UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE PROTECTIA MEDIULUI

Program de studii:Master
Anul de studiu I

REFERAT LA DISCIPLINA VALORIFICAREA SUPERIOARA A RESURSELOR PADURII

TEMA REFERATULUI
VALORIFICAREA PRINCIPALELOR SPECII DE CIUPERCI

Autor
Masterand :TITEL MARIUS -IOAN

Indrumator :

Sef lucrari dr.ing.TIMIS -GANSAC VOICHITA

2019-2020
 CUPRINS

CAPITOLUL I……. Boletus edulis……………………pag2

CAPITOLUL II….. Cantharellus cibarius............pag7

CONCLUZII.......................................................................pag11

BIBLIOGRAFIE ....................................................................pag12
CAPITOLUL I
Descriere Boletus edulis
Spre deosebire cu ciuperci de genul Agaricus care sunt de diversificare foarte veche (între 178 și 139
milioane de ani), începând din timpul perioadei geologice în Jurasic, genul Boletus are numai o vârsta între 44
și 34 milioane de ani).

Boletus edulis

 Pălăria: Ea are un diametru de 8-20 (30) cm, este destul de cărnoasă și consistentă, la început
semisferică cu marginea răsfrântă în jos spre picior, întinzându-se apoi în formă de pernă, fiind în
bătrânețe plată, ridicată, câteodată îndoită în sus, deseori brăzdată de crăpături adânci. Cuticula este
uscată, dar la vreme umedă lipicioasă, la început netedă, la maturitate aproape zbârcită, nu catifelată.
Coloritul variază de la palid-maroniu peste maro de nucă și gălbui-brun-închis până la maro închis, fiind în
jurul marginii deseori albicioasă. Buretele are în stadiu foarte tânăr un aspect crem-albui.
 Tuburile și porii: Tuburile sunt de dimensiuni diferite, de o lungime până la 12mm, de obicei
aderente la picior și se pot îndepărta foarte ușor de pălărie. Coloritul este inițial albicios, apoi galben,
galben-verzui și la vârstă verzui-măsliniu. Porii sunt mici, unghiulari, depinde de vârstă albicioși, gălbui sau
gălbui-măslinii. Când sunt atinși, nu se pigmentează. Sporii sunt deschis galben-verzui netezi, fusiformi, cu
o picătură în mijloc, de culoare brun-măslinie și au o mărime de 14-17 x 4,5-5,5 microni.
 Piciorul: El are o înălțime de 6-15 cm și o lățime de 3-6 cm, este tare, cărnos, foarte bont, devenind,
odată cu avansarea în vârstă mai cilindric, fiind foarte fin reticulat cu o rețea albicioasă până maronie pe
toată suprafața lui, câteodată numai în partea bazei sale. Coloritul piciorului variază între albicios-crem cu
nuanțe cenușii, maronii sau roșcate. Nu prezintă un inel.
 Carnea: Ea este albă, numai la început tare și compactă, devenind cu vârsta moale, buretoasă,
slinoasă, chiar dizgrațioasă, în orice caz mai puțin gustoasă pe măsură ce îmbătrânește. La maturitate este
zonată roșiatic sub cuticulă. Baza este adesea de aceiași culoare cu pălăria și ciuperca nu se decolorează la
leziune. Mirosul este plăcut, slab de fructe, unii spun „de pădure” și gustul dulceag, amintind ceva la nuci.
Specimenele ajunse la maturitate deplină pot cântări mai mult de un kilogram. Hribul cenușiu este din
păcate repede năpădit de larvele țânțarilor Mycetophila fungorum, de ciuperca parazitară Sepedonium
chrysospermum și de gândacul Oxyporus rufus.
Distribuție și habitat
Boletus edulis pot fi găsite în Europa continentală din nordul Scandinaviei până în Grecia și Italia,
în Asia, Mexic, Maroc și în vestul Americii de Nord, în regiunea Munților Stâncoși la altitudini de până la 3500
metri.[6] Ciupercile pot crește solitar sau în grupuri. Își au habitatul pe suprafețe dominate de arbori
de stejar (Quercus robur, Quercus petrea, Quercus palustris), pin (Pinus sylvestris), molid, castan (Castanea
sativa), mesteacăn (Betula pendula), fag (Fagus sylvatica) și brad. Dau roade din iunie până în noiembrie, după
ploi abundente.
Hribul poate fi găsit toamna în Siria și Liban, unde crește în grupuri mari lângă cioturile putrezite de
stejar. Ea este una dintre puținele ciuperci comestibile care crește în Emisfera Sudică: alături de diferite specii
de pin în Africa de Sud și în apropierea teiului în Noua Zeelandă.
Crește în regiunea Borgotaro din apropiere de Parma, în Italia, unde are un statut de Denumire de origine
protejată.
Boletus edulis a fost găsit în păduri de tei (Tilia) din apropierea orașului Christchurch în Noua Zeelandă..
În Africa de Sud crește din abundență în pădurile de pini de pe cuprinsul țării, de mai bine de cincizeci de ani.
Nu este o ciupercă specifică Africii de Sud, de aceea se consideră că a fost introdusă accidental odată
cu pinii importați.
În anumite regiuni din Colorado și New Mexico (probabil și în alte regiuni) există specia Boletus
barrowsii, denumită după descoperitorul ei, Chuck Barrows. Este o micoriză (asociație simbiotică între ciuperci
și rădăcinile plantelor superioare) cu Pinus ponderosa (pinul galben) și altfel are tendința să crească în zone
unde plouă mai puțin. Unii o găsesc la fel de bună, sau chiar mai bună decât Boletus edulis.

