Sunteți pe pagina 1din 5

Mangup-Kale: Spectaculoasa peșteră și Orașul Ascuns, Eski-Kermen, din Munții Crimeei.

Acasă în
Regatul Misterios al lui Theodoro, Rege Ostrogoților.

Eski-Kermen este un oraș-cetate situat in sud-vestul peninsulei Crimeei, la aproximativ 14 km sud de


orașul Bakhchisaray. Numele Eski-Kermen înseamnă "Cetatea Veche". Teritoriul orașului ocupă o
suprafață de 8,5 hectare, cu o lungime de 1040 m și o lățime de 170 m. Eski-Kermen a fost construit
pe platoul delimitat de stânci de până la 30 m înălțime. Aproximativ 350 de peșteri au fost tăiate în
roca muntelui pentru alcatuirea orașului.

Locuințele vechi ale orașul Eski-Kermen sunt subterane si se găsesc lângă Cetatea Mangup sau
Doros. Uneori numite Feodoro sau Theodoro. Puțini oameni știu despre remarcabila Stâncă Mangup,
care împreună formează cea mai mare Cetate Cavernă din Peninsula Crimeea, la aproximativ 9 mile
spre est de Sevastopol. Odată, în trecut, acest loc era acompaniat de Regatul Misterios din Feodoro.

Orașul din peșteri este situat în partea de sus a Muntelui Mangup, care se situează deasupra a trei văi
pitorești. Mangup se întinde pe vârful Dealului Tatălui (Baba-Dag), situat deasupra nivelului mării la
580 de metri. Pe cele trei laturi, platoul "protejează" stâncile abrupte, unele atingând 70 de metri
înălțime.

Oficial, majoritatea clădirilor pe care le vedeți astăzi pe teritoriul Mangup-Kale, se spune că datează
din epoca lui Theodoric cel Mare, rege al ostrogoților (475-526), domnitor al Italiei (493-526), rege al
vizigoților (511-526 ) și un Patriciu (titlu nobiliar, instituit în Imperiul Roman de către Constantin cel
Mare) al Imperiului Roman, dar, după unii cercetători, aceste case ar fi mult mai antice, orașul
subteran ar avea o vechime de cel puțin 30.000-40.000 de ani. Poate că aceste locuințe subterane
sunt mult mai în vechi, iar civilizația epocii de piatră le-a găsit și le-a folosit.

Cetatea Mangup sau cetatea Doros este bine protejată cu pereți și turnuri. A fost un avanpost
puternic defensiv în vremurile medievale.

Atracția zonei Mangup-Kale sunt peșterile sale, dintre care cea mai mare și cea mai unică este
Baraban Koba. În interiorul peșterii, în centru, există un stâlp de piatră, pentru susținerea
acoperișului. Dacă l-ați lovit, acesta face un sunet de tambur.

Situate pe munte, există, de asemenea, mănăstiri și temple remarcabile săpate în peșteri. Urme ale
picturilor antice, au rămas în una dintre ele, gravate în stâncă.

De peste 36 de ani, omul de știință AG Gertsen studiază, împreună cu studenții săi siturile
arheologice din Mangup. Potrivit acestuia, orașul peșterilor are o putere mistică atrăgătoare.

Se spune ca, datorita energiilor degajate de acest loc, multi oameni isi găsesc aici Sufletul Pereche.
Multi si-au întâlnit, urcand pe acest munte, viitoarea soție sau viitorul soț și apoi au fost fericiți în
căsnicie.

Lacul Erki-Kerman lângă Mangup este, de asemenea, destul de neobișnuit. Un avantaj incontestabil
este faptul că fundul lacului este acoperit cu lut albastru care este utilizat in medicina naturista.
Adâncurile sale ascund rămășițele unui templu creștin medieval, dar se stie ca majoritatea
constructiilor crestine au fost ridicate pe vechi temple pagane. Când nivelul apei scade, atunci există
speranța de a vedea altarul acestui templu. Și în timpul secetei, oamenii norocoși îl pot vedea în
întregime. Poate multimea templelor acestui loc special, Mangup, face posibila vindecarea oamenilor
si aduce beneficitate in viata acestora sau poate chiar muntele degaja aceasta energie, fiind un Spatiu
Sacru si atemporal.

