Sunteți pe pagina 1din 57

Cristina Dura

ÎNDRUMĂTOR DE PROIECT LA
CONSTRUCŢII MINIERE
Cuprins
Introducere

Proiectul
CAPITOLUL I

NOŢIUNI DE MECANICA ROCILOR

Rocile reprezintă grupari naturale de unul sau mai multe


minerale care iau parte insemnantă la alcatuirea scoarţei terestre şi care
s-au format prin procese endogene sau exogene.
Procesele endogeme creează rocile din interiorul pamantului in
conditii de presiune şi temperatură ridicată. Din această categorie fac
parte:
roci magmatice
roci mtamorfice
roci eruptive
Procesele exogene creeaza rocile la suprafata Pamantului prin
fenomene de alterare, transport sau depunere. Din aceasta categorie fac
parte rocile sedimentare.
Pamanturile pot fi coezive sau necoezive.
Pământurile coezive sunt pământurile prăfoase şi cele argiloase
(praf argilos, praf argilo-nisipos, praf nisipos) cu coeziune şi plasticitate
mijlocie sau redusă. Coezivitatea şi plasticitate mare sau foarte mare o
au pământurile argiloase (argila grasă, argila, argila prăfoasă, argila
nisipoasă), comportarea lor sub solicitări depinzând de starea fizică şi
conţinutul de apă, prezentând fenomenul de umflare - contracţii la
variaţii de umiditate, ceea ce necesită măsuri adecvate la executarea
fundaţiilor.
În categoria pământurilor necoezive se încadrează blocurile
formate din bucăţi mari de roci, bolovănişurile, pietrişurile şi nisipurile.

1.1 PROPRIETĂŢILE FIZICE ALE ROCILOR

O rocă, independent de geneză sau de natura ei litologică, este


alcătuită, de regulă din trei faze:
faza solidă, constituită din particulele (granulele) solide ce
formează scheletul mineral;
faza lichidă, constituită din apa cuprinsă în
porii roci (golurile dintre particule);
faza gazoasă, constituită din aerul şi gazele din
porii roci.

Figura 1.1 Faza lichidă, solidă şi gazoasă a unei roci

1.1.1 GREUTATEA SPECIFICĂ ŞI GREUTATEA


SPECIFICĂ APARENTĂ A ROCILOR

1.1.1.1 GREUTATEA SPECIFICĂ A ROCII

Greutate specifică sau ponderitatea γ într-un punct al unui corp


este limita către care tinde greutatea specifică medie a volumului ce
conţine punctul considerat, când acest volum devine mic faţă de
dimensiunile corpului, dar rămâne mare faţă de volumul elementului de
structură al corpului ( volumul cristalelor la metale şi roci, al micelelor
la geluri şi al moleculelor la corpurile amorfe):

  lim  m 
G
V
N / m 
3

La corpurile omogene din punct de vedere al distribuţiei


maselor, greutatea specifică este egală cu greutatea specifică medie.
Greutatea specifică medie este raportul dintre greutatea sa G şi
volumul său V.
m 
G
V

N / m3 
Metoda Picnometrului:
G
    w [N/m3] sau [g/cm3]
G  G1  G2
G  G ''  G '
unde:
G – greutatea materialului de cercetat;
G1 – greutatea picnometrului cu apă distilată până la reper;
G2 – greutatea picnometrului cu apă distilată şi material;
 w - greutatea specifică a apei

1.1.1.2 GREUTATEA SPECIFICĂ APARENTĂ

Greutatea specifică aparentă este o caracteristică fizică de uz


tehnic, care reprezintă raportul dintre greutatea G a unui corp poros sau
cu goluri interioare şi volumul său aparent V a (inclusiv volumul porilor
şi golurilor interioare) :
Pentru această caracteristică a rocilor se mai foloseşte şi
termenul de greutate volumetrică.
Într-o explicaţie mai simplistă a acestui termen, greutatea
specifică aparentă a unei roci reprezintă unitatea greutăţii de volum a
acesteia, adică în stare naturală cu porii şi golurile din interiorul lor.
Greutatea specifică se determină astfel :
G
a  [N/m3]; [g/cm3] sau [t/m3]
Va

în stare umedă

 au    (1  n)  n   w  S [N/m3]

în stare uscată

 d    (1  n) [N/m3]

în stare saturată

 st    (1  n)  n   w [N/m3]

în stare submersată

 st  (   w )  (1  n) [N/m3]
Metoda de determinare a greutăţii volumetrice în cazul
rocilor necoezive

G
a  [N/m3]
Va

Metoda de determinare a greutăţii volumetrice în cazul


pământurilor şi a rocilor argiloase moi. Metoda ştanţei

G ''  G '
a  [N/m3]
Va

Metoda de determinare a greutăţii volumetrice în cazul


rocilor cu coeziune mare. Metoda parafinării

G
a 
G1  G2 G1  G [N/m3]

w p

Metoda de determinare a greutăţii volumetrice în cazul


587rocilor cu coeziune mare. Metoda prin măsurarea
dimensiunilor liniare

 W 
Gs   1  
a   100 
Va

Gradul de densitate reprezintă gradul de porozitate sau


porozitatea reală a rocii

a
Kd  1

Pentru determinarea greutăţii specifice aparente se pot


folosi şi formulele:
 n  1
 a   1   sau  a  
 100  1 e

unde:
G – greutatea epruvetei de rocă sau substanţă minerală utilă de
formă geometrica regulată (cub sau cilindru), în stare uscată (la +
105 0 C)
Va – volumul aparent al epruvetei de rocă sau substanţă minerală
utilă, calculat prin măsurarea elementelor geometrice cm3
G1 – greutatea probei scufundată în parafină, în aer
G2 – greutatea probei scufundată în parafină, în apă
γp – greutatea specifică a parafinei = 0,93 gf/cm3
n – volumul porilor
e – indicele porilor

1.1.2 VOLUMUL TOTAL AL GOLURILOR

Volumul total al golurilor (pori,fisuri) se notează cu V g fiind


calculate cu relaţia:

Vg = V-V1 [m3]

unde : V- volumul de roca in masiv, roca+goluri [m3]


V1- volumul de roca in masiv, ocupata de substanta
minerala[m3]

1.1.3 POROZITATEA

Conform figurii de mai jos pentru calculul porozităţii se vor


aplica relaţiile 1.1, 1.2, 1.3, 1.4.
Figura 1.2 Roca în stare naturală conţinând goluri de aer, apă şi scheletul
mineral al rocii respective

Vg
n  100 (1.1.)
Va

  
n  1  a   100 (1.2)
  

 
 a 
n  1    100 (1.3)
  W 
   1  
  100  

n  1  (1.4)

1.1.4 INDICELE PORILOR SAU CIFRA PORILOR

Vg
e (1.5)
Vs

n
e (1.6)
1 n


e 1 (1.7)
a
1.1.5 CAPACITATEA DE ÎNDESARE

Capacitatea de îndesare a rocii este o proprietate fizică a rocilor


de a-si micsora volumul.
Daca roca în stare naturală, adică împreună cu golurile sale (pori,
crapaturi, etc.) ocupă volumul V,îin stare absolut densă (îndesata) va
avea volumul notat V1 si capacitatea de îndesare a rocii va fi:

V1  a
 
V 

unde: γa – greutatea volumetrica a rocii in masiv (greutatea


unitatii de volum in stare naturala) [ N/m3]
γ – greutatea specifica a rocii (greutatea unitatii de
volum in stare absolute densa, fara pori, fisuri, etc.)

1.1.6 AFANAREA ROCILOR

Reprezinta capacitatea rocilor de a-şi mării volumul după ce sunt


extrase din masiv.
Dacă volumul de rocă din masiv va fi extras, atunci volumul de
roca Vg va creşte cu marimea Vg1 şi volumul de roca afanată va fi:

Va=V1 = Vg + Vg1 [m3]

- coeficientul de afanare (gradul de afanare)

Va V g1  a
Ka   1 
V V  a1

unde : V - volumul de roca din zăcământ


Vg1 - volumul suplimentar de goluri care se formează
datorita afanarii
γ a1 - greutatea volumetrica a rocilor afanate

1.1.7 FORME DE PREZENTARE A APEI ÎN ROCI


Apa în roci poate fi de constituţie, apa legată prin forţe
moleculare, apa gravitaţională şi apa sub formă de vapori. La răndul ei
apa legată prin forţe moleculare poate fi adsorbită sau absorbită şi apa
gravitaţională poate fi capilară sau libera.

