Silvobiologie Id

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava
Facultatea de Silvicultură
Silvicultură pentru
învăţământ la distanţă
- Note de curs pentru învăţământul la distanţă -
Liviu NICHIFOREL
Nota autorului
Cursul reprezintă o variantă de prezentare în tehnologie ID a noțiunilor teoretice de
silvicultură. Acest curs este valabil pentru anul universitar 2013-2014 și servește doar
pentru studenții Facultății de Silvicultură aflați la forma de învățământ la distanță.
Cursul folosește largi pasaje din cărțile și normele tehnice prezentate ca bibliografie
selectivă.
A nu se cita pasaje din acest curs sub numele autorului.
Evaluarea pentru partea de silvobiologie va consta într-un test grilă pe principiul

testelor de autoevaluare prezentate la finalul fiecărui capitol.
An universitar: 2013 - 2014
Curs de silvicultură pentru învăţământ la distanţă
Obiectivele operaţionale
Lucrarea de faţă îşi propune asigurarea competenţei şi capacităţii de expertiză a
absolvenţilor formei de învăţământ la distanţă (ID) în domeniile cunoaşterii, îngrijirii şi
regenerării pădurii, ca ecosistem furnizor de produse şi servicii.
Disciplina SILVICULTURĂ este tradiţional structurata pe doua parti: silvobiologia, care
face obiectul de studiu pe parcursul a 14 cursuri în semestrul 1 şi silvotehnica cu un
număr de 14 cursuri studiate în semestrul 2.
Silvobiologia are ca obiectiv studiul ecosistemului pădure prin identificarea
elementelor constitutive, a relaţiilor dintre factorii ecologici şi pădure şi a proceselor
de nivel ecosistemic (regenerare, creştere şi dezvoltare, etc). Competenţele
praxiologice dobândite vor permite cursanţilor:
 să descrie un arboret şi să interpreteze descrierea deci să cunoască
caracteristicile arboretului,
 să aprecieze valoarea ecosistemică a arboretului şi să cunoască efectele
pozitive și cele negative ale interelației dintre factorii ecologici și pădure,
 să prevadă evoluţia în timp a arboretului şi să gestioneze modul de creștere și
dezvoltare a arboretului.
Silvotehnica introduce fundamentele teoretice şi aplicative ale metodelor tehnice
aplicabile pădurii cultivate. Competenţele praxiologice care vor fi dobândite permit
absolvenţilor:
 să cunoască măsurile tehnice de cultura propriu-zisă a pădurilor, adică de
întemeiere a lor pe cale naturală şi artificială,
 să stăpânească posibilităţile de îngrijire, conducere şi ameliorare a arboretelor
în timpul dezvoltării lor,
 să promoveze tehnologiile de recoltare a lemnului şi a celorlalte materii prime
produse în scopul maximizării funcţiilor protective şi productive atribuite
arboretelor.
După cum se poate observa, silvicultura are prin definiţie o importantă parte
praxiologică care poate fi prezentată doar prin contactul direct cu obiectul ei de
activitate, pădurea. În consecinţă ‘Silvicultura teoretică’ este introdusă conform
standardelor de redactare în tehnologie ID, fiind identică ca şi tematică cu ceea ce
introduce cursul de silvicultură la forma de învăţământ de zi. Similar, această parte
teoretică este susţinută printr-un număr relevant de activităţi asistate care se
desfăşoară în arborete reprezentative din zonă.
Cursul de faţă se constituie aşadar într-un răspuns la noile cerinţe de ordin didactic ale
învăţământului superior silvic. El nu are caracter inovator decât sub aspectul
modalităţiilor de prezentare şi de redactare. Cursul preia din manualele clasice din
silvicultura românească, cea franceză şi cea elveţiană, precum şi din normele tehnice
de specialitate.
2
Cuprins
Cursul 1: Consideraţii generale ................................................................................................. 6

1.1. Definiţia pădurii .............................................................................................................. 6
1.2. Definiţia silviculturii ........................................................................................................ 8
1.3. Obiectul şi obiectivele silviculturii .................................................................................. 9
1.4. Principiile gospodăririi pădurilor .................................................................................... 9
1.5. Date sintetice privind evoluţia silviculturii ca ştiinţă ................................................... 11
1.6. Metoda de cercetare în silvicultură ............................................................................. 12
Teste de autoevaluare ......................................................................................................... 12
Cursul 2: Date sumare privind resursele forestiere ................................................................ 14
2.1. Suprafaţa fondului forestier ......................................................................................... 14
2.2. Repartiţia pe forme de proprietate .............................................................................. 17
2.3. Date sintetice de caracterizare a fondului forestier naţional ...................................... 19
Cursul 3: Importanţa și funcțiile pădurii.................................................................................. 22
3.1. Influenţe ale pădurii asupra mediului şi societăţii ....................................................... 22
3.2. Clasificarea produselor oferite de pădure ................................................................... 23
3.3. Zonarea funcţională a pădurilor din România.............................................................. 24
Cursul 4: Arborele – element de bază al pădurii ..................................................................... 27
4.1. Definirea şi clasificarea arborilor.................................................................................. 27
4.2. Arborele – element definitoriu pentru pădure ............................................................ 28
4.3. Arborele – forma specifică şi forma forestieră ............................................................ 29
4.4. Clasificarea poziţională şi calitativă a arborilor ............................................................ 30
Cursul 5: Organizarea structurală a ecosistemului forestier ................................................... 34
5.1. Ecosistemul forestier .................................................................................................... 34
5.2. Biotopul sau mediul forestier ....................................................................................... 35
5.3. Legile ecologiei forestiere ............................................................................................ 36
5.4. Stratificarea spaţială a fitocenozei forestiere .............................................................. 36
5.5. Definiţia arboretului ..................................................................................................... 37
3
Cursul 6: Diagnoza structural – funcţională a arboretelor ...................................................... 40
6.1. Diagnoza structural – funcţională a arboretelor .......................................................... 40
6.2. Caracteristici structurale în plan orizontal ................................................................... 41
6.3. Carateristici structurale în plan vertical ....................................................................... 44
Cursul 7: Diagnoza calitativă a arboretelor ............................................................................. 47
Teste de autoevaluare......................................................................................................... 52
Cursul 8: Interelaţiile între factorii ecologici şi pădure – climatopul (1) ................................. 53
8.1. Importanţa analizării factorilor ecologici în relaţia cu pădurea ................................... 53
8.2. Radiaţia solară .............................................................................................................. 53
8.3. Regimul de temperatura .............................................................................................. 58
Cursul 9: Interelaţiile între factorii ecologici şi pădure – climatopul (2) ................................. 62
9.1. Regimul de umiditate ................................................................................................... 62
9.2. Vântul ........................................................................................................................... 66
9.3. Compoziţia aerului ....................................................................................................... 71
Cursul 10: Interelaţiile între factorii ecologici şi pădure – edafotopul şi geotopul................. 73
10.1. Solul în viaţa pădurii ................................................................................................... 73
10.2. Factorii orografici in viaţa pădurii .............................................................................. 74
Cursul 11: Procesele ecosistemice caracteristice arboretelor. Regenerarea.......................... 81
11.1. Generalităţi................................................................................................................. 81
11.2. Regenerarea pădurii ................................................................................................... 82
11.3. Regenerarea pădurii naturale .................................................................................... 83
11.4. Regenerarea pădurii cultivate .................................................................................... 83
11.5. Determinarea reuşitei regenerărilor naturale ........................................................... 88
Cursul 12: Procesele ecosistemice caracteristice arboretelor: Constituirea stării de masiv.
Dezvoltarea arboretelor. ......................................................................................................... 91
12.1. Constituirea stării de masiv ........................................................................................ 91
12.2. Dezvoltarea pădurii .................................................................................................... 92
4
Cursul 13: Procesele ecosistemice caracteristice arboretelor: Succesiunea vegetaţiei
forestiere ................................................................................................................................. 97
13.1. Succesiunea ca proces bioecologic ............................................................................ 97
13.2. Măsuri silvotehnice de dirijare a succesiunilor .......................................................... 99
13.3. Producerea succesiunilor în pădurile României ......................................................... 99
Teste de autoevaluare ....................................................................................................... 100
Cursul 14: Tipologia forestieră .............................................................................................. 101
14.1. Tipuri de pădure ....................................................................................................... 101
14.2. Tipuri de ecosisteme forestiere ............................................................................... 104
Teste de autoevaluare ....................................................................................................... 105
Bibliografie Selectivă ............................................................................................................. 106
5
PARTEA I –STUDIUL PĂDURII
Cursul 1: Consideraţii generale
Cursul introductiv are rolul de a famliariza studenţii cu obiectul de

activitate al disciplinei silvicultură în general şi al silvobiologiei în
Intro
special. Următoarele aspecte merită atenţie sporită întrucît sunt noţiuni
elementare în înţelegerea silviculturii ca ştiinţă:
 Definiţia pădurii
 Definiţia silviculturii
 Obiectivele silviculturii
 Principiile gestionării pădurii
 Evoluţia silviculturii ca ştiinţă
 Metoda de cercetare în silvicultură
 Date privind resursele forestiere
1.1. Definiţia pădurii

Conform definiţiei FAO1 – prin pădure se înţelege orice teren cu o suprafaţă mai
mare de 0,5 ha cu arbori atingând dimensiuni mai mari de 5 m şi un grad de
închidere al coronamentului mai mare de 0,1 sau arbori capabili să ajungă la
aceste caracteristici in situ.
Această definiţie urmăreşte:
 caracterizarea pădurii atât prin prezenţa arborilor cât şi prin utilizarea
forestieră a terenului;
 includerea terenurilor destinate împăduririlor, reîmpăduririlor şi a
suprafeţelor aflate în regenerare;
 includerea pădurilor din parcurile naturale, a celor aflate în conservare
sau cu rol de protecţie a unor obiective ştiinţifice, istorice, culturale sau
spirituale;
 includerea plantaţiile forestiere cu utilizare primară de producţie sau de
protecţie ca cele de stejar de plută sau arbori de cauciuc;
 excluderea arboretele aflate în sistemul de producţie agricolă ca cele de
arbori fructiferi;
 excluderea suprafeţelor acoperite cu arbori aflate în parcurile şi
grădinile urbane.
Codul Silvic consideră că pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care
servesc nevoile de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile
pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice,
în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura de proprietate, fondul
forestier naţional.
1
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 2004, FRA 2005 – Terms and definitions
6
Conform aceluiaşi Cod Silvic (2008) la Art. 2 aliniatul (1) Sunt considerate
paduri, in sensul prezentului cod, si sunt incluse in fondul forestier national
terenurile cu o suprafata de cel putin 0,25 ha, acoperite cu arbori; arborii
trebuie sa atinga o inaltime minima de 5 m la maturitate in conditii normale de
vegetatie. Termenul padure include:
a) padurile cuprinse in amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie
1990, precum si cele incluse ulterior in acestea, in conditiile legii;
b) perdelele forestiere de protectie;
c) jnepenisurile;
d) pasunile impadurite cu consistenta mai mare sau egala cu 0,4,
calculata numai pentru suprafata ocupata efectiv de vegetatia forestiera
Evoluţia conceptelor privind definirea pădurii
În abordare ştiinţifică, definiţia dată pădurii s-a schimbat în decursul timpului

în raport cu funcţiile atribuite, dar şi cu gradul de cuno aştere şi specificul ei:
N.G. POPOVICI (1922): „asociaţie strânsă de plante lemnoase ale căror
produse principale sunt lemnul şi coaja"
M. DRĂCEA (1924): „o asociaţie strânsă de plante lemnoase sălbatice, care pot,
lăsate în voia lor, să atingă cu timpul înălţimea de cel puţin 8 m" respectiv ,,o
suprafaţă apreciabilă de pământ, acoperita cu arbori sălbatici, care cresc strâns şi al
căror produs principal este lemnul sau coaja''
A. DENGLER (1936): „o comunitate de viaţă (Lebensgemeinschaft) prin arborii
componenţi, care, realizând o desime mare şi o anumită înălţime (5 m), trebuie să
acopere o suprafaţă destul de mare încât climatul staţionai şi, în general, condiţiile
staţionale ale comunităţii, să difere de cele ale mediului exterior pădurii"
L. TSCHERMAK (1950): ,,o grupare densă de arbori, cu o anumită înălţime, în
corelaţie cu pătura vie. cu animatele, inclusiv cu microorganismele din sol şi de
deasupra solului formând o comunitate de viaţă (o biocenoză) şi care ocupă o
suprafaţă corespunzătoare"
H. LEIBUNDGUT (1970): „când arborii şi arbuştii formează o grupare
densă, influenţându-se reciproc, când suprafaţa ocupată de ei este destul de mare
şi când se formează mediul interior diferit de cel exterior al suprafeţei ocupate,
deci când efectul prezenţei comune a plantelor şi a animalelor pe suprafaţa
ocupată de această grupare este evident, se poate vorbi de o comunitate de viaţă
corespunzătoare conceptului de «pădure»''
„în pădure, fiecare arbore, arbust, animal şi fiecare plantă nu-şi trăieşte propria
viaţă: pădurea trăieşte ca un tot organizat..."
E. NEGULESCU şi colab.(1973): „o grupare deasă de arbori, care trăiesc în
strânsă interdependenţă între ei, cu celelalte plante şi animale precum şi cu
condiţiile de mediu, realizând astfel o complexă şi unitară comunitate de viaţă,
capabilă să îndeplinească o importantă funcţie social - economică"
I. VLAD şi colab. (1997): „pădurea este o unitate funcţionala a biosferei,
constituită dintr-o biocenoză edificată de arbori şi staţiunea pe care aceasta o ocupă,
ambele legate printr-un permanent schimb de materie, energie şi informaţie''
7
1.2. Definiţia silviculturii

Conform FAO2 – silvicultura este definită ca fiind arta şi ştiinţa de a controla şi
stabilii creşterea, compoziţia, starea de sănătate şi calitatea pădurilor şi a altor
terenuri cu vegetaţie forestieră în scopul atingerii valorilor şi nevoilor impuse de
proprietar şi societate pe o bază durabilă.
Noţiunea de silvicultură se cere a fi abordată din cel puţin două unghiuri de vedere:
 ca ştiinţă a pădurii şi a sistemelor de cultivare a acesteia;
 ca ramură a economiei naţionale desemnată a se ocupa cu gestionarea eficientă
a resurselor regenerabile dar limitate care se află în fondul forestier.
Desigur că noţiunea aceasta este adeseori asociată şi cu aceea de ocupaţie, sau de sector
al economiei forestiere.
Semnificaţia lingvistică îşi are originea în cuvintele latine silva(ae)-pădure şi
cultura(ae)-cultivare, deci cultura pădurii.
 Într-o formă condensată, o definiţie ar putea fi enunţată astfel: silvicultura este
ştiinţa care se ocupă cu studiul pădurii în vederea fundamentării tehnologiilor
de regenerare, îngrijire şi de exploatare în scopul obţinerii unei eficienţe optime.
Din definiţie, reiese faptul că silvicultura ca ştiinţă, prezintă două laturi: gnosiologică,
de cunoaştere, care în mod curent este denumită silvobiologie şi respectiv praxiologică,
de aplicaţie, sub denumirea generică de silvotehnică.
Brunig, 1988, defineşte silvicultura de pe următoarele trei poziţii:
(i) Fundamentarea ştiinţifică a bazelor cultivării arborilor în pădure, în vederea
producţiei de materii prime şi a obţinerii de influenţe speciale şi doctrina
acesteia.
(ii) Metode şi tehnici de întemeiere şi îngrijire a pădurii.
(iii) Practica întemeierii, gospodăririi şi regenerării arboretelor în scopul îndeplinirii
la nivel optim a ţelurilor economice prin crearea de arborete care prin structură şi
prin productivitate sunt în concordanţă cu ţelul de gospodărire.
Din aceste definiţii se poate deduce caracterul dual al noţiunii analizate, de ştiinţă cu
pronunţat caracter aplicativ şi de domeniu de activitate. Totodată se accentuează
finalitatea activităţii: satisfacerea telurilor de gospodărire, ca expresie a cerinţelor pe
care societatea (sistemul social-global) le are la momentul respectiv. În aceeaşi viziune
este abordat subiectul şi în tratatele de silvicultură româneşti.
Negulescu si colab. în 1973, conferă noţiunii de silvicultură două sensuri:
 în sens larg, silvicultura îmbrăţişează problemele privind crearea şi îngrijirea
pădurilor, recoltarea şi valorificarea produselor obţinute, precum şi
organizarea şi administrarea întregului proces de gospodărire.
 în sens restrâns însă, silvicultura se ocupă numai de cultura propriu-zisă a

pădurilor , adică de întemeierea lor pe cale naturală şi artificială de
conducerea şi ameliorarea acestora în timpul dezvoltării lor, precum şi de
recoltarea lemnului şi a celorlalte materii prime produse.”
2
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, 2004, FRA 2005 – Terms and definitions
8
1.3. Obiectul şi obiectivele silviculturii

Obiectul silviculturii este reprezentat de pădure. Este necesar însă a se accentua
faptul că obiectul silviculturii este deosebit de complex abordarea sa atât din punct de
vedere ştiinţific cât şi practic presupunând o gamă extrem de diversă de bunuri și
servicii furnizate depădure.
Ca o consecinţă a evoluţiei societăţii şi a cerinţelor pe care aceasta le are faţă de pădure,
au evoluat în mod continuu obiectivele şi mijloacele silviculturii. In ultimul secol
dinamica a fost extrem de accelerată, schimbările depăşind un ciclu de dezvoltare a
pădurii. Silvicultorul are la dispoziţie păduri create în contextul istoric al unui trecut mai
mult sau mai puţin îndepărtat.
La rândul său lucrează cu o doză ridicată de incertitudine, pentru că nu deţine toate
informaţiile referitoare la cerinţele pe care societatea le va avea în viitor. Iată de ce,
silvicultura se situează întotdeauna la graniţa istoriei, pregătind păduri pentru un viitor
incert, fiindu-i asumată o responsabilitate socială fără egal.
Plecând de la acest fapt, evoluţia silviculturii a cunoscut mai multe forme, în raport cu
contextul istoric în care s-a dezvoltat sau practicat (Mayer, 1992). Astfel, în zonele
bogate în păduri naturale, cu o ridicată capacitate de regenerare naturală (Siberia,
Finlanda,) a luat naştere silvicultura extensivă a tăierilor rase. În regiunile sărace în
păduri de răşinoase care au cunoscut defrişări masive în favoarea dezvoltării agriculturii
(Marea Britanie, Belgia, Olanda, etc.) s-a dezvoltat o silvicultură artificială, bazată pe
cultura răşinoaselor. În pădurile ţărilor europene cu un mare potenţial forestier, cu
cerinţe ridicate privind funcţiile eco-protective şi social-recreative se practică
silvicultura apropiată de natură (silvicultura ecologică), al cărei caracter diferă de la
intensiv la extensiv, în raport cu condiţiile staţionale. Zonele aride din jurul Mării
Mediterane, sărace în păduri, al căror rol principal este asigurarea apei potabile şi
diminuarea eroziunii solului se remarcă prin practicarea unei silviculturi naturale
extensive. Pe terenuri aluviale, fertile, unde nu se pune problema funcţiilor de protecţie,
în contextul abandonării culturilor agricole pe motive de rentabilitate, se poate practica
o silvicultură intensivă industrială (lignicultură). Aceste forme nu se exclud ci,
dimpotrivă, în raport cu cerinţele societăţii şi cu oferta staţională, se pot completa pentru
o eficienţă maximă.
Coordonatele dezvoltării actuale a societăţii impun o diversificare rapidă a formelor de
silvicultură. Schimbarea radicală a cerinţelor pe care societatea le impune pădurii, a
condus la adevărate crize pentru silvicultura europeană. Metodele şi mijloacele clasice
nu mai sunt compatibile cu cerinţele dezvoltării durabile. De aceea silvicultura este în
căutarea unor noi exprimări, de remarcat fiind silvicultura lemnului de mare calitate
sau la cealaltă extremă, silvicultura conservativă care are rol de protecţie a
biodiversităţii.
1.4. Principiile gospodăririi pădurilor

Obiectivele gestionării pădurilor se schimbă în timp, deoarece apar noi cerinţe din
partea societăţii dar şi noi cunoştinţe referitoare la componentele ecosistemelor
forestiere. Principiile fundamentale ale gospodăririi pădurilor s-au cristalizat şi au
rezultat ca urmare a două procese: i) exploatarea excesivă a resurselor forestiere; ii)
cunoaşterea tot mai amănunţită a modului în care sunt structurate ecosistemele
forestiere. În cele două secole de dezvoltare a gospodăririi pădurilor europene s-au
cristalizat câteva principii generale pe care se fundamentează în prezent această ramură
de producţie:
9
 Principiul continuităţii
Potrivit acestui principiu pădurea trebuie astfel organizată şi gospodărită încât să
asigure an de an pe o durată nelimitată, producţii cel puţin constante sau crescânde de
lemn şi alte bunuri, şi să exercite concomitent şi în condiţii optime, funcţiile de formare
şi conservarea mediului de viaţă.
Continuitatea pădurii implică aşadar i) continuitatea potenţialului staţional; ii)
continuitatea producţiei de lemn şi a exercitării funcţiilor ecoprotective şi sociale; iii)
continuitatea unui venit cât mai ridicat; iv) continuitatea întreprinderii de gospodărire.
 Principiul fundamentării ecologice a silviculturii
Conform acestui principiu cultura pădurilor trebuie să-şi diferenţieze măsurile de
gospodărire în funcţie de realităţile naturale. Abaterile de la acest principiu, generate de
insuficienţa cunoaşterii sau de o serie de teorii economice şi politice, nu au reuşit decât să
demonstreze, pe scară mare că silvicultura fundamentată ecologic este singura alternativă
posibilă.
Apariţia acestui principiu a fost necesară pentru a contrabalansa efectele negative care duc
la „declinul pădurii”:
 reducerea biodiversităţii şi diminuarea stabilităţii ca urmare a regenerării repetate
a pădurii cultivate
 poluarea industrială ca factor declanşator al debilitării pădurilor
 tehnologiile de exploatare a lemnului prin destructurarea pădurilor şi înrăutăţirea
condiţiilor de sol.
Silvicultura apropiată de natură dezvoltată de Scadelin şi apoi Leibundgut este specifică
ţărilor puternic industrializate, cu o densitate mare a populaţiei unde pădurea nu mai este
considerată doar ca unitate de producţie primară, servind intereselor particulare, ci şi ca
patrimoniu naţional şi cultural. Scopul principal al acestei silviculturi va consta aşadar în
conservarea stabilităţii ecologice şi garantarea unei diversităţi a ecosistemelor forestiere
prin utilizarea unor intervenţii silviculturale specifice.
 Principiul plurifuncţionalităţii
Potrivit acestui principiu,gospodărirea forestieră trebuie să organizeze şi să conducă în aşa
fel pădurea încât aceasta să-şi îndeplinească optimal şi concomitent toate funcţiile utile
pentru societate. Scopul silviculturii plurifuncţionale constă în utilizarea cât mai raţională
a tuturor resurselor materiale şi nemateriale pe care le oferă pădurea. Aceasta deoarece în
economia actuală, pe lângă producţia de lemn, devin importante, uneori chiar
precumpănitoare, alte funcţii ale pădurii, în special cele hidrologice, antierozionale şi
recreative (aici fiind incluse şi activităţile de vânătoare).
Principiu valorificării tuturor funcţiilor pădurii are profunde implicaţii în gospodărirea
forestieră deoarece presupune diferenţierea şi adaptarea tehnologiilor existente ţinând cont
de funcţia prioritară, dar obligatoriu de funcţia de producţie.
 Principiul selectivităţii
Principiul caracterului selectiv al lucrărilor silvice se bazează pe realizarea selecţiei
fenotipice (adică bazându-ne pe modul în care arată arborele), cu caracter sistematic
(adică intervenţiile sunt repetate la intervale stabilite de timp), în domeniul producerii
materialului de împădurire, al lucrărilor de îngrijire şi al tăierilor de regenerare.
 Principiul stabilităţii
Regenerarea repetată a pădurii cultivate oricât de raţional ar fi făcută, conduce cu timpul
10
la diminuarea stabilităţii acesteia, diferenţierile de la o zonă la alta, de la o perioadă
istorică la alta datorându-se factorilor abiotic, biotici şi naturali. Problema stabilităţii
ecosistemelor a fost mult discutată în plan teoretic însă ea nu poate fi rezolvată de
silvicultori prin metode specifice. Ea este legată strâns şi poate fi soluţionată numai în
cadrul problemei generale a protecţiei contra poluării aerului, solului, apelor.
1.5. Date sintetice privind evoluţia silviculturii ca ştiinţă

Primele cunoştinţe forestiere, care au precedat apariţia silviculturii ca ştiinţă, sunt legate
de o serie de tratate de botanică forestieră din care cele mai cunoscute sunt o
monografie a coniferelor realizată în 1550 de P. Belon şi un tratat de agricultură realizat
de Serres în 1629.
Se consideră că paternitatea ştiinţelor forestiere europene aparţine lui Henry – Louis
Duhamel du Monceau care între 1775 şi 1764 a publicat în şase volume lucrarea „Tratat
complet de arbori şi păduri”.
Debutul silviculturii moderne poate fi considerat a fi apărut la sfârşitul secolului al
XVIII – lea în Germania unde, în numeroase locuri, s-au dezvoltat stabilimente de
educaţie forestieră:
 şcoli de maiştri forestieri create în jurul personalităţilor marcante (H. Cotta în
1785 şi G.L. Hartig în 1789)
 „academii forestiere” comparabile cu şcolile tehnice
 universităţi la Gottingen (1780), Heidelberg (1784), Freiburg (1787), etc.
Repere ale silviculturii româneşti ca ştiinţă
Sintetic, momentele în dezvoltarea silviculturii româneşti au fost marcate de

următoarele repere bibliografice:
1922 : N. Popovici Silvicultura
1923: M. Drăcea Curs de silvicultură
1954: Popescu Zeletin Principiile zonării funcţionale a pădurilor
1957: I. Vlad Regenerarea naturală a molidului
1959: E. Negulescu, Gh. Ciumac Silvicultura
1960: R. Dissescu Structura optimă a arboretelor
corespunzătoare diferitelor funcţii de protecţie
1967: S. Pascovschi Succesiunea speciilor forestiere
1973: E. Negulescu şi col. Silvicultura
1978: N. Doniţă Tipuri de ecosisteme forestiere din România
1978: V. Giurgiu Conservarea pădurilor
1981: C. Chiriţă şi col. Pădurile României
1981: I. Florescu Silvicultura
1997: I. Vlad şi col. Silvicultura pe baze ecosistemice
11
1.6. Metoda de cercetare în silvicultură

În evoluţia sa, silvicultura a trecut de la descrierea naturalistică a pădurii la explicarea
realaţiilor şi proceselor care-i întreţin existenţa şi, de aici, la treapta superioară a dirijării
ei în sensul dorit (Negulescu et al, 1973)
Figura 1. Metoda de cercetare în silvicultură

Metoda analitică constă în analiza detaliată şi obiectivă a organizării, funcţionării şi
evoluţiei ecosistemelor forestiere precum şi a legăturilor dintre acestea şi sistemul
social-economic. În acest scop sunt utilizate observaţia (în suprafeţe de probă cu
caracter de durată sau pe intinerare), experimentaţia (construirea unor modele de studiu
pe care le supune unui regim controlat), raţionamentul şi comparaţia.
Metoda istorică (darwiniană) se bazează pe realitatea obiectivă că ecosistemul forestier
se află într-un continuu proces evolutiv şi deci fiecare subsistem component se găseşte
la un moment al evoluţiei sale.
Metoda sistemică ia în considerare organizarea ecosistemului forestier în ansamblul său.
Metoda studiază interacţiunile dintre părţile componente (subsisteme) şi ecosistemul ca
ansamblu.
Teste de autoevaluare
A. Definiţii
a. Definiţi pădurea
b. Definiţi silvicultura ca ştiinţă
c. Definiţi silvobiologia
d. Definiţi silvotehnica
e. Definţi metoda analitică
12
B. Enumeraţi
a. Elementele de definire a noţiunii de pădure
b. Principiile de gospodărire a pădurilor
c. Metodele de cercetare în silvicultură
d. Momente ale dezvoltării silviculturii româneşti ca ştiinţă
C. Sinteze
a. Explicaţi conceptul de pădure
b. Prezentaţi evoluţia istorică a principiilor de gospodărire a pădurilor
c. Explicaţi noţiunea de silvicultură ca ramură a economiei naţionale
d. Prezentaţi evoluţia obiectivelor silviculturii ca ştiinţă
e. Explicaţi conceptul de silvicultură apropiată de natură
f. Explicaţi metodele de cercetare în silvicultură
D. Bifaţi răspunsurile corecte:
În fondul forestier sunt cuprinse:
a. Pădurile
b. Terenurile afectate împăduririi
c. Pepinierele
13
Cursul 2: Date sumare privind resursele forestiere
Acest curs introduce o serie de date de caracterizare a resurselor

forestiere la nivel global şi naţional. Cunoaşterea acestor caracteristici
este necesară atât din perspectiva cunoştinţelor generale pe care trebuie să
Intro
le deţină un inginer silvic cât şi din prisma importanţei acestora in
definirea rolului păduri în sistemul socio-economic. Elementele de reţinut
fac referire la:
 Suprafaţa fondului forestier
 Repartizarea pe continente
 Poziţia României în context internaţional
 Repartiţia pe forme de proprietate
 Elemente de caracterizare a fondului forestier naţional
2.1. Suprafaţa fondului forestier

