Pi 2001 - 1 PDF

CUPRINS
Porunca Iubirii apare cu binecuvântarea P.S. Visarion Răşinăreanu -

Episcop vicar al Arhiepiscopiei Sibiului
Veniţi la Mine ! Predici, convorbiri, conferinţe
C
4
Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre (1) Arhim. Teofil Părăian
R
Războiul nevăzut. Isihasmul C
E
11 Prin post, rugăciune, ascultare şi fapte bune Arhim. Claudiu A
D
către lumina dumnezeiască Derevleanu L
I
16 Tratat de viaţă spirituală (5) Sf. Grigorie Palama E
N
Pagini de Pateric. Istorioare duhovniceşti A
Ţ
20 Patericul temniţelor (1): Chinurile închisorii Pr. Dumitru Bălaşa
Ă
22 O întâmplare minunată ***
Istoria religiilor. Mişcări anticreştine A
N
23 Creştinism şi gnosticism Ioan Popoiu D
Ă
Ştiinţă şi religie. Medicină creştină E
D
34 Conceptul de medicină creştină (1) Dr. Pavel Chirilă V
E
37 Medicini alternative (9) - Biserici în trena New Age Roy Livesey Ă
J
Arta creştină. Muzica şi poezia religioasă R
D
41 Poezii *** U
E
43 Cea mai mare bucurie a vieţii mele Arhim. Teofil Părăian L
Dumnezeu este iubire. Dragostea dintâi
45 Iubire Nicolae Teieru
46 O manifestare a Poruncii Iubirii ***
Biserica şi societatea. Familia creştină
I 48 Vocaţia creştină a României ÎPS Andrei Andreicuţ
V
U 49 Noţiunile politice de dreapta şi de stânga. Răzvan Codrescu
I
B O redefinire critică pe fondul actualităţii
A
I 56 România - de la comunism la capitalism Ing. Alexandru Ostafi
Ţ
R sau la creştinism?
A
E 58 Despre binele, frumosul şi adevărul religiei Mihai Eminescu
59 Apocalipsa după Petre Ţuţea Pr. Cătălin Dumitrean
Tinereţe cinstită - Bătrâneţe fericită
60 Să facem ceva! Arhim. Sofian Boghiu
62 Mijloace anticoncepţionale. Efecte secundare fatale (1) Dr. med. Rudolf Ehmann
OMEGA
Femeia creştină (1)
71 Femeia creştină Arhim. Teofil Părăian
80 Rolul femeii în primele comunităţi creştine (1) Pr. Gurie Georgiu
- continuare la pag. 4 -
1 / 2001 Porunca Iubirii 3

82 Ne răspunde Părintele... de la inimă la inimă
Pravila apostolică şi practica Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne cer să nu ne
rugăm împreună cu ereticii. Pe de altă parte, ideologiile contemporane,
facilitatea şi universalizarea contactelor între oameni, împing la călcarea
frecventă a Pravilei şi în această privinţă. Mai mult, “declararea neabătută a
ortodoxiei” este numită de heterodocşi de-a dreptul erezie!
Care ar fi drumul împărătesc în aceste situaţii?
Răspund: PS Corneliu Bârlădeanul, Arhim. Mina Dobzeu; Arhim.

Teofil Părăian, Arhim. Ioachim Pârvulescu, Arhim. Ioanichie Bălan,
Ierom. Gherontie Comoriţă, Maica Stareţă Roşu Marina, Maica
Stareţă Iustina Popovici, Monahia Siluana Vlad.
87 Actualitatea religioasă
87. u Papa nu e dorit în Grecia şi Rusia u Relaţia Biserică - Stat din
Rusia deranjează pe Atei u Preşedintele Iugoslaviei doreşte sfatul
Patriarhului u Se încearcă compromiterea Patriarhului Teoctist
88. u Constituţia Europei u Copiii familiilor homosexuale: înfiaţi,
născuţi sau clonaţi?!
89 Curierul inimii
90 CARTEA PRIN POŞTĂ (cărţi, icoane, casete audio, etc.)
98 Abonamente. Difuzare. Publicitate.
Pace ţie, cititorule!
4 Porunca Iubirii 1 / 2001

Veniti
, la Mine !
Pentru cealaltă vreme a

vieţii noastre (1)
Interviu cu Arhim. Teofil Părăian
Prea Cuvioase, în numeroasele conferinţe şi interviuri pe care le-aţi oferit
credincioşilor în aceşti ultimi 10 ani, nu o dată aţi afirmat că viaţa v-a fost ajutată de
două lucruri: credinţa în Dumnezeu şi Cultura. Pentru început, v-aş ruga să ne
spuneţi un cuvînt despre aceste două căi.
M-a ajutat în viaţă credinţa în Dumnezeu şi Cultura. M-a ajutat credinţa în Dumnezeu
căci cu ea m-am pomenit în lumea aceasta. M-am pomenit într-un sat de oameni
credincioşi, de oameni care ştiau de Dumnezeu, ştiau de Biserică, ştiau de sărbători,
ştiau de posturi, ştiau de legea lui Dumnezeu, ştiau de rînduieli … Erau nişte oameni
care n-aş putea zice că au trăit viaţa religioasă la ultima posibilitate, dar atmosfera, în
general, era una îndemnătoare către viaţa religioasă. Nu ştiu cînd am învăţat Tatăl Nostru
şi Îngerelul, m-am pomenit cu ele aşa cum m-am pomenit şi cu limba pe care o vorbesc.
Am adăugat apoi altele si altele, mai întîi în familie şi apoi la şcoală. În familie erau nişte
rînduieli care astăzi nu mai sunt nici măcar în familiile fraţilor mei, rînduieli care s-au
pierdut, care s-au părăsit. Mă refer în special la rugăciunea de seară. Noi, copii, eram
obligaţi de mama să ne facem rugăciunile. Mama ne-a învăţat rugăciuni, aşa am spus
rugăciuni. Tot ea ne spunea să ne facem cruce pe pernă. Dacă vreodată eram obosiţi şi
nu doream să ne mai şi rugăm, ne spunea: ”Măi copii, sculaţi-vă la rugăciune, nu vă
puneţi precum caii!”
Erau deci nişte reguli pe vremea aceea. Biserica era singura instituţie angajantă pentru
credincioşi. M-am pomenit deci în Biserică. Am mers la Biserică încă de la vîrsta la care
nu ştiam că acolo se spune ceva cu sens, şi abia după aceea am început să-mi dau
seama de importanţa slujbelor. Poate că nu o făceam însă aşa cum trebuie pentru că
abia la Institutul Teologic am înţeles comorile ortodoxiei cuprinse în Sfintele Slujbe. Deci
credinţa în Dumnezeu a fost ceva care s-a impus prin mediul în care am trăit.
În ceea ce priveste cultura, pe aceasta mi-am cîştigat-o pe măsură ce am făcut şcoala. Şi,
pentru că credinţa în Dumnezeu a predominat întotdeauna, cultura s-a conectat la credinţă,
atît cît am avut. M-am bucurat deci şi de una şi de cealaltă, recomandîndu-le, la rîndul meu,
pe amîndouă. Nu spun asta în sensul că fără cultură nu se poate, ci în sensul că este mai
bine să ai şi cultură. Sigur, mîntuirea ne-o dă credinţa, nu cultura. Însă cultura cultivă şi ea. Şi,
dacă este o cultură adevărată – care îşi merită numele şi care are un conţinut îndrumător de
suflet, atunci este un lucru minunat să fii şi credincios şi să fii şi om cult.
Însă tineretul din zilele noastre nu se poate spune că a avut şansa de a fi
crescut într-un mediu profund credincios şi nici că a acumulat cultură îndeajuns.
În această situatie, ce drum poate el parcurge?

Tineretul nu poate apuca decît drumul pe care merge deja. El se schimbă doar dacă
se trezeşte cumva, dacă ajunge să constate anumite valori. Altfel îl duce valul, îl duce
şuvoiul. Credinţa în Dumnezeu este o valoare pe care, dacă omul nu o are, nici el nu este
de valoare. Cineva care nu are credinţă în Dumnezeu nu are suport pentru viaţă, nu are
o orientare, nu are un suport pentru a înainta în cele bune. Dacă te rezumi numai la ceea
ce poţi face fără o îndrumare venită de undeva de mai presus de tine, poţi avea o viaţă
fluctuantă şi ai, de fapt, de multe ori oscilaţii, de multe ori faci bine, de multe ori nu faci
bine, uneori eşti bun, alteori eşti rău, precum îţi vine ţie. Pe cînd cineva care are credinţă
în Dumnezeu are o orientare, se jenează să facă rău, are un program de viaţă precum
este programul prezentat în Psalmul 33: ” Veniţi fiilor, ascultati-mă pe mine, frica Domnului
vă voi învăţa pe voi; Cine este omul cel ce voieşte viaţa, care iubeşte să vadă zile bune?
Opreşte-ţi limba de la rău si buzele tale să nu grăiască vicleşug. Fereşte-te de rău şi fă
bine, caută pacea şi o urmează pe ea.”. Ori, lucrurile acestea nu se pot realiza asa,
spontan, ci se realizează pregătindu-te pentru ele, ştiind de ele. Sfîntul Apostol Pavel
zice: „Nu te lăsa biruit de rău ci biruieşte răul cu binele” (Rom. 12, 21). Sfîntul Isaac Sirul
zice: Împacă-te cu tine însuţi şi va fi în pace cu tine şi cerul şi pămîntul. Sfîntul Marcu
Ascetul are cuvîntul: « Cînd îţi aduci aminte de Dumnezeu înmulţeste rugăciunea ta,
pentru ca, atunci cînd îl vei uita, Domnul să-şi aducă aminte de tine ».
Deci toate lucrurile acestea ni le oferă credinţa în Dumnezeu, care ne mai oferă, pe
lîngă asta, şi o disciplină – disciplina postului, de pildă, care întăreşte disciplina umană în
general. Sunt atîtea şi atîtea lucruri care nu le poţi avea în altă parte decît în credinţă. În
ceea ce priveşte Cultura, trebuie să ştiţi că oamenii o preţuiesc pe măsură ce înaintează
în ea. Aşa-i şi cu Credinţa, o preţuieşti pe măsura în care înaintezi în Credinţă. Cu Cultura-
i ca şi cu Credinţa, iar cu Credinţa-i ca şi cu Cultura! Dacă faci faptele credinţei, înaintezi
în Credinţă. Dacă faci faptele culturii, înaintezi în Cultură, în aprecierea Culturii. Deci ele
pot fi legate una de alta. Numai că, în tineretul nostru de astăzi nu mai există interesul
care era odinioară. Cînd eram eu elev de liceu (la Timişoara am făcut eu liceul), aveam
un profesor de limba latină care avea peste 50 de ani atunci, şi care ne spunea că, pe
vremea lui, adică pe vremea tineretii lui, se citea mult mai mult. Ştia poezii de Eminescu,
ne recita anumite versuri. Deci el avea un suflet îmbogăţit cu versuri de Eminescu, avea
un suflet îmbogătit cu ceea ce a acumulat prin citit. Ori, el constată că, pe vremea noastră,
se citeşte mult mai puţin. Şi, acum este şi constatarea mea, că pe vremea noastră de
acum, în contemporaneitatea noastră, tinerii citesc mai puţin decît citeam noi în tinereţe.
Iar noi, la vremea aceea, citeam mai puţin decît citeau înaintaşii nostri, de exemplu
profesorul meu de latină.
Sper să nu mergem tot în ritmul acesta…
Dragă, să ştii că eu nu prea sper la multe. Pentru că există o atmosferă de delăsare.
Sunt, într-adevăr, şi oameni preocupaţi de cultură, care scriu, care studiază. Însă aceştia
sunt foarte puţini faţă de majoritatea oamenilor care, am putea zice că din punctul acesta
de vedere, sau nu fac nimic, sau fac prea puţin. - Fiindcă am vorbit despre Credinţă şi
Cultură, spuneţi-ne dacă se poate una fără cealaltă şi care din cele două ar trebui să o
alegem în primul rînd? - Se poate Credinţă fără Cultură, se poate şi Cultură fără Credinţă.
Însă Credinţa fără Cultură este mai bună decît Cultura fără Credinţă.
În România avem mai multă Credinţă fără Cultură sau invers?
În România este mai mult necredinţă şi necultură. Asta-i realitatea!!! O credinţă fără
faptele credinţei nu există de fapt. Un om care zice că-i credincios, şi sunt mulţi care
spun asta în sensul că nu tăgăduiesc pe Dumnezeu cu cuvîntul, dar care-l tăgăduiesc cu
fapta, unul care zice Cred în Dumnezeu dar care nu merge la Biserică, înseamnă că
acela nu crede. Sau că nu are atîta credinţă care să-l ducă în Biserică, sau

să-l ţină în Biserică. Sunt atîţia oameni care se duc si aprind o lumînare în Biserică,
lăsînd-o acolo în locul lor pe cînd ea stă, de fapt, în locul ei. Ei se duc şi îşi văd de treabă,
ca şi cînd şi-au îndeplinit o datorie. Pe cînd aşa ceva, pentru un om credincios, cu adevărat
credincios, un om care îl are pe Dumnezeu şi care nu poate să-l neglijeze pe Dumnezeu,
asa ceva nu se poate! Nu se poate să crezi în Dumnezeu şi să nu te rogi lui Dumnezeu,
nu se poate să crezi în Dumnezeu şi să nu citeşti cuvintele Lui din Sfînta Scriptură, nu se
poate să crezi în Dumnezeu şi să nu-ţi păzeşti mintea de gînduri rele, nu se poate să
crezi în Dumnezeu şi să nu posteşti, nu se poate să crezi în Dumnezeu şi să înjuri, nu se
poate să crezi în Dumnezeu şi să faci păcate tinereşti, să trăieşti cu o prietenă, şi asa mai
departe. Aşa ceva nu se poate! Deci, cine crede în Dumnezeu, are o viaţă după Credinţă.
Măsura Credinţei este măsura vieţii. Cum îţi este viaţa, aşa e şi credinţa. Nu există o
credinţă în suflet şi o viaţă în afară. Omul creşte în ce porneşte, nu în ce nu porneşte.
Cineva care vrea să progreseze în post trebuie mai întîi să postească, cineva care vrea
să progreseze în rugăciune trebuie să se roage, cineva care vrea să progreseze în fapte
bune trebuie să facă fapte bune. Există deci o angajare. O credinţă neangajată nu-i
credinţă, nu-i mîntuitoare.
Pentru că tot am ajuns aici, v-aş ruga să vă spuneţi părerea privind anumite
partide ce se autointitulează partide creştine.
Aceasta este o chestiune politică iar eu nu fac politică! Însă poate că nu sunt partide
creştine. Au mai mult o eticheta pe care o afişează electoratului!
Dar câţi dintre aceşti politicieni creştini respectă programul pe care l-aţi
expus mai sus? Cîţi citesc, de pildă, Sfînta Scriptură?
Nu ştiu, nu am stat să-i urmăresc. În orice caz, ca să fii cu adevărat creştin trebuie să
îţi trăieşti credinţa. Adică să faci lucrurile acestea: să mergi la Biserică, să te rogi dimineaţa,
seara şi la masă, să citeşti zilnic cel puţin 2 capitole din Noul Testament, să îţi păzeşti
mintea prin rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul” şi să posteşti. La asta aş adăuga programul recomandat de Părintele
Arsenie Boca: Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă
creştină.
Ce părere aveţi despre libertatea, uneori exagerată, pe care şi-o iau oamenii
din zilele noastre? Ajută ea la ceva?
Dragă, libertatea, în general, este bună dacă ştii cum să o foloseşti. Dacă nu ştii cum
să o foloseşti, nu-i bună libertatea, devine înrobire. Domnul Hristos a spus iudeilor care
au crezut în el: „De veţi păzi cuvîntul Meu veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face
liberi”. Şi atunci au zis iudeii „Noi suntem fiii lui Avram şi nimănui n-am fost robi vreodată.
Cum zici Tu: adevărul vă va face liberi? ». Iar Domnul Hristos a spus: « Cel ce săvîrşeşte
păcatul, rob este păcatului! » (In. 8, 32 si următoarele) Deci o libertate necontrolată, o
libertate nedirijată, poate duce la înrobire.
România a ştiut, în decursul acestor ultimi 10 ani, să-şi controleze, să-şi
dirijeze libertatea?
N-a ştiut nimic! În decursul acestor 10 ani oamenii n-au ştiut de unde să înceapă, n-
au ştiut cum să meargă, au mers întîmplător, au mers cum le-a venit. Au căutat ei să facă
anumite lucruri dar ... Mă gîndesc numai cîtă vorbă a fost la început privind corupţia,
privind înlăturarea ei, şi pînă la urmă s-a stins totul.
Prea Cuvioase, suntem în pragul alegerilor electorale, promisiuni ca cele
de mai sus vor apare din nou pe piaţă…
În sfîrşit, Dumnezeu să-i miluiască pe toţi … Eu cred însă că toate ale omului sunt la
nivelul omului şi, tocmai din acest motiv omul nu poate face mai mult decît face. Fiindcă
vorbeam despre libertate, eu cred că libertatea pe care noi o avem astăzi a

adus şi rele pe care odinioară nu le-am avut. Înainte de pragul acesta al revoluţiei, sau
cum vreţi să numiţi ceea ce a fost atunci, erau nişte lucruri pe care societatea şi orientarea
politică de atunci le socotea degradante. Ma refer la pornografie, la avort şi la
homosexualitate. Erau condamnate! Acum sunt libere. Iată deci libertatea care aduce
înrobire.
Şi ce putem face ca libertatea să nu mai aducă această înrobire?
Nu ştiu ce putem face! Mai întîi de toate trebuie să se creeze nişte legi care să
îngrădească libertatea iar omul să ştie că libertatea îngrădită este mai mult decît libertatea
neîngrădită. Adică să nu se spună « sunt drepturile omului », « este dreptul omului să
facă avort, este dreptul omului să citească lucruri necuvincioase, este dreptul omului să
aibă baruri, striptease, este dreptul omului să privească filme necuvincioase » … Tot
auzim: e dreptul omului, e dreptul omului … E dreptul omului să fie prost, prost să fie
dacă-i dreptul omului!
Fiindcă v-aţi referit înainte la Psalmul 33, spuneţi-ne cum să căutăm pacea
şi cum să o urmăm?
Dragă, pacea nu poate fi căutată altfel decît prin nepătimire. În Filocalie este scris:
Pacea este nepătimire. Deci, pacea fiind nepătimire, întîi trebuie să ajungi la nepătimire
şi atunci vei ajunge şi la pace. Pacea este un dar al lui Dumnezeu pentru omul curat la
suflet: Nu eşti curat la suflet, n-ai pace în suflet, şi n-ai pace nici cu Dumnezeu, nici cu
alţii nu ai pace. Noi, la slujbele noastre, ne rugăm pentru pace, pacea de sus, pacea a
toata lumea. Dorim să avem zile cu pace, sfîrşitul să ne fie cu pace, cele bune şi de folos
sufletelor noastre şi pace lumii … Insistăm foarte mult pentru pace, numai că pacea este
ceva ce se realizează, nu se aşteaptă.
Prea Cuvioase, vă rog să rostiţi un cuvînt privind mîntuirea, desăvîrşirea,
îndumezeirea.
Mîntuirea este eliberarea de păcat, eliberarea de vină în faţa lui Dumnezeu. Este iertare
în faţa lui Dumnezeu, este excluderea răului din sufletul omului. Omul, cînd ajunge la
mîntuire, ajunge la eliberare de negativ, de păcat, de boală, etc. Există şi mîntuire de
boală, există şi mîntuire de moarte. Deci noi considerăm că mîntuirea este o eliberare
care se realizează, prin puterea lui Dumnezeu, pentru omul credincios. Cine n-are credinţă,
n-are mîntuire iar cine are mîntuire are şi credinţă. Credinţa este Mîntuitorul iar mîntuirea
se realizează la intervenţia Mîntuitorului. Nu există o mîntuire pe care şi-o realizează
omul, aşa cum cred cei care au teoria reîncarnării, cei ce afirmă că mîntuirea se realizează
prin experienţă, care îţi aduce o cunoştiinţă care, la rîndul ei, te face să te depărtezi de
rău. Nu-i aşa! Noi credem că mîntuirea priveşte raportul între Dumnezeu şi om şi înaintarea,
progresul omului. Deci mîntuirea, considerată un raport între Dumnezeu şi om, vine din
partea lui Dumnezeu, pentru că păcatul strică legătura dintre om şi Dumnezeu. Păcatul
priveşte atît pe om, pe cel ce face păcatul, cât şi pe Dumnezeu, către care se îndreaptă
răutatea omului. Şi atunci este nevoie, pe de o parte, de iertare din partea lui Dumnezeu,
şi, pe de altă parte, de eliberare de negativul pe care l-a făcut omul. Asta este mîntuirea.
Desăvîrşirea este deplinătate în mîntuire, pînă unde poate ajunge omul, excluderea tuturor
relelor dar şi împlinirea binelui. Pentru că pocăinţa, în fond, nu înseamnă numai părăsirea
păcatului, ci înseamnă şi lucrarea virtuţii. Deci mîntuirea are şi o parte pozitivă, aşa cum
şi pocăinţa are o parte pozitivă. Fereşte-te de rău şi fă binele zice psalmistul. Sfîntul
Apostol Pavel spune: Nu te lăsa biruit de rău şi biruieşte răul cu binele. Aşa că şi asta ţine
de mîntuire, însă deplinătatea în lucrarea binelui, dacă există o deplinătate, aceasta
înseamnă desăvîrşire. Cu alte cuvinte, desăvîrşirea se exprimă prin perfecţiune.
Spuneaţi Cuvioşia Voastră că desăvîrşirea se face prin iubire şi prin
smerenie.

- Exact! Desăvîrşirea o putem înţelege numai prin deplinătate în iubire şi deplinătate în
smerenie. Şi mai avem tot aici îndumnezeirea. Aceasta vine din partea lui Dumnezeu
spre om. Dumnezeu îl cuprinde pe om, îl învăluie, îl ridică pe om mai presus de om prin
puterea Lui. Asta este îndumnezeirea, o revărsare a lui Dumnezeu către om, o
transformare a omului prin puterea lui Dumnezeu. Omul rămîne tot om însă om
îndumnezeit, aşa cum zic Părinţii că fierul ars în foc este tot fier, însă fier înroşit, fier
încălzit.
Vă rog să rostiţi cîteva cuvinte privind sfatul « Să te depăşeşti şi să te
dăruieşti », sfat pe care l-aţi primit în mânăstire.
Este un cuvînt pe care mi l-a dat Părintele Serafim Popescu, duhovnicul meu din acele
vremuri. El mi-a spus, la spovedanie: Să te depăşeşti şi să te dăruieşti!
Şi cum putem face aceste lucruri?
Prin strădania de a înainta în bine ne depăşim şi prin iubire ne dăruim. Deci să te
depăşeşti, aş zice eu, în credinţă, să înmulţim credinţa, şi să te dăruieşti prin iubire. Este
ceea ce zice Sfîntul Apostol Pavel în Epistola către Galateeni: În Iisus Hristos nici tăierea
împrejur nu foloseste la nimic, nici netăierea împrejur, ci credinţa lucrătoare în iubire.
Sau ceea ce zice în Epistola I către Corinteni: De-as avea credinţă atît de multa încît să
mut şi munţii, dacă nu am dragoste nimic nu sunt! Deci nu am nici o valoare. Cine are
credinţă trebuie neapărat ca să o însoţească de iubire, de iubirea dirijată şi orientată prin
porunca lui Dumnezeu.
- Vorbiţi-ne, vă rugăm, despre gînd. Spuneaţi Cuvioşia Voastră cîndva : trebuie să
ai grijă la ceea ce gîndeºti. Aici este cheia vieţii sufleteşti.
- Cheia vieţii sufleteşti, ridicarea şi coborîrea în viaţa interioară, se realizează în gînd.
Toate ale omului pornesc de la gîndul omului. Absolut tot ceea ce face omul, întîi gîndeste
si apoi face. Religia se foloseste foarte mult de gîndul acesta şi orientează pe om spre
cercetarea gîndurilor. Pentru că Din inima omului, zice Domnul Hristos, pornesc gîndurile
cele rele. Bineînţeles, şi gîndurile cele bune tot din inima omului pornesc. Cu alt prilej a
zis Domnul Hristos : Din prisosinţa inimii grăieşte gura şi Omul cel bun din visteria cea
bună a inimii sale scoate cele bune, pe cînd omul cel rău din visteria cea rea a inimii sale
scoate cele rele (Mt. 13, 52) că nu se poate pom bun să facă roade rele si nici pom rău să
facă roade bune. Deci toate lucrurile acestea ne duc la înţelegerea faptului că toate ale
omului pornesc de la gîndul omului. Aşa că toată grija noastră trebuie să fie să ne curăţim
partea dinlăuntru a paharului şi a blidului, după expresia Domnului Hristos, ca şi celelalte
să ne fie curate.
Prea Cuvioase, mărturisesc că tare m-am mirat atunci cînd am auzit cele
spuse de Cuvioşia voastră că un călugăr trebuie să fie vesel. Am întîlnit apoi puncte
de vedere similare şi în cele spuse de părinţii Cleopa şi Arsenie. Însă, explicaţi-ne
şi nouă, de ce un călugăr trebuie să fie vesel?
Pentru că un creştin trebuie să fie vesel. Şi dacă eşti călugăr eşti şi creştin, iar dacă
eşti creştin nu poţi să fii altfel decît vesel. Pentru că aşa vrea Domnul Hristos. Domnul
Hristos a spus: Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în Ceruri. A mai
spus: Acestea vi le spun ca bucuria mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie
deplină (In. 15). Domnul Hristos a spus: Iarăşi mă veţi vedea, se va bucura inima voastră
şi bucuria voastră nimenea nu o va lua de la voi (In. 16) Domnul Hristos a spus şi că
Împărăţia lui Dumnezeu este prilej de bucurie şi a asemănat-o cu un ospăţ, (Mt.8; Mt.22;
Lc.14; Mt.25) Domnul Hristos a spus cuvintele: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste
puţine ai fost credincios, peste multe te voi pune stăpîn Intră în bucuria Domnului tău!
(Mt.25). La naşterea Domnului nostru Iisus Hristos s-au spus cuvintele În cîntare
îngerească, slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între

oameni bunăvoire. Iar îngerul binevestitor le-a spus păstorilor din preajma Betleemului
Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi s-a născut azi
Mîntuitor, care este Hristos Domnul (Lc. 2, 11). Iar, la Înălţarea Domnului nostru Iisus
Hristos citim în Sfînta Evanghelie de la Luca faptul că ucenicii s-au întors în Ierusalim cu
bucurie mare. Deci bucuria ţine de viaţa creştină. Cine înţelege viaţa creştină aşa cum
trebuie, să ştie că trebuie să fie un om al bucuriei, un om care se bucură şi un om care
răspîndeşte bucuria. Sfîntul Apostol Pavel are şi el cuvinte de îndemn la bucurie. De
exemplu Bucuraţi-vă cu bucuria nădejdii (din Epistola catre Romani) sau Bucuraţi-vă
pururea şi iarăşi zic bucuraţi-vă (cuvinte scrise în Epistola catre Filipeni) sau Totdeauna
să vă bucuraţi, neîncetat să vă rugaţi, pentru toate multumiti (cuvinte pe care le citim în
Epistola I catre Tesaloniceni). Toate acestea arată că un creştin trebuie să fie bucuros. Şi
un călugăr, fiind în elita creştinilor, trebuie să fie si mai bucuros, pentru că este călugăr.
Iar cea dintîi haină cu care se îmbracă fratele călugăr este haina albă şi se numeşte
haina veseliei : Fratele nostru (şi i se spune numele) se îmbracă cu haina veseliei. Să
zicem pentru dînsul Doamne miluieşte. Deci fondul trebuie să fie bucuria. Şi apoi, la
slujbele noastre, la Sfîntul Maslu, spunem Facă-se, Doamne, untdelemnul acesta
untdelemn de bucurie, untdelemn de sfintenie, îmbrăcăminte împărăteasca, pavăză
puternică, izbăvitor de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie a inimii,
veselie vesnică. Sau, la Sfînta Liturghie, la sfîrşit, cînd credincioşii cîntă Fie numele
Domnului binecuvîntat de acum şi pînă în veac, la Liturghia Sfîntului Ioan Gura de Aur,
preotul spune Împlinirea Legii şi a Proorocilor, Tu însuţi fiind Hristoase, cel ce ai plinit
rînduiala cea Părintească, umple de bucurie şi de veselie inimile noastre. Păi, cum să nu
fim bucuroşi dacă toate acestea sunt îndrumătoare de bucurie?
Prea Cuvioase, dar cum se împacă asta cu citatul Umileşte-te zilnic pentru
că, în golul lăsat în tine, să poată intra Dumnezeu? Cum se împacă bucuria unui
călugăr cu retragerea lui în vîrful muntilor în căutare de linişte?
Călugării pot să fie veseli din bucuria pe care le-o dă Dumnezeu. Dacă te duci în
pustie, te duci cu credinţa ta, te duci cu ostenelile tale pentru o îmbunătăţire sufletească,
şi Dumnezeu nu rămîne dator. Dumnezeu îi dă omului bucurie. Dumnezeu nu îi dă omului
bucurie din relaţiile cu oamenii ci îi dă bucurie în starea în care se găseste el. Eu, de
exemplu, cînd ziceam ceea ce mă învăţase Părintele Arsenie, cînd ziceam Doamne
Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, eram elev la
Timişoara şi mergeam către şcoală, aveam uneori atîta bucurie că aveam impresia că
mă ridică cineva pe sus, că nu aş mai putea suporta mai multă bucurie. Iar bucuria
acesta era din credinţă, bucuria din legatura cu Dumnezeu. De aceea eu recomand
foarte mult rugăciunea aceasta pentru bucuria pe care o aduce în suflet.
Spuneaţi Cuvioşia Voastră că Omul este fiinţă care poate zice nu…
Da, şi zice nu.
Dar nu zice cam des?
Ba, cam zice!
Nu zice unde nu trebuie?
Zice, zice!
Şi ce este de făcut?
Să ştie cînd să zică nu şi cînd să zică da.
Şi cum ştim asta?
Ştim prin îmbogăţirea minţii cu gînduri ale lui Dumnezeu, gînduri care ne orientează.
Prin Credinţă si Cultură …
Exact! Interviu realizat de Fabian Anton la
= va urma = Mânăstirea Brâncoveanu, 28 mai 2000

Rãzboiul nevãzut.
Isihasmul
Prin
post, rugăciune, ascultare si fapte bune
cătreluminadumnezeiască
Arhim. Claudiu Derevleanu (U 1991)
Mănăstirea Neamţ
Rugăciune (mai ales în pustie)

Ascultare şi fapte bune (mai ales în obşte)
Spuneţi-ne, vă rugăm, despre forma sinaită a isihasmului.
La început viaţa monahală a fost în pustiu şi erau puţini călugări laolaltă: 4, 5, 6; pe urmă
a venit viaţa de obşte. Unii cuvioşi părinţi au fost strânşi la un loc şi s-au făcut reguli şi principii.
Care e raportul dintre forma sinaită şi cea română?
Diferenţa constă în împrejurările sau locurile unde se manifestă. La noi e populaţie
multă şi nu se poate manifesta ca în Sinai; acolo e pustiu şi omul fiind în sânul naturii se simte
altfel, mult mai aproape de Dumnezeu ca dincoace, unde e înconjurat de unele şi altele.
În ce măsură natura participă la trăirea duhovnicească?
Mai mult ca orice. Sfântul Antonie spunea că are o singură carte, cu numai două foi:
una-i cerul, cealaltă-i pământul şi între acestea două el citeşte şi nu-i mai trebuie altceva.
Care era practica, trăirea isihastă la locurile sfinte?
În principal era rugăciunea. La bază este rugăciunea şi trăirea voii prin ascultare,
dar în pustiu nu se socoteşte trăirea voii pentru că acolo faci ce doreşti pe când în obşte
nu faci ceea ce doreşti ci ceea ce ţi se cere. Trăirea voii e foarte importantă pentru
mântuirea sufletului; trebuie să omori ambiţia cărnii din tine. Omul se desface în două
părţi: parte materială şi parte sufletească şi atunci le pui acestea două faţă în faţă şi
observi că întotdeauna ele sunt în luptă continuă. Partea materială nu e formată numai
din rău dar trebuie să fii foarte atent că de multe ori otrava e dulce. Dacă otrava ar fi
amară nu ar mai lua-o nimeni, nu s-ar mai otrăvi nimeni, dacă fiecare ar vedea consecinţele
răului nu l-ar face niciodată. Materia de multe ori acaparează partea sufletească, o înăbuşă.
Ca să te poţi debarasa de acest pericol îţi trebuie ajutorul lui Dumnezeu, harul lui
Dumnezeu. Dacă El are o portiţă să vină la tine, o rază de lumină dumnezeiască, şi tu te
ţii de ea vârtos, că acolo ţi-e mântuirea ta, Dumnezeu te ajută şi te salvează.
Cum se poate primi harul lui Dumnezeu?
Numai făcând bine. Binele este scânteia divină care-l înnobilează pe om, care
este deja în om, trăieşte în om. Ca să păstrezi aceasta fă-ţi în fiecare seară un proces de
conştiinţă, gândeşte-te cât rău şi cât bine ai făcut în ziua aceea, pune-le în balanţa
conştiinţei şi laşi să-ţi spună ea în ce parte se apleacă. Dacă ai făcut rău şi
balanţa se apleacă într-acolo a două zi fă mai mult bine şi atunci balanţa se apleacă de
partea ta. Noi suntem două fiinţe (materia şi duhul) într-una singură.
Când poate cunoaşte omul că a primit harul lui Dumnezeu?
După multă trăire duhovnicească. De multe ori răul e foarte combinat cu binele şi
răul caută să te prindă în aşa măsură încât tu, crezând că faci bine, faci rău. Se întâmplă
des: ai dat un sfat unui prieten, el l-a urmat şi a ieşit rău, tu având intenţie bună.
Sfântul Ioan Iacob a fost recunoscut ca sfânt în întreaga ortodoxie. Dumneavoastră
care i-aţi fost prieten ce ne puteţi spune despre el, despre trăirea lui duhovnicească
atât în Mănăstirea Neamţ cât şi în Sinai?
El a trăit de mic în mediu religios, căci a fost crescut de o bunică credincioasă,
părinţii lui murind. Dânsa a vrut să meargă la o mănăstire de maici dar n-a putut trebuind
să-l crească pe el; el a citit multe cărţi religioase aduse de maici bunicii lui şi încetul cu
încetul acest duh al binelui, al credinţei, a prins rădăcină, a găsit locul potrivit. Prinzând
rădăcină şi hrănindu-l mereu, ferindu-l de pasiuni, păcate, el a venit la mănăstire ca urmare
a chemării lăuntrice. El nu s-a împăcat în Mănăstirea Neamţ, a vrut să meargă în Muntenia,
pe la Turnu, ca sihastru. Dînsul a fost pus în cumpănă de o chestiune foarte interesantă:
diavolul îi pune în faţă că a plecat din mănăstire fără blagoslovenie şi că îi era ruşine să se
mai întoarcă în Neamţ, trebuie să meargă la altă mănăstire. (el s-a dus la Turnu şi după
două luni de zile a venit înapoi). El căuta viaţă cât mai apropiată de Dumnezeu. Era dat ca
ucenic la un farmacist ce făcea medicamente din plante, Iov, care era un om duhovnicesc.
Dar a plecat la locurile sfinte fiindcă dorea să se desăvârşească şi a văzut că la Neamţ nu
se poate desăvârşi, idealurile lui nu le poate îndeplini. În Palestina el s-a oprit întâi la
Hebron, unde era o mănăstire rusească, a stat două zile şi a plecat că duhul lui nu se putea
împăca acolo. A mers în alt loc, acolo a stat mai mult dar nici acolo nu s-a împăcat, a vrut
un loc şi mai retras. Voia să trăiască cât mai singuratic, cât mai izolat, nu fiindcă era egoist
ci fiindcă vroia să fie mai aproape de idealurile lui, de Dumnezeu.
Ce ne puteţi spune despre trăirile lui, despre felul cum a primit lumina?
El a primit lumina prin fapte bune, prin rugăciune, post. Încearcă odată să te aduni
singur într-o cameră şi să te rogi lui Dumnezeu, dar să te rogi cu toată dăruirea ta, cauţi
să-ţi alungi din minte orişice să-ţi închipui pe Dumnezeu şi ai să vezi că simţi o dulceaţă
în toată fiinţa ta aşa de mare că ai căuta să nu te desparţi de ea niciodată, să mori cu ea.
Rugăciunea nu vine decât prin trăire duhovnicească. Trăirea duhovnicească constă în
fapte bune. Trebuie să-ţi dirijezi gândurile pe linia credinţei. Aşa cum trupul muncind îşi
adună puterile şi merge înainte, aşa duhul trăieşte prin rugăciune şi fapte bune.
Rugăciunea trebuie să fie făcută din toată inima ta, debarasată de orişice. Un Tatăl Nostru
de l-ai zice în momentul acela simţi în inimă o dulceaţă, o trăire extraordinară. La aceasta
se ajunge după ani de practică. Zicea cineva: „Când mă rog îmi închipui icoana
Mântuitorului, sau scena Judecăţii sau altceva şi mintea mea o concentrez acolo. Buzele
mele rostesc rugăciunea dar mintea mea e acolo, nu fuge“. Mintea repede se împrăştie,
trebuie concentrare. Oricine poate încerca aceasta (să-i apară imaginea în minte), nu
doar călugării, orice credincios.
La ortodocşi icoanele sunt făcute ca să ajute la concentrarea minţii?
Noi nu avem încă puterea gândirii de a da o formă dumnezeirii, iar biserica în
trăirea ei a căutat să apropie mai mult pe om de Dumnezeu prin aceste icoane. De
exemplu, în icoana Învierii Mântuitorului se vede un mormânt cu sicriu ori în realitate nu
e aşa, dar e făcută astfel fiindcă la noi aşa e obiceiul şi ca credincioşii să-şi întipărească
mai uşor în minte dacă văd o groapă cu un sicriu în mijloc decât dacă ar vedea o peşteră
cu un pietroi la gura mormântului. Să fie deci ceva apropiat de viaţa lor că atunci mai
repede se adaptează.

Ce urmează despre apariţia imaginii în minte sau după ce reuşeşti să-ţi concentrezi
mintea?
Trebuie să-ţi prelungeşti cât mai mult aceasta stare. Dumnezeu te ajută dar tu
trebuie să te străduieşti. Desigur nu poţi rămâne tot timpul în stare de rugăciune; şi duhul
are nevoie de o relaxare. Pe Sfântul Antonie, când era cu ucenicii lui în pustiu, l-au găsit
făcând glume şi jucându-se cu ucenicii şi când l-au întrebat „de ce?” a spus că nu se
poate întinde prea mult coarda căci până la urmă plesneşte. Fiecare cu puterea lui de
concentrare. Dar nici să zicem că orice am face, Dumnezeu ne iartă. Toţi oamenii pot
apuca pe această cale dar nu se apucă toţi („În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt“).
Când se nasc, toţi oamenii sunt în aceeaşi vârstă duhovnicească? Cum se explică
că diferă atâta drumurile pe care apucă?
Da, toţi se nasc în aceeaşi vârstă duhovnicească iar varietatea căilor pe care
apucă depinde în primul rând de mediul în care se nasc şi în care trăiesc. Să faci bine,
cât de puţin, dar să faci.
Rugăciunea minţii
Ce ne puteţi spune despre trăirile dumneavoastră duhovniceşti?
Nu pot cronometra nişte etape prin care aş fi trecut în sensul că doi ani am făcut
aceasta şi am simţit ceva, pe urmă am făcut aceea şi am simţit altceva. Nu există anumite
etape. Poate să existe un tânăr mai duhovnicesc decât unul la 80 de ani. Fiecare are
drumul lui şi îl găseşte zbătându-se; dacă nu se zbate nu ajunge la nimic. Te scoli în
miezul nopţii atunci când dorm toţi, aprinzi o candelă, citeşti o rugăciune, un acatist; să
fie linişte să crezi că eşti în mormânt, să te aduni frumos în tine, în conştiinţă, fixezi un
punct lângă Dumnezeu, cum crezi tu că e bine şi te rogi; să vezi câtă mulţumire sufletească
ai! Vă spun un caz: în 1987 când am fost la Ierusalim înainte de sosirea Sfintei Lumini la
Sfântul Mormânt, când să intre arhiereul am rămas lângă Sfântul Mormânt unde era un
călugăr din Cipru; când a ieşit arhiereul cu Sfânta Lumină afară, călugărul acela s-a
strecurat pe sub mâna lui şi a intrat în Sfântul Mormânt. Eu am făcut la fel pe cealaltă
parte. Piatra Sfântului Mormânt este o marmura albă crăpată la mijloc, avea ca o rouă pe
ea; el a scos un şervet şi a început să şteargă roua aceea; eu am făcut la fel. Ei, ce am
simţit eu atunci simt şi acum când îmi amintesc: m-au podidit lacrimile şi am simţit că nu
mai eram pe pământ, am uitat total de mine. Nu-ţi poţi defini nimic în jurul tău aşa eşti
într-o stare de fericire; limba nu are cuvinte să definească într-un fel fericirea aceasta.
Acesta-i scopul suprem. Cum spunea părintele Ioanichie: „Când m-am mărturisit prima
dată şi m-am împărtăşit am simţit o bucurie, m-am simţit alt om, parcă ai lua un medica-
ment care te pune în mişcare“. Pe primul plan este credinţa cu care venim la împărtăşanie.
Trebuie săpat la grădina credinţei ani de zile şi eu încă n-am terminat. Când te întorci la
realitate bucuria aceea trăieşte în tine. Sufletul se schimbă treptat dacă tu mereu cultivi
sămânţă dumnezeiască. După ce l-ai cunoscut pe Dumnezeu mai poţi da înapoi, că are
diavolul metodele lui, nu te lasă în pace. Duhul Sfântului Antonie se zice că mergea spre
cer (se despărţise de trup) şi diavolul îi spune: „Ei Antonie, ai scăpat de noi!“ la care
Sfântul zice: „Încă n-am scăpat de voi“ - şi era duh, nu mai era carne şi oase. Culcă-te
într-o seară fără să-ţi faci rugăciunea: nu mai visezi nimic, dormi buştean. Fă-ţi rugăciunea,
fă-ţi puţină pravilă: toate cele îţi vin în cap pentru că răul nu vrea să se despartă de noi,
tot mereu bate la uşa ta să vadă dacă nu poate intra, dacă nu pe ici, pe dincolo.
Diavolul poate să-ţi apară ca om?
Da, poate apare ca om, deşi e duh, nu-l poţi pipăi. Poate lua şi formă de înger de
lumină, doar ca să te dărâme.

Când ajunge inima să se roage singură tot timpul?
Multă luptă trebuie ca să ajungi ca, orice ai face, să ai rugăciunea în minte.
Rugăciunea minţii e cea mai bună. Scopul rugăciunii e să primeşti lumina iar după ce ai
primit lumina, rugăciunea trebuie să rămână permanentă; dar trebuie să persişti, să ai
ambiţie.
Este şi altă cale pentru mântuire în afară de rugăciunea minţii?
Sunt forme diferite dar asta e cea mai bună pentru creştini. Catolicii zic şi ei la
nesfârşit „Ave Maria“. Numai Dumnezeu ştie dacă se mântuiesc şi ei dar spune: „Mulţi la
vremea aceea vor veni de la răsărit şi de la apus care neştiind ale legii fac ale legii“.
Dumneavoastră vă daţi seama dacă un om e mai aproape sau mai departe de
Dumnezeu?
Acesta-i darul deosebirii duhurilor. Stai de vorbă cu unul şi îţi dai seama în ce ape
se scaldă.
Despre darul vorbirii în limbi ce ne puteţi spune?
La Rusalii s-a pogorât Duhul Sfânt peste apostoli ca ei să poată vorbi tuturor pe limba
lor şi să propovăduiască Evanghelia. Rugăciunea depinde cum o faci, nu de limba în care o
faci. Când spui rugăciunea minţii ai o fericire, o stare euforică pe linia credinţei, ai o bunăvoinţă
să dai şi altcuiva, ca un fior. Trebuie să întreţii starea aceasta, să zici tot timpul rugăciunea.
Se poate spune şi în vis rugăciunea? În somn?
Poate au ajuns unii dar n-am găsit nicăieri scris asta; important e să spui rugăciuni
înainte de culcare şi să adormi cu ele în gând iar atunci mintea lucrează fără conştienţă.
Ce reguli ar mai terbui pentru un grup laic? Sau rugăciunea inimii e suficientă?
Dacă e grup trebuie o unire de gândire, bunăvoinţă faţă de fiecare, milostenie,
post, ş. a. m. d. Multe ajută. Dar să fie în cadrul Bisericii.
Numai la ortodocşi vine Lumina?
Da, numai la noi. Când au năvălit popoarele arabe, armenii, care atunci erau
schismatici, i-au scos pe ortodocşi din Biserică de la Sfântul Mormânt iar ortodocşii au
făcut rugăciunile la uşa bisericii. Când a sosit timpul - sâmbăta între 130 şi 2 - Sfânta Lumină
a sosit în faţa bisericii la o coloană care a ars, ortodocşii au luat-o şi de atunci nimeni n-a
mai îndrăznit să-i scoată pe ortodocşi din biserică. Acum iau Sfânta Lumină toţi creştinii:
armenii, copţii, catolicii. Iar de acolo o duc credincioşii în toată lumea cu felinarele.
În stare de rugăciune te poţi întâlni cu altcineva?
Numai dacă ai venit în contact cu el înainte. Ţi-l imaginezi. Eu m-am întâlnit deseori
în rugăciune cu Sfântul Ioan Iacob. Am scris toată viaţa lui într-o carte. Am să vă dau şi
scrierile sfântului.
Ce este mintea?
Mintea este scânteia divină care este în om. Sufletul nu poate fi separat de minte.
Inima este voinţa din om, puterea vieţii.
Ce legătură este între frica de Dumnezeu şi dragostea de Dumnezeu?
Frica o crezi ca o pedeapsă: dacă fac ceva Dumnezeu mă pedepseşte şi nu fac.
Se poate să ai frică de Dumnezeu şi să faci rău. Dragostea porneşte din alt punct de
vedere: al iubirii de El.
Spovedania este absolut necesară pentru mântuire?
Fără asta nu se poate; şi cât mai des. Spovedania e curăţire a sufletului. Cu cât te
spovedeşti mai mult cu atât ţii în frâu toate ale tale, pasiunile; dacă nu o faci din convingere
mai bine să n-o faci, cel puţin din ruşine faţă de duhovnic. Sfântul Paisie se spovedea de
două ori pe zi. Dacă răul nu este stârpit de la rădăcină, el creşte, odrăsleşte. Ca să fie de
folos mărturisirea, trebuie să ajungi să vezi de unde porneşte păcatul, să-i vezi rădăcina,
degeaba-l tai mai de sus că mâine vine la loc.