Specii înrudite
În România  este permisă recoltarea sau achiziția următoarelor specii de Boletaceae pe lângă Boletus
edulis, conform Ordinului numărul 246 din 14 aprilie 2006:
 Boletus aereus: Hrib pucios, hrib negru, hrib  Boletus luridus: buretele vrăjitoarei, mitarcă grasă,
arămiu pitarcă
 Boletus badius sin Imleria badia: hrib murg  Boletus subtomentosus: buza caprei
 Boletus calopus: hrib frumos, hrib cu picior frumos  Leccinum scabrum: burete călugăresc,mitarcă
(necomestibil) grasă, pitarcă aspră
 Boletus erythropus: mânătarcă țigănească, hrib  Suillus grevillei: untoasa cu inel
cărămiziu

Dar există mai multe alte specii care aparțin genului respectiv familiei, unele comestibile, altele
otrăvitoare cu care hribul cenușiu poate fi confundat. Pentru începători se recomandă însă, să nu recolteze
exemplare prea tinere, pentru a nu le confunda cu alte specii necomestibile sau chiar otrăvitoare.
Aici câteva exemple din familia Boletaceae: Boletus appendiculatus (comestibil, mai mic, pori galbeni,
carne gălbuie care se colorează albăstrui după tăiere) Boletus aestivalis sin. Boletus reticulatus (hrib de
vară) (comestibil, gemenul lui), Boletus calopus (necomestibil, foarte amar, pori gălbui),Boletus
erythropus (comestibil, crud neprielnic),Boletus fragrans (comestibil, mai mic, pori galbeni, se colorează ușor
albăstrui după leziune),Boletus impolitus sin. Hemileccinum impolitum (comestibil) Boletus junquilleus (gustos,
mai deschis gălbui, spori roșii-gălbui) [Rubro(boletus) lupinus sin. Boletus splendidus (suspectat otrăvitor, pori
roșii),[] Boletus luridus (buretele vrăjitoarei) (comestibil, crud neprielnic), Boletus pulverulentus (de calitate
mediocră, porii tind spre roșu), Boletus radicans (necomestibil, amar, picior fără roșu, crește numai în păduri
foioase), Boletus speciosus (comestibil, mai mic, picior nereticulat și roșiatic, se colorează ușor albăstrui după
leziune), Boletus splendidus ssp. moseri Boletus (Rubroboletus) satanas (buretele dracului) (otrăvitor, cuticulă
de culoare deschisă),] Gyroporus castaneus (comestibil, mai mic, tuburi și pori albicioși, pulberea sporilor
galben ca lămâia) sau Tylopilus felleus (necomestibil).
Recoltarea hribelor
Recoltarea se efectuează de la sfârşitul primăverii până toamna târziu, pe timp uscat. recomandă ca în
timpul primăverii şi verii ciupercile să se recolteze imediat după apariţie, întrucât sunt repede atacate de
insecte ; totodată nu trebuie ţinute mai mult de 8 ore până la conservare, deoarece se înmoaie şi se alterează
uşor. Toamna, datorită temperaturilor mai scăzute, ciupercile rezistă mai bine la păstrare, iar atacul insectelor
slăbeşte în intensitate.
Hribul este considerat una din cele mai valoroase ciuperci cu pălărie. Hribul este apreciat ca având
excepţionale calităţi culinare, ocupând locul al doilea după trufa de iarnă. Spre 16 deosebire însă de calitatea
din primele zile după apariţia corpului de fructificaţie, la maturitate piciorul are o valoare inferioară
comparativ cu pălăria: este mai tare, se fierbe greu şi îşi pierde mirosul, rămâne mai sărac în substanţe
nutritive şi conţine mai multe galerii de larve
Pentru hrib avem trei categorii de calitate:
- categoria I, de cea mai bună calitate când ciuperca este albă;
-categoria II pentru cele îngălbenite;
-categoria III. pentru cele imbatranite
Uscarea hribilor
Se aleg numai ciuperci care se pot usca, exemplare sănătoase și făr insecte parazite sau mucegai și
de o comestibilitate fără nici un dubiu pentru că odată uscate este practic imposibil să mai fie alese.
Metode de uscare a ciupercilor
Uscarea artificială Uscarea artificială: se realizează prin evaporarea unei părţi din apa existentă în produsele
proaspete cu ajutorul căldurii în uscătorii fixe sau mobile, construite astfel ca prin uscare să nu sufere
valoarea nutritivă, aroma, gustul şi însuşirile alimentare, caracteristice materiei prime. Pentru obţinerea
unor produse de calitate, uscătoriile sunt dotate cu aparatură pentru controlul temperaturii,umidităţii
relative şi a circulaţiei aerului şi trebuie să satisfacă anumite condiţii, ca: să asigure o temperatură constantă
în toată camera de uscare; să permită controlul şi reglarea umidităţii, a vitezei de mişcare a aerului şi a
temperaturii din interior;să folosească energia termică a combustibilului, fără pierderi de căldură; să fie uşor
de exploatat. Este important să se cunoască: sistemul de încălzire, circulaţia aerului, umiditatea aerului şi
raţia de uscare.

