1.1.1.

MUŞCHII RIDICĂTORI AI MANDIBULEI

A. MUŞCHIUL TEMPORAL
Muşchiul temporal este cel mai puternic muşchi masticator, dispus ca o lamă sagitală
desfăşurată în evantai în regiunea temporală. Este muşchiul cel mai sensibil la tulburările de
ocluzie, având o participare esenţială la mişcările rapide cu contact ocluzal, precum şi la
masticaţia lejeră.
Muşchiul este alcătuit din trei fascicule: anterior, mijlociu şi posterior.
Inserţii: pe întreaga întindere a fosei temporale. De la această inserţie fibrele converg
inferior spre apofiza coronoidă unde se termină printr-un tendon; cele anterioare (de departe cele
mai importante) merg aproape vertical, cele mijlocii oblic inferior şi anterior, cele posterioare
aproape orizontal. Acest tendon, gros şi puternic, trece medial de arcada zigomatică şi se inseră
pe apofiza coronoidă.
Acţiunea: Fasciculul anterior deplasează mandibula în sus, fasciculul mijlociu deplasează
mandibula în sus şi înapoi, fasciculul posterior deplasează mandibula înapoi.
Contracţia în ansamblu deplasează mandibula în sus şi înapoi într-o direcţie care
formează cu orizontala un unghi de 60°. Contracţia unilaterală produce retropulsia condilului pe
aceeaşi parte, deci participă la mişcarea de lateralitate pe partea activă.
Forţa musculară creşte cu cât arcadele dentare sunt mai apropiate. Fibrele lui nu sunt
contractate la maximum când arcadele dentare au venit în contact; muşchiul se poate contracta în
continuare şi mai mult realizând fenomenul de suprasuficienţă. Acţiunea lui variază în funcţie de
tipul masticator. La toţi indivizii, indiferent de stereotipul de masticaţie, fasciculele anterior şi
mijlociu sunt bine dezvoltate. În schimb, dezvoltarea fasciculului posterior este mai mare la cei
care introduc în cavitatea bucală fragmente alimentare mari, secţionează alimentele cu dinţii, fac
mişcări de propulsie automatizate sau deschiderea cavităţii bucale se face foarte frecvent. La
indivizii cu progenie, fasciculul posterior este slab dezvoltat.
Inervaţia: este asigurată de trei nervi temporali profunzi, ramuri ale nervului mandibular.
Inervaţia proprie a fiecărui fascicul are avantajul că fiecare se poate contracta independent.
B. MUŞCHIUL MASETER
Muşchiul maseter este un muşchi voluminos, de formă dreptunghiulară, mergând de la
arcada zigomatică la faţa laterală a mandibulei. Este format din trei fascicule cu acţiune diferită.