Figura 1.3 Forme de prezentare a apei în roci

Apa de constituţie sau apa legată chimic este puternic legată de


faza solidă şi este caracterizată de valoarea cea mai mare a energiei de
legătură E = maxim.
Această formă de apă nu poate fi îndepărtată decât la
temperaturi ridicate.
Apa legată prin forţe moleculare se găseşte în imediata
apropiere a elementelor componente ale masei de rocă şi datorită
forţelor moleculare, care o leagă de aceasta, prezintă proprietăţi diferite
de cele ale apei obişnuite. Apa legată prin forţe moleculare se poate
împărţi în:
Apă Adsorbită (strâns legată)
Apă Absorbită (slab legată)
Cea mai mare parte din apa care circulă sub pământ provine din
apa care se află la suprafaţa pământului, sub efectul forţei de gravitaţie.
Mişcarea apei subterane are caractere diverse, variind cu natura rocii şi
gradul său de tectonizare.
Funcţie de modul de mişcare şi de energia de legătură se pot
distinge:
Apă Capilară
Apă Liberă
Apa capilară este rezultatul fenomenelor care au loc la suprafaţa
de separaţie dintre apă şi aer şi dintre apă şi solid, fiind sub influenţa
tensiunilor superficiale care apar, dar şi a gravitaţiei.
Apa liberă sau apa gravitaţională este apa care circulă liber prin
teren prin porii rămaşi neocupaţi dintre particule sub influenţa
gravitaţiei.
Apa gravitaţională prezintă toate proprietăţile apei din natură,
circulaţia sa în pământ se datorează diferenţei de nivel piezometric
existent între două puncte.
Apa liberă din pământ provine din infiltrarea şi acumularea
apelor meteorice şi de suprafaţă în porii rocilor permeabile situate
deasupra unor straturi de roci impermeabile;
Apa liberă sau apa gravitaţională se evidenţiază prin:
Umiditate şi Grad de saturaţie
Permeabiliate

1.1.8 UMIDITATEA

Umiditatea reprezintă raportul, exprimat în procente, dintre


greutatea apei care se află în golurile rocii şi care poate fi îndepărtată
prin încălzire la +1050C şi greutatea părţii solide a acesteia (a scheletului
mineral).

greutatea apei dingoluril e probei


W  100 %
greutatea păărti solide a probei

Dacă apa din interiorul rocii umple complet golurile dintre


particulele solide, aceasta se află în stare saturată. Umiditatea de
saturaţie se determină cu relaţia:
a
Wsat  e

sau pentru  a =1 gf/cm3 sau 1tf/m3
e
Wsat 

unde:  a - greutatea specifică a apei

1.1.9 GRADUL DE UMIDITATE SAU SATURAŢIE

Gradul de umiditate reprezintă raportul dintre umiditatea w a


rocii în starea în care se determină gradul de umiditate şi umiditatea
aceleiaşi roci în stare saturată W sat (cu aceaşi porozitate dar cu porii
complet plini de apă).
w
S
wsat
sau:
G'  G
Wsat  100
G
în care:
G – greutatea epruvetei uscate la greutate constantă;
G’ – greutatea epruvetei saturate cu apă;

După gradul de saturaţie, rocile se clasifică în:


roci uscate dacă 0 < S < 0,4;
roci umede dacă 0,4 < S < 0,8;
roci foarte umede dacă 0,8 < S < 1;
roci saturate dacă S = 1.

1.1.10 PERMEABILITATEA

Proprietatea rocilor de a permite circulaţia apei prin masa lor se


numeşte permeabilitate. Permeabilitatea rocilor este exprimată cantitativ
prin coeficientul de permeabilitate, k, care exprimă viteza de circulaţie a
apei prin teren, în cm/s, m/h sau m/zi.
Mişcarea apei urrmează, până la anumite limite, legea lui Darcy
conform căreia printr-o secţiune A, perpendiculară pe direcţia curentului
de apă, trece într-un timp (t) o cantitate de apă (Q) exprimată prin
relaţia:
Q  K  Ai t [cm3]
unde:
Q – cantitatea de apă;
K – coeficientul de permeabilitate [cm/s];
i – gradient hidraulic;
A – secţiunea transversală;
t - timpul

1.1.11 STAREA DE CONSISTENŢĂ A ROCILOR

Starea de consistenţă a rocilor poate fi:

1. STAREA SOLIDĂ FĂRĂ CONTRACŢIE se caracterizează


prin faptul că volumul corpului nu mai scade atunci când
conţinutul de apă scade;
2. STAREA SOLIDĂ CU CONTRACŢIE care se caracterizează
printr-o deformabilitate mult mai redusă a corpului, însă el
totuşi se deformează;
3. STAREA PLASTICĂ în care pământul prezintă o coeziune mai
importantă, nu are tendinţa de a se nivela, dar supus unor sarcini
mici se deformează mult fără a se rupe;
4. STAREA FLUIDĂ caracterizată prin faptul că pământul nu are
decât o coeziune slabă pentru că practic el nu rezistă unui efort
de forfecare.

Starea de consistenţă a argilelor variază în funcţie de umiditatea


lor de la starea unui corp tare la starea unui mase plastice sau chiar
la aceea a unui lichid vâscos sau curgător.
În funcţie de această umiditate putem defini următoarele stări
limită de consistenţă a argilelor:
limită superioară de plasticitate sau limită inferioară de
curgere (Wc) se înţelege umiditatea la care argila trece din
stare plastică în stare de curgere;
limită inferioară de plasticitate sau limită de frământare (Wf)
se înţelege umiditatea la care argila trece de la starea plastică
la starea unui corp semitare;
limita de contracţie (Ws) este definită ca fiind umiditatea la
punctul de trecere a argilei din starea unui corp
semitare la starea unui corp tare.
Figura 1.4 Stări limită ale rocilor argiloase

Tabelul 1.1 Clasificarea pământurilor funcţie de I P


Grade de Indicele de Categorii de
plasticitate plasticitate pământuri
IP [%]
Pământ neplastic 0 nisipuri
Pământ cu 0 ... 10 nisip argilos, nisip
plasticitate redusă prăfos, praf
nisipos,praf
Pământ cu 11 ... 20 praf argilos, argilă
plasticitate mijlocie nisipoasă, argilă
prăfos-nisipoasă,
argilă prăfoasă
Pământ cu 21 ... 35 argile slabe
plasticitate mare
Pământ cu > 35 argile grase şi foarte
plasticitate foarte grase
mare

Tabelul 1.2 Clasificarea pământurilor funcţie de consistenţă


Starea pământului IC IL
Curgătoare <0 >1
Plastic curgătoare 0,00 ... 0,25 0,76 ... 1,00
Plastic moale 0,26 ... 0,50 0,51 ... 0,75
Plastic consistentă 0,51 ... 0,75 0,26 ... 0,50
Plastic vârtoasă 0,76 ... 1,00 0,00 ... 0,25
Tare > 1,00 <0

1.1.12 PROPRIETATEA DE UMFLARE ȘI CONTRACŢIE


A ROCILOR

Procesele de umflare–contracţie sunt caracteristice rocilor


argiloase. Umflarea reprezintă o creştere a volumului rocii argiloase,
care se produce de regulă prin absorbţie de apă.
Variaţiile de volum, adică fenomenele de umflare–contracţie,
sunt rezultatul unor cauze de tipul:
natura mineralogică a rocilor argiloase;
mărimea particulelor minerale care intră în compoziţia rocilor
argiloase;
distrugerea echilibrului natural al stării primare de tensiune;
prezenţa apelor de infiltraţie;
fenomenul de refulare.

