Disoluţia familiei prin divorţ

Ca fenomen demografic care influenţează natalitatea şi numărul populaţiei, divorţialitatea are implicaţii
importante asupra multor aspecte ale vieţii familiale, contribuind la creşterea numărului de familii
monoparentale, ponderii căsătoririlor repetate etc.
Începând cu sec. al 19, mai cu seamă după cel de-al doilea război mondial, s-a constatat o creștere a ratei
divorțialității, care continuă până în prezent. Tendința de sporire a divorțialității este determinată de procesul de
urbanizare, modificarea formelor de familie și a funcțiilor familiei, creșterea gradului de emancipare a femeii,
schimbări în atitudinea față de căsătorie, dar și față de divorț,
1. Abordări teoretice privind divorţul
Divorţul reprezintă un fenomen psiho-social complex care modifică viaţa partenerilor şi a descendenţilor
acestora. El antrenează stadii tensionale, conflicte, frustrări şi insatisfacţii ale căror efecte se prelungesc dincolo
de pronunţarea instanţei de judecată. Înţeles ca modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a căsătoriei
divorţul este de fapt ultima etapă în cadrul unui proces de erodare şi disoluţie a cuplului familial.
Problema divortului este deosebit de controversata. Impotriva acestuia exista argumente de ordin religios si
moral, deoarece trebuie admis ca produce efecte negative, mai ales asupra copiilor rezultati din casatorie.
Totusi, despartirea sotilor reprezinta o realitate sociala si divortul poate produce si consecinte pozitive,
reprezentand o solutie atunci cand viata in comun nu mai poate continua. Fata de diversitatea conceptiilor cu
privire la divort, tendinta legislatiilor moderne este de a adopta tipuri diferite de desfacere a casatoriei, care sa
raspunde diferitelor conceptii cu privire la acesta.
Potrivit Codului Familiei nr. 1316 din 26.10.2000 al R.Moldova desfacerea căsătoriei se poate realize pe 2
căi:
administrativă (art. 36) – la serviciul stare civilă, în baza fie a declaraţiei comune a soţilor în
cazurile în care între aceștia nu există neînțelegeri referitoare la partajul proprietății comune în
devălmășie, la întreținerea, educația și domiciliul copiilor minori comuni sau la întreținerea
unuia dintre soți, fie a cererii unuia din soţi; (art 36.) dacă celălalt soţ:
a) A fost declarat incapabil; B) a fost declarat dispărut; c) a fost condamnat la privaţiune de
libertate pe un termen mai mare de 3 ani.
Dacă, după desfacerea căsătoriei de către organul de stare civilă, între soţi apar litigii referitoare
la partaj, la întreținerea, educația și domiciliul copiilor minori comuni sau la întreținerea unuia
dintre soți, acestea se vor soluţiona pe cale judecătorească
Dacă măsurile de împăcare nu au dat efecte şi soţii continuă să insiste asupra divorţului,
instanţa judecătorească va satisface cererea respectivă.
Desfacerii căsătoriei la organul de stare civilă, încetează din ziua înregistrării divorţului, iar
în cazul desfacerii căsătoriei pe cale judecătorească - din ziua cînd hotărîrea instanţei
judecătoreşti a rămas definitivă.

1
 Din punct de vedere legal deosebim trei tipuri de divorţ:
A: divorțul remediu: divort prin acordul partilor/ prin consimţământ reciproc;

B: divorţul sancţiune - pentru motive temeinice;

B.1. divort din culpa comuna;
B.2.divort din culpa exclusiva a unuia dintre soti;

C: divorţul constatare/faliment: la cererea uneia din parti dupa o separare in fapt care a durat
cel putin 2 ani sau relațiile dintre cei doi sau erodat atat de mult, încât căsătoria nu mai poate
continua, nu are rost.

La prima vedere, divorţul ca şi căsătoria pare să fie rezultatul dorinţelor şi opţiunilor individuale ale
partenerilor. Analiza sistematică a divorţului ne dezvăluie, însă, că el poate fi determinat de o serie de factori
(economici, culturali, psihologici, morali, religioşi) care acţionează la nivelul partenerilor, în interiorul cuplului
şi în afara acestuia. Cauzele ce duc actualmente la divorţ sunt relativ diferite de cele ce au fost acum câteva
decenii. Schimbările rapide şi problemele de ordin social, economic şi ideologic, progresul tehnico-ştiinţific,
schimbarea statutului femeii în societate, fenomenul de polarizare ce are loc ca urmare a trecerii la economia de
piaţă, influenţează negativ asupra stabilităţii cuplului. Totuși, esenţiali în destrămarea stabilităţii familiei rămân
factori ce acţionează din interiorul cuplului şi de care sunt responsabili ambii soţi.
Principalii factori interni care acţionează asupra solidarităţii familiale şi produc divorţul sunt:1
- Experienţa premaritală a partenerilor şi atitudinea lor reciprocă faţă de aceasta. Diferenţele mari de
experienţă premaritală şi divergenţele atitudinilor soţilor faţă de aceasta, este un factor puternic ce
împiedică realizarea solidarităţii familiale. În multe cupluri, diferenţele de atitudine generează
conflicte ce conduc la divorţ.
- Motivaţia căsătoriei şi modul de încheiere a căsătoriei. Cuplurile constituite pe alte criterii decît cele
ale reciprocităţii emoţionale şi afective (căsătorii motivate de avantaje economice, sociale sau
căsătorii impuse) prezintă riscuri mai mari de instabilitate şi de divorţialitate.
- Vîrsta la căsătorie şi diferenţele de vîrstă dintre soţi. O vîrstă precoce la căsătorie poate fi un factor
de instabilitate, atunci cînd aspiraţiile şi aşteptările faţă de viaţa de familie se modifică, iar
partenerii nu mai corespund acelor aşteptări. Diferenţele mari de vîrstă dintre soţi pot antrena
instabilitatea familiei cînd sunt însoţite de diferenţe mari biologice sau psihice.
- Heterogenitatea cuplului familial în raport cu mediul de provenienţă al soţilor, nivelul de
instruire, profesiunea, trăsăturile psihice şi temperamentale, pot conduce la instabilitate
familială şi la divorţ cînd diferenţele dintre soţi sunt mari şi provoacă “şocuri” culturale sau
temperamentale.