1
 Inserţii :
- fasciculul superficial: lung şi oblic în jos şi înapoi, se inseră pe marginea inferioară a
arcadei zigomatice în porţiunea sa malară. Se desprind fibre groase care se îndreaptă în jos şi
înapoi şi se termină pe partea inferioară a feţei laterale a ramurii ascendente şi pe unghiul
mandibular până la marginea sa inferioară. La acest nivel, fibrele se încrucişează cu cele ale
pterigoidianului medial formând o chingă musculară;
- fasciculul mijlociu: scurt şi vertical, în mare parte acoperit de precedentul şi pe care îl
depăşeşte înapoi, se inseră prin fibre groase şi mici pe toată întinderea marginii inferioare a
arcadei zigomatice. Fibrele coboară vertical şi se termină pe faţa laterală a ramurii ascendente a
mandibulei deasupra inserţiei fasciculului precedent până la incizura sigmoidă;
- fasciculul profund: scurt şi vertical, în mare parte acoperit de precedentul şi pe care îl
depăşeşte înapoi, se inseră prin fibre groase şi mici pe toată întinderea marginii inferioare a
arcadei zigomatice. Fibrele coboară vertical şi se termină pe faţa laterală a ramurii ascendente a
mandibulei deasupra inserţiei fasciculului precedent până la incizura sigmoidă;
Acţiunea: maseterul este un muşchi foarte puternic, dar nu atinge forţa temporalului.
Contracţia bilaterală determină ridicarea şi uşoara propulsie a mandibulei. Fasciculul profund
Winslow mobilizează mandibula în sus şi înapoi. Contracţia unilaterală mobilizează mandibula
în sus, înainte şi înafară. Amplitudinea acestei mişcări depinde de gradul de dezvoltare a
fasciculului superficial, fiind mai mare la indivizii cu stereotip de masticaţie tip frecător. Când se
folosesc în masticaţie fragmente mari, muşchiul se hipertrofiază. Muşchiul prezintă
suprasuficienţă ca şi temporalul. Datorită fibrelor sale mai scurte, el produce în primul rând
presiune masticatoare.
Inervaţia: nervul maseterin, ramură a nervului mandibular.
C. MUŞCHIUL PTERIGOIDIAN MEDIAL
Muşchiul pterigoidian medial (sau intern) este un muşchi destul de voluminos, gros, de
formă dreptunghiulară, situat înăuntrul pterigoidianului lateral.
Inserţii. Se întinde de la apofiza pterigoidă la faţa medială a unghiului mandibulei. Este
simetric cu maseterul în raport cu mandibula (de unde şi numele de maseter intern) şi formează
cu acesta o chingă musculară sub forma literei V. El se compune din două fascicule:
- un fascicul anterior cu origine pe faţa laterală a apofizei piramidale a osului palatin şi
partea adiacentă a tuberozităţii maxilare, înaintea şi în afara inserţiei pterigoidianului lateral pe

2
care îl înconjoară la origine. Fibrele sale traversează faţa anterioară şi apoi marginea inferioară a
fasciculului inferior al pterigoidianului lateral;
- un fascicul posterior, inserat în fosa pterigoidă şi pe faţa posterioară a apofizei
piramidale a palatinului.
Cele două fascicule musculare au o direcţie oblică în jos, înapoi şi în afară şi se termină
pe faţa medială a unghiului mandibulei şi pe marginea sa inferioară. Fasciculul anterior are
destinaţie preangulară, iar fasciculul posterior are destinaţie angulară şi supraangulară,
terminându-se cu fibre şi lamele tendinoase care produc mici creste asemănătoare cu cele ale
maseterului cu care schimbă câteva fibre.
Acţiunea pterigoidianului medial este asemănătoare cu a maseterului. Contracţia
bilaterală determină deplasarea mandibulei în sens superior şi anterior. Contracţia unilaterală
imprimă mandibulei o mişcare spre superior, anterior şi medial, de partea opusă contracţiei.
Inervaţia muşchiului pterigoidian medial este asigurată de nervul pterigoidian intern,
ramură a nervului mandibular alături de nervii tensor al vălului şi tensor al timpanului, cu care
formează un trunchi comun.
1.1.2. MUŞCHIUL PTERIGOIDIAN LATERAL
Muşchiul pterigoidian lateral (sau extern) este cel mai adesea considerat ca făcând parte
din categoria muşchilor propulsori ai mandibulei; de drept el participă la toate mişcările
funcţionale ale mandibulei. Este un muşchi scurt, gros şi aplatizat transversal, situat în regiunea
pterigo-maxilară. Se prezintă sub forma unei piramide triunghiulare care se întinde orizontal de
la baza craniului (aripa mare a sfenoidului şi apofiza pterigoidă) până la articulaţia temporo-
mandibulară (unde contribuie la formarea aparatului discal) şi colul condilului mandibular.
Inserţii. Este format din două fascicule: unul superior, sfeno-pterigoidian, şi altul
inferior, pterigoidian, mai voluminos.
Fasciculul sfeno-pterigoidian (superior) prezintă inserţiile:
- aripa mare a sfenoidului, faţa laterala a aripii externe a apofizei pterigoide; unele fibre
ajung până la fanta sfeno-maxilară (fisura orbitară inferioară), ceea ce explică durerile retro-
orbitare sau pseudo-sinusale;
- pe lama tendinoasă pre-discală (marginea anterioară şi medială), pe tuberculii şi faţa
posterioară a condilului (complexul condilo-discal) prin intermediul aparatului discal (aripile
discale şi lama retrodiscală inferioară), pe treimea superioară a fosetei situate pe partea antero-

