Sunteți pe pagina 1din 345

Sorin IFTIMI Mădălin-Cornel VĂLEANU

PIAŢA "MIHAI EMINESCU" DIN IAŞI


REPERE ISTORICE ŞI CERCETARE ARHEOLOGICĂ

editura iași
palatul
culturii 2015
Referenţi ştiinţifici:
Prof. univ. dr. Gheorghe MACARIE
Cercetător ştiinţific I dr. Silviu VĂCARU

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României


IFTIMI, SORIN
Piaţa "Mihai Eminescu" din Iaşi. Repere istorice şi cercetare arheologică /
Sorin Iftimi, Mădălin-Cornel Văleanu. - Iaşi : Palatul Culturii, 2015
Bibliogr.
ISBN 978-606-8547-08-4
I. Văleanu, Mădălin Cornel
902(498 Iaşi)

Volum lansat în cadrul SIMPOZIONULUI INTERNAŢIONAL MONUMENTUL –


TRADIŢIE ŞI VIITOR, ediţia a XVII-a, Iaşi, 1-4 Octombrie 2015.

Toate drepturile rezervate. Nicio parte din această publicaţie nu poate fi


reprodusă sau folosită în niciun fel și prin niciun mijloc– fotografic, electronic sau
mecanic, inclusiv prin fotocopiere, înregistrare sau sisteme de stocare și
interogare a datelor – fără acordul prealabil scris al editurii și/sau al autorului.
Autorii poartă responsabilitatea textului și fotografiilor conţinute în această
publicaţie.

Editura PALATUL CULTURII, 2015


Piața Ștefan cel Mare și Sfânt, Nr. 1, Iași 700028, România
Tel./fax: 0040 232 218383 www.palatulculturii.ro www.muzeul-moldova.ro

Pentru formatul tipărit - ISBN 978-606-8547-08-4


Pentru formatul electronic - ISBN 978-606-8547-09-1
CUPRINS

INTRODUCERE  
  
)………………………………..
……….5


"MIHAI EMINESCU". STUDIU ISTORIC (dr. Sorin IFTIMI)…………………7
   !  # $! %&-XIX)…………...……….…..9
 

  
 .……………………..…….12
Planul zonei la începutul secolului XIX…………………………………..…… ……..14
!"# 
 $
$ %…………………………..….…….18
"
&'*+ "  - / & "Mihai Eminescu"…………….…………… …….20
 "Mihai Eminescu" în secolele XIX-XX…………………..…….………… ……..24

 
"/  ……………………………………………….…….25

 
"    ………………………………………..….……..45

 
"3#6#"  ……………………………………… ………66

 
"
"+………………………………………..……..……..72

CERCETAREA ARHEOLOGIC', 2012-2014  


  
)… …….77
7-

  #
ogice………………………………………….………..78
 
#
6   
"în patrimoniul
………95
Muzeului de Istorie a Moldovei…………………………

()*+-
 +/ RÂPEI MUNTENIMII ÎN CONTEXTUL
-0&)23'  / 4 * 0)*  
  
)..…
……..100

……105
2/+3
…………………………………………………………………………
INTRODUCERE

Studiul istoric şi cercetarea arheologică au fost realizate în cadrul lucrărilor de construire


a Pasajului rutier Mihai Eminescu din Iaşi şi au avut la bază contractele încheiate între Primăria
Municipiului Iaşi şi Complexul Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, şi anume contract
nr. 47146/2011 şi contract nr. 118421/2012. În baza avizelor eliberate pentru autorizarea la
construire a pasajului rutier decătre Direcţia Judeţeană pentru Cultură Iaşi, Ministerul Culturii a
eliberat autorizaţiile de supraveghere arheologică cu nr. 67/2012, 240/2012, 9/2013, 69/2013,
165/2013, 13/2014 şi 97/2014.
În vederea realizării cercetărilor a fost creat un colectiv de specialişti de la Muzeul de
Istorie a Moldovei din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” Iaşi, compus din:
dr. Sorin Iftimi consultant istoric, dr. Mădălin-Cornel Văleanu arheolog expert,
dr. Adriana Moglan (Miron) arheolog specialist, drd. Costică Asăvoaie arheolog expert,
dr. Lăcrămioara Stratulat arheolog specialist, dr. Senica Ţurcanu, dr. Tamilia Marin arheolog
specialist, dr. Cătălin Iulian Hriban, arheolog specialist, dr. Ioan Iaţcu arheolog debutant,
dr. Loredana-Ştefania Solcan. Responsabil ştiinţific şi coordonator al colectivului de arheologi a
fost iniţial dr. Adriana Moglan (Miron), în perioada martie - septembrie 2012 şi ulterior
dr. Mădălin-Cornel Văleanu, în perioada octombrie 2012 - iunie 2014.
Supravegherea arheologică a fost dependentă de graficul de lucrări al constructorului şi
de procesele şi fazele tehnologice de realizare a proiectului, fiind realizată în perioada
martie 2012 - iunie 2014.
Trebuie menţionată colaborarea cu beneficiarul lucrărilor, Primăria Municipiului Iaşi,
reprezentată atât prin primarul Gheorghe Nichita şi viceprimarul Mihai Chirica, precum şi prin
directorii, şefii de departamente şi specialiştii din cadrul acestora, precum şi responsabilii de
proiect: Iuliu Cosmin Coman, Petru Tomorug, Claudia Stoica, Daniela Acătănoaie (Coman),
Cătălin Bejan, Corneliu Dimitriu, Irina Anghelache, Cristina Elena Popa, Radu Onofrei, precum
şi cu proiectantul pasajului, SC Pod-Proiect SRL, prin univ. dr. ing. Cristian-Claudiu Comisu.
De asemenea, trebuie amintită colaborarea cu executantul lucrării, SC Construcţii
Feroviare Moldova SA şi SC Loial Impex SRL, şi menţionăm pe şefii de proiect, Alexandru
Brănici, Mihai Moisiuc şi Gheorghe Rusanovschi, dar şi pe şefii de şantier, inginerii şi maiştrii
implicaţi în lucrări: Adrian Duca, Dumitru Ganea, Gabriel Caranfil, Cristi Matei, Marcel
Dumitriu, Laurenţiu Ancuţa. Menţionăm şi colaborarea avută cu subcontractanţi ai lucrării,
precum SC Zublin SA, prin ing. Irinel Graur şi ing. Mircea Airinei.
Trebuie subliniată colaborarea deosebită cu dr. Sebastian Petercă, diriginte de şantier, din
partea SC Medos MEDOS Construct & Consulting SRL.
Dorim a menţiona faptul că dată fiind poziţionarea zonei în care s-a realizat cercetarea
arheologică, la baza Copoului, în zonă centrală a urbei, şantierul a fost în atenţia mass-mediei
care a reflectat constant evoluţia lucrărilor de construcţie, chiar dacă uneori aceasta a fost într-o
manieră neconformă cu realitatea. Lucrările au fost şi în atenţia instituţiilor abilitate ale statului,
care le-au supravegheat permanent şi constant, dar într-un mod care aduce în prezent timpuri
trecute. Iar acest fapt reliefează, o dată în plus, dacă mai era nevoie, că din punct de vedere
istoric, rădăcinile morale sunt cele ce susţin în viaţă atitudini şi construcţii sociale considerate
anacronice, depăşite de vremuri şi moarte. Iar situaţia actuală din societatea românească este o
confirmare a acestei crunte şi triste realităţi.

5
Şantierul a fost deschis publicului larg interesat de istoria oraşului, dar mai ales
specialiştilor din domeniu, care au fost o prezenţă constantă pe şantierul arheologic.
Mulţumirile noastre se îndreaptă spre d-nul prof. univ. dr. Gheorghe Macarie, preşedinte
al Asociaţiei ACREMIS, care ne-a vizitat în permanenţă şi care ne-a pus la dispoziţie materiale
documentare de interes pentru cercetarea noastră, precum şi spre d-nul prof. univ. dr. Ioan
Caproşu, cu care am avut discuţii cu privire la interpretarea istorică a unor aspecte relevate în
timpul cercetărilor arheologice.
Mulţumim d-nei dr. Stela Cheptea care ne-a împărtăşit din vasta ei experienţă
profesională în ceea ce priveşte cercetarea arheologică medievală, pentru desele vizite făcute pe
şantierul nostru şi pentru sugestiile constructive, fapt pentru care îi suntem recunoscători.
Amintim prezenţa în mai multe rânduri pe şantierul nostru a doctoranzilor
de la Facultatea de Istorie a Universităţii Al. I. Cuza din Iaşi, coordonaţi de prof. univ.
dr. Lucreţiu-Ion Bîrliba, a prof. univ. dr. Victor Spinei, membru corespondent al Academiei
Române, a dr. Silviu Văcaru, dr. Alexander Rubel. dr. Vasile Chirica, dr. Vasile Cotiugă,
drd. Bobi Apăvăloaei etc.
Nu putem uita vizitele şi discuţiile avute cu d-nul arhitect dr. Ioan Sasu, care ne-a pus la
dispoziţie o colecţie de hărţi a oraşului Iaşi, ce ne-a fost de un real ajutor.
Dorim a aminti aici şi frumoasele discuţii avute în timpul realizării lucrărilor de cercetare
arheologică cu pasionatul colecţionar Dumitru Grumăzescu, dar şi a sublinia, în mod special,
efortul şi pasiunea pentru istoria Iaşului a d-nului Adrian Serghie, care a reuşit a colecţiona şi a
face publice fotografii deosebit de interesante, unele dintre acestea fiindu-ne de un real folos în
documentarea necesară cercetării arheologice.
Am lăsat la final, pentru a aduce în mod mulţumiri Direcţiei Judeţene pentru Cultură Iaşi,
cu care am avut o colaborare deosebită şi care ne-a susţinut în permanenţă. Mulţumim
d-lui dr. Dan Floareş, care a fost o prezenţă permanentă pe şantierul nostru, prin prisma
atribuţiilor specifice funcţiei sale de inspector de specialitate, dar mai ales pentru schimbul de
idei deosebit legat de aria sa de cercetare ştiinţifică, istoria medievală a Moldovei.
Mulţumirile noastre se îndreaptă în mod special către d-nul Virgil Băbîi, directorul
Direcţiei Judeţene pentru Cultură Iaşi, care a trebuit să suporte consecinţele unei
vinovăţii imaginare. Adevărata vinovăţie a d-lui Băbîi este aceea de a se pune în slujba protejării
patrimoniului cultural şi de a avea relaţii de colaborare profesionale corecte cu toţi specialiştii
implicaţi în protejarea monumentelor şi valorilor istorice ale judeţului Iaşi.
Ar fi de nepermis să nu o amintim şi să nu îi aducem mulţumirile cuvenite
d-nei dr. Aurica Ichim, iniţiatoarea Simpozionului Monumentul – Tradiţie şi Viitor
ajuns astăzi la a XVII-a ediţie, fără efortul şi implicarea căreia prezentul volum nu ar fi
văzut lumina tiparului.

Dr. Mădălin Cornel VĂLEANU

6
PIAŢA "MIHAI EMINESCU". STUDIU ISTORIC.

Piaţa „Mihai Eminescu” este locul numit de ieşeni „La Fundaţie”, deşi cei mai mulţi nu
cunosc de unde vine acest nume. Denumirea păstrează memoria Fundaţiei Regale „Regele
Ferdinand I” (construită în 1934), clădire emblematică pentru Iaşi, ce găzduieşte astăzi
Biblioteca Centrală Universitară.
În perioada anterioară aceasta era piaţa Jockey-Clubului, loc în care pulsa intens viaţa
mondenă a oraşului, considerată de mulţi, metaforic, un fel de „centru al lumii”
(Vasile Panopol). Înainte de jumătatea secolului al XIX-lea zona era, totuşi, o periferie a târgului
Iaşilor. După construirea Casei Tineretului şi Studenţilor (str. V. Conta 30), intersecţia a primit
numele de „Piaţa Tineretului” (1959-1980).
În prezent, Piaţa „Mihai Eminescu” este inclusă în perimetrul special de protecţie intitulat
„Centrul istoric şi Curtea Domnească”, cefigurează în Lista monumentelor istorice din judeţul
Iaşi, (actualizată în 2010) la poziţia S-I-s-A-03504 (Cod RAN: 95079.04).
În jurul acestei pieţe civice există câteva obiective incluse în aceeaşi listă a monumentelor
istorice, cu titlu individual: Biserica Sf. Paraschiva de Sus (1852), str. Păcurari nr. 6
(IS-II-m-B-03965); Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” (Fundaţia Regele
Ferdinand I) (1834), str. Păcurari 4, (IS-II-m-B-03964); Monumentul lui Mihai Eminescu (1912)
de Ioan Schmidt-Faur, bd. Carol I nr. 2 (S-III-m-B-04282); Statuile Voievozilor
(IS-III-m-B-04283 – IS-III-m-B-04289), bd. Carol I, nr. 2, în Parcul Casei Tineretului;
Casa Canano (fosta închisoare „Poarta Verde”), azi corp al Universităţii „Al. I. Cuza”,
str. Păcurari, nr. 9 (IS-II-m-B-03967); Casa Cantacuzino-Cozadini (Palatul Copiilor), bd. Carol I,
nr. 12 (IS-II-m-B-03778); Hotelul Binder, str. Vasile Conta nr. 23 (IS-II-m-B-03814);
Casa Savagoiu (Procuratura), str. Vasile Conta nr. 28 (IS-II-m-B-03815); Casa Ghica-Chefal
(fostul Conservator Filarmonico-Dramatic), str. Gavril Muzicescu nr. 18 (S-II-m-B-03951);
Esplanada Râpa Galbenă (1896), denumită cândva şi „Regina Elisabeta”. Toate aceste
monumente definesc valoarea istorică a zonei. O perspectivă aeriană oferă imaginea de ansamblu
a acestei zone de interes (Fig. 1-2).
Piaţa „Mihai Eminescu” a fost şi mai bogată în monumente, unele dintre ele dispărând,
la jumătatea secolului XX: Clădirea Jockey-Clubului (fosta Cofetărie Tuffli) clădire de
referinţă a Iaşilor de altădată, situată la intersecţia străzilor Lăpuşneanu şi Păcurari; biserica
Sf. Nicolae cel Sărac, pe locul căreia s-a construit Casa Studenţilor (1960-1962);
Monumentul Marii Uniri, dăruit oraşului Iaşi de Olga Sturdza, la 1924, ce se afla pe locul actual
al statuii poetului Mihai Eminescu (Fig. 14). Acestea merită a fi rememorate pentru a vedea că
zona pieţei şi-a plătit tributul său de monumente dispărute, ceea ce reclamă o mai mare grijă din
partea generaţiei actuale.
Studiul istoric a fost întocmit în sprijinul cercetărilor arheologice care s-au desfăşurat cu
prilejul amenajării pasajului subteran ce acum străbate Piaţa M. Eminescu. Era previzibil că
săpăturile aveau să scoată la lumină numeroase temelii şi bolţi de pivniţe ale unor clădiri din
secolele XIX-XX, pentru a căror înţelegere a fost necesară această amplă investigaţie în dosarele
aflate la Arhivele Naţionale Iaşi. Pentru perioada mai veche, a secolelor XVII-XVIII, exista
7
şansa ca săpăturile arheologice să intercepteze conducte de ceramică (olane) pentru aducţiunea
apei din dealul Copoului, dar şi alte elemente. Un rezultat spectaculos ar fi fost dacă cercetările
ar fi surprins acel „zid al apei”, amintit în documentele scrise, care ar fi putut explica sistemul de
alimentare cu apă a vechii capitale a Moldovei, însă asupra acestui subiect se vor face unele
consideraţii în cuprinsul lucrării de faţă.

Analizând Planul oraşului Iaşi din 1857, realizat de Fr. Peytavin, pot fi făcute câteva
observaţii interesante (Fig. 8). Mai întâi vedem că în această zonă, pe un spaţiu destul de mic,
se întâlneau un mare număr de uliţe, dar ele nu convergeau spre un punct unic, care să genereze
necesitatea amenajării unei pieţe. Mai întâi Strada Mare (Lăpuşneanu) se întâlnea cu
Uliţa Sf. Spiridon (Bd. Independenţei) şi apoi cu uliţa Sf. Nicolae (str. Vasile Conta) şi abia
apoi se întâlnea cu strada Păcurari, care înainta în acest spaţiu după întâlnirea cu str. Copou
(Podul Verde). Întreaga reţea de uliţe era aici destul de complicată. O intersecţie sau o piaţă către
care converg nu mai puţin de şase străzi1 este de natură să ridice numeroase probleme asupra
traficului urban. La rezolvarea acestei situaţii încearcă să răspundă şi pasajul subteran construit
recent de Primărie.
La 1857 străzile cele mai importante din acest „ghem” erau Uliţa Sârbească (Lăpuşneanu)
şi Copou (Podul Verde), ambele componente ale proiectului numit Uliţa Mare (1832). Traseul
acestui ax al oraşului, numit Strada Mare, forma aici un unghi incomod („traseu frânt”), care se
cerea rezolvat din punct de vedere urbanistic, pentru a avea, de pe Bd. Copou, capul de
perspectivă deschis spre Palatul Ocârmuirii (Palatul Culturii) aşa cum este astăzi.
Din acelaşi Plan al oraşului de la 1857, vedem că perimetrul supus cercetării nu căpătase
încă o identitate distinctă, nu alcătuia un cvartal de clădiri, ci era o parte sau un colţ al caselor de
pe partea stângă a Uliţei Mari. Doar eroziunea de teren numită „Râpa Galbenă”, aflată în spatele
caselor de aici, contribuia la delimitarea zonei. Deschiderea a două noi străzi a dus la separarea
unei zone construite (cvartal). Această remodelare a spaţiului a fost efectul secundar al unui alt
proiect urban, ce a fost pus în operă între anii 1900-1930.
Mai întâi, imediat după 1900, a fost deschisă strada Regina Elisabeta, numită pretenţios
„bulevard”, pentru scurtimea sa şi pentru modestia clădirilor ce o mărgineau. Această stradă era
o continuare a Bd. Carol I (Copou), care cobora din intersecţie pe axul noii amenajări de la Râpa
Galbenă, denumită oficial în epocă „Esplanada Regina Elisabeta”. Al doilea moment a fost
realizarea unei „străpungeri” care făcea legătura între intersecţia străzilor Lăpuşneanu şi Strada
de Sus (Bd. Independenţei) cu Esplanada „Regina Elisabeta”. Deoarece această mică stradă s-a
realizat în mandatul primarului Gheorghe Lascăr, o vreme i-a purtat numele. Pe unele planuri
străduţa (sau o parte a ei) apare sub denumirea de „Principesa Maria”. Astfel a apărut pe harta
oraşului un nou cvartal, de sine stătător. Această zonă construită a fost eliberată ulterior de
imobile pentru amenajarea pieţei „Mihai Eminescu”.
Piaţa actuală este considerată a fi prea mare, lipsită de coerenţă, având o arhitectură foarte
eterogenă. S-a arătat că „Piaţa Fundaţiei, ieşită din scara umană, cu fronturi discontinui de clădiri
pe contur, prezintă doi factori de concurenţă ce merită accentuaţi: axa formată de grupul statuar
al Voievozilor şi vederea panoramică spre colinele Galata şi Cetăţuia. În plus, concordanţa cu
conotaţii istorice dintre siluetele bisericilor mănăstirilor Galata şi Cetăţuia şi grupul statuar pune
accent pe caracterul de oraş istoric al Iaşului. Această deschidere spre natură este un factor care
1
În Iaşi mai era cunoscut un nod similar, situat între Târgul Cucului şi staţia Pădure, dinspre Tătăraşi, numit din
vechime chiar „La cinci drumuri”.
8
trebuie conservat şi accentuat. Din păcate, silueta bisericii Cetăţuia a fost acoperită, în unele
puncte de vedere ale pieţei, prin amplasarea unei noi clădiri în perioada actuală”2.
Elementul dominant al pieţei este, în prezent, clădirea Bibliotecii Centrale Universitare,
care în momentul construirii ei era lipsită de perspectivă, fiind acoperită de clădirile mai vechi
din zonă. Peste ani a primit o replică din beton şi sticlă, de cealaltă parte a pieţii prin construirea
noului sediu al Romtelecom (în prezent corp al Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”).
Dialogul dintre cele două construcţii este însă dificil de observat.
Clădiri precum Casa Cantacuzino-Cozadini nu făceau parte din peisajul iniţial al acestei
pieţe. Aceasta era înconjurată cu gard de zidărie ce o ascundeau privirilor. S-a deschis
perspectiva spre Piaţă prin demolarea fostei clădiri Jockey-Club/Tuffli („Cartea Rusă”), prin anul
1960. În anii imediat următori au dispărut din peisajul stradal mai multe clădiri din capătul străzii
Lăpuşneanu, între care şi impunătorul palat comercial Walter-Diamant (1962).

RÂPA GALBENĂ. EVOLUŢIA ISTORICĂ A ZONEI (secolele XVII-XIX)

Documentele vechi ale oraşului Iaşi permit reconstituirea evoluţiei acestei zonei pe timp de
trei-patru secole. Locul este denumit în mai multe feluri precum „Râpa cea Mare” sau
„Râpa Muntenimii”. Râpa a fost un obstacol însemnat în calea extinderii oraşului spre nord,
în secolul al XVIII-lea. Două dinte uliţele însemnate ale Iaşilor se sfârşeau la limita trasată de
acest obstacol natural: Uliţa Târgului de Sus (Uliţa Hagioaiei, Sf. Spiridon) şi Uliţa Sârbească
(str. Lăpuşneanu). Probabil tot marea râpă a oferit delimitarea dintre două mahalale periferice ale
vechii capitale a Moldovei. Este vorba despre Muntenimea de Sus şi Muntenimea de Mijloc, care
se învecinau undeva în această zonă.
Poate fi încercată o delimitare a acestei Râpe „istorice”, documentele oraşului oferind
informaţii suficiente în acest sens. Un asemenea demers nu a mai fost întreprins până acum, aşa
că rezultatul ar putea fi unul interesant pentru cei preocupaţi de istoria Iaşilor.
Marginea Râpei dinspre mahalaua Sârbească. Proprietăţile situate pe marginea de est a
Râpei, dinspre oraş, sunt considerate în actele epocii ca aparţinând de Mahalaua Sârbească,
şi nu de Muntenimile periferice. Astfel, la 2 ianuarie 1742, fraţii Ştefan şi Ilie Şchiopul vindeau
lui Gheorghe tălpălar loc de casă din capul Uliţei Hagioaie, cu 9 lei şi jumătate3. Locul era
lângă Adam pietrar şi lângă Andrei cantaragiul. Ei au construit o casă pe acest loc, pe care au
revândut-o după puţină vreme. Gheorghe talpalar, la 21 iunie 1745, a vândut lui Niculai neamţul
o casă cu loc pe Uliţa Hagioaiei, cu 120 lei, descriindu-se hotarnica. Se arată că această casă
este pe Uliţa Mare a Hagioaiei, lângă Râpa Mare4. La 6 martie 1774, preotul Neculai de la
biserica Vulpe, fiul răposatului preot Ion, vindea lui Toma ciubotar un loc de casă în Mahalaua
Sârbească. Locul fusese cumpărat de preotul Ion de la Catrina Buchinoaia. Acest loc se
hotărnicea dinspre răsărit cu locul Catrinii Ghermănesii şi din faţă se hotăra cu Uliţa Sârbească
(str. Lăpuşneanu), iar dinapoi este hotar pârâul şi ruptura Râpii celei Mari5.
Capătul Râpei, dinspre Muntenime. Straja Marginii. Locul din capătul Râpei celei Mari
era situat însă în Muntenime, după cum reiese din documente. Se ştie că Ioniţă grămătic de la
vamă avea o casă în mahalaua Muntenime, „la capul Râpii”, pe care a trebuit să o vândă, pentru
datoriile făcute în legătură cu exploatarea unui heleşteu. Pentru aceasta, la 20 iulie 1749, vornicii
2
Maria Urmă, Oraşul Iaşi – conservarea imaginilor tradiţionale, în „Monumentul”, X/1, Iaşi, 2009, p. 241-248.
3
Ioan Caproşu, Documentele oraşului Iaşi. Acte interne, V, Iaşi, Editura „Dosoftei”, nr. 146, p. 80.
4
Documente Iaşi, V, nr. 484, p. 278.
5
Documente Iaşi, VII, nr. 103, p. 92-93.
9
de poartă evaluau proprietate arătată la 50 lei „fiind cu mult loc şi bună casă, cu cămară în casă,
cămară în tindă, cu ogradă, cu grajd de bârne”6. La 16 iunie 1780, Anastasie meserciu vindea,
cu 30 lei, preotului Damian un loc de casă „în capu Râpei, la zid“, împreună cu hotarnica şi
zapisele vechi. Locul se învecina de la vale cu locul lui Ştefan croitorul şi de la deal cu a lui
Dinu, fecior lui Antohi croitorul, „şi mai dinspre amiază (sud, n. ns.) până în malul Râpii,
şi despre apus până în drumul vechi7.
Zidul amintit trebuie să fie acelaşi cu cel menţionat documentar la 1665, ca aflându-se în
capătul Uliţei Sârbeşti8. Multă vreme s-a crezut că el aparţinea unei fortificaţii care indica limita
oraşului, dar putea, la fel de bine, să fie în legătură cu un rezervor de apă, un apeduct sau
o lucrare menită să sprijine terenul din capul Râpei celei Mari. Zidul acesta aminteşte de
amenajarea din piatră de la Râpa Galbenă (1896), aflat şi astăzi în operă: susţinerea malului şi
drenarea apelor freatice. Drumul vechi menţionat aici, ce cobora cam abrupt spre Bahlui,
pe malul dinspre mahalaua Sârbească, a dispărut în timp, fiind probabil surpat în Râpă, dar este
desenat pe planul din 1807, despre care va fi vorba mai jos. Era numit în documente
„Drumul Neamţului şi a Siretului”.
Proprietăţile la care am făcut referire se aflau pe platou, pe marginea Râpei celei Mari.
Documentele amintesc însă şi proprietăţi aflate sub malul Râpei, în vale. De pildă, aici avea casă,
un Ion Teacă-de-Aramă, care a vândut-o apoi lui Iorgu medelnicer şi soţia sa Ilinca. La 3 martie
1752, Iorgu medelnicer vindea locul, cu 80 lei, lui Nedelcu vătaf. Documentul arată că această
casă se afla „în Muntenimea de Mijloc, de la vale de Strajă, în malul Râpii, den vale de Sfeti
Neculai de Sus”9. Un alt act, privitor la casă, arată că aceasta era situată „de la vale de drum,
între râpi”10. Dintr-un alt act se ştie că Nedelcu vătaful, ce avea aici casă cu cârciumă, intrase cu
cârciuma în drumul Păcurariului, umblând apoi să treacă chiar, cu aşezarea sa, peste uliţă, pe
locul lui Vasile Şoroagă11, dar judecata nu i-a dat dreptate12.
Dacă Nedelcu vătaf este acelaşi cu Nedelcu şetrar, poate fi urmărită evoluţia proprietăţii în
continuare. Astfel, la 1782, un Mihalache, fiul lui Nedelcu şetrar, vindea această proprietate lui
Ioniţă Ghindă. La 25 octombrie 1786, Ruxandra, soţia lui Ioniţă Ghindă fost logofăt de taină,
vinde lui Costache Benescul fost cămăraş de izvoade, casele din mahalaua Muntenimea de Sus,
cu 660 lei13. Vânzătoarea ţinea să precizeze că, deşi vechiul zapis de cumpărare a fost făcut pe
numele soţului său de atunci, Ioniţă Ghindă, banii i-a plătit chiar ea, din averea rămasă de la
soţul dintâi, Tudorii beceriul, tatăl fiului său Pascal. Costache Bănescu fost cămăraş de izvoade a
vândut lui Ioniţă Gane fost mare clucer, la 3 noiembrie 1795, casele din Iaşi cu pivniţă de piatră
şi cu jigniţă deasupra, grajd, şură şi deosebit cu cuhne şi odăi pentru calabalâc şi cu tot locul,
care pe larg se cuprind în scrisorile vechi, cu preţul de 4000 lei. În actul de vânzare se precizează
că „o căsuţă ce este în afară din ogradă, în malul Râpii, dinspre drum, pe un colţ de loc, ace
căsuţă cu locul ei nu este intrată în vânzare; şi cât loc vine prin dreptul căsuţii dinafară de gardul
ogrăzii, este a căsuţii”14. Astfel a ajuns acest loc în proprietatea familiei Gane, din care provenea
şi primarul N. Gane, care avea să iniţieze lucrările de amenajarea a Râpei, la 1896.
Straja Marginii. Documentele Iaşilor amintesc şi alte proprietăţi situate sub malul Râpei celei
Mari. Astfel, se ştie că Obreja a vândut, la 27 mai 1754, unei anume Lupa „a noastră dreaptă ocină şi
6
Documente Iaşi, V, nr. 605, p. 384.
7
Documente Iaşi, VII, p. 478, p. 627-628.
8
Documente Iaşi, II, nr. 93, p. 91.
9
Documente Iaşi, V, nr. 680, p. 436.
10
Documente Iaşi, V, nr. 688, p. 441.
11
Locul lui Vasile Şoroagă era în zona Bibliotecii Centrale Universitare de astăzi.
12
Documente Iaşi, V, nr. 4165, p. 379-380.
13
Documente Iaşi, VIII, nr. 395, p. 493-494.
14
Documente Iaşi, IX, nr. 398, p. 381.
10
moşie ce aveam noi aice în Iaşi, în capul Râpii, de la vale de Strajă15. Vânzătorii aveau moştenire de
la Maria Răpotoaie, care l-a dat danie lui Tănase, iar Tănase a dat danie lui Pavel vameş.
Lupa şi Păvăloaia (soţia lui Pavel vameş) s-au judecat pentru acest loc cu Ioniţă Bejan, care era
descendent din aceeaşi Maria Răpotoaia. Un alt exemplu este documentul din 8 mai 1766, prin care
Gavril Ciubotaru, seimen al Agiei, a cerut de la Domnie, pentru slujba sa, o bucată de pământ pe care
să-şi construiască o căscioară. Locul era situat în „mahalaua Sârbească, lângă râpa ce este alături cu
Straja Mărginenilor, din Drumul cel Mare, pe sub costişa Râpei” 16.
Într-un studiu mai vechi privitor la această zonă a oraşului, s-a arătat că, încă din secolul
XVIII, sub Râpa Galbenă era un post de strajă de la marginea oraşului, „straja mărginenilor”,
pentru paza drumurilor mari de atunci, din direcţia vest: drumul Păcurarilor şi drumul
Siret-Neamţ”17. Subiectul privitor la străjile urbane este puţin cunoscut, dar merită a fi reluat,
pentru o anumită relevanţă pe care s-ar putea să o aibă18. La 1776 domnitorul Grigore III Ghica a
luat măsuri în acest sens: „Hatmanul să fie dator a rândui străjile de la mahalale cu slujitori
deajuns şi zapcii de credinţă, ca să străjuiască neadormit de cu seară până în ziuă”. Vel aga,
trebuia să stabilească străjile în oraş, cu zapcii aferenţi, iar vel căpitanul de darabani avea grijă de
a treia straja a târgului19. Cu alte cuvinte, dacă straja din capul Râpei celei Mari sau din dreptul
bisericii Sf. Nicolae din Sus era în subordinea marelui agă, înseamnă că zona era considerată de
administraţie ca făcând parte efectivă din oraş; dacă însă această strajă era sub controlul
hatmanului, zona ţinea de mahalalele mărginaşe (Muntenime).
O situaţie asemănătoare era la începutul secolului al XIX-lea, în domnia lui Alexandru
Moruzi (1803-1806), când a fost organizată garda urbană formată din culuccii (termen turcesc) şi
a străjilor mobile. Culucciii, puşi sub comanda vel căpitanului Agiei, erau repartizaţi în
principalele intersecţii ale târgului. Straja Agiei, formată din roşii, din lefegii şi târgoveţi, patrula
numai prin oraş, sub comanda vătafului de lefegii. Straja Hătmăniei, era formată din arnăuţi, din
seimeni şi din bulucbaşei, fiind condusă de Baş-bulucaş sau de vătaful de Hătmănie, îşi exercita
atribuţiile numai în mahalale20.
Un post de culucciu a existat în această zonă şi în deceniile următoare. La 1837 se arăta că
un asemenea post de caraulă se afla în Uliţa Păcurariului: „în capătul dinspre Uliţa Mare
urmează a sluji culucu di la Sveti Neculaiu”21. Alt culucciu era în răspântia despre
Berăria Veche, din Păcurari, iar altul în dreptul Cişmelii Păcurarilor, aflată mai în vale;
de acolo se apropie rohatca (bariera), care îşi avea proprii slujitori. Şi mai târziu, în 1846, un
post de culucciu se afla în colţul dughenelor din dreptul bisericii Sf. Neculai cel Mic. Acesta
avea în grijă „la vali până la dugheana lui Bogus şi dosul până la medeanul (piaţa, n. ns.)
Sfântului Spiridon”22.
În urma cercetărilor am identificat o imagine necunoscută a Iaşilor, care înfăţişează chiar
zona Râpei Galbene. Este vorba despre o acuarelă realizată de Mihail Mateievici Ivanov, la
1790. Imaginea poartă titlul Vedere din Iaşi, capitala Moldovei (32,1 x 51,2 cm)23. Este o

15
Documente Iaşi, V, nr. 784, p. 513-514.
16
Documente Iaşi, VI, nr. 704, p. 610-611.
17
C. Turcu, Îmbogăţirea depozitelor Arhivelor Statului Iaşi, „Revista Arhivelor” (RA), Bucureşti, 1961, nr. 2, p.
107.
18
Dan Dumitru Iacob, Din istoria străjilor urbane ieşene: culuciii (secolul XVIII – mijlocul secolului XIX), „Ioan
Neculce”. Buletinul de Istorie a Moldovei (serie nouă), Iaşi (IN), II-III, 1996-1997, p. 125-148.
19
Petre Râşcanu, Lefile şi veniturile boierilor Moldovei la 1776, Iaşi, 1887, p. 9.
20
Dan Dumitru Iacob, op. cit., p. 126-127.
21
Ibidem, p. 140.
22
Ibidem, p. 146.
23
Muzeul de Stat Rus, Saint-Petersburg, Fondul de acuarele şi desene din secolele din XVII-XIX,
P-30900, Iaşi, capitala Moldovei, P-30126. Hârtie, acuarelă, tuş, 32,1x51,2 cm (nr. vechi 9960).
11
perspectivă asupra oraşului dinspre vest, de la poalele dealului Copou (Fig. 15). În prim plan este
înfăţişată Râpa Galbenă. Malurile lutoase, roase de torenţi şi năpădite de buruieni ofereau o
imagine deplorabilă şi pitorească, în acelaşi timp. Pe promontoriul din stânga se observă punctul
de control şi observaţie, îngrădit cu un gard din nuiele împletite. Probabil că această amenajare
era în legătură cu Straja Marginii.
Marginea Râpei dinspre Păcurari. Zidul haznalei. Malul de vest al Râpei celei Mari este
cunoscut din alte câteva documente, deosebit de interesante. La 9 octombrie 1756 aici îşi avea
casa Vasile blănar, primită ca zestre de la Iordachi Cractiţă. Acest loc era în mahalaua
Muntenimii, pe Uliţa Păcurariului, la Râpa de Sus a haznali cei vechi. Se arată că locul casei „pe
din sus se hotărăşte cu uliţa ce iese de la haznaua cea veche din deal, în dreptul locului lui
Ţigănuş24. La facerea hotarnicii, vornicii „au început întâi a măsura din drumul haznali de la
vale, unde s-au pus o piatră hotar în colţ …”. „Aşijdere s-au măsurat locul şi la mijlocul lungului,
în dreptul răsuflătoarei haznalei (gânsca, n. ns.), din gios de uliţă, până în locul lui Grigore
fuştaşul, în colţul streaşinii casei Sandei, unde s-au pus piatră”25.
Un alt loc de casă din mahalaua Muntenimii de Sus, cunoscut dintr-un document din
17 mai 1780, aparţinea lui Nastasie casap. Mărturia hotarnică privitoare la acest teren arată că
„întâi am pus două petri hotară chiotori locului, lângă drumul ce vine din Drumul Păcurarului, ce
coboară pe lângă locul acesta în Bahlui şi dintre aceste două pietre hotară am purces cu măsura la
vale, alăture cu drumul, până unde s-au împlinit 14 stânjeni, şi am pus două pietre hotară
chiotoare locului, lângă drum, şi lângă hudiţa ce merge peste zidul haznalei; şi de acole am întors
măsura pe de la vale, despre miazăzi, până unde s-au împlinit 18 stânjeni, şi am pus două pietri
hotară chiotoare în malul Râpei” 26. Este bine de precizat că la vremea respectivă capătul
Drumului Păcurarilor înainta mult în spaţiul Pieţei Eminescu, până în faţa Casei Tineretului.
La 16 iunie 1780, Anastasie meserciu a vândut preotului Damian un loc de casă „în capu
Râpei, la Zid”. Locul a fost vândut cu 30 lei, împreună cu hotarnica şi zapisele vechi. Locul se
învecina dinspre amiază-zi (sud, n. ns.) până în malul Râpii, şi despre apus până în drumul
vechi27.
Într-un document din 18 septembrie 1780 menţionează Drumul Aparilor, situat în
Muntenimea de Sus, care cuprindea poalele dealului Copou, cu partea de sus a uliţei
Păcurarilor28.

Lucrările de alimentare cu apă la Iaşi.

Aducerea apei în oraş, în secolele XVII-XVIII, a fost un subiect care a preocupat pe mai
mulţi istorici sau pasionaţi ai trecutului, fiecare aducând o contribuţie mai mare sau mai mică la
cunoaşterea acestui subiect29. Credem că este necesară deschiderea acestei paranteze pentru o
mai bună înţelegere a subiectului şi pentru a şti mai exact la ce ne puteam aştepta din perspectiva
săpăturilor arheologice. Documentele epocii se cer mereu studiate, cu un real folos. Considerăm

24
Documente Iaşi, VI, nr. 60, p. 50-51.
25
Documente Iaşi, VI, nr. 60, p. 51.
26
Documente Iaşi, VII, nr. 469, p. 618.
27
Documente Iaşi, VII, p. 478, p. 627-628.
28
Documente Iaşi, VII, nr. 497, p. 644.
29
Informaţii diverse despre asemenea lucrări sunt oferite în unele scrieri mai vechi: C. Andreescu, Ştiri noui asupra aducerii
apei în Iaşi în cursul sec. XVIII şi la începutul sec. XIX, în Arhiva Românească, III, 1939, p.193-273; Dan Bădărău, Ioan
Caproşu, Iaşii vechilor zidiri, ediţia a doua revăzută, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, p. 286; Nicolae Peiu, Dionisie
Simionescu, Lungul drum al apei către Iaşi. Istoricul aducerii apei în dulcele târg, Editura Gamma, Iaşi, 290 p.
12
că subiectul trebuie rezumat aici, pentru a oferi contextul discuţiilor despre „zidul apei”,
cişmelele şi celelalte amenajări specifice din zona Pieţei Eminescu.
Se ştie că, pe la 1730, Grigore II Ghica vodă a adus meşteri suiulgii de la Constantinopol şi
a făcut două cişmele, una dinaintea Curţii Domneşti şi alta dinaintea Feredeielor30. Apa era adusă
din dealul Copoului pe conducte de ceramică, traseul acestora străbătând întreg oraşul, începând
cu zona pieţei care ne interesează aici. Suiul apei era un şanţ adânc de cca. 1,20 m, cu pereţii
căptuşiţi cu lespezi de piatră, prin care treceau conductele de ceramică; acestea erau protejate de
alte pietre sau cărămizi aşezate „în triunghi”31. Din epocă, a fost delimitat terenul de protecţie din
jurul haznalelor şi pe tot „drumul suiului apei”, până la Copou: de la gura lagâmului „drept în
sus, alăture cu Uliţa Mare şi până la gânscă”; documentul arată că înainte suiul a avut loc slobod
de o parte şi de alta câte 7,5 stânjeni, pe care nu avea voie nimeni să construiască nimic; acum
însă, în oraş au rămas doar câte 4,5 stânjeni, „până la zidul apei ce este la Râpa Muntenimii,
şi de acolo, din capul zidului apei, s-a măsurat câte 6,5 stânjeni pe partea de răsărit şi câte
7,5 stânjeni pe partea de apus, ca spaţiu de protecţie pentru suiul apei, fiind tot loc domnesc,
câmp deschis; şi aşa să urmeze până la gânscă32. Zidul apei de la Râpa Muntenimii era
important şi pentru că aici se începea „lagâmul” (tunelul) de piatră prin care apa circula pe
teritoriul oraşului, fiind adusă prin conducte de ceramică, până în faţa Curţii Domneşti.
În document se arată, privitor la spaţiul de protecţie de 7,5 stânjeni de o parte şi de alta a
suiului apei, că „aşa a fost mai înainte, la facerea haznalei cele vechi”, în perioada mai nouă
spaţiul fiind restrâns la 4,5 stânjeni de o parte şi de alta, în oraş. Este amintită, deci, o lucrare
similară mai veche, ce urma acelaşi traseu. Referirea ar putea fi la aducţiunea de apă înfăptuită la
1677 de Antonie vodă Ruset, cel care a construit cişmeaua cea veche, din faţa Curţii Domneşti,
aducând apă tot de la Copou33. Cu toate acestea, nici această a doua sugestie, nu oferă o
explicaţie pentru menţionarea amintitului zid din capătul Uliţei Sârbeşti, mai devreme, la anul
1665. Dacă rămânem pe aceeaşi ipoteză, putem presupune că zidul aparţinea unei epoci mai
vechi, şi anume domniei lui Vasile Lupu, cel care a construit Feredeul Turcesc de pe Uliţa
Ciubotărească, din spatele Mitropoliei şi care funcţiona şi în secolul al XVIII-lea34. Au fost
exprimate mai multe ipoteze privitoare la sursa alimentării cu apă a acestei băi publice, dar cea
mai probabilă este tot izvoarele de la Copou. Dacă este aşa, zidul amintit ar fi o mărturie a
primelor amenajări de aducţiune a apei la Iaşi, efectuate în domnia lui Vasile Lupu, înainte de
1640.
Am arătat că săpăturile din anii 2012-2014, efectuate pentru amenajarea pasajului subteran,
nu au interceptat o asemenea construcţie masivă, din piatră. Poate că aceasta nu a fost pe traseul
lucrărilor sau poate a dispărut, prin refolosirea pietrei, fără să lase urme suficient de vizibile.
În această ipoteză, amintim o cunoscută imagine a Iaşilor, din 1793, atribuită tot lui
M. M. Ivanov, publicat de Dan Bădărău (1958). Vederea Iaşilor dinspre Tătăraşi, de cealaltă
parte a oraşului, surprinde existenţa unui apeduct, lucrare masivă din piatră, din care nu a mai
rămas nimic astăzi, decât această ilustraţie35.

30
Documente Iaşi, VI, nr. 53, p. 43-46.
31
Detalii despre acest fel de amenajări se oferă Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 286.
32
Documente Iaşi, VI, nr. 53, p. 45.
33
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, op. cit., p. 86.
34
Maria Magdalena Székely, Ştefan S. Gorovei, Contribuţii la istoria Trei-Ierarhilor, în Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie «A. D. Xenopol», Iaşi, nr. XXX, 1993, p. 442-443.
35
Dan Bădărău, O vedere panoramic a Iaşilor la 1793 datorată pictorului rus M.M. Ivanov, în „Monumente şi
muzee”. Buletinul Comisiei Ştiinţifice a Muzeelor şi Monumentelor Istorice şi Artistice, Editura Academiei,
Bucureşti, 1958, p. 73-81.

13
Planul zonei la începutul secolului XIX

În colecţiile Arhivelor Naţionale Iaşi se află Planul proprietăţilor Bisericii Sf. Nicolae cel
Sărac, realizat la 20 iunie 1807. Acesta nu este un document inedit, fiind publicat în 1961 de
către Constantin Turcu36 (Fig. 5). Cu toate acestea, el nu a intrat în circuitul ştiinţific, rămânând
aproape necunoscut37. Documentele istorice care explicau acest plan al locului se păstrau separat
şi au fost publicate independent38. Puse împreună, planul şi documentele amintite contribuie la o
mai bună înţelegere a situaţiei acestei zone, aşa cum se prezenta aceasta acum 200 de ani.
Biserica Sf. Nicolae cel Sărac, astăzi dispărută, se afla la intersecţia străzilor Vasile Conta,
Lăpuşneanu şi Păcurari şi Bulevardul Copou (Podul Verde, denumit, din 1866, Bd. Carol I) 39
(Fig. 18). Aceasta era situată pe locul Casei Tineretului.
Prima biserică de aici a fost construită din lemn, pe la 1670, de către Luca pârcălabul de
Chişinău, pe Uliţa din Afară” (str. Vasile Conta). Biserica a fost reconstruită din zidărie, pe la
1786, de către Manolache Balş, fratele marelui logofăt Constantin Balş, cunoscut ca „nazir al
podurilor” din capitală (administrator, inspector). Pe la 1800, biserica era destul de avariată, aşa
încât, după marele cutremur din 1803 (când s-au surpat multe cupole şi turnuri clopotniţe în Iaşi)
a trebuit reconstruită. La 1804, mitropolitul Veniamin Costachi a încredinţat rezidirea lăcaşului
tot polcovnicului Manolache Balş, care avea calitatea şi de epitrop al biserici40.
Biserica a fost puternic afectată de cutremurul din 1898, fiind închisă după acest
eveniment. Mai târziu s-a decis demantelarea ei, spre a fi rezidită. La 1906, inginerul oraşului
Iaşi a făcut un raport pentru demolarea bisericii, ca nefiind reparabilă. După mai multe dispute,
biserica a fost demolată în 191341. În anul 1960 s-au făcut pe acest loc săpături arheologice
(la construirea Casei Tineretului) şi s-au descoperit temeliile. La Arhivele Naţionale Iaşi se află
două pachete de documente privitoare la această biserică42.
S-a păstrat jalba preoţilor de biserica Sf. Nicolae împotriva lui Ioniţă Cerchez pentru un loc
de bezmen al bisericii (10 septembrie 1800)43.
Pe când era biserica stricată şi fără epitropi, preoţii ce slujeau aici s-au învoit cu un jidov
să facă o bina, o dugheană pe locul bisericii din afara îngrăditurii, iar pentru folosirea
locului avea să plătească bezmen câte 10 lei pe an. Pitarul Ioniţă Cerchez, pe când trăia, a
cumpărat acea dugheană şi a plătit bezmen câte 5 lei pe an, până în 1784, când a devenit
epitrop al bisericii. De atunci nu a mai plătit, arătând că acea bina este dată cu chirie şi
că, după încheierea anului de învoială, o va face danie bisericii; dar au trecut 16 ani şi nu

36
C. Turcu, Îmbogăţirea depozitelor Arhivelor Statului Iaşi, în Revista Arhivelor, 1961, nr. 2, p. 214-216
(planul este reprodus la p. 215).
37
Cf. Sorin Iftimi, Vechi planuri privitoare la Uliţa Târgului de Sus din Iaşi (Bd. Independenţei), în Monumentul.
Tradiţie şi viitor, XI, partea I, Iaşi, 2010, p. 61-65 (referire la acest plan).
38
Gh. Ghibănescu, Documente, IN, fasc. 5, 1925, p. 146, documentele nr. XIV-XXIX, comunicate de N.A. Bogdan.
Originalele documentelor amintite aici republicat de I. Caproşu, Documente Iaşi, I-X.
39
Constantin Turcu, O biserică din Iaşi dispărută: Sf. Nicolae cel Sărac din Muntenime, „Mitropolia Moldovei şi
Sucevei” (MMS), XLII, 1966, 1-2, p. 96-108. Vezi şi Vasile Sărman, Altare cu candele stinse din Iaşul de altădată,
Editura Timpul, Iaşi, 2008, cap. VII, Biserica „Sf. Neculai cel Sărac”, p. 183-220. Semnalăm şi recentul studiu
semnat de Iuliana Stavarachi, Biserica Sf. Nicolae cel Sărac din Muntenimea Iaşilor, publicat în „Analele Ştiinţifice
ale Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» Iaşi” (AŞUI) (serie nouă), Istorie, LIX, 2013, p. 201-210.
40
Constantin Turcu, op. cit., p. 101.
41
Obiectele de cult ale Bisericii Sf. Nicolae cel Sărac a ajuns la biserica Metocul Maicilor, iar catapeteasma la
biserica din Româneşti, jud. Iaşi.
42
Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale (DJANI), Documente, Pachetul nr. 507, cu 145 acte, dintre anii
1690-1915 (donate Arhivelor de pr. Vespasian Vasiliu); pachetul nr. 793, cu 37 acte. Dintre acestea, o parte au fost
publicate de episcopul de Huşi Iacob (Ioan) Antonovici şi N. A. Bogdan, în „Ioan Neculce”. Buletinul Muzeului
Municipal Iaşi, fasc. V, 1925, p. 122-129; 129-146.
43
IN, fasc. 5, 1925, p. 132-133.
14
a plătit această datorie, nici binaua nu a făcut-o danie. Şi după moartea pitarului, urmaşii
săi stăpânesc binaua tot fără nici o plată, în tăria lor. Biserica se află acum în proastă
stare, crăpată încât să cadă, agiutor de nicăirea un ban nu are, şi măcar de pe urma unor
asemenea binale să aibă un venit cu care să se ajute.
Epitropii cer ca binaua să revină în stăpânirea bisericii, aşa cum a fost înainte44.
În 1804 Manolache Balş, epitrop al bisericii Sf. Nicolae cel Sărac (ce ar fi ajutat în două
rânduri la refacerea ei), a cerut acordul Mitropoliei de a zidi alături, pe terenul bisericii, „o casă
temeinică”, de piatră. Pe acel loc tot el ţinuse, anterior o crâşmă veche şi o băcălie din piatră,
stricată. De faţă cu Mitropolitul Veniamin s-au făcut măsurătorile şi s-a trasat hotarnica locului
viitoarei case. Potrivit lui Constantin Turcu, „Terenul avea forma unui patrulater neregulat, cu un
perimetru de 116 stânjeni şi se mărginea cu: poarta ogrăzii bisericii, podul (uliţa) Păcurarilor,
podul Copoului, locul vornicului Grigore Ghica, al lui Dumitrachi, fiul lui Ioniţă Balş başceauş şi
cu cimitirul bisericii”.

Se cunoaşte o mărturie hotarnică a locului Bisericii „Sf. Neculai” şi alegerii lui despre
vecini. Epitropii bisericii „Sf. Nicolai” fac plângere la Divan pentru reconstituirea proprietăţilor:
... făcând arătare că scrisorile bisericii pe locurile ce împregiur le-au avut dăruite de la
ctitorii săi prăpădindu-se, din nepurtare de grijă a celor mai vechi ctitori ai săi. (...) De
când s-au pus în bună stare acest lăcaş, zidindu-se din temelie de piatră, s-au depus silinţă
ca în baza actelor bisericii şi a megieşilor să se îndrepte hotarele acesteia, neavând acum
pricini cu nici unul dintre vecini. (...) Iar parte sau margine locuitorilor, dinspre miazăzi
hotărându-se alăture cu Drumul Mare ce vine de la Păcurari şi intră în Iaşi, unde de la
vale de drum din vechime fiind o mare râpă, numită după vremi cu multe nume, din pricina
curgerii apelor de la deal, acea râpă câte puţin s-au tot mâncat către drum, şi drumul
ferindu-se de râpă s-au suit cătră locul bisericii45.
Nu de multă vreme, Andoni Bineca băcal, care mai din jos având o căsuţă cumpărată
alăture cu uliţa ce să coboară în Iaşi la foişoru, au năvălit cu împresurare de şi-au făcut
nişte binale pe locul ce mia rămăsese al bisericii, peste drumul nou, şi pe margine
drumului vechi, cât mai rămăsese către pomenita Râpă. După starea şi îndreptarea ce s-
au luat acum drumul. Se află dovedit pe locul bisericii. Epitropii bisericii au lăsat după
trebuinţa obştii umblarea drumului în curmeziş, de 4 stânjeni46.
S-au cercetat atât documentele bisericii cât şi ale vecinilor, după cum urmează: o mărturie
a unor oameni bătrâni (preotul Ioniţă Prale, Petre iuzbaşa de Harem, Mihalachi ciubotarul) din
13 mai 1807. Aceştia au mărturisit că drumul pe unde este acum podul l-au apucat înainte vreme
mai la vale, adică cap prin casa ce este acum a lui Stoica cârciumarul, făcută de vreo trei ani şi cu
totul pe dinafară dughenuţa ce au făcut-o numitul băcal (Andoni Bineca), mutându-se drumul din
pricina Râpei în locul numitei biserici ca trei drumuri, şi că pe unde este ograda numitului
băcalau fost şi livadă îngrădită, care au căzut în râpă, măcinându-se asupra bisericii, din vreme în
vreme47.
Locul Manolache Calmuţchi, loc pe care l-a moştenit soţia acestuia de la răposatul său tată,
pitarul Ioan Cerchez. Acesta este locul pe care se află astăzi clădirea Bibliotecii Centrale

44
Ibidem, p. 132-133.
45
Ibidem, p. 142-146.
46
Ibidem, p. 142.
47
Ibidem, p. 143.
15
Universitare, după cum se poate vedea şi din planul de la 1807. În veacul al XVIII-lea, terenul se
megieşea cu locul numitei bisericii pe din sus şi dinspre apus, peste drumul Botoşanilor.
Documentele prezentate sunt acestea:
La 2 februarie 1724, Vasile Cioară şi soţia sa, Ilinca, fiica lui Gheorghe Giurgiul a dat
danie preotului Ioan Kogălniceanu un loc de casă în mahalaua Muntenimei, între Sfeti Nicolae
de Sus şi Prepadoamna Paraschiva cea Nouă, arătând măsura lungului din ţintirimul bisericii
Prepadoamna Paraschiva, în jos până în locul Râpei dinspre Sf. Nicolae 60 stânjeni domneşti şi
latul 35 de stânjeni48.
Cartea domnească din 18 decembrie 1762, de la Grigore Ioan Callimachi aminteşte de
plângerea lui Vasile Şoroagă, mazil din Iaşi pentru locul mai sus arătat, ce-l are de cumpărătură.
Locul mergea din ţintirimul bisericii Prepadoamnei Paraschivei şi până în malul Râpei, şi între
uliţi ce mergeau drumurile cele mari, şi pe de o parte şi pe de alta. Peste uliţă, despre Bahlui,
având casă şi crâşmă un Nedelcu vătaful (care acum era a clucerului Ioan Gane); acesta nu se
îndestulase, ci cu cârciuma lui mai intrase şi în uliţa, de se mutase drumul pe locul lui Şoroagă;
astfel Nedelcu a cerut vornicului de poartă ca să îi hotărască locul, care să treacă şi peste uliţă.
Judecata a dat dreptate lui Şoroagă, întărindu-i hotarnica.
Cartea aceasta domnească face curată alegere, că locul lui Şoroagă au fost între două
drumuri mari, adică de la drumul care porneşte de la Bahlui şi trece pe la capul Râpei, care acum
îl numesc ei drumul Neamţului şi al Siretului şi al Păcurarului, şi într-acel drum să razămă locul
lui Şoroagă cu marginea sa dinspre miazăzi Şi acel cuvânt al capului Râpi, fără a pomeni de
drum, l-au pus după prostime de atunci, căci drumul niciodată n-au putut să umble peste râpă,
ci pe la capul Râpii, şi totdeauna trebuinţa l-au cerut a fi în locul acela. Iar celălalt drum este
Drumul Botoşanilor, în care să razămă locul lui Şoroagă dinspre răsărit. „Şi amândouă drumurile
curat se înţelege că se împreună drept în capul Râpii, şi după vremi măcinându-se Râpa le-au
stricat pe amândouă, suindu-le la deal” 49.
Scrisorile ce au arătat Ruxandra Corboaie şi clironomii (moştenitorii) lui Gavril Ciubotaru
şi Andonie băcalu sunt acestea:
O mărturie hotarnică din 8 mai 1766: jalba lui Gavril Ciubotaru seimen agesc, a cerând să
fie miluit de către domn cu o bucată de loc din târgul Iaşi, la mahalaua Sârbească, lângă Râpa
cea Mare, ce este lângă Straja marginilor din Drumul cel Mare sub costişa Râpii, să-şi facă o
căscioară în care să locuiască. Toţi martorii din vecini au spus că pe acea bucată de loc niciodată
n-au fost casă. „Şi puind o piatră despărţitoare dinspre locul preotului Ioan, (...) pe hotarnica
alături cu drumul de sus, costişa pe malul Râpei, unde s-au împlinit 8 stânjeni au pus altă piatră
hotar, iar la vale merge până în pârăul Râpei, cum pre larg se arată în hotarnică”50.
Zapisul din 20 noiembrie 1776, prin care Toma Ciubotarul vinde acel loc fratelui său
Gavril Ciubotaru, pentru 60 lei, arătând că este în valea strâmbă, de la vale de margine, peste
Drumul cel mare al Păcurarilor, la Muntenimea de Sus51. Un alt zapis, din 12 iulie 1777, arăta că
Gavril Ciubotar a vândut locul lui Gheorghe Pâslaru, pentru 80 lei 52. Prin Zapisul de la 1 mai
1800, Gheorghe Pâslaru a vândut casa lui Antonie Bindeca băcal, drept 510 lei. Se arată că locul
se hotărăşte pe din sus cu Drumul cel mare al Păcurariului, iar pe din jos, împrejur îl hotărăşte
Râpa, cum pre larg arată zapisul53.