2
 - Poziţia în societate şi familie. În condiţiile în care soţia este dependentă din punct de vedere
economic de soţ, divorţialitatea este scăzută. Dobîndirea independenţei economice de către
soţie este asociată, în mod frecvent, şi de schimbarea aşteptărilor ei cu privire la viaţa de
familie. Cresc exigenţele în alegerea partenerului şi exigenţele faţă de comportamentul soţului.
Independenţa din punct de vedere economic, femeia nu mai acceptă unele relaţii familiale pe
care anterior era constrînsă să le accepte sau nici nu era conştientă de ele. Rata divorţialităţii
creşte şi datorită cererilor de divorţ adresate de femeile independente din punct de vedere
economic, care apreciază ca intolerabilă viaţa lor familială şi care pot suporta consecinţele
economice ale divorţului.
- Nerealizarea aşteptărilor din perioada premaritală faţă de viitorul partener şi faţă de viaţa de
familie. Cu cît descripanţa dintre aşteptări şi realizări esta mai mare, cu atît dezagregarea în
viaţa familială ese mai mare şi riscurile de instabilitate familială şi de divorţ sunt mai mari.
Cercetătorii care au studiat fenomenul de divorţ, consideră că dezmembrarea familiei poate fi
generată şi de:
- lipsa experienţei premaritale;
- insuficienta cunoaştere a partenerului;
- absenţa dragostei;
- căsătoria precoce. Potrivit unor autori, cu cât vârsta la căsătorie este mai mică, cu atât mai
mare este probabilitatea de divorţ. Explicația: lipsa de maturitate şi de informaţii suficiente despre celălalt.
Căsătoria precoce este deseori rezultatul unei fertilităţi precoce (I. Mihăilescu). Pe de altă parte, motivul
principal, în opinia cercetătorului român P.Iluț, este că divorţând la o vârstă tânără, probabilitatea de a găsi ceva
mai bun este mai mare.2
Cercetările realizate în mai multe societăţi sunt convergente în ideea că familiile rezultate din căsătorii
precoce sunt relativ instabile.
- diferenţe mari de vârstă între parteneri;
- diferenţe privind instruirea şi educaţia partenerilor. Studiile arată că şcolarizarea sensibil
egală a soţilor descreşte disoluţia maritală. În ce priveşte nivelul de instruire a femeilor și şi divorţ: studiile
denotă că soţiile cu studii superioare divorţează în mai mare măsură decât celelalte, dar în acelaşi timp şi soţiile
care nu au reuşit să finiseze un anumit nivel şcolar au de asemenea o probabilitate de divorţ mai mare;
- incompatibilităţi psihice şi temperamentale ale partenerilor;
- insatisfacţii emoţional-afective şi sexuale;
- infidelitatea;
- capitalul marital specific de proprietate. Cuplurile care au o proprietate comună mult mai
valoroasă se despart mai rar. Dacă ai investit mai mult, te desparţi mai greu. Becker constată că partenerii cu
riscul de despărţire nici nu investesc prea mult în căsnicie;
2

3
 - comportamentele agresive;
- etnia. La scară statistică există tendinţa ca mariajele interetnice să fie mai puţin stabile. Cu cât
distanţa culturală dintre partenerii conjugali este mai mare, cu atât şansele de despărţire sunt sporite;
- alcoolismul unuia dintre parteneri;
- inexistenţa copiilor în căsnicie. Constituind un capital marital specific, a cărei valoare scade
prin despărţire, copiii favorizează stabilitatea cuplului. Unele investigaţii empirice confirmă însă şi celălalt efect
al prezenţei copiilor, anume scăderea calităţii vieţii de familie, mai ales când sunt copii-problemă;
- divergenţe privind educaţia copiilor, etc.
Infidelitatea, disfuncţiile sexual-afective, alcoolismul, violenţa familială nu sunt cauze prime ale
divorţialităţii ci sunt consecinţe ale unui frecvent proces de inadaptare şi incompetenţă maritală. Cauzele acestui
proces trebuie căutate în miezul formării personalităţii, în dificultăţile de maturizare psihologică (afectivă,
socială, morală, spirituală), în ignoranţa sa relaţională.3 Multe din cauzele care duc la creşterea divorţurilor şi
conflictelor în familie ar putea fi depăşite dacă tinerii în perioada dinaintea căsătoriei sar familiariza cu viaţa de
familie şi problemele impuse de ea. Aici un rol mare revine părinţilor, deoarece acestea ar putea să le ofere
informaţii şi să le ofere sfaturi în ceea ce priveşte viaţa de familie.
Factori externi care pot genera divorţul:
- experienţa din familia de origine - Divorţul părinţilor creşte probabilitatea divorţului copiilor. „Individul
ajuns la vârsta adultă, întemeindu-şi la rândul său o familie va fi incapabil (fără sprijin exterior) să dezvolte
relaţii familiale de tip diferit, el reproducând, involuntar experienţa trăită în familia de origine”.4
- emanciparea economică a femeii – Faptul că în societatea industrială şi post-industrială soţiile sunt
angajate în muncă şi au venituri proprii, le oferă o mai mare independenţă şi nu mai suportă orice de la soţii lor.
Când femeia consideră „că nu mai merge”, fiind independentă material de soţ, despărţirea apare ca o soluţie
posibilă.
- rezolvarea problemei locuinţei;
- democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de ansamblu. A determinat o mai mare permisivitate şi în
ceea ce priveşte divorţul. Normele și valorile promovate în familia tradiționale astăzi sunt mai puțin rigide.
- schimbarea mentalităţii despre divorţ. Cu cât divorţul a devenit mai răspândit cu atât el devin şi mai
vizibil şi acceptat. Treptat modelul suferinţei într-o căsnicie nefericită este înlocuit la scară la scară largă în
societatea modernă urbană – cu cel în care începe o nouă viaţă după dizolvarea mariajului. Divorţul nu mai este
apreciat ca un eşec ci ca o soluţie, ci ca un remediu, un răspuns pozitiv la o situaţie critică.
Divortul nu este un simplu eveniment, ci un proces adesea traumatizant, care cuprinde mai multe etape :
Starile conflictuale si eroziunea pot aparea mai degraba sau mai tarziu in orice cuplu, fiind determinate de
motive diverse. Insa frecventa lor crescuta precum si asocierea cu violenta fizica si verbala poate duce
la disolutia cuplului. Studiile psihosociale arată că femeile invocă frecvent alcoolismul soţilor, agresivitatea
3
4

4
fizică, lipsa de comunicare, în timp ce partenerii lor acuză lipsa de afecţiune şi înţelegere a soţiilor, agresiunea
verbală şi infidelitatea. Conflictele valorice frecvente şi ele sporesc sursele de insatisfacţie şi accelerează
disoluţia căsătoriei.
Separarea premergatoare care consta in principal, in incetarea relatiilor sexuale drept urmare firească a
stărilor conflictuale. Încetarea relaţiilor sexuale este de cele mai multe or indicatorul suprem al cuplului și
calea spre separare sau divorţ. Realitatea arată că nu toate cazurile de separare conduc la disoluţia căsătoriei, dar
cele mai multe disoluţii sunt premerse de separare. Practica separării este în funcţie de o serie de factori de care
cuplul trebuie să ţină cont: nivelul veniturilor, posibilitatea de a procura o locuinţă, regimul juridic al
proprietăţii familiale, legislaţia.
Disoluţia legală – este forma definitivă a rupturii relaţiei conjugală, consfinţirea juridică a acestei stări de
fapt. Legăturile care au unit soţii prin căsătorie vor înceta odată cu divorţul, cei doi parteneri devenind foşti soţi.
Divorţul duce la încetarea relaţiilor de familie, la distorsiunea legăturii parentale, la pierderea unor funcţii ale
familiei.
Acomodarea in perioada de dupa divort. Dupa disolutia casatoriei fosti partenerii trebuie sa se acomodeza
unui nou stil de viata: o noua locuinta, noua vecinatate, eventual schimbarea locului de munca, stabilirea unor
noi relatii de prietenie, refacerea psihologica in urma stresului provocat de divort, acomodarea la un nivel de
trai mai scayut, in special in cazul femeilor, ingrijirea de unul singur a copilului sau copiilor incredintati si
chiar pregatirea pentru o noua custodie.
Unul dintre primii autori care au conceptualizat divortul ca fiind un complex psiho-social in aceeasi masura
in care este un proces juridic, a fost Bohannan 22, care a identificat 6 dimensiuni sau “ranguri” ale experientei de
divort: emotionala; legala ; economica ; parentala ; comunitara ; psihica (psihologica).
Cuplurile aflate in divort pot sa se confrunte cu probleme din toate aceste domenii in acelasi timp, iar
conflictul poate sa se raspandeasca repede dintr-un domeniu in altul. Invers, intelegerea si cooperarea intr-un
domeniu pot incuraja cooperarea si in altele. Cu toate acestea, exista putin ajutor multi-disciplinar la dispozitie,
care sa se adreseze tuturor acestor domenii dintr-o data.
Divortul emotional : Un divort emotional poate avea loc cu mult inainte ca un cuplu sa se separe fizic.
Atunci cand o relatie incepe sa nu mai mearga, incetul cu incetul apare o distantare emotionala. Cand
distantarea emotionala depaseste un anumit prag, putem vorbi despre o divortare emotionala. Cuplurile ajunse
in acest stadiu relateaza ca, desi locuiesc impreuna, se simt ca si cum ar fi doar niste colegi de apartament. Este
stadiul singuratatii in doi.
Divortul legal. Aceasta etapa a divortului consta in despartirea oficiala, legala. Este o etapa care poate dura
mai mult sau mai putin, in functie de ceea ce doresc cei doi. Daca unul doreste divortul, iar celalalt nu, atunci se
merge in instanta. Daca ambii soti sunt de acord sa divorteze, atunci lucrurile sunt mult mai simple si rapide si
pot fi rezolvate la un notar.