Cum i-aţi povăţui pe alţii despre rugăciunea lui Iisus?
Să persiste fiecare după puterile lui şi Dumnezeu are să-l ajute, de vede intenţii bune.
Are şi pericole rugăciunea aceasta?
Dacă te opreşti să o spui te depărtezi de Dumnezeu, rămâi în întuneric. Rugăciunea
e pavăză împotriva păcatului.
Sfinţii Părinţi spun că cele şapte laude pe care trebuie să le zică zilnic părinţii se
pot compensa prin metanii şi închinăciuni; dacă nu poţi face parachisul Maicii Domnului
sau vecernia, faci atîtea închinăciuni sau metanii. Se socotesc 3 închinăciuni pentru o
metanie. Rugăciunea combinată cu curăţenia trupeasscă te pot duce la desăvîrşire.
Isvorul vieţii este inima, dacă moare inima moare şi viaţa. Pomul vieţii vine de la
minte. Inima e locaşul, altarul. Intîi e rugăciunea minţii, apoi a inimii, cînd ajungi la simţirile
acelea duhovniceşti. Apare un foc, o căldură. Cînd ajungi la momentul unei simţiri
duhovniceşti mari, se aprinde corpul, transpiri. Trebuie să ai şi împrejurările ca să poţi
cultiva înainte, să ajungi la simţiri mai înalte - anume să mergi în pustiu, să te izolezi, să
fii numai cu Dumnezeu;nu te mai gîndeşti la păcat. In Sinai cerul e negru, te gîndeşti:
sunt singur, ce fac eu acuma, care e nădejdia mea? E Dumnezeu sus şi-ţi laşi să pătrundă
în tine această înstrăinare şi ajungi la un moment foarte interesant.
Mintea este conştiinţa iar inima eul?
Da, amăndouă devin una şi merg apoi împreună.
Cum poţi şti că eşti pe drumul cel bun spre iluminare, spre mîntuire? Se arată nişte
semne exterioare care să te ajute?
Conştiinţa ta îţi spune pe ce drum eşti; fă-ţi procesul de conştiinţa şi vezi că el îţi
dă sentinţa. E judecătorul cel mai imparţial. Dacă se întîmplă să-ţi adoarmă conştiinţa
atunci urmările pot fi dezastruoase. Totdeauna omul să aibă conştiinţa trează căci omul
e făcut din două: materie şi duh şi între ele se duce o luptă continuă. Dacă duhul poate
stăpîni materia treaba este bună, însă dacă materia stăpîneşte şi încalecă duhul nu e
bine. „Luptă şi te vei încorona“.
O pildă dinPateric. Un pustnic îşi luase un copil ucenic să-l crească în pustiu, de la 2,3
ani. Tînărul a murit pe la 18 ani iar pustnicul s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere locul unde
este, că aici n-a văzut păcate, a fost despărţit de lume, a fost lîngă mine mereu, a făcut rugăciunea,
pravilă. Şi atunci i s-a arătat că era într-un loc întunecos. Cînd a întrebat „de ce?” i s-a răspuns:
„l-ai învăţat toate dar el era stăpînit de duhul mîndriei că nu mai e nimeni ca el”. Niciodatăsă nu
te crezi mai sus decît celălalt. Totdeauna să te crezi mai jos, să gîndeşti că eşti mai păcătos.
Mulţi oameni simpli nu ştiu despre rugăciunea inimii. Aceia nu se mîntuiesc?
Dumnezeu nu le socoteşte păcat din pricina neştiinţei. Căci „multe ştii, multe vei fi cercetat.“
Dacă îi spui unui om despre rugăciunea inimii şi el nu înţelege nu i se socoteşte păcat.
Trebuie mortificarea ambiţiilor omeneşti prin post. Dar nici trupul nu poate fi ucis
căci e casa sufletului. Totul cu dreaptă socoteală. De exemplu, n-ai să ceri unuia care
lucrează într-un mediu toxic să mănânce numai vegetale, fără să-i dai lapte sau grăsimi.
La ce vârstă a simţit Părintele Ioan Iacob primele bucurii ale inimii?
Eu cred că de când era mic, înainte de a veni la mănăstire; avea pregătire
duhovnicească dinainte, din cadrul familiei.
De ce se spune cei şapte ani de acasă?
Fiindcă până la şapte ani mintea omului este un aluat în care se impregnează
orice şi dacă îl creşti pe linie bună el merge bine, dacă nu, nu. După şapte ani începe
mintea să discearnă, să ia contact cu lumea.
Cam ce vedeţi în viitor despre România?
Să dea Dumnezeu să fie bine. Încă-i amestecat, nu mă pot pronunţa. Parcă-i mai
mult rău văzut prin bine. (iunie 1990)

Tratat de viaţă spirituală (5)
Sf. Grigorie Palama
Răbdând necazuri,
cele cu voie şi cele fără voie
M ântuitorul ne pune în faţă acest gând ca un fel de chemare şi cuprins al Evangheliei
mântuirii. El nu numai că a adunat în puţine cuvinte atât de multă virtute şi a înlăturat
atât de multe răutăţi prin însăşi binecuvântarea Sa, fericindu-i pe cei ce şi-au tăiat împrejur
partea pătimaşă a propriului lor suflet prin pocăinţă – dar El a cuprins mult mai mult şi
anume, nu prin asemănarea cu tăierea împrejur a patimilor, ci prin asemănarea cu
tulburările legate de ger şi ghiaţă, zăpadă şi frig şi de la furtuni. Adică greutăţile pe care
le îndură plantele iarna şi vara, supuse îngheţului şi arşiţei. Sunt restriştile fără de care
nimic de pe pământ nu poate creşte şi nu poate ajunge la rodire.
Dar ce sunt acestea în fapt? Sunt ispitele de tot felul care năvălesc asupra
noastră, pe care trebuie să le sufere cu gând mulţumitor orice om care se îngrijeşte să
zămislească roadele ce vor trebui aduse stăpânului viei duhovniceşti.
De pildă, ca să înţelegem bine, dacă este cineva aât de mărinimos încât face
zid de piatră de jur împrejur şi durează pe el un acoperiş ca să ferească plantele de
nenorocirile vremii de afară, chiar dacă le pliveşte şi curăţă cu tot dinadinsul, nu va
dobândi nici o roadă de la ele. În loc de asta, plantele trebuiau lăsate să crească libere,
îndurând toate. Fiindcă, după neplăcerile iernii, la sorocul primăverii şi înfloririi, când
crapă mugurii şi se reînnoieşte atât de minunat seva lor, sub razele soarelui ele cresc,
rodesc, fructele se coc şi ajung toamna încărcate de bunătăţi îmbietoare.
În acelaşi fel, omul care nu îndură curajos neplăcuta povară a ispitelor nu va
zămisli niciodată roade vrednice de secerişul veşniciei şi de teascul dumnezeiesc, chiar
dacă ar fi plin de toate virtuţile. Fiindcă omul se desăvârşeşte doar răbdând cu bucurie
toate necazurile şi nenorocirile venite dintru voia sa, sau fără de voie. Unele din acestea
ne lovesc din afară, dar altele vin dinlăuntru, sunt înnăscute [asemănăor cu cele ce se
petrec plantelor în mod firesc, odată cu trecerea de la un anotimp la altul în urma sădirii
lor de către cei ce îngrijesc via – iar aceia noi suntem, mlădiţele cunoscătoare care
ascultă de Săditorul viei sufletelor -].
Aşadar, fără a ne feri de necazurile cele fără voie care cad asupra noastră, precum şi
cele din lucrarea voii noastre, nu vom dobândi binecuvântarea dumnezeuiască. Pentru că
iubirea de Dumnezeu se câştigă mai ales prin supărările din ispite. Se înţelege de la sine:
sufletul trebuie mai întâi să iasă biruitor asupra necazurilor din voia sa, adică să se deprindă
prin ele a dispreţui plăcerile şi slava, ca apoi să poarte cu uşurinţă nenorocirile cele fără de voie.
Aşadar, cel ce dispreţuieşte astfel de lucruri din râvna pentru sărăcia cu duhul şi
socoteşte că are nevoie de leacuri încă şi mai amare, care să-l îndrepte spre pocăinţă,
acela este mereu gata pentru tot necazul şi întristarea. Acela va primi orice ispită ca pe
ceva pe bună dreptate cuvenit lui şi se va bucura de această împrejurare ca de un prilej
pentru curăţirea sufletului. Şi astfel se face ispita pricinuitoare de căinţă în faţa lui
Dumnezeu şi izvor de multfolositoare rugăciune, aducătoare de sănătate sufletului şi
păzitoare a acestei sănătăţi. Aşa se face că omul acela nu numai că iartă desăvârşit pe
cei prin care a venit ispitirea, dar este plin de recunoştinţă faţă de ei, întrucât i-ai făcut un
bine. Şi care este urmarea pentru el? Nu numai că primeşte iertarea păcatelor şi răsplata
făgăduită, dar dobândeşte de asemenea împărăţia cerurilor şi binecuvântarea

dumnezeiască, în cele din urmă fiind chemat “fericit” de Domnul pentru îndelungata lui
răbdare întru smerenia cu duhul.
Roadele sărăciei întru duh: fericitul plâns
F iindcă am vorbit în treacăt despre tăierea împrejur duhovnicească, să adăugăm câte

ceva şi despre roadele depline ale ei. Aşadar, după cei ce dobândesc prin sărăcia cu
duhul (Mt.5, 3) bogăţia care nu poate fi răpită, Cel Unul Fericit îi aşează pe cei ce plâng
fiindcă sunt despărţiţi de binecuvântările Lui şi ne spune: “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se
vor mângâia” (Mt.5, 4). Dar de ce leagă plânsul de sărăcie? Pentru că întotdeauna se află
înmpreună. Dar există sărăcie care este întristare lumească, despre care Apostolul spune
că duce la moartea sufletului şi există sărăcie care este întristarea cea după Dumnezeu,
aducând pocăinţa spre mântuire (2Cor.7, 10). Cea dintâi, sărăcia fără de voie, duce la
plânsul fără de voie, pe când în sărăcia din voie se iveşte plânsul din voie, care o însoţeşte
în chip neîndoielnic. Şi întrucât plânsul care se numeşte “fericit” este o urmare a sărăciei
cea după Dumnezeu, venind el neapărat prin sărăcia de bună voie, aprins în întregime de
ea, acest plâns îşi primeşte şi el însuşirea de a fi de bunăvoie şi duhovnicesc de la acea
sărăcie de bunăvoie. Să vedem acum în ce fel naşte fericita sărăcie, plânsul fericit.
Aşa cum se vede din scurta noastră cercetare sunt patru feluri de sărăcie spirituală:
1) sărăcie prin cuget;
2) sărăcie trupească;
3) sărăcie în avuţii pământeşti;
4) sărăcie din pricina ispitelor celor din afară.
Dar să nu înţeleagă cineva că sărăcia ar fi împărţită în mai multe părţi şi că astfel le şi
întâlnim. Fiindcă însuşirile tuturor celor patru feluri de sărăcie se împlinesc unele cu
ajutorul celorlalte. Tocmai de aceea au şi fost cuprinse într-o singură fericire, care ne şi
arată în chip minunat care sunt (atunci când sunt!) atât rădăcina cât şi izvorul celorlalte
sărăcii – adică duhul nostru. Duhul nostru, îmbrăţişând harul predicii Evangheliei, scoate
din sine, aşa cum s-a zis, fântâna sărăciei, care “a udat toată faţa pământului” (Gen.2, 6),
adică sinele din afară, prefăcându-l într-un rai al virtuţii.
Din fiecare din aceste patru feluri de sărăcie cu duhul se naşte un plâns vrednic de
râvnit, cu mângâierea lui proprie şi îndestulătoare. Prin smerenie şi sărăcie trupească de
bunăvoie, adică, spus de-a dreptul, foame, sete, lipsă de somn, şi orice asprime faţă de trup,
toate unite cu stăpânirea lucrării simţurilor, se naşte în chip firesc nu numai plânsul, ci chiar şi
lacrimile. Fiindcă întocmai cum lipsa de simţuri şi învârtoşarea inimii sunt născute din viaţa în
belşug şi plăceri, tot aşa, din stăpânirea de sine şi purtări blânde încolţeşte durerea din inimă
şi mustrarea de cuget, care alungă orice amărăciune şi aduce bucurie şi curaj. Pentru că s-
a mai spus şi că fără această străpungere a inimii este cu neputinţă să fim eliberaţi de
răutate. O întreită stăpânire de sine este necesară ca să dobândim străpungerea inimii: a
somnului, a hranei, a plăcerii trupeşti. Iar atunci când sufletul este eliberat de răutate şi
amărăciune prin străpungerea inimii, atunci abia simte în tot chipul bucurie duhovnicească.
Aceasta este mângâierea pentru care Mântuitorul îi numeşte fericiţi pe cei ce plâng (Mt.5, 4).
Sfântul Ioan ne stă mentor întru aceasta spunând în Scara sa duhovnicească:
“Setea şi lipsa de somn îndurerează inima şi din inima străpunsă izvorăsc
lacrimile”. Şi mai spune că cel ce trece prin acestea toate, va şi râde, chiar aşa, va fi
mângâiat cu un fericit râs, aşa cum ne-a făgduit Mântuitorul(Mt.5, 4). Aşadar, plânsul se
naşte din sărăcia iubitoare de Dumnezeu care dăruieşte o binecuvântată şi fericită
mângâiere celor ce o dobândesc.

Dar cum de vine plânsul din sărăcia întru cuget şi din smerenia sufletului inspirată
de Dumnezeu? Din aceea că învinovăţirea de sine se află întotdeauna împreună cu
smerenia sufletului. La început, învinovăţirea de sine ne trezeşte o teamă puternică de
pedepse, aducându-ne în faţa ochilor, viu şi nemilos, înfricoşătoarea judecată, aducând
în suflet înfiorata trăire a faptului că acele pedepse sunt dincolo de puterea noastră de
înţelegere, fiind cu mult mai îngrozitoare decât tot ceea ce putem spune noi despre ele.
Cât de nesuferit este să pregustăm cu mintea veşnicia lor. Arşiţa şi frigul, întunericul şi
focul, neodihna şi răzvrătirea, lanţurile şi groaza, scrâşnetul fiarelor veşnic chinuitoare,
toate acestea, aducându-se deodată în clipa osândirii, nu ni le putem închipui nicidecum
în toată urâciunea lor, potrivindu-se şi pentru ele, cuvântul scris: “la mintea omului nu se
pot sui” [1 Cor. 2.9 – “inima” e înlocuită cu “mintea” în citatul Sfântului Grigorie!]. Acest plâns fără
folos şi de nemângâiat şi neîncetat, răsare în cei ce au păcătuit împotriva lui Dumnezeu
– plânsul ce se trage din deplina cunoaştere a păcatelor lor. Acolo, în iad, tuturor celor
goi, [fără haina de nuntă], li s–a luat pe vecie nădejdea unei milostive salvări. Dovada
stării acesteia fără de nădejde o dă pedeapsa ne-voită adusă de conştiinţa de sine a
fiecăruia, cu plânset însoţit de durere. Şi încă odată: plânsul acela este veşnic, neîncetat,
şi izvor de alt şi alt plânset; şi adăugaţi întunecimii, întunecimi încă şi mai înspăimântătoare
şi dogoarei lipsa de răcorire şi adâncului deznădejdii, lipsa oricărui răgaz.
Roadele plânsului fericit: fericita mângâiere
D ar dacă dobândim plânsul aici, pe pământ, atunci ne este de cel mai mare folos.
Fiindcă Dumnezeu îl ascultă plin de milostivire şi coboară la noi şi ne cercetează şi
făgăduieşte mângâiere celor ce plâng în acest chip. El Însuşi este Mângâietorul şi chiar
aşa este şi numit ( Ioan 14.16)
Vedeţi acum ce este acest plâns care vine din smerenia sufletului şi cum trebuie
să înţelegem mângâierea?
Iar dacă stăruie el în puterea înţelegătoare a sufletului, ca un bold din cuget,
învinuirea de sine se aşterne peste grijile sufletului, apasă, zdrobeşte, presează şi stoarce
vinul mântuitor “care bucură inima omului” (Ps.103, 15) – adică sinele nostru lăuntric. Aşadar,
acest plâns este vinul căinţei celei adânci [Katanyxis – căinţă adâncă, străpungerea inimii, un
amestec minunat de tristeţe şi bucurie, o simţire plină de nădejde a iubirii lui Dumnezeu, care „înmoaie
inima”]. Fiindcă prin acest plâns se taie şi se leapădă patimile şi, totodată, se umple sufletul
de fericită bucurie, care îl slobozeşte de lucrarea acelor grele îmboldiri ale cugetului. Pentru
toate aceste pricini, “Fericiţi cei ce plâng , pentru că aceia se vor mângâia” (Mt.5, 4).
Aşa cum arătam mai înainte, sărăcia în avuţii pământeşti, adică puţinătatea avuţiilor din
viaţa aceasta, este legată de sărăcia cu duhul; pentru că dacă ele se află în bună înţelegere,
atunci se întregesc una pe alta în toate lucrurile, sunt desăvârşite şi plăcute lui Dumnezeu. Vedeţi
dar, dacă ascultaţi cu luare aminte acestea, veţi înţelege cum vin din acest fel de sărăcie plânsul
şi mângâierea cuprinsă în el. Fiindcă atunci când omul îşi ia rămas bun de la toate lucrurile din
viaţa aceasta, renunţând la bani şi avere, tăindu-le de la sine şi dăruindu-le toate, ascultând
porunca din Evanghelie (Luca 14,33), el se ridică deasupra îngrijorărilor legate de cele pământeşti,
iar sufletul se face îndemânatic a se ocârmui pe sine şi a se cerceta pe sine, fiind liber dinspre cele
din afară, care l-ar putea ispiti. Când mintea s-a ridicat deasupra tuturor lucrurilor care umplu
simţurile, ea se afla şi dincolo de această tulburare şi îşi întoarce gândirea asupra ei însăşi. Iar cea
dintâi lucrare (a ei) va fi desăvârşită curăţire cu plâns şi lacrimi, chipul alungării acelor înşelăciuni
pornind de jos. După aceea, îndepărtat fiind învelişul cel urât, mintea nu va mai fi robită de
feluritele atracţii noroioase şi liniştea sporeşte în visteria lăuntrică, întru “rugăciunea în ascuns
către Tatăl” (Mt.6,6). Şi i se dă minţii înainte de toate locul darurilor harului – “pacea gândurilor”

(Ier.36, 11). Odată cu aceasta, Izvorul şi Împreună-Ziditorul tuturor virtuţilor desăvârşeşte mintea
în smerenie. Dar nu se fac acestea spre o câştigare fără de osteneală a virtuţii, adică în purtări şi
vorbe părelnice, ci întru cele pentru care mărturiseşte Duhul cel bun şi dumnezeiesc, Duhul care
înnoieşte cele din adâncul lăuntric (Ps.50,10). Şi tocmai în acest adânc lăuntric, ca într-un adăpost
sigur – raiul cel gândit - , încolţesc şi cresc feluriţii pomi ai adevăratei virtuţi. În sinele lăuntric se
alcătuieşte sfânta împărăţie a iubirii, iar în tinda lui înfloresc florile timpurii ale vieţii ce va să fie,
adică bucuria de negrăit care nu poate fi răpită.
Sărăcia în cele pământeşti este mama libertăţii faţă de griji; şi liberi de griji fiind, putem
lucra cu dăruire trezvia şi rugăciunea şi împreună cu ele – plânsul şi lacrimile. Iar acestea din
urmă, plânsul şi lacrimile, îl feresc pe om de căderea în înşelăciune. Şi când îndepărtăm
înşelăciunile atunci este uşor să mergem pe calea virtuţii – pentru că au fost înlăturate piedicile
de pe drumul lăuntric – şi conştiinţa ajunge fără pată. Din aceasta se naşte bucuria şi râsul
binecuvântat al sufletului. Atunci se prefac lacrimile dureroase în dulceaţă şi cuvintele lui
Dumnezeu se fac “dulci limbii mele, mai mult decât mierea, în gura mea” (Ps.118, 103). Şi
cererile din rugăciune se prefac în mulţumiri, şi cercetarea mărturiilor dumnezeieşti este marea
bucurie a inimii unită cu nădejde neamăgitoare. Această nădejde este o pregătire pentru cei ce
o împărtăşesc în întregime; prin aceasta pregustă ei din “covârşitoarea bogăţie a harului [şi
bunătăţii] Sale” (Ef.2, 7), învaţă într-o oarecare măsură să “guste şi să vadă că bun este Domnul”
(Ps.33, 8). Domnul ete marea bucurie a celor drepţi, bucuria celor după asemănarea lui
Dumnezeu, veselia celor smeriţi şi a celor ce plâng de dorul Lui – adică mângâierea.
Asociaţia Crucea Albastră

Asociaţia Crucea Albastră din România este membru asociat al Crucii Albastre Internaţionale,
cu sediul la Berna (Elveţia). Această organizaţie are o tradiţie de peste 100 de ani în prevenirea
alcoolismului şi recuperarea celor afectaţi şi activează în 40 de ţări. Ea vă poate oferi:
- materiale informative (aici se includ şi cărţile prezentate la pag. 96, poziţiile 149-153);
- acţiuni preventive în colectivităţi şcolare şi profesionale;
- consiliere medicală şi psiho-socială pentru cei afectaţi şi familiile lor;
- sprijin în cadrul unor grupuri de autoajutorare (deocamdată în oraşele Sibiu, Alba Iulia, Mediaş);
- cure de recuperare cu durata cuprinsă între 3-6 luni în centrele de recuperare: “Aşezământul
NAZARET” din Şura Mică (pentru bărbaţi) şi “INSULA SPERANŢEI” din Vurpăr (pentru femei);
- unele măsuri de asistenţă socială (mai ales pentru cei internaţi).
Programul activităţilor pe anul 2001 - Compartiment Filiale

s, 24 februarie - Întâlnirea coordonatorilor de filiale - Mediaş
s,d 24-25 martie - Seminar pregătire voluntari - Mediaş
v,s,d 6-8 aprilie - Excursie de conştientizare - jud. Hunedoara
s,d 21-22 aprilie - Seminar pregătire consilieri / coordonatori - Cluj
s,d 5-6 mai - I Conferinţă Regională (Transilvania) a CARO pentru voluntari - Apuseni
s, 22 septembrie - întâlnirea coordonatorilor de filiale - Braşov
s,d 6-7 octombrie - II Conferinţă Regională (Transilvania) a CARO pentru voluntari - Cluj
v,s,d 3-5 august - Excursie de conştientizare - Transfăgărăşan
s,d 25-26 august - Seminar pregătire referenţi / prevenţie - Sighişoara

Pagini de Pateric.
Istorioare duhovniceºti
Patericul temnitelor (1)
Chinurile închisorii
Pr. Dumitru Bălaşa
M -au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. “Ai o puşcă
acasă. Să ne dai puşca!” A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie,
pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au
dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de
pe lume! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie.
Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie. Te scoteau
doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau într-o sală,
acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta-l bătea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla.
Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cumpărat
un pistol cu butie şi că Gh. Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi, că noi am vrut
ca să împuşcăm pe Gheorghiu Dej. “Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am văzut
decât în poză.” “Nu e nevoie, dar să declaraţi!” Păi cum era să declar, dacă nu era aşa?
Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da, a fost bătaie! După 6 luni de
zile, Gh. Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie.Şi la urmă mă luaseră pe
mine. “Păi dacă ăsta a declarat! N-auzi? Ăsta spune că aţi vrut să împuşcaţi pe Gherghiu
Dej!” Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas, şi am căzut cu capul pe ciment.
Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas şi atunci cu mâna căutam
să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în
fire după lovitură. Între timp trece pe lângă noi un ofiţer cu stea mare, maior. Şi cum eram
pe spate, m-am apucat de pantalonii lui, d’aici de jos. Zic: “Tovarăşe maior, salvaţi-ne!”
Ăsta vine şi-mi dă cu cauciucul peste mână. Eu însă, cât m-a lovit el, nu I-am dat drumul
ăstuia de pantaloni. Nu! Şi atunci a zis maiorul: “Locotenent Cetăţeanu, trei paşi înapoi!”
Cetăţeanu, zice: “Tov. Maior Săvulescu, vă rog să nu vă amestecaţi în instrucţia mea!”
Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: “Locotenent Cetăţeanu!”.
“Să trăiţi! Sunt locotenentul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!” Maiorul
îi zice: “Eşti liber!”. M-a luat de mână maiorul: “Ridică-te! Hai cu mine în birou!” Nu mă
gândeam că e un om. M-am dus acolo. “Stai pe scaun!” “Tov. Maior, nu pot să stau pe
scaun că-l umplu de sânge.” “Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?” Ăla comunist
şi celălalt tot comunist. Ca să vezi! Doi comunişti. Da ăsta om, şi ăla neom! Şi am stat în
fine pe colţul scaunului. Am stat astfel încât să nu murdăresc scaunul, dar totuşi îmi curgea
încă sânge din nas. Mi-a dat maiorul un prosop acolo, m-am şters şi mi-a zis: “Care-i
baiul?” I-am spus eu: “Ni se cere să declarăm strâmb, eu şi cu un ţăran, ca să ne ia casele
– ştiam treaba asta – şi vor să ne facă un proces.” “Aveţi ceva împotrivă?” “Păi da! Nu-i
adevărat.” “Păi cum nu-i adevărat?” “Nu este, aşa ne cer ei.” Atunci a sunat la sonerie şi a
venit Cetăţeanu şi a spus: “Să-mi aduci dosarul lui părinţelu.” Aflase că sunt preot, eram
mai tânăr, vreo 50 de ani aveam. Mi-a adus dosarul, l-a citit el acolo şi zice:

“Părinţele, eşti condamnat la 6 ani, şi ţăranul Gheorghe Grecu la 5 ani.” I-am spus: “Tovarăşe
maior, dar n-am avut procesul până acum.” “Bine, nu l-ai avut, dar uite aici lista” – adică era
scrisă cu creionul nota de la Securitate, câţi ani să ne dea. Era scris acolo: Banditul Bălaşa
Dumitru va primi 6 ani, ca intelectual. Banditul Gheorghe Grecu va primi 5 ani, că se considera
că l-am influenţat ca intelectual, el fiind ţăran. Când am văzut aşa …! Maiorul Săvulescu a
spus: “Dacă nu vă condamnăn noi, tot vin alţii şi ne închid şi pe noi şi ne fac un proces şi ne
condamnă şi ne bagă lângă dumneavoastră. Cu ce pot să vă ajut?” a spus el. „Pot să dau
ordin ca să nu vă mai dea nici o palmă.” “Tovarăşu’ maior, asta ar fi ideal. Cel puţin ar fi
linişte noaptea.” L-a chemat şi pe Gheorghe Grecu care declarase că într-adevăr ar fi
cumpărat un pistol. Zice: “Ai cumpărat măi pistolul?” Gheorghe Grecu a zis: “N-am cumpărat
tovarăşe maior.” I-au zis că dacă declară, îl lasă şi nu-l mai bat. Zice: “Părinţelul de ce nu a
declarat?!” “Părintele a ţinut mai mult la bătaie.”
În fine, a trecut treaba asta, ne-au dat drumul şi când am plecat a vrut să dea
mâna cu mine - era un om cumsecade – şi a spus: “Dacă îţi mai dă cineva o palmă sau
dacă te înjură să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu. Dar să pronunţi
numele meu pentru că dacă nu pronunţi numele meu nu faci nimic.”
Am rămas, ne-au dus la celulă la comun şi ne-au întrebat unde am fost: “Am fost la
bătaie.” Până şi aici nu aveam voie să spunem, pentru că dacă spuneai ne turnau ăştia ai
noştri, turnătorii. Şi după aceea am stat noi două săptămâni şi au venit declaraţiile celor şase
inşi de la Suteşti. Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de părintele
Bălaşa. Un singur rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată lumea.
Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem
treburi de astea? Când au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au
băgat dincolo, în cameră. M-au zdupănit de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus către
judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au bătut şi m-au înţepat cu un vârf de cuţit
în spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este ultimul cuvânt şi am
spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor petrece la zile mari,
cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la închisoare un om nevinovat.
Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum. Un
doctor care era de la Leleasca, ne-a spus: “Cine vrea să supravieţuiască, oricât v-ar fi de
foame, să nu mâncaţi ciorba niciodată cu lingura şi să mai lăsaţi cât puteţi pe fundul
gamelei din mâncare, pentru că sarea rămâne la fund.” Pentru că mulţi care au murit la
închisoare n-au murit propriu-zis de foame, au murit din cauză că s-a pus sare multă şi
nu li s-a dat apă de băut. Noi niciodată n-am avut apă de băut la discreţie.
La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie. Nu ştiu câte cuie o
fi avut, dar erau ieşite numai 3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne.
Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un
prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a
infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.
Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am septicemie. Aveam în
spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să
fac baie? I-am arătat securistului: “Păi tu ştii mă ce ai în spate?”. ”Nu văd, dar aştept să
mă curăţ.” M-au dus la infirmerie şi m-a consultat o doctoriţă surdă. A tăiat până la urmă
toată stricăciunea de pe spate, că intrase în putrefacţie. M-a ajutat mult femeia aceea că
a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis că peste două zile să mă duc să-mi
schimbe pansamentul. Când m-am dus peste două zile, mi-a zis: “Ce, banditule, maica
ta, nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Nu mai e pansament.” Atunci mi-am rupt cămaşa. Aveam cu
ce să mă leg, că mi-au dat şi alţii, dar nu aveam ce să pun pe rană. Am luat cămaşa mea,
mi-au mai dat alţii din poalele cămăşilor lor.

Apoi ne-au trimis la Aiud, dar ne-au plimbat vreo două săptămâni prin ţară. Nu ştiu pe
unde am fost. Cu trenul. Era trenul dubă, fără geam, fără nimic. Am ajuns la Aiud. Acolo ne-au
băgat într-o sală, la vizita medicală, ca să spună că nu ai murit din cauza lor. Era un doctor Crăciun
care s-a uitat la spatele meu. A luat un bisturiu şi a zis că rana aia mare, plaga, se vindecase cu
muguri. Şi a tăiat el acolo. A spus: “Nu te sfii, o să te doară niţel, dar trebuie să tăiem mugurii ăştia
ca să rămână semnul semn.” Şi a rămas. Eu am cicatricea şi acum în spinare.
La Aiud am ajuns în 1961 toamna. La început ne-au băgat la un salon, la grămadă.
Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără nimic. La urmă ne-au repartizat la celule, unde
eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organizaserăm acolo, ţineam
conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne-au izolat. Pe mine, pe părintele
Dumitru Stăniloae – am stat cu el, dar am stat puţin - , Valeriu Anania. Dar ne-au ţinut puţin şi
ne-au despărţit că au zis: “Ăştia sunt capii!”, că noi vorbeam, mai ţineam câte o conferinţă,
povesteam şi ne turnau, tot dintre noi. Ascultau însă şi ei la uşă acolo, aveau aparate…
La urmă m-au izolat. M-au băgat într-o cameră de unul singur. Aveam alături
acolo unul care înnebunise din bătaie.
Am stat la celular. Ca animalele. Apă, cu socoteală; de mâncare: sfeclă furajeră,
şi cu arpacaş. Arpacaşul era ceva!… Îl dădeau seara.
Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă despre Partidul Comunist. Când l-
am auzit aşa ceva, “Păi bine domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii – dumneata aşa
ai ajuns?” “Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. “Ce să spui? Eu sunt delator?”. Nu ştiu ce-
o fi făcut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica.Nu mi-au zis nimic, decât m-au ţinut vreo trei
zile într-o cameră, seara îmi aduceau o saltea de paie, ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat,
n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul
lui Ridichie? Eu n-am suportat treburile astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.
De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei şi atunci a trebuit să facem declaraţii că
nu credem în Dumnezeu, ziceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia
să dai o declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.
O întâmplare minunată
F amilia Gheţea Vichente din satul Dridif (jud. Braşov) a avut doar un copil, un băiat, pe
care l-a dat la facultate. Dar, în 1945, băiatul s-a îmbolnăvit de TBC şi a murit. A rămas numai
nenea Gheţea cu nevasta. În anul 1970 nenea Gheţea s-a îmbolnăvit : i s-a umflat capul! S-a dus
la la dispensarul comunei Voila crezând că durerea e din cauza unei măsele. Doctorul l-a trimis la
policlinica din Făgăraş, de unde a fost trimis la Braşov, de unde a fost trimis la Sibiu, de unde l-a
trimis la Cluj! Doctorul de la Cluj i-a spus: „La mine ai ajuns prea târziu, eu nu te mai pot ajuta.
Numai Dumnezeu te mai poate vindeca”. L-a trimis cu o soră la gară, care l-a pus pe tren şi i-a
spus: „Să te grăbeşti să ajungi acasă, să nu cumva să stai pe undeva, că poţi muri pe drum”.
Ajuns acasă, i-a spus nevestei în ce stare este şi dacă moare să vândă vaca ca
să aibă bani de înmormântare. Au venit la el doi vecini (Boita Ion şi Streza Nicolae) care
au stat până la ora 23.00. După ce au plecat, nevasta a rămas pe un scaun, lângă foc.
Pe la ora 1.30 (noaptea), nenea Gheţea aude ciocănind în uşă şi spune: „Da.
Poftiţi!” Şi intră în casă băiatul lui, cel mort în 1945, însoţit de un înger. Amândoi erau cu
barbă, cu părul lung, cu haine albe şi lungi, iar în picioare aveau sandale romane. Îngerul
avea şi patrafir în faţă. „Bună seara, tată” spune băiatul. Vin la el la pat, băiatul spune
„Suferi greu, tată” , iar îngerul îi pune pe frunte trei degete împreunate. Într-o clipă s-a
vindecat şi s-a minunat cum i s-a dezumflat capul. Băiatul întreabă apoi unde este mama,
îi spune că este pe scaun, lângă foc. Băiatul spune că nu e acolo şi îi răspunde că s-o fi
pus în pat că vremea e târzie. Băiatul s-a dus şi s-a uitat la mama sa.
- continuare la pag. 33 -
Istoria religiilor.
Miscãri
, anticrestine
,
Creştinism şi gnosticism
Ioan Popoiu
Teologie pastorala, an III
MOTTO:
«O, crede-mă, tot ce vezi, ăst univers,
Făcut e numai pentr- un Dumnezeu nespus,
Ce stă în veşnică lumină sus.
Pe noi în beznă ne-a trimis, sub toate,
Iar vouă vă prieşte numai zi si noapte.»
(Goethe, Faust, Partea I, Trad. L.Blaga, p.83)
1. Gnosa creştină
C uvântul gnosă vine de la cuvântul gnosis care înseamnă cunoaştere. Problema

esoterismului şi a iniţierii a provocat inevitabile controverse. Părinţii bisericii au negat
existenţa unei invăţături esoterice practicată de Hristos şi continuată de discipoli. Esoterismul,
adică transmiterea iniţiatică a doctrinelor şi practicilor rezervate unui număr restrâns de adepţi,
este atestat în toate marile religii din epoca elenistică. Scenariul initiatic (învăţătură şi rituri
secrete, selectarea credinciosilor, juramântul tăcerii) se întâlneşte în iudaism, sectele iudaice,
la esenieni (de pilda Manualul de Disciplină), samariteni şi farisei. Existenţa şi practicarea
unei învăţături esoterice este menţionată şi în evanghelia lui Marcu ( 4,10; 7,17;10,10). [N.red.:
menţionăm că explicarea ascunderii adevărului în parabolă pentru “ca nu cumva să-şi revină
şi să li se ierte” nu pare a avea atât un caracter ezoteric cât ironic! - Mc.4, 12. Explicarea
acestei “ascunderi în parabole sau pilde” constă în faptul că nu poţi tâlcui corect parabola
decât prin Duhul Sfânt]. În acest context, menţionăm că alături de cele patru Evanghelii şi de
Faptele Apostolilor, circulau şi alte texte sub numele Apostolilor; Evanghelia după Toma,
Evanghelia Adevărului, Evanghelia lui Pseudo-Matei, Faptele lui Petru, Faptele lui Ioan ş.a.
Majoritatea acestor lucrări, considerate apocrife (întrucât conţineau revelaţii “ascunse”),
comportau relatarea unor doctrine esoterice comunicată apostolilor de către Hristos înviat,
privitor la sensul secret al întâmplărilor vieţii sale (de la această învăţătură secretă, păstrată
şi transmisă prin tradiţie orală, se vor reclama apoi gnosticii).
De la începuturile Bisericii, se conturează înăuntrul comunităţii creştine, trei
trepte,care presupun ucenicie iniţiatică: «Începătorii», «Înaintaţii», şi «Desăvârşiţii». Sfântul
Clement din Alexandria în lucrarea sa, Stromata, spune: «Domnul ne-a permis să
comunicăm aceste mistere divine şi această sfântă lumină celor capabili să le primească.
El nu a dezvăluit mulţimii ceea ce nu aparţine mulţimii, dar a dezvăluit misterele unei elite
(minorităţi) pe care o ştia capabilă să le primească şi să le pună în practică». Sf.Clement
spune despre adevărurile secrete: «Este necesar să se arunce un voal peste învăţăturile
date de Fiul lui Dumnezeu. Celui care vorbeşte îi trebuie buze pure, iar celui care ascultă,
o inimă atentă şi curată. Iată pentru ce îmi e greu să scriu. Astăzi chiar, mă tem,
precum s-a spus, să arunc perle înaintea porcilor, de teamă că ei le vor călca în picioare
şi că se vor întoarce să ne sfâşie. Căci e greu să se vorbească despre adevărata lumină
în termeni absolut clari şi transparenţi, la auditori cu o natură porcină şi nedisciplinată.
Nimic în lume nu pare mai ridicol mulţimii, dar în acelaşi timp, nimic mai admirabil, nici
mai inspirator pentru sufletele nobile. Noi trebuie să transmitem persoanelor care sunt
demne ceea ce ni s-a spus la ureche, fără să comunicăm totuşi oricui sensurile cuvintelor”.
Natural, Sf. Clement rezervă doar persoanelor instruite (iniţiate) adevărurile superioare:
«Gnosticul va fi instruit profund, căci el trebuie să fie erudit. Un om poate poseda credinţa
fără să fi învăţat nimic, dar trebuie să afirm că este imposibil pentru un om neinstruit
(neiniţiat) să înţeleagă lucrurile în credinţă» (Stromata). Apoi, Clement din Alexandria îi
evocă pe maeştrii săi, care au păstrat «adevărata tradiţie a fericitelor învăţături, venite
toate direct de la sfinţii apostoli Petru, Jacob, Ioan şi Pavel, transmise din tată în fiu şi
care au ajuns până la noi prin graţia lui Dumnezeu» (Stromata,I,1).
Este vorba despre învăţături rezervate unui anumit număr de adepţi şi care, transmise
oral, trebuie să rămână secrete - aceste învăţături constituie tradiţia gnostică. Într-o altă lucrare,
Clement precizează: «Lui Jacob cel Drept, lui Ioan, lui Petru, Domnul, după învierea Sa, le-
a dat gnosa; aceştia au dat-o altor apostoli; ceilalţi apostoli au dat-o celor 70, dintre care unul
era Barnaba” ( Jean Danielou, «Les traditions secretes...», M. Eliade).
Sf.Clement insistă fără nici un echivoc: «Gnosa comunicată şi dezvăluită de
Fiul lui Dumnezeu este înţelepciune. Ori Gnosa însăşi este un depozit de înţelepciune,
care a ajuns prin transmitere orală anumitor oameni. Ea a fost comunicată oral apostolilor»
(Stromata). Este dificil să identificăm criteriul care călăuzea alegerea discipolilor demni
să fie iniţiaţi în gnoză, (şi) circumstanţele şi etapele iniţierii. O anumită (minimă) instrucţie
de tip ezoteric era dată treptat tuturor credincioşilor şi se referea la simbolismul botezului,
al euharistiei şi al crucii, Arhangheli, Apocalipsă.
În ceea ce priveşte secretele revelate celor “ Desăvârşiţi “ şi celor pe punctul de
a deveni astfel, ele se refereau, probabil, la misterele coborârii şi ascensiunii lui Hristos
prin cele şapte ceruri locuite de îngeri şi la eshatologie individuală, la itinerariul
mistic al sufletului după moarte.
Acest itinerar mistic este pus, de Pseudo-Dionisie, în legătură cu tradiţia orală a
Apostolilor: «Aşa ne apare existenţa unei succesiuni de maeştri gnostici sau maeştri
spirituali, deosebită de succesiunea episcopilor, care transmit credinţa Apstolilor, dar
care continuă tradiţia charismatică a vremilor apostolice şi a Apostolilor». Aceste afirmaţii
despre o gnosă creştină, nu aparţin doar lui Clement din Alexandria.La rândul său, Origen,
discipol al Sf. Clement, al cărui curaj, erudiţie şi sfinţenie au luminat secolul său, afirma:
“Evangheliştii au ţinut ascuns (apokryphon) sensul pe care Iisus îl dădea majorităţii
parabolelor” (Comentarii Mateine, XIV, 2). În cunoscuta sa dispută cu Celsus, Origen
afirmă că Biserica păstrează învăţămintele secrete ale lui Iisus Hristos. El invocă în termeni
precişi explicaţiile date de Iisus discipolilor cu privire la parabolele Sale: “Înţelepciunea
nu intră niciodată într-un om josnic şi nu va locui într-un corp sclav al păcatului». În opera
sa, De Principiis, Origen spune că: «Scrierile Sacre au ca autor Spiritul lui Dumnezeu şi
ele oferă un sens determinat, nu numai cel care se descoperă la prima vedere, dar şi
unul care scapă celor mai mulţi cititori ...» (Să observăm în treacăt că pentru creştinii
primari, pentru cei iniţiaţi, o viaţă perfect pură, practica virtuţilor, punerea în aplicare a
Legii Divine în toate detaliile conduitei exterioare, dreptatea ireproşabilă, erau de la sine
înţelese şi nu erau decât începutul căii spre Adevăr, iar nu sfârşitul acesteia).
Creştinismul era (este) deschis tuturor, inclusiv ignoranţilor, dar nu le este exclusiv
rezervat; pentru spiritele cultivate şi alese există învăţături profunde. Acesta este sensul
şi înţelesul esoterismului creştin.