Uscarea naturală
 Uscarea naturală: se realizează prin expunerea grătarelor cu fructe la soare, timp de 2—3 zile, după
care acestea se restivuiesc sub şoproane aerisite, până când produsele ajung la 15—25% umiditate. Uscarea
naturală este ieftină, însă prezintă inconveniente, ca: murdărirea cu praf a produselor în timpul uscării la
soare, infestarea de către insecte, oxidări şi transformări datorită unor începuturi de fermentaţie etc., care
accentuează deprecierea calitativă, fiindcă aceasta durează 7—14 zile. Pentru pregatirea ciupercilor în
vederea uscării, trebuie îndepărtate părțile alterate, baza piciorului sau piciorul întreg atunci când este prea
tare sau fibros; de asemenea se vor curăța urmele de pământ cele mai evidente. Ciupercile se taie apoi în
felii de circa 2-3 mm grosime, în lung, de sus in jos. Feliile se așează pe site,după care sunt introduse cu
cărucioarele în uscătoare.
Operaţia se efectuează ţinându-se cont de o serie de particularităţi ale feliilor uscate, cum sunt partea
din corpul ciupercii pe care acestea o conţin, dimensiunile gravitatea atacului de insecte suferit, culoarea,
mirosul, gustul, consistenţa. Fragmentele de ciuperci de diferite mărimi, care rezultă, în plus, pe lângă feliile
întregi se constituie de asemenea în clase de calitate, în funcţie de dimensiunile pe care le au. Pe ansamblu,
la sortarea ciupercilor uscate rezultă următoarele şapte clase de calitate de care se ţin cont la sortarea
ciupercilor uscate:
Sortarea ciupercilor uscate
Condiţii tehnice de calitate a ciupercilor Aspect:
Calitate A (felii) Feliile uscate reprezentând porţiuni din pălărie sau pălării împreună cu piciorul, nu se admit
felii provenite numai din picioare, Culoare Albă, alb-gălbuie în partea cărnoasă a pălăriei, până la cafeniu-
închis în stratul himenial (tubular)
Calitate B (felii ) si C(felii) Felii uscate reprezentând porţiuni din pălărie, palării împreună cu piciorul şi felii
provenite din picioare fără partea bazală (porţiunea de picior din pământ) Culoare Albă, gălbuie până la
cafeniu deschis Cafenie deschisă până la cafenie închis.
Calitate D (felii) Asemenea ca la A, B şi C se admit şi felii provenite din stratul humenial (tubular), detaşate,
carbonizate şi felii cu urme de mucegai uscat Culoare Brunificată
Miros şi gust caracteristic ciupercilor proaspete, fără gust sau miros strain ,consistenţa felii sau bucăţi tari,
uşor friabile ,umiditate max. 12 %
Conservarea hribilor
Se pot conserva în mai multe feluri cel mai important prin conservarea cu sare , hribi se curăţă bine
de pământ se spală bine se opăresc după care se pun în butioie cu saramură. La conservă se pun cu diferite
mirodenii şi gusturi.
Congelarea hribilor
Congelarea hribilor cu azot lichid permite reducerea pierderilor prin dezhidratare sub 0,5% din
greutatea produsului, evitarea distrugerii structurii celulere şi superficial al alimentelor , menţinerea
nealterată a aspectului superficial , realizarea operaţiilor de congelare depozitare în absenţa oxigenului,
reducerea semnificativă a costurilor de investiţie a instalaţiilor de producţie.temperatra de congelare este
de -110-120 0C . Congelarea hribilor cu tunel static cu ventilatoare prin ventilaţie se face la temperature de -
20 – 400 C. Uscarea hribilor se face după curăţare piciorului hribilor de pământ şi a pălăriei, apoi urmează
feliarea cu maşini se feliat 0, 3- 0,5 mm , după care sunt întinse pe site şi introduse în uscătorul de hribi, aici
stau aproximativ 5-8 ore în funcţie de modelul uscătorului şi randamentul acestuia, după uscare marfa se
sortează pe dimensiuni şi pe clase de calitate se ambalesză şi se păstrează la întuneric şi temperaturi cu – 20
Valorificare[
Așa cum sugerează și denumirea științifică, Boletus edulis este comestibil, și este considerat o
ciupercă de calitate superioară ca aromă și textură. Carnea este albă, tare, cu gust ușor de alune și carne, cu
miros plăcut și textură fină și cremoasă. Hribii se consumă proaspeți, ușor prăjiți în unt, cu paste, în rizoto,
în supe și în multe alte feluri de mâncare.
Sunt un articol culinar specific al bucătăriei tradiționale provensale  și vieneze, dar și al bucătăriei
tradiționale a altor țări. În Franța, alături de Boletus edulis (sau cèpe de Bordeaux), cele mai populare
sunt Tête de nègre (capul de negru; Boletus aereus), mult mai rar decât Boletus edulis, fiind de departe cel
mai apreciat de gastronomi, dar și cel care costă mai mult. Dar, de asemenea, Cèpe des pins (hribul de
pin; Boletus pinophilus sin. Boletus pinicola) și Cèpe d'été (hribul de vară; Boletus reticulatus sin. Boletus
aestivalis) sunt apreciați în bucătărie, având o calitate similară.
Bureții sunt exportați în toată lumea și, sub formă uscată, ajung în țări unde nu cresc în mod natural, cum ar
fi Australia.

