UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Specializarea: Educaţie Fizică şi Sportivă

Disciplina: Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului

SUPORT DE CURS

ANUL I

Semestrul 2

Cluj – Napoca
2016
 I. Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

a) Informaţii despre curs:

Titlul disciplinei: Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului
Codul: YLR0010
Anul şi semestrul de desfăşurare a cursului: Anul 1, semestrul II
Tipul disciplinei: Fundamentală
Pagina web a cursului: teorieifr@yahoo.com
Număr de credite: 5
Locul de desfăşurare: Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Str. Pandurilor 7
(Parcul sportiv „Iuliu Haţieganu”)

Programarea în orar a activităţilor: conform orarului afişat la sediul facultăţii

b) Informaţii despre titularul de curs, seminar:

Prof.univ. dr. SANDOR IOSIF
Informaţii de contact: birou: Cabinetul 102, etaj 1, e-mail:
teorieifr@yahoo.com ; Tel: 0264-420709
Ore de consultaţii: Conform cu orarul afişat la Cabinetul 102

c) Condiţionări: La această disciplină nu se ia în considerare niciun fel de

condiţionare;

d) Descrierea disciplinei:
Obiectivele cursului / disciplinei:
Cursul vizează cunoaşterea principalelor probleme, a conceptelor teoretice si
soluţiilor practice din domeniul Educaţiei Fizice şi Sportului;
Formarea unui sistem de cunoştinţe de specialitate necesare în activitatea de educaţie
fizică şi sport.
Însuşirea noţiunilor (categorii, concepte) fundamentale ale Teoriei și metodicii
educaţiei fizice şi sportului.
Formarea concepţiei ştiinţifice cu privire la educaţie fizică şi sport.
Abilitarea studenţilor cu sistemul de cunoştinţe aplicabile în activitatea ştiinţifică şi
didactică.

2
 Conţinutul cursului:

1. Statutul de ştiinţă al teoriei educaţiei fizice şi sportului

2. Categorii ale Teoriei educaţiei fizice şi sportului
3. Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale
4. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport
5. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului
6. Componentele procesului instructiv-educativ
7. Didactica educaţiei fizice şi sportului
8. Metodele în Educaţie Fizică şi Sport
9. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport
10. Rolul eredităţii şi mediului în practicarea exerciţiilor fizice

Competenţe dobândite prin absolvirea disciplinei:

 cunoştinţe de specialitate în activitatea de educaţie fizică şi sport,

kinetoterapie; conceptele şi principiile însuşite vor fi aplicate în cadrul activităţilor specifice
în activităţile de loisir, în şcoală, la cluburi şi asociaţii sportive, cluburi particulare cu
domeniu de activitate ce privesc educaţia fizică şi sportul, policlinici sportive, spitale şi
cabinete medicale pentru recuperare post traumatică, kinesiologie etc.;
 iniţierea în practica cercetării fenomenelor specifice culturii fizice;
 formarea limbajului de specialitate necesar în comunicare şi în întocmirea
documentelor, referatelor şi a lucrărilor de specialitate, le oferă absolvenților posibilitatea de a
activa în toate domeniile ce cuprind organizarea, administraţia, conducerea activităţilor de
educaţie fizică şi sport;
 oportunitatea de a putea aplica programe de cercetare în ceea ce priveşte
dezvoltarea / educarea calităţilor motrice, învăţarea, consolidarea, perfecţionarea, evaluarea
deprinderilor şi priceperilor motrice;
 asumarea de responsabilităţi, înţelegerea şi aplicarea holistică (fizic, social,
emoţional şi intelectual, în acelaşi timp) a cerinţelor programelor şcolare de specialitate în
ceea ce priveşte activităţile de educaţie fizică şi sport;
 promovarea unui sistem de valori culturale şi morale;
 valorificarea optimă şi creativă a propriului potenţial;

3
  formarea de competenţe specifice ştiinţei Educaţiei Fizice Sportului în ceea ce
priveşte: munca în echipă.

e) Organizarea temelor în cadrul seminariilor

Activităţile în cadrul seminarului sunt axate pe următoarele teme:
1. Educaţia fizică
2. Sportul
3. Sistemul de educaţie fizică din România.
4. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului
5. Componentele procesului instructiv-educativ
6. Didactica educaţiei fizice.
7. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

f) Formatul şi tipul activităţilor implicate de parcurgerea materialelor

bibliografice
Parcurgerea acestei discipline va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi muncă
individuală. În ceea ce priveşte activitatea studenților, se va încuraja participarea activă prin
problematizarea informaţiilor parcurse, implicarea în activităţi de grup, proiecte de cercetare;
realizarea analizei unor situaţii concrete din domeniul educaţiei fizice şi sportului pe baza
prezentării de lucrări şi a discuţiilor libere de grup a studenţilor.
Studentul are libertatea de a-şi gestiona singur, fără constrângeri, modalitatea şi
timpul de parcurgere a cursului. Este însă recomandată parcurgerea succesivă a modulelor
prezentate în cadrul suportului de curs, în ordinea indicată şi rezolvarea sarcinilor sugerate la
finalul fiecărui modul.
Materiale bibliografice obligatorii
1. Cârstea Gheorghe – 1993, Teoria şi metodica educaţiei fizice si sportului,
Bucureşti, Ed. Universul
2. Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi
sportului, Bucureşti, Ed. AN-DA.
3. Dragnea Adrian & colab-2000, Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi
Sportului, Bucureşti, Ed. Cartea Şcolii 2000
4. Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi
Didactică, Bucureşti, FEST

4
 5. Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti,
Ed Didactică şi pedagogică, R.A.,
6. Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A.
7. Marolicaru Mariana – 1986, Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică,
Bucureşti. Ed. Sport – Turism
8. Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului,
Suport de Curs, Uz intern, Cluj-Napoca.

g) Materiale şi instrumente necesare pentru seminar

În vederea participării la un nivel optim la activităţile seminariilor, este recomandat
ca studenţii să aibă acces la următoarele resurse:
- calculator conectat la internet (pentru a putea accesa conţinutul cursului şi
pentru a putea participa interactiv pe parcursul derulării acestuia)
- imprimantă (pentru printarea materialelor suport, a temelor redactate, a
studiilor de caz)
- acces la resursele bibliografice (abonament la Biblioteca Facultăţii şi la cea
Centrală Universitară)
- acces la echipamente de fotocopiere

h) Calendarul disciplinei
Pe parcursul derulării disciplinei, sunt programate 7 întâlniri faţă în faţă cu toţi
studenţii înscrişi la curs plus participarea la examenul de absolvire a cursului. În cadrul primei
întâlniri se va prezenta Programa analitică şi se vor da informaţiile necesare legate de
parcurgerea modulelor şi modalitatea de a accesa informaţiile necesare. La următoarele
întâlniri, conform planificării efectuate împreună cu cadrul didactic, studenţii vor prezenta
referatele ce reflectă activitatea pentru întâlnirea respectivă.
În vederea eficientizării acestor întâlniri faţă în faţă, pentru fiecare din acestea, se
recomandă parcurgerea de către student a suportului de curs pus la dispoziţie încă de la
începutul semestrului, iar ulterior întâlnirii, este indicată rezolvarea sarcinilor şi temelor
aferente fiecărui modul parcurs. De asemenea, anterior întâlnirilor programate, studenţilor li
se recomandă să parcurgă capitolele corespunzătoare temelor abordate la fiecare
întâlnire din cel puţin una din sursele bibliografice indicate. Informaţia conţinută în
referate va fi diseminată prin intermediul poştei electronice şi adusă de către cel ce o

5
întocmeşte la cunoştinţa colegilor de grupă pentru a putea fi dezbătută în plen, ulterior
prezentării orale. În acest mod, se va facilita orientarea cursului asupra aspectelor de fineţe
din conţinutul disciplinei şi se va permite concentrarea pe modalităţile de aplicare la nivel
practic a informaţiilor deja parcurse.

i) Politica de evaluare şi notare

Evaluarea studenţilor se va efectua conform detalierii de mai jos:
Examen scris în sesiunea de examene – 60 % din nota finală;
Susţinerea unui referat şi activitatea de pe parcursul semestrului – 40% din
nota finală;

j) Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Prezenţa la seminarii este obligatorie pentru toţi studenţii;
- Lucrările elaborate de către studenţi pe parcursul activităţilor vor avea în mod
obligatoriu caracter de originalitate. Studenţii ale căror lucrări se dovedesc a fi plagiate nu vor
fi primiţi în sesiunea de examene planificată;
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată cu anularea
sesiunii de examene pentru studentul în cauză;
- Rezultatele finale vor puse la dispoziţia studenţilor on-line, prin utilizarea site-
ului facultăţii;
- Contestaţiile se vor soluţiona în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor;

k) Studenţi cu dizabilităţi
Titularul cursului este disponibil, în limita posibilităţilor, la adaptarea conţinutului şi
metodelor de transmitere a informaţiilor disciplinei în funcţie de tipul dizabilităţii care sunt
prezente la nivelul cursanţilor. Se vor lua toate măsurile necesare în vederea facilitării
accesului egal al tuturor cursanţilor la activităţile didactice.

l) Strategii de studiu recomandate

Se recomandă parcurgerea sistematică a modulelor cuprinse în cadrul cursului,
punându-se accent pe pregătirea individuală continuă a studenţilor şi pe evaluarea de pe
parcursul semestrului. Se recomandă cursanţilor alocarea unui număr de cel puţin 28 de ore
pentru parcurgerea şi însuşirea cunoştinţelor necesare promovării cu succes a acestei

6
discipline. Sunt necesare de asemenea aproximativ 14 de ore în vederea documentării şi
elaborării referatelor şi proiectelor ce vor fi susţinute de către fiecare student în parte.

Observaţii:
Prezentul material nu este suficient pentru promovarea examenului. Trebuie parcursă
întreaga programă cu bibliografia corespunzătoare.

II. Suportul de curs

Modul 1: . Categorii ale Teoriei și metodicii educaţiei fizice şi sportului

Scopul acestui modul este familiarizarea cursantului cu noţiunile fundamentale ale
domeniului de activitate. Ca obiective, se vor atinge următoarele:
- Noţiuni fundamentale în Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului
- Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale
- Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport

a) Schema logică a modulului

Acest modul este compus din 3 subcapitole: primul subcapitol are ca scop evidenţierea
noţiunilor fundamentale în Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului. Al doilea
subcapitol are ca scop evidenţierea Educaţiei fizice şi Sportului ca activităţi sociale iar al
treilea prezintă Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport.

b) Conţinutul informaţional detaliat

7
 I. Noţiuni fundamentale în
Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului

1. Educaţia fizică
Concepţia despre educaţia fizică reprezintă valorificarea conceptului de educaţie
fizică, prin aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi. Concepţia despre
educaţia fizică se desprinde din concepţia generală asupra vieţii unei societăţi, diferită de la o
epocă la alta, de la o ţară la alta.
Conform legii educaţiei fizice şi sportului "prin educaţie fizică şi sport se înţeleg
toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să
exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale
civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel. Practicarea
educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de
stat, iar autorităţile administrative, instituţiile de învăţământ şi instituţiile sportive au obligaţia
de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de performanţă şi de a asigura
condiţiile de practicare a acestora".
După I. Şiclovan "educaţia fizică reprezintă un proces deliberat construit şi dirijat în
vederea perfecţionării dezvoltării fizice, a capacităţii motrice a oamenilor, în concordanţă cu
particularităţile de vârstă, sex, cerinţele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale
profesiilor şi menţinerea condiţiei fizice".
Particularităţi:
- educaţia implică, presupune activitate - se desfăşoară ca proces bilateral, unde este
necesară prezenţa celor doi factori: educatorul şi educaţii;
- urmăreşte "cultivarea", creşterea, educarea, formarea, învăţarea, consolidarea,
perfecţionarea capacităţilor fizice ale oamenilor;
- este proces instructiv-educativ.
Educaţia fizică este:
- fiziologică prin natura exerciţiilor;
- pedagogică prin metodă;
- biologică prin efecte;
- socială prin organizare;
- accesibilă tuturor vârstelor şi are obiective diferenţiate pentru fiecare eşalon.

8
 Subsisteme:
- educaţia fizică a tinerei generaţii:
- învăţământul preşcolar;
- învăţământul primar;
- învăţământul gimnazial;
- învăţământul liceal;
- învăţământul tehnico-profesional;
- învăţământul special;
- educaţia fizica profesională;
- educaţia fizică a vârstnicilor;
- educaţia fizică militară;
- autoeducaţia (activitatea independentă).

Note definitorii ale educaţiei fizice

- dispune de un sistem de mijloace şi metode, tehnologii de predare, diferenţiate
conform condiţiilor şi obiectivelor proprii categoriilor de subiecţi;
- răspunde cerinţelor de realizare a dezvoltării fizice şi capacităţii, motrice în
vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni şi menţinerii îndelungate a
unei bune condiţii fizice;
- îmbină în mod echilibrat instruirea cu educaţia în vederea formării unei
personalităţi complete evoluate şi armonioase.
- este o componentă a educaţiei generale, realizată în cadrul unui proces instructiv -
educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalităţii şi creşterii
calităţii vieţii.
- cuprinde un complex de stimuli ce influenţează procesele de dezvoltare somato -
funcţională, motrică şi psihică.
- se reflectă ca un ansamblu de idei, norme şi reguli, reunite într-o concepţie unitară
de organizare şi aplicare la diferite categorii de subiecţi.
- se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic
exerciţiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale.
- este un sistem complex de instrumente care se exercită simultan asupra individului,
favorizând ameliorarea condiţiei fizice, psihice şi integrarea socio-culturală.

9
 - implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care
vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acţiunii
multilaterale a acestei activităţi.
- se constituie ca o necesitate pentru toţi indivizii societăţii şi în special pentru cei cu
nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficienţe).

Obiectivele educaţiei fizice

Obiectivele educaţiei fizice anticipează rezultatul educaţiei în termenii
comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei
anumite secvenţe sau etape de învăţare.
Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, care vizează
influenţarea personalităţii în ansamblul ei.
Conţinutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a
oferi posibilitatea unui control riguros al activităţii educaţionale. Educaţia fizică îşi realizează
rolul în funcţie de complexitatea şi diversitatea obiectivelor sale, circumscrise în viziunea
anterior prezentată, a punctelor de vedere bio-psiho-sociale.
După gradul de generalitate:
Obiectivele generale evidenţiază esenţa educaţiei fizice, dimensiunile comune ale
subsistemelor acesteia.
Obiectivele specifice reprezintă o particularizare a obiectivelor generate la nivelul
subsistemelor educaţiei fizice.
Obiectivele intermediare acţionează la nivelul ciclurilor de învăţământ, anilor de
studii, etc.
Obiectivele operaţionale vizează comportamentele imediate, observabile în timp
scurt, ce pot fi urmărite şi măsurate, adică acţiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în
timpul unei activităţi, lecţii, şedinţe.
Obiectivele generale
(aşa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Şiclovan, E. Firea, A. Dragnea,
Gh. Mitra, A. Mogoş ) sunt:
- menţinerea unei stări optime de sănătate;
- favorizarea dezvoltării fizice armonioase;
- dezvoltarea capacităţii motrice generate, adică educarea calităţilor motrice de bază şi
formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice, de bază, utilitar - aplicative şi

10
specifice unor ramuri de sport;
- formarea capacităţii de practicare sistematică şi independentă a exerciţiilor fizice;
- dezvoltarea armonioasă a personalităţii.
Obiective de dezvoltare structural - funcţională a organismului
Acestea se referă la:
- armonia între indicii somatici şi funcţionali;
- armonia şi proporţionalitatea în interiorul fiecărei categorii de indici;
- menţinerea unui tonus muscular optim ;
- formarea şi menţinerea unei atitudini corporale corecte;
- prevenirea şi corectarea deficienţelor de postură şi fizice;
- combaterea excesului ponderal şi a obezităţii.
Obiective în plan motric
- dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistenţă cardiovasculară, rezistenţă
musculară, forţă, mobilitate supleţe, compoziţie corporală);
- dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară,
agilitate, putere, timp de reacţie, viteză);
- formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative
şi specifică unor ramuri şi probe sportive;
- îmbunătăţirea capacităţii de efort, prin stimularea marilor funcţii.
Obiective psihomotorii (după V. Horghidan)
- dezvoltarea schemei corporale în două direcţii:
- ca reper în reglarea mişcărilor;
- ca nucleu al imaginii de sine .
- dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;
- dezvoltarea echilibrului static şi dinamic;
- realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;
- formarea coordonatelor de timp ale mişcării: ritm, tempo, durată, elemente ce
conferă eficienţă mişcării;
- dezvoltarea lateralităţii şi armoniei laterale;
- formarea reprezentărilor ideomotorii şi a capacităţii de a opera cu ele;
- educarea capacităţii de relaxare generală şi selectivă;
- dezvoltarea capacităţii de diferenţiere kinestezică.
Obiective cognitive

11
 - dezvoltarea capacităţii de a cunoaşte propria persoană, mediul ambiant, natural şi
social (percepere, descoperire, redescoperire, înţelegerea informaţiilor sub diverse forme);
- dezvoltarea calităţilor atenţiei, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii,
creativităţii (motrice), adică generare de informaţii variate, pornind de la aceleaşi date,
originalitate - "producţie divergentă".
Obiective în plan motivaţional şi afectiv - volitiv
- formarea unor convingeri referitoare la rolul exerciţiilor fizice în creşterea calităţii
vieţii;
- echilibrarea şi reglarea emoţională (prin descărcarea agresivităţii, derulare etc);
- educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale (fair-play), respect,
colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);
- educarea emoţiilor estetice (date de aprecierea frumuseţii mişcărilor şi a esteticii
corporale);
- dezvoltarea capacităţii de autoreglare la nivelul comportamentului
global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverenţă, dârzenie etc).

Scopul şi finalităţile educaţiei fizice

Scopul educaţiei fizice defineşte linia generală care orientează acţiunile de formare
şi dezvoltare a personalităţii subiecţilor, proiectate de ideal.
Scopul serveşte ca ghid în selectarea obiectivelor generale şi specifice şi vizează
finalitatea acţiunii educaţionale. În stabilirea scopului educaţiei fizice trebuie respectate o
serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):
- concordanţa cu idealul educaţiei fizice;
- depăşirea nivelului actual prin acţiuni de perfecţionare, ajustare, restructurare,
reformulare, la nivel conceptual şi practic (praxiologic);
- valorificarea potenţialului existent, a resurselor şi necesităţilor interne ale
subsistemelor educaţiei fizice;
- deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.
Scopul educaţiei fizice trebuie să aibă:
- un caracter practic, - să configureze direcţiile principale de acţiune într-o perioadă
istorică definită;
- un caracter strategic - prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen
lung.

12
 Scopul educaţiei fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalităţii
individului, în concordanţă cu cerinţele societăţii, de dobândire a autonomiei, eficienţei şi
echilibrului cu mediul natural şi social.

Finalităţile educaţiei fizice

Finalităţile educaţiei fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele,
cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic,
funcţional, motric, cognitiv, afectiv şi social.
Aceste finalităţi sunt reprezentate de:
1. Indicii superiori ai dezvoltării fizice;
2. Funcţionalitatea perfectă a principalelor aparate şi sisteme ale organismului;
3. Indicii superiori ai calităţilor motrice - viteză, rezistenţă, forţă,
mobilitate, coordonare;
4. Sistem larg de deprinderi şi priceperi motrice de bază, utilitar - aplicative şi
specifice ramurilor de sport;
5. Capacitate de efort crescută;
6. Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă);
7. Integrare superioară în mediul natural şi social.