Din punct de vedere istoric, Mangup-Kale este un loc foarte unic și interesant.

Crimeea este o republică autonomă a Ucrainei, dar care, ca urmare a crizei din 2014 a intrat, în urma
unui referendum controversat, în cadrul Rusiei. Crimeea ocupă peninsula omonimă din nordul Mării
Negre. În antichitate peninsula era cunoscută în lumea greco-romană drept Regatul Bosforan
(Regnum Bosfori) sau Bosforul Cimerian. Populația era un amestec de triburi și ramuri de triburi
traco-cimeriene și scitice. La acestea s-au adăugat mai apoi negustorii greci și apoi romanii - militari,
administratori, negustori, clerici etc. Alt nume care i se mai dă în antichitate — dar și mai târziu —
este acela de Chersonez, mai târziu rămas pentru partea sudică dintre râul Bug și Nipru.

Povestea oficială a Cetății Doros sau Mangup:

Sunt foarte multe dispute cu privire la apariția acestui oraș antic misterios. Acest platou este atât de
dificil de accesat, astfel incat el a servit ca loc de refugiu pentru sarmații și alanii din triburile gotice
din secolele III-VI.

Oficial, așezarea datează din secolul al III-lea. Istoricii cred că împărații bizantini au construit prima
fortificație pe vârful muntelui Mangup în secolul al V-lea. Cetatea, numită Doros, a fost principala
cetate a Goției Crimeei la vremea respectivă.

Acesta a fost locuit în primul rând de goții din Crimeea, și a devenit centrul principatului lor autonom.
Mangop a fost cucerit de hazari din secolul al VIII-lea și va fi centrul unei revolte a goților condusă de
episcopul Ioan de Gothia împotriva Khazariei.

Principatul de Doros a fost sub dominația bizantină de la mijlocul secolului al IX-lea până în jurul
anului 1000, când intră sub sfera de influență a puterilor concurente - Rusia Kieveană și confederația
triburilor Kipchak. Orașul este puternic afectat de un cutremur în secolul al XI-lea. Continuă să-și
păstreze autonomia în ciuda cuceririlor mongole din Crimeea, dar va plăti Marelui Han un tribut
anual ca vasali.

În secolul al XIII-lea, orașul a devenit capitala Principatului Theodoro. Principatul de Theodoro


(greacă) sau Gothia (Goția) a fost un mic stat din sudul peninsulei Crimeea, apărut în 1204 ca
succesor al Imperiului Bizantin și cucerit în 1475 de turcii otomani. Capitala sa a fost Doros sau
Theodoro, numit în prezent Mangup.

 Este țara de baștină a Mariei din Mangop, a doua soție a lui Ștefan cel Mare.

Populația sa a fost gotică, grecească, cu minorități, iașice, armenești și altele, care mărturiseau
creștinismul ortodox.

Goții (în Gotică: "Gutans") au fost un popor germanic răsăritean. În lucrarea „De origine actibusque
getarum”, Iordanes afirma că goții au părăsit Scandinavia, s-au așezat în apropiere de gurile Vistulei
(astăzi în Polonia), și, în secolele III și IV, s-au așezat în Sciția, Dacia de est și părți din Moesia și Asia
Mică.