CAPITOLUL II

Cantharellus cibarius

Cantharellus cibarius

Gălbiori, bureți galbeni

Cantharellus cibarius (Elias Magnus Fries, 1821) este o specie de ciuperci comestibile a

încrengăturii Basidiomycota, din familia Cantharellaceae și de genul Cantharellus care coabitează, fiind
un simbiont micoriza (formează micorize pe rădăcinile arborilor).
Ea este cunoscută în popor în primul rând sub numele gălbior, gălbenel, burete galben sau ciuciuleți
gălbiori. Buretele se dezvoltă în România, Basarabia și Bucovina de Nord în păduri de foioase (sub fagi, stejari)
precum în cele de conifere, deseori pe mușchi și printre afine, sau prin tufișuri de zmeură și mure, din mai
până în octombrie (noiembrie).
Singura taxonomie valabilă de la denumire până astăzi este acea a lui Elias Magnus Fries din volumul I
al lucrării sale Systema mycologicum, scrisă în anul 1821.

Descriere

Galbiori(Cantharellus cibarius)

 Pălăria: are un diametru de 3–8 cm, este netedă și fără luciu de culoare galbenă (în variațiile buretelui
portocalie sau albă), în tinerețe boltită cu margini regulate, răsfrânte în jos, iar la maturitate în formă unei
pâlnii tare adâncite cu margini încrețite, lobate sau ondulate neregulat și uneori crăpate. Pe suprafață se
ivesc adesea oară mici cocoloașe. Corpul fructifer este foarte rar atacat de viermi.
 Himenoforul: nu are lamele ci pseudo-lamele (stinghii), ca niște cute șerpuite bifurcate și ieșite în
afară care adesea oară se trag aproape până la picior. Stinghiile sunt de aceeași culoare cu pălăria.
 Piciorul: are o înălțime de 3–8 (10) cm și o grosime de 0,7–2 cm, este robust, tare, neted, în forma
unui trunchi de con răsturnat, mai întâi plin și cărnos, la bătrânețe gol. Culoarea este de aceiași culoare cu
pălăria pe exterior, pe interior însă albă.
 Carnea: este tare, fibroasă, în mod general de culoare galben-albicioasă, cu un gust ușor piperat dar
plăcut și un miros un pic de piersică, un pic de caise. Aproape niciodată este năpădită de viermi.
 Caracteristici microscopice: Sporii elipsoidali, netezi și hialini (translucizi) au o mărime de 8-112 x 5-7
microni. Pulberea lor est slab gălbuie. Basidiile clavate cu 4-6 sterigme fiecare măsoară 60-90 x 7-10
microni. Cistidele (elemente sterile situate în stratul himenal sau printre celulele din pielița pălăriei și a
piciorului, probabil cu rol de excreție) de mărime și aspect asemănător sunt rotunjite la vârf.
 Reacții chimice: Carnea se colorează cu fenol gri-violet, cu sulfat de fier mai întâi gri-albăstrui, apoi
maroniu și cu tinctură de Guaiacum dupä 5 minute albastru.