Pe de altă parte, tradiţiile esoterice ale Apostolilor prelungesc un esoterism evreiesc
privind misterul ascensiunii sufletului şi secretele lumii celeste. În acelaşi timp, aceste doctrine
se regăsesc şi la mandeeni şi sunt analoage cu anumite concepţii eshatologice egiptene şi
iraniene. Alături de alte idei şi credinţe, ele se întâlnesc la numeroşi autori gnostici, păgâni
sau heterocreştini. Constatăm deci că esoterismul creştin se înscrie în datele unui esoterim
mai vast, universal, deoarece adevărata cunoaştere este una singură, este o permanenţă
în istoria Spiritului şi întotdeauna, în toate epocile, a existat o elită alcătuită din cele mai
nobile spirite, care a aspirat şi a posedat cunoaşterea sacră.
Din nefericire, treptat, gnoza şi esoterismul au devenit suspecte în ochii ierahiei
ecleziastice. Revendicându-se de la o tradiţie orală şi secretă apostolică, anumiti gnostici
puteau să introducă în creştinism doctrine şi practici străine etosului evanghelic.
Presupunem că nu esoterimul sau gnosa în sine puteau fi considerate
primejdioase, ci « ereziile» care se infiltrau sub acoperirea « secretului iniţiatic».
2. Conţinutul gnosticismului
E ste dificil să precizăm originea curentului spiritual numit «gnosticism». Apoi este
necesar a distinge numeroasele gnose anterioare sau contemporane aparţinând
religiilor din epocă (Zoroastrianismul, Misterele, Iudaismul, Creştinismul), gnose care
presupuneau, cum am văzut, un învăţământ esoteric. În plus, multe teme mitologice şi
eshatologice folosite de autorii gnostici sunt anterioare gnosticismului propriu-zis. Unele
se întâlnesc în Iran şi în India în epoca Upanişadelor, în Orfism şi Platonism, altele aparţin
sincretismului de tip elenistic, iudaismului biblic şi intertestamentar sau începuturilor
creştinismului. Însă ceea ce defineşte gnosticismul în sens strict nu este integrarea unor
elemente disparate, ci reinterpretarea îndrăzneaţă, adesea pesimistă a unor mituri, idei
şi teologumene de largă răspândire în această epocă.
Astfel, după formula gnosei valentiniene transmisă de Clement, se poate obţine
eliberarea aflând «ce eram şi ce am devenit, unde eram şi unde am fost aruncaţi, spre ce
ţel ne grăbim şi de unde am fost răscumpăraţi, ce este naşterea şi ce este regenerarea»
(Extrase din Therelot, M. Eliade). Cunoaşterea răscumpărătoare împărtăşită de gnostici
constă în primul rând, în revelarea unei istorii secrete (rămase secrete pentru neiniţiaţi):
originea şi creaţia lumii, originea răului, drama Răscumpărătorului divin coborât
pe pământ ca să-i salveze pe oameni şi victoria finală a lui Dumnezeu transcendent,
tradusă prin încheierea istoriei şi „nimicirea” Cosmosului. Avem aici un mit total: el
raportează toate evenimentele decisive, de la originea lumii până în prezent.
După formula valentiniană, ca să revenim la ea, gnosticul află că fiinţa sa
adevărată (cea spiriuală) este de origine şi natură divină, în ciuda faptului că este ostatecă
într-un trup. Află apoi că locuia într-un tărâm transcedental, dar a fost aruncat în lumea
aceasta, că înaintează spre salvare şi va sfârşi prin a fi eliberat din închisoarea trupului
său. El descoperă în sfârşit, că în timp ce naşterea sa echivala cu o cădere în materie, «
renaşterea» sa va fi de ordin pur spiritual. Sunt de reţinut câteva idei fundamentale:
dualismul spirit - materie, divin - antidivin, mitul căderii sufletului (spirit, parte divină),
adică întruparea într-un corp asimilat cu o închisoare, certitudinea eliberării (salvarea,
mântuirea) prin intermediul gnosei. Faţă de aceste afirmaţii, la început Biserica n-a
intervenit; câtă vreme «Cartea” şi dogmele nu erau fixate, ar fi părut un abuz calificarea
de erezie, aplicată unor interpretări îndrăzneţe ale învăţăturii lui Hristos. Însă uneori erezia
era evidentă, de pildă, atunci când era respins Vechiul Testament, iar Dumnezeu - Tatăl
era considerat un demiurg răuvoitor, când se condamna Lumea şi se denigra Viaţa,
drept creaţii accidentale sau demonice, sau când se nega întruparea, moartea şi învierea
Fiului. Pe de altă parte Sf. Pavel considera şi el această lume dominată
de Satana, iar apocalipsele preziceau pieirea iminentă a lumii, însă Sf. Pavel şi autorii
apocalipselor nu respingeau originea divină a Creaţiei. Menţionam mai sus efortul de
reinterpretare făcut de gnostici. De exemplu autorii gnostici au reinterpretat mitul coborârii
lui Hristos în lume desprinzându-l de contextul său biblic şi raportându-l la o cu totul altă
istorie secretă: Creaţia constituie o sinistră tragedie şi este atribuită unui demiurg sau
unei fiinţe demonice, întrupare a Răului.
Revenind la conţinutul de idei al gnosticismului, din prezentarea acestuia pare să
rezulte o dezvoltare nemăsurată, anticosmică şi pesimistă a dualismului Orfic - Platonician
(astfel, pentru Platon, Demiurgul nu este întruparea Răului , iar Lumea este un « Cosmos»
deci e perfectă şi armonioasă. Pentru Platon astrele sunt zei, a căror contemplare uşurează
apropierea de fiinţele înţelegătoare). Totuşi, fenomenul este mai complex: drama umanităţii,
căderea şi răscumpărarea, oglindeşte drama divină. Dumnezeu trimite în lume o Fiinţă
primordială sau pe propriul său Fiu, ca să-i salveze pe oameni.
Această Fiinţă transcedentală suferă toate consecinţele umilitoare ale întrupării,
dar reuşeşte să dezvăluie câtorva aleşi adevărata gnosă răscumpărătoare, înainte de a
se întoarce, la Cer (într-o serie de variante, el este capturat de Puterile Demonice,
scufundat în materie etc.). Deşi există unele paralele iraniene, modelul imediat al
Mântuitorului trimis de Dumnezeu este în mod indubitabil Iisus Hristos. Textele descoperite
la Nag-Hammadi (Egiptul de Sus, 1945), indică fără echivoc originea iudeo-creştină a
unor şcoli gnostice (de pildă, Evanghelia după Toma, găsită acolo, constituie versiunea
completă a textelor Logia, atribuite lui Iisus în papirusurile de la Oxyrinch; H. Ch. Puech,
En quete de la Gnose, II, Mircea Eliade). Totuşi, teologiile şi moralele propagate de aceste
şcoli sunt radical deosebite de acelea inspirate de iudaism şi creştinism. Astfel, pentru
gnostici, adevăratul Dumnezeu nu este Creatorul, adică Iahve; Creaţia este opera Puterilor
inferioare, chiar demonice. Cosmosul este imitarea, mai mult sau mai puţin demonică a
unei lumi superioare. Sunt concepţii de neconceput pentru evrei şi creştini. În păgânismul
târziu, cosmogonia îşi pierduse orice semnificaţie religioasă pozitivă. Gnosticii merg mai
departe: crearea lumii, departe de afi o dovadă a atotputerniciei lui Dumnezeu, este
explicată printr-un accident în regiunile superioare sau ca rezultat al atacului primordial
al Întunericului asupra Luminii. În ce priveşte existenţa întrupată (omul) nu numai că nu
se încadrează într-o «istorie sfântă», dar confirmă şi ilustrează căderea sufletului.
«Căderea omului, adică întruparea sufletului, preocupase şi pe teologii orfici şi
pitegoricieni, fiind explicată fie ca pedeapsă a unui păcat săvârşit în Cer, fie ca rezultat al
unei alegeri dezastruoase făcute de sufletul însuşi. Ideea orfico-pitagoreică a încarnării
ca pedeapsă, combinată cu mitul biblic al căderii Îngerilor a fost împrumutată de anumiţi
gnostici creştini sau semicreştini (Valentin, Marcion, Bardesau), de Mani şi probabil, de
Origen. În ceea ce priveşte coborârea voluntară a sufletului, ea a fost provocată de
narcisism: sufletul s-a îndrăgostit de propria sa imagine reflectată în lumea materială sau
de ambiţie, (cum susţine Plotin). În primele secole ale erei creştine aceste idei au fost
amplificate şi modificate de autori gnostici sau nu. Deoarece această lume este rezultatul
unui accident sau al unei catastrofe, este stăpânită de ignoranţă şi guvernată de Puterile
Răului, gnosticul se descoperă pe sine total străin faţă de lume, faţă de propria sa cultură
şi îi respinge toate instituţiile şi normele. Libertatea interioară, cucerită prin gnosă, îi
permite să dispună liber de el însuşi şi să acţioneze după propria voinţă; gnosticul face
parte dintr-o elită, rezultatul unei alegeri săvârşite de Spirit. El aparţine clasei pneumaticilor
sau «Spiritualilor» («Desăvârşiţii», «Fii Regelui»), singurii care vor fi mântuiţi. Alături de
pneumatici, se mai aflau psihicii (cei care au un suflet) şi tryficii (carnalii), cei scufundaţi
în materie şi condamnaţi să dispară. Gnosticul se simte liber faţă de legile ce conduc
societatea, el se află dincolo de bine şi de rău (H.Ch.Puech: «Mai mult decât o

simplă critică sau contestare, e vorba aici de o revoltă încăpăţânată, violentă, de mare
anvergură şi cu grave consecinţe: o revoltă împotriva condiţiei umane, a existenţei, a
lumii, a lui Dumnezeu însuşi.Ea poate să ducă atât la un eveniment final (erezio, revolutio),
răsturnare a situaţiei actuale, substituirea reciprocă a ideilor, cât şi la nihilism; nihilismul
«gnosticilor libertini», care învingând orice lege naturală sau morală, uzează şi abuzează
de trupul lor şi de lume pentru a le profana «a le epuiza», a le nega şi nimici. Nihilismul
unui Basilide, pentru care orice fiinţă, orice lucru, universul în totalitatea devenirii sale,
sunt sortite să-şi găsească, în noaptea « Marii Ignoranţe», în pacea nefiinţei, desăvârşirea
lor ultimă» (En quete de la Gnose, vol I, M. Eliade).
3. Istoria gnosticismului: de la Simon Magul la Valentin
N umeroşi autori, apologeţi creştini şi alţii, văd în Simon Magul pe primul eretic şi
părintele tuturor ereziilor. Unii istorici afirmă că Simon nu este un gnostic în
sensul strict al cuvântului; abia discipolii săi au devenit, după dezastrul din anul 70
(distrugerea Ierusalimului). Apostolul Petru s-a confruntat cu mişcarea aceasta în Samaria,
unde Simon s-a proclamat “Puterea lui Dumnezeu care se numeşte “Marele” (Faptele
Apostolilor). El era adorat aici ca “întâiul Dumnezeu”, iar însoţitoarea sa, Elena din Tyr,
era considerată drept ultima şi cea mai decăzută întrupare a “Gândirii” lui Dumnezeu
(Ennoia). Fiind răscumpărată de Simon, Elena (Ennoia) devine instrumentul răscumpărării
universale. Căsătoria “magului” cu “prostituata”, cum era considerată de apologeţi
însoţitoarea lui Simon, Elena, asigură mântuirea universală, pentru că se asigură unirea
lui Dumnezeu cu înţelepciunea divină.
Figura lui Simon şi a Elenei a dus, probabil, la naşterea legendei lui Faust, arhetipul
magicianului. Simon era cunoscut la Roma ca Faustus! («Cel Favorizat”), iar însoţitoarea
lui, într-o existenţă anterioară, fusese Elena din Troia. Însă, în primele secole creştine, se
vorbea mai mult despre înfruntarea dintre Apostolul Petru şi Magul Simon: potrivit legendei,
Simon a anunţat la Roma că se va înălţa la Cer în faţa unei mari mulţimi adunate, dar
apostolul, prin simpla rugăciune, l-a făcut să se prăbuşească.
Marcion este un exemplu semnificativ în mai multe privinţe. Născut în Pont, în
jurul anului 85 d. H., fiu al episcopului din Sinope, el respectă în general tradiţia (creştină),
dar amplifica excesiv antiiudaismul paulian. Marcion respingea Vechiul Testament în
totalitate şi stabilea propriul său canon, redus la Evanghelia după Luca şi la cele zece
Epistole ale lui Pavel. A adăugat la acestea un manual, Antiteze, în care îşi expunea
teologia proprie. La Roma, către anul 144, Marcion a încercat în zadar să obţină adeziunea
presbiterilor la ideile sale; excomunicat, a elaborat o doctrină încă mai radicală şi a
întemeiat o adevărată Biserică. Foarte bun organizator, el a reuşit să convertească un
mare număr de comunităţi creştine din bazinul Mediteranei. Această nouă teologie
propulsată de Marcion şi adepţii săi a avut un mare succes şi a fost, din această cauză,
neîncetat atacată de către scriitorii bisericeşti. Dar, începând cu secolul III, marcionismul
e în declin şi va dispare, în Occident, în nici o sută de ani.
În doctrina sa, Marcion împărtăşeşte esenţialul dualismului gnostic, mai puţin
implicaţiile apocaliptice.
Sistemul său dualist opune Legea şi Dreptatea (instituite de Dumnzeul creator
din Vechiul Testament), Dragostei şi Evangheliei revelate de Dumnezeul cel Bun în Noul
Testament. Acesta îl trimite pe Fiul Său, Iius Hristos ca să-i elibereze pe oameni de sub
robia Legii. Iisus îşi alege un trup omenesc capabil de sensibilitate şi suferinţă, cu toate
că acest trup nu e material. Propovăduind, Iisus îl exaltă pe Dumnezeul cel Bun, dar evită
să spună că nu este vorba de “Dumnezeul” din Vechiul Testament. Mai mult, Iahve află doar
din propovăduirea lui Iisus că există un Dumnezeu transcendent. De aceea, El se
răzbună, dându-l pe Iisus pe mâna prigonitorilor săi. Însă răzbunarea sa se dovedeşte inutilă,
pentru că moartea pe cruce aduce salvarea, căci prin sacrificiul lui, Iisus răscumpără omenirea
de sub stăpânirea dumnzeului creator. Totuşi, lumea continuă să se afle sub stăpânirea
(tirania) lui Iahve şi credincioşii (adevăraţi) vor fi prigoniţi până la sfârşitul vremii. Numai
atunci se va face cunoscut Dumnezeul cel Bun: el îi va primi pe cei credincioşi în împărăţia
Sa, în timp ce restul oamenilor, împreună cu materia şi cu dumnezeul creator (adică rău) vor
fi nimiciţi (M. Eliade – Ist, I. P. Culianu – Gnozele…).
Menandru, samaritean şi el, a introdus gnosticismul în Antiohia; el se prezenta
drept Răscumpărătorul care a pogorât din Cer ca să-i salveze pe oameni. Cei pe care îi
boteza deveneau superiori îngerilor.
Satornil, considerat moştenitorul său, activ la Antiohia între anii 100 şi 130, opune
pe Dumnezeul cel nemanifestat Dumnezeului evreilor, simplă căpetenie a îngerilor creatori.
Satornil condamnă căsătoria pe care o prezintă ca fiind lucrarea Satanei (după Irineu).
Teologia lui e dominată de dualism. Satornil a fost primul care a vorbit despre două
categorii de oameni, cei care acced şi cei care nu acced la lumina celestă.
Cerinthius – un iudeo-creştin contemporan cu Ioan, propovăduieşte că lumea a
fost creată de un demiurg care îl ignora pe adevăratul Dumnezeu – este prima expresie
a gnosticismului în sensul strict. După Cerinthius, Iisus este fiul lui Iosif şi al Mariei; la
botez, Hristos a coborît asupra lui sub forma unui porumbel şi I l-a revelat pe Dumnezeul
cel necunoscut, apoi, înainte de Patimi, s-a reînălţat lângă Dumnezeu-Tatăl. Trebuie să
menţionăm că gnosticismul iudeo-reştin, răspândit în Asia Mică şi Siria, a pătruns ulterior
şi în Egipt; de pildă Cerinthius s-a stabilit la Alexandria.
Carpocrat, originar din Alexandria, către 120, a proclamat o doctrină
asemănătoare: Iisus este fiul lui Iosif, dar o “putere” l-a sanctificat. Cel care primeşte
această putere devine egalul lui Iisus şi e capabil să împlinească aceleaşi miracole. O
trăsătură aparte a gnozei lui Carpocrat este amoralismul său radical, care pare să îndrepte
revolta gnostică nu doar împotriva Dumnezeului evreilor, ci împotriva Legii (Jean Danielou,
Nouvelle histoire del Eglise).
Basilide, tot alexandrin, contemporan cu Carpocrat, a realizat o primă sinteză a
doctrinelor propovăduite de discipolii lui Simon Magul. El a elaborat o cosmologie vastă
şi complexă de tip gnostic, înmulţind spectaculos cerurile şi îngerii care locuiesc în ele, el
numărând 365. Basilide respinge în întregime Legea evreiască: Iahve nu este decât unul
dintre îngerii creatori ai lumii, deşi încearcă să-I domine şi să-i supună pe toţi ceilalţi.
Valentin este considerat cel mai de seamă maestru gnostic şi printre cei mai mari
teologi mistici ai timpului său, o figură de o rară nobleţe.
Născut în Egipt şi educat în Alexandria, cel mai strălucit centru cultural şi intelectual
al lumii antice, el propovăduieşte la Roma între anii 135-160; nereuşind să obţină funcţia
de episcop, el a rupt toate legăturile cu Biserica şi a părăsit oraşul (Roma).
Până spre anul 1950, singurele izvoare privind teologia lui Valentin erau extrasele
şi rezumatele păstrate de Irineu, Clement din Alexandria şi Ippolit. Dar Evanghelia
Adevărului, descoperită la Nag Hammadi, deşi nu este opera lui Valentin, îi reprezintă
gândirea. Alte texte descoperite la Nag Hammadi (de exemplu Tratatul asupra celor Trei
Naturi, Scrisoare către Rhegius despre Înviere) sunt inspirate de şcoala gnostică
valentiniană. Prin elaborarea sistemului său grandios, Valentin îşi propune să explice
existenţa Răului şi căderea sufletului nu dintr-o perspectivă dualistă, adică prin intervenţia
unui anti-Dumnezeu, ci ca o dramă survenită în însuşi interiorul divinităţii. Nimeni până
atunci – şi de atunci încoace – nu încercase o asemenea abordare. Îndrăzneala şi
adâncimea cugetării sale sunt fără egal în teologie şi mistică. Cu adevărat, figura lui
Valentin este unică, depăşeşte interpretările teologice şi mistice curente,

transcende filosofia, gnosticismul însuşi, împingând interpretarea sa până la adâncimi
insondabile. Ceea ce întreprinde Valentin nu ar putea fi redat într-un rezumat.
Sistemul său: Tatăl, Primul Principiu absolut şi transcendent (fără nici o legătură
cu această lume) este invizibil, incomprehensibil, inscrutabil. El s-a unit cu gândirea
(Ennoia) şi a zămislit cele cincisprezece perechi de eoni care laolaltă alcătuiesc Pleroma
(=plinătatea: lumea spirituală dimprejurul divinităţii primordiale). Ultimul dintre eoni, Sophia,
orbită de dorinţa de a-l cunoaşte pe Tatăl, provoacă o criză în urma căreia îşi fac apariţia
Răul şi Patimile. Expulzaţi din Pleroma, Sophia şi creaţiile aberante pe care le prilejuise,
dau naştere unei înţelepciuni inferioare. Sus, o nouă pereche se creează, Hristos şi
perechea sa feminină, Sfântul Duh. În cele din urmă, restaurată în desăvârşirea sa iniţială,
Pleroma îl zămisleşte pe Mântuitor, numit şi Iisus. Coborând în tărâmurile de jos,
Mântuitorul compune “materie invizibilă” cu elemente hylice (materiale), provenind de la
înţelepciunea inferioară, şi din elementele psihice el îl creează pe Demiurg, adică
Dumnezeul Genezei. Acesta ignoră existenţa unei lumi superioare, şi se consideră pe
sine unicul Dumnezeu. El creează lumea materială şi alcătuieşte, însufleţindu-le cu
respiraţia sa, două categorii de oameni, “hylicii” şi “psihicii”. Însă elementele spirituale
provenind din Sophia superioară intră fără ştirea lui în respiraţia Demiurgului şi dau naştere
clasei “pneumaticilor”. Spre a mântui aceste particule închise în materie, Hristos coboară
pe pământ şi, fără să se întrupeze în sensul adevărat al cuvântului, dă revelaţia cunoaşterii
mântuitoare. Astfel, treziţi prin gnoză, pneumaticii, şi numai ei, se înalţă către Tatăl.
După cum afirmă un cercetător (H. Jonas), în sistemul lui Valentin, Materia are o
origine spirituală şi se explică prin istoria divină. Materia este o stare sau o afecţiune a
Fiinţei absolute, mai exact “expresia exterioară solidificată” a acestei stări. Necunoaşterea
(“orbirea” Sophiei) este prima cauză a existenţei Lumii-idee larg răspândită în sânul elitelor
intelectuale din alte spiritualităţi. Ignoranţa şi cunoaşterea caracterizează două tipuri de
ontologie: cunoaşterea este condiţia originară a Absolutului, pe când ignoranţa este
consecinţa unei dezordini produse în sânul acestui Absolut. Mântuirea, însă, adusă de
cunoaştere, este echivalentă cu un eveniment cosmic. Răscumpărarea ultimului dintre
pneumatici va fi însoţită de nimicirea Lumii. Existenţa ei nu va mai fi necesară din punct de
vedere spiritual (divin). De aici rezultă o concluzie: singura raţiune de existenţă a lumii este
evoluţia sa spirituală. Din acest motiv păstrează Dumnezeu lumea; timpul lumii este răgazul
necesar acordat de Dumnezeu pentru evoluţia ei spirituală, adică pentru transcenderea ei.
4. Mituri, imagini şi metafore gnostice
A mnezia (uitarea propriei identităţi), somnul, captivitatea, căderea, nostalgia după

starea pierdută figurează printre simbolurile şi imaginile specific gnostice.
Atras de Materie şi în dorinţa de a cunoaşte plăcerile trupului, sufletul uită
propria identitate. Aşa cum afirmă doctrina unei secte gnostice târzii, horeniţii: “El,
(sufletul,n.n.) îşi uită locul de origine, adevăratul său centru, fiinţa lui eternă.” Mitul gnostic
al amneziei şi anamneziei în forma cea mai dramatică şi ea mai emoţionantă se găseşte
tot în Imnul Mărgăritarului, păstrat în Faptele lui Toma. Un prinţ din Orient vine în Egipt să
caute “perla unică”; este capturat, i se dă ceva să mănânce şi uită cine este. “Am uitat că
eram fiu de rege, am uitat de mărgăritar…”. Părinţii săi îi amintesc cine este, el se trezeşte,
reuşeşte să culeagă perla şi se întoarce la casa părintească. Acesta este mitul “Salvatorului
salvat”, Salvator salvatus. Semnificaţia imaginilor poate fi descifrată . Egiptul simbolizează
lumea materială în care au căzut prinşi sufletul omului şi Mântuitorul trimis să-l elibereze.
Coborând din tărâmurile cereşti, eroul îşi leapădă “veşmântul său de glorie”, îmbracă un
“veşmânt murdar”, adică “învelişul de carne”, corpul în care se întrupează. În timpul
ascensiunii sale, el este întâmpinat de veşmântul său de lumină glorioasă,
“aidoma lui însuşi” şi înţelege că aest dublu este Sinele său autentic. Descoperirea acestui
principiu transcendental în interiorul sinelui însuşi constituie elementul central al religiei
gnostice. Este semnificativ cum se adresează Iisus discipolilor în “Evanghelia după
Toma”Când veţi vedea imaginile voastre înfăţişându-se înaintea voastră, imagini care nici
nu mor, nici nu se manifestă, cât de măreţ va fii ceea ce veţi încerca”.
Pentru gnostici, ”Sinele (Spiritul, pneuma) este izolat, indiferent, simplu spectator
inactiv” în drama vieţii şi a istoriei. În ciuda influenţelor, este limpede că avem de-a face
cu curente spirituale paralele care s-au dezvoltat pornind de la crize declanşate în India,
Grecia, Mediterana orientală (orfismul, pitagorismul), în Iran şi în lumea elenistică.
Multe imagini şi metafore folosite de autorii greci au o istorie, ba chiar o preistorie
venerabilă şi o răspândire enormă. O imagine des folosită este aceea a somnului asimilat
cu ignoranţa şi moartea. Gnosticii susţin, pe bună dreptate, că oamenii nu numai că
dorm, dar le face plăcere să doarmă. “De ce vă place atâta să dormiţi şi să vă poticniţi
cu cei care se poticnesc?” întreabă Gnoza. “Cel ce aude să se trezească din somnul
adânc”, stă scris în Apocalipsa lui Ioan. “Eu sunt glasul care trezeşte din somn în toiul
nopţii”, se spune într-un fragment gnostic păstrat de Hipolyt.
Somnul (hypnos), frate geamăn al lui thanatos (moartea), în Grecia, în India, în
gnosticism, acţiunea de “a trezi” avea o semnificaţie “soteriologică” (astfel Socrate îşi
“trezeşte”interlocutorii împotriva voinţei lor). Este vorba despre un simbolism arhaic şi
universal răspândit. Victoria asusupra somnului şi prelungirea stării de veghe constituie o
confruntare iniţiatică tipică şi dură. Să ne amintim de înfruntarea iniţiatică în care a eşuat
Ghilgameş. Acesta nu reuşeşte să rămână treaz şi pierde şansa de a dobândi nemurirea.
La triburile australiene, la nord-americani întâlnim situaţii asemănătoare. Rezultă că a nu
dormi nu înseamnă a învinge doar oboseala fizică , ci mai ales a da dovadă de putere
spirituală. A rămâne treaz, a fi pe deplin conştient, înseamnă a fi prezent în lumea spiritului.
Iisus nu înceta să le ceară discipolilor săi să vegheze,iar noaptea de la Ghetsimani
se evidenţiază prin neputinţa discipolilor de a veghea şi de aici coloritul ei tragic.
În textele gnostice, ignoranţa şi somnul sunt exprimate şi cu termenul “beţie”.
Evanghelia Adevărului compară pe cel care posedă Gnoza cu cineva care după ce s-a
îmbătat , iese din beţie şi, întors acasă, afirmă ceea ce îi este esenţialmente propriu.
“Trezirea” implică anamneza, descoperirea adevăratei identităţi a sufletului, adică
recunoaşterea originii sale celeste. “Trezeşte-te, suflet al luminii, din somnul beţiei în
care ai căzut, urmează-mă în locul luminat în care locuiai la început”, spune un text
maniheean. În Tradiţia maniheeană, Mesagerul ceresc se adresează lui Adam, după ce
l-a trezit din somnul său adânc, cu cuvintele: “Nu mai dormi, trezeşte-te, nu uita
însărcinarea pe care ţi-a dat-o Domnul”. Imaginile acestea – ignoranţă, amnezie,
captivitate, somn, beţie – devin în propovăduirea gnostică, metode de a semnala moartea
spirituală. Gnoza acordă viaţă adevărată, răscumpărare şi nemurire. (M. Eliade).
5. Gnoza maniheeană
M aniheismul este înainte de toate o gnoză şi face parte din marele curent gnostic.
Denumirea vine de la numele întemeietorului, Mani – născut la 14 aprilie 216 în
Babilonia. Primeşte două revelaţii de la 12 la 24 de ani, de la regele Paradisului luminilor”,
începe propovăduirea în imperiul Babanial (persan), care se bucură de succes, intră în
conflit cu religia oficială şi va fi martirizat la 26 februarie 277, trupul său fiind rupt în
bucăţi, capul expus la poarta oraşului, iar resturile azvârlite la câini.
Într-o rugăciune finală, Mani, omul plăpând, infirm, transformat într-un apostol
neînfricat al unei noi religii a mântuirii, imploră pe Dumnezeul său: “Am arătat calea
pentru fiii înălţimii. Am îndeplinit poruncile tale, pentru care am fost trimis

în lumea aceasta. Acum lasă-mă să ating pacea eliberării… Dă-mi acum marea coroană
a victoriei” (H. Ch. Pueh, Le Manicheisme, Fr. Decret Mani…, la M. Eliade, Hist. II)
După moartea profetului în 277, regele persan Bahram a declanşat o represiune
necruţătoare; se părea că Biserica maniheană va fi distrusă, însă ea nu a încetat să se dezvolte
în secolele următoare, propagându-se în apus până în Spania, iar în răsărit până în China.
Spre deosebire de alţi întemeietori, Mani s-a străduit să zidească o religie
universală, accesibilă tuturor şi nu limitată la un învăţământ esoteric rezervat iniţiaţilor. El
recunoaşte valoarea unor religii anterioare dar le consideră incomplete. El proclamă că a
integrat în biserica sa esenţialul tuturor sripturilor şi tuturor înţelepciunilor: “vechile cărţi s-
au adăugat scripturilor mele şi au format o mare înţelepciune, aşa cum nu a existat în
timpul anterior.” Mani acordă un rol predominant lui Iisus şi preia ideea Paracletului,
împrumutată din India. Teoria transmigraţiei sufletelor, reia ideile centrale iraniene, în primul
rând dualismul Lumină-Întuneric şi mitul eshatologic, alcătuind o religie sincretică.
Sincretismul era de un sindrom al epocii. Deşi pare eterogenă, maniheismul prezintă unitatea
interioară a unei reaţii puternice şi originale. Religie universală, precum budismul şi
creştinismul, maniheismul este silit să fie misionar. După Mani, predicatorul trebuie “să
rătăcească perpetuu în lume, propovăduind doctrina şi călăuzindu-i pe oameni spre Adevăr.”
Manihehismul este o religie a cărţii. Ca să evite controverse şi erezii, Mani a
redactat el însuşi şapte tratate ce alcătuiesc canonul. Din această operă însemnată a
supravieţuit puţin, fragmente în numeroase limbi, ceea ce pune în evidenţă succesul fără
precedent al propovăduirii manihene.
Ca în toate gnozele, calea spre eliberare se deschide cu o riguroasă analiză a
condiţiei umane.Prin simplul fapt că trăieşte pe acest pământ, că posedă o existenţă
întrupată, omul suferă, adicî este pradă răului. Eliberarea nu poate fi obţinută decât prin
gnoză, singura cunoaştere adevărată, cea care mântuieşte. După dotrina gnostică, un
Cosmos dominat de Rău nu poate fi opera unui dumnezeu transcendent ci a duşmanului
său. Existenţa lumii presupune deci o stare anterioară , precosmică, după cum condiţia
patetică, decăzută, a omului presupune şi o situaţie primordială beatifică Esenţialul
doctrinei maniheene se poate rezuma în două formule: cele două principii şi ele trei
momente. Maniheismul este expresia iraniană, în epoca sincretistă, a gnozei.
Pentru credincioşi, maniheismul nu oferea doar o morală şi o metodă soteriologică
ci mai ales o ştiinţă totală, absolută. Salvarea este efectul inevitabil al gnozei. Cunoaşterea
echivalează cu o anamneză: adeptul se recunoaşte ca o părticică de lumină, deci de
natură divină, căci există consubstanţialitate între Dumnezeu şi suflete. Ignoranţa este
rezultatul amestecului spiritului cu trupul, a spiritului cu materia. Dar pentru Mani, ca şi
pentru toţi maeştrii gnostici , gnoza răscumpărătoare presupune în acelaşi timp
cunoaşterea istoriei secrete (sau uitate) a cosmosului. Adeptul dobândea eliberarea pentru
că el cunoştea originea universului, cauza creării omului, metodele folosite de Prinţul
Întunericului şi contrametodele Tatălui Luminii.
În marele mit cosmogonic şi eshatologic elaborat de Mani, Natura şi Viaţa jucau
un rol important: drama sufletului se oglindeşte în morfologia şi destinul vieţii universale.
În Marele mit despre căderea şi răscumpărarea sufletului divin se recunosc
temele esenţiale ale spiritualităţii iraniene şi ale gnozei elenistice. Cu multe amănunte,
Mani explică cauzele decăderii umane, înfăţişând diverse episoade ale căderii şi
captivităţii sufletului divin în materie. Teologia, cosmogonia şi antropologia maniheeeană
vor să răspundă la toate întrebările referitoare la «origini». Ea explică totalitatea realului
printr-un lanţ de cauze şi efecte.
Lumea, viaţa şi omul sunt cauzele unui hazard.
Foarte rar s-a îmtâmplat ca o filosofie sau o gnoză cosmică să atingă

pesismismul sistemului maniheist.
Lumea a fost creată pornind de la o substanţă demonică, omul este lucrarea puterilor
infernale în cea mai repugnantă întrupare a lor (Eliade, 1) Probabil nu mai există un alt mit
antropogonic mai tragic şi mai umilitor. Existenţa umană şi viaţa universală sunt stigmatul
unei înfrângeri divine.Dacă omul primordial ar fi învins de la început, nici viaţa, nici omul nu
ar fi existat. Cosmogonia este un gest disperat al lui Dumnezeu de a salva o parte din Sine-
însuşi, după cum crearea omului este un gest disperat al Materiei de a menţine captive
particulele de lumină.În ciuda originii sale ignobile, omul devine centrul şi miza dramei, căci
omul poartă în el o părticică din sufletul divin (în mod paradoxal, aeastă scânteie divină
sălăşluieşte în spermă, Mani reia ideea indo-iraniană a identităţii Spirit-Lumină, semen
virile). Totuşi Dumnezeu nu se interesează de omul ca atare, ci de suflet, care este de
origine divină, şi precede apariţia seminţiei umane. De fapt este vorba de efortul lui
Dumnezeu de a se salva pe sine însuşi, supremul moment în care divinitatea se arată
activă, deoarece iniţiativa şi acţiunea aparţin Prinţului Întunericului. De aici patetismul
literaturii meniheene, mai ales imnurile care descriu căderea şi tribulaţiile sufletului. Sunt
psalmi maniheeni de o mare frumuseţe şi imaginea lui Iesus Patibilis figurează printre cele
mai emoţionante creaţii ale pietăţii umane în general, aspect mai puţin cunoscut. Trupul
fiiind de natură demonică, Mani prescrie pentru “aleşi” ascetismul cel mai riguros, interzicând
în acelaşi timp sinuciderea. O dată acceptate cele două principii şi agresiunea primordială
a răului, sistemul maniheist pare solid constituit. Aşadar, ce susţine Mani ?
Nu poate fi, nu trebuie valorizat religios ceea ce aparţine duşmanului lui Dumnezeu:
Natura, Viaţa, existenţa umană.
“Adevărata religie”, spune el, constă în a scăpa de închisoarea ridicată de forţele
diabolice şi a contribui la distrugerea definitivă a lumii, a vieţii şi a omului. Iluminarea
dobândită prin gnoză e suficientă pentru a ne dobândi mântuirea, pentru că determină
un comportament care îl separă pe om de lume. Riturile sunt de prisos, în afară de
câteva gesturi simbolice (sărutul păcii, salutarea frăţească, strângerea mâinii), rugăciuni,
cântece. Principala sărbătoare comemorează pătimirile lui Mani, exaltă amvonul
apostolului – propovăduirea gnozei răscumpărătoare.
Predicaţia, învăţătura, constituie adevărata activitate religioasă a maniheenilor. Privită
drept “Religia luminii”, misiunile manieiste se înmulţesc în sec. IV în toată Europa, Africa de Nord,
Asia Mică, în Asia Centrală (Imperiul Uigur) şi Orientul îndepărtat, China în secoclele următoare.
Sucesele propovăduirii maniheene sunt evidente, în acelaşi timp el (maniheismul) fiind
considerat erezia prin excelenţă şi a fost violent contestat de creştini, evrei, musulmani şi
chiar de gnostici şi filozofi , ca Plotin.
6. Ortodoxia şi Marea Biserică
L uptând împotriva ereziilor în general şi a sectelor gnostice în special, Părinţii au elaborat

treptat doctrina ortodoxă, asigurând triumful Marii Biserici.
În esenţă, ortodoxia constă în fidelitatea faţă de telogia vechi-testamentară.
Gnosticii erau consideraţi eretici de Biserică pentru că ei repudiau parţial sau total înseşi
principiile gândiirii ebraice. Există o incompatibilitate între ideile gnostice – preexistenţa
sufletului în sânul unului originar, caracterul accidental al creaţiei, căderea sufletului în
materie – şi teologia, cosmologia şi antropologia biblică. Nu puteai să te numeşti creştin
dacă nu împărtăşeai doctrinele Vechiului Testament privind geneza lumii şi natura omului.
Dumnezeu şi-a început opera cosmogonică făurind materia şi a desăvârşit-o prin zidirea
omului, corporal, sexuat şi liber, după chipul şi asemănarea Sa. Deci omul a fost creat cu
virtualităţile unui zeu. Istoria este durata temporală în cursul căreia omul învaţă să-şi
exerseze libertatea şi să se sfinţească pe sine, de fapt să-şi facă ucenici în

calitatea sa de zeu. Ţelul creaţiei este o omenire sanctificată. De aici importanţa
temporalităţii şi a istoriei şi rolul hotărâtor al libertăţii umane, deoare omul nu poate fi
făcut zeu împotriva dorinţei lui. Aceste concepţii au fost adoptate (preluate) de creştinism.
În “La metaphisique du chrestianisme” Cl. Tresmontant scrie: “nu este vorba de o
reîntoarere la condiţia noastră anterioară ca în mitul gnostic, ci dimpotrivă, de a tinde fără
a privi în urmă spre ceea ce este înainte, spre creaţia care vine şi se face. Creştinismul
nu este o doctrină a reîntoarcerii, ca gnoza sau neoplatonismul, ci o doctrină a creaţiei”.
În ciuda întârzierii Parousiei şi a agravăriii persecuţiilor, creştinismul apare ca o “religie
optimistă”. Teologia creştină, elaborată de Părinţi împotriva gnosticilor, glorifică Creaţia,
binecuvântează Viaţa, acceptă Istoria. Biserica privea viitorul cu speranţă şi încredere. Într-o
epoă dominată de disperare, teologia şi praxisul Bisericii se disting prin echilibru.
Pentru Părinţi, ortodoxia este strâns legată de succesiunea apostolică. Apostolii
primiseră învăţătura direct de la Hristos şi o transmiseseră episcopilor şi succesorilor lor.
Ortodoxia apărea ca un sistem coerent şi coordonat de gândire în timp ce erezia,
îndepărtându-se treptat de temeiurile doctrinare iniţiale apărea ca un ansamblu de teorii
fragmemntare, nedesăvârşite şi, în cele din urmă, incoerente. Din punct de vedere al
istoriei gândirii creştine, victoria ortodoxiei este aceea a coerenţei asupra incoerenţei, a
unei anumite logici asupra elucubraţiilor fanteziste, a unei teologiii elaborate asupra
doctrinelor neorganizate. În concluzie, Ortodoxia se defineşte prin:
1. fidelitate faţă de Vechiul Testament şi faţă de tradiţia apostolică atestată de
documente;
2. rezistenţa împotriva exceselor imaginaţiei mitologizante;
3. reverenţă faţă de gândirea sistemică (deci faţă de filozofia grecească);
4. importanţa acordată instituţiilor sociale şi politice, gândirii juridice romane.
Aceste elemente sunt cele ce au contribuit la triumful Marii Biserici.
- continuare de la pag. 22 -
O întâmplare minunată
Pe masă era o carte de rugăciuni şi un acatist în care îngerul se uita cu curiozitate,
apoi a zis: „Văd că ai ceva, dar n-ai ceea ce-i mai important”. „Ce anume îmi lipseşte?”.
„N-ai Cartea Vieţii, Biblia. Dacă vei citi şi vei aplica ceea ce scrie în Biblie nu vei mai fi
bolnav, boala nu te va mai cuprinde”. Apoi, îngerul zice către băiat: „Să nu o trezim pe
mama că are să plângă. Deci se cade să plecăm”. Nenea Gheţea le mulţumeşte şi îi
conduce până la uşă. Îngerul se întoarce şi spune: „Pocăiţi-vă că sfârşitul lumii este
aproape, numai că nu-l vedeţi cu ochii”.
Au ieşit în curte şi nenea Gheţea a urmărit îngerul cum a zburat, până s-a pierdut
în zare. Când a intrat în casă, nevasta a sărit din pat şi l-a întrebat: „De ce-ai ieşit afară?
Nu ţi-am pregătit eu tot?”. „Nevastă, uită-te la mine, că eu sunt vindecat. A venit băiatul
cu un înger şi m-a vindecat”. „De ce nu m-ai sculat să văd şi eu băiatul?”. „Nu am
îndrăznit să fac asta”.
Era în luna februarie şi până dimineaţă a nins. Nenea Gheţea a ieşit la poartă şi
a dat zăpada la o parte. Văzându-l vecinii care au fost seara la el, au încremenit. A mai
trăit 4 ani sănătos complet, dar apoi a făcut cancer la maxilarul inferior, nu a mai putut
vorbi şi apoi a murit. Cu o lună înainte de a muri a povestit toate acestea şi a fost înregistrat
pe magnetofon. Aşa s-a păstrat această întâmplare minunată şi a ajuns şi la noi, prin
bunăvoinţa fratelui Grancea Dumitru din Dridif.

,Stiintã
, ,si religie.
Medicinã crestinã
,
Conceptul de
medicină creştină (1)
Dr. Pavel Chirilă
De ce este important a defini conceptul de medicină creştină?
V reau să vă spun că la mai multe conferinţe am primit această solicitare din sală, sau
după conferinţă. Unii au fost chiar dezamăgiţi; aşteptau ca medicina creştină să ofere
nişte formule mai mult sau mai puţin magice (chiar în sânul spiritualităţii noastre creştin
ortodoxe) de rezolvări ale bolilor. printr-un fel de “hocus-pocus”, formule pe care le preiei
din Biblie, le citeşti, le rosteşti , le spui de nu ştiu câte ori, şi te faci bine. De la început
vreau să spun că s-ar putea ca şi în seara aceasta să dezamăgesc. Conceptul de “medicină
creştină” nu caută să fundamenteze o astfel de practică, care dealtfel nici nu cred că este
posibilă.
Dar totuşi, de ce e important a avea un concept de medicină creştină?
1. O dată, pentru că elementele necesare pentru a defini acest concept le găsim
în toată Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Este suficient de exemplu, să amintim
vindecarea lunatecului (după viziunea din Tabor), ca să vedem că în acest pasaj biblic
găsim şi elemente clinice, medicale, tipice pentru o afecţiune cum este epilepsia, descrise
chiar cu lux de amănunte. Găsim şi alungarea demonului, găsim şi rugăciunea tatălui
pentru fiul lui, găsim şi un credo, primul credo (“Cred Doamne, ajută necredinţei mele!”)
cum e menţionat la Marcu. Deci, datoria noastră ca medici, ca medici creştini, ca preoţi,
ca bolnavi chiar, este să ne luptăm pentru a cristaliza acest concept din însăşi elementele
scripturistice pe care le avem la îndemână.
2. În al doilea rând, e o vorbă veche, şi toţi o ştiţi, “biserica este un spital şi nu un
tribunal”. Spitalul creştin ar trebui să fie o mare tulburată, dacă vreţi, un ocean tulburat
unde se pot pescui mii sau, dacă vreţi, milioane de suflete. Spitalul creştin, cabinetul
medical creştin, este un prilej, este o oportunitate, este un loc de îmbisericire sau de
reîmbisericire a bolnavului. Iată, vă dau doar un caz foarte simplu care, pe noi, ne-a
impresionat la vremea respectivă, foarte mult. La scurt timp după ce am deschis spitalul
Cristiana s-a prezentat o bolnavă care avea o bulimie şi o uşoară pervertire a gustului,
dorea din când în când cantităţi enorme de alimente dulci, sau alimente sărate, care îi
provocau anumite consecinţe în trupul ei şi nu putea să se vindece de această boală.
Desigur că a consultat mai multe servicii medicale, purta boala asta de ani de zile; când
se îngrăşa foarte mult, când slăbea foarte mult, când mânca 1kg de zahărpe zi, când
mânca sare foarte multă şi făcea edeme. A fost tratată cu diazepam, etc., metodele
medicinei clasice. Ea s-a adresat acestui spital sperând că îşi va găsi vindecarea; era o

bolnavă atee, era o bolnavă care nu avea o practică religioasă de nici un fel. A fost
suficient ca unul din medici să interpreteze acest caz prin prisma conceptului de medicină
creştină, şi să vadă simptomatologia ei ca o expresie a unor patimi, ca să fie îndrumată
spre o călugăriţă şi spre alt personal creştin al spitalului care se ocupa cu prelucrarea şi
pregătirea bolnavului înainte şi în timpul internării sau consultului. Cert este că bolnava a
descoperit pe Hristos, a descoperit Biserica. N-a trecut mult timp şi o doamnă a început
cu ea rugăciunea inimii; aveau acolo o doamnă care se ruga în grup cu bolnavii,
(rugăciunea inimii o practica, împreună cu preotul spitalului). N-a trecut mult timp şi bolnava
a recurs la taina spovedaniei, a împărtăşaniei. Dar, ceea ce este mai mult decât faptul că
ea s-a vindecat de boala ei, este că în scurt timp l-a adus şi tatăl ei la duhovnicul ei, tatăl
ei fiind de asemenea ateu şi fost gardian în una din închisorile din România. În felul
acesta, la cele două extremităţi ale epitrahirului s-a putut întâlni preotul duhovnic cu
fostul lui torţionar din închisoare.
Iată deci unde a dus o simplă abordare creştină a unui bolnav, o aplicaţie a
conceptului de medicină creştină. A dus undeva unde medicul care a preluat acea bolnavă
la spitalul Cristiana nici nu a bănuia. De fapt, aici am vrut să ajung, acest caz a dus nu
numai la vindecarea trupului unei femei, ci la vindecarea a două suflete. Şi cazuri pot fi
date foarte multe.
3. Dar de ce mai este important conceptul de medicină creştină? Pentru că
spitalul este locul unde pot fi experimentate pe viu dogma şi legea morală creştină, efectul
rugăciunii, efectul postului, al Sfintelor Taine, al comuniunii cu semenii, al iubirii. Pentru
că astăzi, poate mai mult decât oricând, trebuie să opunem acest concept altor concepte
vechi şi noi, care:
- fie aduc un indiferentism religios în viaţa bolnavului, aşa cum fac spitalele
laice care sunt astăzi în jurul nostru şi la Bucureşti, şi la Sibiu şi peste tot,
- fie, ceea ce este mai grav, otrăvesc sufletul multor bolnavi prin tot felul de
practici. În mod curent, se întâmplă să intre în cabinet bolnavi disperaţi care spun aşa:
am fost la doctor, am fost la preot, am fost la bioenergoterapeut, am fost la radiestezist,
am fost la descântătoare, am fost la ghicitoarea în aură, am fost la vrăjitoare şi nu m-am
vindecat. Care este partea gravă a acestei practici a bolnavilor? Este faptul că tratează
în mod egal pe toţi aceşti terapeuţi pe care i-am înşirat: doctorul este egal cu preotul (şi,
în fapt, nu este egal), preotul este egal cu radistezistul, doctorul este egal cu vrăjitoarea,
diagnosticianul este egal cu bioenergoterapeutul care priveşte în aura bolnavului ş.a.m.d.
4. În fine, acest concept mai este important pentru un lucru: acest concept este
poate singurul care în faţa unei boli incurabile, care duc fatalmente spre moartea trupului,
acest concept îi dă bolnavului o nădejde, acest concept nu se opreşte cu bolnavul acolo
unde se opreşte inima lui şi urmează certificatul de deces. Conceptul de medicină creştină
vorbeşte muribundului despre o trecere şi nu despre o moarte, se adresează sufletului,
adică forţei nemuritoare din fiinţa umană; îi spune: “Nu-ţi fie teamă, Hristos te aşteaptă!
Nu-ţi fie teamă de acest moment al morţii”. Oricare sistem de referinţă l-aţi mai lua,
oricare sistem, oricare logistică de îngrijire a bolnavului aţi mai cerceta-o, o să vedeţi că
nu se preocupă de acest moment al bolii, adică momentul bolii care duce la moarte.
Am văzut în Anglia acele hospiuri – este o creaţie ale lor, a medicinii sociale
engleze, în care sunt duşi bolnavii gravi, cu boli incurabile, în care însă nu se vorbeşte
bolnavului despre Hristos, decât dacă bolnavul cere. În momentul în care un cadru medi-
cal încearcă să vorbească bolnavului despre Hristos, fără ca bolnavul s-o ceară, el riscă
concedierea, şi aceasta se cheamă, în cultura lor, “atentat la libertatea spirituală a
bolnavului”.

Principiile medicinii creştine
S ă vedem câteva principii ale medicinii creştine..

