl meu era un bărbat prevăzător. El știuse că va
veni o vreme când respectarea adevărului va fi esențială. Pentru a evita o
reacție impulsivă în momente de criză, el a sădit adânc în mine stima
pentru adevăr și deprinderea de a-l respecta indiferent de consecințe.
Când a sosit momentul în care adevărul era de importanță vitală, el a
putut să aibă încredere în cuvântul meu. Aceasta a fost ziua când
previziunea tatălui meu a fost răsplătită. Și eu de asemenea!
Există și alte legi fundamentale pentru relațiile din cadrul unei familii,
iar una dintre ele este respectul pentru cei care dețin autoritatea – e
vorba în esență de cei mai în vârstă și de cei care au funcții deosebite în
societatea noastră. Există oameni cărora noi toți trebuie să ne supunem:
profesori, polițiști, conducători spirituali etc.
Nu confundați respectul pentru autoritate cu incapacitatea de a avea
idei diferite; este o diferență. Noi discutăm acum despre învățătura pe
care trebuie să o primească fiecare copil de mic, conform căreia în casă
nu este admis sarcasmul, ridiculizarea, mânia nestăpânită sau contestarea
dreptului celor care dețin autoritatea, de a emite judecăți care au
prioritate.
Viața în ape învolburate 113
Un tată prevăzător va stabili acest principiu la începutul vieții de
familie. El trebuie să accentueze, de exemplu, faptul că mamei îi
datorează copiii un respect desăvârșit. El trebuie să-i facă pe copii să
înțeleagă că o comportare care subminează rolul celor care dețin
autoritatea este de neconceput și nu va fi tolerată. Dacă el pune serios
aceste probleme, nu va exista lipsă de respect în familia lui.
Ascultarea este a treia lege care derivă din primele două. Un tată
stabilește că ascultarea este o problemă în viața copiilor săi, fiindcă el știe
că există momente când ascultarea instinctivă poate salva o viață. În
primii săi ani, copilul trebuie deprins să-și asculte părinții din reflex.
Biblia spune foarte clar acest lucru. Ascultarea nu trebuie să fie vreodată
asociată cu întrebarea „de ce?” Pe măsură ce copilul crește, părintele îi va
explica tot mai mult deciziile luate. Dar, la început, copilul trebuie să
învețe să asculte, nu pentru un motiv anume, ci fiindcă este dorința
părinților lui.
Unii părinți resping această idee. Ei sugerează că a pretinde ascultare
oarbă înseamnă a micșora capacitatea copilului de a lua singur hotărâri
bune. Dar ascultarea se bazează pe ideea că cel care deține autoritatea
emite porunci pentru binele copilului său. Dacă nu ne învață nimeni cum
să-i ascultăm pe părinții noștri, nu vom învăța niciodată cum să-L
ascultăm pe Dumnezeu. Cele două merg mână în mână.
Dacă ascultarea a fost tratată ca o problemă prioritară în primii ani de
viață, mai târziu va fi din ce în ce mai puțin necesar ca părintele să-și
stăpânească copiii dându-le porunci. Lor li s-a imprimat un stil
fundamental de viață, pe care pot construi în mod independent pe măsură
ce se maturizează.
Există și alte legi fundamentale ale vieții de familie care sunt
inviolabile, dar acestea trei par a fi în mod special importante. Eu cred că,
dacă legile fundamentale sunt stabilite – și acestea nu sunt prea multe –
un tată prevăzător a evitat astfel 85 la sută din exploziile familiale clasice
care izbucnesc atunci când nu există legi și convingeri.
Trebuie să adaug aici – și voi prezenta ulterior mai pe larg acest lucru
– că singurul lucru mai rău decât lipsa legilor într-o familie este să
stabilim legi, dar să nu le impunem. Aceasta îi face pe copii să se simtă
neliniștiți și incapabili de a discerne ce este bine și ce este rău. Se creează
astfel condiții în care se va dezvolta lipsa de respect față de alte legi în
anii următori.
Pe fundamentul legilor pentru viața de familie, un tată prevăzător va
construi un al doilea nivel de control: o serie de convingeri subînțelese,
114 Un tată eficace
care se bazează pe înțelegerea profundă a Scripturilor. Împreună cu soția
lui, un tată prevăzător stabilește tipare comportamentale în care cred
amândoi și la care va subscrie întreaga familie. Când apar crize, nu este
nevoie de panică dacă conducătorii familiei pot acționa sub impulsul
unor convingeri de la sine înțelese și bine dezvoltate.
Convingerile sunt acele chestiuni pe care noi le socotim a fi corecte
sau greșite, sănătoase sau nesănătoase pentru noi. Ele reprezintă expresia
devotamentului nostru față de Dumnezeu. Ele ne ajută atunci când
trebuie să luăm hotărâri. Dacă nu există convingeri cu privire la
problemele centrale ale vieții, atunci tații și mamele trebuie să ia hotărâri
într-o stare de tensiune. Dacă nu sunt pregătiți, gândirea lor va fi probabil
superficială, iar hotărârea lor greșită.
Un boxer se antrenează multe ore, dezvoltându-și reflexele astfel încât
să poată para loviturile adversarului său. El se autodisciplinează, pentru a
deprinde diferite combinații de lovituri cu pumnul pe care le va aplica din
instinct la momentul potrivit. El știe că, odată aflat în ring, nu se mai
poate gândi la fiecare mișcare. După ce meciul a început, nu mai este
permisă panica. Reflexele trebuie să fie atât de fin acordate și antrenate,
încât să funcționeze automat.
Omul lui Dumnezeu care vrea să fie un tată eficace se antrenează. El
ascultă vocea Duhului lui Dumnezeu, așa cum îi vorbește ea prin
Scripturi, prin învățătura și sfaturile conducătorilor spirituali și meditează
în ființa sa lăuntrică la voia lui Dumnezeu. El dezvoltă convingeri sau
credințe pe care nu le va compromite. Să le numim reflexe spirituale,
fiindcă ele îi asigură o bază solidă pentru luarea unor decizii urgente și
pentru formularea unor evaluări. Pe măsură ce copiii lui cresc și își
însușesc aceste convingeri, ei se simt în siguranță respectând cu
consecvență o anumită ordine a lucrurilor. Dacă convingerile sunt
sănătoase – bine gândite și rezonabile –, copiii lui îl vor respecta și
probabil le vor adopta ca pe ale lor înșile.
Printre convingerile pe care le are familia noastră este și aceea
referitoare la fidelitatea față de Dumnezeu și față de poporul lui
Dumnezeu. Copiii noștri nu vor cere să facă duminica dimineața altceva
decât să se închine Domnului, fiindcă ei știu că noi avem convingerea că
orice altceva este secundar față de comuniunea cu marea familie a
bisericii.
Noi avem o convingere și în legătură cu fidelitatea față de familie – și
anume că Dumnezeu ne-a unit și că ne datorăm unul altuia o anumită
fidelitate, indiferent de situație. Noi putem să avem păreri diferite asupra
Viața în ape învolburate 115
unor probleme atunci când suntem în casa noastră, dar când unul din noi
se află în necaz, noi toți ne unim ca să-l ajutăm. Copiii noștri au avut
multe ocazii să descopere acest lucru. Când au o problemă la școală și au
nevoie de ceva, ei știu că mama și tatăl lor vor face tot ce le va sta în
putere pentru a le veni în ajutor.
Nu demult, băiatul nostru a pregătit pentru școală o lucrare care îl
obliga să se scoale foarte devreme în fiecare dimineață timp de o
săptămână. A fost o ocazie de a ne uni eforturile, și el a fost impresionat
de faptul că eu am aranjat în așa fel, încât să mă scol deodată cu el și să-i
țin tovărășie în timp ce el lucra în orele unor dimineți de iarnă când mai
era încă întuneric. Un astfel de act stabilește o convingere, și anume
aceea că suntem uniți și ne sprijinim unul pe altul.
Noi avem convingerea că familia noastră se va uni și va sări în
ajutorul celor aflați în necaz. Dumnezeu ne-a binecuvântat în multe feluri
și ne simțim obligați să împărțim cu alții acele binecuvântări. Noi, ca
familie, ne-am dedicat servirii altora. Când vin musafiri în casa noastră,
fiecare dintre noi își ia în primire sarcinile suplimentare prin care ne
manifestăm ospitalitatea. Împărțim apoi între noi în mod egal beneficiul
ultim și binecuvântarea care însoțește actul dăruirii.
Noi avem convingeri cu privire la vârsta când pot copiii să aibă
întâlniri cu tineri de sex opus, în ce ocazii pot face acest lucru, și ora la
care trebuie să se întoarcă acasă. Gail și cu mine le-am explicat copiilor
regulile de bază cu mult timp înainte de a trebui să luăm decizii
individuale. Aceasta ne ajută să nu fim arbitrari în ultimul moment și să
nu dăm impresia că vrem doar să le stricăm copiilor buna dispoziție.
În calitatea mea de tată care crede în principiul previziunii, am
încercat să duc o viață ordonată, care să-i ajute pe copiii noștri să
înțeleagă importanța unei trăiri sănătoase. Eu și soția mea avem o
convingere fermă în ceea ce privește consumul de alcool și fumatul,
supraalimentația și folosirea greșită a banilor. Există multe lucruri pe care
le-am fi putut cumpăra, atât pentru noi înșine cât și pentru copii, dar
ne-am străduit să ne dezvoltăm capacitatea de a spune „nu” ori de câte ori
este cazul. Dacă noi suntem în stare să manevrăm aceste lucruri în mod
responsabil, nu putem fi siguri că și copiii noștri pot face acest lucru. Este
mai bine să exersăm anumite restricții decât să discutăm despre ele – și să
descoperim apoi când este prea târziu că am lansat în lume niște copii
care nu-și pot stăpâni dorințele materiale. Cu astfel de convingeri, tatăl
prevăzător privește „în josul râului” și vede ce trebuie făcut acum pentru
a pregăti viitorul.
116 Un tată eficace
NASA – oamenii care zboară în spațiu – o numesc gândire de
contingență, și eu cred că ei ne-au învățat ceva despre modul cum se
rezolvă această problemă. Când s-au pregătit să trimită un om pe lună,
una din părțile cheie ale programului lor a fost aceea de a anticipa orice
posibilă defecțiune. S-au scris volume întregi, prezentând în detaliu
fiecare problemă potențială și rezolvarea cea mai bună. Ei pur și simplu
au refuzat să fie luați prin surprindere. Aceia dintre noi care au urmărit
programul de zbor uman în spațiu își pot aminti un număr de împrejurări
când au intervenit defecțiuni care ar fi putut lua viața astronauților. Dar
aproape de fiecare dată problemele au fost rezolvate imediat, fiindcă
oamenii de știință s-au pregătit dinainte.
Un tată prevăzător face același lucru. Discutând cu alți tați, el își poate
alcătui un catalog vast care să cuprindă tot felul de experiențe și reacțiile
cele mai potrivite pentru fiecare. El studiază Scripturile, își analizează
propriile experiențe care ar putea apărea în casa lui.
Știind că unul dintre copiii săi ar putea dori să plece astă-seară de
acasă, ce va răspunde el? Dându-și seama că băiatul și-a neglijat școala în
ultima vreme, cum poate el planifica o ocazie de a sta de vorbă cu fiul
său despre aceasta? Conștient de faptul că fiica sa a petrecut o zi cu niște
fete despre care se știe că nu prea sunt în relații bune cu părinții lor, cum
va reacționa el dacă ea vine acasă și pune la încercare autoritatea
părinților ei? Care sunt contingențele? Un tată prevăzător gândește
totdeauna cu un pas înainte, „în josul râului”. El cunoaște legile și
convingerile care îi unesc pe membrii familiei sale și este pregătit să le
aplice.

Decizii salvatoare
Vorbind despre canotaj, îmi amintesc un incident destul de amuzant,
care s-a petrecut pe White River (Râul Alb) în Vermont. Invitasem doi
prieteni, soț și soție, care nu cunoșteau arta de a conduce o barcă prin ape
învolburate. Prima mea greșeală a fost că i-am pus pe amândoi în aceeași
barcă. N-au trecut nici trei minute și erau deja răsturnați și uzi până la
piele.
N-ar fi trebuit să-i las să meargă singuri, dar ei păreau siguri de ei
înșiși. I-am urmărit în timp ce încercau să aleagă cea mai bună modalitate
de a vâsli pe râu. Părea că atunci când cel din față voia să vâslească spre
dreapta, cel de la cârmă o lua spre stânga. În loc să mențină barca dreaptă
pe linia curentului, nehotărârea lor a dus inevitabil la răsturnarea laterală
a bărcii. În astfel de împrejurări, acest lucru se petrece în câteva minute,
Viața în ape învolburate 117
dacă râul este foarte agitat. De data aceasta el a fost așa, iar ei s-au
pomenit în apă când le-a ieșit în cale primul grup de stânci.
Când un tată eficace privește în josul râului în viața familiei sale, el
trebuie să fie pregătit să ia decizii bune. Iar deciziile bune se bazează pe
un proces sănătos de luare a deciziilor. Prietenii mei din barca răsturnată
nu și-au luat timp să determine cine urma să conducă operația și cum
aveau să comunice unul cu altul atunci când trebuia să fie luată o decizie.
Și acest lucru i-a costat. Într-o familie, aceeași problemă poate provoca
un dezastru de o viață.
Eu cred că un tată eficace trebuie să se pregătească pentru a lua câteva
hotărâri de conducere mai dificile, de care vor depinde relațiile lui
viitoare cu copiii săi. De aceea, este înțelept ca el să exerseze și să ajungă
să fie stăpân pe procesul de luare a deciziilor, înainte de a sosi momentul
adevărului. Când mă gândesc la luarea deciziilor cu anticipație, mă
gândesc la un număr de principii pe care le folosesc eu în fiecare zi în
relațiile cu copiii mei. Datoria mea este să-i țin pe toți ai mei în afara
pericolului.
Dacă vreau să fiu un tată prevăzător, primul lucru de care trebuie să
țin cont este istoria personală și starea actuală a acelui copil cu care am
acum probleme. Deoarece fiecare copil este deosebit, fiecare decizie va
trebuie să fie unică. Nu trebuie niciodată să-mi permit mie însumi să cad
în capcana deciziilor premature sau a concluziilor bazate pe date
insuficiente. Acesta este un principiu important atunci când copilul cere
permisiunea de a participa la un eveniment, când merită o pedeapsă
pentru un act de indisciplină sau ne cere să-i soluționăm o problemă.
Am urmărit un bărbat folosind acest principiu într-o tabără familială.
În timp ce ședeam împreună, soția lui a venit și i-a spus că avea bănuieli
serioase că fiul lor de șase ani îi luase cincizeci de cenți din portofel.
Când a trecut mintal în revistă evenimentele acelei dimineți, ea și-a dat
seama că el pusese cu grijă la punct infracțiunea, spunându-i să-l aștepte
pe cărare în timp ce el s-a întors în cameră să ia ceva de care avea nevoie.
Este evident că a folosit acel moment pentru a goli portofelul mamei lui.
Când a fost întrebat, el a negat că ar ști ceva în legătură cu monedele care
lipseau. Acum furtul părea a se fi complicat cu o minciună.
Un tată impulsiv l-ar fi găsit probabil pe copil și l-ar fi forțat să
mărturisească. Pedeapsa ar fi fost aspră, iar povestea s-ar fi încheiat ca o
amintire neplăcută pentru toți cei implicați. L-am văzut pe prietenul meu
gândindu-se bine înainte de a face ceva. Toți trei am discutat mai multe
minute, încercând să descoperim motivul pentru care un copil care nu
118 Un tată eficace
mai furase niciodată înainte a făcut acum acest lucru.
Furtul este un păcat, dar adeseori este important să știm de ce a
intervenit păcatul. Au existat condiții care l-au provocat? Au existat
condiții care ar fi putut să-l împiedice? Dacă noi, în calitate de creștini,
credem sincer că am putea cădea cu toții în aproape orice fel de păcat
dacă nu ne-am feri de ispite, atunci trebuie să ne interesăm și de
condițiile de ispitire atunci când ne ocupăm de păcatele copiilor noștri.
Prietenul meu a făcut acest lucru. El a aflat din conversația noastră că
cei mai mulți dintre copiii din tabără primiseră anumite sume de bani de
la părinții lor pentru a-i cheltui la magazinul taberei. Băiatul s-a simțit
adânc rănit când i-a văzut pe prietenii săi cumpărându-și bomboane și
alte lucruri de la magazin, în timp ce el nu putea face acest lucru. Când el
le-a cerut bani, părinții săi l-au refuzat, gândindu-se că nu avea nevoie.
Astfel, ei au creat condițiile în care furtul a devenit o ispită copleșitoare.
Păcatul era al lui, dar contextul păcatului a fost creat de alții.
Tatăl băiatului a ținut seamă de acest lucru atunci când l-a confruntat
pe băiat cu ceea ce știa el. I-a spus copilului că el și-a dat seama că alți
copii aveau bani și îi cheltuiau, că el a făcut o greșeală atunci când a
refuzat să-i dea fiului său niște bani de cheltuială, și că el putea înțelege
de ce un copil poate fi tentat să ia câteva monede din portofelul mamei
sale. Oare acesta era cazul lui? Când copilul a văzut că tatăl său a înțeles
situația chiar mai bine decât el însuși, a mărturisit că el furase într-adevăr
cei cincizeci de cenți.
Pedeapsa a fost aspră, dar conversația în jurul acestei situații era
impregnată de recunoașterea faptului că părinții au făcut de asemenea o
greșeală. După ce păcatul a fost mărturisit și pedeapsa aplicată, tatăl i-a
dat băiatului bani de cheltuială, iar viața și-a reluat cursul într-o
atmosferă de iertare și reabilitare.
Trebuie să cunoaștem contextul problemei și antecedentele persoanei
implicate dacă vrem să luăm decizii bune în problemele pe care le avem
cu copiii noștri. Ca individ, fiecare copil trebuie să fie evaluat pe baza
nevoilor și slăbiciunilor sale particulare. Un tată prevăzător nu ia o
decizie până când nu cunoaște toate acestea.
Un al treilea criteriu pentru luarea de hotărâri în mod prevăzător
implică timpul viitor. Ce este dimensiunea de creștere în timp a deciziei?
Tatăl prevăzător nu este o dădacă; el este o parte dintr-un proces în cadrul
căruia este modelată o ființă umană. Procesul de cizelare poate fi uneori
dureros; uneori poate părea chiar lipsit de perspectivă. Dar sculptorul știe
ce creează; de aceea, el este răbdător și prudent. Munca lui se bazează pe
Viața în ape învolburate 119
viitor.
Eu am găsit că este necesar să am conversații repetate cu copiii mei, în
care le reamintesc că anumite decizii le pot părea nerezonabile. Eu nu am
pretenția ca ei să sesizeze logica tuturor lucrurilor pe care le cer eu de la
ei. Și aceasta fiindcă ei se gândesc numai la prezent. Dar eu încerc să mă
gândesc la viitor și unde îi va duce pe ei o anumită problemă.
Ca student, am avut privilegiul de a face parte din echipa atletică a
domnului Marvin Goldberg, de pe lângă școala Stony Brook. În calitate
de creștin, Goldberg credea că toți atleții sunt destinați dezvoltării
caracterului și integrității în cadrul experienței umane. An după an, din
mâinile lui ieșeau echipe și indivizi campioni. Dar, mai important, din
mâinile lui ieșeau oameni ale căror vieți adulte erau marcate de multe din
experiențele pe care le-a creat el pentru ei pe pista de alergare.
Îmi aduc aminte de propria mea decizie de a părăsi echipa de cros în
ultimul an de studii, ca să pot – așa cum i-am scris în timpul verii –
„profita de câteva luni de distracții înainte de absolvire”. Crosul – care
presupunea să alergăm zece și cincisprezece mile pe zi, cinci mile în
concurs – era obositor, neplăcut și prea pretențios, i-am spus eu.
Răspunsul scris pe care l-am primit de la Marvin Goldberg a fost o
piatră de hotar în viața mea. El m-a informat că, pe măsură ce
îmbătrânesc, multe probleme de viață vor fi „obositoare, neplăcute și
prea pretențioase”. Mai devreme sau mai târziu, îmi voi dezvolta un
anumit gen de reacție în fața unor astfel de situații. Puteam să-mi dezvolt
deprinderea de a mă da bătut sau puteam învăța să suport oboseala și
inconvenientele, făcând cu orice preț lucruri grele pentru binele celor din
jurul meu. El m-a avertizat că gestul meu de a părăsi crosul putea să-mi
pună în mișcare o deprindere de evadare care mă va urmări tot restul
vieții. Dar a mă întoarce și a fi stăpân pe o situație pe care voiam s-o evit
– și dacă fac lucrul acesta pentru binele echipei – însemna să-mi exersez
deprinderea foarte importantă și sănătoasă de a fi hotărât.
Am urmat sfatul acesta și, după douăzeci de ani, mă urmărește încă în
fiecare zi lecția de caracter a lui Marvin Goldberg, bazată pe interesul lui
pentru creșterea mea în timp. Participând la cros – obositor și neplăcut –,
am putut de atunci înainte să înfrunt orice situație neplăcută cu hotărârea
care s-a născut în zilele acelea în timpul alergării: „Am făcut-o atunci;
pot s-o fac din nou!”
Lumea în care trăiesc copiii noștri apelează aproape în exclusivitate la
prezent: posedă acest lucru, fă așa, fii ceea ce vor prietenii tăi. Tatăl este
unul dintre puținii oameni importanți din viața unui copil care vor ține
120 Un tată eficace
seamă de viitor. Astfel, deciziile tatălui trebuie să aibă totdeauna legătură
cu ceea ce vor deveni copiii. El privește mult înainte – „în josul râului”.
Uneori o astfel de concepție te situează pe o poziție singuratică. Nu mulți
oameni gândesc în felul acesta.
Un al treilea lucru important în luarea deciziilor este să ținem cont de
efectele pe care le au asupra altor oameni lucrurile pe care copiii noștri
doresc să le aibă sau să le facă. Un tată eficace începe din primii ani să le
explice copiilor săi – cum a spus și poetul John Donne – că niciun om nu
este o insulă. Tot ce spunem noi, tot ce facem sau posedăm afectează și
pe altcineva. Deciziile noastre, exercitarea propriilor noastre drepturi,
urmărirea anumitor scopuri, toate acestea nu se pot desfășura într-un
context lipsit de relații.
Apostolul Pavel a fost foarte elocvent în această privință. El le-a
reamintit creștinilor că trebuie să fie atenți să nu devină „pietre de
poticnire” unii pentru alții. El se referea la faptul că unele decizii sunt
rele fiindcă nu țin cont de efectul pe care aplicarea lor în viață îl va avea
asupra altora – chiar dacă ele sunt bune pentru persoana care ia decizia
respectivă.
Priviți-i pe copii cum se joacă pe-afară. Veți observa că unii își
manifestă cruzimea prin cuvintele pe care le folosesc – criticându-i și
terorizându-i pe alții, uitând de efectul pe care atitudinea lor îl are asupra
personalității victimei. Când Mark a trebuit să poarte proteză de corectare
a danturii, unii dintre prietenii lui se distrau bătându-și joc de el – până
când, deodată, ei înșiși au fost obligați să poarte astfel de proteze.
O persoană adultă care s-a obișnuit să domine oamenii, să-i exploateze
sau să-i folosească pentru a-și atinge scopurile este adesea produsul unui
cămin în care viața nu a fost niciodată evaluată după criterii care să aibă
în vedere binele altora. Copiii pot fi învățați la o vârstă fragedă să se
gândească la alții. Niciodată nu e prea devreme să începem sau prea
târziu să ne mai ocupăm de această problemă.
Al patrulea și ultimul criteriu pentru luarea unor decizii „în josul
râului” este acela de a determina excepțiile. Suntem noi destul de flexibili
pentru a slăbi frâul din când în când, cu scopul de a-i pune la încercare și
a vedea cât sunt de capabili să ia decizii? Un tată prevăzător respectă legi
și convingeri, dar nu este rigid.
Nu demult a rulat un film în cartierul nostru, și toți prietenii fiului meu
s-au dus să-l vadă. Intrase în acțiune presiunea socială și toată lumea
discuta despre film, unii spuneau că l-au văzut, alții că urmau să-l vadă.
Genul acesta de film era în contradicție cu convingerile familiei noastre
Viața în ape învolburate 121
și decizia normală ar fi fost să spunem: „Nu!”
Eu și Gail am discutat un timp această decizie. Nu prea ne venea la
îndemână să urmăm calea obișnuită în astfel de situații. Aveam senzația
unei confuzii de priorități și situații. Părea a fi un moment potrivit pentru
o excepție. Am fost amândoi de acord că din această situație se putea
naște o experiență din care se putea învăța ceva. Am mers la Mark și i-am
sugerat o soluție. Să mergem amândoi să vedem filmul împreună ca să
putem discuta după aceea despre el. Câteva zile mai târziu ne-am dus.
Aceasta a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat eu și
Gail.
Mark a fost dezgustat de film. Violența l-a șocat și cu greu a putut
dormi în seara acea. Dar în timp ce am discutat despre film, el a ajuns să
înțeleagă de ce familia noastră a stabilit restricții – pe baza unei
convingeri – în problema filmelor. A trecut de atunci un an prețios în
care nu ni s-a mai cerut niciodată permisiunea de a viziona un astfel de
film.
Copiii noștri cunosc convingerile noastre despre folosirea tutunului.
Dar fiindcă un procent mare din populație preferă să ignore faptele
evidente care leagă fumatul de cancer, ei nu pot să nu devină curioși să
afle ce-i determină pe atâția oameni să-și însușească o astfel de
deprindere. Atât mama lor, cât și eu le-am spus lui Mark și Kris că
puteau încerca să fumeze o țigară oricând doreau, pentru a-și satisface
curiozitatea – atâta timp cât făceau lucrul acesta în prezența noastră.
A sosit momentul când ei au dorit să încerce. Era timpul să facem o
excepție. M-am dus la magazin și am cumpărat cele mai mirositoare
țigări fără filtru. În timpul unei excursii am deschis pachetul și le-am dat
voie să aprindă o țigară. La început i-a distrat ușurința cu care puteau
pufăi și da afară fumul. Apoi le-am sugerat să inhaleze fumul. O singură
dată a fost suficient. Aveam în fața noastră doi copii cu fețe verzi. Restul
pachetului zace îmbibat de apă pe fundul unui lac. Copiii noștri au
rezolvat problema fumatului cel puțin pentru câțiva ani, până când vor
putea să hotărască în mod matur pentru ei înșiși.
Dar nu se pot face excepții de la toate convingerile. Niciodată nu se
pot face excepții de la legile lui Dumnezeu. Dar sunt perioade când un
tată trebuie să fie suficient de sensibil pentru a ști că este nevoie să
slăbească restricțiile și să le dea copiilor ocazia de a experimenta anumite
situații. Poate că este mai înțelept să lăsăm ca barca să se răstoarne într-o
apă liniștită pentru a afla proporțiile dezastrului dacă acest lucru s-ar
întâmpla într-o apă învolburată.
122 Un tată eficace
Există tați prevăzători; există tați impulsivi. Iacov, tatăl a doisprezece
fii, a fost impulsiv și a plătit pentru aceasta de multe ori. Un conflict
dramatic a intervenit în timpul unei călătorii prin țară, când fiica lui,
Dina, a fost violată de Sihem, fiul unui conducător din zona în care trăia
Iacov temporar. Biblia spune că Iacov n-a făcut nimic la început, până
când s-au întors fiii săi de la pășune. Evident că neavând niciun plan de
acțiune propriu, el le-a permis fiilor săi să acționeze. Ei nu aveau niciun
criteriu anticipativ sau relațional pe baza căruia să ia o hotărâre. Ei s-au
repezit pur și simplu. În mod viclean au pus la cale răzbunarea și într-o
confruntare violentă ei au omorât fiecare bărbat din locul acela și au
jefuit tot ce era de valoare.
Se pare că numai după ce totul s-a terminat a formulat Iacov o
judecată de valoare. „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor
țării, canaaniților și fereziților. N-am sub porunca mea decât un mic
număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate, și voi fi
nimicit, eu și casa mea” (Gen.34:30).
Aceasta nu este o paternitate eficace; nu este o conducere
prevăzătoare. Această situație ne prezintă un om care acționează impulsiv
și care lasă să-i scape de sub control toate lucrurile. La sfârșit, tot ceea ce
pare să știe Iacov despre viitor este că fiii săi au făcut o greșeală mare.
Dar el poate să-și mulțumească lui însuși pentru aceasta. El nu a gândit
prin prisma legilor, a convingerilor, a posibilităților. El nu a luat o decizie
anticipată bună. Iacov a intrat în istorie ca un tată care și-a iubit fiii, dar
care nu a făcut niciodată ce trebuia pentru ei. El nu a fost prevăzător.
În timp ce eu și Mark simțim apa învolburată izbind fundul bărcii
noastre și trăgându-ne la vale, eu îmi țin privirea ațintită înainte, scrutând
calea. Dacă n-aș face acest lucru, în câteva secunde s-ar instala panica și
ne-am pomeni din nou în apă. Nu ne putem permite astfel de greșeli. El
știe acest lucru, și-l știu și eu. Mă întreb dacă el apreciază pe deplin
același principiu aplicat acasă. Eu îl apreciez și cred că într-o zi îl va
aprecia și el.
Ar fi atât de ușor, Doamne,
Să iau acele hotărâri simple
Pe care mi le dictează
Comoditatea, dorința
De a place altora
Și pacea momentană.
Dar chiar în timp ce resping mâna
Care-mi oferă durere, dușmănie
Viața în ape învolburate 123
Și oboseală, Tu îmi aduci aminte
Că nimeni nu învață vreodată, nu crește,
Nu înflorește când totul este ușor.
Învață-mă, de aceea, Doamne,
Să gândesc cu ochii și urechile,
Să înfăptuiesc lucruri cu o inimă ca și a Ta –
Care vede lucrurile prin prisma
Procesului eternității: care îi face
Pe oameni să devină ca și Fiul Tău, Cristos.
Extazul acestui singur moment
– Când hotărâri simple aduc
Liniște temporară –
Nu poate fi comparat cu
Maturitatea tuturor zilelor de mâine
Prin care trebuie să trecem.
Al patrulea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că eu