CONFUZII
Buretele galben poate fi confundat în primul rând cu specii de același gen, respectiv foarte aproape
înrudite, ca de exemplu cu Cantharellus friesii (gemenul său mai mic) sau Craterellus tubaeformis precum
cu Hygrocybe aurantiosplendens, , Hygrocybe quieta, Hygrophoropsis aurantiaca sau Pleurocybella
porrigens bătrân, cu toate comestibile, dar și cu otrăvitorul Omphalotus olearius. Posibilă este și confuzia
cu Hydnum repandum sau Hydnum rufescens, al căror himenofor constă în din aculei. Fatal ar putea fi, dacă un
începător ar culege un soi care crește pe cioturi și bușteni, ca de exemplu Galerina marginata (gheba de
brad) sau chiar o specie al genului Cortinarius, cum ar fi Cortinarius orellanus (Cortinara de
munte) sau Cortinarius rubellus, ambele fiind letale
Produse finite si semifinite din ciuperci
Ciuperci uscate -tehnologia uscarii
Uscarea artificială
Uscarea artificială: se realizează prin evaporarea unei părţi din apa existentă în produsele proaspete cu
ajutorul căldurii în uscătorii fixe sau mobile, construite astfel ca prin uscare să nu sufere valoarea nutritivă,
aroma, gustul şi însuşirile alimentare, caracteristice materiei prime. Pentru obţinerea unor produse de
calitate, uscătoriile sunt dotate cu aparatură pentru controlul temperaturii,umidităţii relative şi a
circulaţiei aerului şi trebuie să satisfacă anumite condiţii, ca: să asigure o temperatură constantă în toată
camera de uscare; să permită controlul şi reglarea umidităţii, a vitezei de mişcare a aerului şi a temperaturii
din interior;să folosească energia termică a combustibilului, fără pierderi de căldură; să fie uşor de
exploatat. Este important să se cunoască: sistemul de încălzire, circulaţia aerului, umiditatea aerului şi raţia
de uscare.
Uscarea naturală
Uscarea naturală: se realizează prin expunerea grătarelor cu fructe la soare, timp de 2—3 zile, după
care acestea se restivuiesc sub şoproane aerisite, până când produsele ajung la 15—25% umiditate. Uscarea
naturală este ieftină, însă prezintă inconveniente, ca: murdărirea cu praf a produselor în timpul uscării la
soare, infestarea de către insecte, oxidări şi transformări datorită unor începuturi de fermentaţie etc., care
accentuează deprecierea calitativă, fiindcă aceasta durează 7—14 zile. Pentru pregatirea ciupercilor în
vederea uscării, trebuie îndepărtate părțile alterate, baza piciorului sau piciorul întreg atunci când este prea
tare sau fibros; de asemenea se vor curăța urmele de pământ cele mai evidente. Ciupercile se taie apoi în
felii de circa 2-3 mm grosime, în lung, de sus in jos. Feliile se așează pe site,după care sunt introduse cu
cărucioarele în uscătoare. Sortarea ciupercilor uscate Operaţia se efectuează ţinându-se cont de o serie de
particularităţi ale feliilor uscate, cum sunt partea din corpul ciupercii pe care acestea o conţin, dimensiunile
gravitatea atacului de insecte suferit, culoarea, mirosul, gustul, consistenţa. Fragmentele de ciuperci de
diferite mărimi, care rezultă, în plus, pe lângă feliile întregi se constituie de asemenea în clase de calitate, în
funcţie de dimensiunile pe care le au. Pe ansamblu, la sortarea ciupercilor uscate rezultă următoarele şapte
clase de calitate de care se ţin cont la sortarea ciupercilor uscate:
Ciupercile in sare se conserva dupa procedeul haloosmoanabiozei pentru pastrare pe timp limitat
Marinatele de ciuperci se obtin dupa principiul anabiozei , procedeul acidoanabiozei
Ciupercile murate se realizeaza din toate tipurile de ciuperci comestabile insa fara a se face amestecul
de specii .