Formele de organizare a educaţiei fizice

Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învăţământ care şi-a dovedit
eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea pe clase şi lecţii.
Educaţia fizică se desfăşoară în două forme distincte:
a. ca proces de instruire şi educare deliberat conceput, desfăşurat în forme
instituţionalizate (şcoli, licee, universităţi) cu ajutorul specialiştilor care dirijează acest
demers. Acest proces se bazează pe programe de instruire ascendente, pe clase sau ani de
studii;
b. ca activitate independentă de timp liber, care se bazează pe sistemul de
cunoştinţe, achiziţii, deprinderi, structuri operaţionale însuşite în cadrul procesului menţionat
anterior. Aceste forme de organizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al
educaţiei fizice;

13
 2. Sportul
M. Epuran (1990) – „Sportul este competiţie, întrecere cu spaţiul, timpul, gravitaţia,
cu natura, cu alţii şi cu sine”.
Sportul constituie o activitate socială, îndreptată spre perfecţionarea dezvoltării
fizice şi a capacităţii motrice, dezvoltându-se ca urmare a Jocurilor Olimpice.
Sportul este o activitate de întrecere constituită dintr-un ansamblu de acţiuni
motrice, diferenţiate pe ramuri de sport prin care se caută perfecţionarea posibilităţilor marfo-
funcționale şi psihice, concretizate în performanţe ca: record, depăşire proprie sau a
partenerului.
Sportul reuneşte toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare
organizată sau nu, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică si confortul spiritual, să
stabilească relaţii sociale sau să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.
Sportul este o structură de activităţi motrice codificate şi regii instituţionalizate
corespunzătoare practicării diferitelor forme de competiţii sportive, după reguli oficiale, între
doi sau mai mulţi protagonişti sau a unui individ cu sine însuşi.
Sportul desemnează o activitate motrică de loisir sau de întrecere, desfăşurată într-un
cadru instituţionalizat sau independent, cu caracter mai mult sau mai puţin spontan şi
competitiv.
Sportul se prezintă ca mediu propice pentru însuşirea atitudinilor, valorilor şi
comportamentelor social-personale apreciate în plan cultural.
Caracteristici, asemănări şi deosebiri faţă de educaţia fizică:
- este un domeniu complex atât ca structură, cât şi ca funcţii sociale incluzând un
sistem de exerciţii fizice diversificate (pe ramuri de sport);
- deşi are caracter formativ, urmăreşte în special valorificarea maximă a talentelor şi
aptitudinilor oamenilor spre diferite ramuri de sport;
- trăsătura lui principală este competiţia;
- fiecare ramură de sport cuprinde structuri şi tehnici proprii faţă de educaţia fizică,
care include un sistem larg de exerciţii fizice;
- educaţia fizică este obligatorie, pe când sportul este benevol;
- aceste domenii se întrepătrund, intercodiţionează;
- educaţia fizică formează cunoştinţe, deprinderi şi calităţi necesare sportului;
- de asemenea şi elementele din ramurile de sport modernizează conţinutul educaţiei
fizice (tehnica sportivă);

14
 - cele două domenii nu se identifică;
- sportul este condiţionat de tipul şi nivelul de dezvoltare al societăţii.

Obiectivele Sportului
I. Sport de performanţă
Maximizarea performanţelor prin:
- dezvoltarea aptitudinilor (calităţilor) motrice şi combinaţii ale acestora;
- perfecţionarea tuturor deprinderilor şi priceperilor motrice respectiv a elementelor
şi procedeelor tehnice şi a acţiunilor tehnico-tactice;
- dezvoltarea capacităţilor cognitive, afective, motivaţionale;
- crearea dispoziţiei pentru obţinerea performanţei (disponibilitate pentru efort,
ambiţie, perseverenţă, toleranţă la frustrare etc);
- prevenirea sau compensarea deficienţelor fizice datorate efortului specific;
- favorizarea integrării în societate.
II. Sport în timpul liber (pentru toţi) – reflectă calitatea vieţii
- dobândirea unui mod sănătos de viaţă;
- dezvoltare fizică;
- integrare socială prin:
• formarea valorilor morale şi ale spiritului sportiv, ale disciplinei şi regulilor;
• capacitate de acţiune individuală şi în grup;
• respectul faţă de sine şi faţă de ceilalţi, inclusiv faţă de grupurile minoritare
(persoane puţin înzestrate motric, sportivi care au depăşit vârsta performanţelor, persoane de
vârsta a III-a;
• formarea spiritului de toleranţă şi de răspundere, elemente sociale în viaţa unei
societăţi democrate;
- recreere.
III. Sport adaptat – dezvoltarea sentimentului de plenitudine şi
îmbunătăţirea imaginii de sine
- reducerea handicapului social;
- îmbunătăţirea condiţiei fizice care să favorizeze obţinerea de performanţe
profesionale şi sociale;
- favorizarea progresului prin activităţile de petrecere a timpului liber;

15
 - încurajarea relaţiilor sociale atât între indivizii deficienţi cât şi între aceştia şi
persoanele valide.

Eşaloane (subsisteme):
I. Sport pentru toţi

- Sport de întreţinere

- Sport în timpul liber (loisir)

- Sport în familie

- Sport pentru oameni aflaţi în condiţii speciale

- Sport pentru vârstnici

II. Sport de performanţă
- Sport amator (practicat de sportivii amatori)
- Sport nonamator (practicat de sportivii profesionişti).
- Sport de elită
- Sportul la copii şi juniori
- Sportul practicat de seniori si juniori consacraţi
- Sport extrem
III Sport adaptat
- Sport-terapie
- Sport adaptat de performanţă (Special Olympics).

Funcţiile Sportului
- contribuie la asigurarea unei stări optime de sănătate şi a unei dezvoltări fizice
corecte şi armonioase;
- contribuie prin competiţii la dezvoltarea gustului pentru mişcare, pentru unele
ramuri de sport;
- contribuie la integrarea socială a individului;

Clasificare (A. Dragnea):

a. din punct de vedere pedagogic şi psihologic ( M. Baquet, 1948 - citat de M.
Epuran):

16
 - jocurile copiilor sau jocuri şcolare
- sporturi colective;
- sporturi individuale;
- sporturi de luptă.
b. după consumul energetic fizic şi psihic (Chappuis, 1964 - citat de M. Epuran):
- sporturi care necesita un mare consum energetic şi o mare concetrare nervoasă
- sporturi care necesită consum energetic mic şi o mare concentrare nervoasă
- sporturi care necesită m energetic necesita un mare consum energetic şi o redusă
concentrare nervoasă;
- sporturi cu consum energetic mic şi o concentrare nervoasă redusă.
c. în funcţie de limitele pe care sportivul trebuie să le depăşească în concurs
(Hubbard A, 1965 - citat de M. Epuran):
- sporturi în care se depăşeşte spaţiul timpul etc;
- sporturi în care se depăşeşte adversarul.
d. în funcţie de finalităţile urmărite în activitatea pedagogică (Chappuis, 1964 - citat
de M. Epuran, 2001):
- stăpânirea mediului;
- stăpânirea corpului;
- îmbunătăţirea calităţilor fizice şi a raporturilor cu ceilalţi.
e. după tipul de solicitare şi de stres (Cratty, 1973 - citat de M. Epuran, 2001):
- sporturi care solicită coordonarea ochilor şi stabilitatea proceselor psihice
- sporturi care solicită expresia artistică;
- sporturi cu mobilizare totală a energiei;
- sporturi ce presupun anticiparea mişcărilor adversarilor.
f. după numărul de competitori (M Epuran, 1992):
- sporturi individuale;
- sporturi în cuplu.
g. după obiective: -sport de performanţă; -sport pentru toţi; -sport adaptat.
h. după calităţile motrice implicate: - sporturi care solicită prioritar viteza, rezistenţa,
capacităţile coordinative, forţa etc.;
i. după structură:
- sporturi ciclice; - sporturi aciclice; -sporturi combinate.
- sporturi cu monostructură; - sporturi cu polistructură; - complexe de exerciţii
(Matveev)

17
 j. după ponderea factorilor care determină performanţa: - sporturi bazate pe
componentă biologică; - sporturi bazate pe componentă tehnologică
k. după acţiunea tactică din competiţii (D. Harre): - sporturi individuale (cu
incomodarea sau influenţarea adversarului);
- sporturi în doi (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);
- sporturi pe echipe (cu incomodarea sau influenţarea adversarului);
l. după contactul între competitori: - sporturi cu contact direct; - sporturi fără contact
direct.
m. în funcţie de direcţiile de acţiune şi al tacticii (J. Weineck): - sporturi bazate pe
procedee tehnice cu parametrii spaţiali şi dinamici;
- sporturi bazate pe caracteristicile temporale şi dinamice ale actelor şi acţiunilor
motrice;
- sporturi bazate pe variabilitatea acţiunilor şi procedeelor de rezolvare a
problemelor tactice.
n. în funcţie de caracteristicile efortului: - sporturi anaerobe; sporturi aerobe;
sporturi mixte
o. după caracteristicile prioritare ale solicitării: - sporturi cu solicitare preponderent:
■ neuropsihică, neuromusculară;
■ cardiorespiratorie,
■ neuromusculară, metabolică;
■ neuromusculară,
■ endocrinometabolică,
■ cardiorespiratorie.
p. după condiţiile de desfăşurare: - sporturi în diverse medii (sol, apă, aer); - sporturi
desfăşurate la altitudine; - sporturi de sezon.
r. după criteriul de evaluare a performanţei în competiţie (P. de Hillerin): - sporturi
cu limitare spaţială şi condiţii de mediu standardizate;
- sporturi cu limitare spaţială standardizată sau nestandardizată şi condiţii de mediu
nereproductibile;
- sporturi cu performanţă măsurabilă direct, ca mărime fizică;
- sporturi cu performanţă măsurabilă fizic direct, dar cu criterii arbitrare de precizare
a condiţiilor de concurs;
- sporturi cu performanţe evaluate de către arbitrii prin notare;

18
 - sporturi individuale „de luptă” în care criteriul performanţei conduce la
maximizarea realizărilor tehnico-tactice proprii;
- sporturi de echipă cu maximizarea realizărilor tehnico-tactice măsurabile prin
puncte, ale echipei proprii.
s. după factorul care induce incertitudinea în situaţiile competiţionale (P.Parlebas): -
mediu, partener, adversar; - fără incertitudine.
t. după gradul de risc: - sporturi cu risc calculat; - sporturi extreme.
ţ. după compararea performanţelor: - sporturi cu comparare directă a
performanţelor, în care sportivii iau startul simultan; sporturi cu comparare indirectă, în care
sportivii iau startul succesiv.
u. în funcţie de modul de apreciere a performanţei (Goirand, Metzler 1986):
- sporturi în care practicanţii realizează o performanţă prin căutarea de „a face mai
mult” sau „a face mai puţin” decât ceilalţi;
- sporturi în care participanţii nu realizează performanţe dar produc forme corporale
prin care caută să producă plăcere şi încântare;
- sporturi în care participanţii nu realizează întotdeauna performanţe deoarece ei
acţionează pentru a stăpâni un raport uman, acţiune şi reacţiune, în impunerea unuia (unora)
asupra celuilalt.
v. funcţie de includerea în programul J.O: - sporturi olimpice; - sporturi neolimpice

Tendinţe manifestate în sportul contemporan

- transformarea competiţiilor în spectacole al căror dramatism să atragă la locurile de
desfăşurare un mare număr de spectatori şi să trezească interesul a cât mai multe mijloace
mass-media;
- organizarea de întreceri de toate tipurile, acestea favorizând în mare măsură
dezvoltarea şi manifestarea personalităţii;
- se manifestă tendinţa de creştere a numărului de sportivi pretendenţi la medalii;
- apariţia tehnologiilor avansate de pregătire în tot mai multe ţări;
- apariţia tendinţelor spre elitism şi ascetism, de la sportul popular către sportul de
elită, rezervat numai unora;
- competiţia sportivă devine tot mai mult apanajul unor tineri care îşi fac din sport o
profesie, din dorinţa câştigării statutului de vedetă (component al echipei) care se obligă la un
anumit rol psihosocial, dar care îi oferă şi posibilitatea obţinerii unor avantaje substanţiale.

19
 - pierderea în tot mai mare măsură a caracterului umanist al sportului.

3. Antrenamentul sportiv
Antrenament sportiv - proces complex bio-psiho-pedagogic, planificat, desfăşurat
sistematic şi continuu gradat, de adaptare a organismului sportivului la eforturi fizice şi
psihice intense, necesare pentru obţinerea unor rezultate în competiţiile sportive.
- se adresează unui număr mic de indivizi;
- beneficiază de un număr redus de exerciţii, dar aceste mijloace sunt specifice,
perfecţionate uneori până la virtuozitate;
- calităţile şi deprinderile şi priceperile motrice, parametrii efortului fizic se
desfăşoară la un înalt nivel faţă de educaţia fizică;
- are două laturi: instruirea şi educaţia.

Tendinţe manifestate în cadrul antrenamentelor în sportul contemporan

- menţinerea unor volume de efort raţionale (optime) care să asigure progresul şi,
mai ales, caracterul relativ extensiv necesar acumulărilor pentru stabilitatea formei sportive;
- perfecţionarea strategiilor de selecţie;
- creşterea considerabilă a intensităţii eforturilor de antrenament,
- creşterea ponderii pregătirii integrale a sportivilor în dauna pregătirii cu mijloace
de bază şi specifice.
- utilizarea în mai mare măsură a trenajoarelor, dispozitivelor, simulatoarelor etc.
- conducerea antrenamentului şi competiţiilor de către o echipă de specialişti.

4. Cultura fizică
Cultura reprezintă totalitatea cunoştinţelor şi valorilor materiale şi spirituale create
de omenire şi care contribuie la progresul cunoaşterii ( inclusiv creaţiile din domeniul
educaţiei fizice şi sportului);
Cultură fizică - ansamblu de valori înfăptuit printr-un tip de activitate specifică,
motrică şi sportivă, care are drept ţel ridicarea nivelului calitativ al potenţialului biologic,
spiritual şi motric al omului. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978)
Componentă a culturii universale care cuprinde categoriile (noţiunile), legităţile,
instituţiile şi bunurile materiale create pentru valorificarea exerciţiilor fizice în scopul
perfecţionării biologice şi spirituale a omului.

20
 Momente obligatorii ale actului cultural:
- Cognitiv (de cunoaştere a realităţii, a fenomenului);
- Axiologic (de raportare a acestora la nevoile individuale şi colective);
- Creator (de creaţie);
- Generalizator (de răspândire, de aplicare).
Valori materiale şi spirituale ce aparţin culturii fizice:
1) Valori pe linia organizării superioare a practicării exerciţiilor fizice (disciplinele
ştiinţifice, recordurile, performanţele, măiestria tehnică);
2) Valori pe linia dezvoltării filogenetice a omului;
3) Valori create în procesul de practicare a exerciţiilor fizice, mai ales că aceasta este
în strânsă legătură cu muzica, dansul, cântecul, cu formarea trăsăturilor de caracter, cu
asimilarea unor cunoştinţe din alte domenii;
4) Valori de natură materială (instalaţii şi materiale sportive, baze sportive,
aparatură, etc.);
5) Valori realizate prin spectacolul sportiv (fair- play, receptivitate faţă de frumos,
măiestrie sportivă, delirul, încântarea, corectitudinea, etc.).

5. Mişcarea sau motricitatea omului

Mişcarea - în sensul cel mai larg, desemnează o schimbare de poziţie sau
transformare suferită de un corp sau de una dintre părţile sale, "o ieşire din starea de
imobilitate, stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport cu unele repere
fixe." (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Motricitatea este o activitate integrată, adaptată, ce reuneşte "totalitatea actelor
motrice efectuate pentru întreţinerea relaţiilor cu mediul natural sau social, inclusiv prin
efectuarea deprinderilor specifice ramurilor de sport." (Terminologia educaţiei fizice şi
sportului, 1978) Motricitatea exprimă o caracteristică globală, cuprinzând ansamblul de
procese şi mecanisme prin care corpul uman sau segmentele sale se deplasează, detaşându-se
faţă de un substrat (prin contracţii fazice sau dinamice) sau îşi menţin o anumită poziţie prin
contracţii tonice sau statice – (A. Dragnea, A. Bota, 1999).
Mişcările pot fi:
- ciclice-aciclice;
- voluntare-involuntare;
- active-pasive;

21
 - uniforme-accelerate;
- automate.
Parametrii mişcării: - spaţiali, temporali şi energetici.

6. Act motric - element de bază al oricărei mişcări, efectuat în scopul adaptării

imediate sau al construirii de acţiuni motrice. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,
1978)
- reprezintă reacţiile individului la situaţiile concrete în care se află (voluntare,
reflexe, instinctuale şi automatizate)
- sunt baza acţiunilor motrice

7. Acţiune motrică - sistem de acte motrice prin care se atinge un scop

imediat, unic sau integrat într-o activitate motrică. (Terminologia educaţiei fizice şi sportului,
1978).
Reprezintă conţinutul activităţii motrice. Sunt grupate, dozate şi codificate,
constituind deprinderile şi priceperile motrice.

8. Activitate motrică - ansamblu de mişcări sau de acţiuni motrice produse

de organism, o mulţime de operaţii, acte sau gesturi motrice orientate şi încadrate într-un
sistem de idei, reguli şi forme de organizare în vederea îndeplinirii unui anumit obiectiv, în
general în scop adaptativ.
- acestea acţiuni motrice sunt: de învăţare, consolidare, verificare, desfăşurate
intenţionat, deliberat, inteligent sau spontan.

9. Dezvoltarea fizică
- rezultatul, precum şi acţiunea îndreptată spre influenţarea creşterii corecte şi
armonioase a organismului uman, concretizată în indici morfo-funcţionali, proporţionali şi
apropiaţi de valorile unui organism sănătos.
Calitatea acestor indici este dată de rezultatul cumulativ al factorilor ereditari, de
mediu natural şi social;
- factorul social are rol primordial în influenţarea dezvoltării fizice.

22
 Obiectivele ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă:
- armonie între indicii morfologici şi cei funcţionali;
- proporţionalitatea între indicii somatici;
- proporţionalitatea între indicii funcţionali.
Pentru realizarea obiectivelor ce au în vedere dezvoltarea fizică armonioasă trebuie
ca, prin educaţia fizică şi antrenamentul sportiv să se acţioneze asupra organismului uman în
sens profilactic, preventiv sau terapeutic, evitându-se (mai ales prin antrenamentul sportiv)
unele influenţe unilaterale care au efecte inestetice, neplăcute, dizgraţioase şi au efecte
negative asupra sănătăţii organismului.

10. Capacitatea motrică

Din punct de vedere al activităţilor motrice, indivizii se deosebesc între ei prin
modul cum se adaptează, prin felul cum execută, rezolvă anumite sarcini motrice impuse de
situaţiile complexe şi variabile ale mediului extern.
Capacitatea motrică a organismului uman este o rezultantă plurifactorială a
interacţiunii dintre aptitudini, calităţi motrice, deprinderi motrice, cunoştinţe, experienţă,
motivaţie şi stări emoţionale. Motivaţia şi stările emoţionale, ca şi componente psihice, pot
modifica pozitiv sau negativ nivelul, potenţialul de manifestare a capacităţii motrice.
Din nenumăratele definiţii a capacităţii motrice credem că cea mai complexă este
cea emisă de A. Dragnea (2000), conform cărora “capacitatea motrică reprezintă un complex
de manifestări preponderent motrice (priceperi şi deprinderi), condiţionat de nivelul de
dezvoltare a calităţilor motrice, indici morfo-funcţionali, procesele psihice (cognitive,
afective, motivaţionale) şi procesele biochimice metabolice toate însumate, corelate şi
reciproc condiţionate având ca rezultat efectuarea eficientă a acţiunilor şi actelor solicitate de
condiţiile specifice în care se practică activităţile motrice.”
Facultatea individului de a se mişca este determinată de legătura dintre factori
anatomici, fiziologici şi diferite componente ale capacităţii motrice generale, cum ar fi: viteza,
forţa, rezistenţa, îndemânarea elasticitatea, supleţea şi mobilitatea.
Este formată din:
- deprinderi şi priceperi motrice de bază şi aplicativ-utilitare;
- deprinderi şi priceperi motrice specifice unor ramuri de sport;
- calităţi motrice de bază şi specifice.
Este influenţată de:

23
 - procesele psihice;
- procesele biochimice;
- indicii morfo - funcţionali.
Tipuri:
Generală
- calităţi motrice de bază + deprinderi, priceperi de bază şi aplicativ utilitare;
Specifică
- calităţi motrice specifice + deprinderi, priceperi specifice unor ramuri de sport.
Obiectivul prioritar al educaţiei fizice şi al antrenamentului sportiv este
îmbunătăţirea capacităţii motrice.

II. Educaţia Fizică şi Sportul ca activităţi sociale

2.1. Esenţa educaţiei fizice şi sportului

Complexitatea acestor activităţi vizează conţinutul, structura, organizarea şi
desfăşurarea lor;
Se au în vedere totalitatea exerciţiilor fizice, aspectele tehnice şi organizatorice,
disciplinele ştiinţifice, instituţiile implicate, cadrele de specialitate, instalaţiile şi materialele
folosite.
Apariţia şi dezvoltarea exerciţiilor fizice este determinată de:
- condiţiile sociale cu influenţe din partea ştiinţei, religiei şi nivelului de cultură;
- fundamentarea ştiinţifică – aceasta s-a realizat în timp, şi s-a amplificat odată cu
apariţia T.M.E.F.S. şi a altor discipline teoretico-metodice;
- evoluţia în timp a unor materiale şi instalaţii sportive, inclusiv a bazelor sportive.
În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educaţiei fizice şi sportului
s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.
În epoci diferite şi sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar
indiferent de aceasta, esenţa educaţiei fizice şi sportului a fost perfecţionarea dezvoltării
fizice şi a capacităţilor motrice a oamenilor.
Comanda socială a societăţii actuale, solicită educaţiei fizice şi sportului să
pregătească tineretul pentru muncă şi viaţă. Acestea, trebuie să contribuie la educarea şi
formarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual şi profesional, să-l facă

24
capabil să facă faţă cu de randament maxim cerinţelor impuse de o societate de consum,
concurenţială.
Tocmai prin obiectivele şi scopurile lor, esenţa exerciţiilor fizice şi a sportul ui are
aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcţiilor lor: cultural-educativă, socială recreativă, de
destindere, morală etică, estetică şi de emulaţie a indivizilor societăţii.