umplu viețile copiilor mei cu perspective și exemple care produc
înțelepciune; le purific cu dragoste viețile de toate influențele și
tendințele nesănătoase care le stânjenesc progresul spre maturitate.

Capitolul 12

Să înălțăm o catedrală grandioasă

Există printre legende povestirea unui supraveghetor de drumuri


medieval care i-a întrebat ce fac pe trei zidari care construiau ceva.
Primul a răspuns că el așează cărămizi. Al doilea că ridică un zid. Al
treilea muncitor a fost cel care a demonstrat o autentică stimă pentru
munca lui, când a spus: „Eu înalț o catedrală grandioasă”.
Puneți aceeași întrebare unor tați privind rolul lor în familie, și vă va
izbi același fel de contrast. Primul își consideră serviciul ca fiind
asigurarea pâinii familiei. Dar al doilea vede lucrurile din perspectiva lui
Dumnezeu: el participă la modelarea unor vieți.
A modela vieți: expresia ne sugerează un sculptor la lucru, tăind,
cioplind, cizelând și scoțând astfel dintr-un „material brut” un frumos
obiect de artă. Este tatăl eficace un artist? Dacă da, atunci ce încearcă el
să creeze? Lumea tehnologiei moderne ar putea sugera că este vorba
despre o persoană cu înaltă calificare: un inginer, un om de știință, un
autor, un medic sau un meseriaș. Dar calificarea nu este una dintre
prioritățile biblice. Dumnezeu din Biblie spune clar că tații au
responsabilitatea de a produce oameni cu profunzime spirituală. Spiritul
este esențial, nu calificarea.
Când scriitorii Vechiul Testament au dorit să zugrăvească cele mai
înalte nivele de dezvoltare spirituală, ei au scos în evidență înțelepciunea.
Când scriitorii Noului Testament s-au concentrat asupra marilor obiective
spirituale, ei au dezvoltat conceptul asemănării cu Cristos: să trăim ca și
Isus Cristos. În ceea ce privește calitatea, ei se referă la același lucru. O
persoană înțeleaptă este ca și Cristos; persoana care se aseamănă cu
Cristos are înțelepciune.
Nicăieri în Biblie nu se dă mai multă atenție procesului de modelare
umană ca în cartea Proverbelor. Aici Solomon și ceilalți autori au
Să înălțăm o catedrală grandioasă 125
catalogat marile principii ale vieții. Țesute de-a lungul capitolelor sunt o
sumedenie de sfaturi despre modul de a-i educa pe copii pentru a deveni
înțelepți.
Când Solomon a vrut să scoată în evidență virtuțile înțelepciunii, el a
personificat-o. Astfel, el citează înțelepciunea spunând: „Căci cel ce mă
găsește, găsește viața și capătă bunăvoința Domnului. Dar cel ce
păcătuiește împotriva mea își vatămă sufletul său” (Prov. 8:35,36).
Mesajul pentru tată este simplu: folosește acele unelte ale paternității
care introduc înțelepciune în viețile copiilor tăi, fiindcă înțelepciunea
ridică viața omului la potențialul ei cel mai deplin. Ignoră acele unelte
care dezvoltă înțelepciunea copiilor tăi, și probabil îi vei orienta spre o
viață plină de lupte, judecăți greșite și realizări lipsite de conținut.
Ce este această înțelepciune despre care vorbește Solomon? Este o
capacitate de a judeca ce crește în profunzimea spirituală a ființei umane,
permițându-i să-și folosească cunoștințele, aptitudinile și împrejurările
favorabile într-un mod pe care Dumnezeu l-a proiectat să fie atât
împlinitor, cât și satisfăcător. Dă-i copilului un astfel de dar, și i-ai dat o
comoară care depășește cu mult moștenirile celor mai bogați oameni ai
lumii.
Dacă analizezi încă o dată mesajul înțelepciunii din Proverbe 8:35, vei
descoperi altceva care este implicat în felul cum vede Solomon lucrurile.
Înțelepciunea nu este o caracteristică naturală sau instinctivă. Noi nu ne
naștem cu ea. Ea este ceva care mai întâi se primește, apoi se exersează și
în cele din urmă se stăpânește. Ea devine centrul vieții omului. Dar
dobândirea înțelepciunii este un proces care implică multă experiență.
Un om înțelept învață stăpânirea de sine. El ia hotărâri bazate pe o
perspectivă îndepărtată. El este sensibil la adevăratele probleme ale
relațiilor omenești și cerești. El înțelege scopul propriei sale vieți și cum
să folosească materialele creației pentru a atinge acel scop. El este
conștient de slăbiciunile sale și de felul cum pot fi acestea exploatate de
alții, așa că evită cu grijă astfel de eventualități. În sfârșit, el știe cum să-i
servească pe oameni și are dorința arzătoare de a fi permanent în legătură
cu Dumnezeul cel viu. Care dintre noi nu am vrea să creștem copii care
să fie înțelepți?
Aceasta este, deci, o întrebare asupra căreia trebuie să mediteze un
potențial tată eficace: Ce înseamnă să crești copii care să aibă
înțelepciune și care să fie asemănători lui Cristos? Cum se face acest
lucru? Și când poți să știi că ai reușit? Desigur, vine o vreme când
produsul final depinde de voința copilului însuși. Dar ce eforturi face un
126 Un tată eficace
părinte pentru a mări șansele ca fiul sau fiica sa să aleagă alternativele
bune și să ducă o viață de înțelepciune?
După ce am citit ce gândește Solomon cu privire la această problemă,
sunt convins că el ne spune că un părinte trebuie să-i dea trei lucruri
copilului său pentru a asigura condițiile pentru înțelepciune. Mai întâi, el
este profund preocupat de ideea că noi trebuie să modelăm acea parte a
unui copil care produce atât deprinderile, cât și dorințele. Aceasta este
ceea ce numim noi formarea copiilor. În al doilea rând, Solomon se
referă la necesitatea prelucrării spirituale, a lărgirii capacității omului de
a acționa într-un mod înțelept și asemănător lui Cristos. În al treilea rând,
Solomon vede necesitatea de a pedepsi, care reprezintă o modalitate de
a-l confrunta pe copil cu consecințele unei trăiri neînțelepte. Dezvoltă
aceste funcții ale paternității, și eficacitatea va crește în mod dramatic.

„Fă aceste lucruri iarăși... și iarăși... și iarăși... și...”


Întreabă-l pe Solomon, și el îți va spune că modul de comportare al
unui adult depinde în mare măsură de felul cum a fost el format în
copilărie. „Învață pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze, și când va
îmbătrâni nu se va abate de la ea”, a scris el (Prov. 22:6). Secole mai
târziu, cele mai luminate minți din corpul profesoral universitar au ajuns
la concluzia că felul cum a înțeles Solomon această problemă este corect.
Ei au început să-și dea seama că cea mai mare parte din caracterul și
personalitatea unui adult se formează înainte de vârstă de nouă ani.
Aceasta înseamnă că semințele simțului valorii și al opțiunii pe care îl are
un om la vârsta de treizeci sau patruzeci de ani sunt semănate în primii
opt ani de viață.
Într-un fel sau altul, aproape fiecare pagină a acestei cărți are ceva de
spus despre problema învățăturii și formării copiilor. Un tată își formează
copiii prin exemplul personal, prin instruirea atentă a copiilor în anumite
domenii, dând copiilor posibilitatea de a încerca ei înșiși să facă anumite
lucruri. Fiecare moment de legătură între tată și copii este o parte a unui
proces de formare.
În cadrul acestui exercițiu fără sfârșit, noi de fapt creăm un sistem
complex al personalității, compus din deprinderi, reflexe, valori și
ambiții. Noi realizăm acest lucru fiindcă ne ocupăm de această problemă
zi și noapte. Prietena noastră care este medic terapeut înțelege acest
proces atunci când lucrează cu mădularul paralizat al unui pacient în
spital. Ea a învățat din experiență că un mădular nefolositor poate fi pus
în acțiune prin manipulare constantă și exercițiu. Este impresionant să o
Să înălțăm o catedrală grandioasă 127
urmărești în timp ce restabilește utilitatea brațelor și picioarelor unor
victime ale comoției cerebrale sau ale unor groaznice leziuni nervoase
sau musculare. Și ea face lucrul acesta într-un mod foarte asemănător cu
acela în care formăm noi copiii: repetare constantă a anumitor acțiuni
fizice.
Ceva asemănător se întâmplă când îi formăm pe copiii noștri. Noi îi
expunem în mod repetat la anumite experiențe – asemănătoare cu
programul de recuperare al medicului – care încetul cu încetul se
interiorizează, se automatizează și devin deprinderi. Printre primele
lucruri cu care îi obișnuim pe copiii noștri este deprinderea de a se scula
la anumite ore și dezvoltarea unor deprinderi corecte de igienă. În esență,
folosim următoarele unelte: repetiția, aprecierea și impunerea. Se
formează deprinderi și reflexe sănătoase care fac o persoană să
progreseze spre maturitate.
Când eram copil, locuiam lângă o șosea foarte circulată pe care îmi
era strict interzis s-o traversez. Desigur, curiozitatea mea ardea și se
părea că descopeream mereu noi motive pentru care aș fi vrut să văd și să
explorez cealaltă parte a străzii.
Pe partea cealaltă erau magazine unde mama mea își făcea zilnic
cumpărăturile. Pe măsură ce creșteam, eu mă pregăteam treptat pentru
ziua când voi putea traversa strada și voi face cumpărăturile în locul ei.
În prima fază de formare, ea m-a învățat că strada era un loc potențial
periculos. Ea a sădit în mine ideea sănătoasă că un copil poate fi omorât
dacă nu este atent. Până când nu m-a convins de acest fapt, orice altă
învățătură era inutilă. În cele din urmă am crezut-o.
A doua fază de formare a implicat traversarea străzii în fiecare zi,
ținând-o pe mama de mână. Am urmărit-o cum studia circulația și lua cea
mai bună hotărâre de fiecare dată. Acest lucru l-am făcut mai mulți ani la
rând, până când am învățat că exista o modalitate de a traversa acea
stradă mare și periculoasă fără prea multă dificultate.
Mama era perspicace; după un timp ea m-a lăsat pe mine s-o conduc
ținând-o de mână în timp ce trebuia să iau deciziile cele mai bune pentru
traversare. Pentru un copil, acesta a fost un lucru foarte mare, și eu am
răspuns cu entuziasm la acea „mare” responsabilitate. Uneori luam o
hotărâre neînțeleaptă, și atunci mama era acolo și-mi arăta ce am greșit.
Când am încheiat această fază, am mers mai departe.
În faza a patra eu traversam strada singur, în timp ce mama stătea la
colț și-mi spunea când să plec și când să mă întorc. Plin de mândrie,
intram în magazin singur, cumpăram pâine și lapte și apoi traversam
128 Un tată eficace
înapoi strada sub privirea ei atentă.
Când a devenit posibilă o extindere a procesului meu de formare,
mama stătea pur și simplu la poarta casei noastre și mă urmărea să vadă
dacă procedez corect. Dar a sosit și ziua când mama mi-a spus: „Fiule,
du-te la magazinul de peste drum și adu-mi un litru de lapte”. Ziua
absolvirii! Mama nu m-a mai ținut de mână, n-a mai stat la colț și nici
măcar nu m-a mai urmărit de la poartă. Ea știa că de-acum puteam să mă
descurc. Dar chiar și atunci, ea mai striga matern după mine în timp ce
alergam pe ușă afară: „... și fii atent!” Aceasta este adevărata formare!
În capitolul trei al Proverbelor, scriitorul a prezentat obiectivele
formării în alt mod:
„Fiule, să nu se depărteze învățătura aceasta de ochii tăi: păstrează
înțelepciunea și chibzuința! Căci ele vor fi viața sufletului tău, și piciorul
nu ți se va poticni. Când te vei culca vei fi fără teamă, și când vei dormi,
somnul îți va fi dulce. Nu te teme nici de spaimă năprasnică, nici de o
năvălire din partea celor răi; căci Domnul va fi nădejdea ta, și el îți va
păzi piciorul de cădere” (Prov. 3:21-26).
Noi creștem copiii în matricea acestor obiective biblice – înțelepciune,
evlavie și chiar chibzuință. Și ce-i învățăm noi să facă? Poate că cel mai
evident lucru este că noi îi învățăm să-și dezvolte deprinderi și reflexe.
Deprinderile sunt activități zilnice care devin atât de obișnuite, încât
nu mai trebuie să ne gândim în mod deliberat pentru a le face. Ele au
ajuns în această fază fiindcă le-am făcut mereu în mod repetat. Păstrarea
ordinii poate deveni o deprindere dacă este implantată în mintea copilului
la o vârstă suficient de fragedă. Altă deprindere este aceea de a se scula
de vreme dimineața. Deprinderea de a ajuta în casă, deprinderile de
studiu, deprinderea de a fi de încredere și de a fi consecvent, sunt toate
deprinderi pe care noi le putem imprima în personalitățile copiilor noștri
în primii ani de viață.
Reflexele, pe de altă parte, sunt forme de comportament automatizat,
ca reacție la anumite situații din jurul nostru. Noi îi ajutăm pe copiii
noștri să devină oameni ai păcii și nu războinici; noi îi deprindem să-și
stăpânească furia atunci când alții dau frâu liber răzbunării. Problemele
de politețe obișnuită țin atât de domeniul deprinderilor, cât și de cel al
reflexelor. Acest lucru se întâmplă fiindcă noi repetăm în mod
consecvent acțiuni pozitive până când devin un mod de viață automatizat.
Copiii noștri ne văd făcând aceste lucruri, își însușesc manifestările
noastre, și în cele din urmă ele devin o parte din viața lor.
Noi îi formăm pe copiii noștri la un nivel încă și mai profund atunci
Să înălțăm o catedrală grandioasă 129
când îi învățăm despre valori. Prin propria noastră comportare și prin
instruire consecventă îi învățăm pe copiii noștri cum să ia decizii
înțelepte. Numai în primii ani de viață putem noi controla în totalitate
mediul moral în care cresc copiii noștri. După aceea, trebuie să ne bazăm
pe temeinicia criteriilor pe baza cărora iau ei hotărârile.
Copiii mei mi-au povestit despre un băiat de la școala lor, al cărui tată
nu refuză niciun confort material familiei sale. Cu o voce plină de
venerație, Mark și Kris îmi descriu bazinul de înot, telefoanele mobile,
video-casetofoanele, vacanțele în Hawaii și în Bermude. La început,
parcă aș fi vrut să mă scuz că eu nu pot asigura familiei mele toate aceste
lucruri care par a-i face invidioși pe copiii mei.
Dar mai târziu, la o ședință la școală, l-am urmărit pe copilul a cărui
familie are „totul”. L-am văzut punând piedică unui alt băiat care trecea
pe lângă el. L-am văzut lovind o fetiță în braț. Și am observat cum vorbea
fără întrerupere, încercând tot timpul să fie în centrul atenției, prin orice
modalitate posibilă. Mi-am dat seama că, de fapt, tatăl său nu i-a dat
totul. El ne depășește pe toți atunci când este vorba despre înzestrarea
familiei cu mijloace de distracție și cu zorzoane, dar se plasează în mod
tragic mult în urma noastră atunci când este vorba despre a da copiilor
înțelepciune.
Ceea ce mă impresionează pe mine este diferența dintre scara mea
proprie de valori și cea a copiilor mei. În lipsa lor de maturitate, ei sunt
impresionați de familia care se bucură de un belșug nelimitat de obiecte
materiale și posibilități de distracție. Privim toți la același băiat; ei văd o
„binecuvântare” acolo unde eu văd apropiindu-se un dezastru.
Această întâmplare îmi reamintește că mai am o cale lungă de parcurs
în activitatea mea de părinte până când structura valorică a copiilor mei
va fi zidită pe criterii corecte de judecată. Când ei vor începe să evalueze
binecuvântările unei persoane în termenii capacității spirituale și
relaționale, voi ști că procesul de formare și-a atins scopul.
În sfârșit, noi îi formăm pe copiii noștri atunci când îi ajutăm să-și
modeleze ambițiile, sentimentul destinului personal. Formarea în această
a treia dimensiune nu implică în primul rând ce fel de carieră va face
copilul când va crește. Dimpotrivă, să ne gândim la respectul de sine pe
care îl sădește un tată în copiii săi, respect care la rândul său îi face
conștienți de contribuțiile potențiale pe care le vor oferi ei lumii.
Îndemnându-i pe copiii tăi să se uite în jur și să-i ajute pe alții, s-ar
putea să le stimulezi interesul de a deveni medici, pastori sau avocați.
Direcționând interesul unui copil în lumea noastră, s-ar putea să-l
130 Un tată eficace
orientezi spre știință sau inginerie. Punând în lumină creativitatea unui
fiu sau a unei fiice, s-ar putea să-l orientezi spre lumea artei. Dar totul
începe cu capacitatea noastră de a le dezvolta sentimentul de
autoapreciere – convingerea lor că ei valorează ceva și că își pot aduce
contribuția într-un anumit domeniu.
Devine tot mai important pentru ei să fie conștienți de faptul că
Dumnezeu vrea să folosească viețile lor pentru a influența în mod
semnificativ societatea. Câți copii își aud tații rugându-se pentru viitorul
lor? Le imprimăm noi imperativul zilnic de a căuta înțelepciunea Duhului
lui Dumnezeu pentru a lua hotărâri sănătoase? Nu este lipsit de
înțelepciune să-i învățăm să se teamă că vor putea face greșeli când își
planifică viitorul. Viața este pur și simplu prea prețioasă pentru a fi
irosită.
Dacă am implantat suficient de adânc în copiii noștri aceste deprinderi
și reflexe, aceste trăsături de caracter și această autoevaluare, putem fi
liniștiți – siguri că am făcut primul pas în a-i conduce pe copiii noștri
spre o viață bazată pe înțelepciune. I-am format și le-am așezat piciorul
pe o cale de care probabil ei nu se vor mai îndepărta nici atunci când
cărarea devine dificilă. Cel puțin așa a văzut Solomon lucrurile. Învață-i
iarăși... și iarăși... și iarăși.