9
Extractele de ciupeci se obtin din ciuperci de calitate inferioara si se utilizeaza ca adausuri pentru marirea
valorilor nutritive
Pastele de ciuperci se obtin din resturile rezultate la alte prelucrari unde sunt solicitate ciuperci
intregi nestrivite .
Alte produse din ciuperci:
-tocana si zacusca din ciuperci, ciuperci in ulei, etc.

Valorificare
În România se culeg mari cantități, mai ales pentru exportul în Germania și Austria. De acea, recoltele
sunt din an în an ceva mai mici.
Din toată Europa de est vin de fiecare an numai câteva lăzi cu marfă contaminată din
pricina Accidentului nuclear de la Cernobîl care trebuie să fie distruse. În general, nu există nici un fel de
pericol pentru productele din România. S-a dovedit, că ciupercile românești dețin de exemplu mult mai puțini
poluanți, și din cei radioactivi, în comparație cu cele austriece.
Gălbenelele nu se vând numai proaspete, ci și uscate, congelate sau ca conserve.
Comestabilitate
Cantharellus cibarius sau Cantharellus minor conține antioxidanți de tip β-caroten precum keto-
carotenoida canthaxanthină ca de exemplu și Cantharellus cinnabarinus și Cantharellus friesii. Buretele galben
posedă în mod signifiant vitamina D.
Se aude din când în când, că gălbioarele ar provoca simptomele de natură gastrointestinală care ar
include greață și chiar vărsături. Dar buretele nu este toxic. Asta se poate întâmpla doar printr-un consum
exagerat prin persoane cu probleme intestinale, pentru că ciuperca se digeră greu.
Bureții proaspeți pot fi pregătiți ca ciulama, de asemenea împreună cu alte ciuperci de pădure precum
adăugați la fiecare sos de carne sau la tăieței și macaroane. Foarte gustoși sunt preparați ca Duxelles (un fel
de zacuscă). În plus, ei pot fi opăriți și congelați. Rezultatul uscării nu este bun, pentru că rămân și după ce au
fost înmuiați duri și gumoși precum adesea oară amărui.

