BILET 1:

1. Muschii masticatori

Muschi masticatori se dezvolta din mezenchimul restant al primului arc faringian, din care se dezvolta si o parte a
structurilor faciale osoase. Ca urmare vor fi inervati de nervul acestui arc, trigemen, prin ramul sau mandibular si
vor fi vascularizati de artera maxilara. La inceput apare o masa musculara unica, din care in luna a doua se
diferentiaza muschiul pterigoidian intern. Restul masei musculare se numeste muschiul temporal primitiv, din care
ulterior se vor separa muschii pterigoidian extern, maseter si muschiul termporal definitiv.
Din muschii mastocatori fac parte: m. temporal, m. maseter, m. pterigoidian intern si extern, m. digastric, m. milo –
hioidieni, m. genio – hioidieni, m. pielos al gatului.
Gratie actiunilor diverse si combinate ale lor, acesti muschi efectueaza miscari masticatorii complexe, mobilizează
ATM actionand asupra ei, deoarece cel putin o inserctie se face pe mandibula, participand la masticatie, la vorbirea
articulata, respiratie si la functionarea unor organe de simt.
Muşchii masticatori se împart în:
- muschi ridicători ai mandibulei: temporal, maseter, pterigoidian intern;
- muschi coborâtori: actiunea principala o are burta anterioara a m. digastric, iar accesori sunt m. milo – hioidieni,
genio – hioidieni si pielosul gatului.
- propulsori: pterigoidieni externi printr-o contractie simultana iar accesoriul fiind m. pterigoidian intern.
- retropulsori: burta posterioara a m. digastric si fasciculele posterioare ale m. temporal care au un andament
aproape orizonal.
- diductori: m. pterigoidian extern accesor fiind pterigoidianul intern printr-o contractie unilaterala alternativa.
Alaturi de acesti muschi, in procesul masticatiei participa si m. limbii, cutanati oro-faciali si posteriori ai gatului.

M. Temporal: Are forma unui evantai, fibrele lui musculare convergand spre un tendon puternic care se insera pe
procesul coronoidian.
Cea mai mare parte a fibrelor m. temporal isi are originea la nivelul fosei temporale si pe fata mediala a fasciei
temporale. Inserctia se face printr-un tendon puternic, care trece medial de arcada zigomatica si se insera pe
procesul coronoidian. Clasic, la adult, acestui muschi i se descriu 3 fascicule.
a) F. anterior: are fibrele musculare aproape verticale, avand originea anterior de ATM. Fibrele cele mai
anterioare pot fi inclinate spre posterior, mai ales daca originea se extinde si in regiunea frontala. Este
inervat de nervul temporal profund anterior, ramura a nervului mandibular. Acest fascicul trage mandibula
superior.
b) F. mijlociu: isi are originea aproximativ superior de ATM. Fibrele musculare sunt usor inclinate supero-
inferior si postero-anterior. Inervatia este asigurata de nervul temporal profund mijlociu, provenit din nervul
mandibular. Fasciculul are o actiune de ridicare supero-posterioara a mandibulei.
c) F. posterior: provine din zona fosei termporale situata posterior de ATM. De la origine, fibrele musculare se
indreapta infero-anterior. Inervatia este asigurata de nervul temporal profund posterior, ramura a nervului
mandibular. Actiunea acestui muschi este de retropulsie a mandibulei, actionand antagonist cu
pterigoidianul extern. Eficacitatea contractiei acestor fibre este mai mica datorita schimbarii bruste de
directie a tedonului in vederea inserarii pe procesul coronoidian.
Datorita faptului ca cele trei fascicule au o inervatie proprie, ele au capacitatea de a se contracta separat, pe
langa actiunea de asamblu a muschiului.
La nou-nascut, fsciculul posterior este foarte putin schitat, nu prezinta fibre orizontale, iar limita posterioara
a muschiului nu depaseste orificiul conductului auditiv extern. Stimulul care determina dezvoltarea
muschiului temporal si in special a fibrelor sale posterioare in constituie propulsia mandibulei si retropulsia
acesteia in pozitia initiala, in cursul suptului.
Dezvoltarea m. Temporal se sccentueaza in perioada eruptiei dintilor temporari si mai ales a celor
permanenti. La varstnici, muschiul se subtiaza si se scurteaza, alungindu-se in schimb portiunea lui
tendinoasa.
Vorbind in grande:
- Inserctia proximala este data de baza temporalului care se insera pe linia curba temporala inferioara a
parietalului, fosa temporala si fata profunda a aponevrozei tempoarale.