2.2. Idealul Educaţiei Fizice şi Sportului

Idealul educaţiei fizice şi sportului reprezintă proiecţia solicitată de societate pentru
aceste activităţi în viitorul apropiat şi îndepărtat, privind contribuţia la determinarea modului
de viaţă prefigurat, sistemul de priorităţi propus, sau ce anume este realmente important
pentru individ într-o lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă şi întotdeauna
stimulativă.
- decurge din idealul social general şi din idealul educaţional integrat celui general.
- poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate.
- desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să ştie să facă
subiectul", educat fizic şi motric, capabil să se integreze cu succes în societate.
- idealului educaţiei fizice şi sportului influenţează pozitiv calitatea vieţii cu condiţia
ca direcţia de abordare a elementelor de progres să fie îndreptată asupra următoarelor
elemente:
• Nivelul optim al capacităţii motrice prognosticat.
• Stabilirea unui program rezonabil de educaţie fizică şi sport şi nivelul acestuia.
• Activităţile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activităţile de timp liber.
• Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menţinerea sănătăţii şi problemele
ecologice.
• Experienţele sportive recomandabile pentru majoritatea subiecţilor.
Aceste elemente sunt influenţate de mai mulţi factori:
- valorile şi normele stabile pe care societatea în general şi fiecare
individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de "om frumos şi bun"
din Grecia antică);
- influenţele politice în planul educaţional care au determinat o abordare progresistă
sau tradiţionalistă cu efecte asupra educaţiei fizice şi sportului;
- caracteristicile economice şi civilizaţiile industriale şi post industriale care au
condus la schimbări ale idealului;

25
 - influenţele naţionaliste şi religioase.

2.3. Concepţia românească despre educaţie fizică şi sport

- fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă şi menţinerea unei
stări optime de sănătate a populaţiei;
- contribuie la pregătirea pentru muncă şi viaţă;
- prin ele se urmăreşte angrenarea unui număr de oameni în practicarea exerciţiilor
fizice;
- se urmăreşte afirmarea talentelor pe plan internaţional;
- petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber;
- asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii locale;
- accent pe educaţia fizică şcolară ca premisă pentru sportul de performanţă.

Tendinţe imediate pe care le presupune perspectiva socială

- diminuarea diferenţei între munca fizică şi cea intelectuală, între diferite genuri de
muncă fizică;
- crearea unor condiţii organizatorice şi materiale mai bune;
- necesitatea mişcării ca urmare a efectelor revoluţiei tehnico-ştiinţifice.

Elemente de referinţă ale idealului educaţiei fizice

- dezvoltarea fizică armonioasă concretizată în indici morfologici;
- aptitudinile (calităţile) motrice de bază;
- deprinderile şi priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative şi specifice unor
probe şi ramuri de sport;
- cunoştinţe şi abilităţi privind practicarea independentă a exerciţiilor fizice;
- calităţi, trăsături morale, intelectuale şi estetice;
- capacitatea de integrare socială şi recunoaştere a valorilor generate de activităţile
motrice.

2.4. Funcţiile educaţiei fizice şi sportului

Funcţia – în general - reprezintă esenţa unei activităţi, o realitate ce caracterizează
măsura în care aceasta este orientată în vederea atingerii scopului.

26
 Funcţiile educaţiei fizice şi sportului realizează o corespondenţă între practicarea
exerciţiilor fizice în diverse forme şi efectul (impactul) acestora în ansamblul vieţii sociale.
Funcţiile activităţilor motrice satisfac cerinţele esenţiale, fundamentale care asigură
existenţa sistemului (Epuran M., Epuran, V.,1974).
După I. Şiclovan (1979), prin funcţiile educaţiei fizice şi sportului se înţeleg acele
destinaţii (roluri, influenţe) ale activităţilor în cauză, care au caracter constant, răspunzând
unor nevoi ale dezvoltării şi vieţii omului. Aceste funcţii derivă din ideal şi se subordonează
acestuia.
I. Şiclovan enunţă următoarele funcţii, clasificate în 2 categorii:
a. Funcţii specifice:
- funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice armonioase;
- funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice.
b. Funcţii asociate:
- funcţia igienică;
- funcţia educativă;
- funcţia recreativă;
- funcţia de emulaţie.
Pe lângă cele de mai sus, în domeniul nostru mai întâlnim:

Funcţia de optimizare a potenţialului biologic

Prin funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice, educaţia fizică şi sportul presupun
învăţarea mişcărilor, precum şi învăţarea prin mişcare (prin stimularea structurilor perceptiv -
motorii, cognitive, a imaginii de sine şi a socializării).

Funcţia psiho-socială
Educaţia fizica şi sportul sunt indispensabile în procesul de dezvoltare armonioasă a
personalităţii umane. Ele pregătesc tinerii pentru viaţă.
Pe lângă dezvoltarea capacităţii motrice, influenţe importante sunt induse şi pe
planul dezvoltării cognitive şi a celei afective. Sunt stimulate:
Pe plan psihic:
- activitatea intelectuală (gândirea, atenţia, memoria, imaginaţia, creativitatea),
- activitatea de dobândire a cunoştinţelor, deprinderilor motrice;
- activităţile de fitness şi tot ce ţine de motricitatea omului;
- comportamentele afective: interese, motivaţii, atitudini, valori;

27
 Pe plan social:
- sentimentul de apartenenţă la un grup în care i se recunoaşte valoarea;
- i se oferă posibilitatea punerii în valoare a ideilor şi activităţilor proprii;
- în mediul social se dezvoltă capacitatea de apreciere şi autoapreciere,
- se formează capacitatea de a acţiona în grup;
- prinde contur noţiunea de fair-play.

Funcţia culturală
Reprezintă o semnificaţie nouă a îmbinării armonioase a valorilor culturii fizice cu
motricitatea individului.
- estetica mişcării, frumuseţea execuţiei se asociază cu perfecţiunea tehnică,
eficienţa ei totul în vederea atingerii de performanţe sportive sau scopului;
Între sport şi cultură există un limbaj comun având la bază idei, convingeri,
obiceiuri, instituţii, discipline ştiinţifice, tehnologii, opere artistice etc, care are drept finalităţi
crearea de opere de artă, spectacole grandioase etc.

Funcţia economică
Efectele economice ale sportului pot fi :
- imediate
- tardive
„Industria sportului” este un domeniu cu aplicabilitate largă. La buna pregătire a
sportivului este nevoie de însumarea muncii unei întregi armate de specialişti din domenii
diferite.

III. Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport

Generalităţi privind noţiunea de sistem

Sistemul social - constituit din subsisteme:
- economice;
- ştiinţifice;
- culturale;
- militare;
- de învăţământ etc.

28
 La acestea, având în vedere domeniul nostru de activitate, putem adăuga şi pe acela
al educaţiei fizice şi sportului.
Eventualele disfuncţionalităţi într-unul sau altul din aceste subsisteme creează
disfuncționalități în întreg sistemul social.
Noţiunea de sistem cuprinde totalitatea instituţiilor, organizaţiilor, structurilor
administrative etc., ce se găsesc într-un anume timp dat într-un teritoriu bine determinat, care
interacţionează, şi se află într-o relaţie de interdependenţă cu scopul de a realiza obiective
comune impuse de comanda socială. Tocmai de aceea, aceste sisteme sunt deschise, dinamice
şi complexe. Ele recepţionează, prelucrează şi transferă informaţie având capacitatea de
reglare şi autoreglare şi de adaptare la cerinţele impuse de societate în cadrul căruia
funcţionează, de ideologia acesteia.

Elementele componente ale unui sistem

1. concepţia sistemului social care este determinată de caracteristicile sociale,
economice, politice şi culturale ale diferitelor state, de tradiţiile şi aspiraţiile popoarelor
respective; de aici derivă fundamentarea din punct de vedere teoretic, fondul de idei ce stau la
baza organizării, desfăşurării şi finalităţii activităţilor;
2. forţele organizatorice şi cadrul social, nivelul de civilizaţie existent (raportat la
cerinţele internaţionale, globale sau zonale), privite ca etalon a nivelului de dezvoltare a ţării
respective.
3. mijloacele şi formele de organizare şi funcţionare care să le asigure eficienţa şi
integrarea într-un sistem social.
Având în vedere teoria sistemelor, un sistem are componente:
- materiale (numărul componentelor şi calitatea lor);
- structurale (relaţiile dintre componente);
- funcţionale (reacţia la solicitările externe şi interne);
- conceptuale (de natură ideologică).

3.1. Caracteristicile sistemului românesc de educaţie fizică şi sport

În vederea stabilirii unui model prospectiv ideal pentru toate categoriile de cetăţeni
din ţara noastră, sistemul românesc de educaţie fizică şi sport are stabilite scopurile,
finalităţile, obiectivele finale şi intermediare ale sistemului integral şi al fiecărui subsistem al
său. Acestea au la bază elemente ca tradiţiile practicării educaţiei fizice şi sportului în

29
România, respectarea drepturilor tuturor cetăţenilor indiferent vârstă, profesie, sex, rasă,
cult religios, nevoi speciale etc., privind practicarea educaţiei fizice şi sportului
Respectând ideologiile societăţilor democrate, în România, educaţia fizică şi sportul
sunt activităţi garantate de către stat.
Pentru a realiza obiectivele sistemului au fost desemnate instituţiile, organismele,
organizaţiile (guvernamentale sau neguvernamentale) cu atribuţii şi funcţii precise, bine
stabilite.
Nivelul calitativ al sistemului este determinat de buna funcţionare întregului sistem
de relaţii a elementelor de structură.
Întreg sistemul funcţionează având la bază cadrul legislativ, actele normative în
vigoare, precizându-se statutul şi rolul instituţiilor şi organizaţiilor cuprinse, precum şi a
specialiştilor ce acţionează în cadrul său.
Legea educaţiei fizice şi sportului precizează poziţia fiecărui subsistem (minister,
federaţii, cluburi, asociaţii, organizaţii), atribuţiile de comandă, control şi execuţie, precum şi
atribuţiile fiecărui subsistem în contextul general social.
Sursele de finanţare pentru funcţionarea sistemului de educaţie fizică şi sport provin,
în mare parte, de la bugetul, prin finanţare de la organizaţii neguvernamentale sau alte surse
atrase (sponsorizări, donaţii, etc). De elasticitatea sistemului de finanţare şi, mai ales, de
managementul specific consumării fondurilor, depinde buna funcţionare a sistemului de
educaţie fizică şi sport.
Activitatea de educaţie fizică şi sport din România se desfăşoară sub îndrumarea
profesorilor de educaţie fizică şi sport, antrenorilor, instructorilor ce îşi desfăşoară activitatea
în şcoli, facultăţi şi cluburi sportive. Cerinţele superioare a desfăşurării activităţilor din sistem
impun o categorie aparte de specialişti ca: medicii, psihologii, fizioterapeuţii, cercetătorii etc.
Baza materială, patrimoniul de care dispune sistemul de educaţie fizică şi sport
aflate în subordinea A.N.S., a altor departamente (învăţământ, apărare, transporturi etc), a
administraţiilor locale sau în proprietate particulară trebuie să fie întreţinute şi dotate
corespunzător, să asigure condiţii bune pentru practicarea exerciţiilor fizice şi securitatea
participanţilor (sportivi, public). Acesta poate fi concesionat sau închiriat cu condiţia
menţinerii destinaţiei sportive a acestuia

30
 3.2. Principiile de organizare a sistemului de educaţie fizică şi sport
1. Asigurarea practicării continue şi simultane a exerciţiilor fizice la nivelul tuturor
subsistemelor sale;
2. Oferta sistemului trebuie să asigure forme de organizare care să ofere posibilitatea
fiecărui cetăţean să practice activităţile de educaţie fizică şi sport după posibilităţi şi
aptitudini, după preferinţe şi opţiuni în funcţie de particularităţile individuale;
3. Asigurarea unei legături eficiente între educaţia fizică şi sportul şcolar, zonele
geografice ce se pretează depistării a copiilor cu aptitudini superioare, sportul de performanţă
ce cuprinde tineri şi adulţi şi sportul pentru toţi care cuprinde populaţia cu motivaţie pentru
valorile individuale şi sociale ale sportului.
4. În vederea creşterii eficienţei, a ordinii şi funcţionalităţii superioare a sistemului
de educaţie fizică şi sport este imperios necesară asigurarea unităţii conducerii, îndrumării,
răspunderii şi competentei profesionale a mişcării sportive.
5. Valorificarea maximă a bazei materiale existente, modernizarea acesteia acolo
unde este cazul, construirea de noi baze sportive şi valorificarea superioară a resurselor
organizatorice.

Sumar Modul
În cadrul acestui modul au fost prezentate contractele şi instrumentele de decontare în
turism.
Sarcini şi teme ce vor fi notate
1. Precizaţi notele definitorii ale educaţiei fizice şi ale sportului, arătaţi
asemănările şi deosebirile dintre acestea
2. Arătaţi ansamblul proceselor şi mecanismelor ce formează motricitatea
3. Ce reprezintă performanţa motrică şi rezultanta căror factori este ea?
4. Care sunt caracteristicile sistemului românesc de Educație fizică şi Sport
şi în ce măsură acesta poate fi comparat cu al celor din alte ţări
componente ale UE?

31
 f) Bibliografie modul
Cârstea, Gheorghe, (2000): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed.
AN-DA, Bucureşti.
Dragnea, Adrian, Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Bucureşti,
Ed. Didactică şi Pedagogică.
Dragnea, Adrian & colab., (2006): Educaţie Fizică şi Sport - Teoria şi
Didactică, Bucureşti, FEST
Sandor, Iosif, (2008): Bazele generale ale Teoria și Metodica Educaţiei Fizice
şi Sportului, suport de curs, Cluj-Napoca
X X X Curriculum Național. Programe Şcolare. CNC - MEN, 1999.
X X X Legea educaţiei fizice şi sportului / 27 martie 2000.
X X X Terminologia educaţiei fizice şi sportului, 1978

32
 Modul 2. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este prezentarea principalelor Mijloace ale educaţiei fizice şi
sportului.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
 Prezentarea mijloacelor specifice;
 Prezentarea mijloacelor asociate.

b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior

În cadrul primului modul au fost prezentate Noţiuni fundamentale în Teoria și Metodica
Educaţiei Fizice şi Sportului, Educaţia fizică şi sportul ca activităţi sociale ce vor fi cuprinse
în cadrul Sistemul românesc de educaţie fizică şi sport.

c) Conţinutul informaţional detaliat

2. Mijloacele educaţiei fizice şi sportului

Mijloacele educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi

procedeele metodice) reprezintă instrumente didactice cu care se operează în procesul
instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile şi obiectivelor acestora.
Categorii de mijloacele:
2.1. Specifice - asigură în mod direct orice progres în ceea ce priveşte dezvoltarea
somatică, funcţională şi capacitatea motrică a omului. Acestea sunt:
- exerciţiul fizic;
- aparatura de specialitate;
- măsuri de refacere a capacităţii de efort (acestea se asigură prin pauze active sau
pasive).

33
 2.1.1. Exerciţiul fizic

- în programarea şi realizarea procesului de instruire este mijlocul specific de bază.

Au apărut pe baza acţiunilor de muncă, iar apoi au devenit un mijloc de pregătire pentru
muncă.
I. Şiclovan: „exerciţiul fizic reprezintă o acţiune preponderent corporală, efectuată
sistematic şi conştient în scopul perfecţionării dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice a
oamenilor. Fără îndoială, indicii superiori ai dezvoltării morfologice şi funcţionale a
organismului, precum şi cei ai priceperilor, deprinderilor şi calităţilor motrice, nu pot fi
obţinuţi fără repetarea sistematică, conştientă a unor exerciţii fizice anume orientate în acest
scop”.
Exerciţiul fizic reprezintă o acţiune motrică cu valoare instrumentală, conceput şi
programat în vederea realizării obiectivelor proprii educaţiei fizice şi antrenamentului sportiv.

Conţinutul şi forma exerciţiului fizic

Conţinutul exerciţiului fizic este astfel structurat încât să conducă la realizarea
scopului final al educaţiei fizice sau sportului. Acesta cuprinde:
• mişcările corpului sau ale segmentelor (translaţie, rotaţie, balansare, răsucire etc);
• efortul fizic solicitat, apreciat prin volum, intensitate, complexitate, densitate etc;
• efortul psihic, respectiv gradul de solicitare a proceselor psihice (exerciţiu fizic este
un act voluntar, intenţional şi orientat conştient, influenţând benefic comportamentul uman în
ansamblul său).
Aprecierea conţinutului se face prin corelaţia celor trei parametri (volum, intensitate,
complexitate) cu durata exerciţiului, vârsta subiecţilor şi conţinutul programelor.
Forma exerciţiului fizic reprezintă modul în care se succed mişcările componente,
precum şi relaţiile dintre acestea. Forma este legată de aspectul exterior vizibil, care dă
atributul calitativ al mişcării. Dacă conţinutul înseamnă coordonări interne şi procese
energetice complexe, forma exprimă plastica mişcării, ritmul, forţa de redare, semnificaţia sa.
Elemente care definesc forma:
- poziţia corpului şi segmentelor: iniţială, finală, faţă de obiect sau aparat;
- direcţia;
- amplitudinea;
- relaţia între segmente;

34
 - tempoul;
- ritmul;
- dispunerea faţă de adversari şi parteneri.
Forma exerciţiului fizic reprezintă structura lui internă şi externă.
Structura internă se compune din:
-procesele de coordonare neuro-musculară;
-legăturile dintre funcţiile vegetative şi motrice;
-procesele energetice.
Structura externă se compune din:
-raportul dintre cei trei parametri: spaţiali, temporali şi dinamici.

Caracteristici ale exerciţiului fizic privind forma:

- spaţiale: (poziţii, direcţii, distanţă, traiectorie, poziţiile mişcării: rectilinii şi
curbilinii);
- temporale: (ritm, tempo, durată);
- spaţio-temporale, - depind de viteza (optimă, maximă, voluntară sau forţată) cu
care se efectuează exerciţiul fizic;
- dinamice determinate de forţele care influenţează mişcarea;
Forţele interne:
- active (ale aparatului locomotor, de tracţiune a muşchilor);
- pasive (elasticitatea muşchilor, consistenţa lor);
- de reacţie (interacţiunea dintre segmente).
Forţele externe:
- greutatea propriului corp;
- reacţia sprijinului;
- rezistenţa aerului (aer, apă, adversari);
- ritmică: ritmul mişcării este raportul dintre fazele active şi cele pasive, dintre
relaxare şi încordare.
- calitative (mai puţin precise): mecanice, energice, line (schimbarea direcţiilor) şi
elastice (amortizare).
Un concept foarte apropiat de forma exerciţiului fizic îl reprezintă tehnica,
definită ca ansamblu de procedee structurale eficiente şi raţionale pentru îndeplinirea
anumitor sarcini motrice.
Funcţia principală a repetării exerciţiilor fizice este formarea deprinderilor motrice,

35
 Relaţia dialectică între formă şi conţinut:
Conţinutul are rol determinant, iar forma rol activ.

Clasificarea exerciţiilor fizice

Exerciţiile fizice sunt instrumente de acţiune al căror conţinut, formă şi organizare
conduc la efecte funcţionale stabile.
 Din punct de vedere al structurii şi formei:
- exerciţii analitice şi globale - reproduc fragmentar sau în totalitate o anumită
structură tehnică, o situaţie tehnico-tactică sau o altă sarcină motrică
- exerciţii simple şi complexe - au o influenţă selectivă sau de ansamblu asupra unor
capacităţi, calităţi etc.
- exerciţii standardizate şi variabile - presupun o învăţare de tip algoritmic sau
creativ
- exerciţii speciale - reproduc sarcinile pe care le solicită competiţia într-o ramură
sau probă sportivă.
 După gradul de codificare:
- exerciţii cu codificare internă: toţi parametrii exerciţiului sunt clar definiţi
(distanţă, timp estimat, pauze etc.).
- exerciţii cu codificare externă: exersarea se realizează în condiţii externe definite
(ex. dribling printre jaloane);
- exerciţii cu codificare mixtă: atât parametrii exerciţiului cât şi condiţiile externe
sunt bine precizate (ex. volum de repetări, intensitate pentru un parcurs cu obstacole);
- exerciţii fără codificare: se realizează conform unei orientări generale (ex. alergare
de o oră pe teren pe variat în tempo uniform);
- exerciţii cu codificare strictă: au caracter competitiv şi presupun măsurarea
performanţelor realizate şi întocmirea clasamentelor.
• După natura efectelor pe care le induc:
- exerciţii pregătitoare - generale, pentru toate probele, vârstele şi nivelurile de
pregătire;
- orientate, care solicită grupele musculare antrenate în efortul specific, reproducând
parţial execuţiile proprii probei respective;

36
 - specifice, care reproduc integral conţinutul şi forma gesturilor tehnice proprii
probei respective
- exerciţii specifice: transformă potenţialul fizic, tehnic, tactic, în capacitate, de
performanţă prin reproducerea identică a practicii de concurs,
- exerciţii de concurs: angajează stresul de competiţie.
• După calităţile motrice:
- exerciţii pentru forţă, viteză, rezistenţă, coordonare, supleţe, cu multiplele lor
combinaţii.
• După tipul de încărcătură adiţională:
- exerciţii cu partener, cu haltere, cu mingi medicinale, saci cu nisip etc.
• După tipul de pregătire:
- exerciţii pentru pregătirea tehnică, tactică, fizică, artistică etc.
• După sistemele biologice solicitate:
- exerciţii neuro-musculare, exerciţii cardio-respiratorii, exerciţii endocrino-
metabolice.
• După natura contracţiei musculare:
- exerciţii statice, exerciţii dinamice şi exerciţii mixte.
 După intensitatea efortului fizic:
- exerciţii maximale, submaximale, medii etc.
• După natura obiectivelor:
- exerciţii pentru dezvoltarea calităţilor motrice;
- exerciţii pentru dezvoltarea fizică armonioasă (analitice şi sintetice);
- exerciţii pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice (exerciţii
fragmentare, globale sau ajutătoare);
- exerciţii pentru dezvoltarea capacităţii de efort (anaerob alactacidă
- - 1-20 s, anaerob lactacidă
- - 21-120 s, aerob-anaerobă
- - 121-300 s, aerobă peste 30 s).
• După funcţiile îndeplinite, exerciţiile fizice pot fi: introductive (pregătitoare-de
încălzire), repetitive (de fixare a mecanismului de bază), asociative (de favorizare a
transferului), aplicative, creative (sub formă de joc aleator), de întrecere, de recuperare
(compensatorii), de expresie corporală etc.
• După structura socială de efectuare a exerciţiilor, acestea pot fi: individuale, în

37
grup, mixte sau demixtate.
• După gradul de constrângere, exerciţiile pot fi: tipizate, semitipizate şi libere.