1. Principiul dintâi, aş putea spune, este: “Dumnezeu este stăpân peste sănătatea
şi bolile noastre”. Deci nu poate porni un medic la drum cu practicarea conceptului de
medicină creştină, dacă nu crede că omul este o fiinţă creată şi că Dumnezeu este creatorul.
Iarăşi exemplific: la un moment dat am scos la concurs zece posturi de medici la spitalul
Cristiana; s-au prezentat o sută de candidaţi; una din întrebări a fost invariabilă la toţi
candidaţii: creaţionism sau evoluţionism? La nivelul anilor 92-93, am statistica lor, mai mult
de jumătate din medici au spus: evoluţionism. Aici este partea tulburătoare şi tristă a
contemporaneităţii: faptul că iată, mai mult de jumătate din statistica noastră (de o sută de
medici) erau convinşi că omul de trage din maimuţă. Unui astfel de medic nu poţi să-i
încredinţezi conceptul de medicină creştină decât dacă el îşi schimbă această convingere.
Am avut şi o doctoriţă care a vrut cumva să-l împace şi pe Dumnezeu, şi pe Darwin şi a dat
următorul răspuns: Dumnezeu a făcut maimuţa şi maimuţa l-a făcut pe om.
2. Al doilea principiu este unul cam… pentru teologi: „Fiinţa umană este alcătuită
din trup şi suflet”, este dihotomică. Ceea ce ne interesează pe noi, ca medici, este să
reţinem că trupul este partea degradabilă, partea îmbolnăvirilor din om, sufletul este
partea nemuritoare, iar de aici decurge automat un lucru foarte important în metodica
îngrijirii bolnavilor: pentru că există o relaţie tot timpul între trup şi suflet (din punct de
vedere fiziologic şi patologic), terapeutul nu trebuie să se adreseze tot timpul numai
trupului ci şi sufletului. Uitaţi-vă în cărţile de medicină şi veţi găsi referire numai la trup.
Cauzele bolilor nu cuprind şi cauzele spirituale (nici un tratat de medicină nu vorbeşte
măcar o singură dată despre vreo cauză spirituală a bolii, şi ele sunt de ordinul zecilor).
Vindecarea trupului nu este condiţie obligatorie a mântuirii, dar vindecarea sufletului
este condiţie obligatorie a mântuirii.
Pentru medic mai este important un lucru: când se apropie de patul bolnavului,
cât timp sufletul este în trup, trebuie să trateze trupul ca pe un templu, aşa cum prevede
Biblia noastră. De-abia după ce sufletul părăseşte trupul spunem noi: “pământ eşti şi în
pământ te vei întoarce”. Bolile trupului pot fi vindecabile sau nevindecabile, bolile sufletului
sunt întotdeauna vindecabile.
3. Următorul principiu: „noţiunile de sănătate şi de boală se referă atât la trup,
cât şi la suflet”. Dacă vă duceţi la un dicţionar explicativ al limbii române, sau la definiţia
dată omului de OMS, sau la orice enciclopedie vă duceţi, o să găsiţi la sănătate şi boală
referiri excusive faţă de trup, ori în conceptul de medicină creştină, noţiunea de sănătate
şi de boală se leagă automat de sănătatea trupului şi sufletului, şi de relaţia dintre ele,
dacă este sau nu o relaţie sănătoasă, sau una patologică. Din punct de vedere al
conceptului de medicină creştină, abordarea bolnavului se face şi prin prisma relaţiei
omului cu Dumnezeu, nu numai al relaţiei omului cu alţi oameni. În occident au apărut în
ultimii 20-30 de ani aşa numiţii terapeuţi care nu sunt medici, dar care umblă prin tot
spitalul şi stau de vorbă cu bolnavii şi încearcă să amelioreze relaţia pacientului cu ceilalţi
oameni şi să descifreze cauze ale bolilor care decurg dintr-o proastă relaţie a bolnavului
cu ceilalţi oameni. Noi, în concepţia medicinei creştine, trebuie să facem un pas mai
departe şi să cercetăm şi să abordăm bolnavul şi din punctul de vedere al relaţiei lui cu
Dumnezeu, nu numai cu ceilalţi oameni.
4. Un alt principiu: vindecarea este un act divino-uman. De ce este un act di-
vino-uman actul vindecării? Pentru că în bolnav suferă Hristos, în medic lurează Hristos,
în preot lucrează Hristos. În felul acesta actul terapeutic ete un act încărcat de sacralitate,
este un act de comuniune (este o biserică dacă vreţi, în sens metaforic, este locul unde
se întâlnesc doi sau trei în numele Mântuitorului).

5. Un alt principiu: Biserica are datoria să se ocupe de bolnavi, până la vindecarea lor,
adică până la mântuirea lor. Bolnavul fizic, biologic, organic, trebuie ajutat să aspire la vindecarea
duhovnicească. Aceasta este poarta, fereastra spre cer care se deschide unui bolnav, pe care
este obligat medicul creştin să o deschidă fiecărui bolnav care îi intră în cabinet.
6. Un alt principiu: preotul şi doctorul sunt personaje biblice. Ei au datoria să lucreze
împreună pentru vindecarea bolnavului şi să descopere bolnavului pedagogia divină a bolii.
Sunt datori, la capul bolnavului, să apere dogma ortodoxă a credinţei şi să lucreze asupra
bolnavului în numele lui Iisus Hristos. Spitalul Christiana a fost o conlucrare a acestui principiu,
a fost mai mult decât atât, a fost o conlucrare între o instituţie a statului şi una a bisericii, a fost,
dacă vreţi, o conlucrare între stat şi biserică. Ori, revoluţia franceză, ştiţi cu toţii că scopul ei cel
mai important a fost de a distruge relaţia dintre stat şi biserică. Spitalul Christiana de aceea a
trebuit să fie distrus pentru că a dovedit că este posibilă colaborarea între o instituţie laică şi una
bisericească. Asta nu înseamnă însă că noi nu mai avem de lucru şi nu mai avem ce să facem,
şi nu mai avem şi alte căi şi metode de a continua această colaborare dintre medic şi preot.
7. Un alt principiu spune aşa: leacurile sunt de la Dumnezeu, credinţa în ele mai
mult decât în creator este idolatrie.
8. Un alt principiu, printre ultimele (ele sunt însă mai multe): moartea este un fenomen
fiziologic care nu înfricoşează pe bolnavul creştin. Această afirmaţie că moartea nu-l
înfricoşează pe bolnavul creştin eu am putut-o experimenta în spitalul Christiana în mai multe
rânduri şi am putut vedea şi diferenţa faţă de înfricoşarea groaznică a bolnavilor necredincioşi.
9. În fine, şi cu asta o să închei: rugăciunea, postul, sfintele taine, practicarea
virtuţilor au valoare profilactică şi curativă asupra bolnavului.
Dacă avem de-a face cu multe boli incurabile şi reuşim doar atât (prilejuiţi de
meseria noastră, prilejuiţi de practica spitalului sau a cabinetului): să aducem sau să reducem
un om în sânul Bisericii, se cheamă că, oricum, l-am vindecat. (Sibiu – 23.03.2000)
(în numărul viitor vom publica răspunsurile la întrebări legate de medicina creştină)
Pentru o mai bună înţelegere a

medicinii alternative (9)
New Wine Press, ed. III, 1988
Roy Livesey
Biserici în trena New-Age
A m examinat cu un ochi critic “medicina alternativă”, precum şi stabilimentele de aşa
zisă “îngrijire a sănătăţii”. Dar în calitate de creştini avem datoria să privim mai
îndeaproape şi din acelaşi punct de vedere şi diversele denominaţiuni creştine. Să cercetăm
critic şi agenţiile care proliferează peste tot şi care evoluează în dimensiunea spirituală, de
cele mai multe ori fără să aibă o concepţie clară asupra celor două imperii existente acolo.
Să luăm în considerare, pentru început , “Asociaţia Bisericească pentru Studii
Spirituale şi Psihologice”. Numele exprimă scopul. Oare uită într-adevăr asociaţii că
Dumnezeu a interzis astfel de întinări chiar şi sub camuflajul căutării de noi abordări psihice
şi “biblice” a fenomenelor spirituale sau psihice? Ele sunt invocări ale lui Satan şi ţin de
vrăjitorie! De pildă, într-o revistă din 1982, “Quarterly Review” se scrie negru pe alb:
“mediumnitatea [spiritstă- n. trad.] este un dar de la Sfântul Duh”…!
Un periodic englez de mare tiraj, specializat în probleme de sănătate, a prezentat
recent tehnica unui “tămăduitor” pe care îl cunosc foarte bine. Cu “radio programul” (- tratment
cu radiaţii) său mi-am început eu “cercetările”. Am urmat cursurile predate
de el la un centru de studii.
Nici Scriptura [şi nici tradiţia] nu ne sugerează în nici un fel că ar exista o zonă
neutră, o ţară a nimănui, în Dumnezeu şi Satan. Propria mea trecere de la întuneric la
lumină a fost o minune extraordinară. Mi-a fost dat să întâlnesc oameni care să-mi dea o
mărturie spre bine, iar eu unul nu aş şti să explic celor care se ocupă de miracolele măsluite
ce înseamnă să fii o făptură nouă în Hristos. Şi nu mă văd în stare să o fac nici măcar în
faţa multora din astfel de biserici [“noi”]. Pentru mine a devenit limpede că există multe
biserici apostate [lepădate de Hristos] care s–au îndepărtat atât de mult de adevăr, încât
orice fel de unitate cu ele a devenit imposibilă.
Am asistat recent la o slujbă dintr-o mare biserică anglicană. Programul afişat
afară propunea printre altele şi rugăciuni pentru sănătate, iar pentru a ajunge în biserică
trebuia să treci obligatoriu printr-o încăpere unde se ţineau cursuri T’ai Chi !!
Feriţi-vă de cărţi cu subiect spiritual, chiar dacă au aparenţă creştină, ea este
numai de suprafaţă. Spre exemplu, o carte prefaţată de un fost episcop. Prefaţa trăda ignoranţa
clericului asupra statutului real al sanctuarului sănătăţii pe care-l prezenta. O a doua prefaţă,
tot din partea unui fost episcop, acorda credit cuprinsului lucrării. Subiectul: acupunctura!!
Creştinul trebuie să cerceteze toate ideile, să nu cuprindă cumva mesaje eronate,
minciuni amestecate cu adevăruri.
Am aflat la o conferinţă de o carte pentru care mă pregătise Duhul Sfânt cu luni
înainte. Era unul din numeroasele volume New Age-iste tratând despre vindecări şi scrise
de autori care îşi afirmă apartenenţa la creştinism. Editorii o descriau ca fiind o carte
controversată, iar astfel de lucruri cer un ascuţit spirit de discernământ. Reclama de pe
copertă vorbea despre uimitorul talent al autorului şi cum a descoperit el o nouă metodă de
tămăduire. O carte de ocultism (exemplarul meu l-am ars când m-am reîntors la Hristos)
era amintită în volum ca lucrare de referinţă pentru autor. Cuprinsul cărţii mi-a confirmat
aspectele ocultiste sugerate de copertă.
Cred că Dumnzeu mi-a dat o lecţie prin acea carte. Era clar că nu fusese scrisă
sub oblăduirea Duhului Sfânt, şi fiecare rând al ei mă irita. Şi într-o bună zi m-am pomenit
cu doi buni credincioşi creştini, unul din ei medic generalist, cerându-mi să le arăt amănunţit
care sunt obiecţiile mele faţă de acel tratat.Timp de două ore m-am străduit din răsputeri
să-I fac să înţeleagă [intuiţia mea]. NU AM REUŞIT. Nu reuşeam să exprim pentru altul
ceea ce eu înţelegeam atât de clar prin Duhul Sfânt şi când am ajuns pe la jumătatea
volumului ne-am dat bătuţi toţi trei. Nu i-am putut convinge de nici un punct al criticii mele.
Dar ei mi-au spus în cele din urmă: “Şi totuşi vedem şi noi că ai dreptate!” Dumnezeu le
dăruise şi lor putrea discernământului!
Cartea ceea o consider o pledoarie pentru spiritul de discernământ. Numai de la
Dumnzeu îl putem primi. Mulţi oameni mi-au confirmat aceasta, dar sunt şi mulţi creştini
care se află sub puterea înşelăciunii.
O revistă a semnalat lucrarea respectivă ca fiind o carte importantă, dar în numerele
următoare a început să-i dezvăluie erorile şi a publicat şi un avertisment al editorului în acest
sens. M-am bucurat din toată inima. El cita un specialist australian care identificase multe din
ideile tratatului ca fiind similare celor din “Biserica Spiritistă” şi de tip ocultist. De aceea e bine ca
tot mai mulţi creştini să înceapă să se pronunţe public mustrând, însă cu înţelepciune! (Col. 3,
16). Câteodată puţini sunt cei ce descoperă înşelăciunea şi pe deasupra nu spun nimic celorlalţi.
Eu am evidenţiat domeniile asupra cărora mi-a dat Dumnezeu să-mi îndrept atenţia.
Spre exemplu, am vizitat numai de două ori o anumită biserică din zona în care locuiesc. În
ambele cazuri s-a aflat acolo, tot în vizită, şi câte un “tămăduitor psihic”: un “căutător” satanist
odată, şi un membru al “bisericii”, altă dată. Să ne păzim şi să evităm astfel de conducători şi
astfel de locuri unde odinioară se aducea slavă lui Dumnezeu, dar unde în zilele de-acum îşi
răspândeşte Satan lumina lui mincinoasă. De cât de multă rugăciune au nevoie conducătorii cu
adevărat credincioşi din zilele noastre, din moment ce chiar printre ei se află unii care

nu numai că sunt lipsiţi de discernământ, dar au ajuns să nu mai creadă că Iisus Hristos este Fiul
lui Dumnezeu! Aşa că nu e de mirare că s-a creat în astfel de biserici un post de “tămăduitor”!
Nu ne mai putem permite să ignorăm statutul spiritual al celor ce se oferă să ne
“administreze” sănătatea – fie că ei provin din mediul sanitar specific, fie că vin dinspre biserici…
Creştinii au datoria ca un Centru, atunci când se va deschide, să fie un centru
creştin, orientat ferm spre Hristos…
Consiliul Bisericesc pentru Sănătate şi Tratament (CCHH) doreşte să ajute
bisericile. El publică un anuar “Your Very God Health” în care sunt consemnate organizaţiile
de profil. Consiliul a fost întemeiat acum 40 de ani de arhiepiscopul William Temple, dar de
atunci încoace scena s-a schimbat radical. S-a adoptat ocultismul pe o scară şocant de
mare, fapt care se reflectă în CCHH.
CCHH priveşte acum omul ca pe un tot (holistic): trup-minte-spirit, elemente aflate
într-o intimă şi dinamică interacţiune. Dar ei par să dea uitării cu totul esenţa învăţăturii biblice.
“Your Very Good Health”, anuarul, include diverse grupuri numai pentru “calitatea” muncii lor şi
aminteşte special de o organizaţie care are drept scop dezvoltarea “tutuor formelor de yoga”.
Programul altuia prevede lupta pentru emiterea unor legi de recunoaştere oficială a
“vindecătorilor naturişti”. O altă grupare, “Sănătate în Noua Eră” (Health in the New Age), îşi
propune să fie o punte între oamenii de ştiinţă, medici, clerici şi practicanţi ai medicinei alter-
native, pe de o parte, şi jurişti pe de alta. Acest trust caritabil a susţinut şi “Festivalul Minţii,
Trupului şi Spiritului” şi promovează activ ideea unei asociaţii internaţionale pentru “Îngrijirea
holistică a sănătăţii” care să conlucreze oficial cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În aceste
scopuri a pus pe picioare un “Serviciu de Informaţii New Age” care să asigure prin reţeaua de
calculatoare legătura discretă dintre organizaţiile din Europa şi SUA.
E adevărat că aceste reţele New Age funcţionează bine. De exemplu “Positive
Health Network” (Reţeaua Sănătăţii Pozitive) a fost special creată pentru dezvoltarea
unor contacte “largi” în domeniul îngrijirii sănătăţii.
O altă organizaţie are prin statut obiectivul de a da cursuri de diagnoză şi de
corectare a balanţei energetice. Un alt trust, binecunoscut de altfel celor care au navigat
cândva prin apele ocultismului, este descris în anuar ca fiind gruparea ce-i ajută pe “căutători”
să găsească disciplina, tehnica, terapia care li se potriveşte cel mai bine.
Parcurgeam paginile anuarului şi-mi aduceam aminte de sfârşitul acela de
săptămână când am aflat cum a fost descoperit corpul neînsufleţit al fostului meu tovarăş
de “căutări”: gol şi mutilat. Murise în urma multiplelor răni pe care şi le produsese sub
posesiunea demonică. De atunci am început să-mi dau seama de primejdiile “căutărilor” şi
“descoperirilor” mele. Tocmai în acel moment am avut ocazia să-mi procur un nou îndrumător
pentru ocultism. Dar banderola cărţii cuprindea şi un avertisment clar asupra pericolelor
inevitabile din ocultism, adică tocmai de ceea ce căutam eu să mă eliberez. Şi-mi aduceam
aminte că aveam convingerea că cercetările mele ocultiste la care tocmai renunţasem ar fi
progresat foarte rapid dacă m-aş fi prezentat la organizaţia respectivă. La fel se pot petrece
lucrurile şi cu cei ce foloseau bogata informaţie oferită de CCHH.
Să fim deci vigilenţi şi să ne păzim şi de “adevărurile” false prezente până şi în
rândurile comunităţilor de buni creştini. OCULTISM-LA-ÎNDEMÂNA-ORICUI poate zace şi
unde te-ai putea mai puţin aştepta.! Satan urmăreşte să corupă adevărata îngrijire a sănătăţii,
cea făcută în numele lui Iisus Hristos. Satan va încuraja până şi tratamentul religios sincer,
făcut întru numele Mântuitorului de cei ce Îl cunosc pe El, dacă, din diverse motive, acel
tratament nu este de fapt unul în numele lui Iisus.
La Matei 7, 21-23, Iisus Hristos ne reaminteşte că noi avem datoria de a-L cunoaşte
pe El. Noi trebuie să avem Duhul Sfânt sălăşluindu-se în noi ca să putem face voia Tatălui.
Trebuie să ne păzim de falşii profeţi care găsesc ecou favorabil până şi printre unii creştini.
Trebuie să ne ferim chiar şi de acei pastori sau clerici care, lipsiţi de discernământ, permit
sau încurajează pe oricine, [inclusiv pe laici], să-şi “pună mâinile” pe alţi membri

ai congregaţiei, [ceea ce este o erezie]. Din dimensiunea lui supranaturală, Satan, vicleanul
amăgitor, aşteaptă asemenea ocazii. El cunoaşte supranaturalul mai bine decât cei mai
învăţaţi pastori care, fără darul lui Dumnezeu, sunt cu totul neputincioşi. “Mă tem că, aşa
cum şarpele a înşelat pe Eva, aşa şi minţile voastre pot fi corupte de la curăţia şi nevinovăţia
care este în Hristos.” (2 Cor 11,3)
Adevărul se află în Cuvântul Domnului. Medicina alternativă este în mare parte
falsificare ce mimează tratarea sănătăţii după voia Domnului. Proorocii mincinoşi care au
pătruns în circuitul intern creştin au acum posibilitatea unor contrafaceri încă şi mai rafinate
decât înainte. Spiritul de discernământ rămâne, deci, ceva esenţial…
Unii instructori din mişcarea “Semne şi minuni” nu L-au cunoscut niciodată pe
Hristos… Şi problema este cu atât mai dificilă cu cât ne aflăm în faţa a ceea ce este o nouă
formă de cult al zeilor. Ea poate îmbrăca forma unei impresionante “devoţiuni” , vorbire în
limbi, “imnuri de laudă”, manifestarea a tot feul de “daruri” exhibate de oameni care nu au
şi faptele de viaţă complementare. Dar noi după roade trebuie să cunoaştem pomul! Să
cercetăm cu discernământ: oare cunosc ei în mod real pe Hristos?
Cred că Dumnezeu a făcut să am acces continuu la materialele cuprinzând
învăţăturile grupării “Semne şi Minuni” pentru a putea constata lipsa de discernământ din
ele. Mulţi din cei care înţeleg foarte bine faptul că demonii pot mima şi contraface diverse
vindecări fizice (şi seamănă ceva mult mai rău în locul bolii iniţiale!) sunt mult mai puţin
circumspecţi atunci cînd o lucrare diavolească se prezintă ca venind dinăuntrul unei
comunităţi de orientare creştină.
Activitatea ocultistă este în creştre, ea constituind un suport pentru antihrist. Creştinii
care încurajează mişcările “semne şi minuni” ar trebui deci să fie mult mai prudenţi şi rezervaţi…
Sunt destui cei care îşi închipuie că pot face parte comunitate apostată (care s–a
lepădat de Hristos) şi totuşi să scape de contaminarea cu doctrinele apostate. Cum de
îndrăznesc aşa ceva?! Ce pildă dau ei celor în necunoştinţă de cauză? Cum de cutează
să-i cheme şi pe alţii în comunitatea aceea? Cum de se mai află acolo unde sunt supuşi la
o presiune continuă din partea anumitor duhuri rele? Cum de se constituie în martori ai
unor “miracole” confecţionate de diavoli? Sunt într-adevăr atât de “puternici” încât să joace
rol de misionari ai dreptei credinţe aparţinând în acelaşi timp unui grup unde Iisus Hristos
nu este primit Domn şi Mântuitor? Unde nu este Hristos centrul, nici nu poate exista
comunitate, Biserică! Fără Hristos nu poate fi unire! Unde găsesc ei în Scriptură vreo bază
cât de mică pentru a se justifica cât de cât că acceptă să fie “păstoriţi” de un necredincios?
Psalmistul ne spune: “Binecuvântat este bărbatul care nu a mers în calea
necredincioşilor” (Ps. 1,1), iar Sfântul Apostol Pavel le scrie corintenilor: “Să nu fiţi sub
acelaşi jug cu necredincioşii”.
A nu ţine seama de Scriptură [şi învăţătura Sfinţilor Părinţi] este o primejdie de
moarte pentru credincioşii care continuă să rămână într-o comunitate ce a apostaziat.
Creştinii trebuie să se ferească şi să nu aibă nici un amestec atunci când văd “minuni”
produse de necredincioşi… Pentru că Satan va aranja astfel de “minuni” cu o deosebită
predilecţie în cadrul bisericilor fals creştine, întrucât are acolo cale deschisă. Reţeaua de
îngrijire a sănătăţii montată de diavoli este clar orientată şi în această direcţie.
Cei care continuă să fie în tovărăşie cu oameni conduşi de necredincioşi o fac spre
propria pierzanie. “Să ştiţi că în zilele din urmă vor veni timpuri primejdioase; că vor fi oameni
iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi,
nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi,
neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori
de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-
te de ei” (2 Tim.3,1-5). Cuvintele Sfântului Apostol se potrivesc desăvârşit împrejurărilor din
zilele noastre şi formelor de “religiozitate” care proliferează acum!

Arta creºtinã.
Muzica ºi poezia religioasã
An Nou, Secol Nou, Mileniu Nou

cu Maica Teodosia - Zorica Laţcu
P entru cititorii nostri care au descoperit în
poezia Zoricăi Laţcu Teodosia, iubirea ca
unire între om şi Dumnezeu, îi bucurăm cu
Apocalipsa
Acolo, sus, în munţi pustii de iască,
vestea că a apărut la Editura „ Sofia” volumul Prăpastie de flacără se cască
de „POEZII” al autoarei, nu întâmplător la Şi focul linge-ntinderea cerească.
sfârşitul anului 2000, la cumpăna dintre milenii.
Tipărită cu binecuvântarea Prea Un semn s-a arătat în cer, departe.
Sfinţitului Părinte Galaction, Episcopul Citeam din flăcări vii, ca dintr-o carte,
Alexandriei şi Teleormanului, la iniţiativa Cuvântul sfânt al întreitei Arte.
Părintelui Arhim. Teofil Părăian, cartea adună
cele mai reprezentative poezii atât din punct Scria pe cer de noapte jerăgaiul.
de vedere tematic cât şi sub aspect artistic, Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,
într-o inedită mataforă a iubirii. Ducând pe val de cântece tot Raiul.
Volumul ne prezintă succint, dar
elocvent „Coordonatele Bibliografice” ale Că limbile de flacără-mi arată,
poetei cu un Cuvânt înainte de mare Pe nori de armonie necreată,
vibraţie emoţională a Parintelui Arhim. Teofil Dumnezeirea, încă ne-ntrupată.
Părăian, care consideră volumul “o minune”.
Cartea realizează un periplu prin “ În piatra care n-a fost lustruită
Poemele iubirii”, “Insula albă”, “ Epitafuri Şi-n poezie încă negândită,
antice”, “Eros”, “Altare, “Osana Luminii”, Treimea stă şi azi înlănţuită.
„Din pribegie”, “Icoane pentru paraclis”, ”Alte
poezii”, „Pentru neamul meu”, titluri de Am tâlcuit din flăcări Întruparea;
cicluri sau volume care vor intra în conştiinţa Crescut-a-n Duh, din har ceresc, cântarea,
secolului nou aducând mare vestire. Cum creşte-n zări, neţărmurită, marea.
Ediţia este îngrijită de Preotul Cor-
nel Toma, care desăvârşeşte în Postfaţă o Curgea, curgea, din veşnice izvoare,
veritabilă interpretare, care face din Să lege rod în minţile fecioare,
comentariu un eseu cu orizonturi de Cum pică roua-ntr-un potir de floare.
percepţie nouă: „A citi poeziile maicii
Teodosia înseamnă a te întâlni mai uşor şi Acolo-n adâncimi de taine sfinte,
în fiecare clipă cu Dumnezeu” simte şi o Se întrupează cântecu-n cuvinte,
spune Preotul Cornel Toma. Cum tatăl hotărât-a mai ‘nainte.
Numai un mare duhovnic ca
Părintele Teofil Păraian putea să intuiască S-a arătat în Cer un semn mai mare:
atât de imperios, atât de necesar, nevoia Un cântec întrupat suia spre Soare,
imediată de a înlesni oamenilor o asemenea Suia spre Slăvi, cu Crucea în spinare.
întâlnire cu Dumnezeu, prin intermediul
minunatei poezii a lui Zorica Laţcu Teodosia Din vol, ZORICA LAŢCU - POEZII, Editura
şi nu prididim în a-i mulţumi. „Sofia”, Bucuresti, 2000

DEBUT LITERAR Ochii lui Iisus
Iisuse bun De câte ori priveşti în sus,

Te uiţi în ochii lui Iisus,
Şi ploile din Cer răsfrânte
Aş vrea să fiu Soarele Sunt lacrimile Maicii Sfinte.
Să-i pot îmbrăţişa pe toţi
Cu raze de lumină şi căldură. De câte ori priveşti în jos,
Te cheamă Crucea lui Hristos,
Aş vrea să fiu Luna de pe Cer Ce vezi şi ce nu şti din lume
Primesc lumina unui nume.
Să le pot dărui tuturor
Tăcerea şi blândeţea ei curată. De câte ori priveşti în gând,
Vezi îngerul străluminând,
Aş vrea să fiu Cerul senin Săgeţile-aurii din soare
Să le fac tuturor loc în imensitatea lui Sunt pas spre viaţa viitoare.
Pentru a se adăposti de tot răul de pe
Pământ. De câte ori te uiţi la stele
Sufletu-arde printre ele,
Aş vrea să fiu Steaua polară Câte-o cometă virtuală
Şi orice stea din Univers Arde pecetea în greşeală.
Şi tuturor din lumea-ntregă iubirea să o
dăruiesc. Şi curcubeul se dezbracă
Să intre-n inima săracă,
De câte ori la Cer priveşti,
Aş vrea să fiu un munte mare
Iubirea Domnului Primeşti.
Şi la toţi să mă dăruiesc
Spre împăcare, spre iertare şi spre tot Şi haosul irizând culori
ceea ce în această viaţă e mai Din ochii lui nemuritori
curat şi mai firesc. E slava blândului Iisus,
Ce-aduce pacea în ascuns….
Şi, dacă din acestea toate
Nimic nu pot să îndeplinesc, Elisabeta Banţă
În marea mea dezamăgire
Vă spun sincer – vă iubesc! Rugă
Gabriela Dascalete Doamne, iartă-ne răutatea

La taina mărturisirii
Pentru gândul fugar
Şi-ndrumă-ne paşii
Spre lanuri de flori,
Sălbatice flori,
Care există şi mor
Pentru noi
Şi cuminţenia pământului.
Venera Dumitrescu

DIN CEI MAI ASIDUI POEŢI AI ANULUI 2000
NU SLAVĂ DEŞARTĂ, CI CU UMILINŢĂ SMERIENIA!

Ajută-mă, Dumnezeule, să mă eliberez de orice imagine falsă a Ta,
oricât m-ar costa acest lucru!
Ajută-mă, Dumnezeule să părăsesc toate grijile mele şi să-mi adun gândurile mele
numai asupra Ta UNULE!
Ajută-mă, Dumnezeule, să-mi văd păcatele mele proprii,
Niciodată să nu osândesc pe fratele meu şi toată SLAVA va fi ŢIE!
În mâinile Tale îmi dau duhul meu
NU VOIA MEA, CI VOIA TA SĂ FIE!
Samoilã Rednic
Cea mai mare bucurie a vieţii mele

Arhim. Teofil Părăian
Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus
P ână de curând, dacă m-ar fi întrebat cineva care este cea mai mare bucurie a vieţii
mele, n-aş fi putut răspunde la această întrebare. Şi e firesc să fie aşa, devreme ce
viaţa mea a fost urzită pe bucurii şi întreţesută cu bucurii. Viaţa mea, în principal, a fost
un şir de bucurii.
Am avut bucurii din credinţa în Dumnezeu şi din tot ce ţine de practicarea
credinţei. Am avut bucurii din succese. Am avut bucurii din realizări. Am avut bucurii din
relaţiile cu oamenii, cu cei din familia în care am venit pe lume şi în mijlocul cărora mi-am
trăit anii copilăriei. Am avut bucurii din relaţiile cu rudele, cu prietenii – de care n-am dus
lipsă, cu colegii, cu oamenii binevoitori câţi au fost în jurul meu.
Am avut bucurii din multe din cărţile citite de mine sau pe care le-au citit pentru
mine cei din jurul meu. Am avut, deci, bucurii peste bucurii. Şi într-o astfel de situaţie e
greu să alegi o bucurie anume şi să spui despre ea: “aceasta ete cea mai mare bucurie
a vieţii mele”. Şi, cu toate acestea, iată că a venit vremea să pot spune, abia în al şaptezeci
şi doilea an al vieţii mele: “aceasta este cea mai mare bucurie a vieţii mele” şi chiar spun
“cea mai mare bucurie a vieţii mele o constituie faptul că a apărut, la Editura Sophia din
Bucureşti, către sfârşitul anului 2000, cartea de poezii scrisă de Maica Teodosia – Zorica
Laţcu”. Nu-i nimic artificial în această afirmaţie, nimic improvizat şi nimic adaptat la o
situaţie.
Când afirm că cea mai mare bucurie a vieţii mele este apariţia cărţii de poezii a
Maicii Teodosia – Zorica Laţcu, fac această afirmaţie pe temeiul propriei mele conştiinţe.
Conştiinţa mea îmi spune că cea mai mare bucurie a vieţii mele nu-i vreo bucurie din
vreun succes personal, nici din vreo realizare, fie ea cât de importantă ci, cea mai mare
bucurie a vieţii mi-o dă “cartea cu bucurii”, “cartea cu poezii minunate şi înminunătoare”
scrise de Zorica Laţcu Teodosia.
De fapt, oricare din poeziile Maicii Teodosia – Zorica Laţcu, a fost şi este pentru
mine un prilej de bucurie. Acum însă, când cele mai multe din poeziile scrise de poeta
Zorica Laţcu sunt adunate într-un volum şi promite să fie “lucrătoare de bucurie”, bucuria

mea este deplină şi este unică, este cea mai mare bucurie a vieţii mele.
Cândva, demult, maica Teodosia mi-a pus în atenţie cea dintâi apreciere asupra
poeziei Epitalant. O primise îndată după apariţia poeziei în revista Gândirea. Aprecierea
venea de pe front şi era scrisă pe o carte poştală având următorul conţinut: “Într-un fund
de Rusie, într-o zi cu viscol şi furtună, amestec de iarnă şi început de primăvară, mi s-a
luminat gândul în colţul de insulă greacă, evocat de caldele, limpezile şi desăvârşitele
versuri, închinate nunţii lui Caliroe. Vă mulţumesc pentru clipa senină şi pură pe care mi-
aţi dăruit-o într-o vreme şi într-un cadru de tristă şi murdară animalitate”.
În sensul aprecierii de mai sus, şi încă cu mai multă putere de expresie, se
potrivesc cuvintele cu care îşi sfârşeşte aprecierile din postfaţă Părintele Cornel Toma,
scriind: “A citi poeziile Maicii Teodosia, înseamnă a înota în lumină, a te îmbăta de dragoste
şi a rămâne uimit în faţa tainei iubirii şi a frumosului divin. Într-un cuvînt, a citi poeziile
maicii Teodosia, înseamnă a te întâlni mai uşor şi în fiecare clipă cu Dumnezeu.”
Toate aceste aprecieri şi altele asemenea, eu le cuprind în afirmaţia de la început,
şi anume, că cea mai mare bucurie a ieţii mele este apariţia cărţii la care acum ne este
luarea aminte şi pentru care eu adresez mulţumiri tuturor celor care au colaborat favorabil
ca această carte să existe, ştiuţi şi neştiuţi de noi, dar pe care îi ştie Dumnzeu şi îi
răsplăteşte.
Ca ultim cuvânt, în legătură cu cartea de poezii de Zorica Laţcu Teodosia, vă fac
o invitaţie: “bucuraţi-vă împreună cu mine, că s-a aflat poezia cea prea puţin luată în
seamă, cea prea puţin ştiută şi de mulţi chiar neştiută.” Şi mai zic: “veniţi să ne bucurăm
de Domnul şi să înălţăm numele Lui împreună” pentru cea mai mare bucurie a vieţii mele
şi pentru bucuria multora.
Apel
pentru construcţia Mânăstirii “Înfricoşata Judecată”
Vă aducem la cunoştinţă că în localitatea IONEŞTI, jud. Argeş, continuă
lucrările la construirea Mânăstirii Înfricoşatei Judecăţi, Biserica Sfânta Treime.
Vă facem rugăminte din inimă să sprijiniţi această lucrare de mare folos
pentru credinţa noastră dreptmăritoare. Vă mulţumim din inimă!
P.S. Calinic Argatu
Episcop de Argeş şi de Muscel
Darul de inimă poate fi trimis pe adresa:

Mânăstirea Înfricoşatei Judecăţi, Biserica Sfânta Treime (Pr. Corneliu Popescu)
cod 0390 sat Ioneşti, com. Buzoieşti, jud. Argeş
Cont (lei): 27289 Banca Agricolă - Sucursala II Costeşti

Dumnezeu este iubire.
Dragostea dintâi
Iubire
Nicolae Teieru
Iubirea, dacă este, poate fi văzută şi de minte. Mintea nu poate să nască iubire, ea poate
doar s-o constate. Dacă e iubire, este pentru totdeauna.
Dacă un iubit nu-şi mai iubeşte iubita, înseamnă că n-a iubit-o niciodată, sau
poate a uitat să se uite înăuntrul lui, unde iubirea există încă, dar a fost acoperită cu hule
şi rele ţinute de minte. Dar iubirea, când este din nou dezvăluită, iartă tot. Ea ştie că tot ce
este în minte este în timp şi este supus schimbării, pe când ea este în afara timpului şi nu
poate fi clintită. Iubirea iartă tot şi iubeşte tot. Ea nu cere nimic în schimb, pentru că ea
ESTE. E la fel ca soarele care luminează fără să ceară nimic, pentru că el este lumina.
Chiar mai mult, ea este şi nu cere să fie simţită, şi nu se arată când nu este dorită. Ea
suferă şi lăcrimează când este gonită. E ca un copil curat, care vine să-ţi dea o floare de
el adunată şi dacă îl goneşti, el pleacă şi plânge, dar când îl primeşti din nou, el îţi aduce
o floare şi mai frumoasă.
Iubirea are şi putere de strălucire. Cine o primeşte şi o răspândeşte, biruie
moartea, biruie tot ce îi stă în cale şi nu-i e teamă de nimic, căci el devine iubire şi
rămâne etern cum e şi ea.
Iubirea nu se luptă cu nimeni, căci lupta este din lumea aceasta, pe când iubirea
e din ÎMPĂRĂŢIA CERULUI. De la iubire începe adevărul. Până la ea este mintea, care
minte dacă este lăsată fără hrana iubirii. Când mintea este hrănită cu iubire şi nu cu
voinţe deşarte, nu poate vorbi decât cuvintele ce vin de dincolo de ea. Şi adevărul merge
prin trăiri, spuse şi acţiuni, care sunt adevăruri şi sunt adevărul.
De-ar fi un om care are mereu iubire în el, el ar fi iubire, şi iubirea este poarta
prin care trece adevărul spre noi şi acel om ar fi poarta pentru adevăr. Dacă îi simţim
iubirea, se deschide poarta şi se deschide calea către adevăr. Şi omul iubirii este Calea.
Şi acest om care este iubire, ar trăi, vorbi şi lucra numai cele ce vin din iubire, numai cele
ce sunt de dincolo de minte şi de dincolo de timp, numai cele ce vin din locul de unde
nimic nu se schimbă, de unde toate rămân aşa cum au fost puse de Cel Prea Înalt, de
unde este adevărul.
Iubirea, dacă este, ea nu poate să moară; poate fi ascunsă, gonită, dar nu
distrusă. Ea este veşnică. Şi omul care are iubire, care este iubire, cale şi adevăr, are
viaţă veşnică la fel ca iubirea şi este chiar viaţă.
E greu să fii iubire? E greu să fii adevăr? E greu să opreşti mintea să te mai
mintă şi s-o pui s-asculte iubirea? Dacă reuşeşti, ai să ai iubire şi eşti iubire, eşti
ADEVĂRUL, CALEA şi VIAŢA. Şi eşti iubirea de la Dumnezeu şi te reverşi ca s-o poată
sorbi oricine doreşte. Şi atunci tot ce vei face va fi fără greşeală şi mintea şi corpul vor

acţiona după voinţa cea mai înaltă. Dar unora le e frică să lase mintea şi corpul să
acţioneze după legile iubirii, le e frică să lase deschisă poarta adevărului – deschisă ca
adevărul să poată curge prin ei şi închid poarta şi iubirea nu poate să treacă şi mintea şi
corpul nu pot iubi şi ele sunt în neadevăr; îşi închid poarta vieţii şi sunt în moarte. Şi
mintea, şi corpul, şi împreună cu ele şi omul, nu văd iubirea, nu văd veşnicia, adevărul,
calea şi viaţa şi orice ar face fac păcat ce îi chinuie, pentru că s-au închis în afara iubirii.
Iubirea stă şi aşteaptă dincolo de poarta minţii şi dacă deschidem poarta, iubirea luminează
şi curăţă mintea şi trupul şi ele devin instrumente ale iubirii şi omul se face liber.
Să arătăm minţii iubirea! Să facem lucrările iubirii! Să fim ADEVĂRUL, CALEA
şi VIAŢA!
Cum poţi iubi pe cineva când mintea ta îl ceartă? Când iubeşti pe cineva,
mintea îl învaţă.
Cum poţi iubi, simţi iubire pentru cineva, când inima ta nu-l atinge? Când iubeşti
pe cineva îl cuprinzi în inimă, şi mintea nu face altceva decât ceea ce vrea inima.
Cine nu iubeşte pe fratele şi pe aproapele şi pe duşman, să nu se mai laude că
iubeşte pe Dumnezeu, că minte.
Fundaţia Umanitară „Maica Domnului”

din municipiul Slobozia
O manifestare a Poruncii Iubirii
G ândul de întemeiere a unei fundaţii umanitare prin care să fie ajutaţi copii şi tineri
orfani de unul sau ambii părinţi, ori aceia care sunt gravi bolnavi şi necesită
cheltuieli ce nu pot fi suportate de familie, cei care nu mai pot frecventa şcoala din lipsă
de îmbrăcăminte şi rechizite, sau sunt subnutriţi, precum şi vârstnicilor uitaţi prin vreo
garsonieră sau apartament de către proprii fii sau prieteni, a frământat mai mult timp
sufletul unui creştin din prăfuitul oraş de câmpie. În ziua Sfântului Crăciun din 1995, după
ce a vizitat 4 copii orfani de mamă şi semiabandonaţi de tată, copii care în acea zi de
mare sărbătoare creştină nu aveau nimic de mâncare (deşi pe scara blocului în care
locuiau mirosea puternic a sarmale şi cârnaţi!), s-a întors în locuinţa sa, din care nu-i
lipsea nimic dar în care nu-şi mai găsea liniştea. În acea zi, aşteptată pentru bucuriile
lumeşti, simţea nevoia unei bucurii spirituale, a bucuriei de a aduce puţină bucurie celor
greu încercaţi de viaţă. Şi în acea sfântă zi s-a născut în el hotărârea de a crea o fundaţie
umanitară în folosul categoriilor mai sus amintite. Pentru că această hotărâre a fost luată
în ziua naşterii Mântuitorului şi pentru că fundaţia se dorea să fie grabnic ajutătoare celor
aflaţi în nevoie, numele ei nu putea fi decât „Maica Domnului”. În aceeaşi zi, aflat sub
inspiraţie divină, acelaşi bun creştin a aşternut pe o foaie de hârtie şi principiile de bază
ale funcţionării fundaţiei, ce se regăsesc în statutul ei.
După sărbătorile de iarnă, iniţiatorul fundaţiei a început tatonările, reluate de
multe zeci de ori de la început, până a reuşit să mai găsească încă 20 de persoane, care
au devenit membri fondatori, prin contribuţii băneşti personale. Fundaţia a devenit
persoană juridică în aprilie 1996, dar a început să aibă activitate după ce a obţinut un
sediu cu chirie, care – nici nu se putea altfel -, a fost sfinţit la 8 septembrie (la sărbătoarea
Naşterii Maicii Domnului) de un sobor de preoţi în frunte cu Prea Sfinţia Sa Nifon, atunci
episcop al Sloboziei şi Călăraşilor.