3
medială a colului condilului. Această inserţie discală şi condiliană permite controlul simultan al
poziţiei discului şi al capului condilian în timpul mişcărilor de închidere (complexul condilo-
disco-muscular).
Fasciculul pterigoidian (inferior) se inseră pe:
- faţa laterală a aripii externe a apofizei pterigoide, în cele două treimi inferioare, faţa
laterală a apofizei piramidale a osului palatin, faţa externă a tuberozităţii maxilare;
- cele două treimi inferioare ale fosetei colului condilului, depăşindu-l spre bază.
Cele două fascicule ale pterigoidianului lateral, într-un plan aproximativ paralel cu planul
de ocluzie, se dirijează înapoi şi în afară convergând către articulaţia temporo-mandibulară:
fasciculul sfeno-pterigoidian aproape orizontal (sub baza craniului), iar fasciculul pterigoidian
uşor ascendent. Acesta din urmă este puţin mai oblic în raport cu planul medio-sagital decât
fasciculul superior. Fibrele destinate discului constituie un fascicul muscular izolat.
Acţiune. Muşchiul pterigoidian lateral (sau extern) este primul muşchi masticator care
intră în acţiune la făt (realizând propulsia). Cel mai frecvent solicitat fiziologic, el intervine în
toate mişcările mandibulare atunci când ceilalţi muşchi nu intervin efectiv. De asemenea, este cel
mai frecvent solicitat patologic, în mişcările de evitare şi în parafuncţii, fiind muşchiul
sindromului de disfuncţie temporo-mandibulară. Fiecare din cele două fascicule musculare are o
activitate proprie.
Contracţia bilaterală a fasciculelor inferioare va determina propulsia mandibulei în
ansamblu şi previne deplasarea excesivă spre distal şi superior a condililor. În ansamblu,
fasciculele inferioare sunt implicate în toate mişcările funcţionale mandibulare, precum şi în
menţinerea poziţiei de postură. Fasciculul inferior acţionează în sinergie cu muşchii coborâtori.
Contracţia bilaterală a fasciculelor superioare apare în conjuncţie cu muşchii ridicători, în
special în cursul închiderii contra rezistenţă. De remarcat este că fibrele musculare ale ambelor
fascicule sunt de tip I, rezistente la oboseală, adică pot susţine poziţia condililor pe perioade mai
lungi.
Contracţia unilaterală a fasciculelor inferioare determină o mişcare de lateralitate
mandibulei spre partea opusă muşchiului contractat. Contracţia unilaterală a fasciculului superior
are ca rezultat o lateropulsie pură, pe când contracţia unilaterală a fasciculului inferior produce şi
coborârea mandibulei. Funcţia principală a acestui fascicul constă în realizarea translaţiei
ansamblului condil ipsilateral-disc articular în etajul superior al ATM.

4
 Inervaţia celor două fascicule ale muşchiului pterigoidian lateral este asigurată de filete
nervoase desprinse din nervul temporo-bucal în momentul în care acesta pătrunde între cele două
fascicule.

1.1.3. MUŞCHII COBORÂTORI AI MANDIBULEI

Muşchii coborâtori se clasifică în funcţie de dispoziţia lor faţă de osul hioid în:
- muşchi suprahioidieni (coborâtori direcţi): geniohioidian, milohioidian, stilohioidian,
digastric
- muşchi subhioidieni (coborâtori indirecţi): sternotiroidian, tirohioidian,
sternocleidohioidian, omohioidian
1.1.3.1.MUŞCHII COBORÂTORI DIRECŢI
Acţiunea comună a acestor muşchi este cea de coborâre a mandibulei când punctul fix
este osul hioid sau de ridicare a osului hioid când punctul fix este mandibula. Voi prezenta doar
muşchiul milohioidian şi digastric.