 - Inserctia distala este data din converginta inferioara a fibrelor sale care se ataseaza unei aponevroze
intramusculare ce se continua cu un tendon terminal care se insera pe varful, marginile si fata interna a
apofizei coronoide, marginea anterioara a ramurei si creasta temporala a mandibulei.
Actiunea in contractia de ansamblu a m temporal trage mandibula superior si posterior. Rezultanta fortelor
face cu orizontala de la Frankfurt un unghi distal de 60° la adult si 70° la copii. M. Temporal are capacitatea
de a se contracta si dupa ce dintii stabilesc raporturi de ocluzie, fenomen denunmit suprasuficienta iar
muschiul este denumit suprasuficient.
Actiunea m. Termporal variaza in functie de tipul masticator. La toti indivizii, indiferent de stereotipul de
masticatie, fasciculele anterior si mijlociu sunt bine dezvoltate. In schimb, dezvoltarea fasciculului posterior
este mai accentuata la cei care introduc in cavitatea bucala fragmente alimentare mari, sectioneaza
alimenetele cu dintii, fac miscari de propulsie automatizate sau deschid gura foarte frecvent. La indivizii cu
progenie, fasciculul posterior este slab dezvoltat.
Inervatia m. temporal este asigurata de ramura motorie a trigemenului prin ramurile temporale, provenite
din nervul mandibular.
M. temporal este acoperit de o aponevroza sidefie, rezistenta, numita fascia temporala, care se insera:
- Superior pe marginea postero-superioara a osului zigomatic, apofiza zigmaica a frontalului (orbitara
externa), creasta laterala a frontalului si lini curba temporala superioara;
- Inferior pe marginea superioara a arcadei zigomatice.
Unica in segmentul superior, fascia temporala se dubleaza in jumatatea ei inferioara, cele doua lame
(superficiala si profunda) prinzandu-se pe cele doua buze, interna si externa, ale marginii superioare a
arcadei zigomatice. Spatiul dintre cele doua lame aponevrotice este plin cu tesut adipos si contine vena
zigomato-orbitara.

M. Maseter: este un m. voluminos, puternic, de forma patrulatera. Are o grosime de aproximatic 1 cm si se gaseste
superficial. M. maseter prezinta doua fascicule, superficial si profund. Se mai descrie si un al treilea fascicul
(fasciculul lui Winslow sau m. zigomatico-mandibular).
a) F. superficial: se insera prin intermediul unei aponevroze pe cele doua treimi anterioarea ale marginii inferioarea
a arcadei zigomatice, fibrele orientanduse apoi oblic, infero-posterior, inserandu-se pe rugozitatile unghiului
mandibulei (tuberozitatea maseterina) si pe fata externa a ramurii.
Fibrele cele mai superficiale traverseaza marginea inferioara si se insera pe fata interna inferior de fibrele
pterigoidianului medial. Cand fasciculul superficial este bine dezvoltat, inserctia pe corpul mandibulei se poate
extinde pana in dreptul molarului secund inferior, situatie in care marginea anterioara a fasciculului este concava.
Fibrele musculare ale fasciculului superficial sunt dispuse oblic in sens supero-inferior si antero-posterior. La copii
si la indivizii la care deschiderea cavitatii bucale, in momentul introducerii alimentelor nu are amplitudine mare,
aceste fibre sunt paralele intre ele. In schimb, daca amplitudinea este mare, fibrele musculare adopta o dispozitie
convergenta spre arcada zigomatica.
b) F. profund: originea lui este pe fata mediala si pe marginea inferioara a arcadei zigomatice, de unde fibrele se
indreapta spre a se insera pe jumatatea superiaoara a ramurii si pe procesul coronoidian.
Privite din norma frontala, fibrele fasciculului profund prezinta o inclinare spre medial simnificativa. Unele fibre
musculare, situate cel mai profund, se insera, dupa un traiect orizontal, pe capsula si discul ATM. Astfel, este
posibila tragerea spre lateral a discului. Dezvoltarea fasciculului profund este mai accentuata la cei care intoduc in
cavitatea bucala alimente sub forma de fragmente mici.
Structura interna a m. maseter, ca de altfel si a pterigoidianului medial, este dominata de prezenta unor largi septuri
tendinoase, care maresc mult suprafata disponibila pentru inserctia fasciculelor musculare si confera maseterului o
structura multipenata. Aceasta mareste considerabil forta de contractie si largeste varietatea directiilor de miscare
ale mandibulei sub actiunea maseterului. Ca o rezultanta, cea mai voluminoasa pasrte a muschiului se afla in
mijlocul acestuia.