Toate aceste amănunte, mărturisite cu o puternică emoţie şi în acelaşi timp cu
bucurie, ca şi multe alte date despre fundaţie, le-am cunoscut „pe viu”, la sediul acesteia,
de la chiar iniţiatorul şi fondatorul ei, care mi-a făcut invitaţia de a-l vizita spre a ne
cunoaşte, după ce descoperise revista noastră. Acum, când impresiile s-au mai cristalizat,
reflectând asupra lor, am ajuns la concluzia că trebuie împărtăşită această experienţă,
rezultat al întruchipării iubirii de oameni, pentru a încerca să „contaminăm” şi pe alţii. În
cei peste 4 ani de activitate Fundaţia Umanitară „Maica Domnului” a depistat şi a luat în
evidenţă, pe baza unui dosar, după efectuarea anchetelor sociale, 620 de copii, tineri şi
vârstnici cărora le acordă asistenţă socială permanentă, în forme dintre cele mai diferite:
· Ajutoare periodice în alimente greu nealterabile: făină de grâu, mălai, ulei, zahăr,
orez, ouă, miere de albine, ceapă, fasole uscată, etc.
· Ajutoare în obiecte de îmbrăcăminte;
· Ajutoare în medicamente, ochelari de vedere, materiale sanitare;
· Rechizite pentru copii aflaţi în pericol de abandon şcolar;
· Studenţilor de la facultăţile de stat şi liceenilor care provin din familii cu venituri
mai mici de 500.000 lei pe membru de familie şi au promovat cu medii peste 9, li
se oferă burse (în acest moment 18 la număr);
· Se acordă premiile şcolare, de 4 ani consecutiv, la Şcoala nr. 4 din Slobozia, unde
sunt cei mai săraci elevi.
În anul 2000 fundaţia a realizat 11 programe, prin care a reuşit să acorde ajutoare în
valoare de peste 300 milioane lei, în condiţiile în care nu a primit niciodată 1 leu de la
buget sau din finanţări externe (de luat aminte!), iar timp de aproape 4 ani a avut un
singur salariat. Realizările fundaţiei, cu mult mai numeroase, au fost posibile prin crearea
unui cadru organizatoric şi funcţional de excepţie, care a convins pe cei care au devenit
membri ai fundaţiei, dar şi pe sponsori, că întreaga activitate este de transparenţă maximă
şi că mijloacele financiare şi materiale sunt folosite corect şi cu maximă eficienţă. Se
poate spune, fără teama de a greşi, că aici se realizează un management al resurselor
umane şi materiale de înaltă performanţă. Credibilitatea deosebită a fundaţiei a făcut ca
numărul membrilor cotizanţi permanenţi să crească de la 21 la 78, din care 9 sunt persoane
juridice, respectiv societăţi comerciale cu capital privat.
Fundaţia îşi procură fonduri şi prin valorificarea a peste 40 de tablouri ce au fost
donate de două distinse profesoare pensionare, precum şi din încasările ce se fac la
spectacolele susţinute de trupa proprie de teatru de păpuşi (singura din municipiu).
Activităţile fundaţiei au fost puternic mediatizate la postul local de televiziune, pe două
posturi locale de radio, în peste 100 de articole în presa locală şi centrală, inclusiv la
Radio România Actualităţi, ceea ce a contribuit la sporirea credibilităţii.
Este de remarcat că în statutul fundaţiei s-a prevăzut că din conducerea ei nu vor
putea face parte acei membri care sunt încadraţi politic şi că pot fi aleşi în conducere
numai aceia care acceptă ca întreaga activitate s-o desfăşoare absolut voluntar, fără nici
o formă de plată.
Întrebându-l pe preşedintele fundaţiei cum de a putut realiza atâtea, mi-a răspuns
simplu: Nu uitaţi, patronul nostru este chiar Maica Domnului!
Pentru cei care doresc să se împărtăşească din experienţa acestei fundaţii
publicăm mai jos adresa ei. Menţionăm că fundaţia activează numai pe plan local (cu
greu reuşeşte să rezolve toate cererile locale).
Fundaţia Umanitară „Maica Domnului”
Str. Coloanelor, bl. L1 – L5, cod 8400 Municipiul Slobozia, jud. Ialomiţa
Tel. 043.231832 (persoană de legătură: Arcadie Georgescu)

Biserica ,si societatea.
F a m ili a cr est
, in ã
Vocaţia creştină a României

ÎPS Andrei Andreicuţ - Arhiepiscopul Alba Iuliei
Cu toate greutăţile prin care trece ţara, se cuvine ca într-această zi de mare sărbătoare,
sufletul nostru să se îmbrace în straie de lumină şi să exclamăm în grai pascal, deşi este
postul Crăciunului, zicând: “Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm
şi să ne veselim într-însa” (Ps. 117, 24).
Fiind ziua naţională a României, mă voi opri la una din vocaţiile pe care Dumnezeu
i-a încredinţat-o acestui popor: vocaţia creştină. Vedem cum în aceşti ani dificili, din
punct de vedere economic, se fac eforturi deosebite pentru integrarea ţării noastre în
structurile europene. Ne rugăm lui Dumnezeu ca acest lucru să se întâmple pentru că
acum avem nevoie de sprijinul material al celor ce sunt, pe acest plan, cu mult înaintea
noastră. Dar eu voi afirma un lucru, care în primul moment ar putea şoca şi anume că
Europa are şi ea nevoie de noi şi de spiritualitatea noastră.
În momentele de mare criză, prin care trecea bătrânul nostru continent, strămoşii
erau conştienţi de vocaţia creştină pe care o aveu. Şi nu se sfiau să spună acest lucru
prin vocile autorizate ce îi reprezentau: prin conducătorii lor. Vă dau câteva exemple:
Ştefan cel Mare şi Sfânt le scria tuturor principilor creştini din Europa: “Ţara
noastră este poarta creştinătăţii pe care Dumnezeu a ferit-o până acum. Dar dacă această
poartă a creştinătăţii, care este ţara noastră, va fi pierdută – Dumnezeu să ne ferească
de aşa ceva – atunci toată creştinătatea va fi în mare primejdie” (Magazin istoric, nr. 2
(287), februarie 1991, p. 2) .
Iar Vlad Ţepeş, cel căruia acum i se caricaturizează biografia, i se adresa astfel
lui Matei Corvin: “Să ştii domnia ta că noi am rupt pacea cu turcii nu pentru noi, ci pentru
cinstea măriei tale, a coroanei şi a întregii creştinătăţi şi pentru păstrarea şi întărirea
credinţei creştine”.
Şi mai pomenesc un nume de rezonanţă, Mihai Viteazul, primul unificator al
românilor. Cu un veac în urma celor doi, el spunea acelaşi lucru: “N-am avut de la turci
nici o greutate sau vreo nedreptate, dar ceea ce am făcut, toate le-am făcut pentru credinţa
creştinească…
M-am apucat să ridic această greutate, cu această ţară săracă a noastră, ca să
fac un scut al întregii creştinătăţi”.
Şi astăzi Europa, din punct de vedere spiritual şi nu numai, este încercată de
crize. Ori România, prin vocaţia ei creştină, poate da o mână de ajutor. Spiritualitatea ei
ortodoxă, conformă cu firea omului – cum spune Rafael Noica (v. Celălalt Noica, Editura
Anastasia, Bucureşti 1994, p. 45) – este o şansă pentru viitorul religios al omenirii.
Din păcate însă, legat de spiritualittea noastră, asistăm la o tendinţă periculoasă de
aşa numita “demitizare a istoriei” şi de răsturnare de pe socluri a sfinţilor şi a eroilor. Ori
Biserica şi şcoala, dimpreună cu celelalte instituţii ale statului, au misiunea de a educa
poporul şi a trage un semnal de alarmă atunci când este nevoie. De aceea ne manifestăm
îngrijorarea observând cum, de exemplu, la cele peste zece posturi de televiziune

care emit în româneşte, inclusiv cel naţional, la o anumită oră se transmit doar filme
americane, sau de altă provenienţă, cu îndoielnic conţinut moral, fără a fi concomitent nici
o emisiune românească. Ce să mai spunem de cosmopolitismul muzicii şi altor programe?
Afirmăm încă o dată, cu prilejul zilei naţionale, că de la cele dintâi licărări de viaţă a
neamului nostru (de atunci de când dârzenia dacă s-a îngemănat cu vigoarea latină), aluatul
care a dospit toată frământătura a fost religia creştină. Credinţa în Dumnezeu şi dragostea
faţă de valorile naţionale sunt cele două coordonate care dau identitate acestui neam. Ele
sunt expresia vocaţiei creştine pe care o are România. Fără de ele, valul vremelniciei ne
îneacă şi rămânem o masă amorfă de oameni fără ideal şi fără personalitate. Cine ajunge
să nu mai aibă un fior sfânt atunci când e vorba de Biserică, cel căruia nu i se umple inima
de bucurie când îşi odihneşte ochii peste plaiurile României sau nu-i tresaltă sufletul la
cântecele şi jocurile noastre populare, suferă de o boală grea. Iar leacul tămăduitor nu-i
altul decât întoarcerea la creştinismul nostru românesc şi la tradiţiile noastre sfinte.
Suntem în faţa Catedralei care simbolizează unitatea neamului nostru. În
rugăciunea solemnă pr care am înălţat-o am exprimat un mare adevăr şi anume acela că
noi nădăjduim să ne ajute Dumnezeu nu pentru faptele noastre, căci suntem păcătoşi şi
răi, ci “pentru credinţa şi dragostea nestrămutată a strămoşilor noştri către Dumnezeu,
pe care noi îi avem mijlocitori înaintea Lui pentru ţara şi poporul din care ei au ieşit”
(Carte de Te-Deum, Bucureşti, p.37).
Cu speranţa că aşa va fi, felicităm întreaga suflare românească cu prilejul zilei de
1 Decembrie şi ne rugăm ca Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu
Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu noi toţi. La mulţi ani”!
(Cuvânt rostit la 1 Decembrie 1999)
Noţiunile politice de dreapta şi stânga

O redefinire critică pe fondul actualităţii
Răzvan Codrescu
Stânga face, dreapta trage!
S e afirmă adeseori, încercîndu-se clasarea apriorică a problemei, că noţiunile politice
de “dreapta” şi “stînga” şi-ar fi pierdut iremediabil pertinenţa şi valoarea funcţională,
mai ales în contextul “totalitar” al secolului XX. Ceea ce rămîne îndeobşte adevărat este
că fie uzul tendenţios, fie complexitatea unor realităţi au produs o anume obscurizare şi
relativizare a înţelesului clasic al celor două noţiuni.
Apariţia sub Stalin a struţocămilei numite îndeobşte “naţional-comunism”
(orientare bine reprezentată şi la noi, sub Ceauşescu, cu prelungiri viguroase pînă-n ziua
de azi) a sporit şi mai mult confuzia; în parte întreţinută deliberat, aceasta a devenit atît
de mare încît puciul comuniştilor conservatori sau fanfaronada jirinovskiană din Rusia
postsovietică au putut fi catalogate drept manifestări de extremă dreaptă, ca şi la noi
populismul naţional al unor grupări comunisto-securiste sau discursul radical de tip
Corneliu Vadim Tudor (despre care s-a delirat pe toate vocile in ultima vreme). Acest
naţionalism gregar al avortonilor comunismului reprezintă astăzi cel mai perfid handicap
pentru renaşterea unei drepte adevărate în ţările fostului lagăr comunist.
La sporirea confuziei au contribuit, probabil nu întîmplător, şi anumite forme de
dreaptă caricaturală ivite mai tîrziu în sînul democraţiilor occidentale (cazul Chirac, în Franţa;
cazul Berlusconi, în Italia; cazul Aznar, în Spania etc.). Adeseori, prin eludarea originilor de
stînga (“roşii”) ale liberalismului şi prin supralicitarea criteriului economic (moştenire astăzi
generalizată a mentalităţii marxiste), anumite grupări liberale, pragmatice şi

individualiste în sens capitalist, ajung să fie calificate (şi chiar să se declare) “de dreapta”,
în opoziţie cu tendinţele protecţionist-populiste ale social-democraţiei (ca să nu mai vorbim
de cele radical colectiviste ale comunismului de toate nuanţele). În realitate, avem de-a
face mai degrabă cu un fel de “dreaptă a stîngii” decît cu o dreaptă propriu-zisă (astăzi
aproape inexistentă în viaţa politică de prim-plan a lumii euro-americane, poate cu excepţia
Israelului şi a Austriei).
De altfel, dreapta autentică, de tip tradiţional, este în mod egal dezavuată de
toate aceste cercuri politicianiste, fie că ele se definesc de extremă stîngă, de stînga, de
centru-stînga sau de centru-dreapta. Prin mass-media, dar şi prin puternica ideologizare
a sistemului educaţional, s-a impus pretutindeni o imagine diabolizată a dreptei, redusă
abuziv la extrema dreaptă (de unde cunoscutele etichete stigmatizante, aplicate destul
de abrupt: “nazism”, “fascism”, la noi – “legionarism” etc.). În genere, pe cînd stînga este
judecată cît se poate de nuanţat (găsindu-se scuze chiar pentru crimele şi ororile
comunismului!), dreapta este judecată aproape exclusiv prin excesele ei şi considerată,
în consecinţă, ca un fel de “sumă a tuturor răutăţilor”. Nu se explică niciodată de ce, în
pofida extremismelor ei istorice, stînga are drept necontestat în cetate, pe cînd dreapta –
ale cărei extremisme, deşi la fel de reprobabile, au avut consecinţe mult mai limitate – nu
beneficiază de acelaşi drept principial. Sau de ce, dacă poate exista, fidelă principiilor ei,
o stîngă neextremistă (astăzi dominantă pe mapamond), n-ar putea exista şi o dreaptă
neextremistă şi la fel de fidelă principiilor ei. Cu atît mai mult cu cît, la o cercetare istorică
atentă şi onestă, se poate lesne observa că la origini (dar adeseori şi în devenirea lor
ulterioară) dreapta a dus o politică defensiv-conservatoare, în timp ce stînga a fost cea
care s-a manifestat ofensiv-revoluţionar, încetăţenind în practica politică radicalismul şi
violenţa (împinsă pînă la terorismul organizat). Privind prin prisma dialecticii provocare-
răspuns, dreapta n-a făcut, în cele mai multe cazuri, decît să re-acţioneze la acţiunile
provocatoare ale stîngii (în acest sens precis, nu-i greşit şi nici infamant să definim dreapta
ca “reacţionară”). Să luăm ca exemplu secolul XX: lăsînd la o parte cazul controversat al
hitlerismului (deşi există numeroase probe că războiul a fost mai dorit de viitorii aliaţi şi
de evreimea internaţională decît de Hitler însuşi, care a fost mai degrabă forţat să-l
declanşeze), s-ar fi născut în România “reacţiunea” legionară în absenţa ameninţării
bolşevice, sau în Spania “reacţiunea” franchistă în absenţa complotului cominternist?
Folosind o noţiune supralicitată astăzi, “totalitarismul” de stînga (real sau doar
potenţial) a generat prin retorsiune “totalitarismul” de dreapta. Putem cădea de acord că
“totalitarismul” e reprobabil oricare i-ar fi culoarea, dar tocmai de aceea nu se înţelege de
ce sînt judecate stînga cu o măsură, iar dreaptă cu altă măsură; de ce, păcătoase
amîndouă, una are dreptul la clemenţă şi reabilitare, iar alta nu?!
În fine, dincolo de aceste paradoxuri, mai trebuie observat că noţiunea însăşi
de “totalitarism”, utilizată parşiv, a contribuit decisiv la confuzia extremă între dreapta şi
stînga, mutîndu-se accentul de pe deosebirile esenţiale pe asemănările fenomenale
(accidentale). Or, parafrazînd vechiul dicton Non idem est si duo dicunt idem, am putea
spune, la fel de legitim: “Nu-i acelaşi lucru cînd doi întrebuinţează aceleaşi mijloace”.
*
Chiar dacă supuse, mai mult sau mai puţin deliberat, atîtor confuzii şi relativizări,
noţiunile politice de “dreapta” şi “stînga” rămîn necesare şi perfect operante, cu condiţia
de a fi corect redefinite (cum se întîmplă, periodic, cu multe noţiuni politice, filosofice sau
culturale, mai ales într-o cultură de uzură mediatică, precum cea contemporană).
Rîndurile care urmează nu-şi propun să fie altceva decît o schiţă sumară a unei
posibile şi necesare redefiniri în paralel a celor două noţiuni, pe baza cîtorva note esenţiale,
desprinse atît din materialul doctrinar, cît şi din cel factologic. (desigur, o analiză mai
sistematică, mai extinsă şi mai aprofundată ar putea implica numeroase nuanţări şi ar

putea pune în evidenţă şi alte note definitorii, cu o argumentaţie teoretică şi practică
substanţial consolidată.)
Câteva deosebiri esenţiale

D reapta şi stînga nu sînt doar două orientări strict politice, cum se crede îndeobşte, ci
ele acoperă două moduri divergente de raportare la existenţă, două weltanschauungen
în sensul cel mai larg al cuvîntului.
Astfel, dreapta este principial spiritualistă, raportînd ordinea imanentă la o ordine

transcendentă; ea nu dispreţuieşte valorile materiale, dar nici nu le absolutizează,
recunoscînd primatul valorilor spirituale şi, în consecinţă, primatul culturii asupra civilizaţiei.
Stînga, dimpotrivă, este principial materialistă, în mod adeseori nedisimulat şi chiar
ostentativ, ignorînd sau chiar dispreţuind spiritualitatea, promovînd o cultură laică şi chiar
atee, în subsidiarul unei civilizaţii utilitariste. Omul de stînga, pretins “emancipat” şi “liber-
cugetător”, există concurenţial faţă de Dumnezeu, idolatrizînd umanul, de unde suspiciunea,
dacă nu chiar repulsia lui faţă de manifestările “mistico-religioase”, identificate abrupt cu
“obscurantismul” şi “tolerate” pe alocuri numai din considerente democratice sau populiste.
Omul de dreapta, fără a fi neapărat religios în toată puterea cuvîntului, are măcar o minimă
deschidere metafizică, păstrează respectul faţă de Dumnezeu şi de ordinea religioasă,
înţelege măcar funcţia socială şi etică a religiei (chiar cînd face greşeala de a o subsuma
culturii). De aceea, s-ar putea spune că este în firea dreptei să se altoiască pe o tradiţie
moral-religioasă, la fel cum este în firea stîngii să substituie religiei imperativul ideologic
sau chiar economic (“sacralizarea pieţei”, cum s-a spus) şi să facă din spirit o simplă “funcţie
a materiei”. Nu întîmplător, în variantele lor extreme (ceea ce nu înseamnă neapărat:
“extremiste”!), dreapta a putut ajunge pînă la misticismul istoric (cazul legionarismului), iar
stînga pînă la “ateismul ştiinţific” (cazul bolşevismului); la un pol – exacerbarea spiritualului,
la celălalt – materialismul cel mai cras.
În strînsă legătură cu spiritualismul stă dimensiunea morală sau eticismul călăuzitor
al dreptei autentice, moştenitoare a unei întregi “fenomenologii a rectitudinii” (T. Baconsky).
Desigur, nu este vorba aici atît de performanţa etică a fiecărui ins în parte, cît de
recunoaşterea şi asumarea unei instanţe ideale, superioare tuturor cazurilor particulare şi
din care derivă organic orice normă de comportament politic sau civic/social. Asemenea
“cavalerului” de odinioară, omul de dreapta acceptă să se conformeze unui “cod al onoarei”,
pe care se poate întîmpla să-l calce conjunctural, dar nu să-l conteste principial. Omul de
stînga, vulgar machiavelic, cînd nu este de-a dreptul imoral, cultivă mai degrabă o poziţie
amorală, convins că morala nu are de-a face cu politica şi că interesul este mai presus de
onoare (sub scuza formală a “pragmatismului”, împins nu o dată pînă la cinism). Mentalitatea
stîngistă este cea care a legitimat în lumea modernă indiferentismul moral al actului politic
(ce a contaminat pe alocuri şi unele facţiuni degenerate ale dreptei). E adevărat că politica
obligă uneori la compromis, dar în timp ce stînga e adepta maximului de compromis, dreapta
se străduieşte în direcţia minimului de compromis. În fine, tocmai dintr-o superioară
responsabilitate morală, omul de dreapta dă întîietate “îndatoririlor” (fiind mai dispus la
sacrificiul de sine, care este o formă de “eroism” existenţial), pe cînd omul de stînga este
preocupat mai ales de “drepturi” (propter imbecilitatem generis).
Dreapta este tradiţionalistă sau conservatoare, în vreme ce stînga se vrea

progresistă şi revoluţionară. Tradiţionalismul dreptei nu înseamnă, desigur, conservarea
unor realităţi “primitive”, nici vreo formă de regresivism romantic ori de protocronism
delirant; altfel spus, el nu înseamnă nici nostalgie, nici stagnare, ci o dinamică vie şi
constructivă pe linia unei tradiţii istorice şi spirituale corect evaluate. Dreapta refuză

scenariul unei societăţi amnezice: sîntem – fie inşi, fie neamuri – moştenitorii unui trecut
de valori şi de experienţe care ne legitimează şi ne obligă; şi sîntem noi înşine numai cu
acest trecut cu tot. Ni se cere înţelepciunea şi vrednicia de a valorifica în mod creator
această tradiţie pe fondul actualităţii, continuînd fără complexe ceea ce este esenţial şi
viabil, dar eradicînd cu toată fermitatea ceea ce este accidental şi perimat. Operaţiunea,
desigur, nu-i nici uşoară, nici lipsită de riscuri, dar în funcţie de ea se definesc, la nivel
naţional, curajul şi demnitatea noastră existenţială. Pentru a nu cădea – cum se întîmplă
adesea – în cursa “tradiţionalismului” prost, avem nevoie de “deosebirea duhurilor”, adică
de un discernămînt de o maximă luciditate şi onestitate, bazat pe “căldura” iubirii, dar şi
pe “răceala” cunoaşterii. Stînga ar voi să nu ne iubim şi să nu ne cunoaştem decît în
sincronia unor interese conjuncturale şi în perspectiva unui viitor abstract; ea stă sub
dogma ideologică a unui progresism mecanic şi uniform(izant), fără memorie şi fără
transcendenţă, derivat speculativ din iluzia evoluţionistă şi din reformismul masonic. La
răstimpuri, acest progres dogmatic trebuie forţat pe cale revoluţionară, cu orice preţ şi cu
orice mijloace. Dacă demersul eşuează sau “progresul” întîrzie să se producă, atunci de
vină nu sînt niciodată viciile interne ale stîngii, ci forţele “reacţionare” ale societăţii, care
trebuie re-moşită, într-un nou context de interese, de o altă formă de stîngism dizolvant!
(Uneori limba este mai realistă decît noi: celor gata să exalte “revoluţia” şi să dezavueze
“reacţiunea” li s-ar putea reaminti, în treacăt, că revolutio înseamnă de fapt “întoarcere
înapoi”, în timp ce reactio este “facere din nou”, “schimbare”, “primenire”…). Omul de
dreapta refuză “să-şi spele creierii”, să absolutizeze “momentul istoric” şi să adopte calea
profitului politicianist: el se simte verigă într-un lanţ al generaţiilor, cu răspundere morală
atît pentru trecut cît şi pentru viitor. Omul de stînga, dimpotrivă, pare să creadă – vorba
lui Eminescu – că “ţara este jucăria generaţiei actuale”. Stînga stă sub semnul scopului
imediat (cel care, prin definiţie, “scuză mijloacele”…) şi mizează pe forţarea unui progres
artificial, în vreme ce dreapta se vrea lucrătoare sub semnul datoriei eterne şi mizează
pe stimularea unui progres organic – singurul cu adevărat real şi durabil.
Izvorîtă întotdeauna dintr-o tradiţie naţională şi erijîndu-se în apărătoare a ei,

dreapta s-a definit, încă de la origini, dar cu deosebire în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea (“secolul naţionalităţilor”) şi prima jumătate a secolului XX (epoca marilor dictaturi
etnocentriste, înghesuite uneori abuziv sub eticheta de “fascism”), ca o direcţie politică
naţionalistă, opusă programatic (nu doar politic, ci şi cultural) stîngii internaţionaliste
sau cosmopolite. Naţionalismul dreptei autentice nu reprezintă altceva decît o formă
firească de păstrare şi afirmare creatoare a fiinţei şi “geniului” naţional (recunoscîndu-
se, în acest sens, dreptul la naţionalism tuturor neamurilor pămîntului); orice naţionalism
rămîne legitim atîta vreme cît nu devine exclusivist şi narcisist (O. Goga: “Vreau să plutesc
în plin umanitarism, dar să mă aflu în luntrea mea şi să-mi iau toate măsurile că nu mă
înec”). Naţionalismul adevărat n-are nimic de-a face cu ceea ce se numeşte îndeobşte
“rasism”, “şovinism”, “xenofobie”, “provincialism”, “tribalism” sau altele asemenea. Astfel
de devieri nefireşti ale firescului naţionalism nu ţin, politiceşte vorbind, nici de dreapta
nici de stînga, ci doar de alunecările extremiste ale acestora; ele se ivesc, de obicei,
atunci cînd naţionalismul îşi pierde farurile moral-spirituale sau este folosit doar ca simplă
unealtă demagogic-populistă (în absenţa unor temeiuri religioase, naţionalismele riscă
să o ia razna, prefăcîndu-se în reprobabile forme de rasism, ca în cazul nazismului,
adică biologizîndu-se în măsura în care se despiritualizează). Altminteri, îndreptăţirea
naţionalismului e mai simplă decît pare. Dacă individului, spre a fi sănătos şi destoinic,
se obişnuieşte să i se spună: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, “Ai încredere în tine însuţi!” şi,
mai ales, “Fii tu însuţi!”, de ce ar fi neindicat ca neamurilor să li se facă aceleaşi
recomandări? Dacă “personalitatea”, “încrederea în sine” şi “conştiinţa de sine” sînt valori

generale şi netăgăduit pozitive la nivelul umanităţii individuale, cum ar putea fi ele ceva
negativ la nivelul umanităţii comunitare?! Naţionalismul, în fond, atunci cînd se ridică de
la starea de afect la starea de conştiinţă (devenind idee fără a înceta să fie sentiment),
nu-i nimic altceva decît limpezirea şi stimularea personalităţii creatoare, a încrederii în
propriile puteri şi a conştiinţei de sine a fiecărui neam. Pe de altă parte, naţiile sau neamurile
(evit termenul de “naţiune”, puternic pervertit de ideologiile şi sociologiile marxiste sau
marxizante, precum şi termenul de “popor”, pe care-l resimt ca mai potrivit în sincronie
decît în diacronie) nu sînt doar realităţi istorice, ci şi metafizice, făcînd parte din ordinea
ontologică a lumii lui Dumnezeu (Care le-a creat – sau măcar le-a îngăduit, după “cădere”,
conform unor teorii mai îndoielnice – ca determinări obiective ale umanului, inerente
istoriei, cel puţin pînă la eshaton: vezi, bunăoară, I Cor. 15, 22-23; Apoc. 15, 4 sau 21, 24
etc.). Umanitatea abstractă este o marotă [n. red.:idee fixă] fictiv-idealistă a demagogiei
cosmopolite; în realitate, umanul nu există nicăieri în afara unei determinări naţionale.
Ba mai mult: orice se poate schimba pe lume (mai nou, pînă şi sexul!), numai naţionalitatea
nu. Desigur, eu sînt liber să mă declar chinez, dar asta nu mă face mai chinez decît
sînt… Stînga, în genere, refuză să ţină seama de toate aceste lucruri, lucrînd sistematic,
de două veacuri încoace, la dizolvarea conştiinţei naţionale, în numele unui uniformism
interesat şi manipulatoriu (ceea ce ieri se numea “cosmopolitism” sau “internaţionalism”,
iar astăzi se numeşte, în mod curent, “globalizare” sau “mondializare”). Puseurile
naţionaliste ale stîngii, atîtea cîte au fost şi mai sînt (vezi mai sus), nu reprezintă decît
nişte caricaturi narodniciste ale naţionalismului, fără organicitate şi fără transcendenţă
(cum a fost şi “naţionalismul masonic” al secolului al XIX-lea: armă conjuncturală a unor
scopuri oculte, ducînd la prăbuşirea succesivă a imperiilor tradiţionale).
Se poate vorbi de realismul spiritual al dreptei, în opoziţie cu idealismul materialist

al stîngii. Dreapta este realistă întrucît îşi propune, în general, să respecte ordinea firească
a lumii lui Dumnezeu, iar nu s-o re-formeze după măsuri şi cu mijloace omeneşti. Ea
năzuieşte, în particular, o adaptare lucidă a doctrinelor şi strategiilor politice la ansamblul
realităţilor obiective ale unei naţiuni (“Realităţile dictează”). Stînga este idealistă prin excesul
ei teoretizant, prin transformarea abuzivă a unei idei, a unui model mental, în grilă a realităţii.
Omul de dreapta trăieşte în lumea lui este, recunoscîndu-L pe Dumnezeu ca garant absolut
al Realităţii şi al Adevărului, în vreme ce omul de stînga trăieşte în lumea lui trebuie să fie,
confundînd realul cu empiricul şi adevărul cu arbitrarul raţiunii omeneşti. Omul de dreapta
nu va sfida realităţile de dragul ideilor, ci va căuta să modeleze realităţile date ţinînd seama
de notele lor specifice; el nu va căuta “modéle” gata făcute, pe care să le aplice vieţii
naţionale în mod mecanic şi imitativ (ce altceva sînt “formele fără fond”?), ci se va strădui
să închege forme adecvate fondului concret de care dispune. În virtutea premiselor lor,
stînga e procustiană şi imitativă, pe cînd dreapta încearcă să fie flexibilă şi creatoare.
Stînga – posedată de universalismul abstract – poartă spre o lume globalizată şi uniformizată
artificial (“noua ordine mondială”), pe cînd dreapta se pune în slujba diversităţii naturale şi
a simfoniei notelor specifice. Din păcate, mai toată istoria noastră modernă este victima
idealismului de stînga: de la idealismul unui Stat liberal transplantat iresponsabil într-o
lume abia ieşită din Evul Mediu, trecînd prin idealismul aşa-ziselor “alianţe istorice” (pe
care istoria însăşi le-a ridiculizat la Yalta), apoi prin idealismul unei industrializări forţate
(dublate de distrugerea potenţialului agrar), pînă la idealismul actual al unei “integrări
europene” mimetice şi umilitoare, de un conformism decerebrat. Rămînînd în cercul vicios
al stîngii, noi riscăm să ducem la capăt linia sinuciderii naţionale (dictatura “comunitarismului
albastru” făcînd pulbere din ceea ce dictatura “comunismul roşu” făcuse praf!).
În virtutea realismului ei, dreapta este ierarhistă, în vreme ce stînga, în virtutea

idealismului ei, este zgomotos egalitaristă. Creaţia lui Dumnezeu este structurată ierarhic,
de la lumea îngerilor pînă la regnul mineral. Inegalitatea naturală a oamenilor nu-i o
chestiune de speculaţie filosofică, ci una de observaţie curentă. Democraţia nu poate
face din neghiob geniu, dar îl sacrifică pe geniu neghiobului, înlocuind, în viaţa socială,
criteriul calitativ cu cel cantitativ (“Proşti, dar mulţi!”), în numele unui “umanitarism” acefal.
Stînga democratică tinde spre o uniformizare socială la nivelul de jos; în realitate, neputînd
anula “vîrfurile” politice sau plutocratice, se mulţumeşte să le anuleze pe cele morale sau
intelectuale, lăsînd deschisă calea imposturii socio-profesionale şi a lichelismului “orientat”.
Confuzia valorilor şi a competenţelor este o afacere “sinistră” (în sensul etimologic al
cuvîntului), cu consecinţe destructurante pe toate planurile vieţii publice. Chiar cel care
“ajunge sus” într-o astfel de lume poartă aproape fără excepţie marca mediocrităţii;
sfertodoctul şmecher devine lider conjunctural al unei societăţi decapitate, făcînd cel
mult figura “chiorului în ţara orbilor”. Pe de altă parte, în plan concret, egalitatea – trîmbiţată
cu atîta instrumentar demagogic – rămîne îndeobşte pentru “cîini”, nu pentru “căţei”.
Pînă la urmă, performanţa oricărei propagande egalitariste nu este instaurarea “egalităţii”
(care este pură utopie), ci subminarea ierarhiilor reale, marginalizarea elitelor adevărate,
massificarea manipulatorie. Dreapta încearcă, atît cît mai este cu putinţă, promovarea
unei ierarhii de merit, conjugarea armonică a inegalităţilor obiective într-un organism
social funcţional şi viabil, în care fiecare element ocupă un loc precis şi îndeplineşte un
rol potrivit statutului său real, precum şi transformarea democratismului retoric într-un
demofilism practic, într-o comunitate de tip ecumenic, omogenizată prin iubire şi dreptate,
după modelul istoric al Bisericii.
Dreapta nu poate fi altfel decît elitistă, nu din desconsiderare faţă de popor, ci

tocmai din răspundere faţă de acesta. Unui popor îi va merge cu atît mai bine cu cît va fi
condus/călăuzit de oameni luminaţi, morali şi competenţi. O elită naţională este un dar
pe care Dumnezeu îl face unui popor, iar poporul se înnobilează prin ea. Minoritatea
calitativă, în sînul unui corp naţional, răscumpără şi transfigurează majoritatea “purtătoare
de rasă”, dă sens vieţii naţionale, punctează istoria. “Elită” şi “popor” îşi sînt reciproc
necesare, asemenea capului şi membrelor într-un trup viu. Fără popor, elita n-are “obiect”;
fără elită, poporul n-are “subiect”. Stînga, dimpotrivă, este ostentativ populistă, dar
discursul ei demagogic şi lozincard trădează mai degrabă iresponsabilitatea civică decît
consideraţia faţă de demos. Pentru stînga poporul se preface în massă electorală sau în
massă de manevră. Pe politicianul de stînga, observa M. Eliade într-un articol de tinereţe,
nu-l interesează “nevoile masselor, ci opiniile acestor masse, (…) nu ce se întîmplă cu
massele, ci ce spun massele. Aceste cîteva reforme care s-au făcut, bune sau rele cum
ar fi, nu s-au făcut pentru întărirea socială şi promovarea politică a masselor, ci pentru
cucerirea opiniei lor, adică a voturilor” (Demagogie prerevoluţionară). Adevăratul om politic
de dreapta îşi propune să se identifice moral cu poporul, ca slujitor loial, iar nu ca simplu
beneficiar de pe urma acestuia. Pentru el poporul este “sinea lărgită”, iar pentru popor el
este “conştiinţa mai bună”. S-ar putea zice că stînga urmăreşte mai ales să în-cînte
poporul, adică să-l amăgească în mod interesat, pe cînd dreapta îşi propune mai ales
să-l des-cînte, adică să-l exorcizeze de reziduurile lui demoniace. Că adeseori poporul
se lasă mai degrabă amăgit decît exorcizat, aceasta e o altă discuţie.
Un ultim aspect pe care aş ţine să-l semnalez aici, strîns legat de cele anterioare,
este faptul că dreapta aduce o viziune personalistă, în contraponderea viziunii excesiv
individualiste a stîngii (mentalitatea stîngistă, mai mult decît teoriile filosofice sau curentele
literar-artistice, a încetăţenit în lumea modernă postiluministă individualismul cras, împins
adeseori pînă la manifestări anarhice). Distincţia dintre persoană şi individ este bine precizată

în teologie, filosofie şi psihologie, dar insuficient valorificată – iar adeseori deliberat ocolită –
de politologi şi sociologi. Într-o circumscriere foarte sumară, persoana este o realitate calitativă,
liberă, creatoare şi “deschisă” (capabilă de transcenderea de sine, de “cuminecarea” cu
celălalt), pe cînd individul rămîne o realitate cantitativă, aservită, imitativă şi “închisă” (în
sinea sa egoistă, în “limita care limitează” a propriului eu). În termeni noicişti, individul stă sub
semnul “devenirii întru devenire”, iar persoana sub semnul “devenirii întru fiinţă”. Personalismul
întruchipează o umanitate dinamică şi complexă, capabilă de spor lăuntric şi de integrare
comunitară, adică de participare originală şi responsabilă la o realitate care o depăşeşte şi îi
dă sens. Individualismul reflectă o umanitate statică şi elementară, paralizată sufleteşte şi
non-participativă, înregimentabilă doar cantitativ, din mimetism sau din simplă instinctualitate
gregară. Politicianul de dreapta preferă să aibă de-a face cu persoane, cel de stînga – cu
indivizi. Primul construieşte omul, celălalt îl manipulează. Primul se vrea înţeles, celălalt doar
urmat. Primul simte naţiunea ca pe o forţă creatoare într-o unitate de destin, celălalt o tratează
ca pe o turmă de consum într-o convergenţă conjuncturală. Desigur, pot exista şi un
individualism superior (traducînd o formă de dezabuzare şi abandon civic sau chiar existenţial),
şi un personalism patologic (un fel de exacerbare a propriei persoane, de ostentaţie posesivă,
de grandomanie paranoidă), dar nu ele fac regula. În orice caz, individualismul – pe care
stînga îl înlesneşte fără scrupule – are consecinţe profund negative atît la nivel individual
(egoism cinic, alienare, indiferentism, depravare, perversiune etc.), cît şi la nivel social (societăţi
democratice atomizate sau societăţi nedemocratice de tip colectivist), ducînd, în genere, la
disoluţia umanului şi la agonia naţiunilor.
Nevoia de în-dreptare
R ezultă limpede din cele de mai sus că noţiunile de dreapta şi stînga au un conţinut
precis şi o pertinenţă mereu actuală, dincolo de orice confuzii sau contaminări
conjuncturale. La o analiză atentă, prin însumarea tuturor trăsăturilor relevante, nimeni nu
va confunda cu dreapta naţionalismul populist al stîngii de extracţie comunistă (marea
“cioară vopsită” a istoriei contemporane), nici nu va vedea o deviere spre stînga în
sensibilitatea socială sau în patosul comunitar al dreptei (cum i se năzărise unui Alexandru
George, care s-a străduit să promoveze în ultimii ani, cu un zel demn de o cauză mai bună,
ideea ridicolă că legionarii ar fi fost… “bolşevicii noştri”!). Pe de altă parte, se va putea
constata că pe scena politică românească de azi dreapta este ca şi inexistentă, iar
reconstrucţia ei – altminteri imperios necesară pentru salvarea a ceea ce mai este de
salvat din zestrea istorică a românităţii, dar şi a Europei creştine în genere – nu va fi deloc
uşoară, implicînd o întreagă “schimbare de paradigmă”, cu sacrificiul contextual al unei
elite mobilizatoare, capabile să re-creeze o sensibilitate de dreapta într-o societate tarată
de multe decenii de stîngism. Dreapta de mîine, în măsura în care va izbuti să se constituie
în forme viabile, nu va fi nicidecum o simplă reiterare a dreptei de ieri, chiar dacă va creşte
din vechile rădăcini. Ea se va altoi pe noua problematică a lumii noastre, în care apropierea
ecumenică a Bisericilor creştine va avea probabil un rol fundamental, iar sensibilitatea
apocaliptică va produce noi polarizări religioase, sub semnul tuturor celor trei monoteisme.
Renaşterea dreptei este marele pariu (cu adevărat) european al începutului de
mileniu: dacă el va fi pierdut, Europa se va preface, în doar cîteva zeci de ani, într-un
conglomerat uman fără identitate şi fără Dumnezeu, iar ruinei moral-spirituale îi va urma
colapsul unei economii centralizate, comunitarismul bruxellez avînd toate şansele să
repete, în forme mai complexe, falimentul comunismului moscovit. Stînga, prin viciile ei
structurale, este “limba pe care piere” inevitabil orice civilizaţie, mai devreme sau mai
tîrziu. Mocirla călduţă a democraţiei nu constituie decît un echilibru trecător şi chiar în ea
zac germenii metastazei viitoare.

România – de la comunism
la capitalism sau la creştinism
Ing. Alexandru Ostafi
R ândurile ce urmează exprimă percepţii, nelinişti, frământări ale credincioşilor din popor,
ca şi ale celor intelectuali, adiacente problemei ce o are de rezolvat România de
astăzi: TRANZIŢIA SPRE CE? Problemă pe care Biserica, prin Păstorii şi Arhipăstorii ei,
ajutaţi şi de intelectualii credicioşi, specialişti în diferite domenii (industrie, agricultură,
transporturi, comerţ, învăţământ, sănătate, cultură, …), trebuie să o rezolve corect. Adică
aşa cum o cer comandamentele divine.
De la DACIA FELIX la ROMÂNIA FERICITĂ este o tranziţie lungă şi grea, dar nu
imposibilă. Căci toate sunt cu putinţă celor credincioşi, pentru că toate sunt cu putinţă la Dumnezeu.
Trăim senzaţia că, de 10 ani, avionul numit ROMÂNIA rulează pe pistă fără să
reuşească desprinderea de ea. Decolarea. Spre mai bine, desigur. Poate îl îngreuiază
păcatele pasagerilor. Poate fiindcă pasagerii lui nici nu şi-au propus să zboare cât mai
sus. Spre Dumnezeu, spre Împărăţia Lui. Ci doar să zboare dintr-un loc în altul al Terrei.
Şi atunci suportă consecinţele şi îşi merită soarta. Deşi trebuie convinşi că Domnul îi
doreşte Sus, în fericirea veşnică a Împărăţiei Lui. Dar cine să-i convingă? Poate şi noi.
Măcar să-i punem pe gânduri. Să mediteze mai mult la astfel de lucruri. Şi prin rugăciune
şi meditaţie, să ajungă la cunoştinţa adevărului. Care îi va face liberi. Liberi şi fericiţi.
Dar, în pofida tristului bilanţ de prim deceniu post-decembrist, când, în sfârşit,
avionul ROMÂNIA va reuşi să decoleze? Când va scăpa de greutatea mare a păcatelor
pasagerilor lui, iar propulsoarele aparatului, credinţa şi dragostea de Dumnezeu şi de
oameni a celor îmbarcaţi în el, vor deveni mai puternice. Suficient de puternice.
E drept că în aeronava ROMÂNIA sunt acum din ce în ce mai mulţi teologi. Cu
toate acestea, ea va putea să decoleze spre adevărata fericire, vremelnică şi veşnică,
când în ea vor fi tot mai mulţi sfinţi. Căci numai sfinţii sunt uşori şi predispuşi la levitaţie
(mistică, mai ales). Spunea, pe bună dreptate, Părintele Ion Buga: “Un teolog dacă nu e
sfânt, n-are putere de convingere. Nici cu cuvintele, nici, mai cu seamă, cu viaţa sa”.
Lecţiile primului deceniu post-comunist nu trebuie ignorate. Ele demonstrează
că în acest răstimp am edificat în România o societate cu o economie în care nu predomină
producţia, ci speculaţiile. Deci nu predomină adevărul, cinstea şi dreptatea, ci minciuna,
necinstea şi nedreptatea. E înfiorător câtă nedreptate este în societatea românească de
astăzi! România de azi nu poate ieşi din impasul în care se află, dacă fiecare dintre noi
nu iese din impasul său personal. Impasul păcatului, al patimilor, al necredinţei, necuviinţei,
neascultării de Dumnezeu. Clerul şi intelectualii credincioşi trebuie să depună eforturi
mai mari în a coborî poporul şi conducătorii săi cu picioarele pe pământ, făcându-i deci
să înţeleagă că fără întoarcerea la trăirea creştină, la soluţionarea creştină a problemelor
ce confruntă dur România de azi, acestea nu vor face decât să se agraveze.
În popor, pe zi ce trece, cresc nemulţumirea şi revolta. Pentru că zilnic creşte
sărăcia, mizeria, nedreptatea. Iată ce societate, cu tentă de junglă socială, am edificat în
România în primul deceniu post-decembrist!
Biserica este Maica Neamului. O mamă care nu-şi sfătuie perseverent fiii ce
trec prin grele încercări şi ispite, va da o aspră socoteală în faţa lui Dumnezeu. De altfel,
intelectuali de marcă au spus-o, şi noi îmbrăţişăm convingerea lor, că de degradarea
morală şi decăderea spirituală a acestei ţări şi a acestei lumi, primul care va da

socoteală în faţa lui Dumnezeu, va fi clerul acestei ţări şi acestei lumi. Iar după cler,
intelectualii. Dintre intelectuali, primii vor fi întrebaţi “ce au făcut?” intelectualii credincioşi.
E motivul pentru care am considerat necesar să punem pe hârtie neliniştile noastre privind
viitorul ţării, nelinişti pe care conştiinţa noastră de creştini şi de români ne obligă să le
exprimăm public. Avem convingerea că este necesar ca, mult mai mult ca până acum
(inclusiv cu mai mult curaj, tărie, responsabilitate, stăruinţă), Păstorii şi Arhipăstorii noştri,
ca şi intelectualii noştri credincioşi, să sfătuiască poporul român şi pe conducătorii săi şi
să găsească împreună soluţiile concrete optime de edificare în România a unei societăţi
drepte şi prospere, cum nu poate fi decât o societate creştină.
Pentru jertfa tinerilor eroi ai Revoluţiei, ca şi pentru atâtea alte jertfe din cei 45
de ani de comunism, Dumnezeu ne-a redat în 1989 libertatea de credinţă. Cu ea puteam
să înscriem în deceniul scurs de atunci noi pagini de sfinţenie în istoria României. Dar, în
loc de asta, a crescut păcătoşenia. Şi atunci, în ritm cu ea, s-au înmulţit şi s-au agravat
necazurile - pedepse venite pe capul nostru (vezi numai cei peste 10.000 de miliarde de
lei pierduţi datorită calamităţilor abătute peste ţară în acest an).
A scoate păcatul din viaţa noastră, deci a păzi poruncile lui Dumnezeu, a ne
baza pe Dumnezeu şi pe munca noastră cinstită şi harnică, aceasta este soluţia crizei
grave ce bântuie România de azi. Soluţie de care clerul şi intelectualii credincioşi trebuie
să convingă neîntârziat poporul şi pe conducătorii lui, ca fiind unica izbăvitoare.
Neaplicând-o, riscăm ca, după ce am fost decenii slugile slugilor comuniste ale lui antihrist,
să devenim, cum se şi întrevede, slugile slugilor capitaliste ale lui antihrist. Căci cine nu
vrea să fie sluga Domnului, ajunge indubitabil sluga “celui rău”. De altfel, Bunul Dumnezeu
ne-a avertizat de mult: “De veţi părăsi legea Mea şi după rânduielile Mele nu veţi umbla,
de veţi nesocoti dreptăţile Mele şi poruncile Mele nu veţi păzi, cerceta-voi cu toiag
fărădelegile voastre, şi cu bătăi păcatele voastre” (Psalmul 88, versetele 30-32).
Moartea americană nu e mai dulce decât cea rusească, scria, pe drept cuvânt,
Părintele Ion Buga. Iar războiul declanşat împotriva Iugoslaviei pentru cele din Kosovo, o
ţară întreagă devenind poligon de încercare a feluritelor tipuri de armamente, demonstrează,
spus cum se exprimă credincioşii din popor, că porcia şi barbaria NATO nu este, la o adică,
cu nimic mai prejos decât fosta porcie şi barbarie sovietică. Aşa încât, nu în a sta cu mâna
întinsă şi încă într-un mod penibil şi ridicol de nedemn, spre ajutorul străinătăţii, constă
soluţia crizei româneşti, ci în ajutorul lui Dumnezeu, cerut şi obţinut prin rugăciune şi trăire
creştină, şi în munca noastră cinstită şi harnică. Altfel nu avem decât şansa ca, după ce,
vreme de decenii, ne-am prosternat în faţa măreţei Uniuni Sovietice, să ne prosternăm şi
trăim acum aşa cum vrea Măreaţa Uniune Europeană. Plină şi ea de păcate multe şi grele
ca şi defuncta Uniune Sovietică, încât aceeaşi soartă o poate paşte.
Mai vor unii să ne convingă că, lăsaţi:
-vom intra în NATO şi vom dobândi securitate (militară),
-vom intra în Uniunea Europeană şi vom dobândi prosperitate materială.
Prezumţii pe cât de false şi de puerile, pe atât de demobilizatoare de la
preocuparea noastră stăruitoare de a ne rezolva, cu ajutorul lui Dumnezeu, problemele
interne cu care ne confruntăm. Căci orice simplu creştin, care-şi face zilnic orele de
rugăciune, ştie că: “mai bine e să te încrezi în Dumnezeu decât să te încrezi în om. Mai
bine e să nădăjduieşti în Domnul decât să nădăjduieşti în mai-marii pământului” (Ps. 117,
8-9). Sau că: “De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei care o zidesc; de n-ar
păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Ps. 126, 1).
Un astfel de creştin se şi roagă mereu: “Dă-ne ajutor să ieşim din necaz, că
deşartă e mântuirea ce vine de la om. Întru Dumnezeu vom face fapte puternice şi El îi va
nimici pe vrăjmaşii noştri” (Ps. 107, 13-14).