A. MUŞCHIUL MILOHIOIDIAN
Muşchiul milohioidian este un muşchi lat, pereche care, împreună cu cel de partea opusă,
formează diafragma gurii.
Inserţii: pe linia oblică internă (milohioidiană), de unde fibrele se îndreaptă în jos şi
înainte. Cele mai posterioare se inseră pe faţa anterioară a osului hioid iar cele anterioare pe
rafeul median fibros.
B. MUŞCHIUL DIGASTRIC (PÂNTECELE ANTERIOR)
Muşchiul digastric este un muşchi situat imediat sub milohioidian, sub pielea păroasă a
capului. Este format din două porţiuni musculare unite printr-un tendon.
Inserţii: anterior se face retrosimfizar într-o depresiune numită foseta digastricului. De
aici, muşchiul se dirijează în jos şi uor în afară către osul hioid, la nivelul căruia se continuă
printr-un tendon intermediar fixat labil de hioid. Tendonul se continuă cu pântecul posterior.
1.1,3.2. MUŞCHII COBORÂTORI INDIRECŢI AI MANDIBULEI
A. MUŞCHIUL DIGASTRIC ( PÂNTECELE POSTERIOR)
Inserţii. De la nivelul tendonului intermediar fibrele sunt dirijate prin butoniera oferită
de stilohioidian către regiunea retromastoidiană.

5
 1.1.4. MUŞCHII MIMICII
A. MUŞCHIUL BUCCINATOR
Muşchiul buccinator este un muşchi dilatator al fantei labiale, subţire, patrulater, situat
între maxilar şi mandibulă, intrând în constituţia obrajilor.

Inserţii: anterior la nivelul modiolusului, posterior pe faţa externă a proceselor alveolare

maxilare şi mandibulare în dreptul molarilor, hamul pterigoidian şi rafeul pterigomandibular.
Este singurul muşchi pielos cu fascie proprie, iar aderenţa mucoasei jugale la această fascie
împiedică plicaturarea şi muşcarea ei. Participă la formarea peretelui extern al pungii Eisenring şi
Fish.

Acţiune. Contracţia lui determină tragerea comisurilor bucale lateral şi posterior. În

masticaţie are rolul de a aduce fragmentele alimentare din vestibulul bucal între arcadele dentare.
B. MUŞCHIUL ORBICULAR AL BUZELOR
Este un muşchi constrictor al fantei bucale situat în grosimea buzelor în jurul orificiului
bucal. Prezintă două fascicule corespunzătoare buzei superioare şi inferioare.
Acţiunea lui constă în proeminarea buzelor (contracţia fibrelor marginale) sau retracţia
acestora şi aplicarea forţată a lor pe zona frontală a arcadelor dentare. Raportul de forţe între
orbicularul buzelor şi musculatura linguală influenţează caracteristicile culoarului neutral cu
implicaţii asupra poziţiei dinţilor frontali şi a stabilităţii unei proteze mobilizabile.

1.1.5. MUŞCHII CERVICALI

Muşchii cervicali : în particular muşchii cefei, asigură echilibrul postural al capului sub
controlul vederii şi a canalelor semicirculare. Aceşti muşchi sunt întotdeauna în contracţie pentru
menţinerea rectitudinii capului şi pentru a permite mişcările mandibulei. Poziţia mandibulei şi a
contactelor ocluzale variază urmând poziţia capului. Ei se împart în:
- muşchi superficiali anteriori (supra şi subhioidieni), laterali (pielos,
sternocleidomastoidian), posteriori (trapez);
- muşchi profunzi : anteriori (paravertebrali), laterali (drept al capului, scaleni, angular al
omoplatului), posteriori (muşchii cefei).
A. MUŞCHIUL STERNOCLEIDOMASTOIDIAN (SCM)

