2.

RELAŢIILE LUNGIME-TENSIUNE ÎN ŢESUTUL IZOLAT

(informaţii generale)

INTRODUCERE

În experimentele cu ţesuturi izolate imaginate pentru a furniza date asupra interacţiunilor drog-
receptor, sistemul receptor trebuie să fie atât stabil cât şi sensibil . Unele aspecte ale comportamentului
muşchiului influenţează design-ul experimentelor pe ţesuturi izolate şi un factor cheie al sensibilităţii unui
sistem receptor în ţesutul izolat este lungimea în repaus sub care este montat muşchiul. Această lungime
de repaus determină o rezistenţă de repaus care la rândul ei generează tensiunea de repaus a muşchiului.
Manipularea acestei variabile permite experimentatorului de a controla diferite componente ale răspunsului
sistemului de ţesut.
Deducţiile despre receptorii ţesutului şi drogurile care interacţionează cu aceste locuri se
realizează pe ipoteza nulă: adică, toţi parametrii sunt menţinuţi constanţi cu excepţia intervenţiei drogului.
Dacă această condiţie nu este îndeplinită, este imposibil de a atribui (inechivoc) intervenţiei, modificările
stării sistemului responsiv. De aceea este important de a detecta schimbările ce pot să apară în ţesut pe
durata experimentului. Definirea tensiunii de repaus permite ajustarea responsivităţii ţesutului la droguri. O
modificare a tensinii de repaus pe durata procedurii nule ce conduce la schimbări în magnitudinea
răspunsului va altera artificial măsurătorile efectului determinat de agonist.
Un model util de funcţionare musculară, prezentat de A.V. Hill (1938), ilustrează componentele
importante ale unui experiment cu ţesut izolat. În acest model, un element contractil activ şi un element
elastic pasiv (conectat în serie), este conectat mai departe, în paralel, cu un element elastic pasiv.
Elementul paralel este destinat să suporte structurile tisulare de legătură şi contribuie la menţinerea
tensiunii de repaus.
Sunt două metode cel mai des utilizate ce utilizează funcţia musculară în experimentele
farmacologice: (1) măsurarea contracţiei izometrice şi (2) a contracţiei izotone. Într-o contracţie izometrică
(figura 1A), ce apare în muşchi când aceştia exercită o forţă fără modificarea lungimii, elementul contractil
se scurtează iar tensiunea transmisă la o serie de componente elastice este măsurată în newtoni sau
grame, reflectând creşterea tensiunii totale. Contracţia izotonă reprezintă scurtarea muşchiului la o
încărcare constantă (ilustrată în figura 1B).

CONTRACŢIA IZOMETRICĂ

Relaţia lungime-tensiune caracterizează asociaţia dintre lungimea unui muşchi şi tensiunea

rezultată pe care o generează pasiv sau prin activarea sistemelor celulare. Este prima măsurătoare pentru
determinarea interacţiunii dintre lungimea de repaus (tensiunea bazală), a preparatului şi responsivitatea
sa experimentală. Tensiunea activă este produsă după administrarea unui agonist contractil în timp ce
tensiunea pasivă sau de repaus este aceea produsă alungind muşchiul. Curbele lungime-tensiune variază
pentru diferite ţesuturi. Unii muşchi pot fi întinşi progresiv fără creşterea vizibilă în tensiunea de repaus, la
o lungime setată, dar cu o creştere succesivă a tensiunii active. Dacă întinderea continuă, este atins un
punct în care tensiunea de repaus creşte. Lungimea la care tensiunea activă este maximă este denumită
lungime maximală a ţesutului (lmax). Cu cât întinderea progresează, tensiunea de repaus creşte şi
tensiunea activă de fapt diminuă: tensiunea totală creşte încă, dar creşterea devine mai
dependentă de creşterea tensiunii de repaus pozitive şi mai puţin de creşterea tensiunii active.

1
 Figura 1. Modelele funcţiei musculare [Hill (1938). Modelul de
bază constă dintr-un element contractil în serie cu un element
elastic şi în paralel cu un alt element elastic (de exemplu, ce
suportă ţesutul conectiv). (A) Înregistrare izometrică. Scurtarea
elementului contractil exercită stress pe o serie de elemente
elastice care le traduc în forţă când lungimea muşchiului este
menţinută constantă. (B) Înregistrare izotonă. Elementului
contractil i se permite scurtarea în condiţiile unei încărcări
constante.