Încât, la un astfel de creştin, fluturarea pe la nas a conceptului GLOBALIZĂRII, pe
care îl anatemizează unii, nu poate decât să-i nască întrebarea: În fond, ce vor oamenii
ăştia să globalizeze, sfinţenia sau păcătoşenia? Şi, văzând exemplele ce zilnic i le furnizează
mass-media, de globalizare a violenţei şi criminalităţii, poate deduce cu uşurinţă că cei în
spatele cărora se află vrăjmaşul dintotdeauna, luptă să se globalizeze păcătoşenia. Desigur,
o globalizare, de pildă a progresului tehnologic, ori a pieţelor de desfacere, făcută însă cu
bună credinţă, în frică de Dumnezeu, poate fi benefică pentru toţi şi atunci orice creştin n-
are nimic împotriva ei. Creştinul fiind primul ce vrea cooperarea între oameni şi între popoare.
Dar cei fără credinţă, fără cultură creştină, suferă de o accentuată miopie
spirituală. Iar miopia spirituală a multora dintre conducătorii noştri şi ai altora, le dă miopie
politică, economică, socială, militară… Le dă o percepţie incorectă a realităţii, a cauzelor
acestei realităţi tot mai sumbre şi a modalităţilor ei de îmbunătăţire.
Dumnezeu este singura şi adevărata bucurie. Iar noi, fiii cei risipitori ajunşi în mizerie,
nu avem decât soluţia fiului pierdut. Ne trebuie deci şi nouă lacrimile fiului pierdut şi hotărârea
lui. Scula-ne-vom din răutăţi, din păcate şi patimi, şi ne vom întoarce la Tatăl nostru cel Ceresc!
Nu putem încheia decât aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul: Dacă am spus
ceva rău, arătaţi-ne ce am spus rău. Iar dacă e adevărat ce spunem, să ne unim eforturile
spre binele naţiunii române şi al lumii întregi.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să ne transformăm libertatea în sfinţenie şi
ROMÂNIA LIBERĂ în ROMÂNIA FERICITĂ
MIHAI EMINESCU
Despre
binele, frumosul şi adevărul
religiei
· Numai religia face pe om omenos.
· Pentru a fi buni, pentru a se respecta unii pe alţii şi a-şi veni unul altuia în ajutor,
oamenii au nevoie de religie.
· Nu eroul, nici geniul, ci sfântul reprezintă cea mai înaltă formă a perfecţiunii omeneşti.
· Spiritul religios, desigur unul şi acelaşi cu iubirea nestrămutată de adevăr, e acela
care formează împărăţii şi regate şi ridică repede popoarele.
· Spiritul religios a fost acela care a dat naştere şi tărie statelor române.
· Pe vremea lui Ştefan cel Mare, pavăza creştinătăţii întregi, Moldova era mare şi
fericită pentru că credinţa era tare.
· În “Mira” Eminescu arată că Moldova e în primejdie pentru că Ştefăniţă Vodă şi-a
pierdut credinţa şi-şi trăieşte viaţa în ticăloşie.
· Cel mai mare păcat al oamenilor este frica, spaima de a privi în faţă şi a recunoaşte
adevărul. El este crud, acest adevăr, dar numai el foloseşte.
· Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul.
· Eminescu numeşte Biserica – Maica Neamului şi consideră că cele mai distinse
calităţi ale neamului şi cele mai frumoase datini sunt rodul educaţiei creştine.
· Cel mai frumos dintre toate câte sunt frumoase este sufletul cel frumos.
· De două mii de ani aproape ni se predică să ne iubim, şi noi ne sfâşiem.
· Evanghelia e cartea după care creşte omenirea.
· Cristos este reprezentantul săracului cinstit şi harnic, iar anticrist este reprezentantul
săracului viclean şi leneş.
Culese de ing. Alexandru OSTAFI

Apocalipsa după Petre Ţuţea
Pr. Cătălin Dumitrean
L a începutul anilor nouăzeci, generaţia tânără îl descoperea pe Petre Ţuţea. După unii, un “alt
Socrate”, după alţii, un “ţăran imperial”, Petre Ţuţea a fost un spirit ales al intelectualităţii noastre,
un vârf “interbelic” care şi-a eclipsat contemporanii. Vivacitatea sa impresionantă şi vrednică de
pomenire era fructul unor sacre căutări, care au sfârşit prin “descoperirea” Cuvântului lui Dumnezeu.
Cei care nu l-au cunoscut pe Petre Ţuţea au ce regreta, fiind mai săraci în distincţii şi aprofundări.
Despre pierderea lui Cioran în istorie:
Paleta de “ţuţisme” vindicative şi bine plasate pe auditoriu, avea darul de a “smeri” goana după
“chipuri cioplite” a tinerilor întrebători. I s-a cerut, mai de fiecare dată, să-şi definească locul între
marii corifei ai culturii interbelice. I se cerea măsuri valorice vis a vis de colegii naţionalişti din
generaţia sa. A evitat răspunsurile clare, cu toate că într-un ultim interviu o spune, parcă cu regret,
că prin accederea lui la transcendenţă i-a depăşit atât pe Mircea Eliade, cît mai ales pe Emil Cioran.
Atunci când pomenea de Cioran, Ţuţea devenea melancolic, bântuit parcă de un profund regret.
Tristeţea lui provenea din conştientizarea unui crud adevăr: Cioran se adâncise prea mult în istorie,
ratând eternitatea. Istorismul, patimă luciferică, care ar vrea să transmute paradisul în profan, l-a subjugat
pe alesul gânditor răşinărean. Cedând impulsului reformator, victimă a unui delir milenar care postulează
esenţele în lucruri efemere, Emil Cioran şi-a risipit mărturisirea sub faldul morilor de vânt. Sub aura
metaforei, pe capilarităţile liricului, mereu substituit de “povara” unui surplus de identitate, românul din
Paris s-a predat fatalităţii destinului. Nu a socotit niciodată “păcatul” ca fiind responsabil de suferinţă şi
lipsă de glorie, ci a chemat “Cerul” la judecata omului, asemenea lui Adam în trecut.
Cearta lui Cioran cu Sfântul Apostol Pavel nu a fost doar un simplu moft al inteligenţei, ci mai
degrabă s-a constituit într-un asalt, cu spada întinsă, al omului care sare la gâtul Creatorului. Cioran
îi blestema adesea pe sfinţi pentru egoism şi lipsă de umanism, pentru că au instituit eroismul şi au
nesocotit căderea. Se ruşina în faţa extazului, deşi îi resimţea necesitatea. Socotea lumea căzută
ireparabil, iremediabil şi totuşi, deschisă spre revoluţii regeneratoare. Era un mare amator de
paradoxuri istorice, un fin recuperator de tezaure incendiate.
O istorie incertă:
Pentru Petre Ţuţea istoria a fost cel mult o ispită bizară. Nu îşi recunoştea implicarea totală pe
“chipurile” vremilor, deşi regreta unele nerealizări. A văzut în istorie o şansă a omului de a-l
recunoaşte pe Dumnezeu. A mărturisit în faţa tinerilor, dornici de a primeni timpul, la doar câteva
zile după revoluţia din Decembrie 1989, că numai Dumnezeu poate oferi certitudini în privinţa
viitorului, că fără de El, ceea ce urmează înseamnă nebunie. Era în ton cu un mare teolog al
secolului, părintele Jean Danielou care ne îndemna să ”depăşim istoria aparentă şi exterioară,
pentru a pătrunde în cea reală, care se construieşte în adâncimile omului, sub influenţa Duhului”.
Cu alte cuvinte istoria este reală, şi nu ratată, atunci când poartă girul actelor sfinţitoare, constituind
o înşiruire fecundă de fapte teandrice, o liturghie salvatoare cu participare divino-umană.
Despre marile personalităţi istorice, Ţuţea avea numai cuvinte de compasiune, atâta timp cât
aceştia îşi rataseră mântuirea. Vorbea cu humor despre politicienii noştri, care nu aveau viziunea
unei Românii eterne. Îi socotea scufundaţi în dispreţul propriilor neştiinţe, cinici şi pierduţi. Visa
la o “monarhie liberală”, socotind absolut imperioasă “ungerea de sus”. A cutezat la mai mult
pentru acest neam obişnuit cu resemnarea degenerantă.
La Judecata Neamurilor…
În fapt, creştinismul constituie o a doua creaţie a lumii. Plinirea istoriei se va petrece abia la Judecata
de Apoi, atunci când neamurile se vor prezenta fiecare în parte, la Dumnezeu. Atunci, sângele va fi
determinant în a stabili măsurile. Etnicul îşi va mărturisi în persoane “chipul”. Vom fi cu toţii acolo,
“făcători” sau “nefăcători” de istorie, “împăraţii” şi “săracii”. În faţa Dreptului Judecător, se vor perinda
“fiii neamurilor” pendulând între ridicol şi sublim. Acolo, la ceas de Adevăr, se va descoperi sensul
drumurilor vieţii, vom fi înveşmântaţi în “pricepere” şi vom osebi “lumina de întuneric”. De acolo, din
imperiul veşniciei, un glas va mărturisi pentru neamul românesc: Petre Ţuţea nemuritorul!
Tinereþe cinstitã -
bãtrâneþe fericitã
Rubrică realizată de ASCOR - Sibiu
Să facem ceva !
Convorbire cu Pr. Arhim. Sofian Boghiu
- Prea Cuvioase, vă mulţumim că aţi scop precis, să înveţe, să ştie meserie…
acceptat această convorbire, mai ales că Pe atunci însă tinerii veneau pentru
am fost înştiinţaţi că de obicei evitaţi orice mănăstirea însăşi, pentru tot ceea ce
fel de interviu. Pentru început aş vrea să găseau la mănăstire.
ne spuneţi ce anume v-a determinat ca la o - Astăzi mai vin tineri de 14 ani să rămînă
vîrstă atît de fragedă, la 14 ani, în copilaria la mănăstire?
Prea Cuvioşiei voastre, să alegeţi drumul - Vin, însă întrebarea este dacă şi rămîn!
mănăstirii. Sînteţi de 74 de ani în - Deci vin şi nu rămîn prea mult!
mănăstire… - Sînt şi cîte unii care mai rămîn dar aceia
- Ce pot spune…Am venit la mănăstire sînt puţini.
mînat de aceleaşi sentimente pe care le - Îmi amintesc de o vorba a părintelui
aveau toti tinerii care făceau pe atunci acest Cleopa care spunea că îţi trebuie răbdare
lucru. ca să rămîi ancorat în viaţa aceasta
- Şi anume? Ce îi făcea pe tinerii, destul monahală.
de numeroşi înteleg eu, să aleagă acest - Şi nu avea dreptate?
drum. De ce nu alegeau ca acum, drumul - Bun. Atunci vreau să-mi spuneţi în ce
Bucureştiului, al străinătăţii, al căpătuielii? măsură mai au tinerii din ziua de azi răbdare
- Erau, într-adevăr mulţi tineri care veneau pentru aşa ceva?
la mănăstire. În ceea ce priveşte căpătuiala, - Tinerii nu prea mai au răbdare. Răbdarea
existau mai multe moduri de a te căpătui… trebuie să o ai în tine, nu este ceva care se
- Dumneavoastră l-aţi ales pe cel spiritual… adaugă cu timpul!
- Eu nu m-am dus să mă căpătuiesc! - Şi este bine că tinerii sînt nerăbdători?
- Ci să vă îmbogăţiţi spiritual. - Depinde de ceea ce vor să facă în viaţă!
- Exact! La mănăstire era multa viaţă - Dar sînt tinerii pregătiţi îndeajuns pentru
religioasă. a îmbrăţişa viaţa monahală?
- Pentru asta veneau deci tinerii. Prea - Nu pot generaliza dar cred totuşi că nu
Cuvioase, a meritat să va dedicaţi aproape avem mulţi tineri pregătiţi pentru monahism!
75 de ani din viaţă acestui drum? - Rezistă tinerii pînă la capătul drumului
- Eu zic că a meritat! fără compromisuri, fără a li se încovoia
- Cu toate necazurile prin care aţi trecut?! coloana vertebrală?
- Bineînţeles! Acum cei care vin la - Greu de spus, numai Dumnezeu ştie
mănăstire, precum aţi spus, vin cu un asta…

- Prea Cuvioase, aţi sfătui un tînăr să intre - Dar pe atunci nu erau probleme? Nu
şi să rămînă într-o mănăstire? doreau şi atunci oamenii să trăiască mai
- Depinde! Probabil ca aş face-o dacă m- bine?
aş convinge că “are stofa” pentru aşa ceva. - Ba da, dar pe atunci partea materială era
- Şi cum vă daţi seama dacă “are stofă” la egalitate cu cea spirituală.
un tînăr? - Acum partea spirituală a decăzut?
- Un om cu “stofă” este întotdeauna un om - Pentru mulţi tineri a decăzut!
evlavios, un om care ştie să se roage. - Ca români credeţi că ar trebui să alegem
- Şi avem astfel de tineri? estul sau vestul?
- Avem, totul este să-i găsim! - Ar trebui să stăm la casa noastră! Ar trebui
- Prea Cuvioase, credeţi că ar mai putea fi să ne facem datoria de cetăţeni români!
reînfiinţată o mişcare precum “Rugul - Şi ca cetăţeni români să alegem NATO?
aprins”? - Ca cetăţeni români să alegem Ţara
- Ar putea, dacă am avea şi oamenii Românească! Ce să facem noi cu NATO?!
necesari. Răspund deci ca şi la întrebarea NATO este doar o cursa. Noi sîntem
precedenta, totul e sa-i găseşti! ortodocşi iar NATO ne obligă, mai delicat,
- Şi cum îi găsim? mai forţat, să votăm niste păcate!
- Aici este o taina! Depinde de cum căutam, - Prea Cuvioase, credeţi că România ar
depinde de iscusinţa fiecăruia! avea nevoie de un rege? Avem nevoie de
- Prea Cuvioase, ne ajuta lucrurile acestea monarhie sau este bine să rămînem
pe care le căutăm, ne ajută cuvintele de republică?
folos după care umblăm? - Este greu să vă răspund la aşa ceva,
- Ajută, ajută! Trebuie să ştiţi ce vreţi, să trebuie bine chibzuit! Ştiu că majoritatea
învăţaţi şi să înmiiţi căutarea! este împotriva regelui însă dacă ar fi să aleg
- Credeţi că ar trebui să închid reportofonul aş alege monarhia. Cred că ar aduce
pentru a putea învăţa de la Prea Cuvioşia schimbări în bine pentru ţară. Sau mai bine
voastră? să se pună la vot!
- Tot ce pot să-ţi spun este că “Rugul aprins” - Apropos, că tocmai vin alegerile, pe cine
nu a fost făcut cu reportofoane! Pe atunci credeţi că ar trebui să votăm?
nici nu exista aşa ceva! - Pe Iliescu! A fost Constantinescu, a fost
- Părintele Cleopa era de părere că acestea şi Iliescu mai devreme, acum să vina iar el!
sînt uneltele satanei… Dacă vorbim serios însă, nu aş recomanda
- Nu întotdeauna! pe nimeni!
- Dar cu ele putem răspîndi cuvintele Prea - Ne cam dezorientaţi…
Cuvioşiei voastre tuturor celor care vor să - Atunci găsiţi dumneavoastră …
vă audă. - Avem altul?
- Ştiu, este şi acesta un mijloc de - Păi din atîtea milioane de români s-o găsi
comunicare. careva mai muncitor.
- Şi totusi respingeţi aceste aparate… - Daţi-ne măcar un nume…
- Nu le resping însă sînt de părere că nu - Nu ştiu! Eu sînt bolnav de peste un an de
aşa se procedeaza pentru a învăţa ceva. zile, nici măcar la slujbă nu mă mai duc. N-
- Prea Cuvioase, de ce pleacă românii din am radio, n-am televizor, eu de unde să-i
ţara lor? ştiu?!
- Pe vremea mea nu plecau atîţia… - Prea Cuvioase, daţi-ne în încheiere un
- Acum însă pleacă… cuvînt de folos pentru toţi cei care vor citi
- Se duc să strîngă bani, să aibă dolari, să acest dialog…
trăiască mai bine… - Eu sînt un tip mai taciturn, scoţi cuvintele
cu cleştele din gura mea…

- Poate că este mai bine aşa. - Să o apuce spre Dumnezeu!!!
- Este mai bine în vremurile astea cînd se - Ştie drumul?
vorbeşte mult şi se face puţin. Să facem - Sîntem creştini de 2000 de ani, găsim
ceva!!! noi drumul! Plus că în zilele noastre sînt şi
- Ce să facem Prea Cuvioase ca să oameni învăţaţi, sînt atîtea şcoli, sînt
schimbăm ce-i în ţară? V-am cerut un cuvînt predicatori, biserici… Găsim noi drumul,
de folos pentru a şti tineretul încotro să o nu m-am născut eu să orientez creştinii!
apuce… Interviu realizat de Fabian Anton -
Mănăstirea Antim, Bucuresti, 12 mai
2000
Mijloace anticoncepţionale
Efecte secundare fatale
despre care nu se vorbeşte.
Un bilanţ critic din punctul de vedere al unui ginecolog
Dr. med. Rudolf Ehmann,

Medic primar ginecologie/obstetrică la spitalul cantonal Stans, Elveţia, CH - 6370.
În colaborare cu Otto Döpper.
(3)
(Articolul de mai jos este textul lărgit şi revăzut al conferinţei susţinute de dr. Ehmann pe 22.09.1990
la Dresda, la Congresul internaţional „World Federation of Doctors Who Respect Human Life”)
III. EFECTE SECUNDARE ALE PILULUI ANTI-BABY
D e la începutul anilor ’60, de când au fost scoşi pe piaţă „inhibitorii de ovulaţie”, s-au adunat mii
de publicaţii despre efectele secundare ale pilulei. Până de curând opinia publică cunoştea
foarte puţin, dar in ultimul timp pătrund tot mai multe ştiri şi în mediile de informare pentru publicului
larg. Până în 1970 apăruseră deja 600 de lucrări ştiinţifice despre efectele colaterale, însă studenţii
de la medicină nu auzeau aproape nimic despre ele. Dar şi în prezent, studenţii medicinişti nu află
mai nimic despre aceste efecte secundare.
Până în anul 1981, circa 50 de milioane de femei din lumea întreagă foloseau „inhibitorii de
ovulaţie” ca mijloc de evitare a sarcinii. Cităm din C.Y. Genton: „O atât de largă răspândire a
anticoncepţionalelor hormonale orale pun pe medic într-o situaţie neobişnuită. Pentru prima dată
sunt trataţi oameni tineri, sănătoşi, ani de-a rândul, cu medicamente cu efect puternic, fără să existe
elemente care să indice acest tratament, o boală oarecare de exemplu. Intenţia de a realiza prin
acest tratament medicamentos o planificare familială optimă este acceptabilă pentru medic dacă
acest scop se poate atinge în condiţii de risc practic nul pentru individ. Dar este aşa in realitate?”
Nu se puteau formula mai bine, din punctul de vedere medical, exigenţele faţă de orice
metodă de planificare familială.
Deja spre sfârşitul anilor ’60, Barbara Seamon, din S.U.A, publica un best-seller, „The Doc-
tors’ Case Against the Pill”, în care se descriu aproape toate efectele secundare mai importante pe
baza unor anchete pe lângă ginecologi americani de renume. Volumul editat în 1970, în limba
germană, de Ullstein Verlag, sub titlul „Ärtzte contra Pille” („Doctori contra pilulei” - în sens de
acuzare în faţa justiţiei) a dispărut extrem de rapid de pe piaţa germană.

Prezentare sintetică a efectelor secundare ce însoţesc inhibitorii de ovulaţie
1. Efecte secundare cardiovasculare şi cerebrovasculare

2. Favorizarea de infecţii
a) Sterilitate
b) Urmări pentru starea de sarcină şi pentru urmaşi
3. Riscul de cancer
a) Cervix (colul uterin)
b) Corpus (ţesutul mucoasei uterine)
c) Ovarian
d) Mamar
e) Piele
f) Ficat
4. Tumori benigne
a) Cervix
b) Ovar
c) Mamar
d) Ficat
5. Modificări stomacale şi intestinale
6. Tulburări oculare
7. Malformaţii (ale embrionului)
8. Tulburări psihice
9. Tulburări ale sexualităţii
1. Efecte secundare cardiovasculare şi cerebrovasculare (infarct cardiac, îmbolnăviri ale

sistemului circulator, hemoragii cerebrale)
Royal College of General Practitioners din Anglia publica in 1977 în revista The Lancet
rezultatele unui studiu retrospectiv, iar în 1981 [103] ale unui studiu prospectiv efectuat asupra a
circa 200.000 mii ani-femeie. Concluzia era că se constată o rată cu 40% mai ridicată de decese
prin efectele secundare cardio şi cerebrovasculare, mai ales infarct cardiac şi hemoragii cerebrale,
în cazul celor ce folosesc inhibitori de ovulaţie faţă de ce nu îi folosesc. Prin cel de-al doilea studiu
a căzut chiar şi graniţa celor 5 ani de administrare a inhibitorilor de ovulaţie, adică aceleaşi modificări
(patologice) pot să apară nu numai la administrări de lungă durată, ci şi după o administrare recentă,
de scurtă durată. S-a putut constata şi un risc de mortalitate crescut printr-o îmbolnăvire a
sistemului circulator cardiac la administrarea pilulei în paralel cu o creştere a numărului de naşteri.
Pilula şi fumătoarele
Studiile arată, de asemenea, că riscul administrării inhibitorilor este clar mai mare odată cu
creşterea în vârstă şi la fumătoare. Sunt vizate în special femeile peste 35 de ani.
Rata de mortalitate suplimentară anuală:
· pentru femei intre 35-44 ani: 1 la 6700 la nefumătoare faţă de 1 la 1000 la fumătoare
· la femei peste 45 de ani 1 la 2500 la nefumătoare faţă de 1 la 500 la fumătoare
Hemoragii cerebrale
Alte studii confirmă aceste rezultate [86]:
Riscul unei hemoragii cerebrale este la fumătoare de 5,7 ori mai mare decât la nefumătoare;
la cele ce iau pilula şi sunt nefumătoare e de 6,5 ori mai mare, iar la cele ce iau pilula şi totodată
fumează, de 22 ori mai mare. Chiar şi după renunţarea la pilulă, riscul relativ de hemoragie cerebrală
rămâne de 5,3, deci semnificativ, mai ridicat.
Trombo-embolie
După Porter şi colab. (1982) [91] există o asociere semnificativă, reală între administrarea
de inhibitori de ovulaţie şi trombo-embolia venoasă, cu o rată de risc de 8,3. Dimpotrivă, nu s-a putut
stabili nici o legătură între inhibitorii de ovulaţie şi apoplexie sau infarctul miocardic acut. Aceste
rezultate îmbunătăţite au un rol retroactiv corector, pentru că datele publicate anterior

dădeau impresia că administrarea pilulelor se putea face cu mai multă acurateţe, excluzându-se
riscurile pentru pacienţi. Se putea ajunge la subestimarea riscurilor reale ale administrării pilulei în
ceea ce priveşte hemoragiile cerebrale. Un studiu suedez [52] nu a confirmat părerea că trombozele
venoase profunde ar surveni doar la doze mari de estrogen; ele apar şi la doze mici.
În acest sens Schindler (1985) [108]: „Această reducere a ethinylestradiolului a promovat
ideea că şi efectele secundare vor scădea remarcabil. Dar în 1980, Böttinger şi colaboratorii au
stabilit că trecerea de la aşa-numitele anticoncepţionale hormonale cu doză ridicată de estrogen la
aşa-numitele anticoncepţionale hormonale cu doză redusă de estrogen nu a condus la nici un fel de
modificare semnificativă a efectelor secundare vasculare. Aceasta deschide problema efectelor
secundare ale progestagenilor.”
Progestagenii nou creaţi au dat, într-adevăr, rezultate chimice de laborator mult mai bune,
dar, în practică, noi şi colegii noştri am trăit realitatea cazurilor de femei cu atac cerebral şi paralizii.
Deutsche Medizinische Wochenschrift publica în 1986 [49] descrierea mai multor cazuri de închidere
acută în zona circulatorie vertebrobazilară: din 6 femei 5 luaseră pe o perioadă lungă de timp
anticoncepţionale orale, iar 3 din ele erau, în plus, şi fumătoare. Alte studii neagă însă o legătură între
inhibitorii de ovulaţie şi vătămări ale sistemului circulator, de exemplu cele ale lui Detering şi Kallisching.
Micropilule: Femovan (Gynera)-Minulet

S-au anunţat de curând, între 1987 şi 1989, 13 trombo-embolii în Germania şi 8 în Anglia,
fiecare cu câte un caz mortal, în situaţii de administrare a celor mai noi micropilule (Femovan în
Germania şi Gynera în Elveţia). Suspiciunea cade asupra noului progestagen „Gestoden”. „Serviciul
federal german al sănătăţii publice consideră ca obligaţia sa să emită un avertisment scris şi să
arate riscul trombozelor venoase reprezentat de micropilulă”. În acelaşi sens şi telegrama medicală
din 1989: „Un caz de tromboembolie survine în medie la 700 ani-femeie. Pornind de la ipoteza că o
femeie îşi administrează timp de 20 de ani (deci de la vârsta de 15 ani la vârsta de 35 de ani)
Femovan sau Minulet, se poate calcula că fiecare a 35-a femeie poate fi atinsă de acest accident
patologic. Accidentul vascular poate fi trecut neobservat, fără să se manifeste ca tulburare vitală,
adică tulburare a vederii, a auzului, dureri de cap etc. Dar pot interveni şi complicaţii tromboembolice
grave sub forma unor embolii pulmonare, cardiace sau vătămări ale creierului, conducând la
invaliditate sau deces. Aşadar Femovan/Minulet sunt semnificativ mai greu suportate decât
anticoncepţionalele cu 50 ?g sau cu mai mult conţinut în estrogeni - măsurate după datele lui
Vessey şi colaboratorii din British Mededical Journal 292 (1986), 526, care se refereau la
anticoncepţionalele orale de tip mai vechi şi descriu 20 cazuri la 32.000 ani-femeie de observaţii [2].
Reţeaua de informaţii actuală a înregistrat până acum 20 de anunţuri de evenimente tromboembolice
după Femovan/Minulet, în majoritate la tinere femei, cu vârste între 17 şi 24 de ani.”
În telegrama medicală din 1990 se poate citi: „Cu toată scăderea cererii de Femovan -
670.154 cicluri de tratament, vândute în februarie 1989, faţă de 324.337, în decembrie 1989 - numărul
de cazuri de tromboembolie datorat acestei combinaţii hormonale a crescut în Republica Federală
de la 14 cazuri până în februarie 1989 la 119 până în decembrie 1989.”
Pornind de la vânzările de Femovan, în perioada februarie 1989 - decembrie 1989,
frecvenţa cazurilor de tromboembolie, calculată conform datelor Schering AG, se ridică în Repub-
lica Federală la cifra de 1 caz la 8230 de femei care utilizează Femovanul.
La alte anticoncepţionale orale comparabile nu găsim o modificare chiar atât de dramatică
a raportului dintre risc şi utilitate ….
După studii comparative efectuate de terţi independenţi timp de un an, Schering nu a reuşit
să infirme concluziile grupului de lucru al profesorului Kuhe (Universitatea de Ginecologie Frank-
furt): după o administrare îndelungată de Femovan/Gynovin/Minulet nivelul de gestoden şi
ethinylestradiol cresc cumulativ.
Deja prize unice de Femovan produc la femei sănătoase nivele de progestagen de 4 ori mai
mari decât pentru Marvelon, deşi doza „este doar pe jumătate”. În ciclurile următoare de tratament
valorile cresc şi ele: „…Nivelul este atât de ridicat încât m-am speriat şi am interzis acest preparat
propriei mele fiice”. Nu mai încape nici o îndoială că steroizii moderni (nota red. — dintre ei fac parte
şi produsele cu cortizon), care sunt „atât de eficace” pe cale orală, au efect atât de puternic numai
pentru că „sunt atât de prost metabolizaţi - altminteri am putea înghiţi, totuşi, progesteron” (Kuhl -
16.02.1990, la Berlin).

Cercetările experimentale indică grave vătămări ireversibile ale hormonului de metabolizare
P-450 din sistemul enzimatic al ficatului, produse de progestagenul sintetic conţinut de Femovan/
Gynovin/Minulet. Mai mult: „Anticoncepţionalele conţinând gestoden puse acum la dispoziţia publicului
sunt supravegheate. La administrare individuală sau pe mai multe luni, ele conduc la nivele de
hormoni excesiv de înalte, care nu sunt necesare pentru siguranţa anticoncepţională. De acest
fenomen sunt, probabil, legate o serie de efecte dăunătoare ale pilulei, cum ar fi hipertensiune
arterială şi risc de tromboembolie. Cine prescrie Femovan/Gynovin/Minulet trebuie să aibă certitudinea
că tratamentul cu această „micropilulă” e de neînlocuit. Producătorii acestui preparat nu pot răspunde
convingător la atât de întemeiatele dubii ştiinţifice ale momentului actual.”
Prof. dr. Alfred Hildebrandt, de la Serviciul german al sănătăţii publice din Berlin, spune în
1990 într-un interviu că WDR Köln a anunţat în revista T.V. „Monitor”, din 05.06.1990: „De prin 1987
avem circa 320 reclamaţii din proprie iniţiativă pentru Femovan şi un număr mai redus pentru Minulet.
Din aceste 320 recamaţii circa 210 le considerăm grave: periculos pentru viaţă, efecte ireversibile,
urmări tardive, şi ajutor medical spitalizat sau la domiciliu.” După acest anunţ T.V., medicii din serviciul
federal au anunţat şi ei 6 cazuri de deces în legătură cu Femovan. La întrebarea de ce serviciul
federal nu a scos de pe piaţă produsele Femovan şi Minulet, prof. dr. Alfred Hildebrandt răspunde:
Nu este vorba de efecte secundare calitativ noi (!).
„Aceste efecte secundare sunt clar descrise în lista de avertismente. Şi medicul şi pacientul
sunt în cunoştinţă de cauză.” „ Pentru a stabili dacă aceste medicamente, aşa-zis noi, deci o generaţie
mai puţin periculoasă, au totuşi un potenţial de efecte secundare mai ridicat decât precedentele”,
Serviciul federal ar trebui „să cunoască, în primul rând, frecvenţa acestor efecte.” [140] Pentru o
interzicere stadiul cunoştinţelor nu este suficient, după cum spune prof. dr. A. Hildebrandt: „Nu
putem hotărî interdicţia în momentul actual bazându-ne pe instrumentul reprezentat de anunţuri
spontane”. Adică: reclamarea a 6 morţi şi a 320 relativ grav bolnavi, în legătură cu micropilulele , nu
este suficient ca Serviciul federal să emită un ordin de interzicere.
Micropilula Marvelon
Şi o altă micropilulă, Marvelon-ul, a produs în Anglia, între 1982 şi 1988, 25 episoade trombo-
embolice, din care 6 cu rezultat fatal, iar în Germania, din 1981 în 1988, 15 cazuri, din care 2 fatale.
În Elveţia 5 cazuri, dar nici unul terminat prin deces. [94]
Interesante sunt aici încercările de apărare făcute de producătorii pilulelor, care au întreprins
eforturi disperate să facă iar „curată” pilula. Măcar un lucru sigur putem totuşi spune: Serviciul
federal nu a emis neîntemeiat avertismentul, după cum o demonstrează şi relatările citate din
mijloacele de informare medicală.
Avertismente împotriva pilulei în Austria

Serviciul cancelariei federale austriece (Secţiunea VI/Sănătatea publică), în septembrie
1990, prin Österreichischen Ärztzeitung, organul camerei medicilor austrieci, atrăgea în mod oficial
atenţia medicilor că în străinătate se semnalează cazuri de complicaţii serioase cu „anticoncepţionalele
orale cu dozaj redus”.
Oberösterreichische Nachrichten din 20.9.1990 relata: „Femeile care iau această pilulă anti-
baby cu extrem de puţini hormoni par să aibă un risc de tromboze sau embolii mai ridicat decât cele
ce iau alte pilule. Aceste noi pilule cu puţin estrogen şi progestagen au fost considerate de mulţi
medici drept un mare progres din cauza speranţei că ar prezenta un risc mai redus de tromboze şi
embolii şi au fost prescrise cu zel în ultimii trei ani.
Prof. univ. Herbert Fröhlich (Clinica ginecologică de land, Linz) ne spune: „Dovada hotărâtoare
că un nou medicament este eficace şi cunoaşterea sigură a faptului că el are sau nu efecte secundare,
ni le oferă întotdeauna abia folosirea lui la scară mare pe zeci de mii sau chiar sute de mii de
oameni.” (citat după „Vision 2000”, 1550, nr. 6, p. 19)
2. Favorizarea infecţiilor
Această problemă este şi ea controversată în literatură. Există chiar lucrări care constată un
risc redus de boli inflamatorii pelviene (Pelvic Inflamatory Disease: PID) sub tratament cu pilule.
În 1987, Aral şi colab. [1] au putut stabili că probleme de fertilitate apar mai frecvent între
pacientele care iau inhibitori de ovulaţie. Cele ce iau pilule şi au probleme PID, prezintă mult mai
des probleme de feritilitate decât cele ce folosesc IUD şi au şi o infecţie. Aceste

descoperiri au surprins, dar concordau cu ipoteza că inhibitorii de ovulaţie sunt asociaţi cu infecţii
chlamydice pe suprafeţe restrânse [135], infecţii care sunt mai greu de constatat, de diagnosticat şi
de tratat, decât, de exemplu, infecţiile cu gonococi. Acest fapt e confirmat şi de lucrările lui Louv şi
colab. din februarie 1989 [65], care au putut arăta că rata de infecţii cu chlamyde şi gonococi la
grupa inhibitori de ovulaţie e cu 70% mai mare decât la femeile care nu au luat deloc inhibitori.
Sterilitate
După Hoc (1986) [38] „salpingitis este cauza cea mai frecventă a sterilităţii provocate de
infecţii la femei. După studii suedeze, un singur atac poate coborî deja cu 20% fertilitatea. În SUA,
anual circa 100.000 tinere femei ajung sterile în urma unei astfel de infecţii”.
Washington şi colab. [136] au stabilit în 1985 că 10% din americancele în vârstă de 15-19
ani sunt deja sterpe în urma infecţiei chlamydice. Dar ei nu spun nimic referitor la cele ce iau
inhibitori de ovulaţie în acest context. Putem însă presupune că mare parte din acele tinere au
înghiţit în mod regulat pilule.
Legătură fără echivoc între sarcina extrauterină pe trompele uterine şi infecţia chlamydică
Un grup francez condus de Diquelou [19] a putut dovedi de curând că există o legătură
directă între graviditatea tubară şi infecţia chlamydică. În cazurile de indiciu pozitiv chlamydic în
cervix erau pozitive şi trompele uterine. Acest grup de cercetători consideră deci, ca şi Louv, că
infecţiile chlamydice se dezvoltă subacut şi de aceea adesea abia de pot fi diagnosticate. Din
această cauză, rata de circa 70% infecţii chlamydice printre cele ce folosesc inhibitorii de ovulaţie
capătă o semnificaţie imensă şi plină de consecinţe. Diquelon şi colab. consideră că spermatozoizii
devin posibili purtători ai chlamydiei şi vehiculează infecţia la embrion. Ne putem chiar imagina că
un spermatozoid infectat reuşeşte fecundarea şi deci embrionul va fi a priori infectat...
Rată crescută de naşteri premature

O altă urmare a infecţiilor pe traiectul genital al femeii este o neîndoielnică rată crescută de
naşteri premature, condiţionată de o amnionitis. Toth M. şi colab. (1988) [130] au găsit o legătură
între amnionitis şi infecţia cavităţii uterine preexistentă sarcinii, ca factor ce predispune la naştere
prematură. Această constatare era în legătură cu spirala, dar şi independent de ea. În plus, nou
născutul poate suferi de pneumonie gravă (mergând până la pericolul mortal) în urma contractării
unei infecţii chlamydice în timpul naşterii.
Sinteză şi concluzie:
Aşa cum am văzut, la un procent foarte ridicat din femeile care iau pilula apare o astfel de
infecţie şi astfel se închide acest cerc devastator.
Sigur este un lucru: Aceste infecţii sunt urmarea libertinajului sexual care, o repetăm mereu,
a devenit posibil abia prin practica anticoncepţională modernă.
Înmulţirea infecţiilor legate de folosirea pilulei are ca rezultat, pe de o parte, creşterea
sterilităţii, iar pe de alta, sporirea sarcinilor tubare şi cu aceasta o rată crescută de naşteri prema-
ture, împreună cu toate posibilele vătămări şi maladii, cum ar fi: tulburări respiratorii, hemoragii
cerebrale, pneumonii ale nou-născutului care îi pun în primejdie viaţa.
Pilula şi SIDA
Este plină de interes teza emisă de curând în SUA că răspândirea largă a sindromului
imunodeficienţei umane dobândit (SIDA) se află în legătură şi cu inhibitorii de ovulaţie, independent
chiar şi de practicile sexuale. Dar întrucât la inhibitorii de ovulaţie este vorba de hormoni steroidici
similari cortizonului, putem deduce că aceştia slăbesc apărarea imunitară înlesnind nu numai
răspândirea infecţiilor chlamydice şi a altor infecţii, ci oferă teren favorabil şi pentru SIDA. Se va
supune de asemenea cercetării şi ipoteza că mutaţii ale unor viruşi inofensivi ar putea duce la periculoase
forme HIV, de exemplu în urma modificării mediului vaginal prin inhibitorii de ovulaţie. [23]
3. Riscul de cancer
Carcinomul cervixului: cancerul colului uterin
Numeroase lucrări indică o relaţie între inhibitorii de ovulaţie şi apariţia

carcinomului de cervix. Uşoare modificări benigne apar retroactiv după întreruperea tratamentului
cu pilula, iar cele mai pronunţate evoluează spre un carcinom la 2-3 ani după administrarea pilulei.
Se poate constata o legătură a fenomenului cu durata tratamentului şi tăria pilulelor. Este important
de semnalat că fumatul a peste 20 de ţigări pe zi sporeşte în mod semnificativ (de 3-4 ori) riscul de
carcinom de cervix. Pentru dysplasia severă este răspunzător şi alcoolul în cantităţi mari.
În prezent, ştim următoarele: Un carcinom de cervix se dezvoltă cu atât mai timpuriu cu cât
a avut loc mai devreme primul contact sexual, cu cât a fost mai murdar primul partener şi cu cât are
loc mai frecvent un schimb de partener.
Carcinom corporal: cancerul ţesutului mucoasei uterine

Preparatele în combinaţie cu dozaj mare oferă o protecţie împotriva carcinomului corporal. Aceasta
mai ales la femeile nulipare. [40] [50] [121] Administrarea preparatelor secvenţiale şi a tuturor celorlalţi
inhibitori de ovulaţie măreşte riscul de apariţie a carcinomului endometrului. Tocmai din cauza acestui risc
de carcinom preparatul secvenţial Oracon a ajuns unicul inhibitor de ovulaţie retras din comerţ.
Întrucât în prezent preparatele cu dozaj ridicat abia de mai sunt oferite din cauza efectelor
secundare cardiovasculare, efectul lor de protecţie faţă de acest tip de carcinom nu mai prezintă importanţă.
Carcinomul ovarian : cancerul ovarului

Weis şi colab. [138] au arătat în 1981 că administrarea de inhibitori de ovulaţie timp de 4 ani
sau mai mult are un efect de protecţie împotriva dezvoltării carcinomului ovarian.
Rosenberg şi colab. au arătat în 1982 că riscul de apariţie a cancerului ovarian scade
proporţional cu durata administrării inhibitorului de ovulaţie. Acest efect de protecţie pare să se menţină
circa 10 ani după încetarea tratamentului cu inhibitori de ovulaţie. Dar acest efect nu a putut fi stabilit
cu o semnificaţie statistică suficientă. Un studiu al Center for Disease Control din 1983 arată că riscul
de carcinom ovarian scade odată cu creşterea duratei de administrare a inhibitorului de ovulaţie şi
rămâne coborât mult timp după încetarea tratamentului. Autorii apreciază că mai mult de 1700 de
cazuri de carcinom ovarian au fost împiedicate anual în SUA prin administrarea de inhibitori de ovulaţie.
După T. Rabe şi B. Runnerbaum (1986), efectul favorabil al pilulei combinatorii, în sensul
împiedicării carcinoamelor de ovar şi endometru, se bazează pe preparatele combinatorii cu doze
mari, 50 ?g şi mai mult, de ethinylestradiol avute în cazurile studiate de diverşi autori. Este foarte
posibil ca în folosirea micropilulelor efectul de protecţie respectiv să scadă. Trebuie aşteptate
rezultatele unor studii pe scară mai largă.
Carcinomul mamar: cancerul sânului

Şi această problemă este foarte controversată. Multe valuri au provocat lucrările lui Pike şi
colab. (1981) şi ale lui Pike (1983) [89], după care riscul de cancer de sân este mai mult decât dublu
la folosirea pilulei înainte de prima sarcină dusă la capăt (Full-Term Pregnancy; FFTP). Riscul este
sporit şi dacă s-a început tratamentul cu pilula înainte de vârsta de 23-25 ani.
Proporţional cu creşterea duratei de administrare creşte semnificativ şi riscul relativ. Există
chiar o dependenţă de conţinutul de progestagen, şi anume un conţinut mai ridicat de progestagen
ridică şi riscul. Însă riscul relativ scade după o sarcină purtată; dar rezultatele statistice nu sunt suficient
de semnificative în acest sens. Alte studii, publicate în 1983 [128], 1985 [120] şi 1986 [114] se pronunţă
împotriva unei legături între tratamentul cu inhibitori de ovulaţie şi carcinomul mamar, în timp ce, pe de
altă parte, Meirik şi colab. [69] constată un risc dublu după 12 ani de administrare a pilulei.
Recent, un grup din Boston [70], Manchester [51] şi Oxford [131] a putut stabili apariţia
carcinomului mamar prin inhibitorii de ovulaţie.
Joyeux, Montpellier [44], vede o legătură directă între inhibitorii de ovulaţie şi carcinomul
mamar. Întrucât acest tip de carcinom poate apărea uneori abia după trecerea mai multor ani, multe
dintre cercetările care neagă o astfel de legătură nu sunt semnificative şi nu sunt îndreptăţite să dea
verdicte, pentru că s-au întins pe o durată de timp prea redusă. El mai spune: „În China s-a produs
o revenire la metodele naturale pe de o parte pentru că sterilizarea şi pilula sunt prea scumpe şi pe
de altă parte pentru că s-a constat o creştere a numărului de cancere la sân.” Şi mai departe:
„Cancerul de sân nu se manifestă chiar din primul an următor administrării de hormoni, ci zece sau
chiar mai mulţi ani mai târziu. De aceea nu se constată apariţia sa. În perioada actuală asistăm la
o creştere explozivă a cazurilor de cancer ovarian şi de sân, dar în Europa nu se

vorbeşte deloc despre acest fapt, spre deosebire de SUA unde tratamentul cu pilula scade extraordinar
de rapid (ca şi consumul de tutun, de altfel).”
Cancerul pielii
Beral şi colab. au constat în 1977 [7] că femeile care s-au luat timp îndelungat inhibitori de
ovulaţie prezintă rate mai înalte de melanoame maligne şi alte carcinoame ale pielii, decât femeile
care nu au luat niciodată pilula. Creşterea numărului de carcinoame se limitează la membrele inferioare.
Holly şi colab. au cercetat în 1983 [39] legătura între melanoame superficiale (superficial spreading
melanoma; SSM) şi tratamentul cu pilula. Între 61 femei cu SSM, cele ce luau pilula de 5 sau mai mulţi
ani erau mai des atinse de carcinoame decât celelalte. La o administrare a pilulei de 5-9-10 ani sau mai
mult riscul relativ era de 2,4-3,6. La o administrare sub 4 ani, diferenţele practic nu mai există. Se publică
în continuare lucrări cu concluzii contradictorii asupra legăturii inhibitori de ovulaţie - melanom.
Cancerul ficatului
După Forman şi colab. 1986 [21], administrarea de inhibitori de ovulaţie creează un risc
relativ sporit de 3,8 ori de apariţie a carcinomului celulelor hepatice. Iar o administrare de 8 sau mai
mulţi ani creşte riscul relativ la 20,1 ori.
Neuberger şi colab. au putut arăta în 1986 [75] că folosirea de scurtă durată a inhibitorilor nu e
legată de un risc crescut de apariţie a tumorilor, dar la 8 şi peste 8 ani factorul de risc creşte de 4,4 ori.
Keiser şi Pfeiderer în Manualul lor de ginecologie: „Printre femeile cu carcinom al celulelor
hepatice predominante sunt cele ce au luat anticoncepţionale orale.” [48]
Este de remarcat faptul că de curând, o firmă producătoare de pilule a recunoscut ca singur
caz de efect secundar observat un caz de deces prin carcinom hepatic celular.
4. Tumori benigne
Tumori benigne ale cervixului, ovarului, sânului şi ficatului sunt descrise frecvent. Pentru
cervix este cunoscut un caz de viraj în forme maligne, cum s-a amintit mai sus. Pentru ovar s-au
observat în repetate rânduri chisturi. Modificările la sâni au aspectul de mastopatii. La ficat e vorba
de adenoame benigne, dar care pot fi mortale prin hemoragiile consecutive spargerii lor. Astfel,
Baum şi colab. au descris în 1973 pentru prima dată [4] apariţia tumorilor benigne de ficat. Până în
1982 se înregistrau cca. 650 cazuri de tumori benigne de ficat în corelaţie cu tratamentul cu inhibitori
de ovulaţie. Unul dintre autori propunea să se renunţe la inhibitorii de ovulaţie ca mijloc de planificare
familială numai pe motivul acesta: hemoragiile mortale ale adenomului de ficat.
5. Modificări în aparatul digestiv

Braendli şi Filippini [9] ca şi Ritschard şi Filippini [96] descriu suferinţele stomacale şi
intestinale consecutive folosirii inhibitorilor de ovulaţie. Formarea de pietre la vezica biliară este
favorizată de inhibitorii de ovulaţie. Kaiser şi Pfleiderer [47]: „Riscul de litiază biliară este sporit în
mod clar de 2 ori, în special de fracţiunea de estrogen din preparatele secvenţiale sau combinatorii”.
Pot fi mărite transaminazele şi bilirubina, ajungându-se la necesitatea de a întrerupe
administrarea inhibitorilor de ovulaţie datorită creşterii lor prea mari. „Nu trebuie să ia anticoncepţionale
orale femeile care au avut icter de sarcină sau prurit de sarcină şi nici cele ce prezintă defecte
enzimatice hepatice, sindrom Dubin-Johnson sau Rotor sau boli cronice ale ficatului” [47].
6. Tulburări oculare
— Neuritis nervi optici (inflamaţia nervilor optici)
—Tromboză retiniană (picături de sânge în ţesutul ocular)
7. Malformaţii
În „materialul de avort” al femeilor care au rămas însărcinate în timpul administrării pilulei
sau în primele 6 luni după administrare se pot constata:
- tulburări cromozomiale (triploidie şi monosomie X) în 48% cazuri
- polipolidie (multiplicarea seriei cromozomiale peste numărul normal) în 30% din cazuri.
Aceste cifre sunt clar superioare celor de la femeile care au rămas însărcinate fără să fi luat
pilula (22%) şi, respectiv, 5% [72]. Fülgraff şi Palm [24] menţionează în al lor „Manual de

Farmacoterapie-Farmacologie clinică”, la capitolul „Situaţii speciale în terapia medicală din perioada de
sarcină şi de menopauză” anumite efecte ale administrării de anticoncepţionale: aspect anormal exterior
pentru sexul respectiv, anomalii în masa corporală a membrelor, inimă, esofag, trahee şi rinichi.
După Kabarity şi Mazrooei (1984) [46], anumiţi inhibitori de ovulaţie induc aspecte inhibitoare
ale diviziunii celulare, care au ca urmare profaze anormale şi un considerabil număr de micronuclee.
După tipul de progestageni diferă şi exprimarea mai tare sau mai slabă a acestor modificări. Pinto
[87] descria în 1986 rupturi (întreruperi) cromozomiale în limfocite corelat cu administrarea pilulei.
Aceste constatări făcute in vivo (pe viu) arată o creştere semnificativă de aberaţii cromozomiale. Liu
şi Ding [64] reuşeau să stabilească în 1987 prin experienţe pe animale apariţia de modificări
cromozomiale la sarcinile timpurii în urma administrării de inhibitori de ovulaţie. Ei trag concluzia că
la om, în urma eşecurilor pilulei, există un potenţial efect mutaţionist ca pericol pentru făt.
Dovada rupturilor cromozomiale ne face să presupunem cu îndreptăţire urmări teribile pentru
generaţiile următoare.
8. Tulburări psihice
Despre efectele pilulei, Peterson (1978) [85] se pronunţă astfel: „Înspăimântătoarea înrăutăţire
a afectivităţii (stare sufletească şi impulsivitate) şi a relaţiilor interumane la grupa celor ce folosesc
pilula este produsă, fără îndoială, într-o bună măsură de psihosindromul endocrin (M. Bleuer) provocat
de acţiunea hormonilor; dar şi motivaţia anticoncepţională ambivalentă, neclară, a multor femei le
dezechilibrează foarte mult”. Pornind de la propria lor experienţă, femeile spun următoarele: stare
de spirit depresivă, mergând până la depresiunea propriu-zisă. De asemenea, ele remarcă prin
auto-observaţie modificări de personalitate bine marcate.
9. Tulburări în sexualitate
O mare parte din femei suferă - şi aceasta mai ales sub efectul noilor inhibitori de ovulaţie
- de o scădere a libidoului până la totala lui dispariţie, ceea ce, pe de o parte, este un efect al
tratamentului cu hormoni, iar pe de alta, rezultatul separării sexualităţii de procreaţie, reuşită aproape
perfect abia acum, prin pilulă. Se ştie că este de ajuns posibilitatea sarcinii pentru a stimula în mod
remarcabil libidoul. Dar dacă se face apel la o metodă de a planifica familia, care transformă procrearea
într-un proces controlat, cu timpul natura, subconştientul dacă doriţi, întoarce la un moment dat
comutatorul automat, ceea ce se exprimă în scăderea libidoului. S-a constatat de altfel că până şi o
pierdere totală a libidoului a fost reversibilă după un timp oarecare de la renunţarea la pilulă. (Cazuri
foarte frecvent constatate în urma trecerii la reglarea sarcinii prin metode naturale.)
Contraziceri în literatura de specialitate

Din cele de mai sus reiese cât de frecvent au apărut controverse în problematica legată de efectele
secundare ale inhibitorilor de ovulaţie. Este firesc ca această situaţie să creeze confuzie pentru medici.
Fiecare material publicat împinge pe medic să nu ia în serios efectele secundare descrise
în alt material. Astfel, se creează mereu câmp liber pentru cei ce doresc să administreze pilula.
Exact acelaşi efect îl au acum explicaţiile şi lămuririle referitoare la SIDA. Pe de o parte,
mediile de informare seamănă panica, iar pe de alta, tot prin ele, cu ştiri liniştitoare, situaţia se
prezintă ca neprimejdioasă, ceea ce determină o neutralizare a comportamentului şi evaluării raţionale.
Judecând logic, trebuie să spunem cu toată siguranţa că ceva nu se potriveşte în toate
acestea. Nu pot fi ambele adevărate. Deci, suntem îndreptăţiţi, din start, măcar la un dubiu... Medicul
trebuie să urmeze principiul său hipocratic, „Primum nil nocere”, deci prima linie de conduită este să
nu aducă vreo vătămare pacientului său. El trebuie să acţioneze întotdeauna în primul rând ca
medic, nu de pe şubreda poziţie de asistent social.
Aşadar, atât timp cât persistă un dubiu asupra lipsei de nocivitate a „inhibitorilor de ovulaţie”,
el nu trebuie să îi prescrie sau să nu îi mai prescrie.
H. Ludwig, Basel, spunea cu ocazia Congresului anual al Societăţii Elveţiene pentru
Planificarea Familiei, 1985, Lucerna: „Gândiţi-vă bine că avem de-a face cu tinere femei sănătoase
şi nu avem voie să le îmbolnăvim”.
Aici este oportun să adăugăm şi următoarele: Dacă nu există nici o necesitate medicală,
riscul legat de folosirea unui produs farmaceutic este infinit; doar necesitatea medicală micşorează
considerabil riscul în sensul restabilirii unui echilibru.