Evaluarea resurselor forestiere mondiale din 2000 (ERF 20013) oferă informaţiile cele
mai recente privitor la starea şi modificările fondului forestier şi a suprafeţelor zonelor
forestiere la scară mondială.
Pădurile ocupă la ora actuală aproximativ 3.870 milioane de hectare adică 30% din
suprafaţa totală a planetei. Pădurile tropicale şi subtropicale reprezintă 56% din pădurile
mondiale în schimb ce pădurile temperate şi boreale ocupă 44%. Spre deosebire de
pădurile din zonele cu climat temperat şi boreal, pădurile tropicale se află sub presiunea
proceselor de exploatare iraţională şi deşertificare, ceea ce a determinat o atitudine
concertată a organismelor internaţionale specializate faţă de diminuarea rapidă a
întinderii acestor păduri.
Analiza repartiţiei acestor păduri la nivel mondial (figura 2), redă o inegală repartiţie a
pădurilor4 ce se menţine pe plan naţional şi local, inegalitate având un triplu caracter:
Sursa: ERF 2000, www.fao.org
Figura 2: Repartiţia pădurilor pe continente

3
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Evaluation des ressources forestieres
2000, 2001, pg. 6-35, www.fao.org
4
Milescu I. et Alexe A., Pădurile pe glob, Editura Agrosilvică, Bucureşti, 1969, pg. 12
14
 inegalitatea repartizării pe regiuni geografice, două treimi din suprafaţa forestieră
mondială fiind situată în doar 10 ţări: Federaţia Rusă, Brazilia, Canada, U.S.A.,
China, Australia, Republica Democratică Congo, Indonezia , Angola şi Peru;
 inegalitatea repartizării în raport cu densitatea populaţiei - media mondială fiind de
0,6 ha/loc. Doar 22 de ţări posedă mai mult de 3 ha pe locuitor, ţări în care regăsim
doar 5% din populaţia globală – în principal în Federaţia Rusă şi Brazilia. În rest
două treimi din populaţia mondială trăieşte în ţări cu un procent inferior la 0,5
ha/loc, mai ales în ţările suprapopulate din Asia şi Europa;
 inegalitatea repartizării în raport cu dezvoltarea economică, în ţările industrializate
găsindu-se circa 48% din păduri, ţările în curs de dezvoltare deţinând un procent
de 52%. În plus în ţările dezvoltate procentul de pădure este în creştere prin
sporirea suprafeţelor împădurite, în timp ce ţările aflate în curs de dezvoltare sunt
afectate, în cele mai multe cazuri, de procese de despădurire.
Suprafaţa totală a fondului forestier naţional este o caracteristică supusă unor
polemici privind modalitatea de determinare. Conform rezultatelor statistice la nivelul
anului 2004 suprafața aflată în fond forestier era de 6.368.066 ha, România situându-se
pe locul 10 în Europa (figura 3), ponderea pădurilor fiind însă mai mică faţă de alte ţări
europene cu climă temperată (30 – 34% - figura 4).
35000
30000
Suprafaţa - 1000 ha
25000
20000
15000
10000
5000
Sursa: ERF 2000, www.fao.org
Figura 3: Suprafaţa fondului forestier în ţări din Europa la nivelul anului 2000
15
Figura 4: Ponderea pădurilor în țările din Europa (2005)

România a avut în trecutul îndepărtat mult mai multe păduri, peste 79% din teritoriu
fiind acoperit cu vegetaţie lemnoasă. Faptul că astăzi numai 27% din suprafaţa ţării
reprezintă fondul forestier obligă la recunoaşterea adevărului că România prezintă un
deficit destul de mare de păduri. În ultimele secole, ca urmare a defrişărilor, au dispărut
cel puţin 5.000.000 ha de pădure. În intervalul 1829-1922 au fost defrişate 3.000.000 ha,
iar în perioada 1920 – 1929 au dispărut 1.200.000 ha . Cele mai puternice despăduriri s-
au produs în zona de câmpie şi de deal unde procentul de împădurire a scăzut sub 7%,
respectiv 27% (figura 5).
Figura 5: Suprafaţa fondului forestier (ha), pe judeţe
16
Inegala amplasare a resurselor forestiere la nivel mondial se relevă şi la nivelul ţării
noastre (figura 5), existând judeţe „forestiere” (Suceava, Vâlcea, Neamţ, Caraş-Severin,
Maramureş) în care ponderea pădurilor este de 40-50% din suprafaţa judeţului şi judeţe
lipsite practic de păduri cu procente de 3-5% din totalul suprafeţei judeţului: (Constanţa,
Călăraşi, Teleorman, Ialomiţa).
În perioada 2008- 2012 s-a desfășurat primul ciclul privind inventarul forestier
național (IFN) care este principalul instrument de evaluare a resurselor forestiere dintr-
o ţară. Conform datelor furnizate de inventar, suprafața acoperită de pădure (conform
definiției din Codul Silvic) este de 6,73 milioane de hectare, suprafața totală acoperită
de păduri și alte forme de vegetație forestieră fiind de 7,58 mil hectare.
Tabelul 1: Suprafața acoperită de vegetație forestieră conform IFN (www.roifn.ro)
2.2. Repartiţia pe forme de proprietate

Datele prezentate de FAO, la nivelul anului 2000, pentru ţările temperate şi boreale
arată că pădurile aflate în proprietate particulară ocupă 437 milioane ha reprezentând 18
% din suprafaţa totală.
La nivel european aproximativ 96 milioane ha reprezentând 55 % din păduri sunt în
proprietate privată. Aşa cum se observă din figura 5 ponderea proprietăţii private în
ţările Europei de Vest depăşeşte 66 % iar în ţările Europei de Nord depăşeşte 75 %.
Portugalia are cea mai ridicată pondere a proprietăţii private (93%), urmată de
Norvegia, Suedia, şi Austria. Aceste state împreună cu Japonia şi SUA diferă de restul
ţărilor în care statul deţine ponderea principală asupra proprietăţii pădurilor. Dintre
ţările cu economie de piaţă, proprietatea privată asupra pădurilor este relativ redusă în
Cipru, Grecia, Israel, Liechtenstein, în Turcia fiind aproape integrală de stat.
Structura proprietăţii private forestiere a suferit modificări în ţările Europei Centrale şi
de Est datorită faptului că după cel de al doilea război mondial multe proprietăţi
forestiere au fost naţionalizate.
17
Figura 6: Repartiţia properietății private în păduril din ţările Europei

În anumite ţări (Polonia, Slovenia) proprietatea privată asupra pădurilor a continuat să
existe chiar dacă într-o pondere redusă şi supusă unor reglementări stricte. În
majoritatea ţărilor comuniste proprietatea particulară a dispărut, la momentul actual
existând încă state în care proprietatea asupra pădurilor este integrală de stat (Rusia,
Ucraina, Belarus).
Proprietate de stat
Persoane fizice
Unitati administrativ-teritoriale
Colectivităţi: composesorate, obşti, etc.
Unităţi de cult si de învăţământ
1,0 2,2 0,8 0,8 1,1
100% 2,1
5,3 5,4 6,4 7,7
4,7 6,0 7,8
21 5,5 11,1 11,9 12,5
80%
8,1
9,9 10,6
27
60%
100
94,7 94,6 92,2
86,3
40% 23
73,7 69,8 68
20%
29
0%
1947 1990 1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Figura 7: Dinamica distribuţie suprafeţei fondului forestier în raport cu natura

proprietăţii
18
Perioada postrevoluţionară a readus în discuţie şi în ţara noastră restituirea dreptului de
proprietate asupra pădurilor pentru suprafeţele naţionalizate în 1948. Evoluţia aplicării
primelor două legi ale retrocedării este prezentată sintetic în figura 7. Procesul de
restitutio in integrum va duce însă la o structură a formelor de proprietate asemănătoare
celei din 1947.
Conform datelor furnizate de inventarul forestier național repartiția pe forme de
proprietate arată că pădurile de stat ocupau în 2012 o pondere de 54% din totalul
terenurilor acoperite cu vegetație forestieră.
Tabelul 2: Distribuția vegetației forestiere pe forme de proprietate conform IFN
(www.roifn.ro)
2.3. Date sintetice de caracterizare a fondului forestier naţional

Fondul forestier naţional dispune de o diversitate ridicată de specii, proporţii
echilibrate având făgetele şi arboretele de răşinoase. România este recunoscută însă şi
pentru importanta suprafaţă acoperită de stejărete.
 Pădurile României sunt formate preponderent din specii de foioase (69,3%),
răşinoasele fiind în proporţie de numai 30,7% din suprafaţa totală a
pădurilor.
 Ponderea principalelor specii forestiere de foioase este următoarea: fagul –
30,7%, gorunul – 10,8%, salcâmul – 4,0%, cerul – 2,9%, stejarul pedunculat
– 2,2%, gârniţa – 2,0%, celelalte specii fiind sub 2%.
 Raportat la suprafaţa totală a pădurilor, molidul participă cu 22,9%, bradul
cu 5,0%, pinii cu 2,1%,iar alte specii de răşinoase cu numai 0,9%. Proporţia
bradului este extrem de mică şi cu mult sub cea avută în trecut.
Datele privind stocul de masă lemnoasă sunt:
 Volumul total pe picior al pădurilor României este estimat la 2232 milioane mc
(IFN, 2012).
 Volumul mediu la hectar al arboretelor care constituie fondul forestier este de
218 mc. Media europeană a volumul mediu la hectar este de 147 mc.
 Creşterea medie anuală este de 5,6 mc/an/ha. Media europeană a creşterii medii
anuale este de 4,4 mc/an/ha.
19
Tabelul 3: Repartiția volumului pe grupe de specii conform IFN (www.roifn.ro)
A. Enumeraţi
a. Elementele care caracterizează inegalitatea repartizării pădurilor la nivel
mondial
b. Judeţele considerate „forestiere”
c. Formele de proprietate asupra pădurilor existente în România
B. Sinteze
a. Prezentaţi poziţia României în context mondial din perspectiva resurselor
forestiere pe care le deţine
b. Prezentaţi evoluţia istorică a suprafeţei fondului forestier în România
c. Prezentaţi evoluţia istorică a formelor de proprietate în România
d. Prezentaţi elementele de caracterizare sintetică a pădurilor din România
C. Bifaţi răspunsurile corecte:

1. Ponderea pădurilor la nivel mondial este de:
a. 50 %
20
b. 15 %
c. 30 %
d. 60 %
2. Pădurile tropicale şi suptropicale apar în proporţie mai mare decât cele
temperate şi boreale
a. Adevărat
b. Fals
3. Ponderea pădurilor la nivelul ţării noastre este de:
a. 62,7 %
b. 26,7%
c. 72,6 %
d. 37,6 %
4. Conform datelor furnizate de IFN, suprafaţa pădurilor României este de
a. 6,73 mil ha
b. 5,85 mil ha
c. 7,36 mil ha
d. 6,85 mil ha
5. Repartiţia pădurilor României pe specii este următoarea
a. Fag, răşinoase, cvercinee, diverse tari, diverse moi
b. Răşinoase, fag, cvercinee, diverse tari, diverse moi
c. Cvercinee, fag, răşionoase, diverse tari, diverse moi
21
Cursul 3: Importanţa și funcțiile pădurii
Aceasta secţiune familiarizează studenţii cu aspectele referitoare la

importanţa ecosistemelor forestiere din punct de vedere economic şi
Intro
socio-ecologic. Importanţa pădurii va fi introdusă prin punctarea
elementelor referitoare la:
 Rolul pădurii
 Produsele pădurii
 Influenţele ecoprotective ale pădurii
 Influenţele sociale
 Zonarea funcţională a pădurii
 Tipizarea categoriilor funcţionale
3.1. Influenţe ale pădurii asupra mediului şi societăţii

Pădurile produc o multitudine de bunuri (lemn, fructe de pădure, ciuperci comestibile)
şi servicii protective sau recreative (protecţia hidrologică, a solurilor, a biodiversităţii,
de interes cinegetic).
Bunurile și serviciile oferite de pădure pot avea o valoare comercială, atunci când
acestea pot fi valorificate pe o piață de desfacere (ex. lemn, ciuperci, servicii de
recreere, vânătoare etc), pot avea valoare de utilizare (ex. lemn de foc pentru
proprietari) sau o valoare de patrimoniu și culturală, dată de simpla existență a
pădurii (ex. pădurile seculare sau de interes cultural).
Multe din serviciile oferite de pădure sunt dificil însă de estimat în valoare monetară
tocmai de accea valoarea beneficiilor aduse societății de către pădure este deseori
subdiminuată. Atunci când se dorește analiza valorii pe care padurea o furnizează
societății este necesar a se lua în considerare cel puțin următoarele elemente:
 Valoarea medie a lemnului comercializat (valoarea pe picior a lemnului recoltat
anual la preţul mediu)
 Valoarea lemnului necomercializabil (consum intern de către proprietari, ca
lemn de foc, construcţii rurale ,etc.)
 Valoarea anuală a produselor pădurii (trufe, ciuperci, fructe de pădure, plante
medicinale, etc.)
 Valoarea anuală a serviciilor de recreare inclusiv estetice, sport, picnic,
vânătoare-pescuit
 Valoarea anuală a serviciilor de conservare a biodiversităţii
 Valoarea anuală a carbonului stocat (stabilită pe piaţa drepturilor de emisie de
CO2 )
 Valoarea anuală a protecţiei solurilor, asigurarea calităţii apelor, protecţia
împotriva avalanşelor (care poate fi stabilită pe baza sumelor investite în
combaterea eroziunii solurilor şi a formaţiunilor torenţiale)
3.2. Clasificarea produselor oferite de pădure

Masa lemnoasă este termenul care defineşte totalitatea arborilor pe picior si / sau
doborâţi, întregi sau părţi din aceştia, inclusiv cei aflaţi in diferite stadii de transformare
și mişcare în cadrul procesului de exploatare forestieră.
Produsele lemnoase constituie pricipalul produs al pădurii şi sunt reprezentate de
biomasa produsă de arbori şi recoltată, după anumite reguli, prin exploatare. Lemnul
recoltat este utilizat, după împrejurări, fie ca lemn de foc, fie ca lemn de lucru în
aproape toate ramurile economice.
După momentul în care sunt recoltate, produsele lemnoase pot fi:
 Produsele lemnoase principale sunt produsele lemnoase în volum brut care
rezultă în urma tăierilor de regenerare, potrivit normelor tehnice silvice privind
alegerea şi aplicarea tratamentelor.
 Produsele lemnoase secundare sunt produsele lemnoase în volum brut care
rezultă în urma lucrărilor de îngrijire şi conducere a arboretelor tinere, în
conformitate cu prevederile normelor tehnice silvice privind îngrijirea şi
conducerea arboretelor.
 Produsele lemnoase accidentale sunt produsele lemnoase rezultate în urma
exploatării unor arborete afectate de factori biotici şi abiotici sau provenite din
defrişări legal aprobate. Acestea se diferenţiază în produse accidentale I, când
vârsta arboretului afectat este mai mare de 60 de ani şi produse accidentale II,
când vârsta este mai mică de 60 de ani.
 Produsele lemnoase de igienă sunt produsele lemnoase în volum brut care
rezultă din procesul normal de eliminare naturală (arbori doborâţi, rupţi, uscaţi,
atacaţi de insecte), fiind neprecomptabile.
Atenție: a nu se confunda produsele lemnoase secundare cu produsele considerate
accesorii producției lemnoase: ciuperci, fructe de pădure etc
Produsele forestiere nelemnoase se referă la produse de origine biologică, altele decât
lemnul, care provin din păduri sau alte terenuri ocupate cu vegetație forestieră sau din
arbori din afara pădurilor. În condițiile țări noastre aceste produse se mai numesc, în
mod improriu, produse accesorii.
Figura 8: Ponderea produselor forestiere nelemnoase raportată la valoarea produselor

lemnoase
23
De precizat că valoarea bunurilor și serviciilor variază în raport de tipul ecosistemului
forestier și de importanța pe care societatea o acordă bunurilor și serviciilor furnizate de
pădure. În țările meditaraneene (Italia, Portugalia, Spania) se observă că valoarea
comercială a pădurii este mai mare prin valorificarea produselor forestiere nelemnoase
decât prin valorificarea lemnului (figura 10).
3.3. Zonarea funcţională a pădurilor din România

Conceptul de polifuncţionalitate a ecosistemelor forestiere s-a afirmat încă de la
începutul secolului trecut fiind recunoscut prin numeroase lucrări de specialitate şi
integrat ca principiu special de amenajare Rucăreanu (1967).
Primele reglementări post-belice privind zonarea funcţională a pădurilor din România s-
au realizat prin H.C.M. 114/1954, iar ulterior prin codul silvic din 1962. Actualmente,
conform „Normelor tehnice de amenajare a pădurilor” (1986) în sistemul românesc de
zonare funcţională toate porţiunile de pădure cu destinaţie forestieră sunt încadrate
funcţional în cel puţin o categorie după schema de clasificare din figura 11.
Figura 9: Schema de clasificare a grupelor, categoriilor şi tipurilor de categorii funcţionale

În afara producţiei de lemn, a efectelor ecologico-protective şi social-recreative
cunoscute şi incluse in zonarea pădurilor, la momentul actual, tot mai multe bunuri şi
mai ales servicii noncomerciale ridică valoarea pădurii. La nivelul anului 2000, pădurile
cu funcţii speciale de protecţie (grupa I) aveau o pondere de 53,3 % (tabelul 1).
Tabelul 4: Distribuția suprafețelor pădurilor României pe categorii funcționale
24
Comparativ cu celelalte țări europene, ponderea pădurilor care au ca funcție principală

protecția solului și a apelot este peste media europeană, doar țări ca Polonia, Norvegia
Germania, Elveția și Norvegia având ponderi mai mari de 20% din suprafață încadrate
în aceste categorii (figura 12).
Figura 10: Ponderea pădurilor cu rol de protecție a apelor și a solului la nivel european
(2005)
Tipurile de categorii funcţionale sunt importante din perspectiva alegerii lucrărilor de
regenerare aşa cum se va explica în cursul de silvotehnică. Normele tehnice în vigoare
recomandă gruparea categoriilor funcţionale în 6 tipuri funcţionale (tabelul 5)
Tabelul 5: Tipizarea categoriilor funcţionale
25
A. Definiţii
a. Definiţi termenul de produse lemnoase principale
b. Definiţi termenul de produse lemnoase secundare
c. Definiţi termenul de produse lemnoase accidentale
d. Definiţi termenul de produse lemnoase de igienă
e. Definiți termenul de produse forestiere ne-lemnoase
B. Enumeraţi
a. Produsele lemnoase după momentul recoltării
b. Grupele funcţionale
c. Subcategoriile funcţionale din grupa I
d. Categoriile funcţionale din grupa II
e. Tipurile de categorii funcţionale
C. Sinteze
a. Prezentaţi bunurile şi serviciile pe care le poate oferii pădurea
b. Prezentaţi importanţa zonării funcţionale a arboretelor
26
Cursul 4: Arborele – element de bază al pădurii
Această secţiune realizează o descriere a arborilor şi a rolului acestuia ca

element definitoriu în constituirea fitocenozelor forestiere. Secţiunea
Intro
introduce şi clasificările utilizate în descrierea diferenţierilor poziţionale
şi de calitate dintre arbori. Elementele de reţinut se referă la
 Definirea şi clasificarea arborilor
 Forma specifică şi forma forestieră
 Clasificările Kraft şi ENGREF pentru arboretele regulate
 Clasificarea IUFRO a arboretelor neregulate
4.1. Definirea şi clasificarea arborilor

Arborii forestieri sunt plante lemnoase care cresc obişnuit în păduri şi ating
înălţimea de cel puţin 7 m; aceştia produc lemnul sau îndeplinesc alte funcţiuni
binefăcătoare asupra mediului înconjurător şi a societăţii omeneşti (Negulescu,
E., Săvulescu, T.,1956).
Conform clasificării botanice prin arbore se înţelege o plantă cu tulpină lignificată care
atinge la maturitate dimensiuni mai mari de 7 m. Dacă dimensiunea este mai mică de 7
m vorbim de arbuşti, iar dacă dimensiunea este mai mică de 1 m vorbim de subarbuşti.
În accepţie europeană, (FAO, 2005) arborele este o plantă lemnoasă perenă cu o singură
tulpină principală sau , în cazul crângurilor, cu mai multe tulpini, având o coroană mai
mult sau mai puţin definită. Arborii se pot clasifica astfel:
 Clasificare botanică: Specii de foioase vs. specii de răşinoase
 Clasificare economică:
o Specii principale: de talie mare, frecvente şi utile (stejar, fag, brad,
molid, frasin, pin, larice etc.)
o Specii ajutătoare: de talie mai redusă (carpen, paltin, cireş, mesteacăn,
plop, alun, sălcii etc.)
 Clasificare ecologică:
o Specii de umbră (tisă,brad, fag) sau de lumină (mesteacăn, larice,stejar,
gorun, pin)
o Specii euterme – iubitoare de cădură (stejar pufos, brumăriu, salcâm, cer,
gârniţă, carpen), mezoterme – cu exigenţe medii faţă de căldură (fag,
brad, paltin de munte), oligoterme – cu exigenţe scăzute faţă de căldură
(molid, larice, jneapăn, zâmbru)
o Specii higrofite - cu exigente faţă de umiditate (salcie albă, anini,
plopi); mezofite - cu exigenţe medii faţă de umiditate (molid, larice,
brad, fag, gorun); xerofite - exigenţe scăzute faţă de umiditate (stejar
pufos, stejar brumăriu, cer, gârniţă, salcâm); eurifite - cu toleranţe
foarte mari ale regimului de umiditate (mesteacăn, cătină, ienupăr, pin
silvestru)
4.2. Arborele – element definitoriu pentru pădure

Arborele este elementul care defineşte pădurea, conferindu-i caracterul ecosistemic prin
dimensiunile şi portul caracteristic şi prin înalta capacitate competitivă. Se poate afirma
că arborele are rolul de „arhitect de ecosistem” prin faptul că el exercită următoarele
funcţii:
 Determină nivelurile de integrare ale ecosistemului;
 Valorifică cel mai eficient resursele trofice şi energetice ale staţiunii;
 Determină capacitatea productivă vegetală şi animală a ecosistemului ;
 Transformă apa, substanţele minerale, în lemn , stocând carbonul;
 Determină direcţia de evoluţie a ecosistemului.
Trăsăturile definitorii de natură morfologică, anatomică şi fiziologică, sunt conferite
arborelui de către zestrea genetică. Se defineşte pentru fiecare specie un model
arhitectural (Halle, F., Oldemann, R.A.A.,1970) bazat pe construcţia ereditară a
plantelor. Identificarea modelului arhitectural, se sprijină pe combinarea a patru
caractere morfologice principale: i) creşterea; ii) tipul de ramificare; iii) diferenţierea
axelor plagiotrope şi ortotrope; iv) poziţionarea organelor sexuale pe axe. Aceste
caractere se evidenţiază printr-o dinamică de creştere controlată ereditar a axelor şi a
meristemelor, care, prezintă scheme precise de activitate, de latenţă si de repaus. În
această concepţie, au fost elaborate 22 de modele arhitecturale ale plantelor. La arbori
sunt controlate prin model arhitectural caractere ca forma coroanei, mărimea şi forma
trunchiurilor, forma şi mărimea aparatului foliar, forma rădăcinilor. În afara modelului
arhitectural sub control genetic se află arealul speciei. În ceea ce priveşte forma
coroanei, s-au desemnat patru tipuri (Otto, H-J.,1994): con, cilindru, sferă şi semisferă.
Forma sistemului radicelar a fost încadrată în trei tipuri: pivot (brad, pin, stejar); taler
(molid, frasin, plop tremurător); inimă (fag, larice, paltin, tei). Şi într-un caz şi altul
formele tipice se găsesc foarte rar, pe teren predominând forme intermediare, modelate
de interacţiunile caracterelor ereditare cu factorii ecologici (staţiunea) şi cu
interferenţele concurenţiale (colectivitatea) ca urmare a proceselor de adaptare. La
nivelul arborilor se cunosc două strategii: adaptări modulative şi adaptări modificative.
 Adaptările modulative, reprezintă reacţii reversibile, manifestate mai ales în
plan biochimic şi fiziologic ale arborilor la variaţiile pe termen scurt ale
factorilor de mediu. Exemplu: modificarea poziţiei frunzelor în raport cu lumina.
 Adaptările modificative, se manifestă ca răspuns acţiunea factorilor staţionali. În
esenţă aceste adaptări configurează aspectul fenotipic al arborelui, prin adaptarea
la solicitări mecanice (vânt, zăpadă, chiciură), adaptarea la extreme climatice,
adaptarea la presiunea concurenţei, adaptarea sistemului radicelar la condiţiile de
sol.
Potenţialul adaptativ este diferit de la formă la formă şi variabil în raport cu dezvoltarea

arborilor. În decursul vieţii sale, arborele parcurge mai multe faze de dezvoltare: faza
embrionară (progerminală), faza juvenilă, faza de creştere (auxofaza), faza de
maturitate, faza de îmbătrânire (senilitate). Durata acestor faze este determinată de
apariţia unui anumit proces sau eveniment semnificativ în viaţa individului: faza
embrionară se sfârşeşte odată cu răsărirea plantulei; faza juvenilă durează până la
închiderea masivului; faza de creştere care corespunde maximului acumulărilor de
biomasă, durează până la primele fructificaţii; faza maturităţii sfârşeşte odată cu apariţia
primelor simptome de declin fiziologic. Pe durata ciclului de viaţă al arborelui se
manifestă două perioade de vulnerabilitate la acţiune factorilor externi ca urmare a unei
28
scăzute capacităţi de adaptare. Acestea se suprapun peste fazele embrionară şi juvenilă
(instabilitate juvenilă) şi peste faza de îmbătrânire (instabilitate senilă). În aceste faze,
măsurile de îngrijire au un pronunţat caracter protectiv. Fazele de creştere şi de
maturitate sunt etape în care arborele manifestă o ridicată plasticitate, deci un nivel
ridicat al potenţialului de adaptare. De aceea măsurile de îngrijire sunt orientate spre
modelarea arborilor.
4.3. Arborele – forma specifică şi forma forestieră

Ca urmare a interacţiunilor dintre cele trei categorii de factori: genetici, ecologici şi
populaţionali, există diferenţe morfologico – anatomice şi fiziologice evidente între
portul arborilor crescuţi izolat, când primesc forma specifică (a şi d în figura 10) şi
portul arborilor crescuţi în masiv, când se configurează forma forestieră (b şi c în
figura 13).
Figura 11: Forma specifică(a şi d) şi forestieră (b şi c) a arborilor
Forma specifică Forma forestieră– starea de desime a arboretului

 Înălţimi mai reduse  Înălţimi mai mari
 Trunchiuri conice  Tulpini mai înalte , cilindrice, regulate,bine elagate
 Coroane bogate  Coroană restrânsă – coeficient de zvelteţe mai

ridicat
 Crăci mai groase  Ramuri subţiri
 Sistem radicelar mai  Sistem radicelar mai slab dezvoltata – rezistenţa de

dezvoltat grup
 Lemn mai puţin  Lemn mai valoros – inele anuale mai regulate
rezistent
 Ajung mai târziu la maturitate
 Fructifică mai rar
 Longevitate mai redusă
29
4.4. Clasificarea poziţională şi calitativă a arborilor

Clasificarea Kraft este o clasificare a arborilor care foloseşte un singur criteriu, criteriu
poziţional:
Clasificarea Kraft (1884)
pentru arborete echiene şi monoetajate în funcţie de aprecierea vizuală a înălţimii