48
Ibidem, p. 143.
49
Ibidem, p. 143 -144; şi în Documente Iaşi, vol. VI, nr. 416, p. 379-380.
50
Ibidem, p. 144.
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem.
16
Este invocată şi o mărturie hotarnică din 23 martie 1769, pe alt loc, ce este din jos de locul
acesta, care a fost a unui preot Ioan de la biserica Sf. Nicoale, cumpărat de la Catrina Buchiloaie.
Măsurile cele două, dinspre miază-noapte şi dinspre răsărit le-am găsit întocmai, fără nici o
pricină pentru Biserică. Iar la partea despre miazăzi de la vale, despre casa lui Ioan Vătaful,
hotarnicii au fost solicitaţi în trecut pentru locul numitei bisericii, ce se împresura de către unii
megieşi, cât şi „pentru uliţele cele vechi, ce sunt cuprinse în gardul unora dintre mahalagii”.
Documentele din aceasta serie aduc lămuriri suplimentare privitoare la deschiderea
Drumului spre Copou (viitorul Pod Verde), Bulevardul Carol I de astăzi:
„Apoi mai cu dinadinsul am stătut de au deschis uliţa aceea ce merge pe de la vale de
locul bisericii, începând a deschide întocmai din locul lui Enachi Sava, care acum este a
fiicei sale, pităreasa Elena Climentoaie, şi mergând în sus, tăind garduri şi livezi de pomi,
care împresurară uliţa până unde s-au sfârşit locul lui Ion Vătaful, ce era de la vale de
locul numitei biserici (Sf. Nicolae, n. ns.), din jos de casa unui Vasile Mărgineanu, ce era
pe locul bisericii, am pus o piatră hotar dinspre biserică, şi altă piatră am pus din vale,
dinspre locul acelui Ion Vătaful, iar de acolo în sus arată că uliţa era deschisă, măcar că
după răspunderea hotarnici această uliţă se vede iarăşi închisă la deal, împresurând-o tot
aceia în urma hotărâturii, însă cât veni drept locul bisericii rămâne ca în urmă să-şi caute
biserica, dar îndestul ce hotarnica aceasta curat dovedeşte că acea uliţă deschizând-o, au
dat în Drumul cel Mare, cari merge pe de la vale de locul lui Calmuschi, ce au fost al lui
Şoroagă, zicând că au pus piatră din jos de casa lui Vasile Mărgineanu, ci era pe locul
bisericii; şi foarte bine se alcătuieşte hotarnica pe cei opt stânjeni ci au fost dat lui Gavril
Ciubotarul, fiind făcută cu puţin înainte şi zicând că acea bucăţică de loc s-au dat lângă
Straja mărginenilor, din drumul cel mare sub costişa Râpii, care se înţelege că până s-au
împlinit ce opt stânjeni, până acolo era şi Râpa şi acolo era şi Straja, căci hotarnica
vorbeşte pentru marginea locului cea de la vale că merge până la pârul Râpei, iar la
marginea cea din deal nu vorbeşte nimică de pârâul Râpei, înfundându-se locul în coada
Râpei, unde nu mai era pârâu54. Şi pe lângă aceste se aminteşte şi mărturia preotului Ilie
Prale şi a celorlalţi bătrâni, care au dat-o cu carte de blestem.
Apoi fiindcă de la piatra ce au pus-o din jos de casa lui Vasile Mărgineanu hotarnica
bisericii mai în sus numai în vorbă arată că uliţa era deschisă, iar vreo altă măsură la
locul bisericii până unde merge spre apus nu s-au făcut, îndestul că dinspre partea aceea
ne-am încredinţat din scrisorile locului lui Calmuschi, ce sânt arătate mai sus, pe care loc
curat îl arată zapisul că este între Sfeti Nicolae şi Prepadoamna Paraschiva, cum şi cartea
domnească îl lămureşte că este cuprins între două drumuri mari, adică a Neamţului şi a
Botoşanilor, precum am arătat mai sus şi am dovedit şi groapa pivniţii ce făcuse acel
Nedelcu vătaf, care se află cuprinsă în ograda clucerului Ioniţă Gane55.
Documentele lui Ioniţă Gane nu au putut fi văzute, deşi divanul le-a cerut pentru această
pricină, arătându-se că sunt în păstrare la mănăstirea Slatina.
La urmă s-a ivit şi o altă dovadă, o hotarnică din 5 noiembrie 1780 pe un loc ce a fost al
lui Gheorghe Gage, care acum este a doftorului Evstatie, alăture pe din sus cu locul
caselor spătarului Ioan Canano, de la vale de drum, în dreptul bisericii Prepadoamna
Paraschiva, care loc se arată că este cu capul cel de la deal în drumul Păcurarului, unde
au pus şi două pietre în colţuri. Cercetându-se acum de Vasile Bucur vornic de poartă,
s-au aflat atât pietrele acolo dinspre drum, cât şi măsurile de jur-împrejur, cu palma ce
este arătată pe hotarnică, şi mai prisosesc dintr-acele pietre până în podul ce s-au făcut
54
Ibidem, p. 145.
55
Ibidem, p. 145.
17
acum, la colţul din sus trei stânjeni şi două palme, iar la colţul din jos, dinspre colţul
caselor spătarului Canano trei stânjeni, care iarăşi îndestulă dovadă este că cu 27 de ani
mai înainte umbla drumul pe acolo, potrivit în linie gropii pivinţii ce făcuse acel Nedelcu
vătaf, pe care cartea domnitorului Grigore Calimah o dovedeşte că era făcută în drum56.
Şi de toate aceste, curat şi fără îndoială s-au dovedit că numitul băcal au făcut dughenele
este drept a bisericii Sf. Nicolae.
Am măsurat şi locurile ce au avut acel Gavril Ciubotarul, atât cei 8 stânjeni ce cuprinde
hotarnica de la 1766, care sunt cumpăraţi de numitul băcal, cât şi locul ce a fost al
preotului Ioan, după hotarnica de la 7277, care locuri amândouă s-au găsit sub stăpânirea
Ruxandrei Corboaiei, nepoata acelui Gavril Ciubotarul. Şi împlinindu-se suma stânjenilor
ce se cuprind în hotarnici, după pietrele ce s-au făcut de faţă, mai rămân la deal alăture
cu Râpa 16 stânjeni, unde este acum aşezat podul uliţei, pe care îi pretinde numita
biserică, după dovezile arătate, din care socotim că este cu cuviinţă a se lăsa o bucată de
loc slobod, unde au fost Straja marginii, pentru deşertarea gunoaielor oraşului în Râpă,
precum am aflat şi am dovedit, am dat această mărturie la numita biserică a Sfântului
Nicolae, împreună cu o hartă inginerească de starea locului (1807 iunie 23)57.

Deschiderea drumului Botoşanilor (Bd. Copou).

Documentele invocate mai sus oferă informaţii interesante cu privire la momentul


amenajării primului drum de aici, străbunicul actualului bulevard Copou/ Carol I/ 23 August.
Având în vedere interesul public pentru acest subiect, se cuvine să poposim puţin asupra lui.
Istoricul Constantin Cihodaru arata că în vechime (sec. XVII-XVIII): „spre Copou, prin
Muntenimea de Mijloc, se mergea prin actuala stradă Karl Marx (Lascăr Catargi) 58. Drumul era
nepracticabil pentru cei din Muntenimea de Sus. Locuitorii acestei mahalale şi-au deschis prin
anul 1800, un drum nou printre cimitirele bisericilor Sf. Nicolae cel Sărac şi Prepadoamna
Paraschiva, drum care va căpăta, în viitor, denumirea de „Podul Verde” (Bulevardul „23
August”)”59. La 1921, Gh. Ghibănescu, Catastiful Iaşilor la 1755, afirma că „pentru a deschide
drum mai lesnicios spre Copou – cel vechi fiind pe strada Lascăr Catargi de astăzi – s-au săpat
drum tăind cimitirele bisericilor Sf. Neculai şi Prapadoamnei, s-a mutat uliţa Sârbească mai sus,
după prăpădul de torente din 1804 şi s-a săpat drumul Botoşanilor – azi strada Carol. Toate
acestea nu le putea vedea călătorul la 175560
Documentele oraşului Iaşi, recent editate de profesorul Ioan Caproşu, oferă mai multe
informaţii cu privire la acest subiect, arătând că începuturile poveştii sunt mai vechi decât de
credea. Astfel, la 18 decembrie 1761, Grigore Ioan Callimah voievod întăreşte lui Vasile
Şoroagă, mazil din Iaşi, stăpânirea asupra locului său dintre cimitirul bisericii Prepadoamna şi
Râpă, pe care îl încălcase Nedelcu vătaf61. Aici apare pentru prima dată menţionat drumul
Botoşanilor.

56
Ibidem, p. 145-146.
57
Ibidem.
58
Înainte de 1900 şi traseul acestei străzi era diferit, ea fiind „împinsă” puţin mai spre Policlinică (vezi Arhivele
Naţionale Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosare Imobile, strada Lascăr Catargi (Română), nr 16).
59
Istoria oraşului Iaşi, I, coord. Constantin Cihodaru, Gheorghe Platon, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 355.
Se citează ca surse contribuţii documentare ale lui Gh. Ghibănescu, IN, fasc. 1, p. 27; fasc. 5, p. 133.
60
Gh. Ghibănescu, Catastiful Iaşilor la 1755, IN, I, 1921, p. 27.
61
Documente Iaşi, VI, nr. 416, p. 379-380.
18
Alte lămuriri sunt aduse de o mărturie hotarnică a lui Andrei Mogâldea vornic de poartă
privitoare la cimitirul biserici Sfântului Nicolae din mahalaua Muntenimea de Mijloc:
(15 noiembrie 1786).
Din porunca lui Alexandru Ion Mavrocordat, vornicul de poartă a venit la biserica
Sf. Nicolae din Muntenimea de Mijloc, pentru a alege şi hotărî locul cimitirului bisericii
dinspre megieşi. A adunat martori megieşi: Ioniţă baş-bulucbaş, şetrarul Sandu Oatul,
preoţii de la Sf. Nicolai şi Sf. Paraschiva, Ilie Mărgineanul, care are casă pe
locul bisericii.
Marginea dinspre răsărit, după scrisorile lui Ioniţă baş-bulucbaş. Am aflat că cimitirul se
hotărăşte cu casele dumnealui, măcar că printre biserică şi printre locul caselor
dumnealui baş-bulucbaş Ioniţă este acum uliţă care vine dinsus dinspre Copou şi merge
alăture, pe de la vale de ograda lui Ioniţă baş-bulucbaş. Şi în gios printre casele şetrarului
Sandu Oatu şi printre locul caselor ce-au fost ... [loc liber în original], iar acum se
stăpâneşte acel loc de şetrarul Toma Cozma; care între aceste două locuri de casă iaste
lăsată uliţă de patru stânjeni, de hotarnicii ce au hotărât locul caselor şetrarului Sandu
Oatu şi a şetrarului Toma Cozma. Dar noi pe ţintirimul bisericii n-am putut să lăsăm şi să
deosebim drum cu pietre hotară de vreme ce în scrisorile dumnealui baş bulucbaş Ioniţă
nimică de drum nu pomeneşte, ce zice că două locuri de casă ce le are unde acum sunt
casele dumnealui să hotărăsc cu ţintirimul bisericii, precum îi arată scrisorile.
Dinsus, despre miazănoapte, să hotărăşte ţintirimul bisericii cu un loc iarăşi a dumnealui
Ioniţă baş bulucbaş, ce-l are de cumpărătură de la Apostol ce au fost diac de divan, pe
care loc fiind o căsuţă proastă să află deosebit cu pietre hotară de către ţintirimul
bisericii.
Despre apus să hotărăşte cu locul casii Zmarandii ce noao şi mai la vale drept pivniţa
căpitanului Cerchez cea de piatră, să hotărăşte cu Drumul Botoşanilor, care se pogoară la
vale printre casăle Zmărandii şi pintre pivniţa de piatră a dumnealui căpitanul Ioniţă
Cerchez şi dă în Drumul cel mare a Neamţului, unde aice în răspântie drumurilor mai are
căpitanul Ioniţă Cerchez o cârciumă de lemn de cumpărătură şi fiind pe locul bisericii
plăteşte bezmăn pe an la biserică62.
Din gios, dinspre amiazăzi, să hotărăşte cu un drum ce este printre ţintirimul bisericii şi
printre locul sterp al sulgerului Vasile Carp Pin păcate, cimitirul bisericii nu a avut
anterior o hotarnică scrisă, care să lămurească şi mai bine situaţia. Şi întâi am început a
măsura dintr-o piatră hotar ce am pus în colţul locului, lângă cârciuma cea de lemn a
căpit. Ioniţă Cerchez, ce este în răspântiile drumurilor şi înspre soare-răsare, alăture cu
drumul de la deal, până în două pietre hotară în chiotoarea locului dumnealui şetrar
Sandu Oatul, ce sânt de la deal de drum, unde mai puind şi noi alte două pietre hotară
chiotoarea locului bisericii, s-au aflat 43 stânjeni (peste 80 metri, n.n.).
Drumul mai vechi, a fost îngustat prin abuzurile megieşilor, făcându-l adesea impracticabil;
aceasta a făcut ca drumul Botoşanilor să fie „îndreptat” şi redeschis ulterior. Înainte de a avea
construcţii importante (Teatru, Universitate), Dealul Copoului reprezenta o atracţie doar ca loc de
plimbare, cu diverse atelaje sau călare. După 1800, drumul spre Copou fiind pavat cu bârne de
lemn, a dobândit denumirea de Podul Verde63. În zonă trebuie să fi existat, în veacul al XVIII-lea,
şi un pod de lemn, vopsit în verde, construit peste un mic râu64. Credem că nu întâmplător

62
Documente Iaşi, VIII, nr. 400, p. 507-508.
63
Ion Mitican, Urcând Copoul cu gândul la Podul Verde, Ed. Tehnopress, Iaşi, f.a. [2006].
64
Mircea Ciubotaru, Lexic şi toponimie în Moldova. Podul Alb, Podul Roşu, Podul Verde, „Anuarul de Lingvistică
şi Istorie Literară” (ALIL), t. XLVII-XLVIII, 2007-2008, Bucureşti, p. 311-317 (mai ales notele 6, 7).
19
penitenciarul oraşului, care a funcţionat în casa Canano, aflată vizavi de Biblioteca Centrală, purta
denumirea de „Poarta Verde”. Începuturile istorice ale Bulevardului Carol I de astăzi pot fi, însă,
subiectul unui alt studiu, aşa încât ne mulţumim doar a semnala aici potenţialul acestui subiect, fără
a ne putea permite dezvoltarea sa, tema beneficiind de un spaţiu limitat în economia lucrării de
faţă.
La Arhivele Naţionale Iaşi se păstrează o schiţă a locului, din 1826, care nu are calităţile
estetice ale planului de la 1807, dar oferă, totuşi, câteva detalii interesante. Planul are următoarea
însemnare: „Această închipuitoare hartă de mine s-au făcut, la an 1826 august 24. Constantin
Timircan vornic porţii”65. Planul reprezintă chiar colţul pe care este amplasată astăzi Biblioteca
Centrală Universitară, putând fi văzute Uliţa Mare spre Copou la deal, Uliţa ce vine la Copou,
Păcurari precum şi Drumul Sării, spre Păcurari. În plan sunt însemnate Locul bisericii cu
hramul Sfintii Paraschiva Prepadomna, locul lui Manolache Calmuschi (BCU). La deal de
acestea este arătat Locul caselor dumnealui aga Ioan Carpu (beneficiarul „hărţii”). Acestea se
aflau în dreptul frumoasei clădiri ce găzduieşte astăzi Institutului de Igienă Publică. Locuinţa
agăi Carp era însă mai în spate, la faţa uliţei aflându-se o seamă de acareturi ale gospodăriei sale,
precum „pivniţa şi cuhniei şi alte două, cu grajdul”, după cum arată planul de la 1826.
Regulamentul Organic din 1832 prevedea înfiinţarea de pieţe publice în jurul unor biserici din
zona centrală a oraşului, astfel apare ideea proiectului Pieţei de la Sf. Paraschiva66. Abia în 1841
se dă curs acestei prevederi, făcându-se măsurătorile şi proiectele necesare67. Vizat pentru piaţă
era terenul pe care se află astăzi Biblioteca Centrală Universitară ce se învecina direct cu biserica
Sf. Paraschiva. Pe plan apare ca „locul pitarului Ioniţă Cerchez”. La 1844, când se dezbătea încă
problema, proprietar al locului era căminarul Costache Cazimir, stabilit în Basarabia. De fapt,
soţia sa, Pulheria Calmuschi, primise acest loc drept zestre, cu prilejul căsătoriei68. Pe acel loc se
aflau nişte dughene din vălătuci, închiriate de proprietar unor negustori evrei; acestea fuseseră
demolate de Municipalitate, pe la 1837. Negustorii respectivi se angajaseră să construiască
dughene din piatră şi cărămidă, după modelele oferite de autorităţi. Datorită plângerii Bisericii
Sf. Paraschiva, autorităţile urbei au decis ca pe acel loc să se amenajeze o piaţă publică69.

„Uliţa Strâmbă“ din zona Pieţei „Mihai Eminescu”

Deşi poate părea o chestiune colaterală, credem că este necesară aici o paranteză dedicată
unei probleme neelucidate satisfăcător până acum. Examinând planul din 1807, Constantin Turcu
a remarcat că uliţa pe care este aşezată biserica Sf. Nicolae cel Sărac este denumită aici „Uliţa
Strâmbă”, fără să ofere şi o explicaţie a acestui fapt70. Denumirea uliţei a fost adăugată pe plan
cu scriere chirilică, de mână, folosind o cerneală puţin mai deschisă, la 1807, de altă mână decât
cea a desenatorului iniţial. Indicaţia pare a fi o greşeală, dacă denumirea nu ar fi fost scrisă încă
din epocă, negru pe alb71. De fapt, asupra acestei uliţe stăruie, de multă vreme, numeroase
neclarităţi, care merită să fie readuse în discuţie, cu speranţa limpezirii lor.
65
Planul de la 1826 se află la Arhivele Naţionale Iaşi, Colecţia Documente, P. 403/138.
66
Dan Dumitru Iacob, Proiecte edilitare în Iaşii primei jumătăţi de secol XIX. Piaţa de la biserica Sfânta
Paraschiva, în IN, IV-VII, 1998-2001,p. 125-140.
67
Ibidem, p. 125.
68
Dan Dumitru Iacob, op. cit., p. 128-129; vezi şi doc. din 1848, Anexa I, p. 133-134.
69
Ibidem, p. 130.
70
DJANI, Documente, P.793/21. C. Turcu, Îmbogăţirea depozitelor Arhivelor Statului Iaşi, RA, 1961, nr. 2,
p. 214-216 (planul este reprodus a p. 215).
71
Biserica Sf. Nicolae nu este arătată niciodată în documente ca fiind pe Uliţa Stâmbă, ci doar în Muntenimea de
Mijloc. La prima atestare, în 1690, este arătată ca fiind pe Uliţa Dinafară.
20
Se ştia că în oraşul Iaşi exista o uliţă cu această curioasă denumire – „Uliţa Strâmbă” – însă
amplasarea ei era fixată, în mod tradiţional, într-o altă parte a oraşului, şi anume în fosta stradă
Dancu (astăzi în zona Uzinei Teatrului Naţional), care se întâlnea cu Podul Vechi (str. Costache
Negri). Aşa este localizată Uliţa Strâmbă de Constantin Cihodaru pentru secolul al XVII-lea.
Se considera că, deşi era foarte aproape de zona veche a oraşului, aceasta era prima uliţă ce
aparţinea Târgului Nou, cu axul pe Uliţa Hagioaiei (Sf. Spiridon)72. „Între oraşul vechi şi Măji
(zona Teatrului, n.ns.) s-a interpus Uliţa Strâmbă. În actul din 6 iunie 1623, în care este
menţionată pentru prima dată, se notează că este situată în Târgul Nou. Potrivit lucrării citate,
Uliţa Strâmbă pleca din Podul Vechi, din apropierea extremităţii apusene a acestuia şi, după ce
cotea în dreapta mănăstirii Sf. Sava, ieşea lângă Teatrul Naţional de astăzi, în faţa
Conservatorului. Corespundea actualei străzi Dancu. Aproape de capăt, lângă clădirea Teatrului
Naţional de astăzi, se afla biserica Dancu, datând din secolul al XVI-lea, iar în colţul pe care-l
făcea cu Uliţa Golia (str. Cuza Vodă) era un han (cărvăsărie) al mănăstirii Golia. Ca şi strada
Pantelimon, Uliţa Strâmbă se mai numea şi Uliţa Chervăsăriei”73.
Vom relua documentele veacurilor XVII-XVIII pentru a încerca elucidarea amplasării
Uliţei Strâmbe, pentru care sunt propuse cele două locaţii diferite. Există, într-adevăr, mai multe
documente care identifică Uliţa Strâmbă cu strada Dancu de mai târziu, dintre Teatrul şi
Maternitate, aşa cum am văzut. Astfel, documentul din 17 august 1648, se referă la o casă cu
pivniţă, ce o ţine Istrate Măciucă „pe Uliţa Strâmbă, în colţul Uliţii, împotriva chervăsăriei
mănăstirii Golia”74. Alt document, din 15 septembrie 1662, arată că Iorga, fiul lui Caraiane fost
vornic vinde doctorului Moise casele sale de „pe Uliţa Strâmbă, lângă Podul Vechi, între casele
lui Palade aga şi Hariton cel bătrân”75. Lângă casele doctorului Moise erau şi altele, ce
aparţineau Mănăstirii Trei Ierarhi (1669 noiembrie 19)76. La 4 iulie 1671, Condrea negustor
vinde lui Teodosie, episcop de Rădăuţi, o casă cu piviniţă de piatră „pe Uliţa Strâmbă, aproape
de biserica lui Danco“77. Aceeaşi locaţie este susţinută şi de documentul din 20 aprilie 1664, prin
care Istrate Dabija întărea lui Miron Costin mare comis (cronicarul) casele cu pivniţă de piatră
dedesubt şi beci, şi cu alte pivniţe deosebit (foste ale şetrarului Andriaş, fiul logofătului
Toderaşco), pe Uliţa Podului Vechi (foste ale lui Dumitraşco Solomon mare sulger)78.
Publicarea documentelor oraşului Iaşi într-o preţioasa serie de volume, de către profesorul
Ioan Caproşu oferă o perspectivă mai cuprinzătoare şi mai completă asupra acestei chestiuni.
Putem astfel constata că numeroase documente din secolele XVII-XVIII menţionează existenţa
Uliţei Strâmbe în legătură cu Târgul de Sus, cu extremitatea Uliţa Hagioaiei dinspre Piaţa „Mihai
Eminescu“ de astăzi.
Chiar prima menţiune documentară, cea din 6 iunie 1623, ni se pare a fi elocventă în acest
sens: Dumitraşco Ştefan mare vornic de Ţara de Jos primea danie nişte dughene cu locul lor,
„ce este în târgul Iaşilor, pre Uliţa Strâmbă, în Târgul Nou”79, de la mătuşa sa, Sinticlichiia Bilăi,
pentru a o îngriji la bătrâneţe. Alte documente au venit în sprijinul acestei localizări, aducând
mai multe detalii. Astfel, la 1 mai 1662, Istrate Dabija vodă întărea lui Stamatie fost mare
postelnic stăpânirea asupra caselor de pe Uliţa Strâmbă şi şase dughene din Târgul de Sus.
Se arăta că acestea erau „case gata şi cu loc cu tot ce este pe uliţa [Strâmbă] şi şase dughene gata

72
Istoria oraşului Iaşi, vol. I, Editura Junimea, Iaşi, 1980, p. 53.
73
Ibidem, p. 53.
74
Documente Iaşi, vol. I, nr. 351, p. 421-423.
75
Documente Iaşi, vol. II, nr. 34, p. 29.
76
Documente Iaşi, vol. II, nr. 293, p. 271.
77
Documente Iaşi, vol. II, nr. 357, p. 331. Vezi şi documentul din 10 iulie 1673, nr. 404, p. 371.
78
Documente Iaşi, vol. II, nr. 64, p. 66-67.
79
Documente Iaşi, I, nr. 150, p. 201-202.
21
ce sunt în Târgul de Sus, unde se împreună Uliţa ce vine dinspre Braşoveni cu Uliţa Târgului de
Sus, ce se cheamă Podul Hagioaiei”. Acestea erau „case gata, pre Uliţa Strâmbă (…) ce sunt în
Târgu de Sus, ce să cheamă Podul Hagioaiei, unde este împreunarea uliţelor”80.
Uliţa Strâmbă şi uliţa Pârvuleştilor. Documentele oraşului Iaşi atestă două denumiri ale
acestei uliţe, nume pentru care este dificil de stabilit o succesiune, ele fiind folosite, practic, în
paralel. Prima menţiune a celeilalte denumirii a uliţei apare în actul din 23 mai 1666, prin care
Ieremia dascăl a vândut „un loc de case de la Zid, pre Uliţa Pârvuleştilor”81. Denumirea apare şi
în alte documente ulterioare: 1681 aprilie 682, 1681 octombrie 2683, 1703 martie 384. Importantă
este însă precizarea din 7 septembrie 1736, cuprinsă în actul emis de Grigore II Ghica, prin care
întărea lui Dumitraşco ispravnicul marelui grămătic stăpânirea asupra unor locuri de casă pe
Uliţa Pârvuleştilor. În document este amintită o hotarnică în care vorbea despre nişte „locuri de
casă pe Uliţia Pârvuleştilor, la capul zidului haznalii, din gios”85. În hotarnică este menţionat şi
„malul Râpii”.
Identitatea Uliţei Strâmbe cu Uliţa Pârvuleştilor, cel puţin pe un anumit segment al
acesteia, a fost pusă în evidenţă, cu mulţi ani în urmă, şi de profesorul Mihai Costăchescu,
într-un articol dedicat caselor aflate, în vechime, pe locul Colegiului Naţional din Iaşi 86.
Documente folosite de acesta se aflau în colecţia Bibliotecii Centrale Universitare din Iaşi.
Astfel, la 26 octombrie 1681, preotul Vasile, de la biserica Talpalari („Naşterea
Născătoarei”), fiul preotului Gligorie, cu fraţii săi, au vândut o casa părintească de pe Uliţa
Pârvuleştilor, lui Alexandru Armaşul, cu 33 lei bătuţi. Casa se afla între casa lui Petre căpitanul
şi cea a serdarului Gheorghiţă Albotă, peste drum de casa lui Ştefan Feştilă (?)87. La 14 februarie
1731 un anume Costin şi soţia sa Măriuţa vindeau preotului Ursu Zugravul o casă cu loc cu tot,
din Uliţa Strâmbă, între casa lui Petre căpitanul şi casa lui Gheorghiţă Albotă serdarul, cu preţul
de 20 lei88. Un alt document, din 20 mai 1710 arată că Silion feciorul lui Neculai, nepotul Petrii,
ce-au fost căpitan, a vândut preotului Ion de la biserica răposatului Iordache Cantacuzino mare
vistiernic (Talpalari), şi fiilor acestuia, un loc de casă pe Uliţa Strâmbă, între locul lui Voicu şi
locul casei lui Vasile fost armaş, până în locul lui Mihalache Terlea ce a fost hotnog, pentru 18
lei bani gata89. La 14 februarie 1731 un anume Costin şi soţia sa Măriuţa vindeau preotului Ursu
Zugravul o casă cu loc cu tot, din Uliţa Strâmbă, între casa lui Petre căpitanul şi casa lui
Gheorghiţă Albotă serdarul, cu preţul de 20 lei 90. Într-un document din 21 septembrie 1750,
preotul Ioan Zugrav mărturisea că a moştenit de la părinţi locul de pe Uliţa Strâmbă, pe care şi-a
construit casa: „am o casă cu locul pe Uliţa Pârvuleştilor, ce se zice acum Uliţa Strâmbă“91.
Biserica Banu şi Uliţa Strâmbă. Uliţa Strâmbă urma, oarecum, traseul străzii Banu
(Gavriil Muzicescu). Biserica Banu, la începutul secolului al XIX-lea, era denumită şi „Biserica
Calicilor” deoarece era patronată de Breasla calicilor (cerşetorilor), care îşi avea sălaşurile

80
Documente Iaşi, vol. II, nr.24, p. 22-23.
81
Documente Iaşi, II, nr. 130, p. 118-119.
82
Documente Iaşi, II, nr. 550, p. 490-491.
83
Documente Iaşi, II, nr. 563, p. 501.
84
Documente Iaşi, III, nr. 220, p. 189-190.
85
Documente Iaşi, IV, nr. 296, p. 215-216.
86
M. Costăchescu, Din actele vechi ale caselor ce au fost pe locul Liceului Naţional din Iaşi, în „Anuarul
Liceului Naţional din Iaşi“ pe anii şcolari 1942-43, 1943-44, 1944-45, (Omagiu profesorului Mihai Costăchescu),
Iaşi, p. 38-44.
87
Ibidem, p. 39-40.
88
Ibidem, p. 31-44.
89
Ibidem, p. 41-42.
90
Ibidem, p. 31-44.
91
Documente Iaşi, V, nr. 634, p. 405.
22
undeva prin apropiere92. Inscripţia unei cădelniţe de argint donate bisericii pentru pomenirea
spătarului Alecu Bran, se arată că biserica Banu se afla „lângă uliţa Strâmbă”93.
Din vechile documente aflăm, într-adevăr, că Biserica Banu se învecina cu Uliţa
Strâmbă94. Astfel, la 12 octombrie 1800 ctitorii şi poporeni depun jalbă precum că „locul ce l-a
avut biserica din vechi, cel mai mult s-ar fi împresurat atât de dumnealui spătar Ion Canano şi
dumnealui ban Grigore Başotă, cât şi despre locul lui Vârnav, luându-le şi o uliţă care n-ar fi
fost drum vechiu, numindu-se Uliţa Strâmbă”95. Vecinii cimitirului erau: de la deal, Uliţa
Sârbească, de la vale Uliţa Strâmbă; din jos Şerban Constantin Canano, iar din sus Ioan Canano.
S-a păstrat hotarnica cimitirului bisericii Banului de pe uliţa Strâmbă, din 12 octombrie
1800, în care se arată hotarnice din anii 1736 (7244), 1767 (7275) şi 1762. Documentul arată că
locul, „din sus, în capătul ţintirimului de la deal, se megieşeşte cu uliţa Sârbească şi capătul
ţintirimului de la vale se megieşeşte cu Uliţa Strâmbă”96.
Informaţii interesante oferă şi actele banului Grigore Başotă, cu o hotarnică de la 1767
(7275) iunie 26: marginea din jos a locului şi cea din sus a cimitirului era de 30 stânjeni
(cca. 60 m). Se arată că această proprietate intrase cu 6 stânjeni şi 4 palme pe locul cimitirului,
„iar lungul marginii cei din sus este despre biserica din uliţa Strâmbă”97. Marginea din jos a
cimitirului, dinspre banul Başotă şi slugerul Vârnav, măsurată „din Uliţa Sârbească până în Uliţa
Strâmbă, 49 stânjeni şi 2 palme“, iar în celălalt capăt 37 de stânjeni, între cele două uliţe. Uliţa
Strâmbă era împresurată de slugerul Vârnav şi de spătarul Şerban Cantacuzino [sau Ioniţă] 98.
Marginea din sus a cimitirului se învecina cu spătarul Ioan Canano, care cuprinsese vreo cinci
locuri de casă; după documente nu s-a putut stabili marginea cimitirului, dar martorii arată că
acesta a mai dat din locul ogrăzii sale o parte pentru îndreptarea marginii de sus cimitirului
bisericii. Astfel, din Uliţa Strâmbă până în uliţa Sârbească s-au măsurat 37 de stânjeni. Capul
locului de la Uliţa Sârbească [între locurile Canano şi Başotă] a ieşit de 50 stânjeni; Măsurat
capul locului de la vale [din spate], dintre locurile spătarului Ion Canano şi sulgerului Vârnav şi
au ieşit 26 stânjeni. Astfel, locul ţintirimului a fost stâlpit cu 8 pietre hotare, câte două la cele
patru colţuri. Iar pentru împresurarea Uliţei Strâmbe din hotarnica de la 7244 aprilie, s-au găsit
împresurat atât despre o căsuţă a bisericii cât şi despre grajd şi un bordei al dumnealui spăt. Ion
Canano, pentru care a răspuns vechilul că a zis însuşi dumnealui spătarul [Ion Canano] că le va
ridica şi va deschide uliţa, Uliţa Strâmbă mai era împresurată şi de spătarul Şerban Canano.
Este amintită o mărturie hotarnică de la 1792 octombrie 25, de la vornicii de poartă Andrei
Mogâlde şi Ştefan Ciogolie, în care se arată că hotarnica cea veche [din 7244], dar nici o urmare
după dânsa nu face, ci au hotărât cum li s-a părut împresurat, şi pe Uliţa Strâmbă numind-o uliţă,
fără să caute urmare ce înapoi cât este de largă, printre locul sulgerului Vârnav şi locul sulgerului
Ion Bran.
Având în vedere toate aceste informaţii documentare, aparent contradictorii,
Gh. Ghibănescu încercase şi el să schiţeze traseul Uliţei Strâmbe, după cum urmează: „Din dosul
Podului Vechi şi al Bărboiului plecau spre nord-est două uliţi”: Uliţa Strâmbă şi Uliţa Hagioaiei.
„Uliţa Strâmbă, ce mergea şerpuind în dosul locurilor de casă, ce dădeau în Uliţa Mare şi mergea
spre Măji, adică spre Sf. Sava, mănăstirea Dancu şi trecea (…), spre Sf. Ioan Botezătorul din

92
Paul Mihail, Contribuţii documentare la istoria oraşului Iaşi (Biserica Banu), I, în AIIAI, XXIV, 1987/1, p. 418.
93
Ibidem, p. 472.
94
Ibidem, p. 419, 446.
95
Paul Mihail, op. cit., p. 446.
96
Ibidem, p. 446-447.
97
Ibidem, p. 447.
98
Ibidem, p. 447.
23
Măji”99. Potrivit lui Ghibănescu „în sus această uliţă, ce şerpuia până în locul Calicilor,
înconjurând toate râpile ce cădeau în Bahlui, se deschidea noua uliţă a Hagioaiei, după o veche
boieroaică – probabil o Prăjească – care atingea hindichiul despre nord, ce mărginea Uliţa
Târgului Dinafară…“. Cunoscându-se configuraţia veche a oraşului, este greu de imaginat ca o
uliţă care începea zona Teatrului Naţional de astăzi să ajungă cu un capăt de cealaltă parte a
bulevardului Independenţei, până la poalele Copoului. Acest traseu, dificil de urmărit, încerca să
reunească cele două ipoteze privitoare la Uliţa Strâmbă.
Potrivit Catastihului de la 1755, Uliţa Strâmbă cuprindea 68 de case, fiind printre cele mai
scurte100. Între aceştia se mai afla încă, un Costandin Pârvu101 diac la Vistierie şi Alexandru
Pârvu102, care slujea tot la Vistierie. Probabil că ei reprezentau familia după care uliţa (sau un
segment al ei) s-a numit şi Uliţa Pârvuleştilor.

PIAŢA „MIHAI EMINESCU” ÎN SECOLELE XIX-XX

Amenajarea Pieţei „Mihai Eminescu” a dus la dispariţia unui întreg cvartal de imobile,
precum şi a două mici străzi: Gh. Lascăr şi aleea Principesa Maria. Înfăţişarea de astăzi
reprezintă rezultatul sistematizării urbanistice, săvârşită în mai multe etape. Iniţial, la poalele
Copoului se afla o mică piaţă, denumită neoficial Tuffli, iar apoi, spre sfârşitul secolului
al XIX-lea, „Piaţa Carol I”. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, această piaţă era inclusă în
traseul aşa numitei „Uliţe Mari”, care pleca din faţa Palatului Ocârmuirii” (Palatul Culturii de
astăzi); aceasta cuprindea traseele actualelor străzi Ştefan cel Mare, Lăpuşneanu şi Carol I, un
adevărat ax al oraşului. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, piaţa a fost cuprinsă într-un alt proiect
edilitar, care reunea denumiri de străzi dedicate membrilor familiei regale. Noul traseu pleca din
Copou şi se îndrepta, simbolic, spre gară (adică spre noua capitală). Acesta cuprindea străzile
Carol I (Copou), Aleea Regina Elisabeta, Aleea principesa Maria, Esplanada „Regina Elisabeta”
(Râpa Galbenă) şi Bd. Regele Ferdinand I (strada Gării). În ultimii ani ai secolului al XIX-lea a
fost elaborat un plan urbanistic detaliat al oraşului Iaşi, ce urmărea îndreptarea şi lărgirea
străzilor oraşului; acest plan a modelat, în mare parte oraşul modern. Dosarele păstrate a
Arhivele Naţionale Iaşi cuprind numeroase planuri fragmentare ce înfăţişează vechile trasee ale
străzilor oraşului şi felul în care acestea au fost rectificate treptat, în cadrul procesului de
„aliniere” a străzilor.
Povestea clădirilor aflate odinioară în acest perimetru este destul de greu de reconstituit.
Întreprinderea presupune o cercetare aprofundată şi de durată în fondurile arhivistice ieşene, mai
ales în cele ale instanţelor juridice, care stau mărturie pentru moştenirea şi vânzarea de clădiri.
Ceea ce este relativ la îndemână sunt dosarele de imobil din fondul Primăriei oraşului Iaşi, care
acoperă perioada 1900-1940, cu unele referiri la deceniile anterioare. Potrivit formulei tipărite pe
coperta acestor dosare, ele sunt definite ca „Dosarul autorisărei pentru construcţii, reparaţii,
îngrădiri (…) corespondenţă privitoare la acele lucrări de dărâmări, exproprieri sau vânzarea
imobilului, fie din partea Comunei, fie din partea proprietarului”.
În cele ce urmează, vom încerca să rezumăm, informaţiile documentare cuprinse în aceste
dosare. Câteva planuri de detalii sau faţade de clădiri contribuie substanţial la reconstituirea

99
Gh. Ghibănescu, Catastihul Iaşilor din 1755, IN, fasc. 1, 1921, p. 9, 26. Catastiful a fost republicat de Ioan
Caproşu, Mihai-Răzvan Ungureanu, Documente statistice ale oraşului Iaşi, vol. I, Iaşi, 1999.
100
Ibidem, p.10.
101
Ibidem, p. 31.
102
Ibidem, p. 32.
24
înfăţişării edificiilor care împodobeau altădată străzile din perimetrul actualei Pieţe „Mihai
Eminescu”, astăzi dispărute. Aceste dosare dezvăluie un întreg mecanism pus la punct de
Primărie: modul în care municipalitatea urmărea starea de soliditate şi de igienă a clădirilor; felul
în care se acordau autorizaţiile pentru lucrările de întreţinere curentă sau modificările aduse
clădirii; procesul introducerii instalaţiilor sanitare moderne şi a luminii electrice; standardele
impuse pentru clădirile zonei I a oraşului; capacitatea Primăriei de a urmări, cu perseverenţă,
realizarea planului de aliniere a străzilor oraşului; mecanismul administrativ, juridic şi financiar
pus în funcţiune pentru exproprierile de utilitate publică. Din când în când, ies la iveală oamenii:
proprietari sau chiriaşi, poveşti de viaţă, detalii ce dau culoare istoriei urbane.
Pe la 1900 în acest spaţiu era amplasat un întreg cvartal de clădiri, ce adăposteau
magazine, ateliere diverse şi locuinţe. În paginile ce urmează, vom urmări în detaliu povestea
fiecărei clădiri în parte. Sunt mici istorii care fac parte din istoria cea mare a oraşului. În vechea
intersecţie de la poalele Copoului, un rol proeminent l-a avut strada Păcurari, al cărui capăt
înainta foarte mult, aproape de Casa Tineretului de astăzi. Strada Copou (Carol I) deschisă după
1804, printre cimitirele bisericilor Sf. Paraschiva de Sus şi Sf. Nicolae cel Sărac; anterior era aici
doar o potecă ce traversa spaţiul dintre cele două ţintirimuri. Am amintit de paradoxul că, deşi s-
a plecat de la o singură parcelă iniţială, palatul Tuffli a ajuns pe str. Păcurari, în timp ce biserica
Sf. Nicolae cel Sărac, pe str. V. Conta, fosta uliţă Sf. Nicolae. Având în vedere aceste realităţi,
vom începe descrierea clădirilor amintite din acest capăt al uliţei Păcurarilor.

Imobilele de pe strada Păcurari

Palatul Jockey-Club/ Cofetăria Tuffli (str. Păcurari nr. 2). Această elegantă construcţie
era, în mod tradiţional, clădirea istorică dominantă a Pieţei prin înfăţişarea sa arhitectonică şi
rolul său social (înainte de construirea Palatului Fundaţiei Ferdinand) (Fig. 21-22, 35). Neoficial,
mica piaţă de aici era numită de ieşeni, chiar „Piaţa Tuffli”. Memorialistul Vasile Panopol scria,
privitor la terasa cofetăriei Tuffli: „Unii ieşeni credeau că Piaţa Unirii este buricul oraşului, alţii
gândeau că el se află în dreptul acestei terase; eu eram printre aceştia. Într-adevăr, în vecinătatea
ei se întretăiau mai multe uliţe. Strada Lăpuşneanu îşi sfârşea parcursul, aceea a lui Vasile Conta
şi-l începea. Păcurarii plănuiau o lungă cale, strada Carol (Bd. Copou, n. ns.) îşi termina
scoborârea, pe când drumul dinspre Râpa Galbenă şi-l pregătea”103.
Clădirea care asigura capul de perspectivă al străzii Lăpuşneanu de altădată,
Jockey-Clubul, era privită diferit de ieşeni şi de administraţie. Potrivit numerotării străzilor
ieşene, acest imobil se afla pe str. Păcurari nr. 1 şi nu pe str. Lăpuşneanu, reflectând o situaţie
veche, în care Păcurarii erau strada mai importantă în această intersecţie şi nu vechea uliţă
Sârbească (Lăpuşneanu) sau cea care urcă spre Copou.
Fiind o clădire istorică, reprezentativă, trecutul ei poate fi reconstituit mai complet şi din
mai multe categorii documentare, spre deosebire de majoritatea clădirilor din zonă. Această
istorie începe în 1804, când Manolache Balş, epitrop al bisericii Sf. Nicolae cel Sărac (ce ar fi
ajutat în două rânduri la refacerea ei) a cerut acordul Mitropoliei de a zidi alături, pe terenul
bisericii, „o casă temeinică”, de piatră. Pe acel loc tot el ţinuse, anterior o crâşmă veche şi o
băcălie din piatră, stricată. De faţă cu Mitropolitul Veniamin s-au făcut măsurătorile şi s-a trasat
hotarnica locului viitoarei case. Potrivit lui Constantin Turcu, „Terenul avea forma unui

103
Vasile Panopol, Pe uliţele Iaşului, ediţie îngrijită şi introducere de Mihai Sorin Rădulescu, Editura Allfa, 2000, p.
107. Aici se află o istorie documentată, completă a casei şi a celor care o frecventau.
25
patrulater neregulat, cu un perimetru de 116 stânjeni şi se mărginea cu: poarta ogrăzii bisericii,
podul (uliţa) Păcurarilor, podul Copoului, locul vornicului Grigore Ghica, al lui Dumitrachi, fiul
lui Ioniţă Balş baş-ceauş şi cu cimitirul bisericii”. Se pare că această clădire a fost construită
după planurile tânărului Gheorghe Asachi, prin anii 1804-1807.
Casa lui Manolache Balş a fost dată ca zestre Ecaterinei, fiica acestuia, căsătorită cu
Iordache Filipescu, ce avea pe atunci rangul de căminar. Aceasta a vândut casa banului Alecu
Beldiman, la 22 noiembrie 1812, cu prilejul mutării sale la Bucureşti104. În actul de vânzare se
menţionează că locul era împrejmuit cu ziduri şi că în curte exista o clădire de piatră „cu apa ce
vine la cişmelele oraşului şi afară din ogradă, după izvodul împărţirii apei ce este făcut între
tovarăşii apei aceştia. De la fereastra casei sale a privit vornicul Beldiman cum a fost distrusă, la
1821, statuia de la cişmea, care reprezenta un călugăr eremit; aici a scris „Jalnica Tragedie”.
Casa a fost moştenită apoi de marele postelnic Vasile Beldiman 105. În martie 1839, Elena,
cea de-a doua soţie a postelnicului, a vândut casa boierului Lupu Balş. Pe la 1845, proprietară a
case era Elena Sturdza-Păstrăvanu, fiica logofătului Iordache Catargiu, ce fusese măritată mai
întâi cu Iorgu Ghica, iar apoi cu beizadea Gheorghe, fiul domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza106.
Din această epocă, se ştie că locuinţa avea „două rânduri” (parter şi etaj), şapte odăi şi două
saloane.
Elena Sturdza a vândut clădirea avocatului Vasile Scully. După 1872, acesta a dat
edificiului, înfăţişarea cunoscută din vechile vederi, cu frumoasele statui în stil antic de pe faţade
şi frontispiciu. Vasile Scully a adus modificări clădirii, transformând ferestrele mici ale
parterului în vitrine luminoase, în vederea găzduirii unor magazine moderne. La 1867 aici s-a
instalat „Hotel d'Angleterre”, ţinut de Iosif Holştein. Prin 1876 saloanele de la etaj au fost
închiriate Jockey-Club-ului, iar la parter era găzduit un restaurant. În septembrie 1885, cofetarul
elveţian Richard Tuffli se muta la parterul aceleiaşi clădiri, deschizând vestita cofetărie ce-i purta
numele. Pe la 1910, cădirea fiind scoasă la vânzare de Creditul Urban, a fost cumpărată de
jockeişti, care au stăpânit-o până la 1945. Prin anii 1960 clădirea încă mai găzduia Librăria
„Cartea Rusă”, „A.L.R.U.S.” şi „S.R.S.C.”-ul. Clădirea a fost demolată prin 1966, lăsând locul
micului scua] în care este amplasat Grupul statuar al Voievozilor şi deschizând perspectiva casei
Cantacuzino-Cozadini asupra Pieţei.
Dosarul de imobil creat de Primărie oferă noi detalii asupra istoriei acestei case. Clădirea
din str. Păcurari nr. 2 apare ca având drept proprietari succesivi Creditul Urban Iaşi şi Cofetăria
Tuffli. La 18 iunie 1899, Creditul Urban Iaşi, Serviciul Contencios, comunică Primăriei Iaşi
faptul că, în urma lucrărilor de aliniere a străzii, „din cauza îngustării trotuarului din faţa
imobilului nostru din str. Păcurari nr. 2 (cofetăria Tuffly) suntem nevoiţi a schimba poarta de
acces din curte. Vă rugăm, deci, să binevoiţi a ne da cuvenita autorisaţiune pentru aşezarea ei în
str. Păcurari şi astuparea bortelor”107. Recomandările semnate de arhitectul oraşului I. Vignali şi
inginerul şef Ch. Chaigneau, arată că solicitarea se referea la „a zidi şi a închide poarta actuală,
ce cată spre piaţa din faţa casei, deschizând o altă poartă şi portiţă în grilajul dinspre strada
Păcurari, însă cu condiţiunea de a se aşeza întreaga linie a grilajului pe linia indicată pe alăturatul
extras de pe planul de aliniament, adică paralel şi îndepărtat cu 13.00 m de linia ce pleacă
dinspre colţul de răsărit a zidului de împrejmuire, a Penitenciarului Central trecând prin colţul
despre răsărit a casei nr. 3. După ieşirea temeliei soclului în faţa pământului nu va continua
104
Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale (DJANI), Documente, P. 793/22. Odată cu casa, Ecaterina
Filipescu (n. Balş) a vândut şi toată mobila dinăuntru, potrivit unui inventar separat (P. 793/24).
105
DJANI, Documente, P. 793/26. În acest document, din 1839, se face şi un istoric al proprietăţii.
106
Rudolf Şuţu, Iaşii de odinioară, vol. II; Ion Mitican, Strada Lăpuşneanu de altădată, Iaşi, Ed. Tehnopress, 2002,
p. 9-10. Vasile Panopol, op. cit., p. 107-118.
107
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 5.
26
lucrările, până nu va cere mai întâi arhitectului Comunei să-i verifice alinierea şi acesta-i va
certifica de verificare”108.
La dosar este anexat şi un Extras din planul de aliniament al stradelor Păcurari şi Carol I,
aprobat prin Decret Regal nr. 2233, din 19 iunie 1889109. Este haşurată suprafaţa supusă
exproprierii pentru lărgirea Bd. Carol (Copou), fâşie lată de 10 m. Pentru Bd. Copou era
prevăzută o lăţime de 16 m; strada Păcurari se prevedea o lăţime de 13 m (Fig. 24).
Serviciul de Igienă semnala, la 3 mai 1900, că la Cofetăria Tuffli în ograda se face
murdărie mare, aceasta nefiind pavată, precum se cuvenea pentru zona I a oraşului. Creditul
Urban Iaşi, ca proprietar al imobilului, este somat ca de urgenţă să paveze această curte
interioară, aşa cum prevede regulamentul de urbanism110. La 14 iunie, Creditul Urban răspunde
că „Societatea nedispunând pentru moment de mijloace ad-hoc, pentru a face din nou pavarea
ogrăzei caselor unde e instalată cofetăria Tuffli, (...), consiliul de administraţie, căruia i s-a supus
cazul în deliberare, a decis ca această lucrare să se execute mai târziu”111. La 13 septembrie
1906, Creditul Urban din Iaşi cerea autorizaţie pentru a face unele lucrări la imobilul său din
str. Păcurari nr. 2 (Jockey Club): „1. Reparatul acoperământului parţial cu tablă nouă;
2. Văpsitul lui; 3. Reparatul ulucelor; 4. Şi alte lucrări de reparaţie şi întreţinere”112.
Avizul tehnic de pe verso revedea că: „Înlocuirea câtorva table de pe acoperământ prin altele noi
şi văpsirea lui în oloi, repararea hogeagurilor, repararea tencuielilor exterioare, şi vopsirea lor cu
lapte de var în culoare, se pot autoriza”113.
Cofetarul Richard N. Tuffli, la 31 martie 1910, solicita o autorizaţie din partea Primăriei
pentru lucrări de întreţinere a imobilului din str. Păcurari nr. 2 (Jockey Club) 114.
Din textul avizării, se vede că imobilul se afla în continuare sub ipoteca Creditului Urban;
petentul era autorizat „să repare tencuielile casei la exterior şi să deie o culoare din lapte de var”.
La 27 iulie 1912 Primăria soma pe Richard Tuffli ca în termen de 8 zile să instaleze un contor la
instalaţia de apă din cofetărie; acesta s-a conformat115.
O curiozitate administrativă este faptul că, deşi construite pe aceeaşi proprietate iniţială,
clădirea Jockey Clubului (fosta casă Th. Balş) şi Biserica Sf. Nicolae cel Sărac ajung să fie
amplasate în două despărţituri diferite ale oraşului. Primarul Iaşilor invita, la 20 mai 1921,
pe arhitectul oraşului să verifice dacă localul Jockey Club şi Epitropia Bisericii Sf. Nicolae cel
Sărac (imobilele alăturare, din despărţiturile I şi III, str. Păcurari nr. 2 şi str. V. Conta)
s-au conformat somaţiei ca, în termen de 48 de ore, „să se închidă locul desgrădit din faţa
acelor imobile”116.
La 30 iunie 1921, antreprenorul Iosub Cohn a executat lucrările de refacere a gardului şi
cerea plata din partea Primăriei, inclusiv pentru lucrările care nu erau cuprinse în devizul iniţial,
dar au fost cerute de arhitectul oraşului117. Scoaterea a trei rădăcini de copaci şi nivelarea
terenului; subzidire cu piatră deasupra stratului de beton al fundaţiei gardului, pe distanţa de
21,60 m (cu înălţimea de la 0,00 la 0,30 m); două gropi în piatră pentru fixarea stâlpilor de fier la
poartă, de 2x2 şi 140 cm; refacerea porţii de fier, care lipsea. Să i se plătească şi cele 16 zile de

108
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 7.
109
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 14.
110
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 9.
111
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 13.
112
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 34.
113
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 34v. Autorizaţiunea, la f. 35.
114
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 36.
115
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 38, 41.
116
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 44.
117
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 53.
27
muncă „care le-am pierdut cu săparea stâncilor de piatră pentru fixarea stâlpilor de fier”118.
Lucrările au costat 7708,70 lei. Devizul acestor lucrări arată că a fost „remontat” grilajul de fier
şi soclul de piatră, pe noul aliniament. Soclul de piatră al gardului metalic a fost aşezat pe
fundaţie de beton; au fost completate lipsurile grilajului metalic119. Refacerea zidului despărţitor
dintre Jockey Club şi Epitropia Sf. Neculai cu cărămida existentă (refolosită), pe fundaţie de
piatră şi tencuit pe amândouă părţile. Consolidarea restului de grilaj care a fost scos şi în urmă
reaşezat la loc120. Din poarta metalică lipsea o jumătate, care a fost înlocuită prin modificarea
unei porţiuni de gard vechi.
Pe la 1928, proprietar al imobilului era cofetarul Constantin Vlădescu. Un chiriaş al său,
pe care voise să-l evacueze, l-a reclamat Primăriei, arătând că: „în str. Păcurari nr. 2, zona I,
în ograda Cofetăriei C. Vlădescu, (...) proprietarul se foloseşte de un şir întreg de magazii,
bucătării de vară, comodităţi etc., insalubre în ultimul grad posibil şi foarte primejdioase târgului
în caz de incendiu, fiind alipite de clădirile vecine şi de marea clădire a Jockey-Clubului. Toate
aceste construcţii au fost construite fără autorizaţie. Subsemnatul consider că prin această
reclamaţie aduc un real serviciu Comunei”121. I. Ciure, delegat din partea Primăriei, consemna că
a găsit la faţa locului „două magazii vechi de scândură de brad, una care serveşte de bucătărie de
vară, lipită de clădirea Jockey-Clubului şi a doua care serveşte de depozit de sticle, lemne, lăzi
etc. Lipită de casele din curtea Jockey-Clubului. Ambele sunt vizibile din str. Lăpuşneanu, având
un aspect foarte urât, neregulamentare şi fără autorizaţie executate”122.
La 16 mai 1932, proprietarului Constantin Zamfirescu, domiciliat în Bucureşti, solicita o
autorizaţie pentru „amenajarea unui local de consumaţie (numai la parter), situat în clădirea
Jockey-Club, constând în: schimbarea tâmplăriei, pardoselilor şi zugrăvelilor” 123. Primăria
acorda autorizaţie ca, la proprietatea din str. Păcurari nr. 2, să schimbe uşile şi ferestrele în
dimensiunile existente, pe unde va trebui, având spre stradă deschiderea în interior; asemenea va
înlocui duşumelele şi repara tencuielile, şlefuind şi văruind124.
La dosar se mai află şi un deviz de lucrări pentru instalaţia canalului la Cofetăria
d-lui C. Zamfirescu, din str. Păcurari nr. 2, proprietatea Jockey Club125. Executantul lucrării
a fost Iosif Streit, a cărui firmă de Instalaţii de apă, canal şi calorifere se afla pe str. Mitropoliei
nr. 10. Este anexată şi o planşă: Planul racordului la canal la Cofetăria C. Zamfirescu,
la reţeaua din Bd. Carol (Copou)126 (Fig. 23). Desenul făcut cu această ocazie oferă imaginea
planului acestei case. Pe faţadă era marele salon, desfăşurat în lungime, cu şase ferestre mari şi o
uşă la mijloc. În jurul unui hol central, sunt aliniate, pe două rânduri, trei camere mici. În partea
din spate se detaşează, spre exterior absida semicirculară a salonul oval. Acesta este planul
parterului, cu unele ferestre anulate, probabil. La etaj trebuie să fi avut mai multe ferestre, care să
ofere lumina necesară.