Aceasta este adevărat mai ales pentru inhibitorii de ovulaţie, pentru că în cazul lor în 99%
din situaţii nu există nici un fel de necesitate medicală de a fi folosiţi.
Se poate deci spune :

- Niciodată până acum nu s-a mai administrat un produs farmaceutic atât de puternic, cu
atât de multe efecte necunoscute unor oameni sănătoşi, fără ca să existe necesitate din punct de
vedere patologic (medical)
- Niciodată până acum nu s-a mai permis prezenţa în comerţ a unui produs farmaceutic cu
atât de multe şi grave efecte secundare cunoscute ca inhibitorii de ovulaţie
- Niciodată până acum un produs farmaceutic nu a mai adus atâţia bani industriei chimice.
În SUA, pilula este desemnată drept „the biggest moneymaker of pharmaceutics”.
- Joyeux a descris foarte sugestiv situaţia [45]:
„Dar dacă apar una sau două publicaţii ştiinţifice care arată pericolele acestea legate de
pilulă, atunci în mod sigur luna următoare se dau publicităţii luări de poziţie care susţin exact contrariul,
pentru a neutraliza urmările prea periculoase pentru industria farmaceutică”.
Obligaţiile de transparenţă şi obligaţiile de protecţie generală ce revin producătorilor de

medicamente faţă de consumatori sunt valabile deja de la prima suspiciune asupra
efectelor secundare dăunătoare ale pilulei Anti-Baby
Înalta Instanţă Penală a Tribunalului de Land Aachen a produs în instrumenarea cazului
Contergan următoarea formulare (din 18.12.1970) [60]:
„Nu există nici un medicament care să nu aibă şi unele efecte secundare nedorite, lucru
valabil şi pentru pilula Anti-Baby”.
În perioada de incertitudine, adică între momentul anunţării unei suspiciuni şi dovedirea
efectelor secundare nedorite, Instanţa Penală consideră că riscul trebuie să fie al producătorului,
pentru că acesta riscă doar pierderi băneşti, pe când consumatorul vătămarea sănătăţii.
Instanţa enumeră indiciile a căror acumulare trebuie să determine producătorul să acţioneze
spre protecţia consumatorului, adică momentul în care se consideră apariţia situaţiei de suspiciune:
gravitatea şi frecvenţa cazurilor semnalate de vătămare a sănătăţii, rapoartele asupra stării sănătăţii
şi valorii terapeutice a preparatului.
Măsurile care trebuie luate pentru protecţia consumatorului ar fi, în principal, următoarele:
1. o informare suficientă a medicilor şi consumatorilor
2. introducerea obligaţiei de a vinde numai pe bază de reţetă
3. retragerea produsului de pe piaţă
În orice caz, producătorul are datoria de a anunţa medicul şi consumatorul de existenţa unor
suspiciuni asupra efectelor secundare ale preparatului, astfel ca aceştia să fie în cunoştinţă de cauză.
Dacă aplicăm principiile fundamentale stabilite de Camera Corecţională (de punere sub
acuzare) Aachen (prezentate mai sus) în cazul Pilula Anti-Baby putem stabili următoarele:
1. Cu foarte rare excepţii, nu există necesitate de tratament medical (o indicaţie medicală) pentru
prescrierea şi administrarea pilulei Anti-Baby; deci valoarea terapeutică a preparatului este practic nulă.
2. Pentru un preparat care, cu foarte rare excepţii, este administrat fără să existe necesitate de
tratament medical, efectele secundare vătămătoare semnalate (până în prezent) sunt inadmisibil de
numeroase (de exemplu: 6 cazuri de deces şi alte 320 de cazuri de îmbolnăviri, din care unele grave).
3. Întrucât între interesele producătorilor de pilule de a comercializa un preparat cu valoarea
terapeutică practic nulă şi interesele de sănătate ale pacienţilor acestea din urmă sunt, din punctul de
vedere juridic, de un nivel mai înalt, rezultă că pilulele Anti-Baby trebuie să fie retrase de pe piaţă.
După cum constata prof. dr. Peter S. Schönhöfer (Institutul de Farmacologie Bremen),
Serviciul federal german pentru sănătatea publică din Berlin, în calitatea sa de autoritate de stat cu
putere de control şi supraveghere în Germania, s-a dovedit a fi în incapacitate de a oferi protecţia
consumatorilor. „Faptul că nu s-a putut opune intereselor de grup, este o expresie a slăbiciunii
administrative a Serviciului”. (va urma)

Omega
W
În această rubrică se dezbat:
1. probleme deosebite privind sfârşitul (W): sfârşitul lumii, moartea şi sufletul după moarte;
2. probleme prioritare privind mântuirea sufletului:
- mijloacele de mântuire (Biserica şi Sfintele Taine, Sfânta Scriptură,
postul şi rugăciunea neîncetată, iubirea şi jertfa creştină, părintele duhovnic, etc.) şi
- piedicile din calea mântuirii omului ca persoană şi ca neam.
Subiectele W rămân deschise. Aşteptăm completări şi de la cititori.
Femeia creştină (1)

Femeia creştină
Arhim. Teofil Părăian
Rosturile femeii după rânduiala lui Dumnezeu
S fântul Apostol Pavel, în Epistola I către Corinteni, ne dă nişte indicaţii despre cum trebuie
să se prezinte femeia în faţa lui Dumnezeu: spune că nici femeia nu este fără de bărbat,
nici bărbatul nu este fără de femeie. Că bărbatul vine din femeie chiar dacă întâi a fost zidit
bărbatul (1Cor.11). Din concepţia creştină în general (şi asta ar trebui să ştie şi bărbaţii şi
femeile), femeia este pe locul al doilea. De câte ori vrea să fie pe locul întâi, să ştie că nu-
i locul întâi locul ei. Asta nu înseamnă că e inferioară, ci înseamnă că Dumnezeu a făcut o
rânduială şi că doar în concepţia care s-a format pe vremea Sfântului Apostol Pavel, femeia
a fost socotită inferioară în raport cu bărbatul. Ştiind că bărbatul este pe locul întâi şi femeia
pe locul al doilea, în slujba cununiei se zice: “Dă roabei acesteia să se supună în toate
bărbatului ei. Dă robului Tău acesta să fie cap femeii sale”. Şi Sfântul Apostol Pavel spune
că întâi a fost zidit bărbatul şi după aceea femeia, spune că femeia a fost călcătoare de
poruncă şi prin femeie a venit păcatul în lume (1Tim.2), că femeia a fost ispitită.
Se constată şi din punctul de vedere al structurii deosebirea între bărbat şi
femeie. Când zici bărbat, te gândeşti la un om energic, puternic, la o fiinţă raţională care
gândeşte mai mult decât simte. Aşa a rânduit Dumnezeu. Când zici femeie, zici o persoană
mai plăpândă, mai sentimentală, trăind mai mult prin simţire decât prin raţiune. Exemplu
este la femeile mironosiţe care au pornit la mormântul Mântuitorului şi numai pe drum au
zis că „cine ne va da piatra la o parte ca să putem să ungem cu miresme pe Domnul
Hristos?” (Mc.16). Femeile sunt mai spontane, de-a dreptul cumva; dacă-s câştigate
pentru o idee au mai multă putere de a împlini gândul pe care îl au, spre deosebire de
bărbat care-i mai aşezat, mai ponderat, se gândeşte mai mult, şi n-are putere să
împlinească atâta cât ar împlini să zicem o femeie în cazul în care ar avea ideea respectivă.

Aşa sunt lucrurile din jurul nostru, noi le vedem, nu noi le-am făcut lucrurile acestea, şi le
vedem cum se desfăşoară în existenţa noastră.
Cât priveşte locul al doilea al femeii, de fapt este femeia pe locul al doilea şi pe
motivul că femeia simte nevoia de cineva care să o ocrotească, să o apere, să mijlocească
între ea şi lumea din jur. De exemplu, multe femei care sunt singure în urma decesului
soţului sau prin divorţ, sau sunt singure pentru că nu se pot căsători, mărturisesc că
lucrul acesta le face să simtă nevoia de cineva care să le ajute, să le ocrotească, să le
apere în condiţiile vieţii în care trăiesc. Deci femeia e făcută să fie condusă, femeia e
făcută să fie ajutată, deşi în Scriptură se spune că lui Adam Dumnezeu i-a făcut femeia
ca ajutor. Nu ştiu cât l-o fi ajutat, în orice caz, a trebuit şi Adam să o ajute pe femeie. Noi
nu putem înţelege viaţa cum este ea, aşa cum a lăsat-o Dumnezeu decât cu diferenţierea
aceasta fizică şi psihică între bărbat şi femeie.
În creştinism, femeia a fost ridicată mult mai sus decât era în concepţia Vechiului
Testament şi din vremea veche din antichitate. Domnul Hristos a venit cu o propovăduire
care a făcut din femeie ceea ce trebuie ea să fie în existenţa umană, în mântuirea lumii,
adică să fie lucrătoare pentru bine. Există o femeie care-i angajată spre bine, este mai
lucrătoare, mai stăruitoare decât un bărbat, e cu mai multă energie, îşi foloseşte energia
cu mai multă statornicie în împlinirea binelui. Dacă-i bună. Dar şi dacă-i rea, apăi să ştiţi
că-i mai rea decât bărbatul. Se spune la Scriptură că-i „mai bine să locuieşti cu un balaur
decât cu o femeie certăreaţă”. Sunt nişte afirmaţii care defavorizează cumva pe femei,
dar nu pentru că are cineva ceva cu femeia, ci pentru că asta e realitatea.
Dumnezeu binecuvântează la fel şi pe bărbat şi pe femeie, şi îl pune pe fiecare în
rosturile lui, aşa cum ştie Dumnezeu că trebuie să fie lumea aceasta; aşa a rânduit-o şi e
bine rânduită. A binecuvântat Dumnezeu pe bărbaţi şi pe femei. “Binecuvântează” această
diferenţiere în special la cununie şi pentru toată viaţa şi pentru toată veşnicia. Chiar dacă
apare decesul unuia dintre cei doi care formează familia, totuşi căsătoria am putea zice că
e pe veşnicie. Sunt oameni care, căsătoriţi fiind, se simt legaţi şi după viaţa pământească,
se simt legaţi şi în veşnicie. Am cunoscut o femeie căreia i-a murit soţul în război, şi ea zice
că, iată, se simte în aceeaşi legătură cu soţul ei cum a fost când era în viaţă, pentru că soţul
a fost dispărut şi cumva îl aştepta şi a zis că dacă ar veni, ar fi exact cum a fost când a
plecat. Adică nu s-a întâmplat nimic prin moarte, nu s-a întâmplat nimic prin dispariţie,
pentru că au avut o viaţă fericită în familie şi au ţinut la viaţa aceasta şi la relaţiile dintre ei
până a trăit şi cred că şi în veşnicie este acelaşi lucru. Pentru că, în general, moartea nu
creează despărţire chiar dacă unul e într-o parte, şi altul e în altă parte, unul e pe pământ,
şi altul în pământ, totuşi relaţiile care se crează şi care sunt frumoase rămân în veşnicie, nu
le mai poate despărţi nimenea de sufletul celui care trece din viaţa aceasta. Un alt exemplu
este şi cu părinţii noştri, cu prietenii noştri. Părinţii noştri, Dumnezeu să-i odihnească, îi
avem ca şi când ar fi vii, în aceeaşi cinstire aşteptăm să ne întâlnim cu ei, credinţa noastră
ne spune că ne vom întâlni cu ei, deci relaţiile noastre sunt exact aceleaşi.
În concepţia creştină, femeia este ridicată la rostul ei, pe care i l-a dat Dumnezeu
prin creaţie, adică să fie soţie, mamă, să fie într-o viaţă excepţională, exemplu prin călugărire,
mă rog, toate lucrurile acestea le are în vedere biserica noastră şi a rânduit anumite lucruri
în vederea binelui pentru toţi şi anume, pentru căsătorie - cununia, pentru călugărie – slijba
călugăriei, şi fiecare se angajază, bărbaţi şi femei, în lucrările pe care le socotesc ei potrivite
pentru a realiza desăvârşirea. În Sfânta Evanghelie de la Luca ne întâlnim mai întâi, prin
ceea ce e scris, cu doi soţi fără copii, Zaharia şi Elisabeta. Zaharia - preot şi Elisabeta, soţia
lui, care trăiau o viaţă superioară şi care erau drepţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau
poruncile şi toate rânduielile Domnului şi în felul acesta erau drepţi. Copii nu aveau, îşi
doreau însă copii şi trăiau într-o societate în care lipsa copiilor era socotită un fel

de pedeapsă a lui Dumnezeu, un fel de blestem. Toată lumea se simţea angajată, şi bărbaţi,
şi femei, în a avea familii mari, în a avea copii. Deci, ei nu aveau copii, dar le-a dat Dumnezeu
pe Sfântul Ioan Botezătorul şi lucrul acesta s-a întâmplat prin intervenţie dumnezeiască.
Ceea ce putem reţine din această întâlnire de gând dintre Zaharia şi Elisabeta este faptul
că erau drepţi şi că erau împlinitori ai poruncilor şi rânduielilor Domnului (Lc.1). În aceasta
se distingeau. Să ştiţi că prin împlinirea poruncilor Domnului îşi sfinţeau viaţa, deveneau tot
mai buni, şi Dumnezeu i-a binecuvântat cu Sfântul Ioan Botezătorul, prieten Mirelui rânduit
de Dumnezeu să fie plin de Duh Sfânt din pântecele maicii lui. Apoi, ne putem gândi la
părinţii Maicii Domnului care nu sunt cuprinşi în Sfânta Evanghelie, dar pe care ni-i prezintă
tradiţia Bisericii noastre ca fiind Sfinţii Drept Dumnezeieşti Ioachim şi Ana care au primit şi
ei binecuvântarea de la Dumnezeu să aibă la bătrâneţe pe Maica Mântuitorului nostru Iisus
Hristos. Noi despre ei nu ştim decât din tradiţia Bisericii, dar dacă Sfânta noastră Biserică
îi numeşte Sfinţii şi Drepţii şi Dumnezeieştii Părinţi, înseamnă că au fost oameni sfinţi, au
fost oameni vrednici de pomenire.
De altfel, ştiţi că la cununie sunt nişte binecuvântări, există o rugăciune în care
preotul se roagă pentru cei care se căsătoresc să fie binecuvântaţi. Şi se spune ca cine
să fie binecuvântaţi, adică se iau în consideraţie nişte soţi care au dus o viaţă deosebită,
între care sunt pomeniţi şi Ioachim şi Ana, şi anume zice “Binecuvântează-i pe ei, Doamne
Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Avraam şi pe Sarra. Binecuvântează-i pe ei,
Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Isaac şi pe Rebeca. Binecuvântează-
i pe ei, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Iacob şi pe toţi patriarhii.
Binecuvântează-i pe ei, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe Iosif şi pe
Asineta. Binecuvântează-i pe ei, Doamne Dumnezeul nostru, cum ai binecuvântat pe
Moise şi pe Semfora. Binecuvântează-i pe ei Domnul Dumnezeul nostru cum ai
binecuvântat pe Ioachim şi pe Ana. Binecuvântează-i pe ei, Doamne Dumnezeul nostru,
cum ai binecuvântat pe Zaharia şi pe Elisabeta” şi celelalte. Deci binecuvântările se cer
pentru oameni care au dus o viaţă superioară şi care ar putea să ne fie de exemplu.
După ce ne întâlnim în gând, prin cele scrise în Evanghelie, cu Zaharia şi Elisabeta, ne
întâlnim şi cu Maica Domnului, cu Prea Sfânta Fecioară Maria.
Smerenia roabei Domnului: „Fie mie după cuvântul Tău”
A ş vrea să precizez că Sfânta Scriptură nu ne prezintă nişte femei ca să li se facă

biografia. Despre Maica Domnului şi despre Sfânta Elisabeta ca femei şi despre
dreptul Iosif se vorbeşte tangenţial. Adică, şe vorbeşte despre Domnul Hristos şi cu ocazia
asta e pomenită şi Maica Domnului. Se vorbeşte despe Domnul Hristos, despre Sfântul
Ioan Botezătorul în legătură cu Domnul Hristos şi cu ocazia asta se vorbeşte şi despre
Zaharia şi Elisabeta. Deci au fost doar nişte afirmaţii tangenţiale, nişte afirmaţii din care
noi putem învăţa dar nu s-au făcut anume ca să cunoaştem ceva deosebit despre unul
sau altul dintre cei care au venit în legătură cu Domnul Hristos. Se vorbeşte ocazional şi
ca să se scoată nişte concluzii. Deci, despre Maica Domnului ştim foarte puţin din Sfânta
Evanghelie. În Sfânta Evanghelie de la Matei ştim că dreptul Iosif urma să o ia pe Maica
Domnului să o ocrotească, zicem noi, dar de fapt era vorba de o căsătorie, de fapt aşa au
gândit-o, contemporanii Domnului nostru Iisus Hristos, legătura între dreptul Iosif şi Prea
Sfânta Fecioară Maria, ca o căsătorie reală. Cei care au vorbit despre Domnul Hristos au
zis: “Nu ştim noi pe tatăl Său şi pe mama Sa?” (Mc.6, Mt.12). Deci e vorba despre dreptul
Iosif şi despre Prea Sfânta Fecioară Maria. Apoi ştim că în templul din Ierusalim, când la
12 ani fiind, Domnul Iisus Hristos a stat între cărturari şi farisei, între învăţătorii legii şi i-
a uimit s-a pierdut de Maica Domnului şi de dreptul Iosif şi când l-au găsit în templu,
Maica Domnului i-a zis “iată, tatăl Tău şi eu, îngrijoraţi te căutăm” (Lc.2) celelalte
câte le ştim noi despre Maica Domnului despre pururea feciorie a Maicii Domnului sunt
lucruri pe care noi le ştim din învăţătura Bisericii, din tradiţia Bisericii. Maica Domnului nu s-
a afişat; vă puteţi închipui, dacă nici atuncea când a stat în faţa Domnului Hristos fiind la 12
ani n-a spus altfel decât: “Iată tatăl Tău şi eu îngrijoraţi te căutăm”, înseamnă că Maica
Domnului n-a vrut să se evidenţieze, să se scoată în faţă cu nişte virtuţi cu o situaţie
excepţională pe care de fapt o avea, pentru că se spune că Domnul Hristos s-a născut prin
lucrarea Duhului Sfânt, de la Duh Sfânt: “Care de la Duhul Sfânt şi din Maria fecioară s-a
făcut om” e un lucru care-i afirmat în Evanghelie, nu e un lucru care l-a inventat cineva ca
să se zică după aceea că asta a fost o invenţie. Maica Domnului este pusă în atenţie prin
Evanghelie, prin propovăduirea Bisericii, însă în faţa contemporanilor Maica Domnului a
fost o smerită femeie, o smerită soţie, o persoană nebăgată în seamă, în general. De
aceea se zice că „a căutat spre smerenia roabei Sale”. De ce zic că “a căutat spre smerenia
roabei Sale”? Nu s-a evidenţiat cu smerenia ca virtute ci cu smerenia ca situaţie. Nu a fost
de rang mare, nu a fost pusă în atenţie, dar iată că „de acum mă vor ferici toate neamurile”.
De fiecare dată când dreptul Iosif a primit îndrumări de la Duhul Sfânt (prin înger) să facă
ceva pentru Maica Domnului şi pentru prunc i s-a zis: “ia pruncul şi pe mama lui”; nu i-a zis
„ia pruncul şi pe soţia ta”, ci „ia pruncul şi pe mama lui”, deci se scoate cumva în evidenţă
deosebirea sau situaţia specială pe care a avut-o Maica Domnului.
Dacă este vorba să ne raportăm la ceva dacă vrem să ştim nişte virtuţi pe care
trebuie să le urmeze femeia creştină, să se gândească la Maica Domnului. Să ştiţi că
dacă vin la mine la spovedit femei şi mai ales tinere şi le întreb cum umblă îmbrăcate,
dacă umblă cu fuste scurte, crăpate şi aşa mai departe, cum e moda acuma, întreb „Aşa
umbla Maica Domnului?”. Deci aşa trebuie să ne raportăm la Maica Domnului, să ai o
ţinută cu care să te poţi prezenta oriunde şi oricând şi în faţa lui Dumnezeu. Dacă ai altă
ţinută sminteşti lumea şi în orice caz nu te prezinţi pe tine ca femeie creştină chiar dacă
zici că “eu cred în Dumnezeu”. De câte ori mă confrunt cu oameni din ăştia care zic că
cred în Dumnezeu şi fac lucruri de necredincioşi, le zic: „Cum crezi în Dumnezeu? Mergi
la Biserică?” „Nu, dar eu cred în Dumnezeu”. „Păi cum, cum crezi în Dumnezeu dacă nu
mergi la Biserică?” Gândindu-ne la Maica Domnului, ne gândim şi la nişte virtuţi ale
Maicii Domnului. Ştim că a fost smerită: “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul
Tău”, ştim că a dorit ca Mântuitorul nostru Iisus Hristis să fie scos în evidenţă ci nu ea,
când a zis la nunta din Cana Galileii “Faceţi ceea ce vă va porunci, ceea ce vă va spune
El” (In.2). Sunt nişte lucruri din Evanghelie. Ştim că a fost retrasă, că nu i-a plăcut să fie
luată în seamă, că a avut nişte taine ale sufletuluiei, sunt nişte lucruri care ar trebui să le
aibă în vedere toate femeile. Maica Domnului a murit cum mor toţi credincioşii, cum mor
toţi oamenii. În general, nu s-a întâmplat nimic spectaculos în viaţa ei, iar Domnul Hristos
a respectat smerenia mamei Sale. Cum i-a respectat-o? Rânduind ca ea să moară şi să
fie înmormântată. Noi credem şi mărturisim că Maica Domnului a fost scoasă din mormânt
prin puterea lui Dumnezeu, a fost înviată, scoasă din mormânt, ridicată şi cu trupul la cer.
E o credinţă a noastră, o credinţă a Bisericii noastre, noi mărturisim lucrul acesta şi aşa
o înţelegem pe Maica Domnului, însă toate lucrurile acestea s-au petrecut cumva în
anonimat, s-au petrecut fără spectacol. De ce? Pentru că aşa a vrut Maica Domnului.
Sunt şi femei energice, femei care au o ţinută bărbătească, e frumos şi lucrul
acesta, nu poţi să zici că o femeie trebuie să fie neapărat plăpândă, că numai aşa are
feminitate. Nu! Poate să fie cum a lăsat-o Dumnezeu, dar să-i slujească lui Dumnezeu şi
să se gândească la femeile gânditoare de Dumnezeu (la mironosiţe), să-l aibă în vedere
pe Dumnezeu, să ţină seama de Dumnezeu, să aibă o sfială în faţa lui Dumnezeu, să
aibă o sfială în faţa oamenilor, cum au trăit femeile pe care le pomeneşte Sfântul Apostol
Petru în Epistola sa sobornicească. El le îndeamnă pe femei să fie cum a fost

Sarra, care îl numea pe Avraam Domnul, îl respecta, înseamnă că avea respect şi, a
avea repect e un lucru foarte important. O femeie, aşa cum trebuie să fie femeile creştine,
poate fi socotită prorociţa Anna, care a trăit de la căsătoria ei 7 ani cu bărbatul ei, după
aceea bărbatul ei a murit, şi a rămas văduvă şi a trăit 84 de ani în văduvie şi era mereu
în templul din Ierusalim şi îşi trăia viaţa în rugăciune şi post (Lc.2); aceasta nu înseamnă
să fii femeie creştină? Înseamnă să fii o gânditoare de Dumnezeu, şi dacă eşti gânditoare
de Dumnezeu, eşti trăitoarea unei vieţi superioare, şi viaţa asta superioară pe care o
trăieşti vorbeşte despre Dumnezeu, despre credinţa ta în Dumnezeu, în primul rând prin
ţinuta pe care o ai, prin felul în care te manifeşti în afară.
O femeie, în general, e bine, că şi aşa e pornită să vorbească mult, să fie tăcută.
Asta nu înseamnă să aibă tăcerea mutului, în orice caz, să fie reţinută, să fie cu sfială, să
vorbească cuviincios, numai când trebuie, să nu deranjeze cu multă vorbire, şi credem
că aşa a fost şi Maica Domnului. Poate de aceea nu avem cuvinte în Evanghelie de la
Maica Domnului, pentru că nu a vorbit mult.
„O, femeie, mare este credinţa ta…”
D upă aceea ne putem gândi foarte bine când e vorba de femeia creştină şi la femeile
din Noul Testament, la cele două surori ale lui Lazăr, Marta şi Maria, de care ne
bucurăm întotdeauna când ne gândim la ele, fie că ne gândim în perspectiva pe care ne-
o da Evanghelia de la Ioan (acolo ni se vorbeşte despre învierea dreptului Lazăr, când
surorile lui, Marta şi Maria, au trimis vorbă: “Doamne, prietenul Tău este bolnav” (In.11,
3). Şi Domnul Hristos a spus “prietenul nostru a adormit” când a vorbit despre Lazăr), fie
în persperctiva pe care ne-o dă Sfântul Evanghelist Luca (acesta ne prezintă cum au
invitat pe Domnul Hristos să-l ospăteze, cum Marta a sesizat că trebuie să facă multă
treabă şi Maria asculta la picioarele Domnului Hristos, asculta cuvântul Lui. Şi s-a necăjit
Marta că numai ea face treabă, să facă şi sora ei, şi a zis: “Doamne, nu vezi că m-a lăsat
sora singură să-ţi slujesc?” ” Mântuitorul i-a zis: “Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe
te sileşti, dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de
la ea”. Bineânţeles că Domnul Hristos a susţinut şi lucrarea Martei, şi lucrarea Mariei, se
vede că erau temperamente diferite). Aceste două surori ale lui Lazăr s-au prezentat la
mormântul Domnului Hristos, mai întâi Marta, şi apoi Maria. Vedeţi că întotdeauna Marta
e în prin plan, întâi e Marta şi apoi Maria, ca şi când mai întâi şi mai mult slujim cu trupul
decât cu sufletul, bineînţeles că nu se poate face despărţirea între trup şi suflet dacă
vrem să stăm în faţa Domnului Iisus Hristos, trebuie să ne ducem la Biserică, când mergem
la Biserică ne ducem cu trupul şi de multe ori stăm numai cu trupul, dar e un început de
slujire, să nu creadă cineva că dacă se duce la Biserică şi îi stă gândul în altă parte, nu
îi mai slujeşte lui Dumnezeu, îi slujeşte însă la măsurile lui. Aşa a făcut Dumnezeu mintea,
să fie călătoare, să fie lucrătoare, să se împrăştie. De ce să se împrăştie? Pentru că
numai aşa poate împlini binele atunci când face ceva. De pildă, ce ar fi de un şofer, să
zicem, care s-ar gândi la un singur lucru. El trebuie să vadă şi ce-i în faţă, ce-i vine din
faţă, unde se poate depăşi, ce se poate depăşi, unde nu se poate depăşi, asta este
împrăştierea minţii spre binele omului, spre binele minţii, spre binele întregii fiinţe omeneşti.
Şi atunci când e vorba de faptul că-ţi vin nişte gânduri străine, zici „vai de mine, ce gând
mi-a venit!”, şi că „n-am fost destul de concentrat”. Ăsta-i firescul pe care îl cunoaştem
noi în viaţa umană, firescul nostru, că dorim mai mult, că ne silim mai mult, că ne străduim
pentru mai mult. Păi dacă eu aş avea un singur gând, nu aş putea să vă vorbesc, nu m-
aş putea duce de la un gând la altul dacă mintea ar sta numai pe un gând. Nu se poate,
nu trebuie să luăm lucrurile în tragic, dar sunt alte lucruri care ar trebui să le luăm cu mai
multă seriozitate. De exemplu, când e vorba de Marta şi Maria, ce frumos spune
că s-a dus Marta la Maria şi i-a zis: ”Învăţătorul e aici şi te cheamă” şi atunci Maria a plecat
şi ea să-l vadă pe Domnul Hristos, a stat în faţa Domnului Hristos şi a văzut şi ea, împreună
cu Marta, învierea fratelui lor Lazăr. Sunt lucruri care sunt cuprinse în Sfânta Evanghelie.
Cum a fost viaţa Martei şi a Mariei în general, noi nu ştim, nu ştim mai mult
decât ni se spune, dar dacă s-a putut ajunge ca Marta şi Maria să fie în legătură cu
Domnul Hristos, să-l primească în casa lor, să vadă puterea Mântuitorului în învierea
fratelui lor, toate acestea înseamnă că sunt lucruri care le-au recomandat pe Marta şi
Maria chiar dacă nu ştim noi mai mult despre ele. Cât ştim, ne ajunge, în înţelesul acesta
ne putem sili spre multă slujbă, şi că putem fi ajutători ai fraţilor Domnului Hristos, că
putem fi ascultători ai cuvântului lui Dumnezeu, toate acestea ţinând mai ales de femeie.
În sfârşit, mai avem în Sfânta Evanghelie pomenită pe femeia cananeiancă, o
femeie pe care a lăudat-o Domnul Hristos când a zia: “O, femeie, mare este credinţa ta,
fie ţie precum voieşti” (Mt.15, 28). De ce? Pentru că nu s-a lăsat clintită din dorinţa ei,
stăruinţa ei de a-i sluji Mântuitorului nostru Iisus Hristos nici chiar când a zis Mântuitorul
Iisus Hristos cumva, ni se pare nouă aşa, cu cuvânt aspru (deşi Domnul Hristos a spus
lucrul acesta ca să scoată în evidenţă străfundurile gândurilor femeii): “Nu este bine să
iei pâinea copiilor şi să o arunci câinilor” sau, cum se zice în Sfânta Evanghelie de la
Marcu: “Lasă întâi să se sature copiii”. Şi a zis “Doamne, dar şi câinii mănâncă din
fărâmiturile care cad de la masă”. Mie nu îmi trebuie pâinea copiilor, îmi trebuie fărâmiturile
care şi aşa cad şi aşa nu le mai adună copiii. Prin aceasta şi-a arătat credinţa ei, stăruinţa
ei şi a rămas de pomenire în veacul veacului.
„Nu faceţi supărare femeii”
S au gândiţi-vă la femeia aceea care a uns cu mir pe Domnul Hristos înainte de Sfintele
Sale Pătimiri. Citim despre ea în Sfânta Evanghelie de la Matei, de la Marcu şi în
Sfânta Evanghelia de la Ioan, de ungerea din Betania. Femeia aceea a fost cinstitoare a
Mântuitorului. Cei din jurul ei, când au văzut că a folosit mirul acela scump pentru a-i
aduce cinstire Mântuitorului, li se părea că a făcut o risipă şi au zis “că s-a făcut risipă, că
ar fi trebuit să vândă mirul şi să dea banii săracilor” şi Domnul Iisus a zis un cuvânt pe
care îl salutăm noi şi ar trebui să-l avem în prim planul gândirii noastre. Vă rog să-l aveţi
în vedere măcar de acum încolo ce a zis Domnul Hristos “Nu faceţi supărare femeii”
(Mt.26; Mc.16). Iată un principiu de viaţă, un gând de ordine: “Nu faceţi supărare, căutaţi
să aduceţi bucurie în jurul vostru, nu faceţi supărare”. Câtă supărare facem noi de multe
ori, fără să ne dăm seama, şi uneori chiar dându-ne seama, facem supărare şi nu îl
ascultăm pe Domnul Hristos, care a spus: “Nu faceţi supărare”. Iată un principiu de viaţă
care merită să fie luat în consideraţie. După aceea a rânduit Domnul Hristos un lucru
neînchipuit de mare: “Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, se va spune şi ce a
făcut ea, spre pomenirea ei” (Mt.26, 13). Noi suntem obişnuiţi să ne gândim la nişte
femei din pustietate, citim în vieţile sfinţilor despre Sfânta Maria Egipteanca, care mulţi
ani de zile n-a mai mâncat pâine, pe care noi nu o putem urma, oricum nu o putem urma,
dar ca femeia aceea care a fost cinstitoare de Dumnezeu, putem să fim cinstitori ai
Mântuitorului şi să-i aducem Mântuitorului cinstea noastră în felul în care putem noi.
Domnul Hristos a primit cinstirea femeii şi a zis: “Oriunde se va propovădui evanghelia…”.
Deci unde se va spune despre întruparea Fiului lui Dumnezeu, despre naşterea
Mântuitorului, despre înălţarea Mântuitorului, se va spune şi de fapta femeii, spre
pomenirea ei. Iată nişte lucruri extraordinar de frumoase care premerg altor lucruri care
pot să le facă oamenii.

„Femeia se mântuie prin naştere de copii”
D acă trecem mai departe, precum am zis, Evanghelia nu ne prezintă o serie de biografii,
ci ceea ce e cuprins în Sfânta Evanghelie despre femei sunt nişte lucruri cumva
întâmplătoare. Gândiţi-vă, de exemplu, la femeia aceea care a ridicat glas din popor şi,
uimită de învăţăturile Domnului Hristos, a zis: “Fericit este pântecele care te-a purtat, şi
pieptul la care ai supt” (Lc.11). Ea s-a gândit la mama Mântuitorului, nu s-a gândit numai
la Mântuitor, s-a gândit şi la mama Sa; de ce s-a gândit şi la mama Mântuitorului? Pentru
că Mântuitorul a venit pe lumea aceasta prin mama Lui, printr-o mamă. Şi atunci, ea a
fost aşa de uimită de învăţătura Mântuitorului, şi de la aceasta a ajuns la mama
Mântuitorului. Iar Domnul Hristos a zis: „Adevărat este…” şi a continuat: “dar fericiţi sunt
şi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc”.
Ne putem duce cu gândul şi la femei din Faptele Sfinţilor Apostoli, de exemplu
la Sfânta Lidia, care l-a cinstit pe Sfântul Apostol Pavel şi învăţătura lui. Ne putem gândi
şi la alte femei care au fost pomenite, femei cu viaţă negativă (nu prea multe), de exemplu,
cum a fost Safira (F. Ap. 5), care l-a sfătuit pe bărbatul ei să oprească nişte bani din preţul
ţarinei şi a murit şi ea şi soţul ei, pentru că nu au fost curaţi la suflet şi pentru că, de fapt,
moartea pe care au primit-o, a fost un fel de pedeapsă spre înţelepţirea altora.
Ne mai putem gândi la orânduieli pe care le-a lăsat Sfântul Apostol în legătură
cu femeia. Sfântul Apostol Pavel spune că “Femeia se mântuie prin naştere de copii,
dacă va stărui în iubire şi înţelepciune şi în sfinţire” (1Tim.2, 14). Sfântul Apostol nu
vorbeşte numai de naştere de copii, ci şi de creştere de copii. Femeia care a ajuns
văduvă şi trebuie ajutată de Biserică pentru neputinţa ei de a se descurca singură, zice
Sfântul Apostol Pavel să fie primită numai dacă şi-a crescut copiii, adică nu numai dacă
i-a născut, ci i-a şi crescut. Fac o paranteză: A venit o femeie la mine la mănăstire şi a zis
că ea citeşte multe acatiste şi i-am zis: “Ştii ceva, acatistele părinţilor mei am fost eu şi
fraţii mei”. Deci faptul acesta de a te implica în viaţa copiilor pe care i-a adus Dumnezeu
în lumea aceasta prin tine ca femeie şi prin soţul tău ca bărbat este o chestiune foarte
importantă şi aceasta de multe ori poate că împuţinează rugăciunea, dar altfel înmulţeşte
slujirea lui Dumnezeu în alt chip. Important este să ai în vedere pe Dumnezeu în toate
împrejurările de viaţă, că au fost femei sfinte pe care le pomenim noi în sinaxarele
noastre, în rugăciunile noastre, în slujbele noastre, femei care au educat copii, au crescut
copii, care au avut un dar de la Dumnezeu în privinţa aceasta, care au făcut osteneli
pentru a se depăşi pe ele însele, care au ştiut care le e locul în familia lor.
După aceea ne putem gândi la acele femei cum a fost, de exemplu, mama
Fericitului Augustin, Monica, care a fost preocupată de binele fiului ei, n-a vrut să fie
asuprit de patimi, n-a vrut să-l ştie în gânduri străine de învăţătura Bisericii, s-a rugat
pentru el, s-a ostenit înaintea lui Dumnezeu ca să îl câştige pentru bine şi l-a câştigat, în
cele din urmă, că Dumnezeu nu se poate să nu asculte rugăciunile. Ne putem gândi
foarte bine şi la femei care au trăit într-o viaţă pustnicească, o viaţă de pustie, numai că
pe acelea nu le putem urma noi, însă cel mai bine, când e vorba de a avea o perspectivă
a felului în care poate fi preţuită femeia creştine, este să ne gândim la slujba cununiei. În
slujba cununiei e cuprinsă toată rostuirea femeii cu familie: este o idee pe care o pune
Sfânta noastră Biserică în faţa celor care se căsătoresc, adică să fie disponibili pentru
binecuvântarea lui Dumnezeu prin aducerea în lumea aceasta de oameni care să
înmulţească slujitorii lui Dumnezeu, oameni care să înmulţească lucrarea de bine în
această lume. E mare lucru să te ştii părinte al unor copii care au o angajare în Biserică,
au o angajare în slujirea lui Dumnezeu. Sigur că toate acestea se fac cu osteneală. Nu e
simplu, de exemplu, să aduci în lumea aceasta, ca femeie, copii mulţi, să-i creşti şi, mai
ales, să te jertfeşti în vremea educării copiilor; e vorba de o cruce a familiei.
Duminica viitoare va fi duminica de pomenire a crucii, se va citi din Sfânta
Evanghelie partea în care se spune: zis-a Domnul “Cel ce vrea să vină după Mine să se
lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (Mc.8, 34). Ce înseamnă asta, să-ţi iei
crucea? Înseamnă să te osteneşti, să te depăşeşti prin osteneală, să tragi de tine însuţi, să
faci în aşa fel încât să se nimicească în tine negativul, partea cea rea, comoditatea în
special. Sunt atâţia oameni care nu postesc nu pentru că n-au cu ce posti, ci pentru că nu-
şi iau crucea postului. Păi cine nu-şi ia ia crucea postului cum să-şi ia crucea naşterii de
copii, şi crucea educării copiilor? Dacă faci puţin sau numai ce-ţi place, înseamnă că nu ţi-
ai luat crucea. De creşti un copil, doi copii, numai că aşa simţi tu că trebuie, e prea puţin. Nu
poţi să zici că o faci pentru că ţi-ai luat crucea, ci e un lucru firesc. Doar nu numai creştinii
au copii, ci toţi oamenii care vor să aibă copii şi le dă Dumnezeu darul acesta de a fi
aducători în lumea aceasta de copii. Toţi pot avea copii, au copii şi bătrânii, au copii şi
necredincioşii, şi oamenii răi au copii. Asta nu înseamnă că şi-au luat crucea, ci înseamnă
că s-au angajat la un lucru în care poate că este chiar absent Dumnezeu, înseamnă că nu-
i interesează partea lui Dumnezeu, ci îi interesează o lucrare a firii care se desfăşoară
cumva de la sine, e un sentiment care îi angajează. E bine însă ca un creştin să mai ştie şi
de osteneală, să mai ştie şi de o cruce, şi de un efort pe care să-l facă pentru slava lui
Dumnezeu. Cam în felul acesta gândesc eu să avem în vedere pe femeia creştină, adică o
femeie care întâi şi întâi ştie de Dumnezeu. De fapt, nu numai femeia trebuie să fie creştină.
O familie nu-i dintr-o femeie, e şi bărbat şi femeie, care aduc daruri lui Dumnezeu, după
cum se zice: “să se veselească ei la vederea fiilor şi a fiicelor lor”. Şi în felul acesta se
împlineşte rânduiala lui Dumnezeu.
Noi trebuie să avem în vedere o lucrare prin care ne angajăm, prin care ştim că
ne mântuim. De ce în creştinism căsătoria este o taină? Să nu vă închipuiţi că taina
căsătoriei este numai atuncea când zice preotul “Se cunună robul lui Dumnezeu (cutare)
cu roaba lui Dumnezeu (cutare), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Atunci
începe taina, dar toată viaţa trebuie să fie o taină, toată viaţa trebuie să fie o trăire prin
care se aduce darul lui Dumnezeu în această lume. Să ştiţi că la toate lucrurile acestea
care ţin de rosturile femeii, de femeie ca soţie, de femeie ca mamă, la toate acestea
trebuie să fie premergătoare credinţa în Dumnezeu, hotărârea pentru Dumnezeu, dorinţa
de a-i sluji lui Dumnezeu, efortul de a împlini voia Lui. Dumnezeu ştie până la urmă cine
va birui în toate acestea, şi până la urmă tot la rugăciunea isihastă ajungem, la rugăciunea
“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, pentru
că numai Dumnezeu ştie cât facem din cât am putea face. Nu poţi să-i ceri unui copil să
meargă la acelaşi pas cu un om mare, mai trebuie să avem îngăduinţă faţă de neputinţa
omenească. Eu am fost odată la părintele Arsenie în 1965 cu un părinte care acuma e
consilier la Sibiu, el era student la teologie pe atuncea, şi zice părintele către el, ca să
aud eu sau ca să auzim amândoi: “Uite o să ajungi preot, apoi să fii cu înţelegere faţă de
neputinţa omenească”. Noi ne întâlnim de foarte multe ori cu neputinţa omenească, şi a
noastră, şi a altora, şi trebuie să avem inimă de părinte, inimă de tată şi inimă de mamă,
nu trebuie să-i tratăm pe oameni, ştiu eu, cu inimă de judecători, cu inimă de asupritori şi
cu inimă de pedepsitori, noi trebuie să îi câştigăm pe oameni cu binele pentru bine.
Numai aşa se poate. Îi vedem pe oameni cum îşi trăiesc viaţa, le atragem atenţia că mai
mult putem noi cu îngăduinţa, decât pot ei, şi atuncea, având inimă de părinte, facem
ceea ce i-a făcut tatăl fiului risipitor, primim pe acela care îşi risipeşte până la urmă şi
tinereţea, şi vlaga, îl primim cum a primit Domnul Iisus Hristos pe femeia păcătoasă. Nu
i-a cerut nimic Domnul Hristos femeii când s-a întors ea de la păcate şi s-a dus la Domnul
Hristos şi i-a udat cu lacrimi picioarele. Nu i-a spus nici un cuvânt femeia păcătoasă, ci
lacrimile ei au spus. De ce au spus lacrimile ei? Pentru că lacrimile, v-am mai spus eu şi
de altă dată, sunt puse în trup ca semn despre aşezarea minţii. Lacrimile sunt manifestarea
în trup a aşezării sufletului. Deci femeia nu a zis nimic cu cuvântul, dar a zis cu

lacrimile ei şi Domnul Hristos nu a răscolit nimic prin gunoaiele ei, era cunoscător al
inimii, nu a pus-o să facă declaraţii, ci a primit-o cu bunătate. De ce? Pentru că cel bun
nu poate fi rău. Şi noi trebuie să avem înţelegere faţă de neputinţa omenească. Asta
înseamnă că nu poţi să ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu omul mare, îi atragi
atenţia că eşti bun cu el, mai laşi tu, mai dă el, şi aşa se merge în viaţa aceasta.
Sunt şi nişte principii care trebuie avute în vedere şi care trebuie puse în atenţia
oamenilor, mai ales într-o societate ca aceasta, care nu ne mai sprijină mai deloc. Când
eram eu copil, erau nişte rânduieli din care nu ieşea mama mea, de când s-a căsătorit şi
până la moarte: a purtat batic pe cap şi în Biserică şi la lucru şi peste tot. Nu numai
mama, toată lumea făcea aşa. Acuma stau oamenii la îndoială; o femeie se întreabă, de
exemplu, de ce să port batic pe cap, de ce să nu port pantaloni scurţi dacă-i cald? Păi
mamei mele nu i-a fost cald? Ba i-a fost cald, dar a îndurat căldura pentru că aşa era pe
vremea aceea; acuma e altă vreme. Buna mea dinspre mamă ne-a spus, de exemplu,
despre naşterea de copii, că a zis cuscra ei, mama lui tata: “Eu, cuscră, am avut copii
cum a fost legea mai demult, tot la doi ani unu”. Dar era bătrână şi îşi dădea seama că
între tinereţea şi bătrâneţea ei a intervenit ceva, a intervenit în lume o comoditate, a
intervenit ştiu eu ce, nu a mai avut tot la doi ani unul, ci a avut la douăzeci de ani unul.
Concluzii
N oi nu avem ce face decât să-i ajutăm pe oameni, să-i facem să conştietizeze atât cât
putem, să le dăm exemple din cât se poate şi să ducem o viaţă în anonimat, cum a
dus-o Maica Domnului, să nu ne afirmăm (lăudăm) dacă e vorba de a face ceva bun şi
ceva frumos, să nu ne comparăm cu alţii pentru că viaţa nu se trăieşte prin comparaţie.
Să fim înţelegători faţă de neputinţa omenească, cum a zis părintele Arsenie. Să ne
împlinim rosturile, fiecare unde le avem, căci “Dacă faci binele de care îţi aduci aminte -
zice Sfântul Marcu Ascetul -, cel de care nu-ţi aduci aminte ţi se va descoperi ţie”. Fiecare
în rosturile lor, cei fără familie în rosturile lor, şi fiecare să împlinim voia lui Dumnezeu, să
aducem mai multă cinstire Mântuitorului, să ne supunem cu mai multă grijă poruncilor şi
îndemnului Mântuitorului, rânduielilor Sfintei noastre Biserici şi să avem nădejde în mila
lui Dumnezeu. Dar peste toate, să chemăm ajutorul lui Dumnezeu zicând “Doamne Iisuse
Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Acesta este esenţialul,
să faci linişte în suflet, să te rogi lui Dumnezeu, să înmulţeşti rugăciunile, să faci acte de
caritate, să faci educaţie. Nu trebuie să fii isihast ca să faci educaţie, dar ca să fii primit
de Dumnezeu (şi bun pentru Dumnezeu şi pentru toate: pentru caritate, educaţie şi pentru
înmulţirea binelui) e important să-ţi curăţeşti sufletul, să-l modelezi după voinţa lui
Dumnezeu şi atunci Dumnezeu, darul lui Dumnezeu, este cu tine şi nu numai cu tine, ci
şi cu societatea în care trăieşti, pentru că ştiţi că în cartea Facerii, acolo unde se vorbeşte
despre Avraam, cum a vorbit cu Dumnezeu în legătură cu Sodoma, i-a spus Dumnezeu
că şi dacă vor fi zece drepţi în Sodoma, nu va prăpădi cetatea. Nu poţi să ungi pe altul cu
miresme dacă nu miroşi tu întâi frumos. Un om bun nu-i bun numai pentru el, e bun şi
pentru toţi care vin în legătură cu el. Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt: “Blândeţile
voastre să se facă cunoscute tuturor oamenilor” (Fil.4). Ce înseamnă “tuturor oamenilor”?
Adică oamenii din Australia să ştie că eu sunt blând? Nu! Ci tuturor oamenilor cărora le vin
în ajutor. Şi să fie o realitate evidentă, nu o realitate părelnică: mi se pare mie că sunt blând,
dar când vine o situaţie în care mă pot mânia, mă şi mânii.
Vă rog să nu uităm, pentru că a fost vorba despre femeia aceea pe care au
condamnat-o unii din jurul ei (cum condamnăm şi noi de multe ori) că n-a făcut bine aducând
mir Mântuitorului, arătându-şi cinstirea prin mir, că Domnul Hristos a spus “Nu faceţi supărare
femeii”. Eu aş simplifica lucrurile şi aş zice numai atâta “Nu faceţi supărare!”