5
 Divortul economic. In aceasta etapa a despartirii se impart bunurile comune, se face partajarea. Si aceasta
etapa poate dura mai mult sau mai putin, in functie de consensul care exista sau nu intre cei doi.
Divortul co-parental. Daca cuplul care divorteaza are copii, in aceasta etapa se face deciderea drepturilor
de custodie asupra copiilor. Si aceasta etapa poate fi influentata de dorinta celor doi cu privire la custodie.
Indiferent de decizia luata asupra custodiei, chiar daca cei doi nu mai sunt sot si sotie, si indiferent cine are
sau nu custodia, cei doi vor ramane mereu tata si mama pentru copii! De acest rol nu se poate divorta!
Divortul ne elibereaza de rolul de sot, insa nu si de cel de parinte!
Divortul comunitar. Este etapa in care lumea exterioara se adapteaza la divort, dar si cei doi cauta sa se
adapteze la lumea exterioara care este in schimbare. Este posibil ca anumiti oameni care pana acum au fost
prieteni comuni sa aleaga sa ramana prieteni doar cu unul dintre cei doi fosti soti sau chiar sa renunte la
prietenia amandurora. Este posibil ca anumiti oameni sa aibe resentimente, anumite grupuri sociale sa se
schimbe, etc.
Divortul psihologic. In aceasta etapa cei doi fosti soti cauta sa se adapteze la noua viata de burlac si cauta
sa obtina si sa dezvolte autonomia necesara acestei etape. Recomandarea mea de psihoterapeut este ca abia
dupa incheierea acestei faze sa trecem la o urmatoare relatie. Mentionez acest aspect pentru ca se intampla
destul de des sa alegem sa intram intr-o noua relatie mult prea devreme dupa incheierea precedentei relatii, si
uneori chiar inainte de incheierea acesteia. Din experienta mea profesionala pot spune ca acest lucru tinde sa fie
mai degraba rau decat bun pentru noua relatie.
2. Evoluţia fenomenului divorţialităţii în Republica Moldova
În prezent există o tendinţă de sporire a divorţialităţii, fapt pentru care se cere studierea atentă a acestui
fenomen şi a factorilor care o produc (urbanizarea, modificări în funcţiile familiei, creşterea gradului de
emancipare a femeii, scăderea influienţei religiei şi a altor elemente legate de tradiţie, schimbări în
atitudinea oamenilor faţă de căsătorie, creşterea duratei căsătoriei ca urmare a sporirii speranţei de viaţă
etc)
Conform datelor oferite de BNS, în anul 2016 fiecare a doua căsătorie finisează cu divorț, cele mai
multe divorțuri revenind cuplurilor cu durata de căsnicie mai mică de 5 ani (27,2%) și între 5-9 ani
(26,4%), urmate de cuplurile cu o căsnicie cuprinsă între 10-14 ani (14,9%) și 15-19 ani (9,5%). Durata
medie a căsătoriei desfăcute prin divorţ a constituit 11 ani. 5
După rata divorțialității, care la 1 ianuarie 2017 constituia 3%, țara noastră ocupă unul din locurile de
frunte în Europa. În Moldova la 1000 de locuitori revin 3 divorţuri, media statelor membre în Uniunea
Europeană fiind de 2 divorțuri, raportat la același număr de cetățeni. 6
Pe de altă parte, potrivit datelor actuale ale BNS, numărul divorţurilor a scăzut cu aproximativ 4,3 %
în comparație cu anii 2015-2016, în timp ce în alte țări ca Maldive, Belarusia, Belgia și SUA numarul

5
6

6
 divorțurior crește cu un tempou dezastruos, cauzele definitive ale acestei stări fiind multe: economice,
morale, religioase etc.7
Analizând datele statistice privind stabilitatea căsătoriilor, observăm existenţa a câtorva categorii de situaţii
la nivel european. Un grup aparte o formează ţările exsovietice, inclusiv R.M., în care, încă din anii `70,
divorţialitatea era în creştere continuă şi atingea niveluri foarte ridicate. Această tendinţă se menţionează şi
după destrămarea U.R.S.S., având unele variaţii.
La polul opus se află ţările cu divorţialitate redusă, în primul rînd cele catolice din sudul Europei dat fiind
faptul că practic pînă la sfîrşitul secolului XX divorţul în aceste ţări a fost interzis de Biserica oficială. La acest
grup se aliniază unele ţări ortodoxe precum Grecia, în care indicile divorţialităţii se află la cel mai scăzut nivel
(sub 1‰). Foarte aproape de acestea sînt România, Bulgaria, Polonia, în care către anul 2006 indicele de
divorţialitate se află sub sau puţin peste 1,5 ‰.
În sfîrşit, o categorie aparte este cea a ţărilor nordice, care se caracterizează cu indicii medii de
divorţialitate în jurul la 2%, dar acest fapt nicidecum nu vorbeşte despre stabilitatea căsătoriilor în această
regiune. Acest fapt se datorează răspîndirii largi a fenomenul uniunilor libere, care în unele cazuri chiar
substituie definitiv căsătoria oficială şi nupţialitatea în valori reduse.
Analizînd dinamica ratei generale a divorţialităţii în R.M. şi unele ţări europene nu putem trece cu vederea
componenta culturală a fenomenului, care pare cu totul insensibil la indicatorii economici. Acest lucrul este
vizibil la nivel european, dar se face şi mai remarcat dacă ieşim din frontierele continentului nostru şi observăm
că în S.U.A. sau Canada divorţialitatea este ridicată (respectiv: 4,0‰ şi 4,23‰), în timp ce în alte ţări
dezvoltate, cum este Japonia, dar cu un specific cultural deosebit de cel european, nivelul divorţialităţii este mai
modest (2,3‰). Cu totul altă situaţie este în ţările asiatice islamice, în care căsătoria şi familia pe parcursul
veacurilor întregi rămîn a fi neschimbate.
Însă modelul cultural nu oferă explicare generală şi deplină a unui fenomen atît de complex ca
divorţialitatea. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că nupţialitatea şi divorţialitatea sînt fenomene ce se
produc în urma unor acţiuni individuale, marcate de raţionalitate şi acomodare la condiţiile mediului social ce
se schimbă cu ritmuri foarte rapide, mai ales, începînd cu a doua jumătate a secolului XX. Abordarea
individualistă, bazată pe raţionalitatea indivizilor, ne permite să concluzionăm că modelul cultural reprezintă o
măsură a costurilor şi beneficiilor psihologice şi sociale pentru indivizi în cazul unor modele de comportament
familial şi demografic.
Evoluția căsătoriilor și divorțurilor în perioada 2010-2016
Denumirea indicatorilor 2010 2011 2012 2013 2014 2015 2016
Numărul căsătoriilor 26 483 25 900 24 262 24449 25624 24709 21992
Rata nupțialității, % 7,4 7,3 6,8 6,9 7,2 7,0 6,2
Numărul divorțurilor 11 504 11 120 10637 10775 11130 11199 10605
Rata divorțialității, % 3,2 3,1 3,0 3,0 3,1 3,1 3.0
Sursa: Banca de date statistice din R.Moldova
7