118
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 53.
119
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 55.
120
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 56; 58-59.
121
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 67-67v.
122
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 67v.
123
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 83.
124
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 82.
125
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 1.
126
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/2, f. 84.
28
Palatul Fundaţiei Universitare „Regele Ferdinand I”/ Biblioteca Centrală Universitară
„Mihai Eminescu”. Clădirea monumentală care domină astăzi peisajul Pieţei „Mihai Eminescu”
este aceea a bibliotecii universitare, care străjuieşte poalele Copoului, un adevărat Palat al Cărţii.
În Arhivele ieşene, istoria locului are două părţi distincte, cărora le corespund două dosare:
înainte şi după construirea Fundaţiei Ferdinand. Perioada anterioară anului 1930 reprezintă
un fel de „preistorie” a impozantului Palat al Fundaţiei.
Am văzut că, în vechime, locul a aparţinut lui Vasile Şoroagă, iar apoi lui Manolache
Calmuschi. Studiile urbaniştilor au evidenţiat faptul că aici, pe locul actualei Biblioteci
Universitare, s-a încercat, pe la 1845, amenajarea celei dintâi pieţe civice („de paradă”)
din capitala Moldovei. Chiar dacă tentativa nu a putut fi materializată, iniţiativa merită a fi
consemnată127. Regulamentul Organic din 1832 prevedea înfiinţarea de pieţe publice în jurul
unor biserici din zona centrală a oraşului. Abia în 1841 se dă curs acestei prevederi, făcându-se
măsurătorile şi proiectele necesare. Vizat pentru piaţă era terenul pe care se află astăzi Biblioteca
Centrală, ce se învecina direct cu biserica Sf. Paraschiva. Pe plan apare ca „locul pitarului Ioniţă
Cerchez”. La 1844, când se dezbătea încă problema, proprietar al locului era căminarul Costache
Cazimir, stabilit în Basarabia. De fapt, soţia sa, Pulheria Calmuschi, primise acest loc drept
zestre, cu prilejul căsătoriei128. Pe acel loc se aflau nişte dughene din vălătuci, închiriate de
proprietar unor negustori evrei; acestea fuseseră demolate de Municipalitate, pe la 1837.
Negustorii respectivi se angajaseră să construiască dughene din piatră şi cărămidă, după
modelele oferite de autorităţi. Datorită plângerii Bisericii Sf. Paraschiva, autorităţile urbei au
decis ca pe acel loc să se amenajeze o piaţă publică129.
La 28 martie 1900, proprietarul terenului de la intersecţia străzii Păcurari cu Bd. Carol I,
profesorul A.C. Cuza, cunoscută persoană publică. Acesta era somat de primărie să îngrădească
locul, pentru ca să poată fi construit în mod definitiv trotuarul130. Se ştie că la 8/21 iunie 1911 pe
acest teren viran, îngrădit cu gard de lemn, era instalat Circul Henry131.
In iunie 1912, pe acest loc al lui A. C. Cuza, doi asociaţi, Marcel Dudekewici şi Luca
Bogdan cereau autorizaţie pentru a construi un „teatru reflecto-optic”, după proiectul inginerului
Primăriei132. La 23/5 mai 1914, agentul Primăriei semnala că pe locul viran al cărui proprietar
era A. C. Cuza s-a instalat Circul „Könyöt & Brothers”, cu un număr de 40 de cai, trei elefanţi,
patru urşi, mai mulţi câini şi 150 oameni, care produc zilnic o cantitate enormă de gunoi, pe care
refuză să-l îndepărteze, în ciuda somaţiilor133.
La 15 noiembrie 1923 era încheiat un proces-verbal, în care se constată existenţa unor
magazii din lemn pe proprietatea d-lui P. Iliescu, din str. Păcurari nr. 4, numită „Arenele
Romane”. Se constata existenţa mai multor barăci din lemn în care se ocupă cu comerţ de fruct
domnul D. D. Miron, iar domnul V. Lunganu are o cizmărie. Alături de acestea era proprietatea
vecină a domnului Beer, care ameninţa cu prăbuşirea. Zăplazurile de scânduri erau foarte
deteriorate, încât au şi căzut. Asemenea lucrări din lemn nu sunt permise în zona I, recomandăm
dărâmarea de urgenţă a tuturor construcţiilor din lemn şi a zăplazurilor, atât spre str. Păcurari,
cât şi spre str. Carol. Se va construi un alt gard, regulamentar, cu avizul Primăriei134.

127
Dan Dumitru Iacob, Proiecte edilitare în Iaşii primei jumătăţi de secol XIX. Piaţa de la biserica Sfânta
Paraschiva, IN, IV-VII, 1998 – 2001, p. 125-140.
128
Ibidem, p. 128-129; vezi şi doc. din 1848, Anexa I, p. 133-134.
129
Ibidem, p. 130.
130
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 2, 3.
131
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 17.
132
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 22.
133
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 29.
134
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 43.
29
Dl. Nathan Natanzohn solicita, la 30 iulie 1923, aprobare pentru a înfiinţa un depozit de
desfacere a benzinei şi a uleiurilor minerale pe terenul din str. Carol colţ cu str. Păcurari
(„Arenele Romane”), proprietatea d-lui Iliescu135 (Fig. 25). Serviciul tehnic se pronunţă pentru
respingerea acestei iniţiative. La 20 decembrie 1923, era emisă o altă somaţie pentru ca P. Iliescu
să dărâme toate construcţiile din lemn136.
Luigi Proserpi, director de circ, la 4 decembrie 1926, dorea să instaleze pe locul viran din
str. Carol colţ cu str. Păcurari, proprietatea domnului Iliescu, un circ, construcţie provizorie de
scânduri, pe timp de şase luni, pentru a-şi desfăşura activitatea începând de la 25 decembrie
1916. Proprietarul cerea autorizaţie de instalare şi funcţionare137. Raportul expertului, consemnat
pe verso, punea următoarele condiţii: construcţia va fi provizorie, pe durata sezonului de iarnă.
Se va face din lemn de brad, acoperişul fiind protejat de carton gudronat. Direcţiunea circului se
obligă ca zilnic să se cureţe grajdurile pentru animale, iar gunoiul rezultat să se transporte afară
din oraş. Este ataşat un plan pe ozalid, din care se vede că circul urma să aibă o formă
dreptunghiulară (32x26 m); în spatele aceste construcţii se păstra „scena veche”138. Alături este
şi o altă planşă cu reprezentarea acestei amenajări (Fig. 26, 27). Interiorul Circului era de formă
rotundă; la intrare, lângă cele două case de bilete, existau standuri pentru băuturi şi cofetărie.
În vârful acoperişului conic flutura un steag atârnat în formă de banieră. Arena avea un diametru
de 12 m, iar locurile spectatorilor erau dispuse, concentric, în Stal I, Stal II şi Galerie.
În mai 1927, G. Bella, director şi proprietar al Circului „Naţional” cere autorizaţie pentru a
se instala în Iaşi, la Arenele Romane, vizavi de Cofetăria „Tuffli”, pentru ca reprezentaţiile să
poată începe de la 1 iunie 1927139. Condiţiile puse de municipalitate erau următoarele: circul va
fi de pânză pe schelet de lemn; grajdul pentru cei 15 cai ai circului va fi de asemenea din pânză.
Se cerea ca terenul să aibă closete regulamentare, grajd de zid, instalaţie de apă şi lumină140.
La 22 martie 1928, arhitectul şef cere primarului să aprobe somarea d-lui P. Iliescu,
domiciliat în str. Ştefan cel Mare, fundacul bisericii Sf. Dumitru Balş care este proprietarul
terenului viran din str. Carol colţ cu str. Păcurari, să împrejmuiască acel teren în termen de
30 zile. „Acest teren este aproape în întregime desprejmuit, iar împrejmuirea ce mai există în
picioare este distrusă complet, dând un aspect foarte urât stradei în acest punct; totodată acest
teren, atât în timpul zilei cât şi în timpul nopţii serveşte trecătorilor pentru facerea
necesităţilor”141.
La 25 iunie 1926, D. Iliescu adresa următoarea solicitare: „Domnule Primar, în anul 1923
Majestatea Sa Regele, venind în Iaşi spre a-l vizita, şi-a exprimat dorinţa către fostul domn
primar al Comunei, de a clădi în acest oraş o fundaţie universitară care să poarte numele de
Fundaţia „Regele Ferdinand”. În acest scop majestatea sa a ales terenul proprietatea mea, din
str. Carol colţ cu str. Păcurari, fiindcă se află peste drum de palatul Majestăţii Sale Regina Maria,
pe de o parte, iar pe de altă parte, de palatul Căminului studenţesc. Această dorinţă expresă a
Majestăţii Sale Regele mi-a fost comunicată de însuşi domnul primar al Comunei, care la rândul
său m-a rugat de a nu vinde terenul nimănui şi cu nici un preţ, căci va fi cumpărat de către
Comună şi oferit Majestăţii Sale în scopul sus-numit. În timpul din urmă începusem serioase
tratative de vânzare însă, aceasta nu s-a putut efectua din cauza căderii de la guvern a fostului
partid. În consecinţă, am onoarea de a oferi terenul spre vânzare Comunei Iaşi. Acesta este un

135
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 48.
136
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 49.
137
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 55.
138
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 56. Autorizaţia la f. 58.
139
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 61.
140
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 62 (autorizaţia).
141
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 63.
30
teren de colţ cu două faţade, pe străzile Carol şi Păcurari; are o suprafaţă totală de 2500 m.p., cu
faţadă de 123 m. Preţul este de 2200 lei/m.p.142.
Acelaşi D. Iliescu, la 23 februarie 1928, adresa o plângere Prefectului judeţului Iaşi:
„Cu ocazia devastărilor studenţeşti din decembrie 1927 mi s-a devastat de către studenţi întreaga
împrejmuire, adică gardul terenului proprietatea mea din str. Carol colţ cu str. Păcurari”.
Reclamantul arăta că s-a prezentat la fostul prefect de Poliţie, Lăzărescu, ce l-a asigurat că va fi
despăgubit, dar nu a primit nici un fel de compensaţii, precum ceilalţi proprietari aflaţi în aceeaşi
situaţie. D. Iliescu arată că este a patra devastare pe care o suferă această proprietate a sa.
El aminteşte că a mai suferit o mare pagubă când s-au masat trupe în curtea Comisiei I, cu
prilejul altei demonstraţii studenţeşti. Atunci trupele, fiind nevoite să stea acolo mai multă
vreme, mi-au murdărit o scenă care era pe acel teren, iar parte din aceasta au ars-o ca să se
încălzească, căci nu aveau lemne. În urmă proprietarul susţine că a fost nevoit să demonteze
scena cu totul, iar materialul rămas să îl vândă pe un preţ de nimic. Suma la care se ridică paguba
suferită în ziua de 10 decembrie 1927 întrece valoarea de 30.000 lei143.
Proces-verbal încheiat cu acea ocazie arăta că: „Din cercetările făcute s-a stabilit de noi că
în adevăr, în ziua de 10 decembrie 1927, au fost mişcări de stradă petrecute pe str. Păcurari, de
către studenţi, cu care ocazie studenţii au devastat o parte din gardul reclamantului, în lungime
de aproximativ 80 de metri, înalt de aproximativ 3 metri; la care mişcări studentul Bordeianu
Ioan din anul II de la Facultatea de Chimie a lovit cu scânduri provenite din acel gard pe soldaţii
Rotaru Constantin, Costea Vasile şi Iţic Şmil, din Regimentul 13 Infanterie, care menţineau
ordinea pentru care fapt a fost înaintată adresa noastră nr. 1384 din 10 decembrie 1927 către
Parchetul Tribunalului Iaşi”144.
Serviciul Arhitecturii din cadrul Ministerului Finanţelor solicita Primăriei, la data
de 23 ianuarie 1929, o copie de pe Planul oraşului Iaşi a locului viran fost Cuza-Iliescu, care
aparţinea acum Fundaţiei „Regele Ferdinand”, din str. Carol colţ cu str. Păcurari, cu vecinătăţile
lui şi a clădirilor respective de peste stradă, precum şi vecinătăţile din Bd. Elisabeta, străzile
Lăpuşneanu, Vasile Conta”; se cerea şi indicarea liniei de aliniament din aceste zone145.
În iunie 1929 se solicita demolarea unor construcţii vechi de lemn rămase pe acest loc:
o magazie de scânduri situată pe str. Păcurari, lângă Circumscripţia I (Comisia I), unde îşi
exercită meseria de cizmar dl. D. Ungureanu, neavând nici o autorizaţie pentru această meserie
în această gheretă; un corp de gherete de lemn ce fuseseră amenajate mai demult pentru bufeturi
la circurile care se instalau pe acel loc. Acestea fuseseră construite mai demult de proprietarul
locului, dl. D. Iliescu, fără autorizaţie146. Se decide ca ghereta cizmăriei şi closetele de pe acest
loc să fie lăsate spre a fi folosite în viitoarea organizare de şantier 147. La 10 septembrie 1929 a
fost înregistrată solicitarea lui Dumitru Ungureanu, de profesie cizmar, chiriaş al gheretei de pe
terenul, domnului Iliescu, lângă Comisia I, str. Păcurari nr. 6. Acesta arăta că este „om sărman şi
am şi datorii cu familie”, rugând autorităţile să accepte o amânare a evacuării sale până la
Sf. Dumitru (25 octombrie)148. Cizmarul arătă că lucra în acea gheretă de opt ani (locuia în
str. Zugravi, nr. 70) şi avea de întreţinut o familie cu şapte copii minori149. El a obţinut o ultimă

142
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 74.
143
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 75.
144
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 77.
145
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 78.
146
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 80v.
147
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 82.
148
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 84.
149
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 92-92v.
31
amânare până la 15 martie 1930, după care trebuia să părăsească ghereta deoarece aveau să
înceapă lucrările de şantier.
La 5 mai 1930, Primăria Comunei Iaşi autoriza de dl. G.T. Kirileanu de a executa
construirea Palatului Fundaţiei Universitare „Regele Ferdinand I”, în str. Carol colţ cu
str. Păcurari150. Palatul Fundaţiei Universitare „Regele Ferdinand I”, clădirea dominantă a Pieţei,
apare în peisajul urban după 1930151. Imobilul era situat în Despărţitura I, 46 bis, Bd. Carol I,
nr. 46 (anterior str. Păcurari nr. 5)152.
Inginerul Emil Prager, antreprenorul lucrărilor de construcţie a Palatului Ferdinand, începe
organizarea de şantier153. La 14 aprilie el cerea să i se fixeze punctele de aliniere dinspre străzile
Carol şi Păcurari154. La 18 aprilie 1930, G. T. Kirileanu, secretarul general al Fundaţiei
Ferdinand, solicita Primăriei Iaşi examinarea planurilor aflate la dosar şi cerea autorizaţia de
construcţie necesară demarării lucrărilor. El cerea ca un exemplar avizat al planurilor să fie dat
apoi arhitectului G. Boria, împuternicitul antreprenorului155. La analiză se semnala faptul că
încadrarea în teren este foarte strânsă, scările din faţă ieşind în stradă iar trotuarele rămânând
prea înguste pentru circulaţia din zonă.
Se stipula obligativitatea ca imobilul să aibă fundaţii solide din beton şi planşee din beton
armat (Fig. 31-32). Deşi terenul de construcţie fusese cumpărat de Primărie şi pus la dispoziţie
cu titlu gratuit, se calculau taxele de construcţie cuvenite Municipalităţii. Planurile Palatului au
fost realizate de arhitect C. Iotzu; o parte dintre acestea se regăsesc la dosarul imobilului:
plan de situaţie al terenului Fundaţiei (f. 18), pe ozalid fundaţiile clădirii (f. 12), subsol (f.7),
parter (f. 14), etaj (f. 8), releveu al faţadei dinspre str. Carol. (f. 15) str. Păcurari (f. 10);
secţiune longitudinală prin ax (cu statuia regelui Ferdinand pe poziţie) (Fig. 28).
Din planurile anexate la dosar se vede că pe atticul clădirii, în jurul cupolei, urmau să fie
amplasate o serie de statui. Astăzi se ştie că au fost comandate în acest scop statuile Voievozilor,
amplasate între timp în scuarul din apropiere. Schiţele din dosar arată însă că, ideea iniţială era
de a pune statui de soldaţi romani (Fig. 29-30).

Clădirea Păcurari nr. 1-3 (Kaufmann, Iacubovici, Hermina Rameder). Situat în


Despărţitura I, pe colţ, imobilul are două faţade, una pe str. Păcurari nr. 1-3 şi alta pe
str. Lăpuşneanu nr. 2 (Fig. 47). Pe coperta dosarului sunt menţionaţi ca proprietari succesivi
A. I. Kaufmann, Iacubovici şi Hermina Rameder156. În ultimii ani ai secolului XIX, imobilul era
deja vechi, având nevoie de reparaţii. Proprietarul de atunci, A. I. Kaufmann solicita Primăriei, la
8 aprilie 1896, autorizaţie, „voind a repara acoperământul, pe unde răzbate ploaia, precum şi a
repara tencuiala exterioară, boindu-se cu o coloare de lapte de var potrivit”157. În urma
referinţelor favorabile făcute de arhitectul oraşului, J. Vignali, Primăria a acordat această
autorizaţie.

150
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46, f. 97.
151
Istoricul construcţiei localului Fundaţiunei Universitare „Regele Ferdinand I” din Iaşi, (lucrare în
manuscris),1933, Biblioteca Centrală Uuniversitară Iaşi, Ms. VI-209; Nicoleta Popescu, Liviu Papuc, Radu
Tătărucă, Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu”. Monografie, Iaşi, 1989; George Căileanu, Palatul
Fundaţiei Regale „Ferdinand I”, în vol. Patrimoniu Naţional şi Modernizare în societatea românească: instituţii,
actori, strategii, editori Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache, Editura Junimea, Iaşi, 2009, p. 285-294.
152
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46 bis.
153
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46 bis, f. 5.
154
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46 bis, f. 20.
155
DJANI, Fond Primăria Municipiului Iaşi, Dosare imobile, 26/46 bis, f. 19.
156
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3.
157
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 1.
32
Din anul următor, 1897, imobilul apare ca fiind proprietatea doamnelor Caterina
Weisengrün şi Henriette Vexler, probabil moştenitoarele lui A.I. Kaufmann. La 6 mai 1897,
I. Corjescu arăta că a închiriat un apartament în acest imobil, la etaj, şi solicita Primăriei acordul
pentru a construi un balcon din lemn care să reunească locuinţa sa cu latrinele, aflate într-un alt
corp din curtea interioară158. Raportul arhitectului arată că se poate autoriza o asemenea
construcţie, cu condiţia ca traversele ce trec peste curte să fie din şine de fier, bine consolidate159.
Avocatul P. Sion, care locuia şi el în acest imobil, în urma somaţiilor repetate ale Primăriei
solicita, la 1 iunie 1902, „reparaţiunea balconului de la numitele case, prin înlăturarea
materialelor de lemn cu elemente din fier”160. Arhitectul Primăriei, N. Cugler, cerea să nu se mai
accepte deloc amenajarea balconului de la stradă, iar cerdacele din curtea interioară să fie
reconstruite cu materiale noi, pe console şi tiranţi din fier, protejate cu vopsea în ulei. Se constată
că cerdacele din curte erau din lemn vechi şi putred, devenind o ameninţare pentru locatari161.
În finalul notiţei sale, Cugler cerea constituirea unei comisii speciale care să analizeze starea de
soliditate a clădirii.
La 22 iulie 1902 s-a întrunit comisia solicitată, din care făceau parte ing. Em. Constantinescu
şi G. A. Ulrich, iar aceasta a făcut următoarele constatări: „Zidurile construcţiei sunt de dimensiuni
chiar prea mari în raport cu înălţimea lor, în stare bună, fără crăpături, neameninţând cu căderea în
nici un punct. Lemnăria balconului de la stradă este în stare putredă şi ameninţă cu căderea în caz
de uz al acestuia. Balconul este puţin stabil în zidărie, sistemul de fixare a lui în perete este
defectuos. Lemnăria cerdacului din ogradă, în parte, sunt în rea stare. Lemnăria acoperământului
(şarpanta) este bună, neprezentând piese putrede”162. În final, Comisia cere ca „să se oblige
doamnele proprietare ca în cel mai scurt timp posibil să procedeze la refacerea balconului de la
stradă, după un plan aprobat de Serviciul Tehnic al Comunei Iaşi şi în care plan să prevadă şi
modul de consolidare a consolelor în zid, să înlocuiască parte din lemnăria cerdacului din ogradă şi
este de dorit ca să se desfiinţeze găştile de lângă scară şi de sub scară”163. La final este consemnată
şi o opinie separată: „Din faptul că unele uşi şi ferestre sunt cam strâmbate, nu găsesc că zidurile
sunt extreme de solide şi stabile, cum ar rezulta de la pct. 1”.
O imagine mai bună asupra corpurilor acestui imobil este oferită de un raport al comisiei
de igienă, din 22 iunie 1904, în care se arată că imobilul din str. Păcurari nr. 1-3, aparţinând
doamnelor Wechsler-Weisengrün, are, pe cele două nivele, 11 camere, 2 antreturi şi 2 bucătării.
La acestea se adaugă şi trei atenanse: I. două camere (umede); II. o cameră (umedă);
III. 4 camere. Curtea interioară era doar parţial pavată, iar îngrăditura proprietăţii era considerată
proastă. În curtea interioară se aflau şi două latrine, una de zid şi una de scânduri, ambele în stare
foarte proastă164. La 27 februarie 1905, Primăria emitea o somaţie, în baza Regulamentului
pentru clădiri, îngrădiri şi alinieri: se cerea ca în termen de o lună să se dărâme scara care da
acces la etajul I şi să se construiască una nouă165.
Firmele găzduite la parter au făcut, în timp, diverse modificări asupra înfăţişării iniţiale a
imobilului. O astfel de solicitare era făcută, la 28 mai 1908, de firma austriacă Union
Baugesellschaft, care avea antrepriza lucrărilor de alimentare cu apă şi canalizare a oraşului Iaşi,

158
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 7.
159
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 7v.
160
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 8.
161
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 10.
162
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 13.
163
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 13.
164
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 15.
165
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 23.
33
în 1907, pentru alimentarea din sursa Timişeşti166. Această firmă a închiriat o prăvălie din
imobil, „vizavi de Cofetăria R. Tuffli“ (deci, pe latura de pe str. Lăpuşneanu), şi voia
„să amenajeze o expoziţie de diferite piese, aparate şi ustensile, ce se întrebuinţează pentru
instalaţiuni de apă în case particulare”. Firma dorea „a înfrumuseţa faţada prăvăliei şi anume a
lărgi şi prelungi ferestrele existente, a aşeza un cadru şi o uşă nouă, a tencui şi şlefui faţada,
adăugând un portal frumos”167. Documentul era semnat de A. Jacubowitz, conducătorul firmei.
N. Cugler, arhitectul oraşului, arăta, în avizul său, că „se admite lărgirea ferestrelor fără a se
atinge picioarele de zid dintre uşă şi ferestre, care, având a purta două etaje şi cordoanele
plafonului nu se pot slăbi prin cioplire, aşa că ferestrele se vor mări până la 1,80 m, pe aceeaşi
înălţime. Asemenea şi uşa, care însă va rămâne cu aceeaşi lăţime, se va pune traversă de fier în
locul bolţilor de zid. Se va tencui exteriorul şi interiorul; se va vopsi apoi în culori. Treptele se
vor aşeza în interiorul zidurilor”168. Se mai preciza că „în caz că s-ar capitona faţada cu lemn
peste tot, ornamentaţia va fi în stil doric, cu linii drepte, şi vor fi acoperite cu lemn de culoare
deschisă”. Taxa cuvenită Primăriei pentru această autorizaţie a fost de 7500 lei. Autorizaţia, în
care sunt enumerate toate lucrările aprobate, a fost emisă la 19 mai 1908169.
În anii următori imobilul a devenit proprietatea doamnelor Eliza Berea şi Alice căpitan
Ghenovici, ca tutori ai minorului Ernest Berea. Clădirea a fost ipotecată şi, din cauza datoriilor
neonorate, a ajuns să fie administrate de Creditul Urban, care încasa şi chiriile170.
Un raport al Serviciului Sanitar, din 18 iunie 1913, arată că „acest imobil, proprietatea
Creditului Urban, era locuit de un mare număr de chiriaşi şi localuri publice (…). Sunt în această
ogradă două rânduri de latrine, din care unul în fundul ogrăzii, de care se serveşte atelierul de
stolerie (…). Asemenea, un rând de latrine compus din 4 cabine, sus şi jos (…) care au instalate
closete, însă sunt stricate şi nu funcţionează”171. Întreaga curte interioară era cât se poate de
insalubră. Un raport similar, din 19 iulie 1913, arăta că „în fundul ogrăzii, unde se află Atelierul
de Stolerie, este o latrină de lemn cu poloboc, ruinată aproape complet, (…) în cea mai rea stare.
Lângă atelierul de Cofetărie se află un rând de latrine cu două rânduri sus şi două rânduri jos;
instalaţia de apă de la closete este stricată şi nu funcţionează”172.
În clădire, pe lângă cofetărie, mai funcţiona cu chirie, pe la 1916, un magazin de fructe,
ţinut de Moise Mair, acuzat de vânzarea unui lot de lămâi la supra-preţ173. În curtea interioară, în
afara Stoleriei, s-a mai instalat un atelier de vulcanizare. La 8 iunie 1918, Teodor Ionescu, de
profesie vulcanizator de cauciucuri, solicita autorizaţie de funcţionare din partea Primăriei174.
Pe verso se precizează că atelierul de vulcanizare ocupă „două camere în fundul curţii din
str. Păcurari nr. 3. Drept orice instalaţie are două maşini de lipit şi vulcanizat (la cald) încălzite
cu maşina „Primus”; lucrează patru lucrători. Camerele sunt de zid, pardosite cu scânduri,
luminoase”. Se recomandă autorizarea atelierului, cu precizarea că „petiţionarul nu are voie a
extinde întreprinderea sub nici un cuvânt; orice intenţiune ar avea a mări întreprinderea să ceară
o nouă autorizare; în caz de neconformare, i se va închide atelierul” fără nici o altă formalitate175.
Autorizaţia de funcţionare a fost emisă, la 27 iunie 1918176.

166
Vezi Nicolae Peiu, Dionisie Simionescu, op. cit.. , p. 95, 101-106.
167
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 27.
168
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 27.
169
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 28.
170
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 41.
171
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 31.
172
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 33.
173
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 41.
174
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 51.
175
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 51.
176
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 52.
34
În acest an, 1918, proprietarul imobilului era Gh. Popa Radu, iar adresa clădirii nu mai era
Păcurari nr. 3, ci Bulevardul „Elisabeta“ nr. 3. Acesta arăta că a închiriat un apartament compus
din patru odăi domnului Ion Popescu şi se arăta nemulţumit că noul chiriaş a deschis în spaţiul
destinat locuinţei un atelier de vulcanizare a cauciucurilor, fapt nepermis de Regulamentul
Comunei, fiind un permanent pericol de incendiu. Prin urmare, cerea ca Primăria să interzică
această activitate în spaţiul arătat177. La 17 iunie 1920, Ion Popescu, proprietarul Atelierului
„Expresul”, care avea ca obiect de activitate „reparaţia cauciucurilor de automobile din Iassy”
cerea Primăriei autorizaţie de funcţionare la adresa din Bd. Elisabeta nr. 3, în spaţiul „cesionat
de fostul meu asociat, Teodor Ionescu”178.
La 30 iulie 1923 imobilul din Bd. Elisabeta nr. 3 avea acelaşi proprietar, Gh. Popa Radu,
care depunea o plângere împotriva imobilului Iacubovici de alături, care găzduia Cercul
Vânătorilor179. În anul următor el a făcut anumite reparaţii la pivniţa din curte, căreia i-a
construit şi un gârlici nou, zidit din piatră. Planul pe calc al acestui gârlici, cu o schiţă privitoare
la amplasarea sa, poartă data de 16 iulie 1924180. Moise Iacubovici avea adresa tot în imobilul de
pe str. Păcurari nr. 1-3 (acum Bd. Elisabeta) şi Lăpuşneanu nr. 2, cerea Primăriei, la 13 mai
1929, o autorizaţie pentru văruieli şi tencuieli ce urmau să fie efectuate asupra aceleiaşi
clădiri181.
După 1930 acest imobil a devenit proprietatea doamnei Henriette Rameder. Aceasta era,
de fapt, coproprietară a imobilului, împreună cu Iosup Iacubovici, ceea ce înseamnă că moştenise
partea stăpânită anterior de Gh. Popa Radu. Soţii Rameder locuiau pe str. Ştefan cel Mare,
la nr. 21, folosind clădirea din str. Păcurari 1-3 doar ca sursă de venituri.
Johann Rameder era un inginer austriac, născut la Viena, în anul 1866. În 1908, fraţii
Johann şi Franz Rameder s-au stabilit la Iaşi, unde au înfiinţat Fabrica de cărămidă din Tătăraşi
(de lângă Abator), construită special pentru a furniza cărămizile necesare construirii Palatului de
Justiţie (Palatul Culturii)182. Johann Rameder a condus şi lucrările de construcţie ale Palatului.
La 13 martie 1933, Henriette Rameder, „cu consimţământul soţului meu Ioan Rameder”,
cerea Primăriei autorizaţie pentru reparaţii şi modificări destul de însemnate 183: înlocuirea unui
perete de scânduri, despărţitor la prăvălia de Ceasornicărie a lui Albert Goldstein, cu un zid
subţire, de ½ cărămidă; a înlocui o uşă veche; a înlocui duşumelele putrede ale acestei încăperi
de la parter (spre str. Păcurari). La Tutungeria (Regia) lui Tudose se dorea, de asemenea,
construirea unui perete despărţitor, de ½ cărămidă grosime (în locul paravanului de lemn) şi
înlocuirea uşii de intrare. Se cerea modernizarea uşilor de la stradă a altor două prăvălii, între
care magazinul de fructe al lui Saul şi alta „care să rămână de închiriat după mutarea lui
Tudose”. Proprietara dorea să facă aceleaşi lucrări de amenajare şi la prăvălia domului Elias
Şaraga, după 23 aprilie 1933, dacă se va muta”184. Henriette Rameder mai avea în plan să
transforme peretele de scânduri de la Atelierul lui Gheorghe Ianca într-un zid de cărămizi, sub
acelaşi acoperiş. Ea mai voia, prin aceeaşi autorizaţie, să transforme două camere din curtea
interioară, destinate lemnelor de foc, care aveau să fie reconstruite tot cu pereţi subţiri
de ½ cărămidă, în locul celor de lemn. Pentru aprobarea lucrărilor, se puneau proprietarului mai

177
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 52.
178
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 58.
179
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 71.
180
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 72.
181
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 74.
182
C. Ostap, Cine a construit Palatul de Justiţie din Iaşi?, în Constantin Ostap, Ion Mitican, Iaşii – între legendă şi
adevăr, Iaşi, Editura Tehnopress, 2000, p. 122-125. Johan Rameder a decedat în 1940 şi a fost înhumat în Cimitirul
„Eternitatea”, parcela I/C (catolici).
183
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 77.
184
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 77.
35
multe condiţii, de către serviciul specializat al Primăriei: „Va construi la parter, în locul pereţilor
de scânduri din interior, la două camere, câte un perete despărţitor de ½ cărămidă grosime.
În locul unei vitrine va înlocui „vitrina” cu o uşă nouă, cu tocul respective. Va repara magazia
din fundul curţii, făcându-i o uşă nouă. Tot în curte, în locul magaziei vechi din scânduri, va
construi alta din cărămidă şi acoperită cu material nearzător”185. La dosar este ataşat Planul
reparaţiilor radicale şi de întreţinere la imobilul din str. Păcurari nr. 3, cuprinzând mai multe
schiţe: Parterul, Fundaţia şi pivniţa, precum şi o secţiune verticală a clădirii186 (Fig. 43-44).
La 17 decembrie 1934, Henriette Rameder a depus o altă cerere de autorizaţie a unor
lucrări ce urmau a fi efectuate la acelaşi imobil: pentru a construi un perete despărţitor, a repara
bolta de la pivniţă, a coborî nivelul duşumelei cu 20 cm la una din camere şi a deschide o nouă
uşă spre curtea interioară187. Este ataşat şi planul, pe ozalid, în care se observă, în stânga,
vecinătatea cu Magazinul Nagler (Fig. 45). Pot fi remarcate forma şi dimensiunile uşilor.
În cele din urmă, la 13 august 1937, Henriette Rameder a depus o nouă solicitare de
autorizaţie, potrivit căreia aceasta dorea facerea a şase portale la imobilul din str. Lăpuşneanu
nr. 2 şi Păcurari nr. 1-3. În acest document sunt enumerate prăvăliile, cu menţionarea profilului şi
a proprietarilor lor: „prăvălia ocupată de Gh. Zane, Cofetărie; prăvălia ocupată de Goldstein,
Ceasornicărie; prăvălia ocupată de Gh. Tudose, achit. C.A.M.; prăvălia ocupată de Bercovici
Fruchtare (?); prăvălia ocupată de Gh. Curcă, Cizmărie”188. Este ataşat la dosar şi Planul
proprietăţii Hermina Rameder, realizat de arhit. Mihai Stoian189. Pe faţada de pe str. Lăpuşneanu
se văd vitrinele mari, inscripţionate cu denumirile de „Bodegă” (4,7 m) şi „Cofetărie” (4,5 m).
Faţada de pe str. Păcurari are înscrise firmele: „Ceasornicărie” (3,10 m), „Regie” (Tutungerie)
(3,10 m), „Fructe” (3,14 m) şi „Încălţăminte” (3,15 m). La 16 august 1937 a fost eliberată şi
autorizaţia de construcţie care prevedea „să se înlocuiască uşile şi ferestrele de la stradă, la
parter, cu portale moderne (6 bucăţi), deasupra cărora se vor aşeza două traverse de fier, „dublu
T”, în dimensiuni suficiente pentru a rezista sarcinilor date”190.
*
Clădirea din str. Păcurari, nr. 5 (Kahane Dude, ing. Kana). Acesta era situată în
continuarea clădirii din str. Păcurari nr. 1-3, pe aceeaşi parte a străzii, făcând parte din cvartalul
de clădiri dispărut.
Dintr-un raport al Comisiei de igienă al Primăriei, întocmit la 22 iunie 1904, redactat de
Dr. I. Botez şi D. Burghele, aflăm câteva detalii privitoare la clădirea veche din Păcurari nr. 5
a lui Dudi Kahane: „casa este compusă din 4 camere, umede şi prost luminate, pereţii crăpaţi;
latrina este de zid”. În curte mai existau atenanse, reprezentând 7 camere. Curtea era parţial
pavată, iar îngrăditura proprietăţii era considerată bună. Se impun reparaţii radicale şi asanarea
locuinţei. A se pava curtea ca pentru zona I191. La 11 martie 1905, Dunde Cane arată că a adunat
materiale pentru construcţia nouă, cerută de Primărie, dar invocă starea de boală şi criza
economică, pentru a cere un răgaz de 3 ani, după care va construi noul imobil192.
La 15 februarie 1906, proprietarul Dude Cana solicita Primăriei autorizaţia pentru a
reconstrui imobilul din str. Păcurari 5, potrivit planurilor anexate. Printr-o notă adăugată,
inginerul M. I. Cana declara că va conduce şi va isprăvi lucrările proiectate de tată său, pe riscul

185
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 77v.
186
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 80.
187
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 81.
188
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 85.
189
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 86.
190
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, nr. 90/1-3, f. 87.
191
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 69.
192
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 71.
36
şi pe răspunderea sa193. În avizul Serviciului Tehnic se arată că, potrivit planului de aliniere
aprobat prin Decret regal, acest imobil de pe str. Păcurari nu suferă nici o aliniere, fiind exact în
prelungirea casei cu nr. 3, indicată ca bază, iar despre str. Elisabeta (strada nouă venind de la
Râpa Galbenă) în urma modificării alinierii supus avansărei, în anul 1902, a răscumpărat de la
Comună porţiunea de teren care era expusă avansărei194”.
Avizul este acordat, cu următoarele obligaţii:
1. Clădirea actuală veche, necorespunzând cu amenajările clădirei noi proiectate, se va
dărâma până în temelii şi se vor construi temelii noi, conform planului, aşezându-le pe
teren verificat, rezistent, lucrată în piatră de calcar aleasă, cu mortar de var hidraulic şi
nisip. Nivelul soclurilor şi a duşumelelor parterului vor fi cu cel puţin 0,30 m deasupra
nivelului stradelor, iar pe stratul superior se va aşterne un strat izolator contra umezelii,
de asfalt sau de ciment, de cel puţin 2 cm gros. Subsolurile vor fi cât se poate de luminate
şi ventilate.
2. În sus clădirea, la parter şi etaj, se va executa cu zidărie de cărămidă, în grosimile
indicate de plan şi distribuţiile şi dimensiunile încăperilor, asemenea. Frontonul despre
vecin va fi tot de zidărie masivă şi se va ridica deasupra acoperământului, cu cel puţin
0,20 m.
3. Plafoanele dintre subsol şi parter vor fi în bolţi între şine de fier, tip dublu T în profil,
calculate suficient, potrivit cu greutăţile ce vor avea de suportat. Restul plafoanelor (...)
vor fi din grindă de brad.
4. Acoperământul şi turnul de la colţul stradelor vor fi conform planului şi vor fi acoperite
cu tablă. Se vor aplica atice de zinc presat, lucarne şi alte decoraţiuni de zinc, iar
scurgerile vor fi numai către curtea petiţionarului195.
5. Scările vor fi interioare, cu parapete metalice, suporturile de zidărie, iar dedesubtul
scărilor va fi tencuit bine cu mortar de var şi nisip.
6. În interiorul clădirii se vor amenaja câte două cabine de latrină, la parter şi etaj, iar la
subsol se va amenaja rezervorul. Acesta va fi bine tencuit la interior şi pe fund cu mortar
de ciment bine sclivisit cu mali de fer. Pardoselile cabinelor vor fi de beton de ciment sau
de bolţi de cărămidă. Cabinele vor fi bine luminate şi aerate, având ventilaţii sistematice,
scoase de la rezervor până deasupra acoperişului.
Dimensiunile exterioare, interioare, lumina interioară a camerelor vor fi conform
planurilor. De asemenea, se menţionează că se vor aplica acestei clădiri toate condiţiile prevăzute
în Regulamentul de clădiri a Comunei Iaşi, în articolele posibil aplicabile unei asemenea clădiri.
Clădirea fiind de oareşicare importanţă, Dl. Inginer I. Cana se obligă a supraveghea construirea
ei de la început până la terminare196. O altă notă arată ca a fost respins planul acoperişului,
din cauza unor deficienţe de proiectare, cel anexat la dosar fiind deja al treilea desen.
Se aprobă planul clădirii în principiu, dar se cere un proiect special pentru acoperiş.
Planul pentru reconstruirea caselor din str. Păcurari nr. 5 şi str. Elisabeta, proprietatea
domnului Dudi Cana, executat de inginer I. Cana, dresat de I. Tăutu. Planşa de calc cuprinde
planurile subsolul fundaţiei, parterului şi etajului, planul în secţiune (subsol, parter, etaj şi pod),
faţada dinspre str. Elisabeta şi faţada mai mică de pe str. Păcurari 197. Pe acoperişul clădirii este
scris „Nu se aprobă”.

193
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 83.
194
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 83v.
195
Întreg paragraful 4 a fost eliminat prin tăiere.
196
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 84.
197
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 85 (planul pe calc).
37
Autorizaţia de construcţie a fost emisă de Primărie la 29 aprilie 1906198. Planurile
modificate ale celor două faţade (copii pe ozalid albastru), spre. Bd. Elisabeta şi spre
str. Păcurari, au fost aprobate pe 30 aprilie 1906199. La o simplă comparaţie, se observă că nu
doar acoperişul are o altă formă, mai potrivită pentru a face faţă precipitaţiilor (Fig. 53).
Planurile după care a fost construită clădirea au fost întocmite de arhitectul Fabini 200.
La executarea lucrărilor, Dude Cana şi-a permis o mică extindere care nu era prevăzută în
proiect: el a construit un gârlici de 7 m pentru accesul la încăperile de la subsol (despre care
afirma că sunt locuibile), apoi a construit deasupra gârliciului de intrare în subsol o încăpere de
3.00 x 2,50 m, la nivelul parterului, iar scările le-a făcut în imediata apropiere a str. Elisabeta şi
nu la 1,80 m, aşa cum prevedea proiectul. Primăria a reacţionat foarte prompt, dispunând
demolarea lucrării care depăşea limitele autorizaţiei. În contencios, judecătorii au dat dreptate
Primăriei201.
Practic, Primăria a stopat toate lucrările şi abia în 25 aprilie 1907 a dispus că acestea pot fi
continuate, cu condiţia renunţării la extinderea ilegală de deasupra gârliciului202.
La 19 septembrie 1907 se constata că trotuarul din colţul străzii Elisabeta cu str. Păcurari a
fost deteriorat pe timpul lucrărilor la casa domnului David Cahane şi se cerea ca reparaţiile să fie
făcute pe cheltuiala acestuia203. Într-o notă din 20 septembrie se arăta că trotuarul a fost stricat
din cauza depunerii materialelor de construcţie, dar şi „din cauza unei hrube ce a fost sub
trotuarul mai sus numit, şi care hrubă, în timpul construcţiei caselor, nu a fost bine tasat
pământul la astuparea ei”204. La 25 iunie 1909, fiind pus la plată pentru reparaţiile trotuarului,
Dude Cahane arăta că „tasările sunt provenite din aşezarea umpluturilor ce s-au făcut cu ocazia
astupării hrubelor ce erau sub imobilul care a fost al lui Alter J. Olivenbaum (expropriate de
Comună pentru a amenaja acea stradă)”205
La 8 aprilie 1908, Dude Cana cerea acordul Primăriei ca instalaţia de canalizare amenajată
pentru noua sa clădire să fie racordată la canalul principal al Comunei206.
La 30 august 1943, Regia Autonomă C.F.R. Bucureşti făcea cunoscut Primăriei Iaşi că a
fost autorizată să cumpere imobilul din str. Păcurari nr. 5, de la Alexandru Al. Căpăţână şi
Aurelia C. Măldărescu. Căile Ferate Române intenţionau să instaleze în acest imobil Serviciile
Politehnicii C.F.R. şi Serviciul Medical al C.F.R. din Iaşi 207. Înainte de a face acest pas, C.F.R.
cerea Primăriei să comunice în termen cât mai scurt situaţia imobilului în raport cu planul actual
de sistematizare sau cel puţin dacă acest imobil cu terenul aferent urmează a fi supus, în curând,
vreunei exproprieri. Imobilul aflându-se în faţa Palatului „Ferdinand I” (azi Biblioteca Centrală
Universitară), noii beneficiari se interesau dacă există cumva vreun proiect de degajare şi
deschidere a unei perspective mai largi Palatului Fundaţiei208.
La 8 mai 1901, N. Cugler, inginerul şef al Primăriei, semnala faptul că, în urma unei
inspecţii, s-a constatat că, la imobilul din str. Păcurari nr. 5, colţ cu str. Elisabeta, s-a văzut că
„şura de paiantă şi apendicele de lemn” de la această clădire ameninţa cu căderea. Inspectorul

198
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 86.
199
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 87.
200
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 119.
201
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 93, 105-106.
202
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 118.
203
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 123.
204
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 125v.
205
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 144-144v.
206
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 125.
207
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 265.
208
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 264.
38
solicita alcătuirea unei Comisii care să decidă demolarea acareturilor respective 209. S-a decis ca
acea Comisie să fie formată de arhit. Cugler, O. Albineţ şi Eug. Filipescu. O copie a acestei
decizii a fost trimisă proprietarului imobilului. Membrii Comisiei au constatat la faţa locului, în
ziua de 14 mai, faptul că „şura în chestiune este situată chiar pe linia stradei Elisabeta.
Se compune dintr-o zidărie mixtă, de lemn şi cărămidă, cu totul putrede, şi ieşită din verticală,
ameninţând din moment în moment a se surpa. Acestea fiind, comisiunea este de părere că şura
aceasta trebuie imediat desfiinţată”210.
Pe 19 mai, proprietarul, Dude Cane, scria primarului că nu şura este în pericol de a se
prăbuşi ci un perete dinspre str. Elisabeta, în urma surpării pământului din acea zonă, cu prilejul
lucrărilor de amenajare a străzii. Cu toate acestea, el arata că nu se opune deciziei Primăriei,
ci solicita doar un termen de câteva zile pentru a muta şura respectivă, cu acordul municipalităţii,
în partea opusă a ogrăzii, „deoarece am avut destule pierderi cu deschiderea străzei Râpa
Galbenă”211. Se arată că şura este aşezată pe furci de stejar şi acoperită cu tablă; numai peretele
ce dădea la stradă era făcut pe jumătate din cărămidă. Proprietarul Dude Cana, nu locuia la
adresa din str. Păcurari nr. 5, ci îşi avea domiciliul în str. Golia nr. 28212.

La 20 iunie 1902, un raport către inginerul-şef al oraşului, N. Kugler, arăta: „cu ocaziunea
inspecţiunii lucrărilor ce se execută la Râpa Galbenă, am constatat la casa nr. 5 a domnului
David Cahana crâşmar, cum că gardul de la acele case ameninţă cu căderea şi, prin urmare
periclitează vieţile locatarilor. Asemenea, la nr. 7 se află nişte baratce a domnului
Iţic Olivenbaum, şi în care D-sa are instalat un debit de băuturi alcoolice (crâşmă). Aceste
baratce nu se pot tolera din cauza defectuozităţii, ceia ce le face inapte pentru un local vizitat de
o numeroasă clientelă şi care-şi periclită viaţa, la un moment-dat, prin surparea acelui local, mai
ale că terenul este unul accidentat”.
Dude Cana obţinuse, în noiembrie 1902 autorizaţie din partea Primăriei pentru a construi o
magazie de zid în curtea casei sale din Păcurari nr. 5, de dimensiunile 6,80 x 3.00 m;
dar, constatând că intrarea pe unde urma să se introducă butoaiele cu vin este prea îngustă,
cere permisiunea Primăriei de a mări dimensiunile acestei magazii, la 10.00x3,80 m,
plătind diferenţa de taxă cuvenită213.
Dude Cana (ce domicilia în str. Goliei nr. 28) dorea să facă anumite modificări la casa cea
veche, din str. Păcurari nr. 5, moştenită de la tatăl său. Astfel, în 1903, el cerea Primăriei
autorizaţie „pentru preschimbarea tocurilor de stolerie la şapte ochiuri (fereşti) şi două uşi, după
modelul cel nou, precum şi a tencui şi boi faţada, dându-i o formă mai frumoasă şi totodată a
chitui şi boi acoperământul. Toate acestea ce voiesc a le face sunt pentru proprietatea mea din
str. Principesa Elisabeta (Râpa Galbenă) nr. 1 (din vechiu, Păcurari 5)”214.
Primăria a răspuns că nu poate autoriza a se face mai multe reparaţii la această casă, fără ca
proprietarul să se conformeze votului Consiliului Comunal din 1895, relativ la construcţiile de pe
str. Principesa Elisabeta (Râpa Galbenă), aflată în modernizare. Dude Cana arată că se va
conforma acelui vot, intenţionând să construiască o casă nouă, „având lumina regulamentară”,
la adresa din Păcurari nr. 5, pentru care aduna materialele necesare; acesta arăta însă că ferestrele
pentru care ceruse autorizaţie de înlocuire sunt în dos, spre str. Elisabeta 215. La 30 aprilie 1904,

209
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 1.
210
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 6.
211
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 9.
212
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 12.
213
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 49.
214
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 53.
215
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 59.
39
Serviciul Tehnic al Primăriei punea un aviz detaliat pe spatele acestei cereri, arătând că imobilul
aflat în discuţie a fost pus pe noua aliniere dinspre str. Elisabeta, iar dinspre Păcurari este stabilit
un termen de 2 ani, după care imobilul va fi reconstruit în două etaje. Atenansele noi cât şi cele
vechi, din dos, fiind independente de condiţionările de mai sus, recomandă să se autorizeze
lucrările solicitate216.
1. Conform planului, în una din încăperi se va face un cuptor de pâine (Pitărie). Coşul va
fi din zid masiv, scos de la pardosea, şi până la cel puţin 1,20 m deasupra nivelului
superior al acoperământului. Va fi făcut din zidărie masivă, de cel puţin 0,30 m grosime,
trebuie tencuit şi ferit de lemne.
2. În încăperile de lângă cuptorul vechi se vor desfiinţa trei din zidurile actuale interne,
dobândindu-se astfel, din trei, o singură încăpere, pentru odaia de lucru. În această odae
se vor scoate duşumelele vechi, se va modifica intrarea în beci, şi se va face un paviment
de beton de var hidraulic şi se va acoperi cu o şapă de ciment. Tot cu ciment se vor tencui
şi pereţii, de jos, împrejur, pe o înălţime de 2,00 m de la paviment în sus.
3. Se vor repara tencuielile degradate, atât la interior cât şi la exterior, şi vărui în culoare.
4. A schimba la corpul central vechi 7 ferestre şi o uşă, aşezând altele noi în tocuri nouă,
după model”217.
Plan pe coală de calc (şi copie pe ozalid albastru)218: Proprietatea D-lui Dude Cane din
str. Principesa Elisabeta nr. 3. Planul parterului şi situaţia locului. Pe plan sunt indicate
Magazia de făină, Odaia lucrătorilor, Cuptorul vechi, Odaia de lucru şi Cuptorul nou cu
dimensiunile acestora. Pe varianta desenată pe calc, cuptorul nou este colorat cu roşu (Fig. 141).
Printr-o adresă din 7 mai 1904, Primăria anunţa pe Dude Cane că şi Dl. I. Frost a cerut să
facă un cuptor nou şi oarecare reparaţiuni la imobilul Dv. din Păcurari 5, colţ cu str. Elisabeta,
dar că solicitarea acestuia a fost respinsă, astfel încât cel dintâi va trebui să se conformeze
votului Consiliului Comunal şi să realizeze construcţia după proiectul aprobat de Consiliu219.
Planul unui cuptor la Pităria domnului I. Frost, str. Păcurari nr. 5 (pe ozalid albastru)220
La 22 iunie 1911, Primăria acorda autorizaţie domnului M. Korinfeld de a face la imobilul
din strada Păcurari nr. 5, colţ cu esplanada „Principesa Maria”, următoarele lucrări: „a repara
tencuielile salelor, în interior cât exterior, în urmă a da cu culoare de var la exterior, iar la interior
coloare de oloi. A reface cuptorul vechi după felul cuptorului nou, din cărămidă aparentă şi
prevăzut cu gurile necesare de ventilare şi inspectare”221.
Cooperativa de Consum a Corpului Didactic arăta, la 16 noiembrie 1923, „pe lângă unele
mici reparaţiuni pe care dorim a efectua în interiorul localului ce ocupăm în str. Păcurari nr. 5,
avem neapărată nevoie a deschide o uşă în peretele de cărămidă aparentă dinspre bulevardul
Elisabeta, precum şi refacerea ferestrelor subsolului, tot spre bulevardul Elisabeta, pentru a avea
mai multă lumină”222. În final se solicita autorizaţia Primăriei pentru efectuarea acestor lucrări.
Un proces-verbal din 18 aprilie 1932, membrii comisiei investite să examineze starea
imobilului ing. Cahane din Bd. Elisabeta nr. 1, sosiţi la faţa locului au constatat următoarele:
această proprietate, retrasă cu 4 m de la bulevard, este un şir de case numai cu parter.
„Construcţia este foarte solidă, însă din cauză că reparaţiile s-au făcut foarte târziu, adică în
toamnă şi iarnă, încăperile au căpătat miros de mucegai. Pereţii spre vecin prezintă puţină

216
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 59v.
217
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 59v.
218
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 62 (ozalid)., 63 (pe calc)
219
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 65.
220
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 57.
221
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 108.
222
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 160.
40
umezeală, din cauza defectărei conductei de apă de la vecin. Construcţia însă este solidă,
nu ameninţă cu dărâmarea şi nu poate fi declarată nici ca insalubră, putând fi locuită”223.