10

CONCLUZII
Ciupercile sunt considerate, cel putin până acum- legume, deși ele fac parte din categoria fungilor
(cresc și fără lumină solară), conțin fibre, proteine și minerale si 80% din volumul lor sunt apa, motiv pentru
care la toate preparatele cu ciuperci nu se adaugă apă sau foarte puțină.
 Ciupercile conțin fibre și se stie că o alimentație care are la bază fibre, face tranzitul alimentar
foarte ușor, nu lasă depunerile de tot felul să-și facă de cap în corpul tău. Foarte iubite de persoanele care
au un regim alimentar vegetarian sau vegan, indiferent ca acest regim alimentar este periodic sau
permanent, datorită conținutului de proteine din ciuperci sunt considerate ―carnea sănătoasă a
pământului‖. Foarte bogate în minerale, în funcție de soi și locul unde cresc, ciupercile au în componența
lor: siliciu, calciu, seleniu, magneziu, iod, cupru, sodiu, cobalt, fosfor, potasiu, zinc, vitamine din complexul B
și sunt singurele alimente ne-animaliere care conțin vitamina D. Se stie ca vitamina D este vitamina
esențială pentru sistemului osos, este prima vitamina care se dă unui nou-nascut, vitamina care fixează
calciul în oase si vitamina care se produce in corpul uman prin acțiunea razelor solare. O cură de 3- 4
săptămâni în care să nu lipsească ciupercile de pe masă, îți poate face sistemul imunitar, rezistent în fața
frigului, iar vitamina D, care iarna nu prea avem de unde o lua, își va reface indicele valoric necesar
sănătății. 19 Seleniul care se află în ciuperci este un luptător natural cu tumorile cancerigene, dar și un
mineral care previne îmbolnăvirea inimii. Oferind satietate și această bogație de minerale, ciupercile sunt
un bun aliment recomandat în dietele de slăbire, dar și pentru menținerea imunității la nivelul de anti-
îmbolnăvire. Zincul existent în ciuperci ajută la eliminarea stărilor depresive, la îndepărtarea stresului, iar
potasiul reglează tensiunea arterială. Nu degeaba în scrierile egiptene ciupercile sunt considerate
alimentele care conțin cheia nemuririi. Un pic cam mult spus, dar în esență alimentele care constituie hrana
și medicament longeviv fără efecte secundare. După Olivier et al. (1997), în Franţa, recoltele mari de
ciuperci din genul Boletus (situate anual între 6000 şi 9000 t), din rândul cărora principala specie este B.
edulis, fac ca în anumite regiuni ale ţării, ca de exemplu Limousin, veniturile realizate prin această activitate