7
 Din tabelul prezentat mai sus observăm că în anul 2016 s-au înregistrat cu 11,0 la sută mai puține căsătorii
comparativ cu anul precedent, rata nupțialității constituind 6,2 căsătorii la 1000 de locuitori. Cât privește
numărul divorțurilor în 2016, situația rămâne practic neschimbată, numărul divorțurilor pronunțate prin
hotârările judecătorești fiind de 10,6 mii, cu 5,3% mai puțin față de anul precedent, înregistrând în medie 3,0
divorțuri la 1000 de locuitori. Raportat la numărul de căsătorii, atestăm o situație deloc îmbucurătoare, deoarece
după rata divorțialității Moldova ocupă unul din locurile de frunte în Europa, media statelor membre în Uniunea
Europeană fiind de 2 divorţuri, raportat la acelaşi număr de cetăţeni.8
Cele mai multe divorțuri au revenit în 2015 cuplurilor cu durata de căsnicie de 5-9 ani (27,3%) și mai mică
de 5 ani (26,6%), urmată de cuplurile cu o căsnicie de 20 ani şi peste (23,0%). Pe ultimele poziții s-au instalat
cuplurile cu durata de căsătorie cuprinsă între: 10-14 ani (14,0%) și 15-19 ani (9,1%). Durata medie a căsătoriei
desfăcute prin divorţ a fost de 11 ani, cu 1 an mai mică față de anul precedent. 9
Numărul divorţurilor pronunţate prin hotărârile judecătoreşti a fost în 2015 de 11,2 mii, cu 0,6% mai mult
față de anul 2014, revenind în medie 3,2 divorțuri la 1000 locuitori.
Conform datelor Biroului Naţional de Statistică familia nu mai este prioritatea numărul unu în societatea
noastră. Acest lucru se poate vedea uşor din rata divorţurilor pe ţară şi a principalelor indicatori demografici în
perioada 2010-2015.

Fig. 1. Dinamica divorţurilor, în dependenţă de vârsta soţilor în primul an de căsătorie,

anii 2012-2016
Sursa: elaborat de autor în baza datelor BNS
Examinând figura de mai sus, observăm că în comparație cu anii precedenți, în 2016 se
înregistrează o scădere relativă a numărului de divorțuri în primul an de căsătorie, cel mai mare
număr fiind înregistrat în rândul soților cu vârsta cuprinsă între 25-29 de ani. Atenționăm, că în
anul precedent, ponderea cea mai mare a divorțurilor s-a înregistrat la soții cu vârsta între 16-19
ani, aceiași situație fiind înregistrată și în anul 2013.

8
9

8
Figura 2. Divorţuri la nivel de Republică după statutul de soţ şi soţie, grupa de vîrstă şi
durata de căsătorie de până la un an.
Sursa: elaborat de autor în baza datelor BNS

Estimate în funcție de statutul de soț/soție, figura de mai sus denotă că cele mai multe
divorţuri la nivel de Republică s-au înregistrat în rândul soţiilor cu vârsta între 20-24 ani. Luate
în comparație cu anii precedenți, putem constata o scădere relativă a numărului de divorțuri față
de anii 2012-2013 și o creștere relativă față de anii 2014-2015.

Figura 3. Divorţuri la nivel de Republică după statutul de soţ şi soţie, grupa de vîrstă şi
durata de căsătorie de până la un an.
Sursa: elaborat de autor în baza datelor BNS
Din perspectiva statutului de soţ, în anul 2016 cele mai multe divorţuri s-au înregistrat în

9
 grupa de vîrstă 25-29 ani (243 de cazuri), cu o creștere de 32 de cazuri față de anul precedent.
De menționat, că cele mai multe divorțuri au revenit cuplurilor cu durata de căsnicie mai
mică de 5 ani (27,2%) și celor cu durata de 5-9 ani (26,4%), urmată de cuplurile cu o căsnicie de
20 ani şi peste (22,0%). Cea mai mică pondere s-a înregistrat la cuplurile cu durata de căsnicie
cuprinsă între: 10-14 ani (14,9%) și 15-19 ani (9,5%). Durata medie a căsătoriei desfăcute prin
divorţ a fost de 11 ani, aceiași durată fiind atestată și în anul precedent.10
În opinia unor cercetători, anume legislaţia în domeniul familiei şi căsătoriei reprezintă unul din
principalii factori ai divorţialităţii (Medcov V, 2005, p.227). Cercetarea în dinamică a nivelului divorţialităţii
demonstrează existenţa unor corelaţii strânse între evoluţia acesteia şi schimbările în actele legislative ce
reglementează viaţa privată. În fosta U.R.S.S. creşterea esenţială a divorţialităţii se observă după anul 1965
după Hotărârea respectivă care cu mult a simplificat procedura divorţului. Mii de oameni care demult nu trăiau
în comun şi posibil aveai alte familii neînregistrate şi-au perfectat divorţul, ceea ce s-a reflectat asupra statisticii
oficiale.
Însă locul principal printre factorii divorţialităţii aparţine caracteristicilor socio-demografice şi
economice. Un rol important în stabilitatea căsătoriei îl joacă vârsta soţilor care evoluează în trei modificări:
vârsta de încheiere a căsătoriei, vârsta în momentul divorţului, diferenţa de vârstă între soţi. Cercetările
demonstrează că în funcţie de vârstă a încheierii căsătoriei probabilitatea divorţului se menţine în valori mari
pentru căsătorii înregistrate în vârste foarte tinere, apoi se majorează pentru căsătorii încheiate în vârste
înaintate. Cea mai mică probabilitate a divorţului este caracteristică pentru căsătoriile încheiate în vârstele de
nupţialitate maximă.
Din punct de vedere a vîrstei la momentul divorţialităţii cel mai mare nivel de divorţuri se
înregistrează la persoane în vîrstă de la 25 pînă la 35 ani, apoi scade, obţinînd valori minime în vîrstele după 50
ani. De menţionat că vîrsta probabilităţii maxime de divorţ la femei este într-o măsură oarecare mai scăzută,
decît la bărbaţi.
Diferenţa mare de vârstă între soţi majorează probabilitatea divorţului, îndeosebi în cazurile, dacă
vîrsta soţiei este mai mare decît a soţului.
Un alt factor demografic care influenţează divorţialitatea reprezintă durata căsătoriei. Ca şi în cazul
corelaţiei cu vîrsta de încheiere a căsătoriei frecvenţa divorţurilor are o formă de clopot: întîi creşte, valori
maxime înregistrîndu-se între primele şi următoarele cinci ani, apoi se observă o scădere lentă a probabilităţii
de divorţ. În anul 2006 durata medie a căsătoriei la momentul divorţului a constituit 11 ani, cea mai mare
valoare obţinută în ultimele 50 de ani ce se datorează schimbărilor importante în structura divorţurilor în funcţie
de durata căsătoriei. În comparaţie cu anul 1975 a crescut considerabil ponderea divorţurilor printre căsătoriile
cu durata vieţii în comun de 15-19 ani (cu 78%) şi 20 ani şi peste (cu 56%), ceea ce este caracteristic atît pentru
mediul urban, cît şi pentru mediul rural.