2.1.2 Măsurile de refacere a capacităţii de efort

În lecţia de educaţie fizică se utilizează pauzele dintre repetări (cu durată şi caracter
impuse de caracteristicile efortului prestat), şi la sfârşitul acesteia, obiectivul se realizează
prin intermediul verigii revenirii organismului după efort.
In cadrul antrenamentului sportiv refacerea include:
a). pauzele de revenire dintre exerciţii (pasive sau active);
b). schimbarea competitorilor în fazele de atac şi apărare (în jocurile sportive);
c) măsurile hidrofizioterapice (duşuri calde, relaxare în bazine cu apă caldă),
oxigenarea (în camere special amenajate, în care se inhalează aer îmbogăţit cu O2), relaxarea
în saună, utilizarea susţinătoarelor de efort, alimentaţia adecvată, vitaminizarea, somnul şi
regimul riguros de viaţă.

2.1.3. Aparatura şi echipamentul de specialitate se pot diferenţia, în

funcţie de scop:
• aparatură componentă a practicării sporturilor (aparatele de gimnastică, mingile în
jocurile sportivi, schiurile, saltelele, prăjina, ambarcaţiunile în canotaj, caiac-canoe, halterele
etc.);
• aparatură pentru perfecţionarea tehnicii, numită şi "aparatura specială şi îngrăditori
de mişcare" (manechinele la lupte, lonjele în gimnastică, bacul în sporturile nautice, groapa cu
bureţi, bazinul cu "apă moale" la săriturile în apă, aparatul de aruncat mingi la tenis etc);
• aparatură de protecţie cu rol de a ajuta sportivii să suporte anumite şocuri impuse
de conţinutul sportului respectiv, casca la ciclism, schi, mănuşile, genuncherele, saltelele în
gimnastică, echipamentul jucătorilor de hochei etc.
• aparatura de tip trenajoare - simulatoare. Trenajoarele asigură dezvoltarea
calităţilor motrice specifice ramurii de sport, în paralel cu perfecţionarea tehnicii, iar
simulatoarele creează posibilitatea pregătirii tehnice şi fizice specifice în condiţii analoge
probei respective.

38
 2.2. Mijloacele Asociate
2.2.1. Factorii naturali de călire implică expunerea raţională a corpului la soare, în
paralel cu practicarea exerciţiilor fizice în aer curat şi cu folosirea diverselor procedee de
fricţionări cu apă (I. Şiclovan, 1979).

2.2.2. Condiţiile de igienă implică preocupări ale responsabililor (managerilor)

privind crearea unui climat favorabil de practicare a exerciţiilor fizice, în ceea ce priveşte:
igiena sălilor de educaţie fizică, dotarea acestora cu duşuri, instalaţii de aerisire şi iluminat
corespunzătoare etc.
2.2.3. Mijloacele ce aparţin altor laturi ale educaţiei sunt folosite ori de câte ori
se consideră că acestea sunt necesare în realizarea obiectivelor educaţiei fizice şi sportului.
Aceste mijloace pregătesc subiecţii din punct de vedere cognitiv, afectiv, moral, estetic etc.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate mijloacele educaţiei fizice şi
antrenamentului sportiv (împreună cu metodele şi procedeele metodice) ce reprezintă
instrumente didactice cu care se operează în procesul instructiv-educativ, îndeplinind funcţiile
şi obiectivelor acestora.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
1. Ce sunt mijloacele EFS şi cu cine formează conţinutul instructiv-educativ
al învăţământului?
2. Precizaţi originea Exerciţiilor fizice şi caracteristicile lor.
3. Ce conţine exerciţiul fizic, ce reprezintă forma sa şi care este relaţia
dialectică între formă şi conţinut?

f) Bibliografie modul

Cârstea, Gheorghe, (2000): Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Ed. AN-
DA, Bucureşti.
Dragnea, Adrian, Bota, Aura, (1999): Teoria activităţilor motrice. Bucureşti, Ed.
Didactică şi Pedagogică.
Dragnea, Adrian & colab., (2006): Educaţie Fizică şi Sport - Teoria şi Didactică,
Bucureşti, FEST
Epuran, Mihai., (1992): Metodologia cercetării activităţilor corporale, vol I-II,
Bucureşti, A.N.E.F.S.,
Sandor, Iosif, (2008): Bazele generale ale Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi
Sportului, suport de curs, Cluj-Napoca

39
 Modul 3: Componentele procesului instructiv-educativ

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este abordarea fiecăreia dintre componentele procesului
instructiv-educativ pentru educaţie, fizică, prezentarea obiectivelor şi rolului lor.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
 Prezentarea fiecărui component al procesului instructiv-educativ
b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
În cadrul modulelor anterioare au fost prezentate noţiunile fundamentale ale TEFS,
mijloacele EFS, pentru ca apoi să fie explicate, abordate fiecare dintre componentele
procesului instructiv-educativ pentru educaţie, fizică
c) Conţinutul informaţional detaliat

Componentele procesului instructiv-educativ

Componentele corespund modelului fiecărui subsistem de educaţie fizică, sunt
finalităţi ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă imaginea muncii specialistului.
Aceste componente sunt:
-cunoştinţele teoretice de specialitate;
-indicii morfo-funcţionali ai organismului;
-calităţile motrice;
-deprinderile şi priceperile motrice;
-elementele de conţinut ale celorlalte laturi ale educaţiei generale.
3.1. Cunoştinţele de specialitate
-sunt de natură teoretică;
-pentru transmiterea lor se prevăd lecţii teoretice sau se transmit în timpul procesului
de instruire, pe cale verbală sau intuitivă;
-au rol în conştientizarea elevilor;
-se referă la întreaga sferă de practicare a exerciţiilor fizice;
-ajută la formarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor
motrice şi la dezvoltarea calităţilor motrice.

40
 3.2. Indicii morfo-funcţionali
-în procesul instructiv-educativ se urmăreşte dezvoltarea unor indici superiori şi
armonioşi atât pe plan somatic cât şi funcţional respectînd particularităţile de vârstă şi sex ale
indivizilor;
-nivelul lor sunt detereminaţi genetic;
-nivelul lor condiţionează capacitatea de muncă, randamentul oamenilor în viaţa de
zi cu zi;
-constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităţilor motrice şi formarea
priceperilor şi deprinderilor motrice;
-aceşti indici se îmbunătăţesc atât prin practicarea exerciţiilor fizice ca activitate
independentă cât şi în urma practicării lor sistematice în cadrul lecţiilor de educaţie fizică
şcolară.

3.3. Calităţile motrice

„Calităţile motrice sunt însuşiri foarte importante ale organismului, materializate în
posibilitatea acestuia de a executa acţiuni motrice care pretind într-o măsură mai mare sau mai
mică, forţă, rezistenţă, viteză, îndemânare” (Gh. Mitra, Al. Mogoş).
Întreaga varietate de acte, acţiuni şi activităţi motrice efectuate de om dea-lungul
vieţii, în domenii varia, se efectuează în concordanţă cu gradul de dezvoltare al calităţilor
motrice
Calităţile motrice - viteza, îndemânarea, forţa, rezistenţa, mobilitatea – supleţea -
elasticitatea - fac parte, alături de deprinderile şi priceperile motrice, din sfera capacităţilor
motrice.
Acţiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de
combinare a calităţilor motrice cu elemente de tehnică.
Indicii de dezvoltare a forţei, vitezei, îndemânării, rezistenţei, supleţei, nu
condiţionează numai efectuarea deprinderilor de mişcare, ci şi valorificarea maximă a
acestora.
Ţinând seama de legăturile indisolubile dintre calităţile motrice şi priceperile şi
deprinderile de mişcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să fie făcută diferenţiat în
concordanţă cu cerinţele specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferitele activităţi
practice.
Calităţilor motrice favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului.

41
 Ele se dezvoltă în mod individual, de la naştere şi până la moarte, fiind determinate
de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experienţa motrică anterioară, mediul
geografic natural şi de factori sociali.
Dezvoltarea lor favorizează creşterea capacităţii de efort a organismului, adaptarea
organelor, funcţiilor şi sistemelor la un nivel superior de solicitare.
Parametri proprii fiecărei calităţi motrice în parte:
- viteză - repeziciunea mişcărilor
- îndemânare - complexitatea şi precizia acţiunii
- rezistenţă - durata acţiunii
- forţă – încărcătura
- supleţe-gradul de mobilitate.

Modalităţi de acţionare pentru dezvoltarea calităţilor motrice

1. folosirea deprinderilor şi priceperilor motrice de bază şi a celor specifice cu
modificarea determinantei lor. Elementele care modifică dominanta sunt:
- ritmul sau tempoul de executare al mişcării;
- amplitudinea mişcării;
- greutatea şi dimensiunile obiectelor, dimensiunile terenului;
- numărul de repetări, durata execuţiei;
- durata pauzelor dintre repetări;
- procedeele metodice utilizate.
2. folosirea metodelor, procedeelor şi mijloacelor specifice de dezvoltare a calităţilor
motrice:
- să se selecţioneze pentru fiecare calitate motrică în parte metodele, procedeele sau
mijloacele cele mai eficiente, optime în raport cu particularităţile de vârstă, sex, grad de
pregătire, etc.
Nu există limită inferioară de vârstă pentru dezvoltarea lor ci numai metode şi
mijloace adecvate, precum şi perioade de dezvoltare mai intensă, de relativă stagnare sau de
regres.
3.3.1. Viteza
În accepţiunea cea mai largă, se referă la rapiditatea cu care o mişcare sau un act
motric este executat în unitatea de timp. Viteza este determinată de lungimea distanţei
parcurse în timp sau prin timpul de efectuare a unei mişcări; se apreciază în m / sec sau numai

42
în unităţi de timp. Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică
frecvent, în prea puţine cazuri corpul omenesc putând efectua o mişcare cu viteză uniformă.
De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calităţi motrice ca forţa şi rezistenţa, dar şi
cu tempoul şi ritmul mişcărilor.
Tempoul mişcărilor reprezintă densitatea mişcărilor pe unitatea de timp şi depinde
de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mişcare şi de momentele de inerţie; cu
ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea efortului şi gradul de solicitare a organismului.
Ritmul mişcării defineşte efectuarea unui efort în timp şi spaţiu, precum şi raportul
dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului,
succesiunea intervalelor de timp şi accentele rezultate din desfăşurarea lui.
Viteza este determinată de factori biologici, morfologici, funcţionali, biochimici,
metabolici şi psihologici, dintre aceştia cei mai importanţi fiind:
- mobilitatea desfăşurării proceselor nervoase (excitaţia şi inhibiţia);
- viteza de conducere a influxului nervos (aferent şi eferent) prin reţeaua nervoasă;
- viteza de răspuns a muşchiului în urma excitaţiei nervoase;
- forţa muşchiului ce intră în contracţie;
- lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea articulară şi elasticitatea
musculară;
- capacitatea de coordonare a grupelor musculare;
- tipul fibrei din care este alcătuit muşchiul (albe sau roşii);
- bogăţia de compuşi macroergici (CP, ATP).
Procesul educării vitezei este complex şi de aceea trebuiesc îndeplinite anumite
condiţii:
- tehnica execuţiei mişcărilor să fie foarte bine însuşită;
- pe toată durata execuţiei viteza să fie constantă; deci durata execuţiei va fi optimă ;
- pauzele dintre repetarea mişcărilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura
revenirea optimă a organismului; o mişcare se va relua numai în condiţiile în care organismul
este odihnit. Astfel, putem spune că: - viteza nu se dezvoltă în mod linear, în
paralel cu perioadele de creştere; în mod diferenţiat, în funcţie sex şi de perioada de creştere,
întâlnim perioade de stagnare sau de accelerare;
- dezvoltarea vitezei este puternic influenţată genetic;
- fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, în
timp ce la băieţi se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezei de reacţie; în toate formele de
manifestare, până în perioada pubertară nu se observă accelerări sau stagnări; acestea ies în

43
evidenţă după perioada pubertară, mai ales la fete ; după această perioadă de creştere, viteza
pură nu se mai poate dezvolta sub nici o formă de manifestare a sa; ceea ce se dezvoltă este
aceea calitate care se combină cel mai mult cu viteza, respectiv forţa, rezistenţa sau
îndemânarea.
Forme de manifestare
1. Viteza de reacţie - timpul reacţiei motrice
- elemente componente: apariţia excitaţiei în receptor, transmiterea excitaţiei pe căile
aferente, analiza semnalului în centrii nervoşi (durata cea mai mare), transmiterea comenzii
efectoare, excitarea muşchiului care răspunde printr-o contracţie;
Reacţiile pot fi:
- simple – răspunsul este dat sub forma unei mişcări dinainte cunoscute şi care
apare spontan;
- complexe – se manifestă în cadrul jocurilor bilaterale sau în acele sporturi unde
răspunsul dat este în funcţie de acţiunea partenerilor, coechipierilor sau „adversarilor”;
2. Viteza de execuţie - viteza propriu-zisă a mişcărilor
- reprezintă timpul consumat de la începerea efectuării unui act, sau a unei acţiuni
motrice până la terminarea acestora;
- se referă la mişcări „singulare”;
- pentru fi eficientă, tehnica mişcărilor trebuie însuşită în mod corespunzător iar
încărcătura efortului trebuie să fie adecvată;
- de asemenea, trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.
3. Viteza de repetiţie - frecvenţa mişcărilor
- este o variată a vitezei de execuţie; mişcările (aceleaşi) se efectuează într-o unitate
sau interval de timp dinainte stabilite;
- vizează frecvenţa unei mişcări.
4. Viteza de deplasare
- este tot o variată a vitezei de execuţie – când se pune problema parcurgerii, prin
alergare, a unui spaţiu prestabilit sau a unei distanţe contra timp – sau a vitezei de repetiţie –
în momentul în care trebuie parcursă o distanţă într-o unitate de timp prestabilită; este vorba
despre frecvenţa mişcărilor omului;
- această formă de manifestare a vitezei o întâlnim cadrul mişcărilor ciclice.
5. Viteza de accelerare -variantă a vitezei de repetiţie
- reprezintă acea capacitate de accelerare a individului de a atinge cât mai rapid o
viteză maximă;

44
 - depinde de:
- forţa segmentelor angrenate în efort;
- lungimea pasului;
- mobilitateaa articulară;
- elasticitatea musculară.
6. Viteza în regimul altor calităţi motrice:
- viteza în regim de rezistenţă (variantă a vitezei de repetiţie);
- viteza explozivă (detenta)-variantă a acelei de execuţie;
- viteza de decizie-variantă a celei de reacţie şi execuţie.
Procedee şi orientări metodice pentru dezvoltarea vitezei:
1. executarea unor acţiuni motrice în tempouri maxime în condiţii normale;
2. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate supramaximală în condiţii uşurate;
3. efectuarea unor acţiuni motrice cu intensitate submaximală în condiţii îngreuiate;
4. executarea unor acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi
maximale, stabilite de factori externi.
Metoda cea mai des folosită este cea a repetărilor.

3.3.2. Îndemânarea
Calitate motrică complexă - implică participarea segmentelor nervoase superioare în
efectuarea oricărui act, acţiune sau activitate motrică;
- prin implicarea acestora se obţine o mai bună coordonare a segmentelor sau a corpului în
întregime, echilibru, precizie a mişcărilor, orientare spaţio – temporală, amplitudinea mişcărilor,
ambidextrie etc., cu scopul de a obţine procese de reglare motrică bazate pe eficienţă maximă şi
consum minim de energie.
Îndemânarea implică calităţi psihomotrice, care determină capacitatea individului de a
învăţa rapid mişcări noi, adaptarea sa la condiţii variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare
a activităţilor.
Caracteristicile activităţilor scot în evidenţă trei forme de manifestare a îndemânării:
- generală, în care efectuarea tuturor actelor sau acţiunilor motrice presupune existenţa, într-
o măsură mai mare sau mai mică, a acestei forme de îndemânare;
- specifică - este rezultatul unei anume specializări într-o anume activitate;
- în regimul altor calităţi motrice, când se poate combina eficient cu alte calităţi motrice,
rezultând mărirea ariei de activitate în domenii diferite.
Factorii care condiţionează îndemânarea ţin de particularităţile bio-psihologice ale
individului; dintre acestea amintim:

45
 - nivelul de coordonare a sistemului nervos şi plasticitatea scoarţei cerebrale;
- calitatea transmiterii impulsului nervos şi a inervaţiei musculare;
- capacitatea analizatorilor de a capta informaţia şi de a realiza sinteza aferentă pentru
analiza situaţiei;
- capacitatea de anticipare rapidă, ce are la bază experienţa anterioară a individului;
- volumul şi complexitatea deprinderilor motrice pe care le posedă fiecare individ în parte;
- nivelul de dezvoltare al celorlalte calităţi motrice.
Componentele îndemânării
• Capacităţi de coordonare
• Capacitatea de diferenţiere spaţio-temporară
• Capacitatea ritmică
• Capacitatea de echilibru
• Capacitatea de învăţare motorie
• Capacitatea de orientare spaţială
• Capacitatea de conducere a mişcărilor
• Capacitatea de adaptare şi readaptare motrică
• Capacitatea de diferenţiere a mişcărilor etc.
Importanţă:
1. influenţează în mare măsură învăţarea şi perfecţionarea actelor motrice noi şi stabilitatea
acestora în timp;
2. favorizează efectuarea eficientă a actelor motrice în condiţii variate;
3. determină efectuarea mişcărilor în condiţii optime de ritm şi tempo;
4. favorizează valorificarea superioară a celorlalte calităţi motrice;
5. favorizează restructurarea mişcărilor în fazele antrenamentului de înaltă performanţă şi în
perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative.