Clădirea din str. Păcurari nr. 7 (I. Olivenbaum). Aceasta este clădirea învecinată cu cea
din str. Păcurari nr. 6, colţ cu str. Elisabeta. La 6 octombrie 1898, Iţic Olivenbaum, domiciliat în
Despărţitura I, str. Păcurari nr. 7, solicită Primăriei autorizaţia necesară pentru a construi pe locul
său, ce i-a rămas din cumpărătura de la Comună şi care am avut condiţie în declaraţia făcută
înaintea dumneavoastră, acum voiesc a face trei odăi pe acel loc şi alături şi o cămară ....224.
Este ataşat şi un plan pe calc: Proprietatea D-lui Olivenbaum pe strada Păcurari şi prelungirea
stradei Carol.
Fâşia de teren existentă permitea construirea unei clădiri foarte înguste (Fig. 138). Potrivit
planului anexat, est vorba despre o clădire fără etaj, ce se întindea pe 15,50 m, având trei camere
de 5,00 m lungime şi doar 2,04 m lăţime (la interior). Camerele erau înalte de 2,70 m. Fiecare
cameră avea câte o uşă şi o fereastră spre stradă. În capătul din vale se făcea accesul pe o scară
zidită, cu 9 trepte, iar între camere erau uşi de acces, ca la locuinţele tip „vagon”. Acoperişul a
fost conceput cu o singură înclinare, streaşina fiind la înălţimea de 4,20 m (partea din spate avea
înălţimea de 5,00 m)225. Pe acoperiş se văd şi două hogeaguri pentru sobe. Planul redă şi faţada
clădirii, cu o arhitectură clasică; aliniamentul faţadei se afla la 8,50 m de axul „Stradei proiectate
Carol spre Râpă” (viitoarea stradă Elisabeta). Potrivit altui plan general al locului, pe aceeaşi
fâşie îngustă se afla, în spatele clădirii, o şură de 4,00 x1,50 m, iar apoi o curte foarte alungită, cu
lăţimea de doar 2,50 m226.
La 2 martie 1901a fost redactată o altă solicitare prin care „subsemnatul Iţic Olivenbaum
comerciant, domiciliat în str. Carol, voind a-mi construi o pivniţă cu ziduri de piatră, pe locul
meu din Bulevardul Elisabeta, nr. (…)227 sau str. Păcurari nr.15; cere şi învoire a îngrădi
provizoriu locul, până va reuşi să construiască pivniţa şi casa, şi va nivela locul; anexează şi o
schiţă de plan228.
Petiţionarul a anexat următoarele documente privitoare la istoricul terenului:
1. copie legalizată după actul din 28 iunie 1850, prin care „Mendel Zisovici şi Leizer tapiţer au
cumpărat prin mezat o bucată de loc de aice din capitalie, aflătoare în dosul dughenelor din
uliţa care duce la biserica Sf. Nicolai (poreclit „Sărac”) spre Păcurari”, 2. Act autentificat la
19 decembrie 1900, cu care petiţionarul cumpără de la Mendel Zisovici o porţiune de teren în
suprafaţă totală de 253 mp, din trupul locului ce posedă în str. Păcurari nr. 15, astăzi numită
str. Elisabeta. 28 m despre sud, învecinat cu restul locului rămas vânzătorului şi cu imobilul lui
Johan Capucinsky, fost mai înainte a lui Loghin Bogome (…); 12 m răsăritul învecinat cu
imobilul domnului Avram Iţic Kaufmann, 25 m învecinat cu imobilul succesorilor lui David
Olivenbaum, 2,60 m spre nord, învecinat tot cu imobilul domnului David Olivenbaum;
şi (...) tot spre nord cu fundul imobilului petiţionarului, pe lungime de 3,00 m229.
La 22 martie 1901 proprietarul arăta că vrea să îngrădească provizoriu locul pe care îl
posedă în Bd. Elisabeta (Păcurari 15), cu grilaj înalt de 1,60 m, vopsit în oloi, stachetele la vârf
vor fi strunjite, poarta şi portiţele cu deschidere înăuntru. Grilajul va fi situat la nivelul
trotuarului şi pe aliniamentul bulevardului. Despre vecini zăplazul va fi aşezat pe hotarele

223
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 194.
224
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 1.
225
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 3; alt plan, pe ozalid, la f. 6.
226
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 4.
227
Loc liber în text.
228
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 7.
229
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 7v-8.
41
locului, înalt de 1,80 m, văpsit pe oloi pe ambele părţi. Asemenea este autorizat a construi o
pivniţă de zid masiv, conform planului vizat, nu va putea trece, sub nici un cuvânt, pe sub terenul
public. Petiţionarul va scoborî mai întâi suprafaţa locului său la nivelul trotuarului, săpând tot
malul şi îndepărtând pământul230.
Este anexat şi Planul pivniţei de pe proprietatea domnului Iţic Olivenbaum, care era o
pivniţă cu gârlici, care coboară 14 trepte, bolţile fiind înalte de 1,80 m; avea formă de „L”
(12,00 m x 6,00 m), cu latura mică de-a lungul străzii Elisabeta231.
La 19 iunie 1901 proprietatea din str. Păcurari nr. 15 aparţinea doamnei Popovici, nu a
domnului Iţic Olivenbaum, după cum se arată în adresă, şi nu se construieşte nici o pivniţă...232.
Iţic Olivenbaum a primit o somaţiei de la Primărie, prin care i se cerea să dărâme găştile
din ograda caselor sale din Bd. Ferdinand (?) nr. 7, fiindcă ar ameninţa cu căderea (...)
„acele baratce, deşi sunt vechi, dar sunt bune şi vin în interiorul ogrăzii, şi informaţiunea dată
dumneavoastră nu este agreată”. Cere a fi lăsat în pace deoarece acele construcţii sunt bune233.
Primăria îi acordă doar un răgaz de 6 luni. Proprietarul solicita, la 29 august 1901, autorizaţie
pentru a construi (str. Ferdinand, fostă Păcurari) în locul găştilor de scânduri dărâmate o cămară
de zidărie masivă, deasupra pivniţei, cu dimensiunea de 5,00 x 6,00 m234.
La 30 august 1902, C. Iamandi arăta că locul din str. Elisabeta (fost din vechi Păcurari
nr. 7) pe care petiţionarul voieşte a construi odaia proiectată, fiind clasat în zona I, conform
art. 22 din Regulamentul de clădiri, nu se poate învoi decât clădirea de case cu două etaje,
şi numai cu aprobarea Consiliului Comunal s-ar putea învoi construirea unei case cu un singur
rând235. Arhitectul N. Cugler adăuga şi el: „Domnule Primar, nu se pot autoriza construcţiuni cu
un singur etaj (doar parter) în zona I şi pe una din cele mai prezentabile străzi a oraşului”.
La 21 septembrie 1902, Consiliul Comunal acorda însă această dispensă236. Anexate două
planuri pe calc al acestei odăi, str. Elisabeta nr. 7237. Autorizaţia este emisă de Primărie pe
25 septembrie 1902238.
Comisia locuinţelor insalubre constată, la 22 iunie 1904, pe proprietatea lui I. Olivenbaum
o locuinţă de zid cu două camere, o latrină de scânduri, rău întreţinută; 6 camere, în stare veche,
şură de scânduri veche şi rău întreţinute; curte nepavată, îngrădire proastă239. Agentul sanitar
consemna, la 2 martie 1907, că la proprietatea domnului I. A. Olivenbaum, crâşmar, din strada
Râpa Galbenă, latrina fiind rea, îngropate două poloboace vechi, şi păreţii dinafară de scânduri,
care latrină serveşte şi pentru Sinagoga Israelită, ce este în ogradă şi pentru alţi chiriaşi.
Proprietarul să fie somat a-şi face o latrină sistematică240.
I. Olivenbaum cere autorizaţie, la 16/29 martie 1907, pentru a construi o latrină
sistematică, cu două cabine (conform planului Serviciului Tehnic), şi pentru a repara învelitoarea
de tablă la casa veche, înlocuind pe cele uzate, chituind şi vopsind acoperişul 241. Toate detaliile
tehnice (rezervor din zidărie de piatră, iluminat, ventilaţie etc.) sunt precizate pe spatele
documentului şi reluate în autorizaţie242. Planul acestei construcţii, frumos executat de serviciul
230
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 10.
231
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 11, 12.
232
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 16.
233
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 17.
234
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 19.
235
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 19v.
236
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 20.
237
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 23, 24.
238
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 25.
239
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 40.
240
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 41.
241
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 42.
242
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 43.
42
Tehnic al Primăriei, este şi el anexat243. Din planul de situaţie al acestei planşe se vede bine
amplasarea casei vechi, la care urma să se repare acoperişul, situată de-a lungul străzii Elisabeta,
şi casa nouă, amplasată spre str. Păcurari. Se vede şi învecinarea cu Dude Kana. Proprietatea e
situată pe partea cealaltă a străzii Elisabeta.
Cu toate acestea, la 12 mai 1909, agentul sanitar constata, din nou că: „în strada Râpa
Galbenă, proprietatea doamnei Ruhla Olivenbaum, unde este un stabiliment de băutură, una
Sinagogă de rugăciuni şi mai mulţi chirigii, la acea proprietate latrinele sunt foarte rele şi nici
până în prezent nu le-au construit; deşi posedă autorizaţie de construcţie din partea Primăriei,
termenul de execuţie a expirat244.
La 26 iunie 1909, Ruhla Olivenbaum arată că la imobilul din Păcurari nr. 7, este
proprietăreasa doar cu numele, în realitate fiind ipotecat către domnul H. Hellman, care i-a şi
trimis înştiinţare că a început procedurile de executare a acestei ipoteci şi de vânzare a
proprietăţii. „Eu ca văduvă, lipsită de mijloace, nu am de unde construi această latrină, şi
deoarece imobilul este scos în vânzare” vă rog să acordaţi o amânare până ce se va stabili cine
este proprietarul locului245.
Dr. C. Isac, str. Păcurari nr. 7, cere, la 13 mai 1938, autorizaţie de separaţie de lumină
electrică, conform planului anexat246. Din acest plan se vede că este vorba despre casa dispusă
perpendicular pe str. Păcurari. Se văd patru camere şi încă o încăpere dispusă în capătul mai
îndepărtat al clădirii. Primăria a acordat autorizaţia solicitată, pentru instalarea unui contor
separat247.
Fundaţia „Regele Ferdinand I” (B.C.U.) răspundea Primăriei, la 16 martie 1930, că nu are
cunoştinţă despre vreo intenţie de expropriere în privinţa clădirilor aflate în vecinătatea
Fundaţiei, aşa că petiţionarele ce s-au adresat Primăriei nu pot fi expuşi la vreo expropriere248.

Blockhaus - Casa Artenie (str. Păcurari nr. 7). La 24 febr 1939, soţii Emilia şi Gheorghe
Artenie solicită autorizaţie din partea Primăriei ca la proprietatea lor din Iaşi, „imobilul de pe
str. Păcurari nr. 7 (fost Sofia Rouner?) pentru reparaţii radicale, ridicarea mansardei dinspre
str. Păcurari la aceeaşi înălţime cu partea din curte, precum şi unele transformări conform
anexatului plan”249. Avizul tehnic de pe verso arată că imobilul din str. Păcurari nr. 90/ 17/ 7,
situat în faţa Fundaţiei Ferdinand este situat pe linia de aliniere, însă autorizaţia solicitată nu se
poate acorda din următoarele motive: „1. Cum imobilul se află în faţa Fundaţiei, credem că este
cazul a se cere şi avizul Fundaţiei. 2. Deoarece Fundaţia este lipsită de perspectivă, va fi necesar
a se expropria tot lanţul de clădiri de vis-a-vis, pentru a se degaja faţada despre str. Păcurari”250.
Fundaţia Ferdinand răspundea Primăriei că nu există nici un plan de expropriere a clădirilor de
vis-a-vis, astfel încât proprietarii acelor imobile nu se află în pericol de a fi expropriaţi251.
Pe această bază Serviciul de Arhitectură recomandă autorizarea etajării imobilului din
str. Păcurari nr. 7.
La 8 mai 1939, Primăria acorda autorizaţie ca „să consolideze şi să înalţe peretele de la
parterul existent, iar în urmă va suprapune un etaj cu două camere din zidărie de cărămidă.
Acoperişul va fi învelit cu material nearzător. Construcţia va ocupa o suprafaţă de 57 mp,
243
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 46.
244
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 49.
245
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 53.
246
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 77.
247
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 79.
248
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 80, 81.
249
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 85.
250
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 85v.
251
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 87.
43
conform planului anexat. Asemenea va executa la parter transformări şi casa scării, cu parter şi
un etaj, pe o suprafaţă de 9 mp. Balconul va fi din material nearzător. Vederile spre proprietatea
vecină se vor executa conform normelor în vigoare. Faţada casei spre str. Păcurari şi Căminul
studenţesc se va executa estetic, având o arhitectură plăcută, iar calcanul spre cămin se va
desfiinţa, făcându-se tot o faţadă, însă nu ca cea actuală, ci conform zonei şi situaţiei pe care o
are pe teren”252.
Este ataşat un plan pe ozalid: Proprietatea Emilia şi Gheorghe Artenie, str. Păcurari
nr. (...)253. O planşă cuprinde faţadele clădirii, cea mică fiind spre str. Păcurari şi cea alungită
spre căminul studenţesc de alături254. Este o clădire stil „block-haus”, care va căpăta o mare
amploare în următoarele 2-3 decenii.
Planşa conţine planurile parterului şi etajului, cu dimensiuni şi destinaţia încăperilor255.
Nivelele par a fi două locuinţe paralele. Parterul are ca ax un lung hol numit „oficiu”; de o parte
este bucătăria, cămară, baia şi un birou, iar de partea cealaltă dormitor, cameră de zi
şi sufragerie. La etaj, în mod neaşteptat, partiţionarea este diferită iar unele funcţionalităţi se
repetă: un mic hol-oficiu flancat de două bucătării simetrice, două sufragerii şi două dormitoare
simetrice, ca şi cum aici ar locui două familii diferite.
La dosar se află o planşă: Extras Copie de pe planul Oraşului Iaşi din anul 1896-1987,
a proprietăţii din str. Păcurari 17/7. Este un plan de situaţie mai amplu, care oferă o viziune de
ansamblu asupra zonei, până în str. Anastasie Fătu256. Imobilul soţilor Artenie, situat chiar la
str. Păcurari, este marcat în culoare verde.
Gh. Artenie, domiciliat în str. Universităţii nr. 12257, se ceruse direct garanţii Fundaţiei
Ferdinand, dar reprezentantul acesteia a arătat că nu are competenţe pentru a angaja astfel de
promisiuni258.
La 7 iulie 1939, Emilia şi Gh. Artenie cer Primăriei autorizaţie pentru a ridica,
în str. Păcurari nr. 7, o construcţie cu subsol, parter şi două etaje, conform planurilor anexate259.
Este ataşat un plan ozalid faţadele clădirii, spre str. Păcurari şi lateral (mai amplă)260.
Această clădire a fost construită în stil „block-haus”, foarte răspândit la vremea respectivă.
Este ataşat un Plan subsol (ar interesa mai mult săpăturile arheologice) 261; un alt plan reprezintă
parterul, etaj şi mansarda262.
Primăria, la 15 iulie 1939, se adresa soţilor Artenie: „vă rugăm să binevoiţi a lua măsurile
necesare pentru executarea construcţiei şi dărâmării imobilului, stropind foarte des, pentru a nu se
face praf, a face cu scânduri împrejmuirea faţadei imobilului, la înălţimea necesară pentru a se
evita căderea molozului îndărăt, pentru a nu se împiedica circulaţia publică. Se arată că
proprietatea soţilor Artenie din str. Păcurari nr. 7, la 23 august 1939, avea instalaţie de apă şi
apometru, montat la 2 noiembrie 1938. Se etalează Planul pentru prelungirea instalaţiei de apă şi
canal la imobilul din str. Păcurari nr. 7, anul 1939263. Este anexat şi devizul detaliat al lucrărilor,

252
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 84.
253
Loc liber în textul documentului.
254
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 83.
255
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 82. La f. 90 aceleaşi planşe sunt mai clare, pe calc, şi cu marcaje
în culoare.
256
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 98.
257
La 17 iulie 1939 cei doi soţi comunicau ca domiciliu strada Cişmeaua Păcurari nr. 1, vezi DJANI, Primăria Iaşi.
Dosare de imobile 90/7, f. 104.
258
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 91.
259
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 92.
260
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 95.
261
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 96.
262
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 97.
263
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 102.
44
cu materiale şi cantităţi necesare (cisternă de beton de 2,00 x1,00 m, două camere de vizitare de
0,70 x 0,70 m, sifon general, tuburi de fontă, chiuvete de fontă, ţeavă galvanizată, lavoare de
faianţă, boiler pentru încălzirea apei, etc.)264.
La 9 martie 1940, Emilia şi Gh. Artenie cer autorizaţie Primăriei pentru a instala lumină
electrică şi cinci contoare separate, la imobilul lor din str. Păcurari nr. 7265; urmează autorizaţia
emisă de Primărie266.
La 22 octombrie 1940, Emilia şi Gh. Artenie, în calitate de foşti proprietari ai imobilului
situat în Iaşi, str. Păcurari nr. 7, construcţie executată în anul 1939, având ieşire numai prin
Bd. Elisabeta, şi care proprietate am vândut-o lui I. Moscu Stern (?), pentru a putea întocmi o
nouă carte de imobil (...), vă rugăm să ni se comunice noul număr la proprietatea vândută”267.
La 30 octombrie 1940, Primăria comunica faptul că s-a fixat adresa „Bd. Elisabeta, nr. 2 bis”,
fiind trecut sub acest număr în Registrul de numerotare al Serviciului Planului al
acestei Primării268.

Clădirile de pe strada Lăpuşneanu

Strada Lăpuşneanu era uliţa de promenadă a Iaşilor de altădată, echivalentul local al mult
mai întinsei străzi bucureştene Calea Victoriei. Această veche arteră pietonală a inspirat
mai multe opere literare, din care amintim: Mihail Sadoveanu, Strada Lăpuşneanu. Cronică din
1917, Iaşi, 1921; Liviu Rebreanu, pretextul romanului Adam şi Eva; Cezar Petrescu, La Paradis
general. Strada ocupă de multă vreme un loc privilegiat în memoria afectivă a ieşenilor.
Pentru cunoaşterea evoluţiei istorice a străzii Lăpuşneanu beneficiem de câteva valoroase
contribuţii recente269. Denumirea străzii a fost dată în amintirea domnitorului Alexandru
Lăpuşneanu, care, pe la 1564, a aşezat capitala Moldovei „mai cu temei la Iaşi”. Faptul trebuie să
se fi petrecut la 1866, când, sub primarul Dimitrie Gusti, mai multe străzi din Iaşi au primit
numele unor personalităţi istorice. Prima menţiune sigură a noii denumiri datează însă din
1873270. În secolele anterioare, strada purta numele de Uliţa Sârbească; documentele o amintesc
începând cu anul 1665.
Planul oraşului Iaşi, întocmit la 1819, de inginerul Giuseppe Bayardi, arăta că Uliţa
Sârbească începea din colţul dughenelor agăi Greceanu (din Piaţa Unirii), până în colţul caselor
postelnicului Beldiman, lângă biserica Sf. Nicolae cel Sărac (pe locul Casei Studenţilor);
uliţa avea 270 stânjeni, adică 602 m271. Astăzi constatăm strada este mult mai scurtă,
ea pierzându-şi, în timp, ambele capete. În trecut, această stradă începea din capătul străzii
Vasile Alecsandri, unde se afla, pe vremuri, biserica Sf. Ilie; traseul ei se pierde în Piaţa Unirii de
astăzi. Celălalt capăt al străzii Lăpuşneanu, aproape o treime din dimensiunea actuală, a dispărut
prin amenajarea „Pieţei Tineretului” (astăzi „Mihai Eminescu”), în actualele sale dimensiuni.
Pe întreaga lungime iniţială, Uliţa Sârbească a fost inclusă, după 1832 (Regulamentul Organic)

264
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 107.
265
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f.115.
266
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 114.
267
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 116.
268
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/7, f. 117.
269
Ion Mitican, Strada Lăpuşneanu de altădată, Editura Tehnopress, Iaşi, 2002, 44 p; Aurica Ichim, Strada
Lăpuşneanu. Schiţă istorică, în „Ioan Neculce”. Buletinul Muzeului de Istorie a Moldovei, VIII-IX, 2002-2003, p.
95-108.
270
Aurica Ichim, op. cit., p. 95-108. Din acest studiu am preluat mai multe informaţii incluse în paragraf.
271
N.A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, Iaşi, 1913, p. 228
45
în Uliţa Mare a Iaşilor, Strada Mare ce constituia axul capitalei Moldovei. Aceasta pornea
din faţa Palatului Ocârmuirii (pe locul Palatului Culturii) şi ajungea până la Grădina Copou,
contopind traseele străzilor Ştefan cel Mare, Lăpuşneanu şi Carol I. Strada şi-a reluat identitatea,
sub denumirea de str. Alexandru Lăpuşneanu, după 1866, după cum am văzut.
Potrivit administraţiei ieşene de odinioară, strada Lăpuşneanu nu începea dinspre
Piaţa Unirii, aşa cum o vedem noi astăzi, ci dinspre Păcurari. Coborând uşor, puteau fi găsite
numerele cu soţ pe partea dreaptă, iar cele fără soţ pe partea stângă. Imobilele aflate cândva
pe locul clădirii ce astăzi adăposteşte la parter Biblioteca Facultăţii de Filozofie aparţineau
tot de strada Lăpuşneanu, mai importantă cândva decât Strada de Sus (Bd. Independenţei).
Pe acest mic spaţiu dintre strada V. Conta (Uliţa Sf. Nicolae) şi Bd. Independenţei
(Uliţa Târgului de Sus) se înşiruiau localul lui Cozma, Academia Liberă şi Magazinul Smirnov,
în faţa vestitului Han Binder, singurul care s-a mai păstrat până astăzi.

Clădirea din str. Lăpuşneanu nr. 2 (A. Kauffmann). Acest imobil, situat pe colţul a două
străzi, a fost analizat odată cu adresa din str. Păcurari 1-3, astfel încât nu vom mai relua aici acele
informaţii documentare. Vom sublinia doar că în aripa pe str. Lăpuşneanu a funcţionat celebra
Librărie şi Aniticărie a fraţilor Şaraga272, care a jucat un rol bine determinat în viaţa culturală a
Iaşilor. Stabilimentul familiei Şaraga, implicat în numeroase iniţiative culturale, a contribuit din
plin la generarea atmosferei specifice străzii Lăpuşneanu de altădată.

Clădirea din Lăpuşneanu, nr. 4 (maior V. A. Vasiliu, actor Miluţă Gheorghiu).


Prima referire la acest imobil, cuprinsă în dosar, datează din 22 mai 1904 şi este o sesizare către
Primărie. Petentul arată că „în str. Lăpuşneanu nr. 4 este casa domnului maior Vasiliu, ocupată
de chiriaşii Iancu Moscovici crâşmar şi A. Baron. Casa este alipită de imobilul doamnelor Vexler
şi Weisengrün, a cărui pereţi fiind în ruină, ameninţă cu căderea şi constituie un pericol pentru
trecătorii prin sală”. Se cerea Primăriei să dispună măsurile necesare273.
Dintr-un raport al Comisiei de igienă, întocmit la 22 iunie1904, aflăm unele detalii
privitoare la imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 4. „casa locuinţei este compusă din 6 camere
în 2 etaje, cele de jos întunecoase şi umede; latrina este de zid, în stare umedă şi prost întreţinută;
atenansele sunt 4 camere în 2 etaje, umede şi nelocuibile; curtea este nepavată”274.
În solicitarea pentru autorizaţie de construcţie, din iulie 1905, se arat că: „Subsemnatul
maior V. A. Vasiliu, voiesc a face o reparaţie la acoperişul caselor mele din str. Lăpuşneanu
nr. 4, urmând ca acoperişul să se facă din tablă nouă şi veche, din actualul acoperiş”275.
Pe spatele solicitării Serviciul Tehnic al Primăriei face următoarele recomandări,
la 29 iulie 1905: „1. Se vor înlocui toate tablele ce se vor găsi improprii cu altele noi, pe
acoperământul casei principale şi pe cel al atenanselor din curte, ambele cu două etaje.
2. Se vor reface ulucele şi ţevile de scurgere şi se vor vopsi cu culoare”.
Ecaterina Vasiliu, soţia răposatului maior Vasiliu, domiciliată în casa din str. Lăpuşneanu
nr. 4, solicita autorizaţie din partea Primăriei, la data de 7 iunie 1910, pentru a face mici lucrări
de întreţinere şi un mic balcon la această clădire276 (Fig. 69-70). Pe verso, raportul către inginerul
şef al Primăriei arată că acest imobil se conforma alinierii stradale în vigoare, avea latrine de zid,
aflate în stare bună, iar curtea interioară era pavată şi canalizată, potrivit standardelor din zona I,

272
Ioan Massoff, Strădania a cinci generaţii. Monografia familiei Şaraga, Bucureşti 1941.
273
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 1.
274
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 2.
275
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 3.
276
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 16. Cerere înregistrată la 9/21iunie 1910.
46
prin urmare, lucrarea solicitată putea fi autorizată. Autorizaţia a fost eliberată la 11/24 iunie 1910.
Prin acest document se autoriza „refacerea tencuielilor la exterior şi interior, iar la final să se dea
cu o culoare de lapte de var; să se repare învelitoarea de tablă la acoperământ, ulucele, şi să
vopsească cu oloi în culoare. La balconul de la stradă se va schimba duşumeaua de scândură,
înlocuind-o prin o tăblie de fier pe traverse din fier”277.
La solicitarea primarului, din 15 decembrie 1915, s-a constituit o comise care să constate
starea acestui imobil, din str. Lăpuşneanu nr. 4. Această comisie înainta un raport
la 27/11 februarie 1916 (Direcţiunea Serviciul Apelor şi Canalelor).
Un proces-verbal, din 17 februarie 1916, consemnează mai multe informaţii privitoare
la starea clădirii278. Membrii comisiei, sosiţi la faţa locului, constată că proprietatea
doamnei Ecaterina Vasiliu este un imobil compus din parter şi etaj. Acesta are în subsol un
sistem de pivniţe suprapuse, după cum se vede în planul alăturat, una din aceste ramuri, care
trece pe sub calea publică şi e în parte rezidită, vine aşezată imediat sub conductele publice de
alimentare cu apă şi canalizare.
Zidurile principale de elevaţie ale acestei clădiri, perpendiculare pe axa străzii
Lăpuşneanu, servesc de ziduri comune şi proprietăţilor vecine, ale domnilor Fraţii
Iacubovici, str. Lăpuşneanu nr. 2, cât şi doamnei Anette Diamant, str. Lăpuşneanu nr. 6,
iar zidurile pivniţelor, care sunt de o construcţie veche şi rudimentară, servesc în parte şi
de fondaţii clădirii.
Se constată că zidurile comune prezintă nişte crăpături însemnate în sens vertical,
crăpături care au tendinţă de continuare şi care pun în pericol stabilitatea atât a acestui
imobil cât şi a imobilelor învecinate. Ramura de pivniţă ce trece pe sub calea publică are
o porţiune în parte prăbuşită (însemnată pe plan cu „A”) de dimensiunile 3,50 x 3,00 x
2,20 m, care vine aşezată exact sub conductele publice de alimentare cu apă şi sub canalul
colector.
Din constatările făcute rezultă că: a. crăpăturile zidurilor de elevaţie sunt o consecinţă a
tasării fundaţiilor de construcţie rudimentară şi veche; b. Prăbuşirea din porţiunea de
pivniţă situată sub uvragiile publice trebuie atribuită faptului că asemenea pivniţe ne zidite
nu se pot menţine un timp îndelungat, mai ales într-o stradă aşa de circulată cum este
str. Lăpuşneanu.
Având în vedere că această stare de lucruri cere o remediere imediată, opinăm:
1. Doamna maior Catinca Vasiliu să fie obligată a face, de urgenţă, consolidarea
fundaţiilor zidurilor de elevaţie perpendiculare pe axa străzii Lăpuşneanu şi a celor de
legătură, adâncindu-le şi întărindu-le şi făcându-le solidare printr-un sistem de ancoragii.
2. Doamna proprietară să fie obligată a consolida întreaga ramură de pivniţă care trece
sub stradă, deocamdată în mod provizoriu, şi în urmă, sub scutul acesteia, a începe
imediat o consolidare definitivă, în aşa fel ca uvragiile publice să nu fie expuse.
3. Consolidarea de mai sus odată terminată, ramura ce trece sub stradă să fie izolată de
restul de pivniţe, printr-un zid puternic şi bine legat, de ambele părţi, în terenul dindărătul
picioarelor drepte ale pivniţei”.
Semnează membri comisiei, ing. M.V. Protopopescu, Al. Velciu şi ing. M. Velt. Este anexat
şi Planul pivniţelor şi al proprietăţilor Fraţii Jacubovici, D-na Maior Vasiliu şi D-na Adela
Diamant, din str. Lăpuşneanu (copie)279. Planul arată pivniţele de sub toate clădirile,

277
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 17.
278
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 19-19v; 20-20v (copie pentru contencios).
279
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 21.
47
de la numerele 2, 4, 6, precum şi o prăbuşitură a canalului colector din faţa proprietăţii de
la nr. 4 (Fig. 72).
Pivniţa doamnei Vasiliu, Secţiunea verticală AB: Scara gârliciului cobora 25 de trepte,
în linie dreaptă, până la un nivel intermediar; apoi urca 7 trepte până la nivelul de călcare al
pivniţei nr. 1 (corespunzător cu nivelul treptei a 15-a de la suprafaţă) şi cobora 7 trepte până la
nivelul de călcare al pivniţei nr 2 (care ajungea astfel, la adâncimea totală de 32 de trepte).
Nu se dau dimensiunile în metri. Ambele niveluri ale pivniţelor erau construite pe sistemul de
argea (plafoane din bârne de lemn). Este anexat şi planul faţadei clădirii Lăpuşneanu 4,
cu balconul de la etaj (foaie de calc)280. De asemenea, există la dosar un plan general al întregii
zone, cu nume de proprietari, interesant281.
Ecaterina Vasiliu, făcea un apel către Primărie, la data de 7 septembrie 1936, arătând că
„viind apa în beciul caselor mele din str. Lăpuşneanu nr. 4, vă rog să binevoiţi a dispune
Companiei de Pompieri să delege să se scoată apa, care provine de la canalizarea defectă a străzii
şi ar putea să mi se dărâme clădirea din acea cauză”282.
La 12 martie 1930 era înaintată următoarea cerere: „Domnule Primar, subsemnatul Miluţă
Gheorghiu, proprietarul imobilului din Iaşi, str. Lăpuşneanu nr 4, fost proprietatea defunctei
Ecaterina maior Vasiliu, vă rog să binevoiţi a-mi acorda o autorizaţie pentru a curăţa şi zugrăvi
faţada”. Cererea poartă semnătura actorului Miluţă Gheorghiu.

Clădirea din str. Lăpuşneanu nr. 6 (Carol Walter, M. Diamant). Cea mai impozantă
clădire pe str. Lăpuşneanu, cel puţin din partea de sus a acesteia, (astăzi dispărută) este cea cu
două etaje, construită de croitorul de lux Carol Walter (Fig. 73-76, 83). La 30 mai 1899, Carol
Walter solicita Primăriei autorizaţie pentru a construi, la imobilul său din str. Lăpuşneanu nr. 6,
o cisternă pentru scurgerea apelor, după planul alăturat 283. Bruionul autorizaţiei arată că era
vorba despre o cisternă subterană zidită din piatră având pereţii tencuiţi cu mortar de ciment, cu
bolţi pe şine de fier, prevăzută la partea superioară cu un grătar solid de fier; două rezervoare
pentru latrine, construite în condiţiile cisternei, având câte un capac de fontă pentru curăţenie284.
Este anexată o planşă calc: Planul pentru construirea unei cisterne cu două hasnale de latrină la
proprietatea domnului Walter, din str. Lăpuşneanu nr. 6285. Din planul imobilului se vede că
cisterna, având dimensiunile de 2,20x2,20 m, era amplasată în mica grădină din spatele
proprietăţii, chiar pe axul intrării, iar cele două latrine erau dispuse lateral, tot în zona din spate.
La 28 iunie 1900, proprietarul Carol Walter cerea autorizaţie „pentru a face mici reparaţii la
casele ce posed”286.
În anii următori proprietarul caselor din str. Lăpuşneanu nr. 6 era M. Diamant.
La 27 martie 1902 acesta adresa o cerere Primăriei, în care arăta că a început „a destupa şi curăţi
canalul de la atenanse, ce trece prin cămările de lemn, în vecinătate cu proprietatea domnului
Iţick Schwartz, nr. 8, în scop ca toată apa ce provine din ploi, de pe acoperământ, să-şi aibă
cursul ei regulat, spre a nu incomoda vecinul”287. Lucrarea a fost oprită deoarece fusese începută
fără autorizaţia Primăriei. Preavizul de pe verso arată că „se va elibera autorizaţia pentru a

280
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 32.
281
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 34.
282
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/4, f. 40.
283
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 1.
284
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 2.
285
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 5.
286
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 7.
287
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 10.
48
înlocui ţevile de scurgere din ogradă cu tuburi de bazalt, precum şi a repara ţeava pentru scurgere
de ape menajere şi să pună un grătar şi sifon regulamentar la gura canalului”.
La 25 septembrie 1902, M. Diamant cerea Primăriei o altă autorizaţie „pentru a schimba la
acoperământul caselor tăblia pe alocuri, unde e stricată, şi a o înlocui în câteva locuri, pe unde
curge”288. Avizul de pe verso arată că „aceste case (foste Walter) sunt situate în faţa trotuarului şi
servesc ca bază de aliniere în partea locului”, aşa că autorizaţia poate fi acordată (N. Cugler).
Proprietarul revine cu o altă solicitare, în 2 mai 1902, cerând autorizaţie „pentru aşezarea a
patru balcoane în interiorul ogrăzii, în lungime de patru metri fiecare, aşezate pe ştiţuri de fier,
împreună cu parapete de fier”, la casele din str. Lăpuşneanu nr. 6289.
Dintr-un proces-verbal al Comisiei de igienă, din 22 iunie 1904, se constată că imobilul a
fost ipotecat, deoarece la proprietar figurează Creditul Urban Bucureşti. „Casa locuinţei este
compusă din 36 camere, 3 anteturi şi 3 etaje” (P+2); la atenanse este menţionat atelierul
fotografic; se precizează faptul că ograda interioară era pavată290.
Dr. Peride, decanul Facultăţii de medicină, cerea Primăriei, la 23 martie 1905, să ia act de
faptul că „voiesc a zugrăvi apartamentul şi a curăţa sobele casei în care voiesc a mă muta, din
str. Lăpuşneanu”291. În avizul de pe verso, N. Cugler arăta că „pentru zugrăvitul camerelor în
interior nu se impune autorizare şi nici taxe, aşa că dl. dr. Peridi să nu fie oprit de Poliţia care
poate ar interpreta greşit regulamentul”.
La 20 aprilie 1906, doamna Adela Diamant arăta că o furtună a dezvelit tabla acoperişului
de pe nişte camere din imobilul zis „Casa Walter”, din str. Lăpuşneanu nr. 6, şi cerea autorizaţie
pentru a bate la loc acele table292. Din avizul de pe spatele cereri se vede însă că nu este vorba de
clădirea principală, ci de tabla de pe nişte cămări de lemn, situate într-un colţ al ogrăzii
interioare.
Doamna Adela Diamant, revenea, la 16 mai 1907, cu o altă solicitare de autorizaţie pentru
„a face mici reparaţiuni de tencuieli la păreţi şi repararea şi vopsitul ulucilor şi burlanelor de la
imobilul meu”293. Este vorba despre simple lucrări de întreţinere, tencuiala clădirii fiind în bună
stare.
La 10 ianuarie 1909, soamna Adela M. Diamant, proprietara caselor Walter din
str. Lăpuşneanu, solicită autorizaţie „pentru a repara stricăciunile produse de incendiu la o parte
din interiorul clădirei, asemenea de a construi în interiorul ogrăzii, la etajul I, două balcoane,
conform planului ce îl anexez”294. N. Cugler notează pe verso condiţiile în care se vor executa
reparaţiile: „se vor reconstrui la etajul a III-lea păreţii distruşi de incendiu, la apartamentele
dinspre stradă. Lucrarea se va efectua după schiţa de plan alăturată şi văzută de noi,
cu următoarele modificări de rezistenţă: grinzile de lemn se vor aşeza opus prescripţiunei
planului şi anume cu capetele pe zidurilor externe. Aceste grinzi vor avea dimensiunea de
18x20 cm; aceste grinzi cât şi păreţii proiectaţi se vor odihni pe traverse de fier B,
profil 0,30 şi profil 0,22. În punctul A se vor aşeza asemenea două traverse profil 0,22 sub
capetele traversei B, spre a evita lunecarea. Poate aceste traverse vor fi duble, aşezate pe cuzinete
de piatră şi fier şi bine betonate. Pe aceste traverse se vor ridica zidurile despărţitoare, fie din
cărămidă în grosime de 0,15 sau gips armat. Se vor construi din nou duşumelele în aceste
camere, precum şi mici reparaţiuni la uşi şi fereşti. Se mai autorizează construcţia unor balcoane,

288
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 12.
289
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 13.
290
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 17.
291
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 19.
292
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 27.
293
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 29.
294
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 31.
49
prevăzute în plan, dinspre curte, aceste vor fi efectuate din beton armat pe traverse de fier,
profil 0,16 în distanţă maximă de 0,70, ele vor intra în zid în adâncime de 0,30 fiind bine
consolidate cu beton de ciment”. Este anexată autorizaţia295 precum şi un Plan pentru
reconstruirea părţilor distruse de incendiu şi construirea a două balcoane la imobilul
D-nei Adela Diamant, din str. Lăpuşneanu nr. 6 (fostă casă Walter), întocmit de ing. I. Tăutu296.
Planşa conţine planul etajului II (cu cele două balcoane noi), etajului III (camera de pe faţadă
unde a avut loc incendiul) şi o secţiune verticală a clădirii (Fig. 77-78).
La 1 aprilie 1912, Adela Diamant obţinea autorizaţie pentru lucrări de întreţinere la
imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 6. Potrivit acestui document, se „va repara tencuielile casei şi
atenanselor, la exterior şi la interior şi se va da cu culoare de lapte de var. Va repara poarta la
fierărie şi să o văpsească cu o culoare de oloi; asemeni toate stoleriile la uşi şi ferestre”297.
La solicitarea conducerii Primăriei, s-a format o comisie pentru constatarea stării de
soliditate a imobilului din str. Lăpuşneanu nr. 6, a doamnei Adela Diamant. „Comisia prescrie ca
proprietara să ia o serie de măsuri în scop de a consolida părţile slabe ale imobilului, pentru a feri
de eventualele pagube imobilele vecine şi uvragiile publice. Credem oportun ca proprietara să fie
somată a executa de urgenţă aceste lucrări şi să i se puie în vedere că pentru orişice daune
cauzate, fie proprietăţilor vecine, fie uvragiilor publice, este şi rămâne responsabilă”298.
Procesul-verbal din 2 martie 1912 oferă mai multe detalii asupra imobilului şi a
problemelor sale de rezistenţă299. Se arată că „imobilul, compus din parter şi etaj, are un subsol
despărţit în mai multe camere, servind de depozite de lemne şi alte rechizite; tot din acest subsol
se bifurcă o ramură de pivniţă în direcţia aripei imobilului (însemnată pe planul alăturat cu A1)
şi pe sub fundaţia acestui perete, care are crăpături în dreptul closetelor.
Fondaţiile zidurilor principale de elevaţie ale acestui imobil, până la care se întind şi
subsolurile, sunt paralele cu axa străzii Lăpuşneanu şi în imediată apropiere de conductele de
alimentare cu apă din menţionata stradă. Zidul comun cu proprietatea doamnei maior Catinca
Vasiliu, ce e perpendicular cu axa străzii Lăpuşneanu, prezintă de asemenea crăpături însemnate
şi cu tendinţă de continuare, punând în pericol atât stabilitatea acestui imobil cât şi a celui a
doamnei maior Catinca Vasiliu, din str. Lăpuşneanu nr. 4.
Din constatările făcute la faţa locului rezultă că: a) crăpăturile zidului principal al aripei
drepte a atenanselor imobilului, sunt o consecinţă a tasărei fundaţiilor de construcţie veche şi
plasat în apropierea pivniţei ale cărei picioare drepte sunt mişcate; b) crăpăturile zidului principal
comun cu proprietatea doamnei maior Catinca Vasiliu, sunt de asemenea o consecinţă a faptului
că fondaţiile sunt plasate pe un teren de umplutură şi sunt o construcţie rudimentară şi veche” 300.
La 24 iulie 1920, doamna Anette Bucur aducea la cunoştinţa Primăriei faptul că
„la imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 6, proprietatea doamnei Diamant, s-a dărâmat în curte o
parte din pavaj chiar lângă peretele apartamentului locuit de d-l orghist Cupper, un closet cu o
magazie în rând cu acest apartament. „Closetul şi magazia sunt locuite de mine, prin contractul
de închiriere. Din cauza dărâmărei, care datează de câţiva ani, eu sunt lipsită de dreptul de
folosinţă şi expusă la accidente grave. Am cerut proprietarei, în mai multe rânduri să închidă acel
closet, fiind foarte periculos, dăunându-mi mie, în altă parte, dreptul de folosinţă”. Proprietarul
refuză categoric. „Acum, din cauza ploilor, s-a dărâmat şi mai mult, însă personalul din
magazinul meu, cum şi din alte magazine (majoritatea fiind copii) frecventează zilnic acest
295
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 33.
296
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 34.
297
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 41.
298
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 47.
299
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 49.
300
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 49.
50
closet, unde se prevede sigur un caz fatal”. Reclamanta solicită repararea sau închiderea urgentă
a respectivului closet301. Deplasat la faţa locului, reprezentantul Primăriei constata personal
faptul că: „1. Bolţile ferestrelor de la aripa dreaptă a clădirii situată spre curte sunt tasate şi
crăpate, ameninţând cu căderea; 2. Pavajul din jurul soclului este tasat în mai multe locuri cu
tendinţă de prăbuşire; 3. Closetul parterului, cu pardosele de beton de ciment lipsă şi degradată,
fiind în pericol de accidente pentru locatari; 4. Vecin cu closetul, două magazii de lemn în stare
de murdărie, cu lemnăria învechită şi degradată cu totul; 5. În pivniţa ocupată de doamna Anette
Bucur, prin infiltraţia pereţilor, pătrunde apa înăuntrul imobilului, din cauza conductei de apă sau
canalului, fiind stricate”302. În final se solicită numirea unei comisii care să examineze aceste
probleme la faţa locului şi să propună măsurile necesare.
La 19 iulie 1920 dr. Jean Guttman solicita Primăriei, în numele doamnei Adela Diamant,
proprietara imobilului din str. Lăpuşneanu nr. 6, alcătuirea unei Comisii formate din specialişti
care să examineze starea imobilului mai sus menţionat303.
Procesul-verbal din 14 iulie 1920 arăta următoarele: „am constatat că întreg corpul de
clădire din dreapta curţei este dislocat de clădirea vecină, prezentând crăpături imense ca şi o
periculoasă tasare. Ferestrele au luat poziţie oblică, în genere o complectă desfigurare a
întregului corp”. Latrinele erau în stare infectă de întreţinere. „Curtea prezintă numeroase gropi
pronunţate (...) În subsolul respectiv, al pivniţei, în care apa curge încontinuu, fie din izvoare, fie
din conductă, în special argeaua de sub corpul periclitat. Corpul prezentând pericol iminent de
prăbuşire, în termen ce nu se poate preciza, hotărâm imediata evacuare a familiilor Kupfer,
Diamnant şi Bădărău, precum şi sigilarea”304.
O altă comisie de expertiză, formată din ing. Mihai Enea, arhitect Marcovici şi
ing. Mallenski, a formulat propriile constatări în procesul-verbal din 28 iulie 1920: „La colţul
aripei drepte, din curte, la o distanţă de 3 m de la colţ, se observă la parter lăsarea zidului.
La o distanţă de circa 4 m, din cauza lăsărei, se observă crăpături pronunţate, la etajele de sus,
pe o distanţă de 8 m, colţul însă de 3 m rămânând intact, fără lăsare şi fără ieşire din verticală.
Pivniţa conţine apă, nu prezintă nici o crăpătură. Încât priveşte crăpătura între proprietate şi zidul
vecin, aceasta n-are nici o însemnătate, deoarece zidul este independent şi prezintă siguranţă de
stabilitate. Deci, am putut constata că corpul casei, nepresentând pericol iminent de prăbuşire şi
tasarea poate fi făcută în cursul unei luni, fără a lua vreo măsură de evacuare”305.
La 31 iulie 1920 se încheia un proces-verbal: „Domnule preşedinte, alăturatul,
proces-verbal, cu rezultatul celei de-a doua Comisiuni ce aţi menit la casele doamnei Diamant,
încarcă comuna de o mare răspundere, dacă imobilul nu se sprijineşte (?) imediat şi nu se
evacuiază, astfel cum s-a decis în prima Comisiune. Subscrisul, fiind dator cu orice mijloc ca o
zi, o oră, o lună, indiferent cât voi sta în scaunul ce ocup, să fiu un aprig apărător al intereselor
numai a Comunei, în ce priveşte atribuţiunile mele, cu onoare vă rog a aproba acest raport al
meu, prin care vă rog a numi o nouă Comisiune, ce de urgenţă să păşască la faţa locului, spre a
lua hotărârea definitivă, în sensul că Comuna să fie degajată de orice răspundere de orice natură.
Iar Art. 101 din Regulamentul de construcţii, al II-le spune că, pericolul fiind iminent, Comisia
va fi convocată şi invitată să lucreze în aceeaşi zi chiar. Iar art. 103 spune: dacă ancheta ar găsi
că se poate evita primejdia făcându-se oricare lucru permis de acel regulament” să se procedeze
în consecinţă306.
301
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 68.
302
Continuarea documentului la f. 73.
303
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 75.
304
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 78.
305
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 85.
306
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 93.
51
Adela Diamanat solicita, la 16 august 1920, autorizaţie din partea Primăriei, pentru a repara
aripa dreaptă, din curte, a imobilului său din str. Lăpuşneanu nr. 6, potrivit cu recomandările
primite307. Pe verso erau făcute următoarele recomandări tehnice: „va repara peretele de la aripa de
clădire principală, situată spre nord, ce este ieşită din verticală şi prezintă mai multe crăpături,
desfăcând zidăria temeliei în partea unde e tasată, construind două picioare din beton de ciment şi
cu traverse din fier. Va ancora pereţii de la partea de sus a etajului şi parterului şi va desfiinţa
bolţile de la ferestre ce sunt ieşite din verticală, înlocuindu-le prin traverse din fier. Va repara
pardoselile de beton de la closetele parterului şi va vărui cu lapte de var restul imobilului.
Va repara tabla la acoperământ, la jgheaburi şi burlane”.
Doamna Anetta Bucur, domiciliată în str. Lăpuşneanu nr. 6, cerea autorizaţie,
la 15 octombrie 1823, „ca mărfurile de cofetărie ce le desfac în magazinul meu să le pot desface
nu numai en-gros ci şi en-detail, în magazin, conformându-mă legii”308. Serviciul de sănătate
publică a impus solicitantei ca, în termen de 10 zile să introducă conducte cu apă curentă în
local, după care vânzarea cu amănuntul va putea fi autorizată309.
La 17 iulie 1931, Emanoil Marcovici310, proprietar din str. Lăpuşneanu nr. 6, solicita
autorizaţie pentru a construi, în fundul curţii, o cameră care va servi de bucătărie 311. Este ataşat
planul, o planşă de ozalid312. Bucătăria, o construcţie de cărămidă de 3,00 × 4,00 m, urma să fie
construită chiar în colţul stâng din spatele proprietăţii.
Vasile Lăzărescu, cerea autorizaţie pentru a face reparaţii la faţada librăriei sale, „Cartea
Românească”, ce funcţiona în clădirea din str. Lăpuşneanu nr. 6, proprietatea d-lui Emanuel
Marcovici313.
La 10 noiembrie 1942, ing. Paul Sădeanu solicita Primăriei delegarea şefului Serviciului
tehnic pentru a participa la recepţia lucrărilor de reparaţii executate în regie proprie de către
Secţia III Poduri C.F.R. Iaşi, la imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 6, apartamentele 10 şi 11,
proprietatea C.F.R., în care s-a instalat Secţia III Poduri C.F.R.”314.
*
În curtea interioara a acestui imobil au existat, succesiv, două ateliere fotografice.
B. Chaland solicita Primăriei, la 25 octombrie 1903, o autorizaţie pentru a construi
un atelier fotografic (B. Chaland&Co.) , din cărămidă, în ograda imobilului din str. Lăpuşneanu
nr. 6 (Casa Walter)315. Pe verso se arată că pavilionul urma a se construi în fundul curţii imobilului:
„se va construi pe temelii de piatră, soclul fiind înălţat cu cel puţin 0,30 m deasupra nivelului
ogrăzii. Se va folosi un strat izolator împotriva umezelii, pe bază de ciment sau asfalt. Pereţii,
atât ai atelierului cât şi a cămăruţei de alături vor fi din zidărie de cărămidă, executaţi cu mortar de
var gras şi nisip. Se vor face în interior duşumelele; plafonul nu se face, din cauza destinaţiei
pentru care se construieşte. Acoperământul se va construi cu şarpantă din lemn, parte învelit cu
tablă, iar parte vitraj din steclă. Uşi şi ferestre se vor aşeza în locurile arătate în plan, păstrându-se
toate dimensiunile clădirei, în conformitate cu planurile alăturate” (C. Iamandi). Avizul este
semnat de arhitectul lui N. Cugler. Este anexată şi o Schiţă pentru construirea unui atelier de
fotografie în curtea caselor din str. Lăpuşneanu nr. 6 (tuş pe calc), amplasat în partea dreaptă

307
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 90.
308
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 99.
309
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 100.
310
Emanoil Marcovici îşi avea domiciliul în strada Ştefan cel Mare nr. 15 (şi în strada Cuza Vodă, nr. 18).
311
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 105.
312
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 104.
313
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 108.
314
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 117.
315
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 14.
52
a curţii (Fig. 84).316. La dosar există şi o antemăsurătoare a acestui atelier, cu calculul materialelor
de construcţie necesare (întocmit de C. Iamandi şi contrasemnat de N. Cugler)317. Pavilionul avea
dimensiunile de 8,60 × 4,60 m, iar camera obscură era de 1,30 × 3,30 m.
B. Chaland este un fotograf cu notorietate la Iaşi. El a realizat o cunoscută carte poştală
cu imaginea Casei Walter (în curtea interioară a căreia îşi avea propriul atelier) (Fig. 81).
La 1907 Chaland şi Weiss au realizat fotografiile oficiale de la ceremonia în care primarul
Gh. Lascăr săpa primele pene de hârleţ pentru lucrările de aducţiune a apei potabile a Iaşului de
la Timişeşti318.
Atelierul foto Rosenthal. La 17 aprilie 1920, Solo Rosenthal solicita primăriei autorizaţie
pentru construirea unui atelier fotografic în curtea imobilului din str. Lăpuşneanu nr. 6,
„dimensiunile fiind arătate în alăturatul plan”319. Serviciul tehnic al Primăriei impunea ca noua
construcţie să fie de zidărie de cărămidă, pe fundaţie de piatră sau beton şi acoperită cu tablă,
după forma şi dimensiunile din alăturatul plan.
La dosar este anexată o planşă calc (color). Planul construirei Atelierului de Fotografie din
str. Lăpuşneanu nr 6, a D-lui Solo Rosenthal cuprinde patru schiţe: plan general de amplasare,
plan orizontal şi secţiune verticală a construcţie, precum şi faţada principală (Fig. 82). Pe aceasta
din urmă este inscripţionată denumirea atelierului: „Rembrandt”. Atelierul avea să fie amplasat
în fundul proprietăţii Diamant, alipit de proprietatea Iacubovici şi dispus invers (de-a lungul)
decât atelierul foto existent anterior pe acel loc. Era vorba despre o construcţie de 11,24 × 4,60,
în care era cuprins atât salonul cât şi camera obscură. Încăperea principală avea un luminator în
acoperiş (la înălţimea de 3,30 m), pentru a asigura lumină naturală suficientă fotografierii, iar
peretele faţadei era, în parte, tot din sticlă, cu acelaşi scop.

Clădirea din str. Lăpuşneanu, nr. 8 (I. Schwartz, ing. L. Cana). Aceasta era învecinată cu
nr. 6, fiind amplasată în acelaşi front de clădiri (Fig. 84). La 22 iunie 1904, Comisia Locuinţelor
Insalubre consemna că „imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 8, proprietatea lui Iţic Schwartz, este o
locuinţă cu patru camere dispuse pe două etaje; încăperile din dos sunt umede şi întunecoase.
Latrina este din scânduri. Atenansele sunt 10 camere pe două etaje, puţin luminate; cele de la
parter sunt umede. Curtea interioară era pavată, dar îngrăditura proprietăţii era proastă320.
Printr-o adresă anterioară, din 30 iunie 1905, Primăria îi impunea să facă „borduri din zid”.
Proprietarul cerea o amânare a lucrărilor cerute, invocând lipsa de mijloace: „cum însă eu sunt
bătrân şi timpurile sunt foarte grele, apoi imobilul este deja amanetat”. El cerea o prelungire
de 3 luni pentru a se conforma, termen pe care Primăria i-l acordă321.
La 8 aprilie 1910, inginerul şef al Primăriei, N. Cugler, semnala în scris că, „la casele
proprietatea domnului Iţic Sfartz, str. Lăpuşneanu nr. 8, grevate la Creditul Urban din Iaşi,
are parterul aripei din curte într-o stare de insalubritate ce depăşeşte orice margină posibilă,
şi anume: lumina şi soarele este complet luată de un zid înalt aşezat la depărtare de 1,5 m,
aşa că aceste locuinţi sunt adevărate morminte, umede, fără lumină şi aer. Cred că este strict
necesar să se instituiască o comisiune care, conform art. 151 din Legea sanitară, să decidă dacă
încăperile acestui parter mai pot fi locuite de oameni”322. La data de 3 mai 1910, comisiunea
deplasată la faţa locului constata că „camerele parterului din aripă şi camerele dindărătul

316
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 15.
317
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 16.
318
Nicolae Peiu, Dionisie Simionescu, Lungul drum al apei către Iaşi, p. 102.
319
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile, 58/6, f. 64.
320
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 4.
321
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 6.
322
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 15.
53
băcăniei sunt fără lumină şi umede; curtea foarte mică, limitată de un zid înalt, aşa că aerul este
cu totul viciat”323. Comisia decide că aceste camere sunt insalubre şi nu pot fi locuite.
O autorizaţie pentru lucrări la acest imobil a fost emisă la 5/11 noiembrie 1911. Prin
aceasta Iosip Iţic Schwartz era autorizat să execute următoarele lucrări la imobilul său din
str. Lăpuşneanu nr. 8: „a construi o latrină din zidărie masivă, în conformitate cu planul
alăturat”324. Este ataşat planul unei latrine cu trei cabine (pe calc)325. La 7/20 iunie 1914 se
constata însă că aceste latrine nu erau construite regulamentar şi se solicită ca proprietarul să fie
obligat să le reconstruiască, în termen de 20 de zile, potrivit normelor, cu closet, apă curentă şi
racordare la canalizarea oraşului326.
La 14/27 iunie 1918, Adolf Schwartz, unul dintre moştenitorii răposatului Iţic Schwartz,
cerea Primăriei să ia măsuri împotriva „chiriaşului Moise Zingher, cârciumar, din acel imobil,
care din neglijenţă şi rău tratament condus de d-sa asupra cârciumei ce o are, lăsând robinetele de
apă deschise, timp de vreo 8-9 zile, cât a ţinut localul închis, din care cauză apa s-a scurs în
pivniţă, surpându-se bolta pivniţei de sub duşumeaua localului de consumaţie; şi cum zilnic în
acel local este continuă aglomeraţie de consumatori, ameninţând asupra întregului local. Deci,
subsemnatul, neavând nici un amestec într-o eventuală nenorocire, degajându-mă de orişice
răspundere, vă rog a ancheta la faţa locului, rugându-vă a opri funcţionare localului până la
repararea definitivă a pivniţei, de care d-sa este răspunzător faţă de noi”327. Reprezentantul
Primăriei, deplasat la faţa locului, constata că „o parte din bolta pivniţei unde se află deasupra
Birtul Zingher, din cauza conductei de apă în pivniţă a căzut, astfel încât duşumeaua dughenei
unde circulă multă lume pe deasupra bolţei căzute a rămas fără multă siguranţă, ameninţând şi un
perete de la mijloc a se lăsa, după cum se vede din crăpăturile pronunţate din el”328.
Se cer reparaţii urgente, în caz contrar recomandându-se închiderea şi evacuarea prăvăliei,
potrivit art. 1 din Regulament.
În procesul-verbal al Comisiei însărcinate cu constatarea stării de soliditate a clădirii din
str. Lăpuşneanu nr. 8, proprietatea Hana Svarţ şi Avram Svarţ, încheiat la 3 iulie 1918, se
constata că: „o parte din bolta pivniţei a căzut, din cauza conductei de apă din care cauză
şi păretele care este aşezat pe boltă e crăpat ameninţând cu căderea”. Comisia recomandă ca
„d-l chiriaş M. Zingher să pună de urgenţă şpraiţuri de stejar în pivniţă pentru susţinerea
peretelui şi a o parte din boltă ( ... ) mai întâi va aşeza o grindă din fier bine fixată în ambii pereţi
şi în urmă a repara crăpăturile prin ţesătura de cărămidă făcută cu mortar de ciment şi asta în cel
mult cinci zile, în caz contrar se va cere închiderea prăvăliei”329.
Moise Singer, proprietarul magazinului de băuturi spirtoase şi a restaurantului din
str. Lăpuşneanu nr. 8, arată, la 4/17 decembrie 1918, că a făcut reparaţiile cerute la bolta pivniţei
încă din luna iulie, la somaţia Primăriei, deşi acestea trebuiau făcute de proprietar. El arată că
demersurile Primăriei sunt o urmare a intervenţiilor proprietarului imobilului, cu care se află în
proces şi care urmăreşte evacuarea sa din imobil330.
Proprietarii imobilului, Hana Schwartz şi Iţic Schwartz, răspundeau, la 13 septembrie
1919, că după primele măsuri de consolidare a pivniţei cu bârne de stejar, nu se pot angaja la
lucrări mai ample de consolidare a clădirii, deoarece mai existau şi alţi moştenitori (care ar avea

323
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 25.
324
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 30.
325
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 31.
326
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 32.
327
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 37.
328
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 37v.
329
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 42.
330
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 73.
54
această obligaţie), dintre care unii mobilizaţi pe front. Ei afirmau că, în contextul istoric dat, nu
reuşesc să obţină un împrumut ipotecar care să acopere o cheltuială foarte mare, necesitată de
consolidarea imobilului. „Având în vedere situaţia precară şi costul exorbitant al materialelor
precum şi al manoperei” proprietarii cereau o nouă amânare, până în primăvară, pentru
efectuarea lucrărilor331.
La 11 octombrie 1920, Curtea de Apel Iaşi respingea acţiunea Anei Schwartz împotriva
chiriaşului Moise Singher, decizând că ea, în calitate de proprietar al imobilului, avea obligaţia
de a face şi de a plăti lucrările de consolidare a pivniţei imobilului332. Tribunalul Judeţului Iaşi,
la 23 octombrie 1925, lua aceeaşi decizie în cazul plângerii lui Schwartz Avram, considerându-se
că proprietarul este cel care este obligat să facă reparaţiile333.
Imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 8, la data de 27 mai 1933, se afla în proprietatea
avocatului P. Sion. Acesta obţinea autorizaţie din partea Primăriei pentru „a repara tencuielile pe
unde va necesita şi în urmă şlefui şi vărui imobilul”334. Din solicitarea scrisă de mâna proprie,
constatăm că avocatul P.V. Sion era beneficiarul succesiunii Capucinski, iar autorizaţia solicitată
se referea doar la o parte din imobilul amintit, nu la întreaga clădire335.
La 9 iunie 1936, Valeria Ştefănescu, în calitate de administrator al imobilului din str.
Lăpuşneanu nr. 8, cerea Primăriei autorizaţia necesară pentru a face reparaţiile necesare la
tencuiala exterioară a clădirii, din str. Lăpuşneanu şi str. Gh. Lascăr336.
Mihai Cana, reprezentant şi administrator al moştenitorului Şchfartz din str. Lăpuşneanu
nr. 8 solicita, la data de 7 decembrie 1936, autorizaţie pentru a construi în fundul curţii a două
cabine de closet cu parter şi etaj şi o magazie de cărămidă, 10 metri de gard între vecini şi
curăţirea faţadei la stradă şi în curte”337. Este anexat un plan pe calc al acestei instalaţii338
(Fig. 85). Alături se află şi autorizaţia de construcţie339.
La 21 august 1937, Primăria soma pe doamna Leia Cana să consolideze de urgenţă piciorul
de zid a imobilului din str. Lăpuşneanu nr. 8 (Magazin Mihalache)340. Leia Cana nu locuia aici,
ci domicilia în str. Cuza Vodă nr. 27341. La 15 februarie 1938, inginerul I. Cana era sancţionat
pentru lucrări făcute fără autorizaţie la imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 8342.
La 6 iunie 1938, „Valeria Ştefănescu, în calitate de sechestru judiciar al imobilului din Iaşi
str. Lăpuşneanu nr. 8, proprietatea Kapucinschi, cere Primăriei autorizaţia cuvenită pentru a
repara balconul din extremitatea clădirii, colţ cu str. Gheorghe Lascăr. Această reparaţie este
absolut necesară, întrucât, pe lângă aspectul inestetic, prezintă şi un pericol pentru locatari; însă
având un caracter provizoriu, deoarece această parte a clădirii este supusă exproprierii”, se cere
acordul pentru efectuarea reparaţiilor de strictă necesitate, „pentru ca balconul să fie utilizabil
temporar, cheltuieli prea mari nefiind justificabile, din cauza provizoratului pe care eventuala
expropriere îl impune”343. Se mai cerea autorizaţie pentru tencuit şi văruit restul faţadei.