Curba lungime-tensiune indică dacă un muşchi este compliant (dacă suferă o modificare mare în
lungime cu o creştere concomitentă mică a tensiunii totale) sau înalt reactiv la întindere. De exemplu,
unele preparate de vase sanguine izolate conţin elemente structurale şi ţesut conectiv care reflectă
schimbări în lungime prin modificări ale tendiunii de repaus (vezi unitatea 4). Este util studiul relaţiei
lungime-tensiune pentru diferiţi muşchi izolaţi în scopul determinării controlului necesar pentru menţinerea
unei tensiuni de repaus constante şi pentru a asigura constanţa reactivităţii muşchiului (dezvoltarea
tensiunii active), pe durata unui experiment pe ţesut izolat. În figura 2.A. este arătată curba lungime-
tensiune pentru muşchiul papilar uman. În imaginea din stânga, tensiunea totală se dezvoltă strâns paralel
cu tesiunea activă iar schimbări ale lungimii produc modificări imediate în tensiunea de repaus. În partea
dreaptă a figurii este arătată curba teoretică a curbelor doză-efect la un agonist ce produce o tensiune
activă maximală la lungimi variabile (indicate de literele mici de pe curba lungime-tensiune). De notat că
magnitudinea totală a tensiunii active este relativ constantă pe o plajă de lungimi de repaus (menţinând o
scală largă de tensiuni active), astfel încât este simplu de menţinut tensiunea activă în acest tip de
preparat (atâta timp cât tensiunea de repaus este un indicator sensibil al lungimii de repaus). În aceste
circumstanţe, menţinerea unei tensiuni de repaus constante asigură o scală constantă de tensiuni active.
Această sensibilitate numai la manipulările experimentale se pierde odată cu creşterea
complianţei muschiului. Pe curbele lungime-tensiune ale muşchiului papilar de feline arătate în figura 2.B.,
relaţia dintre lungimea muşchiului şi tensiunea activă este oarecum disociată: într-o zonă lungimea
muşchiului poate fi modificată, cu efecte mici pe tensiunea de repaus dar cu schimbare dramatică a
tensiunii active (comparaţi tensiunea activă a curbelor doză-răspuns în punctele a şi b ). Aceasta este
demonstrată în continuare pe muşchiul neted bronhiolar de câine (figura 2.C.). Complianţa este
manifestată de asemenea pe muşchiul traheal de câine: schimbările în lungimea muşchiului, pe o
plajă largă, nu produc modificări în tensiunea de repaus ci schimbări marcate ale tensiunii active
a muşchiului (figura 2.D.).

2
 Figura 2. Relaţia lungime tensiune (L-T) pentru patru tipuri de muşchi izolat. (A) Curbele L-T pentru muşchiul papilar
uman (Sonnenblick, 1962b). La lungimi variate, notate cu a (pe abscisă), este arătată curba contractilă doză-răspuns
(inotropie pozitivă, adică o creştere a forţei de contracţie). Pragul acestor curbe începe la tensiunea de repaus şi maximul
apare la tensiunea totală maximală (tensiune de repaus + activă). La acest muşchi, creşterile în tensiunea activă (răspuns
contractil maximal) sunt concomitente cu creşterea tensiunii de repaus. (B) Curbele L-T pentru muşchiul papilar de feline
(Sonnenblick, 1962b). În punctele a şi b, tensiunea activă maximală este crescută fără creşterea notabilă a tensiunii de
repaus. (C) Curbele L-T pentru muşchiul neted bronhiolar de câine (Stephens et al., 1968). Este observată o mai mare
complianţă cu acest muşchi: creşterea întinderii conduce la creşterea tensiunii active cu modificări mai mici ale tensiunii
de repaus. (D) Curbele L-T pentru muşchiul traheal de câine (Stephens et al., 1969). Acest ţesut poate fi considerabil întins
fără nici o creştere a tensiunii de repaus, dar cu o marcată creştere a tensiunii active.

Tensiunea activă poate fi reprezentată ca o funcţie a tensiunii de repaus (din cele patru curbe L-T
din figura 2). Figura 3 arată că unii muşchi, cum ar fi muşchiul papilar uman, demonstrează aproape
constant tensiune activă pe o plajă de tensiuni de repaus în timp ce alte ţesuturi evidenţiază o dependenţă
mai strictă a tensiunii active de tensiunea de repaus. Pentru ultimii, modificări mici ale tensiunii de repaus
pot determina modificări importante ale tensiunii active.
În experimentele cu ţesuturi izolate, o întindere semnificativă peste lmax este nefavorabilă funcţiei
musculare scăzând răspunsul indus de agonist. Tensiunea activă optimă este obţinută la lmax, unde nu
există creştere în tensiunea de repaus dar această lungime musculară este dificil de determinat şi
menţinut când este monitorizată tensiunea totală. De aceea, în general este selectat un punct uşor
deasupra lmax deoarece tensiunea de repaus ridicată este un indicator a lungimii musculare. În aceste
circumstanţe, lungimea de repaus poate fi menţinută constantă dea lungul experimentului permiţând, de
asemenea, menţinerea constantă a tensiunii active dependentă de agonist.