1.1.13 COMPRESIBILITATEA ROCILOR

Compresibilitatea este proprietatea pământurilor de a se


deforma sub acţiunea încărcărilor exterioare de compresiune. Ca urmare
a acestei deformări, pământurile devin mai îndesate. Sub efectul
eforturilor unitare verticale, în masivul de pământ se produc următoarele
fenomene:
deplasarea reciprocă a particulelor sau a unor agregate
structurale şi rearanjarea lor într-o nouă stare, mai îndesată, mai
compactă;
eliminarea apei libere şi a aerului din porii pământului, ceea ce
permite rearanjarea particulelor într-o nouă stare, mai stabilă şi
cu o porozitate mai mică;
comprimarea elastică şi strivirea locală a particulelor în zonele
punctelor de contact;
deformarea şi reducerea grosimii învelişurilor de apă legată fizic
în zonele punctelor de contact a particulelor argiloase;
comprimarea şi dizolvarea parţială a aerului şi a gazelor care se
află în porii închişi din pământurile argiloase.
Tabelul 1.3 Clasificarea pământurilor după compresibilitate
Modulul de Coeficiuntul de
Compresibilitatea
compresibilitate Ec compresibilitate ac
pământului
[kPa] [1/kPa]
Pământ practic > 50.000 < 0,00003
incompresibil
Pământ cu 20.000 ... 50.000 0,00003 ... 0,0001
compresibilitate
redusă
Pământ cu 10.000 ... 20.000 0,0001 ... 0,0002
compresibilitate
medie

Pământ cu 5.000 ... 10.000 0,0002 ... 0,0004


compresibilitate
mare

Pământ cu < 5.000 > 0,0004


compresibilitate
f.mare

1.2 PROPRIETĂŢILE MECANICE ALE ROCILOR

Rezistenţa la eforturi mecanice este rezistenţa pe care o opun


particulele componente ale unei roci sau substanţe minerale utile la
acţiunea unor forţe exterioare, care au tendinţa de a învinge forţele de
coeziune dintre particulele componente sau dintre particule şi cimentul
de legătură.
Se pot distinge două mari grupe de proprietăţi mecanice:
Proprietăţi de rezistenţă
Proprietăţi de deformare (elastice, plastice, vâscoase)
Aceste grupe de proprietăţi se pot evidenţia pe cale de laborator
şi “în situ”.
Pe cale de laborator aceste proprietăţi se pot evidenţia prin
acţiuni:
Statice (de scurtă durată sau momentane)
Dinamice
Reologice (de durată)
Rezistenţa rocilor la solicitări depinde de o serie de factori şi
mai ales de natura şi de direcţia de solicitare, funcţie de care se poate
clasifica tipul de rezistenţă:
1. După orientarea acţiunii:
a. Rezistenţa de rupere la compresiune src
b. Rezistenţa de rupere la tracţiune srt
c. Rezistenţa de rupere la forfecare tf
d. Rezistenţa la torsiune srtorsiune
2. După direcţiile de acţiune:
a. Rezistenţe monoaxiale
b. Rezistenţe poliaxiale (bi şi triaxiale)
3. După viteza de acţiune:
a. Rezistenţe statice (distructive)
b. Rezistenţe dinamice (nedistrucive)
4. După durata solicitărilor:
a. Rezistenţe statice (momentane normale)
b. Rezistenţe reologice
c. Rezistenţe dinamice

Figura 1.5 Forţă ce actionează asupra unei epruvete de rocă

5. După alţi factori:


a. Dependenţa reistenţei rocilor după caracteristicile intrinseci
ale rocilor:
compoziţie mineralogo – petrografică
structură, textură
porozitate, grad de saturaţie
anizotropie
alterarea mineralelor
orientarea cristalelor
b. După forma şi dimensiunile eşantioanelor
c. După starea eşantioanelor

1.2.1 REZISTENŢA DE RUPERE LA COMPRESIUNE σc

Rezistenţa de rupere la compresiune este o câtime din valoarea


maximă a forţelor de compresiune şi a forţelor de forfecare
perpendiculară pe sensul de solicitare.
Încercările de rupere la compresiune se execută în următoarele
stări:
rezistenţă de rupere la compresiune în stare
naturală
rezistenţă de rupere la compresiune în stare
uscată
rezistenţă de rupere la compresiune în stare
saturată
rezistenţă de rupere la compresiune după
mai multe cicluri îngheţ – dezgheţ
În cazul rocilor care prezintă stratificaţie, se fac încercări la
compresiune, perpendicular pe stratificaţie şi paralel cu stratificaţia.

F
s rc  [daN/cm2] [MPa]
A

su s s
 100 [%]
su
unde:
η – coeficient de înmuiere;
σu – rezistenţa de rupere la compresiune în stare uscată [daN/cm 2];
σs – rezistenţa de rupere la compresiune în stare saturată cu apă (12 zile
sau până când greutatea ei rămâne constantă) [daN/cm 2];

su si
g  100 [%]
su
unde:
η – coeficient de înmuiere după cicluri de îngheţ - dezgheţ;
σu – rezistenţa de rupere la compresiune în stare uscată [daN/cm 2];
σs – rezistenţa de rupere la compresiune după cicluri îngheţ - dezgheţ
[daN/cm2];
m2  m3
g  100 [%]
m1
unde:
µg – coeficientul de gelivitate;
m1 – masa iniţială a epruvetei, determinată înaintea saturării cu
apă distilată prin uscare la 105° până la masă constantă;
m2 – masa epruvetei saturate cu apă distilată, determinată înaintea
primului ciclu de îngheţ – dezgheţ;
m3 – masa epruvetei dezgheţate, determinată după ultimul ciclu de
îngheţ – dezgheţ;
S
V 
100 [%]
x
unde: V - coeficientul de variaţie a rezultatelor, determinat prin
experimentări preliminare, sistematice, pe un număr de probe n;

  xi  x  2

S i 1
n 1
unde: S – abaterea standard;
x – media aritmetică a valorilor xi;

8  s rc'
s rc 
d [daN/cm2] [MPa]
7  2
h
unde: σct – reprezintă rezistenţa la compresiune a probei cu
abaterea de la coeficientul de zvelteţe;
d – diametrul epruvetei;
h – înălţimea epruvetei;
d2
s c 2  s c1  3 [daN/cm2] [MPa]
d1

unde:
σc2, d2 – reprezintă rezistenţa, respectiv diametrul epruvetelor de
42 mm;
σc1, d1 – rezistenţa, respectiv diametrul epruvetelor mai mari de 42
mm;

1.2.2 REZISTENŢA DE RUPERE LA ÎNTINDERE

1.2.2.1 REZISTENŢA DE RUPERE LA ÎNTINDERE


PRIN TRACŢIUNE

Pentru determinarea rezistenţei de rupere la întindere prin


tracţiune se utilizează relaţia:

F
s rt  [daN/cm2], [MPa]
A

unde:
σrt – rezistenţa de rupere la tracţiune [daN/cm2], [MPa]
F – forţa înregistrată pe cadranul maşinii în momentul ruperii
[daN];
A – aria secţiunii de rupere [cm2];
Figura 1.6 Forţă ce actionează asupra unei epruvete de rocă în cazul
încercării pentru determinarea rezistenţei la întindere prin tracţiune

1.2.2.2 REZISTENŢA DE RUPERE LA ÎNTINDERE


PRIN ÎNCOVOIERE

M max
s ri  [daN/cm2], [MPa]
W

unde:
Mmax – momentul încovoietor maxim [daN·cm] ;
W – modulul de rezistenţă al secţiuni transversale [cm2] ;

Pentru cazul eşantioanelor prismatice, când l > (8 - 10)h:

3 F l
s ri   [daN/cm2], [MPa]
2 b  h2
unde:
F - încărcarea maximă în momentul ruperii [daN];
l – distanşa dintre reazeme [cm];
b şi h – cele două dimensiuni ale secţiuni transversale [cm];
Figura 1.7 Epruvetă de rocă supusă încercărilor pentru determinarea
rezistenţei la întindere prin încovoiere

Atunci când l < (8 - 10)h;

3 F l F
s ri    0,266 [daN/cm2], [MPa]
2 bh 2
bh

În cazul eşantioanelor sub formă cilindrică, rezistenţa la


întindere prin încovoiere se determină cu relaţia:

8 F l
s ri  [daN/cm2], [MPa]
 d3
unde: F – încărcarea maximă în momentul ruperii;
d – diametrul epruvetei [cm];
l – lungimea epruvetei [cm];

În cazul eşantioanelor sub foră de plăci, rezistenţa la întindere


prin încovoiere se determină cu relaţia:

F
s ri  K  [daN/cm2], [MPa]
h2
Figura 1.8 Eşantion sub formă de placă supus la întindere prin încovoiere

3  1   1   1 
K  2   ln    1  2  
4      
a
 
d
unde:
F – încărcarea maximă în momentul ruperii [daN];
K – coeficient, funcţie de a şi d;
a – diametrul mediu al inelului de reazem [cm];
d – diametrul mediu al inelului de solicitare [cm];
µ - coeficientul lui Poisson;

1.2.2.3 REZISTENTA DE RUPERE LA INTINDERE PRIN


DESPICARE (METODA BRAZILIANA)

când λ ≤ 0,5
F
s ri  [daN/cm2], [MPa]
 d h
când λ > 0,5
2 F
s ri  [daN/cm2], [MPa]
 d h
h

d
unde: F – forţa de rupere [daN];
d – diametrul epruvetei [cm];
h – lungimea epruvetei [cm];

1.2.3 COEZIUNEA ŞI UNGHIUL DE FRECARE


INTERIOARĂ

Coeziunea este forţa de legătură dintre particulele componente


ale unei roci, care se opune la desprinderea sau alunecarea lor sub
acţiunea unor forţe exterioare.
Unghiul de frecare interioară este definit ca fiind unghiul a
cărui tangentă trigonometrică reprezintă coeficientul de frecare
interioară dintre particulele rocii sau a materialului analizat: f  tg
Determinarea coeziuni şi a unghiului de frecare interioară se
poate realiza prin mai multe procedee:
a. prin cunoaşterea rezistenţei de rupere la compresiune (σrc) şi a
rezistenţei de rupere la tracţiune (σrt);

C R  r [daN/cm2], [MPa]

Rr
  arctg [°]
2C

s rc
R
2

s rt
r
2

b. prin comprimare cu deformare laterală liberă

1  sin 
c  s rc    s rc [daN/cm2], [MPa]
2  cos 

unde: σrc – rezistenţa de rupere la compresiune ;


φ – unghi de frecare interioară = 90°-2β
c. prin determinarea rezistenţei de rupere la forfecare
d. prin determinarea rezistenţei de rupere la compresiune în cazul unor
eforturi triaxiale

1.2.4 REZISTENŢEA DE RUPERE LA FORFECARE

Figura 1.9 Epruvetă de rocă încercat pentru determinarea rezistenţei de


rupere la forfecare

Rezistenţa de rupere la forfecare se va determina prin relaţiile:

Fn
sf   cos  [daN/cm2], [MPa]
A

Ft
tf   sin  [daN/cm2], [MPa]
A

F
sf   (cos   f sin  ) [daN/cm2], [MPa]
A
F
tf   (sin   f cos  )
A

1
f 
nd

s 0  s 2 t 2

t  C  s  tg

unde:
σf - efortul normal din planul de forfecare [daN/cm2]
τf - efortul tangenţial sau rezistenţa de rupere la forfecare [daN/cm 2];
Fn – forţa normală;
Ft – forţa tangenţială sau de forfecare;
f – coeficientul de frecare;
n – numărul de role;
d – diametrul unei role;
C – coeziunea;

1.2.5 COEFICIENTUL DE TARIE AL ROCII

Dupa scara lui M.M. Protodiakonov, tabelul 1.4, coeficientul de


tărie al rocii este aproximativ egală cu a suta parte a limitei de rezistenţă
la compresiune monoaxială a rocii, adică:

sc
f  - pentru roci
121

sc
f  - pentru cărbune
121

unde: σc- rezistenţa la compresiune monoaxială a rocii


Tabelul 1.4 Clasificarea după Protodiakonov

Categorie Grad de tarie Natura rocilor Coeficient


de tarie (f)
I Roci extrem Cuartite si bazalte 20
de tari
II Roci foarte Roci granitice, 15
tari porfire, gresii si
calcare foarte tari
III Roci tari Granit compact 10
IIIa Roci tari Calcare tari, gresii 8
toari marne
IV Roci destul Gresii normale, 6
de tari minereu de fier
IVa Roci destul Sisturi nisipoase 5
de tari
V Roci semitari Sist argilos tare, 4
conglomerate mai
putin rezistente
Va Roci semitari Sisturi diferite 3
VI Roci destul Sist alterat, teren 1,5
de moi pietros, carbine tare,
argila
VI Roci destul Sisturi moi, calcare 2
de moi foarte moi, creta, sare
VII Roci moi Argila compacta, 1
carbine moale
VII Roci moi Argila putin 0,8
nisipoasa, carbine
sfaramacios
VIII Roci Teren vegetal, turba 0,6
pamantoase carbine dezagregat
IX Roci Nisip curgător 0,5
dezagregate
II Roci Terenuri îmbibate cu 0,3
curgătoare apă
1.3 CARACTERISTICILE ELASTICE ALE ROCILOR

Pentru elucidarea comportamentului sub sarcină al rocilor, pe


lângă evaluarea principalelor caracteristici de rezistentă prezentate
anterior, o importanţă deosebită o constituie şi determinarea
experimentală a parametrilor de deformare: curba caracteristică tensiune
- deformare, constantele elastice (modulul de elasticitate, coeficientul şi
constanta lui Poisson, tensiunea la limita elastică). Determinarea lor
implică folosirea unor tehnici de măsurare atât a sarcinii, cât şi a
scurtărilor, respectiv a alungirilor suferite de epruvetele solicitate.
Epruvetele utilizate sunt în general de formă cilindrică, cu un
coeficient de svelteţe 1 <  < 2 şi a căror rezistenţă de rupere la
compresiune a fost în prealabil determinată. Pentru determinarea
caracteristicilor elastice ale rocilor epruvetele trebuie montate în
dispozitivul de urmărire a scurtărilor şi alungirilor. Sarcina este astfel
aplicată, încât să corespundă vitezei specifice încercării la compresiune
monoaxială (0,05 – 1,0) MPa / secundă.

1.3.1. CURBA CARACTERISTICĂ A DEFORMĂRII

Reprezintă variaţia grafică a deformaţiei axiale (%) în funcţie


de efortul (s). Măsurarea deformaţiilor se realizează cu ajutorul a patru
microcomparatoare având precizia de 1/100 sau 1/1000 mm. În final
ezultatele sunt exprimate grafic.

1.3.2. MODULUL DE ELASTICITATE STATIC

Modulul de elasticitate static, E, se determină prin măsurarea


scurtărilor longitudinale ale epruvetelor cu 1 <  < 2 solicitate la
compresiune în limitele 5 şi 30 % din rezistenţa de rupere la
compresiune. Viteza de încărcare se poate menţine spre exemplu la
valoarea de 0,5 Mpa şi secundă. Scurtările axiale se măsuară cu ajutorul
microcomparatoarelor de 1 / 100, în patru puncte dispuse la 90° între ele
pe circumferinţa epruvetelor. Valoarea modulului de elasticitate se
obţinut din relaţia:
s
E  100  MPa 
 i
reprezentând deci revenirea epruvetei deformate de la o sarcină egală cu
0,3
s rc .