să conteze în economia locală ca importante. Pentru a se obţine recolte sporite, încă din anul 1923 au
început să se efectueze încercări de micorizare a arborilor forestieri (brad, stejar, castan bun ş.a.) cu diferite
specii din acest gen, metoda considerându-se că poate permite atingerea şi a unor obiective silviculturale
obişnuite, cum este de exemplu obţinerea unei producţii mai mari de lemn. Dintre încercările cele mai
recente, sunt menţionate cele întreprinse de Poitou (micorizarea speciilor Pinus radiata în 1982 şi Pinus
uncinata în 1994, cu B. edulis) şi de Bawadikji (Pinus sylvestris în 1993, tot cu B. edulis). Deocamdată,
culturile forestiere cu arbori micorizaţi rămân însă de domeniul experimental, randamentele micorizării
(exprimate prin numărul de exemplare cu micorizare reuşită din totalul celor cercetate, sau prin proporţia
de rădăcini cu micorizare reuşită ale fiecăruia din exemplarele supuse investigaţiilor) fiind încă mici şi hribul
neajungând în faza de a fructifica. Micorizarea controlată a speciilor forestiere, adaptată producţiei de
material de plantat în containere, în sere şi pepiniere, prin care se urmăreşte realizarea de plante de
ornament, de mare valoare comercială, sau pentru a fi folosite în lucrările de împăduriri, în condiţii dificile
de teren, este de asemenea considerată o metodă aplicabilă pentru obţinerea ciupercilor micoriziene
comestibile, de hrib, trufe, gălbiori

11

Bibliografie
 Beldeanu.C.E.2001.produse forestiere si studiul lemnului,Editura,,Transilvania ,Brasov,,
 Rose Marie și Sabine Maria Dähncke: „700 Pilze in Farbfotos”, Editura AT Verlag, Aarau - Stuttgart 1979 și
1980, ISBN 3-85502-0450
 Danciu V.2006 Marketingul ecologic , Editura economica Bucuresti.
 Jean-Louis Lamaison & Jean-Marie Polese: „Der große Pilzatlas“, Editura Tandem Verlag GmbH, Potsdam
2012, ISBN 978-3-8427-0483-1
 J. E. și M. Lange: „BLV Bestimmungsbuch - Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München, Berna Viena
1977, ISBN 3-405-11568-2
 Hans E. Laux: „Der große Pilzführer, Editura Kosmos, Halberstadt 2001, ISBN 978-3-440-14530-2
 Till E. Lohmeyer & Ute Künkele: „Pilze – bestimmen und sammeln”, Editura Parragon Books Ltd., Bath
2014, ISBN 978-1-4454-8404-4
 Meinhard Michael Moser: „Röhrlinge und Blätterpilze - Kleine Kryptogamenflora Mitteleuropas”, ediția a
5-ea, vol. 2, Editura Gustav Fischer, Stuttgart 1983
 Andreas Neuner: „BLV Naturführer – Pilze”, Editura BLV Verlagsgesellschaft, München-Bern-Viena
1976, ISBN 3-405-11345-8

12