331
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 83.
332
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 90.
333
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 92.
334
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 100.
335
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 101.
336
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 105.
337
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 107.
338
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 109.
339
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 110.
340
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 112.
341
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 115.
342
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 102.
343
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 118.
55
La 10 iunie Primăria acorda autorizaţia solicitată, „va înlocui pardoseala balconului existent,
peste tot, şi văruirea întregului imobil”344.
Inginerul Gheorghe Iritz solicita autorizaţie, la 30 noiembrie 1938, pentru a face o
separaţie electrică pentru reclamă luminoasă la proprietatea moştenitorilor Schwartz din str.
Lăpuşneanu nr. 8, în conformitate cu alăturatul plan345. Planşa de ozalid, cu data de 2 decembrie
1938, cuprinde un plan de situaţie a imobilului, din care se poate vedea contextul urban al
amplasării sale (între imobilul de la nr. 6. Gh. Marcovici şi cel de la nr. 10, Axinte) şi un plan în
secţiune a clădirii, cu firma „Radio Telefunken. La ing. Iritz“346 (Fig. 86-87).
La 5 iulie 1939, în urma somaţiei Primăriei, proprietarul cere autorizaţie pentru realizarea
unui planşeu de beton la balconul imobilului din str. Lăpuşneanu nr. 8, precum şi repararea
gangului principal şi văruirea faţadei347.
La 17 iunie 1939, Serviciul Arhitecturii din cadrul Primăriei solicita somarea doamnei
Liza Cana (domiciliată în str. Cuza Vodă) ca să desfiinţeze de urgenţă balconul de scânduri de la
imobilul său din str. Lăpuşneanu nr. 8, „care este în stare foarte rea şi ameninţă să cadă în stradă,
peste pietoni”348. Proprietara urma să solicite autorizaţie pentru a construi un balcon nou,
„din material nearzător” şi să repare faţada clădirii.
O armeancă Arşaluis Aslanian, cere autorizaţie, la 29 ianuarie 1940, pentru a amenaja
o vitrină în locul ferestrei şi uşii existente la imobilul domnişoarei Valeria Ştefănescu din
str. Lăpuşneanu nr. 8, potrivit planului alăturat349. Pe verso, condiţii: „v-a executa un portal
potrivit planului alăturat; zidurile de deasupra vor fi sprijinite prin traverse de fier în dublu T,
în dimensiuni suficiente pentru a rezista sarcinilor date” (arh. C. Ciurea). Este ataşat planul
desenat pe calc350 (Fig. 88). A fost emisă şi autorizaţia necesară, la 30 ianuarie 1940351.
La 24 octombrie 1940, Valeria Ştefănescu aducea la cunoştinţa Primăriei că, în urma
cutremurului din data de 22 octombrie 1940, imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 8 „a suferit
stricăciuni la faţada din stradă şi anume: de la o cornişă s-au detaşat nişte lespezi de piatră care ar
periclita circulaţia, în caz când nu s-ar repara imediat”352. Ea solicita să facă aceste reparaţii
foarte repede, fără să mai fie nevoie de obţinerea autorizaţiei necesare. La 25 octombrie 1940 i se
eliberează autorizaţia solicitată353.
Doi chiriaşi, Valeria Grosaru şi Vasile Grosaru, ce locuiau în acest imobil, semnalează în
scris Primăriei, la data de 12 noiembrie 1940, că, în urma cutremurului din 9/10 noiembrie 1940,
„imobilul în care locuim a suferit mari stricăciuni, căzând plafoanele, coşurile, dislocându-se
pereţii şi căzând cornişa zidului dinspre str. Gh. Lascăr. Ei solicitau constituirea unei Comisii
care să constate „dacă imobilul mai poate fi locuit fără a prezenta un pericol imediat pentru
locatari, întrucât vedem cum crăpăturile se măresc, încât dărâmarea întregului imobil este
iminentă”354.
La 25 ianuarie 1941, ing. Cana este anunţat că, în ziua de 30 ianuarie, Comisia va sosi la
faţa locului pentru a constata starea de rezistenţă a imobilelor din str. Lăpuşneanu, nr. 8 şi 10355.

344
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 119.
345
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 120.
346
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 121.
347
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 123.
348
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 125.
349
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 130.
350
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 131.
351
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 132.
352
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 133.
353
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 137.
354
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 119.
355
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 141.
56
În aceeaşi zi este anunţat şi ing. Gh. Iritz (domiciliat în str. Râpei nr. 4), procuratorul d-lui
ing. Cana, despre deplasarea comisiei356.
Serviciul Electricităţii din cadrul Primăriei autoriza, la 3 octombrie 1941, pe domnii
Th. Gh. Raicu şi C.P. Sofincu să instaleze un contor electric separat pentru consumul
industrial357. Este ataşată şi planşa pe calc: Planul separaţiei de curent industrial al Magazinului
„Energia”, proprietatea domnilor Th. Gh. Raicu şi C.P. Sofincu 358.

Clădirile Johann Kapucinski (strada Lăpuşneanu nr. 10-12). Clădirile de aici erau şi
ele destul de vechi, poate anterioare anului 1860. Un plan al lor oferă o imagine mai exactă
asupra acestor imobile (Fig. 116). Cel puţin la 1903, când Municipalitatea se interesa de starea
acestor imobile, se constata că acareturile erau aproape de ruină, iar latrinele în cea mai rea stare;
pentru acestea din urmă s-au întocmit proiecte noi359 (Fig. 92-93). În perspectiva deschiderii noii
străzi „Gh. Lascăr”, o Comisie desemnată de Primărie a descins la faţa locului (17 noiembrie
1903) pentru a constata dacă, în interesul lărgirii noii străzi, se impunea exproprierea
imobilului”, de la moştenitorii lui Johann Kapucinski360.
La 12 mai 1906 o altă comisie evalua starea de soliditate a clădirii din strada Lăpuşneanu
nr. 12, proprietatea doamnei Iulia Kapucinski, constatând mai multe crăpături la zidul dinspre
miazăzi (sud), „cele ale frontonului casei mari, provenind din calitatea rea a zidăriei”.
Tot frontonul trebuia să fie demolat, deoarece ameninţa cu căderea. „Atenansele acestei clădiri,
dinspre imobilul fost Zaigher, prezintă multe crăpături şi chiar burdujeli, fiind scos din verticală,
mai ales la etajul de sus, de ambele părţi ale hogeagului”361. La 20 februarie 1907, inginerul şef a
oraşului arăta că a raportat că „zidăria casei Kapucinski de pe strada Lăpuşneanu nr. 12, dinspre
strada Gh. Lascăr, este crăpată, parte chiar dislocată, măcinată de umezeală şi poate periclita cu
căderea”362. La 20 martie, acelaşi an, Iulia Kapucinski, având nevoie de autorizaţie pentru
repararea acestei case, şi-a dat acordul pentru demolarea frontonului casei principale, pentru a fi
reconstruit363. Erezii Kapucinki s-au pus de acord să consimtă la o eventuală expropriere, dacă li
se oferea suma de 97.000 lei. Ei arătau că imobilul produce în prezent un venit de 6000 lei pe an,
„se găseşte situat în centrul oraşului, în unul din cartierele cele mai plăcute şi frecventate, pe
strada principală”364. Primăria a făcut o ofertă de doar 52 500 lei, nimic mai mult.
Un raport mai amplu al Serviciului Tehnic din Primărie (N. Cugler), din 20 septembrie
1907, oferă multe informaţii interesante365. Consiliul Comunal aprobase încă din 3 martie 1898
proiectul de canalizare şi amenajare a Râpe Galbene, elaborat de Ch. Chaigneau, fostul inginer
şef al oraşului, care a înaintat tabele şi planuri în care figurează acest imobil, la art. 14, ca fiind
necesară o expropriere în interes public. Atunci se propusese exproprierea doar a unei părţi din
clădire, cu suprafaţa la sol de 6,40 mp, considerată suficientă pentru realizarea noului aliniament.
Exista chiar şi o decizie a Tribunalului Iaşi (nr. 154, din 18 august 1898) care se limita la această
suprafaţă expropriată. În realitate, este necesar să fie expropriată o parte mai mare a clădirii şi
terenului de sub ea, potrivit planului înaintat. Lărgimea străzii se prevedea a fi de 8 m
(pe Planul de aliniere alcătuit de Gr. Bejan din 1898, erau doar 6 m); acum ar fi necesară chiar o

356
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 143, 147.
357
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 161, 162.
358
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 58/8, f. 163.
359
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 37, 49, 61.
360
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 50.
361
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 66.
362
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 108.
363
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 116.
364
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 120.
365
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 139-142.
57
stradă cu lăţimea de 10 m, având în vedere circulaţia intensă din zonă. În acest caz, ar trebui
expropriaţi 38, 40 mp din suprafaţa clădirii de la nr. 12. Serviciul insistă pentru această lăţime
maximă. Comisia numită de Primărie, deplasată la faţa locului, a fost de părere că lărgimea
actuală a străzii este suficientă şi că nu se impune exproprierea imobilului de la nr. 12, pentru
a i se retrage faţada pe un nou aliniament366.
Serviciul Tehnic revenea, la 12 noiembrie 1907, cu un referat, însoţit de un plan cu trei
variante de aliniament (liniile roşie, verde, albastră). Se insista pentru varianta lărgirii viitoarei
străzi „Gh. Lascăr”. „De principiu, cu cât o stradă este mai largă, cu atât circulaţia este mai
lesnicioasă, clădirile stabilite pe ea mai sănătoase, privind lumina şi căldura, iar strada se usucă
mai uşor, nepăstrând umezeala mult timp, cum se întâmplă cu cele înguste şi cu clădiri înalte de
ambele părţi. Tendinţa generală este de a lărgi străzile or, aceasta se va putea face mult mai greu
mai târziu. Strada nouă trebuie să fie cât mai largă, deoarece va fi şi o „stradă de degajament”
pentru traficul de pe strada Lăpuşneanu („Strada Mare”). Cu o stradă îngustă, „cotirea trăsurilor
va fi mult mai dificilă” (vezi Fig. 115).
Revăzând situaţia la faţa locului, corpul de clădire de la nr. 12 avea o expunere de 5 m pe
strada Lăpuşneanu şi 40 m spre Râpa Galbenă, pe traseul noii străzi Gh. Lascăr. Aceasta era o
construcţie veche şi în rea stare de întreţinere. „Zidul exterior dinspre strada ce urmează a se
deschide prezintă în mai multe locuri crăpături verticale, pe toată înălţimea ei, iar zidirea este
degradată în mai multe părţi , probând prin aceasta că fundaţiile au cedat şi modul de construcţie
este defectuos. Clădirea nu pare să fi fost construită dintr-o dată, ci prin adăugiri treptate”.
Corpul principal are înălţimea de 10 m până la cornişă, fiind construit pe două etaje şi având „un
subsol fără destinaţie, rezultat din necesitatea de a pune parterul la nivelul străzii, fără a face
umpluturi de pământ între zidurile fundaţiei”. Camerele parterului erau joase şi întunecoase367.
Proprietara imobilelor, Iulia Kapucinski, făcea un nou demers, la 1 mai 1908, pentru
a i se autoriza lucrările de reparaţii necesare la imobilele sale de pe strada Lăpuşneanu nr. 10-12,
mai ales pe partea unde s-a deschis strada Gh. Lascăr368. Pe 17 mai i-a fost acordată autorizaţia
solicitată369. Pe 9 august 1908, proprietăreasa cerea şi o altă autorizaţie, pentru
refacerea atenanselor imobilului din strada Lăpuşneanu nr. 12, distruse de un incendiu.
Acestea aveau să fie construite după planurile arhitectului J. Reinicke370; sunt anexate şi planşele
acestuia371 (Fig. 117).
În scurt timp, apar şi solicitările comercianţilor. La 5 noiembrie 1908, fotograful
L. Marcovici cerea autorizaţie pentru „a aranja un galantar cu fotografii pe peretele casei
doamnei Kapucinski, care a fost de acord să expună această galerie, având o grosime de 15 cm
şi înaltă de 2,50 m372. La 14 mai 1908, Robert O. Catargi cerea autorizaţie din partea Primăriei
pentru a vopsi faţada parterului clădirii din Strada Lăpuşneanu nr. 12, unde urma să instaleze un
depozit de accesorii pentru automobile373. În anii următori (1913-19014), M.H. Schienfild,
domiciliat în strada Lăpuşneanu nr. 10 cerea o altă autorizaţie: „aprovizionându-mă de sărbători
cu articole de Jucării, doresc să instalez o firmă în dreptul vitrinei mele, înclinată, cum au mai
toţi comercianţii de pe stradă”374. Firma avea să fie etalată doar în perioada sărbătorilor de iarnă.

366
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 150.
367
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 150-154.
368
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 178.
369
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 180.
370
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 184.
371
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 189, 190.
372
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 191.
373
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 192.
374
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 259.
58
Având cunoştinţă despre eventualitatea demolării faţadei clădirii de la nr. 12, Serviciului
Telefonic al Judeţului, subordonat Prefecturii, se adresa Primăriei, cerea să i se comunice din
timp aceste intenţii pentru a lua măsurile cuvenite, arătând că pe faţada casei Kapucinski se află
o consolă cu fire de telegraf, care trec şi peste firele de tramvai375. Chestiunea nu a dobândit o
rezolvare imediată, deoarece la 30 decembrie 1915, Comisia de soliditate semnala că a găsit
consolele de fier ce poartă firele telegrafice şi telefonice fixate pe colţul casei din strada
Lăpuşneanu nr. 12. Cerea ca aceasta să fie demontată pentru a se evita orice pericol 376.
Două comisii de soliditate au întocmit noi rapoarte asupra rezistenţei clădirii de la nr. 12.
Cea din 6 septembrie 1912 semnala cornişa dislocată pe o lungime de 10 m; plăci de tencuială
detaşate de zid, bolţile lăsate şi crăpate377. Comisia din 15 martie 1913 a examinat ambele
imobile Kapucinski, de la nr. 10 şi 12. Se arăta că la pivniţe şi la parterul clădirilor au fost
efectuate lucrări de consolidare destul de bune. La etaj sunt semnalate încă multe crăpături şi
dislocări. La imobilul de la nr. 10 acestea pot fi reparate, dar la nr. 12 era necesară demolarea şi
reconstruirea peretelui exterior378. Mai detaliat este procesul-verbal din 4 ianuarie 1916, în care
se arată că „zidurile casei nr. 12 (alipite de nr. 10) au suferit o mişcare de înclinare spre strada
Gh. Lascăr, pentru că au fost ancorate de peretele casei cu nr. 10 şi a început să tragă şi acest zid
după sine”379. La 23 aprilie 1920 a fost emisă autorizaţia pentru lucrările de ancorare a întregului
corp de clădiri (nr. 10 şi12) din strada Gh. Lascăr cu şi spre strada Lăpuşneanu, mergând până la
gangul imobilului380. Se cerea să se refacă sau să fie înlocuit plafonul.

Clădirea Iacubovici (strada Lăpuşneanu nr. 16-18). Primăria Comunei Iaşi emitea,
la 9 februarie 1896, autorizaţia solicitată de I. Iacubovici, pentru a face lucrări de reparaţii la
imobilul său din strada Lăpuşneanu nr. 16. Urmau să se consolideze pereţii pivniţei şi temeliile
clădirii, pentru că avea pereţi ce aveau tendinţa de a ieşi din verticală381. La 1 octombrie 1897,
acelaşi proprietar cerea aprobare pentru a putea să construiască două odăi şi să refacă gârliciul
pivniţei imobilului din strada Lăpuşneanu nr. 18382. La 5 mai 1905, Iacubovici cerea autorizaţie
pentru a muta gârliciul pivniţei de la imobilul cu nr. 14 (demolat pentru deschiderea străzii), la
nr. 16, în zona care nu urma să fie supusă exproprierii383. Mai multe planuri se referă la această
pivniţă, cu 30 de trepte (ce cobora, deci, la cca. 6-7m). În schiţe apare şi un traseu circular sau
elicoidal al vechii pivniţe, deosebit de interesant384. La 11 decembrie 1906, inginerul şef Savul
semnala că nu poate continua lucrările la terasamentul din strada Gh. Lascăr, deoarece
proprietarul Iacubovici nu a demolat bolţile de acces în pivniţă aflate pe traseul viitoarei străzi385.
La 25 aprilie 1906 se arăta că imobilul Iacubovici din strada Lăpuşneanu nr 18 va fi
demolat şi reconstruit386. Primăria solicita planul noii faţade a clădiri, care a şi fost înaintat
la 20 iulie 1906387. Clădirea Kapucinski avea un dosar şi la Creditul Funciar Urban, dar banca nu
permitea accesul la documentaţie fără acceptul proprietarului de atunci. La dosarul imobilului

375
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 275.
376
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 327.
377
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 275.
378
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 285.
379
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 329.
380
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/10-12. f. 367.
381
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 1, 2.
382
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 3.
383
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 111.
384
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 119, 121, 125, 127 (planuri pe ozalid).
385
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 139.
386
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 108.
387
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 122.
59
sunt transcrise şi câteva acte mai vechi, ce permit reconstituirea poveştii dughenei din strada
Lăpuşneanu nr. 16, cel puţin pentru secolul al XIX-lea.
La 1829, postelnicul Costache Cănănău vindea dughenele sale de la faţa Uliţei Sârbeşti
neguţătorului evreu Iancu Rachieru. Dugheana a fost vândută mai departe, în septembrie1832,
către un alt negustor evreu. Documentul arăta că prăvălia avea pivniţă de piatră şi că s-a plătit
pentru ea preţul de 322 galbeni. Locul la Uliţa Sârbească era de 2 stânjeni şi 6 parnace, iar în
adâncime, spre Râpa Galbenă, avea 12 stânjeni („din târnajul dughenii la vale”). Erau amintite
hrubele vechi ale clădirii şi faptul că noul proprietar este liber să scoată răsuflătorile cele vechi şi
să construiască o altă piviniţă, după cum va dori. Un alt propretar a fost Iordache Constantin,
care a vândut locul unui Franz Xavier Iasinski. La 18 decembrie 1875, Iasinski vindea „locul cu
toate clădirile şi îmbunătăţirile aflate pe el”, către un anume Şumuleanu388.
*
În studiul de faţă interesul documentării s-a axat pe imobilele de pe partea dreaptă a
strada Lăpuşneanu, deoarece acestea s-au aflat pe teritoriul care a intrat ulterior în componenţa
Pieţei „Mihai Eminescu”, odată cu lărgirea acesteia. Pentru imaginea de ansamblu, am inclus şi
documente vizuale care ilustrează frontul de clădiri de pe partea stângă a acestei străzi, cea dintre
Blocul „Expres” şi fostul Han „Binder” (astăzi pe Bd. Independenţei). Axul străzii reprezenta şi
linia de despărţire între două „Despărţituri” administrative ale oraşului. Dosarele de imobil care
păstrează memoria acestui şir de clădiri se află la Despărţitura I (şi nu la Despărţitura III, ca cele
de vizavi, despre care a fost vorba anterior).
La cele mai multe dintre acestea au fost refăcute faţadele, după marele cutremur din
toamna anului 1940.
Astăzi sunt dispărute toate aceste clădiri, reconstituirea faţadelor fiind un demers de
interes istoric.

Clădirea Şpaner /Marcu (strada Lăpuşneanu nr. 1). Imobilul cu nr. 1, din capătul străzii
Lăpuşneanu se afla la intersecţia cu vechea stradă Sf. Nicolae (ulterior strada Vasile Conta), în
faţa bisericii Sf. Nicolae cel Sărac, demolată în 1913. Imobilul, care aparţinea, pe la 1900, lui
Ancel Şpaner, avea expunere la ambele străzi, corespunzând cu nr. 23 al strazii Sf. Nicolae389.
Era o clădire deja veche, ceea ce presupune măcar jumătate de secol de existenţă anterioară.
În 1900 necesita o renovare exterioară, cu văruieli şi revopsiri. La 1903 este reclamată, de
ing. N. Cugler, starea proastă a lemnăriei din curtea interioară (scări, cămări, zăplazuri) şi marea
înghesuială a acestora, ce constituia un risc de incendiu390. Cămările de lemn vor fi reconstruite,
treptat, din zidărie391.
La 2 iunie 1911, un chiriaş de la parter, A. Aizemberg, care ţinea o cârciumă, era somat
de Primărie să introducă în prăvălie instalaţie modernă de apă curentă şi canalizare392. Acesta
arăta că îi expiră contractul la 26 octombrie a.c. şi că urmează să se mute în altă locaţie. Astfel,
obligaţia revenea proprietarului clădirii, care era somat să îşi monteze şi contoar pentru instalaţia
de apă (30 august 1912).
Din 1924, imobilul avea un nou proprietar, Moise Marcu Weintaub, care cerea autorizaţii
pentru a reface balcoanele clădirii, nu de lemn, ci din metal, precum şi să înlocuiască tabla
acoperişului393. Noul proprietar stăpânea şi alte imobile învecinate, situate pe strada Vasile Conta
388
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 58/16-18. f. 190-192.
389
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 1.
390
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 9, 13.
391
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 26.
392
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 55, 56.
393
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 75, 83.
60
(fostă Sf. Nicolae), nr. 23, 25 şi 27, care pot fi identificate pe planul de situaţie al zonei,
aflat la dosar394.
Comisia de Igienă a imobilelor, instituită de Primărie, întrunită special la 2 noiembrie
1939, a declarat imobilul din strada Lăpuşneanu nr. 1 drept o clădire insalubră, a cărei stare
necesita măsuri urgente395. Imediat după cutremurul din noiembrie 1940, Comisia de Soliditate a
Clădirilor a examinat imobilul, încheind un proces-verbal. Potrivit acestuia, casa de pe strada
Lăpuşneanu nr. 1, era o clădire cu parter şi etaj, zidită din cărămidă arsă, pe fundaţie din piatră,
acoperită cu tablă. La etaj avea trei camere şi o bucătărie, iar la parter trei încăperi şi un antret.
Clădirea prezenta şi anumite fisuri396. Serviciul de Arhitectură al Primăriei a cerut,
la 12 decembrie 1940, demolarea imobilului, ceea ce s-a şi pus în practică, în luna septembrie,
acelaşi an397. A fost demolat colţul clădirii de la intersecţia străzilor Lăpuşneanu şi Sf. Nicolae,
fiind retras pe noul aliniament stradal, indicat de Serviciul Tehnic al Primăriei (1941)398.

Clădirea Silberstein /Marcu Fain/ Moraru (strada Lăpuşneanu nr. 3). La 27 octombrie
1903, pe când proprietar al clădirii era Toni Silberstein, imobilul a fost inspectat de o Comisie a
Primăriei, constatându-se că „balcoanele sunt într-o stare proastă, ameninţând cu căderea”,
iar pavajul curţii interioare trebuia să fie refăcut, fiind foarte uzat (N. Cugler)399. Comisia
convocată la 1 noiembrie 1903 decidea dărâmarea urgentă a cerdacelor de lemn şi refacerea
pavajului, reamenajarea igienică a latrinelor400. Doamna Silberstein replica, arătând că
balcoanele curţii interioare sunt în bună stare, cu grilaje de fier, fiind executate de un inginer,
după planurile recomandate de Primărie. Balcoanele sunt, într-adevăr înghesuite, dar asta pentru
că cerdacele imobilului de la nr.1 au fost construite tot în ograda sa 401. Aceasta cerea o nouă
comisie, care să reevalueze situaţia imobilului. În anul următor, la 7 mai 1904, Toni Silberstein a
obţinut autorizaţie pentru şlefuirea faţadelor clădirii şi zugrăvirea acestora, precum şi efectuarea
de reparaţii la acoperişul de tablă402.
Din 1909, ca proprietar al imobilului este menţionat Mayer (Marcu) Fain, care avea şi
imobilul alăturat, de la nr. 5403. La 29 mai 1923, acesta solicita autorizaţie pentru a face o uşă
nouă în locul celei vechi, precum şi mici reparaţii la tencuielile exterioare şi interioare, refacerea
celor două balconaşe de la stradă şi refacerea acoperişului de tablă ale clădirii sale din strada
Lăpuşneanu nr. 3404.
Din 1933 este menţionată ca proprietară a imobilului doamna Rameder. Un control al
Primăriei consemnează faptul că etajele erau deservite de o scară de lemn situată în curtea
interioară. Deşi scara era protejată de cu paravan de scânduri, în 1933 se afla în stare avansată de
degradare405.
Un alt proprietar, Ioan Moraru, a cumpărat imobilul, la 7 iunie 1939 406. La 7 martie 1940,
Ioan şi Elena Morariu cereau autorizaţie pentru construirea unui balcon nou, cu vitraj de sticlă,
scări de beton armat, schimbarea uşilor şi ferestrelor, construirea unor closete din zidărie407.
394
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 106.
395
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 101.
396
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f.108.
397
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/1. f. 112, 114.
398
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 100.
399
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 5.
400
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 9.
401
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 11.
402
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 17, 18.
403
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 22.
404
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 43, 44, 48.
405
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 52.
406
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 77.
61
După cutremurul din 9-10 noiembrie 1940, Comisia de soliditate a întocmit un raport
asupra imobilului. În document se arată că imobilul din strada Lăpuşneanu nr. 3 este unul cu etaj,
construit din cărămidă pe fundaţie de piatră, fiind acoperit cu tablă. „La parter sunt două prăvălii,
pe linia străzii şi două camere în dos. La etaj sunt două camere la stradă şi o cameră în spate.
Zidul dinspre strada Lăpuşneanu este crăpat şi deplasat spre stradă, ameninţând cu prăbuşirea”.
Se cere demolarea de urgenţă a acestui perete şi refacerea lui408. Astfel, vechea clădire a primit,
în 1941 o nouă faţadă, fără legătură cu cea anterioară sau (Fig. 94). Este o faţadă în stil
block-haus, după cum se vede din planul inclus la dosar409. Faţada a fost refăcută pe noul
aliniament al străzii, odată cu cele ale clădirilor alăturate410.

Clădirea Tudoran/ Petrea / Nichita (strada Lăpuşneanu nr. 5-7). La 21 februarie 1897,
proprietar al clădirii din strada Lăpuşneanu nr. 7 era Dimitrie Tudoran411. Proprietatea se
întindea, ca şi în celelalte cazuri, până în strada Sf. Nicolae (strada Vasile Conta)412. Acesta nu
domicilia în imobil, ci avea locuinţa pe strada Toma Cozma nr. 12 (deci spaţiul era destinat
închirierii)413.
La 27 aprilie 1901, proprietarul cerea autorizaţie pentru a monta o uşă în locul uneia
dintre ferestrele faţadei414. La cererea autorităţilor, el anexează şi un plan al faţadei, din al cărui
desen se poate remarca feroneria elegantă a balconului (Fig. 96, 97)415.
La 12 iunie 1913, Dimitrie Tudoran semnalează apariţia unei surpări de pământ la
fundaţia zidului, spre curtea vecină, de la nr. 9, unde locuia Mendel Goldstein. S-au produs
serioase dislocări ale zidăriei clădirii sale. El cerea analiza unei o comisii specializate a
Primăriei, care să evalueze situaţia creată.
Din 1921, apare ca proprietar al imobilelor de la nr 5 şi 7 Constantin Petrea. La 20 mai,
acesta solicita autorizaţii pentru reparaţii radicale, anexând planşele necesare416. În planul de
aliniere al zonei se consemna că, pe viitor, faţada clădirii, cu o desfăşurare de 10, va trebui
retrasă de la stradă cu 0,75 m417. Este anexat şi un proiect de faţadă a clădirii (29 august 1922),
ce avea o frumoasă înfăţişare, dată de componentele artistice (arhit. I. Tăutu)418. Aceasta
prevedea o clădire cu trei vitrine generoase la parter, pentru spaţii comerciale, iar la etaj şase
ferestre, la camerele destinate a fi locuite (Fig. 95). Din 12 iulie 1939, este menţionată ca
proprietară doamna Olga Petrea.
Şi acest imobil a fost afectat serios de cutremurul din noiembrie 1940. Comisia
de soliditate a evaluat clădirea, la 12 decembrie 1940, consemnând că aceasta este „foarte
veche”; la parter avea trei prăvălii, iar la etaj trei camere în partea de la stradă. Peretele din faţă
se înclinase foarte mult spre stradă, în urma seismului. Se cerea dărâmare urgentă a faţadei
şi a calcanului atenanselor419.

407
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 86.
408
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 91.
409
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 97-99.
410
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/3. f. 100.
411
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f. 1.
412
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f. 4 (plan).
413
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f. 40.
414
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.5.
415
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.7.
416
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.55.
417
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.57.
418
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.58.
419
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.105.
62
La 5 martie 1941, moştenitorul familiei Petrea era somat de Primărie să demoleze în
întregime zidul faţadei imobilului420. Comisia de Soliditate a clădirilor soma din nou pe toţi
moştenitorii familiei Petre, la 23 iulie 1941 dă demoleze şi să reconstruiască faţada acestui
imobil421.
Din septembrie 1941, noii proprietari, I. Nichita şi C. Popescu solicită autorizaţii pentru
refacerea faţadei imobilului de la nr. 5-7, pe noul aliniament, impus de Primărie422. Comisia
Tehnică a Primăriei arată în detaliu condiţiile şi parametrii în care trebuiau să se încadreze aceste
lucrări, inclusiv alinierea cu casa Morariu din strada Lăpuşneanu nr. 3423. Se anexează şi un plan
de situaţie lămuritor. Clădirea de la nr. 5-7 se păstrează în vechile ei ziduri, primind doar o faţadă
nouă, mai trainică. Decoraţiunile faţadei nu mai au însă nici o legătură cu frumosul proiect al
arh. I. Tăutu. Este preferată o faţadă minimalistă, modernă, în stil block-haus424. În anii următori
au fost introduse şi utilităţile moderne în imobil: la 1941 a fost prelungită instalaţia de apă
curentă, iar în 1942 a fost introdus iluminatul electric al clădirii425.

Clădirea Mendel Goldstein (strada Lăpuşneanu nr. 9). Mendel Goldstein este
menţionat ca proprietar al acestei clădiri la 20 septembrie 1899 426. Şi aceasta era o clădire
învechită, construită, probabil, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1903,
arhitectul oraşului, N. Cugler semnala că balcoanele şi cămările de scânduri din curtea interioară
ameninţă cu căderea427. Comisia Primăriei constata, la rândul ei, în ziua de 1 noiembrie 1903, că
balcoanele şi cămările sunt prea înghesuite, din lemnărie veche, prezentând un pericol însemnat
în caz de incendiu. Se decide demolarea de urgenţă a părţilor de lemn428. M. Goldstein arăta, la
25 iunie 1904, că a dărmat cămările de lemn şi că ograda este liberă în toată lărgimea ei429.
În octombrie 2012 a fost instalat în clădire un cuptor, iar în decembrie 1912 a fost
introdusă instalaţia de canalizare430. La 27 august 1915 se arăta că la parterul clădirii funcţiona o
Băcănie431.
M. Goldstein solicita autorizaţie, în septembrie 1928, pentru a monta o nouă vitrină şi de
a construi atenanse la imobilul său din strada Lăpuşneanu nr. 9, potrivit planurilor anexate432.
La 4 septembrie 1935, acelaşi cerea aprobare pentru a vărui imobilul la exterior433.
În decembrie 1939, proprietarul era sesizat de Primărie că cercetând problema
infiltraţiilor de apă din pivniţa proprietăţii alăturate, a dr. Aburel (nr. 11), s-a constatat că acestea
provin din scurgerile ce se produc din cisterna veche de piatră de la proprietatea Goldstein434.
Este somat să îşi construiască un alt rezervor, din beton.

420
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.77.
421
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.81.
422
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.83.
423
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f. 84.
424
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.86.
425
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/7. f.95-100.
426
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 4.
427
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 6.
428
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 10.
429
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 20.
430
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 29, 39.
431
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 44.
432
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 46 (f. 47 plan ozalid).
433
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 50.
434
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 60.
63
La 12 decembrie 1940, după marele cutremur din noiembrie 1940, este examinat şi
imobilul soţilor Moise şi Maria Goldstein. Raportul Comisiei consemnează că această clădire
este o construcţie foarte veche, construită din cărămidă pe fundaţie de piatră435.

Clădirea Drauttel/ Foişor/ Aburel (strada Lăpuşneanu nr. 11). Proprietara clădirii era,
la 11 august 1898, Ecaterina Draittel436. În data de 16 august 1900, aceasta solicita autorizaţie
pentru reparaţii la faţada parterului, în urma scoaterii firmei unui fost chiriaş al prăvăliei437.
La 1 septembrie 1904, proprietara cerea autorizaţie pentru a reface scara; era o scară mică,
cu doar nouă trepte, necesară din cauza nivelului terenului438. În anii următori (1910) a continuat
cu repararea tencuielilor pereţilor exteriori şi a acoperişului439, iar în 1911 a solicitat acordul
pentru construirea unei bucătării în ogradă440. În 1913 a mai construit în curte un rezervor din
piatră cu fundul din beton441.
Din februarie 1920 este amintit un nou proprietar al imobilului, Constantin Foişor442.
Acesta solicita Primăriei autorizaţie pentru efectuarea unor reparaţii generale. Sunt alăturate şi
planurile acestor lucrări443 (Fig. 99, 100). Planul noii faţade arată tot o clădire în stil
block-haus444, precum au dobândit şi clădirile învechite renovate în acei ani (Fig. 98).
La 15 iunie 1934, proprietar al clădirii era cunoscutul medic Eugen Aburel. Acesta
cumpărase imobilul la o licitaţie publică ce a avut loc în anul 1932. Între 1 aprilie 1932 şi
1 aprilie 1933 clădirea a fost nelocuită445. În acea perioadă, o încăpere a casei a fost folosită de
Cercul studenţesc „M. Eminescu”446. Dr. Aburel domicilia în strada Enescu nr. 2, imobilul de pe
strada Lăpuşneanu fiind folosit doar pentru închiriere, pentru prăvălii şi locuinţe447.

Clădirea Smirnov / Pogor/ Cercul Didactic (strada Lăpuşneanu nr. 13). Clădirea a
servit ca sediu celebrei firme de băcănie „Fraţii Smirnov”, care a fost ulterior administrată de
fraţii Pogor. La 21 august 1922, P. Pogor cerea autorizaţie pentru vopsirea faţadei magazinului
din strada Lăpuşneanu nr. 13448.
O mare parte din existenţa sa imobilul a servit drept sediu Cercului Corpului Didactic,
devenit proprietar. La 1 mai 1928 se arăta că Ministerul Instrucţiei a aprobat lucrările necesare la
localul Corpului Didactic, ce includea şi repararea balcoanelor449. Un plan de situaţie, anexat la
dosar, permite o mai bună imagine asupra evoluţiei zonei450. La 10 iunie 1932 se autorizau
lucrările de reparare a acoperişului de tablă451. În octombrie 1936, Cercul Didactic reclama că în
beciul sediului său se infiltrează apă urât mirositoare de la imobilele învechite de la nr. 9
(Doamna Petrea) şi nr. 11 (dr. Aburel)452.

435
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/9. f. 71.
436
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 1.
437
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 6.
438
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 22.
439
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 50.
440
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 53.
441
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 64.
442
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 66.
443
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 67.
444
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 76.
445
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 80, 83.
446
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 87.
447
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/11. f. 97.
448
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 1, 3.
449
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 4.
450
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 6.
451
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 8.
452
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 9.
64
Cercul Didactic mai reclama, al 10 noiembrie 1938, că în vecinătatea sa se află o
ulicioară îngustă ce făcea legătura dintre strada Lăpuşneanu şi strada Vasile Conta nr. 21.
De acolo se degaja un miros pestilenţial, deoarece toţi vecinii şi-au amplasat latrinele în acea
parte; pe uliţă se uşurau birjarii şi trecătorii întârziaţi. Mai mult, în ulicioară funcţiona şi o casă
de toleranţă, ceea ce nu era admis în centrul unui oraş453.
Un plan de situaţie anexat la acest dosar arată extinderea proprietăţii Corpul Didactic
şi asupra imobilelor de la nr. 11 şi 9, precum şi modul de reglementare a alinierii frontului stradal
(1939)454. Casa Corpului Didactic construia, la 1939, un grilaj de fier pe soclu de beton, pentru
sediul său de la nr. 13455.
După cutremurul din 1940 imobilul a fost controlat ce Comisia de Soliditate a clădirilor.
Se arată că preşedintele Cercului era prof. univ. Grigore Popa (domiciliat în strada Păcurari,
nr. 32). Imobilul Cercului Didactic avea parter şi două etaje, plus mansarda. S-au găsit
numeroase crăpături, fiind recomandate lucrări urgente456. La 28 mai 1941 se cerea autorizaţie
pentru demararea lucrărilor de consolidare457. Lucrările nu au avansat foarte repede;
la 5 mai 1942, Centrul Didactic primea o somaţie din partea Primăriei, în care se arăta că a căzut
o bună parte din cornişa clădirii458.

Clădirea Carol Konya (strada Lăpuşneanu nr. 15). Frumoasa clădire a Farmaciei
Konya, situată la colţ cu Strada de Sus (strada I.C. Brătianu) era un „cap de perspectivă”
al străzii Lăpuşneanu, privind dinspre fostul Jockey-Club (Fig. 105). Deşi astăzi
Bd. Independenţei a devenit mai important, în acea epocă strada Lăpuşneanu avea întâietate
(fiind un fragment al Uliţei Mari, axul oraşului). Astfel, Farmacia Konya avea adresa pe strada
Lăpuşneanu, deşi imobilul se desfăşura, în egală măsură, şi pe strada I.C. Brătianu.
La 15 aprilie 1903, Carol Konya senior solicita autorizaţie pentru şlefuirea şi zugrăvirea
faţadelor Farmaciei sale459. Pe cerere, Serviciul Tehnic consemna faptul că potrivit Planului de
aliniere a străzilor oraşului Iaşi, casele Konya „sunt supuse retragerii atât dinspre strada
Lăpuşneanu cât şi dinspre strada I.C. Brătianu (Strada de Sus)460. Farmacistul Konya cerea
autorizaţie, la 16 aprilie 1908, pentru reparaţii la casele sale din strada Lăpuşneanu nr. 15
şi 15bis. O altă autorizaţie de acelaşi gen a fost solicitată la 15 iunie 1915461. Carol Konya
avea domiciliul pe strada Lăpuşneanu, la nr. 17462. Tot el însă făcea reparaţii la imobilul de
la nr. 11 bis (devenit ulterior nr. 13). La nr. 13 şi-a amplasat Atelierul foto şi Alfred Launy463
(Fig. 102).
La 13 martie 1924, un alt proprietar al imobilului, Mendelson, a solicitat autorizaţie
pentru renovarea faţadelor Farmaciei dinspre strada I.C. Brătianu nr. 199-201, unde se afla
depozitul de medicamente al Farmaciei „Konya”464. Este anexat şi un plan, pe ozalid, pentru
înlocuirea uşilor şi vitrinelor465.

453
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 17.
454
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 26.
455
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 28.
456
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 32.
457
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 36.
458
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/13. f. 37.
459
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 1.
460
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 1r.
461
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 41.
462
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 13.
463
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 35-37 (cu un plan al atelierului foto).
464
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 43.
465
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 44.
65
În 1927, un alt proprietar al clădirii din strada Lăpuşneanu nr. 15 şi 17, Solomon Wachtel,
cere aprobare să răzăluiască tencuielile celor două imobile, să văruiască faţadele, să repare
acoperişul de tablă şi să schimbe cercevelele ferestrelor, doar acolo unde este cazul466.
Ulterior, proprietar al clădirii de la nr. 15 a devenit Emil Grozea 467. Acesta cerea
autorizaţie pentru a instala două uşi cu vitrină de 3 m în locul ferestrelor existente. La dosarul
imobilului este anexat şi un plan de situaţie al zonei în care se află imobilul (Fig. 103, 107).
După 1940, imobilul a devenit moştenirea urmaşilor dr. Emil Grozea.

Clădirile de pe strada Gheorghe Lascăr

Gheorghe Lascăr (1857-1929) a fost primar al Iaşului între 24 decembrie 1904 şi


9 aprilie 1907, rămânând în memoria ieşenilor ca un gospodar destoinic, un primar cu realizări
notabile (Fig. 109). Gheorghe Lascăr organizează, alături de alte personalităţi politice ale vremii,
festivităţile prilejuite de împlinirea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.
La 15 octombrie 1906, Gheorghe Lascăr participa la inaugurarea statuii lui Vasile Alecsandri,
amplasată în faţa Teatrului Naţional. Statuia fusese executată, la iniţiativa lui Vasile Pogor,
de sculptorul Wladyslaw C. Hegel.
Primarul Lascăr a obţinut un împrumut de 13,5 milioane de lei pentru alimentarea cu apă
din sursa Timişeşti şi pentru canalizarea oraşului. Proiectul de canalizare, aprobat în şedinţa din
13 mai 1906, includea şi lucrările de rectificare a albiei Bahluiului. La 9 februarie 1907, primarul
a încheiat contractul cu firma Union Baugesellschafz din Viena pentru lucrările de captare şi
aducţiune a apei din Timişeşti, iar în şedinţa Consiliului Primăriei din 6 aprilie propune şi este
înfiinţat Serviciul Lucrărilor de Alimentare cu apă a oraşului de la Timişeşti.
Cercetările arheologice realizate în perimetrul Pieţii Mihai Eminescu au condus la
descoperirea în zona a unor conducte din aducţiunea de apă (Fig.147-148, 155-160, 331/1-2).
În mandatul acestui primar s-a derulat un proiect de reamenajarea a zonei, prin care s-a
deschis o mică stradă ce lega Strada de Sus (Bd. Independenţei) de Esplanada Regina Elisabeta
(Râpa Galbenă). Strada, astăzi dispărută, avea să poarte numele de „Gheorghe Lascăr” (Fig. 117).
Strada Gheorghe Lascăr a fost deschisă în principal prin demolarea imobilelor de pe
strada Lăpuşneanu numerele 14 şi 16, dar au fost afectate şi imobilele nr. 12 şi 18, după cum am
arătat la locul respectiv.

Clădirea din str. Gheorghe Lascăr, nr. 1 (Gheorghiu, Gr. Bejan). Se înaintează planul de
construcţie al unei camere pentru birou şi un şopron, în strada Gheorghe Lascăr, iar pentru
depozitul meu de lemne, cerut de Serviciul sanitar, se cere separat autorizaţie de construcţie468.
Va construi o magazine închisă din toate părţile, din zidărie masivă, pe temelie de piatră şi
acoperită cu tablă (…) Proprietarul nu s-a conformat cerinţelor, construind un şopron de lemn pe
picioare de zidărie, pentru care va fi somat în repetate rânduri să o demoleze469.
La dosar sunt ataşate mai multe schiţe: Planul se situaţie a depozitului de lemne din Esplanada
Elisabeta şi Esplanada Principesa Maria, 16/7, proprietatea domnului inginer Grigore Bejan pe
care voieşte a construi un şopron, una cameră (birou) şi o latrină conform cerinţelor Serviciului

466
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 47.
467
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare imobile, Dos. 337/15. f. 50.
468
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/1, f. 1.
469
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/1, f. 44.
66
sanitar470 (Fig. 108); Plan de situaţie a imobilului din str. Gh. Lascăr, proprietatea d-lui inginer
Grigore Bejan (Fig. 114); terenul avea suprafaţa totală de 578, 35 mp; suprafaţa supusă exproprierii,
pentru lărgirea străzii Gheorghe Lascăr este colorată în roşu471 (Fig. 112).
Căminul studenţesc. În urma diverselor discuţii şi reproşuri, la 31 ianuarie 1940,
ing. Gr. Bejan oferea gratuit clădirea Căminului pentru cazarea a 200 de „izolaţi“ (acolo nu
aveau ce strica, nici ce fura). Clădirea aparţinea Societăţii Căminul Cultural Creştin, reprezentată
prin domnul A. C. Cuza (Fig. 132-133). Când va prelua din nou acel cămin va avea oricum
numeroase reparaţii şi cheltuieli, deşi Codreanu (Zelea) când l-a ocupat era cu totul nou472.
El dorea să evite ca acei izolaţi să fie cazaţi chiar în Hotelul său.

Clădirea din str. Gheorghe Lascăr, nr. 3 (S. Marcovici, Sinagoga Spaner Jurist).
La 21 mai 1919 Mendel Marcovici, proprietar, „în calitate de epitrop al Sinagogei din strada
Gheorghe Lascăr nr. 3, cere autorizaţie pentru a face nişte reparaţii de întreţinere la acea
sinagogă: a repara tencuielile şi a vărui faţada, a repara şi vopsi acoperişul de tablă al clădirii”473.
Se constată că imobilul nu cade în zona de aliniere, astfel încât a fost eliberată autorizaţia
solicitată.
Joseph Zoller, în calitate de epitrop al Sinagogii Şloim Jurist, din strada Gheorghe Lascăr nr. 3,
cere autorizaţie, la 6 iulie 1921, pentru a împrejmui cu gard de lemn curtea acestui imobil, precum şi
de a construi un corp de latrine cu 3 cabine şi o cămară pentru ţinut lemne474. La 15 iunie 1921 se
arăta că: „întrucât Comuna are dreptul la trecătoare pe sub bolta caselor din amont de sinagogă, veţi
cere actele sinagogei, spre a se şti cum să se deie aliniamente şi să se fixeze limitele475. Funcţionarii
însărcinaţi cu această problemă consemnau că nu era nimeni de găsit la Sinagogă, nici măcar
petiţionarul. Este ataşată o planşă pe calc: Plan pentru construirea a unui closet cu 3 cabine şi o
magazie, proprietatea Sinagogei Şloim Jurist476 (Fig. 115). Magazia amintită urma să aibă
dimensiunile de 4,5 × 4 m, iar anexa destinată closetului avea să fie de 4,5 × 2,0 m.
Epitropia Spitalului Israelit din Iaşi anunţa în scris Primăria, la 24 iulie 1923, „că ultima
furtună ce a bântuit deasupra oraşului nostru a descoperit şi sinagoga proprietatea acestei
Epitropii, din strada Gh. Lascăr nr. 3, făcându-se imposibilă efectuarea rugăciunilor, lipsind o
mare parte dintre coreligionarii noştri de posibilitatea de a-şi satisface cerinţele lor sufleteşti”477.
Se cere acordarea de urgenţă a autorizaţiei necesare efectuării lucrărilor de reparaţie. În anul
1924, epitropii Sinagogei „Sturdza” din strada Gheorghe Lascăr (Râpa Galbenă) cer autorizaţie
pentru a îngrădi cu gard de lemn acest imobil478. Pe verso condiţiile de autorizare. „Se va
construi despre strada Gheorghe Lascăr şi esplanada Principesa Maria un grilaj de ştachete
fasonate de stejar ecarisate, având capetele care intră în pământ carbonizate sau ecarisate.
Înălţimea grilajului nu va trece de 2,00 m; poarta şi portiţa se vor deschide către interior” 479.
Autorizaţia a fost eliberată la 26 septembrie 1924480. A fost anexat şi un plan pe calc:
Extras din planul de aliniere a străzilor Gh. Lascăr şi Principesa Maria. Acesta este un plan de
situaţie, în care proprietatea Comunităţii israelite este marcată cu albastru (în partea din vale a

470
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/1, f. 3.
471
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/1, f. 21.
472
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/1, f. 48.
473
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f.1.
474
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 3.
475
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 4.
476
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 5.
477
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 9.
478
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 12.
479
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 5.
480
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 18.
67
rondului esplanadei Maria) (Fig. 113). La 1924 Ancel Rotemberg, repară acoperişul imobilului
de pe strada Gh. Lascăr nr. 6481.
La 14 august 1924, s-au stabilit limitele de fixare a gardului Sinagogii, la 1,5 m de la
bordura trotuarului482, pentru a asigura trecerea pietonilor. Autorizaţie la 26 iulie 1923483.
S. Marcovici, domiciliat în strada Gheorghe Lascăr nr. 3, cerea, la 26 iulie 1926,
autorizaţie pentru a construi, la acea adresă, două camere şi o latrină, conform planurilor
anexate484. Planşa amintită cuprinde planul clădirii, secţiunea şi faţada viitoarei clădiri485
(Fig. 115). Casa, cu faţada spre strada Lascăr, avea să fie amplasată chiar lângă sinagogă.
Latrina era lipită de corpul casei, dar cu acces din exterior, lângă uşa de intrare. În autorizaţia de
construcţie, emisă la data de 29 iulie 1926, se arată că se va construi din zidărie masivă de
cărămidă pe fundaţie de piatră, a cărei adâncime să fie „până când se va da de pământ sănătos”.
Closetul va fi prevăzut cu un capac de fontă pentru curăţire şi ventilator pentru aerisire486.
În anul 1928, Iosip Leibovici cerea autorizaţie pentru a deschide un depozit de lemne
de foc, la imobilul din strada Gh. Lascăr nr. 3, spre Râpa Galbenă. La 18 mai 1928 se constata
„terenul ca suprafaţă şi situaţie îndeplineşte condiţiile”. „1. Se va construi un şopron cu
picioare de zid, acoperit cu tablă, la 10 m depărtare de stradă şi la 4 m de hotarul vecin;
2. Un closet regulamentar conform zonei; 3. Una cameră pentru custode şi una pentru lucrători;
4. Curtea să fie pavată pe partea carosabilă”487. Este ataşată o planşă de calc: Planul de situaţie a
terenului pentru depozit de lemne, strada Gh. Lascăr, suprafaţă totală 620 mp (cu dimensiunile
locului; sinagoga, curte, closete, locuinţe)488.
La 30 mai 1929, Iosib Leibovici, comerciant, domiciliat în str. Gheorghe Lascăr
nr. 3 (casele comunităţii evreieşti), se obligă să desfiinţeze toate lucrările şi construcţiile pe care
le-a făcut în strada Lăpuşneanu nr. 26 (în curtea din dos) şi pentru care era autorizat de Primăria
Iaşi în vederea înfiinţării şi funcţionării unui depozit de lemne în acel loc, în cazul în care
Primăria, prin noul regulament pe care îl va pune în vigoare, va hotărî desfiinţarea depozitelor de
lemne din oraş, fără a avea vreo pretenţie, de nici o natură489. Petentul trebuia să construiască o
cameră de zidărie din cărămidă masivă, pe fundaţie de piatră, având acoperişul din lemn,
acoperit cu material nearzător. Un şopron pe picioare de zid, acoperit cu tablă. Lucrările se vor
executa pe locul indicat pe planul de situaţie, adică la 4 m de hotarul vecinilor şi la 10 m de
stradă. Va executa un closet regulamentar de zid, cu apă şi legătură la canal. O cameră pentru
lucrători, de 3 × 3 m, cu înălţimea de 3 m, pe fundaţie de beton, restul de cărămidă, acoperită cu
tablă. Se va pava curtea, pe partea carosabilă. Va avea instalaţie de apă cu furtun, pentru care se
va cere autorizaţie specială490.
Iosub Cahana cerea autorizaţie, la 12 iulie 1938, pentru a face reparaţii radicale necesare la
sinagoga din Bulevardul Elisabeta, de lângă Hotel Bejan491. Autorizaţia, emisă în 27 iulie 1938,
arăta că „va reconstrui, sub acoperişul existent, peretele lateral din curte, cu cărămidă arsă pe
fundaţie de piatră şi beton; va repara acoperişul chituind tabla pe unde va necesita şi vopsind-o
peste tot, şi reface toate cheltuielile, la interior şi exterior.

481
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 12-14.
482
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 17.
483
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 10.
484
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 28.
485
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 29.
486
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 30.
487
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 22.
488
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 23.
489
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 24, 25.
490
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 26.
491
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 64.
68
Printr-o adresă din 9 decembrie 1938, Primăria era anunţată că Serviciul Agricol al
Ţinutului Prut şi Serviciul Agricol al judeţului Iaşi, şi-au mutat birourile în imobilul din
Aleea Principesa Maria nr. 5. Cum accesul trăsurilor şi maşinilor se face greu, din cauza
drumului deteriorat, vă rugăm să binevoiţi a soma pe domnul Emanoil Marcovici să repare acel
drum sau eventual să îl repare Primăria în contul acestuia492. Pe verso se arată că
Serviciul Agricol era chiriaş al domnului Marcovici, proprietarul grupului de imobile denumite
„Aleea Principesa Maria” şi, din această poziţie cerea ca Primăria să îl someze pe domnul
Marcovici să repare drumul ce-i deserveşte imobilele sau să îl repare Primăria.
„Nu avem calitatea ca să îl somăm pe proprietar şi îşi repare proprietatea sa, iar Primăria nu
poate repara un drum particular. Inspectoratul Agricol trebuia să prevadă în contractul de
închiriere obligativitatea proprietarului de a repara acel drum”493.

Clădirea din str. Gheorghe Lascăr, nr. 4 (Inginer Gr. Bejan). La 22 septembrie 1939:
Serviciul Arhitecturii informa Primăria că ing. Gr. Bejan nu s-a conformat somaţiei de a îngrădi
proprietatea din strada Gheorghe Lascăr nr. 4 (depozit de lemne). Se cerea să fie somat din
nou494. „Pentru străinii care vin de la gară este un aspect cu totul necivilizat, când dau cu ochii de
o îngrădire aşa rudimentară”495.
La 28 martie 1940, ing. Gr. Bejan cere autorizaţie pentru a face lucrările semnalate de
Primărie496. Planşa pe calc anexată (executată de arh. I. Tăutu) arată un plan de situaţie, planurile
orizontale ale construcţiei şi faţada acesteia, care seamănă mai mult cu aceea a unei locuinţe
decât cu cea a unui depozit497 (Fig. 116). Clădirea destinată depozitării lemnelor, era una de mici
dimensiuni, 9,00 × 5,00 m; aceasta avea două încăperi din care doar una, de 5,90 × 5,00 m,
era pentru lemne. O altă clădire era destinată biroului, pentru vizitatori. Consiliul de igienă,
într-o şedinţă din 29 septembrie 1939, decide închidere depozitului de lemne a lui Gr. Bejan,
care funcţiona în condiţii improprii („condiţii insalubre, inutilizabile şi inestetice)498.
La o altă cerere de funcţionare a depozitului, înregistrată în 1940, primarul răspunde că
„întrucât depozitele de lemne de foc sunt clasificate ca industrii de categoria a doua, nu vi se
poate permite funcţionarea depozitelor pe acel teren”499.
La 4 decembrie 1941, Serviciul Sanitar arăta că „prin prezenta vă facem cunoscut că s-au
dărmat, conform ordinului nr. 1/1940 a Inspectoratului General Sanitar, construcţiile din curtea
depozitului de lemne din Bulevardul Elisabeta nr. 8, proprietatea domnului ing. Gr. Bejan500.