1.3.3. COEFICIENTUL ŞI CONSTANTA LUI POISSON

Coeficientul şi constanta lui Poisson se determină prin


măsurarea alungirilor transversale şi scurtărilor longitudinale a
epruvetelor cu 1 <  < 2 solicitate la compresiune:

 tr

1
şi
1
m

CAPITOLUL II

CALCULUL SECŢIUNII ÎN LUMINĂ A UNEI


CONSTRUCŢII SUBTERANE

Rezultatul calculului secţiunii în lumină a unei construcţii


subterane are ecou asupra exploatării acesteia, în bune condiţii, fără a
întâmpina probleme de genul inposibilităţii achiziţionării anumitor
utilaje datorită unei secţiuni în lumină prea mici pentru utilajele cu
dimensiuni ce depăşesc limitele acesteia.
În cazul unei construcţii subterane cu o durată de viaţă mai mare
de un an, trebuie ţinut cont şi de faptul că secţiunea în lumină se poate
micşora datorită acţiunii exercitată de presiunea rocilor, astfel că acest
aspect trebuie tratat mult mai în detaliu.
Pentru a avea o secţiune în lumină cât mai bine dimensionată
trebuie ţinut cont de toţi factorii care pot afecta viitoarea construcţie şi
care pot să îi micşoreze dimensiunile stabilite. De asemenea trebuie să
se ţină cont şi de viitoarele utilizări ale construcţiei subterane şi de
secţiunea în lumină maximă necesară pentru posibilitatea achiziţionării a
diferite utilaje, însă nu trebuie uitat cel mai important aspect şi anume
aspectul economic. Acest lucru presupune a găsi o soluţie optimă pentru
a nu avea cheltuieli suplimentare pentru o secţiune în lumină care a fost
proiectată la dimensiuni mari deşi acest lucru nu se justifică constituind
doar o măsură de acoperire legală a proiectantului.

2.1 GALERII DE FORMĂ BOLTITĂ LA TAVAN ȘI CU


PEREŢI LATERALI VERTICALI

Pentru calculul secţiunii în lumină a unei galerii cu o astfel de


formă se pleacă de la notaţiile conform figurii 2.1.
Caracteristicile dimensionale ale locomotivelor utilizte la
exploatarea substanţei minerale utile sunt redate în babelul 2.1.
Fig. 2.1 Schema de calcul a secţiunii în lumină a unei galerii de formă
pereţi laterali verticali şi tavan boltit

Înăţimile H3 , H2 şi H0 se vor calcula cu relaţiile:

H3=1800-(H+Ha)
H2=H1+Ha
H1=1160,1230,1300,1480,1500,1580,1600 [mm] – pentru cazul
galeriilor de mină
Ha = 0,26 [m] – înălţimea şinei pentru cazul galeriilor de mină

H0 = 1/3 B pentru f >3


H0 = 1/2 B pentru f <3

B=m+A+n - latimea galeriei simple


B=m+A1+n+A2+P - latimea unei galerii duble

m=0,2 [m] pentru transport cu locomotive


m=0,4 [m] pentru transportor
n=0,2 [m] pentru locomotive
n=0,4 [m] pentru transportor
unde: p – latimea culoarului de circulatie
p=0,7 [m]
A – lăţimea locomotivei de mină sau a mijlocului de
transport (pentru cazul tunelurilor rutiere). Dimensiunile locomotivelor
utilizate la minele din Valea Jiului sunt redate în tabelul 2.1.

Tabelul 2.1 Dimensiunile locomotivelor utilizate la minele din Valea


Jiului
Caracteristici Tipul de locomotivă
dimensionale Cu Cu acumulatori Diesel
[mm] troley LAM 2 LAM 4 LAM 6 antigrizutoasă
UM7 LAMG
lungime 4110 2016 2750 4120 3795
lăţime 1029 870 895 960 900
înălţime 1515 870 1500 1500 1580

Raza bolţii (R) şi raza la extremităţi (r) se calculează astfel:

R=0,962B [m]
r=0,262B [m]

Secţiunea în lumină (S) şi perimetrul în lumină se vor calcula cu


relaţiile:

S= B ( H2 + 0,39B) [m2]
P=2H2 + 2,33B [m]

2.2 GALERII DE FORMĂ CIRCULARĂ

Pentru calculul secţiunii în limină a unei galerii de formă


circulară se pleacă de la notaţiile prezentate în figura 2.1.
Fig.2.2 Schema de calcul a secţiunii în lumină a unei galerii de formă
circulară

Pentru a determina secţiunea în lumină a unei galerii de formă


circulară începem prin a calcula, pentru început, raza acesteia cu relaţia:
B2
R  0,81  [m]
4

unde: B – lăţimea în lumină a lucrării

B=m+A+n [m]

Dacă galeria ar fi fost dublă, adică dacă prin tunel sau galerie ar
fi circulat două mijloace de transport, atunci notăm cu A 1 lăţimea
primului mijloc de transport şi cu A2, lăţimea celui de-al doilea mijloc
de transport, astfel că în acest caz B este:

B = m+A1+n+A2+p [m]
2
B
h1  R  
2
[m]
2
B1  2 R 2  (h2  h1 ) 2 [m]

Înălţimea h2 se alege în funcţie de înălţimea mijlocului de


transport, astfel că se adaugă încă 1,5 metri la înălţimea celui mai înalt
mijloc de transport pentru a-l determina. Acest lucru se realizează
deoarece este necesară în unele cazuri montarea coloanei de aeraj, a
iluminatului, cabluri electrice, etc.

B2  2 R 2  (1,8  h1 ) 2 [m]

Măsura arcului de cerc de deasupra vetrei se calculează cu


relaţia:
B
1  2(180  arcsin ) [0]
2R

Pentru ca calcula măsura arcului de cerc de sub vatră utilizăm


relaţia:
 2  360  1 [0]

Secţiunea interioară, betonată sau umplută cu materiale gen


lemn, zidărie, etc. trebuie determinată înaintea realizării calculului
pentru a afla secţiunea în lumină. Această secţiune este considerată ca
fiind spaţiu mort, neutilizat, motiv pentru care şi galeriile de formă
circulară chiar dacă sunt cele mai indicate pentru cazul când se
manifestă presiuni mari, ele sunt foarte costisitoare şi din punct de
vedere financiar.

R 2 R
S IN   2  sin  2 [m2]
360 2

În final calculăm secţiunea în lumină ca fiind:

S=πR - SIN [m2]

După realizarea calculului de determinare a secţiunii în lumină


se trece la standardizarea galeriei sau a tunelului. Pentru acest lucru este
necesar un album de lucrări miniere tipizate, spre exemplu figura 2.3,
din care se alege profilul cel mai apropiat rezultatului calculului nostru.
Aceste albume sunt în posesia oricărei companii sau firme care
are drept scop săparea şi amenajarea construcţiilor subterane.

Fig. 2.3 Un exemplu de galerie proiectată conform Albumului de lucrări


miniere tipizate

2.3 EXEMPLU DE CALCUL A SECțIUNII ÎN LUMINĂ A


UNEI GALERII

În continuare, pentru o mai bună înțelegere a celor prezentate


mai sus, vom considera necesară realizarea calculelor necesare pentru
secțiunea în lumină a unei galerii de formă pereți laterali verticali și
tavan boltit știind că aceasta urmează a fi realizată într-un masiv de roci
a căror coeficient de tărie mediu este, conform clasificării lui
Protodiakonov, de 4.
Pentru efectuarea calculelor este necesar a se cunoaște destinația
acestei galerii, motiv pentru care o vom considera galerie de transport,
presupunând că prin aceasta urmează a se circula cu două locomotive
(galrie dublă) și anume locomotive de tipul LAM 4. Pentru calculul
secțiunii în lumină ne interesează lățimea și înălțimea acestora. Lățimea
fiind de 0,8 metrii și înălțimea de 1,5 metrii calculul secțiunii în lumină
este următorul:

Ha = 0,26 [m] – înălţimea şinei pentru cazul galeriilor de mină


H1=1160,1230,1300,1480,1500,1580,1600 [mm] – pentru cazul
galeriilor de mină
H1 = 1,58 m deoarece înălțimea lomotivei fiind de 1,5 m atunci
vom alege următoarea dimensiune după 1,5 m, adică 1,58.
H2 = H1+Ha=1,58+0,26=1,84 [m]
B = 0,2+0,895+0,2+0,895+0,7 = 2,89 [m]
1 1
H 0  B   2,7  0,9 [m]
3 3
R = 0,96 B = 0,96·2,89 = 2,77 [m]
r = 0,26 B = 0,26·2,89 = 0,75 [m]
S= B ( H2 + 0,39B) = 2,7 (1,84+0,39·2,89)=8,57 [m2]

Se poate concluziona că pentru a săpa o galerie de transport prin


care urmează să se circule cu două locomotive LAM4, într-o rocă cu un
coeficient de tărie de f=4, este necesar să obținem o secțiune în lumină
de 8,57 m2 dar din ”Albumul de lucrări miniere tipizate” vom alege un
profil cu secțiuna de 10 m2 .