Suferința oțelește caracterul


Nu ni se relatează nicio ceremonie de inaugurare, dar puteți fi siguri
că a fost multă pompă și că s-a făcut un ceremonial în ziua când Iosif,
fiul lui Iacov, a primit funcția de prim-ministru al Egiptului. La vârsta de
treizeci de ani și ceva, Iosif de-abia a avut timp să-și obișnuiască ochii cu
lumina, după ce a petrecut câțiva ani în întunericul unei închisori. Dar
iată-l în lumina reflectoarelor, deținând locul al doilea în ierarhia puterii
celei mai tari națiuni a lumii.
Hotărârea de a-l face pe Iosif un om de frunte fusese luată cu câteva
zile înainte. Faraonul Egiptului ajunsese în situația de a avea de luptat cu
faptul profetic că națiunea lui va trebui să înfrunte un viitor tumultuos.
Prin aptitudinile interpretative ale lui Iosif, regele și-a dat seama că va fi
nevoie de enorm de multă înțelepciune și putere pentru a plănui și
impune legi prin care să se păstreze grânele Egiptului în timpul
secerișului care urma, astfel încât acestea să fie împărțite oamenilor când
avea să vină foametea. Ce fel de om este acela care poate convinge o
națiune să pună deoparte în vremuri de belșug, ca să nu moară de foame
în vremuri de nevoie?
Să înălțăm o catedrală grandioasă 131
Iată ce a întrebat Faraon când și-a convocat miniștrii: „Unde putem
găsi un om care să facă o faptă de o asemenea măreție?” Răspunsul nu
s-a lăsat mult așteptat: acel om era Iosif.
Faraon a zis: „Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscut toate aceste
lucruri, nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca
tine. Te pun mai mare peste casa mea, și tot poporul meu va asculta de
poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de
tine”.
Întrebare: Prin ce proces a dobândit Iosif înțelepciune? Nu ne este de
niciun ajutor să spunem pur și simplu că ea a venit de la Dumnezeu.
Trebuie să mergem mai departe și să vorbim despre procesul prin care
Dumnezeu i-a dat înțelepciune lui Iosif. Va trebui să urmărim cu degetul,
ca pe o hartă, o linie lungă de experiențe care au făcut din Iosif un om
plin de energie.
Când Iosif a pășit în funcția de prim-ministru, el era un om format. El
a dobândit experiență de conducere în timpul pe care l-a petrecut în casa
lui Potifar, un demnitar egiptean. El și-a mărit iscusința în acest domeniu
ridicându-se în fruntea administrației închisorii atunci când a fost aruncat
în închisoare pe baza unei învinuiri false. Dar în acea vreme s-a mai
petrecut ceva cu Iosif. El suferea un proces de disciplinare. Și astfel a
crescut, în parte, înțelepciunea, fiindcă înțelepciunea nu poate crește fără
disciplină.
Când un tată își disciplinează copiii, el le mărește capacitatea de a
îndura și de a da. Sau, folosind alte cuvinte, a fi disciplinat înseamnă a fi
pregătit pentru a acționa. Atletul își solicită trupul până la limitele
extreme de rezistență, până când e complet epuizat. De ce? Fiindcă el
vrea să fie pregătit pentru competiție. El vrea ca alergarea să fie un fleac
pentru el, ceea ce e relativ ușor, fiindcă s-a antrenat atât de serios.
Când Iosif a depus jurământul pentru noua lui funcție, el avea un
trecut. El făcuse față trădării dureroase a fraților săi, ispitelor teribile
aruncate asupra lui de soția lui Potifar și agoniei de a fi uitat de prieteni
apropiați care au fost eliberați din închisoare și care l-au lăsat să
putrezească acolo. Timp de aproape cincisprezece ani, Iosif a avut de
înfruntat o serie de crize. Dacă s-ar fi prăbușit vreodată în timpul
procesului de pregătire, nu s-ar mai fi ridicat niciodată în frunte. Putem
spune că o întreagă națiune a fost salvată de la o catastrofă teribilă
datorită unui singur om care a suferit un proces de disciplinare timp de
treizeci de ani din viață pentru a putea acționa bine atunci când a fost
nevoie.
132 Un tată eficace
Probabil că au fost multe ocazii în care Iosif, în timp ce își îndeplinea
înalta funcție, a fost abordat de oameni care i-au oferit mită considerabilă
și avantaje personale. Probabil că a fost adeseori atacat și criticat cu
brutalitate. În momentele lui de singurătate, probabil că se întreba care-i
erau prietenii adevărați. Dar efectul distructiv al acestor crize a fost
micșorat de faptul că el înfruntase astfel de dificultăți înainte și știa cum
să le manevreze.
Este suferință în procesul de oțelire, în pregătirea pentru acțiune, și
trebuie să fie suferință în viețile copiilor noștri dacă vrem să fie gata
pentru dificultățile care îi așteaptă. Din experiențele de oțelire se va naște
acel gen de înțelepciune care l-a calificat pe Iosif pentru a ocupa un loc în
destinul unei națiuni.
Cuvintele disciplină și pedeapsă sunt adesea folosite ca sinonime.
Uneori este greu să facem distincție între ele. Eu sunt convins totuși că
există o deosebire importantă. Disciplina reprezintă o constrângere
deliberată pe care o introducem în viețile copiilor noștri pentru a le mări
capacitatea de îndeplinire a unor acțiuni. Dar pedeapsa este consecința
dureroasă a faptelor rele și a violării standardelor și principiilor familiei.
Așa cum am menționat și mai înainte, noi am început să-i punem pe
copiii noștri la lucru prin casă la o vârstă foarte fragedă. Atât Gail, cât și
eu am fost impresionați de ceea ce am văzut printre familiile de fermieri,
unde munca este o parte a vieții chiar și pentru cei mai mici copii. În casa
noastră munca părea a fi mai puțin necesară. Nu era nevoie de
participarea copiilor pentru ca treburile familiei să meargă.
De aceea, am întocmit o listă de treburi pe care ei au început să le
îndeplinească la vârsta de patru ani. Am vrut ca ei să experimenteze
oboseala, inconvenientele, frustrarea și problemele dificile. Înfruntă
problemele acum, spuneam noi, sau le vei înfrunta mai târziu. Dar, în
realitate, noi nu le-am oferit mai multe alternative; ei au fost puși în
situația de a înfrunta problemele atunci. Aceasta este o formă de
disciplinare.
Disciplina îi ajută pe copii să învețe că nu sentimentele trebuie să le
conducă viața. Stările sufletești instabile, oboseala, ignoranța și chiar
unele genuri de suferințe ne vor face să acționăm sub limita standard
dacă le permitem să ne conducă viața. Așa că un tată înțelept, știind acest
lucru, se străduiește să-și ajute copiii să înțeleagă că ei pot trece peste
aceste bariere și își pot mări capacitatea și aptitudinile.
Kris și cu mine am plecat într-o plimbare cu bicicleta la țară. Iată-ne
pedalând la deal pe o distanță mult mai lungă decât am anticipat. În timp
Să înălțăm o catedrală grandioasă 133
ce ne apropiam de vârf, ea a strigat obosită: „Trebuie să mă opresc și să
merg pe jos”. Ceva îmi spunea că ea ar putea probabil să meargă până în
vârf dacă o încurajez cu entuziasm. „Sunt sigur că poți merge până la
capăt”, i-am strigat eu. „Continuă să pedalezi chiar dacă te doare puțin”.
Când ea a protestat un minut mai târziu, i-am arătat că eram aproape de
vârf. „Încă câțiva zeci de metri”, am strigat eu. Ea a continuat să pedaleze
și a reușit.
A fost foarte obosită, și picioarele o dureau mai mult ca niciodată.
Imboldurile mele au ținut-o în mișcare și acum era bucuroasă. Satisfacția
de a ști că a învins obstacolul este mărită de vântul care îi bate din spate
în timp ce ea pedalează la vale pe partea cealaltă a dealului. Am adăugat
încă o cărămidă la structura spiritului ei interior care spune: „Eu pot face
multe lucruri despre care sentimentele mele îmi spun că nu le pot face!”
Aceasta este dezvoltarea disciplinei.
Ocazii pentru disciplinare se ivesc și atunci când copiii cer să-i duc cu
mașina la școală fiindcă temperatura a scăzut cu câteva grade, sau când ei
vor să cumpere ceva care costă cu un dolar mai mult decât au ei și trebuie
să ia cu împrumut de la tăticu. Sau când amână anumite lucrări care
trebuie să fie făcute acum. Așa că le spun: „Mergeți pe jos!” Și le spun:
„Așteptați!” Și le mai spun: „Fă lucrarea acum!”
Cui nu i-ar place să aibă un fiu ca Iosif? Dar puțini sunt aceia care
și-ar lăsa copiii să treacă prin acel gen de suferințe pe care a trebuit să le
îndure Iosif. Cei mai mulți dintre noi cădem în capcana îndepărtării
suferinței, căutând să facem viața copiilor noștri relativ ușoară. Niciodată
n-aș fi crezut cât de subtilă este tendința de a le da copiilor bani și
libertăți, mai degrabă decât să-i rănim sau să-i dezamăgim. Întotdeauna
am crezut că această parte a paternității este simplă. Nu este! La fel ca și
cei mai mulți tați, nici mie nu-mi place să-mi văd copiii răniți, dezamăgiți
și stânjeniți datorită faptului că ei nu pot face tot ce fac alți copii. Nu-mi
place să-i văd nemulțumiți, înfruntând probleme care sunt prea dificile
pentru a fi rezolvate fără vreun ajutor. Dar apoi încep să-mi amintesc că
s-ar putea ca nici lui Dumnezeu să nu-I fie ușor văzându-ne cum luptăm
să ne croim drum prin necazurile vieții. El ar putea îndepărta suferința
într-o clipă. Dar n-o face! Prin fiecare experiență, El îi ajută pe copiii Săi
să fie tot mai mult așa cum îi vrea El: asemănători cu Fiul Său, Isus.
Înțelepciunea aparține persoanei disciplinate a cărei capacități de
îndeplinire a unor acțiuni au fost sporite. Când sosește ziua competiției,
copilul disciplinat pășește încrezător spre linia startului. El nu va da
înapoi în fața obstacolelor. A reușit înainte, va reuși și acum.
134 Un tată eficace
Pe mine cu adevărat mă doare mai mult decât te doare pe tine
Era o noapte ploioasă în Los Angeles, și eu eram la aeroport alături de
alte câteva mii de persoane, așteptând ca avioanele întârziate să decoleze.
Toți erau în mod evident obosiți și nervoși. Dar în mijlocul nemulțumirii
noastre comune a avut loc un episod care ne-a întristat pe toți.
Un cuplu tânăr se uitase insistent pe fereastră căutând un avion care
era – ca toate celelalte – în întârziere. Atât erau de preocupați, încât n-au
observat că fetița lor, în vârstă de trei ani, s-a îndepărtat de ei pe
neobservate. Când mama și tata s-au întors să vadă unde este fetița, au
devenit isterici. Repezindu-se în toate direcțiile deodată, ei au început s-o
strige pe fetiță pe nume. Erau atât de agitați, încât au intrat repede în
panică.
A fost nevoie de câteva minute și de mai mulți salariați ai aeroportului
pentru a localiza fetița. Toți am răsuflat ușurați. Dar când ea a fost adusă
tatălui ei, el a apucat-o imediat și a început s-o bată cu mânie. În același
timp îi adresa strigând amenințări umilitoare și stânjenitoare cu privire la
consecințele pe care le va avea de suportat dacă se va mai îndepărta
vreodată de ei.
Dacă bătaia plină de furie ar mai fi continuat mult, cred că unii dintre
noi ar fi intervenit. Ceea ce ne-a oprit la început a fost convingerea că
fiecare părinte are dreptul de a-și pedepsi copilul. Dar întrebarea care ne
trecea prin minte în timp ce priveam era: Este aceasta o pedeapsă? Cred
că mai degrabă vedeam un om nestăpânit dând frâu liber furiei că s-a
expus ca un tată iresponsabil. Ironia este că fetița suporta durerea, dar
probabil că de fapt tatăl se pedepsea pe el însuși.
Îmi amintesc această situație de fiecare dată când trebuie să-i
pedepsesc pe copiii noștri. Este ceea ce fac eu într-adevăr o pedeapsă?
Sau pur și simplu îmi revărs propria nemulțumire asupra cuiva care este
mai mic decât mine și care nu se poate apăra... cel puțin nu acum. S-ar
putea ca pedeapsa să fie de fapt o răzbunare sau furia că am fost
dezamăgit de copiii mei.
Niciun subiect din domeniul dezvoltării copiilor nu este atât de
controversat ca acela privind pedepsele. Desigur, există două extreme:
cei care pretind că nu este nevoie de pedeapsă și cei care văd un motiv de
a pedepsi în fiecare act de neascultare al copilului.
Dacă vă îndreptați spre Scriptură, veți descoperi că pedeapsa biblică
are mai multe obiective și caracteristici diferite. Pedeapsa corecțională e
menită să-l avertizeze pe cel care merge într-o direcție greșită. Pedeapsa
judiciară, pe de altă parte, simbolizează satisfacerea dreptății atunci când
Să înălțăm o catedrală grandioasă 135
societatea a fost nedreptățită și legea lui Dumnezeu călcată. Ea este de
asemenea folosită pentru a îndepărta din mijlocul unui grup de oameni pe
cineva care se dovedește a fi un element distructiv.
Iona este un exemplu pentru primul tip: pedeapsa corecțională.
Dumnezeu a pus pe umerii lui sarcina specială de a le predica oamenilor
din Ninive. Când Iona a hotărât să nu-L asculte pe Dumnezeu, el s-a
îmbarcat pe o corabie care mergea în sens opus. Dar n-a trecut mult timp
și Dumnezeu l-a debarcat pe Iona, și încă în pântecele unui pește uriaș.
Iona descrie într-un mod foarte viu această experiență:
„Și totuși mă aruncaseși în adânc, în inima mării, și râurile de apă mă
înconjuraseră; toate valurile și toate talazurile Tale au trecut peste mine.
Ziceam: ,Sunt lepădat dinaintea ochilor Tăi! Dar iarăși voi vedea templul
Tău cel sfânt‘. Apele m-au acoperit până aproape să-mi ia viața, adâncul
m-a învăluit, papura s-a împletit în jurul capului meu. M-am coborât până
la temeliile munților, zăvoarele pământului mă încuiau pe vecie...” (Iona
2:2-6).
Cele trei zile petrecute de Iona în peștele uriaș reprezintă o formă de
pedeapsă corecțională. Ea a fost plănuită de Dumnezeu pentru a-l aduce
într-o stare de supunere, pentru a-l face să-și dea seama de propria lui
responsabilitate. Este evident că Dumnezeu are un anumit principiu în
relațiile Sale cu oamenii și anume acela de a aduce suferință în viața
noastră pentru a ne atrage atenția asupra greșelilor pe care le facem. El
face acest lucru pentru că ne iubește și ne vrea binele.
De aceea, scriitorul Epistolei către evrei îl zugrăvește pe Dumnezeu ca
pe un tată care trebuie uneori să-și pedepsească copiii:
„Fiule, nu disprețui pedeapsa Domnului și nu-ți pierde inima când ești
mustrat de El, căci Domnul pedepsește pe cine-l iubește și bate cu nuiaua
pe orice fiu pe care-l iubește” (Evr. 12:5,6).
Sunt momente când un tată – la fel ca și Dumnezeu – trebuie să
pricinuiască o suferință pentru că vrea să scoată în evidență consecințele
negative care îl așteaptă pe un om care continuă să meargă pe o cale
greșită.
Pedeapsa judiciară apare în Biblie atunci când cineva trăiește în mod
deliberat o viață de încălcare a legilor lui Dumnezeu. Acest lucru i s-a
întâmplat lui Cain. El a respins avertismentele lui Dumnezeu și, spre
deosebire de Iona, el a mers departe cu planurile lui de răzvrătire, având
ca scop eliminarea lui Abel. Pedeapsa a venit imediat, și Cain a fost
însemnat pentru toată viața, fiindcă a respins avertismentele corecționale
ale lui Dumnezeu. Același lucru i s-a întâmplat lui David, rege al
136 Un tată eficace
Israelului. Ca rezultat al păcatului adulterului cu Batșeba, el și-a pierdut
fiul nou-născut, care a murit. Acestea au fost consecințe dureroase ale
unor acte de răzvrătire.
Pedeapsa judiciară poate fi drastică. Uneori o persoană dovedește că
are o influență atât de distructivă, încât trebuie să fie îndepărtată. Avem
în Vechiul Testament povestea lui Acan care a fost executat din cauza
neascultării lui directe de Dumnezeu. Există apoi în Noul Testament
relatarea morții lui Anania și a Safirei din Biserica primară, pentru
încercarea lor de a minți pe Duhul Sfânt. Amândouă aceste experiențe
par a se centra în jurul unor probleme create de oameni a căror viață în
comunitatea oamenilor lui Dumnezeu ar fi fost o influență spirituală
dăunătoare. În astfel de cazuri este nevoie de extirpare chirurgicală.
Poate că cel mai impresionant și mai revelator pasaj în legătură cu
pedeapsa judiciară este totuși acela aflat în Deuteronom 21:18:
„Dacă un om are un fiu neascultător și îndărătnic, care n-ascultă nici
de glasul tatălui său, nici de glasul mamei lui, și nu-i ascultă nici chiar
după ce l-au pedepsit, tatăl și mama să-l ia și să-l ducă la bătrânii cetății
lui și la poarta locului în care locuiește. Să spună bătrânilor cetății lui:
,Iată, fiul nostru este neascultător și îndărătnic, n-ascultă de glasul nostru,
și este lacom și bețiv‘. Și toți oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre
și să moară. Astfel să cureți răul din mijlocul tău, pentru ca tot Israelul să
audă și să se teamă”.
Această directivă șocantă merită o analiză mai adâncă. Amintiți-vă că
pe vremea când ea a fost scrisă poporul Israel era în drum spre țara
promisă. Rigorile acelei călătorii pretindeau cea mai perfectă disciplină și
ordine din partea fiecăruia. Nu era nici timp și nu erau nici posibilități ca
națiunea să-și risipească energia ducând muncă de lămurire și încercând
să-i înduplece pe disidenți. Astfel, legea prevedea că dacă un tânăr nu o
respectă, el va trebui să fie pedepsit prin executare.
Deși noi nu pledăm în favoarea „aruncării cu pietre” în copii, astăzi
există totuși câteva principii valoroase care pot fi extrase din acest pasaj.
Primul și cel mai important fapt din acest pasaj este că o familie, acum la
fel ca atunci, nu poate face față ușor răzvrătirii. Am văzut mulți părinți
încercând să facă viața în căminele lor fericită și eficientă, în timp ce un
copil desființa regulile ori de câte ori nu-i conveneau. Căminul nu poate
supraviețui în astfel de condiții. Acest pasaj din Deuteronom recunoaște
acest lucru și indică îndepărtarea definitivă a aceluia care dezbină
familia.
Un al doilea fapt important din acest verset este că Dumnezeu
Să înălțăm o catedrală grandioasă 137
recunoaște că uneori copiii trebuie să se despartă de părinți atunci când
copilul hotărăște să-și respingă părinții și modul lor de viață. Isus indică
acest lucru în parabola fiului risipitor. Iată un băiat care, în mod evident,
a avut toate posibilitățile pe care i le-a putut pune la dispoziție tatăl său.
Eu cred că nu adaug nimic parabolei dacă spun că acel tată pare a fi fost
un tată bun. Dar el avea un fiu care se putea încadra în sistemul de viață
al familiei sale. Când băiatul a cerut permisiunea de a pleca, tatăl său l-a
lăsat să plece cu părere de rău. Așa trebuia să se întâmple. Tatăl ar fi
putut să-l pună în lanțuri pe fiu, dar nu i-ar fi câștigat sufletul niciodată.
Era mai bine să-l lase pe băiat la discreția consecințelor propriilor lui
hotărâri și să spere că undeva, pe parcurs, formele tot mai grele de
pedeapsă vor avea efect. Băiatul se putea corecta prin consecințele
faptelor sale. Dar un lucru era sigur: atâta timp cât persista atitudinea lui
de răzvrătire, el trebuia să plece. În câteva ocazii, când un adolescent a
călcat în mod flagrant regulile familiei și a produs multă durere părinților
săi, având și o influență negativă asupra copiilor mai mici, eu am folosit
pasajul din Deuteronom pentru a demonstra dreptul tatălui de a lua
măsuri drastice. Versetul din Vechiul Testament îl obligă pe copil să
plece; principiul din Noul Testament îl îndeamnă pe tată să-l lase pe copil
să plece. Prin forță sau printr-un act voluntar, un fiu sau o fiică răzvrătită
total trebuie să părăsească familia. Dacă se ajunge până acolo încât se
pune problema supraviețuirii familiei, interesul grupului trebuie să aibă
prioritate față de individ.
Agonia unei astfel de hotărâri adesea îi lasă complet distruși pe
părinții care au investit o viață în fiul sau fiica lor. Ei au petrecut ore în
șir căutându-și propriile greșeli și încercând noi metode în relațiile cu
copiii. Au trecut probabil prin nenumărate momente când se părea că
sunt speranțe noi, pentru a le vedea mai târziu făcute praf. Ultima tortură
vine atunci când ei recunosc necesitatea unei măsuri drastice. Poate că
„plecarea” copilului va avea consecințe care vor duce la pocăință și
reînnoire. Atunci ei vor fi chemați – la fel ca tatăl fiului risipitor – să
deschidă ușa, să ierte și să restabilească relațiile.
Solomon, convins că în fiecare viață tânără există un tigru neîmblânzit
numit răzvrătire, a scris mult despre pedeapsă. El a spus:
„Pedepsește-ți fiul, căci tot mai este nădejde, dar nu dori să-l omori”
(Prov. 19:18).
Solomon pare a contrazice speranța inconștientă a multor tați că
răzvrătirea va dispare pe măsură ce copiii se maturizează. Nu este așa!
Dacă pedeapsa nu este aplicată la timp, răzvrătirea va lua forme din ce în
138 Un tată eficace
ce mai sofisticate, până când încă o familie va fi dezbinată, fiecare
membru fiind distrus și nefericit. Bătrânul rege înțelept a spus mai
departe: „Nebunia este lipită de inima copilului, dar nuiaua certării o va
dezlipi de el” (Prov. 22:15).
Pedeapsa corecțională și cea judiciară din cartea Proverbelor iau două
forme. Prima este artificială și se aplică copiilor. A doua este naturală și
se aplică vârstelor mai mari. Prin pedeapsa artificială, un tată sau o mamă
trebuie să născocească consecințe care să-l ajute pe copil să asocieze
durerea sau povara cu fapta lui rea. Acesta este scopul bătăii. Este o
experiență foarte dureroasă care dramatizează seriozitatea actului greșit
care a cauzat-o.
Pedeapsa naturală, care sporește cu vârstă, reprezintă consecințele
evidente care decurg din acțiuni greșite sau de răzvrătire. Singurătatea,
înfometarea și falimentul au fost consecințele naturale în viața fiului
risipitor.