6
 Este un muşchi dreptunghiular, lung şi gros, situat în regiunea antero-laterală a gâtului şi
având un traiect uşor spiralat.
Inserţii. El se întinde oblic între stern şi claviculă, în partea inferioară, şi apofiza
mastoidă, în partea superioară. Muşchiul cuprinde trei fascicule principale, dispuse în două
planuri:
- planul superficial este format anterior de fasciculul sternal şi posterior de fasciculul
cleido-occipital;
- planul profund este format din fasciculul cleido-mastoidian.
Acţiune. Contracţia unilaterală înclină capul spre aceeaşi parte şi rotează faţa spre partea
opusă. Contracţia bilaterală cu punct fix pe stern flectează capul şi gâtul completând flexiunea
din primul timp al muşchiului drept anterior; dacă lipseşte flexiunea prealabilă, muşchiul fixează
capul în articulaţia atlantooccipitală şi este extensor. Când ia punctul fix pe cap, acţionează ca un
ridicător al toracelui.

B. MUŞCHIUL TRAPEZ
Muşchiul trapez (sau cervico-dorsal) face parte din categoria muşchilor cervicali
superficiali posteriori. Este un muşchi lat, aplatizat, subţire, triunghiular, care se întinde de la
coloana cervico-dorsală până la umăr.
Inserţii. Trapezul cuprinde trei grupe de fibre (superioare, mijlocii şi inferioare) care
converg de la linia mediană (protuberanţa occipitală externă) spre umăr (claviculă, centură
scapulară).
Acţiune. Când muşchiul ia punct fix pe inserţia medială şi se contractă în întregime,
ridică umărul şi-l trage înăuntru; porţiunea descendentă ridică umărul; porţiunea ascendentă îl
coboară, ambele porţiuni având şi o acţiune de rotaţie; porţiunea transversală duce scapula
înăuntru.
Când iau punct fix pe scapulă, fibrele superioare înclină capul de partea respectivă şi în
acelaşi timp îi imprimă o mişcare de rotaţie ce duce faţa de partea opusă; fibrele mijlocii înclină
coloana vertebrală de partea lor; fibrele inferioare contribuie la ridicarea corpului în întregime
(acţiunea de căţărare). Prin tonicitatea sa muşchiul menţine umărul la înălţimea normală.

1.1.6. MUŞCHII LIMBII

7
 Muşchii limbii sunt muşchi striaţi, în număr de 17, opt pereche şi unul nepereche. După
originea lor se clasifică în muşchi extrinseci (scheletici) şi muşchi intrinseci (nescheletici).
Inserţii. Muşchii extinseci au origine pe oasele învecinate şi prin contracţie modifică
poziţia limbii. Ei sunt reprezentaţi de genioglos, hioglos, stiloglos, palatoglos, faringoglos şi
amigdaloglos.
 Muşchiul genioglos este cel mai puternic muşchi al limbii. Se inseră la nivelul apofizelor
genii superioare, de unde fibrele sale se îndreaptă spre faţa dorsală a limbii. Prin
contracţia fibrelor anterioare vârful limbii este tras infero-posterior, fibrele mijlocii
produc propulsia limbii, iar fibrele inferioare mobilizează limba supero-posterior.
Contracţia în ansamblu a fibrelor musculare conferă limbii o formă globuloasă, aplicând-
o în acelaşi timp pe planşeul bucal. Muşchiul hioglos este dispus pe marginea limbii. Se
inseră la nivelul osului hioid şi apoi pe faţa laterală a septului lingual. Asigură retropulsia
şi coborârea limbii.
 Muşchiul stiloglos se inseră pe apofiza stiloidă şi ligamentul stilo-mandibular de unde se
orientează către limbă, inserându-se la nivelul septului lingual. Prin contracţie duce limba
postero-superior şi măreşte diametrul transversal al limbii.
 Muşchiul palatoglos (sau glosostafilin) se inseră pe faţa inferioară a aponevrozei palatine,
terminându-se în grosimea bazei limbii şi în zona posterioară a marginii acesteia. Prin
contracţie mobilizează limba postero-superior.
 Muşchiul faringoglos se desprinde din constrictorul superior al faringelui, fibrele
musculare confundându-se cu cele ale muşchiului genioglos, stiloglos şi lingual inferior.
Asigură mobilizarea limbii postero-superior.
 Muşchiul amigdaloglos este un muşchi subţire, inconstant. Ridică baza limbii, aplicând-o
pe palatul moale.
Muşchii intrinseci îşi au originea şi inserţia în interiorul limbii (pe septul lingual şi
aponevroza linguală) şi determină modificarea formei limbii. Ei sunt reprezentaţi de
longitudinalul superior, longitudinalul inferior, muşchii transvers şi vertical.
 Muşchiul longitudinal superior este muşchiul nepereche al limbii. Asigură scurtarea
limbii şi mobilizarea vârfului postero-superior.
 Muşchiul longitudinal inferior scurtează limba şi mobilizează vârful postero-inferior.

