1

Departamentul Situaţii Excepţionale a Republicii Moldova

PROTECŢIA CIVILĂ

(material didactic pentru studenţi a instituţiilor de învăţămînt superior)

Chişinău 2003
2

P R E F A Ţ Ă
 3
Protecţia civilă este un obiect (curs) care vine să faciliteze însuşirea cunoştinţelor şi
perfecţionarea calităţilor manageriale ale studenţilor în vederea realizării măsurilor de protecţie şi
intervenţie privind protecţia populaţiei, valorilor culturale şi bunurilor materiale în caz de calamităţi
naturale, catastrofe şi avarii cu caracter tehnogenic.
Cursul se adresează studenţilor, în egală măsură, atît pentru comportamentul individual, cît mai
ales pentru coordonarea eforturilor unor microgrupuri, în cazul instituirii unor situaţii excepţionale.
Necesitatea elaborării unui asemenea curs rezultă din faptul că în acest domeniu vast al
protecţiei populaţiei şi valorilor materiale se utilizează noţiuni, concepte, principii şi proceduri operaţionale
cu caracter de noutate. De asemenea, complexul material bibliografic, din ţară şi din străinătate, se impune
a fi sistematizat şi adaptat, în permanenţă, la desele noutăţi survenite în realitatea economico-socială a
ţării.
Nu în ultimul rînd, cursul răspunde nevoii permanente de cunoaştere, de către studenţi, a actelor
normative care reglementează comportamentul acestora în caz de dezastre, relaţiile cu instituţiile de profil
ale statului, drepturile şi obligaţiile acestora rezultate din asemenea relaţii.
Aceste considerente demonstrează că apariţia cursului de faţă va facilita accesul studenţilor şi
viitorilor absolvenţi la materialul bibliografic indicat şi va constitui un ghid privind modul de comportare în
situaţii speciale, generate de dezastre.
Obiectivele urmărite în pregătirea pentru protecţia civilă sînt :
- completarea cunoştinţelor studenţilor cu noi noţiuni din sfera protecţiei civile, aprofundarea
cunoştinţelor din domeniul legislaţiei ce reglementează activitatea cetăţenilor pe linia
protecţiei civile;
- acumularea cunoştinţelor în domeniul organizării protecţiei populaţiei, valorilor culturale şi
proprietăţii în caz de calamităţi, catastrofe şi avarii;
- cunoaştereas principiilor organizatorice privind funcţionarea unităţilor economice în
condiţii extreme;
- însuşirea deprinderilor practice de organizare şi efectuare a acţiunilor de salvare –
deblocare;
- însuşirea noţiunilor de prim ajutor medical, exersarea procedeelor de acordare a acestora,
cunoaşterea măsurilor ce se impun pentru pregătirea psihologică a populaţiei