Clădirea din str. Gheorghe Lascăr, nr. 5 (Dr. D. Romano). La 5 februarie 1938,
dr. D. Romano cere autorizaţie pentru a construi un imobil pe terenul său din strada Gheorghe
Lascăr nr. 5, potrivit planului anexat. Imobilul va fi compus din subsol, parter şi etaj, în suprafaţă
de 138 mp501. În avizul tehnic se cere o comisie de specialişti care să îşi dea avizul, deoarece este
foarte important de analizat dacă terenul, fiind umplutură, se poate construi. Se recomanda să
facă faţada spre Râpa Galbenă, deoarece are perspectivă deschisă spre gară. Urma să se analizeze
dacă faţada, simplă cum este tratată, corespunde importanţei străzii, văzute din Lăpuşneanu.

492
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 73.
493
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/3, f. 73v.
494
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/4, f. 1.
495
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/4, f. 4.
496
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/4, f. 8.
497
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/4, f. 9.
498
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/4, f. 15, 16.
499
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/4, f. 11.
500
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/4, f. 21.
501
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 1.
69
A fost verificat şi aliniamentul pe care va trebui să se lucreze, pentru a se conforma planurilor de
urbanism502.
La dosar sunt prezente şi o serie de planşe, precum: Copie de pe planul de aliniere a
str. Gheorghe Lascăr (strada trasată cu roşu)503. Planşă ozalid: Proprietatea Dr. D. Romano,
str. Gheorghe Lascăr nr. 5. Este vorba despre o locuinţă în stil „block-haus”, cu subsol, parter şi
etaj504. Sunt reprezentate faţadele dinspre strada Gheorghe Lascăr şi dinspre strada nouă, precum
şi planurile parterului şi etajului, fiind date şi dimensiunile (Fig. 118-119). Potrivit planurilor
orizontale, se observă că una dintre faţade urma o linie în arc de cerc, potrivit liniei pieţii
(Gh. Lascăr) (Fig. 120-121).
Autorizaţia, emisă la 10 februarie 1938, prevedea că se va construi acest imobil,
cu 25 de încăperi, cu suprafaţa de 198 mp. Clădirea va fi zidită din cărămidă pe fundaţie de beton
sau piatră, iar acoperişul va fi din material nearzător. Planşeul betonului va fi obligatoriu din
beton armat505.
La 11 aprilie 1938 a fost depusă cererea de autorizaţie pentru a face instalaţia de apă şi
canal, în conformitate cu planul alăturat506. Firma ing. Gh. Iritz a fost cea aleasă pentru realizarea
instalaţiei de apă şi canalizare, precum şi „instalaţia electrică şi de soneriei”. La dosar este
prezentă o „convenţiune” între părţi, de fapt un deviz detaliat asupra materialelor necesare pentru
aceste lucrări, a manoperei şi a taxelor ce trebuiau să fie plătite507. Este ataşată şi o planşă în
ozalid: Schiţă de plan pentru instalaţia de apă şi canal508. Autorizaţia a fost emisă la 12 aprilie
1938509. 15 septembrie 1938: Solicita ca instalaţia de lumină electrică să fie construită cu trei
separaţii, potrivit planului alăturat510.
La dosar există şi un alt plan pe ozalid: Dr. D. Romalo, str. Gheorghe Lascăr nr. 5.
Una instalaţie şi trei separaţii electrice. Planşa conţine trei planuri: subsol, parter şi etaj;
un tabel special indică destinaţia încăperilor. Planşa mai are şi un plan de situaţie a pieţii
Gheorghe Lascăr, cu amplasarea clădirilor; se vede proprietatea Romano, de la nr. 5,
alături de sinagoga de la nr. 3511. A fost emisă autorizaţia solicitată în acest sens512.

Clădirea din str. Gheorghe Lascăr, nr. 6 (A. I. Iacubovici). La 16 iulie 1909, „vrând a
construi pe locul nostru din strada Gheorghe Lascăr colţ cu strada Elisabeta, loc rămas nouă după
exproprierea făcută de Onor Comuna Iaşi, două case de locuinţă cu atenanşele ei arătate în
alăturatul plan”513 , Fraţii Iacubovici solicitau autorizaţie de construire (Fig. 111). Ei cereau şi
scutirea de taxă pentru construcţii. În avizul tehnic de pe verso arhitectul oraşului arăta că:
„După cum se vede din planul de situaţie al acestor clădiri proiectate, corpul A este astfel situat
din cauza formei greşite ce s-a dat acestei străzi, încât numai satisfăcător esteticei nu poate fi.
Am cercat la faţa locului să dau altă poziţiune clădirii, mai avantajoasă, însă mi-a fost imposibil
din cauza rondului prea mic al acestei străzi, şi unde cercând a adapta clădirea pe profilul
alinierei, ne-ar da o formă ridicolă şi chiar imposibilă de executat. Iar partea despre vale, unde

502
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 1v.
503
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 3.
504
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 5.
505
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 6.
506
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 8.
507
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 9-10.
508
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 11.
509
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 12.
510
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 13.
511
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 14.
512
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/5, f. 15.
513
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f. 1.
70
am avea o linie dreaptă, este impropriu pentru construcţie, fiind umplutură mai adâncă de 15 m.
Cu totul altfel ar fi dacă acest mic rond ar dispărea, şi ar rămâne numai colţul spre exterior
rotunjit la întretăierea acestor trotuare, atunci am aşeza clădirea pe aliniament, ceea ce ar fi mult
mai avantajos esteticei.
În caz însă dacă D-Voastră aprobaţi aşa cum se cere de proprietar şi după planul de situaţie
ce-l alăturăm, atunci condiţiile de autorizare sunt următoarele: Se va construi din zidărie masivă
de cărămidă atât corpul A cât şi corpul B, pe fundamente de piatră, aşezat pe teren solid. Ambele
corpuri vor fi acoperite cu material nearzător. Proprietarul renunţă la subsolurile prevăzute în
plan, aceasta din cauza terenului vicios al acelei regiuni şi în acest caz clădirea se va aşeza pe
picioare de zidărie („arce de descărcare”?) care nu vor fi mai mici în dimensiune de 1,50 m, mai
înguste de 0,60 m, aşa ca să depăşească cu 0,12 cm grosimea zidurilor ce au de suportat, iar la
bază vor avea un strat de beton şi ciment, în grosime de 0,40 cm şi mai larg cu 0,30 cm decât
piciorul. Coarda între picioare nu va fi mai mare de 3 m, iar clădirea va fi aşezată pe traverse de
fier cu profilul necesar al greutăţii ce li se va impune514. Uşile şi ferestrele vor avea deschiderile
înăuntru, latrinele vor fi cu rezervor impermeabil, pavimentele şi pereţii cimentaţi şi înzestrate cu
ventilaţii cu secţii de 0, 20 cm. Clădirile vor fi ornamentate conform planului, tencuite şi zidite
cu mortar de var gras sau hidraulic în proporţie de ½. Porţiunile de teren lăsate în curte vor fi
pavate cu beton de ciment în grosime de 0,10 cm. Restul terenului se va îngrădi cu grilaj de fier
pe aliniamentul ce se va da de acest Serviciu. Proprietarul mai era obligat a amenaja scurgerea
apelor naturale de la vecin, astfel ca clădirile sale să nu provoace stagnaţiuni”. „Asemenea,
va construi un zid de fortificaţie către vecin, acolo unde taluza va cere, iar restul îl va îngrădi
cu lemn, conform regulamentului”515.
La 31 august 1909, A.I. Iacubovici arată că, la recomandarea Serviciului Tehnic, a renunţat
la subsolurile clădirilor pe care voia să le construiască în strada Gheorghe Lascăr, crezând că
terenul este vicios. Făcând însă un sondaj sistematic, pentru a se încredinţa, a constatat că terenul
este foarte sănătos. În consecinţă, cere autorizaţie pentru a construi şi acele subsoluri, aşa cum
prevedeau planurile iniţiale516.
La dosar a fost anexat un Plan pentru construirea caselor de locuinţă proprietatea
D-lor Fraţii Jacubovici, situate în str. Elisabeta şi Gh. Lascăr517. Faţada lungă era situată pe
strada Elisabeta, iar cea scurtă pe strada Gheorghe Lascăr. Deasupra intrării, din colţ, se afla
chiar inscripţia „Fraţii Jacubovici“. Acestor schiţe li se adaugă două planuri şi două secţiuni ale
clădirilor (cu dimensiunile respective). În unele cazuri, este indicată destinaţia încăperilor (antret,
odaie, salon, cămară, ş.a.). O altă planşă ataşată este Planul de situaţia a locului din str.
Elisabeta colţ cu str. Gheorghe Lascăr prop. D-lor Fraţii Jacubovici518. În spatele acestui teren
era proprietatea moştenitorilor (erezilor) Kapucinsky. Clădirea A se afla pe strada Gheorghe
Lascăr, iar clădirea B după colţ, pe strada Elisabeta, lângă o pivniţă existentă anterior.
În autorizaţia emisă la 5 septembrie 1909, se accepta ca proprietarul să construiască cele
două imobile ale sale cu subsolurile prevăzute iniţial. Partea de elevaţie avea să fie construită din
cărămidă de cea mai bună calitate. Subsolurile vor fi din zidărie de piatră, lucrat cu mortar de
ciment. Se arăta că „acest subsol însă va fi nelocuibil”519. Pentru zona I, clădirile trebuiau să aibă
etaj, potrivit regulamentului. Suprafaţa locului Jacubovici era de 683, 58 mp.

514
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f. 2.
515
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f. 2.
516
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f. 2.
517
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f. 4.
518
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f. 5.
519
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f. 6.
71
Planşa pe calc din 28 mai 1913 reprezenta Planul general al proprietăţilor Jacubovici de
pe strada Gheorghe Lascăr, Esplanada Principesei Maria şi strada Elisabeta (cu indicarea
distanţelor, în metri)520. La 25 ianuarie 1915, Moisă Iacubovici obţine autorizaţia de a îngrădi
proprietatea cu gard de lemn, de 1,60 m înălţime521.

Clădirile de pe strada Elisabeta

Aleea ce coboară de la Fundaţia Ferdinand spre Râpa Galbenă, în ax, primise denumirea de
„str. Elisabeta”, după numele reginei României. Spre confuzia celor de astăzi, aleea se numeşte
acum „Gheorghe Lascăr”, precum strada din apropiere, dispărută între timp. Această străduţă,
denumită uneori şi „bulevard”, făcea legătura între bulevardul Carol I (Copou) şi bulevardul
Ferdinand I (strada Gării). Bine concepută urbanistic, iniţial, strada va fi ulterior compromisă,
prin măsuri neinspirate ale administraţiei locale din acea epocă. Situaţia actuală, de alee fără
clădiri, pare mult mai potrivită din punctul de vedere al amenajării urbanistice; strada cu spaţii
verzi oferă un spaţiu care pune în valoare amenajarea monumentală de la Râpa Galbenă
(Esplanada Regina Elisabeta).

Clădirea din str. Elisabeta nr. 3 (Gheorghe Popa Radu). La 19 septembrie 1918,
Gheorghe Popa Radu solicită autorizaţie pentru a construi „un chioşc din lemn finisat, în faţa
prăvăliei mele din Bd. Elisabeta nr. 3, pentru a servi ca local de consumaţie în timpul verii”522.
Era vorba despre o construcţie provizorie, cu dimensiunile de 6,50 x6,50 m. Este prezent şi un
plan pe calc, reprezentând faţada „pavilionului portativ din lemn”, cu o frumoasă arhitectură523.
La 5 aprilie 1922 se constata că există o baratcă din lemn în faţa prăvăliei din pe
Bd. Elisabeta, nr. 3, dar nu mai serveşte la depozitarea benzinei, întrucât aceasta urmează a fi
depozitată în pivniţă524. Se decide că baraca poate fi demolată. Proprietarul primeşte somaţie,
la 12 aprilie 1922, pentru a demola baratca în termen de 10 zile525.
I. Ciurea raporta arhitectului oraşului, la 21 martie 1925, că, deplasându-se personal la
proprietatea din Bd. Elisabeta nr. 3, a constatat că „în fundul curţei, lângă proprietatea vecinilor,
s-a construit fără autorizaţia Primăriei, o mică şură de scândură, în dimensiune de 2,10 x 1,80 m,
care în interior este lipită, având o plită la care se găteşte mâncare de către chiriaşul Bempasat.
Având în vedere pericolul permanent, cât şi art. 53 din Regulament, care nu permite astfel de
lucrări în zona I şi zona II, va rog să binevoiţi a dispune”526. La 11 iunie 1925, comisia deplasată
la faţa locului constata că „s-a construit o gheretă din scânduri, alipind-se de corpul latrinelor din
interiorul curţii, amenajându-se în bucătărie, având un coş de tablă scos deasupra acoperişului, şi
fiind lipită cu lut în interior”527. Comisia recomandă demolarea micii construcţii. La 31 iulie
1926, proprietarul solicita autorizaţie pentru a construi o bucătărie de 3x4 m, în incinta
imobilului528. Planşa pe calc anexată reprezintă Planul bucătăriei, o construcţie de 16 mp
(faţadă, plan, secţiune şi schiţă de amplasare)529. În autorizaţia eliberată pe 15 august, se arată că
520
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f.19.
521
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 63/f.n., f.20.
522
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 1.
523
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 2.
524
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 8.
525
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 9.
526
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 12.
527
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 20.
528
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 26.
529
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 27.
72
această construcţie va trebui să fie zidită din cărămidă bine arsă, pe temelie de beton şi acoperită
cu material nearzător530.
La 8 martie 1928, ing. I. Cana, proprietarul imobilului din Bd. Elisabeta nr. 3, arăta că
acesta „stă deschiriat şi nelocuit de aproape trei ani şi pentru care am fost scăzut ultimul an de la
plata dărilor comunale. Localul fiind actualmente nefuncţionabil pentru brutărie, neavând
poziţiune şi local pentru desfacerea pâinei şi stând atâta timp deschiriat, negăsindu-se amatori
pentru local de brutărie, vă rog să binevoiţi a elibera autorisaţie de a face reparaţiuni interioare şi
exterioare, în tencuieli, şlefuieli, văruieli, reparaţiuni la ferestre şi uşi, duşumele, repararea
acoperişului de tablă şi vopsirea, repararea ulucilor, burlanelor şi desfiinţarea cuptoarelor, pentru
a putea închiria acest local (imobil) pentru o altă destinaţie, având în acest caz şi Comuna un
profit, la impunere”531. Cu efectuarea reparaţiilor arătate a fost însărcinat ing. arhitect Neculai
Ribalski. Autorizaţia prevedea ca „să reconstruiască plafoanele, înlocuind pe unde va fi necesar
grinzile, fără a înălţa construcţia şi acoperişul; desfiinţarea cuptoarelor, refacerea pardoselelor
din beton, construirea în interior a pereţilor din cărămidă, pe fundaţie de piatră. Să înlocuiască
tocurile la uşi, ferestre, a jgheaburilor, burlanelor, tabla de pe acoperiş. Refacerea tuturor
tencuielilor interioare şi exterioare cu mortar de var şi nisip aspru. Va construi, pe linia actuală,
un grilaj de stachete fasonate, pe furci de stejar. Poarta şi portiţa se vor deschide înspre interior.
Ghereta de lemn din faţa casei se va da de Comună în contul proprietarului”532.
La 25 august 1931, se arăta că Vasile Volintiru, domiciliat în Bd. Elisabeta nr. 3,
de profesie cizmar, în etate de 58 de ani, cu soţie şi doi copii, nedispunând de nici un fel de
avere, ţin în chirie o cameră în curte de la proprietarul inginer Cane, şi odăiţa fiind mică şi fiind
imposibil a o întrebuinţa pentru meserie şi pentru locuit, am făcut în faţa ei un mic paravan,
care ocupă suprafaţa de 3 mp, la distanţa de 8 m de stradă şi în care încap eu cu lucru.
Neştiind că pentru un mic paravan trebuie numaidecât autorizaţie, nu am făcut-o, şi acum,
din acest motiv ar urma să mi se strice. Petentul face apel la bunătatea D-lui Primar, rugând din
suflet să nu lase în părăsire pe un cetăţean român muncitor cinstit, şi a da ordin ca să mă lase să
pot câşliga o bucată de pâine pentru copii”533. La 16 septembrie 1931, Primarul i-a acordat un
termen de 6 luni „pentru a locui în ghereta ce a construit neregulamentar534. La 7 iulie 1932,
cizmarul era din nou somat „să evacueze ghereta ce a construit neregulamentar, deoarece i-a
expirat termenul acordat, trebuind dărâmată”535.
În urma reclamaţiei Depozitului Regional de Echipament al Corpului IV Armată,
la 17 septembrie 1943, proprietarul Popa Radu era somat să dărâme magazia de scânduri de
8,00 x 2,30 m, lipită de clădirea fostului proprietar ing. Bejan, aşezată pe linia străzii, la
proprietatea din strada Elisabeta nr. 3, care în prezent serveşte de bucătărie pentru chiriaşul
Johan Scherlovschi, constituind un permanent pericol de incendiu, fiind veche şi construită fără
autorizaţie şi neregulamentară536. Răgazul acordat pentru demolare era de cinci zile. Somaţia era
adresată doamnei Iuliana Dr. Popa Radu, domiciliată în apropiere, pe strada Florilor, la nr. 36.

Clădirea din str. Elisabeta nr. 5-9 Christea (Tameles). La 6 iulie 1920, proprietarul
Christea Temelis solicita autorizaţie pentru a transforma baraca de scândură frumos construită în
Bd. Elisabeta nr. 3, pentru distribuţia pâinii, într-una de cărămidă; aceasta fiindu-mi necesară

530
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 28.
531
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 30.
532
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 31.
533
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 36.
534
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 37.
535
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 39.
536
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/3, f. 44.
73
întrucât şi distribuţia pâinii se face mai bine şi mai uşor; şi pâinea o deţin în local mai departe, de
cuptoare care ar face să se usuce mai curând decât trebuie”537. Este anexată o planşă pe calc:
Plan pentru construirea unei camere pentru vânzare de pâine la Brutăria domnului Christea
Tameles, Bulevardul Elisabeta nr. 3, (plan, secţiune şi faţadă, cu firma „Brutăria Tameles”)538.
Urmează autorizaţia acordată în urma solicitării539.

Brutăria Olivenbaum/Kahane (str. Elisabeta ). Proprietarul Dude Cana locuia la adresa


din strada Păcurari nr. 5. La 5 iunie 1901, acesta îşi manifestă dorinţa de a cumpăra o fâşie de
teren din strada Elisabeta, învecinat cu proprietatea sa din strada Păcurari nr. 5. El scria Primăriei
că doreşte să cumpere locul care aparţinuse lui Iţic Olivenbaum, „care se megieşeşte cu
proprietatea mea şi cu strada Elisabeta (Râpa Galbenă), ofer 10 lei pe m.p.”540. Pe spatele acestei
oferte, inginerul şef N. Cugler: „Locul ce se oferă petiţionarul a cumpăra de la Comună este
menit a ne lărgi cu el intrarea în strada Elisabeta, care este actual prea strâmtă, şi apele nu pot fi
captate într-un canal central. Prin noul plan al Pieţei Carol I este deja comptat pe această lărgire
şi rigolele aşa fel aranjate încât să fie scara Râpei Galbene, cât şi terenurile slabe din care este
compusă acea maloperă, să fie cât se poate mai uscat ţinute. Aşa fiind, părerea subsemnatului ar
fi că această vânzare, care relativ ar produce puţin, să nu se efectueze cu orice preţ, căci pentru
estetica acelei părţi de oraş, cât şi pentru consolidarea lucrărilor care au costat milioane, este de
neapreciată valoare şi necesitate”541.
La 24 august 1901, petiţionarul revenea cu oferta sa: „Subsemnatul Dudi Kana, comersant
în oraşul Iaşi, strada Golia, voind a cumpăra o porţiune de teren la Râpa Galbenă, în suprafaţă de
122 m.p., ce vine lângă casele mele, ce le am în strada Păcurari-Lăpuşneanu, dând pe Râpă,
vă rog să binevoiţi a fixa preţul şi a dispune întocmirea actelor de vânzare. Am onoarea de a oferi
până la 10 lei pe m.p., mai mult decât a oferit Comuna în acel loc pe terenurile apropiate, cu
clădiri pe ele, şi la caz de licitaţie mă ofer ca concurent” 542. Rezoluţia era ca Serviciul Tehnic al
Primăriei să întocmească planul acelui loc şi să se dea avizul asupra preţului,
în regim de urgenţă.
La 25 august, ing. Gh. Stamatian înainta planul terenului respectiv, întocmit de el
(Fig. 140). „Acest teren este în suprafaţă de 143,15 m.p. şi se distinge pe plan prin linii haşurate
cu roşu. În suprafaţa aceasta, după cum se poate observa pe plan, este cuprinsă şi ½ din porţiunea
ocupată de zidul caselor, d-lui Dudi Cahane şi care zid este comun. Rămâne ca acum
dumneavoastră să decideţi în privinţa intereselor ce comuna poate avea acolo, dacă acest loc se
poate sau nu vinde”543. Planul pe calc permite să vedem că suprafaţa solicitată era o fâşie de
teren lungă de 47 m şi cu o lăţime cuprinsă între 3,60 m şi 2,70 m, situată de-a lungul trotuarului
din faţa proprietăţii lui Dudi Cahane544.
Inginerul oraşului, N. Cugler, revenea cu un nou referat, la 6 octombrie 1901,
către primarul Penescu, insistând să nu se vândă acest teren, deoarece „s-au cheltuit milioane cu
esplanada şi bellvederul de la Râpa Galbenă, s-a cheltuit cu Piaţa „Carol I”. Toate acestea ar
pierde valoarea lor dacă pentru o minimă sumă ce ar încasa Comuna de pe fâşia de teren,
ar îngusta bulevardul „Elisabeta”, care şi aşa nu este suficient de deschis. Aşa fiind, sunt de

537
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/5-9, f. 1.
538
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/5-9, f. 2.
539
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 36/5-9, f. 3.
540
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 12.
541
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 12v.
542
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 13.
543
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 13v.
544
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 15.
74
părere a se refuza vânzarea acelui teren, şi pentru ca mai târziu să nu se comită această mare
greşeală, în detrimentul oraşului, să ne binevoiţi a ne autoriza să asfaltăm”545.
Cu toată această argumentaţie, Consiliul Comunal emitea o decizie, la data de
12 noiembrie 1901, semnată de primarul C.B. Penescu, prin care „admite în principiu a se vinde
domnului Dude Kana, în suprafaţă de 143,15 mp, aflat dinaintea proprietăţei sale de pe
bulevardul Elisabeta, şi fixează la 12 lei m.p. de teren, cu condiţia însă că, până în termen de doi
ani de la data acestui vot, domnul Kana să construiască pe acel loc, după planul care se va aproba
de Primăria Iaşi”546. Decizia a fost adusă la cunoştinţa cumpărătorului.
Dude Cana răspunde la adresa Primăriei nr. 1234 din 22 iunie 1902 că: „La proprietatea
mea din Bd. Ferdinand nr. 5, nu sunt construite deloc găşti, ci există o cameră construită din
lemn şi acoperită cu acoperiş de tablă, în stare foarte bună. De asemenea, zăplazul meu este
într-adevăr vechi, dară nu ameninţă deloc cu căderea, (...), ceea ce vă puteţi convinge
ordonând o descindere la faţa locului (...). În ceea ce priveşte reconstruirea zăplazului, l-aş fi
făcut demult, pentru înfrumuseţarea străzi, dară sunt în tratative cu Onor. Primăria, (...)
pentru cumpărarea terenului ce se megieşeşte cu proprietatea mea” şi care se afla în faţa
acestui zăplaz. Dude Cana arăta că, potrivit înţelegerii cu Primăria, din 14 noiembrie 1901,
el a acceptat să plătească preţul impus de Primărie pentru acel teren, adică 12 lei pe m.p., dar nu
a fost de acord cu angajamentul de a construi ceva pe acel teren în următorii doi ani.
Se angajează doar la îngrădirea locului, conform Regulamentului Serviciului Tehnic al
Primăriei547. Va putea înălţa o clădire pe acel teren abia în termen de 3-4 ani, socotiţi de la
momentul în care va primi actul de proprietate, iar zăplazul îl va putea reconstrui, potrivit
normelor în vigoare, în primăvara anului 1903548.
Contractul de vânzare al terenului de 143,15 mp, potrivit art. 87 din Legea pentru
organizarea comunelor urbane (publicată în „Monitorul Oficial” nr. 96 din 31 iulie 1894),
arată că preţul achitat în final de Dude Cana a fost de 1717 lei şi 80 bani549.
La 20 iunie 1902, un raport către inginerul-şef al oraşului, N. Kugler, „cu ocaziunea
inspecţiunii lucrărilor ce se execută la Râpa Galbenă consemna că imobilul de la nr. 15
este o sinagogă evreiască, pusă sub epitropia domnului H.E. Helman; această casă are un gard
ieşit deasupra nivelului stradei, ca peste 2 m înălţime”550.

Urcând strada Elisabeta de altădată, strada Gheorghe Lascăr de astăzi, am ajuns în strada
Păcurari, în faţa Bibliotecii Centrale Universitare „Mihai Eminescu”, de unde a început acest
periplu istoric. Privind rondul acestei intersecţii, este greu de imaginat că acest perimetru, atât de
limitat totuşi, a putut să cuprindă odinioară atât de multe clădiri şi o viaţă urbană atât de
tumultuasă. Oameni de rând sau personalităţi, proprietari şi chiriaşi, negustori şi meşteri, au făcut
din acest spaţiu scena vieţii lor. Credem că este o datorie a noastră, a celor de astăzi, să îi
descoperim prin vechile documente şi prin dosarele de arhivă ori de câte ori în Iaşi se desfăşoară
lucrări care schimbă radical înfăţişarea unei zone.

545
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 14.
546
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 14. Formular tipărit, cu stema şi antetul Primăriei Iaşi.
547
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 24.
548
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 26.
549
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 37.
550
DJANI, Primăria Iaşi. Dosare de imobile 90/5, f. 39.
75
Orice lucrări de anvergură ar trebui să aibă la bază o documentaţie detaliată, precum cea
de faţă. Aşa se cuvine, pentru statutul de oraş istoric al Iaşilor, care pretinde că are memoria
devenirii sale. Aşa putem realiza că oraşul, în devenirea sa, nu ne aparţine în totalitate şi că avem
o datorie morală faţă de cei din trecut şi de clădirile înălţate de ei. Doar aşa putem înţelege ce
istorie răscoleşte cupa escavatorului sau uneltele arheologilor. Pot ieşi la lumină vestigii care
merită a fi conservate, pentru cei din viitor.
Săpătura arheologică este o carte care poate fi citită o singură dată. Dezvoltarea urbană
poate cere, în multe cazuri, renunţarea la asemenea vestigii. Dar, atunci când punem argumentele
în balanţă, trebuie să o facem în cunoştinţă de cauză. Trebuie să ştim întotdeauna exact care este
sacrificiul cerut şi dacă preţul merită să fie plătit.

76
CERCETAREA ARHEOLOGICĂ (2012-2014)

Pentru documentarea necesară abordării cercetării arheologice a zonei, s-a avut în vedere,
atât studiul istoric al zonei, cu toate elementele de interes cuprinse în amplul material realizat de
dr. Sorin Iftimi, cât şi corelarea, pe cât a fost posibil a acestora cu informaţiile cuprinse în diverse
planuri ale oraşului Iaşi, fapt ce a permis edificarea contextului istoric şi arheologic al zonei.
Cel mai vechi plan al Iaşului, care cuprinde şi zona investigată, a fost realizat în anul 1769,
dar elementele de conţinut cuprinse în acesta sunt foarte sumare (Fig. 3). În aceeaşi situaţie este şi
planul realizat în anul 1790 (Fig. 4), însă din ambele documente rezultă doar faptul că la sfârşitul
sec. al XVIII-lea, târgul Iaşilor ajunsese cu extinderea teritorială în această zonă.
Un document deosebit de interesant, sub raportul elementelor de conţinut, este planul
zonei, datat 20 iunie 1807 (Fig. 5), în care sunt redate, atât poziţionarea imobilelor şi informaţii
despre proprietari, cât şi elemente de conţinut topografic.
Astfel, aflăm o serie de informaţii legate de proprietarii terenurilor din zonă, precum cei
de pe Uliţa Păcurariului - spătarul Ioniţă Canano, clucerul Ioniţă Gane, pitarul Ioniţă Cercez,
sau de proprietăţile Bisericii Prăpădoamnei Paraschiva şi a Bisericii Sfântului Nicolae,
colţ cu Uliţa Strâmbă. De asemenea, este redată scara lungimilor, fiind notate pentru unele
proprietăţi şi dimensiunile acestora. Raportând la planurile realizate în a doua jumătatea a
sec. al XX-lea, scara lungimilor redată în acest plan are însă un grad ridicat de imprecizie.
În acest plan sunt cuprinse şi câteva elemente deosebite, care au fost importante în
demersul de interpretare a descoperirilor făcute prin cercetarea arheologică realizată. Primul
dintre acestea este reprezentarea în această zonă a râpei, cunoscută sub numele de Râpa
Muntenimii sau Râpa Galbenă (Fig. 5). Ea este redată până în apropierea Uliţei Păcurariului,
fiind figurat şi un curs de apă, care se mai şi ramifică. Această râpă, sub raportul dimensiunilor
sale relativ mari, impresionante, a fost surprinsă şi în două tablouri de la sfârşitul
sec. XVIII (Fig. 15-16).
Un al doilea element interesant este marcarea în plan, cu linie întreruptă, traseul
uliţei Păcurariului în vechime, aşa cum rezultă din documentele anexate planului (Fig. 5).
Nu în ultimul rând, redarea pe proprietatea clucerului Ioniţă Gane a unei pivniţe (Fig. 5),
reprezintă, aşa cum vom vedea, o informaţie deosebit de importantă, care a contribuit la o
corectă interpretarea datelor de natură arheologică.
Cronologic, urmează planul realizat în anul 1819 de G. Bayardi (Fig. 6) şi cel realizat în
1844 de I. Raşec (Fig. 7), dar informaţiile cuprinse în acestea nu sunt detaliate. Trebuie notat
faptul că în aceste două planuri este redat un front continuu de imobile la str. Păcurari, spre
deosebire de situaţia ilustrată în planul realizat de F. Peytavin din anul 1857 (Fig. 8), care
cuprinde mai multe detalieri, inclusiv fiind redate limitele unor proprietăţi din zona cercetată.
Un alt plan este cel realizat între 1896-1897 de ing. Gr. Bejan şi care a fost tipărit în anul
1900 (Fig. 9), dar nici acesta nu cuprinde elemente de detaliu din zona cercetată. La baza acestuia a
stat un alt plan, mult mai detaliat, asemănător (sau identic?) cu cel care ne-a fost pus la dispoziţie de
d-nul arhitect dr. Ioan Sasu, din care s-au păstrat cca. 100 de foi. Pentru zona cercetată, din păcate,
s-au păstrat doar cele două foi de hartă, de la sud de zona cercetată (Fig. 10),
extrase sau copii după/din acest plan se găsesc în numeroase dosare de imobile ce se păstrează la
Arhivele Statului din Iaşi.

77
Un astfel de plan al zonei, datat 1903, dar pornind evident de la situaţia din teren de
dinaintea sistematizării zonei prin construirea Esplanadei Râpa Galbenă (1901-1902), ne oferă
câteva informaţii suplimentare. Astfel, sunt redate cu exactitate imobilele existente în acea
perioadă în zona de interes, din cvartalul cuprins între str. Păcurari şi str. Lăpuşneanu (Fig. 11),
precum şi conturul Râpei Galbene la acea dată.
Tot la Arhivele Statului din Iaşi se mai găseşte un plan al zonei din anul 1940, dar acesta
are un grad ridicat de imprecizie în ceea ce priveşte scara de reprezentare.
Planul la scara 1:2000, nedatat, realizat în anii 1950-1960, cel mai probabil în anul 1955,
conţine informaţii importante pentru zona cercetată (Fig. 12). Corelarea acestora cu cele din planul
oraşului, tot la scara 1:2000, realizat ulterior, în anul 1972 (Fig. 13), dar şi cu cele din planul
realizat în anul 1984, dar la scara 1:1000 (Fig. 14), permit descrierea şi înţelegerea evoluţiei urbane
în acest perimetru în ultima parte a secolului al XX-lea. Dar mai important este faptul că
informaţiile din aceste planuri ne-au permis localizarea exactă şi interpretarea corectă a structurilor
constructive puse în evidenţă prin cercetările arheologice realizate în perioada 2012-2014.
Alături de acestea, ortofotoplanurile zonei realizate de ANCPI în anii 2005 şi 2010,
precum şi imaginile satelitare ale zonei, oferite de portalul www.bing.com şi de portalul
www.google.com, atât înainte de demararea lucrărilor cât şi în timpul acestora, au fost
instrumente utile în demersul de analiză şi interpretare a datelor obţinute prin cercetarea
arheologică, dar şi pentru ilustrarea acestora.

REZULTATELE CERCETĂRII ARHEOLOGICE

Pentru o mai bună prezentare a informaţiilor arheologice, perimetrul efectiv al pasajului


rutier care a fost investigat prin cercetări arheologice a fost împărţit în cinci sectoare (Fig. 142),
coordonatele exacte ale acestora în STEREO 70 fiind menţionate la fiecare în parte, separat de
acesta fiind prezentate informaţiile pentru zona exterioară pasajului, acolo unde au fost realizate
lucrări de excavare necesare devierii utilităţilor edilitare, canalizaţii, trasee pentru conducte de
apă, gaze, reţele electrice, de comunicaţie etc.
Facem precizarea că pentru o mai bună înţelegere a textului în descrierea structurilor
constructive identificate prin cercetările arheologice şi în ilustraţia aferentă am utilizat pentru
denumirea acestora termenul de imobil, acestea fiind notate după sectorul în care au fost
identificate. În subcapitolul privind datarea imobilelor, s-a făcut legătura dintre informaţia
istorică şi cea rezultată în urma cercetărilor arheologice.

SECTORUL 1 (vest)

Amplasare: În partea de vest a Pasajului M. Eminescu, corespunzător str. Păcurari,


aproximativ în dreptul clădirii Bibliotecii Universitare M. Eminescu, cu o suprafaţa de cca. 680 mp
(Fig. 143).
Coordonate perimetrale:
Nr. crt. E(Y) N(X)
1 695285,96 633256,27
2 695306,35 633252,80
3 695306,81 633254,95
4 695347,21 633248,41
5 695347,92 633235,46
6 695304,92 633243,29
7 695305,24 633245,61
8 695284,76 633248,76

78
Stratigrafie: În acest sector, situaţia stratigrafică înregistrată a fost una deosebit
de simplă sub raportul elementelor de interes arheologic. Cea mai mare partea a acestui
sector s-a aflat în perimetrul fostei str. Păcurari (Fig.144-145), care se suprapune cu traseul
anterior al străzilor reprezentate în documentele cartografice de sec. XIX-XX.
Deasupra stratului de loess se afla un strat de sol, de culoare brun-neagră, nederanjat,
din care s-a păstrat doar un strat cu o grosime cuprinsă între 0,20 şi 0,30 m (Fig.23-24),
alteori absent din cauza intervenţiilor antropice (Fig.149). În acest nivel, brun-negru, nu au fost
identificate materiale arheologice. Deasupra acestui nivel se află un nivel de acumulări antropice,
moderne şi contemporane, care au constituit, în marea lor majoritate infrastructura străzii.
Acumulările antropice erau constituite din umpluturi de pământ amestecate, uneori cu materiale
de sec. XX, şi din pături de prundişuri şi piatră spartă (Fig.147-149).
În acest sector, nivelele de deasupra loessului aveau, în general, grosimi reduse,
variind între 1,20-1,30m şi 1,70-1,80m. Nivelul redus al acumulărilor antropice în acest sector,
poate fi observat şi pe o fotografie realizată în timpul lucrărilor de construire a clădirii
Fundaţiei Regale Regele Ferdinand, astăzi sediul Bibliotecii Centrale Universitare
Mihai Eminescu (Fig. 31).
Aceste nivele de deasupra loessului au fost secţionate de traseele unor canalizaţii
din beton realizate în a doua jumătate a secolului al XX-lea (Fig.148-149), de traseul conductei
de apă potabilă ce alimenta Iaşul din sursa Timişeşti, construit la începutul secolului al XX-lea,
între 1907 şi 1911 (Fig.147-149), de racorduri electrice sau de apă (Fig.148), precum şi
de gropi pentru stâlpi etc. (Fig.150).
In acest sector, a existat şi o linie de tramvai care a funcţionat până în anii 1970,
dar în profilul stratigrafic nu au fost semnalate elemente ale infrastructurii acesteia.

Structuri constructive: În acest sector, la interiorul viitorului pasaj, au fost identificate


următoarele construcţii:

Imobilul 1A. În acest perimetru, atât în planul din anul 1955, dar şi într-un alt plan al
zonei, din anul 1940, era reprezentată o clădire cu dimensiunile de cca. 4,50 x 3,00 m
(Fig.145, 151-152). Cercetarea arheologică a indicat faptul că lungimea clădirii la
strada Păcurari era de cca. 4,20 m, iar fundaţiile sale se adânceau până la cota de 2,20-2,30 m
de la suprafaţa asfaltului (Fig.145-146, 153-154). Clădirea a fost pusă în evidenţă în etapa de
deviere a utilităţilor, iar la cercetarea în interiorul pasajului s-a constatat faptul că peretele mulat
al viitorului pasaj a fost construit chiar în spatele peretelui de la stradă al clădirii.
Piatra din fundaţie era zidită cu un mortar de slabă calitate, friabil.

Imobilul 1B. La est de Imobilul 1A, dar în afara perimetrului viitorului pasaj
(Fig.143-146, 151-152), au fost identificate fragmente ale fundaţiei părţii de nord a clădirii
existente din proprietatea Universităţii Al. I. Cuza, parte a imobilului care a fost demolată după
anii 2000, pentru lărgirea str. Păcurari.

79
SECTORUL 2 (vest)

Amplasare: În partea de vest a pasajului, corespunzător str. Păcurari, în dreptul clădirii


Bibliotecii Centrale Universitare M. Eminescu, în continuarea Sectorului 1 (vest), la est de
acesta, cu o suprafaţa de cca. 370 mp (Fig. 159).

Coordonate perimetrale:
Nr. crt. E(Y) N(X)
1 695347,21 633248,41
2 695379,51 633240,06
3 695378,28 633226,26
4 695347,92 633235,46

Stratigrafie: Şi în acest sector, ca şi în sectorul anterior, Sectorul 1 (vest), situaţia


stratigrafică înregistrată a fost una deosebit de simplă sub raportul elementelor de interes
arheologic.
Spre deosebire de sectorul anterior, doar cca. 1/3 din suprafaţa cercetată s-a aflat în
perimetrul fostei str. Păcurari (Fig. 163), care se suprapune cu traseul anterior al străzilor
reprezentate în documentele cartografice de sec. XIX-XX, restul fiind într-o zonă în care în
decursul timpului au fost construite imobile.
Şi în acest sector, ca şi în cel anterior, deasupra stratului de loess se află un strat de sol,
de culoare brun-neagră, nederanjat, din care s-a păstrat doar un strat cu o grosime cuprinsă între
0,70 şi 0,80 m (Fig.169), mai mare decât în Sectorul 1 (vest), alteori absent din cauza
intervenţiilor antropice, atât pentru realizarea infrastructurii străzii, cât şi pentru edificarea
construcţiilor din zonă (Fig.170). În acest nivel de sol nu au fost identificate materiale
arheologice.
Deasupra acestuia se afla un nivel de acumulări antropice, moderne şi contemporane,
care au constituit, în marea lor majoritate infrastructura străzii, dar şi umpluturi de la realizarea
sau de la demolarea construcţiilor din zonă. Acumulările antropice erau constituite din pături de
prundişuri şi piatră spartă, umpluturi de pământ amestecate cu materiale de construcţii şi diverse
alte elemente (Fig.169-170).
În acest sector, nivelele de deasupra loessului, aveau în general grosimi mai reduse decât
cele din Sectorul 1 (vest), variind între 1,20-1,30 m şi 1,40-1,50 m, şi au fost secţionate, în
perimetrul străzii, de traseele unor canalizaţii din beton şi de traseul conductei de apă potabilă
care alimenta Iaşul din sursa Timişeşti (Fig.169), de racorduri electrice sau de apă etc. În zona în
care au fost construite imobile, nivelele stratigrafice au fost secţionate de structurile constructive
realizate, observate în profile realizate (subsoluri, fundaţii, gropile pentru fundaţii etc.)
(Fig.170, 177-178).
In acest sector, a existat şi o linie de tramvai care a funcţionat până în anii 1970, dar în
profilul stratigrafic nu au fost semnalate elemente ale infrastructurii acesteia.

Structuri constructive: În acest sector, au fost identificate două clădiri.

Imobilul 2A. Edificat în perioada interbelică (Fig.55), a fost construit lipit de imobilul
vecin de la est (Imobilul 2B). A fost demolat în anii 2000 pentru a permite lărgirea str. Păcurari.
Ultima adresa a imobilului era str. Păcurari nr.5.

80
Planul clădirii surprins în interiorul pasajului, la nivelul străzii, este redat în Fig.166.
Parţial, imobilul a fost cercetat şi în etapa de deviere a utilităţilor. Menţionăm faptul că
dimensiunile şi forma exactă a acestuia au fost redate corect în planuri ale zonei din anii
1950-1980 (Fig.12-14).
În perimetrul cercetat, imobilul avea un demisol, dezafectat în momentul demolării
imobilului (Fig.172), ulterior demolării resturile clădirii fiind afectate de realizarea infrastructurii
de reţele de utilităţi urbane, şi exemplificăm prin canalizarea care se afla la zona de contact cu
Imobilul 2B (Fig.172).
Lungimea clădirii la stradă era de 8,50 m, iar zidul avea o lăţime de 0,40 m (Fig.166).
Baza fundaţiei se afla la cca. 3,30-3,40 m sub nivelul asfaltului. Fundaţia era realizată din beton
ciclopian (beton cu fragmente mari de rocă incorporată) (Fig.173-174), peste care s-a realizat o
zidărie de piatră (Fig.171).
La nivelul bazei fundaţiei exista un mic decroş faţă de clădirea vecină (Imobilul 2B)
(Fig. 173-174), adâncimea maximă a fundaţiei imobilului fiind la cca. 3,50 m sub nivelul
punctului de referinţă pentru altitudinea absolută din zonă, corespunzător, în linii generale,
cu nivelul de călcare din zonă anterior începerii lucrărilor de construcţie a pasajului
(nivelul asfaltului) (Fig.165).

Imobilul 2B. Amplasat la est de Imobilul 2A, acesta a fost surprins în numeroase
fotografii, atât de la începutul sec. XX-lea (Fig.52), cât şi mai recente (Fig.49-50), fiind demolat
la începutul anilor 1980.
Fragmente de ziduri din această clădire au fost identificate în afara pasajului propriu-zis,
încă din etapa de deviere utilităţi, şi au apărut şi în perimetrul pasajului, imediat după
decopertarea asfaltului străzii şi eliminarea infrastructurii acesteia, constituită din piatră spartă
(Fig.175). La demolarea construcţiei, resturile de molozuri au umplut subsolul clădirii, subsol
care reprezenta un spaţiu generos (Fig.176, 179-182).
Cercetarea imobilului s-a realizat în etape, fiind dependentă de etapele tehnologice de
realizarea a viitorului pasaj. Astfel s-a ales soluţia decopertării şi a eliminării pământului pe
suprafeţe de 200-300 mp, pe 2,00 - 2,50 m adâncime, precum şi a realizării de secţiuni şi casete
(Fig.166-168, 177-179), fapt ce ne-a permis sesizarea etapelor de construire a imobilului, dar şi
identificarea relaţiilor stratigrafice cu zona din perimetrul str. Păcurari (Fig. 177-179).
Deşi o parte din ziduri se continuau şi sub cota de realizare a radierului viitoarei infrastructuri
rutiere, cercetarea s-a oprit la nivelul acestuia.
Astfel, în zona cercetată, rezultă faptul că la realizarea construcţiei a fost excavat
pământul din interiorul clădirii. În unele sectoare, aceasta excavare s-a realizat până la cota de
2,00-2,50 m (Fig.165, 177), adică adâncimea la care a fost realizat subsolul imobilului. Piatra a
fost zidită din interiorul clădirii (Fig.177), iar sub această cotă, zidirea s-a efectuat prin realizarea
unor şanţuri (Fig.168). În alte sectoare, excavarea a atins şi cota de -7,00 m sub punctul de
referinţă al zonei, cel de alt. abs. de 76,83 m (Fig.165, 193, 198).
Partea clădirii cercetată, din perimetrul pasajului, reprezintă partea de nord a imobilului
(Fig.163, 166, 183-184). Zidăria imobilului era constituită din piatră - calcar de Repedea - cu
numeroase fosile, uneori, când aceasta se transforma în lumaşel era deosebit de friabil.
La realizarea construcţiei, pe lângă piatra provenită din carieră, s-a utilizat piatră
provenită şi de la alte imobile, aşa cum o dovedeşte prezenţa unor gresii mai dure, cu tencuială
albastră, uneori şi cu decor funcţional şi ornamental (floral) (Fig.193, 193, 330/3-6).

81
Majoritatea pietrelor refolosite erau reprezentate de roci locale - calcar de Repedea,
multe cu o faţă cioplită, iar altele aveau încrustate şi un model cruciform (Fig.330/1-2).
În fapt, această piatră refolosită a fost identificată aproape exclusiv, cu unele excepţii
doar într-o porţiune a zidului imobilului, cea din colţul de nord-vest al acestuia, acolo unde zidul
prezenta o structură relativ diferită de restul clădirii, cu o grosime mai mare şi a cărui bază
cobora sub cota de 7,00 m.
Zidăria imobilului era realizată relativ bine, cu mortar din nisip şi var de bună calitate,
într-o manieră unitară şi coerentă, aşa cum o dovedeşte şi modul de îmbinare al zidurilor în zona
colţurilor construcţiei (Fig.186-197). Grosimea zidurilor varia între 0,70-1,10 m. Colţul de
nord-est al clădirii, prezenta baza fundaţiei puţin ieşită în exteriorul aliniamentului general
al clădirii (Fig.167, 185-186), având pusă la baza fundaţiei o piatră cu simbol cruciform
(Fig.186, 330/1).
Clădirea avea un arc de descărcare în fundaţie, pe latura de la stradă (Fig.183, 196),
şi la interior, în zona centrală, alte trei (Fig.183-184, 187, 189, 192), evident cu rolul de a proteja
pivniţa aflată în subsolul clădirii (Fig.166-167, 198-200). La realizarea construcţiei însă,
piciorul de est al arcului de descărcare în fundaţie de la stradă, care ar fi trebuit să fie lângă una
din galeriile pivniţei, protejând astfel pivniţa, a fost realizat peste aceasta, străpungând
arcul bolţii (Fig.198-199).
Un alt arc de descărcare în fundaţie, realizat la interiorul clădirii, avea pus sub piatră un
pat de cărămizi subţiri, realizate manual (Fig.192, 329/8-9), două dintre acestea fiind incluse în
patrimoniul Muzeului de Istoria a Moldovei (piesele cu nr. inv. 23389 şi 23390).
La cota de -7,00 m a fost identificată o pivniţă, constituită din galerii dispuse paralel şi
perpendicular unele cu altele (Fig.165, 168, 198-200), relativ bine conservată. Aflându-se sub
cota de realizarea a infrastructurii rutiere din interiorul pasajului, pivniţa nu a fost cercetată decât
la partea superioară, deoarece fusese colmatată cu bentonită şi apoi cu beton, în procesul de
realizare a pereţilor mulaţi ai pasajului (Fig.200).
Clădirea a cunoscut şi unele modificări ulterioare, moderne, prin realizarea unor depozite
subterane din cărămidă pentru cărbunele utilizat la încălzirea imobilului (Fig.201).

SECTORUL 3 (centru)
Amplasare: În partea centrală a pasajului, aproximativ în zona cuprinsă întreliniile de tramvai
şi rondul pieţei, în continuarea Sectorului 2 (vest), la est de acesta, cu o suprafaţa de cca. 600 mp
(Fig.202).

Coordonate perimetrale:
Nr. crt. E(Y) N(X)
1 695379,51 633240,06
2 695378,28 633226,26
3 695397,30 633217,18
4 695412,60 633207,49
5 695419,37 633219,12
6 695420,64 633221,20
7 695408,18 633229,32
8 695406,93 633226,87

82
Stratigrafie: Din punct de vedere stratigrafic, în perimetrul acestui sector nu s-au putut
face observaţii de acest fel. Situaţia a fost generată de poziţionarea în cadrul contextului urban,
unde edificarea structurilor constructive şi a reţelelor edilitare au condus la îndepărtarea şi
perturbarea contextului stratigrafic (Fig.204-207). Singurele observaţii de natură stratigrafică au
fost legate de poziţionarea peste nivelul de umpluturi rezultate în urma demolării imobilelor din
zonă a nivelelor de piatră spartă legate de sistemul rutier (Fig.208) sau de stabilirea limitei
superioare la care a apărut nivelul loessului în anumite zone ale sectorului (Fig.214-215,
224-225, 231-232, 236, 240-242). Deşi în timpul efectuării cercetării arheologice s-au înregistrat
perioade cu condiţii meteorologice nefavorabile, şi chiar extreme (Fig.207-208), acestea nu au
afectat sau perturbat derularea investigaţiilor.
Structuri constructive: În acest sector, au fost identificate fragmente de ziduri aflate
într-o stare de degradare accentuată, determinate de construirea reţelelor de utilităţi în zonă.
Imobilul 3A. Edificat în zona de vest a sectorului, spre limita cu Sectorul 2 (vest)
(Fig.209-211), la cca. 3,00 m de Imobilul 2B (Fig.214). Zidul de vest al imobilului îngloba în
structura sa fragmente de ziduri provenite din construcţii edificate anterior construirii acestui
imobil (Fig.215-218), care mai păstrau la exterior şi fragmente de arce din cărămidă (Fig.215).
La interior, zidul prezenta spre nord structura unui subsol (beci) cu bolta din cărămidă cu o
grosime de 7-8 cm, presată mecanic (Fig.216-217). Spre sud de această boltă, zidul era construit
din piatră refolosită, din care câteva aveau o tencuială de culoare albastră, identică cu piatra
folosită la Imobilul 2B. Păstrat în bune condiţii era zidul de est al subsolului, care şi acesta
prezenta o fundaţie din piatră sub bolta de cărămidă (Fig.219-220). În fapt, la est de acest subsol
(beci?) se mai afla un alt subsol, care a fost însă foarte afectat de infrastructura de utilităţi din
zonă (Fig.205, 220-222), ce a distrus în totalitate partea de est a acestui imobil. Partea mai bine
păstrată a acestui imobil a fost cea de sud (Fig.209, 216-217, 223). Din subsolul din zona
centrală pornea un gârlici de acces spre pivniţa casei (Fig.209), gârlici care avea bolta din
cărămidă presată mecanic cu o fundaţie de piatră (Fig.232-233). La est de acest acces (gârlici),
dar în subsolul din partea de est a imobilului (Fig.210) mai era un altul, construit tot din
cărămidă presată mecanic (Fig.234-236), care conducea spre o pivniţă care avea o mică fundaţie
din piatră, iar peretele şi bolta din cărămidă, la fel, presată mecanic (Fig.237-239). La ambele căi
de acces spre pivniţă au putut fi identificate trepte (Fig.233-235).
Mai trebuie menţionat faptul că cercetarea arheologică a condus la identificarea parţială a
zidului de est al imobilului a cărui bază era la cca. 3,50 m sub nivelul asfaltului în acea zonă
(Fig.224). Cel mai probabil, legat tot de zidul de est al Imobilului 3A, este şi fragmentul de zid
pus în evidenţă pe latura de sud a pasajului, a cărui bază se afla la doar 1,50 sub nivelul asfaltului
(Fig.225), deşi din suprapunerea planului zonei din anul 1955, dispunerea imobilelor ar putea
sugera o altă construcţie (Fig.213).
Existenţa sub acest zid, a unui al treilea gârlici cu pereţii tot din cărămidă presată
mecanic, asemănătoare cu cărămida pentru realizarea galeriei, paralel cu celelalte două
(Fig.240-241), care intersecta o galerie dispusă perpendicular, constituie argumente pentru
includerea acestei structuri tot la Imobilului 3A.
Construcţia peretelui mulat de sud al pasajului (Axul B) nu a permis şi cercetarea galeriei
spre care dădea atât primul gârlici menţionat mai sus, cât şi cel de-al treilea sau galeria dintre
acestea. Dispunerea structurilor constructive identificate prin cercetarea arheologică
(Fig.209-210), coroborate cu datele din arhivă, inclusiv cu planul clădirii autorizat pentru
construire în anul 1906 (Fig.54) constituie argumente în favoarea ipotezei că ele făceau parte din
aceeaşi reţea subterană de pivniţe.
83
Diferenţele dintre cărămida utilizată pentru realizarea primului gârlici şi cea utilizată
pentru celelalte două gârlice şi galerie, sugerează faptul că acestea au fost edificate în momente
diferite, dar temporal relativ apropiate. În această direcţie, fragmentul dintr-o sticlă de apă
minerală cu efigia Regelui Carol I (Fig.327/10), descoperit la baza fundaţiei din piatră a pivniţei
(Fig.239), după cum vom vedea, permite datarea construcţiei imobilului şi care a fost înregistrat
în patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei cu nr. inv. 23371.

Imobilul 3B. La est de Imobilul 3A, la exteriorul pasajului, în malul de nord, în profil,
au apărut fragmente de ziduri din piatră, cu tencuială la interior, fapt ce dovedeşte existenţa unui
subsol, care aparent în interiorul pasajului păreau a nu se mai continua (Fig.226). Sub acestea au
fost identificate resturile unui beci, realizat în integralitate din cărămidă presată manual, distrus
de o canalizare contemporană din beton. Baza peretelui beciului era la cca. 5,00 m sub
nivelul asfaltului.

Imobilul 3C. La est de Imobilul 3B, a fost descoperit un zid robust de piatră
(Fig.209, 227-230), a cărui fundare a fost realizată în trepte (Fig.228) şi a cărui adâncime atingea
cota de -4,00 m sub nivelul asfaltului din acea zonă (Fig.229-230). La partea interioară, din
modul de realizarea al zidului, prevăzut cu un gol pentru scurgerea apei (Fig.227, 229),
cât şi din prezenţa unui fragment de arc din cărămidă presată mecanic, reiese că spaţiul respectiv
a fost funcţional ca un subsol al clădirii. La est de acest zid, s-a identificat groapa unei latrine
(Fig.230).
Cercetarea arheologică efectuată nu a permis identificare şi stabilirea relaţiilor cu
celelalte structuri constructive din apropiere. Cel mai probabil, acest zid a fost parte componentă
a unui alt imobil (cel ilustrat în planul din anul 1807? - Fig.5, 212), peste care, la sf. sec.
al XIX-lea, a fost construit imobilul de la nr. 3 de pe str. Păcurari, din a cărui componenţă s-au
păstrat fragmentele de ziduri descrise la Imobilul 3B.
Imobilul 3D. În zona de sud-est a sectorului au fost identificate câteva fragmente de ziduri din
piatră (Fig.231), cel mai probabil în corelaţie cu pivniţa, construită tot din piatră, care a fost descoperită
sub acestea (Fig.240, 242). În umplutura pivniţei au fost identificate materiale de sec. XX.