CAPITOLUL III
CALCULUL PRESIUNII ROCILOR CE ACTIONEAZĂ ASUPRA
CONSTRUCŢIILOR SUBTERANE

3.1 INTRODUCERE ÎN CALCULUL PRESIUNII


ROCILOR

Este important de ştiut faptul că masivul de rocă înaintea săpării


a oricărei lucrări subterane prezintă o stare naturală de tensiune pe care
literatura de specialitate o mai numeşte şi starea primară de tensiune. În
urma realizării unei construcţii subterane această stare naturală de
tensiune se modifică şi astfel apare starea secundară de tensiune în
masivul de rocă.
În rocile care alcătuiesc scoarţa terestră actionează deci forte
gravitaţionale, datorită greutăţii proprii ale rocilor, creandu-se astfel o
stare de tensiune denumită presiunea rocilor, presiune litostatica sau
presiune minieră.
Importanţa cunoaşterii presiunii rocilor ce acţionează pe
conturul construcţiei subterane se remarcă atât din punct de vedere
financiar cât şi din punct de vedere al stabilităţii viitoarei construcţii
subterane, motiv pentru care trebuie remarcat faptul că presiunea
minieră, respectiv starea de tensiune din masivul de rocă, necesită o
deosebită atenţie.
În cazul de faţă, adică cel de întocmire a unui proiect tehnic al
unei construcţii subterane, este necesară parcurgerea acestei etape şi
anume de calcul al presiunii rocilor şi determinare a stării de tensiune.
În rocile care alcatuiesc scoarţa terestră acţionează forţe
gravitationale, datorita greutatii proprii ale rocilor creandu-se astfel o
stare de tensiune denumita astfel şi « presiunea rocilor » sau « presiune
litostatica ». În cadrul exploatărilor subterane din Valea Jiului acest
termen este întâlnit ca ,,presiune minieră”.
După cum precizam la începutul acstui capitol presiunea
minieră este cel mai important pas pe care îl facem în cazul cercetărilor
referitoare la alegerea unei susţineri optime care să nu sufere deformaţii
ireversibile în timp şi să afecteze stabilitatea construcţiei subterane.
În figura 3.1 este reprezentată o galerie de atac din cadrul
Amenajării Hidrtehnice a râului Jiu, a cărei susţinere a fost afectată de
presiunea rocilor, respectiv o susţinere metalică ce a suferit deformări
laterale ireversibile ce afecteză stabilitatea construcţiei subterane.
Fig. 3.1 Exemplu de susţinere afectată de presiunea rocilor

3.2 IPOTEZA LUI PROTODIAKONOV

Conform ipotezei lui Protodiakonov valoarea presiunii rocilor


de la tavan Pt, asupra susținerii care acționează pe unitatea de lungime a
lucrării este dată de greutatea masei de roci din interiorul boltei și se
determina cu relatiiile:

4
Pt  a  b   - pentru durata de serviciu sub un an
3
8
Pt  a  b   - pentru durata de serviciu mai mare de un an
3
Iar asupra unui cadru de sustinere:

4
Pt  a  b    L - pentru durata de serviciu sub un an
3

8
Pt  a  b    L - pentru durata de serviciu mai mare de un an
3

unde: a– jumatatea lucrarii in sapare la tavan, m


b– inaltimea boltei de echilibru natural
L – distanța dintre cadre
γ – greutatea specifică a rocilor

2a
b
f

În figura 3.2 este reprezentată schematic bolta de echilibru ce se


formează în cazul unei galerii de formă trapezoidale.

Fig. 3.2 Reprezentarea bolții de echilibru

3.3 EXEMPLU DE CALCUL AL PRESIUNII DIN TAVAN


DUPĂ IPOTEZA LUI PROTODIAKONOV

În continuare vom considera galeria cu pereți laterali verticali și


tavan boltit a cărei secțiune în lumină a fost calculată în capitolul II,
aproximând lățimea la vatră, ce a rezultat 2,89 m, la 3 m. Coeficientul de
tărie al rocilor din tavan este 4 și greutatea specifică a rocilor γ=2,69·104
N/m3. Având destinația de galerie de transport, durata de viață a acesteia
este mai mare de un an, astfel că în continuare vom calcula presiunea
rocilor din tavan astfel:
2a 2  1,5
b   0,75  m 
f 4

Pt 
8
3
a  b    2,66  1,5  0,75  2,69  104  8,07  104 N / m 
2

3.3 IPOTEZA LUI LABASSE

Conform ipotezei lui Labasse presiunea se poate determina cu


relația :
 R  2 sin 
P    H 1  sin    
R  1  sin 
 p 

unde: H - adancimea la care se executa lucrarea


γ – greutatea specifică a rocilor
R – raza de săpare

R
Rp  R 
f

3.4 EXEMPLU DE CALCUL AL PRESIUNII DUPĂ


IPOTEZA LUI LABASSE

Pentru a raliza un calcul al presiunii prin ipoteza lui Labasse


vom considera că lucrarea este executată la o adâncime de 500 de metrii
față de suprafață, greutatea specifică a rocilor fiind de 2,69 · 10 4 N/m3,
unghiul de frecare interioară al rocii este φ=480 și raza de săpare a
lucrării este de 2,3 m.

R 2,3
Rp  R   2,3   3,4m
f 4
 2,3  2 sin 48
P  2,694 ·10 4 · 500(1 - sin48)   4,3 ·10 4 N / m 2
 3,4  1  sin 48

P=43 [daN/m2]
3.5 CALCULUL PRESIUNII ROCILOR LATERALE ȘI
DIN VATRĂ DUPĂ IPOTEZA LUI P.M. TIMBAREVICI
Conform acestei ipoteze valoarea presiunii laterale a rocilor
asupra susținerii unei lucrări subterane este egală cu valoarea presiunii
active asupra zidului de sprijin al prismei de alunecare m și n si al
greutatii rocilor cuprinse în elementul parabolei n.
Presiunea laterală asupra susținerii are loc când lucrarea
subterană este sapată în roci instabile ( f<4 ).

900  
a  h( ctg 800  ctg )
b1  2 [m ]
f

Presiunea rocilor din tavan asupra unui cadru de susținere va fi:

P  2  a  b1   a  L[ N / cadru ]

Presiunea laterala la nivelul tavanului galeriei:

90  
P1    b1tg 2 [ N / m2 ]
2

Presiunea laterala la nivelul vetrei galeriei:

900  
P2   a  b1  h  tg 2 [ N / cm 2 ]
2

Rezultanta presiunii laterale pe un cadru:

P1  P2
Pl   h  L[ N / cadru ]
2

Punctul de aplicatie al rezultantei presiunii laterale:


h 3b1  h
y  [m ]
3 2b1  h

Presiunea din vatra unei lucrari subterane orizontale apare din


cauza umflării rocilor.
Asupra vetrei lucrării subterane acționează greutatea rocilor din
pereții verticali pe înaltinea:
H  h  b1

unde: h este înălțimea lucrării subterane


b1 este înălțimea bolții de echilibru natural
γ reprezintă greutatea specifică a rocilor
f – coeficientul de tărie al rocilor conform clasificării lui
Protodiakonov
φ – unghiul de frecare interioară al rocii

Adancimea la care se extinde mișcarea particulelor de roci din


vatra lucrării se determina cu relația:
90  
Htg 4
Xo  2
4 90  
1  tg
2

În funcție de adâncimea până la care se extind particolele de


roci din vatră ( x0), de unghiul de frecare interioara a rocilor din vatra
(φ) și de lațimea lucrării subterane (a) pot avea loc urmatoarele cazuri:
CAZUL I

90  
X 0ctg  a
2
În acest caz presiunea rocilor va apărea în special la colțurile
lucrării și se determină:
90  
sin
T0  D0 2
cos 
unde: D0 este diferența dintre presiunea activă și presiunea
pasivă:

D0  Da  D p
 v xo 90  
Da  ( 2 H  xo )tg 2
2 2
 x 90  
D p  v o tg 2
2 2

unde: γv – greutatea volumetrică a rocilor din vatra lucrării


900  
Forța To formează un unghi față de orizontală de
2
CAZUL II
90  
2a  X 0ctg a
2
In acest caz presiunea rocilor N rezulta din compunerea fortelor
T0:
90  
N  D0tg 2
2
CAZUL III

90  
X 0ctg  2a
2
În acest caz umflarea vetrei se va produce pe toata lațimea
lucrării.

3.6 EXEMPLU DE CALCUL AL PRESIUNII ROCILOR


DUPĂ IPOTEZA LUI P.M. TIMBAREVICI

În acest exemplu am considerat H, adică suma dintre înălțimea


lucrării și a bolții de echilibru formată, ca fiind egală cu 3,38 m, unghiul
de frecare interioară 48 de grade, aceași valoare păstrând-o și pentru
greutatea specifică de 2,69 ·104 N/m3, ca și în exemplele precedente.
Calculul presiunii pentru lățimea la vatră a lucrării egală cu 3 m fiind
următorul:
B 3
a    1,5m
2 2

90   90  48
H · tg 4 · 3,38 · tg 4
X0  2  2  0,075m
90   4 90  48
1  tg 4 1  tg
2 2

Observăm că ne aflăm în primul caz unde:

90  
X 0ctg  a
2
0,1953<1,5

Atunci, presiunea activă și cea pasivă se va calcula în felul


următor:

 V · Xo
Da   2 H  X o  tg 2 90   
2 2
4
2,69 ·10 · 0,075 90  48
 · (2 · 3,38  0,075)tg2  1016 N 
2 2
  X o 2 2 90  
Dp  V
tg 
2 2
2,69 ·10 4 · 0,075 90  48
 · tg 2  513 N 
2 2

Do=Da-Dp=1016-513=503 [N]

Da - presiunea activă
Dp - presiunea pasivă
90  48
sin
To  503 2  269 N 
cos 48

Forța T0 este îndreptată față de orizontală cu un unghi de


90  
față de orizontală, adică cu un unghi de 210.
2

CAPITOLUL IV

ALEGEREA TEHNOLOGIEI SE SĂPARE A


CONSTRUCȚIILOR SUBTERANE

Săparea galeriilor și a planelor înclinate se poate realiza cu


ajutorul combinelor de înaintare sau prin perforare-împușcare, alegerea
uneia dintre cele două mtode depinzând de tipul rocii întâlnite, de timpul
de lucru, adică randamentul în timp și implicit de eficiența economică
pe care o prezintă metoda de înaintare aleasă.
În continuare este prezentată metoda de săpare mecanizată,
adică metoda de înaintare în masivul de rocă cu ajutorul combinelor și
metoda de înaintare prin cu ajutorul perforării-împușcării.

4.1 SĂPAREA MECANIZATĂ

Combinele s-au folosit atât în pregătiri executate în cărbune, cât


şi în galerii executate în roci tari, atât în România cât și în străinătate.
Dintre combinele de înaintare fabricate în afara teritoriului
României, putem aminti: PK-7,CPK şi PK-9R, Alpine AM-50 (Austria),
Dosca MK-2A (Anglia) şi Pouret ARCL-1 (Germania) și CI-2.
Combinele CI-2 nu s-au dovedit eficiente la săparea galeriilor în
steril, vitezele de săpare rareori depăşind 2m/zi. La acestea au contribuit
atât deficienţele de ordin constructiv cât şi de ordin tehnico-
organizatoric.
Pentru tăierea în roci sterilele cu duritate mare f= 3÷6 s-au
dovdit rentabile combinele cu tăiere integrală Demag TVN 4-5,
fabricate în Germania, care poate realiza galerii de formă circulară cu
raza de săpare 2,3÷2,4m. Introdusă la săparea unei galerii principale de
la orizontul 400 EM Uricani s-a reuşit realizarea unor avansări ce au
variat de la 17 la 18 m pe zi. Neomogenitatea rocilor şi prezenţa unor
falii secundare pe traseul de săpare a condus însă la surpări frecvente ale
rocilor din tavan, care a redus la minim eficienţa acstei combine.
La vitezele reduse înregistrate la înaintarea cu ajutorul
combinelor, au contribuit şi timpul foarte mare înregistrat la montarea
susţinerii inelare, a aprovizionării defectuase cu materiale şi piese de
schimb, deficienţe în realizarea evacuării în spatele combinei etc.
Astfel de combine sunt rentabile numai la săparea galeriilor cu o
lungime mai mare de 6 km în condiţile în care rocile îşi păstrează
stabilitatea pe o distanţă de minim 150 m de front pentru a se asigura
rigiditatea necesară la montarea susţinerii metalice inelare.
Combinele de înaintare sunt de diferite tipuri, în figura 4.1.
Fig. 4.1 Exemple de combine de înaintare

Fig.4.2 Detaliu de coroană tăietoare

Făcănd o sinteză a cercetărilor efectuate asupra combinelor de


înaintare aplicate pănă în prezent la săparea galeriilor din Valea Jiului,
rezultă următoarele aspecte:
combinele cu tăiere integrală îşi vor găsi o utilizare datorită
lungimii reduse a galeriilor, precum si a rocilor din anumite
zone de pe traseu care impun o susţinere imediată a lucrării;
combinele cu atac parţial vor asigura cea mai mare eficienţă la
săparea galeriilor în condiţiile în care caracteristicile rocilor
intersectate sunt cunoscute cu precizie iar tăria acestora nu
depăşeşte domeniul de aplicare al combinei alese;
în spatele combinei se asigură o evacuare permanentă a rocilor ,
fără întrerupere şi la capacitatea maximă de tăiere a combinei;
la montarea susţinerii se vor folosi instalaţii de
ridicat prin care se vor reduce la minim timpul de realizare a
operaţiei fără a fi discordanţa actuală faţă de timpul de tăiere;
oamenii din brigadă să aibă o calificare diversificată, a.î. să
rezolve pe loc dificultăţile întălnite;
aprovizionarea cu materiale și cu piese de schimb trebuie să se
facă în permanenţă, în cantitățil necesare;
săptămânal trebuie să fie efectuate provizii generale ale
combinei şi a celorlante utilaje din dotare.
La săparea planelor înclinate se practică în exclusivitate metoda
de perforare-împuşcare.
Tunelurile de dimensiuni mari pot fi realizate cu ajutorul
complexelor mecanizate, un exmplu al unui astfel de complex mecanizat
fiind redat în figura 4.3.
Acestea efectuează tăierea rocii din masiv, evacuarea acesteia și
cofrarea betonului, adică realizarea susținerii dfinitive.
Problema care se pune pentru folosirea unor astfel de complexe
mecanizate de săpare a tunelurilor este aceea ca nu este rentabilă decât
în cazul în care durata de execuție se cere a fi foarte scurtă și invstiția
inițială permite achiziționarea unui astfel de complex. În România nu s-
au fost folosit complexe mecanizate de săpare a tunelurilor până în
prezent dar în țări precum Franța, Anglia, S.U.A., etc. acestea au fost
folosite și s-au dovedit a avea succes în ceea ce privește rentabilitatea
pentru cazurile respective.
Fig. 4.3 Complex mecanizat de săpare, evacuare a rocii și
susținere ,utilizat la realizarea tunelurilor

4.1.1 CALCULUL PRODUCTIVITĂȚII COMBINELOR

Pentru a se utiliza combina de înaintare, trebuie să se țină cont


de productivitatea teoretică, tehnică și în exploatare pe care aceasta o
poate realiza, deoarece acest aspect, precum și norma la săparea cu
combina are o deosebită importanță în ceea ce privește justificarea
economică de achiziționare sau folosire a combinei.