şi a poziţiei coroanelor arborilor în coronament se diferenţiază 5 clase:
I – clasa arborilor predominanţi – arborii cei mai înalţi din arboret şi cu coroanele cele
mai bine dezvoltate;
II – clasa arborilor dominanţi – arbori cu înălţime apropiată de predominanţi dar cu
coroanele mai puţin dezvoltate;
III – clasa arborilor codominanţi – de înălţime ceva mai redusă decât arborii primelor
două clase şi cu coroanele mai puţin dezvoltate şi asimetrice;
IV – clasa arborilor dominaţi – prezintă înălţimi mai mici şi coroane înguste, asimetrice
şi înghesuite
IV a – arbori care ies cu vârful la lumină
IV b – arbori care deşi pătrund cu vârful printre arborii mai înalţi, au coroane
înghesuite, asimetrice şi ramurile de la bază uscate
V – clasa arborilor deperisaţi – arbori copleşiţi aflaţi în curs de uscare
V a – care mai prezintă frunziş
V b – complet uscaţi
Figura 12: Schema de diferenţiere a arborilor conform clasificării Kraft
30
Clasificarea ENGREF (Lanier 1994)
4 categorii de arbori separaţi pe criteriul poziţional şi calitativ

 1 – arbori dominanţi:
o 1 A – arbori cu tulpini foarte frumoase, cu coroane bine dezvoltate şi
echilibrate – rectitudine, vigoare şi bun elagaj natural
o 1 B – similar cu 1 A, dar cu coroane asimetrice sau comprimate datorită
unuia sau mai mulţi arbori vecini
o 1 C – arbori dominanţi, dar cu însuşiri genetice discutabile (crăci groase
dispuse oblic, noduri ascunse, tulpini adesea sinuoase, ondulate,
canceroase)
 2 – arbori însoţitori – cu coroana îngustă şi strâmbă, cu o vigoare de creştere
redusă
 3 – arbori viguroşi – cu coroana amplă, cel mai adesea preexistenţi, înfurciţi sau
cu ramuri groase
 4 – arbori dominaţi
Figura 13: Schema de diferenţiere a arborilor conform clasificării ENGREF
Clasificarea I.U.F.R.O – Leibundgut (1956)
Pentru arboretele neregulate divers structurate se folosesc criterii de diferenţiere

poziţionale şi economice:
31
Figura 14: Criterii de diferenţiere a arborilor conform clasificării IUFRO
Ex: 111 445 = arbore valoros, dominant, viguros, cu potenţial de creştere şi calităţi
superioare, cu coroană normal dezvoltată, care poate realiza o pondere ridicată a
sortimentelor superioare de lemn  trebuie promovat până la exploatabilitate
A. Definiţii
a. Arborele
b. Speciile principale
c. Speciile ajutătoare
d. Forma specifică
e. Forma forestieră
B. Enumeraţi
a. Clasificare botanică a arborilor
b. Clasificarea economică a arborilor
c. Speciile principale
d. Speciile ajutătoare
e. Speciile iubitoare de umbră / lumină
f. Speciile iubitoare de căldură
g. Speciile higrofite
h. Speciile xerofite
i. Nivelurile de clasificare Kraft
32
j. Nivelurile de clasificare ENGREF
k. Criteriile de clasificare a arborilor din arboretele neuniforme
l. Caracteristicile arborilor crescuţi izolaţi
m. Caracteristicile arborilor crescuţi în masiv
C. Sinteze
a. Descrieţi importanţa arborelui ca element definitoriu al pădurii
b. Prezentaţi diferenţele dintre forma specifică şi forma forestieră
c. Prezentaţi diferenţele între sistemele de clasificare a poziţiei arborilor într-un
arboret (Kraft, ENGREF, IUFRO)
D. Bifaţi răspunsul corect
1. Prin arbore se înţelege o plantă lemnoasă care la maturitate atinge înălţime de
cel puţin:
a. 3 m
b. 7 m
c. 13 m
2. Arborii crescuţi izolat prezintă
a. Înălţimi mai mari
b. Trunchiuri conice
c. Coroane bogate
3. Clasificarea arborilor care consideră criterii poziţionale şi calitative este
a. Kraft
b. ENGREF
c. IUFRO
33
Cursul 5: Organizarea structurală a ecosistemului forestier
Aceast curs diferenţiază şi caracterizează elementele componente ale

pădurii, organizarea şi conexiunile dintre elementele componente.
Intro
Caracteristiile arboretului, ca element esenţial al ecosistemului forestier,
vor fi detaliate în cursurile următoare.
 Pădurea - comunitate de viaţă
 Structura ecosistemului forestier
 Biotop - Mediul de viaţă al pădurii
 Structura fitocenozei forestiere
 Principalele legi în ecologia forestieră
5.1. Ecosistemul forestier

Conceptul de bază al silviculturii este ecosistemul forestier, el fiind în acelaşi timp şi
obiectul managementului forestier. Concepţia sistemică a fost introdusă în silvicultură
după o perioadă în care s-au cercetat şi s-au descris elementele componente ale pădurii
şi modul lor de grupare (ceea ce definea doar aspectul fizionomic al covorului vegetal);
spre sfârşitul secolului trecut s-a trecut la cercetarea conexiunilor între vegetaţie şi
condiţiile de mediu. După introducerea în 1935 a noţiunii de ecosistem de către Tansley,
au fost luate în considerare şi celelalte elemente componente ale biocenozei în afara
speciilor vegetale, precum şi complexele interconexiuni între toate subsistemele
biocenozei. Bineînţeles că accentul a fost pus pe procesul de realizare a producţiei
primare şi în special pe cel de producere a masei lemnoase, pe modul în care este el
influenţat de factorii biotici şi abiotici în cadrul ecosistemului. În ultimii ani, în anumite
zone ale globului, funcţiile protective ale ecosistemului forestier au căpătat o importanţă
din ce în ce mai mare, ajungând uneori să fie chiar preponderente în comparaţie cu
funcţia productivă. Prin urmare a crescut şi atenţia acordată tuturor elementelor
componente ale ecosistemului forestier, nemaifiind studiată cu precădere doar vegetaţia
(mai ales etajul arborescent). S-au extins astfel cercetările vizând cunoaşterea
complexităţii ecosistemului forestier şi mai ales a legilor care guvernează funcţionarea
acestuia, a factorilor şi condiţiilor care pot dezechilibra sistemul şi a evoluţiei în timp a
acestor sisteme biologice.
De la introducerea noţiunii în 1935, ecosistemului i s-au dat în timp variate
definiţii. La noi în ţară, în 1982, Botnariuc N., şi Vădineanu A. definesc
ecosistemul ca fiind unitatea organizatorică elementară a ecosferei, alcătuită
din biotop, ocupat de o biocenoză (mediul biotic) şi capabilă de realizarea
productivităţii biologice.
Ecosistemele pot fi terestre şi acvatice; dintre cele terestre, ecosistemele forestiere se
numără printre cele mai complexe de pe glob. Ele includ numeroase specii vegetale
ierboase, arbustive şi arborescente (fitocenoza) precum şi microorganisme, specii de
insecte, reptile, amfibieni, păsări, mamifere, etc (zoocenoza). Între aceste subsisteme
componente (mediul biotic) şi mediul abiotic (biotopul) se stabilesc complexe
34
interacţiuni. Studiul ecosistemelor forestiere presupune analiza structurii şi funcţionării
acestor sisteme mixte, alcătuite atât din elemente biologice cât şi din elemente abiotice.
5.2. Biotopul sau mediul forestier

Structura ecosistemelor forestiere este dată de structura biotopului şi a biocenozei,
precum şi de conexiunile care se stabilesc între ele.
Mediul sau biotopul forestier este spaţiul fizic ocupat de biocenoza forestieră alături de
ansamblul de elemente abiotice din acest spaţiu, cu care interacţionează biocenoza.
Structura biotopului cuprinde totalitatea factorilor abiotici în dinamica lor. În structura
biotopului sunt cuprinse şi relaţiile dintre aceste elemente componente, adică dintre
factorii abiotici.
Mediul forestier este alcătuit din ecotop adică din factorii ecologici care acţionează
direct asupra biocenozei (apa, radiaţia solară, temperatura, vântul, compoziţia aerului).
Aceşti factori, aşa cum am menţionat, pot avea o variaţie cu caracter de regim sau
perturbatoare. De asemenea, din mediul forestier face parte şi geotopul, reprezentat de
condiţiile de mediu (relieful, panta, expoziţia, aşezarea geografică etc.), care au acţiune
indirectă asupra biocenozei.
Figura 15: Schema de clasificare a factorilor ecologici
Factorii climatici, edafici şi orografici (de geotop) constituie grupa factorilor anorganici
sau staţionali şi definesc staţiunea forestieră. Mediul fizic stabileşte potenţialul pentru
dezvoltarea biologică. Variaţiile energiei solare, regimul termic, vântul, apa şi solul
35
joacă un rol major în determinarea compoziţiei în specii, a structurii, productivităţii şi
modificărilor vegetaţiei; regimul acestor factori ecologici este de asemenea determinant
în definirea rezistenţei şi rezilienţei comunităţilor vegetale la perturbări. Variaţia
vegetaţiei şi a activităţii autotrofe, determinată de diversitatea ecologică creează variaţia
compoziţiei, abundenţei şi productivităţii comunităţilor de animale şi
microorganismelor. Raportul biocenoză forestieră - factori abiotici este biunivoc:
biocenoza forestieră influenţează profund regimul factorilor ecologici din interiorul său,
iar la rândul lor factorii ecologici determină structura şi funcţionarea biocenozei.
5.3. Legile ecologiei forestiere

Referitor la factorii şi condiţiile ecologice s-au formulat trei legi de bază care au fost
prezentate în cursul de Ecologie Forestieră: legea minimului, legea toleranţei şi legea
acţiunii combinate a factorilor
Legea minimului (legea lui Liebig): dacă unul dintre factorii abiotici de care depinde
existenţa biocenozelor forestiere atinge valori minime, vitalitatea indivizilor scade
simţitor sau chiar încetează, chiar dacă ceilalţi factori au valori optime. Astfel,
reducerea cantităţii de apă din sol determină dispariţia plantelor, chiar dacă ceilalţi
factori ecologici prezintă un regim optim de variaţie. În mod normal, asemenea situaţii
extreme nu apar în natură, factorii în cantităţi minime determinând de obicei modificări
ale compoziţiei fitocenozei sau modificări ale nivelului productivităţii sale. Efecte
similare pot avea şi factorii ecologici în exces: excesul de căldură sau de umiditate în
sol, concentraţia prea mare a sărurilor solubile etc.
Între valorile minime şi maxime ale unui factor ecologic există un interval în care specia
sau asociaţia este viabilă, realizând însă o productivitate variabilă. Productivitatea
maximă se realizează când mediul abiotic global este optim.
Legea toleranţei sau legea lui Shelford evidenţiază tocmai faptul că între optimul
ecologic şi extremele ecologice pentru o specie sau fitocenoză se realizează un interval
de toleranţă în care vitalitatea, viabilitatea şi rezistenţa la adversităţi a sistemului se
păstrează, dar se modifică nivelul potenţialului său bioproductiv.
Legea compensării factorilor sau legea lui Mitscherlich scoate în evidenţă acţiunea
simultană a factorilor ecologici, subliniind că, între anumite limite, aceştia se pot
compensa reciproc. De exemplu, o cantitate de lumină mai redusă poate fi compensată
de un excedent de dioxid de carbon, un deficit trofic în sol poate fi compensat de un
regim climatic mai favorabil etc.
5.4. Stratificarea spaţială a fitocenozei forestiere

Pădurea, ca unitate ecosistemică complexă, este constituită din mai multe straturi uneori
distinct delimitate alteori cu o întrepătrundere ce face dificilă separarea lor. Extinderea
spaţială normală presupune existenţa următoarelor straturi:
Aceste etaje nu reprezintă numai o simplă stratificare întâmpătoare în spaţiul pădurii ci

sunt rezulatatul unui îndelung proces evolutiv de organizare şi funcţionare eficientă, în
scopul folosirii optimale a resurselor mediului organic şi anorganic de existenţă. Ca
36
rezultat al acestr interdependenţe, decurg şi consecinţe importante privind desimea,
structura şi funcţionarea fiecărui etaj de vegetaţie, în fiecare din etapele şi fazele de
dezvoltare ale pădurii.
- stratul arborilor
(arboretul),
- stratul arbuştilor
(subarboretul);
- stratul de puieţi
(seminţişul),
- stratul subarbuştilor şi
ierburilor (pătura vie),
- litiera
- stratul rădăcinilor.
Figura 16: Stratele de vegetaţie ale unei păduri

Descrierea şi caracterizarea fitocenozei forestiere va implica deci analiza şi
caracterizarea fiecăruia din subsistemele componente ale pădurii (arboret, subarboret,
pătură vie, seminţiş, microfloră), cunoaşterea raporturilor dinamice de interdependenţă
dintre acestea, precum şi influenţa lor separată şi cumulată asupra ecosistemului
forestier.
5.5. Definiţia arboretului

În silvicultura românească, noţiunea de arboret este tratată în două accepţiuni:
silviculturală şi amenajistică.
ARBORETUL
în amenajare:
în silvicultură:
= parte omogenă de pădure în care ansamblul staţiune
= etaj al arborilor = totalitatea arborilor care participă în
– vegetaţie are acelaşi aspect. (Rucăreanu, N., 1967)
constituirea unei păduri. (Negulescu, E., Ciumac, G., 1959)
arboretul = etaj al arborilor dintr-o porţiune omogenă ca vegetaţie şi staţiune.
(Florescu,1981)
37
 Arboretul se întemeiază numai în momentul atingerii stării de masiv şi se menţine
până când aceasta se destramă.
Starea de masiv se realizează atunci când arborii care participă la constituirea unui
arboret trec de la existenţa izolată a fiecărui exemplar la starea gregară a masei
arborilor, prin atingerea unei densităţi la care aceştia se condiţionează reciproc în
creştere şi dezvoltare.
Element de arboret este o populaţie constituită din arbori de aceeaşi specie, acelaşi
ecotip, aceeaşi vârstă (sau vârste apropiate), aceeaşi provenienţă, supuşi aceluiaşi
tratament silvicultural şi dezvoltaţi în acelaşi arboret.
 Ex: arboret constituit din trei elemente, diferenţiate pe criteriul speciei: Fa, Go, St
Fag
Gorun
Stejar
Figura 17: Diferenţierea elementelor de arboret pe criteriul speciei
Cerinţe obligatorii pentru inginerul silvic:
 să descrie un arboret şi să interpreteze descrierea deci să cunoască

caracteristicile arboretului
 să aprecieze valoarea arboretului şi deci să cunoască avantajele şi
dezavantajele fiecărui caz în parte
 să prevadă evoluţia arboretului şi să gestioneze eventualele pericole
A. Definiţi
a. Ecosistemul forestier
b. Biotopul
38
c. Biocenoza
d. Fitocenoza
e. Arboretul
f. Starea de masiv
g. Elementul de arboret
B. Enumeraţi
a. Componentele ecosistemului forestier
b. Factorii ecologici
c. Elementele de climatop
d. Elementele de geotop
e. Elementele de edafotop
f. Stratele de vegetație din fitocenoza forestieră
C. Sinteze
a. Exemplificați utilizând exemple din ecosistemul forestier, modul de
funcționare al legilor ecologice
b. Evidențiați diferențele dintre definiția amenajistică și cea silviculturală a
noțiunii de arboret
39
Cursul 6: Diagnoza structural – funcţională a arboretelor
Aceast curs detaliază elementele de caracterizare structurală a arboretelor

Intro
în plan orizontal şi vertical.
 Compoziţia arboretului
 Starea de consistenţă a arboretului
 Etajarea arboretului
 Profilul arboretului
 Inchiderea arboretului
6.1. Diagnoza structural – funcţională a arboretelor

Structura arboretului se defineşte ca distribuţia arborilor în arboret în raport cu speciile
componente, cu spaţierea orizontală şi verticală, cu vârsta, cu dimensiunile arborilor sau
cu combinaţiile dintre aceşti parametri. Se utilizează tot mai des şi conceptul de textură
a arboretului – „modul în care arborii şi speciile se grupează şi se distribuie unii în
raport cu alţii în cadrul distribuţiei orizontale”. (Schütz, J-P., 1990). Structura unui
ecosistem este dată de forţe integratoare care generează un plan structural (Stugren, B.,
1992). Din interacţiunea acestor forţe, rezultă hipervolumul ecosistemului cu n
dimensiuni, în al cărui spaţiu topologic se desfăşoară diferite planuri structurale:
structura de biotop, structura spaţială, structura biocenotică, structura trofodinamică,
structura biochimică. Structura este o însuşire globală a unui arboret, dar dificultatea
definirii ei, conduce către o abordare analitică, pe componente. Astfel s-au separat
parametri structurali cantitativi şi parametri structurali calitativi ca instrumente de
diagnoză în analiza structurală şi funcţională.
Caracteristicile structurale ale arboretului:
 în plan orizontal: compoziţie, consistenţă, desime, densitate, diametrul mediu,

suprafaţa de bază, etc
 în plan vertical: etajarea, profilul, închiderea, înălţimea medie, etc.
Caracteristicile calitative ale arboretului:
 originea şi provenienţa arboretului

 vârsta arboretului
 clasa de producţie
 calitatea arboretului
 coeficientul de zvelteţe
 starea de vegetaţie
 starea fitosanitară
40
6.2. Caracteristici structurale în plan orizontal

Compoziţia
ponderea speciilor componente dintr-un arboret, exprimată în zecimi sau unităţi

întregi.
Proporţia de participare se determină, de regulă, prin raportul dintre suprafaţa de bază a
fiecărei specii şi cea a arboretului ca întreg (mai precis când se utilizează volumul );
Ex: 5 Mo, 3 Br, 2 Fa 
50 % din suprafaţa de bază totală este dată de molid, 30 % de brad şi 20 % de fag.
Specii diseminate  proporţia de participare în arboret a respectivei specii este mai
mică de 1/10 în compoziţie.
În raport cu importanţa economică şi silviculturală, speciile componente pot fi:
- principale (specii de bază): care prezintă importanţă economică şi interesează în
viaţa arboretului respectiv şi care fac obiectul măsurilor silviculturale
- secundare (ajutătoare) care potenţiază dezvoltarea speciilor principale sub raport
cantitativ şi calitativ, sau ameliorează condiţiile staţionale.
Diferenţierea arboretelor în raport de numărul speciilor participante:
 perfect pure = o singură specie  10 Mo;
 practic pure = specia principală participă cu peste 9/10 (8/10)  9Mo1Br;
 amestecate = două sau mai multe specii participă cu mai mult de 1/10 
5Mo3Br2 Fa;
La rîndul lor arboretele amestecate se diferenţiază în:
Amestecuri uniforme – regulate:

arborii sau grupele de arbori aparţinând aceleiaşi specii se succed in mod
regulat (plantaţii)
Amestecuri neuniforme – neregulate:
 amestecuri intime: speciile se amestecă sub formă de exemplare separate

 amestecuri în buchete  2-5 arbori de aceeaşi specie ocupând până la 100
m2
 amestecuri în grupe  6-20 arbori de aceeaşi specie ocupând până la 500 m2
 amestecuri în pâlcuri mici  20-50 arbori de aceeaşi specie ocupă 500 –
1000 m2
 amestecuri în pâlcuri mari  > 50 arbori de aceeaşi specie ocupă până la
5000 m2
În cazul în care suprafaţa ocupată de aceeaşi specie este mai mare de 0,5 ha putem
delimita o unitate amenajistică cu arboret pur.
Compoziţia este un element dinamic supus unor continue transformări datorate unor
procese de natură ecosistemică (concurenţă) sau unor măsuri de gospodărire. Din acest
41
punct de vedere se utilizează mai mulţi termeni : i) compoziţia actuală, care reflectă
proporţia speciilor la momentul inventarierii; ii) compoziţia de regenerare, care reflectă
proporţia speciilor la momentul închiderii masivului; iii) compoziţia-ţel, care exprimă
proporţia speciilor la vârsta exploatabilităţii, corespunzătoare optimului ecologic şi
economic al staţiunii; iv) compoziţie de îngrijire, corespunzătoare momentului
executării unei anumite lucrări de îngrijire. La noi în ţară compoziţia-ţel a făcut obiectul
a numeroase studii care au avut drept scop optimizarea acesteia în raport cu condiţiile
ecologice şi ţelurile de gospodărire.
Îngrijire şi compoziţia ţel (corespunzătoare optimului

Compoziţia
conducere ecologic şi economic al staţiunii, la vârsta
actualã
exploatabilităţii)
Aplicarea tratamentelor
compoziţia de regenerare
(corespunzãtoare regenerãrii viitorului arboret care va
rezulta dupã exploatare)
Figura 18:Schema de diferenţiere a tipurilor de compoziţii din perspectivă

silvotehnică
Starea de consistenţă (densitatea arboretului)
caracterizează arboretul după nivelul de apropiere a arborilor între ei

Densitatea arboretului reprezintă gradul de ocupare a unei suprafeţe cu arbori, sau
gradul de saturare a arboretului în biomasă lemnoasă în raport cu anumite nivele
considerate normale. Starea de consistenţa se realizează odată cu constituirea stării de
masiv.
Modalităţi de exprimare a stării de consistenţă:

gradul de închidere a coronamentului (indicele de consistenţa în sens practic) 
determinat ca raportul dintre spaţiul efectiv ocupat de coroane şi suprafaţa
arboretului respectiv  indici 0,1-1,0.
După valoarea gradului de închidere al coronamentului arboretele se clasifică în:
42
 Arborete cu consistenţă plină (C = 1,0);
 Arborete cu consistenţă aproape plină (C = 0,7-0,9);
 Arborete cu consistenţă rărită, luminate sau brăcuite (C = 0,4-0,6);
 Arborete cu consistenţă degradată sau poienite (C = 0,1-0,3);
Modalităţi de determinare:
 pe cale vizuală (figura 19);
 prin aerofotograme sau fotografii de la sol;
 cu densitometrul.
Figura 19: Determinarea vizuală a gradului Figura 20: Variaţia consistenţei într-un
de închidere a coronamentului arboret de brad de 75 ani (după Florescu,
1969)
Indicele de acoperire al coroanelor  raportul dintre suprafaţa proiecţiilor coroanelor
arborilor unui arboret şi suprafaţa arboretului respectiv. Se mai poate defini ca suma
proiecţiilor coroanelor tuturor arborilor raportată la suprafaţa arboretului. Poate lua şi
valori supraunitare, în arboretele excesiv de dese. Cercetările au pus în evidenţă faptul
că în arborete echiene, acest indice are valori cu 16 – 18% mai ridicate decât indicele de
consistenţă.
Suprafata de bază (volumul) real la hectar
Indicele de densitate 
Suprafata de bază (volumul)normală pentru conditii similare stationale si de arboret
Numău de arbori real la hectar

Indicele de desime 
Numău de arbori considerat normal pentru conditii similare stationale si de arboret
Valorile considerate normale se extrag din tabelele de producţie generale sau locale, sau
din normativele tehnice. Indicii de acoperire, de desime sau densitate pot lua valori
subunitare în arboretele rărite şi valori supraunitare în arborete excesiv de dese.
Densitatea arboretelor poate fi exprimată şi cu ajutorul altor indicatori, precum distanţa
medie între arbori (spaţierea); indicele Hart-Becking (raportul procentual dintre distanţa
medie între arbori şi înălţimea dominantă). Aceşti parametri au valori diferite în raport
cu dezvoltarea arboretului şi cu intensitatea manifestării influenţelor perturbatoare sau a
intervenţiilor silviculturale. Indicii de consistenţă, de acoperire, de desime şi de
densitate au o valoare variabilă în timp şi spaţiu şi de aceea ei trebuie determinaţi
înaintea oricărei intervenţii silvotehnice.
43
6.3. Carateristici structurale în plan vertical

Etajarea arboretelor
stratificarea în plan vertical a arborilor care compun un arboret dat.

Tendinţele de constituire a unuia sau mai multe etaje ale arboretului, constituie
răspunsul arborilor la acţiunea combinată a factorilor ecologici şi competiţionali.
 arborete unietajate (monoetajate):
o prezintă un singur etaj de aşezare a coroanelor.
o arborii se ridică oarecum la acelaşi nivel (arboretele echiene, pure sau
aproape pure ca şi arboretele amestecate formate din specii cu acelaşi
ritm de creştere)
Figura 21: Schema unui arboret monoetajat Figura 22: Reprezentarea unui arboret
monoetajat în pădurea Noua – Braşov
 arborete bietajate:
o sunt constituite din două etaje
o au un prim etaj constituit din arbori de talie înaltă şi un etaj secundar
constituit din arbori din specii de talie mai redusă, de obicei mai tolerant
faţă de condiţiile de lumină
Figura 23: Schema unui arboret bietajat
44
 arborete multietajate
o constituite din trei sau chiar patru etaje arborescente, care sunt mai greu
separabile
o cazul pădurilor tropicale
 In cazul arboretelor pluriene – caracterizate prin prezenţa arborilor de toate
vârstele şi dimensiunile nu se mai pot diferenţia etaje de vegetaţie  amestec
intim de arbori într-o stratificare variată
Figura 24: Schema unui arboret neregulat stratificat (Haşmacul Mare)
Profilul arboretului
reprezintă alura pe care o prezintă suprafaţa superioară a coronamentului

arborelui
a. profil continuu
b. profil ondulat
c. profil în trepte
d. profil dantelat
Figura 25: Tipuri de profile ale arboretelor
Gradul de fragmentare a suprafeţei superioare a coronamentului rezultă mai ales ca o
consecinţă a modului de regenerare a arboretului: profilul continuu, ca urmare a unei
tăieri unice, profilul ondulat, ca urmare a unei regenerări în ochiuri, profilul în trepte
rezultat din regenerări la margine de masiv, profilul dantelat, ca urmare a unor extracţii
neregulate, provocate sau nu de calamităţi.
45
Închiderea arboretului:
modul în care diferitele categorii de specii participă la constituirea masivului
închidere pe orizontală închidere pe verticală închidere în trepte

Figura 26: Tipuri de închidere a arboretelor
Pentru diagnoza structurală se mai utilizează o serie de caracteristici cu specific

biometric precum: diametrul mediu, înălţimea medie, proporţia coroanei, coeficientul de
zvelteţe, precum şi alţi indicatori din domeniile: botanic, genetic, climatologic, edafic,
etc.
Descrierea subarboretului presupune de asemenea, deteminarea compoziţiei, a
modului de răspândire şi a procentului ocupat din suprafaţă aceleaşi caracteristici fiind
utilizate şi la descrierea şi diagnoza seminţişurilor şi a păturii vii.
A. Definiţi
a. Compoziția
b. Starea de consistență
c. Gradul de închidere al coronamnetului
B. Enumeraţi
a. Diferențierea arboretelor pe criteriul compoziției
b. Modul de grupare a arborilor în amestecuri
c. Tipuri de exprimare a stării de consistență
d. Tipuri de arborete pe criteriul etajării arborilor componenți
e. Tipuri de profile ale arboretelor
C. Sinteze
a. Explicați diferențele dintre diferitele modalități de exprimare a stării de
consistență
b. Corelați elementele de caracterizarea a arboretului în plan vertical
46
Cursul 7: Diagnoza calitativă a arboretelor
Intro Aceast curs detaliază elementele de caracterizare calitativă a arboretelor:
 Origine şi provenienţă
 Noţiunea de regim
 Vârsta arboretului
 Clasa de producţie
 Clasa de calitate
 Starea fitosanitară
Elementele de caracterizare calitativă a arboretelor sunt următoarele:

Originea arboretelor:
modul în care arboretele au luat naştere şi s-au dezvoltat

Arborete virgine: care au luat naştere şi se dezvoltă din generaţie în generaţie fără nici
un fel de intervenţie antropică de cultură
Arborete cvasivirgine: care sunt asemănătoare ca structură cu primele, dar sunt afectate
prin intervenţii antropogene de cultură care nu le modifică însă esenţial modul lor de
organizare şi funcţionare
Arborete cultivate: iau naştere şi se dezvoltă sub influenţa factorilor mediului natural
dar şi cu o evidentă intervenţie antropogenă, determinată de modelul de structură
capabil să ofere o eficacitate optimă în raport cu funcţiile atribuite fiecărui arboret.
 Diferenţierea arboretelor cultivate după modul în care acestea au fost create:
 Arborete naturale = arborete întemeiate de om prin valorificarea regenerării
naturale
 Arborete artificiale = arborete întemeiate prin intervenţii pe cale artificială
(semănături directe sau plantaţii integrale în proporţie de minimum 70 %)
 Arborete mixte = în care se găsesc atât populaţii de arbori instalate pe cale
naturală cât şi introduse de om în procente care nu depăşesc 70 % pentru
fiecare categorie
În literatură sunt discuţii privitor la atribuirea adjectivelor de „virgin” şi „cvasivirgin”
arboretelor sau pădurilor. Astfel au apărut caracteristici structurale calitative precum
naturalitatea sau originalitatea pădurii care exprimă gradul de îndepărtare a unei
păduri faţă de pădurile originare, ferite de influenţe umane. Arboretele se pot afla în una
din cele 4 stări: i.) naturală, în cazul în care influenţa umană este absentă şi structura
este nemodificată; i.i.) aproape naturală, în cazul unor influenţe umane indirecte, fără
modificări semnificative; i.i.i.) seminaturală , în cazul unor influenţe umane
neintenţionate fiind dependentă de aceste influenţe; i.v.) stare antropogenică , în cazul
exercitării tuturor măsurilor de gospodărire; v) stare nenaturală, caz în care culturile
create stau integral la dispoziţia factorului uman.
47
Dintr-o perspectivă mai largă, naturalitatea poate fi (Schnitzler, Annik, 2002):
naturalitate originală, care exprimă starea pădurilor Europei din tardiglaciar până la
sfârşitul mezoliticului, (pădurile acestei perioade pot fi caracterizate ca adevărate
păduri virgine, prin dimensiuni,dinamică, reţele trofice complete care includeau pe om
ca şi vânător-culegător); naturalitate potenţială, care exprimă o stare ipotetică a
pădurilor actuale (supuse modificărilor factorilor de mediu ) dacă omul ar fi rămas
vânător –culegător; naturalitate viitoare, care exprimă o stare ipotetică a pădurilor
viitoare în cazul în care începând din prezent, impactul uman ar fi suprimat.
Având la bază cercetări asupra evoluţiei istorice a pădurilor, Barbu, I., 1995, operează
cu patru tipuri de structuri:
 păduri primare: arborete cu vârste mai mari de 120 de ani, în care nu s-a
intervenit în ultimii 50 de ani;
 păduri secundare, în care intervenţiile antropice au condus la modificări ale
structurii sub raportul compoziţiei şi vârstelor;
 păduri terţiare modificate antropic dar care, revin la structuri echivalente cu
cele ale pădurii primare;
 păduri artificiale, create prin plantaţii şi semănături directe, ce au modificat
esenţial structura.
Provenienţa arboretelor = Noţiunea de regim
modul general de regenerare al pădurii cultivate

 Arborete din sămânţă  provenite exclusiv sau cel puţin în proporţie de 70 %
din sămânţă, prin regenerare naturală sau artificială  regim codru
 Arborete din lăstari (drajoni, butaşi)  regenerate vegetativ în proporţie de cel
puţin 70 %  regim crâng
 Arborete de provenienţă mixtă  sămânţă + lăstari  regim crâng compus
Vârsta arboretului
este exprimată ca o medie a vârstei arborilor ce constituie arboretul.