8
  Muşchiul transvers determină prin contracţie micşorarea diametrului lingual transversal,
îngustând limba şi proiectându-i vârful înainte. Muşchiul vertical determină micşorarea
diametrului lingual dorso-ventral.
Acţiune. În ansamblu, contracţia coordonată a musculaturii linguale imprimă acesteia
mişcări simetrice (în timpul deglutiţiei, fonaţiei, prehensiunii şi inciziei alimentelor) sau
asimetrice (în timpul masticaţiei, când are loc interpunerea alimentelor între suprafeţele ocluzale
antagoniste).

1.2. ATM
Articulaţia temporo-mandibulară (ATM): ATM-urile, în număr de două, situate de-o
parte şi de alta a feţei, suspendă mandibula de craniu. ATM este una din cele mai complexe
articulaţii ale organismului fiind clasificată ca articulaţie de tip ginglimo (permite rotaţia) -
artroidal (permite translaţia), cu capacitate redusă de diartroză (mişcări libere). Tot prin definiţie
ATM este considerată ca fiind o articulaţie compusă, acest tip de articulaţie presupunând
existenţa a cel puţin trei oase. În cazul ATM părţile osoase sunt reprezentate de condil şi osul
temporal, iar cel de-al treilea os (neosificat) este considerat a fi discul articular. Se compune din:
a. suprafaţa osoasă temporală
b. condilii mandibulari
c. aparatul discal (meniscul)
d. capsula cu sinoviala
e. ligamentele
a. Suprafaţa osoasă temporală este reprezentată de:
- eminenţa temporală sau tuberculul articular este formată din rădăcina transversă a
procesului zigomatic al temporalului. Se prezintă sub forma unei pante convexe limitate inferior
de o muchie, care reprezintă limita excursiei maxime a condilului mandibular. Are o lungime de
aproximativ 9 mm şi o înclinare medie de 25º-40º, în funcţie de stereotipul masticator. Fiind
sediul frecărilor articulare, este acoperit de un strat subţire de ţesut fibros, mai gros la mijloc şi în
partea exterioară.
- fosa glenoidă (fossa mandibularis) este situată pe fata internă a osului temporal, între
cele două rădăcini, transversă şi longitudinală, ale zigomei şi găzduieşte în repaus condilul
mandibular. Este delimitată anterior de tuberculul articular, posterior de osul timpanal care