3
 Figure 3. Tensiunea activă a muşchilor arătată în figura 2. şi
exprimată ca o funcţie a tensiunii de repaus. În muşchiul papilar
uman, o plajă largă de tensiuni de repaus conduc la tensiuni active
maximale de magnitudine constantă. Prin contrast, tensiunea activă
în muşchiul traheal de câine este înalt dependentă de tensiunea de
repaus a muşchiului.

Dacă limita de tensiune activă maximală se modifică pe durata unui experiment, pot apare
discrepanţe serioase. De exemplu, răspunsul maximal la un agonist contractant poate fi subestimat. (figura
4). Pentru a elimina această problemă, muşchiul este întins până când tensiunea de repaus indică
modificări în lungimea muşchiului. Reajustări frecvente ale tensiunii de repaus la această lungime de
referinţă asigură că limita pentru tensiunea activă musculară nu va produce artefacte în măsurătoarea
răspunsurilor maximale la agonişti.

Figura 4. Efectul modificărilor nedetectate în lungimea de

repaus a unui muşchi compliant asupra tensiunii active
generate de un agonist contractil. (A) Curba L-T pentru un
muşchi compliant ipotetic. (B) Curbele contractile doză-
răspuns pentru un agonist în punctele a şi b pe axa lungimii
muşchiului din imaginea A. Fără o schimbare perceptibilă
în tensiunea de repaus, întinderea determină o scădere
marcată în tensiunea activă a acestui ţesut.

ÎNREGISTRAREA IZOTONĂ

O altă metodă de monitorizare a funcţiei muşchiului este prin măsurarea lungimii lui ca răspuns la
nivele gradate de activare. Aceasta este indicată pentru preparatele de muşchi neted unde plasticitatea
intrinsecă a ţesutului permite adaptarea rapidă a modificărilor de lungime prin alterarea tensiunii. În
condiţii izotone, agoniştii determină scurtarea (contracţia) iar antispasmogenele determină relaxarea unui
muşchi precontractat. Aceste efecte pot fi studiate din lungimea muşchiului la nivele constante de tensiune
de repaus, măsurată fie cu o pârghie contrabalansată fie cu un traductor linear de mişcare (figura 5). O
modificare a lungimii produsă de agonist depinde de forţa de contrabalansare ce se opune stimulului (un
ţesut contrabalansat puternic este mai puţi de aşteptat să se relaxeze ca răspuns la antispastic comparativ
cu un stimul de contrabalansare de nivel mai redus).

4
 Figura 5. Traductoare pentru înregistrarea izotonă a lungimii
muşchiului. (A) Pentru o pârghie izotonă contrabalansată cu
o greutate constantă, deplasarea radială înregistrează
modificarea de lungime. (B) Cu traductorul linear de mişcare,
un tub contrabalansat cu greutate se mişcă printr-o spirală de
conductanţă pentru a înregistra modificările de lungime ale
muşchiului.

Condiţiile izotone stricte necesită ca forţa aplicată muşchiului să fie menţinută constantă, ceea ce
nu se întâmplă dacă ace mari ale pârghiei sunt cuplate cu un braţ de sarcin (încărcare) scurt aşa cum este
descris în figura 6. Aceasta se întâmplă deoarece tensiunea contragreutăţii pe ţesut este produsul masei la
capătul încărcării multiplicată cu lungimea braţului de încărcare. Astfel lungimea efectivă a braţului de
încărcare se scurtează cu creşterea arcului ca funcţie de cos a arcului. (figura 6 A). Dacă braţul de
încărcare este relativ scurt atunci reducerea efectivă a braţului sub deplasarea pîrghiei va fi mai mare
decât dacă braţul ar fi mai lung.
Trebuie luată în considerare şi inerţia sistemului (rezistenţa la mişcare este proporţională cu masa
contragreutăţii multiplicată cu pătratul lungimii braţului de încărcare, figura 6.B.). De exemplu, un sistem
unde braţul are 4 cm lungime are de patru ori inerţia unui sistem cu un braţ de 2 cm. În general, lungimea
braţului de încărcare va fi maximalizată pentru inerţie minimă în condiţii izotone (de exemplu, acolo unde
nu există modificări ale stimulului de contrabalansare sub contracţie).

Figura 6. Efectele lungimii variabile a

braţului (l) în sistemele izotone cu pârghie.