Când eram mic, părinții mei m-au dus cu ei într-o vizită la niște
prieteni care locuiau într-o casă nouă, foarte frumoasă. În timp ce
„oamenii mari” discutau, eu m-am strecurat pe nesimțite în baie și am
reușit să arunc în toaletă tot felul de obiecte care nu aveau ce căuta acolo.
Scurgerea s-a înfundat și toaleta n-a mai putut fi folosită decât după ce a
fost reparată.
Pare absurd să subliniez acest lucru, dar pentru a vă oferi o ilustrație,
dați-mi voie să observ că pedeapsa normală ar fi constat din a fi obligat
să plătesc pentru vandalismul meu, nu numai cu bani, dar și prin
stânjeneala și umilința de a fi făcut un lucru atât de prostesc. Dar fiind
copil, eu nu puteam evalua niciuna din aceste consecințe naturale. Eu nu
aveam bani și nici nu eram grozav de stânjenit, fiindcă nu puteam evalua
gravitatea faptei mele.
Aceasta înseamnă că pedeapsa trebuia să fie potrivită cu situația mea.
Dacă nu eram în stare să evaluez banii, în schimb puteam înțelege bine
durerea. De fapt, se pare că Dumnezeu m-a înzestrat cu o zonă în partea
din spate a corpului la care se putea ajunge cu ușurință și care are un
număr suficient de terminații nervoase care să transmită mesajul în
„interiorul meu”. Tatăl meu era un maestru al pedepsei artificiale, și eu
am recepționat în curând mesajul – cu voce tare și clar. Vreau să spun că
mesajul era clar și eu strigam cu voce tare!
Fiecare familie își are formele proprii de pedepsire artificială. Cea
universală pare a fi bătaia. Dacă aveți cel mai mic respect pentru
înțelepciunea lui Solomon, nu puteți să nu recunoașteți faptul că el a
Să înălțăm o catedrală grandioasă 139
crezut puternic în provocarea durerii prin bătaie.
„Nuiaua și certarea dau înțelepciunea, dar copilul lăsat de capul lui
face rușine mamei sale” (Prov. 29:15).
Multă controversă a iscat pedeapsa corporală în familie. Unii i-au
condamnat caracterul „violent”; alții și-au exprimat teama că ea tinde să
exprime nemulțumirea momentană a părintelui și că poate deveni un mod
convenabil de descărcare a mâniei asupra altcuiva. În ultimă instanță,
copilul nu poate da înapoi... până mai târziu.
Decât să ajungem la vreuna din aceste extreme, ar fi mai bine să ne
întrebăm ce forme de pedeapsă corporală sunt posibile. Tatăl meu spunea
că, în primele luni din viața unui copil, el a găsit că este înțelept să
folosească un simplu bobârnac aplicat în partea din spate, atunci când
sesiza mânie sau răzvrătire în plânsul bebelușului. Oricine are experiență
cu copiii mici știe ce vrea el să spună când afirmă că există mai multe
feluri diferite de plânsete, și un părinte perceptiv învață repede să le
deosebească. Există plâns provocat de durere, de foame și de mânie.
Primele două sunt îndreptățite; al treilea trebuie să fie verificat. Un
simplu bobârnac în primele luni este uneori tot ce este necesar unui
bebeluș pentru a asocia răzvrătirea cu consecințele ei dureroase.
Pe măsură ce copilul crește, pedeapsa corporală are un rol tot mai
important, probabil până pe la vârstă de opt ani. Până la această vârstă,
comportamentul copilului trebuie să fi fost modelat în așa fel, încât să nu
mai fie nevoie de acest fel de constrângere. Pe copiii noștri m-am străduit
să nu-i bat cu mâna. Noi aveam un instrument pus deoparte pentru acest
scop și îl țineam într-un loc unde ne era ușor să ajungem la el. Nu a fost
folosit frecvent, dar îl ștergeam mereu de praf și îl păstram gata de
acțiune pentru cazul când cineva voia să pună la încercare autoritatea din
casa noastră.
Eu sunt convins că faptul că eram gata să-l folosim, cât și eficacitatea
lui atunci când era întrebuințat au contribuit la realitatea că rareori a fost
nevoie să apelăm la el. Cam pe la vârstă de șapte sau opt ani,
instrumentul a dispărut, fie din întâmplare, fie în mod voit. Dar nu am
mai avut nevoie de el niciodată.
Cu excepția copilăriei timpurii, când durerea este aproape singurul
proces de constrângere disponibil, eu sunt convins că bătăile nu trebuie
să fie niciodată impulsive. Aceasta este o formă de pedeapsă care ar
trebui să fie rezervată numai pentru anumite feluri de abateri din casă:
neascultare, lipsă de respect, minciună, rănirea altcuiva. Condițiile
aplicării ei ar trebui să fie binecunoscute de toți. Când bătaia este folosită
140 Un tată eficace
ca o formă de pedeapsă, ea ar trebui să fie aplicată de un părinte care este
în totalitate stăpân pe sine. Dacă, de exemplu, un tată are tendința de a-și
ieși din fire, el trebuie să aibă grijă să se calmeze înainte de a-și pedepsi
copilul. Acesta nu trebuie niciodată să rămână cu impresia că este
pedepsit de un părinte furios.
O altă formă de pedeapsă artificială este izolarea. Așa cum am spus
într-un capitol anterior, o zi petrecută în dormitor poate fi o invitație la
distracție, fiindcă dormitoarele celor mai mulți copii sunt echipate cu
multe mijloace de petrecere a timpului. Noi am descoperit că o bună
metodă de constrângere era să le pretindem copiilor noștri să stea cu fața
la perete într-un colț al camerei. Timpul trece încet pentru un copil.
Astfel, treizeci până la șaizeci de minute într-un colț în care să nu poată
face nimic altceva decât să stea și să privească în gol îi dă ocazia să
privească în urmă cu regret la propria atitudine și comportare.
Pierderea anumitor privilegii sau ocazii favorabile poate să aibă sens
pentru ei în câțiva ani. Jucăriile lăsate afară în dezordine pot fi confiscate
pentru o săptămână sau două. Interzicerea unei emisiuni preferate de
televiziune este o reacție moderată față de anumite feluri de comportare
inacceptabilă.
Când copiii noștri au învățat să scrie, am descoperit că tradiționala
pedeapsă de a scrie anumite lucruri de mai multe ori („Nu voi mai face
niciodată...” – scris de șaptezeci și cinci de ori) era foarte utilă. Eu
compuneam o propoziție care descria fapta negativă a copilului și îi
ceream să-și înregistreze pe hârtie pocăința de un număr suficient de ori
pentru a-i imprima înțelesul în minte. Acest gen de pedeapsă îi dă
copilului timp să ajungă să aibă remușcări și poate chiar să-i
îmbunătățească caligrafia.
Pe măsură ce copiii cresc, acest exercițiu poate fi extins, cerându-li-se
să scrie eseuri în care să-și descrie fapta și modul cum va putea ea fi
evitată în viitor. Toate privilegiile sunt pur și simplu suspendate până
când eseul este încheiat și părinții îl găsesc satisfăcător.
Pedeapsa devine tot mai naturală pe măsură ce copiii se maturizează.
Acum o fereastră spartă – făcută țăndări din neatenție – poate fi plătită
din banii proprii de buzunar sau printr-o muncă suplimentară a cărei
valoare să fie echivalentă cu valoarea ferestrei. Un alt gen de pedeapsă,
care se aplică adolescenților, implică retragerea tuturor privilegiilor din
afara casei atunci când un tânăr a încălcat regula care prevedea ora la
care trebuia să se întoarcă acasă, sau pentru orice alte abateri disciplinare
din afara casei. Acest fel de pedeapsă trebuie să fie însoțit de ideea că noi
Să înălțăm o catedrală grandioasă 141
am retras anumite privilegii ca urmare a faptului că un copil s-a dovedit
incapabil de a le folosi cu simț de răspundere.
Pedeapsa naturală devine deosebit de dureroasă atunci când îi vedem
pe copiii noștri pedepsiți de oameni din afara familiei. Noi nu trebuie să
ne opunem pedepselor aplicate de autoritățile din școală sau de poliție
decât în cazul că sunt nedrepte. Oricât de nefericit ar putea fi cazul, este
cel mai bun lucru din lume ca un băiat sau o fată să simtă pe propria piele
ce i se întâmplă aceluia care se răzvrătește împotriva legilor societății.
Părintele care încearcă să micșoreze efectul acestei pedepse dacă se
amestecă s-ar putea să facă o foarte mare greșeală. Desigur, tații și
mamele iubitoare trebuie să fie alături de copiii lor în momente de necaz,
dar ei comit o eroare gravă dacă încearcă să-și elibereze odraslele de
responsabilitatea pe care o au pentru acțiunile lor.
Fie că pedeapsa este corecțională, fie că este judiciară, ea trebuie să fie
aplicată dacă vrem să-i conducem pe copiii noștri spre un mod înțelept de
viață. Dar pentru a o face eficace, un tată trebuie să respecte anumite
reguli.
În mod evident, o primă regulă pentru aplicarea pedepsei ar fi această
problemă a mâniei. Comparați afirmațiile a doi tați, dintre care unul
spune: „Mă înfurii atât de tare, încât aș putea să te ucid”, și altul care
spune: „Ceea ce ai făcut tu mă îndurerează mai mult decât vei putea tu să
știi vreodată; sunt supărat pentru faptele tale”.
Prima afirmație implică furie și mânie a unei persoane față de cealaltă.
Ea lasă cicatrici în sufletul unui copil și ar putea chiar să-l determine să
se întrebe dacă tatăl său îl va ierta vreodată. Dar a doua afirmație este
diferită. Observați că ea arată că obiectul supărării este fapta copilului și
nu copilul însuși. Copiii noștri trebuie să știe că noi putem fi foarte
dezamăgiți sau chiar înfuriați de faptele lor – dar niciodată de ei. Acest
principiu este în deplină concordanță cu afirmația biblică că mânia lui
Dumnezeu este îndreptată spre păcatele noastre. Dar Dumnezeu îl iubește
totdeauna pe păcătos. Tații eficace pot folosi acest lucru ca pe un
precedent.
Dacă un părinte nu-și poate pedepsi copiii fără ca mânia lui să
izbucnească, pedeapsa trebuie amânată până când toți își recapătă
stăpânirea de sine. Putem provoca o rănire excesivă sau putem chiar da
naștere urii atunci când ne ieșim din fire.
Un al doilea principiu de aplicare a pedepselor este consecvența. Le
facem mult rău copiilor noștri dacă îi pedepsim în mod dezordonat și
inconsecvent. Și aici, un tată este adeseori tentat să-și pedepsească copiii
142 Un tată eficace
pe baza nivelului său de nervozitate sau a neplăcerii pe care i-au
provocat-o lui personal. Într-o zi, un copil face ceva cu care tatăl său nu
este de acord, dar el nu spune nimic decât cel mult o vorbă aspră sau
două. Dar a doua zi el izbucnește împotriva aceleiași abateri și
reacționează cu multă forță. Copilul nu știe niciodată ce simte tatăl său
sau cum va reacționa el. Pedeapsa inconsecventă este nedreaptă. Dacă un
tată este convins că o anumită abatere trebuie pedepsită, atunci ea trebuie
să fie totdeauna pedepsită. Dacă uneori el se eschivează, distruge mai
mult decât edifică.
Un al treilea principiu semnificativ care trebuie reținut în legătură cu
pedepsele este acela că pedeapsa trebuie să se potrivească persoanei.
Fiecare copil dintr-o familie va reacționa diferit la forme felurite de
pedepse, iar tații și mamele trebuie să cunoască aceste diferențe. Pot
exista variații mari în sânul aceleiași familii. Un copil este zdrobit de o
simplă afirmare a dezamăgirii de către tatăl sau mama sa. Dar alt copil
trebuie să fie aspru dojenit sau bătut pentru ca același mesaj să fie
recepționat. Noi trebuie să căutăm acele forme de corecție care au efectul
dorit – nici mai mult, nici mai puțin.
Pedeapsa nu trebuie să fie adecvată numai persoanei, ci și faptei rele.
Un tată fără discernământ explodează la orice. Fiecare abatere – fie că a
fost înfăptuită din greșeală, fie din răzvrătire – este întâmpinată cu
strigăte furioase și pedepse mari. El nu cântărește situația și nu-și
pregătește o reacție controlată care să-i conducă pe copiii săi spre
înțelepciune. Încetul cu încetul, ei încep să se teamă de el ca de un
obstacol sau ca de un dușman. El a pierdut respectul lor.
Am văzut cu toții tați care le-au interzis copiilor ieșirea din casă timp
de câteva săptămâni pentru motive banale. În felul acesta, este posibil ca
ei să-și fi exteriorizat teama că situația familială le scapă de sub control.
Dar într-o perspectivă mai îndepărtată, ei ar putea provoca o înstrăinare
mult mai gravă decât corecția pozitivă imediată.
Alte două principii de pedepsire mi-au fost imprimate cu ocazia unui
incident, când am văzut un tată izbucnind pentru orice făcea fiul său. El
își înșfăca fiul cu violență și începea să-l bată. Când se oprea – fiind
epuizat – băiatul tot nu reacționa. De fapt, în timp ce tatăl se îndepărta
dezgustat, l-am văzut pe băiat râzând forțat și l-am auzit zicând unui
prieten de-al lui: „Nici nu m-a durut”.
Prima greșeală a tatălui a fost că și-a pedepsit copilul în public, și
puteți nota acest lucru ca fiind cel de-al patrulea principiu de pedepsire.
Noi îi pedepsim pe copiii noștri în intimitate – niciodată în fața altcuiva,
Să înălțăm o catedrală grandioasă 143
nici măcar în fața altor membri ai familiei. Pedeapsa nu trebuie să
umilească; ea are menirea de a înfrâna o voință distructivă. Ea trebuie să
fie aplicată în prezența a numai doi oameni: un părinte și un copil.
Nimeni altcineva nu trebuie să fie vreodată de față.
A doua greșeală a tatălui a constat din încălcarea celui de-al cincilea
principiu al meu: el nu a fost ferm. O bătaie care nu produce o schimbare
de atitudine și de stare spirituală este mai rea decât lipsa bătăii. Rar se
întâmplă să ieșim în public și să nu vedem vreo mamă sau vreun tată
lovindu-și la întâmplare copilul. De cele mai multe ori, copilul nu
reacționează în niciun fel. Tot ce a reușit părintele să facă se rezumă la
schimbarea situației pentru câteva minute. Dar o succesiune de astfel de
pedepse ineficace produc imunitate față de orice fel de pedeapsă. Băiatul
care le spune prietenilor săi: „Nu m-a durut deloc” vrea să spună de fapt:
„Hei, eu pot să înving acest sistem”.
Pedeapsa ineficace aplicată în copilărie poate dezvolta o atitudine
nesănătoasă față de pedepsele naturale care vor veni în anii următori.
Dacă nu există niciun fel de teamă de vreun fel de pedeapsă, nu există
nicio piedică în calea răzvrătirii. Și fără o astfel de piedică, ne putem
aștepta ca spiritul îndărătnic să dea naștere la un șir de lucruri oribile și
de nefericiri.
Mai am și un al șaselea principiu de pedepsire și, la fel ca cel de-al
șaptelea, și acesta este în mod distinct un principiu creștin. Pedeapsa
trebuie să aibă un început și un sfârșit. Ea începe atunci când tatăl își
informează copilul de ce îl pedepsește. Dacă părintele și copilul nu au
ajuns la o înțelegere cu privire la abaterea copilului, atunci pedeapsa nu
are sens. De aceea, adeseori este important să așteptăm până când mânia
și supărarea se micșorează, astfel încât atât părintele, cât și copilul să
înțeleagă bine ce s-a întâmplat și de ce este nevoie de pedeapsă.
Făcând acest lucru ne asigurăm că nu vom pedepsi copilul pe nedrept.
Trebuie să i se dea copilului șansa de a explica și de a spune ce simte el
în legătură cu fapta comisă. Nu trebuie să i se permită totdeauna să scape
de pedeapsă cerându-și iertare, fiindcă el ar învăța că „îmi pare rău” este
un pașaport spre libertate de fiecare dată. Astfel de scuze nu înseamnă
nimic.
La fel de important este și faptul ca atunci când pedeapsa s-a încheiat
copilul să fie iertat și reabilitat complet. Printre multele trăsături pe care
le admir la tatăl meu este și faptul că, odată ce am fost pedepsit, el nu mai
ținea cont de purtarea rea din trecut și nici nu-mi reamintea pedepsele
anterioare. Puteam fi sigur că atunci când o problemă fusese încheiată
144 Un tată eficace
între patru ochi, ea era încheiată pentru totdeauna. El mă ținea în brațe
până când terminam de plâns și apoi ne reluam relațiile de tovărășie.
Poate că acesta este motivul pentru care eu nu i-am purtat niciodată pică
vreunuia dintre părinții mei.
Acest principiu este evident creștin, fiindcă el implică iertarea. Și în
context biblic iertare înseamnă că o anumită faptă nu mai este folosită
pentru a se formula o acuzație împotriva noastră. S-ar putea să treacă un
timp până când ni se oferă o altă șansă și s-ar putea ca numai după o
vreme să câștigăm încrederea totală. Dar în sensul cel mai larg, o faptă
odată pedepsită trebuie să fie apoi iertată. În contextul pedepsei, copiii
trebuie să fie învățați despre necesitatea pocăinței și despre iertarea care
rezultă de aici. În durerea acestei încercări, ei trebuie să învețe unele
dintre cele mai mari lecții ale vieții privind relațiile cu ceilalți oameni.
Ultimul principiu de pedepsire, care pare să le cuprindă pe toate
celelalte, este acesta: pedeapsa izvorăște dintr-o inimă plină de dragoste
– nu din răzbunare. Ce voiau mama și tata să spună când ziceau: „Eu te
pedepsesc fiindcă te iubesc și vreau să devii un om al lui Dumnezeu”?
Este nevoie de o minte adultă pentru a înțelege înțelepciunea acestei
afirmații. Sau nu?
Kristen mi-a descris un cămin pe care l-a vizitat recent. Într-un
comentariu realist asupra acestei experiențe, ea a spus: „Eu nu cred că ei
își iubesc copiii foarte mult, tată”.
Acest comentariu m-a fascinat și am vrut lămuriri.
„Ce te face să crezi acest lucru, Kris?” am întrebat eu.
Ea mi-a răspuns foarte gânditoare: „Ei bine, ei nu le spun niciodată
,nu‘ copiilor lor, și nu se supără pe ei niciodată pentru nimic. Îi lasă pur și
simplu să facă ce vor”.
Mi-am dat seama că ceea ce auzeam era ceva deosebit, și am încurajat
această conversație. „Eu credeam că așa ți-ar plăcea ție să se poarte
părinții. Gândește-te numai: să nu fie nimeni în jurul tău care să facă pe
șeful cu tine; să nu te pedepsească nimeni niciodată; să nu te împiedice
nimeni vreodată să faci ceea ce dorești. Credeam că așa ți-ar plăcea și
ție”.
„S-ar putea ca uneori să vrem ca lucrurile să se desfășoare în felul
acesta”, a răspuns ea, „dar nu este bine pentru noi. Cei mari știu cel mai
bine de ce avem nevoie, fiindcă ei ne iubesc. Într-o zi vom ști și noi”.
Kristen a înțeles ceva de mare valoare. Ea și-a dat seama că pedeapsa
eficace care produce înțelepciune izvorăște dintr-o inimă plină de
dragoste.
Să înălțăm o catedrală grandioasă 145
Datorită faptului că această carte se ocupă de tați, eu am vorbit despre
pedeapsă din perspectiva paternă. Nu vreau însă se se înțeleagă că
mamele nu au nicio responsabilitate cu privire la aplicarea pedepselor în
cămin. Un cămin e în pericol dacă unul din părinți lasă această problemă
în întregime în seama celuilalt.
Ar fi înțelept ca mama și tatăl să cadă de acord asupra unui sistem de
pedepsire. Copiii își vor da seama repede dacă unul este mai îngăduitor
decât celălalt. Eu am văzut acest lucru odată când Kristen era destul de
mică. Eram gata s-o bat, când ea a strigat: „Tăticule, te rog las-o pe
mama să mă bată”. Ea știa că exista o diferență. Noi am făcut ca
diferențele să dispară repede.
Atunci când fapta rea comisă este gravă, ar fi indicat ca tata și mama
să discute situația înainte de a fi aplicată vreo pedeapsă. În familia
noastră, eu am preluat responsabilitatea de a mă ocupa de problemele mai
grave. Aceasta pare să fie responsabilitatea capului de familie.
Zilele pedepselor artificiale în casa noastră s-au dus. Noi nu-i vom mai
bate pe copii niciodată, și eu mă bucur de acest lucru. Noi am intrat în
perioada consecințelor naturale. Iar dacă copiii noștri vor încălca legile
lui Dumnezeu și regulile societății, ei vor avea de suferit. Dacă acest
lucru se va întâmpla, noi vom suferi împreună cu ei. Rugăciunea mea
este ca noi să le fi aplicat suficiente sancțiuni corecționale, pentru ca prin
ele ei să-și fi însușit o teamă durabilă care să-i împiedice să se abată de la
calea înțelepciunii.
Un prieten de-al meu mi-a povestit despre o perioadă pe care a
petrecut-o în străinătate. Acest tânăr credincios fusese singur multe zile și
a fost confruntat cu ispita de a vedea un film pornografic. Curiozitatea și
depărtarea de casă au fost doi factori puternici de convingere în lupta lui
cu ispita. Stând acolo, în fața cinematografului, el și-a reamintit un cântec
religios pe care îl învățase de la părinții lui cu mulți ani înainte:
Voi fi credincios, căci sunt oameni care se încred în mine,
Voi fi curat, căci sunt oameni care mă iubesc,
Voi fi tare, căci este mult de suferit,
Voi fi curajos, căci voi avea multe de înfruntat.
Amintirea acestor cuvinte și adevărul conținut de ele l-au făcut pe
prietenul meu să se întoarcă în camera lui de la hotel cu o inimă curată.
Se ivise un moment al adevărului și, fiindcă prin educație, prin disciplină
și prin pedepse îi fuseseră imprimate niște precepte corecte, el a fost în
stare să acționeze așa cum trebuia. Decizia lui a fost înțeleaptă.
Pentru mulți, decizia prietenului meu pare a fi minoră în comparație
146 Un tată eficace
cu lunga cursă a vieții. Dar deciziile lui Iosif de a nu se da bătut atunci
când a fost trădat de frații săi sau de a nu ceda – nici măcar o dată – soției
lui Potifar sau de a nu se supăra atunci când a fost uitat în închisoare ar fi
putut fi considerate, de asemenea, decizii minore. Dar de fiecare dată el a
luat decizia cea mai bună – și anume cea înțeleaptă. Iar lanțul de decizii
înțelepte l-au condus direct către funcția cea mai importantă în țară.
Iată ce face un tată eficace. El nu întreține o familie, ci o crește.
Roadele se văd atunci când un copil crește în înțelepciunea vieții și în
comportare ajunge să se asemene cu Cristos. În ultimă analiză, noi nu
căutăm să creștem copii cu o anumită calificare, ci copii spirituali. Acest
lucru îl dorește Dumnezeu.
Al cincilea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că eu îmi