M. maseter vine in contanct cu glanda parotida, cu care are o fascie comuna. Raportul topografic mentionat
favoreaza evacuarea salivei prin presarea glandei de musciul aflat in contractie. Cu cat contractia este mai
puternica, cu ata diametrul sau transversal este mai mare si presiunea asupra glandei se mareste, accenduand
evacuare salivei.
Marginea anterioara a m. maseter poate avansa in portiunea vestibulara a tuberculului piriform, ceea ce poate
constitui o cauza de instabilitate a protezelor totale inferioare. De aceea, lingura individuala, ca si proteza totala
inferioara trebuie conformate la acest nivel astfel incat sa menajeze functionalitatea acestui muschi.
Actiunea: contractia bilaterala determina redicarea si usoara propulsie a mandibulei. Directia rezultanta a actiunilor
fasciculelor superficial si profund face cu orizontala de la Frankfurt un unghi deschis anterior, de 126° la copii si de
110° la adulti.
Contractia unilaterala imprima mandibulei o miscare latero-supero-anterioara, de partea muschiului contractat.
Amplitudinea acestei miscari depinde de gradul de dezvoltare al fasciculului superficial, fiind mai mare la indivizii
la care masticatia si face mai ales prin miscari de lateralitate (stereotip de masticatie frecator). Contractia puternica,
de exemplu a pterigoidianului medial stang si a maseterului drept, va determina miscarea mandibulei spre superior
si lateral.
M. maseter este inervat de nervul maseterin, ramura a nervului mandibular.
Vascularizatia este asigurata de arterele maseterina superioara din maxilara interna, maseterina inferioara din artera
faciala iar venele satelite merg spre sistemul jugular intern si extern.
Fata externa a acestui muschi este acoperita de fascia maseterina, o aponevroza subtire dar rezistenta, cu o
dedublare pentru prelungirea anterioara a glandei parotide si canalul excretor al glandei (Stenon). Se insera:
- sueprior: fata laterala a asrcadei zigomatice;
- inferior: marginea inferioara a corpului mandibulei;
- posterior: marginea posterioara a ramurei mandibulei si se continua cu fascia parotidiana;
- anterior: marginea anterioara si fata laterala a ramurei mandibulei.
Prin intermediul acestei fascii masterul are raporturi cu muschii cutanati periorali, ramurile terminale ale nervului
facial (VII), artera transversala a fetei din temporala superficiala, prelungirea anterioara a glandei parotide si
canalul ei excretor.

M. pterigoidian intern: ocupa fosa zigomatica; se insera prin intermediul unei aponevroze pe portiunea inferioara
si posterioara a fetelor mediale ale ramurii si unghiului mandibulei. Are o actiune cu m. maseter; prin contractia
bilaterala ridica mandibula, o deplaseaza usor inainte si inafara de aceeasi parte cu muschiul contractat. Prin
contractia unilaterala o deplaseaza lateral de partea m. contractat. Impreuna cu m. pterigoidian lateral proiecteaza
mandibula inainte.
Vascularizatia este asigurata de arterele pterigoidiene din maxilara interna si faciala.
Inervatia provine din nervul pterigoidian di ramura mandibulara a trigemenului.
Venele satelite in sistemul jugular intern si extern.

M. pterigoidian extern sau lateral: are o forma piramidala si este foarte puternic. Portiunea lui inferioara are
originea pe fata laterala a lamei externe a apofizei pterigoide, iar portiunea superioara pe creasta infratemporala a
aripii mari a osului sfenoid, inserandu-se impreuna pe depresiunea ce se afla pe colul mandibulei, pe capsula si
discul intraarticular. Actioneaza asupra mandibulei pe care o proiecteaza in asa fel, incat incisivii inferiori aluneca
inaintea celor superieori, iar miscarea de lateralitate rezulta din alternarea contractiei unilaterale, spre dreapta si
spre stanga.
Prin asezarea sa stabileste raporturi stranse cu ramurile nervului mandibular si ale artei maxilare.
Vascularizatia este asiguarata de ramuri din artera maxilara.
Inervatia este asigurata de un filet temporo bucal, ram din mandibular.
Fiecare muschi pterigoidian este inconjurat de o fina aponevroza de invelis. Alte formatiuni conjunctivo-vasculare
sunt: aponevroza interpterigoidiana, aponevroza pterigo-temporo-maxilara, lama vasculara a lui Hovelaque si
Virenque.
Cei doi m pterigoidieni sunt uniti intre ei prin fascia interpterigoidiana, o lama fibroasa, ptrulatera, orientanta
dinainte indarat, de sus in jos si dinauntru in afara. I putem destinge 4 margini si 2 fete:
- F. externa: corespunde pterigoidianului lateral si ramului mandibulei.