Măsuri şi indicaţii metodice pentru dezvoltare / educare

- accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice;
- un grad de dificultate sporit al exerciţiilor în ce priveşte coordonarea, chiar în stadiile
iniţiale ale instruirii;
- pe măsură ce subiectul se obişnuieşte şi execută cu mare uşurinţă un exerciţiu, se va mări
dificultatea acestuia sporind exigenţele (cerinţele) faţă de:
1. precizia mişcărilor;
2. coordonarea integrală a mişcării şi între componentele acesteia;
3. spontaneitatea schimbării situaţiei;
- vor fi evitate exerciţiile care provoacă crisparea subiecţilor;

46
 - sistemele de acţionare vor fi programate la începutul lecţiei de antrenament sau de educaţie
fizică;
- intervale de odihnă suficient de mari între exerciţii → refacerea completă a capacităţii de
efort (intervale optime);
- volumul de lucru / lecţie va fi mic;
- numărul mare de lecţii cu teme specifice;
- perioadele favorabile:
- copilăria
- pubertatea
- adolescenţa.
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
• Folosirea unor poziţii de plecare neobişnuite pentru efectuarea exerciţiilor;
• Efectuarea exerciţiilor cu segmentul neîndemânatic (braţ. picior etc.);
• Schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;
• Limitarea spaţiului în care se efectuează exerciţiul;
• Efectuarea procedeelor tehnice şi a înlănţuirilor acestora cu restricţii;
• Schimbarea procedeelor de execuţie;
• Efectuarea exerciţiilor prin creşterea complexităţii acestora (introducerea unor mişcări
suplimentare);
• Folosirea unor întâlniri cu adversari diferiţi ca valoare şi nivel de pregătire;
• Efectuarea exerciţiilor în condiţii variate de mediu, cu materiale diferite, la aparate,
instalaţii şi simulatoare;
• efectuarea acţiunilor motrice în condiţii relativ constante;
• executarea acţiunilor motrice în condiţii îngreuiate (micşorarea suprafeţei de sprijin,
micşorarea spaţiului de lucru, execuţia cu segmentul neîndemânatic, execuţii asimetrice);
• efectuarea actelor motrice în condiţii variabile, schimbătoare (aer liber, interior,
suprafeţe mici şi mari, la şes sau altitudine, pe zgură, iarbă, pardoseală, parchet, ciment, pe frig,
căldură, etc.).

3.3.3. Forţa
- reprezintă acea capacitate a organismului uman prin care o rezistenţă externă sau internă
este învinsă cu ajutorul contracţiei uneia sau a mai multor grupe musculare.
Dacă prin forţă muşchiul este capabil să se contracte într-un anume mod, şi într-o anume
cantitate, puterea reprezintă modul exploziv de declanşare a acestor contracţii într-o unitate de timp.
Factori de condiţionare:
Factorii interni:
- vârsta;

47
 - sexul;
- tipul constituţional;
- nivelul dezvoltării aparatului locomotor;
- nivelul de activitate a sistemului nervos, a proceselor nervoase fundamentale
(excitaţia şi inhibiţia);
- coordonarea impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare;
- numărul, compoziţia şi tipul de fibre musculare ce intră în contracţie;
- modul de desfăşurare a proceselor biologice;
- grosimea muşchilor;
- calitatea proceselor metabolice şi a surselor energetice existente la nivelul muşchilor;
- experienţa motrică personală.
Factorii externi:
- aparţin mediului ambiant: temperatura, umiditatea aerului, altitudinea, radiaţiile
solare, relieful, sezonalitatea anotimpuală, ritmul diurn etc.
- aspecte care au în vedere creşterea artificială a forţei; administrarea de substanţe
chimice, gen “susţinătoare de efort” de tipul steroizilor anabolizanţi, substanţe doping ce măresc
artificial capacitatea organismului la efort etc.
Alţi factori de condiţionare:
- factorii psihici (motivaţia, atenţia, emoţiile etc.);
- durata de contracţie a fibrelor musculare;
- valoarea unghiulară a segmentelor implicate în acţiune;
- nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice.
Forme de manifestare:
- în funcţie de numărul muşchilor ce participă în contracţie forţa poate fi:
- generală – „rezistenţa” va fi învinsă de acţiunea principalelor grupe musculare;
- specifică (specială) - doar un număr restrâns de grupe musculare participă în contracţie.
- în combinaţie cu celelalte calităţi motrice:
- forţă în regim de viteză (detentă);
- forţa în regim de rezistenţă;
- forţa în regim de îndemânare.
În funcţie de caracterul contracţiei, forţa se poate clasifica în:
- forţă izometrică (statică), atunci când prin contracţie nu se modifică lungimea fibrelor
musculare ce iau parte la efort;
- forţă izotonică (dinamică), când prin contracţie se modifică lungimea fibrelor aflate în
efort; dacă fibrele se scurtează prin intrarea în acţiune a fibrelor muşchilor agonişti, vorbim despre o
forţă de tip „învingere”; dacă fibrele se alungesc prin acţiunea muşchilor antagonişti avem de-a face cu
o forţă de tip „cedare”;

48
 - forţă mixtă - în acest caz cele două tipuri de forţe (statică şi dinamică) se combină în
diferite alternanţe, în funcţie de natura efortului.
În relaţie cu puterea individuală şi în funcţie de capacitatea de efort, forţa se clasifică în:
- absolută (maximă) - ea creşte odată cu creşterea greutăţii corporale;
- relativă - reprezintă raportul dintre forţa absolută şi greutatea corpului.
Forţa creşte în paralel cu creşterea organismului, ajungând la maturitate în perioada cuprinsă
între 20 şi 30 de ani; după această perioadă forţa nu se pierde decât în mică măsură; astfel, un individ
în vârstă de 65 ani are o forţă ce reprezintă 80 % din forţa indivizilor cuprinşi în grupa de vârstă 20-30
ani. În cazul femeilor, forţa cea mai mare se manifestă în perioada cuprinsă între 16-30 ani.
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
• metoda halterofilului (cu greutăţi);
• contracţia izometrică;
• metoda eforturilor repetate (învingerea îngreuierilor maximale cu număr maxim de
repetări, folosirea îngreuierilor maxime si apropiate de cele maxime, utilizarea eforturilor izometrice si
execuţia exerciţiilor cu viteză maximă);
• metoda power training;
• contracţia izotonică;
• metoda în „circuit”;
Clasificarea circuitului:
- după numărul de exerciţii:
- scurt: 4-5 exerciţii;
- mediu: 6-8 exerciţii;
- lung: 9-12 exerciţii.
- după felul exerciţiilor şi gradul de solicitare:
- uşor (11-20% din posibilităţile maxime);
- mediu (30-40% din posibilităţile maxime);
- greu (peste 50% din posibilităţile maxime).
- după formele de lucru:
- de durată;
- cu intervale (extensiv şi intensiv);
- cu repetări.
- variante ale circuitului cu intervale:
- 30sec. activitate-30 sec. pauză;
- 30sec. activitate-25 sec. pauză;
- 30sec. activitate-10 sec. pauză;
- 30 sec. activitate-15 sec. pauză;
- 30sec. activitate-25 sec. pauză.

49
 3.3.4. Rezistenţa
Zatiorski arată că rezistenţa este „capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate
oarecare, fără a reduce eficacitatea ei”;
D. Harre: „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai
îndelungat”;
N. G. Ozolin „capacitatea de a face faţă oboselii”;
A. Demeter „menţinerea capacităţii de lucru în timpul unor eforturi de lungă durată, prin
învingerea fenomenului de oboseală şi printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului după o
activitate obositoare”;
C. Florescu şi colaboratorii: „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o
anumită intensitate”.
Factorii care determină rezistenţa:
- durata efortului;
- eficacitatea acţiunii motrice;
- refacerea organismului după efort.
Factori de condiţionare
1. Posibilităţile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale
organismului care susţin efortul;
2. Calitate metabolismului şi a resurselor energetice;
3. Nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activităţii aparatului
locomotor şi a funcţiilor vegetative, a acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste, alternanţa în
contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia;
4. Calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort sau
dimpotrivă, abandonarea efectuării efortului;
5. Relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor sportive care se desfăşoară
cu alternarea intensităţii efortului.
• capacitatea sistemelor
- cardiovascular;
- respirator;
- musculo-osteo-articular
• tipul fibrelor musculare implicate în activitate:
- fibrele albe → viteza
- fibrele roşii (90 %) → absorbţia maximă de oxigen (slow twitch);
• parametrii cardiovasculari:
- minut-volumul cardiac;
- elasticitatea vasculară;

50
 - reglarea periferică la nivelul capilarelor;
• procesele nervoase fundamentale:
- excitaţia
- inhibiţia;
• resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului;
- fosfaţii macroergici,
- glicogenul,
- trigliceridele.
• Coordonarea:
- aparat locomotor / funcţii vegetative;
- muşchii antagonişti / agonişti;
- alternanţa în contracţie a fibrelor musculare;
- respiraţiei cu circulaţia;
- calitatea proceselor volitive;
- relaţia pauză / efort.
Oboseala - Principalul factor limitativ
- oboseala - scăderea temporară a capacităţii de lucru a organismului, prin creşterea
dificultăţilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu aceiaşi intensitate, în acelaşi ritm, cu
aceiaşi amplitudine, precizie şi randament.
Oboseala este cauzată de:
- slaba adaptare la efort a organismului
- diminuare a activităţii centrilor nervoşi superiori care coordonează capacitatea de lucru a
muşchilor şi în special a funcţiilor circulatorii şi respiratorii.
- oboseala este factorul hotărâtor de adaptare a organismului la efort şi de dezvoltare a
rezistenţei pentru că după cum arată V. S. Farfel „numai efortul efectuat până la oboseală şi încercările
de a o învinge pot grăbi procesul de dezvoltare a rezistenţei”.
Forme de manifestare
Rezistenţa aerobă - acoperirea consumului energetic se obţine din arderile realizate în
prezenţa oxigenului din muşchi, chiar în timpul mişcării.
Rezistenţa anaerobă - capacitatea organismului de a efectua eforturi cu intensităţi mari, în
care se acumulează „o datorie de oxigen” la nivelul muşchiului, asigurarea substanţelor energetice
necesare nu se mai face prin oxidare (cu prezenţa oxigenului), ci prin glicoză (degradarea anaerobă a
glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensităţi mari, cu durata de circa 1 minut (A.
DEMETER) sau 1-3 minute (M. GEORGESCU).
Rezistenţa generală - capacitatea omului de a presta un efort fizic prelungit cu participarea a
peste 2/3 din masa musculară. Ea angrenează intens în efort funcţiile vitale, iar cheltuielile energetice
sunt foarte mari (alergarea de durată, înot, jocuri sportive).

51
 Rezistenţa specială - capacitatea organismului de a presta un efort îndelungat, cu o
intensitate medie, pe baza activităţii unor grupe şi lanţuri musculare specializate în efortul dat.
Rezistenţa în regim de viteză - capacitatea omului de a efectua un efort de durată a cărui
intensitate este relativ crescută
Rezistenţa în regim de forţă - capacitatea de a realiza un efort prelungit, cu purtarea,
deplasarea, împingerea, tracţiunea unor greutăţi.
Rezistenţa în regim de îndemânare - capacitatea individului de a depune un efort prelungit,
în care actele motrice sunt complexe.
După natura eforturilor şi condiţiilor externe în care se desfăşoară eforturile:
- rezistenţă neuropsihică (capacitatea de a efectua timp îndelungat activităţi care solicită
intens intelectul);
- rezistenţa senzorială (capacitatea de a efectua sarcini prelungite în care se solicită intens
organele de simţ);
- rezistenţa emoţională (capacitatea de activitate prelungită în condiţii de stres emoţional
deosebit);
- rezistenţa la temperaturi scăzute sau crescute (capacitatea de a presta eforturi la valori
ale temperaturii de 30–35˚ sau minus 15–0˚C);
- rezistenţa la altitudine (capacitatea organismului de a presta eforturi prelungite în
condiţii de scădere a concentraţiei de oxigen în atmosferă).
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
a) Metode bazate pe variaţia volumului
1. Metoda eforturilor uniforme – continue;
2. Metoda eforturilor repetate.
b) Metode bazate pe variaţia intensităţii
1. Metoda eforturilor variabile;
2. Metoda eforturilor progresive.
c) Metode bazate pe variaţia volumului şi a intensităţii
1. Metoda antrenamentelor pe intervale.
a.1. Metoda eforturilor uniforme este specifică dezvoltării rezistenţei generale, a capacităţii
de efort aerob. Metoda se caracterizează prin uniformitatea intensităţii efortului, prin continuitatea şi
durata acestuia. Elementul de progres îl constituie creşterea duratei efortului cu menţinerea
uniformităţii intensităţii.
a.2. Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistenţei generale, a
capacităţii aerobe. Ea constă din repetarea relativ standard a aceluiaşi efort, parcurgerea repetată a unei
anumite distanţe cu aceeaşi viteză de deplasare.
b.1. Metoda eforturilor variabile se bazează pe modificarea vitezei de parcurgere a unor
porţiuni în cadrul alergărilor de durată. Se foloseşte o gamă de intensităţi în cadrul aceleiaşi lecţii, fapt

52
care determină solicitări variabile ale funcţiilor organismului şi are ca urmare o adaptare multilaterală
la eforturi.
b.2. Metoda eforturilor progresive se referă la repetarea succesivă a unor eforturi a căror
intensitate creşte mereu şi se bazează în exclusivitate pe variaţia în sens progresiv a intensităţii
efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistenţei specifice eforturilor de intensitate maximală.
c.1. Metoda antrenamentului pe intervale, cu intervale sau fracţionat reprezintă o metodă
de bază pentru dezvoltarea rezistenţei şi reprezintă, prin excelenţă, o metodă de dezvoltare a capacităţii
de efort aerob, o metodă de dezvoltare a posibilităţii aparatului cardio vascular de a transporta o
cantitate cât mai mare de oxigen.
Elementul de progresie principal îl constituie creşterea numărului de repetări a efortului cu
revenirea frecvenţei cardiace la 120-130 bătăi în 90 secunde.
Caracteristica principală a metodei o constituie faptul că pauza (intervalul) este incompletă,
organismul nu este restabilit complet efortul reluându-se în faza de supracompensare, organismului
lucrând în datorie de oxigen. Stimularea optimă a sistemului cardio-vascular se produce în timpul
intervalului de odihnă, când volumul de sânge pompat de inimă la o pulsaţie este maxim.
Ca efecte pozitive ale antrenamentului pe intervale pot fi menţionate următoarele:
- permite adoptarea unui program mai precis, mai ştiinţific pentru dezvoltarea cu precădere a
rezistenţei, indiferent de mijloacele folosite;
- înlătură monotonia unor acţiuni motrice de durată, elevii fiind conştientizaţi şi devenind
activi în determinarea frecvenţei cardiace, în adaptarea duratei şi intensităţii efortului la cerinţele
precise;
- se poate folosi pe orice teren, fără amenajări speciale;
- îmbunătăţeşte vizibil şi repede funcţia cardio-vasculară favorizând mărirea capacităţii de
refacere a organismului după efort;
- dezvoltă rezistenţa psihică împotriva oboselii şi măreşte puterea de concentrare şi voinţa.
Reguli de bază pentru dezvoltarea rezistenţei:
1. Continuitatea
2. Variaţia volumului efortului
3. Creşterea continuă a duratei activităţii sau a distanţei
4. Aprecierea continuă a progreselor
Bazele fiziologice şi biochimice ale rezistenţei
Consumul maxim de oxigen - parametrul fiziologic principal al capacităţii de efort în
probele de rezistenţă aerobă . Depinde de două categorii de factori:
1. factori dimensionali – mărimea organelor care compun sistemul de captare şi
transport al oxigenului, reprezentaţi de:
- dimensiunile plămânilor (reflectate de capacitatea vitală, capacitatea pulmonară totală şi
capacitatea reziduală funcţională);

53
 - dimensiunile sistemului cardio-vascular (volumul sanguin total, hemoglobina totală şi
procentuală, volumul cardiac).
2. capacităţile funcţionale reprezentate prin:
- debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maximă;
- volumul expirator maxim pe secundă;
- debitul cardiac;
- debitul sistolic;
- oxigen puls maxim.

3.3.5. Elasticitatea, supleţea şi mobilitatea

- capacitatea organismului de a efectua cu segmentele sale acţiuni motrice cu diferite
amplitudini.
Zaţiorschi şi Harre numesc această calitate a organismului mobilitate, Ozolin o numeşte
elasticitate sau supleţe.
Natura mişcărilor este determinată de:
- structura şi tipul articulaţiilor;
- elasticitatea ligamentelor, muşchilor şi tendoanelor;
- tonusul şi capacitatea de contracţie musculară;
- elasticitatea discurilor intervertebrale;
- capacitatea SNC de a coordona procesele neuromusculare;
- temperatura muşchilor şi caracteristicile mediului ambiant;
- predispoziţiile psihice ale subiecţilor;
- ereditate, sex, vârstă.
Forme de manifestare:
- generală;
- specială;
- activă;
- pasivă.
Procedee metodice pentru dezvoltare / educare
Metodica educării ei presupune favorizarea efectuării acţiunilor motrice zilnice sau a
diferitelor procedee tehnice cu uşurinţă, cursivitate, expresivitate etc. Acesta presupune efectuarea
alternativă a exerciţiilor de relaxare cu cele de întindere, a celor de forţă cu cele de supleţe;
Pentru eficienţa dezvoltării acestei calităţi este nevoie de ritmicitatea executării exerciţiilor.
Mijloace folosite:
- mişcări active:
- exerciţii libere şi cu sprijin;
- exerciţii cu şi fără îngreuiere;

54
 - exerciţii statice;
- exerciţii cu partener, la aparate, pe aparate;
- elemente din gimnastica sportivă şi ritmică.
- mişcări pasive:
- exerciţii statice utilizând greutatea corpului sau alte greutăţi;
- exerciţii cu ajutorul partenerului;
- exerciţii de relaxare
- seriile sunt de 8-10 repetări.

3.4. Deprinderile motrice

- componente care se formează, nu sunt însuşiri moştenite genetic;
- se învaţă;
- se consolidează;
- se perfecţionează;
- sunt finalităţi ale proceselor de educaţie fizică şi de antrenament sportiv
- forme concrete de activitate motrică ce au la bază stereotipuri dinamice realizate prin
legături temporale în scoarţa cerebrală motorie.
Exerciţiul fizic, repetat în mod sistematic şi continuu, este principalul excitant care
contribuie la formarea legăturilor temporale, a stereotipurilor dinamice, a reflexelor condiţionate.
Caracteristici:
- elemente ale activităţii voluntare a omului;
- odată consolidate se execută cu:
- Consum redus de energie;
- Stabilitate;
- Precizie
- Cursivitate
- Expresivitate
- Coordonare
- Uşurinţă
- Rapiditate
- Automatizare.
- în faze superioare de performanţă se ajunge la „măiestrie” motrică , la ,,senzaţii
complexe”: simţul porţii, mingii, tempoului;
- se perfecţionează treptat (în perioadă relativ îndelungată de timp) şi neuniform;
- ireversibile - mişcările componente se înlănţuiesc într-un singur sens
- inversarea unor operaţii formează noi deprinderi ce dau naştere la stiluri tehnice;
- se „destramă” treptat dacă nu sunt consolidate prin repetări multiple.

55
 Etapele (fazele) formării
1. iniţierea în bazele tehnice de execuţie
Obiective:
- formarea unei reprezentări clare (explicaţie, demonstraţie);
- formarea ritmului general de execuţie cursivă;
- descompunerea - dacă este cazul - în elementele componente şi exersarea analitică a
acestora;
- preîntâmpinarea sau înlăturarea greşelilor tipice de execuţie.
2. fixarea / consolidarea
Obiective:
- formarea tehnicii de execuţie (coordonate optime)
- spaţiale
- temporale
- dinamice
- întărirea legăturilor temporale prin exersare in condiţii relativ constante, standardizate;
- executarea în condiţii variate.
3. perfecţionare
Obiective:
- lărgirea variantelor de execuţie prin desăvârşirea execuţiei mai multor procedee tehnice;
- exersarea în condiţii cît mai variate şi apropiate de cele întâlnite în practică (mai ales în
competiţii);
- includerea într-o înlănţuire de alte deprinderi şi executarea acestor „combinaţii" cu
uşurinţă, cursivitate şi eficienţă.
Tipuri (categorii)
I. în funcţie de „aria" de automatizare:
a. elementare - complet automatizate (caracter ciclic: mers, alergare, înot, ciclism etc.);
b. complexe - parţial automatizate (sporturile aciclice: gimnastică, sărituri, aruncări, box,
lupte etc., jocuri sportive).
II. în funcţie de finalitatea folosirii :
a. de bază şi utilitar-aplicative: mers, alergare, săritură, aruncare – prindere, respectiv:
- căţărarea şi escaladarea;
- tracţiunea şi împingerea;
-exerciţiile de echilibru;
-târârea;
-ridicarea, manevrarea, transportul obiectelor şi aparatelor.
b. specifice ramurilor şi probelor sportive - elementele şi procedeele tehnice specifice.

56
 III. în funcţie de nivelul participării sistemului nervos la formarea şi
valorificarea lor:
a. propriu-zise - repetări stereotipe, efectuate de un număr foarte mare de ori
(gimnastică, patinaj, sărituri de la platformă etc);
b. perceptiv-motrice - învăţarea este influenţată de ambianţă (oină, tir cu talere,
jocuri la copii)
c. inteligent-motrice - apare „adversarul" care este pozitiv şi intensiv ( jocurile
sportive, lupte, box, scrimă, judo etc).
Transferul / Interferenţa
- influenţă pozitivă → transfer
- influenţa negativă → interferenţă (transfer negativ).
Timpul pentru formare dependent de:
- experienţa motrică anterioară;
- nivelul indicilor morfo-funcţionali;
- nivelul calităţilor motrice;
- gradul lor de complexitate;
- motivaţia subiectului, executantului.