Vârsta arboretului, este o caracteristică structurală cantitativă cu implicaţii directe în
aspectele structurale calitative. Dincolo de cifra în sine, contează distribuţia arborilor pe
categorii de vârstă, care imprimă caracterul calitativ al structurii arboretului.
Întrucât reprezentarea distribuţiei arborilor pe categorii de vârstă comportă dificultăţi
legate de determinarea vârstei, în mod curent, se face apel la distribţia arborilor pe
categorii de diametre.
48
După modul de participare a arborilor de diferite vârste la alcătuirea arboretului, acestea
se clasifică în:
Arborete echiene  în care Arborete pluriene  arborete în Arborete de

toţi arborii au aceeaşi vârstă care în care se întâlnesc arbori de vârste multiple 
toate vârstele, de la puieţi instalaţi în care arborii se
= arboretele care provin din
după fiecare fructificaţie şi până la grupează în mai
aceeaşi fructificaţie sau din
arborii ajunşi la dimensiunile când multe generaţii,
regenerare artificială precum
devin exploatabili în arboretele fiecare dintre ele
şi cele regenerate din lăstari
cultivate sau la limita fiziologică în având ca vârstă un
sau drajoni în urma unei
arboretele virgine. multiplu al
tăieri rase
generaţiei celei
mai tinere.
Arborete relativ – echiene Arborete relativ - pluriene
sunt arboretele în care arborii arborete cu vârste diferite
constituenţi au vârste care nu care depăşesc 20 de ani în
cazul arboretelor din sămânţă
diferă cu mai mult de 20 de
şi 5 ani la cele din lăstari.
ani în cazul arboretelor din
sămânţă şi 5 ani la cele din
lăstari.
structură neregulată a structură

pădurilor: neregulată a
structură regulată a
codru grădinărit pădurilor:
pădurilor:
- codru regulat
crângul compus
- crâng simplu
Figura 27: Schema de clasificare a arboretelor în funcţie de vârsta arborilor

componenţi
STAREA DE VEGETAŢIE
se referă la vigoarea de creştere şi vegetaţie, precum şi la rezistenţa la adversităţi a

unui arboret.
 Arborete cu stare de vegetaţie luxuriantă care vegetează foarte bine şi realizează
creşteri excepţionale
 Arborete cu stare de vegetaţie foarte activă care vegetează şi au creşteri foarte
active
 Arborete cu stare de vegetaţie activă care vegetează şi au creşteri active
 Arborete cu stare de vegetaţie lâncedă cu creştere redusă şi cu frecvente defecte
în conformarea trunchiului, trădând condiţii grele şi neprielnice de creştere
49
STAREA FITOSANITARĂ
se referă la starea de sănătate a arborilor şi arboretelor, prin analiza şi încadrarea

arborilor componenţi în cinci clase de „ defoliere a arborilor” sau „ decolorare a
frunzişului”
CLASA DE PRODUCŢIE
Exprimă capacitatea de producţie a unui arboret şi se determină cu ajutorul tabelelor de

producţie pentru fiecare specie, în funcţie de vârstă şi înălţime la arboretele echiene
(figura 28) şi în funcţie de înălţimea realizată la un anumit diametru de referinţă (d =
50) în cele pluriene (figura 29)
Figura 28: Determinarea clasei de producţie la Figura 29: Determinarea clasei de

arboretele echiene producţie la arboretele pluriene
50
Figura 30: Diferenţierea claselor de producţie într-un arboret echien
CLASA DE CALITATE
aprecierea vizuală a proporţiei lemnului de lucru  patru clase de calitate
Clasificarea arborilor după calitate (Giurgiu ş.a., 1972)

Grupa de Clasa de Proporţia de lemn de Procent de utilizare Procent de
specii calitate lucru din înălţimea a lemnului de lucru utilizare a
arborilor lemnului de
foc
I > 0.6 98 2
II 0.4-0.6 83 17
Răşinoase
III 0.1-0.4 62 38
IV < 0.1 15 85
I > 0.5 83 17
II 0.25 – 0.5 64 36
Foioase
III 0.1 – 0.25 41 59
IV < 0.1 15 85
Elemente de declasare a arborilor:

 Defecte de formă: curbura şi bifurcarea
 Defecte de structură: putregai interior, alteraţii vizibile, inimă stelată
provocată de gelivuri, noduri mari sau nesănătoase, cancere etc.
51
A. Definiţi
a. Originea arboretului
b. Regimul
B. Enumeraţi
a. Diferențierea arboretelor în funcție de origine
b. Diferențierea arboretelor pe regime
c. Diferențierea arboretelor pe criteriul vârstei
d. Diferențierea arboretelor după clasa de producție
e. Diferențierea arboretelor după clasa de calitate
C. Sinteze
a. Explicați semnificația naturaleții sau a originalității păduri
b. Explicați modul de corelare dintre clasificarea arboretelor după vârstă și
structura acestora
c. Explicațim modulo de determinare a claselor de producție
52
Cursul 8: Interelaţiile între factorii ecologici şi pădure – climatopul (1)
Acest curs oferă o caracterizarea a relaţiilor dintre biotopul forestier şi

Intro pădure cu evidenţierea modului în care diferiţii factori ecologici analizaţi
influentează mediul intern al pădurii.
 Etape de caracterizare a factorilor ecologici

 Lumina în viaţa pădurii
 Căldura în viaţa pădurii
8.1. Importanţa analizării factorilor ecologici în relaţia cu pădurea

Caracterizarea relaţiilor dintre factorii ecologici şi pădure pleacă de la analiza în scop
practic a definirii ecologiei forestiere ca şi „găsirea căilor de dirijare a proceselor din
pădure, pentru a-i menţine şi ameliora stabilitatea ecosistemică şi a spori producţia de
resurse, cât şi aportul acestui tip de ecosistem în conservarea şi ameliorarea acestui tip
de viaţă” (Doniţă şa., 1977)
Aspectele tratate în acest curs sunt legate de interacţiunile complexe dintre organismele
vii şi factorii mediului biotic şi abotic, identificaţi în cursul 5. Pentru studierea
sistematică a acestor interacţiuni în relaţia cu pădurea se propun următoarele etape de
analiză:
Figura 31: Etape in studierea interelaţiilor dintre factorii ecologici şi pădure
8.2. Radiaţia solară

Elemente de caracterizare. Energia ragiantă solară este sursa indispensabilă existenţei
vieţii în biosferă. La limita exterioară a atmosferei Pământului, intesitatea radiaţiei
53
solare este de aproape 2 cal/cm2/min, din care doar 47 % ajung la suprafaţa Pământului
(figura 32).
Figura 32: Caracterizarea intensităţii radiaţiei solare

Intensitatea radiaţiei solare incidente variază în funcţie de latitudine şi orografia
terenului, determinând adaptări ale asociaţiilor vegetale şi speciilor animale. Astfel, în
regiunile nordice, sau de la altitudini mai mari, speciile forestiere sunt adaptate la
perioade de vegetaţie mai scurte şi la o durată a iluminării diurne mai lungi, comparativ
cu regiunile temperate sau zonele de câmpie, unde perioada de vegetaţie este mai lungă
dar iluminarea diurnă mai redusă.
 De aceea, transferul de material seminologic trebuie făcut doar de la nord la sud şi
de altitudinile mari la cele mici, altfel culturile au şanse mici de reuşită.
Expoziţia terenului influenţează cuantumul de radiaţie afectând in felul acesta procesele
biologice individuale sau colective din pădure
Figura 33: Schema umbririi pe versanţi

Astfel pe versanţii însoriţi radiaţia totală are o valoare mai mare, zăpada se topeşte mai
devreme şi vegetaţia porneşte mai timpuriu decât pe cei umbriţi. În condiţiile versanţilor
însoriţi evapotranspiraţia este mai activă şi ca urmare producţia netă de biomasă poate
rămâne inferioară celei realizate pe versanţii umbriţi.
54
Influenţa luminii asupra arborilor şi pădurii. Lumina influenţează esenţial marea
majoritate a proceselor biologice care se desfăşoară în biocenozele forestiere:
 regenerarea
 creşterea şi dezvoltarea
 îndreptarea şi elagarea arborilor
 decalarea fenologică
 diferenţierea şi eliminarea naturală
 succesiunea speciilor
 etajarea arboretului şi a pădurii
 Procesul de fotosinteză are loc numai in cazul existenţei unui minim de intensitatea
luminoasă = punct de compensaţie = nivelul intensităţii la care absorbţia CO2 prin
fotosinteză este egală cu pierderea lui prin respiraţie.
 acest prag minim de lumină reprezintă 0,5 – 1,5 % din lumina plină la
speciile rezistente la umbrire şi 3 – 5 % din lumina plină la cele iubitoare de
lumină.
 intensitatea fotosintezei creşte direct proporţional cu creşterea intensităţii de
lumină în intervalul 15 – 20 % din lumina plină după care factori secundari
(respiraţia intensă, deficitul hidric şi acumulări mari de produşi ai
fotosintezei) conduc la reducerea acesteia.
 lumina contribuie la formarea clorofilei (în coroana arborilor frunzele sunt
dispuse în mozaic pentru a putea primi mai multă lumină), determină forma
coroanelor (forma tabulară a coroanelor puieţilor în masiv şi coroanele
asimetrice ale arborilor de lizieră) şi determină existenţa frunzelor de lumină
şi de umbră (frunzele de umbră sunt mai subţiri şi mai puţin adânc lobate, au
o suprafaţă mai mare pe unitatea de greutate, epiderme mai subţiri şi mai
puţin ţesut palisadic, mai mult spaţiu intercelular, mai puţin ţesut mecanic şi
conducător şi mai puţine stomate comparativ cu frunzele de lumină;
diferenţe similare se înregistrează şi între frunzele speciilor de lumină şi a
celor de umbră).
 Creşterea şi dezvoltarea arborilor şi arboretelor. Creşterea şi dezvoltarea
arborilor şi arboretelor este influenţată în mod direct de competiţia pentru lumină.
 creşterea în înălţime este tot mai activă şi ajunge să culmineze înaintea celei
în grosime ca urmare a nevoilor arborilor de lumină pe care o găsesc în
cantitate suficientă în plafonul superior.
 creşterea în grosime se accentuează pe măsura răririi arboretului când lumina
ajunge să pătrundă mai mult în treimea mijlocie şi inferioară a coroanei.
 creşterea rădăcinilor – contribuţie indirectă deoarece arborele trebuie să
menţină un raport favorabil între absorbţie şi transpiraţie
 Calitatea producţiei: s-a constatat astfel că în condiţii staţionale asemănătoare se
pot înregistra producţii nete echivalente atât în arboretele dese cât şi în cele mai
puţin dese, dar în cele mai puţin dese diametrele arborilor fiind mai mari aceştia vor
avea o valoare calitativă mai ridicată.
 Lumina determină şi dinamica proceselor colective: eliminarea naturală,
elagajul natural, creşterea în înălţime; ea influenţează şi fructificaţia care este mai
târzie sub masiv.
55
 Eliminarea naturală a arborilor din pădure se realizează în momentul în care
arborii care rămân cu coroanele prea jos realizează un raport tot mai
nefavorabil între asimilaţie şi respiraţie (intensitatea luminii care ajunge la
nivelul coroanelor este sub punctul de compensaţie)  arborii se usucă şi
mor.
 Elagajul natural se produce în aceleaşi condiţii când frunzele din treimea
inferioară a coroanei ajung să lucreze ineficient şi se usucă împreună cu
ramurile care le poartă.
 Tot de lumina ajunsă în interiorul pădurii depinde şi existenţa şi vigoarea
celorlalte etaje de vegetaţie: etajul arborilor jucând rolul unui filtru selectiv
influenţând atât cantitatea cât şi calitatea luminii pătrunsă în masivul
forestier.
 lumina are efect şi asupra scoarţei şi ramurilor crescute din muguri adventivi, după
aplicarea lucrărilor de îngrijire. S-a constatat că scoarţa este mai subţire, mai fină şi
mai vulnerabilă astfel încât la punerea în lumină este expusă gelivurilor şi
pârliturilor de scoarţă. De asemenea, după punerea în lumină mai ales la arborii cu
coroana slab dezvoltată, cresc ramuri din muguri adventivi. Pentru a preveni acest
fenomen, se stimulează dezvoltarea arborilor din al doilea etaj al fitocenozei precum
şi dezvoltarea subarboretului, pentru a “îmbrăca” tulpinile arborilor.
 alternanţa zi-noapte determină fenomenul de fotoperiodism care afectează
dezvoltarea vegetativă şi procesele reproductive la plante; în funcţie de această
adaptare, plantele pot fi de zi lungă şi de zi scurtă.
Exigenţele speciilor faţă de lumină. Speciile forestiere au evident exigenţe diferite faţă
de lumină  temperamentul speciilor = comportamentul lor ecologic faţă de lumină.
Deşi toate speciile pot fi considerate iubitoare de lumină s-a constatat că există diferenţe
în ceea ce priveşte rezistenţa la umbrire.
Figura 34: Clasificarea speciilor lemnoase în funcţie de exigenţele faţă de lumină

Exigenţele speciilor lemnoase faţă de lumină pot varia însă în raport cu vârsta arborilor
şi condiţiilor staţionale:
- puieţii de frasin suportă umbrirea în timp ce exemplarele mature se comportă ca
iubitoare de lumină
56
- puieţii de gorun şi stejar de doi ani rezistă sub masivul pădurii destul de bine în timp
ce la vârste mijlocii şi mari se comportă ca specii tipice de lumină – semilumină
- exemplarele tinere de brad suportă umbrirea masivului până la 50 – 60 (100) de ani,
cele de molid până la 20 – 30 de ani iar stejarul doar 3 – 5 ani.
- la aceeaşi specie lăstarii şi drajonii sunt mai rezistenţi la umbrire decât exemplarele
din sămânţă
- pe versanţii umbriţi şi umezi fagul şi bradul se pot instala chiar şi pe teren descoperit
sau la adăpostul sumar al etajului arbuştilor ori al ierburilor înalte, în timp ce pe
versanţii însoriţi regenerarea se realizează numai sub protecţia oferită de arboretul
parental
- molidul, specie de semiumbră, se comportă la limita superioară altitudinală sau
latitudinală ca specie tipică de lumină, în timp ce coborât în afara arealului său
natural poate suporta umbrirea etajului superior.
- în general cu cât condiţiile staţionale sunt mai favorabile cu atât speciile sunt mai
rezistente la umbrire şi invers (legea compensării factorilor ecologici)
Influenţa pădurii asupra luminii. În mediul pădurii suprafaţa superioară a
coronamentului acţionează ca un ecran de reflexie interpus în calea radiaţiei solare.
Figura 35: Distribuţia luminii într-o pădure boreală

- 5 - 10 –15 %: se reflectă = radiaţii cu lungime de undă mare (radiaţiile
calorice)
- 75-90 %: se absoarbe în coronament = radiaţii în domeniul culorilor albastră
şi galben roşie
- 5-15 %: se transmite în zonele inferioare = radiaţii calorice + radiaţii
fotosintetic active
Mărimea cantităţii de lumină pătrunsă în pădure depinde de specii, consistenţă, vârstă ,
starea şi structura arboretului, anotimp.
 deşi lumina ajunge în cantităţi nelimitate deasupra coronamentului pădurii, prin
reflexia în atmosferă şi retenţia în suprafaţă sa superioară regimul de lumină din
pădure ajunge să fie deficitar şi limitativ pentru celelalte etaje de vegetaţie.
57
 dacă asupra celorlalţi factori ecologici se poate intervenii cu dificultate sau
deloc, asupra energiei radiante se poate intervenii cu deosebită uşurinţă şi
eficient prin reglarea convenabilă a desimii arboretului în oricare din fazele sale
de dezvoltare.
 inginerul silvic poate fi perceput metaforic ca un inginer al luminii deoarece
măsurile preconizate de silvotehnică au urmărit din totdeauna reglarea regimului
de lumină în pădure şi sporirea eficienţei fotosintezei.
8.3. Regimul de temperatura
Elemente de caracterizare: Radiaţia calorică reprezintă cca 45 – 50 % din energia
radiantă ajunsă la nivelul suprafeţei superioare a coronamentului pădurii şi cuprinde
lungimea de undă (infraroşii scurte) de peste 740 nm. Starea de căldură generată de
energia radiantă se exprimă prin regimul de temperatură care variază latitudinal şi
altitudinal exercitând un rol preponderent împreună cu regimul de umiditate în
distribuţia pădurii.
 Zona temperată: există variaţii termice dintre vară şi iarnă
- perioade de vegetaţie care alternează cu cele de repaus vegetativ
- speciile prezinte adaptări la ritmuri biologice caracteristice
 Zona ecuatorială: variaţiile sezonale termice sunt reduse
- procesele fiziologice se desfăşoară fără întrerupere, repausul vegetativ
apărând doar datorită deficitului de umiditate
- regim termic favorabil unui număr mare de plante ceea ce se reflectă în
păduri cu biodiversitate foarte ridicată.
Chiar şi în zona temperată regiunile cu un climat mai cald sunt mai populate ca număr
de specii decât cele cu climat aspru.
Influenţa căldurii asupra arborilor şi pădurii.
 Procesele fiziologice principale (fotosinteză şi respiraţie) la arbori şi la celelalte
specii forestiere sunt dependente de cantitatea de căldură pe care plantele o au la
dispoziţie şi de modul de repartizare a acesteia în timp.
 Practic aceste procese încep la un prag minim de 0 oC (la răşinoase se pot
realiza şi la temperaturi negative de până la –5 oC ) se amplifică pe măsura
creşterii temperaturii până la un optim caloric situat între 20 – 30 oC , după care
se reduc şi încetează la temperaturi mari (peste 45 oC), când respiraţia depăşeşte
asimilaţia.
Figura 36: Legătura dintre fotosinteză şi respiraţie
58
 intervalul de toleranţă şi de optim pentru temperatură al speciilor reprezintă tot o
adaptare la variaţiile acestui factor ecologic; stabilirea temperaturii optime a
fiecărei specii este mai complexă, deoarece procesele creşterii sunt influenţate
nu numai de temperatura din timpul zilei dar şi de cea din timpul nopţii şi de
suma temperaturilor pentru un anumit număr de zile şi de diferenţa de
temperatură dintre zi şi noapte (pornirea în vegetaţie a plantelor la noi în ţară se
face dacă se depăşeşte pragul minim de 8o-10oC, timp de câteva zile) De
adaptările plantelor la o anumită durată şi variaţie a regimului termic în sezonul
de vegetaţie trebuie să se ţină seama când se urmăreşte aclimatizarea unor specii
exotice, în cazul transferului de material de împădurire sau la extinderea unor
specii în afara arealului; ba mai mult, chiar şi aceeaşi specie prezintă ecotipuri
diferite în cadrul arealului său.
 Căldurile excesive din timpul verii determină intensificarea puternică a
transpiraţiei şi evapotranspiraţiei putând duce la anularea creşterilor curente, la
ofilirea frunzelor şi chiar la uscarea arborilor.
 Arşiţele provoacă “pârlitura scoarţei” = distrugerea ţesuturilor corticale (cambiu)
la speciile cu coajă subţire în special la arborii de lizieră din exemplarele
sensibile (fag, carpen, brad, molid) sau tinere.
 Arşiţele provoacă “arsura la colet” = distrugerea zonei cambiale a puieţilor
instalaţi pe teren descoperit (cazul nisipurilor continentale din sudul Olteniei şi
nord-vestul Transilvaniei)
 Temperaturile scăzute din timpul iernii cauzează gelivuri (cvercinee, castan, fag,
molid, carpen) şi degerarea semănăturilor
 Temperaturile scăzute din timpul iernii cauzează seceta fiziologică de iarnă (la
răşinoase) datorită solului îngheţat care împiedică echilibrarea bilanţului de apă
pierdut prin transpiraţie datorită mişcării aerului.
 Îngheţurile timpurii (de toamnă) pot provoca degerarea lujerilor anuali
nelignificaţi la arborii cu pretenţii mai ridicate faţă de căldură
 Îngheţurile târzii (de primăvară), mai frecvente în depresiuni, unde aerul este
răcit prin evaporare intensă pot provoca degerarea puieţilor speciilor sensibile
(gorun, stejar, castan comestibil, frasin, fag, brad), degerarea frunzelor, a florilor
şi a lujerilor nou formaţi.
 Alternanţele repetate dintre îngheţ şi dezgheţ din timpul primăverii produc
descălţarea sau deşosarea puieţilor, datorată acţiunii mecanice a îngheţului
dezgheţului asupra pământului.
Figura 37: Procesul de deşosare a puieţilor
59
Clasificarea arborilor în funcţie de exigenţele lor faţă de caldură. In raport cu exigenţele
faţă de căldură avem specii:
 euterme = exigente faţă de căldură
 mezoterme = cu exigenţe medii faţă de căldură
 oligoterme = cu exigenţe scăzute faţă de căldură
 euriterme = cu toleranţe termice foarte mari (Pis, Pla, Fr)
Figura 38: Clasificarea arborilor în funcţie de exigenţele lor faţă de caldură

Influenţa pădurii asupra căldurii: Deşi plantele sunt poikiloterme, temperatura lor
depinzând de temperatura mediului ambiant, ecosistemele forestiere îşi creează un
mediu intern diferit de cel exterior, mai moderat şi protejat de excesele termice, care
influenţează capacitatea productivă şi de regenerare a pădurii.
Pădurea imprimă caracteristici diferite regimului termic al aerului în comparaţie cu
câmpul deschis:
 în pădurea încheiată, în timpul zilei, la înălţimea standard (2m), temperatura
aerului este mai coborâtă decât în teren descoperit; noaptea, datorită protecţiei
coronamentului, temperatura aerului rămâne mai ridicată în pădure decât în
câmp deschis - în funcţie de compoziţia pădurii, în regiunile noastre, aceste
diferenţe de temperatură pot ajunge la câteva grade.
 pădurea influenţează şi valorile medii lunare ale temperaturii, diferenţele dintre
pădure şi terenul descoperit fiind de asemenea mai mari vara (cu aproximativ 1o
C); în lunile de iarnă diferenţele sunt foarte mici sau nule.
 diferenţele faţă de câmpul deschis ale temperaturilor medii anuale sunt foarte
mici, de ordinul zecimilor de grad.
 influenţa termică a pădurii se manifestă în general printr-o reducere a maximelor
şi o ridicare a minimelor.
 pădurea determină reducerea amplitudinilor termice în timpul verii; ea variază în
funcţie de compoziţia pădurii.
 regimul termic mai moderat este o caracteristică a pădurilor încheiate şi în
primul rând al celor de molid, fag şi brad; influenţa moderatoare a pădurii asupra
temperaturii aerului scade odată cu reducerea consistenţei, regimul termic
putând să fie mai puţin moderat sau chiar mai excesiv decât al câmpului deschis
în cazul unei păduri cu consistenţa redusă.
60
Ecosistemul forestier influenţează major şi regimul termic al solului:
 litiera, prin conductibilitatea sa calorică foarte redusă, îngreunează primăvara
încălzirea solului, iar toamna împiedică răcirea lui, acţionând astfel ca un al
doilea ecran protector
 regimul termic al solului (la fel ca şi al aerului) este mai moderat în pădure
comparativ cu câmpul deschis; diferenţele se atenuează însă cu adâncimea.
 solul în pădure îngheaţă pe o adâncime mai mică decât solul descoperit;
adâncimea de îngheţ în pădure depinde de compoziţie, vârstă şi consistenţă. În
pădurea de foioase, unde stratul de zăpadă este de regulă mai gros, solul
îngheaţă pe o adâncime mai mică în comparaţie cu solul de sub pădurile de
răşinoase.
 diferenţele între temperatura solului de sub pădure şi din câmp deschis sunt mai
mari decât diferenţele temperaturii aerului deoarece reflectă mai fidel condiţiile
de temperatură existente, fiind mai puţin expus variaţiilor zilnice şi reprezentând
un adevărat rezervor de căldură
A. Enumeraţi
a. Modul de clasificarea a speciilor forestiere în funcție de temperamentul
acestora
b. Modul de clasificarea a speciilor forestiere în funcție de exigențele față
de căldură
c. Influențele pozitive ale luminii asupra arboretului
d. Influențele pozitive ale căldurii asupra arboretului
e. Influențele negative ale căldurii asupra arboretului
B. Sinteze
a. Explicați de ce inginerul silvic poate fi numit, în relația cu arboretul,.
Inginerul luminii
61
Cursul 9: Interelaţiile între factorii ecologici şi pădure – climatopul (2)

 Umiditatea în viaţa pădurii

 Vântul în viaţa pădurii
 Compoziţia aerului în viaţa pădurii
9.1. Regimul de umiditate

Elemente de caracterizare: Regimul de umiditate prezintă importanţă vitală pentru
plante alături de regimul termic determinând distribuţia zonală a pădurilor. Regimul de
umiditate de apă din aer şi sol este determinat de conţinutul de apă sub cele trei forme:
 gazoasă (vaporii de apă)
 lichidă (precipitaţii, ceaţă, rouă)
 solidă (zăpadă, chiciură, măzăriche)
Umiditatea atmosferică poate fi exprimată în valori absoute sau relative (figura 39).
Figura 39: Diferenţierea umidităţii atmosferice în valori relative şi absolute

Umiditatea relativă a aerului variază atât în timp cât şi în spaţiu
 Ea este mai mare în apropierea oceanelor şi a mărilor şi scade însă în
interiorul continentelor
 Creşte pe măsură ce urcăm în altitudine
 Există numeroase excepţii determinate de condiţiile locale
Umiditatea din sol depinde de cantitatea de precipitaţii care cade anual la nivelul
solului. In condiţiile climatului temperat continental de la nivelul ţării noastre valoarea
precipitaţiilor anuale variază de la 300 mm pe litoral şi în Delta Dunării la 1400 mm în
regiunile montane (figura 40).
62
Figura 40: Distribuţia precipitaţiilor medii anuale