10

10
 În determinarea frecvenţei divorţurilor o anumită importanţă are rangul căsătoriei. Cercetările în
această problemă sînt foarte puţine, însă cele existente demonstrează nivelul înalt al divorţialităţii printre
căsătorii repetate (Volkov A., 1986, p.144-147).
Rolul important în decizia de a divorţa îl are şi numărul de copii în familie. Datele statisticii
demografice demonstrează că probabilitatea divorţului este cu mult mai mare în familii fără copii şi cu un copil,
decît în cele cu doi copii şi mai mult. Totodată cercetătorii demonstrează că rolul copiilor şi a numărului lor ca
factorului determinant al divorţialităţii pe parcursul ultimelor decenii scade (Borisov V., Sinelinicov A., 1995,
p.44).
Examinarea structurii divorţurilor conform duratei căsătoriei şi în funcţie de medii indică atenuarea
diferenţierilor în acest aspect între mediul rural şi cel urban. Familiile sătenilor, care până nu demult se
caracterizau printr-o stabilitate mai înaltă decât familiile orăşenilor şi într-o măsură mai mare respectau normele
tradiţionale, în prezent se destramă ca şi familiile din mediul urban. Datele arată că în sate şi în urbe aproape
jumătate din cuplurile conjugale (48,2% şi 49,3%) divorţează după 10 şi mai mulţi ani de viaţă în comun, 16%
din numărul cuplurilor au avut o experienţa de viaţă familială de 20 de ani şi mai mulţi. Disoluţia familiei rurale
este condiţionată de mai mulţi factori de caracter obiectiv şi subiectiv. Pe parcursul unei perioade istorice
îndelungate căsătoria rurală s-a caracterizat prin statornicie. Interesul comun în păstrarea gospodăriei familiale
era susţinut de lege şi de tradiţii, care nu permiteau divorţul. În afara de acesta exista o distribuire strictă a
obligaţiunilor casnice şi o ierarhie familială, care, în mare măsură, preîntâmpinau apariţia certurilor serioase şi a
conflictelor deschise. În aşa condiţii nu era nevoie de a avea grijă în ceea ce priveşte păstrarea legăturilor
emoţionale, atracţiei reciproce şi a altor factori care sunt esenţiali pentru păstrarea familiei contemporane.
Gospodăria familială constituia baza pentru crearea intereselor comune, iar munca în colectiv îi apropia pe
membrii familiei. De aceea, unele neînţelegeri între soţii sau chiar divergenţe serioase nu puteau constitui drept
motiv pentru divorţ.
Actualmente relaţiile conjugale ale sătenilor se află sub influenţa unor tendinţe contradictorii. Satul
moldovenesc s-a pomenit la ruperea istoriei, multe din valorile tradiţionale au dispărut, iar alte norme şi
obiceiuri nu s-au înrădăcinat. S-a schimbat nu numai structura demografică a satului contemporan, ci s-a
modificat şi imaginea locuitorilor rurali, au suferit schimbări relaţiile conjugale, intergeneraţionale, altfel se
repartizează obligaţiunile casnice, familia rurală rămânând neprotejată din punctele de vedere social şi
psihologic de presiunea dură a crizei socioeconomice. Deşi au avut loc transformări şi reforme, schimbările în
localităţile rurale sunt puţin vizibile. Numărul gospodăriilor agricole individuale, deocamdată, este mic, ţăranii
nu pot să-şi realizeze producţia agricolă, nu au o susţinere financiară adecvată din partea statului, de aceea nu
sunt cointeresaţi în prelucrarea pământului şi, ca rezultat, sectorul agrar nu se dezvoltă. Tranziţia la economia
de piaţă în agricultură, însoţită de destrămarea colectivelor agricole mari, a cauzat pierderea multor locuri de
muncă. Insatisfacţia de condiţiile de trai, şomajul, năzuinţa de a pleca undeva în căutarea unui loc de muncă

11
bine plătit reduc stabilitatea familiilor din mediul rural. Traiul separat al soţilor un timp îndelungat (2-5 ani) de
multe ori cauzează destrămarea cuplurilor conjugale.
Un factor important în studierea divorţialităţii reprezintă căsătoriile neînregistrate sau faptul cum
influenţează statornicia familiei traiul în comun al soţilor pînă la încheierea căsătoriei. În analiza acestei
probleme putem să ne bazăm numai pe rezultatele studiilor de peste hotare. Traiul în concubinaj ca faza
premergătoare a căsătoriei reprezintă un factor de risc pentru stabilitatea familiei (citat pe Medcov V, 2005,
p.230).
Influenţa negativă a traiul în concubinaj asupra stabilităţii relaţiilor conjugale se explică prin
existenţa motivaţiilor scăzute de căsători, precum şi prin modul de viaţă specific uniunilor libere, cînd
partenerii nu sînt legaţi cu unele obligaţiuni stricte, iar relaţiile între parteneri se bazează pe egalitate. Se
formează reprezentări inadecvate despre viaţa de familie, ceea ce după încheierea căsătoriei şi respectiv
schimbarea rolurilor poate provoca o reacţie negativă la parteneri. Persoanele care au luat decizia de a trăi
împreună fără înregistrarea oficială a relaţiilor conjugale de la bun început benevol neglijează normele sociale,
de aceea după încheierea căsătoriei şi în cazul dacă această nu a fost reuşită nu vor depune eforturi pentru
păstrarea ei, ci mai uşor o să divorţeze. Reieşind din acestea considerăm că răspîndirea practicii a „căsătoriilor
de probă” probabil, va constitui un factor de destabilizare a căsătoriilor şi va contribui la creşterea divorţialităţii.
Trebuie să menţionăm că modificarea normelor morale şi atitudinilor societăţii faţă de divorţ au
implicaţii semnificative asupra divorţialităţii. În prezent societatea a devenit cu mult mai tolerantă faţă de
persoanele care divorţează, totodată se schimbă structura cauzelor care pot servi ca motiv pentru divorţ. Pe prim
plan se înaintează motivele cu caracter afectiv emoţional: dragostea faţă de altă persoană, lipsa de dragoste între
soţi. Cercetarea sociologică privind atitudinea tinerilor faţă de familie şi căsătorie a demonstrat că o mare parte
din respondenţi (53,3%) îl califică divorţul ca „nimic deosebit” şi „nimic grav”, 15,3%- ca „încălcarea gravă a
normelor morale” şi 31,2% - s-au abţinut de răspuns (Gagauz O., 2005, p.111). Deci, în perceperea
contemporană divorţul nu este un eşec, ci o posibilitate de a găsi o soluţie pentru rezolvarea problemelor
familiale, de a crea o nouă familie sau relaţii de parteneriat.
În afara de factorii devorţialităţii enumeraţi în ultimele două decenii în R.M. acţionează încă un factor
destructiv puternic, care destorsionează stabilitatea multor familii – migraţia de muncă. Rezultatele cercetării
sociologice în această problemă demonstrează că în rezultatul migraţiei de muncă se dereglează multe funcţii
ale familiei, inclusiv cea de producere şi educaţie a generaţiilor tinere, are loc transformarea rolurilor şi a
valorilor familiale. Rezolvînd probleme materiale multe familii duc o viaţă conjugală separată pe perioadă
lungă de timp (3-5 ani şi mai mult), care face relaţiile conjugale destul de fragile, conducînd la o mare
probabilitate de a divorţa. Putem constata că a apărut un tip nou de relaţii conjugale, care noi l-am numit
„familia la distanţă”, fiind în contradicţie cu normele sociale ce reglementează funcţionarea institutului de
căsătorie şi familie. Cele mai vulnerabile în acest sens sînt familiile tinerilor căsătoriţi, care nu posedă
experienţa necesară de viaţă în comun. În condiţiile lipsei unuia din membri, familia, fiind un sistem social,