3.5. Priceperile motrice

- o fază de valorificare conştientă - în condiţii variabile, diferite, neprevăzute etc - a
sistemului de deprinderi motrice însuşite anterior;
- deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate, întrunite şi efectuate cursiv în raport
de condiţii, obţinându-se o eficienţă maximă.
Caracteristici:
- componente neautomatizate ale activităţii motrice voluntare;
- dependente de volumul de deprinderi motrice stăpânite de fiecare individ uman (de
experienţa motrică anterioară);
- exprimă măiestria practică în situaţii variabile;
- se consolidează prin folosirea metodelor şi orientărilor metodologice active de instruire,
mai ales, prin „problematizare”;
- se bazează pe / şi influenţează procesele cognitive (memorie, imaginaţie, creativitate etc);
- nivelul de manifestare este condiţionat şi de plasticitatea scoarţei cerebrale.

3.6. Elementele de conţinui ale celorlalte laturi ale educaţiei generale

- sunt elemente în sistemul componentelor proceselor instructiv-educative de educaţie
fizică şi de antrenament sportiv ce răspund necesităţii funcţiei educative;

57
 - educaţia fizică, antrenamentul sportiv şi sportul contribuie la dezvoltarea unor importante
trăsături şi calităţi de natură intelectuală, morală, estetică şi tehnico-productivă.

3.7. Componentele (parametrii) efortului

1. Volumul - cantitatea de lucru mecanic exprimat prin:
- număr de repetări;
- distanţe parcurse;
- kilograme ridicate etc.
Toate cele de mai sus sunt raportate la timp, de unde apare noţiunea de „densitate” a
efortului;
2. Intensitatea - gradul de solicitare a organismului, tăria excitantului.
Se exprimă prin:
- procente faţă de posibilităţile maxime (%);
- tempoul de execuţie (4/4—3/4 etc);
- număr de execuţii în unitatea de timp etc;
3. Complexitatea - modul concret de înlănţuire, de asociere, a tuturor elementelor pe
parcursul efectuării efortului (structură - pe fond de volum şi intensitate - procese psihice solicitate
etc). Complexitatea creşte când apar „adversarii”!
Raportul între volum şi intensitate este invers proporţional, în asigurarea acestui raport,
mare rol au pauzele. Se recomandă:
- după efort maximal (90-100%) - pauză .3-5 min.
- după efort submaximal (75-85%) - pauză 1 min. 30 sec - 3 minute.
- după efort mediu (60-70%) - pauză 45 sec. - 2 min.
- după efort mic (40-55%) - fără pauză.
Componentele specifice trebuie să fie realizate printr-un sistem didactic de exerciţii fizice.
Acest sistem didactic, pentru a fi eficient trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- exerciţiile selecţionaţi să corespundă obiectivelor specifice;
- exerciţiile să corespundă posibilităţilor subiecţilor şi altor condiţii (materiale, climaterice
etc);
- sistemul de exerciţii să corespundă, ca mărime, volumului (duratei) de timp avut la
dispoziţie;
- exerciţiile să fie selecţionate în funcţie de eficienţa lor (să fie selecţionate cele cu influenţă
multilaterală, aplicativitate, caracter emoţional, accesibilitate, valoare educativă etc).

3.8. Programa de Educaţie Fizică

Programa este un document oficial cu caracter obligatoriu ce prevede conţinutul procesului
instructiv-educativ la nivelul diferitelor subsisteme ale educaţiei fizice.

58
 Sunt elaborate de Ministerul de resort şi de Federaţiile de specialitate, cu ajutorul unor
comisii formate din cadre didactice şi, respectiv, antrenori cu o bogată experienţă practică de „predare"
şi cu un nivel ridicat de gândire metodică.
Indiferent de subsistemul căreia i se adresează, Programa, din punct de vedere structural,
conţine următoarele capitole:
Obiectivele generale ale educaţiei fizice
Indicaţii de aplicare
Conţinutul procesului de instruire pentru fiecare componentă a modelului de educaţie fizică:
- Capacitatea de organizare
- Dezvoltarea fizică armonioasă
- Calităţile motrice de bază
- Deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-aplicative
- Deprinderile şi priceperile motrica specifice unor probe şi ramuri sportive
- Cunoştinţe teoretice de specialitate
Anexe
Caracteristici:
- asigură o bază unitară, multilaterală şi continuu ascendentă de dezvoltare fizică şi
perfecţionare motrică; este o îmbinare între caracterul linear cu cel concentric al instruirii;
- precizează volumul concret al fiecărei componente a procesului de instruire şi obiectivele
urmărite, finalităţile propuse, pentru fiecare clasă de elevi sau pentru fiecare stadiu de pregătire (copii,
juniori, seniori) ;
- are conţinut diferenţiat pe clase;
- în ceea ce priveşte conţinutul instruirii, asigură tratarea diferenţiată a subiecţilor;
- asigură pondere funcţiei formative a instruirii;
- are caracter dinamic - se modifică ciclic în funcţie de evoluţia comenzii sociale.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate fiecare dintre componentele procesului
instructiv-educativ pentru educaţie, fizică şi principalele caracteristici ale programei de
educaţie fizică şi sport

e) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Corespondenţa dintre obiectivele generale ale educaţiei fizice şi componentele
procesului instructiv-educativ
2. Care sunt principalele categorii de cunoştinţe teoretice care pot fi transmise în
cadrul procesului practicării exerciţiilor fizice

59
3. Definiţi calităţile motrice, urmăriţi formele lor de manifestare şi principalele
modalităţi de acţionare pentru dezvoltare a lor.
4. Ce sunt deprinderile motrice şi care sunt etapele formării lor?
5. În ce măsură componentele procesului instructiv - educativ sunt prezentate
în programa de educaţie fizică şi sport?

f) Bibliografie modul
Cârstea, Gheorghe., - 2000: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Bucureşti, Ed. AN-DA.
Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică,
Bucureşti, FEST
Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed
Didactică şi pedagogică, R.A.,
Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A.
Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport
de Curs, Uz intern, Cluj-Napoca.

60
 Modul 4: Didactica educaţiei fizice şi sportului

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este explicarea şi exemplificarea principiilor didactice în EFS
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
Prezentarea principiilor de instruire în EFS.
b) Scurtă recapitulare a conceptelor prezentate anterior
În cadrul modulelor anterioare au fost prezentate mijloacele EFS şi componentele
procesului instructiv-educativ..
c) Conţinutul informaţional detaliat
Principiile de instruire în educaţie fizică şi antrenament sportiv
Comanda socială impune obligatoriu ca activităţile desfăşurate în cadrul practicării
activităţilor de educaţie fizică şi sport să se efectueze în concordanţă cu anumite cerinţe, norme, reguli,
directive etc., care trebuie respectate în totalitate deoarece au menirea de a orienta organizarea,
desfăşurarea şi finalizarea procesului instructiv-educativ.
Aceste cerinţe norme, reguli, directive sunt considerate „teze fundamentale” sunt specifice
procesului de instruire şi se numesc principii de instruire sau didactice (uneori apar sub denumirea de
principii de învăţământ).
Principiile specifice educaţiei se numesc educative.
Principii de învăţământ le înglobează atât pe cele instructive cât şi pe cele educative.
Educaţia, în general, are aceleaşi principii, se realizează asemănător pentru toate activităţile
umane.
Instruirea la educaţia fizică şi sport are foarte multe "diferenţe specifice" şi tocmai de
aceea, metodica educaţiei fizice şi sportului oferă informaţii numai asupra principiilor de instruire din
domeniu deoarece activităţile specifice solicită, în primul rând, un proces de instruire adevărat.
Clasificarea principiilor:
A. principii de instruire
1 - participării conştiente şi active
2 - intuiţiei
3 - accesibilităţii
4 - sistematizării şi continuităţii
5 - legării instruirii de cerinţele activităţii practice
6 - însuşirii temeinice

B. principii de educaţie
1 - educării prin munca şi pentru muncă

61
 2 - unităţii
3 - educarea prin şi pentru colectiv
4 - continuităţii şi consecvenţei masurilor educative

C. alte principii
1 - organizării şi desfăşurării cercetării ştiinţifice
2 - activităţilor personale, cotidiene.

4.1. Principiul participării conştiente şi active

Implică:
- participarea conştientă;
- participarea activă a subiecţilor;
- se adresează atât subiecţilor cât şi cadrelor didactice;
Cerinţe:
1. înţelegerea corectă şi aprofundată a obiectivelor specifice procesului de practicare a
exerciţiilor fizice; pentru practicarea EFS, motivaţia trebuie să fie puternică şi corectă (cu respectarea
normelor şi / sau regulilor ce au în vedere dozarea efortului);
2. înţelegerea clară şi memorarea actelor şi acţiunilor motrice care se învaţă
3. manifestarea unei atitudini responsabile a subiecţilor pentru însuşirea materialului predat:
- „activismul”;
- conştiinciozitatea în execuţii;
- iniţiativă;
- autonomie în alegerea unei soluţii;
- capacitate de adaptare la propriile particularităţi.
4. formarea capacităţii subiecţilor de apreciere obiectivă a propriului randament: a se evita
supraaprecierea / subaprecierea activităţilor, explicarea sau justificarea succeselor şi insucceselor
trebuie să se facă având la bază argumente obiective;

4.2. Principiul intuiţiei

- implică rolul pe care îl are primul sistem de semnalizare (treapta senzorială) în cunoaşterea
umană;
- este fundamental – la vârste mai mici rolul său este şi mai important, implică treapta logică
a cunoaşterii;
Intuiţia <=> o cunoaştere a realităţii cu ajutorul simţurilor, analizatorilor, receptorilor
organismului uman.
Intuiţia nu este sinonimă cu a ghici, a „nimeri” o soluţie optimă pentru rezolvarea unor
situaţii;

62
 - presupune stimularea a cât mai multor analizatori, pentru a se forma o imagine cât mai
exactă despre ceea ce se învaţă.
Analizatorii:
- vizuali
- tactili
- auditivi
Pentru stimulare se folosesc:
- Demonstraţia / demonstrarea
- Prezentarea unor materiale (planşe, schiţe, diapozitive, filme, casete video etc),
- Observarea execuţiei altor subiecţi.
Cerinţe:
- Urmărirea celor prezentate (prin demonstraţie / demonstrare sau prin materiale „intuitive”)
să fie posibilă, la nivel optimal, tuturor subiecţilor cu care se desfăşoară activitatea;
- Să nu fie folosite abuziv modalităţile prin care se stimulează primul sistem de semnalizare
→ se împiedică abstractizarea şi generalizarea - procese ale gândirii foarte importante în EFS

4.3. Principiul accesibilităţii

Presupune activităţi de practicare a exerciţiilor în funcţie de:
- vârstă
- sex
- nivel de pregătire
- individualizarea / personalizarea ► faza superioară a accesibilităţii
Acţiuni ale conducătorului / sau ale celui ce se „autoinstruiește” (în activitatea
independentă):
- selecţionarea cu atenţie a stimulilor, a exerciţiilor fizice;
- stabilirea unei dozări corespunzătoare a efortului fizic;
- folosirea unor reglatori metodici pentru a accelera procesul de însuşire a unor acte sau
acţiuni motrice de către subiecţi;
- adaptarea metodelor şi procedeelor metodice de instruire şi educaţie la nivelul de
înţelegere şi de dezvoltare psiho-motrică a subiecţilor;
- diferenţierea evaluării randamentului subiecţilor.
Cerinţe:
- necesitatea cunoaşterii permanente a subiecţilor cuprinşi în procesul de practicare EFS;
- stabilirea unui ritm adecvat de lucru, în funcţie de reacţia subiecţilor la stimuli;
- necesitatea cunoaşterii şi aplicării celor trei reguli clasice ale practicii didactice, care se
regăsesc şi în cazul altor principii de instruire:

63
 Cele trei reguli clasice ale practicii didactice
1.trecerea de la uşor la greu, în care funcţionează prioritar criteriul forţei necesare
pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;
2. trecerea de la simplu la complex, în care funcţionează prioritar criteriul îndemânării
necesare pentru efectuarea actelor şi acţiunilor motrice;
3. trecerea de la cunoscut la necunoscut, adică de la elemente deja însuşite la altele noi,
care să se bazeze - ca mecanisme de execuţie - pe cele deja însuşite.

4.4. Principiul sistematizării şi continuităţii

Importanţă în:
- elaborarea corectă şi eficientă a documentelor de planificare / programare a
activităţii
- de evidenţă, ale activităţilor de educaţie fizică şi sport
Sistematizarea şi continuitatea ► condiţii pentru asigurarea reuşitei in programarea
stimulilor
Cerinţe:
1. Materialul de învăţat / însuşit trebuie să fie grupat, ordonat şi programat în concordanţă cu
logica internă pe care o impune fiecare componentă sau subcomponentă a modelului de educaţie fizică
şi sport.
2. Întotdeauna materialul nou predat trebuie să se sprijine pe cel însuşit de subiecţi în
activităţile anterioare şi să pregătească pe cel ce va fi predat în activitatea care urmează. În consecinţă,
programarea materialului de învăţat trebuie să se realizeze pe „cicluri sau sisteme tematice” continue,
fără întreruperi cu abordarea altor teme.
3. Conţinutul procesului de instruire trebuie să fie programat / planificat încât să se asigure o
legătură logică nu numai între lecţii sau alte forme de organizare a practicării exerciţiilor fizice, ci şi
între etapele de pregătire (semestre, sezoane etc.) sau între anii de pregătire, ciclurile de învăţământ
etc, în ordinea lor crescândă.
4. Participarea ritmică a subiecţilor la procesul de instruire şi educaţie, întreruperile, deci
absenţele de la procesul de pregătire, produc perturbări în însuşirea materialului predat, rămâneri în
urmă greu de recuperat şi uneori stări de suprasolicitare nebenefice pentru organismul subiecţilor.

4.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice - ( al „modelării”)

Deprinderile / priceperile motrice <=> valoare practică
▼▼▼
transferabile în activităţile practice de timp liber
▼▼▼
aplicate în condiţii variate

64
 Principale mijloace prin care se realizează:
- jocurile sportive bilaterale;
- traseele sau parcursurile aplicative;
- ştafetele;
- unele jocuri de mişcare / dinamice etc.

4.6. Principiul însuşirii temeinice („însuşirii durabile” sau al „durabilităţii”)

- condiţionată de modul în care sunt respectate toate celelalte principii de instruire.
Temeinicia - prima cerinţă a comenzii sociale, se bazează pe:
- accesibilitate;
- sistematizare;
- continuitate;
- participare conştientă şi activă;
- generalizare etc.
Cerinţe:
1. Asigurarea unui număr suficient de repetări a actelor şi acţiunilor motrice, atât în fiecare
activitate concretă (lecţie, şedinţă de pregătire etc.), dar şi în timp, adică într-o succesiune „mare” de
activităţi concrete.
Obiectivele stabilite pe cele trei planuri principale în educaţie fizică şi sport:
- dezvoltarea fizică / corporală;
- calităţile motrice;
- deprinderile şi / sau priceperile motrice.
2. Într-o perioadă scurtă de timp să nu se programeze şi să nu se încerce însuşirea unui
volum prea mare din materialul de învăţat
3. Pentru cunoaşterea permanentă a nivelului de însuşire a materialului predat, deci - indirect
- şi a calităţii predării, trebuie ca, în mod ritmic, să se facă verificarea pregătirii subiecţilor prin probe
de control, inclusiv concursuri sau competiţii sportive.

d) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate principiile didactice care au valoare de
reguli şi norme, necesare în buna desfăşurare a procesului instructiv-educativ şi implicit
realizarea obiectivelor specifice EFS. Acestea, alcătuiesc cadrul de referinţă ce delimitează şi
orientează acţiunile formative ale activităţii specifice domeniului nostru.
e) Sarcini şi teme ce vor fi notate
1. Care dintre principiile procesului de învăţământ se raportează la un ansamblu de
reguli aplicabile în relaţia profesor-elev?

65
 2. Specialistul va respecta întocmai aceste principii sau va impune noi reguli cerute de
situaţiile concrete de învăţare?

f) Bibliografie modul
Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,
Bucureşti, Ed. AN-DA.
Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică,
Bucureşti, FEST
Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed
Didactică şi pedagogică, R.A.,
Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A.
Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport
de Curs, Uz intern, Cluj-Napoca.

66
 Modul 5. Metodele în Educaţie Fizică şi Sport
a) Scopul şi obiectivele modulului
Scopul acestui modul este prezentarea şi clasificarea metodelor pe criteriul funcţiei
fundamentale pe care o îndeplinesc
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
Prezentarea şi clasificarea principalelor metode de instruire în EFS
b) Conţinutul informaţional detaliat
- acţiunea de instruire reprezintă modelarea subiecţilor;
- acţiunea este eficientă dacă:
- subiectul participă activ şi conştient;
- este angajat în propria sa transformare (modelare);
- aplicarea metodelor şi procedeelor metodice (a unui sistem de metode) se face cu
scopul îndeplinirii obiectivelor de instruire;
Etimologia cuvântului „metodă”:
grecescul metho ↔ către,
odos ↔ cale, drum de urmat..în scopul atingerii unor obiective;
- metoda = totalitatea demersurilor practice şi intelectuale în scopul realizării obiectivelor
instructiv-educative.
- Demersul metodic cuprinde acţiunile specialistului (care emite informaţii) şi acţiunile
beneficiarului (recepţionează aceste informaţii);
- Eventualele deficienţe (la transmisie / recepţie) sunt corectate şi reglate de profesor sau
antrenor
Procedeele metodice - modalităţi concrete de „existenţă” a metodelor, de exprimare a
acestora.
Metodele nu există ca atare, în realitate. Ceea ce există în practica domeniului sunt doar
procedeele metodice:
- procedee metodice de exersare:
- prin circuit;
- intervale;
- ridicarea de greutăţi;
- izometrie etc.
Clasificare ( după aspectele procesului instructiv-educativ) :
- metode de instruire propriu-zisă;
- metode de educaţie;
- metode de apreciere, verificare şi notare;
- metode de corectare a greşelilor de execuţie;

67
 - metode de refacere a capacităţii de efort.
5.1. Metode de instruire propriu-zisă
5.1.1. Metode verbale
a) expunerea verbală:
- povestirea;
- explicaţia;
- prelegerea;
b) conversaţia;
c) studiul individual;
d) brain storming-ul.

5.1.1.1.Expunerea verbală
- se realizează prin limbaj;
- trebuie să fie accesibilă nivelului de înţelegere a colectivelor de subiecţi.
5.1.1.1.1. Povestirea
- se foloseşte în învăţământul preşcolar şi primar;
- trebuie să fie plastică şi bazată pe realităţi cunoscute de subiecţi.
5.1.1.1.2. Explicaţia
- clară;
- logică;
- concisă;
- oportună;
- precede demonstraţia;
- însoţeşte demonstraţia;
- urmează demonstraţiei;
Cu a jutorul explicaţiei se asigură :
- formarea unor cunoştinţe aprofundate care să capete caracter de norme sau reguli în
însuşirea deprinderilor şi priceperilor motrice precum şi dezvoltarea calităţilor motrice, influenţarea
indicilor somatici/morfologici şi funcţionali/fiziologici ai organismului uman.
5.1.1.1.3. Prelegerea
- se recomandă claselor terminale şi învăţământului superior;
- la baza ei stă o riguroasă argumentare a temelor abordate.

5.1.2.2. Conversaţia
- se referă la dialogul permanent al profesorului sau antrenorului cu subiecţii în procesul
instructiv educativ;

68
 - acest dialog are ca punct de plecare problemele legate de conţinutul şi metodologia
instruirii;
- se deosebeşte de convorbire prin faptul că abordează numai probleme legate de procesul de
instruire.
5.1.2.3. Studiul individual
- se foloseşte mai rar, impunându-se aprofundarea cunoştinţelor de specialitate mai mult în
antrenamentul sportiv.
5.1.2.4. Brain storming-ul

5.1.2. Metodele intuitive

5.1.2.1. Demonstraţia
- cea mai eficientă este demonstraţia „propriu-zisă”, cât mai apropiată de model;
- poate fi realizată:
- de conducător (demonstraţie nemijlocită);
- de un subiect (care stăpâneşte bine tehnica de execuţie -
demonstraţie mijlocită ).
- se foloseşte cu succes şi demonstraţia prin planşe, schiţe, scheme, tehnici moderne (filme,
diafilme, kinograme, diapozitive, etc.).

5.1.2.2. Observarea execuţiei altor subiecţi:

- trebuie să fie întotdeauna dirijată/orientată de conducătorul procesului instructiv-educativ
care stabileşte dinainte tematica de observat;
- în lecţiile curente se urmăreşte evoluţia unor elevi pentru a fi scoase în evidenţă aspectele
pozitive şi negative;
- se poate urmări execuţia unor subiecţi şi din alte grupuri, atât în cadrul lecţiilor dar şi în
competiţii sau concursuri de nivel diferit;
- capacitate de observare este educabilă.