Acesta distribuţie prezintă variaţii atât sezoniere cât şi multianuale existând perioade
secetoase (1918-1930, 1942-1953, 1983-1990) respectiv ani bogaţi în precipitaţii (1980-
1981, 1988, 1991, 1995). Aceste perioade se reflectă în starea de sănătate şi a stabilităţii
pădurii.
Umiditatea condiţionează distribuţia pădurii: aşa cum există o limită termică, există şi o
limită xerică, dincolo de care pădurea nu se poate instala (la noi ea este de 400-500
mm).
Regimul de umiditate poate fi caracterizat în cadrul proiectului prin analiza regimului
pluviometric, al evapotranspiraţiei potenţiale, şi a altor elementele de caracterizare:
perioade secetoase, ploi torenţiale, maxime în 24 h, primele ninsori, etc.
Umiditatea este şi ea un factor ce influenţează esenţial existenţa şi procesele care se
desfăşoară în biocenozele forestiere.
Influenţe pozitive:
 Importanţa fiziologică a apei:
 veriga de legătură între plante şi sol = calea prin care sărurile minerale
pătrund în corpul plantelor şi prin intermediul căreia se asigură circulaţia
substanţelor nutritive.
 întreţine viaţa citoplasmei
 permite autoreglare ţesuturilor şi organelor plantelor
 Zăpada are efecte benefice prin:

 sporirea rezervei de apă din sol
 protecţia solului şi a seminţişului împotriva îngheţurilor
 întârzierea pornirii în vegetaţie şi deci evitarea acţiunii gerurilor târzii
asupra puieţilor
63
Influenţe negative:
 ploile torenţiale pot cauza eroziuni ale stratului fertil de sol, mai ales în pădurile
rărite sau în curs de exploatare – regenerare.
 secetele din timpul sezonului de vegetează pot afecta în funcţie de durata lor
creşterea arborilor şi producţia pădurii din anul respectiv cât şi din cel următor.
 secetele puternice pot compromite regenerările naturale şi cele artificiale mai
ales în pe teren descoperit determinând uscarea acestora ca şi uscarea integrală a
arborilor din pădurile rărite şi bătrâne.
 zăpada poate cauza ruperea ramurilor, îndoirea tulpinilor subţiri sau declanşarea
avalanşelor
 zăpada poate provoca rupturile şi doborâturile de zăpadă (de multe ori cu efect
catastrofal) în special în arboretele tinere de răşinoase (Ex: aprilie 1977 35 % din
suprafaţa D.S. Suceava a fost afectată  un volum lemnos echivalent cu
posibilitatea anuală pe cinci ani a judeţului Suceava)
 bruma are o mare importanţă datorită efectului pe care îl exercită asupra
covorului vegetal şi asupra lujerilor noi formaţi. Bruma este foarte dăunătoare
seminţişurilor, primăvara, după începerea vegetaţiei când distruge părţile fragede
ale puieţilor, lujerii şi frunzele produse în perioada respectivă.
 fenomenul de grindină având un efect destructiv asupra regenerării din teren
descoperit. Este însoţit adesea de vânturi puternice acţiunea acestor doi factori
putând provoca pagube fondului forestier. Rănile de pe arbori provocate de
grindină, contribuie la debilitarea fiziologică a acestora şi devin locuri favorabile
de instalare şi dezvoltare a ciupercilor (ex: în cazul fagului grindina favorizează
infecţiile de cancer Nectria galligena)
 chiciura se manifestă adesea în anotimpul rece ca urmare a sublimării vaporilor
de apă direct pe obiectele suprarăcite. În funcţie de intensitate poate provoca
pagube mari rupând ramurile copacilor, dar poate avea şi acţiune benefică
contribuind la realizarea elagajului natural prin eliminarea ramurilor uscate, care
cedează uşor.
Excesul de apă din sol cu caracter temporar sau permanent împiedică aerisirea solului şi
cauzează astfel asfixierea şi putrezirea rădăcinilor putând fi suportat doar de câteva
specii forestiere care prezintă adaptări specifice:
 aninişurile s-au adaptat solurilor hidromorfe sau expuse apelor stagnante
 sălcetele pot vegeta (datorită rădăcinilor adventive) în condiţiile unor
soluri cu regim prelungit de inundaţii
 plopii euramericanii, plopul alb şi cel negru suportă inundaţiile de durată
mai scurtă
Lipsa apei a determinat apariţia unor adaptări specifice:
 pentru reducerea pierderilor de apă (epidermă pluristratificată, cuticulă
groasă, înveliş des de peri, amplasarea stomatelor în şanţuri sau gropiţe,
răsucirea frunzelor sub formă de tub, reducerea numărului sau
dimensiunilor frunzelor, preluarea de către tulpini sau peţiol a funcţiilor
frunzelor, transformarea frunzelor în spini etc.),
 prin creşterea eficienţei în utilizarea resurselor de apă (prin adaptări ale
sistemului radicelar care poate fi superficial dar bogat ramificat
64
valorificând toate resursele de apă ale solului sau profund, pentru a
ajunge la pânza de apă freatică),
 prin acumularea rezervelor de apă (acumularea apei din precipitaţii în
ţesutul acvifer din frunze sau tulpini).
Exigenţele speciilor lemnoase faţă de umiditate. In raport cu exigenţele faţă de
umiditate avem specii:
- higrofite = cu exigente faţă de umiditate
- mezofite = cu exigenţe medii faţă de umiditate
- xerofite = exigenţe scăzute faţă de umiditate
- eurifite = cu toleranţe foarte mari ale regimului de umiditate
Figura 41: Clasificarea speciilor forestiere în funcţie de exigenţele faţă de umiditate

Influenţa pădurii asupra regimului de umiditate. Pădurea generează modificări
importante ale regimului de umiditate atmosferică şi edafică atât în mediul să propriu
cât şi în exteriorul său pe o distanţă apreciabilă.
Consumul de apă al pădurii variază în funcţie de compoziţia, etajarea, consistenţa şi
vârsta pădurii. El creşte odată cu vârsta, atinge maximul când diametrul arborilor este
între 10-20 cm, (simultan cu culminarea creşterii în înălţime) după care scade treptat.
În ce priveşte starea gazoasă, umiditatea în aerul şi solul din interiorul pădurii este
diferită de cea în câmp deschis:
 umiditatea aerului este mai ridicată decât în teren descoperit, diferenţa fiind maximă
în timpul verii şi minimă iarna.
 distribuţia pe verticală a umidităţii relative a aerului în pădure prezintă unele
particularităţi: înainte de răsăritul soarelui este aproape egală la toate nivelurile în
arboret, apoi odată cu răsăritul soarelui suprafaţa coronamentului se încălzeşte şi
apare un strat mai uscat în partea superioară unde temperatura creşte, în stratul
inferior umiditatea rămânând mai accentuată; pe măsura ridicării soarelui, prin
intensificarea schimbului turbulent diferenţa de umiditate pe verticală se micşorează,
rămânând două maxime, unul la sol şi unul la nivelul coronamentului; spre seară se
simte efectul evaporării puternice din solul pădurii şi odată cu scăderea temperaturii,
umiditatea relativă creşte, înregistrându-se mari diferenţe pe verticală.
 umiditatea solului în adâncime variază în timp, existând mai multe zone
carateristice: o zonă cu umiditate ridicată, în partea superioară a solului la începutul
perioadei de vegetaţie, o a doua zonă în care umiditatea scade rapid şi care durează
65
până la începutul lunii iulie, a treia zonă, de desucţie (datorată absorbţiei apei de
către rădăcinile arborilor) care se amplifică de la 15 iulie şi durează până la 15
septembrie şi o ultimă zonă, de refacere parţială a umidităţii solului în partea
superioară, în prima jumătate a lunii august, în timpul submaximului pluvial; în
terenul descoperit umiditatea este mai scăzută pe tot parcursul sezonului de
vegetaţie.
Relativ la apa în stare lichidă, adesea s-a afirmat că pădurile ar spori cantitatea de
precipitaţii în zona în care se află; acest lucru nu s-a verificat, în schimb, pădurea
realizează cantităţi importante de apă în plus din rouă, chiciură şi ceaţă. Principalul rol
în exercitarea funcţiei hidrologice a pădurii îl joacă însă capacitatea acesteia de a reţine
în coronament şi litieră o cantitate importantă de precipitaţii:
 în cazul ploilor slabe zona de pătrundere a apei se limitează la plafonul
coronamentului; dacă ploile sunt mai îndelungate, apa începe să pătrundă prin
coronament, o parte scurgându-se pe trunchiurile arborilor, o parte prelingându-se
pe frunze şi căzând pe sol, iar o altă parte evaporându-se şi fiind redată atmosferei.
 în cazul zăpezii, o parte este reţinută de coronament şi o alta ajunge pe sol; din
cantitatea de zăpadă reţinută de coronament, o parte se scutură şi ajunge tot pe sol,
iar o altă parte se evaporă.
 precipitaţiile care ajung la sol se distribuie astfel: o parte se evaporă de pe suprafaţa
solului şi litierei, o parte se scurge pe suprafaţa solului şi o alta pătrunde în sol
(precipitaţiile reţinute în coronament depind de compoziţia, consistenţa şi vârsta
arboretelor, precum şi de cantitatea şi intensitatea precipitaţiilor).
 pădurea, datorită litierei care protejează solul, favorizează infiltraţia în sol a apei din
precipitaţii, limitând scurgerile de suprafaţă şi implicit eroziunea. Rolul
antierozional al pădurii este cu atât mai accentuat cu cât panta terenului este mai
mare. Sub coronamentul pădurii, pe terenurile în pantă, scurgerile de suprafaţă sunt
înlocuite de scurgerile laterale din sol, care cresc cantitativ comparativ cu terenul
descoperit.
 zăpada este reţinută de coronament şi se evaporă direct în atmosferă în măsură mai
mică decât ploaia pentru că e mai grea şi cade mai rapid pe sol după ce se
acumulează pe crengi (răşinoasele reţin o cantitate mai mare decât foioasele).
 topirea zăpezii începe mai târziu şi durează mai mult în pădure decât pe teren
descoperit. În pădurile de foioase topirea zăpezii se produce în acelaşi timp cu
câmpul deschis, însă condiţiile de absorbţie a apei sunt mult mai favorabile în
pădure; la răşinoase, topirea este mai lentă şi ţine cu aproximativ 20 de zile mai mult
decât pe teren descoperit.
9.2. Vântul
Elemente de caracterizare: Mişcarea maselor de aer este influenţată de:
 poziţia şi intensitatea centrilor barici, care dirijează circulaţia maselor de aer,
 caracteristicile suprafeţelor topografice, formelor locale ale reliefului,
altitudinii acestuia şi orientării.
Influenţa vântului asupra biocenozei forestiere se manifestă în variate moduri depinzând
in principal de intensitatea curenţilor de aer (figura 45).
66
Figura 42: Gradele Beaufort de diferenţiere a intensităţii vântului
Efectele pozitive asupra pădurii: sunt date de vânturile de intensitate slabă (gradele 1-5
Beaufort)
 intensificarea transpiraţiei prin îndepărtarea vaporilor de apă eliminaţi prin
stomate şi menţinerea în coronament a unui ritm fotosintetic activ
 asigurarea unei concentraţii normale de bioxid de carbon prin înlocuirea celei
sărăcite
 asigurarea polenizării speciilor anemofile contribuind ca vector în răspândirea
polenului
 asigurarea diseminării seminţelor (diseminarea anemochoră) pe distanţe mari
contribuind astfel la realizarea regenerării naturale şi în marginea masivului sau
pe terenurile goale din apropiere (colonizate în special de speciile pioniere –
mesteacăn, plop tremurător şi salcie căprească)
 efecte mecanice favorabile prin balansarea trunchiurilor provocând scuturarea
zăpezii precum şi creşterea iluminării în arboret cu efecte asupra celorlalte
componente ale pădurii
Efecte negative asupra pădurii (gradele 6-9 Beaufort)
 vânturile prea puternice (calde şi uscate vara şi prea reci iarna) conduc la un
dezechilibru între absorbţie şi transpiraţie care are ca efect uscarea frunzelor şi
coroanelor sau chiar a arborilor întregi
 scăderea fotosintezei cu până la 70% o dată cu creşterea vitezei vântului peste
10m/s
 întreruperea circulaţiei normale a sevei prin balansarea trunchiurilor
 spulberarea şi transportarea nisipurilor continentale sau a celor maritime cu
efecte catastrofale asupra pădurii şi aşezărilor omeneşti prin depuneri masive de
nisip
 ruperea frunzelor a ramurilor şi a lujerilor
 biciuirea ramurilor în amestecul molid – mesteacăn sau plop tremurător
67
Efecte catastrofale asupra pădurii: producerea vijeliilor a furtunilor şi a uraganelor
care se soldează cu rupturi şi doborâturi în masă.
In 1999 uraganul Lothard a doborât într-o săptămână echivalentul posibilităţii pe 6 luni
la nivelul Europei. Cele mai afectate ţări au fost Franţa, Germania şi Elveţia. Cea mai
mare amploare a doborâturilor s-a înregistrat în molidişuri dar şi celelalte răşinoase,
fagul şi chiar cvercineele au fost afectate. In ţara noastră vătămările de vânt se
înregistrează anual pe cca 5000 ha de pădure cantitatea de lemn rupt sau doborât
atingând 2,5 mil m3/an.
O analiză a impactului doborâturilor de vânt la nivelul județului Suceava a fost realizată
de Mihai Marcean în articolul Pădurile Sucevei şi calamităţile din perioada 1945-2002
publicat în Bucovina Forestierã. Tabelul următor sintetizează amploarea fenomenului la
nivelul ocoalelor silvice din D.S. Suceava.
Rupturile şi doborâturile de vânt afectează echilibrul ecologic şi autocontrolul

ecosistemelor forestiere pe perioade îndelungate, afectând exercitarea tuturor funcţiilor
atribuite acestor ecosisteme. Efectele doborâturilor de vânt sunt multiple, atât sub
aspectul scăderii funcțiilor protective ale pădurilor și crearea condițiilor de apariție a
fenomenelor de torențialitate, cât și asupra costurilor de exploatare, regenerare și
protecție a arboretelor afectate. Din punct de vedere economic apariția unei cantități
mari de masă lemnoasă într-un timp scurt duce de asemenea la scăderea prețului
lemnului pe piață și la dificultăți în inventarierea și comericializarea acestor produse.
Lemnul rezultat în urma acestor fenomene perturbatoare este depreciat datorită
tensiunilor, compresiunii şi torsiunilor la care sunt supuse trunchiurile arborilor.
68
Factori care favorizează doborâturile de vânt (în condiţiile unei viteze peste 15m/s):
 solurile îmbibate cu apă sau superficiale, scheletice presupun un sistem
radicelar al arborilor slab dezvoltat
 arbori acoperiţi cu zăpadă duc la o presiune suplimentară asupra stabilității

individuale a arborilor, tocmai de accea în multe cazuri efectele catastrofale sunt
rezultatul doborâturilor de vânt și zăpadă
 existenţa unor ochiuri create în arboretele în care ponderea molidului este mai
mare de 80%, prin crearea unui efect turbionar care antrenează progresiv arborii
din jurul ochiului
 conducerea neadecvată a arboretelor (arborete nerărite la timp) prin crearea

unui coeficient de zvelteţe supraunitar
 arborete în curs de exploatarea aflate în calea vântului a căror lizieră nu a fost
rărită corespunzător pentru a rezista presiunii vântului
 arborete instalate pe văi înguste sau versanţi de sub vânt
Clasificarea speciilor lemnoase faţă de rezistenţa la acţiunea vânturilor puternice
 foioasele sunt mai rezistente decât răşinoasele
 molidişurile artificiale sunt mai puţin rezistente decât cele naturale
 arboretele pluriene sunt mai rezistente decât cele echiene
 molidişurile pure sunt mai vulnerabile decât amestecurile de molid şi foioase
Figura 43: Dispunerea principalelor specii forestiere în sensul creşterii rezistenţei la acţiunea
vântului
69
Rezistenţă mai scăzută la doborâturi de vânt au arboretele monospecifice (mai ales de
molid) echiene, unietajate, cu arbori cu coeficient de zvelteţe mare, cu consistenţă
ridicată, iar solurile cu roca la suprafaţă sau uşoare, scheletice ori îmbibate cu apă în
urma precipitaţiilor abundente cresc vulnerabilitatea la doborâturile de vânt.
Figura 44: Crearea amestecurilor de molid cu larice în scopul creșterii rezistenței arboretelor la
doborîturi de vânt
Influenţa pădurii asupra vântului: Rugozitatea vegetaţiei determină o suprafaţă de
frecare ce reduce viteza vântului dar îi creşte turbulenţa. Pădurile sunt foarte eficiente în
modificarea vântului, deoarece, deşi sunt penetrabile, suprafaţa mare a frunzelor,
ramurilor şi tulpinilor creează o suprafaţă de frecare foarte mare, care reduce viteza
vântului.
Vântul este profund modificat în pădure în comparaţie cu câmpul deschis:
 profilul vântului într-o pădure depinde de specie, compoziţie, consistenţă, etajare (în
arboretele echiene fără subarboret, vântul are vitează mică în coronament şi mare în
zona trunchiurilor, în timp ce în pădurile pluriene, plurietajate, viteza este redusă
uniform pe toată înălţimea)
 arborii într-un arboret închis îşi oferă adăpost unii altora şi doar partea superioară a
celor mai înalţi arbori se află sub influenţa directă a vântului, precum şi stabilitate
adiţională, oferită de rădăcinile care se întrepătrund cu ale arborilor vecini; această
stabilitate adiţională este pierdută de arborii de la lizierele suprafeţelor exploatate
atunci când rădăcinile cioatelor se descompun.
 reducerea vitezei vântului este mult mai mare pentru vânturi puternice în comparaţie
cu cele slabe.
 efectul de reducere a vitezei vântului de câtre vegetaţie este cunoscut de sute de ani
şi a dus la crearea perdelelor de protecţie.
 pădurea influenţează şi zonele vecine, atenuând viteza vântului prin crearea a două
zone protejate, una de 100 m în faţa pădurii şi cealaltă de 500-750 m în spatele
pădurii.
70
9.3. Compoziţia aerului
Elemente de caracterizare. Aerul atmosferic joacă un rol important în viaţa plantelor, în
procesul de fotosinteză consumându-se cantităţi de dioxid de carbon şi eliberându-se
cantităţi importante de oxigen (la elaborarea unei tone de biomasă vegetală, pădurea
consumă 1,8 tone dioxid de carbon, care sunt extrase din circa 1,4 milioane m3 de aer pe
an; la nivelul întregului glob, pădurile absorb aproximativ 100 miliarde tone de carbon
(în comparaţie cu cele 120 miliarde tone de carbon eliberate în atmosferă prin
despăduriri şi incendii de pădure); în plus, pădurile eliberează 70 miliarde tone oxigen,
contribuind astfel la refacerea cantităţii de oxigen din atmosferă în proporţie de două
treimi.
Influenţa compoziţiei aerului asupra pădurii. Creşterea cantităţii de dioxid de carbon din
aer în decursul ultimelor decenii este evidenţiată de ansamblul măsurătorilor făcute în
acest scop în lume. Proporţia de dioxid de carbon n-a fost niciodată atât de mare ca în
prezent (în ultimii treizeci de ani), această creştere fiind atribuită arderii combustibililor
fosili şi despăduririlor. Creşterea cantităţii de dioxid de carbon din atmosferă, este
considerată responsabilă pentru schimbările climatice la nivel global. Efectele prezente
şi viitoare ale acestora asupra ecosistemelor forestiere sunt greu de decelat din cauza
altor numeroşi factori, diferiţi de cei climatici care acţionează simultan şi în interacţiune
asupra acestor sisteme naturale. S-au realizat diferite scenarii cu privire la modificările
pe care le vor suferi ecosistemele forestiere ca urmare a creşterilor de temperatură,
modificării regimului precipitaţiilor, creşterii incidenţei secetelor, inundaţiilor şi
furtunilor; se presupune astfel că:
 va avea loc o creştere a productivităţii pădurilor ca urmare a creşterii cantităţii de
dioxid de carbon care poate fi însă contracarată de secete sau de creşterea incidenţei
atacurilor de ciuperci şi insecte ca urmare a creşterii temperaturii.
 deplasarea spre nord şi în altitudine a unor specii, gruparea diferită a plantelor şi
formarea unor noi comunităţi vegetale; este posibil ca arborii şi tufărişurile să
migreze în zona de tundră şi cea alpină, iar speciile foioase în zona ocupată actual de
răşinoase; această deplasare va fi condiţionată de capacitatea de migraţie a speciilor
şi de existenţa barierelor naturale sau artificiale (aglomerări urbane, drumuri, zone
industriale).
 schimbările regimului termic, al precipitaţiilor, al anotimpurilor, frecvenţa
evenimentelor meteorologice extreme vor favoriza speciile pioniere, invazive,
repede crescătoare, vor de termina înlocuirea arboretelor bătrâne cu specii încet
crescătoare cu arborete tinere, adesea monospecifice; aceste modificări vor
determina reducerea biodiversităţii şi vor face şi mai vulnerabile speciile ameninţate
în prezent cu dispariţia.
 din cercetările realizate până în prezent se poate afirma cu siguranţă doar că în
ultimii 20 de ani productivitatea pădurilor a crescut.
Schimbările climatice reprezintă o provocare majoră pentru gestionarea ecosistemelor
forestiere, astfel încât acestea să continue să-şi exercite multiplele funcţii protective şi
productive.
Alţi compuşi ai aerului, de natură antropică, poluanţii influenţează negativ ecosistemele
forestiere, în funcţie de concentraţia lor: oxizii de sulf, de azot, de carbon, combinaţiile
de fluor, clor, argon, derivaţi ai halogenilor, fumul, pulberile etc., care produc necroze
ale frunzelor, oprirea absorbţiei apei din sol, inhibarea fotosintezei şi blocarea celulelor
de protecţie care nu mai asigură controlul transpiraţiei. Ca urmare a prezenţei în
concentraţie mare a poluanţilor, unele specii dispar din ecosistem şi capacitatea de
producţie scade cu până la 50%. Sunt considerate specii sensibile la poluare bradul,
71
ulmul, frasinul, pinul silvestru, laricele, molidul, fagul, iar specii rezistente gorunul,
plopul, salcia, aninul, stejarul roşu, cerul, ienupărul, buxus etc.
Influenţa pădurii asupra compoziţiei aerului. Aerul are unele caracteristici diferite în ce
priveşte compoziţia în biocenozele forestiere în comparaţie cu câmpul deschis; mişcarea
maselor de aer tinde să omogenizeze compoziţia acestora, dar există totuşi modificări
ale concentraţiei de oxigen şi dioxid de carbon:
 în perioada de vegetaţie, în timpul zilei, în aer, în zona coronamentului scade
concentraţia de dioxid de carbon şi creşte cea de oxigen; în apropierea solului, prin
activitatea descompunătorilor are loc un consum mai mare de oxigen şi se eliberează
cantităţi mai mari de dioxid de carbon; această cantitate crescută de dioxid de
carbon acţionează compensator pentru straturile inferioare ale biocenozei, care
beneficiază de o cantitate mai scăzută de lumină.
 aerul în interiorul ecosistemului forestier este lipsit de praf, pulberi şi poluanţi,
vegetaţia acţionând ca un filtru asupra acestor elemente, care se depun şi datorită
reducerii vitezei vântului (foioasele au capacitate de reţinere mai mare decât
răşinoasele).
 în compoziţia chimică a aerului din ecosistemul forestier există substanţe numite
fitoncide, care sunt eliminate de plante şi au efect antibiotic asupra agenţilor
patogeni.
A. Enumeraţi
a. Modul de clasificarea a speciilor forestiere în funcție de exigențele față
de umiditate
b. Modul de clasificarea a speciilor forestiere în funcție de rezistența la vînt
c. Influențele pozitive ale umidității asupra arboretului
d. Influențele pozitive ale vântului asupra arboretului
e. Influențele negative ale umidității asupra arboretului
f. Influențele negative ale vântului asupra arboretului
B. Sinteze
a. Explicați factorii care contribuie la apariția efectelor catastrofale ca
urmare a rupturilor de vânt și zăpadă și a doborâturilor de vânt
72
Cursul 10: Interelaţiile între factorii ecologici şi pădure – edafotopul şi

geotopul

 Solul în viaţa pădurii
 Altitudinea
 Expoziţia
 Panta
 Configuraţia terenului
10.1. Solul în viaţa pădurii

Elemente de caracterizare. În timp ce umiditatea şi temperatura determină distribuţia,
zonarea vegetaţiei pe zone întinse (la scară mare), solul, prin însuşirile sale, determină
distribuţia de detaliu a vegetaţiei.
Influenţe ale solului asupra vegetaţiei forestiere este multiplă:
 profunzimea solului influenţează compoziţia şi etajarea biocenozei forestiere
precum şi capacitatea ei bioproductivă (în solurile mai profunde, rădăcinile
pătrund mai adânc, tulpinile cresc mai înalte şi mai bine elagate, arborii au o
longevitate şi o creştere mai mari).
 textura şi scheletul solului condiţionează regimul de umiditate, căldură şi aeraţie
şi determină mărimea şi calitatea biomasei produse în biocenoză; cele mai
favorabile sunt solurile cu textură mijlocie şi conţinut redus de schelet.
 structura solului influenţează indirect prin modificarea permeabilităţii,
compactităţii şi rezervelor de apă şi de substanţe nutritive uşor asimilabile;
solurile cu structură glomerulară, afânate, bogate în humus, sunt cele mai
prielnice pentru o bună dezvoltare a speciilor componente ale fitocenozei.
 reacţia solului modifică capacitatea de absorbţie a elementelor minerale;
speciile sensibile la aciditatea solului sunt teiul, acerineele, frasinul, carpenul,
iar cele rezistente molidul, bradul, fagul stejarul, pinul silvestru.
 troficitatea solurilor influenţează creşterea stratului arborescent şi regenerarea
lui; această influenţă este exercitată atât de troficitatea minerală cât şi de cea
azotată.
 în ce priveşte troficitatea minerală, exigenţele plantelor, în special ale celor
arborescente şi arbustive, cresc odată cu înaintarea în vârstă, ating un maxim în
momentul culminării creşterii în înălţime şi apoi înregistrează un declin lent. Ca
urmare, pe solurile sărace, mai ales în cazul stratului arborescent, dacă acesta
este alcătuit din specii introduse artificial în afara arealului lor natural, sau din
specii exigente, în momentul culminării creşterilor poate apare o perioadă
critică în care unele exemplare, sau specia în ansamblu, se pot usca.
73
Pădurea consumă mai puţine substanţe minerale în comparaţie cu păşunile sau culturile
agricole, dar consumă mari cantităţi de calciu şi azot; alte macro sau microelemente,
deşi sunt consumate în cantităţi mici, sunt indispensabile. Importante dintre
macroelemente (în afară de calciu şi azot) sunt fosforul, sulful, potasiul, magneziul,
fierul; dintre microelemente importante sunt manganul, zincul, cuprul, molibdenul,
borul, clorul; chiar dacă troficitatea minerală este ridicată dar celelalte însuşiri ale
solului sunt nefavorabile, dezvoltarea şi producţia biocenozei precum şi capacitatea ei
de regenerare sunt diminuate; lipsa unor elemente minerale poate determina nu numai
scăderea productivităţii, dar şi îmbolnăvirea sau moartea unor plante. Între exigenţele şi
consumul substanţelor trofice de către plante există diferenţe; troficitatea azotată a
solului este foarte importantă deoarece plantele nu pot asimila direct azotul atmosferic;
aprovizionarea cu azot a plantelor depinde de natura şi grosimea humusului, de
intensitatea acumulării sale pe profilul solului (solurile bogate în humus de tip mull
satisfac în general necesităţile în azot ale biocenozelor forestiere). Dacă mineralizarea
litierei se face prea rapid, pierderile de azot în atmosferă sunt rapide şi apar carenţe ale
acestui element în sol (de exemplu în solurile cu moder sau humus brut activ).
Micorizele stimulează aprovizionarea cu azot, iar la fixarea acestuia contribuie
bacteriile libere, simbionte şi actinomicetele. Rezultanta combinării tuturor însuşirilor
menţionate anterior ale solului determină fertilitatea solului care implică o
productivitate şi complexitate ridicată a biocenozelor.
Clasificarea speciilor. În funcţie de exigenţele faţă de troficitatea minerală, speciile au
fost clasificate în eutrofe (cu exigenţe mari - brad, frasin, ulm, tei, paltin), mezotrofe (cu
exigenţe medii – fag, gorun, carpen etc.), oligotrofe (cu exigenţe mici – pin, molid,
mesteacăn, salcâm etc.) şi euritrofe (cu mare amplitudine trofică – măceş, cătină, afin
etc.); în general, foioasele sunt mai exigente decât răşinoasele.
Influenţă pădurilor asupra solului. Obişnuit, biocenoza forestieră exercită o influenţă
favorabilă asupra solului, astfel:
 descompune prin intermediul organismelor descompunătoare materia organică,
contribuind la procesul pedogenetic.
 rădăcinile plantelor absorb noi cantităţi de substanţe minerale, pe care le aduc la
suprafaţă şi le antrenează în circuitul biologic.
 tot rădăcinile plantelor, alături de unele microorganisme, prin acţiunea lor
mecanică şi chimică determină dezagregarea şi alterarea materialului parental şi
afânarea solurilor.
 biocenoza forestieră împiedică eroziunea şi alunecarea solului
 litiera, prin descompunere, contribuie la îmbogăţirea solului în substanţe
minerale şi azotate, protejează împotriva bătătoririi, evaporării, scurgerilor de
suprafaţă, încălzirii şi uscării excesive, acţionând ca un ecran protector şi
contribuind la continua ameliorare a solului.
10.2. Factorii orografici in viaţa pădurii