4.1.1.1 CALCULUL PRODUCTIVITĂȚII TEORETICE

Productivitatea teoretică a combinei de înaintare se calculează


cu următoarea releție:

mB
P  3600  VM  m / h 
S
unde:
m - grosimea fâşiei de rocă tăiată la deplasarea organului de
lucru;
B - pas de tăiere;
VM - viteza maximă de deplasare a organului de lucru;
S - secţiunea în săpare a lucrării miniere.
4.1.1.2 CALCULUL PRODUCTIVITĂȚII TEHNICE

Producțivitatea tehnică se referă la productivitatea maximă


posibilă a combinei în situația când sunt luați în considerare timpii de
remediere a defecțiunilor mecanice, înlocuirea cuțitelor uzate și timpii
de manevrare a combinei, relația de calcul a productivității teoretice
fiind:

PT=P·Kv

sau

3600  m  B  VM
PT  KV  m / h 
S
1
KV 
1 60TsVM

Ks LT

unde: Ks - coeficient de siguranţă în funcționare ( Ks=0,6 – 0,8)


Ts – timpii neproductivi ai combinei datorită lui:

TS, pătrunderii coroanei tăietoare în masivul de rocă pe


adâncimea B;
B
TS, 
v
v – viteza de avans a combinei la tăierea rocii
pentru realizarea făgașului B ( orientativ
se consideră v=2 m/min );

TS,, retragerea combinei din front;


0,7
TS,, 
v1
v1 – viteza de manvră a retragerii combinei din
front ( se adoptă v1 = 2m/min.)

TS,,, schimbarea cuțitașelor uzate;


TS,,,  tc  nc
tc – timpul de schimbare a unui cuțit ( 3 minute)
nc – numărul de cuțite uzate.

Timpii neproductivi ai combinei, adică TS, se determină:

Ts=Ts'+Ts"+Ts'" [min]

LT - drumul parcurs de coroana tăietoare pentru dislocarea rocii


în vederea realizării unui pas de tăiere (B), m;
l v  lT
LT  H L 
2d c
HL – înălțimea lucrării miniere în săpare;
lv și lT – lățimea la vatră și tavan;
dc – diametrul coroanei tăietoare.

4.1.1.3 CALCULUL PRODUCTIVITĂȚII ÎN


EXPLOATARE

Pentru calculul productivității în exploatare a combinelor se


utilizează următoarea relație de calcul:

PE=P·Ko [m/h]

sau

3600  m  B  VM
PE  K 0  m / h
S

1
K0 
1 TS  T0
 60 VM
KS LT

unde: T0 – este timpul de stagnare datorită unor cauze organizatorice și


tehnice, min.
4.2 ÎNAINTAREA ÎN MASIVUL DE ROCĂ PRIN
PERFORARE-ÎMPUȘCARE

Excavarea se poate realiza cu ajutorul combinelor, după cum am


precizat în subcapitolele anterioare, dar se poate realiza și prin folosirea
explozivilor industriali.
Utilizarea explozivilor pentru dislocarea rocilor prezintă
avantaje atât economice cât și din punct de vedere al performanțelor de
finalizare a unei lucrări într-un timp cât mai scurt, singura problemă ce
se opune în utilizarea lor, fiind aceea că ei nu pot fi folosiți în orice tip
de rocă.

Fig.4.4 Prezentarea cartușelor de exploziv (RIGEL TRONER)

Fig.4.4 Introducerea în găuri de sondă a emulsiei explozive


În cazul în care se concluzionează că utilizarea explozivilor este
mult mai avantajoasă decât utilizarea combinelor de înaintare, atunci
este necesar a se realiza calculul parametrilor de perforare-împușcare
pentru a se determina necesarul de exploziv ce trebuie achiziționat și
pentru a se întocmi schemele de împușcare.
Proiectarea parametrilor specifici perforării-împușcării
urmăreşte soluţionarea următoarelor elemente :
alegerea tipului de exploziv;
stabilirea consumului specific de exploziv;
stabilirea numărului şi lungimii găurilor de mină;
stabilirea numărului de găuri care să permită o cât mai bună
conturare a profilului lucrării;
determinarea mărimii încărcăturilor explozive în
concordanţă cu rolul găurilor de mină în procesul de
dislocare; stabilirea distribuţiei găurilor de mină pe
suprafaţa frontului de lucru;
stabilirea ordinii de împuşcare.

4.2.1 ALEGEREA TIPULUI DE EXPLOZIV

Existenţa diferitelor sorturi de explozivi industriali - pe bază de


nitroglicerină, pe bază de nitroglicol, pe bază de azotat de amoniu,
explozivi cu proprietăţi termodinamice şi balistice diferite impune
adoptarea unor criterii de alegere a explozivilor. Ideea de bază în
alegerea explozivilor o constituie proprietăţile fizico-mecanice ale
rocilor şi caracteristicile detonante ale acestora respectiv raportul
impedanţelor acustice ale rocilor ( .Vs) şi explozivului (e VD) să fie în
limitele 0,7-1,2, deoarece în aceste limite transferul energiei exploziei
asupra masivului de rocă este maxim, unde:
- greutatea specifică a rocilor, [t/m3];
Vs -viteza de propagare a sunetului în rocă ;
e - densitatea explozivului, [t/m3];
Vd - viteza de detonaţie a explozivului, [m/s].
Conform ipotezei energetice, pentru rocile cu rezistenţe
mecanice ridicate şi valori mari ale vitezei de propagare a undelor
longitudinale se recomandă explozivi cu potenţial, brizanţă şi viteză de
detonaţie superioare, în timp ce în rocile cu rezistenţe mecanice reduse
sau roci fisurate se indică explozivi cu proprietăţi detonante mai
moderate, dar care să degaje un volum mare de gaze.
4.2.2 CALCULUL CONSUMULUI SPECIFIC DE
EXPLOZIV

Consumul specific de exploziv (q) reprezintă parametrul cel mai


important în aprecierea modului de calcul şi stabilire a următorilor
parametrii:
lungimea şi numărul găurilor de împuşcare;
tipul explozivului şi mărimea încărcăturilor explozive;
ordinea de împuşcare şi intervalele de întârziere.

Fig. 4.5 Exemplu de realizare a unuei galerii și perforarea găurilor

Pentru calculul consumului specific de exploziv se utilizează


relațiile prezentate în tabelul 4.1.
Calculul se poate realiza utilizând doar una din cele patru relații
dar indicat este a se realiza calculul prin fiecare dintre relațiile
prezentate, deoarece, după cum se observă, fiecare relație ține cont de
alți parametrii în determinarea consumului specific de exploziv astfel că
rezultatul va fi mai precis.
Tabelul 4.1 Determinarea consumului specific de exploziv

Determinarea Formula Specificatia notiunilor

q-consumul specific de exploziv,


[kg/m3]
f
qe e-coeficientul capacitatii de
S lucru;
520-capaciatea de lucru a
dinamitei gelatina de fabricatie
520
e ruseasca
P- capacitatea de lucru a
P
explozivului, [cm3]
f- coeficientul de tarie al rocii
CONSUMUL SPECIFIC DE EXPLOZIV

S-sectiunea lucrarii miniere [m2]

2 c-coeficient ce tine seama de


 1 
q  0,5e 0,2 f   c numarul suprafetelor libere
 S  c=1, pentru o suprafata libera
c=0,6 – 0,72 pentru doua
suprafete libere

a-coeficient functie de natura


rocilor
( 0,25-0,30 )
b-coeficient in functie de tipul
f a S
q explozivului
b b=1,2 pentru explozivi cu
capacitate mare
b=0,8 pentru explozivi cu
capacitate mai mica

V-coeficient de rezistenta a
q  1,1  e1  f  V  g rocilor fata de actiunea dislocarii
lor din masiv
V= 6,5 pentru o suprafata libera
400 √S
e1  V= 1,2 – 1,5 pentru doua
P suprafete libere
g –coeficient de structura a
rocilor

Tabelul 4.2 Coeficientul în funcţie de structura rocilor


Caracteristicile rocilor Valoarea
coeficientului de structură [g]

Roci compacte cu proprietăţi 2


elastice 1,4
Roci fisurate
Roci şistoase cu rezistentă 1,3
variabilă şi
stratificaţia perpendiculară pe
direcţia găurii de mină 1,1
Roci friabile
Roci cu stratificaţie redusă, 0.8
compactă