Teodoric cel Mare (gotică: Þiudareiks; latină Flāvius Theodericus; greacă Θευδέριχος, Theuderikhos;
engleza veche: Þēodrīc; nordică veche: Þjōðrēkr, Þīðrēkr; n. 454 – d. 30 august 526) a fost un rege al
ostrogoților (471 – 526), conducător al Italiei (493 – 526), regent al vizigoților (511 – 526), succedând
lui Odoacru, perioadă care marchează perioada de tranziție politică de după căderea imperiului
roman de apus. A primit în Balcani, până să ajungă în Italia, titlul de magister militum și consul de la
împăratul Imperiului Roman de Răsărit. Numele său în limba gotică Þiudareiks se traduce ca „Rege al
poporului”. El a devenit o legendă germanică. S-a născut lângă Carnuntum și era fiul regelui
Theodemir. Încă de mic copil, tatăl său l-a oferit împăratului Leon, ca gaj al unui tratat de pace,
crescând astfel în Constantinopolul sec. al V-lea. Lecțiile militare învățate în Imperiu i-au servit mai
târziu pe câmpul de luptă. Trimis și sprijinit de Zenon, împăratul Imperiului Roman de Răsărit, l-a
înlăturat pe Odoacru, un comandant de mercenari barbari care preluase puterea în Roma
detronându-l pe ultimul împărat roman Romulus Augustulus.

În timpul lui Theodoric cel Mare, Regatul Ostrogot cuprindea Peninsula Italică și nord-vestul
Peninsulei balcanice și avea capitala la Ravenna. Printre consilierii lui Theodoric cel Mare au fost
Boethius și Cassiodor.

Începând cu 488, Regele Teoderic cel Mare (Feodoro) a cucerit întreaga Italie. Regele Teodoric cel
Mare i-a unit pentru scurt timp pe goți când a devenit regent al regatului vizigot în urma morții lui
Alaric al II-lea în Bătălia de la Vouillé în 507. Procopius, scriind în această perioadă, interpretează
numele de "vizigot" ca însemnând "got apusean", iar cel de "ostrogot" ca însemnând "got răsăritean"
corsepunzător așezării geografice a teritoriilor gote din acea perioadă.

Goții, între timp, au trăit sub propriile legi și obiceiuri. În 519, când o gloată a ars sinagogile din
Ravenna, Theodoric a ordonat să reconstruiască orașul pe propria cheltuială.

Regatul ostrogot a existat până în 553 sub Teia, când Italia a fost pentru scurt timp din nou ocupată
de bizantini, până la cucerirea longobardă în 568. Regatul vizigot a rezistat mai mult, până în 711 sub
Roderic, când a cedat în fața invaziei umayyade a Andaluziei.

Carlo Troya: “Geții lui Zamolxe au fost strămoșii goților lui Teodoric”

Una dintre marile controverse născute de izvoarele istorice este cea a posibilei înrudiri dintre geți și
goți, nu mai puțin de 50 de autori antici, medievali și moderni dând ca sigură o aceeași identitate.

Desigur, viziunea oficială respinge această idee, catalogând-o ca fiind ridicolă, invocând diversele
diferențe culturale dintre geți și goți, ca și faptul că izvoarele secolului II și III îi menționează adeseori
pe goți ca aliați ai carpilor, costobocilor și dacilor liberi, prin urmare, cu o identitate diferită.
Această respingere a înrudirii geților și goților este făcută, în cele mai multe cazuri, chiar cu ignorarea
mărturiilor autorilor care le-au fost contemporani, în secolele II, III sau mai târziu.

Dacă vom face, însă, un demers logic și o analogie simplă, la îndemână, vom vedea că înrudirea
dintre geți și goți este cât se poate de posibilă. În acest demers, ar trebui să facem o călătorie în timp,
în vremea când, conform lui Herodot, Tracii erau cei mai numeroși după inzi (indieni) și ocupau spații
vaste din Europa.

Ei bine, dacă acum 3.000 de ani, zona ocupată de neamurile tracice înrudite avea axe de multe mii de
kilometri, putem presupune că un neam tracic care locuia mai spre nordul continentului dezvolta, în
timp, specificități culturale diferite de un alt neam tracic care trăia la gurile Dunării, de exemplu și că,
o reîntâlnire a lor, după 1.300 de ani, făcea evidente aceste diferențe culturale.

Chiar și astăzi, dacă punem cultura maramureșenilor (port, cânt, manifestări artistice – vezi celebrele
porți maramureșene) alături de cultura oltenilor, cineva neavizat ar putea spune că sunt reprezentări
create de două popoare diferite, deși noi știm că și maramureșenii și oltenii sunt români!