Relaţia dintre tensiunea de repaus (la un preparat izoton de muşchi) şi nivelul posibilei schimbări
în lungime este arătată în figura 7. Aşa cum este ilustrat, întinderea muşchiului printr-o contragreutate
generează o tensiune de repaus. Agoniştii contractili produc o tensiune activă şi liniile orizontale dintre
tensiunea totală (activă + repaus) şi tensiunea de repaus ilustrează, în milimetri, gradul scurtării pe care-l
poate produce muşchiul. Curbele doză-răspuns la un agonist ce produce contracţia sunt arătate la dreapta

5
acestei curbe (la valori variate de preîncărcare). Dacă nivelul tensiunii este înalt, apar schimbări mici ale
lungimii ca răspuns la agonişti.

ÎNREGISTRAREA AUXOTONICĂ

Rar (dacă există o astfel de situaţie), muşchiul se contractă în condiţii strict izotonice ori
izometrice. Tensiunea în muşchi creşte cu scurtarea. Acest fenomen este cunoscut ca scurtare auxotonică.
Un sistem de înregistrare specializat utilizat în studiul kineticii acţiunii drogului este pârghia auxotonică.
Dispozitivul ilustrat în figura 8.A. creşte tensiunea de de repaus în muşchi pe măsură ce acesta se
scurtează, prin intermediul unei contragreutăţi plasate în unghi drept cu planul de contracţie. Forţa
crescândă asupra muşchiului este data de relaţia b cos , unde  este unghiul de deflecţie de la
perpendiculară şi b este lungimea braţului ce suspendă greutatea montată în unghi drept. În aceste
condiţii, tesiunea creşte cu unghiul format între pârghie şi preparat în proporţie directă cu nivelul scurtării.
Într-un sistem alternativ (figura 8.B.), o pârghie contrabalansată cu o spirală trage spirala pe măsură ce
ţesutul se contractă rezultând o contratensiune crescătoare.

Figura 7. Curbele lungime-tensiune pentru

scurtarea izotonă a muşchiului prezentată ca procent
a tensiunii obţinută la lmax. Tensiunea de repaus se
referă la forţa de rezistenţă generată de muşchi ca
rezultat al stress-ului produs de contragreutate.
Tensiunea totală se referă la suma tensiunii de
repaus şi efectului maximal determinat de agonistul
contractant. Liniile orizontale ce unesc cele două
curbe reprezintă (în mm), scurtarea muşchiului ca
răspuns la agonistul contractil. Curbele doză-răspuns
arată efectele izotonice maximale ale agoniştilor la
nivele variabile ale contragreutăţii.

Figura 8. Pârghii auxotone pentru măsurarea

lungimii muşchiului. (A) Când braţul este
orizontal, tensiunea de repaus a ţesutului este
egală cu lungimea braţului a  masa greutăţii w1.
Dacă pârghia se mută de la poziţia orizontală,
contragreutatea (w) pe braţul b (cu lungimea b)
exercită o torsiune crescătoare asupra muşchiului
după formula b cos, unde  este ungiul
contracţiei. Tensiunea totală (T) asupra ţesutului
este dată de această torsiune adăugată + a w1.
(B) În sistemul alternativ, pârghia are o spirală
drept contragreutate. Pe măsură ce pârghia este
deplasată, tensiunea de rezistenţă creşte odată
cu alungirea spirei.

6
CONCLUZII

Un mare număr de cercetători s-au devotat studiului stărilor active musculare ( in vitro), în variate
condiţii de încărcare, aceste studii având scopul de a defini funcţia musculară.
Acest capitol se rezumă doar la cerinţele minimale pentru obţinerea unui preparat muscular stabil
şi funcţional necesar pentru studiul interacţiunilor drog/receptor.
Vor fi evitate suprasolicitările nejustificate ale muşchiului, deoarece acestea determină oboseală şi
pierderea funcţiei active a muşchiului.
Pentru a ne asigura că procedurile nule sunt valide, tensiunea de repaus şi/sau lungimea
trebuiesc monitorizate în scopul reflectării modificărilor în condiţii de repaus ale muşchiului.

BIBLIOGRAFIE

Hill, A.V. 1938. The heat of shortening and dynamic constants of muscle. Proc. R. Soc. London B Biol. Sci.
1126:136-154.
Sonnenblick, E.H. 1962a. Implications of muscle mechanics in the heart. Fed. Proc. 21:975-990.
Sonnenblick, E.H. 1962b. Force-velocity relations in mammalian heart muscle. Am. J. Physiol. 202:931-939.
Stephens, N.L., Meyers, J.L., and Cherniack, R.M. 1968. Oxygen, carbon dioxide, H+ ion, and bronchiole length-
tension relationships. J. Appl. Physiol. 25:376-383.
Stephens, N.L., Kroeger, E., and Mehta, J.A. 1969. Force-velocity characteristics of respiratory airway smooth
muscle. J. Appl. Physiol. 26:685-692.