12
începe să funcţioneze în regim independent de compensare, ceea ce duce la „înstrăinarea” membrului plecat
peste hotare, constituind un factor puternic de destabilizare a relaţiilor conjugale. Conform rezultatelor
cercetării sociologice 58,2% din respondenţi cunosc cazuri (între prieteni, rude, cunoscuţi) cînd familia s-a
destrămat în rezultatul muncii peste hotare a unuia dintre soţi (Gagauz O., 2006, p.).
Creşterea divorţialităţii se compensează prin majorarea numărului de căsătorii repetate. În prezent
văduvia nu mai este cauza principală a recăsătoririi, în continuă creştere este numărul de căsătorii încheiate de
către persoane divorţate.
Cercetările socio-demografcie demonstrează că compensarea divorţurilor şi văduviei prin recăsătorire
este destul de impunătoare, îndeosebi la bărbaţi. Peste 5 ani după disoluţia uniunii conjugale 44-45% din bărbaţi
şi 22-23% din femei se recăsătoresc. Apoi, încă peste 5 ani mai mult de jumătate din bărbaţi şi o treime din
femei convieţuiesc cu partenerii oficiali sau neoficiali (Volkov, 1999, p.85)
Datele statistice demonstrează că în ultimele decenii în R.M. ponderea recăsătoririlor la femei a
crescut cu 80%, iar la bărbaţi cu 44,5%.
Este evident faptul că ponderea căsătoriilor de rangul întâi se modifică în sens invers. Putem spune că
elementul cel mai important de care depinde structura populaţiei care se căsătoreşte într-un an , după starea
civilă anterioară, îl constituie ponderea divorţaţilor, acest element variind în funcţie de stocul populaţiei
divorţate nupţiabile.
Creşterea divorţialităţii însoţită de majorarea numărului de căsătorii repetate reprezintă o cauză
principală a faptului că căsătoria contemporană este privită ca o alianţă instabilă, care în orice moment poate fi
desfăcută la dorinţa soţilor sau unuia din soţi. Unii cercetători în analiza problemelor contemporane ale
căsătoriei folosesc termenul „monogamia în serii”, interpretând-o ca drept cauza principală a crizei familiei
( Medcov, 2005, p.179).
3. Consecinţele divorţului
Divorţul determină perturbarea funcţiei biologice a familiei, satisfacerea instinctelor sociale şi a
reproducerii încetând să se mai realizeze în cadrul firesc al familiei. Divorţul distruge comunitatea economică
ce reprezenta siguranţa cuplului, influenţând negativ ambii parteneri şi desigur copiii, a căror pensie de
întreţinere nu satisface în întregime cheltuielile. Foştii soţi devin străini în urma divorţului, încetând să se mai
considere membri ai grupului familial, evitând să se mai întâlnească în afara cadrului legal şi a condiţiilor
stabilite de lege.
Complexitatea fenomenului divorţialităţii i-a determinat pe specialişti să identifice dimensiunile reale ale
acestuia. Astfel, psihologul Bohannam stabileşte şase dimensiuni sau ranguri ale experienţei de divorţ:
emoţional, legal, economic, parental, comunitar, psihic. Acest model al dezorganizării cuplului nu apare în
complexitatea sa în toate cazurile, în unele situaţii determinate de cauzalitatea rupturii, de durata relaţiei
conjugale, de existenţa absenţa copiilor, unele dimensiuni sunt omise.

13
 Divorţialitatea afectează diferenţiat femeia şi bărbatul. Dacă există copii în căsnicie – iar aceştia cu rare
excepţii rămân la mamă - şi dacă nu se produce recăsătoria, atunci costurile psihologice sunt mai mari pentru
bărbaţi, iar cele materiale pentru femei. Mama cu copilul are o situaţie materială mult mai grea comparativ cu
familiile complete sau cu femeile necăsătorite sau fără copii.
Efectele psihologice şi juridice ale divorţului.
1. Încetarea convieţuirii conjugale. Relaţiile sexuale ale partenerilor sunt de regulă deteriorate cu mult
înainte de pronunţarea divorţului. Uneori disfuncţiile şi insatisfacţiile apărute în planul sexualităţii constituie
cauze ale rupturii conjugale. Alteori în ciuda unor raporturi optime în planul intimităţii şi sexualităţii, familia se
destramă pe fondul altor divergenţe (incapacitatea unuia dintre parteneri de a înţelege dorinţa spre ascensiune şi
carieră profesională a celuilalt, intoleranţa bărbatului faţă de emanciparea soţiei, incompatibilitatea în plan
intelectual sau social).
Divorţul prin complexitatea sa antrenează modificări majore la nivelul tuturor funcţiilor familiei. Funcţiile
economice, de solidaritate, de socializare cunosc o destructurare sau în cazul cuplurilor cu copii o
redimensionare de cele mai multe ori negativă. Divorţul are ca efect pierderea funcţiei psihoafective a familiei,
slăbirea sau ruperea relaţiilor formale şi informale ale partenerilor.
În măsura în care divorţul este văzut ca un eşec, părinţii celor divorţaţi suferă şi din cauza presiunii
psihologice a rudelor şi cunoştinţelor.