SECTORUL 4 (centru)

Amplasare: În partea centrală a pasajului, spre est, aproximativ în zona cuprinsă între
rondul pieţii, la est de acesta, în continuarea Sectorului 3 (centru) şi trecerea de pietoni din faţa
blocului, cu o suprafaţa de cca. 1040 mp (Fig.243).
Coordonate perimetrale:
Nr. crt. E(Y) N(X)
1 695412,60 633207,49
2 695419,37 633219,12
3 695443,60 633200,77
4 695481,19 633175,97
5 695476,27 633162,12
6 695443,78 633184,67
7 695442,24 633183,08
8 695430,46 633191,59
9 695431,54 633193,30

84
Stratigrafie: Chiar dacă realizarea construcţiilor în acest perimetru a condus la
înlăturarea totală a nivelelor de deasupra loessului, în acest sector au fost făcute unele dintre cele
mai importante observaţii de ordin stratigrafic în cadrul investigaţiilor arheologice efectuate la
lucrările de realizare a Pasajului Mihai Eminescu. Acestea sunt legate de existenţa în acest
perimetru a râpei, cunoscută sub numele de Râpa Muntenimii sau Râpa Galbenă.
Ilustrată în două tablouri de la sfârşitul secolului al XVIII, râpa din această zonă
surprinde prin dimensiunile sale mari (Fig.15-16). Aceste reprezentări vin să confirme situaţia
redată în planul zonei de la 1807, când râpa este cartografiată ca extindere până în apropierea
str. Păcurariului, având o lăţime de cca. 12-13 stânjeni = 29-30 m (Fig.5).
În planul din anul 1857, râpa este reprezentată terminându-se la cca. 75-80 m de
aliniamentul str. Păcurari (Fig.8, 245), pentru ca în jurul anilor 1900 aliniamentul ei să fie redat
în planul zonei, în apropierea actualei amenajării urbanistice - Esplanada Râpa Galbenă
(Fig.11), deci în aval de poziţia anterioară cu încă cca. 50 m.
Toate acestea reliefează faptul că în aproximativ 100 ani, peste 100 m ai fostei râpe au
fost umpluţi, asanaţi, situaţie care pare surprinzătoare la o primă vedere, avându-se în vedere
dezvoltarea urbanistică ulterioară a zonei, care nu ar fi permis realizarea unor construcţii pe un
astfel de teren.
Cercetarea arheologică realizată la construcţia pasajului, dovedeşte faptul că
reprezentarea râpei din planul zonei de la 1807 a fost făcută în limite modeste faţă de realitatea
identificată în teren (Fig.247-256). În realitate, lăţimea reală a văii în dreptul pasajului era de
cca. 48 m, având o adâncime a văii de peste 11 m (Fig.255) şi cu un debit al apei subterane
foarte mare.
Traseul râpei pus în evidenţă atât în interiorul pasajului, cât şi în timpul etapei de
deviere a utilităţilor exterioare acestuia (Fig.256), confirmat ulterior şi prin realizarea forajului
pentru canalizaţia de evacuare a apei din pasaj (care s-a executat doar în nivelele loessului -
plasându-se deci sub versantul râpei), este uşor curbat, aşa cum a fost reprezentat şi în planul din
anul 1807, fiind sesizată o diferenţă de peste 10 m spre est a firului văii între cei doi pereţi ai
pasajului (Fig.255).
În râpă au fost depuse tot felul de umpluturi antropice, în cea mai mare parte gunoaie
constituite din paie, lemne, dejecţii, molozuri, pământ etc., iar în încercarea de stabilizare şi
întărire a terenului, pentru a-l face bun pentru a edifica pe el construcţii au fost înfipţi ţăruşi din
lemn (Fig.259). Şi cu aceste măsuri, documentele păstrate în arhivă reliefează faptul că s-au
produs tasări ale terenului care au condus la fisurarea clădirilor construite aici.

Structuri constructive: În acest sector, au fost identificate, atât în etapa de deviere a


utilităţilor, cât şi la construcţia efectiva a pasajului, fragmente de ziduri aflate într-o stare de
conservare mai bună (Fig.244), fiind identificate următoarele:

Imobilul 4A. Acesta fost identificat în etapa de deviere a utilităţilor (Fig.257).


În perimetrul efectiv al pasajului era partea din spate a acestuia, unde se afla curtea. Acesta este
în fapt fostul imobil care se afla pe str. Lăpuşneanu nr. 4 - casa Vasiliu, identificabil în
fotografiile de la începutul secolului XX (Fig.71). Pentru acesta s-au păstrat inclusiv planurile
casei, cu o secţiune în care sunt redate, atât poziţionarea conductelor de apă din ceramică cu
diametrele de 80 şi respectiv 250 mm, planul pivniţelor, dar şi nivelul hidrostatic din zonă, aflat
la adâncimea de cca.4-5 m (Fig.72). În cadrul cercetărilor au fost dezvelite fragmente de ziduri
din zona centrală a imobilului, doar în zona în care a fost amplasată conducta de canalizare zidul
fiind demantelat (Fig.257).
85
Imobilul 4B. Reprezintă în fapt fostul imobil aflat pe str. Lăpuşneanu nr. 6,
Palatul comercial Walter-Diamant, una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă
(Fig.73), care a fost demolată în anii 1980 (Fig.76). In Arhivele Naţionale de la Iaşi s-au păstrat
numeroase documente despre acest imobil, inclusiv planuri ale clădirii (Fig.77, 258/1-2).
În aceste documente, se aminteşte şi de faptul că această clădire avea ziduri groase ca de cetate,
cu multe subsoluri şi prezenta numeroase fisuri din cauza tasării pământului, mai ales în
partea din spate a imobilului.
Structura de rezistenţă a imobilului era relativ impresionantă, aşa cum rezultă şi din
planul acestuia (Fig.258/3), dar şi din grosimea zidurilor sale (Fig.260-266). Constructorii au
dorit probabil să construiască pe teren stabil, coborând cu fundaţia mult în adâncime în partea
din spate a imobilului, realizând o fundaţie în trepte a clădirii, aşa cum a fost surprinsă pe latura
de vest a clădirii (Fig.288).
Dar poziţionarea construcţiei în zona fostei râpi a făcut ca acest deziderat să nu fie
realizat, adâncimea fundaţiilor clădirii fiind deasupra terenului stabil, reprezentat aici prin
depozite tipice de terasă, sub care se aflau nivele de argile.
În colţul de sud-vest al imobilului, treapta cea mai adâncă a fundaţiei atingea
adâncimea de -12,50 m faţă de partea superioară a radierului, fiind la cca. - 10,50 m sub cota
topografică a zonei. De aici urca în trepte, aşa cum am menţionat, atât de la intersecţia zidului cu
peretelui de sud al pasajului (Axul B), cât şi pe latura de vest (Fig.288). De asemenea, au mai
fost identificaţi şi 3 contraforţi pe peretele de sud al imobilului (Fig.258, 287, 289),
realizaţi tot cu rolul de a întări structura imobilului.
Deşi au luat anumite măsuri de întărire a solului cu ajutorul unor ţăruşi (Fig.259),
soluţia aleasă nu a dat rezultatele aşteptate, solul cedând sub greutatea clădirii, producându-se
fisurări ale zidurilor, aşa cum o atestă şi documentele din arhive.
De asemenea, au fost realizate arce de descărcare în fundaţie deasupra unor galerii ale
unor beciuri şi pivniţe (Fig.265-266).
La structura iniţială a clădirii s-au adus în decursul timpului unele modificări, cum sunt
cele surprinse în partea de est a imobilului, unde la construcţia imobilului vecin, de zidul de
fundaţie a acestui imobil a fost lipit practic zidul noii clădiri (Fig.260-262), rezultând un zid cu o
grosime maximă de 1,75m (Fig.260-262, 264-265).
Tot în cadrul modificărilor ulterioare se includ şi racordarea imobilului la reţeaua de
canalizare a oraşului, identificată în partea din spate a imobilului (Fig.267), care probabil
deservea şi un alt imobil din vecinătate. Tot în această zonă a mai fost identificată o fântână
(Fig.252, 289), realizată ulterior edificării acestui imobil şi care păstra un canal din olane protejat
de cărămizi groase presate mecanic.
De asemenea, tot aici au mai fost identificate fragmente de ziduri de la un alt imobil,
denumit Imobilul 4D, ce prezenta un arc de descărcare în fundaţie (Fig.252, 289).
Subsolurile imobilului impresionează prin complexitatea reţelei (Fig.77, 258, 286-285)
prin numeroasele spaţii create, prin dimensiunile sale şi nu în ultimul rând prin calitatea bună a
zidăriei. Reţeaua de subsoluri a imobilului a fost realizată şi sub str. Lăpuşneanu, aşa cum reiese
din situaţia din colţul de nord al imobilului (Fig.275).
Este clar că fiecare din spaţiile de la nivelul subsolului a avut destinaţii precise, ca
spaţii de depozitare a alimentelor, a vinului sau a cărbunelui pentru încălzit, cum este cazul
marelui spaţiu din partea de sud a imobilului, unde a fost identificat un strat gros de cărbune
(Fig.260, 264-265).

86
Dacă spaţiile subsolului aflate mai la suprafaţă erau relativ uscate (Fig.268-269,
272-272, 275-276), odată cu creşterea adâncimii se observă prezenţa apei subterane (Fig.273),
care practic le inundă (Fig.278-279).
Nu am putut sesiza cu exactitate dacă toate spaţiile subsolului au fost edificate odată cu
clădirea, cum este cazul unui beci din partea de vest a imobilului, cu pereţi din cărămidă presată
mecanic (Fig.268-269), menţionat şi în planurile clădirii păstrate în arhive (Fig.77, 258/2).
O altă situaţie, însă de această dată foarte clar dovedită stratigrafic, este prezenţa
unei galerii aflată în partea dinspre strada Lăpuşneanu a imobilului, în colţul de sud-est
(Fig.258/5, 280-284). Relaţia cu zidul imobilului, care practic străpunge galeria (Fig.281-283),
unghiul pe care aceasta îl face spre nord cu o altă galerie (Fig.258/5, 280), modul de racordare şi
tipul diferit de zidărie al galeriei în partea de nord şi în cea de est (Fig.280, 284) ne indică faptul
că aceasta a fost edificată înaintea construirii acestui imobilul şi că făcea parte din
altă construcţie.
Această situaţie poate fi susţinută şi prin faptul că suprapunerea planurilor din anul 1807
şi din anul 1955 peste planul pasajului (Fig.246), ne sugerează că în perimetrul acestui imobil este
reprezentată o altă clădire, dar care s-ar fi aflat pe marginea râpei. Deşi situaţia identificată prin
cercetările arheologice scoate în evidenţă că în această zonă nu ne aflăm pe marginea râpei, ci uşor
avansat spre interiorul ei, ca ipoteză de lucru nu putem exclude varianta ca această galerie
identificată să fi făcut parte din structura imobilului reprezentat în planul din anul 1807 (Fig.5).
Un alt argument este acela că versantul de est al râpei, care are o înclinare mai redusă,
poate sugera şi faptul că s-a încercat o aranjare/îndreptare/terasare a terenului, înainte de umplerea
râpei în această zonă, pentru a-l face bun de construit, iar această operaţiune să fi lăsat impresia
celui care a realizat planul în anul 1807 că imobilul în discuţie s-ar fi aflat pe marginea râpei.

Imobilul 4C. Spre sud-est de Imobilul 4B - palatul Walter-Diamant, pe aceeaşi partea a


străzii Lăpuşneanu era şi imobilul de la nr. 10 (Fig.83), fiind identificate câteva fragmente din
fundaţiile acestuia (Fig.294).
Între cele două imobile de pe str. Lăpuşneanu, de la nr. 6 (Imobilul 4B) şi de la
nr. 10 (Imobilul 4B), se afla imobilul de la nr. 8 (Fig.83), despre care am amintit anterior, că
unul dintre pereţii săi a fost realizat practic lipit de peretele palatului Walter-Diamant (Fig.291).
Sub acest imobil se afla un subsol realizat din cărămidă presată mecanic, distrus aproape în
totalitate de conducta magistrală de aducţiune a apei (Fig.291-294), pentru protecţia căreia,
dar şi pentru siguranţa clădirii de pe str. Lăpuşneanu nr.6 (Imobilul 4B) a fost construit un cub
de beton solid (Fig.291).
Deşi condiţiile de lucru au fost foarte dificile (Fig.292-293), s-a reuşit cercetarea
resturilor acestei pivniţe, care se continua pe sub str. Lăpuşneanu, prin dreptul palatului
comercial Walter-Diamant (Fig.258/6).

Imobilul 4D. La sud de Imobilul 4B au fost identificate fragmente de ziduri ce prezentau


un arc de descărcare în fundaţie (Fig.252, 289), a cărui bază era în dreptul cotei inferioare a
radierului infrastructurii rutiere. Se observă faptul că acesta a fost realizat după umplerea râpei în
această zonă, constituite aici din acumulări de paie cu dejecţii, molozuri etc., fiindcă secţionează
stratele/nivelele de umplere într-un mod evident (Fig.252).

87
SECTORUL 5 (est)

Amplasare: În partea de est pasajului, în continuarea Sectorului 4 (centru), la est de


acesta, cu o suprafaţa de cca. 900 mp (Fig.297).

Coordonate perimetrale:
Nr. crt. E(Y) N(X)
1 695481,19 633175,97
2 695476,27 633162,12
3 695500,42 633148,67
4 695521,98 633137,95
5 695522,81 633139,65
6 695540,77 633131,18
7 695544,93 633139,42
8 695526,91 633148,24
9 695527,87 633149,91
10 695500,44 633163,69

Stratigrafie: Din punct de vedere stratigrafic, situaţia din acest sector este foarte
asemănătoare cu cea sesizată în cadrul Sectorului 1 (vest), cu aceeaşi menţiune că şi în acest
sector cea mai mare suprafaţă a sa s-a aflat în perimetrul fostei străzi, care, în doua parte a
secolului al XIX-lea s-a numit Uliţa Spiridon (Fig.7-8) şi Strada de Sus (Fig.9), în prima parte a
secolului al XX-lea I.C. Brătianu, iar, după cel de-al doilea război mondial Dimitrov (Fig.12),
b-dul Independenţei de astăzi fiind mult lărgit faţă de acestea, prin demolarea fronturilor de
imobile laterale (Fig.298).
Nivelul geologic nederanjat, constituit din loess (Fig.299-302), a fost întâlnit în general,
la adâncimea de 1,60 m sub nivelul asfaltului din zonă înainte de începerea lucrărilor la pasajul
rutier, peste care era un strat de sol de culoare brun-neagră, nederanjat, din care s-a păstrat doar
un strat cu o grosime 0,30-0,40 m. La partea superioară a acestuia a putut fi însă observat un
nivel de arsură, constituit în principal din elemente lemnoase, dispus relativ uniform peste acesta.
La partea superioară a profilului, se află un nivel de acumulări antropice, moderne şi
contemporane, constituite din umpluturi de pământ amestecate, şi din pături de prundişuri şi
piatră spartă, care au constituit, în marea lor majoritate,infrastructura străzii. Deşi în acest sector
a existat şi o linie de tramvai care a funcţionat până în anii 1970, în profilul stratigrafic nu au fost
semnalate elemente ale infrastructurii acesteia.
Deşi s-au făcut atente observaţii la cercetarea arheologică, doar pe o mică secţiune,
dispusă transversal pe traseul viitorului pasaj, s-a putut realiza un profil stratigrafic pe toată
lăţimea pasajului, dar şi aici, aria de observaţie fiind relativ restrânsă ca suprafaţă (Fig.299-302).
Această situaţie a fost cauzată de multiplele lucrări efectuate în perimetrul cercetat,
lucrări necesare pentru realizarea utilităţilor (canalizări, conducte de apă, gaz, cabluri electrice,
telefonice, etc.). Astfel, pe suprafeţe mari din perimetrul cercetat, practic, nu am mai putut
observa elemente care să permită reconstituirea evoluţiei istorice, sub raportul evoluţiei tramei
stradale sau a altor elemente constructive în zonă.
Dintre elementele sesizate, enumerăm prima dată aducţiunea de apă de la Timişeşti
construită la începutul sec. XX (Fig.299-301), alături de conducta magistrală de apă din anii
1970 (Fig.302-303), care au produs cele mai mari perturbări ale stratigrafiei.
88
Pentru realizarea acesteia din urmă, care era din fier, cu diametru de 800mm, a fost
necesar realizarea unui şanţ cu dimensiuni variabile, cuprinse între 2-4 lăţime şi cu adâncimea de
până la 5 m, şanţ care a fost întâlnit în acest perimetru, atât transversal pe traseul viitorului
pasajul (Fig.302), cât şi longitudinal (Fig.303), pe aceasta, pe un traseu care a însumat cca. 60 m
liniari. Amplasarea conductei a necesitat şi demolarea imobilului de pe str. Lăpuşneanu, nr.8,
aşa cum am amintit anterior.
Alături de această conductă magistrală, aşa cum aminteam, a mai fost întâlnită în acest
sector şi aducţiunea de apă de la Timişeşti construită la începutul sec. XX (1907-1911), realizată
din elemente de fontă cu diametrul de 355 mm şi cu lungimea de 4 m. Această conductă de apă a
fost intersectată de alte lucrări moderne (în special de traseul unor cabluri electrice şi telefonice),
fapt ce a produs distrugerea ei, în acest perimetru fiind găsit intact doar un singur element al
acesteia, restul fiind distruse sau păstrate fragmentar.
Transversal pe traseul străzii au fost descoperite o serie de canalizări, unele dezafectate,
altele active care au fost mutate, precum una magistrală (Fig.304), precum şi o multitudine de
cabluri electrice şi telefonice, unele aflate în structuri constructive speciale de protecţie
(Fig.300, 304), altele în simple tuburi PVC (Fig.305).
De asemenea, în perimetrul care a fost supravegheat arheologic au mai fost sesizaţi stâlpi
de lemn, dispuşi neregulat spre axul actual al bulevardului (Fig.306). Aceştia provin de la
sistemul telefonic, doi dintre ei fiind montaţi după îngroparea conductei magistrale de apă cu
diametrul de 800mm, deoarece prin poziţia lor, aproape de grinda de ghidaj, suprapuneau traseul
acestei conducte (Fig.306).
Pe o mică porţiune din acest sector, spre partea de est, sub nişte conducte din PVC pentru
cablurile telefonice a fost identificată o conductă din olane din lut ars, aflată la adâncimea
de -1,20 sub nivelul asfaltului din acea zonă, cu diametrul de 100 mm (Fig.307), care era
protejată de cărămizi subţiri presate manual, aşezate în triunghi (Fig.307, jos). Cel mai probabil
avem de a face cu conducta menţionată în profilul realizat în faţa imobilului de pe
str. Lăpuşneanu, nr. 4 (Fig.72).
Structuri constructive: În perimetrul acestui sector nu au fost descoperite structuri
constructive, deoarece traseul pasajului a suprapus fostul aliniament al străzii. Aliniamentul
frontului de clădiri, de pe partea dreaptă a străzii, în direcţia vest-est (Fig.105) a rămas în afara
peretelui sudic al pasajului (Axul B) şi s-a încercat o conservare a acestuia la construirea
elementelor structurale ale pasajului rutier (Fig.308-309), deşi unele demantelări ale zidurilor
componente ale imobilelor s-au impus în etapa de deviere a utilităţilor (Fig.301).

ZONA EXTERIOARĂ PASAJULUI

Potrivit proiectului de relocare a reţelelor edilitare în zona exterioară pasajului au fost


necesare lucrări de excavare pentru devierea utilităţilor edilitare, şi anume: canalizaţii, trasee
pentru conducte de apă, gaze, reţele electrice, de comunicaţie etc. (Fig.311).
Astfel, au fost realizate şanţuri care au avut în general lăţimi între 0,50 m şi 2,50 m, cu
adâncimi variabile între 0,80 m şi 3,20 m, în unele cazuri şi sub această cotă, în funcţie de
utilitatea acestora, dar şi de realitatea din teren.
Pe toată lungimea şanţurilor a fost realizată o decapare mecanică ce avea rolul de a
îndepărta straturile succesive de asfalt şi straturile suport pentru acestea, având o adâncime de
până la - 0,80 m faţă de nivelul actual de călcare. Pe măsura efectuării săpăturilor s-a constatat că
perimetrul avut în vedere a fost supus, mai ales începând din prima jumătate a secolului
89
al XX-lea, unui proces amplu de introducere a utilităţilor specific orăşeneşti: canalizare şi
alimentare cu apă potabilă, apoi nenumărate magistrale electrice, telefonice, gaze naturale, ce au
afectat grav situaţia stratigrafică din zonă.
Multe dintre structurile constructive descoperite în zona exterioară pasajului în etapa de
deviere a utilităţilor erau parte componentă a imobilelor care ulterior au fost cercetate detaliat în
interiorul pasajului. Aceste situaţii au fost incluse în capitolele anterioare, aşa cum a fost cazul
Imobilului 1A, 1B, 2A şi 2B în partea de vest a pasajului (Sectorul 1 şi 2), dar şi la Imobilele
4A, 4 B şi 4C, precum şi la fostul front de imobile de pe partea dreaptă a b-dului Independenţei,
în partea de est a pasajului (Sectorul 4 şi 5) (a se vedea şi Fig.258, 274, 310).
Într-o primă etapă a lucrărilor pentru devierea reţelelor de utilităţi a fost investigată zona
de la est de pasajul rutier - partea dreaptă a b-dului Independenţei, în zona clădirii noi
Romtelecom, astăzi corp al Universităţii Al. I. Cuza, aceasta fiind extinsă până în faţa intrării în
această clădire, şi până în faţa vechiului palat al telefoanelor (Fig.311 - Zona 1), unde au fost
surprinse fragmente de ziduri, fundaţii, pivniţe etc.
Demolarea caselor care au existat anterior pe acest amplasament s-a făcut numai până la
adâncimi cuprinse între 0,60m şi 1,00 m faţă de nivelul actual de călcare, nivel suficient pentru
amenajarea stratului suport şi a asfaltului, astfel că zidurile subterane şi ale unor pivniţe s-au
păstrat până sub planşeul sau bolta de peste acestea. Cu materialele rezultate în urma demolărilor
au fost umplute aceste spaţii, ce cuprindeau cărămizi de fabricaţie recentă, piatră, moloz,
fragmente ceramice şi de sticlă, piese şi fragmente metalice de uz gospodăresc, toate atribuite
epocii contemporane.
Dintre structurile de zidărie mai importante descoperite pe acest tronson amintim:
structura unei construcţii subterane de formă rectangulară cu dimensiuni de 4,50 x 3,80 m, având
zidurile cu o grosime de 0,60 m, realizate din piatră fasonată, legată cu mortar de var şi nisip.
Sub zidul sudic al acestei camere (Fig.312), care a suferit numeroase intervenţii de-a lungul
utilizării construcţiei (închiderea cu cărămidă industrială a unui gol de uşă spre o scară ce mergea
la parterul clădirii), se afla o pivniţă din piatră din care se păstra bolta acesteia pe lungimea de
1,5 m (Fig.313). Datorită stării avansate de degradare a zidului ce se constituia şi în timpanul
nordic al pivniţei şi a molozului necompactat ce umplea spaţiul delimitat de acesta
nu s-a putut avansa cu săpătura mai jos de - 3,80 m (Fig.314). Restul pivniţei, ca şi construcţia ce
o suprapunea, a fost demolat în momentul construirii clădirii noi a Romtelecom-ului (Fig.315).
Traseul şanţului pentru canalizare, care a avut cele mai mari dimensiuni (adâncime 3,20
m şi lăţime 2,00 m), s-a continuat spre vest, în exteriorul peretelui sudic al pasajului (axul B),
ceea ce a permis surprinderea altor tronsoane de zidărie ce reprezentau tot nivele subterane al
unei clădiri de mari dimensiuni. Dacă avem în vedere că în săpătura pentru noua canalizaţie,
zidul surprins în peretele excavaţiei avea lungimea de 9 m şi lăţimea de 2,10 m, reprezentând
zidul nordic al unei travee de pivniţă, ce avea bolta prăbuşită (Fig.210 şi Fig.316), aceste date ne
permit identificarea exactă a clădirii căreia i-au aparţinut (Fig.105 sus).
Zidul de nord amintit mai sus era construit din piatră, observându-se în spatele a doi
pilaştri un arc mare de descărcare, cu deschiderea de 3,20 m. Au fost surprinşi trei pilaştri ai
arcelor de susţinere a bolţii ce au lăţimea de 0,50 m şi se ţes cu zidul nordic. Pe profilul sudic cel
mai bine era vizibil pilastrul al doilea (Fig.317).
Nivelul de călcare în acest spaţiu era la -2,80 m faţă de nivelul actual de călcare.
Interiorul acestei pivniţe era umplut cu gunoi şi moloz provenit din demolarea părţii supraterane
a construcţiei. Spre vest, la 3,50 m de acest subsol, construcţia se închidea cu un zid transversal.
Şi în continuare, pe traseul canalizaţiei au mai fost surprinse în profil şi alte fragmente de
ziduri, de la o clădire învecinată cu cea anterioară (Fig.318-319).
90
Însă dificultăţi importante au fost întâmpinate atunci când excavaţia pentru conducta de
canalizaţie a ajuns în perimetrul fostei râpi (Fig.311 - Zona 2), unde a necesitat o adâncire a
şanţului. Aici, din cauza structurii solului, foarte instabil, marcat şi de o circulaţie puternică a
apei subterane, au fost necesare intervenţii speciale, care nu au mai permis efectuarea de
observaţii stratigrafice (Fig.320).
Între vestigiile arheologice descoperite pe traseul utilităţilor, remarcăm conductele din
olane arse din lut pentru aducţiunea apei. O situaţie de acest tip a fost întâlnită la începutul
b-dului Carol I, în apropierea parcului din faţa grupului statuar al voievozilor, sub vechiul drum
ce mergea în Copou (Fig.311 - Zona 2), unde a fost intersectat la adâncimea de -1,30 m faţă de
nivelul actual de călcare din acea zonă - nivelul asfaltului, traseul unei aducţiuni de apă realizată
din olane cu dimetrul de 210mm (Fig.322-324, 329/12), unul dintre aceste olane fiind înregistrat
în patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei cu nr. de inv. 23392.
În imediata apropiere a mai fost surprinsă o conductă de aducţiune a apei, realizată din
olane cu diametrul de 100 mm, ce era la -1,40 m faţă de nivelul actual de călcare. Olanele erau
aşezate pe pat de nisip şi acoperite cu cărămizi dispuse în triunghi, pentru îmbinarea acestora
fiind folosit un liant realizat din var.
Acelaşi ultim tip de olan, cu aceeaşi amenajare, a fost interceptat şi în faţa fostului Hotel
Binder, amintit anterior în cadrul Sectorului 5 (est) (Fig.307 şi Fig.329/11), unul dintre aceste
olane fiind înregistrat în patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei cu nr. de inv. 23391,
precum şi una dintre cărămizi (Fig.307 jos şi Fig.329/6), cu nr. de inv. 23387.
După modul de amenajare, acest tip de aducţiune a apei a fost utilizat în secolul al
XIX-lea, aşa cum am mai menţionat, probabil avem de a face cu conductele trecute în profilul
din faţa imobilului de pe str. Lăpuşneanu, nr. 4 (Fig.72).
Pe lângă de cele descrise mai sus, mai dorim a adăuga faptul că la realizarea excavaţiilor
pentru reţeaua pentru alimentare cu energie electrică a pasajului rutier, lucrare care a fost inclusă
în cadrul unei alte investigaţii arheologice, coordonate de cercetător ştiinţific principal, dr. Stela
Cheptea, a fost identificat fostul imobil în care a funcţionat Jokey Club - Cofetăria Tuffli
(Fig.311 - Zona 4 şi Fig.325), păstrându-se anumite fragmente din zidurile acestei construcţii,
mai ales subsolurile acesteia.

DATAREA IMOBILELOR DESCOPERITE

Imobilul 1A: Nu au fost identificate elemente care să permită o datare exactă a acestei
clădiri. Din informaţiile rezultate în urma cercetării arheologice, coroborate cu cele obţinute
prin compararea surselor cartografice pentru această zonă şi a documentelor din arhivă, datarea
acesteia este, probabil, sfârşit de secol XIX - începutul sec. XX, fiind demolat înainte de
anii 1970.

Imobilul 1B: Probabil, sfârşit de secol XIX - începutul sec. XX, fiind demolat în anii
2000 pentru a permite lărgirea str. Păcurari, fiind parte din imobilul ce se păstrează încă,
proprietate a Universităţii Al.I. Cuza.

Imobilul 2A. Este în realitate fosta casă Artenie de pe str. Păcurari nr.7, edificat în
perioada interbelică şi a fost demolat în anii 2000.

91
Imobilul 2B. Pentru datarea acestei construcţii s-a avut în vedere corelarea datelor
obţinute din cercetarea arheologică, cu cele din documente şi sursele cartografice, deoarece date
de arhivă pentru acest imobil nu au fost identificate.
Cercetarea realizată a evidenţiat faptul că fundaţiile imobilului identificate în sectorul din
interiorul pasajului au fost construite într-o manieră unitară, aşa cum o evidenţiază raporturile
dintre pereţii clădirii în zona de intersecţie a acestora, piatra utilizată la construire fiind "ţesută"
(Fig.184-195).
Cercetării colţurilor şi a zonelor de intersecţia a zidurilor i s-a acordat o atenţie deosebită
(Fig.186 şi Fig.194), dat fiind şi aspectul vizibil diferit al unor porţiuni de ziduri, dar şi al unor
zone în care s-a folosit aproape exclusiv piatră refolosită, cum este cazul laturii de nord-vest a
imobilului de la stradă.
Relaţia stratigrafică dintre fundaţiile imobilului şi pivniţa pe care acestea o suprapuneau,
reliefează faptul că pivniţa a fost edificată într-o etapă anterioară construirii imobilului.
Utilizarea la realizarea fundaţiei a unor pietre refolosite dintr-o gresie mai dură cu
tencuială de culoare albastră, similare cu unele identificate în structura Imobilului 3A (Fig.192-
195, 217-218), sugerează faptul că aceste două imobile au fost construite simultan.
Pe de altă parte, atât din planul zonei din anul 1807 (Fig.5), cât şi din cel din anul 1857
(Fig.8), ar rezulta că în perimetrul acestui imobil ar fi existat anterior construcţii. Prelucrarea
grafică a planului din anul 1807 şi suprapunerea lui peste planul din anul 1955, având ca repere
Biserica Sf. Paraschiva şi clădirea Jokey Club, relevă faptul că modul de reprezentare şi redare
folosit pentru realizarea planului din anul 1807 avea un grad ridicat de eroare.
Aceste erori de reprezentare sunt evidenţiate uşor prin interpolarea scării grafice dată în
plan, cu valorile indicate pentru proprietăţile măsurate. Ţinând cont de elementele cartografice,
de alinierea străzilor, dar şi de contextul stratigrafic, luând în calcul valoarea strânjenului
domnesc la 1790, de 2,376 m, cel mai probabil grupul celor trei construcţii era poziţionat în
perimetrul Imobilelor 2A şi 2B (Fig.164). Având în vedere dimensiunile acestor construcţii, aşa
cum rezultă din planul din anul 1807, cel mai probabil fundaţiile acestora au fost înlăturate în
totalitate la realizarea Imobilului 2A şi a Imobilului 2B.
Un element relevant din planul de la 1807 (Fig.5) îl constituie reprezentarea distinctă a
pivniţei, poziţionată la distanţă de restul imobilelor din zonă (Fig.164), acest lucru indicându-ne
însemnătatea mai importantă a acestora. În fapt, despre o pivniţă din piatră aflată sub un hambar
se aminteşte în anul 1795 în actul de vânzare al proprietăţii către Ioniţă Gane.
Din coroborarea datelor prezentate mai sus, rezultă că galeriile pivniţei identificată în
interiorul pasajului erau parte a pivniţei ce a fost vândută în anul 1795 şi reprezentată în planul
zonei din anul 1807, construită probabil la sf. sec. al XVIII-lea, în legătură cu dezvoltarea
locuirii umane în această parte a Iaşului. Edificarea Imobilului 2B s-a realizat simultan cu
construirea Imobilului 3A, şi după cum se indică mai jos, cel mai probabil după anul 1880,
fiind demolat în jurul anilor 1980.

Imobilul 3A. Cercetarea arheologică realizată, coroborată cu informaţiile păstrate în


dosarul de imobil de la Arhivele Statului din Iaşi şi cu sursele cartografice, au permis
identificarea etapelor de construire şi modificare a acestui imobil, construit în zona în care se
aflau proprietăţile Kană (Kahane) şi Olivenbaum (str.Păcurari, nr.5-7).
În primul rând, trebuie amintită existenţa unor pietre cu tencuială albastră identice cu cele
descoperite în fundaţia Imobilului 2B (Fig.192-195, 217-218), ceea ce sugerează în mod evident
că cele două imobile au fost construite simultan.
92
În cazul Imobilului 3A, păstrarea unor mici fragmente de ziduri, confirmă faptul că în
acest perimetru au mai existat anterior şi alte imobile, dar cu o importanţă redusă, care au fost
practic, total desfiinţate prin construcţia sa. Un alt element este legat de descoperirea la baza
zidului pivniţei din zona centrală a acestui imobil a unui fragment dintr-o sticlă de apă minerală
cu efigia Regelui Carol I (Fig.324/10).
Construirea la începutul sec. al XX-lea a Esplanadei Râpa Galbenă şi amenajarea b-dului
Elisabeta a condus la desfiinţarea parţială a acestui imobil în anul 1902, aşa cum reiese şi din
documentele de arhivă şi cum uşor se poate deduce din planul de situaţie a zonei din anul 1903
(Fig.11), motiv pentru care proprietarul solicită în anul 1906 o noua autorizaţie de construire, la
care ataşează planurile şi schiţele viitorului imobil (Fig.53-54).
Primăria îşi dă acordul cu menţiunea că proprietarul să demoleze până la temelii clădirea
actuală şi să construiască pe pământ sănătos. Planul noii clădiri aprobat de Primărie nu a fost
respectat de proprietar, el fiind amendat pentru construirea unui gârlici de acces spre pivniţă.
În fapt, această informaţie confirmă cele identificate prin cercetarea arheologică, şi
anume că a exista un gârlici de acces mai vechi (cel din partea centrală a imobilului) şi a două
mai noi (în partea de est) către pivniţele imobilului, dar cu o poziţionare diferită faţă de planul
aprobat de primărie (Fig.54).
Concluziile care se desprind sunt că Imobilul 3A a fost construit simultan cu
Imobilul 2B, în baza utilizării de pietre refolosite similare, când a fost construită şi pivniţa
Imobilul 3A, pivniţă care avea la baza zidului un fragment dintr-o sticlă de apă minerală cu
efigia Regelui Carol I, fragment ce poate fi datat ulterior anului 1880.
Imobilul 3A a fost demolat în totalitate în anul 1902, ulterior, în anul 1906, în partea de
est a amplasamentului a fost edificată o nouă clădire, care la 1911 era finalizată (Fig.53) şi care,
conform documentelor din arhivă, în perioada interbelică a mai suferit unele modificări. Această
clădire a fost demolată în anii 1970.

Imobilul 3B. Reprezintă o parte a imobilului care se afla pe str. Păcurari nr. 1-3,
dar cercetarea restului clădirii nu a fost posibilă deoarece se află în afara perimetrului viitorului
pasaj. Utilizarea cărămizii presate mecanic pentru construirea subsolului ne indică faptul că şi
acesta a fost realizat spre sfârşitul sec. al. XIX-lea.

Imobilul 3C. Nu există date care să ne permită o încadrare cronologică exactă. Cel mai
probabil, fragmentul de zid descoperit a fost parte integrantă a unui imobil edificat la
sf. sec. XVIII - începutul sec. XIX.

Imobilul 3D. După aspectul zidăriei, atât al pivniţei, cât şi al fragmentului de fundaţie (?)
descoperite, coroborat cu datele din arhivă, acesta a fost edificat cel mai probabil la începutul
sec. al. XX-lea.

Imobilul 4A. Este casa Vasiliu, de pe str. Lăpuşneanu, nr.4. În documentele de arhivă nu
este menţionată o dată exactă a construirii, dar indirect rezultă că acesta a fost construit la
sf. sec. al XIX, fiind demolat la sfârşitul anilor 1970 - începutul anilor 1980.

93
Imobilul 4B. Palatul comercial Walter-Diamant din str. Lăpuşneanu nr.6.
Coroborând datele din săpătura arheologică efectuată cu cele din arhivă, din care
amintim planul realizat în anul 1807 şi 1857, edificarea acestei clădiri nu ar fi putut fi realizată
decât abia după umplerea râpei în această zonă, cel mai probabil după anii 1860. Însă, elemente
legate de modul de construire al imobilului, modul de prelucrare a pietrei sau utilizarea
cărămizilor presate mecanic, conduc spre concluzia că acesta a fost edificat mult mai târziu,
probabil în jurul anilor 1880-1890.
Anterior, pe acest loc au existat şi alte construcţii, dintre care s-a păstrat o galerie a
unei pivniţe, pe care peretele din partea de sud-est a imobilului a secţionat-o, iar partea de la
interiorul clădirii galeriei a fost încorporat în structura subsolului clădirii. Cel mai probabil,
pivniţa a aparţinut construcţiei trecută în planul de la 1807, fiind deci realizată probabil la sf. sec.
al XVIII-lea - începutul sec. XIX.

Imobilul 4C. Este imobilul din str. Lăpuşneanu nr.10. În documentele de arhivă nu este
menţionată o dată exactă a construirii, dar, indirect, rezultă că acesta a fost construit la sf. sec. al
XIX, fiind demolat la sfârşitul anilor 1970 - începutul anilor 1980.

Imobilul 4D. Situaţia stratigrafică indică edificarea lui după umplerea râpei în acest
sector, probabil spre sf. sec. al XIX-lea, fiind o construcţie edificată în interiorul palatului
Walter-Diamant.

Privitor la frontul de imobile de pe partea dreaptă a b-dului Independenţei, în zona


clădirii noi Romtelecom, astăzi Corpul R al Universităţii Al. I. Cuza, care cuprinde imobilele
până în faţa intrării în această clădire, dar şi până în faţa vechiului palat al telefoanelor, zona nu a
fost cercetată în integralitate pentru a se emite opinii definitive.
Deşi din documentele din arhivă reiese că majoritatea clădirilor ce constituie acest front
de imobile a fost construit la sf. sec. XIX - începutul sec. XX, aspecte sesizate şi în cadrul
intervenţiei arheologice la etapa de deviere a utilităţilor, nu este exclus ca în structura acestora să
fi fost incluse parţial şi fragmente din structuri constructive anterioare. Numai cercetările
viitoare, cu rol exhaustiv, vor putea clarifica definitiv aceste aspecte.

MATERIALE ARHEOLOGICE RECUPERATE ŞI INCLUSE


ÎN PATRIMONIUL MUZEULUI DE ISTORIE A MOLDOVEI

În cadrul cercetărilor arheologice realizate la construcţia pasajului M. Eminescu au fost


descoperite obiecte moderne şi contemporane (sec. XIX - XX). Majoritatea dintre acestea erau
fragmentare, prost conservate, care nu prezentau interes ştiinţific sau cultural.
Piesele mai importante, sub raport ştiinţific şi cultural, au fost preluate şi introduse în
patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei, dar ele sunt bunuri culturale comune, nesusceptibile
de a fi clasate în cadrul categoriilor fond sau tezaur a patrimoniului cultural, după cum urmează:

1. Cartuş descoperit în umplutura str. Păcurari, în faţa BCU, în Sectorul 2 (vest). Are marcat:
1907 M 93 PAR. A fost restaurat, stare de conservare foarte bună. Nr. inv. 23360
(Fig.326/1).

94
2. Pipă cu găvan rotund descoperită în umplutura b-dului Independenţei, în Sectorul 5 (est). Este
fragmentară, din pastă roşie, de bună calitate, cu angobă roşiatică. Găvanul decorat cu mici
ovale cu linii radiale, iar la partea superioară este un decor din palmete dublate. Gamba este
groasă şi prezintă o ştampilă de meşter, de formă rotundă, cu grafie osmană - YKTA-
YEKTA, ce o încadrează în sec. XIX (determinare dr. Ioan Iaţcu). Dimensiuni: lungime
(fragm.) 6,0 cm; grosime (fragm.) 4,0 cm. Deşi este fragmentară este în stare de conservare
bună. Nr. inv. 23361 (Fig.326/2).
3. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, de 30 ml (marcat pe baza acestuia), folosit în
farmacii. Partea laterală este marcată cu litera E şi XvX. Înălţime 7,8 cm, diametru bază 3,2
cm; diametru gură 1,9 cm. Stare de conservare bună. A fost descoperit în perimetrul
frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona unde se afla
farmacia Konya. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23362 (Fig.327/1).
4. Sticluţă - recipient din sticlă, cu buza uşor ciobită, transparent, de 30 ml. (marcat pe baza
acestuia), folosit în farmacii. Partea laterală este marcată cu XvX şi cu un alt semn ilizibil.
Înălţime 7,4 cm, diametru bază 3,4 cm; diametru gură 2,0 cm. A fost descoperit în
perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona
unde se afla farmacia Konya. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23363 (Fig.327/2).
5. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, de 30 ml (marcat pe baza acestuia), folosit în
farmacii. Partea laterală este marcată cu XvX. Înălţime 7,4 cm, diametru bază 3,3 cm;
diametru gură 2,0 cm. Păstrează la interior dopul din plută. A fost descoperit în perimetrul
frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona unde se afla
farmacia Konya. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23364 (Fig.327/3).
6. Sticluţă - recipient din sticlă, cu buza uşor ciobită, transparent, de culoare brună,de 30 ml.
(marcat pe baza acestuia), folosit în farmacii. Partea laterală este marcată cu litera A.
Înălţime 7,6 cm, diametru bază 3,3 cm; diametru gură 2,0 cm. A fost descoperit în
perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona
unde se afla farmacia Konya. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23365 (Fig.327/4).
7. Eprubetă - recipient din sticlă, transparent, folosit în farmacii. Înălţime 7,6 cm, diametru bază
3,3 cm; diametru gură 2,0 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe
partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona unde se afla farmacia Konya. Datare:
sec.XX. Nr. inv. 23366 (Fig.327/5).
8. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, de culoare brună, de 100 ml. (marcat pe baza
acestuia), folosit în farmacii. Partea laterală este marcată cu SB şi 8 II. Înălţime 10,9 cm,
diametru bază 4,8 cm; diametru gură 2,4 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de
imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona unde se afla farmacia
Konya. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23367 (Fig.327/6).
9. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, de culoare brună, de 125 ml. (marcat pe baza
acestuia), folosit în farmacii. Partea laterală este marcată cu SB şi E. Înălţime 14,3 cm, baza
dreptunghiulară de 5,2x3,6 cm; diametru gură 2,5 cm. A fost descoperit în perimetrul
frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona unde se afla
farmacia Konya. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23368 (Fig.327/7).
10. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, de culoare brună,de 50 ml. (marcat pe baza
acestuia), folosit în farmacii. Partea laterală este marcată GT. Înălţime 13,3 cm, diametru
3,8 cm; diametru gură 1,9 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe
partea dreaptă a bulevardului Independenţei, în zona unde se afla farmacia Konya. Datare:
sec.XX. Nr. inv. 23369 (Fig.327/8).

95
11. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, cu filet pe gât pentru capac, folosit ca recipient de
parfum. Înălţime 8,7 cm, baza dreptunghiulară de 6,0 x2,5 cm; diametru gură 1,1 cm. A
fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului
Independenţei. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23370 (Fig.327/9).
12. Sticlă - recipient din sticlă, fragmentar, transparent, folosit ca recipient de apă minerală în
farmacii. Partea laterală este erodată, dar se observă monograma regelui Carol 1, JASSY şi
semnul farmaciei, cu textul DEPUSĂ. Înălţime fragment 11,6 cm, diametru bază 6,6 cm.
Fragmentar şi cu suprafaţa uşor erodată, dar bună. A fost descoperit la baza fundaţiei
pivniţei de sub Imobilul 3A din Sectorul 3 (centru). Acest tip de obiecte sunt realizate
începând cu anul 1881, în patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei fiind recent
inventariat un obiect similar (inv. 23303), foarte bine conservat, provenit din săpăturile
realizate la ridicarea clădirii Tribunalului şi a Curţii de Apel din Tg. Cucu, care are marcată
data: septembrie 1883. Nr. inv. 23371(Fig.327/10).
13. Borcan - recipient din sticlă, transparent, cu filet pe gât pentru capac. Înălţime fragment
6,4 cm, diametru bază 6,7 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe
partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: sec.XX. Nr. inv. 23372 (Fig.327/11).
14. Sticlă - recipient din sticlă, transparent, de culoare verzuie, fragmentar, transparent, de
500ml. Pe partea laterală este stema RPR cu textul INDUSTRIA DE STAT A BERII.
Înălţime fragment 23,6 cm, diametru bază 7,4 cm. Fragmentar şi cu suprafaţa uşor erodată,
dar bună. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a
bulevardului Independenţei. Datare: 1948-1964. Nr. inv. 23373 (Fig.327/12).
15. Sticlă - recipient din sticlă, transparent, fragmentar, cu suprafaţa uşor erodată, transparent. Pe
partea laterală este textul: OITUZ, TELEFON 252-92, BUCUREŞTI, PROPRIETATEA
EXCLISIVĂ A FABRICII, iar pe fundul ei, TURDA, SL. Înălţime fragment 17,1 cm,
diametru bază 6,7 cm. Fragmentar şi cu suprafaţa uşor erodată, dar bună. A fost descoperit
în perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei.
Datare: după anul 1960. Nr. inv. 23374 (Fig.328/1).
16. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, de 250 ml. (marcat pe baza acestuia, unde mai are
trecut 2P 2). Înălţime 15,4 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe
partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: după anul 1960. Nr. inv. 23375
(Fig.328/2).
17. Sticluţă - recipient din sticlă, transparent, cu filet pe gât pentru capac, de 125 ml. (marcat pe
baza acestuia). Partea laterală este marcată cu SB şi 8 II. Înălţime 14,8 cm, baza ovală de
5,7x3,4 cm; diametru gură 2,2 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de
pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: sec. XX. Nr. inv. 23376
(Fig.328/4).
18. Biberon - recipient din sticlă, transparent, fragmentar, cu suprafaţa uşor erodată, cu gradaţie
din 10 în 10 ml, până la 200 ml. Pe fund este marcat N.I.D 21485-63 89 EH. Înălţime
fragment 17,9 cm, diametru bază 5,1 cm. Fragmentar şi cu suprafaţa uşor erodată, dar bună.
A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului
Independenţei. Datare: după anul 1960. Nr. inv. 23377 (Fig.328/3).
19. Sticlă - recipient din sticlă, transparent, de 750 ml, cu suprafaţa cu decor uşor striat, folosit
pentru siropuri de fructe. Pe fund este marcat NI 8810-62 I 67 750 SS. Înălţime 28,0 cm,
diametru bază 7,3 cm; diametru gură 2,5 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de
imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: după anul 1970. Nr. inv.
23378 (Fig.328/9).

96
20. Borcan - recipient din sticlă, transparent, de 1500 ml., cu filet pe gât pentru capac şi cu
suprafaţa cu decor tip fagure şi cu o albină, ceea ce sugerează că a fost produs pentru
mierea de albine. Pe fund este marcat STAS 4113-53 1500. Înălţime 20,7 cm, diametru
bază 10,8 cm; diametru gură 9,3 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de
pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: după anul 1970. Nr. inv. 23379
(Fig.328/7).
21. Sticlă - recipient din sticlă, transparent, de 100 ml, cu buza fisurată, utilizat pentru vin sau
lichioruri. Pe fund este marcat NII 22696-68 1000 3 SP. Înălţime 25,0 cm, diametru bază
7,8 cm; diametru gură 2,5 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe
partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: după anul 1970. Nr. inv. 23380
(Fig.328/8).
22. Sticlă - recipient din sticlă, transparent, de 250 ml, cu corpul uşor fisurat, care păstrează
dopul din plută la interior. Pe fundul este marcat STAS1334- 63 250. Înălţime 19,3 cm,
diametru bază 5,0 cm; diametru gură 2,5 cm. A fost descoperit în perimetrul frontului de
imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: după anul 1970.
Nr. inv. 23381 (Fig.328/5).
23. Capac pentru fumuri la soba de teracotă, cu smalţ de culoare albăstruie. Are trecută
menţiunea: Coop. Muncitorul Iaşi, şi indescifrabil MUNCITO??. Diametrul 13,0 cm,
grosime 3,7 cm. Stare relativ satisfăcătoare, dar necesită conservare. A fost descoperit în
perimetrul Imobilului 4B din Sectorul 4 (centru). Datare: după anul 1948-1964. Nr. inv.
23382 (Fig.329/1).
24. Cărămidă presată mecanic, cu semnul crucii încrustat. Păstrează urme de fum şi de tencuială
albă. Dimensiuni: lungime 26,8 cm, lăţime 12,5 cm şi grosime 6,8 cm. Bună, dar necesită
conservare. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a
bulevardului Independenţei. Datare: sec. XX. Nr. inv. 23383 (Fig.329/2).
25. Cărămidă presată mecanic, cu semnul crucii încrustat. Păstrează urme de fum şi de tencuială
albă. Dimensiuni: lungime 27,5 cm, lăţime 13,0cm şi grosime 6,8 cm. Stare de conservare
relativ bună. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a
bulevardului Independenţei. Datare: sec. XX. Nr. inv. 23384 (Fig.329/3).
26. Cărămidă presată mecanic. Păstrează urme de tencuială. Inscripţionat G&M. Dimensiuni:
lungime 25,5 cm, lăţime 12,5cm şi grosime 6,5 cm. Stare de conservare relativ bună. A fost
descoperit în perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului
Independenţei. Datare: sec. XX. Nr. inv. 23385 (Fig.329/4).
27. Cărămidă fragmentară presată mecanic. Păstrează urme de tencuială. Inscripţionat H.R.
Dimensiuni: lungime (fragm.) 21,5 cm, lăţime 13,5cm şi grosime 7,5 cm.
Stare de conservare relativ bună. A fost descoperit în perimetrul frontului de imobile
de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare: sec. XX. Nr. inv. 23386
(Fig.329/5).
28. Cărămidă subţire presată manual. Păstrează urme tencuială, precum şi o amprentă de
labă de câine pe o faţă şi de plante pe cealaltă. Dimensiuni: lungime 26,0 cm,
lăţime 14,0 cm şi grosime 3,5 cm. Stare de conservare relativ bună. A fost descoperită
în faţa fostului Hotel Binder, în perimetrul Sectorului 5 (est), acoperind conducta
de olane subţiri (Fig.307), cu diametrul de 100 mm. Datare: sec. XIX.
Nr. inv. 23387 (Fig.329/6).

97
29. Cărămidă subţire presată manual. Păstrează urme tencuială. Dimensiuni: lungime 25,0 cm,
lăţime 12,5 cm şi grosime 3,5 cm. Stare de conservare relativ bună. A fost descoperit în
perimetrul frontului de imobile de pe partea dreaptă a bulevardului Independenţei. Datare:
sec. XIX. Nr. inv. 23388 (Fig.329/7).
30. Cărămidă subţire presată manual. Păstrează urme tencuială. Dimensiuni: lungime 29,0 cm,
lăţime 14,5 cm şi grosime 4,5 cm. A fost descoperită sub un arc de descărcare în fundaţie al
Imobilului 2B din Sectorul 2 (vest) (Fig.78). Stare de păstrare bună. Datare: sec. XIX. Nr.
inv. 23389 (Fig.329/8).
31. Cărămidă subţire presată manual. Păstrează urme tencuială. Dimensiuni: lungime 28,0 cm,
lăţime 15,0cm şi grosime 4,0 cm. A fost descoperită sub un arc de descărcare în fundaţie al
Imobilului 2B din Sectorul 2 (vest) (Fig.192). Stare de păstrare bună, dar necesită
conservare. Datare: sec. XIX. Nr. inv. 23390 (Fig.329/9).
32. Olan din lut ars, păstrat fragmentar, cu urme de liant alb. Dimensiuni: lungime 32,0 cm,
diametru 10,0 cm. A fost descoperit în faţa fostului Hotel Binder, în perimetrul
Sectorului 5 (est) (Fig.203). Stare de păstrare bună. Datare: sec. XIX.
Nr. inv. 23391 (Fig.329/11).
33. Olan din lut ars, cu urme de liant alb. Dimensiuni: lungime 32,5 cm, diametru 22,0 cm.
A fost descoperit la începutul b-dului Carol I, în apropierea parcului din faţa grupului
statuar al voievozilor (Fig.219-221). Stare de păstrare bună, dar necesită conservare.
Datare: sec. XIX. Nr. inv. 23392 (Fig.329/12).
34. Piatră din zid. Gresie oolitică de Repedea. Are sculptat un semn cruciform. A fost
descoperită în colţul de nord-est a Imobilului 2A din Sectorul 2 (vest) (Fig.185-186).
Dimensiuni: L= 40cm; l= 32 cm, gr. 13 cm. Stare de păstrare bună, dar necesită conservare.
Nr. inv. 23393 (Fig.330/1).
34. Piatră din zid. Gresie oolitică de Repedea. Are sculptat un semn cruciform. A fost
descoperită în zidăria Imobilului 2A din Sectorul 2 (vest). L= 46cm; l= 35 cm, gr. 12 cm.
Stare de păstrare bună, dar necesită conservare. Nr. inv. 23394 (Fig.330/2).
35. Piatră din zid cu tencuială albastră şi cu decor sculptat: bordură de unghi. Gresie dură. A fost
descoperită în zidăria Imobilului 2A din Sectorul 2 (vest). Dimensiuni: L= 50cm; l= 31
cm, gr. 24 cm. Stare de păstrare bună, dar necesită conservare. Nr. inv. 23395 (Fig.330/3).
36. Piatră din zid cu tencuială albastră si cu decor sculptat: bordură, canal şi decor floral.
Prezintă urme ale unui element de fixare. Gresie dură. A fost descoperită în zidăria
Imobilului 2A din Sectorul 2 (vest) (Fig.195). Dimensiuni: L= 48cm; l= 34 cm, gr. 23 cm.
Stare de păstrare bună, dar necesită conservare. Nr. inv. 23396 (Fig.330/4).
37. Piatră din zid cu tencuială albastră si cu decor sculptat: bordură, canal si fragment de posibil
decor floral. Prezintă urme ale unui element de fixare. Gresie dură. A fost descoperită în
zidăria Imobilului 2A din Sectorul 2 (vest) (Fig.193,195). Dimensiuni: L= 70cm; l= 46
cm, gr. 21 cm. Stare de păstrare bună, dar necesită conservare. Nr. inv. 23397 (Fig.330/5).
38. Piatră din zid cu tencuială albastră, cu decor sculptat: bordură şi canal. Prezintă urme ale unui
element de fixare. Gresie dură. A fost descoperită în zidăria Imobilului 2A din Sectorul 2
(vest) (Fig.193). Dimensiuni: L= 76cm; l= 26 cm, gr. 22 cm. Stare de păstrare bună, dar
necesită conservare. Nr. inv. 23398 (Fig.330/6).
39. Fragment dintr-o mufă de conectare din fontă de la conducta de aducţiune a apei de la
Timişeşti (1907-1911) cu diametrul nominal de 355 mm. Are inscripţionat textul: IASI
RM&Co. A fost recuperat din perimetrul Sectorului 1 (vest). Stare de păstrare bună,
restaurat. Nr. inv. 23399 (Fig.331/1).

98
40. Fragment dintr-o mufă de conectare din fontă de la conducta de aducţiune a apei de la
Timişeşti (1907-1911), cu diametrul nominal de 355 mm. Are inscripţionat textul: JA 29
IASI RM&Co. 1908. A fost recuperat din perimetrul Sectorului 1 (vest). Stare de păstrare
bună, restaurat. Nr. inv. 23400 (Fig.331/2).
41. Mufă de conectare din fontă de la conducta cu diametrul nominal de 145 mm de distribuţie a
apei în oraş, din conducta de aducţiune a apei de la Timişeşti (1907-1911). A fost
recuperată din perimetrul Sectorului 1 (vest). Stare de păstrare bună, restaurată.
Nr. inv. 23401 (Fig.331/3).
42. Mufă de conectare din fontă în conexiune, de la conducta cu diametrul nominal de 145 mm
de distribuţie a apei în oraş, din conducta de aducţiune a apei de la Timişeşti (1907-1911).
A fost recuperată din perimetrul Sectorului 1 (vest). Stare de păstrare bună, restaurat. Nr.
inv. 23402 (Fig.331/4).
43. Anvelopă pentru autocamion, cu urme de uzură şi reşapată. Produsă de fabrica Victoria
(Floreşti, jud.Prahova), cu menţiunea Fabricat în R.P.R. Diametru ext. 115 cm, int. 60 cm.
A fost descoperită într-unul din subsolurile Imobilului 4B din Sectorul 4 (centru). Datare:
după anul 1948-1964. Stare de păstrare relativ bună. Nr. inv. 23403 (Fig.331/5).
44. Cărămidă presată mecanic. Păstrează urme de tencuială. Inscripţionat T.L. Dimensiuni:
lungime 30,3 cm, lăţime 15,1 cm şi grosime 6,5 cm. Stare de conservare bună.
A fost descoperită în perimetrul fântânii de la sud de Imobilul 4B, fiind una din cărămizile
care proteja canalul de olane ce intra în fântână. Datare: sec. XX. Nr. inv. 23404
(Fig.329/10).
45. Recipient din sticlă. Are scris pe el: MOUTARDE DIAPHANE LOUIT FRERES & C O.
Dimensiuni: înălţime 10,5 cm, diametru bază 4,5 cm; diametru gură 4,0 cm. Descoperit în
interiorul fântânii Imobilului 4B din Sectorul 4 (centru). Datare: produs începând cu anul
1870, la Bordeaux (Franta). Nr. inv. 23405 (Fig.328/6).
46. Sticlă - recipient din sticlă pentru vin, transparent, uşor verziu, cu fundul bombat. Înălţime
29,7 cm, diametru bază 7,2 cm; diametru gură 2,5 cm. Descoperită în interiorul fântânii
Imobilului 4B din Sectorul 4 (centru). Datare: sfârşitul sec. XIX- începutul sec. XX.
Nr. inv. 23406 (Fig.328/10).