Deşi nu este un factor ecologic în sens strict relieful constituie un caracter (fizico –
geografic) al staţiunii de importanţă majoră din punct de vedere ecologic, cu deosebire
în regiunile cu morfologie accidentată.
74
Figura 45: Impactul factorilor orgrafici asupra factorilor climatici
10.2.1. Altitudinea
Alături de latitudine, altitudinea este un factor important în distribuţia zonală a

vegetaţiei, producând modificări asupra factorilor climatici şi edafici prin rarefierea
progresivă a aerului care fără a avea efect direct asupra vegetaţiei are consecinţe
importante:
 prin creşterea altitudinii  radiaţia solară este parţial absorbită de către aer 
lumina devine mai intensă şi fotosinteza mai activă
 deoarece aerul rarefiat se încălzeşte mai puţin temperatura medie anuală scade
(gradientul mediu vertical este de 0,5-0,6 oC la 100 m altitudine)
 cantitatea de precipitaţii atmosferice creşte până la o anumită altitudine
(gradientul mediu vertical este de 60 mm la 100 m altitudine, la media anuală)
 viteza vântului se intensifică
Odată cu creşterea altitudinii clima devine mai rece şi mai umedă:
 se reduce durata sezonului de vegetaţie (mai ales prin întârzierea pornirii în
vegetaţie)  limită altitudinală a pădurii
 se intensifică vânturile precum şi abundenţa ploilor şi a zăpezii  apariţie mai
mare a catastrofelor naturale
 se intensifică insolaţia şi evapotranspiraţia  slăbire capacităţii de producţie
 frecvenţă mărită a gerurilor târzii şi a celor timpurii
Creşterea altitudinii influenţează şi capacitatea de regenerare :
 arborii fructifică mai rar
 calitatea seminţelor este mai scăzută
 mediul constituit din humus mai puţin descompus şi mai acid este mai puţin
favorabil germinării seminţelor
75
 La interferenţa ariilor de răspândire a două specii, de regulă se regenerează cu mai
multă uşurinţă specia a cărei arie de răspândire se găseşte la altitudine mai mare.
(Ex: în zona de interferenţă a fagului cu molidul, molidul se regenerează mai uşor,
pe când la interferenţa fagului cu gorunul se regenerează cu mai multă uşurinţă
fagul)
10.2.2. Latitudinea
Odată cu deplasarea spre latitudini nordice, influenţele asupra vegetaţiei forestiere devin
similare unei creşteri în altitudine.
Figura 46: Distribuţia latitudinală a României

 în cadrul studierii unor fenomene pe un spaţiu geografic mai larg se utilizează
altitudinea corectată cu latitudinea care înseamnă transferarea altitudinii reale la
o anumită latitudine de referinţă – paralela de 45 o latitudine nordică
Altitudinea corectată = Altitudinea reală la 45o  100 m per grad
Tabel 1: Schema de corectare a altitudinii cu latitudinea
Latitudine grade Altitudinea corectată la altitudinea reală de … m
1200 1400 1600 1800 2000 2200
44 1300 1500 1700 1900 2100 2300
45 1200 1400 1600 1800 2000 2200
46 1100 1300 1500 1700 1900 2100
47 1000 1200 1400 1600 1800 2000
48 900 1100 1300 1500 1700 1900
10.2.3. Expoziţia
Cantitatea diferită de căldură primită de versanţii cu expoziţii variate influenţează atât
ceilalţi factori cât şi procesele fiziologice ale plantelor din staţiunile respective.
76
Figura 47: Diferenţieri ecosistemice date de versanţii cu expoziţiei însorită

Limita naturală superioară a pădurii este situată la altitudini mai mari pe versanţii sudici
comparativ cu cei nordici cu până la 200 m
Figura 48: Variaţia limitei altitudinale a pădurii

 limita actuală, mai coborâtă uneori pe versanţii însoriţii este rezultatul
intervenţiilor antropice care au favorizat extinderea suprafeţelor păşunilor în
dauna pădurii
Arealul fiecărei formaţii forestiere urcă în altitudine mai mult pe expoziţiile însorite şi
coboară mai mult pe versanţii umbriţi
 în optimul ecologic al unei specii sau formaţii forestiere influenţa expoziţiei
asupra unei specii se face mai puţin resimţită dar se accentuează tot mai mult pe
măsura apropierii de extremele ecologice şi de areal
77
Figura 49: Variaţia altitudinală a arealului biocenozelor cu gorun
10.2.4. Panta
Panta acţionează în strânsă legătură cu expoziţia şi altitudinea şi influenţează condiţiile
de mediu prin modificarea unghiului sub care cad razele solare pe suprafaţa solului:
- pe versanţii cu expoziţie însorită o dată cu mărirea pantei se măreşte transpiraţia
plantelor şi evapotranspiraţia apei din sol şi se micşorează umiditatea atmosferică
- panta terenului are influenţe asupra umidităţii solului şi eroziunii solului datorită
modificării scurgerilor de suprafaţă şi a celor subterane.
 cu cât panta este mai mare cu atât proporţia apei din precipitaţii atmosferice
care ajunge la sol se măreşte, ducând la o scădere a umidităţii solului pe
terenurile înclinate decât pe cele cu înclinare mai puţin accentuată
 o pantă ridicată determinând o antrenare mai puternică a materialelor solide
de la suprafaţa solului (partea fertilă a acestuia) spre partea inferioară a
versanţilor
- pe pantele repezi, însorite şi uscate cu soluri superficiale şi schelete arboretele
realizează clase de producţie inferioare şi tulpini mai rău conformate
- la poalele versantului unde apar solurile cele mai profunde mai bine aprovizionate
cu apă şi substanţe minerale pădurea prezintă cea mai ridicată vigoare de vegetaţie şi
producţie
 în terenuri cu pante accentuate conservarea păduri devine esenţială pentru asigurarea
protecţiei antierozionale
10.2.5. Configuraţia terenului
Formele de relief, determinând modificări în regimul climatic şi edafic, influenţează
indirect şi vegetaţia forestieră.
Platourile din regiunile montane şi deluroase se caracterizează prin oscilaţii termice
relativ puternice de la zi la noapte, umiditate relativ scăzută, vînturi puternice şi
neregulate, soluri mai profunde şi mai bogate.
Coamele, plaiurile, crestele sunt mai uscate, mai bine aerisite (vânturile), au soluri mai
superficiale şi mai sărace decât versanţii sau văile şi, ca urmare pădurea se menţine în
condiţii mai grele, consistenţa se răreşte mai puternic cu vârsta şi capacitatea de
producţie este mai redusă. În plus în aceste condiţii pădurea este mai expusă
78
doborâturilor de vânt ceea ce presupune introducerea speciilor mai rezistente (stejar,
gorun, pini sau larice la altitudini mari).
Poalele versanţilor însoriţi, primind umbra versanţilor opuşi şi sub influenţa maselor de
aer stagnante de la bază ajung să fie uneori mai răcoroase şi mai umede decât treimea
mijlocie a acestora. Ca urmare se produc inversiuni termice, cu efecte în repartiţia
speciilor, în decalarea fenologică, în desfăşurarea procesului de regenerare, etc. De
asemenea treimea superioară a versanţilor umbriţi, spre culme, care primeşte mai multă
lumină şi căldură, prezintă caracteristici staţionale diferite faţă de restul versantului.
Văile înguste şi adânci, în formă de V, cu versanţi repezi şi abrupţi, sunt mai răcoroase,
mai umede şi mai slab luminate. Aici se instalează de regulă specii mai iubitoare de
umiditate şi rezistente la îngheţuri (molid, carpen).
Figura 50: Influenţa configuraţiei terenului asupra factorilor ecologici

CLIMATE LOCALE IDENTIFICATE ÎN FUNCŢIE DE EXPOZIŢIE ŞI POZIŢIA PE VERSANT – ETAJUL FM2 – AMESTEC FAG CU RĂŞINOASE
Dfk u c Dfk u Dfk u c Dfk v u c Dfk u c Dfk u c
Molidişuri Amestecuri Molideto-făgete Făgete pure Amestecuri Brădeto-făgete molidişuri
Ambianţa
Brun luvic Brun luvic Brun acid tipic Brun acid litic Brun acid Brun acid Brun luvic
Figura 51: Catenă de vegetaţiei în amestecuri de fag cu răşinoase
79
Văile largi sub forma teraselor cursurilor principale de apă dau arborete cu
productivitate mai ridicată. Adeseori însă aici se formează culuoare de pătrundere a
vânturilor reci sau calde şi uscate şi astfel au lo frecvente doborâturi de vânt. Frecvent,
spre limita inferioară a răşinoaselor, pe văile largi se constată invesiuni de vegetaţie,
răşinoasele ocupând valea şi părţile inferioare ale versanţilor iar fagul zonele cele mai
înalte, uneori şi culmile.
Microdepresiunile adăpostite menţin mase de aer stagnant, care se răcesc puternic în
timpul nopţii, formând gări de ger. Din această cauză speciile cu puieţi sensibili la
îngheţuri târzii (fagul şi bradul) nu se pot instala în astfel de staţiuni şi locul lor este luat
de specii pioniere, mai robuste.
Luncile înalte cu soluri evoluate, fertile şi umede formează şleauri de luncă (cu stejar
pedunculta şi frasin). Pe solurile aluviale expuse inundaţiilor se întâlnesc zăvoaie de
salcie, plop şi anin negru.
Aplicație
Dispuneți și speciile forestiere, integrând elementele de expoziție, pantă,

configurația terenului, pe catene de vegetație situate la altitudini de:
a. 250 m-450 m
b. 450m – 600 m
c. 500 m – 750 m
d. 750 m – 1100 m
e. 1200 m -1400 m
Explicați alegerile făcute.
80
Cursul 11: Procesele ecosistemice caracteristice arboretelor.

Regenerarea
Acest curs oferă o introducere în procesele ecosistemice caracteristice

arboretelor, care au loc odată cu trecerea de la existenţa izolată a
Intro
arborilor, la traiul in comun. Suita acestor procese incepe cu regenerarea,
proces care este detaliat în acest curs.
 Procesele ecosistemice
 Regenerarea pădurii naturale
 Regenerarea pădurii cultivate
 Regenerare naturală vs. artificială
 Regenerare naturală din sămânţă vs. lăstari
 Controlul anual al regenerării
11.1. Generalităţi
Supusă interacţiunilor continue dintre factorii genetici, staţionali si populaţionali,
pădurea prezintă o dinamică accentuată, de mare specificitate, conferită de specie, grad
de naturalitate, manifestarea perturbatorilor, intensitatea intervenţiilor antropice.
Aceasta, cuprinde în afară de modificările spectrului de specii şi a frecvenţei lor şi
modificări ale mărimii producţiei primare, vitezei proceselor vitale, bilanţului dintre
acumularea şi degardarea materiei organice,etc. Dinamica pădurii ferite de influenţele
antropice este complet diferită de aceea a pădurii gospodărite, ca urmare şi metodele de
cercetare sunt diferite.
Figura 52: Procese ecosistemice caracteristice ecosistemelor forestiere
81
Suita proceselor colective începe cu regenerarea, se continuă cu constituirea stării de
masiv care, condiţionând şi dirijând creşterea fiecărui exemplar în parte, contribuie la
îndreptarea şi elagarea tulpinilor, grăbind şi accentuând diferenţierea înălţimilor. La
rândul ei diferenţierea înălţimilor stă la baza eliminării naturale a arborilor, prin care se
pregăteşte şi se întreţine desfăşurarea succesiunii speciilor între ele.
Desfăşurarea acestor procese angajează totalitatea componentelor ecosistemului
forestier având caracterul unor procese colective:
 Procesele colective sunt reciproc condiţionate şi nu independente
 Procesele colective sunt determinate de acţiunea factorilor biotici şi abiotici
asupra pădurii
 Fiecare din aceste procese colective prezintă un program propriu şi este guvernat
de anumite legi specifice, însă ele acţionează asupra pădurii prin rezultanta lor
globală
11.2. Regenerarea pădurii
Procesele colective din viaţa pădurii se exprimă prin programe proprii, care se derulează
după o dinamică proprie ca sens, intensitate, ritm, durată, caracterizate numeric,
dimensional, volumetric şi calitativ. În această complexitate de manifestări
organizatorice, structurale şi funcţionale, regenerarea pădurii apare ca un proces de
înnoire sau de refacere a generaţiilor de arbori şi arborete în locul celor exploatate sau
distruse din diferite cauze. Regenerarea se impune ca verigă obligatorie, un mijloc
permanent de evoluţie a vegetaţiei arborescente, care asigură continuitatea pădurii în
timp şi spaţiu. Prin regenerare pădurea poate conserva şi diversifica structura
compoziţională, iar funcţiile sale protective şi productive pot dobândi noi valenţe
ecologice, economice şi sociale.
Aşadar regenerarea pădurii poate fi înţeleasă ca:
 Procesul de reînnoire sau de refacere a unei păduri îmbătrânite, exploatate sau
distruse dintr-o cauza oarecare.
 Verigă de legătură între generaţii
 Asigură continuitatea pădurii în spaţiul şi timp
 Regenerarea pădurii = regenerarea arboretului
Prin regenerarea arboretului are loc reproducerea diferită ca ritm şi durată a generaţiilor
tuturor celorlalte componente ale biocenozei şi mediului de existenţă a acesteia.
Regenerarea arboretului are la bază capacitatea arborilor existenţi de a produce sămânţă
sau de a lăstări şi se desfăşoară în strânsă legătură cu factorii mediului:
 Factorii interni – biologici sunt reprezentaţi prin însuşirile genetice ale arborilor.
Graţie acestor însuşiri ereditare arborii pot, în anumite condiţii de mediu, să
fructifice şi să producă sămânţa necesară întemeierii unui nou arboret. Speciile de
foioase, având capacitatea de regenerare şi pe cale vegetativă, dau naştere la lăstari,
din care se pot forma arborete valoroase, corespunzătoare a realiza producţii medii
spre superioare de masă lemnoasă.
 Factorii externi – ecologici sunt constituiţi de elementele ce caracterizează şi întreţin
mediul interior şi exterior al pădurii: regimul termic şi pluviometric, acţiunea
vântului, însuşirile solului, orografia terenului, factori biotici şi antropeici. Factorii
82
ecologici exercită direct sau indirect o influenţă hotărâtoare, în sens favorabil sau
nefavorabil, asupra fenomenului de desfăşurare în timp şi spaţiu a regenerării
pădurii.
Factorii biologici şi ecologici determină aşadar, variaţii sensibile ale procesului de
regenerare în conţinut, sens, intensitate şi durată; dinamica acestui proces depinde,
finalmente, de natura şi structura componentelor principale ale ecosistemului:
fitocenoza, zoocenoza, staţiunea, precum şi de intervenţiile silviculturale practicate.
11.3. Regenerarea pădurii naturale
În pădurea naturală, sunt importante configuraţiile spaţio-temporale, rezultate în urma
acţiunii perturbatorilor. Leibundgut, H., 1959, defineşte faza de dezvoltare ca „o etapă
de dezvoltare evident diferenţiată structural în cadrul unei asociaţii forestiere”. Ca
urmare IUFRO, acceptă şi defineşte următoarele faze: de tineret, iniţială, optimală,
terminală, de degradare, de regenerare. Îmbinarea lor se face într-un mozaic spaţio-
temporal cu valenţe de asigurare a echilibrului dinamic şi a capacităţii de reacţie la
acţiunea perturbatorilor. Aceste faze se derulează pe parcursul unui ciclu al fazelor de
dezvoltare, care are durate diferite. Pădurea evoluează în cadrul acestor cicluri atâta
timp cât amplitudinea fluctuaţiilor factorilor externi se menţine între limitele
reversibilităţii. Când aceste intervale sunt depăşite, pădurea trece pe orbita ciclurilor
succesionale cu evoluţii specifice. Oldemann 1990, prin teoria arhitecturală a
silvogenezei propune pentru ecosistemul forestier trei nivele ierarhice: i.) ecounitatea,
ca mediul proxim al arborelui; i.i.) ecomozaicul , care include toate ecounităţile care pot
fi generate de regimul climatic al staţiunii respective; i.i.i.) ecocomplexul, care este un
ansamblu de ecomozaicuri cu aceeaşi aşezare biogeografică şi acelaşi tip de relaţii cu
condiţiile abiotice. Între aceste nivele se produc în permanenţă şi cu intensităţi diferite,
transferuri de funcţiuni şi de informaţie. Evoluţia unei ecounităţi presupune parcurgerea
fazelor: de inovaţie, de agradare, biostatică şi de degradare. Stadiile de evoluţie a
ecomozaicului sunt: stadiul de instalare; stadiul de preechilibru; stadiul de echlibru
dinamic; stadiul de eliminare; stadiul de aşteptare. Pădurea naturală are o dinamică
complexă conferită de preponderenţa unui anumit proces ecosistemic:
regenerare/eliminare naturală; acumulare/mineralizare de biomasă,
structurare/destructurare, uniformizare/diversificare, din care rezultă mulţimea formelor
fizionomice complexe.
11.4. Regenerarea pădurii cultivate
Ca ştiinţă şi activitate practică, silvicultura se ocupă de pădurea cultivată. Fundamentele
cercetării ştiinţifice în silvicultură se caracterizează prin intervenţii culturale în
comunitatea de viaţă a pădurii, care se diferenţiază prin tehnologii şi decizii manageriale
corespunzătoare ţelurilor de gospodărire şi situaţiilor concrete din teren.
Spre deosebire de pădurea primară (virgină), pădurea cultivată (secundară), are alt gen
de traiectorii evolutive întrucât gestionarul ei, simplificând-o structural şi-a asumat
sarcina asigurării stabilităţii printr-un aport de substanţă , energie şi informaţie de
origine externă, adică prin măsuri specifice de gospodărire.
Silvicultorul este interesat de procese precum regenerarea, constituirea stării de masiv,
creşterea în diametru şi înălţime, diferenţierea arborilor, îndreptarea şi elagarea
tulpinilor, eliminarea naturală. Aceste procese caracteristice unor anumite stadii de
83
dezvoltare, se desfăşoară cu intensităţi şi pe durate ce depind de specie, condiţii
ecologice şi de arboret.
O perioadă foarte importantă este realizarea masivului în care se trece de la procese
specifice organismelor izolate, la procese de grup, în care creşte substanţial rolul
concurenţei. De aceea, în literatură (Schütz, J-P.,1990), se delimitează 4 stadii de
evoluţie în funcţie de eficacitatea maximă a lucrărilor de îngrijire. Astfel se disting:
faza de instalare, ce corespunde îngrijirii seminţişurilor cu scopul prefigurării
compoziţiei viitorului arboret; faza de modelare a formei trunchiurilor ce corespunde
curăţirilor, faza de selecţie intensivă, care corespunde primei rărituri; faza de reglare a
producţiei de lemn, care corespunde ultimelor rărituri. După cum se poate observa,
există o anumită suprapunere peste stadiile de dezvoltare ale codrului regulat care vor fi
prezentate în capitolul următor.
Figura 53: Moduri de regenerare în pădurea cultivată

Regenerarea naturală are loc din sămânţă, lăstari şi drajoni, reuşita acestora fiind
condiţionată de influenţa factorilor de mediu şi de priceperea silvicultorului. Acesta
concepe şi conduce modul de producere şi desfăşurare a procesului de regenerare,
folosindu-se de tehnologii corespunzătoare scopului urmărit.
Regenerarea artificială se produce din sămânţă, puieţi sau butaşi; diferă de regenerarea
naturală prin faptul că se stabilesc din timp suprafeţele de regenerat şi materialul
necesar întemeierii unei noi păduri.
Regenerarea mixtă s-a extins în practica silvică din raţiuni financiare, procesul în sine
fiind favorizat de fărâmiţarea proprietăţii asupra pădurilor şi nevoia de a se instala în
timp scurt, cu eforturi minime o nouă pădure în locul celei exploatate sau distruse.
După materialul folosit la întemeierea pădurii cultivate, se deosebesc:
 regenerarea din sămânţă, sexuată sau generativă, naturală sau artificială;
84
 regenerarea vegetativă, asexuată sau prin micropropagare vegetativă;

 regenerare mixtă, generativă şi vegetativă.
Procesul de regenerare naturală în pădurea cultivată se produce sub adăpostul
arboretului matern, la marginea masivului sau pe teren descoperit. Sunt diferite
condiţiile de mediu şi obiectivele urmărite, ceea ce face ca desfăşurarea procesului în
sine să se deruleze după o dinamică proprie. Regenerarea se consideră încheiată când
generaţia tânără de arbori instalată pe suprafaţa exploatată realizează o independenţă
biologică şi este în măsură să constituie starea de masiv, deci, capabilă să formeze o
nouă pădure matură.
11.4.1. Regenerarea naturală vs. artificială

Regenerarea naturală este de preferat oricând şi oriunde (Florescu, 1998).
 Avantajele regenerării naturale:
 Considerente ecologice:
 Utilizarea speciilor şi provenienţelor locale valoroase
 Selecţie naturală mai activă
 Adaptabilitate mai mare la condiţiile locale de micro-mediu
 Exercitarea funcţiilor eco-protective pe o perioadă mai mare
 Stabilitatea arboretelor este mai bine asigurată (arboretele sunt mai puţin
expuse bolilor şi dăunătrilor fito şi entomofagi)
 Conservă tipurile naturale de pădure
 Considerente economice:
 Reclamă costuri de producţie mai mici şi chiar neglijabile comparativ cu
regenerarea artificială
 Diminuarea riscurilor de deteriorare a calităţii masei lemnoase
 Dezavantajele regenerării naturale:
 Considerente ecologice:
 Depinde exclusiv de capacitatea de fructificare a vechii păduri
 Seminţişul preexistent este deseori prejudiciat prin lucrările de exploatare
 Limitează introducerea unor specii sau provenienţe noi
 Considerente economice:
 Costuri ridicate cu exploatarea vechiului arboret şi în primele faze de
îngrijire ale noului arboret
 Reclamă o competenţă profesională ridicată
11.4. 2. Regenerarea naturală din sămânţă
Se bazează pe capacitatea arborilor de a produce, o lungă perioadă de timp, sămânţă
care poate da naştere la noi indivizi. Condiţii indispensabile:
 Să existe suficienţi arbori maturi, capabili să fructifice abundent şi să
însămânţeze întreaga suprafaţă
85
 Solul să prezinte însuşiri bioecologice favorabile germinării seminţelor
 Să fie diminuată capacitatea concurenţială a speciilor nedorite
 Seminţişul valoros instalat să beneficieze de condiţii prielnice pentru creştere şi
dezvoltare
Desfăşurarea procesului de regenerarea generativă se caracterizează prin trei etape
distincte: fructificarea arborilor, germinaţia seminţelor, răsărirea plantulelor şi
dezvoltarea seminţişului. Intrucât aceste lucruri sunt tratate amănunţit la cursul de
împăduriri, elementele necesare a fi cunoscute sunt doar punctate:
 Fructificarea arborilor depinde de:
 Maturitatea arborilor
 Diferenţierea şi formarea mugurilor floriferi
 Înflorirea şi polenizarea
 Formarea seminţelor
 Maturaţia şi coacerea seminţelor
 Germinaţia seminţelor
 Temperaturi pozitive + umezeală ridicată + aeraţie corespunzătoare
 Grosimea litierei şi factori ecologici nefavorabili pot perturba procesul
 Răsărirea plantulelor şi dezvoltarea seminţişului
 viaţa plantulei – primul sezon de vegetaţie
 viaţa tineretului – până la constituirea stării de masiv
Diseminarea fructelor şi seminţelor: prezintă o mare importanţă în reuşita regenerării
pe cale naturală şi are loc la epoci diferite: la unele specii – plopi, sălcii, ulmi, castan,
fag, stejar, pin strob, brad – se produce la scurt timp după maturaţie şi coacere; la alte
specii ca: molid, larice, duglas, salcâm, tei, frasin, carpen, anin, paltin de munte,
mesteacăn etc., diseminarea întârzie până în iarnă sau se prelungeşte până în primăvara
anului următor. Fructele şi seminţele care se diseminează toamna după coacere se
păstrează în solul pădurii până primăvara, în stare latentă, timp în care îşi menţin şi
însuşirile ereditare. În această perioadă de timp, o mare importanţă exercită mersul
vremii, zoocenoza şi microcenoza pădurii.
Pentru reuşita regenerării, au semnificaţie viteza de diseminare, distanţa până la care se
împrăştie seminţele de către: vânt, păsări, animale, om, ape etc. La speciile cu seminţe
uşoare, diseminarea este anemofilă şi se asigură până la mari depărtări; în cazul
speciilor cu seminţe mai grele, diseminarea este entomofilă şi se împrăştie, în
majoritatea situaţiilor, sub coronamentul arborilor, cum se întâmplă cu ghinda, jirul,
castanele. Seminţele mai grele se împrăştie până la distanţe mari cu ajutorul păsărilor,
animalelor de pădure şi a omului sau prin alunecare. Se explică astfel regenerarea unor
specii pe cale naturală în afara suprafeţelor ocupate de arborete exploatate, realizându-se
deplasarea multor specii şi colonizarea de noi teritorii, precum şi migraţia unor specii.
Migraţia speciilor se poate realiza treptat (migraţia treptată), fiind caracteristică
speciilor cu sămânţă mai grea, care se înfăptuieşte din aproape în aproape şi pe sărite
(migraţia pe sărite). Migraţia pe sărite se înfăptuieşte la distanţe mari prin împrăştierea
86
anemofilă a seminţelor. Acestea ajung duse de vânt în centre de colonizare a noi
teritorii, de unde, după producerea de noi seminţe, speciile respective migrează pe sărite
sau din aproape în aproape, punând stăpânire pe suprafeţe întinse. Exemplu ilustrativ în
acest sens îl reprezintă pădurea virgină care a găsit astfel condiţii favorabile de mediu.
Speciile de interes forestier nu fructifică în fiecare an. Repetarea fructificaţiei abundente
la anumite intervale de timp se numeşte periodicitatea fructificaţiei. Periodicitate
depinde de caracteristicile speciei şi condiţiile staţionale.
În raport de favorabilitatea staţiunii, periodicitatea fructificaţiei poate fi mai mică şi
superioară sub raport cantitativ şi calitativ pe soluri de fertilitate superioară şi mijlocie.
Periodicitatea fructificaţiei creşte pe măsură ce speciile respective nu se dezvoltă în
optimul lor ecologic. În spaţiul european, periodicitatea speciilor principale – brad,
molid, pin silvestru, stejar, gorun, fag – diferă de la o zonă la alta, în limite destul de
largi. Se explică aceasta prin diferenţe orografice, amplitudini mari ale temperaturilor
diurne şi zonale, regimul pluviometric şi compoziţia aerului atmosferic.
Randamentul în fructe şi seminţe depinde de starea pădurii, condiţiile de staţiune,
vârsta şi însuşirile ereditare ale arborilor. Poziţia pe care o ocupă arborii în arboret
prezintă o mare influenţă asupra intensităţii fructificaţiei. S-a constatat că arborii care
beneficiază de mai multă lumină, de obicei în treimea superioară a coroanei, produc o
cantitate mai mare de fructe şi seminţe.
La speciile de lumină – laricele, pinul silvestru, mesteacănul, în cazul pădurilor noastre
– se formează fructe şi seminţe în toată coroana arborelui. La unele specii tropicale este
frecvent fenomenul de cauliflorie, adică de creştere a fructelor şi seminţelor pe tulpină;
la noi se constată deseori la larice producerea de conuri şi pe tulpină.
Perioada maturităţii, intensitatea fructificaţiei, ca şi alte procese vitale ale dezvoltării
arborilor, sporeşte treptat până la culminarea creşterii în volum şi începe să scadă odată
cu manifestarea simptomelor de depreciere fiziologică.
Intensitatea fructificaţiei se exprimă prin producţia de fructe sau seminţe la unitatea de
suprafaţă. În anumite formaţii forestiere, producţia de seminţe la hectar variază în limite
destul de largi. Pregătirea arboretului în acest scop se asigură prin lucrări de întreţinere,
care constau în extragerea exemplarelor rău conformate sau din specii de mai mică
importanţă.
Reuşita regenerării este influenţată de numărul arborilor seminceri, de modul de
răspândire a acestora în arboret, de cantitatea de seminţe care ajunge la sol, de factorii
ecologici care favorizează/împiedică germinarea seminţelor, răsărirea plantulelor,
creşterea puieţilor.
11.4.3. Desfăşurarea procesului de regenerarea vegetativă