- F. interna: priveste spre pterigoidianul intern si peretele lateral al faringelui.
- M. superioara: se prinde pe baza craniului;
- M. inferioara: se fixeaza pe fata interna a mandibulei, de la spina lui Spix pana la inserctia
pterigoidianului intern.
 - M. anterioara: se prinde pe marginea posteriaoara a lamei pterigoidiene externe, dupa care este libera
pana la trigonul retromolar al mandibulei, pe care se prinde.
- M. posterioara: libera, groasa si se indreapta de la spina sfenoidului pana la marginea posteriaoara a
ramurei mandibulei. Aceasta margine, intarita de ligamentul sfeno-mandibular, delimiteaza cu colul
mandibulei butoniera retrocondilara a lui Juvara, prin care se angajeaza vasele maxilare si iese nervul
auricolo-temporal.
Aponevroza interpterigoidiana nu are aceeasi grosime pe toata intinderea sa, prezentand ingrosari:
- M. posterioara prezinta ligamentul sfeno-mandibular;
- M. anterioara prezinta ligamentu pterigo-spinos, inchis intre spina sfenoidala si spina pterigoida.

2. Subsanta cenusie medulara

Substanta cenusie este alcatuita mai ales din celule si fibre nervoase. Pe sectiune trasversala apare sub forma literei
“H”, cu liniile sagitale foarte ingrosate si linia trasversala relativ ingusta. Cele doua extremitati ale liniilor sagitale
(antero-posterioare) sunt numite cornul anterior si, respectiv, cornul posterior. Cornul anterior se mai numeste si
coloana anterioara, iar cornul posterior se mai numeste coloana posterioara. Ramura orizontala a literei “H”, care
uneste trasversal cele doua ramuri sagitale, se numeste comisura cenusie, in interiorul careia se gaseste canalul
ependimar.
Canalul ependimar se intinde in tot lungul maduvei si se deschide superior, in unghiul inferior al ventriculului IV,
si se termina printr-o portiune dilatata numita ventricul terminal a lui Krause. Lumenul canalului ependimar
contine lichid cefalo-rahidian.
Un plan frontal conventional dus prin canalul ependimar imparte comisura cenusie intr-o portiune preependimara
si o portiune retroependimara.
Cornul anterior contine neuroni motori, formeaza nervii eferenti somatici, care inerveaza musculatura scheletrica si
i se descriu doua portiuni: capul cornului anterior si baza cornului anterior. In jumatatea superioara a maduvei, de
pe fata externa a bazei cornului anterior porneste o prelungire de substanta cenusie, care se numeste cornul lateral.
Cornul posterior mai subtire si mai alungit, se indreapta spre santul postero-lateral. I se disting: capul, baza si o
portiune mai ingusta, numita gat, dispusa intre cap si baza. Celulele coarnelor posterioare formeaza grupari sau
nuclee separate, care receptioneaza din “soma” diverse tipuri de sensibilitate (cutanata si a organelor efectoare) –
nuclee somatice-senzitive. In regiunea bazala, a coarnelor posterioare toracic si lombar se gaseste coloana toracica
a lui Clarke-Stilling, careia i se atribuie si substanta intermedio-laterala din coloana laterala.
Intre capul cornului posterior si suprafata maduvei se gaseste o portiune de substatnta alba numita zona terminala.
Capul cornului posterior este invelit de o substanta gelatinoasa, iar intre substanta gelatinoasa si zona terminala se
gaseste substanta spongioasa.
Coarnele laterale cuprind formatiuni vegetative simpatice si parasimpatice. Intre coarnele laterale se afla doua
nuclee principale: 1) nucleul intermediomedial dispus medial la baza acestui corn, in zona intermedia, in toata
lungimea maduvei si reprezinta terminatia neuronului periferic pentru sensibilitatea profunda si originea tractului
spinocerebelos anterior (Gowers); 2) nucleul intermediolateral, care se gaseste, intre C8, T1, pana la L3 si
reprezinta centrul spinal al sistemului simpatic, originea fibrelor simpatice periferice eferente; 3) nucleul
intermediolateral sacrat este localizat la limita dintrecornul anterior si posterior, la nivelul S1-S4. Este centrul
spinal al sistemului parasimpatic, originea fibrelor parasimpatice eferente. La periferie este situata substanta alba.
In aceasta, intre coarnele anterioare si posterioare (sau latereale), se intalnesc traverse intretesute de substanta
cenusie, formand substanta reticulara.