2. Efecte asupra descendenţilor.

Pînă nu de mult s-a considerat că pentru siguranţa materială şi emoţională a copiilor, partenerii cu probleme
trebuie să rămână împreună. Optica asupra divorţului s-a schimbat, efectele negative ale acestuia asupra
minorilor fiind contrabalansate de efecte benefice (cum este cazul cuplurilor cu un părinte alcoolic, agresiv).
În societăţile tradiţionale există tendinţa de stigmatizare a copilului ai cărui părinţi sunt despărţiţi. În
societatea modernă urbană acest aspect aproape că nu contează. Există însă o serie de aspecte psihologice în
legătură cu identificarea de rol de sex, formarea unor atitudini faţă de familie şi muncă. Divorţul parental are de
cele mai multe ori efecte negative asupra minorului afectând echilibrul psihic ale acestuia. În absenţa unui
părinte securitatea afectivă a minorului este grav afectată, fapt ce se poate concretiza în conduite specifice
bazate pe hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanţe şcolare scăzute sau acte deviante.
Divorţul influenţează negativ socializarea amorală a copiilor, duce la apariţia unor deprinderi deviante ale
acestora. Lipsa de supraveghere şi control din partea ambilor părinţi, absenţa autorităţii, frustrarea afectivă
determină minorul să comită şi să reediteze acte imorale sau deviante. Divorţul nu induce automat manifestări
antisociale ale minorilor. Se apreciază de către specialişti că familiile dezorganizate nu sunt în mod obligatoriu
criminogene, deşi 80% din delincvenţii minori provin din astfel de familii.
Efecte de ordin psihologic pot fi considerate atitudinile de respingere sau agresiune faţă de căsătorie
manifestate de cei care provin din cupluri divorţate. O situaţie specială o reprezintă relaţia minorului cu

14
părintele care pleacă din familie. Deşi această relaţie este reglementată juridic, efectele psihologice imediate şi
pe termen lung sunt incomensurabile. Realitatea atestă situaţii din cele mai diverse:
- copii care resping părintele considerat vinovat de divorţ;
- copii care regretă şi resimt ruptura familiei;
- copii fericiţi de soluţia adoptată, apreciată ca salvatoare de la o situaţie tensionată, violentă.
Pierderea contractului dintre un părinte şi descendenţi afectează relaţia cu bunicii respectivi sau cu alte rude
apropiate. Bunicii sunt figuri importante în viaţa unui copil şi pierderea sau îndepărtarea lor poate provoca o
suferinţă suplimentară, aducând o sarcină în plus părintelui rămas pentru a recompensa pierderea. Acelaşi lucru
se poate afirma şi despre celelalte rude: veri, mătuşi, unchi, care împreună făceau dovada apartenenţei la o
comunitate.
Divorţul parental provoacă o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi urmaş, menţinut de cele mai multe
ori la situaţia unui părinte simbolic – mamă sau tată – la care copilul se poate raporta pentru identificare originii
sale.
Cu deosebire dacă copilul rămas este băiat, poate apare fenomenul de supraprotecţie maternă. Femeia
rămasă singură îşi revarsă toată dragostea şi afectivitatea asupra lui, crescându-l într-un gen de seră, cu obligaţii
casnice minimale. Ea are un astfel de comportament şi datorită faptului că se fereşte de a fi acuzată de fostul
soţ, de rudele acestuia, de propriile rude, de cunoscuţi şi prieteni că îşi neglijează copilul. Fenomenul de
supraprotecţie poate avea la rândul lui consecinţe negative asupra copilului, mai ales cu privire la viitorul statut
marital, în distribuirea sarcinilor domestice în familia pe care o va avea. O relaţie centrată pe hiperprotecţie şi
dragoste sufocantă conduce un timp la constituirea unei personalităţi slabe, lipsite de iniţiativă, pasive, abulice,
debusolate şi fără mijloace psihologice proprii de întâmpinare şi abordare a eventualelor dificultăţi şi obstacole
ale vieţii. O atitudine hiperevaluată şi hiperlaudativă favorizează apariţia îngâmfării, a complexelor de
superioritate, a egoismului, a individualismului şi a dispreţului pentru cei din jur.
Copilul este cel de al treilea membru al triunghiului dragostei. În familia completă, cu relaţii armonioase, el
primeşte dragostea ambilor părinţi, de regulă: a mamei – sentimentală, a tatălui – raţională, logică. Dacă se
întâmplă că în familie lipseşte unul dintre părinţi, copilul este lipsit de afecţiunea respectivă. Lipsa acesteia din
urmă ştirbeşte din unele aspecte în formarea personalităţii, dacă părintele care educă copilul nu o poate
compensa, prin diferite modalităţi, pentru ambii părinţi.
Să analizăm conduita părintelui care educă singur copilul. Se întâmplă cazuri când copilul, în general, nu-şi
cunoaşte tatăl biologic, cine sunt rudele. Mama refuză categoric să povestească despre ei sau nici ea nu ştie cu
exactitate ceva despre ei. Orice întrebare referitoare la această problemă este respinsă agresiv. Copilul de la o
vârstă fragedă, realizează instinctiv că şi el trebuie să aibă tată. Este curios să ştie cine este tatăl lui, unde se
află. Dacă mama refuză să-i povestească sau ascunde adevărul la o vârstă timpurie, mai târziu copilul va şti
oricum că tatăl său biologic există. Dacă tatăl biologic nu doreşte să-l vadă, mama ar trebui să-i explice
copilului că tata trăieşte în altă parte, este ocupat, are altă familie şi acum, din unele motive, nu poate veni, dar

15
peste un timp este posibil că se vor întâlni. Esenţial este ca tatăl adevărat să nu fie ponegrit în faţa copilului, să
nu i se formeze copilului o impresie rea despre el sau să dezvolte ura faţă de acel care i-a dat viaţă.
Uneori părinţii sunt în divorţ, iar mama interzice copilului, fără temei, din propriul capriciu, să se
întâlnească cu tatăl biologic. În discuţii în prezenţa copilului reliefează orice imperfecţiune a tatălui. Pentru
copil este neplăcut să afle, atunci când comite unele greşeli, că se aseamănă cu tatăl său în tot ce e rău. Fiecare
copil trebuie să-şi iubească părinţii, aşa cum ei sunt. El nu poartă vina nici că s-a născut, nici că părinţii nu
găsesc limbă comună. Ura, gelozia ne face uneori să uităm de propriile imperfecţiuni. Simultan, însă, poate
programa minorul spre însuşirea trăsăturilor negative. În practica noastră am avut mai multe cazuri de asimilare
a tulburărilor comportamentale, ca urmare a sugestiei zilnice făcută minorului de către mamă, bunică.
Studiu de caz. Luminiţa C. Locuia de 4 ani cu bunica din partea tatălui. Mama fetiţei a abandonat familia
şi încearcă să-şi refacă viaţa personală nu prea reuşit. Ea avusese deja mai mulţi concubini, fuma, frecvent îşi
schimba locul de muncă. De la vârsta de 8-10 ani Luminiţa a început să fie blamată de către bunică de
comportamentul mamei. orice nesupunere, neascultare era interpretată de bunică foarte dur. După vârsta de 12
ani, fetiţa obosită de cicăleala bunicii, a început să vagabondeze, să fumeze, să prietenească cu băieţi cu mult
mai în vârstă ca ea. Într-o seară a fost violată. Apoi, a început să consume alcool, să fure bani de acasă,
produse alimentare din magazin. Era mândră că poate fura. Bunica a alungat-o de acasă, susţinând că este rea
şi hoaţă, aidoma mamei sale, fără să-şi dea seama că anume ea a programat-o spre acest comportament.
Copiii unei mame celibatare pun multe întrebări vizavi de tată, deoarece resimt lipsa afecţiunii paterne.
Mama trebuie să-i explice tot ce-i interesează, cu toleranţă, fără a-l blama pe tatăl adevărat, fără patos şi fără
sentimente de culpabilitate şi fără să sublinieze că ea s-a sacrificat de dragul copilului. Ea a avut bucuria de a
avea un copil, bucurie pe care i-o datorează bărbatului care a făcut-o mamă. Ea trebuie să spună copiilor că tatăl
lor este bun, dar s-a întâmplat că acum trăieşte în altă familie. Aşa au fost circumstanţele că nu au putut fi toţi
împreună. Unele mame celibatare preferă să spună copilului că tatăl acestui a murit. Aceasta îl face pe copil să
sufere şi mai mult. El se simte frustrat că nu-şi cunoaşte propriul tată, că niciodată nu merge să-i vadă
mormântul, că nu cunoaşte imaginea lui cel puţin din fotografii. Speranţa că tatăl adevărat trăieşte şi că se vor
întâlni cândva îi dă copilului mai multă siguranţă, încredere în sine.
Dacă mama este recăsătorită în prezent cu un alt bărbat, ar trebui să-i povestească despre asta copilului cât
mai timpuriu, într-o formă foarte simplă şi să-l atenţioneze că, deşi acesta nu este adevărat, îl iubeşte foarte
mult. Pentru a-i insufla copilului încredere în dragostea tatălui vitreg, acesta la rândul său, trebuie cât mai des
să-şi demonstreze afecţiunea faţă de copil, mângâindu-l pe cap, pe umăr, vorbindu-i că ar putea conta pe grija şi
protecţia sa.
Se întâmplă că mama trăieşte în concubinaj cu un bărbat. Ea trebuie să-i explice copilului că acesta este un
prieten foarte bun, pe care ea îl iubeşte, dar nu mai mult ca pe el, şi ar dori ca acest bărbat să trăiască împreună
cu ei ca să fie protejaţi. În cazul când copilul a depăşit vârsta preşcolară (de 7-8 ani), mama trebuie să ceară