accept copiii și îi apreciez pentru ceea ce sunt ei, îi prețuiesc pentru ceea
ce realizează ei și îi învălui în iubire pentru că sunt ai mei.

Capitolul 13

Te rog, arată-mi că ții la mine

Piesa de teatru jucată de elevii clasei a șasea tocmai se terminase. Sala


de sport era arhiplină, aerul era închis și spectacolul durase cu treizeci de
minute mai mult decât se preconizase. Dar fiindcă publicul spectator era
compus numai din noi, părinții, am trecut cu vederea aspectele negative
și am preferat să luăm în serios seara aceea, convinși fiind că era un
spectacol demn de Premiul Academiei. Când directorul școlii ne-a
anunțat că puteam pleca, am început să ne adunăm în grupuri mici pentru
a purta obișnuitele noastre discuții prietenești.
În acest cadru am fost martorul unei mici drame de după spectacol,
dramă care nu a avut nicio semnificație pentru nimeni în afară de o fetiță
de doisprezece ani și de tatăl ei. Ea interpretase un rol minor în piesă și
acum venise din culise să-și găsească părinții, anticipând în mod evident
reacția lor față de realizările ei de pe scenă. Când l-a zărit pe tatăl ei
discutând cu un alt bărbat, ea a strigat: „Tăticule, tăticule” și a alergat la
el și l-a apucat de mână.
Ea se mai agita încă nerăbdătoare în așteptarea reacției lui față de rolul
ei din piesă, când el i-a spus tăios: „Barbie, nu mă întrerupe! Nu vezi că
discut cu domnul Mathewson? Voi termina într-un minut”.
Probabil că am fost singurul care a văzut scena, dar mi-a fost clar că
lumina din ochii copilului s-a stins imediat. Mesajul pe care l-a
recepționat ea a fost tăios și – în împrejurările date – foarte crud:
„Spectacolul tău a fost mai puțin important pentru mine decât ceea ce
îmi spune prietenul meu”.
Aprecierea din partea unor persoane importante pentru noi este o
necesitate fundamentală. Sănătatea noastră complexă – fizică, emoțională
și spirituală – nu poate supraviețui fără ea.
Când vorbim despre acest fel de necesitate, nu punem accentul pe
aplauze superficiale, ci pe ceva ce Dumnezeu a zidit în fiecare dintre noi
148 Un tată eficace
când ne-a creat. Credinciosului i se promite că dacă îl va fi servit cu
loialitate pe Dumnezeu, într-o zi îl va auzi pe Tatăl său ceresc pronunțând
următoarea confirmare: „Ai lucrat bine, serv bun și fidel”. Biblia include
învățături despre doctrina răsplătirii cerești pe care nu trebuie să ne
rușinăm s-o păstrăm în minte în timp ce lucrăm.
Dumnezeu ne-a creat în așa fel încât, cu timpul, să avem nevoie de
forme de apreciere mai puține, dar totuși semnificative, din partea celor
mai importanți oameni din viața noastră: părinții noștri, soții sau soțiile
noastre, prietenii cei mai apropiați, într-o oarecare măsură chiar și
comunitatea în mijlocul căreia trăim. Avem foarte mult nevoie de
apreciere și, dacă n-o avem, ființa noastră lăuntrică moare câte puțin în
fiecare zi. Pe scurt: faptul că noi înflorim sau ne ofilim în viață depinde
în mare măsură de aprecierea altora și în sfârșit de felul cum ne apreciem
noi înșine.
Un bărbat de douăzeci și șase de ani vine să poarte o discuție cu mine
și începe să-mi dezvăluie lupta sa interioară cu complexele de
inferioritate, care durează de mulți ani. Nu ne trebuie mult ca să ajungem
la relațiile lui cu tatăl său. Depistăm împreună un șir de experiențe
dezamăgitoare de pe vremea când era băiat, în acele ocazii când tatăl
observa că fiul său realizase ceva. Fie că era vorba de lucrări de școală,
de o victorie atletică, de o machetă de avion sau de o încercare de a face
ceva prin casă, reacția era totdeauna aceeași: nemulțumire și critică –
„Ai fi putut s-o faci mai bine... mai repede... mai ușor”. Părea că este
imposibil să-l mulțumească pe tatăl său.
În astfel de situații, cei mai mulți copii vor face multe încercări de a-i
mulțumi pe tații lor, sperând totdeauna că data viitoare reacția va fi alta.
Dar dacă nimic nu se schimbă, rezultatul este de obicei o deprindere
mintală numită complex de inferioritate – care constă din convingerea
personală că ești inutil și fără valoare.
În timp ce discut cu prietenul meu, îmi dau seama că, dacă nu-l
convinge cineva că tatăl său a fost insensibil și orb la tot ce făcea fiul său,
el este în stare să treacă prin viață convins că punctul de vedere al tatălui
său cu privire la aptitudinile lui a fost corect. El va fi un învins în tot ceea
ce va întreprinde.
Atât de puternică a fost această influență din copilărie, încât nu numai
că i-a modelat toate aptitudinile și felul cum a abordat munca, dar i-a și
devastat părerea despre el însuși ca persoană. Tânărul a încetat să mai
urmărească vreo performanță, fiindcă el fusese învățat în mod necugetat
de tatăl său să gândească că lui îi era imposibil să realizeze ceva. În cele
Te rog, arată-mi că ții la mine 149
din urmă a ajuns în situația de a fi de acord în mod inconștient cu părerea
tatălui său. În timp ce discut cu el, mintea mea se întoarce la fetița care a
jucat în piesa prezentată de elevi. Așa va deveni și ea? Oare mustrarea
devastatoare a tatălui ei reprezintă un obicei care se repetă adesea în viața
ei?
Faptul că atunci când era copil nu a reușit să obțină aprecierea tatălui
său l-a condus pe prietenul meu spre această luptă cu complexul de
inferioritate. Ar fi fost posibil să devină victima altor genuri de probleme.
El a ales ca stil de viață pentru personalitatea lui retragerea și evadarea.
Alții cu acest fel de antecedente s-au îndreptat în altă direcție. S-ar putea
să fie adulți pe care îi cunoaștem noi și care vor cu tot dinadinsul să iasă
în evidență și să fie apreciați. Ei nu-și găsesc odihna până când nu devin
președinți, directori, cei mai mari, cei mai buni sau cei mai bogați. Ei
trebuie să câștige și încă în mod decisiv.
Recent l-am vizitat pe medicul meu care este specialist în migrene. El
mi-a împărtășit nemulțumirea lui în legătură cu faptul că nu se cunosc
cauzele celor mai multe dintre migrene. Ceea ce i-a captat interesul,
totuși, a fost faptul că majoritatea copleșitoare a pacienților pe care îi
tratează el sunt oameni cu realizări mari, bărbați și femei care trebuie să
câștige totdeauna. În timpul consultațiilor, el a descoperit că marea
majoritate a acestor pacienți au avut relații deficitare cu tații lor în
domeniul aprecierilor. Un bărbat trecut de șaizeci de ani, enorm de bogat
și investit cu o putere incredibilă, a recunoscut că el încă mai încerca să-l
mulțumească pe tatăl copilăriei sale. Se pare că tensiunea n-a dispărut
niciodată. Rezultatul: o viață marcată de migrene, ulcere și boli de inimă.
Mă gândesc la aceste două reacții clasice – evadarea și afirmarea
excesivă – când îmi iau rămas bun de la tânărul care a venit să mă vadă.
Înainte de a programa o nouă întâlnire la biroul meu, tânărul a plecat în
concediu la bătrânul său tată. Cei doi au purtat discuții lungi, și fiul i-a
împărtășit tatălui câteva dintre sentimentele sale refulate.
Tatăl se înfioară oarecum șocat. Niciodată nu i-a trecut prin minte, a
răspuns el, că fiul său simțea în felul acesta. Oare n-a sesizat fiul ce
mândru era tatăl de băiatul său? Cum este posibil ca ei să se fi înțeles atât
de greșit unul pe altul? Orele trec, și tatăl relatează un episod după altul
în care el a simțit o puternică apreciere și mândrie pentru fiul său.
Dar aceasta este o parte majoră a problemei. Deși s-a simțit mândru de
fiul său, omul acesta nu a exprimat niciodată acest lucru. Acum, mândria
lui se revarsă în cuvinte... la cincisprezece ani după ce personalitatea
fiului a fost ferm modelată. Cum poate un tată să se scuze pentru că și-a
150 Un tată eficace
înșelat fiul într-un mod ireversibil? Cei doi plâng încercând să recupereze
timpul pierdut. Tatăl recunoaște că i-a fost teamă că prea multă apreciere
ar fi scăzut voința băiatului de a merge înainte. Din fericire, el își dă
seama acum că a împins lucrurile până la o extremă periculoasă.
Tânărul care vine să mă vadă după concediu este o persoană pe cale
de vindecare. El a auzit un fel de „ai lucrat bine” pământesc și, deși vor
mai trece ani până când se va putea elibera de deprinderea de a se privi
pe sine însuși dintr-o perspectivă negativă, totuși a intervenit o schimbare
importantă. El poate cel puțin să tragă o cortină peste trecut și să se
concentreze asupra autoaprecierii în prezent și viitor.
Cele descrise mai sus nu reprezintă ceva deosebit. Singura parte unică
a acestei experiențe este că a intervenit un anumit grad de vindecare și
progres. Mulți fii și fiice nu ajung niciodată să audă de la tații lor ce a
auzit în cele din urmă prietenul meu. Merită să observăm, de asemenea,
că în majoritatea cazurilor, dacă aprecierea nu a fost transmisă în mod
satisfăcător în copilărie, nici chiar cele mai entuziaste schimbări de
atitudine ale unui părinte nu mai pot satisface mai târziu întreaga
necesitate a copilului. Unele lucruri neglijate în copilărie nu mai pot fi
niciodată recuperate în întregime. În cazul acestui om a intervenit o
excepție neobișnuită.
Eu sunt convins că o mare parte din personalitatea noastră se bazează
pe o înlănțuire de relații semnificative care ne urmăresc toată viața.
Primele relații semnificative, desigur, sunt cele cu părinții noștri.
Următoarele includ frații și surorile. Anumite prietenii și relațiile cu
autoritățile – cu profesorii, de exemplu – formează al treilea grup. Al
patrulea nivel care apare la maturitate este cel cu tovarășul sau tovarășa
de viață. Toate aceste relații trebuie să fie pe deplin armonioase și
sănătoase. Armonia include probabil apreciere, rezolvarea pașnică a
conflictelor, precum și dăruirea și acumularea unui mănunchi important
de informații și experiențe.
Cele mai multe dintre luptele noastre interioare își au rădăcina în una
sau mai multe relații nearmonioase – cea cu părinții noștri fiind cea mai
importantă. Acestea trebuie să fie aduse la o rezolvare pașnică. Dacă nu,
va exista totdeauna un fel de „monstru” al nehotărârii în spiritul nostru
interior, care își va croi cale spre conștiința noastră în anii următori.
Această nevoie de apreciere și armonie continuă chiar și după ce au
murit părinții noștri. Dacă cineva nu este sigur cu privire la sentimentele
părinților față de el, ar putea să continue în mintea lui toată viața să
încerce să le câștige aprecierea. Ar putea, pe de altă parte, ca brusc să
Te rog, arată-mi că ții la mine 151
înceteze să mai încerce acest lucru, să-l îngroape adânc în misterioasele
adâncimi ale spiritului său interior și apoi să se întrebe de ce simte un
puternic resentiment față de toți cei care în subconștient îi aduc aminte de
vechiul său stil de viață și de autoritate: un șef, un pastor, un profesor sau
chiar un soț, de exemplu. S-ar putea chiar să-și reverse ura pe care o
simte pentru părinții săi morți asupra unor persoane care există în
prezent. Acest lucru nu este ceva neobișnuit. Fiecare dintre noi care la un
moment dat îndeplinește o funcție ce-l investește cu autoritate în mica
noastră societate se poate izbi de resentimente sau rezistență din partea
cuiva care vede de fapt în noi un comportament asemănător cu acela al
unei mame sau al unui tată față de care persoana respectivă a acumulat
ură sau ostilitate.
Acestea sunt posibilitățile pe care un tată eficace trebuie să le aibă în
vedere atunci când se străduiește să mențină echilibrul dintre aprobare și
critică, atunci când este vorba de copiii săi. Această problemă este atât de
delicată, încât tatăl trebuie să se resensibilizeze față de ea în fiecare zi
prin rugăciune. Aprobarea și critica trebuie să fie deliberate și bine
gândite.
Impresia mea este că, în general, un tată dorește să-și exprime
aprobarea și mândria față de copiii săi. Dar problema pare a fi aceea că îi
vine greu să exprime ceea ce simte. Poate că se teme să nu fie prea
elogios sau poate se străduiește să-și exprime satisfacția, dar folosește
cuvinte care nu-i spun prea mult copilului. Treptat, el cade în mod
inconștient în capcana de a crede că sentimentele sale sunt cunoscute
copiilor, și aceasta este o greșeală gravă. El nu trebuie să facă
presupuneri.
Există diferite modalități prin care un tată își poate exprima aprobarea
față de copiii săi. Prima modalitate am putea s-o numim simplu afirmare
verbală a valorii. Afirmarea valorii altora este actul prin care exprimăm
cât de valoroși considerăm noi că sunt ei ca persoane. Noi afirmăm
valoarea oamenilor ținând cont de ceea ce sunt ei; îi apreciem pe oameni
după faptele lor. Ambele sunt foarte necesare.
Afirmarea valorii pare a fi transmisă cu ușurință de la mamă la copil.
De obicei, un copil este sigur de părerea mamei sale despre el. Dacă ea
nu-i înșală în mod deliberat încrederea, copilului îi va veni ușor să
presupună că are dragostea mamei sale și acceptarea ei în mod automat.
În ultimă instanță, gândește el în subconștient, ea m-a purtat în corpul ei,
m-a născut și acum are grijă de mine. Ea trebuie să aibă gânduri pozitive
cu privire la valoarea mea.
152 Un tată eficace
Nu același lucru se întâmplă cu tata, gândește copilul. Cine știe într-a-
devăr ce simte tata? Atât cât poate înțelege un copil, tata nu este legat
într-adevăr de familie – cel puțin nu în măsura în care e mama. Tata vine
și pleacă, are responsabilități în alte părți ale acestei lumi mari. Copilul se
întreabă ce simte de fapt tatăl pentru familie. Evident, aprobarea tatălui
trebuie să fie câștigată. Ea nu poate fi presupusă. Atenția lui trebuie să fie
captată.
Tatăl le răspunde copiilor și le afirmă valoarea prin tot felul de
modalități. Semnale intime, așa cum sunt un semn cu ochiul, anumite
gesturi, o bătaie pe umăr, multe îmbrățișări și sărutări, din când în când
un cuvânt deosebit: toate acestea fac parte dintr-un vocabular special de
afirmare a valorii. Copiii învață repede acest limbaj; ei știu ce simte tata;
le este limpede când tata este mulțumit și când nu este. Odată ce sistemul
de comunicare a fost stabilit și ei știu că tata este receptiv la manifestările
lor ca persoane, vor face totul să le fie în mod continuu afirmată valoarea
în felul acesta.
Imaginați-vă apoi sentimentul de frustrare al unui copil atunci când
descoperă că tatăl său nu folosește limbajul de afirmare a valorii sau că
acest limbaj este inconsecvent și neclar. Situația devine și mai rea atunci
când limbajul folosit de tată este încărcat de sarcasm, ridiculizare și
dezgust. Dezastru!
În calitate de tați, noi trebuie să știm nu numai cum să afirmăm
valoarea copiilor noștri, ci și când și cu ce scop. Unii tați, de exemplu, o
fac numai în legătură cu lucruri care sunt importante pentru ei personal:
realizările sportive sunt în mod evident un bun exemplu. Se întâmplă
adeseori ca atât fiii, cât și fiicele să-și dea seama că singurele lucruri care
sunt de valoare în ochii tatălui lor sunt legate de victoria lor pe terenul de
sport. Există multe exemple de tați care au făcut greșeala de a le da de
înțeles în mod clar fiilor lor că nu pot fi apreciați în mod satisfăcător
decât ca sportivi. De câte ori nu a îmbrăcat un băiat echipamentul sportiv
și a ieșit pe teren, dar, nefiind capabil să câștige, el a înțeles că eșecul său
nu se rezumă numai la echipa sportivă, ci îi afectează și relațiile cu tatăl
său. Dacă tatăl este suficient de insensibil, acesta poate fi un moment
dezastruos pentru relațiile dintre ei, fiindcă băiatul fie că se va scufunda
în complexe de inferioritate, fie că va sfârși prin a nu-i mai păsa de ceea
ce gândește tatăl său. Domeniul de apreciere a fost prea îngust. Sportul
nu este suficient.
Să ne gândim la un fiu sau o fiică care ar trebui să fie apreciați pentru
lucruri pe care le pot face foarte bine, chiar dacă ele nu se potrivesc cu
Te rog, arată-mi că ții la mine 153
interesele sau speranțele tatălui. Este vorba de băiatul care are înclinații
artistice, dar nu poate trage o pasă de patruzeci de metri; de fata care
dovedește aptitudini excelente într-un laborator școlar de cercetări, dar nu
este o bună jucătoare de hochei. Este posibil ca, dacă ei vor simți că pot
avea aprecierea tatălui numai în alte domenii de preocupări, să renunțe la
acela pentru care au aptitudini și să abordeze domeniul care le va aduce
aprecierea tatălui. Tragedie!
Această problemă lansează un apel la sensibilitate. Ce dorește copilul
meu să facă? Ce poate face el cel mai bine? Și unde are el nevoie de
apreciere? Ce calități ale caracterului și personalității sale văd eu că au
nevoie să fie scoase în evidență și lăudate, în așa fel încât copiii mei să
știe că eu le consider importante? Aceste întrebări necesită un răspuns
bine gândit.
Pe lista modalităților de afirmare a valorii se află și afirmația simplă
„te iubesc”. De-a lungul anilor, eu am stabilit un fel de tradiție cu Mark și
Kristen. De obicei, ultimele noastre cuvinte înainte de culcare sunt „te
iubesc”. Am învățat aceste cuvinte la o vârstă fragedă și niciunul dintre
noi nu se rușinează să le folosească.
Trebuie să mai amintesc, totuși, că afirmarea valorii și aprecierea
trebuie să fie sincere și autentice. Aprecierea persoanei unui copil trebuie
să fie automată, fiindcă el este fiul sau fiica tatălui său. Dar aprecierea
realizărilor unui copil trebuie să fie câștigată în mod cinstit, astfel încât
aprobarea care rezultă de aici să nu pară falsă sau ipocrită. Este nevoie de
un echilibru sensibil.
O fiică îi mărturisește tatălui ei că este îngrijorată fiindcă nu știe dacă
va câștiga la alegerile din școală o anumită poziție. „Tăticule, vreau
foarte mult această funcție”, spune ea. Printre temerile ei se numără și
aceea că tatăl sau mama ei o vor dezamăgi spunându-i că nu este destul
de bună. Ea are nevoie să-l audă pe tatăl ei spunând: „Dragă, cel mai
important lucru pentru mine este alegerea ta. Ceea ce contează pentru
mine este ca tu să-ți reprezinți cu cinste propriile standarde de
perfecțiune. Nu voi fi niciodată dezamăgit de înfrângerile tale dacă știu
că ai făcut tot ce ai putut. Voi fi alături de tine indiferent care va fi
rezultatul”.
Afirmarea autentică a valorii e importantă nu numai pentru
sentimentul momentan de siguranță pe care îl dă, ci ea deschide calea
pentru relații viitoare sănătoase. O fiică va face cu tatăl ei primele
încercări de a trece peste bariera sexului și de a se face plăcută bărbaților.
De la el trebuie ea să afle dacă este atrăgătoare, dacă conversația ei este
154 Un tată eficace
interesantă și dacă creativitatea ei are valoare. Dacă tatăl ei îi va lăuda
atributele mintale și spirituale la o vârstă fragedă, ea va învăța să nu se
bazeze numai pe calități superficiale, așa cum este atracția sexuală,
pentru a-i atrage pe bărbați atunci când va fi mare. Afirmarea valorii ei,
formulată de tatăl ei în doze potrivite, o va convinge că ea este
importantă ca persoană, nu ca obiect sexual.
Dacă tatăl este perceptiv, el va începe devreme, în primii ani de viață
ai fiicei sale, să-i spună ce mulțumit este el de ea. El o va îndemna să
copieze trăsăturile admirabile ale mamei ei. Prin afirmarea valorii și