3. Analizatorul cutanat si kinestezic

 Tegumentul
Pielea (cutis) constituie un înveliş neîntrerupt care se continuă la nivelul marilor orificii (gură, nas etc.) cu o
semimucoasă (parţial keratinizată) şi care, în interiorul cavităţilor respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea
reprezintă o suprafaţă receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate diversă, protejează corpul de leziuni
mecanice şi microorganisme, participă la secretarea unor produse finale ale metabolizmului şi îndeplineşte de
asemenea un important rol de termoregulaţie, execută funcţiile de respiraţie, conţine rezerve energetice, leagă
mediul înconjurător cu tot organismul.
Suprafaţa pielii nu e uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute şi proeminenţe.
Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale (gură, nas etc.) altele sunt mici, de-
abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloşi (din acestea răsar fire
de păr), fie glandelor sudoripare ecrine (porii). Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum şi cele foliculare,
sunt intens populate de microbi, fenomen ce explică frecvenţa mare a foliculitelor. Orificiile foliculare reprezintă
totodată şi locul unde absorbţia percutanată a apei, electroliţilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) şi altor
substanţe, este maximă.
Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) şi funcţionale, ultimele apărând odată cu îmbătrânirea
şi scăderea elasticităţii. Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie microcute. Cutele
mari au unele particularităţi fiziopatologice ca: umiditatea mai mare faţă de restul pielii, un pH alcalin sau neutru,
pilozitate mai accentuată. Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze, fisuri,
intetrigo etc. Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii reunind orificiile porilor; ele
determină astfel mici suprafeţe romboidale, care constituie expresia unei elasticităţi normale. Aceste microcute
dispar la nivelul cicatricelor, în stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul
palmelor şi plantelor microcutele sunt aşezate în linii arcuate dispuse paralel, realizând amprentele, cu caractere
transmisibile ereditar, importante pentru identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de
asemenea în linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari.
Cutele funcţionale se constituie ca urmare a scăderii elasticităţii cutanate şi a contracţiilor musculare (riduri).
Culoarea pielii depinde de : cantitatea de pigment melanic care conferă nuanţe de la pielea albă (lipsa
pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină).
Cantitatea de melanină este determinată genetic, dar variaţiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de la
pol la ecuator), arată şi o adaptare. Melanina variază între anumite limite şi în funcţie de expunerea la razele
ultraviolete.
Gradul de vascularizaţie capilară determină nuanţa roz-roşie. Vascularizaţia mai abundentă a feţii produce şi
anumite particularităţi morbide regionale: bolile congestive ale feţii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde şi
de cantitatea de hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată şi mai subţire,
motiv pentru care e roză.
Grosimea pielii influenţează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subţire şi e roză, pielea de pe palme şi plante
are o culoare gălbuie datorită stratului cornos (keratinei) mai ales în condiţii de hiperkeratoză. Abundenţa
keratohialinei (strat granulos) conferă pielii o culoare albă.
Mucoasele sunt mai subţiri decât epidermul; keratina, keratohialina şi melanina, în mod normal, la acest nivel,
lipsesc, astfel că ele sunt transparente, permiţând să se perceapă vascularizaţia din profunzime, de unde culoarea
lor roşie.
În stările leucoplazice (leucos=alb) apare keratina şi keratohialina şi suprafeţele morbide devin albe şi mai
rugoase.
Pigmentogeneza copiilor sub 1 an este deficitară şi acomodarea lor la razele solare e deficitară, la ei apărând
mai uşor arsurile actinice, după expuneri la soare sau raze ultraviolete.
Suprafaţa pielii, la un om matur şi talie mijlocie, e de 1,5-1,8 m2.
Greutatea ei totală corespunde la circa 20% (în medie 14-16 kg), din care circa 15% reprezintă hipodermul (cu
variaţii largi în raport cu corpolenţa), circa 5% de derm şi sub 1% de epiderm.
Grosimea pielii variază după regiuni: e subţire pe faţă, frunte, genitale, este mai groasă pe toracele
anterior,abdomen şi marile pliuri. Grosimea creşte la spate şi pe suprefeţele extensorice ale membrelor, cea mai
groasă e la palme şi tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subţire (între 0,03 şi 1 mm), dermul este mai
gros (are între 0,5-0,8 mm la faţă, 2 mm pe torace şi 2,5), iar hipodermul are variaţii mari regionale.
 Elasticitatea pielii se datoreşte, în primul rând sistemului fibrilar dermic şi mai ales fibrelor elastice. Datorită lor
pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie şi paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoşi, înveliţi într-un ţesut
conjunctivo-elastic, funcţionează ca nişte mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după care însă
revin la forma anterioară.