16
sfatul şi permisiunea copilului ca în familie să vină un nou bărbat, să pregătească deci copilul de această
convieţuire în comun.
Atunci când mama hotărăşte singură, ea trebuie să aibă prieteni, rude, care ar servi model de bărbat pentru
copiii ei, care ar comunica cu ei permanent. Mama singură, oricât se va strădui, nu va reuşi să ţină locul tatălui.
Ea nu poate satisface cerinţele afective, sensibile, emoţionale ale copilului, mai ales când educă un băiat. Când
copilul pune întrebări de competenţa unui bărbat, mama cunoscând răspunsul, ar trebui totuşi, să-l sfătui să se
adreseze mai bine unui bărbat din familie: bunelului, unchiului care ar putea să răspundă mai bine „deoarece
sunt bărbaţi”.
Mama celibatară sau văduvă de la o vârstă timpurie a copilului trebuie să-şi îndrume minorul ca acesta să ia
exemplu de la un bărbat real şi nu de la unul ideal, pe care nu l-au văzut niciodată. Ea poartă grija dublă de
copil, dar fără să-l sufoce cu o dragoste posesivă. Ajutorul, în educaţia copilului, trebuie să vină din partea unui
bărbat care are dorinţa să acorde acest ajutor, fără a fi impus.
Unele mame văduve neconsolate, încearcă să păstreze memoria omului drag pe care l-au pierdut,
idealizându-l, având o atitudine negativă faţă de toţi bărbaţii, fapt ce de asemeni îi dăunează copilului.
Indiferent de sex, sunt oameni buni şi oameni răi. Oamenii agresivi în anumite circumstanţe pot fi foarte
buni în altele. Copilul, la orice vârstă, trebuie să contacteze cu adulţi de ambele sexe. În felul acesta la el se
dezvoltă abilităţile comunicative şi competenţa de a înţelege oamenii.
Acest adevăr este valabil şi în cazul când tatăl de unul singur se ocupă de educaţia copiilor săi. Erori fac şi
acei părinţi care au adoptat un copil, şi care preferă să tăinuiască acel fapt că alţi părinţi i-au dat viaţă. Copilul
cunoaşte totul despre sine de la concepere. El nu conştientizează aceea ce este înscris în subconştient. Aceasta îl
face să fie nervos, agresiv, irascibil. Dacă adulţii, părinţii îi povestesc adevărul pe înţelesul lui, fără a dramatiza
lucrurile , multe probleme dispar de la sine.
Funcţionarea celor două subsisteme ale familiei, marital şi parental sunt grav şi decisiv afectate prin
pierderea sau atenuarea unor funcţii ale familiei. Pe plan juridic dă naştere unor relaţii diferite între foşti soţi
atât pe plan personal cât şi patrimonial. Din punctul de vedere a relaţiilor sociale, divorţul duce la încetarea
calităţii de soţ, a obligaţiei de sprijin moral şi reciproc şi de fidelitate. Faţă de copii, divorţul creează relaţii
personale noi cu unul din părinţi, cel plecat, părinte ce va întreţine relaţii cu copilul doar în cazul reglementat de
lege. Copilul păstrează dreptul la moştenire faţă de acest părinte şi se bucură de alocaţia de sprijin.
Investigarea mai îndeaproape a efectelor divorţului asupra copilului a nuanţat imaginea populară tipică
asupra fenomenului. Trei principale constatări apar concludente:
- Dacă copilul după divorţ continuă să interacţioneze cu celălalt părinte, în speţă cu tatăl,
diferenţele în profilul lui sunt nesemnificative;
- Cel puţin în ce priveşte stima de sine a copilului este afectată mai mult negativ în familiile cu
conflicte decât la cele monoparentale;

17
 - Impactul negativ al divorţului asupra copilului depinde în principal de gradul de
conflictualitate al familiei care s-a destrămat, sănătatea mintală a părinţilor, densitatea reţelei sociale a actualei
familii a copilului şi vârsta care a avut-o copilul la divorţ.
Efectele demografice.
La nivelul macrosocial divorţul antrenează în plan demografic consecinţe legate de frecvenţa fenomenului,
intensitatea sa în plan teritorial zonal, naţional şi temporal pe anotimpuri, semestre, ani etc.
Creşterea considerabilă a ratei divorţialităţii face mai răspândită fie familia monoparentală fie cea de tip
reconstituit.
Instabilitatea familiilor contemporane, divorţialitatea înaltă au provocat creşterea numărului familiilor
incomplete, majoritatea cărora sunt familii materne. Familia cu un părinte reprezintă o structură familială cu un
deficit, deoarece sarcina este supraîncărcată, mai ales în familia cu un părinte-mamă, care are copii mici,
deoarece de creşterea copiilor este responsabil doar un părinte. Cea mai gravă consecinţă a divorţurilor este că
mii de copii în fiecare an devin semiorfani. Divorţul, în afara de faptul că reprezintă un eşec al dragostei şi
speranţelor unei familii fericite, creează o serie de dificultăţi foştilor soţi şi copiilor acestora. Persoanele, care o
dată n-au avut noroc în căsnicie, de regulă, nu se grăbesc să-şi întemeieze altă familie şi să nască copii.
Instabilitatea familiilor contemporane provoacă şi probleme de ordin social - se înrăutăţesc indicii
sociodemografici, situaţia materială a familiilor incomplete devine precară, se reduce funcţia educativă, la foştii
soţi apar probleme psihologice etc. În condiţiile actuale nivelul înalt al divorţialităţii reprezintă unul din
factorii, care diminuează valoarea relaţiilor conjugale şi constituie un motiv suplimentar pentru reducerea
numărului de copii în familie.

18