În aceeași logică, putem face o comparație cu aromânii din Macedonia și Grecia. Deși știm că suntem
același popor, vom constata destule diferențe legate de port, manifestări artistice, nume proprii. Cât
se poate de firești dacă evoluezi separat, în interacțiune și cu alte neramuri…

Prin urmare, mergând pe aceeași logică, nu este o exagerare să presupunem că un fenomen similar
ar fi putut avea loc și în antichitate, mai ales că atunci se putea comunica mult mai greu la distanțe de
mii de kilometri. Mai exact, goții să își fi dezvoltat specificități culturale diferite față de geți, dar asta
să nu îi facă un popor diferit.

În acest sens, marele istoric și om politic italian Carlo Troya (1784-1858) publică în secolul XIX
lucrarea Fasti Getici o Gotici (Istorie getică sau gotică) în care își propune următoarele, după cum ne
spune chiar el (pagina 13 în ediția din limba română – editată de Fundația Gândirea):

“1.De-a arăta că geții lui Zamolxe și ai lui Decebal au fost strămoșii goților lui Teodoric din neamul
Amalilor;

2.De-a pune în lumină că acel neam getic sau gotic a fost diferit de cel germanic, deși, de-a lungul
timpului, încorporase mai multe triburi germane, mai ales tribul vandalilor și cel al borgognonilor.”
În demersul său, Carlo Troya mai spune: “Niciun popor din cele pe care grecii le numeau barbare nu
are o istorie mai veche și mai certă ca a geților sau goților.”

Goția (fosta Dacie) în Istoria Bisericească a lui Philostorgius rezumată de Photios:

„Pe când domneau Valerianus și Gallienus, o mare parte din sciții de dincolo de Istru au trecut în
teritoriul romanilor și au pustiit prin incursiunile lor o bună parte din teritoriul Europei. Apoi trecând
în Asia, au năvălit în Galatia și Capadocia, au luat mulți prizonieri, printre alții și clerici și s-au întors
acasă cu multă pradă. Acești prizonieri și oameni cucernici, trăind împreună cu barbarii, au convertit
mulți din ei la adevărata credință și i-au convins să îmbrățișeze religia în locul credinței păgâne. Din
numărul acestor prizonieri au făcut parte și strămoșii lui Urphilas, capadocieni de neam, născuți în
apropierea orașului Parnassos, într-un sat numit Sadagolthina. Deci acest Urphilas a fost
conducătorul emigrării acestor oameni cucernici, fiind orânduit primul lor episcop; el a fost pus
episcop în felul acesta.

Fiind trimis de conducătorul neamului gotic în timpul lui Constantin în delegație împreună cu alții
(căci și neamurile barbare din această parte ascultau de împărat), fu hirotonit de Eusebius și de
episcopii care erau împreună cu el ca episcop al creștinilor din Goția (Gothia). El avea grijă și de
celelalte treburi ale lor și făcând litere proprii pentru ei, a tradus în limba lor toată scriptura, afară de
cărțile regilor, pentru că ele cuprind istoria războaielor, iar neamul acesta este războinic și e nevoie
mai de grabă de o înfrânare a pornirii lor spre războaie și nu de un imbold către acestea. Aceste cărți
au puterea de a da un imbold, fiindcă sunt socotite sfinte și formează sufletele credincioșilor pentru
adorarea lui Dumnezeu. Împăratul a așezat în părțile Moesiei această mulțime de transfugi, care cum
a vrut; pe Urphilas îl avea în cea mai mare cinste, încât adesea, vorbind despre el, îi zicea Moise din
timpul nostru. // (Philostorgius) proslăvește foarte mult pe acest om și scrie că atât el cât și cei de
sub conducerea lui au fost adepții credinței sale eretice.” Izvoarele Istoriei României (Fontes
Historiae Dacoromanae). Vol. II. De la anul 300 până la anul 1000, București, 1970