apreciere, el va scoate la lumină în mod constant aptitudinile ei aflate în
plin progres. El va sublinia realizările altor femei care fac lucruri mari în
lume și o va încuraja să-și aducă propriile contribuții de valoare. Fiindcă
în acest fel învață să-l mulțumească, ea va fi capabilă să se descurce
printre bărbați atunci când va crește mare. Relațiile ei cu bărbații când va
fi adultă vor fi de calitate foarte bună dacă au fost impulsionate de o
educație potrivită din partea tatălui.
Există situații speciale în viață când afirmarea valorii unui copil este și
mai importantă. Un copil cu un surplus de greutate are nevoie să fie
apreciat și în același timp ajutat să-și reducă greutatea. Copiii care trebuie
să poarte aparate dentare corectoare sau ochelari ar putea avea nevoie de
un surplus compensator de afirmare a valorii lor. S-ar putea ca ei să audă
exact opusul de la colegii lor de aceeași vârstă care sunt mai cruzi.
Stângăcia care însoțește uneori instalarea pubertății poate fi eliminată
prin afirmarea valorii tânărului. Să nu uităm momentele catastrofale când
o fiică este dezamăgită după o întâlnire cu un băiat sau un fiu nu este
acceptat într-un grup din care dorește mult să facă parte. Acestea sunt
momente când un tată eficace se apucă de treabă și reafirmă valoarea
copiilor săi. Părerea lui contează, și el trebuie să și-o facă cunoscută.
În timp ce afirmarea valorii se concentrează asupra a ceea ce este
copilul, aprecierea pune în lumină ceea ce a făcut copilul.
Kristen se distrează grozav venind la biroul meu și făcând pe
secretara. Uneori am sentimentul că ea crede că bătrânul ei tată nu se
poate descurca fără ajutorul ei. Dacă las biroul pe mâna ei timp de o
jumătate de oră, pot fi aproape sigur că ea va rearanja ceva, va face
curățenie sau va încheia ceva început de mine.
Într-o zi, după ce mi-a făcut ordine pe birou, am introdus o coală de
hârtie în mașina de scris și i-am scris o scrisoare de mulțumire pe care am
pus-o la poștă. Am fost răsplătit pe deplin a doua zi când am văzut-o
citind scrisoarea.
Te rog, arată-mi că ții la mine 155
Copiii trebuie să fie apreciați pentru contribuția pe care o aduc ei în
viața noastră. Prin aceste expresii de apreciere, încep să-și dea seama că
ei nu sunt în familie doar pentru a trăi pe spinarea părinților, ci că ei au
de adus contribuții valoroase la bunăstarea familiei. Ei sunt o parte vitală
a vieții noastre de familie, și noi trebuie să le spunem acest lucru.
Este relativ ușor să dăm impresia că o familie este formată din două
clase de oameni: prima clasă – cea a părinților, a doua clasă – cea a
copiilor. Familia nu este o societate cu două nivele; ea este un cerc de
oameni dependenți unii de alții. Dacă prima mentalitate predomină,
atunci copiii sunt suficient de mari pentru a coborî din vârful încărcăturii
și pentru a porni pe propria lor cale. Dacă copiii gândesc așa, cauza este
eșecul părinților de a-și convinge copiii că toți trebuie să tragă căruța.
Fără aceasta nu există niciun progres!
Probabil că acesta este unul dintre motivele pentru care americanilor
le place să urmărească la televizor serialul cu familia Walton. Ceva ne
încălzește parcă în felul cum fiecare persoană joacă un rol în viețile
celorlalți. Părinții nu se pot descurca fără copii, iar copiii evident n-o pot
scoate la capăt fără părinți. Nu așa se petrec lucrurile în cele mai multe
familii astăzi. Prea adesea, copiilor li se dă impresia că ei nu sunt absolut
necesari familiei.
De aceea, este important ca membrii familiei să-și exprime mereu
recunoștința unii față de alții. Prin acest act al aprecierii reciproce, noi
spunem de fapt: „Tu ești foarte important, și ar fi foarte greu să ne
descurcăm fără tine”.
Acum câțiva ani, noi am instituit o „seară a aprecierii” în familia
noastră. La sfârșitul anului școlar sărbătorim evenimentul mergând
împreună la unul dintre cele mai bune restaurante. Copiii sunt considerați
musafirii noștri; este o cină festivă în cinstea lor. Mici bilețele de
mulțumire, daruri cu diferite ocazii, prăjituri decorate special pot fi
modalități de a spune: „Ai făcut o treabă bună, și noi Îi mulțumim
Domnului pentru tine”.
Copilul apreciat este un copil bine adaptat, fericit cu locul pe care îl
ocupă în familie. El își dă seama că este într-adevăr important.
Expresia fizică a aprecierii noastre este de mare importanță. Dar
această asigurare nu trebuie să fie exprimată numai în cuvinte.
Afecțiunea, comunicarea neverbală a apropierii, atingerea și
mângâierea sunt experiențe dintre cele mai importante pe care le
împărtășim unii cu alții.
O femeie tânără a venit să discute cu mine despre o problemă de
156 Un tată eficace
căsnicie. În timp ce ea îmi relata detalii, eu ascultam confesiunea tragică
a neloialității unei soții și a permanenței ei promiscuități. Mai târziu am
săpat tot mai adânc în anii care trecuseră, pentru a descoperi rădăcinile
unei manifestări comportamentale sexuale care devenise un viciu la fel ca
alcoolismul. Am ajuns în cele din urmă la amintirile ei despre tatăl ei.
„Tu și tatăl tău ați avut relații apropiate?” am întrebat-o eu.
„Nu-mi pot aminti ca tatăl meu să mă atins vreodată”, a răspuns ea.
„De fapt, nu-mi pot aminti să fi fost atinsă cu afecțiune de vreun bărbat
înainte de adolescență, când am început să umblu cu băieți”. Cred că am
ajuns la cauza de bază a problemei ei actuale.
Copiii au nevoie de acel fel de apreciere care se transmite fizic, prin
atingere. Femeia care venise să discute cu mine în ziua aceea nu avusese
parte de așa ceva. Este incredibil că unii bărbați trebuie să fie provocați
ca să facă acest lucru, dar este evident că sunt mulți în această categorie.
Nevoia de afecțiune fizică începe la naștere. Unii sugerează chiar că
afecțiunea ar putea fi o prelungire a experienței prenatale, a siguranței pe
care o simte fătul învăluit în căldura pântecului matern. Noi avem nevoie
să ni se reamintească acea experiență totală din pântec și ne întâlnim
oarecum cu ea de fiecare dată când ajungem în contact fizic unul cu altul.
În primii ani de viață, atingerea înseamnă protecție, siguranță și
vindecare. Pentru multă vreme, nimic nu va egala importanța apropierii
fizice de mamă sau de tată.
Putem vedea incredibila nevoie de atingere atunci când un copil cade
pe scări sau se sperie de un tunet. Înspăimântat, el aleargă direct la
picioarele mamei sau ale tatălui, căutând mângâiere și protecție.
Când copilul crește, se extinde și semnificația atingerii pentru copil.
Ea tinde să se micșoreze ca simbol al protecției și devine mai importantă
ca simbol al acceptării. Atingerea spune ceva despre faptul că cel atins
este deosebit pentru tine: „Te invit într-un cerc intim al vieții mele”.
Această atingere trebuie să aibă loc undeva și, dacă ea nu poate fi găsită
în cămin, va fi căutată la alte surse, probabil mai puțin sănătoase.
Iarăși, pare axiomatică afirmația că mamele oferă copiilor multă
afecțiune. Rareori poți găsi o femeie căreia îi vine greu să le ofere
copiilor îmbrățișările de care au nevoie. Ordinea vieții i-a așezat pe
mamă și copil împreună, prin experiența nașterii. În mod normal, această
intimitate continuă, adoptând forme potrivite pentru fiecare fază de
maturizare.
Dar cu un tată problema se pune altfel. Dacă el nu a aflat ce
importanță are afecțiunea lui pentru copii, el ar putea avea tendința de
Te rog, arată-mi că ții la mine 157
a-și investi afecțiunea cu implicații sexuale. Dacă el ignoră nevoile
copiilor săi, el își revarsă afecțiunea numai asupra soției sale și aceasta pe
baze sexuale. El consideră că nu este demn de un bărbat să-și arate
afecțiunea față de fiul său; el nu simte că ar fi potrivit să-și arate
afecțiunea față de fiica sa.
Dar un tată eficace nu se teme de expresia fizică a dragostei sale. El
folosește gesturi de afecțiune pentru a transmite mesajul acceptării și al
dragostei. El nu încetează niciodată să facă acest lucru.
Am descoperit, de exemplu, că fiului meu îi place să i se ciufulească
părul și să i se frece urechile. Când era mic, am descoperit că puteam să-l
fac să stea ca o statuie în timpul serviciilor divine la biserică, plimbându-mi
pur și simplu degetele prin părul lui. Nu vreau să spun că s-a ales cu mare
lucru din serviciul respectiv, dar cu siguranță a aflat că un serviciu divin
poate fi un timp de căldură și apropiere de tatăl său. Aceasta poate fi o
pregătire pentru saltul pe care trebuie să-l facă pentru a stabili niște relații
de căldură cu Tatăl său ceresc.
Fiicei mele, pe de altă parte, îi place să fie scărpinată pe spate. Sunt de
neuitat acele seri când eu o culcam și mă așezam pe marginea patului ei,
frecându-i spatele minuscul. Un tată care crede că un program de la
televizor este mai important decât timpul de culcare al unui copil va
pierde unele dintre cele mai minunate momente ale vieții. El va pierde
bucuria de a-i fi luată fața în mâinile micuțe ale fiicei lui, de a-i fi frecată
barba crescută peste zi, de a-i fi studiate ridurile de pe frunte și de a-i fi
sărutat vârful nasului.
Mulți tați se retrag în mod inconștient, îndepărtându-se de fiicele lor
atunci când observă primele semne ale pubertății. Îmbrățișările, șezutul în
poală, sărutările frecvente pot să dispară dacă tatăl se îngrijorează cu
privire la efectul acestora asupra fiicei lui, pentru simplul motiv că trupul
ei se maturizează. El nu-și dă seama că acesta este momentul când ea are
cea mai mare nevoie de el.
Cercetările demonstrează că fetele care încep o viață sexuală de
promiscuitate la o vârstă fragedă aproape totdeauna provin din familii în
care tații au fost neafectuoși și nu au satisfăcut nevoia tinerelor lor fiice
de a fi atinse și de a li se afirma valoarea prin contact fizic. Acest fapt
mi-a stârnit interesul pentru relațiile tată-fiică în viața acelei tinere femei
care mi-a cerut sfatul în problema infidelității ei. Care este rădăcina
actualei ei slăbiciuni morale? De ce nu este ea capabilă să se înfrâneze
sexual? Ce a determinat lipsa de satisfacție sexuală care o trădează
astăzi?
158 Un tată eficace
Conversația mea cu ea trebuie să înceapă undeva în acest domeniu, și
astfel noi reconstituim experiențe de demult, când tatăl ei n-a acționat așa
cum trebuia. Dați-mi voie să accentuez că nu am intenția de a o absolvi
pe această femeie de răspunderea pentru păcatul ei. Dimpotrivă, caut s-o
ajut să înțeleagă anumiți factori care i-au creat predispoziția de a cădea
atât de ușor în păcatul sexual. Iată-mă deci explorând o situație care este
atât teologică, cât și psihologică. Ca oricare dintre noi, ea nu a păcătuit
singură. O relație părinte-copil incompletă a mărit șansele ca ea să cadă
în acest păcat. Roadele se culeg acum, după zece sau cincisprezece ani.
Procesul de vindecare a acestei femei va fi lent și dureros. Va fi
neplăcut să înfrunte situația și să recunoască faptul că a decăzut. Apoi va
avea de luptat cu anumite deprinderi și necesități și va trebuie să le
înlocuiască cu altele mult mai sănătoase. Va fi și o luptă spirituală pentru
a obține iertarea lui Dumnezeu și reabilitarea. Și va avea totdeauna în
minte amintirile de neșters pe care păcatul le lasă atât de des.
Mă întristez adânc în timp ce o ajut să-și adune cioburile vieții. Acest
proces cere mult timp și este nevoie de multe întâlniri în biroul
pastorului. De ce trebuie unii dintre noi să-și petreacă viața rezolvând
problemele pe căi întortocheate, numai fiindcă au fost ignorate la vremea
potrivită căile normale și sănătoase? Această femeie luptă în prezent
pentru un stil de viață normal, întâmpinând obstacole aproape de
neînvins. Probabil că această luptă n-ar fi existat niciodată dacă ea ar fi
avut parte de acel gen de relații cu tatăl ei pe care îl merita când era copil.
În calitate de tați, este foarte ușor să justificăm de ce unii dintre noi
fac aceeași greșeală ca și tatăl acestei femei. Îi aud pe unii tați zicând:
„Cred că nu sunt genul afectuos. Părinții mei erau de la țară și nu și-au
exprimat niciodată în mod deschis afecțiunea, așa că nici eu n-am făcut
aceste lucru”. Cum putem să-i convingem pe bărbații cu astfel de
antecedente că trăim într-o epocă când sentimentele pot și trebuie să fie
transmise prin atingere afectuoasă? Cum putem să-i convingem că o
paternitate contemporană eficace necesită o ruptură cu trecutul? În
prezent este posibil ceva cu totul diferit.
Ce ușor este să ignorăm nevoia de afecțiune a copilului nostru!
Grăbiți, respingem mâna pe care ei ne-o întind când trecem pe lângă ei.
Ne simțim deranjați atunci când ne întrerup deodată concentrarea, cerând
o îmbrățișare. Un tată pe care îl cunosc a fost întrerupt de mai multe ori
în timp ce citea ziarul. Era gata să explodeze când o alternativă mai
plăcută i-a trecut prin minte. El a așezat ziarul pe podea și l-a luat pe
băiețel în brațe. Tranzacția de afecțiune a durat cam treizeci de secunde.
Te rog, arată-mi că ții la mine 159
Apoi, satisfăcut, copilul s-a strecurat din brațele tatălui său și s-a întors la
jocul lui. Au urmat douăzeci de minute de lectură neîntreruptă a ziarului.
„Copilul doar mă punea la încercare”, povestea prietenul meu. „În mod
normal aș fi pierdut în total vreo cinci minute rezistând întreruperilor lui,
dar nu mi-au trebuit decât treizeci de secunde ca să-l asigur că îl iubesc și
că vreau să exprim acest lucru. De ce nu mi-am dat seama de acest lucru
mai des?” Da, de ce?
Afecțiunea nu se rezumă numai la îmbrățișări și sărutări. Pe măsură ce
copilul crește, nevoia lui de afecțiune nu încetează, dar el preferă o altă
modalitate de exprimare a ei. Un tată mi-a spus că fiul lui a trecut printr-o
perioadă când nu mai voia ca tatăl lui să-l sărute la culcare. Tatăl a
meditat la această dorință a fiului și mai târziu i-a spus: „M-am gândit
mult la faptul că tu nu mai vrei ca eu să te sărut la culcare. Sunt dispus să
fac așa cum vrei tu, dar am nevoie de o acțiune de substituire. Sărutându-te
la culcare voiam să-ți spun că te iubesc și că între noi doi relațiile sunt
formidabile. Dacă tu preferi să nu te mai sărut, ai accepta să te string pe
după umeri?” Băiatul n-a avut nimic de obiectat la aceasta. Începând de
atunci, tatăl a respectat dorința băiatului. Nu l-a mai sărutat la culcare,
dar totdeauna îl strângea pe după umeri. Tatăl n-a înțeles niciodată pe
deplin importanța acestui gest, până când într-o seară s-a pregătit să
părăsească camera fără să fi făcut gestul obișnuit de afecțiune.
„Ce s-a întâmplat, tată?” a strigat fiul după el.
„De ce întrebi?” a vrut tatăl să știe.
„Știi, nu m-ai strâns pe după umeri așa cum faci totdeauna”.
„Ai dreptate, fiule. Mi-a scăpat”, a spus tatăl. El s-a întors și a
îndeplinit micul ritual de afecțiune pe care amândoi îl acceptaseră ca o
expresie importantă a dragostei în acea fază din viața băiatului. Tatăl a
învățat o lecție valoroasă. Ceea ce reprezenta pentru el un lucru relativ
neimportant devenise o problemă foarte importantă pentru fiul său. Ce se
întâmpla dacă o dată nu făcea gestul respectiv? De fapt ce s-ar fi
întâmplat dacă tatăl ar fi interpretat greșit de la început dorința băiatului
de a nu fi sărutat și ar fi uitat complet de afecțiune? Dacă ar fi ascultat de
sentimentele superficiale ale fiului în legătură cu sărutatul, el n-ar fi auzit
afirmația negrăită a inimii unui băiat: „Tată, eu am nevoie de afecțiunea
ta la fel de mult ca totdeauna, dar în această perioadă de creștere te rog să
mi-o transmiți în alt mod”. Un tată înțelept; un fiu satisfăcut.
Dacă formele de exprimare a afecțiunii se schimbă, același lucru se
întâmplă și cu momentele cele mai potrivite pentru aceasta. De ce se simt
mulți copii stânjeniți atunci când părinții lor își etalează afecțiunea în
160 Un tată eficace
public? Fiindcă mândria și vârsta le spun că sunt prea mari pentru a avea
nevoie de o astfel de afecțiune. Dar de fapt ei au nevoie! Așa că bătălia
dintre ceea ce este acceptabil și ceea ce este necesar continuă. Tații
eficace se pot sensibiliza în această direcție și își vor manifesta afecțiunea
când este necesară și dorită. Copilul ar putea să nu fie suficient de mare
pentru a-și învinge mândria, dar tatăl se presupune că este.
Mă gândesc la acest lucru când fiul meu vine de pe terenul de fotbal și
vrea doar o strângere de mână ca semn de felicitare. Dar mă gândesc la el
și o jumătate de oră mai târziu, când el este atât de obosit, încât se întinde
pe bancheta mașinii, își pune capul în poala mea și adoarme. În timp ce
conduc mașina spre casă, mâna mea plină de afecțiune poate să-i
transmită toată dragostea, mândria și aprecierea mea, fiindcă este locul și
momentul potrivit. Cine altcineva trebuie să știe că el are nevoie de
afecțiune și că eu doresc cu disperare să i-o dăruiesc? Noi amândoi
putem aștepta până când nu ne mai văd colegii lui.
Biblia spune că Isus a trecut printr-o serie interminabilă de zile foarte
ocupate. Au fost întruniri, confruntări, ore de instruire a discipolilor. A
mers distanțe lungi pe jos, a luat hotărâri mari, a făcut vindecări mărețe.
Din perspectiva discipolilor, aceasta era o activitate majoră. Acest Isus
era o persoană importantă – mult prea importantă, desigur, pentru a
petrece prea mult timp cu copiii. Din punctul lor superficial de vedere,
predicarea Evangheliei era mai importantă decât copiii. Lăsați-i în pace,
și ei vor crește; atunci vor putea petrece un timp cu Domnul. Acesta a
fost punctul de vedere al discipolilor.
Dar Isus a văzut această problemă altfel. Într-o anumită ocazie, când
discipolii tocmai terminaseră de dezbătut problema referitoare la cine
dintre ei era cel mai mare, Isus a luat un copil și l-a așezat în mijlocul lor.
Înconjurându-l pe copil cu brațele, Isus a spus: „Cel care îl primește pe
acest copil mă primește pe Mine...” Noi nu cunoaștem numele acelui
copil și nici familia lui. Tot ceea ce știm este că Fiul lui Dumnezeu,
Prințul Cerului, a spus că bebelușii sunt incredibil de importanți, în
primul rând fiindcă sunt ființe umane. Ei sunt importanți fiindcă aceasta
este perioada din viață când se desfășoară cea mai mare parte a
procesului de formare. Și mai sunt importanți fiindcă ei au nevoie și
merită să fie tratați ca cele mai importante ființe umane din lume.
Discipolilor le-a trebuit mult timp ca să învețe acest lucru, și la fel se
întâmplă și cu unii tați. Acesta este unul dintre motivele majore pentru
care Evanghelia este atât de des greșit înțeleasă.
Ce voia Isus să spună? În cuvânt și în adevăr, El sugera un lucru care
Te rog, arată-mi că ții la mine 161
era evident: că atmosfera în care crește copilul până la deplina maturitate
este marcată de afirmarea valorii lui – adică recunoașterea a ceea ce este
copilul, de apreciere – adică recunoașterea a ceea ce face copilul și de
afecțiune – adică recunoașterea căilor de a-i arăta copilului dragoste. Nu
există substituenți pentru acești factori; nu poate fi nicio amânare în
aplicarea lor.
Al șaselea principiu