Elasticitatea scade cu vârsta şi dispare în stările edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticităţii,
plăgile devin mai mari decât suprafaţa secţionată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafaţa
prelevată.
Mobilitatea pielii este variabilă: faţă de planurile profunde este uşor mobilizabilă la faţă, torace, membre, penis
şi puţin mobilizabilă la nivelul palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor şi pe aripile nazale. Ea scade în
procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esenţiale).
Structura microscopică (fig. 298). Pielea este constituită din 3 învelişuri: epidermul de origine ectodermică,
dermul şi hipodermul (stratul celular subcutanat) de origine mezodermică (mezenchimală).
Epidermul. Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat şi pavimentos, cornificat, celulele sale fiind în
permanenţă regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriţia celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiţiale
din derm, prin intermediul membranei bazale şi prin spaţiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între ele
celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra pierderilor de apă din straturile
profunde ale pielii şi împiedică pătrunderea microbilor în ele.
Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic şi funcţii, în două linii distincte: keratinocitele,
care constituie marea majoritate a masei celulare şi melanocitele mult mai puţin numeroase.
Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent, celulele fiice fiind împinse spre
suprafaţă. Se realizează astfel o mişcare celulară lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu
keratină. Melanocitele elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele epidermice
(mai ales în stratul bazal) cât şi în macrofagele dermice, care astfel devin melanofore. Embriologic, ele provin din
creasta neurală sub forma de metabolişti care în cursul primelor luni de viaţă fetală migrează spre unele regiuni din
sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu şi în piele. În piele se aşează între celulele
bazale.
Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu membrana bazală. Celulele sale au un
nucleu mare situat apical. La polul apical sunt dispuse granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind
acizii nucleici (mai ales DNA) de razele ultraviolete, cu acţiune inhibantă asupra acestora.
Între celulele bazale se găsesc melanocitele şi corpusculii senzoriali Merkel-Ranvier.
Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În mod normal, el este alcătuit din 6-15
rânduri de celule poliedrice, care pe măsură ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât
cele bazale, dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în eczemă sau în metaplazii,
şi în alte numeroase afecţiuni. Celulele sunt separate prin spaţii înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă
limfa interstiţială nutritivă, rare celule limfocitare şi se găsesc terminaţii nervoase amielinice. Aceste spaţii reunite
constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e menţinută prin punţi intercelulare.
Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă formaţiunile obişnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri,
numite tonofibrile. Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).
Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5 rânduri de celule turtite.
Caracteristica lor e abundenţa granulaţiilor citoplasmatice de keratohialină.
Stratul lucid numit şi stratul cornos bazal e format din celule bogate în glicogen, eleidină şi grăsimi. Prezenţa
glicogenului atestă existenţa unor procese vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este
ultimul strat vital al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie aşa-numita "bariera
epidermică" (barieră faţă de apă, substanţele chimice şi microorganisme).
Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul cornos profund sau conjunct şi
cel superficial sau disjunct numit şi exfoliator. În cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial
celulele au conexiuni laxe, desprinzându-se la suprafaţă.
Celulele cornoase normale au formă de solzi, nucleul este dispărut ca şi organitele celulare, iar celula apare ca
un sac format dintr-un înveliş de keratină şi un conţinut bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de colesterol). Deasupra
stratului cornos şi amestecat cu celulele stratului disjunct, se găseşte un strat funcţional (fiziologic) rezultat din
prelingerea secreţiei sudoripare şi sebacee, şi din debriurile celulelor cornoase şi a substanţei intercelulare. Acest
strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5), conferă o protecţie faţă de
microorganisme şi faţă de substanţele chimice. Pe suprafaţa pielii şi între celulele stratului disjunct, se găsesc
microorganisme din flora saprofită. Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind opriţi la
nivelul stratului conjunct.
Dermul. Dermul constituie scheletul rezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este separat (şi totodată reunit) de
epiderm prin membrana bazală.
Membrana bazală este alcătuită dintr-o împletire de fibre epidermice şi dermice. Ea îndeplineşte o funcţie de
filtru selectiv, pentru substanţele provenite din derm şi care servesc la nutriţia epidermului, dar constituie şi a doua
"barieră" pentru substanţele ce ar putea pătrunde din epiderm.
Straturile. Dermul este compus din două straturi. Stratul superficial subepidermic cuprinde papilele dermice şi
o zonă subţire situată sub ele. El este denumit strat subpapilar şi se caracterizează prin elemente fibrilare gracile,
elemente celulare mai numeroase, substanţa fundamentală mai abundentă şi o vascularizaţie şi inervaţie bogată
(plexuri subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis sau corionul este mult mai gros, este mult mai
rezistent şi e compus preponderent din fibre colagenice, elastice şi reticulare.