9
formează peretele anterior al conductului auditiv extern, intern de spina sfenoidului, iar extern de
zigomă. Este divizată în două părţi de scizurile timpano-scuoamoasă (în afară) şi petro-
scuoamoasă şi petro-timpanică Glaser (înăuntru). Acestea sunt: partea anterioară preglaseriană,
intracapsulară, nearticulară, acoperită de periost şi o parte posterioară, retroglaseriană,
extracapsulară, care formează partea anterioară a canalului auditiv extern. Osul care separă fosa
glenoidă de cavitatea craniană este foarte subţire (1-3 mm), nemedular, acoperit de un strat osos
subţire, nu este făcut pentru a suporta presiuni ridicate, spre deosebire de partea medială a fosei
care este mai groasă. Adâncimea medie a fosei este de 6-7 mm.
b. Condilii mandibulari: măsoară în jur de 20 mm în plan frontal şi 10 mm în plan
sagital. Ei formează între ei un unghi variabil de la individ la individ de 130º-140 o . Marele ax al
fiecărui condil, dirijat în spate şi înăuntru, face un unghi de 15º-30 0 cu planul frontal. Orice
asimetrie a axelor condiliene se traduce printr-un punct de convergenţă în afara planului sagital
median, evocând o asimetrie bazicraniană. Prezintă un versant anterior convex şi unul posterior
aplatizat, separaţi printr-o creastă transversală. Versantul anterior este divizat, la rândul său, într-
un versant antero-medial şi unul antero-lateral, separaţi printr-o creastă sagitală. Atât versantul
anterior cât şi cel posterior sunt intracapsulari, dar numai cel anterior este articular fiind acoperit
de ţesut fibros avascular.
Astfel, ATM este singura articulaţie mobilă ale cărei suprafeţe nu sunt acoperite de
cartilaj hialin.
c. Aparatul discal (meniscul): constituie prelungirea intraarticulară a tendonului
muşchiului pterigoidian lateral. Privit de sus are o formă ovală sau patrulateră. Faţa inferioară,
corespunzătoare condilului, este concavă în ambele sensuri. Faţa superioară, corespunzătoare
fosei, este convexă posterior şi uşor concavă anterior. El se inseră, prin expansiuni sau aripioare,
pe tuberculii median şi lateral ai condilului şi pe faţa posterioară a colului mandibular. Condilul
şi aparatul discal formează astfel un complex anatomic şi fiziologic indisociabil, complexul
condilo-discal, el însuşi strâns legat de fasciculul superior al muşchiului pterigoidian lateral,
complexul condilo-disco-muscular. Aparatul este compus, dinainte înapoi, din lama tendinoasă
prediscală, discul propriu-zis şi zona bilaminară retrodiscală.
- lama tendinoasă prediscală este bogat inervată şi vascularizată şi primeşte două inserţii
musculare de importanţă inegală şi divergentă:

10
 antero-medială: unică şi orizontală, este alcătuită din fibrele fasciculului superior (sfeno-
pterigoidian) a pterigoidianului lateral;
antero-laterală: dublă şi verticală, alcătuită din fibre din fasciculul posterior al muşchiului
temporal şi fibre din marginea posterioară a fasciculului profund al muşchiului maseter.
Astfel se realizează un sistem dinamic prediscal protector al ATM – aparatul tensor.
- discul propriu-zis are aspectul unei lentile fibro-conjunctive, suple, inextensibile. Este
avascular şi lipsit de inervaţie, orice leziune discală va fi ireversibilă. El prezintă:
o parte antero-inferioară (2 mm grosime) situată pe vârful sau uşor în spatele părţii celei
mai inferioare a tuberculului articular;
o parte postero-superioară (3 mm grosime) situată pe partea cea mai înaltă a condilului,
nedepăşindu-l înapoi;
o zonă intermediară (1 mm grosime) centrată natural între cele două suprafeţe articulare
osoase. Această zonă este deseori subiectul uzurii şi perforaţiilor.
În partea posterioară discul trimite prelungiri spre tuberculii median şi lateral ai
condilului, care aderă şi la faţa profundă a capsulei, permiţând discului doar mişcări de rotaţie
sagitală. Dacă o aripioară cedează discul va fi tracţionat de partea opusă de către aparatul tensor.
- zona bilaminară retrodiscală este alcătuită din lama comună şi din două lame
independente, superioară şi inferioară:
lama comună: are circa 5 mm, lung timp confundată cu discul, reprezintă sediul
perforaţiilor mai ales în partea sa laterală;
lama inferioară: de natură colagenică, reprezintă porţiunea terminală a tendonului
muşchiului pterigoidian lateral şi se inseră pe faţa posterioară a colului unde se uneşte cu
periostul la un nivel relativ jos (10 mm). Această lamă reprezintă un veritabil tendon al lui
“Ahile” al acestei articulaţii, putând fi sediul tendinitei, dezinserţiei, întinderii responsabile de
deplasările discale şi de disfuncţii;
lama superioară: groasă, bine vascularizată, elastică, se inseră la nivelul scizurii Glaser.
Ea are o funcţie de rapel (ligamentul de rapel al lui Poirier) favorizând reîntoarcerea discală.
Între cele două lame există un spaţiu triunghiular – regiunea interlaminară – umplută cu
ţesut suficient de lax, care conţine numeroase plexuri venoase (genunchiul vascular al lui
Zenker) care funcţionează ca un amortizor hidraulic sangvin ce se umple la deschiderea gurii şi
se goleşte la închidere. Zona este bogat inervată (nervul auriculo-temporal, maseterin, temporal