******

La final, facem menţiunea că rezultatele preliminare ale cercetărilor arheologice


au fost prezentate specialiştilor din domeniu la Simpozionul - Institutul de Arheologie din Iaşi
între prezent şi viitor. Rezultat ale cercetării arheologice ieşene din ultimii ani, organizat la
Iaşi, în data de 28 iunie 2013, în cadrul comunicării Cercetări arheologice în zona Piaţa Mihai
Eminescu Iaşi susţinute de M.C. Văleanu, precum şi în cadrul Sesiunii Naţionale de Rapoarte
Arheologice, ediţia 49, Piteşti, 28-30 mai 2015, cu comunicarea Cercetarea arheologică
realizată între 2012 şi 2014 la construcţia Pasajului M. Eminescu din Municipiul Iaşi.

99
CONSIDERAŢII ASUPRA RÂPEI MUNTENIMII
ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII URBANE A ZONEI.

Dacă în ceea ce priveşte traseul Râpei Muntenimii în aval de pasajul rutier, traseul şi
limitele sale, aşa cum au fost ele presupuse (a se vedea Fig.256), nu comportă şi nu generează
discuţii în raport cu dezvoltarea urbană în acest perimetru, nu aceeaşi este situaţia pentru zona
din amonte de pasaj, prin prisma dimensiunilor acestei văi, dimensiuni care au fost puse în
evidenţă în cadrul investigaţiilor arheologice realizate.
Având o lăţime de aproximativ 50 m şi o adâncime de peste 10 m, aşa cum a fost
surprinsă pe peretele de nord al pasajului, este evident că limita nordică a râpei551, aşa cum a fost
ea reprezentată în planul din anul 1807, nu este cea naturală.
Plecând de la dimensiunile constatate în cadrul cercetării arheologice, limita naturală a
râpei ar trebui plasată mult mai la nord de traseul str. Păcurariului, aşa cum a fost el redat în
planul din anul 1807.
Iar această situaţie ridică mai multe întrebări. Primele două întrebări care se pun sunt:
care era traseul râpei în amonte şi care era limita de nord a acesteia. Răspunsul la aceste prime
întrebări l-ar putea da cu siguranţă studiile geotehnice ale zonei, care în mod sigur ar identifica în
coloana de foraj acele elemente care să definească modificările specifice prezenţei fostei râpe în
subsol. Dar, din păcate, nu deţinem astfel de date pentru această zonă.
Răspunsuri la aceste întrebări ar putea fi furnizate prin analiza curbelor de nivel de pe
planurile recente sau actuale ale zonei (Fig.13-14). Deşi, la o primă vedere, antropizarea
peisajului urban a condus la o modificare a suprafeţei naturale a terenului, având ca reper centrul
rondului fostei Pieţe Mihai Eminescu, calculul pantei maxime ne indică faptul că, în această
zonă, aceasta vine uşor dinspre nord-nord-est, pe direcţia 220E (Fig.332).
Deci, avansarea în amonte a văii ar trebui să se facă pe această direcţie, chiar şi cu
unele mici inflexiuni, iar din punctul nostru de vedere, plecând de la dimensiunile constatate în
cadrul cercetării arheologice, râpa ar fi putut înainta în amonte maximum 200 m, adică până în
zona intersecţiei actuale dintre str. N. Gane şi str. V. Pogor.
Pe de altă parte, mecanismul care ar fi putut genera o astfel de vale în această zonă, cu
cea mai mare lungime dintre toate văile care erodează versantul sudic al Copoului, ar fi fost
determinată de existenţa unor izvoare subterane puternice. Iar geologia zonei, aşa cum a fost
evidenţiată în interiorul pasajului, prin prezenţa unor depozite tipice de terasă, precum şi forma şi
caracteristicile pantelor generale ale reliefului din acest areal, constituie factori favorizanţi pentru
prezenţa unor izvoare puternice în zonă.
Acest fapt a fost constatat pe deplin, atât la construcţia propriu-zisă a pasajului, cât şi
după finalizarea acestuia, când în urma realizării la interior, pe peretele de nord al pasajului, a
unui sistem de drenuri orizontale, debitul apelor subterane în dreptul fostei văi era unul deosebit
de puternic.
Aceşti factori favorizanţi sunt şi cei care determină ca izvoarele de aici să fie mult mai
puternice decât izvoarele care ar putea exista la partea superioară a Dealului Copoului, până în
zona Universităţii de Agronomie.

551
Mult mai corect sub raportul definiţiilor geografice este termenul de vale.
100
Iar în opinia noastră, aceste aspecte anterior menţionate, credem că nu au putut să nu fi
fost observate şi în sec. XVII-XVIII, când s-au realizat aducţiunile de apă pentru oraş.
Dar numai în baza elementelor geografice se poate presupune în mod corect traseul
fostei văi? În opinia noastră, şi evoluţia urbanistică a zonei din sec. XIX - începutul sec. XX este
cea care poate să ofere, dacă nu elemente concrete, măcar indicii care să ne permită definirea
unor ipoteze de lucru până la momentul constatării, fără echivoc, a realităţii care a fost.
Astfel, în documentele care însoţesc planul de la anul 1807 (Fig.5), se aminteşte faptul
că traseul în vechime a uliţei Păcurariului ar fi fost mai la vale, acesta fiind redat punctat în plan,
iar mutarea lui mai la deal ar fi fost cauzată de o alunecare a râpei.
Un alt aspect petrecut pe parcursul sec. XIX, aşa cum reiese din analiza comparativă a
documentelor cartografice de la 1807, 1857 şi 1896, a fost umplerea într-un ritm accelerat a
Râpei Muntenimii, în cca. 100 de ani fiind umpluţi peste 100 m de vale, cu tot felul de materiale
(a se vedea Fig.5, 8, 10, 11).
Umplerea văii a condus la crearea unui teren nou pentru extinderea zonei urbane
locuibile. Dar, acest nou teren era impropriu pentru realizarea unor construcţii, deoarece nu avea
o tasare care să permită o portanţă a eventualelor edificii. Şi totuşi, aici s-a construit,
considerându-se că dacă s-au luat anumite măsuri pentru întărirea şi stabilizarea terenului,
precum cele cu ţăruşi din lemn - aşa cum au fost identificaţi prin cercetările efectuate (Fig.259),
solul va suporta greutatea zidurilor.
Iar efectele acestor erori de construire au fost imediate: sub efectul greutăţii clădirilor
s-au produs tasări ale solului, care au generat avarierea imobilelor. Iar unul dintre cazurile cele
mai bine documentate, privitor la lăsarea solului fundaţiei, din punct de vedere al informaţiilor
din arhivă, este cel al casei Walter de pe str. Lăpuşneanu nr. 6, dar şi a celorlalte imobile, de la
nr.2 şi 4, de pe aceeaşi stradă, care se aflau şi ele pe fostul traseu al râpei.
În sec. XIX, la nord de str. Păcurariului, se aflau două construcţii importante, repere
ale zonei: Clubul Jokey, construit la 1804 şi Biserica Sf. Nicolae cel Sărac, construită din piatră
în anul 1786. Deşi cu un regim al înălţimilor relativ similar, Biserica Sf. Nicolae cel Sărac a fost
mult mai afectată de cutremurele de pământ, mai ales de cel din anul 1898, în urma căruia este şi
dezafectată.
Efectul mai mare al cutremurelor asupra bisericii ar putea avea drept cauză şi un teren
de fundare neadecvat, iar în contextul geologic al zonei, cauza unui astfel de teren este cel al
amplasării bisericii pe traseul fostei râpe.
Amplasarea Bisericii Sf. Nicolae cel Sărac peste o porţiune umplută a râpei, chiar şi ca
ipoteza de lucru, conduce direct şi spre o a treia întrebare legată de informaţiile despre această
zonă cuprinse în documentele de sec.XVII-XVIII, şi anume: Podul Verde şi zidul apei din
Muntenime.
Înainte de a intra propriu-zis în excursul nostru asupra celor două elemente menţionate
în paragraful anterior, dorim să precizăm faptul că realizarea unui pod peste o vale sau un râu
pleacă atât de la anumite cerinţe de ordin edilitar, dar şi de la anumite considerente tehnice,
geografice etc., fiind dictată nu în ultimul rând şi de raţiuni comerciale sau politice. Iar în
contextul dezvoltării urbane a Iaşului în sec. XVII-XVIII, realizarea unui pod, din lemn sau din
piatră, peste o vale, chiar şi cu o adâncime de cca. 10-12 m, nu ar fi ridicat probleme tehnice
insurmontabile.
Plecând de la datele rezultate în urma cercetării arheologice realizate, prin dimensiunile
Râpei Muntenimii, atât sub raportul lăţimii şi al adâncimii, cât mai ales prin puternica circulaţie a
apei subterane pe traseul fostei văi, coroborat cu importanţa drumurilor care plecau din aceasta

101
zonă, traversarea Râpei Muntenimii nu numai la sfârşitul sec. XVIII - începutul sec. XIX, ci şi în
secolele anterioare, comporta, în mod obligatoriu, construirea unui pod.
Deci, existenţa unui pod de trecere peste Râpa Muntenimii era o necesitate de ordin pur
tehnic, având o condiţionare şi o justificare bine determinată de aceasta (situaţia din teren), fără a
lua în discuţie şi alte aspecte legate de drumurile care traversau această zonă şi importanţa
acestora.
Dar problema care se pune este că în documente nu se regăseşte nicio informaţie certă
despre existenţa în zonă a unei astfel de construcţii, a unui pod de trecere peste Râpa
Muntenimii, deşi unii autori susţin existenţa în zonă a unui pod.
Şi amintim în această direcţie studiul lui M. Ciubotaru din 2008 - Lexic şi toponimie în
Moldova. Podu Alb, Podu Roşu şi Podul Verde, care, făcând trimitere în nota 6 a studiului la
planul din anul 1807 (Fig.3), dar şi la alte documente (a se vedea nota 7), susţinea că cităm: la
marginea târgului, fusese la sfârşitul sec. al XVII-lea un Pod Verde […]. Denumirea Podul
Verde se va transfera asupra porţiunii de pe traseul drumului mare al Botoşanilor
(astăzi b-dul Carol I).
Nu dorim a intra într-o polemică asupra existenţei sau nu a unor informaţii sau menţiuni
documentare certe despre existenţa sau nu a unui pod peste Râpa Muntenimii sau a interpretării
acestor date, fiindcă nu acesta este obiectivul nostru. Dar, şi în cazul în care am exclude toate
aceste surse documentare sub raţiunea oferirii unor informaţii neconcludente, lipsa menţiunilor
documentare certe reflectă o dovadă a inexistenţei unei astfel de construcţii în această zonă?
În această situaţie, nu putem să nu amintim de opinia istoricului polonez Jerzy
Topolsky, care în lucrarea sa tradusă în limba română în anul 1987 sub titlul Metodologia istoriei
scria: absenţa dovezii nu este şi dovada absenţei.
Iar pentru Iaşi, există un bun exemplu în acest sens: apeductul peste Valea Cacainei,
surprins în stampa din anul 1793, atribuită lui M.M. Ivanov, despre care nu există niciun fel de
menţiuni documentare.
Având în vedere datele pur tehnice ale problemei, dimensiunile Râpei Muntenimii
constatate prin cercetarea arheologică realizată, opinia noastră nu poate fi decât una singură:
traversarea acesteia impunea în mod obligatoriu existenţa unui pod în zonă.
Dacă în documente s-au păstrat sau nu menţiuni certe despre acest lucru, este un aspect
care excede obiectivelor noastre. Singurul aspect care rămâne în discuţie este unde era amplasat
acest pod şi care a fost evoluţia urbană a zonei generată de acesta.
Cercetarea arheologică realizată la construcţia pasajului nu a pus în evidenţă niciun fel
de dovadă a existenţei în acel perimetru a vreunui pod. În aval de acesta, creşterea dimensiunilor
văii exclude, cel puţin din punct de vedere tehnic, probabilitatea ca o astfel de construcţie să fi
fost realizată aici. Deci singura zonă în care putea fi construit un pod peste vale ar fi trebuit să fie
la nord de amplasamentul actualului pasaj rutier.
Deci în acel perimetru ar trebui să se găsească resturile unei astfel de construcţii,
dar acea zonă nu a făcut obiectul unor investigaţii exhaustive.
Alunecarea terenului în zonă spre sfârşitul sec. XVIII-lea552 şi mutarea aliniamentului
străzii mai la deal, aşa cum reiese din documentele care însoţesc planul din anul 1807, a condus
implicit la abandonarea podului. Această situaţie a impus obligatoriu realizarea unui nou pod de
trecere peste Râpa Muntenimii, iar locul unde acesta a fost amplasat, trebuia să fie în

552
Asupra unor fenomene de alunecare a terenului în zonă nu a fost sesizată în cadrul
cercetărilor arheologice întreprinse la realizarea pasajului rutier.
102
concordanţă cu aliniamentul străzilor care îl deserveau şi să genereze şi o noua aliniere a
fronturilor de imobile din zonă.
Şi nu putem să nu observăm că momentul mutării mai la deal a traseului Uliţei
Păcurariului este sincron cu apariţia în documente a denumirii de Podu Verde - sfârşitul
secolului al XVIII-lea.
O altă observaţie care trebuie să o facem este aceea că termenul de pod utilizat pentru
străzile pavate cu podini de lemn, este un termen care apare în documente pe la sfârşitul
secolului al XVI-lea, intens utilizat în documentele de secol XVII, dar care practic dispare ca
utilizare în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea.
Ori, din coroborarea tuturor argumentelor de mai sus, singura concluzie care se poate
desprinde este că podul realizat pentru traversarea Râpei Muntenimii, după alunecarea terenului
din zonă de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, se numea Podul Verde.
Deci, trimiterile din documente la Podul Verde descriu în fapt o construcţie de trecere a
Râpei Muntenimii şi nu o stradă podită, cum este cazul, în principal, la uliţe din zona centrală a
Iaşului. Ulterior, numele acestui pod a fost transferat şi asupra drumului spre Botoşani, opinie
avansată şi de alţi cercetători din domeniu, aşa cum am arătat anterior, ipoteză care prin prisma
argumentelor prezentate, devine astăzi mult mai certă.

Dacă existenţa unui pod peste o vale, în situaţii extreme, ar putea conduce la colmatare
a văii în amonte, realizarea unui viaduct pentru o conductă de apă, care poate foarte uşor a fi
asimilat unui zid al apei, ar fi facilitat mult mai uşor acest proces, atât în mod natural, cât şi ca
urmare a intervenţiei factorului antropic.
În acelaşi timp, amenajarea unei construcţii hidrotehnice cu rol de captare a izvoarelor
pentru generarea unei surse de apă sub forma unui zid care să bareze o mică vale, reprezintă
construcţii cunoscute încă din antichitatea romană. Având în vedere datele prezentate anterior,
privitoare la prezenţa unor izvoare puternice aici, o astfel de construcţie ar avea o raţiune mai
mult decât evidentă. Şi această construcţie, ar fi condus, atât în mod natural, cât mai ales ca
urmare a intervenţiei factorului antropic, la o colmatare în amonte de această construcţie a văii
respective.
Întrebarea care se pune, este ce reprezenta, în fapt, zidul din Râpa Muntenimii, amintit
în documente încă din anul 1665? Un viaduct sau o amenajare de captare a izvoarelor?
Realizarea unui viaduct pentru aducţiunea apei peste râpa din zona Muntenimii de Sus
ar avea o raţiune obiectivă, din punct de vedere ingineresc, fiind o construcţie din piatră, care ar
fi putut fi construită doar pe un teren stabil, care să permită circulaţia apei pe sub el şi care, în
conformitate cu modul de construire şi construcţiile din epocă din Iaşi, ar fi avut un regim de
înălţime relativ redus.
Realizarea unei construcţii tip viaduct, cu o înălţime de cca. 10 m, cum ar fi fost
necesar dacă aceasta ar fi fost construită peste Râpa Muntenimii, în dreptul traseului pasajului
rutier, sau de peste 10 m, dacă ar fi fost construită în aval de locul pasajului rutier, cu siguranţă
ar fi avut ecouri în documentele epocii, ceea ce nu este cazul.
Chiar şi cu unele dimensiuni mai modeste, de numai câţiva metri înălţime, o astfel de
construcţie ar fi semănat mai mult cu un pod, decât cu un zid. Iar condiţiile optime pentru
amplasarea unui viaduct cu acest regim de înălţime, ţinând cont de caracteristicile văii
evidenţiate prin cercetarea arheologică la construcţia pasajului, ar fi fost îndeplinite numai la

103
nord de aliniamentul Uliţei Păcurariului, aşa cum a fost el marcat în planul din anul 1807, unde
adâncimea văii ar fi putut să aibă maxim 5-7 m înălţime şi o lăţime de 20-25 m.
Tot în acelaşi loc, ar fi fost condiţii optime şi pentru amplasarea unei amenajări, sub
forma unui zid care să bareze valea şi care să permită captarea apelor şi distribuţia lor în oraş,
deoarece ar fi avut şi acea diferenţă de nivel care ar fi permis curgerea apei spre oraş. Iar în
anumite documente, descrierea zidului apei cuprinde elementele unei astfel de amenajări.
Indiferent de ce fel de construcţie a fost edificată, un viaduct peste Râpa Muntenimii
pentru o aducţiune de apă din Copou sau un zid de barare a Râpei Muntenimii pentru captarea
apei pentru oraş, efectul direct al ambelor construcţii ar fi fost umplerea văii în amonte.
Această umplere a văii s-ar fi putut realiza în doar câteva decenii, iar ulterior umplerii,
să fi fost edificată, în acea zonă, peste traseul fostei râpi din Muntenime, şi Biserica Sf. Nicolae
cel Sărac.
În acest stadiu al cercetării, nu putem preciza şi indica cu exactitate ce reprezenta zidul
apei din Muntenime, dar nu putem exclude niciuna din ipotezele prezentate: viaduct pentru o
conductă de apă sau o construcţie pentru captarea apei, cum nu putem exclude faptul că poate
suntem în faţa a două construcţii distincte.
Ceea ce însă putem indica, în mod just, este faptul că zidul apei ar fi putut fi edificat
în zona delimitată la sud de aliniamentul Uliţei Păcurariului şi spre nord de Biserica Sf. Nicolae
cel Sărac.

104
ILUSTRAŢII
Fig. 1 Piaţa Mihai Eminescu înaintea lucrărilor. Vedere aeriană dinspre Bd. Independenţei.

Fig. 2 Piaţa Mihai Eminescu înaintea lucrărilor. Vedere aeriană dinspre Copou.
Fig. 3 Extras din planul din anul 1769, cu marcarea zonei actuale a Pieţii M.Eminescu.

Fig. 4 Extras din planul din anul 1790, cu marcarea zonei actuale a Pieţii M. Eminescu.
Fig. 5 Planul zonei din anul 1807. 1 - Râpă; 2 - Pivniţă; Linia punctată - traseul uliţei în vechime.

Fig. 6 Planul oraşului Iaşi, realizat de G. Bayardi (1819) (detaliu).


Fig. 7 Copie după planul realizat de I. Raşec (din anul 1844), cu zona Pieţii M. Eminescu.

Fig. 8 Copie după planul realizat în anul 1857 - Planul Peytavin (detaliu).
Fig. 9 Planul oraşului Iaşi (detaliu), realizat de ing. Gr. Bejan (1896-1897).

Fig. 10 Extras dintr-un plan al zonei, realizat în perioada 1896-1897 (?), cu Râpa Galbenă.
Fig. 11 Extras dintr-un plan realizat anterior construirii Esplanadei Râpa Galbenă (prelucrare).
Fig. 12 Extras din planul Iaşului realizat în 1955, cu zona Pieţii M. Eminescu.

Fig. 13 Extras din planul Iaşului realizat în 1972, cu zona Pieţii M. Eminescu.
Fig. 14 Extras din planul Iaşului realizat în 1984, cu zona Pieţii M. Eminescu.
Fig. 15 Oraşul Iaşi văzut dinspre Râpa Galbenă, 1790.
Acuarelă de Mihail Mateievici Ivanov (Muzeul Rus din St. Petersburg).

Fig. 16 Oraşul Iaşi văzut dinspre Râpa Galbenă, 1790.


Desen de Mihail Mateievici Ivanov (Muzeul Rus din St. Petersburg).
Fig. 17 Vedere spre Piaţa M. Eminescu, colaj de I. Miclea, 1971.

Fig. 18 Biserica Sf. Nicolae cel Sărac.


Fig. 19 Demolarea Bisericii Sf. Nicolae cel Sărac (1913).
Fotografie inedită din colecţia Muzeului de Antichităţi din Iaşi, inv. nr. 2165.

Fig. 20 Vedere dinspre Copou spre biserica Sf. Nicolae cel Sărac (c. 1908).
Fig. 21 Jockey Club (Cofetăria Tuffli).

Fig. 22 Jockey Club, vedere dinspre Fundaţia Ferdinand.


Fig. 23 Cofetăria Zamfirescu (Jockey Club). Planul racordării clădirii la reţeaua de apă-canal.
Fig. 24 Planul realizării alinierii la intersecţia străzilor Păcurari şi Carol I (Jockey Club).

Fig. 25 Proiectul unei pompe de distribuţie benzină şi ulei în capătul str. Păcurari.
Fig. 26 Planurile Circului Proserpi (acoperiş şi arena).
Fig. 27 Amplasarea Circului Proserpi în locul pe care se va construi Palatul Fundaţiei Regale
„Regele Ferdinand”.

Fig. 28 Planul Palatului Fundaţiei „Regele Ferdinand”.


Fig. 29 Statui de soldaţi romani pentru aticul Palatului Fundaţiei „Regele Ferdinand” (proiectul iniţial).

Fig. 30 Palatul Fundaţiei „Regele Ferdinand”. Secţiune.


Fig.31 Fotografie realizată în timpul lucrărilor de construire a
Palatului Fundaţiei „Regele Ferdinand”.

Fig. 32 Palatul Fundaţiei „Regele Ferdinand” în timpul construcţiei.


Fig. 33 Intersecţia străzilor Păcurari şi Copou.

Fig. 34 Intersecţia străzilor Păcurari şi Copou cu Palatul Jockey Club în anul 1944.
Fig. 35 Intersecţia străzilor Păcurari şi Copou cu
Palatul Jockey Club devenit Librăria „Cartea Rusă” (c. 1960).

Fig. 36 Palatul Fundaţiei „Regele Ferdinand” / Biblioteca Centrală Universitară.


Fig. 37 Statuile Voievozilor pe vechiul amplasament, din faţa bisericii Sf. Paraschiva
de lângă Biblioteca Centrală Universitară.

Fig. 38 Statuile Voievozilor, pe amplasamentul actual


de lângă casa Cantacuzino-Cozadini (Palatul Copiilor).
Fig. 39 Monumentul Unirii (Olga Sturdza) pe amplasament original (1911).

Fig. 40 Statuia lui Mihai Eminescu adusă pe amplasamentul Monumentului Unirii.


Fig. 41 Casa Tineretului construită pe locul bisericii Sf. Nicolae cel Sărac
(arhit. Norbert Zilberman, 1960-1962).

Fig. 42 Piaţa Tineretului în anii 1960.


Fig. 43 Imobilul Kaufmann/Iacubowitz/ Rameder (faţada dinspre Păcurari nr. 3).

Fig. 44 Imobilul Kaufmann/ Weisengrün/Vexler


de la intersecţia străzilor Păcurari nr 1-3 şi Lăpuşneanu nr. 2.
Fig. 45 Imobilul Kaufmann/Rameder. Planul reparaţiilor radicale, 1937 (Păcurari nr. 3).

Fig. 46 Biblioteca Centrală Universitară (fostul Palat al Fundaţie „Regele Ferdinand”), 1969.
Fig. 47 Imobilul Kaufmann din Păcurari nr. 3 şi Lăpuşneanu nr.2 în 1969.

Fig. 48 Imobilul Kaufmann din Păcurari nr. 3 şi Lăpuşneanu nr.2 în 1969.


Fig. 49 Intersecţia străzilor Păcurari şi Copou în anii 1960.
Marcat cu săgeată Imobilul 2B - SECTORUL 2 (vest).

Fig. 50 Intersecţia străzilor Păcurari şi Copou în anii 1960,


cu Imobilul 2B - SECTORUL 2 (vest).
Fig. 51 Intersecţia străzilor Păcurari şi Copou în anul 1969,
cu Imobilul 2B - SECTORUL 2 (vest).

Fig. 52 Intersecţia străzilor Păcurari şi Copou (Carte poştală – 1911). Casa Dude Kahane şi
Jockey Club. Marcat cu săgeată Imobilul 2B - SECTORUL 2 (vest).
Fig. 53 Planul Casa Dude Kahane (1906),
faţada dinspre str. Elisabeta: faţada propusă (sus) şi cea aprobată (jos).
Fig. 54 Planul Casa Dude Kahane (1906). Planuri şi secţiuni propuse pentru construire (1910).
Fig. 55 Clădire block-haus - Casa Gh. Artenie, str. Păcurari nr. 7.

Fig. 56 Clădire block-haus - casa Gh. Artenie, str. Păcurari nr. 7.


Faţada dinspre casa Canano (Corpul Universităţii).
Fig. 57 Clădire block-haus - casa Gh. Artenie, str. Păcurari nr. 7.
Faţada dinspre stradă Păcurari.

Fig. 57 Clădire block-haus - casa Gh. Artenie, str. Păcurari nr. 7. Faţadă laterală.
Fig. 59 Zona Pieţii M.eminescu şi a Râpei Galbene. Extras din Planul Oraşului Iaşi de la 1940.
Fig. 60 Planul alinierii (trasat cu linie roşie) la intersecţia străzilor Lăpuşneanu şi Păcurari (1928).
Fig. 61 Strada Lăpuşneanu la intersecţia cu strada Păcurari.

Fig. 62 Imobil Vexler, cu cele două faţade, la str. Lăpuşneanu nr. 2 şi str. Păcurari nr. 3.
Fig. 63 Imobil Vexler, plan restaurare, faţada la str. Păcurari nr. 3.

Fig. 64 Casa Iacubovici, în curtea interioară str. Lăpuşneanu nr. 2.


Fig. 65 Imobilul din Lăpuşneanu nr. 2. Plan de situaţie.

Fig. 66 Faţada imobilului Rameder din str. Lăpuşneanu nr. 2.


Fig. 67 Plan-secţiune al atenanşelor din curtea interioară pe str. Lăpuşneanu nr. 2.

Fig. 68 Plan etajului atenanşelor din curtea interioară pe str. Lăpuşneanu nr. 2.
Fig. 69 Imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 4 în anul 1969 (casa Vasiliu, Miluţă Gheorghiu).

Fig. 70 Planul imobilului din str. Lăpuşneanu nr. 4 (casa Vasiliu).


Fig. 71 Str. Lăpuşneanu, nr. 2-6. Marcat cu săgeată imobilul de la nr. 4 - Casa Vasiliu.

Fig. 72 Imobilul din str. Lăpuşneanu nr. 4 - Casa Vasiliu.


Planurile casei (1- canalizaţie; 2,3- conducte de apă)..
Fig. 73 Palatul Walter-Diamant din str. Lăpuşneanu nr.6 . Cărţi poştale (începutul sec. XX).
Fig. 74 Palatul Walter-Diamant în anul 1969, str. Lăpuşneanu nr. 6.

Fig. 75 Palatul Walter-Diamant şi frontul de clădiri de pe str. Lăpuşneanu nr. 2-8 în anul 1969.
Fig. 76 Palatul Walter-Diamant în timpul demolării, anii 1980.

Fig. 77 Planul palatul Walter-Diamant şi a casei Vasiliu (str. Lăpuşneanu nr. 6 şi nr.4).
Fig. 78 Palatul Walter-Diamant, str. Lăpuşneanu nr. 6. Secţiune.

Fig. 79 Palatul Walter-Diamant, str. Lăpuşneanu nr. 6. Construirea unei cisterne şi a două latrine.
Fig. 80 Casa Marcovici din curtea Palatului Walter-Diamant, str. Lăpuşneanu nr. 6.
Planul construirii unei magazii cu etaj.
Fig. 81 Construirea atelierului foto Chaland
din curtea Palatului Walter-Diamant, str. Lăpuşneanu nr. 6.
Fig. 82 Atelierul foto Rembrandt, a fotografului Rosenthal
din curtea Palatului Walter-Diamant, str. Lăpuşneanu nr. 6.
Fig. 83 Fotografii ale imobilelor de pe str. Lăpuşneanu, nr. 10, 8 şi 6.
Fig. 84 Atenanşe din curtea casei Schwartz din str. Lăpuşneanu nr. 8.

Fig. 85 Casa Schwartz din str. Lăpuşneanu nr.8. Fig. 86 Magazinul Telefunken din
Construirea unei latrine cu trei cabine (1936). str. Lăpuşneanu nr. 8.
Planul separaţiei electrice (1938).
Fig. 87 Planul separaţiei de curent la Magazinul „Energia” din str. Lăpuşneanu nr. 8.

Fig. 88 Imobilul Ştefănescu din str. Lăpuşneanu nr. 8, cu amenajarea unei vitrine (1940).
Fig. 89 Extras din planul alinierii stradale (marcat cu linie roşie) a oraşului Iaşi (1897).
Fig. 90 Planul imobilului Kapucinski din str. Lăpuşneanu 10-12.
Fig. 91 Planul atenanselor Capucinschi din str. Lăpuşneanu nr. 10-12.
Fig. 92 Planul latrinelor imobilului Capucinschi din str. Lăpuşneanu nr. 10-12.
Fig. 93 Planul latrinelor imobilului Kapucinsky din str. Lăpuşneanu nr. 10-12.
Fig. 94 Imobilul familiei Moraru din Lăpuşneanu nr. 3.

Fig. 95 Imobilul C. Petre din Lăpuşneanu nr. 5-7.


Fig. 96 Imobilul Teodoreanu Fig. 97 Imobilul Teodoreanu
din str. Lăpuşneanu nr. 5-7. din str. Lăpuşneanu nr. 9.

Fig. 98 Imobilul C. Foişor din str. Lăpuşneanu nr. 11.


Fig. 99 Imobilul C. Foişor din str. Lăpuşneanu nr. 11. Secţiune.

Fig. 100 Planuri ale imobilul C. Foişor din str. Lăpuşneanu nr. 11.
Fig. 101 Atelierul fotografic al lui Alfred Launay din str. Lăpuşneanu 11bis.

Fig. 102 Atelierul fotografic al lui Alfred Launay din str. Lăpuşneanu 13.
Fig. 103 Montarea unei noi vitrine la imobilul din str. Lăpuşneanu 15.

Fig. 104 Extras din planul de aliniere (marcat cu linie roşie) a străzilor oraşului Iaşi (1897).
Fig. 105 Farmacia Konya de la intersecţia str. Lăpuşneanu cu str. Strada de Sus (cărţi poştale).

Fig. 106 Locul fostei farmacii Konya de la intersecţia str. Lăpuşneanu cu str. Dimitrov în anii 1970.
Fig. 107 Planul Farmaciei Konya din str. Lăpuşneanu nr. 15.

Fig. 108 Plan de situaţie cu străzile Gh. Lascăr şi Principesa Maria .


Fig. 109 Gheorghe Lascăr, fost primar al Iaşilor.

Fig. 110 Plan de aliniere a str. Esplanada Principesa Maria.


Fig. 111 Planurile imobilului Iacubovici din str. Gh. Lascăr, nr.6.
Fig. 112 Plan de situaţie a imobilului ing. Gr. Bejan (zona Râpa Galbenă).

Fig. 113 Extras din planul de aliniere din 1897, cu străzile Gh. Lascăr (nr. 3) şi Principesa Maria.
Fig. 114 Plan de situaţie privitor la amplasarea depozitului de lemne.

Fig. 115 Casă a Sinagogii Tapiţerilor din str. Gh. Lascăr, nr. 3. Amenajarea toaletelor (1921).
Fig. 116 Imobil Gr. Bejan din str. Gh. Lascăr nr. 4.

Fig. 116 Extras din planul de aliniere al oraşului (marcat cu linie roşie)
privitor la deschiderea străzii Gh. Lascăr.
Fig. 118 Planuri ale Casei Romano din str. Gh. Lascăr nr. 5.

Fig. 119 Planuri ale Casei Romano din str. Gh. Lascăr nr. 5.
Fig. 120 Planuri ale Casei Romano din str. Gh. Lascăr nr. 5.

Fig. 121 Plan de situaţie a străzii Gh. Lascăr.


Fig. 122 Hotelul Bejan văzut dinspre Râpa Galbenă.

Fig. 123 Hotelul Bejan şi „Casa Verde”.


Fig. 124 Proiectul iniţial al Hotelului Bejan, vedere dinspre Râpa Galbenă.

Fig. 125 Hotel Bejan, faţada spre str. Lăpuşneanu.


Fig. 126 Hotel Bejan. Terasa-Berarie şi garajul auto.

Fig. 127 Hotelul şi terasa Bejan. Faţada dinspre Râpa Galbenă.


Fig. 128 Planul subsolului Hotelului şi Terasei Bejan. Partea prăbuşită la cutremurul din 1940.

Fig. 129 Propunere pentru construirea Cinematografului Bejan,


pe Esplanada Regina Elisabeta (zona Râpa Galbenă).
Fig. 130 Hotel Bejan, etajul I şi terasa Fig. 131 Teatru-Cinema Bejan.
din str. Elisabeta nr. 8. Partea căzută la cutremurul 1940.
Fig. 132 Căminul Studenţilor Creştini din str. Elisabeta nr. 9. Faţadă.
Fig. 133 Planurile Căminului Studenţilor Creştini din str. Elisabeta nr. 9.
Fig. 134 Sinagoga Tapiţerilor din str. Elisabeta nr. 15. Faţadă.

Fig. 135 Casa Groswald din str. Elisabeta.


Fig. 136 Brutăria Tameles din str. Elisabeta.

Fig. 137 Uşa unui pavilion de lemn din str. Elisabeta nr. 3.
Fig. 138 Imobilul Olivenbaun din str. Elisabeta (1904).

Fig. 139 Plan pentru extinderea imobilului Olivenbaum din str. Elisabeta nr. 17.
Fig. 140 Fâşia de teren cedată de Primărie Fig. 141 Proprietate Dude Cane
lui Dude Cane din str. Elisabeta (1901). din str. Elisabeta nr. 1,
cu noul cuptor pentru brutărie (1904)
Fig. 142 Planul pasajului M.Eminescu suprapus pe imaginea satelitară din 2009 (www.google.com),
cu marcarea celor sectoarelor de cercetare arheologică (Sector 1, Sector2, Sector 3, Sector 4, Sector 5).
Fig. 143 Delimitarea SECTORULUI 1 (vest).

Fig. 144 SECTORUL 1 (vest) înainte de începerea lucrărilor.


Fig. 145 SECTORUL 1 (vest). Plan general.
Legendă: a. limită; b. peretele pasajului (peretele mulat); c. dren; d. traseul str. Păcurari,
până în anul 2000; e. traseul conductei de apă de la Timişeşti, construită la începutul sec. XX;
1A, 1B. imobile; 1-1' secţiune.

Fig. 146 SECTORUL 1 (vest). Secţiunea 1-1'.


Fig. 147 SECTORUL 1 (vest). Profil stratigrafic transversal pe stradă. Se observa nivelul de sol
brun-negru şi conducta din fontă cu diametru de 400 mm de aducţiune a apei de la Timişeşti.

Fig. 148 SECTORUL 1 (vest). Profil stratigrafic transversal pe stradă.


Se observa nivelul de sol brun-negru, conducta din fontă cu diametru de 355 mm de aducţiune a
apei de la Timişeşti (1907-1911) şi cu canalizarea din beton.
Fig. 149 SECTORUL 1 (vest). Profil stratigrafic transversal pe stradă.
Se observa nivelul de sol brun-negru, conducta din fontă cu diametru de 355 mm de aducţiune a
apei de la Timişeşti (1907-1911) şi groapa canalizării din beton.

Fig. 150 SECTORUL 1 (vest). Groapă pentru stâlp. Vedere generală şi detaliu.
Fig. 151 SECTORUL 1 (vest). Planul zonei din anul 1955 (stânga) şi 1940 (dreapta),
cu indicarea imobilului ale cărui fundaţii au fost identificate prin cercetările realizate.

Fig. 152 SECTORUL 1 (vest). Suprapunere imagine satelitară a zonei (2009) cu planul zonei
din anul 1955, cu indicarea Imobilului 1A. Marcat cu roşu zona cercetată.
Fig.153 SECTORUL 1 (vest). Fundaţiile Imobilului 1A.

Fig. 154 SECTORUL 1 (vest). Fundaţiile Imobilului 1A.


Fig. 155 SECTORUL 1 (vest). Operaţiuni de recuperare a conductelor de fontă.

Fig. 156 SECTORUL 1 (vest). Conducta de fontă marcată cu anul 1908.


Fig. 157 SECTORUL 1 (vest). Operaţiuni de recuperare a conductelor de fontă.

Fig. 158 SECTORUL 1 (vest). Operaţiuni de recuperare a conductelor de fontă.


Fig. 159 SECTORUL 1 (vest). Operaţiuni de recuperare a conductelor de fontă.

Fig. 160 SECTORUL 1 (vest). Conducta de fontă marcată.


Fig. 161 Delimitarea SECTORULUI 2 (vest).

Fig.162 SECTORUL 2 (vest) înainte de începerea lucrărilor.


Fig. 163 SECTORUL 2 (vest). Plan general. Legendă:
a. limită; b. peretele pasajului (peretele mulat); c. dren; d. traseul str. Păcurari, până în anul 2000;
e. traseul conductei de apă de la Timişeşti, construită la începutul sec. XX; 2-2' secţiune.
Imobilul 2A: Clădire block-haus - Casa Gh. Artenie, str. Păcurari nr. 7 (a se vedea Fig. 55-57).
Imobilul 2B: casă str. Păcurari, nr. 7(?) (a se vedea Fig. 49-51).

Fig. 164 SECTORUL 2 (vest). Comparaţie dintre planul Imobilelor 2A şi 2B cercetate (stânga) şi
conturul redat în planul zonei din 1955, suprapus de planul zonei din 1807 cu poziţionarea
probabilă a celor trei case şi a pivniţei (P) (dreapta).
Fig.165 SECTORUL 2 (vest). Profilul longitudinal 2-2'.
Legendă: 21-21*, 22-22*, 23-23* planuri ale Imobilelor 2A şi 2B la adâncimea indicată (vezi
Fig.44-046).

Fig. 166 SECTORUL 2 (vest). Planul Imobilelor 2A şi 2B la cota -1,00m sub nivelul asfaltului.
Fig. 167 SECTORUL 2 (vest). Planul Imobilului 2B la cota -2,00m sub nivelul asfaltului.

Fig. 168 SECTORUL 2 (vest). Planul beciurilor Imobilului 2B la cota -7,00m sub nivelul
asfaltului şi secţiuni verticale prin acestea. Linia neagră întreruptă contururi presupuse.
Notă: Conturul gri redă planul Imobilului 2B la cota -2,00 m.
Fig. 169 SECTORUL 2 (vest). Profil stratigrafic transversal pe axul viitorului pasaj, în partea
de vest al Imobilului 2A.

Fig. 170 SECTORUL 2 (vest). Profil stratigrafic longitudinal pe axul viitorului pasaj, în partea
de vest al Imobilului 2A.
Fig. 171 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2A. Detaliu fundaţie la str. Păcurari.

Fig. 172 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2A. Detaliu demisol la str. Păcurari.
Fig. 1733 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2A. Detaliu fundaţie din beton ciclopian la str. Păcurari.

Fig. 174 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2A. Detaliu fundaţie din beton ciclopian la str. Păcurari.
Fig. 175 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B resturi ale subsolului.

Fig. 176 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B resturi ale subsolului.


Fig. 177 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B - secţiune la str. Păcurari. Vedere generală.

Fig. 178 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B - secţiune la str. Păcurari. Detalii, stîmga-dreapta.
Linia întreruptă - profilul săpăturii pentru realizarea zidurilor şi limita stratigrafică.
Fig. 179 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii interior cu marcarea nivelului de călcare.

Fig. 180 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii interior, cu umpluturi şi nivel de cărbune.
Fig. 181 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii interior, cu umpluturi şi nivel de cărbune.

Fig. 182 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii interior.


Fig.183 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Fundaţiile imobilului la cota -2,00 m.

Fig.184 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Fundaţiile imobilului la cota -2,00 m.


Fig. 185 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 186 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 187 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 188 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 189 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 190 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 191 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 192 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 193 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii cu pietre cu tencuială de culoare albastră.
Dreapta - sus şi jos, piesa cu nr. inv. 23397; Stânga - sus şi jos, piesa cu nr. inv. 23398.
Fig. 194 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 195 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B.
Detalii cu pietrele cu tencuială de culoare albastră şi cu modul de zidire.
Cu săgeată violetă, piesa cu nr. inv. 23397; cu săgeată galbenă, piesa cu nr. inv. 23396.
Fig. 196 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 197 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 198 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 199 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 200 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 201 SECTORUL 2 (vest). Imobilul 2B. Detalii.
Fig. 202 Delimitarea SECTORULUI 3 (centru).

Fig. 203 SECTORUL 3 (centru) înainte de începerea lucrărilor.


Fig. 204 SECTORUL 3 (centru). Deranjamente antropice recente ale zonei.
Fig. 205 SECTORUL 3 (centru). Deranjamente antropice recente ale zonei.
Fig. 206 SECTORUL 3 (centru). Deranjamente antropice recente ale zonei.
Fig. 207 SECTORUL 3 (centru). Condiţii meteorologice nefavorabile.

Fig. 208 SECTORUL 3 (centru). Stratigrafie.


Fig. 209 SECTORUL 3 (centru). Planul general al structurilor constructive descoperite
la cota -1,00 m sub nivelul asfaltului. Legendă: 2B, 3A, 3B, 3C, 3D - imobile. 3-3' secţiune.

Fig. 210 SECTORUL 3 (centru). Planul general al structurilor constructive descoperite între cotele
-2,50 şi -6,00m sub nivelul asfaltului. Legendă: 2B, 3A, 3B, 3C, 3D - imobile. 3-3' secţiune.
Fig.211 SECTORUL 3 (centru). Secţiunea 3-3', cu structurile constructive descoperite.
Fig. 212 SECTORUL 3 (centru). Suprapunerea planurilor zonei din anul 1807 şi 1955,
peste planul pasajului şi al ortofotoplanului zonei (2012).

Fig. 213 SECTORUL 3 (centru). Corelarea structurilor constructive evidenţiate în


perimetrul pasajului peste conturul imobilelor reprezentate în planul zonei din 1955.
Fig. 214 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 2B şi Imobilul 3A (detalii).
Fig. 215 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig.216 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 217 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig.218 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 219 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 220 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig.221 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 222 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 223 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 224 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 225 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A (detalii).
Fig. 226 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3B (detalii).
Fig. 227 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3C (detalii).
Fig.228 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3C (detalii).
Fig. 229 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3C (detalii).
Fig. 230 SECTORUL 3 (centru). Fundaţiile Imobilului 3C (stânga) şi
groapa unei latrine (dreapta).
Fig. 231 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3D (detalii).
Fig.232 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Gârlici către pivniţă (detalii).
Fig. 233 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Gârlici către pivniţă (detalii).
Fig. 234 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Gârlici către pivniţă (detalii).
Fig. 235 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Gârlici către pivniţă (detalii).
Fig. 236 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Gârlici către pivniţă (detalii).
Fig. 237 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Pivniţă (detalii).
Fig. 238 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Pivniţă (detalii).
Fig. 239 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Pivniţă (detalii).
Fig. 240 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A şi 3D. Detalii pivniţe.
Fig. 241 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3A. Detalii pivniţă.
Fig. 242 SECTORUL 3 (centru). Imobilul 3D. Detalii pivniţă.
Fig. 243 Delimitarea SECTORULUI 4 (centru).

Fig. 244 SECTORUL 4 (centru) înainte de începerea lucrărilor.


Fig. 245 SECTORUL 4 (centru). Planul general al structurilor constructive descoperite.
Legendă: 4A, 4B, 4C, 4D - imobile; F - fântână; N4-N4', S4-S4' secţiuni.

Imobilul 4A – Casa Vasiliu de pe str. Lăpuşneanu nr. 4 (a se vedea Fig.69-72).


Imobilul 4B – Palatul Walter-Diamant de pe str. Lăpuşneanu nr. 6 (a se vedea Fig.73-79).
Fig. 246 SECTORUL 4 (centru). Suprapunerea pe planul pasajului a planului zonei din anul
1955 (sus) şi a planurilor din 1807 şi 1955 (jos).
Fig. 247 SECTORUL 4 (centru). Peretele de nord al pasajului (Axul A) cu amprenta râpei.
Fig. 248 SECTORUL 4 (centru). Peretele de nord al pasajului (Axul A) cu amprenta râpei.
Fig. 249 SECTORUL 4 (centru). Peretele de nord al pasajului (Axul A) cu amprenta râpei.
Fig. 250 SECTORUL 4 (centru). Peretele de nord al pasajului (Axul A) cu amprenta râpei.
Fig. 251 SECTORUL 4 (centru). Peretele de sud al pasajului (Axul B) cu amprenta râpei.
Fig. 252 SECTORUL 4 (centru). Peretele de sud al pasajului (Axul B) cu amprenta râpei.
Sus - baza Imobilului 4D; jos - Fântâna şi Imobilul 4B (stânga) şi Imobilului 4D (dreapta).
Fig. 253 SECTORUL 4 (centru). Peretele de sud al pasajului (Axul B) cu amprenta râpei.
Fig. 254 SECTORUL 4 (centru). Peretele de sud al pasajului (Axul B) cu amprenta râpei.
Fig. 255 SECTORUL 4 (centru).
Secţiuni verticale - peretele de nord (Axul A) şi de sud (Axul B), cu profilul râpei.
Fig. 256 SECTORUL 4 (centru). Râpa Galbenă - imaginea satelitară din 2012
(www.google.com) suprapusă de planul zonei din anul 1807. Legendă: linia roşie punctată -
pasaj; linia albastră - forajul realizat pentru canalul de evacuare a apei din pasaj; linia albă şi
neagră punctată - limitele probabile ale râpei; linia neagră punctată (subţire) - deviere utilităţi.
Fig. 257 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4A - casa Vasiliu din str. Lăpuşneanu, nr. 4.
Fig. 258 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B – Palatul Walter-Diamant din str. Lăpuşneanu nr.6.
planuri: 1.Reconstituirea planului parterului după documente de arhivă; 2. Planul subsolului după
documentele din arhivă; 3. Planul structurii de rezistenţă a imobilului; 4. Planul beciurilor
identificate în săpătura arheologică; 5. Planul pivniţelor identificate în săpătura arheologică;
6. Pivniţă (beci?) exterior imobilului.
Legendă: a - acces spre nivel inferior; b - acces spre galerii de sub str. Lăpuşneanu.
Fig. 259. SECTORUL 4 (centru). Ţăruşi pentru stabilizarea pământului.
Fig. 260 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 261 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 262 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 263 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 264 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 265 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 266 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 267 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii cu canalizaţia exterioară.
Fig. 268 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii..
Fig. 269 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 270 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 271 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 272 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 273 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 274 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 275 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 276 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 277 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 278 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 279 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 280 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 281 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 282 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 283 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 284 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 285 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 286 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 287 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 288 SECTORUL 4 (centru). Imobil 4B - detalii.
Fig. 289 SECTORUL 4 (centru). Sus - detalii cu Imobilul 4B, fântâna şi Imobilul 4D;
Jos - detalii Imobilul 4B şi fântâna.
Fig. 290 SECTORUL 4 (centru). Secţiuni longitudinale N4-N4' şi S4-S4' (vedere spre nord)
(a se vedea Fig.246), cu reprezentarea structurilor constructive descoperite.
Linia punctată - profilul râpei.
.

Fig. 291 SECTORUL 4 (centru). Zona dintre Imobilul 4B şi Imobilul 4C. Detalii.
Fig. 292 SECTORUL 4 (centru). Zona dintre Imobilul 4B şi Imobilul 4C. Detalii.
Fig. 293 SECTORUL 4 (centru). Zona dintre Imobilul 4B şi Imobilul 4C. Detalii.
Fig. 294 SECTORUL 4 (centru). Imobilul 4C - detalii.
Fig. 295 Delimitarea SECTORULUI 5 (est).

Fig. 296 SECTORUL 5 (est) înainte de începerea lucrărilor.


Fig. 297 SECTORUL 5 (est). Planul general al pasajului.

Fig. 298 SECTORUL 5 (est). Planul pasajului suprapus de planul imobilelor din anul 1972.
Fig. 299 SECTORUL 5 (est). Profil stratigrafic transversal pe traseul pasajului.

Fig. 300 SECTORUL 5 (est). Profil stratigrafic transversal pe traseul pasajului - detalii.
Se observă nivelul de sol negru-brun, conducta din fontă cu diametru de 355mm de aducţiune a
apei de la Timişeşti (1907-1911) şi cea de distribuţie a apei în oraş cu diametrul de 145mm
(dreapta) şi conducte telefonice (stânga).
Fig. 301 SECTORUL 5 (est). Profil stratigrafic transversal pe traseul pasajului - detalii.
Se observă nivelul de sol negru-brun, conducta din fontă cu diametru de 355mm de aducţiune a
apei de la Timişeşti (1907-1911) şi cea de distribuţie a apei în oraş cu diametrul de 145mm
(dreapta).

Fig. 302 SECTORUL 5 (est). Profil stratigrafic transversal pe traseul pasajului - detalii.
Se observă nivelul de sol negru-brun şi groapa pentru conducta magistrală de apă (800mm).
Fig. 303 SECTORUL 5 (est). Conducta magistrală de apă cu diametrul de 800mm
(diverse aspecte).
Fig. 304 SECTORUL 5 (est). Canalizare magistrală.
Fig. 305 SECTORUL 5 (est). Diverse aspecte: cabluri electrice şi telefonice, canalizare, etc.
Fig. 306 SECTORUL 5 (est). Stâlpi de lemn pentru iluminare publică.
Fig. 307 SECTORUL 5 (est). Conducta de olane cu diametrul de 100mm,
protejată de cărămizi subţiri presate manual aşezate în triunghi (jos).
Fig. 308 SECTORUL 5 (est). Frontul de imobile rămas în afara perimetrului pasajului.
Fig. 309 SECTORUL 5 (est). Frontul de imobile rămas în afara perimetrului pasajului.
Fig. 310 SECTORUL 5 (est). Frontul de imobile rămas în afara perimetrului pasajului,
identificate în timpul etapei de deviere a utilităţilor.
Fig. 311 Zona exterioară a pasajului. Etapa - devierea utilităţilor.
Legendă: Zona 1 - pe partea dreaptă a b-dului Independenţei, în zona clădirii noi Romtelecom şi
până în faţa vechiului palat al telefoanelor; Zona 2 - fosta râpă (a se corobora cu Fig. 146); Zona
3 - începutul b-dului Carol I; Zona 4 - fosta clădire a Jokey Club.
Fig. 312 Zona 1. Zidul sudic al demisolului clădirii din dreptul clădirii noi a Romtelecom.

Fig. 313 Zona 1. Vedere dinspre nord a rămăşiţelor pivniţei de sub construcţia din dreptul
clădirii noi a Romtelecom.
Fig. 314 Zona 1. Zidul sudic al demisolului clădirii din dreptul clădirii noi a Romtelecom, ce
prezintă cu intervenţiile suferite în timp.

Fig. 315 Zona 1. Profil nordic al gropii pentru fundaţiile clădirii noi a Romtelecom.
Fig. 316 Zona 1. Zidul nordic cu pilaştrii pivniţei
de pe partea dreaptă a b-dului Independenţei.

Fig. 317 Zona 1. Fig. 6. Pilastrul sudic al traveei pivniţei din b-dul Independenţei
Fig. 318 Zona 1. Zidurile ale unui imobil de pe partea dreaptă a b-dului Independenţei,
demolat pentru extinderea carosabilului.

Fig. 319 Zona 1. detaliu al imobilului de pe partea dreaptă a b-dului Independenţei,


demolat pentru extinderea carosabilului, cu pivniţa.
Fig. 320 Zona 2. Umpluturi în zona fostei râpi.
Fig. 321 Zona 3. Zona de jocţiune a fostei canalizări cu noua canalizare.

Fig. 322 Zona 3. Conducta de 210 mm din olane din lut ars.
Fig. 323 Zona 3. Conducta de 210 mm din olane din lut ars.

Fig. 324 Zona 3. Conducta de 210 mm din olane din lut ars (detaliu).
Fig. 325 Zona 4. Fosta clădire Jokey Club, cu detalii ale subsolului.
Fig. 326 Obiecte rezultate în urma cercetării arheologice, incluse în inventarul Muzeului de
Istorie a Moldovei. 1. Cartuş - INV 23360; 2. Pipă - INV 23361.
Fig. 327 Obiecte rezultate în urma cercetării arheologice, incluse în inventarul Muzeului de
Istorie a Moldovei. Recipiente din sticlă: 1. - INV 23362; 2 . - INV 23363; 3. - INV 23364;
4. - INV 23365; 5. - INV 23366; 6. - INV 23367; 7. - INV 23368; 8. - INV 23369;
9. - INV 23370; 10. - INV 23371; 11. - INV 23372; 12. - INV 23373.
Fig. 328 Obiecte rezultate în urma cercetării arheologice, incluse în inventarul Muzeului de
Istorie a Moldovei. Recipiente din sticlă: 1. - INV 23374; 2 . - INV 23375; 3. - INV 23377;
4. - INV 23376; 5. - INV 23381; 6. – INV 23405; 7. - INV 23379; 8. - INV 23380;
9. - INV 23378; 10 – INV 23406.
Fig. 329 Obiecte rezultate în urma cercetării arheologice, incluse în inventarul Muzeului de
Istorie a Moldovei. 1. Capac de sobă - INV 23382; Cărămizi: 2 - INV 23383; 3. - INV 23384;
4. - INV 23385; 5. - INV 23386; 6. - INV 23387; 7. - INV 23388; 8. - INV 23389;
9. - INV 23390; 10. - INV 23404; Olane: 11. - INV 23391; 12. - INV 23392.
Fig. 330 Obiecte rezultate în urma cercetării arheologice, incluse în inventarul Muzeului de
Istorie a Moldovei. Pietre din zidurile structurilor constructive: 1. - INV 23393; 2 - INV 23394;
3. - INV 23395; 4. - INV 23396; 5. - INV 23397; 6. - INV 23398.
Fig. 331 Obiecte rezultate în urma cercetării arheologice, incluse în inventarul Muzeului de
Istorie a Moldovei. Conductă din fontă cu diametrul nominal de 355 mm de aducţiune a apei de
la Timişeşti (1907-1911): 1. - INV 23399; 2. - 233400; Conductă din fontă cu diametrul nominal
de 145 mm de distribuţie a apei în oraş din conducta de aducţiune a apei de la Timişeşti (1907-
1911): 3. - INV 23401; 4. - 233402; Anvelopă Victoria Fabricată în RPR: 5. - INV 23403.
Fig. 332 Reprezentarea pantelor versantului dealului pornind din zona Pieţii M. Eminescu.
Fig. 333 Piaţa „Mihai Eminescu” şi pasajul rutier (2015).
PRINTED IN ROMANIA

PIM
Tipar digital realizat la  
 
   – 700497
Tel.: 0730.086.676, 0732.430.407, 0733.004.203;
Fax: 0332.440.715
E-mail: editura@pimcopy.ro
www.pimcopy.ro