Celulele sunt prezentate de fibroblaşti, fibrociţi, histocite, mastocite, limfocite şi plasmocite cu specificul lor
funcţional.
Substanţa fundamentală afară de mucopolizaharide acide e bogată în apă, conţine săruri (mai ales sodiu şi
calciu), proteine, glicoproteine şi lipoproteine, glucoză (care la acest nivel are o concentraţie identică cu cea din
plasmă, în timp ce în epiderm este redusă la 1/3).
Hipodermul. Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este alcătuit din lobuli de
celule grase (lipocite) conţinând trigliceride, cu rol de rezervă nutritivă şi de izolator termic şi mecanic. Aceşti
lobuli sunt separaţi prin septe conjunctive, în care se găsesc vase şi nervi.
O structură tegumentară mai deosebită este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea mamelonară şi
coboară convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare clare ce, structural, se apropie de
celulele glandulare mamare. În această accepţiune glanda mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o
structură corelată cu funcţia sa secretorie.
Menţionăm că între modalitatea secretorie a glandei mamare şi glandele apocrine sunt relaţii apropiate, în sensul
că:
- celulele secretă un conţinut bogat de proteine;
- tipul celular secretor se caracterizează prin "decapitarea" polului secretor al celulelor glandulare.
Anexele pielii
Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele şi glandele pielii.
Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferenţiate la suprafaţa ei, cu funcţie de apărare a organismului, fiind
prezente la om sub forma unghiilor şi a părului.
Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul unghiei (corpus unguis),
alcătuit din limbul şi patul unghial şi o rădăcină (radix unguis), situată proximal, corespunzând părţii acoperite de
un repliu cutanat, numit plica supraunghială, care se prelungeşte pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula, porţiunea
roză, palidă semilunară a corpului, care în profunzime, se continuă cu rădăcina.
Lama unghială e formată dintr-o porţiune superficială dură şi un strat profund moale. Stratul dur este regenerat
de matricea unghială (porţiunea cea mai profundă a rădăcinei), în timp ce stratul moale ia naştere prin cornificarea
celulelor patului unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găseşte şanţul subunghial, la
nivelul căruia epidermul, cu stratul său cornos, se continuă cu unghia, formând hiponichium-ul. Limbul unghiei
este unghia propriu-zisă şi este format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafaţa limbului se continuă
la nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formând eponichium (perionix).
Părul este alcătuit din două părţi: una externă, vizibilă, care este tija şi cealaltă ascunsă profund în derm,
foliculul pilosebaceu sau rădăcina.
- Tija se dezvoltă din epiderm şi este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-0,6 mm, cu lungimea care
variază între câţiva milimetri, până la peste un metru. Lungimea şi densimea variază regional şi este legată de sex,
pilozitatea fiind mai accentuată în regiunea capului, pe faţă la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe torace şi
abdomen (la bărbat).
- Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginaţie în profunzime a pielii, care prin vârful său ajunge până în
hipoderm. El conţine firul de păr şi are anexate glanda sebacee şi un fir muscular neted piloerector.
- Firul de păr are o parte liberă, numită tulpină şi o parte intrafoliculară, numită rădăcină (radix pili). Ultima se
termină printr-o parte umflată ca o măciucă, numită bulb al părului (bulbi pili) creşterea părului se produce în
regiunea bulbului. Bulbul, în partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică
nutritivă a părului, intens vascularizată. Culoarea firelor de păr este diferită: blondă, roşie, castanie, neagră. Ea este
determinată de un pigment brun-grăunţos sau roşiatic, care se formează în bulb. Părul alb al senectuţii se datoreşte
pătrunderii aierului în tijă.
Glandele pielii
Glanda sebacee este glanda acinoasă (în ciorchină). Ea o holocrină, sebumul secretat luând naştere prin
degenerescenţa groasă a celulelor care căptuşesc pereţii glandei. În regiunile numite seboreice (nas, frunte, menton,
ureche, mediosternal etc.) aceste glande sunt hipertrofiate, conferind regiunilor respective o onctuozitate şi o
reactivitate particulară. Funcţia acestor glande este endocrino-dependentă (sistemul hipofizo-steroidic cortico-
suprarenal şi sexual). Ele secretă grăsimea pielii, care unge stratul cornificat al epidermusului şi părul, îi apără de
apă, microorganisme, înmoaie pielea. Canalele glandelor sebacee se deschid de obicei în sacii pieloşi.
Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt de două tipuri: glandele
ecrine mai mici, dispuse aproape toată suprafaţa corpului şi care se deschid direct la suprafaţa epidermului prin pori
şi glandele apocrine, mult mai mari, dispuse numai la nivelul axelor, în jurul mamelonului şi la perineu.
Glandele ecrine elimină produsul fără a modifica structura celulelor, ce rămân intacte: sudoarea elaborată de ele
e apoasă şi bogată în săruri, cu un pH acid, fără conţinut proteic sau părţi din celulele secretante.
Glandele apocrine sunt merocrine: secreţia lor rezultă în parte din eliminarea unei părţi din celulele secretante.
Ele intră în funcţie după pubertate, fapt ce arată endocrino-dependenţa lor. Ele se varsă în infundibulul folicular,
sudoarea lor este mai viscoasă, mai bogată în proteine şi are un pH neutru, ceea ce explică infecţia lor frecventă.
Glandele sudoripare secretă sudoarea, care conţine mari cantităţi de apă şi, evaporând-o reglează astfel
temperatura corpului. În afară de apă sudoarea conţine produsele metabolismului azotos (ureia) şi diferite săruri.

Sensibilitatea tactila – terminatiile nervoase libere, raspandite atat in epiderm cat si in derm, sunt receptori ai
tactului si presiunii, dar si ai durerii. Corpusculii Meissner sunt prezenti in numar mare in derm, in special in
regiunile caracterizate printr-o capacitate crescuta de a diferentia caracte-rele spatiale ale obiectelor (degete, buze),
in schimb sunt rari in pielea trunchiului si absenti in tegu-mentul cu par. Deoarece se adapteaza foarte rapid, se
presupune ca sunt sensibili in special la atingeri foarte fine si vibratii cu frecventa joasa.
Sensibilitatea termica percepe temperaturi superioare sau inferioare celei a organismului (cald si rece); deci, este
declansata de grade diferite de caldura, deoarece frigul nu este o forma de energie. Repartitia receptorilor termici
este variabila, acestia fiind mai numerosi la nivelul tegumentelor mainii si fetei si mai putin la membrele inferioare.
Sensibilitatea dureroasa, spre deosebire de celelalte sensibilitati, nu are un stimul adecvat, dure-rea putand fi
declansata de orice stimul foarte puternic care produce leziuni celulare. Senzatia de dure-re are uneori o importanta
deosebita, deoarece semnalizeaza prezenta unor boli si ajuta la diagnostica-rea lor. Receptorii durerii sunt
terminatiile nervoase libere, prezente in tegumente si in alte structuri (tendoane, muschi, submucoasa viscerelor
etc.). La nivelul tegumentului, densitatea acestor terminatii este mai mare decat in viscere, ceea ce explica
posibilitatea localizarii precise a durerii cutanate si ca-racterul vag al durerii viscerale.
Stimulii care declanseaza durerea sunt reprezentati la nivelul tegumentului de agenti mecanici, termici,
electrici, chimici etc., iar la nivelul organelor interne de distensia brusca sau spasmelor visce-relor cavitare,
tractiunea mecanica sau compresiunea, inflamatiile etc.

Caile senzoriale vestibulare (aparatul kinestezic)

Excitatiile vestibulare provin de la macule, privind pozitia capului si corpului in repaus si de la crestele ampulare,
privind echilibrarea corpului in timpul mersului. Ele sunt conduse de primul neuron (protoneuronul receptor aflat la
nivelul ganglionului lui Scarpa) la nivelul trunchiului cerebral unde se afla cel de al 2 neuron, in nucleii vestibulari
bulbopontini (nucleul superior Bechterew, nucleul medial Schwalbe, nucleul spinal Roler, nucleul vestibular a lui
Dieters), de unde axonii acestor neuroni patrund in pedunculul cerebelos inferior formand fasciculul
vestibulocerebelos si conducand influxul nervos la nivelul scoartei cerebeloase a zonei floculo-nodulare
arheocerebeloase. In afara de acesti 4 nuclei se mai gaseste si nucleul vestibular inferior, care patrunde pana la
portiunea superioara a maduvei. De la nucleii vestibulari (Deiters) mai pornesc fibre descendente spre maduva
spinala, constituind fasciculul vestibulo-spinal si fibre ascendente dintre care unele la nucleii nervilor
oculomotori,realizand reflexele oculocefalogire de origine labirintica, la nucleul centro-median,din talamus care
conectat cu nucleul lenticular realizeaza reflexe posturale oculogire si la scoarta cerebrala temporala si frontala,
asigurandu-se constientizarea asupra pozitiei corpului in spatiu (aceste fibre de proiectie corticala merg prim
lemniscul medial si fac sinapsa cu ncleul talamic lateral).