Regenerarea prin lăstărire la majoritatea speciilor de foioase, dintre răşinoase prezintă o
asemenea însuşire numai tisa.
 lăstăresc viguros: Anin, stejar, gorun, salcia, plopul, teiul, carpenul,
jugastru (30-40 ani)
 lăstăresc numai in tinereţe: salcâmul, mesteacănul, fagul
87
Lăstarii speciilor de foioase se formează pe tulpină sau pe cioata rămasă după tăierea
tulpinii, putând proveni din muguri dorminzi (proventivi) sau din muguri adventivi
(întâmplători). În primul caz, lăstarii obţinuţi se numesc lăstari proventivi, iar în al
doilea – lăstari adventivi.
Lăstarii proventivi sunt mai tineri stadiali şi în consecinţă mai viguroşi, se
individualizează mai repede şi dispun de o stare de vegetaţie mai viguroasă. Se
urmăreşte ca aceşti lăstari să nu fie expuşi la putregai. La unele specii, se întâmplă ca în
perioada estivală, tulpina unor puieţi tineri să se usuce sau să fie ruptă ori retezată.
Partea sănătoasă a tulpinii respective se poate reface; când acest fenomen se produce
natural se numeşte autorecepare, iar atunci când este provocat de practicieni – recepare.
Lăstarii care se formează constituie la nivelul parcelei respective lăstărişul din care se
întemeiază pe cale vegetativă un arboret, o pădure. La început, lăstarii primesc seva
brută prin rădăcinile arborelui pe care s-a format, însă cu timpul îşi creează rădăcini
proprii, în timp ce cioata putrezeşte. Capacitatea tulpinilor şi cioatelor de a lăstări este
dependentă de factori bioecologici, precum: însuşirile speciei, vârsta arborilor, condiţiile
de staţiune.
Cercetări auxologice pun în evidenţă creşterea mai viguroasă în primii ani a lăstarilor
decât la exemplarele din sămânţă. Este cazul speciilor de stejar, gorun, salcâm, tratate în
crâng, care realizează dimensiuni în înălţime şi în diametru mai mari până la vârsta de
20-30 ani.
Ritmul de creştere a lăstarilor este deci mai activ în primii ani, pe motiv că beneficiază
de sistemul radicelar al cioatei şi de un spor de lumină, căldură şi nutrienţi. Totodată,
lăstarii nu întâmpină prea mare rezistenţă din partea plantelor erbacee cum este cazul
puieţilor proveniţi din sămânţă, care până la realizarea stării de masiv sunt supuşi unui
proces puternic de eliminare naturală.
Proprietatea speciilor de foioase de a produce lăstari din muguri adventivi formaţi pe
rădăcini poartă denumirea de drajonare. Dintre speciile arborescente din fondul nostru
forestier, drajonează viguros plopul tremurător, salcâmul, aninul alb, cenuşerul, plopul
alb, plopul negru, teiul etc. Drajonii se formează pe rădăcinile subţiri laterale de la
suprafaţa solului.
Capacitatea de drajonare variază în raport de specie, vârstă şi condiţii staţionale. Prin
lucrări de mobilizare superficială a solului şi rănirea superficială a rădăcinilor se poate
stimula capacitatea de drajonare, fapt extins în practică la salcâm. Drajonii se întind
până la distanţe apreciabile (10-15 m) de cioată, în funcţie de lungimea rădăcinilor. Se
apreciază, îndeosebi la regenerarea pe cale vegetativă a arboretelor de salcâm, că
drajonarea este mai sigură decât lăstărirea, pe motiv că drajonii se formează atât în anul
tăierii cât şi în anii următori. Ritmul de dezvoltare a drajonilor este asemănător cu al
lăstarilor; se preferă drajonii şi pe considerentul că aceştia se individualizează mai de
timpuriu, nu prezintă curburi la bază şi sunt mai puţin expuşi la putregai.
11.5. Determinarea reuşitei regenerărilor naturale

Controlul anual al regenerărilor este o lucrare tehnică complexă prin care se determină
starea regenerărilor şi se stabilesc măsurile necesare a se aplica în vederea dezvoltării
88
normale a seminţişurilor naturale şi a împăduririlor, până la realizarea reuşitei definitive
a acestora.
 Scopul controlului este de a determina reuşita regenerărilor şi modul în care
acestea s-au dezvoltat, precum şi de a stabili lucrările ce trebuie executate în
continuare, în vederea realizării compoziţiei ţel
 Obiectul controlului este constituit de toate suprafeţele regenerate pe cale
naturală, artificială sau mixtă care nu au realizat starea de masiv
 Perioada de urmărire a regenerărilor prin controlul anual este cuprinsă între
momentul declanşării acestora şi momentul realizării stării de masiv
Controlul anual al regenerărilor se execută, în funcţie de natura regenerării, în 2 etape:
 Etapa I se referă numai la suprafeţele pe care se asigură regenerarea naturală a
pădurilor de codru, în perioada în care seminţişul se află sub adăpostul
arboretului matern şi până la trecerea unui sezon de vegetaţie de la executarea
tăierilor definitive.
 Etapa a II a care priveşte toate suprafeţele de pe care s-a extras integral
arboretul matern (inclusiv ochiurile sau deschiderile mari care nu mai sunt
influenţate de arboretul rămas), precum şi cele care nu au fost anterior ocupate
cu vegetaţie forestieră şi care s-au regenerat integral, pe cale naturală, mixtă sau
artificială.
Controlul anual al regenerărilor – Etapa I urmăreşte:
 modul în care evoluează seminţişul natural,
 se stabilesc măsuri pentru aplicarea corectă a tăierilor,
 natura lucrărilor de ajutorare necesare în vederea susţinerii regenerărilor naturale
în direcţia dorită,
 momentul înlăturării complete a arboretului matern.
Pentru includerea corectă a tuturor suprafeţelor în etapa I , se precizează că anul
instalării seminţişului natural valoros se situează, de regulă, după executarea primei
tăieri de regenerare şi, în acest caz, suprafaţa ocupată de seminţişul utilizabil va
determina momentul următoarei tăieri.
Sunt însă şi situaţii în care regenerarea naturală utilizabilă se poate declanşa şi
anterior primei tăieri de regenerare, din diverse cauze (uscare, doborâturi de
vânt, etc.). În asemenea situaţii rezultatele controlului din această etapă stau la
baza stabilirii momentului optim şi al caracterului primei tăieri de regenerare.
La stabilirea seminţişului instalat, se ia în considerare numai cel utilizabil, alcătuit din
speciile prevăzute în compoziţia de regenerare.
 Prin seminţiş utilizabil se înţelege exemplarele sau grupele de seminţiş care
corespund scopului urmărit pentru regenerarea arboretului, constituite din specii
de valoare potrivit compoziţiei de regenerare, viguroase, sănătoase, fără răni sau
cicatrice, bine conformate, indiferent de vârsta sau înălţimea pe care o au,
capabile să se integreze în viitorul arboret.
 Seminţiş neutilizabil se consideră cel format din exemplarele închircite,
vătămate, rău conformate, cu coroane tabulare sau sub formă de umbrelă ori cu
alte defecte sau caracteristici care nu corespund scopului urmărit.
89
Determinarea suprafeţelor regenerate la tăierile de transformare spre grădinărit,
cvasigrădinărite, progresive, succesive (inclusiv la margine de masiv) şi de conservare,
se va face anual prin inventarierea suprafeţei efective a nucleelor, punctelor sau
ochiurilor de regenerare, a zonelor de lărgire a acestora, a celor de racordare şi a
suprafeţei parcursă cu tăieri succesive pe care s-a instalat seminţişul utilizabil.
La tăierile grădinărite: suprafeţele se stabilesc la nivelul a 8% din suprafaţa totală a
cuponului şi controlul se efectuează în ele începând după trecerea unui sezon de
vegetaţie de la executarea intervenţiei şi până când se revine cu o nouă tăiere (10 ani).
Suprafaţa intrată în regenerare se delimitează în porţiunile în care s-au instalat puieţi din
speciile compoziţiei ţel.
Controlul anual al regenerărilor – Etapa II: se execută în suprafeţele care se
regenerează în totalitate pe cale naturală, mixtă sau artificială şi începe după trecerea
unui sezon de vegetaţie de la:
 executarea tăierii definitive, în cazul regenerării naturale integrale;
 executarea completării regenerării naturale, pentru regenerarea mixtă;
 executarea împăduririlor, pentru regenerarea artificială.
Reuşita definitivă a regenerărilor se consideră realizată în următoarele situaţii:
 la foioase: când coronamentele puieţilor se ating în proporţie de minimum 70%;
 la răşinoase: când înălţimea puieţilor este de 0.8 – 1 m în staţiunile normale şi de
0.6 – 0.7 m în staţiuni extreme.
A. Enumeraţi
a. Modurile de regenerare a pădurii cultivate
b. Factorii interni și externi care contribuie la favorizarea regenerării
B. Sinteze
a. Explicați modul de regenerare a păduri naturale în comparație cu
pădurea cultivată
b. Evidențiați scopul, obiectivele și modul de realizare al controlului anual
al regenerării
90
Cursul 12: Procesele ecosistemice caracteristice arboretelor:

Constituirea stării de masiv. Dezvoltarea arboretelor.
Acest curs detaliază procesele ecosistemice de constituire a stării de

masiv şi de dezvoltare a arboretelor. Reținerea fazelor de dezvoltare are o
Intro
importantă aplicabilitate silvothenică în special pentru diferențierea
lucrărilor de îngrijire și conducere a arboretelor.
 Constituirea stării de masiv
 Etapele de dezvoltare a arborilor
 Fazele de dezvoltare ale arboretelor
12.1. Constituirea stării de masiv

Constituirea stării de masiv este procesul bioecologic de apropiere a coroanelor puieţilor
şi de realizare a coronamentului unui arboret nou format. Se realizează atunci când:
 arborii trec de la existenţa izolată a fiecărui exemplar la starea gregară a masei
arborilor
 se atinge o densitate la care arborii se condiţionează reciproc în creştere şi
dezvoltare
Starea de masiv conferă pădurii un nou specifc structural şi funcţional (vezi mediul
intern al pădurii). Menţinerea stării de masiv reprezintă condiţia de bază şi calea
indispensabilă pentru punerea în valoare a funcţiilor productive şi protective ale pădurii.
Numai după constituirea stării de masiv putem vorbi de o pădure (arboret) nou.
În pădurea plurienă starea de masiv se menţine cu continuitate cât timp se păstrează
structura plurienă. În astfel de păduri, spaţiul eliberat prin eliminarea naturală sau prin
extragerea unor arbori, care ar putea duce la destrămarea stării de masiv, este ocupat
mereu de alte exemplare, care trec din masa seminţişului în cea a arboretului. Ca
urmare, în pădurile pluriene, virgine sau grădinărite, starea de masiv odată realizată se
menţine cu continuitate, datorită acţiunii exemplarelor tinere care completează golurile
apărute prin dispariţia vechlor exemplare.
Spre deosebire de aceasta, în pădurea echienă, naturală sau cultivată, fiecare generaţie
debutează cu întemeierea stării de masiv şi realizarea consistenţei pline a arboreului. Cu
timpul însă, din cauze naurale sau de cultură, pădurea echienă dispare sau ajunge să fie
exploatată, starea de masiv destrămându-se.
Constituirea stării de masiv este influenţată de zona fitogeografică, rapiditatea de
creştere a speciei (speciilor), metoda de instalare a culturilor, desimea culturilor,
bonitatea staţiunii. Spre exemplu, salcâmul realizează starea de masiv la (2)3 ani de la
plantare, laricele, duglasul, pinul negru şi silvestru la 6-7 ani, molidul (în zonele FD4-
FD3), cvercineele, paltinul, teiul, cireşul ş.a. la 7-8 ani, molidul, laricele, pinul silvestru,
pinul negru în regiunea montană şi premontană la 7-9 ani, bradul la 9-10 ani, iar
91
cvercineele instalate prin semănături directe la 6-9 ani. Menţinerea stării de masiv are
un caracter dinamic, fiind aşadar influenţată de:
 natura speciilor şi structura arboretului
- specii repede crescătoare (2-4 ani) vs. specii încet crescătoare şi rezistente la
umbrire (7-15 ani)
- lăstarii ajung mai repede comparativ cu regenerare din sămânţă
 condiţiile staţionale
- condiţii staţionale optime vs. limita arealului
 natura intervenţiilor silvotehnice
- in limita unui prag critic de refacere a consistenţei
 acţiunea factorilor perturbatori (vânt, zăpadă, poluare, păşunat, insecte etc.)
Starea de masiv reprezintă o formă normală de asociere, de angajare şi de adatare la
traiul în comun, fiind deci o condiţie de bază pentru perpetuarea speciilor forestiere şi a
păstrării integrităţii arboretului şi a pădurii.
În pădurea echienă cultivată, întârzierea constituirii stării de masiv, ca şi
destrămarea sa pe parcursul dezvoltării arboretului, influenţează negativ
producţia şi productivitatea pădurii, ca şi capacitatea acesteia de protecţie
hidrologică, antierozională, climatică, etc.
12.2. Dezvoltarea pădurii

Supusă interacţiunilor continue dintre factorii genetici , staţionali si populaţionali,
pădurea prezintă o dinamică accentuată, de mare specificitate, conferită de specie, grad
de naturalitate, manifestarea perturbatorilor, intensitatea intervenţiilor antropice.
Aceasta, cuprinde în afară de modificările spectrului de specii şi a frecvenţei lor şi
modificări ale mărimii producţiei primare, vitezei proceselor vitale , bilanţului dintre
acumularea şi degardarea materiei organice,etc. Dinamica pădurii ferite de influenţele
antropice este complet diferită de aceea a pădurii gospodărite, ca urmare şi metodele de
cercetare sunt diferite.
Dezvoltarea pădurii este procesul care se referă la schimbările de calitativ
marcate de momentele prin care trece pădurea de-a lungul existenţei unei
generaţii. Din perspectivă silvotehnică o atenţie deosebită se acordă etapelor şi
fazelor de dezvoltare ale arborilor şi arboretelor. Timpul în care are loc succesiunea
etapelor şi fazelor de dezvoltare poartă numele de ciclu de dezvoltare.
12.2.1. Dezvoltarea arborilor
În general, cărţile clasice din silvicultura românească recunosc patru etape distincte de
dezvoltare a arborilor individuali şi anume: etapa embrionară, etapa tinereţii, etapa
maturităţii şi etapa bătrâneţii.
Etapa embrionară începe cu fecundarea celulei ou, are loc pe planta mamă şi durează
până la completa dezvoltare a embrionului în sămânţă, când aceasta devine capabilă să
92
germineze. La cele mai multe specii forestiere această etapă durează un singur sezon de
vegetaţie.
Etapa tinereţii începe din momentul germinării seminţelor şi răsăririi plantulelor şi
până în momentul formării pentru prima oară a organelor de reproducere (flori, fructe).
Durata acestei etape este relativ scurtă, dar variabilă atît de la o specie la alta cât şi de la
un individ la altul.
În această etapă se diferenţiază mai multe faze:
- faza de plantulă: până la sfârşitul primului sezon de vegetaţie
- faza dezvoltării individuale (puieţi, lăstari, drajoni): până la constituirea
stării de masiv
- faza dezvoltării în masiv, specifică arborilor care trăiesc în interiorul pădurii
Etapa maturităţii este cea mai lungă şi durează de la trecerea arborilor la fructificaţie
până când aceştia intră într-o stare avansată de decrepitudine (depericiune). În această
etapă, arborii fructifică abundent, nu mai lăstăresc, realizează forme şi calităţi
superioare. Prin fructificaţie arborii participă la regenerarea pădurii.
Etapa bătrâneţii începe în momentul în care arborii intră în depericiune, adică atunci
când cantitatea de biomasă acumulată prin creştere se reduce, şi devine inferioară
pierderilor prin dezasimilaţie.
De remarcat că în pădurile pluriene arborii componenţi se regăsesc în acelaşi
moment în etape şi faze de dezvoltare diferite, în timp ce, în arboretele echiene,
arborii parcurg în acelaşi timp şi cu ritmuri asemănătoare etapele şi fazele de
dezvoltare individuală amintite.
12.2.2. Dezvoltarea arboretelor
Pe matricea dezvoltării arborelui individual, arboretul trece prin următoarele etape de

dezvoltare: etapa tinereţii cu stadiile de seminţiş, desiş, nueliş, prăjiniş, păriş; etapa
maturităţii cu stadiile de codrişor si codru mijlociu şi etapa bătrâneţii cu stadiul de
codru bătrân.
Figura 54: Succesiunea fazele de dezvoltare într-un arboret echien

93
Aceste stadii de dezvoltare se succed în timp pe aceeaşi suprafaţă fiind deci uşor de
identificat în cazul arboretelor cu structuri regulate (figura 53). Reţinerea
caracteristicilor acestor faze de dezvoltare este deosebit de importantă din perspectivă
silvotehnică în special pentru diferenţierea lucrărilor de îngrijire şi conducere a
arboretului.
Faza de seminţiş începe în momentul apariţiei plantulelor şi se încheie odată cu

constituirea stării de masiv, când se realizează trecerea de la existenţa izolată a
plantulelor la starea gregară a masei arborilor ce formează noul arboret. Caracteristic
acestei faze este că dezvoltarea numărului mare de exemplare este condiţionată de
condiţiile specifice terenului descoperit sau de existenţa arboretului matern. Celelalte
etaje de vegetaţie ca şi apariţia şi menţinerea cu precădere a unor specii arborescente
viabile dar cu importanţă ecologică scăzută (specii pionere), constituie concurenţi
redutabili pentru seminţişul instalat. În cazul în care instalarea puieţilor beneficiază de
adăpostul arboretului matern, creşterea şi dezvoltarea lor decurg mai sigur, fără a fi
supuse riscurilor specifice regenerării în teren descoperit.
Faza de desiş este
marcată de constituirea
stării de masiv a
noului arboret şi
durează până la
începerea elagajului
natural, când înălţimea
arborilor ajunge, în
general la 2-2,5 m.
Această fază
reprezintă un moment
important în viaţa
arboretului, deoarece, odată cu închiderea coronamentului, mediul intern specific
pădurii se constituie. Creşterea arborilor componenţi, în special cea în înălţime se
activează tot mai mult, astfel încât biocenoza poate fi saturată numai cu exemplare
arborescente. În acelaşi timp, sub presiunea competiţiei inter şi intra specifice se ajunge
94
la o dinamică tot mai activă în desfăşurarea proceselor ecosistemice. Durata acestei faze
este mai scurtă la speciile repede crescătoare. De asemenea, speciile care dispun de
capacitate de regenerare vegetativă pot lăstării viguros. În arboretele amestecate sunt
frecvente cazurile în care speciile pioniere, repede crescătoare (mesteacănul, plopul
tremurător, salcia căprească) pot provoca copleşirea sau chiar eliminarea speciilor de
bază, mai încet crescătoare.
Faza de nuieliş începe odată cu declanşarea elagajului natural al arborilor şi se
consideră încheiată când majoritatea arborilor componenţi ajung la diametrul de cca 5
cm. Creşterea în înălțime, diferențierea arborilor și eliminarea naturală se intensifică.
Odată cu începerea elagajului natural, concomitent cu îndreptarea tulpinilor, încep să se
precizeze calitatea și valoarea arborilor constituenți. În această fază de dezvoltare,
arboretul prezintă un coronament bine încheiat si o desime mare, celelalte etaje de
vegetație fiind astfes puternic dominate și chiar integral eliminaate. Pentru a prevenii o
dezvoltare nedorită a acestuia, este necesar aplicarea unor lucrări de îngrijire, care
permit recoltarea si valorificarea unei anumite cantități de masă lemnoasă.
Faza de prăjiniș se refera la perioada în care diametrul mediul al arboretului este
cuprinsă între 5 și (8) 10 cm. În acest interval creșterea în înălțime se intensifică tot mai
mult, diferențierea arborilor se accentuează, eliminarea și elagajul natural sunt active,
competiția inter-și intraspecifică devine tot mai susținută. Arboretul se menține încă
destul de des si bine încheiat, fapt care face ca, uneori, coroanele arborilor să fie slab
dezvoltate și înghesuite, iar trunchiurile excesiv de dese. În aceste condiții, arboretul
devine vulnerabil la
îndoire, la rupture
sau chiar la
doborâturi
provocate în special
de zăpadă.
Faza de păriș
(ultima din etapa
tinereții) începe
când diametrul
mediu al
arboretului este de
(8) 10 cm și durează pană la producerea primei fructificații, când arboretul trace în
etapa maturității (obișnuit, diametrul mediu al arboretului ajunge la 18 - 20 cm).
Această fază se caracterizează prin culminarea creșterii curente în înălțime a
arboretului, intensificarea creșterilor în grosime și volum, dezvoltarea susținută a
sistemului radicelar, slăbirea intensității eliminării naturale: Reducerea numărului de
arbori este ânsoțită de creșterea calității celor rămași. În aceste condiții, arborii
manifesta exigențe maxime față de constituenții nutritivi ai solului și energia
luminoasă. De asemenea, arboretele încă manifestă o rezistență scăzută la acțiunea
vătămătoare a zăpezii și a altor factori vătămători.
95
Faza de codrișor (codru

tânăr) este marcată de
trecerea arboretului la
maturitate și durează atâta
timp cât diametrul arborilor
variază între 21 și 35 cm.
Arboretul încă dispune de o
creștere foarte activă și
prezintă o viguroasă
capacitate de regenerare din
sămânță. Creșterile în înălțime diminuează, în timp ce creșterile în grosime, volum și
substanță uscată culminează. Coronamentul arborilor se ridică la o înălțime tot mai
mare față de sol și se rărește treptat dar arborii rămași în picioare continuă să
reacționeze activ. În această fază intervențiile silviculturale trebuie să se ocupe nu doar
de stimularea creșterilor în grosime, ci și de asigurarea unor condiții cât mai favorabile
instalării unei bune regenerări viitoare.
Faza de codru mijlociu (codru) se referă la perioada în care diametrul mediu al
arboretului depășește 35 cm și se consideră de fapt încheiată atunci când creșterile
curentă și medie ale arboretului intră în declin, fiind inferioare pierderilor de biomasă
provocate de apariția putregaiului. Ca urmare, procesul de creștere, diferențiere și
eliminare, precum și capacitatea de reacție la intervențiile silvotehnice, slăbesc tot mai
mult. În schimb, pe măsura înaintării arboretului în vârstă, dacă nu se instalează o nouă
generație de arbopri, crește pericolul invaziei păturii ierbacee. Ținând cont că în mod
frecvent în această fază arboretul realizează dimensiunile dorite ca țel de producție,
exploatarea nu poate întârzia decât în cazuri speciale,
dictate de considerente protective.
Faza de codru bătrân începe când arborii bătrâni
rămași în picioare, fiind puțini la număr și ajunși la
limita longevității fiziologice, chiar dacă mai pot
rezista încă o anumită perioadă de timp, prezintă
semne evidente de lâncezire și uscare.
A. Enumeraţi
a. Etapele de dezvoltare individuală a arborilor
b. Fazele de dezvoltare a arboretelor
B. Sinteze
a. Explicați elementele care contribuie la constituirea stării de masiv
b. Comentați asupra modului de distribuire a fazelor de dezvoltare în
arboretele echiene respectiv în cele plurien
96
Cursul 13: Procesele ecosistemice caracteristice arboretelor:

Succesiunea vegetaţiei forestiere
Acest curs introduce unul din procesele ecosistemice definitorii pentru

Intro explicarea distribuției actuale a vegetației forestiere. Cursul prezintă de
asemenea măsuri silviculturale de dirijarea a succesiunilor.
 Cauzele succesiuni
 Producerea succesiunilor
 Ritmul succesiunilor
 Sensul succesiunilor
 Măsuri silvotehnice de dirijare a succesiunilor
13.1. Succesiunea ca proces bioecologic

Prin succesiunea vegetaţiei se înţelege procesul de modificare sau de înlocuire în timp a
compoziţiei covorului vegetal de pe o anumită suprafaţă de teren, ca rezultat al
eliminării şi înlocuirii speciilor între ele (Negulescu, 1959).
Succesiunea vegetaţiei poate avea loc fie prin înlocuirea uneia sau mai multor specii
dintr-o asociaţie, fie prin înlocuirea unor asociaţii cu altele. Succesiunea vegetaţiei
reprezintă un proces culminant în suita proceselor colective specifice pădurii. Ea este un
proces continuu, repetat de-a lungul timpului, contribuind la precizarea sensului şi
dinamicii evoluţiei pădurii.
Cauzele succesiunii vegetaţiei sunt legate de însuşirile ereditare ale speciilor
concurente (vitalitatea, temperamentul, rapiditatea de creştere, longevitatea, capacitatea
de regenerare etc.), precum şi de factori externi, reprezentaţi prin condiţiile de mediu
abiotic şi biotic. Procesul de succesiune est condiţionat şi susţinut de eliminarea naturală
sistematică a unei specii, a unui grup de specii sau chiar a unei asociaţii în ansamblu,
concomitent cu migrarea şi favorizarea altor specii sau asociaţii care le iau locul.
Producerea succesiunii este legată de dinamica schimbării condiţiilor de mediu şi de
evoluţia regnului vegetal şi animal. Acest proces a avut loc fără întrerupere şi se
continuă şi în prezent, provocând permanent schimbări şi restructurări ale vegetaţiei
forestiere.
Ca regulă generală, vegetaţia care pune stăpânire pe un anumit teritoriu tinde să-şi
creeze condiţii ecologice tot mai favorabile, ajunge la o stare optimă, după care mediul
creat începe să se altereze, devenind în schimb din ce în ce mai prielnic unei alte specii
sau asociaţii. De aceea, în producerea succesiunii se pot recunoaşte mai mute faze şi
anume (Clements, 1916, din Pickham şi Harding, 1982: Kershaw şi Looney, 1985):
 denudare teritoriului provocată de alunecări, avalanşe, incendii, eroziuni active,
apariţia de ostroave în cursul râurilor etc.;
 migraţiunea speciilor erbacee sau lemnoase şi ocuparea nişelor ecologice
vacante;
97
 colonizarea (eceza) propriu-zisă a teritoriului de către noile specii imigrate şi
evoluţia acestora, fază care include procesele de germinarea seminţelor şi
răsărirea plantulelor, creşterea şi reproducerea exemplarelor mature;
 competiţia (inter- şi intraspecifică) sau concurenţa dintre speciile imigrate şi
vechii coabitanţi ai teritoriului;
 stabilizarea noilor specii, consolidarea lor şi realizarea unui echilibru dinamic
relativ, cunoscut ca şi stadiu de climax, când s-ar părea că succesiunea s-a
încheiat;
 regresiunea, când speciile din vechea asociaţie încep să nu mai poată rezista
presiunii competitive a altor imigranţi şi, prin urmare, se declanşează o nouă
succesiune. Se înţelege că un astfel de proces poate avea loc cu parcurgerea
tuturor acestor faze sau numai a unora dintre le, cum sunt: imigrarea, competiţia,
stabilizarea şi regresiunea.
Sub acţiunea factorilor genetici (interni) ai succesiunii, dinamica producerii acesteia în
păduri prezintă însemnate diferenţieri ca ritm, durată şi sens. De fiecare dată, din
ansamblul factorilor bioecologici care provoacă şi întreţin succesiunea, unul se impune
ca determinant şi, în funcţie de acesta, se poate vorbi de succesiuni climatice, edafice,
orografice, zootice, antropogene, pirogene etc.
După ritmul de producere a succesiunilor, acestea pot fi rapide sau lente, după cum
înlocuirea speciilor între ele se produce într-un timp scurt (ani sau decenii) sau lung
(depăşesc un secol). Succesiunile rapide au loc când, spre exemplu, după denudarea
unui teritoriu, acesta este ocupat succesiv şi rapid de pătura erbacee, de arbuşti, de
specii pioniere şi în final de speciile fundamentale. În amestecurile de fag cu răşinoase,
succesiunile se produc într-un timp mult mai lent şi sunt aproape insesizabile pe termen
scurt.
Sensul succesiunii se referă la direcţia pe care a urmat-o şi va evolua un proces
succesional, pe seama sau în favoarea cărei specii sau grupe de specii se va produce.
Acest lucru poate fi stabilit prin observaţii făcute pe teren, prin documente scrise şi
existente în arhiva unităţilor silvice, prin informaţii furnizate de localnici şi specialişti
sau prin interpretarea toponimiei locale. Observaţiile pe teren pot stabili prezenţa în sol
sau în arboret a unor indicii privind sensul succesiunii şi anume:
 sub un arboret de specii pioniere se găsesc exemplare numeroase din speciile
fundamentale;
 sub un arboret bătrân dintr-o specie se găseşte un arboret bătrân din alte specii;
 sub un arboret constituit din specii de umbră sau semiumbră se găsesc specii de
lumină în etajul inferior;
 dacă în acelaşi timp cu executarea unei plantaţii de molid sau alte specii de
răşinoase se menţine sau se instalează seminţişul sau lăstărişul unor specii de
foioase cu creşteri mai active în tinereţe, cum sunt carpenul, teiul şi chiar fagul.
În fiecare dintre cazurile menţionate, specialistul poate şi trebuie să aprecieze direcţiile
şe ritmul probabil în care se produce succesiunea. Pentru a se obţine informaţii mai
concrete, trebuie, oricând este posibil, să se facă apel şi la surse deja amintite
(documente existente la unităţile silvice, lucrări ştiinţifice publicate şi care fac referiri la
98
regiunea respectivă, toponimia locală, informaţi culese de la specialişti sau localnici
care au cunoscut zona cercetată o perioadă îndelungată).
13.2. Măsuri silvotehnice de dirijare a succesiunilor