PREGĂTIRE GENERALĂ
1. ORGANIZAREA PROTECŢIEI CIVILE
1.1 Scurt istoric
Problematica protecţiei civile cuprinde o diversitate de aspecte care au tangenţă atît cu domeniul militar cît, mai cu
seamă, cu cel civil.
4
Pentru eliminarea unor confuzii privind conţinutul noţiunii de protecţie (apărare) civilă au fost date mai multe
definiţii, conţinutul acestora fiind influenţat de către doctrina existentă la un moment dat. Una dintre acestea avea următorul
conţinut : “Apărarea civilă este o componentă a sistemului apărării naţionale care împreună cu celelalte elemente ale sistemului,
materializează participarea întregului popor la apărarea patriei, însumînd măsurile pentru apărarea populaţiei împotriva
atacurilor din aer ale inamicului”. Această definiţie restrîngea conţinutul activităţilor de protecţie civilă numai la situaţia de
război, situaţiile de dezastre şi măsurile ce se impun în astfel de cazuri fiind neglijate sau tratate tangenţial.
Definiţia acceptată în momentul de faţă este următoarea : “Protecţia Civilă este o componentă a măsurilor luate, a
activităţilor desfăşurate în scopul asigurării protecţiei populaţiei, a bunurilor materiale, valorilor culturale şi a factorilor de mediu
în caz de război sau dezastre”.
Cea de a doua definiţie răspunde atît situaţiei de război, cît şi situaţiilor de dezastre.
În forme asemănătoare întîlnim conţinutul acestei definiţii şi în legislaţia de specialitate a altor ţări cu care
colaborăm.
Analizînd conţinutul noţiunii de protecţie civilă se poate spune că, din cele mai vechi timpuri au existat preocupări
pentru protecţia populaţiei şi a bunurilor materiale. Istoria ne pune la dispoziţie nenumărate exemple. În marea lor majoritate
acţiunile militare erau precedate de acţiuni de evacuare a populaţiei neluptătoare (copii, femei, bătrîni) sau a bunurilor materiale.
Referitor la acţiunile militare de la Rovine din 1394, N. Iorga consemna : “Mircea retrage din calea duşmanului pe
femei şi copii, adăpostindu-i în munţi…”. Asemenea modalităţi de acţiune întîlnim la majoritatea domnitorilor Ţărilor Române.
Primele mărturii scrise despre protecţia populaţiei în caz de război le întîlnim în Scrisoarea lui Neagoe Basarab,
domn al Ţării Româneşti (1512-1521), către fiul său Theodosie, în care spunea : “Iar feciorii boiarilor tăi şi a slugilor să fie
înapoi de unde se va da războiul. Iar să nu cumva să laşi feciori boiarilor şi ai slugilor tale înaintate şi tu să te dai să faci
înapoi şi aceea să cază în mâna vrăjmaşilor tăi în robie.
Pentru aceea te învăţ fătul meu : feciorii şi fetele şi femeile boiarilor şi slugilor tale să fie mai îndărăt, iar
războiul să-l faci să fie în faţă ”.
Evoluţia ulterioară a modului de acţiune pentru protecţia populaţiei şi a bunurilor materiale este în strînsă legătură
cu evoluţia ştiinţei, şi, în mod deosebit, cu evoluţia modului de desfăşurare a războaielor.
Primul război mondial a adus o serie de elemente noi care au influenţat modul de organizare a protecţiei populaţiei
şi a bunurilor materiale.
Elocvente în acest sens sînt cel puţin două elemente : folosirea unui nou mijloc de desfăşurare a acţiunilor militare
– avionul şi folosirea în mod organizat a substanţelor toxice de luptă. Este pentru prima dată cînd se ajunge la concluzia că în
situaţii de conflict sînt afectate nu numai armatele beligerante, ci şi o bună parte a populaţiei civile şi de aici necesitatea protejării
acesteia.
După 1940, concepţia realizării măsurilor de protecţie a populaţiei şi sistemul structurilor organizatorice au fost
influenţate de către structurile existente în cadrul URSS. Elementul de bază care se avea în vedere era legat de iminentul pericol
al folosirii de către inamic a armelor de nimicire în masă, în mod deosebit al armei nucleare. Această perioadă a durat pînă la
sfîrşitul deceniului VIII.
În condiţiile actuale doctrina şi tematica ce ţine de domeniul protecţiei civile a suferit schimbări radicale.
Reformele social-economice de mari proporţii şi cele politice din ultimii ani au adus schimbări organizatorice în structura
funcţională a tuturor sferelor de activitate în Republica Moldova. Aceste schimbări auinfluenţat în deplină măsură şi asupra
sistemului protecţiei civile a republicii. O dată cu diminuarea încordării situaţiei internaţionale şi a pericolului războiului nuclear
se schimbă şi priorităţile sistemului protecţiei civile. Accentul se pune nu numai pe condiţiile generate de un conflict armat, dar
pe primul plan apare problema asigurării securităţii populaţiei, a valorilor ei materiale şi culturale de stările generate de situaţii
excepţionale, condiţionate de o catastrofă ecologică, calamitate naturală sau o avarie cu caracter tehnogenic. Problemele
protecţiei populaţiei trasate faţă de factorii periculoşi şi nocivi ai avariilor tehnogenice, catastrofelor şi calamităţilor naturale
asupra omului ocupă un loc de frunte în şirul problemelor ce se plasează în faţa protecţiei civile. Dezvoltarea vertiginoasă a
progresului tehnico-ştiinţific şi apariţia tehnologiilor performante determină o creştere constantă a numărului şi forţei
distrugătoare a catastrofelor cu caracter tehnogenic şi naturale, iar pagubele cauzate de ele se estimează la milioane de lei.
Cauzele rezidă în concentrarea excesivă în unele regiuni şi oraşe a obiectelor industriale, complicarea proceselor tehnologice,
utilizarea unei cantităţi enorme de substanţe şi materiale explozibile, periculoase din punct de vedere radioactiv, chimic şi
biologic, complicarea şi scumpirea măsurilor tehnicii de securitate, elaborărilor metodelor, modurilor şi mijloacelor de protecţie a
personalului şi populaţiei.
Trebuie de remarcat că în Republica Moldova problema prevenirii şi lichidării avariilor şi catastrofelor a căpătat un
aspect deosebit ce rezultă din situaţia social-economică, descreşterea producţiei, uzarea fondurilor fixe de producţie, folosirea
combustibilului nestandart, lipsa de responsabilitate a unor conducători, atenuarea controlului din partea organelor de stat de
supraveghere.