5.1.3. Metodele practice

5.1.3.1. Exersarea
- finalitate a metodelor verbale şi intuitive de instruire;
- aparţine în exclusivitate subiecţilor;
- în primele etape ale învăţării motrice, se face sub îndrumarea şi controlul cadrelor de
specialitate;
Tipuri / Modalităţi de Exersare:
1. Exersarea pentru formarea deprinderilor şi priceperilor motrice;
2. Exersarea pentru dezvoltarea / educarea calităţilor motrice;
3. Exersarea pentru optimizarea dezvoltării fizice/corporale;

69
 4. Exersarea pentru formarea capacităţii de organizare;
5. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare autonomă a exerciţiilor fizice;
6. Exersarea pentru formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice.

c) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate metodele de instruire necesare în buna
desfăşurare a procesului instructiv-educativ şi implicit realizarea obiectivelor specifice EFS.
d) Sarcini şi teme ce vor fi notate
1. Care este raporturl dintre metodele de instruire şi mijloacele de realizare
a obiectivelor EFS?

e) Bibliografie modul

Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului,

Bucureşti, Ed. AN-DA.
Dragnea Adrian & colab-2000, Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului,
Bucureşti, Ed. Cartea Şcolii 2000
Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică,
Bucureşti, FEST
Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed
Didactică şi pedagogică, R.A.,
Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A.
Marolicaru Mariana – 1986, Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică, Bucureşti.
Ed. Sport – Turism
Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului,
Suport de Curs, Uz intern, Cluj-Napoca.

70
 Modul 6.
Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este explicarea şi exemplificarea tendinţelor şi noilor orientări
metodologice în EFS.
b) Conţinutul informaţional detaliat

6. Tendinţe şi orientări metodologice în educaţie fizică şi sport

- creează cadrul general pentru aplicarea metodelor de instruire;
- sunt rezultatul evoluţiei teoriei şi practicii domeniului;
- evoluţie determinată de cuceririle ştiinţei şi tehnicii;
- sunt necesare, având în vedere priorităţile actuale şi de perspectivă ale educaţie
fizice şi sportului;
- nu trebuie considerate metode;
- se împart în două mari categorii, în funcţie de imaginaţia şi creativitatea subiecţilor:
a. de tip euristic (provenienţă din termenul grecesc "heurisken" = a afla, a descoperi)
- solicită foarte mult manifestarea imaginaţiei şi creativităţii subiecţilor.
b. de tip noneuristic
- solicită puţin sau chiar nu solicită deloc imaginaţia şi creativitatea subiecţilor.
a.1. Strategii de tip euristic
Problematizarea;
Tratarea diferenţiată;
Demonstraţia şi explicaţia;
Activitatea de exersare:
- frontală;
- pe grupe; echipe, ateliere,
- pe perechi
- individuală.
Strategii de tip algoritmic
Modelarea;
Instruirea programată;
Exerciţiul;

71
 Algoritmizarea;
Raţionalizarea;
Obiectivizarea;
Standardizarea;
Operaţionalizarea;
Cuantificarea;
Optimizarea.

6.1. Autonomia în educaţie fizică si sport

Autonomia presupune:
- un anumit grad de libertate şi independenţă;
- se constituie şi poate fi considerată ca o diferenţă specifică, ca o formă sau un tip de
manifestare a libertăţii şi independenţei;
- capacităţi, deprinderi sau tehnici de:
- autoorganizare
- autoconducere
- autoevaluare.
- implică un anumit tip de dependenţă.
Activitatea autonomă a subiecţilor nu poate fi acceptată decât în prezenţa specialistului, a
supravegherii permanente a acestuia şi a intervenţiei sale ori de câte ori constată abateri de la
obiectivele propuse.
Activităţile respective permit stimularea intereselor şi aptitudinilor individuale ale
subiecţilor şi, implicit, dezvoltarea creativităţii acestora
Se poate asigura, astfel, individualizarea procesului de pregătire, conducătorul acestuia
putând să ajute mai direct pe cei rămaşi în urmă şi pe cei cu aptitudini deosebite.
Activitatea autonomă este dependentă de:
- vârsta subiecţilor;
- de experienţa lor motrică;
- fondul de cunoştinţe teoretice;
- fondul de cunoştinţe de specialitate;
- calităţi motrice;
- deprinderi şi priceperi motrice.
Autonomia nu trebuie confundată cu libertatea de a face fiecare subiect ce doreşte, fără
existenţa unor teme şi obiective clare ale activităţii respective.
Activitatea autonomă a subiecţilor

72
 - este o "parte" a autoeducaţiei fizice şi sportive, fiind necesară şi pentru activitatea
independentă a acestora;
- are implicaţii evidente şi asupra calităţii şi duratei metodelor de predare verbale şi
intuitive, în special ale explicaţiei şi demonstraţiei
- subiectul acţionează autonom, dar trebuie să îndeplinească ceea ce „doreşte” conducătorul,
specialistul, şi - ca atare - cel cu competenţă în privinţa justeţei obiectivelor urmărite;
- ponderea principalelor variabile ale activităţii autonome a subiecţilor:
- vârstă
- sex
- teme şi obiective
- activitatea în grup etc.
Specialistul - prin statutul şi rolul său – are autonomie:
- în a lua decizii;
- în a stabili obiective;
- în a prospecta strategia pedagogică a tuturor demersurilor aplicate pentru
realizarea obiectivelor propuse;
- utilizează fondul de cunoştinţe şi priceperi profesionale, fond care trebuie
permanent şi sistematic completat, actualizat şi perfecţionat;
- analizată prin modul de raportare faţă de următoarele trei elemente principale:
- programă;
- tehnologie;
- planificare.
Autonomia specialistului pe planul planificării
La nivelul planului tematic anual:
- stabilirea numărului de lecţii din "ciclurile tematice" specifice fiecărei componente sau
subcomponente a modelului de educaţie fizică şi sport (componentele sau subcomponentele tematice);
- amplasarea "ciclurilor tematice" în structura anului de pregătire;
- stabilirea numărului de teme abordate în activităţile concrete de educaţie fizică şi sport;
- alegerea variantelor convenabile de combinare a temelor, atunci când nu se lucrează tip
monosport, în funcţie de mai multe variabile: anotimp, condiţii materiale, nivelul de pregătire a
subiecţilor etc;
- stabilirea ordinii de abordare a temelor pe parcursul anului respectiv de pregătire (singura
"condiţie" metodică o pune atletismul, care menţionează că, indiferent de subiecţi, întotdeauna
„alergarea de rezistenţă” se abordează înaintea „alergării de viteză”);
- stabilirea duratei de abordare, în minute (10,15, 20 etc.) a fiecărei teme;
La nivelul planului calendaristic:

73
 - selecţionarea mijloacelor / sistemelor de acţionare pentru realizarea fiecărei componente
sau subcomponente tematice a modelului de educaţie fizică şi sport (consemnarea acestora într-o
"anexă" este logică!);
- stabilirea succesiunii mijloacelor / sistemelor de acţionare selecţionate şi a dozării
acestora;
- programarea adecvată a probelor de control;
- alegerea formei optime de elaborare a planului (descriptivă sau grafică).
La nivelul proiectului didactic sau altei activităţi:
- stabilirea duratei (în minute), pentru fiecare verigă netematică (durata verigilor tematice s-
a realizat în planul tematic anual);
- stabilirea ordinii de abordare a temelor (locul temelor din calităţile motrice este bine
precizat; în privinţa deprinderilor şi priceperilor motrice se recomandă, mai ales din punct de vedere
psihic, ca ultima temă să fie dintr-un joc sportiv!);
- precizarea obiectivului operaţional specific fiecărei teme abordate;
- dozarea mijloacelor / sistemelor de acţionare sau a procedeelor metodice folosite în
verigile netematice;
- stabilirea modalităţilor concrete prin care se evaluează realizarea obiectivelor operaţionale;
- stabilirea conţinutului şi amplasamentului indicaţiilor metodice.

6.2. Tratarea diferenţiată în educaţie fizică si sport

- presupune respectarea particularităţilor subiecţilor ( principiul accesibilităţii instruirii);
- în educaţia fizică şi sportivă şcolară nu se poate respecta principiul individualizării;
- se lucrează pe grupe de nivel valoric, dinamice / modificabile, („închise sau deschise” în
funcţie de temele abordate;
- se întâmpină dificultăţi din punct de vedere organizatoric, la nivelul grupelor de nivel
valoric, ceea ce implică verificări la începutul perioadei de pregătire a subiecţilor;
- presupune, respectarea opţiunilor subiecţilor pentru practicarea unor categorii de exerciţii
fizice sau a unor sporturi (vârsta postpubertară);
- liderii grupelor valorice sunt colaboratori ai specialiştilor;
Are eficienţă maximă când:
- se aplică în cazul: - exersării
- transmiterii de informaţii
- se realizează prin: - număr de repetări
- ritm de execuţie
- amplitudine
- structuri motrice
- aspecte vizate: - obiective

74
 - conţinut
- forme de organizare a exersării
- metodologia didactică
- evaluare.

6.3. Modelarea
1. Ca metodă de investigaţie ştiinţifică:
- reproducerea imaginară, schematică a fenomenului sub forma unui sistem simplificat,
similar sau analog cu fenomenul (Mitra şi Mogoş);
- proces de construire a unui model, o operaţie de studiu sau de cercetare a fenomenelor cu
ajutorul modelelor ideale sau materiale (Firea);
- metodă de studiere a unui fenomen (originalul) al realităţii pentru a se putea elabora
modelul său;
- metodă de studiere a realităţii cu ajutorul modelelor.
2. Ca metodă de învăţământ, de instruire:
- pregătirea subiecţilor în corelaţie cu indicatorii cuprinşi în modelele elaborate;
- vizează mijloacele, metodele, paşii metodici şi tehnici de lucru.
3. Ca principiu de instruire:
- orientează întreaga organizare şi desfăşurare a conţinutului şi procesului de
pregătire.
Modelul
- mijloc sau procedeu simplificat care imită în întregime sau în parte un sistem organizat,
mai complex.
Caracteristici ale modelului:
- eficient;
- simplu;
- fidel originalului;
- relevant
Clasificarea modelelor:
a) după natura lor:
- ideale (cerinţe maxime în raport cu fenomenul real);
- materiale (machete, scheme similare sau analogice).
b) după calitatea lor:
- empirice, stabilite pe bază de rutină prin aprecieri subiective;
- logice, verificate parţial sau total prin determinări;
- matematice, exprimate cifric în proporţii şi procente.
c) după termenul pentru care sunt elaborate:

75
 - finale, intermediare, operaţionale;
Componente ale modelului de educaţie fizică
- capacitatea de organizare;
- dezvoltarea fizică armonioasă;
- capacitatea motrică:
- generală (calităţi motrice de bază şi deprinderi motrice de bază şi utilitare);
- specifică (deprinderi specifice şi calităţi specifice).
- capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice:
• Autoorganizare
• Autoconducere
• Autoapreciere
Exerciţiile fizice sunt modele operaţionale executate:
- într-o succesiune logică;
- cu dozare precisă;
- cu grad ridicat de eficienţă.

6.4. Instruirea programată

- orientare metodologică care aprofundează modelarea instruirii;
Constă în:
- fragmentarea conţinutului învăţării în elemente scurte, accesibile (secvenţe, paşi
metodici, doze, cuante);
- plasarea lor într-o ordine de dificultate unică pentru toţi subiecţii;
- elaborarea unui program logic bazat pe schema: stimul-reacţie-control
- împărţirea conţinutului instruirii în părţi stabilind secvenţele şi paşii tipici pentru
posibilităţile de învăţare a diferitelor categorii de elevi.
Se va preciza:
• mărimea
• cuantumul
• dozele de informaţii ...
...pe care elevii trebuie să le însuşească cu tendinţa declarată de a le individualiza, de a întări
gradul însuşirilor de către ei, în deplin acord cu particularităţile lor morfo-funcţionale.
- aplicarea operaţiilor trebuie să fie astfel făcută încât să spargă cadrele rigide ale unei
deprinderi care s-ar fi putut forma fără voia elevului, să purifice operaţiile şi să o facă mobilă;
- instruirea programată stabileşte doar mărimea sarcinilor, deci a cantităţii de informaţii
(concretizate în secvenţe şi paşi de instruire).

76
 Tipuri de programare:
a) liniară (Skinner) - subiectul este condus de însuşirea conţinutului instruirii printr-o
succesiune de unităţi mici, identică pentru toţi ►erori minime / progresele sigure
b) ramificată (Crawder), în care subiectul alege în funcţie de temă, unul din cele 3-4
răspunsuri construite de profesor, pe care îl consideră corect: răspuns greşit ► o programare
secundară
Se aplică în trasee, ştafete, tactică, etc.
Aspecte comune ambelor tipuri:
- solicită o participare activă şi independentă, o individualizare a instruirii;
- presupune o structurare gradată a materialului de învăţat;
- se poate folosi instruirea manuală şi cea mecanică;
Deosebiri:
- liniară reduce la minimum greşelile / ramificată foloseşte greşelile subiectului pentru a-l
orienta pe calea cea dreaptă;
- liniară parcurgerea materialului de învăţat nu depinde de calitatea răspunsului subiectului /
ramificată, alegerea răspunsului de către subiect determină calea pe care se va merge mai departe.
Principii:
• progresului gradat;
• paşilor mici;
• întăririi imediate a răspunsului;
• ritmului individual de muncă;
• repetiţiei.

6.5. Algoritmizarea
Particularităţi:
- reprezintă procesul de elaborare a algoritmilor
Este un ansamblu de reguli pentru efectuarea unui sistem de operaţii într-o ordine
dată în vederea rezolvării unor probleme de un anumit tip;
- ea urmează standardizării, valorificând logic şi raţional mijloacele standardizate
prin stabilirea succesiunii lor optime în lecţie şi sistemele de lecţie;
Constă:
- în folosirea unor acţiuni sau respectarea unor reguli într-o anumită succesiune sau
ordine pentru a realiza un obiectiv propus sau a rezolva o problemă care nu se modifică pe
parcurs, rămânând în limite constante;
- denumirea de algoritm este derivată din numele lui Al-Horezmi, matematician
arab de la începutul secolului al IX-lea;

77
 - este la origine un procedeu de calcul folosit în matematică şi logică, unde, pornind
de la anumite date se ajunge la stabilirea unor rezultate prin intermediul unui şir de operaţii;
- reprezintă un grupaj de scheme procedurale, o suită de operaţii standard prin care se
rezolvă probleme asemănătoare;
Algoritmizarea în educaţie fizică şi sport:
Algoritmia:
- transpune în viaţă principiile didactice;
- respectă legea transferului;
- evită interferenţa;
- scade sau exclude cazurile de plafonare.
Tipuri de algoritmi:
- specifici conţinutului procesului de instruire;
- specific activităţii profesorului sau antrenorului;
- specifici activităţii subiectului.
Algoritmii reprezintă o succesiune de operaţii prin care se rezolvă situaţii tipice,
standardizate;
- vizează conţinutul procesului instructiv-educativ;
Algoritmizarea constă în alegerea celor mai eficiente exerciţii, dispuse într-o
succesiune logică, bine cuantificată, pentru a rezolva o situaţie tipică, standard.
- se mai numeşte şi model operaţional.
Cerinţe metodologice în elaborarea lor:
- trebuie realizată o analiză logică a structurii materialului de învăţat;
- să fie în concordanţă cu:
- legile dezvoltării fizice a organismului uman;
- ale dezvoltării calităţilor motrice;
- formării deprinderilor motrice;
- educarea comportamentului necesar lucrului independent şi în grup;
- să fie optimali (puţini, dar buni);
- să fie riguros dozaţi, cuantificaţi;
- să fie codificaţi prin litere şi cifre;
- să fie însoţiţi şi de unele aspecte care vizează activitatea subiecţilor si evaluarea
randamentului lor.
Dezavantaje
- în lecţii apar situaţii pentru care nu se pot elabora şi aplica algoritmi (jocuri sportive,
ştafete, structuri de gimnastică, etc.);
- nu se dezvoltă creativitatea, inventivitatea.
La baza strategiilor de tip algoritmizat stă exerciţiul fizic ceea ce presupune:

78
 - respectarea riguroasă a exersării în condiţiile obiectivizării predării;
- respectarea raţionalizării;
- respectarea standardizării acesteia.
A nu se confunda exerciţiul cu repetarea.

6.6. Problematizarea
Particularităţi:
- este o variantă a euristicii, o aplicare a învăţării prin descoperire, a învăţării active;
- unii specialişti o ridică la rang de principiu;
Dezvoltă:
- Gândirea creatoare
- Interesul
- Imaginaţia
- Curiozitatea
Subiectul:
- Observă situaţiile
- Analizează situaţiile
- Compară situaţiile
- Verifică situaţiile
- Depune o intensă muncă intelectuală;
Problematizarea provoacă o situaţie conflictuală între nivelul de cunoştinţe, deprinderi,
priceperi şi posibilităţile subiectului.
Stârneşte:
- Curiozitatea
- Interesul
- Mobilizarea în rezolvarea problemei
Problemele puse nu trebuie să depăşească posibilităţile subiectului; situaţiile problemă au rol
de ipoteză.
Etape în aplicarea ei:
- profesorul ajută subiectul în rezolvarea problemei;
- subiectul colaborează cu colegii în rezolvarea ei;
- subiectul rezolvă singur problema.
Direcţii de aplicare în EFS:
- aplicarea cunoştinţelor şi deprinderilor subiecţilor în cadrul traseelor aplicative, a
jocurilor bilaterale, în combinaţii şi linii acrobatice şi ritmice;
- când se prezintă o situaţie problematică care poate fi rezolvată pe mai multe căi, iar
subiecţii sunt puşi să aleagă calea care se pretează cel mai bine la disponibilităţile lui;

79
 - când nu se prezintă nici o soluţie, subiecţii urmând a decide calea de rezolvare.

c) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate acele tendinţe de instruire care sunt
aplicabile conform reglementărilor metodologice în vigoare.

d) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Care sunt particularităţile acestor tendinţe şi orientări metodologice de instruire,
ce aspecte vizează ele, în ce ipostaze se aplică şi care sunt cerinţele metodologice de
elaborare a lor?

e) Bibliografie modul
Cârstea, Gheorghe., - 2000,: Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti,
Ed. AN-DA.
Dragnea Adrian & colab-2000, Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului,
Bucureşti, Ed. Cartea Şcolii 2000
Dragnea Adrian & colab – 2006, Educaţie Fizică şi Sport – Teorie şi Didactică,
Bucureşti, FEST
Dragnea Adrian, Bota Aura - 1999, Teoria Activităţilor Motrice, Bucureşti, Ed
Didactică şi pedagogică, R.A.,
Dragnea Adrian - 1996, Antrenamentul Sportiv, Bucureşti. Ed. Didactică şi
Pedagogică, R.A.
Marolicaru Mariana – 1986, Tratarea Diferenţiată în Educaţia Fizică, Bucureşti. Ed.
Sport – Turism
Sandor Iosif – 2008, Bazele generale ale Teoriei Educaţiei Fizice şi Sportului, Suport de
Curs, Uz intern, Cluj-Napoca.

80
 Modul 7.
Rolul eredităţii şi mediului în practicarea exerciţiilor fizice

a) Scopul şi obiectivele modulului

Scopul acestui modul este de a scoate în evidenţă în ce măsură mediul şi ereditatea îşi
pun amprenta în activităţile de educaţie fizică şi sport.
Ca obiective, se vor atinge următoarele:
Prezentarea influenţei eredităţii, a factorilor de mediu.
b) Conţinutul informaţional detaliat

Ereditatea şi mediul
Ereditatea este un proces caracteristic de transmitere biologică a patrimoniului
genetic aflat în strâns raport cu mediul înconjurător.
În dezvoltarea organismelor se produc echilibre dinamice între sisteme aflate în
interrelaţie.
Mediul impune pecetea asupra întregii dezvoltări ontogenetice a individului.
Influenţa ereditară (în urma studiilor efectuate pe gemeni) se exercită asupra:
- însuşirilor morfologice - înălţimea corpului, lungimea extremităţilor inferioare,
lungimea trunchiului, circumferinţa extremităţilor superioare, inferioare şi a cutiei toracice şi
lungimea extremităţilor superioare;
- mobilităţii articulaţiilor;
- timpului de reacţie;
- rezistenţei speciale (anaerobă) şi rezistenţei generale (aerobă);
- însuşirilor de motricitate şi forţă;
- forţa muşchilor (spatelui);
- viteza mişcării elementare - îndemânarea.
- forţa mâinilor;
- flexibilitatea şi mişcările articulaţiilor umărului
- coordonarea vizual – motrică;
- indicele capacităţii respiratorii;
- indicii transformării anaerobe;
- nivelul acidului adenozintrifosforic şi al acidului lactic.
Antrenamentul nu conduce la o creştere esenţială a premiselor ereditare.