Dirijarea succesiunii. Fără intervenţia omului, succesiunea are loc în strânsă
concordanţă cu factorii mediului care o generează şi îi condiţionează dinamica; sensul
său de producere este, de fiecare dată, acela care apare ca răspunsul cel mai adecvat,
prin programele proprii de autoreglare şi control, la suma factorilor (acţiunilor,
informaţiilor, excitaţiilor) din mediul intern şi extern al pădurii.
Dacă în pădurea naturală sensul succesiunii urmează calea intensificării producţiei totale
de biomasă şi realizarea climaxului, în pădurea cultivată omul caută să dirijeze
succesiunea (ca de altfel şi celelalte procese) pe calea mărimii producţiei utile sau brute,
care poate fi introdusă în circuitul economic sub formă de produse lemnoase sau
accesorii. De aceea, în astfel de situaţii, omul intervine în plus ca un factor reglator
decisiv, alegând de fiecare dată, din sensurile posibil de urmat, doar pe acelea care, fără
a conduce la perturbări şi dereglări puternice, permit dirijarea pădurii cultivate conform
obiectivelor social-economice imediate şi de perspectivă.
În concordanţă cu deciziile luate, sunt recomandate şi se pot adopta o serie de măsuri de
dirijare a succesiunilor:
 extragerea prin tăieri pregătitoare a speciilor nedorite;
 corelarea tăierilor de regenerare cu mersul fructificaţiei şi dezvoltarea
seminţişului din speciile de mare valoare;
 realizarea unei compoziţii de regenerare cât mai corespunzătoare staţiunii;
 introducerea în avans a unor specii valoroase, încet crescătoare sau pretenţioase
faţă de lumină;
 aplicarea la timp a întregului sistem de lucrări de îngrijire a seminţişurilor şi
arboretelor;
 luarea unor măsuri de prevenire a calamităţilor.
13.3. Producerea succesiunilor în pădurile României

În etapa actuală de evoluție a pădurilor, literatura de specialitate apreciază că există o
tendință generală de coborâre altitudinală a arealului principalelor specii forestiere,
coborîre care imprimă și caracterul actual al succesiunii vegetației forestiere (Negulescu
și Ciumac, 1959):
- succesiuni în molidișuri, brădete și amestecuri de rășinoase: speciile menționate
prezintă exigențe ecologice diferite fapt care face ca în amestecurile dintre ele săs e
manifeste o concurență activă, prin care speciile de umbră și semiumbră se impun
în condiții staționale favorabile, după cum laricel sau pinul silvestru domină
ochiurile deschise sau terenurile stâncoase puternic vântuite. Amestecurile de molid
cu larice, cu pin silvestru sau brad cu larice ori pin silvestru au la început o
99
structură bietajată. Cu timpul însă speciile de lumină sunt depășite în înălțime și pot
fi eliminate din pădure.
- succesiuni în amestecuri de rășinoase cu fag și în făgete: fagul este o specie mai
rezistentă la umbrire dar cu un semințiș foarte sensibil la arșiță, secete, înghețuri de
aceea se regenerează cu precădere sub masiv. Ca regulă, în etapa actuală, pădurile
de molid și chiar bradul manifestă tendințe de colonizare a făgetelor montane,
tendință susținută și de extinderea rășinoaselor în afara arealului. În mod obișnuit
însă, amestecurile de molid, brad și fag au constituit arborete stabile de aceea este
recomandată păstrarea acestor amestecuri oriunde condițiile staționale o permit.
- succesiuni între speciile pioniere și fundamentale: în asemenea situații dinamica
succesiunii este foarte activă. După exploatarea prin tăieri rase sau despădurirle
provocate de calamități naturale, terenul este luat în stăpânire de vegetația erbacee
și arbustivă, și chiar de speciile pioniere (mesteacăn, plop tremurător, salcie
căprească). În mediul mai prielnic creat de speciile pioniere, se instalează speciile
fundamentale (molid, brad, fag), prin migrația din aproape în aproape.
- succesiuni între fag, brad și cvercinee: apar de obicei la contactul dintre subzona
fagului și gorunului, tendința frecventă fiind de coborâre a fagului și chiar a
bradului în arborete de gorun. De regulă fagul înaintează treptat și realizează
amestecuri valoaroase cu cvewrcineele, contribuind la stimulraea creșterii în
înălțime și elagarea gorunului. Dacă nu se intervine însă cu măsuri de dirijare a
succesiuni, există pericolul ca cu timpul, cvercineele să fie eliminate.
- succesiunea speciilor în șleauri: sensul obișnuit de producere a succesiunilor în
șleauri este în favoarea speciilor de amestec (carpen, tei, jugastru, ulm, paltin etc.)
și uneori chiar a arbuștilor (alun, sânger, păducel, lemn câinesc, salbă, corn etc.).
Acest lucru se explică deoarece stejăretele ca specii de bază fructifică mai rar, au
sămânță mai grea și preferate de rozătoare, sunt exigente la lumină și au creșteri
mai mici comparativ cu speciile de umbră.
În actualele condiții ale fondului nostru forestier, se produc și alte succesiuni între
pădurile naturale și cele artificiale, între pădure și alte asociații vegetale.
Enumerați:
a. Cauzele succesiuni
b. Etapele de producerea succesiunilor
c. Sensul succesiunilor
d. Măsuri silvotehnice de dirijare a succesiunilor
Sinteză
a. Prezentați modul de producere a succesiunilor în pădurile din România
100
Cursul 14: Tipologia forestieră
Tipologia forestieră are prin excelență caracterul unui subiect de sinteză.

Intro De aceea acest ultim curs al părți de studiul pădurii, prezintă aspectele
tipizate de descriere a stațiunilor, pădurilor și ecosistemelor forestiere.
 Tipuri de pădure
 Tipuri de staţiune
 Tipuri de ecosisteme forestiere
14.1. Tipuri de pădure

Necesităţi legate de uniformizarea modalităţilor de descriere a pădurilor, de diagnoza lor
staţională, de clasificare a acestora, precum şi de standardizare a măsurilor de gestiune,
au condus la dezvoltarea unei ramuri ştiinţifice distincte în cadrul silvobiologiei:
tipologia forestieră. Iniţial s-a avut în vedere tipologia pădurilor, pentru ca ulterior să se
dezvolte tipologia staţiunilor forestiere şi tipologia ecosistemelor forestiere.
Sub influenţa şcolii ruse a lui G.F.Morozov, în România, primele preocupări le are Z.
Przemeţchi -1921- care dă şi o primă definiţie a tipului de pădure: “unitate sistematică
ce cuprinde pădurile care vegetează în condiţii staţionale similare şi care se
caracterizează prin aceeaşi formă exterioară şi aceleaşi însuşiri biologice.” Deceniile
5, 6, şi 7 ale secolului trecut au fost marcate de o deosebită efervescenţă în cercetarea
tipologică românească, de astă dată sub influenţa şcolii sovietice a lui V.N. Sukacev. La
conferinţa de tipologie forestieră din 1955 , la care s-a discutat problematica complexă a
tipologiei pădurilor (S.Paşcovschi) şi a tipologiei staţiunilor (C. Chiriţă) şi s-au trasat
coordonatele evoluţiei viitoare a acestei ramuri de cercetare. Principalele probleme la
care s-a răspuns au fost:
A. pentru tipologia pădurilor:
- Definirea tipului de pădure: “tipul de pădure reuneşte porţiunile de pădure uniforme
după compoziţia speciilor arborescente, după celelalte etaje de vegetaţie şi faună după
complexul condiţiilor staţionale (climatice, edafice şi hidrologice ) după relaţiile dintre
plante şi mediu după procesele de regenerare şi după direcţia succesiunilor în ele,
cerând prin urmare în aceleaşi condiţii economice măsuri silvotehnice de acelaşi fel.”
- Unităţile de clasificare:
- unitate fundamentală: tipul de pădure;
- unităţi de rang superior: formaţia forestieră (toate tipurile de pădure
constituite din aceeşi specie sau amestec de specii); şi seria (toate tipurile de
pădure situate în condiţii ecologice asemănătoare dar deosebite prin specia sau
amestecurile arborescente;
- unităţi de rang inferior: faciesul (evidenţiază în primul rând variaţii în
proporţia speciilor de amestec, specia predominantă rămânând neschimbată) şi
subtipul de pădure (evidenţiază aspecte legate de intervenţiile umane) ;
- Criterii de diferenţiere a tipului de pădure:
101
- arboretul: compoziţie, productivitate, calitatea arborilor, regenerarea naturală ;
- subarboretul şi pătura vie;
- caracterele edafice;
- caracterele climatice;
- măsuri silvotehnice;
- Criterii de descriere a tipului de pădure:
a.- staţiunea: - situaţie şi relief (subzona şi etajul altitudinal de vegetaţie, altitudine,
geomorfologie) ;
- caractere climatice (temperaturi, precipitaţii, umiditate atmosferică, vânt,
sinteza climatică, particularităţi climatice);
- formaţia geologico - petrografică ; apa freatică (vârsta geologică, natura
depozitului, natura litologică a rocilor, adâncimea de dezagregare, adâncimea şi
caracterul apei freatice);
- solul (tip, subtip , varietate, grosime, grosime litieră, forma de humus, textura,
structura, drenaj, reacţie, regim de umiditate, condiţii excepţionale de regim
termic);
b.- arboretul: - caracterul tipului de pădure (natural sau artificial; de bază, intermediar,
de primă împădurire);
- caracterele arboretului (compoziţie, structură, elemente biometrice, vigoare de
creştere şi vitalitate, consistenţă naturală, condiţii de regenerare);
c. - subarboretul: (desime, compoziţie, mod de răspândire, influenţa arboretului sau a
păturii vii, condiţii de fructificaţie şi de înmulţire vegetativă);
d. - pătura vie: (acoperire, specii, variaţia păturii vii);
e. - factorii biotici vătămători;
f. - succesiuni: (semnificaţia speciilor, relaţii între specii, specii noi, tipuri intermediare,
tipuri de tăieturi);
g. – relaţii între vegetaţie şi staţiune: (influenţe climatice, fertilitatea solului, factori de
influenţă asupra fertilităţii, utilizarea spaţiului din sol, starea generală a orizontului
superior de sol, tendinţe de evoluţie a solului, rezistenţa speciilor la acţiunea
nefavorabilă a factorilor climatici sau edafici, valoarea protectoare a arboretului).
h. - măsuri silvotehnice indicate
i. – distribuţia şi frecvenţa tipului
Urmare a efortului mare de cercetări pe teren în anul 1958 apare monografia “Tipuri de
pădure din Republica Populară Română” – Paşcovschi, S., Leandru, V., 1958. astfel se
deschide cale spre generalizarea sistemelor de clasificare şi de operaţionalizare a lor
prin lucrările de amenajarea pădurilor. Aceleaşi progrese le face tipologia staţională.
Pentru o standardizare a denumiri tipului de pădure şi o unificare conceptuală, se ia în
considerare codificarea tipurilor de pădure (Purcelean, Ş., Paşcovschi, S., 1968 ) ,
această lucrare a stat la baza elaborării sistematicii tipurilor de pădure. Tipul de pădure
este individualizat prin patru cifre arabe a căror semnificaţie este următoarea:
- prima cifră reprezintă grupa de formaţii de tipuri de pădure ( 1 – molidişuri; 2 –
brădete; 3 – pinete, laricete, şi tipuri de pădure cu diverse răşinoase în afară de
molid şi brad; 4 – făgete şi tipuri de pădure cu fag, 5 – gorunete; 6 – stejărete şi
păduri cu stejar pedunculat; 7 – cerete, gârniţete şi păduri de cer cu gârniţă; 8 –
102
stejărete de stejar brumăriu şi pufos şi păduri de amestec dintre cele două specii;
9 – păduri de plop , salcie şi anin; 0 – păduri constituite din diverse specii de
foioase ;)
- a doua cifră, indică formaţia forestieră (exemplu: pentru grupa 1 avem: 1.1 –
molidişuri pure; 1.2 – molideto - brădete; 1.3 – amestecuri de molid, brad, fag;
etc.)
- a treia cifră, indică un criteriu ecologic de diferenţiere, fie exprimat indirect
prin tipul de floră, fie exprimat direct prin condiţii ecologice particulare
(exemplu: în cadrul molidişurilor se pot delimita: 1.1.1 – molidişuri cu Oxalis
acetosella sau cu floră de mull; 1.1.2 – Molidişuri cu muşchi verzi; 1.1.4 –
molidişuri pe soluri schelete, 1.1.9 – Molidişuri de luncă; etc.)
- a patra cifră, ordonează tipurile de pădure funcţie de condiţii particulare de
productivitate, fără a se constitui într-un indice pentru categoria de
productivitate, care este exprimată în mod indirect (exemplu: în cadrul
molidişurilor cu Oxalis acetosella 1.1.1 se pot distinge: 1.1.1.1 – Molidiş normal
cu Oxalis acetosella; 1.1.1.2 – Molidiş cu Oxalis acetosella pe soluri cu
gleizare pronunţată; 1.1.1.3 – Molidiş de altitudine mare cu Oxalis acetosella;
1.1.1.4 – Molidiş cu Oxalis acetosella pe soluri scheletice; 1.1.1.5 – Molidiş cu
Oxalis acetosella pe soluri scheletice de productivitate inferioară; ).
Trebuie remarcat faptul că în aceeaşi perioadă, la interfaţa dintre cercetarea tipologiei
pădurilor şi cercetarea tipologiei staţiunilor s-au desfăşurat cu succes cercetări de
tipizare şi caracterizare a stratului ierbos şi arbustiv (Beldie, A., Chiriţă, C., 1967) prin
care s-au descris sub raport ecologic şi botanic un număr de 53 de tipuri de pătură vie
pentru întreg teritoriul silvestru al României. După o analiza critică urmată de o
unificare şi simplificare datorate echivalenţei semnificaţiilor ecologice şi aceste tipuri
au fost preluate de proiectarea silvică având o pronunţată expresivitate ecologică.
Nomenclatura lor este foarte simplă, făcându-se apel la denumirea ştiinţifică a genului
(Oxalis – Soldanella) sau speciei (Luzula sylvatica) de plante indicatoare.
B. pentru tipologia staţiunilor:

- Definirea staţiunii forestiere: “un spaţiu biogeografic limitat a cărui vegetaţie
spontană este, sau a fost pădurea sau un alt tip de vegetaţie, dar este destinat
împăduririi şi care în cuprinsul lui este practic omogen sub raportul eficienţei
ecologice a factorilor determinanţi ai vegetaţiei şi producţiei forestiere sau cuprinde
acelaşi complex de spaţii omogene sub acest raport”.
- Definirea tipului de staţiune: totalitatea staţiunilor asemănătoare în ceea ce priveşte
capacitatea de vegetaţie şi producţie forestieră determinată de condiţii climatice
apropiate şi de sol de fertilitate apropiată, de acelaşi tip sau de tipuri genetice
apropiate cu troficitate şi regim de umiditate asemănătoare.
- Unităţile de clasificare:
- unitate fundamentală: tipul de staţiune
- unităţi de rang superior: grupa de staţiuni (toate tipurile de staţiune aflate în
aceleaşi condiţii de climat general, adică în aceeaşi subzonă fitoclimatică sau etaj
altitudinal de vegetaţie) şi clasa de staţiuni (toate grupele de staţiuni din cuprinsul unei
zone fitoclimatice)
- Criteriile de caracterizare şi clasificare a staţiunilor forestiere;
103
14.2. Tipuri de ecosisteme forestiere

O dată cu acumularea de fapte ştiinţifice privind natura ecosistemică a pădurii a apărut
necesitatea elaborării unei tipologii forestiere pe baze ecosistemice. Dată fiind noutatea
problemei, după dezbateri şi căutări, a fost elaborată lucrarea “ Tipuri de ecosisteme
forestiere din România” (Doniţă et al. 1990). Ea reprezintă o amplă sinteză a
cercetărilor de ecologie forestieră demonstrând o concepţie clară privind structura şi
funcţionalitatea pădurilor din România.
La baza elaborării acestui sistem de clasificare au stat următoarele premise: i.)
discontinuitatea învelişului forestier; i.i.) tipul de ecosistem forestier – unitate de bază în
clasificarea ecosistemelor forestiere; i.i.i.) luarea în considerare a proceselor
ecosistemice de producere, transformare şi descompunere a materiei organice; i.v.)
pentru definirea tipului de ecosistem trebuie să fie utilizate combinaţii de criterii
biocenotice şi biotopice.
Criteriile de definire şi clasificare, practic instrumentarul de lucru au fost:
a. criterii biocenotice:
- populaţiile de arbori, în primul rând cele edificatoare;
- celelalte populaţii de plante verzi, dacă sunt indicatoare de biotop;
- populaţiile principale de descompunători;
b. criterii biocenotic – biotopice:
- tipul de humus;
c. criterii biotopice:
- tipul de regim radiativ şi hidric al aerului;
- tipul de regim ionic al solului;
- tipul de regim hidric al solului;
- tipul de regim termic al solului;
Unităţile de clasificare:
- Unitate tipologică de bază: tipul de ecosistem forestier – “model esenţializat al unei
mulţimi de ecosisteme concrete, suficient de asemănătoare din punct de vedere al
calităţii biocenozelor şi biotopurilor, având caractere structurale şi funcţionale
calitativ distincte de ale altor mulţimi de ecosisteme”.
- Unităţi tipologice de rang superior: i.) formaţia ecosistemică forestieră – cuprinde
toate ecosistemele edificate de populaţiile aceleiaşi specii lemnoase dominante, deci
cu acelaşi tip calitativ de biosinteză; i.i.) subformaţia ecosistemică forestieră –
cuprinde în cadrul formaţiei, toate ecosistemele cu arborete formate din aceeaşi
specie sau combinaţie de specii lemnoase; i.i.i.) grupa de humificare – include
tipurile de ecosisteme cu acelaşi tip de humus.
- Unităţi tipologice de rang inferior: i.) varianta geografică a tipului de ecosistem
forestier – se delimitează în cadrul tipurilor cu areal extins în care variaţia factorilor
de biotop aduce modificări neesenţiale în compoziţia biocenozelor, dar poate
determina deosebiri esenţiale de ordin cantitativ; i.i.) subtipul de ecosistem –
cuprinde ecosistemele cu arborete având aceeaşi productivitate.
Codificarea unităţilor de clasificare: plecându-se de la o concepţie clară privind
clasificarea ecosistemelor forestiere în ceea ce priveşte unităţile de clasificare şi
nomenclatura lor, implicit şi codificarea este mai simplă, mai ordonată şi mai uşor de
104
înţeles şi de utilizat. Fiecărui tip de ecosistem forestier i s-a atribuit un cod format din
cinci cifre, a căror semnificaţie este:
- Prima cifră - indică grupa de formaţii sau subformaţii – exemplu: 1 - molidişuri
şi păduri amestecate cu molid, cembrete, laricete şi păduri amestecate cu larice;
9 – zăvoaie;
- A doua cifră - indică formaţia sau subformaţia, după caz – exemplu: 1.1 -
molidişuri presubalpine; 1.3 - cembreto – molidişuri, etc
- A treia cifră - desemnează grupa de humificare, implicit regimul ionic al solului
– exemplu: 0.0.1 – mull (mull acid) soluri eubazice si eumezobazice; 0.0.9 –
humus brut calcic;
- A patra cifră - exprimă tipul de regim hidric – exemplu: 0.0.0.1 – Periodic
deficitar (sol hidric periodic deficitar); 0.0.0.9 – Excedentar mlăştinos (sol
mlăştinos)
- A cincea cifră – indică productivitatea arboretului, deci subtipul de ecosistem –
exemplu: 0.0.0.0.1 – înalt productiv, (clasele de producţie I şi II); 0.0.0.0.4 -
foarte slab productiv, (sub clasa a V- a de producţie).
Exemplu de tip de ecosistem forestier: 1.1.3.6.3 – Molidiş presubalpin, slab productiv
cu moder, pe soluri brune feriiluviale, oligomezobazice, hidric echilibrate, cu Oxalis –
Soldanella.
Monografia citată, descrie un număr de 150 de tipuri de ecosisteme forestiere, acoperind
întreaga paletă a spaţiului forestier românesc. Elementele utilizate pentru descrieri sunt:
- Tipul de ecosistem (cod, denumire);
- Referinţe silvotipologice şi fitocenologice (tip de pădure, tip de staţiune,
asociaţii vegetale);
- Areal;
- Staţiune (condiţii, factori climatici, factori edafici, factori limitativi);
- Structura biocenozei, producători (stratul arborilor, stratul arbuştilor, stratul
ierburilor şi a subarbuştilor, stratul muşchilor).
Se consideră că este necesar a se orienta măsurile silvotehnice şi de amenajare a
pădurilor prin tipologia ecosistemelor forestiere. Totodată, cercetările începute, trebuie
să-şi continue cursul spre construirea unei baze de date complete, accesibile şi utile unei
tot mai extinse categorii de utilizatori.
Sinteză:
Prezentați criteriile de definire şi clasificare pentru:
- Tipuri de pădure
- Tipuri de staţiune
- Tipuri de ecosisteme forestiere
105
Bibliografie Selectivă
1. CONSTANTINESCU, N., 1976 – CONDUCEREA ARBORETELOR, VOL. I-II, ED. CERES, BUCUREŞTI.
2. FLORESCU, I., NICOLESCU, N.V., 1996 - SILVICULTURĂ, VOL. I, STUDIUL PĂDURII, ED. EX LIBRIS, BRAŞOV.
3. LANIER, L., 1994 – PRECIS DE SYLVICULTURE, ENGREF, NANCY.
4. NEGULESCU, E.G., STĂNESCU, V., FLORESCU, I.I., TÂRZIU, D., 1973 – SILVICULTURA, ED. CERES ,
BUCURESTI
5. PAŞCOVSCHI, S., LEANDRU, V., TIPURI DE PĂDURE DIN RPR ED. AGROSILVICĂ BUCUREŞTI.
6. SCHÜTZ, J-P.,1990 SYLVICULTURE 1 PRINCIPES DֺEDUCATION DES FORETS, PRESSES POLYTECHNIQUES ET

UNIVERSITAIRES ROMANDES. LAUSANNE.
7. VLAD, I., DONIŢĂ, N., CHIRIŢĂ, C., PETRESCU, L., 1997 – SILVICULTURĂ PE BAZE ECOSISTEMICE, ED.
ACADEMIEI ROMÂNE.
8. * * * , 1986 - NT 2 – NORME TEHNICE PRIVIND LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE ȘI CONDUCERE A ARBORETELOR,

BUCUREŞTI
9. * * * , 1988 - NT 3 – NORME TEHNICE PRIVIND ALEGEREA ȘI APLICAREA TRATAMENTELOR, BUCUREŞTI
10. * * * , 2000 - NT 4 – NORME TEHNICE PRIVIND EFECTUAREA CONTROLULUI ANUAL AL REGENERĂRILOR,

BUCUREŞTI
106

Silvobiologie Id

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Silvobiologie Id

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea “Ştefan cel Mare” Suceava

A nu se cita pasaje din acest curs sub numele autorului.

Evaluarea pentru partea de silvobiologie va consta într-un test grilă pe principiul

Cursul 1: Consideraţii generale ................................................................................................. 6

PARTEA I –STUDIUL PĂDURII

Cursul 1: Consideraţii generale

Cursul introductiv are rolul de a famliariza studenţii cu obiectul de

1.1. Definiţia pădurii

Evoluţia conceptelor privind definirea pădurii

În abordare ştiinţifică, definiţia dată pădurii s-a schimbat în decursul timpului

1.2. Definiţia silviculturii

 în sens restrâns însă, silvicultura se ocupă numai de cultura propriu-zisă a

1.3. Obiectul şi obiectivele silviculturii

1.4. Principiile gospodăririi pădurilor

1.5. Date sintetice privind evoluţia silviculturii ca ştiinţă

Repere ale silviculturii româneşti ca ştiinţă

Sintetic, momentele în dezvoltarea silviculturii româneşti au fost marcate de

1.6. Metoda de cercetare în silvicultură

Figura 1. Metoda de cercetare în silvicultură

Cursul 2: Date sumare privind resursele forestiere

Acest curs introduce o serie de date de caracterizare a resurselor

2.1. Suprafaţa fondului forestier

Sursa: ERF 2000, www.fao.org

Figura 2: Repartiţia pădurilor pe continente

Sursa: ERF 2000, www.fao.org

Figura 4: Ponderea pădurilor în țările din Europa (2005)

Figura 5: Suprafaţa fondului forestier (ha), pe judeţe

Tabelul 1: Suprafața acoperită de vegetație forestieră conform IFN (www.roifn.ro)

2.2. Repartiţia pe forme de proprietate

Figura 6: Repartiţia properietății private în păduril din ţările Europei

Figura 7: Dinamica distribuţie suprafeţei fondului forestier în raport cu natura

2.3. Date sintetice de caracterizare a fondului forestier naţional

C. Bifaţi răspunsurile corecte:

Aceasta secţiune familiarizează studenţii cu aspectele referitoare la

3.1. Influenţe ale pădurii asupra mediului şi societăţii

3.2. Clasificarea produselor oferite de pădure

Figura 8: Ponderea produselor forestiere nelemnoase raportată la valoarea produselor

3.3. Zonarea funcţională a pădurilor din România

Figura 9: Schema de clasificare a grupelor, categoriilor şi tipurilor de categorii funcţionale

Tabelul 4: Distribuția suprafețelor pădurilor României pe categorii funcționale

Comparativ cu celelalte țări europene, ponderea pădurilor care au ca funcție principală

Tabelul 5: Tipizarea categoriilor funcţionale

a. Definiţi termenul de produse lemnoase principale

b. Definiţi termenul de produse lemnoase secundare

c. Definiţi termenul de produse lemnoase accidentale

d. Definiţi termenul de produse lemnoase de igienă

e. Definiți termenul de produse forestiere ne-lemnoase

a. Produsele lemnoase după momentul recoltării

c. Subcategoriile funcţionale din grupa I

d. Categoriile funcţionale din grupa II

e. Tipurile de categorii funcţionale

a. Prezentaţi bunurile şi serviciile pe care le poate oferii pădurea

b. Prezentaţi importanţa zonării funcţionale a arboretelor

Această secţiune realizează o descriere a arborilor şi a rolului acestuia ca

4.1. Definirea şi clasificarea arborilor

4.2. Arborele – element definitoriu pentru pădure

Potenţialul adaptativ este diferit de la formă la formă şi variabil în raport cu dezvoltarea

4.3. Arborele – forma specifică şi forma forestieră

Figura 11: Forma specifică(a şi d) şi forestieră (b şi c) a arborilor

Forma specifică Forma forestieră– starea de desime a arboretului

 Trunchiuri conice  Tulpini mai înalte , cilindrice, regulate,bine elagate

 Coroane bogate  Coroană restrânsă – coeficient de zvelteţe mai

 Sistem radicelar mai  Sistem radicelar mai slab dezvoltata – rezistenţa de

4.4. Clasificarea poziţională şi calitativă a arborilor