Dacă eu sunt un tată eficace... aceasta se datorează faptului că sunt


conștient că trăiesc totdeauna pe muchia ineficacității și că trebuie să mă
îndrept mereu spre Dumnezeu pentru a primi înțelepciune și pricepere ca
să-mi îndeplinesc misiunea.

Capitolul 14

Momentul deziluziei – un tată ineficace

O foarte banală scenă de comedie prezintă un număr de pasageri


așezați într-un avion care tocmai se ridică la altitudinea de zbor. La
difuzor se aude o voce calmă care aduce la cunoștința tuturor faptul că
avionul este complet automat; de fapt, nu are niciun pilot, niciun
observator, niciun fel de personal. Acest „miracol modern al științei” este
foarte sigur, fiindcă toate mecanismele sunt în așa fel concepute, încât nu
se pot defecta. Pentru a-i asigura pe ascultători de acest lucru, vocea
înregistrată pe bandă a computerului continuă: „Nimic nu se poate
defecta.... defecta... defecta...”
Exact acest lucru îl simt mulți tați tineri în primii ani de viață ai
copiilor lor. Între doi și cinci ani, acești copii par a fi mult prea inocenți
pentru a devia de la modul de viață și convingerile familiei. Dar trebuie
să recunoaștem că toți tinerii și adulții ale căror vieți au luat-o razna au
început prin a fi „drăgălași” și „delicioși”. Părea imposibil atunci ca ceva
să nu meargă cum trebuie. Dar, în fiecare an, în mii de cămine, ceva nu
merge cum trebuie. Momentul amar al răzvrătirii începe deodată să se
extindă la zile, săptămâni, luni – poate chiar o viață întreagă. Rămași în
urma catastrofei familiale sunt tați și mame care trăiesc cu gustul amar al
înfrângerii.
Fiecare mamă și tată trece prin momente când simte o paralizie totală,
incapabil fiind să realizeze ceva care să semene cu un succes. Există oare
familii care nu au trecut prin crize în timpul cărora totul părea că se
dezintegrează? Copilul pe care un părinte crede că îl cunoaște atât de
bine pare deodată să respingă tot ce este important și drept. Atmosfera în
familie este plină de tensiune; supărarea, mânia și răceala sunt la ordinea
zilei. „Unde am greșit?” se întreabă tatăl. „Și ce să fac acum?”
Curând după ce am terminat de scris Un tată eficace, a fost ziua mea
Momentul deziluziei – un tată ineficace 163
de naștere. Când această mare zi a sosit, Gail a programat o sărbătorire
deosebită. Din momentul când s-a sculat în dimineața aceea, a fost tot
timpul în mișcare, pregătind masa. Cu câteva zile înainte, îi spusesem că
aș prefera să petrecem seara aceea acasă împreună cu copiii. Deci nu vom
pleca nicăieri și nici nu vom invita pe nimeni. Ea mi-a respectat dorința și
a plănuit un meniu cu mâncărurile mele favorite. Când am ajuns acasă,
masa era pusă, luminările erau aprinse, cina sărbătorească era gata. Dar
copiii nu erau gata!
Primele semne ale furtunii au apărut când i-am chemat pe Mark și
Kristen la masă și ei nu au venit imediat. La televizor era un program
favorit al lor, iar ei erau atât de captivați de el, încât nu au luat în seamă
chemarea mea. A trebuit să-i chem de patru ori – de fiecare dată tot mai
ferm – pentru a-i determina să vină. Cu buna dispoziție potrivită unui
sărbătorit, am trecut peste întârzierea lor și mi-am înăbușit convingerea
obișnuită că ascultarea cu întârziere este neascultare. M-am gândit că nu
era momentul potrivit pentru o confruntare.
Al doilea semn a apărut atunci când ei au intrat în sufragerie și imediat
au început să se plângă de mâncarea pe care o vedeau pe masă. Kristen a
afirmat că nu-i e foame, Mark că lui nu-i place mâncarea. Cu un dezgust
nedisimulat, amândoi s-au aplecat asupra mesei, și-au proptit coatele în
fața lor ca semn al unei plictiseli copleșitoare și au început să se certe pe
motiv că unul avea mai multă apă cu gheață în pahar decât celălalt. Eu
tăceam. Gail le-a reamintit că era ziua mea de naștere și că noi am fi vrut
să fim fericiți cu această ocazie. Această intervenție a adus puțină pace,
suficient de lungă pentru a face rugăciunea de mulțumire.
Nimic nu a mers cum trebuie în timpul mesei. Atât de aprins
disputatul pahar cu apă a fost răsturnat; au fost lamentații cu privire la
porția „prea mare” de garnitură (o lingură); conversația a fost impregnată
de flecăreală, proteste, ridiculizări și sarcasm. Gail s-a simțit tot mai
rănită, văzând cum sărbătoarea atât de grijuliu pregătită de ea aluneca din
bucurie spre nefericire.
Le-am reamintit că eu am preferat să fiu cu copiii mei decât cu
prietenii, dar nici aceasta nu a avut vreun efect. De fapt nu a fost de vreun
ajutor nici faptul că le-am adus aminte de mai multe ori că aveam o
sărbătoare în familie. Nimic nu ajungea până la ei. Toate principiile mele
de tată eficace au fost inutile. Nu le-am putut schimba dispoziția și nici
nu am putut opri avântul lor. Ceva îmi spunea că este mai bine să-i trimit
în camerele lor, sugerându-le că nu erau o companie potrivită, dar am
continuat să cred că mai puteam salva ceea ce Gail se străduise atât de
164 Un tată eficace
mult să pregătească. Dar n-am putut!
Cred că dezastrul a atins punctul culminant atunci când copiii au
terminat de mâncat și au sugerat că ar vrea să se întoarcă la televizor
până când noi, părinții, vom termina de mâncat. „Chemați-ne când este
timpul pentru desert”, au spus ei. „Poate mai prindem ultima parte a
serialului”.
În mod normal nu le-aș fi permis să plece. În acest caz, însă, am fost
bucuros să văd că starea de spirit otrăvitoare dispare din cameră. După ce
au plecat, eu și Gail stăteam privindu-ne fix, aproape șocați. Ce n-a fost
în ordine? De ce erau copiii noștri atât de egoiști, atât de insensibili, încât
nici măcar nu le-a păsat că era ziua tatălui lor? De ce n-am putut noi să
fim stăpâni pe situație? Cum am putut eu să scriu o carte intitulată Un
tată eficace, când mă simțeam atât de extrem de ineficace? Încotro se
îndreptau cei doi în viață, ne întrebam noi, dacă nu puteau fi mai
chibzuiți decât fuseseră în seara aceasta? A fost cea mai nefericită
aniversare de care-mi pot aduce aminte.
Gail s-a ridicat să strângă masa. „Voi aduce prăjitura și cadourile”, a
spus ea.
„O, nu!” m-am gândit eu. „Înghețată și cadouri după o reprezentație ca
aceasta?”
„Stai”, i-am spus eu. „Haide să strângem masa, să facem curățenie în
bucătărie și să ne așezăm iarăși și să așteptăm să vedem ce se întâmplă.
Nu am starea sufletească potrivită pentru festivități după ce copiii s-au
comportat în felul acesta. Aceasta poate fi o seară din care noi toți putem
învăța ceva”.
Am făcut așa cum am sugerat eu, iar mai târziu ne-am dus în camera
de zi pentru a ne relaxa și a discuta. Orele serii au trecut. Niciun cuvânt
de la copii. „Desigur”, am gândit eu, „ei vor veni aici la ora opt ca să
continuăm petrecerea”. Dar n-au venit. Poate la nouă? Ora nouă a venit și
a trecut și încă mai puteam auzi televizorul prezentând un program după
celălalt.
„Sper că nu ai de gând să lași lucrurile în felul acesta, nu-i așa?” m-a
întrebat Gail. Am recunoscut că nu aveam nicio idee despre ce trebuia
făcut. Un singur lucru era sigur, am remarcat eu. Nu mai putea fi vorba
de nicio petrecere în seara aceea. Copiii vor trebui să afle că egoismul lor
i-a întristat pe toți. Această lecție a lor îl va costa ceva pe tatăl lor.
La ora 21:30 i-am strigat pe copii să vină la culcare. Ei au venit. „Cum
rămâne cu petrecerea?” a întrebat unul din ei. „Nu-și deschide tăticul
cadourile? Nu mâncăm prăjitură?”
Momentul deziluziei – un tată ineficace 165
„Nu”, am replicat eu. „O petrecere are loc atunci când oamenii vor
să-și arate dragostea unii altora. O petrecere are loc când toți cei din casă
se străduiesc împreună să-i facă plăcere celui sărbătorit. Nu așa s-au
petrecut lucrurile în această seară. Așa că mama și eu am hotărât că nu va
mai fi nicio petrecere. Poate o vom putea ține în altă seară, când familia
va dovedi că este posibil să ne înțelegem unii cu alții și să ne stăpânim
sentimentele urâte”.
Copiii au fost șocați. Apoi au început protestele. În cele din urmă au
apărut lacrimile. Mai târziu, ședeam pe marginea patului lui Kristen și ea
pronunța printre suspine cuvinte care exprimau durerea și remușcarea.
„Tată, când va fi ziua mea, să anulăm petrecerea ca să pot simți exact
ceea ce simți tu în seara aceasta. Iartă-mă”.
În timp ce îi frecam spatele micuț, aproape că simțeam răzvrătirea,
indispoziția, sentimentele de egoism scurgându-se afară din ea. Când a
adormit, i-am putut vedea urmele lacrimilor pe obraji.
Câteva minute mai târziu vorbeam în liniște cu Mark, în timp ce el se
pregătea să adoarmă. Băieții nu plâng atât de ușor; nici Mark nu este o
excepție. El a tăcut mai multe minute în șir. „Fiule”, i-am spus eu, „sunt
dezamăgit de felul cum s-a terminat petrecerea noastră în seara aceasta,
desigur. Dar cu mult mai dezamăgitor mi se pare faptul că ție într-adevăr
nu-ți pasă. Am dreptate? Vrei să-mi spui că pentru tine nu are importanță
faptul că aniversarea tatălui tău a fost stricată?”
Tăcere!
Apoi, încet, dureros, a venit și răspunsul. „Tată, toată seara am stat
acolo jos dorind să-ți spun ce rău îmi pare. Dar n-am putut găsi cuvintele
potrivite. Nu mă puteam hotărî s-o fac. Nu știu ce s-a întâmplat în seara
asta. La masă îmi tot ieșeau din gură cuvinte pline de răutate. Nu am
putut să mă stăpânesc. Îmi pare rău, tată!”
Câteva minute mai târziu era adormit. La marginea patului său, eu
meditam și mă rugam...
Cum se poate Dumnezeule,
Ca la un moment dat
Să pot exprima cu atâta încredere
Principiile de geniu
Pentru creșterea copiilor
Ca să fiu un tată eficace,
Iar în alt moment
Să mă simt atât de neputincios
Încât să cred
166 Un tată eficace
Că nu am făcut nimic,
Că totul se rezumă la nimic?
După ce ai turnat
Comorile Cerului
În această viață a mea,
Te simți și Tu adeseori rănit în felul acesta?
Există momente divine ciudate
Când simți și Tu această inutilitate,
Această „neputință”
Când cei care poartă numele
Familiei Tale scapă de sub control
Și-Ți strică sărbătoarea?
Ai și Tu vreodată acest sentiment
Care rănește atât de adânc, în seara aceasta, sufletul meu?
Dacă da,
Și mie îmi pare rău.
Am ieșit din camera lui și am mers acolo unde ședea Gail.
Dezamăgirea și frustrarea serii ne-au lăsat pe amândoi epuizați. Am
discutat despre evenimentele serii. Ni i-am imaginat pe copiii noștri
crescând mari, intrând în adolescență, ajungând să aibă propriile lor
sentimente de identitate și independență. Vor mai fi oare multe seri ca și
aceasta? Nefericirea acestui timp de trei ore se va prelungi oare la zile,
luni sau poate chiar ani? Am avut un sentiment de înfrângere totală. Unii
ar putea replica că nu a fost decât o singură seară. Dar oare există vreun
părinte care să nu ia în colimator un singur eveniment și, pierzând
perspectiva, să nu simtă că acesta este tipic pentru întregul proces al vieții
de familie?
Ca pastor, eu petrec multe ore cu părinții unor adolescenți care trăiesc
într-o continuă răzvrătire. Dacă le-aș spune povestea zilei mele de naștere
ruinate, ei ar zâmbi cu indulgență și ar murmura o variantă a zicalei:
„Încă n-ai văzut nimic!” Ei ar insista că știu nesfârșite lanțuri de
asemenea povestiri bizare, care ar putea prin contrast s-o facă pe a mea să
pară lipsită de importanță. Numiți-i pe aceștia părinți înfrânți.
Unii părinți înfrânți sunt nefericiți, deziluzionați, și s-ar putea să se
numere printre cei 75 la sută dintre cetățenii care au scris recent la unul
din ziarele noastre că educarea copiilor a fost o experiență nefericită și
că, dacă ar trebui să ia viața de la început, nu ar mai repeta greșeala de a
avea o familie. Această amărăciune îi face să socotească câți bani au
investit în educația copiilor, câtă energie au consumat cu proiecte și
Momentul deziluziei – un tată ineficace 167
activități și numesc toate acestea risipă. Părinții deziluzionați le surâd
afectat tinerilor adulți care au copii mici și le aruncă comentarii cum ar fi:
„Bucurați-vă de ei până sunt mici. Vă vor zdrobi ei mai târziu”.
O a doua categorie de părinți înfrânți sunt aceia care nu sunt nefericiți,
ci pur și simplu triști și tulburați. Ei petrec multe ore reflectând în tăcere,
căutând să descopere unde au greșit. Ei își amintesc zilele bune, zilele
când copiii erau mici, faza de drăgălășenie când nimic rău nu putea să se
întâmple, primii ani când totul li se părea posibil. Acum, întreabă ei, ce
s-a întâmplat cu visele noastre? Am fost noi prea severi? Am fost prea
îngăduitori?” Ce serii de evenimente, ce hotărâre, ce influențe au făcut ca
ceea ce părea o familie minunată să devieze în mod dezastruos? La fel ca
în reluările instantanee de la programele sportive de la televiziune, și ei
recapitulează trecutul, întrebând-se cum de s-a năruit totul. Și de fiecare
dată ei mor câte puțin, văzând prăpastia lărgindu-se între convingerile lor
și comportarea copiilor lor.
Un alt grup de părinți înfrânți sunt sfidători. Ei insistă asupra faptului
că nu au făcut nimic rău. Dacă îi asculți apărându-și metodele și motivele
– „Noi am dat copiilor noștri tot ce am avut mai bun de oferit” – îți dai
seama că asprimea lor este o garanție că reconcilierea familiei nu va avea
niciodată loc. Dacă le vizitezi casa, vei căuta în zadar să vezi fotografii
de familie. Copiii nu sunt niciodată menționați în conversație. Este ca și
cum orice amintire a trecutului a fost cu desăvârșire ștearsă.
Simt o durere mereu proaspătă pentru fiecare dintre acești părinți
înfrânți. Pentru cei deziluzionați, încerc să accentuez faptul că Dumnezeu
în activitatea Sa creatoare nu a făcut greșeli – chiar dacă noi facem
uneori. Pentru cei întristați, accentuez faptul că există totdeauna speranța
vindecării și a împăcării. Celor sfidători încerc să le scot în evidență
faptul că nu există parte fără vină atunci când se rupe o relație.
Ca sfătuitor spiritual, nu mi-e greu să trec în revistă evenimentele din
trecutul familiei și să subliniez greșelile care i-au dus pe copii în situația
de a-și ofensa părinții și, ca rezultat, de a-L urî pe Dumnezeul părinților
lor. În cele mai multe cazuri este relativ ușor să judeci lucrurile privind
din afară. Se poate sublinia numărul enorm de ore petrecute la birou,
făurindu-și o carieră cu prețul vieții de familie. Sau poate fi indicat
numărul de duminici petrecute cu prietenii la pescuit sau la vânătoare.
Adăugați la acestea urmărirea seară de seară a altor interese nelegate de
familie. Sau poate un temperament necontrolat, o strategie disciplinară
inconsecventă ori dorința de a atinge o perfecțiune care îi este
inaccesibilă în relațiile de familie. Poate că aș putea să-i demonstrez unui
168 Un tată eficace
tată că nu a fost niciodată sincer în modul cum s-a prezentat în fața
copiilor săi, că el avea de fapt două ipostaze diferite, în împrejurări
diferite, ceea ce copiii lui au observat chiar de la început. S-ar putea să
fiu în stare să dezvălui astfel de lucruri.
S-ar putea, de asemenea, ca un tată care ascultă analiza mea să se
pocăiască. El ar putea să vadă totul într-o fulgerare existențială și să cadă
în genunchi, cerând iertarea lui Dumnezeu. S-ar putea ca el să iasă din
această confruntare un om calm, văzând pentru prima dată rigiditatea sau
lipsa de energie a vieții sale interioare. Analiza mea și pocăința lui ar
putea fi relativ ușor prezise. Normal! Confruntați cu consecințele
eșecului, cei mai mulți tați înfrânți vor face aproape orice. Dar ceea ce nu
putem prevedea este reacția copiilor. Există șanse ca ei să nu reacționeze
la remușcările tatălui sau la eforturile de împăcare. Și aceasta este partea
cea mai grea: să-i ajut pe părinți să vadă că copiii lor, acum lansați în
viață, trebuie să aleagă o alternativă și că sunt responsabili pentru
alternativa aleasă. Acestea sunt momentele când eu rănesc cel mai mult:
când trebuie să mângâi o persoană care trebuie să trăiască cu roadele
propriei ei activități părintești trecute, incapabilă fiind de a ajuta cu ceva.
Îi spun prietenului meu, medicul, că aș vrea să pot prescrie o pilulă
care să vindece rănile oamenilor distruși care vin să mă vadă. El râde
îngăduitor de gluma mea, dar înțelege ce vreau să spun: că nu există
niciun tratament instantaneu pentru părinții înfrânți. Așa că, în locul