81
 În grupul însuşirilor care depind într-o mare măsură şi de factorii de mediu, apte
pentru antrenament se pot enumera:
- greutatea corpului;
- frecvenţa mişcărilor;
- forţa în regim de viteză.
Factorii de mediu joacă un rol important în acele discipline sportive, în care este
esenţială rezistenţa, efortul, deprinderea de a înfrânge dificultăţile.
Pentru apariţia talentului şi obiectivizarea prevederii corespunzătoare este necesară
exploatarea tuturor posibilităţilor concrete de valorificare a acestuia, lucru posibil numai
printr-o angajare individuală şi socială în condiţiile unei exigenţe sociale deosebite.
Informaţia genetică poate fi valorificată numai sub influenţa condiţiilor de mediu.
Organismul uman aflat sub influenţa factorilor de mediu se poate transforma numai în urma
reacţiilor determinate genetic. Orice fenomen vital sau patologic este influenţat genetic.
În diferite etape de dezvoltare a organismului, influenţa factorilor externi, ai
mediului înconjurător în colaborare cu informaţia genetică şi schimburile care au avut loc în
etapele precedente au efecte diferite.
Adaptabilitatea genetică este pusă pe seama concordanţei dintre ereditate şi mediu.
Perioadele critice de creştere şi dezvoltare, în strânsă legătură cu perioada optimă de influenţă,
pot modifica principalele însuşiri ale organismului.
Întâlnim factori prielnici şi neprielnici acţiunilor motrice care, în consens cu factorii
ereditari definesc dezvoltarea individuală a fiecărui organism în parte. Factorii ereditari în
relaţia cu mediul reprezintă componenţa conservatoare, limitativă. Factorii ereditari nu pot fi
modificaţi. Organismul moşteneşte informaţii cifrate în anumite secvenţe nucleice care
controlează anumite calităţi individuale ce sunt legate de procese metabolice şi care se
transformă, dezvoltă numai sub influenţa factorilor de mediu. Un mediu prielnic în strânsă
relaţie cu factori psihologici, biologici, care au în vedere producţia de energie, substratul
aerob şi anaerob, calităţile motrice şi structura somatică creează premisele dezvoltării
superioare a performanţelor fizice.
Separarea componentei ereditare de cea de mediu s-a realizat prin confruntări
diferenţiale de gemeni identici şi fraterni (Klissouras, 1993).
În urma cercetărilor efectuate, a-a scos în evidenţă faptul că ”tendinţa naturală” a
unor indivizi este mult superioară faţă de alţii. Astfel, cei ce au moştenit o zestre ereditară
deosebită nu au nevoie de o muncă deosebită pentru a ajunge la performanţe deosebite, pe
când cei cu un genotip slab, pentru a ajunge la aceleaşi performanţe, trebuie să desfăşoare o

82
activitate fizică mult mai mare. Acelaşi Klissouras scoate în evidenţă importanţa relativă a
antrenamentului, a muncii depuse, a factorilor ambientali, care pot mări capacitatea
individului peste un anumit nivel, spre nivelul maxim al valorii impus de specie. Autorul,
împreună cu Pirnay F., Petit J.M. şi Marisi D. (1973, 1976), a ajuns la concluzia că forţa
mediului ambiant asupra predispoziţiilor ereditare poate fi evaluată în totalitate numai dacă
există posibilitatea de a acţiona maximal, cu condiţia să se cunoască limitele fixate de genotip,
forţa relativă a antrenamentului, a muncii depuse la diferite vârste ale dezvoltării şi în ce
măsură acestea interacţionează. În interacţiunea dintre ereditate şi mediu, ”ereditatea nu poate
acţiona în gol şi trebuie să existe un mediu corespunzător în care factorul ereditar să-şi
găsească manifestarea deplină” (Klissouras, 1982). Efectele efortului depus în mod sistematic
pot influenţa rezultatele, chiar dacă zestrea ereditară nu este mare, dar numai în dezvoltarea
unor anumiţi indici fiziologici ca: ventilaţia pulmonară maximă, capacitatea respiratorie; ca şi
calităţi motrice, rezistenţa, forţa explozivă (aruncări), frecvenţa mişcărilor, forţa - viteza, sunt
sub influenţa mediului.
Calităţile condiţionate genetic au o anumită limită de dezvoltare: superioară şi
inferioară, în funcţie de factorii genetici care conţin norma ereditară, precum şi de condiţiile
mediului înconjurător – aici putem include şi posibilităţile de instruire, pregătire etc.

7.1. Aptitudinile motrice

Cuvântul „aptitudine” derivă din aptus (latină) <=>„apt de...” ;
- ability, capacity (engleză);
- aptitude (franceză);
- anlage, eingnung, verlanlagung (germană).
Aptitudinile sunt definite ca însuşiri fizice şi psihice (Al Roşca, 1976) relativ stabile
care-i permit omului să efectueze cu succes anumite forme de activităţi.
După P. P. Neveanu (1977), prin aptitudini se înţelege însuşirea sau sistemul
de însuşiri ale subiectului mijlocind reuşita într-o activitate, posibilitatea de a acţiona şi de a
obţine performanţe.
M. Epuran (2001) defineşte aptitudinea ca sisteme de procese fiziologice şi
psihice organizate în mod original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activităţii,
accentuând faptul că în structura personalităţii ele constituie latura de eficienţă a acesteia.
Autorul subliniază că, în sport, se pune un mare accent pe aptitudinile motrice (având în
vedere rolul aptitudinilor motrice în performanţa sportivă).

83
 Când se vorbeşte despre aptitudini se are în vedere complexitatea şi varietatea
componentelor lor de ordin somatic, fizic, psihic ce conferă un nivel superior de comportare a
sportivului.
P. P. Neveanu (1977), defineşte aptitudinile ca fiind operaţional stabilizate,
superior dezvoltate şi de mare eficienţă.
O serie de autori pun aptitudinile şi talentul în raport necesar cu moştenirea
ereditară. Fondul genetic este reprezentat de predispoziţiile individuale care sunt constituite
din particularităţi ale organismului anatomo – fiziologic şi psihic.
Performanţa sportivă (M. Epuran, 2001) este dependentă de o serie de
aptitudini nu numai din sfera psihicului, ci şi de ordin somatic, fiziologic, nervos, şi endocrin.
Acelaşi autor precizează că, de fapt, sistemul aptitudinal determină performanţa sportivă, dar
nu toate componentele sale au aceeaşi pondere şi nici acelaşi grad de încărcare genetică sau de
educatibilitate.
Performanţa sportivă impune selecţia indivizilor supradotaţi somatic, fizic,
energetic, motric şi psihic şi că numai concordanţa laturilor aptitudinale conduce la rezultate
deosebite. Pe de altă parte, selecţia trebuie să precizeze criterii şi indicatori de evaluare a
aptitudinii în funcţie de tipul de sport şi caracteristica solicitărilor la care sportivul este supus.
În cazul în care sistemul aptitudinal prefigurează un viitor performer, dacă
lipsesc condiţiile unei pregătiri ştiinţifice şi motivaţia sportivului performanţa nu va apare.
În literatura de specialitate, factorii mediului nu sunt luaţi în calcul decât foarte
puţin; se ţine prea puţin seama de faptul că în sport, ca şi în multe alte domenii, succesul este
condiţionat de totalitatea priceperilor şi deprinderilor aflate sub influenţa mediului
înconjurător.
Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice şi psihice organizate în mod original
pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii (M. Epuran 1972).
Apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor este condiţionată atât de:
Factori interni:
- atitudinile;
- înclinaţia faţă de muncă;
- interesul, etc
Factori externi:
- mediul;
- educaţia;
- activitate.

84
 7.2. Talentul
- talentul este o continuare a aptitudinii, o treaptă superioară de dezvoltare a acesteia
(Ş. Zisulescu,1971), fiind formată din ansamblul dispoziţiilor funcţionale şi a sistemelor
operaţionale dobândite, ce mijlocesc obţinerea unor performanţe şi realizări deosebite care
deosebesc indivizii.
- aptitudinea - cultivată şi perfecţionată continuu în vederea obţinerii unor
performanţe asupra cărora planează creativitatea, originalitatea şi stilul execuţiilor - devine
talent;
- însuşirile ale talentului:
- creativitate
- originalitate
- ingeniozitate
- flexibilitatea (gândirii).
Caracteristici ale individului talentat
- inteligenţă deosebită;
- impresionabilitate;
- exigenţă faţă de sine, năzuieşte către perfecţiune;
- putere de muncă;
- personalitate multilateral dezvoltată;
- pasiune pentru muncă.
Talentul se poate manifesta mai devreme sau mai târziu.
Talentul şi selecţia acestuia
În practica sportivă unul din momentele cele mai importante şi, totodată, cel mai
critic, este selecţia talentelor sportive. În lumea sportivă se fac programe speciale care se
ocupă de selecţia celor susceptibil de a face sport de performanţă. Procesul de alegere a
subiecţilor cu caracteristici deosebite pentru un sport sau altul se face individual, pe baza unor
metode şi teste obiective şi ştiinţific valabile. Cu cât factorii subiectivi sunt mai puţini, cu atât
selecţia este mai eficace.
Talentul este dat de suma interrelaţiei dintre factorii endogeni şi exogeni.
Dintre factorii endogeni amintim: calităţile motrice–forţa, viteza, coordonarea,
caracteristicile antropometrice, sistemele şi aparatele fiziologice, funcţionale, factorii
psihologici. O parte dintre aceştia (diferite manifestări ale forţei, greutatea corporală,
diametrele) pot fi dezvoltate sub influenţa factorilor ambientali (antrenament), pe când alţii
(viteza, statura) sunt foarte greu de modificat de către stimuli externi.

85
 Factorul exogen cu un rol important în performanţa sportivă îl constituie
antrenamentul.
Previziunile sunt foarte greu de făcut; nu putem ştii la ce nivel al dezvoltării
diferiţilor parametric va ajunge un tânăr în momentul atingerii vârstei adulte. Previziunile se
pot face pe seama unor corelaţii; astfel, în ceea ce priveşte statura, corelând datele unor
subiecţi aflaţi la vârsta copilăriei cu cele ale unor adolescenţi (Nádori L.,1993) putem spune
că, primii, dacă prezintă o talie superioară au o corelaţie mai bună; băieţii de 11-12 ani au o
talie mai mare decât media; astfel, mai mult ca sigur, la vârsta adultă ei vor avea o statură
superioară mediei populaţiei adulte. De aceea perioadele cele mai critice pentru investigaţii
vor fi cele cuprinse între 11-12 şi 16-17 ani.
Din literatura de specialitate se pot extrage date în ceea ce priveşte posibilităţile de a
prognoza posibilităţile maxime de dezvoltare a unor constante la vârsta adultă. Astfel:
- VO2 max se poate prognoza încă de la vârsta de 11 ani;
- rezultatele obţinute la testele motrice ne indică starea actuală, dar în nici un
caz nu putem prevede posibilităţile maxime de la vârsta adultă, poate doar în cazul în care se
fac analize care să scoată în evidenţă antrenamentele, tipul de activitate anterioară şi vârsta
biologică.
Calităţile motrice se pot determina în mod optim la vârsta adolescenţei (Nádori L.,
1993) astfel:
Viteza: 10-13 ani
Forţa (diferite zone musculare): 13 -17 ani
Forţa –Viteza (sărituri): 12 –13 ani
Rezistenţa (aerobă): 10 –13 ani
Rezistenţa (anaerobă): 13 –16 ani
Caracteristici antropometrice: - Băieţi: de la 12 ani
- Fete: de la 11ani.
În selecţie, un prim pas, deosebit de important este stabilirea criteriilor de selecţie.
Acestea se efectuează pe baza sistemului de calităţi/valori cerute de un anumit sport. În acest
fel majoritatea criteriilor se bazează pe un model final. De aceea, prima fază a selecţiei
vizează acele calităţi ce vor fi necesare ca, la vârsta adultă, sportivul să prezinte anumite
manifestări ale capacităţilor sale fizice, psihice şi intelectuale care să-l facă apt de a da un
randament maxim într-o anumită ramură sportivă; totodată se va lua în calcul faptul că
structura performanţei se modifică în paralel cu dezvoltarea procesului de antrenament.

86
 Talentul se diferenţiază, dezvoltă şi evoluează în timpul procesului de antrenament.
Factorii ambientali, bazele metodologice şi ştiinţifice ale pregătirii fizice şi sportive, mediul şi
modul de viaţă, condiţiile de pregătire etc. reprezintă condiţii determinante pentru
manifestarea şi afirmarea talentului sportiv la nivel de copii şi juniori.
Persoanele talentate obţin performanţe de excepţie. Motivul constă în aceea că ei
posedă unul sau mai multe premise de performanţă, care se manifestă calitativ diferit la
fiecare individ în parte.
Oamenii de ştiinţă au căutat să găsească factorii care se manifestă în structura
performanţei, caracteristicile care determină performanţa, ca şi factorii stabili sau variabili din
procesul de evoluţie. S-a intervenit cu prioritate în profilul cerinţelor (structura de pregătire),
cu ajutorul ratelor de creştere a normelor şi domeniilor de norme care au fost modificate în
funcţie de stadiul cunoştinţelor. Acest mod de abordare, caracteristic practicii de triere şi
selecţie, a adus la o gamă tot mai largă de procedee şi mijloace de înregistrare a talentelor
sportive şi de promovarea lor. Clasificarea complexă “talent sportiv – demn promovat” sau
“netalentat” a ridicat mari dificultăţi.
Limitele modului de abordare prezentat mai sus pot consta în:
- multitudinea de date diferite (caracteristici somatice, rezultatele testelor de
motricitate, metode psihologice sau sociologice cu afirmaţii verbale) greu de sintetizat în final
şi totuşi incomplete;
- includerea acestor date printre acelea privitoare la dezvoltarea biologică şi socială
eterogenă a copiilor şi juniorilor;
- gradul explicativ diferit al unei caracteristici, obligatorie pentru aprecierea
aptitudinii.
Premisele genetice şi influenţele mediului ambiant şi social sunt factorii activi a
dezvoltării generale ca şi a pregătirii capacităţii de performanţă a omului. Performanţele de
excepţie se bazează pe caracteristici genetice, de mediu şi/sau sociale şi pe interrelaţia între
ele.
Oamenii de ştiinţă din diferite domenii caută să arate care dintre acestea au o
influenţă mai mare sau mai mică în apariţia şi dezvoltarea elementelor sportive de excepţie.
Răspunsul medicilor la această problemă: capacitatea de performanţă este medie, sub forma
specific sportivă este realizată prin anomalii biofozice şi biochimice. Este vorba de aspecte
antropometrice şi morfologice (structura organelor, compoziţia chimică a organelor şi a
corpului, coordonarea nervoasă şi hormonală). Criterii asemănătoare le găsim şi la alţi oameni

87
de ştiinţă pentru domenii ca: creativitatea, inteligenţa sau caracteristici importante din
activitatea specific sportivă, respectiv dezvoltarea performanţei sportive.
Pentru evaluarea practică a talentelor sportive, aceste cunoştinţe sunt aplicabile
condiţionat, căci:
- sunt stabilite frecvent doar unele caracteristici, cele care nu au putut fi puse în
raport direct cu întreaga activitate a sportului;
- nu există dotarea necesară pentru măsurători de rutină pe un număr mare de
indivizi;
- valabilitatea altor caracteristici se modifică şi aceasta influenţează raporturile dintre
caracteristici.
Este îngreunată stabilirea criteriilor de selecţie, deoarece se perfecţionează şi
antrenamentul, ca proces social.
Chiar dacă aceste cunoştinţe nu îşi arată eficienţa direct în practica de triere şi
selecţie, totuşi cercetările pe care ele se bazează sunt deosebit de valoroase. Ele reprezintă
cercetări fundamentale pentru stabilirea certitudinii caracteristicilor capacităţii de performanţă
sportivă ca şi a procesului de dezvoltare în condiţiile specifice ale antrenamentului şi
activităţii sportive şi pot contribui la confirmarea criteriilor testelor aplicate pentru
identificarea şi promovarea talentelor sportive.
S-au realizat şi publicat numeroase cercetări ştiinţifice sportive privind cele mai
diferite zone ale problematicii sportului, iar cunoştinţele obţinute au format baza ştiinţifică
pentru redactarea celor mai importante decizii privind politica sportivă.
Sistemul sportiv, analizat în întregul său, prezintă mari deficienţe structurale şi de
conţinut în ce priveşte depistarea – selecţia – promovarea – conservarea şi reorientarea
talentelor.
Lipseşte încă transpunerea sistematică a cunoştinţelor teoretice şi a observaţiilor
practice în programe formulate concret şi coroborarea cu indicaţiile corespunzătoare privind
modul de acţiune.
Promovarea talentelor presupune, în primul rând, conservarea talentelor, nu doar
„verificarea materialului uman”. Se antrenează nu numai „musculatura” sau „circulaţia
sanguină” ci, în principal, personalitatea tânărului. Antrenorul este cel ce are un rol primordial
în ceea ce priveşte selecţia tinerilor pentru sportul de performanţă; ei ştiu „ce” şi „pentru ce”
trebuie să caute; ei trebuie să ştie să se orienteze, să ştie unde şi ce să caute. Aprecierea
calificată a antrenorului (analiză/prognoză) formează baza determinării certe a talentului, a
selecţiei şi a promovării acestuia. Antrenorul trebuie să diferenţieze cu grijă între un talent

88
potenţial, pe de-o parte, şi avantajul de dezvoltare şi maturizare individuală, pe de altă parte
(dezvoltare timpurie/târzie).
Talentele se formează în timp! A promova talentul înseamnă – simultan –
conservarea şi îndrumarea sa completă şi optimă.

c) Sumar
În cadrul acestui modul au fost prezentate aspecte ce vizează ereditatea şi mediul şi
modul în care acestea influențează desfăşurarea activităţilor din domeniul EFS.

d) Sarcini şi teme ce vor fi notate

1. Rolul eredității şi al mediului în apariţia şi dezvoltarea aptitudinilor.
2. Încercaţi să găsiţi în literatura de specialitate sau să aflaţi date personale ale unor
sportivi consacraţi şi să deduceţi dacă performanţele lor sunt rezultatul (doar) al aptitudinilor
şi talentului sau şi al altor factori.

e) Bibliografie modul
Epuran, M., (2001): Psihologia sportului de performanţă, Teorie şi Practică,
Bucureşti, FEST,
Farmosi, I., Nadori, L., Bakonyi, F., (1986): The somatic development and motorial
performance of 12 –year –old children considering factors of social - cultural
conditions (order of birth ,the number of family and the extent of settlement).
International Journal of Physical Education, 3; 15-19.
Klissouras, V., Pirnay, F., Petit, J. M.,(1973): Adaptation to maximal effort: Genetics
and age, J. Appl. Physiol., 35, 288.
Klissouras, V., Marisi, D.,(1976): Genetic basis of individual differences in physical
performance, Mc Gill., J.Educ., 11, 15.
Nádori, L., (1993): Talentul şi selecţia acestuia, Bucureşti, Sportul la Copii şi Juniori,
2 (99)
Sandor, Iosif, (2008): Bazele generale ale Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi
Sportului, suport de curs, Cluj-Napoca

89
 Scurtă biografie a titularului de curs
Prof. dr. Şandor Iosif este Licenţiat în Educaţie Fizică şi Sport, Specializarea
atletism şi schi alpin; Doctor în geografie rurală a UBB, Facultatea de Geografie. Domenii de
competenţă: discipline teoretice şi practice (Teoria și Metodica Educaţiei Fizice şi Sportului,
Didactica specialităţii, Schi alpin - nivel licenţă, Proiectare curriculară, Teoria şi metodologia
instruirii în educaţia fizică la vârstă preşcolară - nivel Master). Competenţele de cercetare
ştiinţifică sunt demonstrate prin publicarea a 6 cărţi de specialitate în țară și una în Italia, peste
40 de lucrări ştiinţifice în publicaţii recunoscute şi participarea activă la un grant naţional şi
proiecte de cercetare internaţionale. Visiting Professor la“Plymouth State University”,
Plymouth, New Hampshire, USA, Disciplinele predate: „Elementary Classroom teachers as
Movement Educators”;“ Human Motor Development - a lifespan approach”;“Tennis”;“Track
and Field”;“Ski”. Participare în cadrul programului Socrates / Erasmus /LLP -, la activitate
didactică. Disciplinele predate: Teoria şi Didactica Educaţiei Fizice şi Sportului, Atletism şi
Schi Alpin la Universităţile din: Madrid, Vila Real (Portugalia), Coimbra (Portugalia), Zwolle
(Olanda), Roma, Preston (Marea Britanie), Bolu (Turcia);

ŞEF DEPARTAMENT TITULAR DE DISCIPLINĂ

Prof.univ.dr. Rareș POP CIOCOI Prof. univ. dr. Iosif SANDOR

90