O problemă ecleziologico-pastorală:
Rolul femeii
în primele comunităţi creştine (I)
Pr. Gurie GEORGIU
Padova
C omunitatea creştină din epoca primară (respectiv organizarea, structura şi activitatea

ei) rămâne un punct de referinţă paradigmatic pentru ecleziologia şi pastorala
contemporană. Aceasta, nicidecum din dorinţa de a restaura cu patos arheologic realităţile
din epoca primară a Bisericii - cum încearcă să facă unele comunităţi creştine
neoprotestante din lumea noastră - ci din preocuparea legitimă de a realiza o confruntare
clarificatoare cu trecutul cel mai îndepărtat al Bisericii, pentru a vedea în ce măsură
evoluţia organizării ecleziale a perpetuat până în contemporaneitate elementele esenţiale
ale ecleziologiei neotestamentare.
Climatul pluri-confesional şi multi-cultural occidental a adus în actualitate rolul
femeii într-o comunitate creştină. Perspectivele asupra acestui rol sunt extrem de diferite
în diferitele grupări religioase creştine de azi; evenimentul cel mai revoluţionar din întreaga
istorie a creştinătăţii a fost - se pare - hirotonirea femeii în Biserica Anglicană, inclusiv
întru treapta arhieriei. În alte confesiuni creştine protestante şi neoprotestante dintotdeauna
au existat femei angajate în ministerul Bisericii, însă respectivele confesiuni creştine nu
aveau o viziune explicit sacramentală asupra ministerului eclezial, precum are Biserica
Ortodoxă şi cea Romano-catolică.
Sfânta Scriptură a Noului Testament cuprinde o serie de texte favorabile în mod
clar colaborării feminine în activitatea Bisericii. Astfel, în 1 Corinteni 7,7-8.25-40 Sfântul
Apostol menţionează faptul că există anumiţi creştini care au primit de la Dumnezeu
harisma de a se păstra “feciorelnici” sau “văduvi” - fie bărbaţi, fie femei - harismă ce le
permite să se ofere cu “întreaga inimă” Domnului Iisus Hristos; aceasta nu doar în scopul
de a trăi personal Evanghelia, ci şi pentru a o răspândi. Între aceştia Sfântul Pavel se
numără pe sine însuşi împreună cu Barnaba, colaboratorul său misionar; cu toate acestea,
recunoaşte că alţi “fraţi ai lui Iisus precum şi Chefa” s-au angajat în activitatea misionar-
evanghelizatoare însoţiţi de o “femeie-soră” (1 Corinteni 9,5) expresie pe care mulţi exegeţi
contemporani o interpretează ca sugerând soţia; deci activitatea lor misionară se desfăşura
uneori în comun.
În saluturile finale ale Epistolei 1 Corinteni (16,19) scrisă de la Efes cu câţiva ani
mai înainte de Epistola către Romani, Sfântul Pavel trimitea creştinilor din Corint şi salutările
lui Acvila şi Priscila (o pereche creştină) cu aceste expresive cuvinte: “Vă salută mult
întru Domnul Acvila şi Priscila cu întreaga comunitate (Biserică - ecclesia) care se adună
în casa lor”. De aici rezultă clar că aceşti soţi aveau la Efes o “biserică”, o comunitate
creştină, diferită de cea fondată de Sfântul Pavel şi care se strângea în adunare comunitară
tocmai în casa lor; tocmai de aceea casa lor era un punct de referinţă pentru creştini.
Iată deci unul din elementele deosebit de importante care poate fi actualizat de
misiologia şi pastorala contemporană: chiar dacă contextul socio-cultural este radical
schimbat, creştinii se pot aduna pentru rugăciune şi pentru a medita la cuvântul lui
Dumnezeu şi în propriile case, iar familia-gazdă care se auto-însărcinează cu o asemenea

responsabilitate realizează o lucrare misionară deosebită în societatea secularizată de
azi. Această strategie misionară ar infirma mentalitatea existentă în lumea contemporană
privind existenţa doar a anumitor spaţii sacre (precum Biserica) şi ar familiariza lumea cu
învăţătura autentic-ortodoxă că întreaga creaţie, inclusiv propriile case pot fi locuite şi
transfigurate de prezenţa sfinţitoare a Duhului Sfânt. Pentru a se evita în schimb tendinţele
sau poziţiile extremiste - care caracterizează unele mişcări sectare - potrivit cărora numai
astfel de adunări ar fi legitime, existenţa locaşurilor de cult fiind o încălcare a intenţiei
divine, prezenţa preotului sau a unui responsabil al Bisericii ar fi binevenită.
Sfântul apostol Pavel menţionează apoi la sfârşitul Epistolei către Romani o
mulţime enormă de colaboratori şi colaboratoare ale sale în efortul de răspândire a
Evangheliei. Astfel, între aceste nume întâlnim o serie de femei necăsătorite (foarte
probabil fecioare sau văduve), la loc de frunte fiind menţionată diaconiţa Febe din Cencre
(portul estic al Corintului) responsabilă cu opera caritativă (16,1-2). Apoi Sfântul Pavel o
mai salută pe Maria “care s-a străduit atât de mult pentru voi” (16,6) şi pe Trifene şi
Trifoza care par a fi două surori (sau cel puţin două asociate) în misiunea apostolică.
Sfântul Pavel salută apoi şi diferite perechi de tineri căsătoriţi, între care primatul îl deţine
Acvila şi Priscila, urmaţi de Andronic şi Iunia, despre care textul sugerează că ar fi
devenit creştini mai înainte chiar de Sfântul Pavel, cinstiţi cu apelativul de “apostoli”
pentru misiunea lor itinerantă în vederea întemeierii de noi comunităţi creştine.
Sfântul Pavel menţionează şi în Epistola către Coloseni (4,15) femei sau perechi
căsătorite în casa cărora se aduna comunitatea creştină locală şi care îşi manifestau
astfel “harisma ospitalităţii”.
În prima Epistolă către Corinteni (11,5) Sfântul Pavel subliniază că şi femeile
pot să se roage (practicând glosolalia) şi chiar să profeţească, însă cu o singură condiţie:
să aibă capul acoperit cu tradiţionalul văl iudaic, specific epocii şi impus de exigenţele
culturale ale acelor vremi. În bisericile noastre ortodoxe orientale obiceiul acoperirii capului
de către femei în Biserică a supravieţuit până în zilele noastre. Sfântul Apostol Pavel îşi
motivează astfel propria poziţie: moda capului descoperit la femeie este discordantă cu
tradiţia comunităţilor iudeo-creştine. Motivaţia fundamentală şi determinantă nu este deci
una doctrinară sau de principiu, ci una disciplinară: voinţa apostolului de a nu produce
o fractură de proporţii cu un obicei înrădăcinat profund în cultura iudaică precedentă,
care ar fi putut crea schisme şi sfâşieri ale comuniunii între comunităţile iudeo-creştine şi
cele provenite dintre păgâni.
Important este însă în textul paulin poziţia sa faţă de rolul activ al femeii în
Biserică. Femeia în acea epocă evident patriarhală, nu doar rostea rugăciuni în
comunitatea creştină publică, ci îşi manifesta liber harisma glosolaliei (harismă care ulte-
rior va dispare din istoria Bisericii după cum însuşi Pavel profeţise, întrucât a fost dăruită
de Dumnezeu Bisericii doar pentru perioada de început a Bisericii) şi era serios angajată
în activitatea caritativă a comunităţii creştine. Concluzia pastorală contemporană ar fi
aceea că femeia trebuie să îşi facă mai mult curaj în participarea activă la strana bisericii
(respectiv la citirea Apostolului, a diferitelor rugăciuni ce intră în competenţa stranei, a
cântării diferitelor imne bisericeşti).
Toate textele enumerate până acum sunt deci în mod clar favorabile asumării
unui rol activ de către femeie în comunitatea bisericească de azi. Existe însă o serie de
texte (paradoxal, unele scrise de acelaşi Apostol Pavel) care la prima vedere limitează
drastic această participare. Pentru a vedea în ce măsură acestea anulează sau neagă
poziţia conturată până acum de Sfântul Pavel, le vom lua în analiză într-un număr viitor.

Ne rãspunde pãrintele
... de la inimã la inimã
Publicăm răspunsurile date de duhovnici, teologi şi creştini angajaţi (vii!), la

întrebări mai des puse. Vom încerca să creştem numărul celor ce răspund întrebărilor,
pentru că varietatea răspunsurilor duce la o mai deplină lămurire.
Mulţumim, în numele nostru şi al cititorilor, celor care, lăsând la o parte unele
treburi poate mai importante şi mai urgente, s-au străduit să răspundă, cu
responsabilitate şi cu dragoste.
Întrebare:
Pravila apostolică şi practica Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne cer să nu ne rugăm
împreună cu ereticii. Pe de altă parte, ideologiile contemporane, facilitatea şi
universalizarea contactelor între oameni, împing la călcarea frecventă a Pravilei şi în
această privinţă. Mai mult, “declararea neabătută a ortodoxiei” este numită de
heterodocşi de-a dreptul erezie!
Care ar fi drumul împărătesc în aceste situaţii?
P. S. Corneliu Bârlădeanul (Arhiereu vicar la Episcopia Huşilor): Sigur, canoanele ne

opresc a avea comuniune cu ereticii, însă nu a ne ruga pentru ei. Este necesar a face
cunoscută ortodoxia însă nu a adopta şi face compromisuri de dragul unei păci sterile.
Arhim. Teofil Părăian (Mânăstirea Brâncoveanu): Biserica a fost întotdeauna exclusivistă

şi în felul acesta şi-a menţinut identitatea. Între mijloacele de menţinere a identităţii
ortodoxe, biserica i-a exclus pe cei de altă credinţă ca eterodocşi. Astăzi lucrurile s-au
schimbat în înţelesul că ortodocşii, deşi hotărâţi pentru ortodoxie sunt în acelaşi timp şi
concilianţi. Există preocupări de apropiere între creştini mai mult decât altă dată, iar
rugăciunea împreună cu eterodocşii este o practică mai ales la diferite ocazii. Astăzi ne
rugăm cu cei ce vor să se roage cu noi. Nu excludem pe eterodocşi ci ne întemeiem pe
faptul că şi de la ortodocşi şi de la eterodocşi se cere credinţa lucrătoare în iubire.
Arhim. Mina Dobzeu (Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”): Pravila Sfinţilor Apostoli
şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii ne cer să evităm rugăciunea împreună cu ereticii,
cu cei de alt cult necreştin, sau de alte confesiuni creştine care s-au rupt de unitatea
Bisericii Ortodoxe, singura care a umblat şi umblă în unitatea Duhului Sfânt, garanţia
adevărului fiind dată de cele şapte Sinoade Ecumenice.
Îndemnăm pe credincioşi să nu se roage de cei de altă confesiune creştină, să
evite întâlnirile cu ei şi discuţiile. Numai preoţii şi teologii delegaţi de Biserică în diferite
congrese să discute problemele care ar putea duce la unitatea Bisericii. Creştinii de rând
pot cădea în cursa sectarilor, care speculând unele slăbiciuni ale unora din slujitorii bisericii
şi neştiinţa unor creştini, răstălmăcesc adevărul, ponegresc Biserica Ortodoxă şi clerul,
şi după un raţionament aproape ateist, se străduiesc să rupă sufletele slabe de la sânul
Bisericii, maica noastră a tuturor. Netemeinicia învăţăturii lor este pusă în evidenţă de
numărul mare al denominaţiunilor creştine şi sectare. Biserica Ortodoxă propovăduieşte

mântuirea prin credinţă, har şi fapte bune. Raţiunea se arată uneori perversă şi trufaşă,
nestatornică şi nemulţumită. Interpretarea liberă a Scripturii prin puterea raţiunii a dus la
atâtea şi atâtea secte, toate revendicându-se de la Hristos, care rătăcesc în întuneric
pentru că au ieşit din raza luminoasă a Duhului Sfânt.
Arhim. Ioachim Pârvulescu (Mânăstirea Lainici): Trăim într-un timp istoric deosebit,
nemaiîntâlnit în istorie. De altfel, fiecare moment este unic în viaţa noastră, a bisericii, a
universului. Există dogmele de credinţă care au valabilitate veşnică, sunt neschimbabile,
indiferent de materia cenuşie a omului istoric care îndrăzneşte să extrapoleze în tran-
scendent. Dumnezeu rămâne acelaşi într-un prezent continuu. Numai noi îl percepem în
raport de înaintarea în cunoaştere în timpul pe care ni l-a dăruit Dumnezeu în această
viaţă.
Dacă ne-a privilegiat Dumnezeu să fim creştini, trebuie să avem şi
înţelepciunea creştină în raporturile noastre cu semenii, indiferent de naţionalitate
şi credinţă. Porunca cea mai mare şi virtutea cea mai nobilă cu care ne-a înzestrat
Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos este dragostea. Dacă am îndrăznit şi
am gustat din această dragoste divină, avem puţine posibilităţi de a mai păcătui.
Suntem îmbrăcaţi şi suntem protejaţi de harul lui Dumnezeu.
Antichitatea creştină a fost ancorată într-o disciplină creştină foarte riguroasă
referitoare la raporturile creştinilor cu ceilalţi oameni păgâni. În esenţă, erau nişte reguli
care nu le permiteau creştinilor să locuiască împreună cu ereticii, să discute sau să aibă
vreo legătură cu ei.
Însă aceste interdicţii nu însemnau să ai un comportament arogant, discriminatoriu,
sau discreditor faţă de ceilalţi, ci ele aveau rolul de a preveni slăbirea credinţei datorită
influenţei directe sau indirecte a celorlalţi.
Atunci toată lumea era păgână, creştinismul era la începuturi şi trebuia să fie
categoric, să aducă lumii ceva nou din toate punctele de vedere. Cei 2000 de ani de
creştinism sunt marcaţi atât de evoluţii ascendente, pozitive, cât şi cu involuţii. Mai ales
azi, vedem foarte multe involuţii, foarte multe repăgânizări zonale cu intenţii de
universalizare.
Atunci era aplicată o anumită strategie, azi este aplicată alta. Diavolul a mai căpătat
o experienţă de 2000 de ani şi lucrează ca atare. Creştinii ortodocşi sunt astăzi puşi în
faţa unor situaţii delicate referitor la îndeplinirea riguroaselor precepte antice, socotite de
unii anacronice, depăşite. Noi însă nu le socotim anacronice deoarece o regulă sfântă
este luată din cer, este atemporală, are valabilitate veşnică. Însă li se pot aplica diferite
accente, de la caz la caz.
Spre exemplu, dacă participi la o întrunire sau slujbă interconfesională din re-
spect faţă de orice om (omul fiind creatura lui Dumnezeu), fără să fii afectat sufleteşte,
participarea aceasta nu este socotită un păcat. Păcat îl socotim când ne batem cu pumnul
în piept că noi suntem credinţa adevărată, discredităm şi ne lăudăm într-una, fără să
facem nimic din preceptele învăţăturii sfinte, adevărate, însă noi nu facem faptele credinţei
şi suntem morţi sufleteşte.
Oricum, asemenea întâlniri interconfesionale care se fac astăzi între diferitele
culte, cu program pentru rugăciune în comun, nu deţin o aură duhovnicească, ci una de
complezenţă şi diplomaţie, “ca să ne aflăm în rândul lumii”. Numai dacă este un sfânt
acolo între ei, poate face minuni, şi cum sfinţi sunt din ce în ce mai puţini, rezultatul este
cum este. În general, aceste lucruri care se vor a fi duhovniceşti, sunt mai mult la un nivel
teoretic şi atât. Duhovnicia şi sensibilittea sfinţeniei este percepută în momentul când

atingi măcar pentru câteva secunde acele lungimi de undă sfinte.
Înainte se vorbea şi se teoretiza foarte puţin, însă se făcea multă rugăciune, azi
întâlnim inversul acestui aspect, adică se vorbeşte mult, se teoretizează totul, însă
rugăciunea şi lucrurile înalte ale sfinţeniei sunt departe sau inexistente.
Un creştin adevărat cu trăire asfântă, respectă şi se teme să judece orice lucru.
Facem păcat atunci când împărtăşim idei eretice referitoare la credinţa ortodoxă,
la dogmele fundamentale ale ei sau dacă simpatizăm unele învăţături eretice socotindu-
le ca adaptabile la dogmele bisericii ortodoxe. Aici se pot pierde suflete multe. Tentaţia
universalizării credinţei şi idologiilor este o mare capcană antihristică. Adică eu, creştin
ortodox fiind, trebuie să respect omul, relaţiile cu orice om, însă nu pot fi de acord cu
universalizarea credinţei, deoarece aceste instituţii sunt mai întâi de natură politică,
diplomatică, care vor să compromită şi credinţa. Universalizarea sau globalizarea credinţei
este o mare utopie.
Într-adevăr, este foarte greu astăzi să-ţi menţii verticalitatea ortodoxă prin atâtea
erezii şi păgânităţi. Socotesc că un lucru foarte important, pentru cei ce au diverse întâlniri
cu asemenea eretici, să ceară binecuvântarea duhovnicului. Să nu facă nimic din aroganţă
şi dispreţ. Ci din multă compătimire şi dragoste deoarece, în foarte multe dialoguri pe
care le-am avut cu asemenea eretici sau păgâni, mi-am dat seama de ilogicitatea gândirii
şi de paralelismul ideii. Mi-am dat seama că diavolul a intrat sufletul, în mintea, gândirea
şi în toată fiinţa lor.
Asistăm azi la o întunecare groaznică deoarece atunci când declarăm neabătut
că ortodoxia, ca credinţă sfântă şi dumnezeiască, este singura adevărată şi mântuitoare,
suntem noi socotiţi ca eretici, însă nu trebuie să ne mirăm, deoarece îl avem ca prim
exemplu pe Mântuitorul Iisus Hristos, când El, ca Dumnezeu, a fost combătut dur de
către cărturarii şi fariseii vremii. Îl socoteau pe Iisus că scoate demonii cu ajutorul domnului
demonilor.
Drumul împărătesc sau calea de mijloc în asemenea situaţii de contact cu ereticii
este, de fapt, evitarea acestui contact, în primul rând, iar în al doilea rând, dacă nu
stăpânim bine dogmele fundamentale ale ortodoxiei creştine, să nu intrăm nici măcar în
dialog, deoarece se poate aduce îndoiala şi împuţinarea credinţei, care şi acestea, la
rândul lor, generează stricăciune spirituală.
Arhim. Ioanichie Bălan (Mânăstirea Sihăstria): Nu trebuie să ne temem de sectele din

afara Ortodoxiei, oricare ar fi ele! Cine nu ştie câte „eforturi fac cultele neoprotestante
împotriva Ortodoxiei, cu scopul de a răpune fiecare ţară ortodoxă?
Avem mare speranţă în Dumnezeu că ţările ortodoxe, care au rezistat împotriva
ereticilor două mii de ani, vor rezista şi de acum înainte. Nu ne părăseşte Hristos
Mântuitorul, să ne rugăm mai mult şi să nu cerşim pe la porţi străine să ne „ajute”. „Îndrăzniţi!
Eu am biruit lumea!” – zice Domnul.
Credem în viitorul Ortodoxiei, în mănăstiri, în marii teologi ortodocşi, credem şi în
lacrimile mamelor şi ale săracilor care se roagă pentru Sfânta Ortodoxie. Să nu ne temem!
Ierom. Comoriţă Gherontie (Piatra Neamţ): Iubiţi creştini, mare este taina creştinătăţii,
Domnul învaţă pe ucenicii săi că trebuie să urmeze Lui întru toate faptele bune, să lumineze
şi să înţelepţească pe oameni.
Creştinii care s-au rătăcit de la unele adevăruri dogmatice de credinţă ortodoxă,
de morală şi de cult, se numesc eretici. Cei care şi-au formulat o doctrină eretică şi
schismatică, rupându-se definitiv de Biserică se numesc sectanţi. Doctrinele rătăcite de
toate nuanţele sunt creaţia fiinţelor raţionale răzvrătite, care, în conformitate

cu legea liberei lor voinţe, ele pot să asculte de adevărul voinţei lui Dumnezeu sau nu,
afirmându-se în viaţă ca nişte membre deformate (Deut 6, 1 – 25; 30, 1 – 20).
Fiinţele raţionale, oamenii, cad în erezie, din cauza:
a) neştiinţei (Osea 4, 6-7), (Ioan 4, 11)
b) înşelăciunii diavoleşti (Fac. 3. 1. 6). (Matei 4. 1. 10). (2Cor. 11, 3 – 15)
c) poftelor omeneşti de a se folosi rău de libertatea care duce la răzvrătire,
neascultare şi necredinţă (3Regi 22 , 128; Ier. 20, 1 – 18; Tit 32, 5)
d) învechirii întru păcate, atât prin educaţia primită de la părinţi, profesori sau
păstori, care nu-i învaţă binele, cât şi prin îndeletnicirea voită a minţii şi a vieţii
obişnuite.
Îndreptarea lor, a ereticilor, se poate face numai cu darul lui Dumnezeu şi se poate
altoi numai pe o inimă sinceră, pe care Domnul nu o va urgisi (Ps. 50, 17). Pe ereticii care
nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică
îndepărtarea lor de şi din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi enoriaşilor să se ferească de
ei cu desăvârşire, şi să nu se întovărăşească cu ei, nici la vorbă şi nici la rugăciune, căci
ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, stricând turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea
credinţei (Prov. 13, 20). Aceştia sunt cei despre care Domnul a spus, cu amărăciune şi
cu asprime, că sunt hristoşi mincinoşi şi învăţători vicleni, care hulesc darul harului şi
dispreţuiesc darul Lui, cel oferit gratis, cărora nu li se iartă nici în veacul de acum, nici în
cel ce va să vie (Matei 5, 32).
Nu mai umblaţi întru întuneric ne spune cartea sfântă, dar noi trebuie să ne
îmbrăcăm cu armele luminii ca să putem sta împotriva uneltirilor diavolului, căci lupta
noastră nu este împotriva trupului sau a sângelui ci împotriva stăpânitorului acestui veac
desfrânat şi păcătos.
- Nu se cuvine a ne ruga împreună cu ereticii sau schismaticii (Apost 9, 45) –
Laodiceea 33
- Nu se cuvine să părăsească creştinii slujba mucenicilor lui Hristos şi să se
ducă la serbările falşilor mucenici şi ereticilor, sau care au fost odinioară eretici,
căci aceştia sunt înstrăinaţi de Dumnezeu (Laodiceea 34).
- Nu se cuvine creştinilor să părăsească Biserica lui Dumnezeu şi să venereze
pe îngeri ca făpturi în locul lui Iisus care este Capul Bisericii (Colos. 2, 4, 8) (Efes.
1, 20, 4; 15, 16) şi să nu punem făptura în locul ziditorului.
- Dacă un cleric sau laic va intra în sinagoga iudeilor sau a ereticilor să se
roage, să se caterisească şi afurisească (Apost. 64).
Monahia Roşu Marina (Maică Stareţă la Mânăstirea Miclăuşeni) : Adevăratul ortodox

care a cunoscut bucuria rugăciunii comunitare în Biserica Ortodoxă nu se împuţinează în
credinţă atunci când alături de el se roagă un eterodox, bine ştiind că Hristos caută să
vină toţi oamenii la cunoştinţa adevărului. Avem în Istoria Bisericii nenumărate cazuri de
convertire creştină ortodoxă din rândul eterodocşilor.
Creştinul ortodox care trăieşte după credinţa sa ştie că este în corabia lui Hristos,
iar fratele lui pe valuri, iar pentru a fi salvat trebuie să ajungă în corabie. De unde ştim noi
puterea credinţei unui eterodox care ajunge mai repede poate decât noi, ortodocşii, la
Făcătorul tuturor? Greşeala noastră a ortodocşilor nu constă în faptul că ne rugăm
împreună cu ereticii, ci în faptul că ereticii nu văd în viaţa şi faptele noastre adevărata
credinţă şi atunci este firesc să fie cotată o afirmaţie de genul “declararea neabătută a
ortodoxiei” ca ereziei!
Nimic nu se îngăduie pe pământ fără ştiinţa lui Dumnezeu. Oare, nu cumva, la
aceste întâlniri dintre ortodocşi şi eterodocşi Dumnezeu aşteaptă de la noi,

care zicem că suntem ortodocşi, să fim lumină pentru ceilalţi fraţi ai noştri care nu au
primit lumina credinţei sau au primit-o umbrită de pete ale întunericului ereziilor?
Să ne rugăm cu căldură lui Hristos şi El ne va lumina ce trebuie să facem dacă
suntem puşi în situaţia de a ne ruga cu ereticii. Dar cel mai bine să lăsăm aceasta în
seama celor încercaţi, care pot duce lupta, adică a capilor Bisericii.
Din care motiv interzice Pravila rugăciunea cu ereticii? Pentru ca nu cumva, în loc
ca ei (ereticii) să vadă lumina credinţei adevărate şi să părăsească păgânismul, să nu se
petreacă invers prin întâlnirile cu ei, adică noi, cei ce credem că suntem în lumină, să nu
cădem în întunericul lor şi datorită neputinţei firii noastre omeneşti roase de păcatul
strămoşesc, crezând că facem o faptă bună să ne pierdem mântuirea. Adevărul ortodox
ştie că rugăciunile cu ereticii sunt un mijloc exterior prin care vrăjmaşul poate foarte uşor
să ne fure bogăţia credinţei pe care am adunat-o. Trăim vremurile despre care se spune
că diavolul poate să înşele dacă se poate şi pe cei aleşi.
Prin urmare toate ideologiile contemporane care fac apologia contactelor spirituale
între oameni sunt o tactică subtilă şi inteligentă a satanei, care desacralizează Adevărul
revelat, laicizează adevărata credinţă, o circumscrie terestrului luându-i aureola divină.
Aceasta pregăteşte religia sincretistă universală care va sluji lui Anticrist.
Maica Stareţă Iustina Popovici (Mânăstirea Sfânta Ana - Orşova): Drumul împărătesc
cred că ar fi ca noi, ortodocşii să ne apropiem cu dragoste dar şi cu discernământ de cei
ce vor să se apropie de noi, fără să ştirbim nimic din învăţătura noastră; iar faptul că
suntem judecaţi, sau că facem sminteală că ne rugăm în anumite împrejurări cu ereticii,
să ne-o socotească Dumnezeu ca o formă a dragostei când cineva îşi pune sufletul
pentru prietenul său, căci prieten este cel ce şi el vrea să se apropie de tine fără vicleşug.
Maica Siluana Vlad (Mânăstirea Christiana): Eu sunt atât de păcătoasă că nu ştiu care-
i drumul împărătesc. Din viaţa, experienţa mea, mi-am întrebat Părintele Duhovnic,
superiorii şi mai ales L-am întrebat pe Mântuitor şi m-am rugat mai mult pentru ei decât
cu ei, dar cu conştiinţa că eu, ca om, pot fi de multe ori mai păcătoasă decât ei ca oameni
şi că fără nici un merit noi avem această Comoară: Ortodoxia. Şi atunci am găsit răspunsul
împărătesc: să fim ortodocşi în sensul cel mai adânc şi sfânt al cuvântului şi să mărturisim
Ortodoxia acolo unde orânduieşte Dumnezeu. Ce zic fraţii din celelalte credinţe este
problema lor; a noastră este să fim ceea ce Mântuitorul ne-a ales să fim. El zice: “Eu v-
am ales pe voi, nu voi pe Mine”. Slavă Ţie Dumnezeule şi alege-i pe toţi şi nu lăsa pe
nimeni să piară!

Actualitatea
religioasã
u Papa nu e dorit în Grecia şi îndoctrinarea religioasă existentă în fiecare
zonă cheie a vieţii” (armată, şcoală, etc.) spune
Rusia
Lev Levinson. 55% din populaţia Rusiei declară
„Atâta timp cât greco-catolicii continuă să
că sunt creştini ortodocşi iar 5% că sunt atei.
confisce catedrale ortodoxe în Ucraina, atât
timp cât romano-catolicii îşi continuă
expansiunea în regiunile vestice ale Ucrainei u Preşedintele Iugoslaviei
şi Bielorusiei, o întâlnire cu Papa nici nu intră doreşte sfatul Patriarhului
în discuţie” a spus Sanctitatea Sa Alexei al Noul preşedinte al Iugoslaviei, Vjislav
II-lea – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse. Kostunica, într-un mesaj de răspuns la
Trei eparhii din sudul Ucrainei au fost ruinate. binecuvântările primite din partea PS Sale
„Credincioşii ortodocşi au fost expulzaţi din Pavle, Patriarhul Iugoslaviei, spune: „Sper să
bisericile lor, preoţii au fost bătuţi iar obiectele mă credeţi, când spun că voi încerca să fiu pe
de cult au fost distruse. Aceste acţiuni con- cât posibil, responsabil, totdeauna amintindu-
tra Bisericii-Surori… sunt greu de acceptat”. mi de poruncile Evangheliei” . Noul preşedinte
În plus, catolicii nu au nici un drept să-i sârb speră că Patriarhul Pavle îşi va face timp
convertească pe necredincioşii ucraineni, din pentru o întrevedere, încheind cu dorinţa de a
moment ce 70% dintre ucrainieni sunt, fie ei, primi sfatul părintesc al P.F. Sale. (Vestitorul
fie urmaşii lor, botezaţi la ortodocşi. Ortodoxiei, 1 decembrie 2000)
O parte din ierarhii Bisericii Ortodoxe
Greceşti, între care chiar şi preşedintele u Se încearcă compromiterea
Comitetului pentru relaţiile cu Catolicii (din
cadrul Sinodului ortodox grec), Mitropolitul
Patriarhului Teoctist
Ambrorios de Kalavryta, se opun invitării În cotidianele din reţeaua „Monitorul”
Suveranului Pontif pentru a vizita Atena, Patriarhul Teoctist este acuzat de ziaristul
imputându-se catolicilor existenţa în Grecia ieşean Adrian Cioflâncă, pe baza unui docu-
a Bisericii Greco-Catolice, care practică ment din arhiva SRI (întocmit în 1950 de către
Liturghia bizantină dar se află sub ascultarea Securitate), că a fost membru al Mişcării
Papei. Vizita în Atena este parte din Legionare şi că a participat la „rebeliunea
pelerinajul Papei pe urmele Sfântului Apostol legionară” din 21-23 ianuarie 1941, devastând
Pavel. Decizia privind invitarea Papei s-a sinagoga din strada Antim, din Bucureşti,
amânat pentru luna martie 2001. alături de alţi preoţi legionari. Pe atunci era
ierodiacon şi student în anul I la Teologie, în
Capitală. Comentând acest caz, Dan Ciachir
u Relaţia Biserică – Stat din a spus: „Patriarhul a făcut parte din Frăţiile
Rusia deranjează pe atei de Cruce (organizaţiile de adolescenţi ale
Lev Levinson este fondator al „Societăţii pentru Legiunii – n.red.), nicidecum din Mişcarea
atei” din Moscova, care are ca scop să prevină Legionară. Povestea cu incendierea sinagogii
influenţa crescândă a Bisericii asupra este o minciună sfruntată”...
guvernului. El este deranjat de faptul că imnul Nenumărate minţi strălucite şi preoţi
naţional al ţării spune că Rusia este o ţară vrednici au umplut puşcăriile carlesciene,
sfântă apărată de Dumnezeu. „Noi observăm antonesciene şi comuniste, ori şi-au dat viaţa
un atac în masă în statul laic cu pentru crezul lor legionar. De aceea,
numele de legionar aruncat asupra homosexuali nu s-au lăsat mai prejos.
Patriarhului se transformă într-un cuvânt de Văzând ei că este posibilă şi o sarcină
laudă. Atacul are însă ca scop compromiterea extrauterină, au cerut medicilor să le
Patriarhului şi a întregului cler ortodox, pentru transplanteze în cavitatea peritoneală un
că, dacă pe vremea comuniştilor, pe post de embrion fecundat în laborator, pentru a deveni
sperietoare erau capitaliştii, din 1990 încoace mame (!) naşterea urmând a avea loc prin
ei sunt legionarii. (extras din „Crezul nostru” - cezariană. Profesorul Robert Winston (un
ianuarie 2001) mare specialist în domeniul fertilităţii)
precizează că foetusul poate fi implantat cu
u Constituţia Europei placentă în abdomenul bărbatului şi fixat pe
Trei institute de politică internaţională (IRFI – un organ intern, cum ar fi intestinul. El
Franţa, DGAP – Germania şi ISPI – Italia) au recunoaşte totodată, că există un pericol ce
semnat la sfârşitul lui noiembrie 2000 ar putea fi provocat de sângerarea placentei
„Declaraţia de la Milano” pentru elaborarea şi că absorbţia hormonilor feminini ar duce
unei Constituţii Europene în următorii 5 ani. la… dezvoltarea sânilor. Oare unde s-ar simţi
Textul ei nu va trebui să fie amestecat cu mai bine copilul: în pântecul mamei sau între
constituţiile naţionale şi nu va trebui să încalce măruntaiele unui bărbat?!
competenţele ţărilor membre iar cetăţenii vor Raël, fondatorul companiei Clonaid
avea o cetăţenie mixtă, naţională şi din Bahamas, a declarat că elaborează un
europeană. S-a decis şi înfiinţarea unui plan care oferă servicii de clonare pentru
Observator al Constituţiei Europene pentru homosexuali, în scopul întemeierii unei familii.
stimularea dezbaterii politice pe această El este şi fondatorul religiei Raëliene cu sediul
chestiune. Acţiunea a fost iniţiată de Franţa, la Geneva, o sectă cu 50.000 de membri din
Germania şi Italia, prin preşedinţii lor. 85 de ţări. Raëlienii cred că oamenii sunt
rezultatul experimentelor genetice realizate de
o rasă de extratereştri numită Elohim. Raël
u Copiii familiilor trăieşte în Montreal, lângă un parc ce-i
homosexuale: înfiere, naştere aparţine, numit Ţara OZN-urilor. Cinci tinere
sau clonare?! raëliene s-au oferit voluntar ca „mame”,
Statul cel mai avansat din lume în privinţa respectiv îşi pun la dispoziţie ovulele şi uterele
drepturilor homosexualilor este Olanda. În pentru embrionii clonaţi. În acest caz,
decembrie 2000 parlamentul olandez a cercetătorii ştiinţifici vor încerca să ia celulele
adoptat o lege ce dă dreptul (şi în acelaşi păstrate în condiţii speciale de la fetiţa moartă
timp obligaţia!) cuplurilor de homosexuali să şi să le înlocuiască cu cele ale oului din donori,
se căsătorească la Primărie. De asemenea, ale cărui gene iniţiale au fost eliminate. Dacă
familia de homosexuali poate înfia un copil, acest ou se va dezvolta într-un embrion, va fi
însă numai dacă acesta deţine cetăţenie implantat într-o mamă voluntară. Boissellier
olandeză. Practic, şi până acum 10% din (directorul ştiinţific al companiei Clonaid) a
căsătoriile contractate legal în Olanda aveau spus că mamele ştiu că există posibilitatea
loc între homosexuali! de a nu ţine sarcina , dar raëlienii nu fumează,
În Germania, Bundestagul a hotărât nu beau deloc alcool, mănâncă doar alimente
(în noiembrie 2000) crearea unei forme de foarte sănătoase, deci riscul de a pierde
„convieţuire înregistrată” pentru sarcina este mult mai mic decât în condiţii
homosexuali, formă ce prevede drepturi şi normale. Deoarece ei vor utiliza cele mai noi
obligaţii asemănătoare cu cele pentru soţi. metode de fertilizare in vitro, cercetătorii cred
Lesbienele au cerut mai de mult timp că vor avea o rată de succes de 30%
unui biolog să încerce să obţină un embrion (informaţiile ce-l privesc pe Raël şi compania
prin fuzionarea a două ovule. Vor să aibă un Clonaid au fost extrase din „Lumea Magazin”
copil exclusiv al lor! Nici bărbaţii nr. 1 / 2001).

Curierul inimii
Dãruind vei dobândi
Dorim să venim în sprijinul persoanelor defaforizate (săraci, bolnavi, orfani, handicapaţi,
bătrâni, şomeri, tineri căsătoriţi, familii cu mulţi copii, etc.). Vă rugăm, pe toţi cei aflaţi în
nevoinţă, să ne scrieţi care sunt problemele dumneavoastră. Noi vă vom publica întrebările şi
nevoile şi fiţi siguri că se vor găsi credincioşi care să vă ajute, care să vă trimită cele necesare
(haine, alimente, medicamente, proteze, bani, un sfat sau un leac pentru problemele
dumneavoastră). Menţionăm că redacţia nu intermediază trimiterea ajutoarelor, fiecare cititor
care doreşte să fie de ajutor trebuind să trimită donaţiile direct la cei în nevoie, la adresele
menţionate. “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mat.5, 7).
Vă rugăm să decupaţi şi să completaţi talonul de mai jos, introduceţi-l într-un plic împreună
cu scrisoarea (cererea) dumneavoastră şi cu actele doveditoare (dacă e cazul) şi expediaţi plicul
pe adresa redacţiei (OP 2, CP 12, Cod 2300 Făgăraş, Jud. Braşov).
Atenţie! Nu publicăm cererea de ajutor decât dacă este avizată de preotul paroh
(ştampila şi semnătură) şi dacă este însoţită de talonul de mai jos (completat şi semnat).
Nume şi prenume......................................................Data naşterii.................

Buletin de identitate: seria ......... nr. ........................ Eliberat de ...................... la data ...........
Adresa: Str........................................................... Nr.......... Bl......... .Sc....... Et..... .Ap.....
Cod........... Localitate..............................................Jud. .................. Sector...... Tel......................
Situaţia socială: 1. Venitul lunar net al familiei (salarii+şomaj+ajutor social+alocaţii pentru
copii + pensii + altele) .................................................................................................................
2. Numărul de copii sub 18 ani ...............................................................
Semnătura 3. Căsătorit/Necăsătorit/Văduv/Tânăr căsătorit.............................................
4. Handicap sau boală gravă ..............................................................
5. Bătrân (peste 65 de ani) sau orfan ............................................................
6. Situaţia locativă ..............................................7. Profesia .......................
Catană Doiniţa (cod 0285 Sat Piatra, com Runcu, jud. Dâmboviţa): În urma unui accident
avut acum 6 ani (acum am 36 de ani), am rămas cu un handicap gradul 1. În plus, am
osteoporoză ultima fază şi piatră la vezica urinară. Costul medicamentelor depăşeşte cu
mult venitul familiei mele (pensie de handicap + pensie de urmaş + alocaţii la doi copii =
cam 1.000.000 lei). Neputându-mă trata (numai un flacon costă un milion lei) am făcut fractură
de femur drept. Trebuie să mă internez dar nu pot căci am 4 copii de crescut (între 11-18
ani) iar soţul mi-a murit acum doi ani de cancer laringian. Am acumulat datorii foarte mari la
stat şi la persoane particulare. Apelez la dumneavoastră cu speranţa că poate va auzi
cineva acest strigăt de disperare al unei mame necăjite şi mă va ajuta cu bani, alimente şi
ce credeţi de cuviinţă pentru a ieşi din acest impas grav. Mi-e teamă să nu fim daţi afară din
casă din cauza datoriilor. Vă mulţumesc!
Deak Maria (str. Dumbravei nr. 4 cod 5475 Comăneşti, jud. Bacău;): Un credincios ne
scrie: Deak Maria şi soţul ei sunt pensionari şi au trei fete sub 18 ani. Fata cea mare doreşte
să urmeze Seminarul Teologic de la Mânăstirea Agapia dar nu au suficienţi bani pentru
înscriere şi pentru suportarea tuturor cheltuielilor de şcolarizare (venitul total al familiei este
de 2.400.000 lei). Familia caută un sponsor inimos pentru a sprijini fata cea mare să-şi
urmeze vocaţia spre înţelegerea lui Dumnezeu.

Pi 2001 - 1 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pi 2001 - 1 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

Porunca Iubirii apare cu binecuvântarea P.S. Visarion Răşinăreanu -

1 / 2001 Porunca Iubirii 3

Răspund: PS Corneliu Bârlădeanul, Arhim. Mina Dobzeu; Arhim.

90 CARTEA PRIN POŞTĂ (cărţi, icoane, casete audio, etc.)

98 Abonamente. Difuzare. Publicitate.

Pace ţie, cititorule!

4 Porunca Iubirii 1 / 2001

Pentru cealaltă vreme a

1 / 2001 Porunca Iubirii 5

6 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 7

8 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 9

10 Porunca Iubirii 1 / 2001

Rugăciune (mai ales în pustie)

12 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 13

14 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 15

16 Porunca Iubirii 1 / 2001

Roadele sărăciei întru duh: fericitul plâns

F iindcă am vorbit în treacăt despre tăierea împrejur duhovnicească, să adăugăm câte

1 / 2001 Porunca Iubirii 17

Roadele plânsului fericit: fericita mângâiere

18 Porunca Iubirii 1 / 2001

Asociaţia Crucea Albastră

Programul activităţilor pe anul 2001 - Compartiment Filiale

1 / 2001 Porunca Iubirii 19

Patericul temnitelor (1)

20 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 21

C uvântul gnosă vine de la cuvântul gnosis care înseamnă cunoaştere. Problema

24 Porunca Iubirii 1 / 2001

26 Porunca Iubirii 1 / 2001

3. Istoria gnosticismului: de la Simon Magul la Valentin

28 Porunca Iubirii 1 / 2001

4. Mituri, imagini şi metafore gnostice

A mnezia (uitarea propriei identităţi), somnul, captivitatea, căderea, nostalgia după

30 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 31

6. Ortodoxia şi Marea Biserică

L uptând împotriva ereziilor în general şi a sectelor gnostice în special, Părinţii au elaborat

32 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 33

34 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 35

S ă vedem câteva principii ale medicinii creştine..

36 Porunca Iubirii 1 / 2001

Pentru o mai bună înţelegere a

38 Porunca Iubirii 1 / 2001

1 / 2001 Porunca Iubirii 39

40 Porunca Iubirii 1 / 2001

An Nou, Secol Nou, Mileniu Nou

1 / 2001 Porunca Iubirii 41

Iisuse bun De câte ori priveşti în sus,

Gabriela Dascalete Doamne, iartă-ne răutatea

42 Porunca Iubirii 1 / 2001

NU SLAVĂ DEŞARTĂ, CI CU UMILINŢĂ SMERIENIA!

Cea mai mare bucurie a vieţii mele

1 / 2001 Porunca Iubirii 43

Darul de inimă poate fi trimis pe adresa:

44 Porunca Iubirii 1 / 2001