11
profund posterior) şi poate fi, în caz de hiperpresiune, sediul durerilor şi punctul de plecare al
reflexelor. Este şi sursa principală de lichid sinovial, ca urmare leziunile accidentale sau
chirurgicale pot fi sursă de disfuncţii şi artroză.
d. Capsula: este clasic descrisă ca un manşon fibros de natură colagenică în trunchi de
con cu baza superioară inserată în sus în jurul suprafeţelor articulare şi în jos la nivelul colului.
Ea aderă intim în jurul discului, atît de bine încât cavitatea articulară se găseşte divizată în două
compartimente de dimensiuni inegale şi cu funcţii diferite: suprameniscal (temporo-meniscal) de
translaţie şi submeniscal (condilo-meniscal) de rotaţie. Vascularizată şi inervată, capsula este
tapetată pe suprafaţa sa intraarticulară de sinovială. Sinoviala este mai abundentă în
compartimentul superior. Ea secretă lichidul sinovial de culoare galben pală, aspect vâscos,
dializat plasmatic, bogat în electroliţi, acid hialuronic, proteine şi mucină. Are rol trofic şi de
lubrifiere.
e. Ligamentele sunt articulare şi extraarticulare.
- articulare: de natură colagenică, întinse de la baza craniului la colul condilului, întăresc
faţa medială şi laterală a capsulei:
- ligamentul lateral: se inseră în sus pe tuberculul zigomatic anterior şi marginea laterală a fosei
glenoide şi în jos pe col. El nu intervine ca stabilizator al articulaţiei – rol cuvenit muşchilor – ci
ca sit proprioceptiv de control al mişcărilor articulare. El limitează pasiv mişcările în jos şi
înapoi; punerea sa în tensiune va schimba mişcarea de rotaţie într-una de translaţie;
- ligamentul medial: mai subţire, mai puţin rezistent ca precedentul, se inseră în sus pe baza feţei
laterale a spinei sfenoidului şi în jos pe col;
- extraarticulare: sunt pseudoligamente cu semnificaţie mai mult aponevrotică decât
ligamentară:
- ligamentul sfenomandibular: se întinde de la spina sfenoidului la spina Spix. Mai frecvent s-a
observat că depăşeşte scizura Glaser de unde se prelungeşte cu ligamentul malear anterior
devenind ligamentul maleo-mandibular;
- ligamentul stilomandibular: de la vârful apofizei stiloide la unghiul mandibular pe faţa internă;
- ligamentul pterigomandibular: de la croşetul aripii mediale a pterigoidului la regiunea
retromolară mandibulară;
- ligamentul timpanomandibular: prost individualizat, reprezintă partea postero-laterală a
aponevrozei interpterigoidiene.

12
 Vascularizaţia şi inervaţia sunt asigurate de ramuri din maxilara internă şi temporala
superficială, respectiv de nervul auriculo-temporal, care provine din ramura maxilară a nervului
trigemen.

13