pilulelor eu caut cuvinte potrivite, înțelegerea corectă a Bibliei și cereri
semnificative în rugăciune, care ar putea rezidi spiritele mamelor și
taților distruși. Nu pot, totuși, ignora faptul că singura mângâiere
autentică ar fi garanția că totul se va rezolva până la urmă. Dacă copiii lor
s-ar întoarce înapoi acasă din ținuturi necunoscute, dacă s-ar preda lui
Dumnezeu și ar începe să ducă un alt mod de viață, dacă ar înceta să-și
umple viețile cu gusturi, valori și relații distructive. Sună bine, dar o
astfel de schimbare radicală s-ar putea să nu fie imediat plauzibilă. Ce
facem noi între timp?
Ce mângâiere pot să dau eu în lipsa unei astfel de reveniri totale? În
cel mai bun caz, este o mângâiere limitată, dar pot mai întâi să-i asigur de
iertarea lui Dumnezeu pe părinții înfrânți, care trebuie să facă față în mod
dureros propriilor lor greșeli. Această iertare nu preîntâmpină faptul că
multe consecințe ale păcatelor trecute continuă să dăinuie. Dar ea le dă
garanția că pot avea o dreptitudine (o conformitate cu standardul lui
Dumnezeu) nouă și dătătoare de viață în fața lui Dumnezeu, pe care s-ar
putea să n-o fi avut de mult, sau poate niciodată. Viața nu s-a terminat, le
Momentul deziluziei – un tată ineficace 169
spun eu; puteți aduna cioburile; vinovăția poate fi anulată. Dacă va fi
multă tristețe, în schimb pot fi și orizonturi noi.
O altă mângâiere pe care le-o pot da părinților înfrânți este faptul că
copiii lor rămân în grija lui Dumnezeu. Pot accentua speranța biblică care
spune că „la Dumnezeu totul este posibil”.
Deschid Noul Testament la povestirea despre fiul risipitor sau pierdut.
Este o povestire clasică despre relații distructive. Iată un băiat care a
considerat privilegiile drepturi și a profitat de fiecare dintre ele. Când a
avut tot ce și-a dorit, a plecat de acasă, în mod evident fără să manifeste
vreun sentiment de recunoștință sau de responsabilitate față de tatăl său.
Iată un tată care ar fi putut deveni plin de amărăciune, împietrit, resemnat
în fața faptului că totul s-a terminat prin trădarea fiului său și că viața i-a
jucat o festă urâtă: Dar nu s-a întâmplat așa.
Scriptura ne arată că tatăl înfrânt avea o speranță. Există o expresie
cheie în text: „Și-a venit în fire...” Aceasta înseamnă pur și simplu că a
venit un timp când, în „foametea” vieții, tânărul și-a făcut autoevaluarea.
Belșugul era inexistent. Prietenii lui de pe când o ducea bine l-au părăsit.
Chiar și lucrul pe care l-a dorit cel mai mult – libertatea – l-a părăsit în
momentul de criză. Iată-l aici, legat de un proprietar de porci, trăind și
mâncând nu ca proprietarul, ci ca animalele acestuia. Când a ajuns jos de
tot, și-a venit în fire. Singura realitate fermă rămasă în viața lui a fost
căminul său. Având lucrul acesta în minte, el a pornit înapoi.
Din fericire, tatăl n-a făcut și nici n-a spus vreodată ceva care să-l facă
pe băiat să simtă că nu ar fi binevenit. Un tată plin de speranțe a fost
destul de înțelept pentru a nu da foc capătului podului. Când băiatul a
sosit, el și-a găsit tatăl așteptând. Nu a fost nicio urmă de învinuire: „Ți-am
spus eu”, sau afirmații de încredere condiționată. A fost exact opusul! El
a găsit acolo vindecare.
Eu le reamintesc părinților înfrânți această istorie și speranța pe care o
poate aduce inimilor lor, dar adaug că dacă ei vor ca speranța lor să fie
veritabilă, ea trebuie să conțină asigurarea personală unul față de altul și
față de Dumnezeu că întoarcerea acasă va fi marcată de acceptare și
iertare necondiționată. Am întâlnit tați indignați care repetă la nesfârșit
greșelile trecute ale copiilor lor, nemulțumirea lor față de persoana cu
care s-a căsătorit fiul sau fiica, imoralitatea lor sau eșecurile. I-am auzit
spunându-le cu asprime copiilor lor că nu au ce căuta acasă – acea casă
nu va mai fi niciodată o resursă pentru ei. Odată am văzut chiar un tată
care a jurat că-și va dezmoșteni fiul.
Astfel de bărbați ar trebui să mediteze la tatăl fiului risipitor. El era un
170 Un tată eficace
bărbat pașnic, nefiind niciodată gata să pună capăt unei relații. Băiatul a
putut să-și părăsească tatăl, dar tatăl nu l-a părăsit niciodată pe băiat. Așa
că eu adaug la mângâierea mea de pastor această însărcinare personală:
dacă vreodată fiul sau fiica ta te dezonorează prin comportarea lor, nu
bate în cuie ușa casei tale. Fii gata să o deschizi într-o zi, când „ei își vor
veni în fire”. Tații care așteaptă în pragul unei uși deschise pot fi în cele
din urmă capabili să ajute la adunarea cioburilor unei relații.
Un al treilea izvor de mângâiere pentru părinții înfrânți este faptul că
există în toată lumea o rețea uimitoare de oameni ai lui Dumnezeu.
Părinți înstrăinați de copiii lor răzvrătiți au fost uluiți de telegrame,
scrisori și chemări telefonice venind din locuri îndepărtate. „Dragă mamă
și tată, eu aș vrea să vin acasă. Am întâlnit aici niște oameni minunați,
care mi-au pus capul pe umeri. M-am întors la Dumnezeu. Acum vreau
să mă întorc la voi”.
Un tânăr pleacă la facultate, și scrisorile lui indică o tot mai puternică
împotrivire față de Dumnezeul tinereții lui. Durerea părinților crește pe
măsură ce devine tot mai evident faptul că fiul lor cultivă valori și relații
opuse celor cultivate de familie. Apoi, într-o zi, sosește un alt gen de
scrisoare. „Am cunoscut un credincios și m-am împrietenit cu el. El m-a
ajutat să-mi clarific anumite lucruri, și voi nu mai trebuie să fiți
îngrijorați”.
Un fiu face o căsătorie despre care părinții sunt siguri că va duce la
dezastru. Trec opt, zece, doisprezece ani, și căsnicia merge clătinându-se,
trecând dintr-o criză în alta. Părinții îmbătrânesc și privesc neputincioși și
îndurerați suferința prin care trece fiul sau fiica lor. Într-o zi primesc o
scrisoare: „Dragă mamă și tată. Am cunoscut niște oameni și am devenit
prieteni. Am început să mergem la biserică. Ne-am încadrat într-un grup
de studiu biblic și suntem siguri că vă veți bucura să aflați că Dumnezeu
este în centrul căsniciei și familiei noastre. Avem o cale lungă de
străbătut, dar toate încep acum să aibă un sens. Este ca și cum tocmai
ne-am fi căsătorit din nou”.
Rețeaua de credincioși plini de iubire acoperă pământul, și ea asigură
drumul înapoi pentru nenumărați copii răzvrătiți. Așa că eu afirm că este
nevoie de rugăciune și mijlocire neîncetată pentru ca această rețea să
lucreze într-o zi în viața unui copil despărțit de părinții săi din cauza
comportării și a resentimentelor lui.
În sfârșit, când le vorbesc părinților înfrânți, le sugerez că cea mai
mare mângâiere este să se pregătească pentru momentul când va fi din
nou nevoie de ei. Dacă un fiu sau o fiică trebuie să divorțeze, părinții
Momentul deziluziei – un tată ineficace 171
iubitori îi pot sta alături oferindu-și sprijinul: dacă un copil ajunge în
conflict cu legea, este momentul ca părinții să renunțe la mândria lor și
să-i stea alături. Dacă un copil eșuează, este momentul potrivit ca părinții
să-i ofere un refugiu pentru vindecare. Nu este nevoie de condamnare, ci
numai de ajutor.
Pentru unii părinți, însă, lucrurile nu iau niciodată întorsătura cea mai
fericită. Ei trăiesc o viață întreagă având numai relații superficiale cu
copiii lor adulți. Și lor pot numai să le repet mereu: Acceptați-vă copiii
așa cum sunt. Oferiți-le prietenie, dragoste și tovărășia voastră, în măsura
în care este acceptată de ei. Nu-i judecați cu voce tare; oferiți-le sfatul
numai când sunteți solicitați s-o faceți. Nu vă bucurați de eșecurile lor,
dar lăudați-le succesele. Dragoste, dragoste, dragoste!
Niciunul dintre noi nu are garanția că fiii și fiicele sale vor fi așa cum
vrem noi să fie. Spre deosebire de alții, eu nu cred că Biblia promite
necondiționat că, dacă un tată face totul așa cum trebuie, copiii lui vor fi
în mod categoric un succes. În relația tată-copil există cel puțin două
părți, și amândouă trebuie să ia în ultimă instanță hotărâri pentru sine.
Astfel de hotărâri nu pot fi manipulate sau impuse. De exemplu, toți
copiii au dreptul de a-L accepta pe Dumnezeul părinților lor, dar au și
dreptul de a-L respinge. Părinții nu pot impune una dintre aceste
alternative. Ei pot doar să creeze atmosfera în care fiii și fiicele să emită
judecăți sănătoase. Din acest punct mai departe restul rămâne în mâna lui
Dumnezeu.
Gail și eu ședem în camera de zi în seara aniversării mele. Suntem
obosiți, dar ne simțim ușurați că măcar la sfârșitul confruntării problema
a fost rezolvată și atât Mark cât și Kristen au văzut încă o dată ce
nenorocită devine viața pentru toți atunci când cineva alege calea
rezistenței și a egoismului. Poate că mâine seară va fi altfel. Poate că va
fi o altă atmosferă și vom putea relua petrecerea. Prăjitura se poate păstra
douăzeci și patru de ore; cadourile vor aștepta. Când vom ajunge în cele
din urmă la ele, vom fi făcut un pas înainte spre maturitate familială, cu
ocazia căruia am învățat cu toții ce anume cere viața pentru fiecare dintre
relațiile ei.
La această oră târzie din noapte reflectez la faptul că tocmai
înfruntasem o miniatură de înfrângere paternă totală. Gustul e într-adevăr
amar, și mă gândesc ce oribil trebuie să fie într-o familie unde lucrurile
se desfășoară în felul acesta în fiecare zi a anului. Mă cutremur la acest
gând și iau din nou hotărârea de a face totul ca să fiu un tată perceptiv și
disciplinat, ca să pot elimina răzvrătirea și consecințele ei.
172 Un tată eficace
Pot eu singur să mă fac un tată eficace? Nici vorbă! Am văzut de
multe ori că nu pot. Toată înțelepciunea și sensibilitatea din lume nu m-ar
putea face un tată eficace dacă n-aș avea relații sănătoase și rodnice cu
soția mea, Gail. Am nevoie de echilibrul ei, de încurajarea ei, de critica ei
și de contribuțiile ei feminine complementare la viața familiei. Nu știu
cine a făcut primul următoarea afirmație, dar a avut dreptate: cel mai
mare dar pe care îl pot face copiilor mei este o căsnicie fericită. Starea
căsniciei mele este în legătură directă cu capacitatea mea de a fi un tată
bun.
Știu că nu pot fi un tată eficace nici fără biserica mea. Eu trebuie să
cred că există alți bărbați și femei care și-au predat viețile și care vor
avea influență asupra copiilor mei. Ei sunt aceia care predau la școala
duminicală, se ocupă de grupele de tineri și poate chiar îi sfătuiesc în
momentele mai grele ale vieților lor în creștere, când poate eu nu știu
nimic despre acest lucru. Pe măsură ce copiii mei își ocupă locul în
biserică, acești oameni vor adăuga la stilul de viață imprimat de mine și
de alții. Da, eu am nevoie foarte mare de biserică și îi pot vedea locul în
educația paternității eficace. Ea nu poate fi ignorată sau neglijată.
Dar mai există și o a treia forță care dă naștere paternității eficace, și
aceasta rezultă din propria mea legătură cu Dumnezeul cel viu.
Una dintre întâlnirile cele mai dramatice relatate de Noul Testament a
avut loc pe coasta de vest a mării Galileii. Coborând dintr-o barcă de
pescuit, Isus Cristos S-a văzut confruntat cu un om posedat de puterea
răului total. Scriitorul îl descrie pe acest om ca pe o ființă umană
mizerabilă. Comportarea sa antisocială a fost atât de bizară, încât
comunitatea a găsit necesar să-l alunge. Prietenii și familia lui l-au putut
auzi adeseori noaptea alergând prin ținut, urlând de furie și teroare, în
timp ce lupta să readucă pacea și ordinea în viața sa. El era un
impediment și un incovenient pentru toți. Era neproductiv și ineficace.
Singura soluție pentru problema acestui om era să dispară din ochii
tuturor.
Biblia relatează că Isus Cristos Și-a revărsat puterea divină asupra
acestui om nenorocit și că ființa lui lăuntrică a fost imediat eliberată de
influența oribilă care îl pervertise. Când familia lui și prietenii au sosit la
fața locului câteva minute mai târziu, ei au văzut un om „șezând jos,
îmbrăcat și întreg la minte”. Aceste cuvinte descriu, în limbajul primului
secol, o persoană a cărei viață a fost reînnoită și pusă în ordine. Și ce i-a
spus Isus acestui om vindecat să facă? Să călătorească cu El? Nu! Să
meargă la seminar și să studieze ca să lucreze în domeniul religios?
Momentul deziluziei – un tată ineficace 173
Greșeală! Porunca Lui a fost simplă și directă: „Du-te acasă! Spune-le
prietenilor tăi ce a făcut Domnul pentru tine”.
Un tată eficace este, mai presus de toate, un om atins de puterea lui
Isus Cristos. Biblia ne învață că vine o vreme în viața fiecăruia când
trebuie să luăm o hotărâre importantă: ce facem cu Dumnezeu, Creatorul
nostru. Acesta este momentul când intervine Cristos, fiindcă El ne
prezintă lui Dumnezeu și face ca legătura noastră cu Dumnezeu să fie
completă și vindecătoare. În timpul lucrării publice a lui Cristos, oameni
de toate felurile au trebuit să ia o hotărâre în ceea ce privea relațiile lor cu
El. Unii L-au respins și au mers mai departe pe calea lor proprie. Alții
L-au urmat și viețile lor au fost schimbate. Pentru cei mai mulți,
schimbarea a constat dintr-un proces de maturizare, și în fiecare zi ei au
învățat tot mai mult despre Cristos și modul Lui de viață și au câștigat tot
mai multă stăpânire asupra instinctelor, emoțiilor și intelectului lor.
Rezultatele acestor schimbări au fost foarte practice – și de aceea l-am
menționat pe omul nebun de pe țărm. El este un exemplu tipic de om pe
care Cristos l-a trimis acasă. Casa e locul unde omul își trăiește viața.
Casa e locul unde sunt formați și modelați copiii. Isus nu l-a eliberat pe
acest om pentru ca el să devină o mare personalitate religioasă, ci pentru
ca să se întoarcă pur și simplu acasă, acolo unde era locul lui, și să-și
desfășoare munca de toate zilele.
„A merge acasă” simbolizează pentru mine tot ce este legat de relații
rodnice. Acasă sunt eu cunoscut în modul cel mai intim și am cea mai
mare eficacitate potențială ca ființă umană. Prin urmare, puterea lui Isus
Cristos este cea care mă face capabil să aplic toate principiile pe care
le-am menționat. El este cel care, după ce mi-a schimbat viața și a
declanșat procesul de maturizare spirituală zilnică, mă trimite acasă
pentru ca să fiu un tată eficace. Fără El, eu nu pot găsi energia de care am
nevoie pentru a pune în aplicare principiile paternității eficace.
Niciun bărbat care citește această carte nu se poate găsi vreodată într-o
situație atât de critică ca aceea a omului posedat de demoni de pe malul
lacului. Dar mulți bărbați pot avea aceeași nevoie fundamentală: puterea
lui Isus Cristos să le reordoneze prioritățile, să le reînnoiască energiile, să
le împrospăteze capacitățile. Pe acești bărbați îi îndemn în mod sincer să
înalțe o rugăciune lui Isus care așteaptă ca fiecare din noi să ne adresăm
Lui pe nume și să-I împărtășim nevoia noastră de a intra în legătură cu
Dumnezeu. Biblia afirmă dorința Lui de a răspunde.
Gail și eu ne privim unul pe altul, după multe momente de tăcere, în
care ne-am gândit amândoi la aceleași lucruri, și în cele din urmă suntem
174 Un tată eficace
de acord că este târziu, că trupurile noastre sunt obosite și că în calitate
de tată și mamă am făcut tot ce era de făcut în ziua aceea. În timp ce mă
îndrept spre dormitorul nostru, mai fac o ultimă verificare în camera
fiecărui copil. Și când le închid ușile, după ce m-am asigurat că totul este
în regulă, încep să mă rog cu putere: „Doamne, mai presus de tot ceea ce
îmi îngădui Tu să fiu și să fac, fă-mă un soț și un tată eficace. Prin
contrast nimic altceva nu contează”.

Note
1.Din revista Newsweek, 25 septembrie 1972. Copyright 1972 de
Newsweek, Inc. Toate drepturile rezervate. Retipărit cu permisiune.
2.Din „The Shaping”, de Dale Martin Stone. Așa cum este citat în The
Disciplines of Life, de V. Raymond Edman, Victor Books, 1948.
3.Din Pennsylvania State Law Enforcement Journal. Așa cum este citat
de Robert Raines, Creative Brooding, Macmillan, 1966.
4.Din Stanford Observer. Așa cum este citat în Wittenberg Door.
5.Din The One and Only You, Bruce Larson. Copyright 1974, Word
Books, Waco, Texas. Folosit cu permisiune.
6.Din cântecul „Catʼs in the Cradle”, scris de Sandy Chapin și Harry
Chapin, copyright 1974 Story Songs Ltd. (ASCAP). Folosit cu
permisiune. Toate drepturile rezervate.