Pentru noi acest moment este actual, deoarece Republica Moldova este amplasată într-o zonă seismică, unde
puterea seismului poate ajunge la 9 grade (pe scara Richter). Cutremurele de pămînt de 9 grade s-au declanşat pe teritoriul
republicii noastre în anii 1865, 1884, 1934, 1940 şi de 7,5 grade în 1986.
O mare calamitate pentru republică sînt vînturile puternice însoţite de întroieniri – iarna şi ploile torenţiale cu
grindină – vara, care adesea provoacă inundaţii catastrofale.
Pe teritoriul republicii funcţionează circa 250 de obiecte periculoase din punct de vedere chimic, incendiar şi
explozibil, iar la o distanţă de 150-470 km de hotarele ei sînt amplasate 8 staţii atomoelectrice şi nimeni nu poate exclude
posibilitatea repetării tragediei de la Cernobîl din 1986.


N. Iorga, Istoria românilor, v. 3, Bucureşti, 1937 pag. 229

Florica Moisiuc, Dan Zamfirescu, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Ed. Minerva, 1984, cap. VIII,
pag. 179
 5
Anume modalităţile de contracarare a urmărilor distructive ale calamităţilor naturale, avariilor şi catastrofelor sînt
elucidate în prezentul curs, care compare în rol de compendiu al comportării populaţiei în situaţii excepţionale.
Situaţiile excepţionale declanşate pe timp de pace necesită aplicarea unor măsuri urgente pentru lichidarea
consecinţelor lor, executarea lucrărilor de salvare şi de neamînat. Experienţa ultimilor ani ne demonstrează că au apărut
premisele pentru restructurarea nu numai a sistemului existent de protecţie a oamenilor şi a mediului ambiant faţă de acţiunea
distructivă şi nocivă a calamităţilor naturale sau de încălcarea tehnologiei de producţie, dar şi pentru pregătirea omului de acţiuni
raţionale efective, psihologice şi moral îndreptăţite în aceste situaţii.
1.2 Locul, rolul şi atribuţiile Protecţiei Civile
În contextul general de apărare al oricărui stat modern, alături de apărarea militară subzistă ca o componentă
importantă protecţia (apărarea) civilă. Sensul acţiunii celor două componente ale apărării poate fi identic, dar obiectul cel mai des
este diferit. Adoptarea de către majoritatea statelor mici şi mijlocii a doctrinei militare bazate pe principiul “apărarea suficientă”
a readus în atenţie rolul măsurilor de protecţie civilă care fac plauzibilă supravieţuirea în caz de conflict armat.
În doctrinele de apărare ale unor state se regăseşte ideea protecţiei populaţiei statului respectiv împotriva unei
agresiuni militare. Ca activitate de importanţă majoră, Suedia şi Elveţia, consideră protecţia civilă ca al doilea, dacă nu chiar
primul, element din structura de apărare.
Alte state cu democraţii avansate ca Germania, Franţa, Italia, Spania etc. consideră protecţia cetăţeanului
nemobilizat, în mod deosebit a copiilor şi femeilor, ca pe o politică de stat, alocînd sume importante de bani pentru realizarea,
încă din timp de pace, a protecţiei acestora, împotriva efectelor războaielor, cît şi a dezastrelor.
Problematica localizării şi înlăturării urmărilor dezastrelor naturale şi catastrofelor este rezolvată, de regulă, prin
crearea unei structuri organizatorice speciale.
Aceste forţe sînt amplasate proporţional pe întregul teritoriu al ţării, sînt pregătite special pentru acţiuni umanitare,
sau sînt incluse în cadrul forţelor de reacţie (intervenţie) rapidă.
În concluzie, se poate afirma că protecţia civilă are un rol deosebit de important în cadrul structurilor de stat. În
acest cadru general, rolul serviciului protecţia civilă este dat de importanţa şi complexitatea atribuţiilor ce-i revin.
Atribuţiile protecţiei civile sînt următoarele :
1. prevenirea populaţiei asupra declanşării dezastrelor sau atacurilor inamicului
2. protecţia populaţiei împotriva efectelor armelor de nimicire în masă şi convenţionale sau a dezastrelor
3. asigurarea protecţiei bunurilor materiale şi a valorilor culturale
4. participarea la acţiunile de limitare şi de lichidare a consecinţelor dezastrelor sau atacurilor inamicului
5. asanarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată
6. participarea cu forţe şi mijloace specifice la pregătirea economiei naţionale şi a teritoriului în cazul declanşării
dezastrelor sau conflictului armat
7. pregătirea şi efectuarea lucrărilor de salvare şi a altor lucrări de urgenţă în condiţiile situaţiilor excepţionale pentru
lichidarea efectelor acestora
8. organizarea pregătirii multilaterale a populaţiei, a obiectelor economiei naţionale, a forţelor protecţiei civile pentru
desfăşurarea acţiunilor de prevenire a situaţiilor excepţionale şi în condiţiile declanşării acestora
Protecţia civilă în conformitate cu sarcinile ce îi revin, organizează şi realizează un şir de măsuri :
1. organizează forţele necesare capabile să asigure protecţia populaţiei, a proprietăţii de stat în situaţii extreme,
realizează dotarea tehnico-materială şi pregătirea specială, menţinerea în stare permanentă de pregătire pentru a
acţiona în condiţiile situaţiilor excepţionale
2. crează şi menţine în stare permanentă de pregătire sistemele de comandă şi comunicaţii, organizează controlul
situaţiei radiative, chimice, bacteriologice şi antiincendiare pe teritoriul republicii
3. acumulează fondul necesar de edificii de protecţie şi îl menţine în stare permanentă de pregătire pentru adăpostirea
populaţiei supuse pericolului
4. acumulează şi păstreză în siguranţă mijloacele de protecţie individuală
5. asigură protecţia surselor de apă, produselor alimentare, furajelor, animalelor şi plantelor de contaminarea
radioactivă, chimică şi bacteriologică
6. pregăteşte din timp modul de evacuare a populaţiei şi proprietăţii din zonele periculoase
7. informează organele de conducere şi populaţia despre pericolul situaţiilor excepţionale, aduce în stare de pregătire
completă forţele şi mijloace protecţiei civile, conduce şi dirijază acţiunile lor la efectuarea lucrărilor de salvare
8. acordă ajutor sinistraţilor
9. antrenează unităţile economice în acţiunile de prevenire şi lichidare a efectelor situaţiilor excepţionale
10. exercită controlul asupra efectuării măsurilor de profilaxie pentru a diminua probabilitatea apariţiei situaţiilor
excepţionale şi a reduce proporţiile lor pentru a asigura securitatea şi stabilitatea funcţionării tuturor ramurilor şi
obiectelor economiei naţionale
11. asigură securitatea antiincendiară a obiectelor economiei naţionale, populaţiei în scopul aplanării incendiilor
12. organizează şi efectuiază instruirea populaţiei, unităţilor economice în vederea asigurării securităţii vieţii în situaţii
excepţionale
1.3 Organizarea şi structura Protecţiei Civile în R. Moldova
Protecţia Civilă a R. Moldova reprezintă un sistem de măsuri şi acţiuni întreprinse la nivel de stat pe timp de pace
şi război, pentru asigurarea protecţiei populaţiei, proprietăţii în condiţiile calamităţilor naturale şi ecologice, avariilor şi
catastrofelor, epifitotiilor, epizootiilor, incendiilor, precum şi în cazul aplicării armelor de nimicire în masă.
În caz de situaţie excepţională autorităţile publice locale elaborează şi aprobă măsuri de acţiuni adecvate, reflectate
în planurile speciale şi programele de protecţie civilă.
Protecţia civilă include :
- organele de conducere
6
- reţeaua naţională de observare şi control de laborator asupra stării mediului ambiant şi obiectelor potenţial
periculoase
- forţele şi mijloacele de lichidare a efectelor situaţiilor excepţionale
- sistemul de instruire pentru protecţia civilă
Protecţia civilă este organizată conform principiul teritorial de producţie în corespundere cu organizarea
administrativ-teritorială a republicii, cuprinzînd toate ramurile economiei naţionale. Organizarea Protecţiei civile poartă un
caracter obligatoriu.
Responsabilitatea pentru pregătirea organelor protecţiei civile o poartă Guvernul Republicii Moldova, ministerele,
departamentelor, administraţia publică locală, unităţile economice.
Conducerea nemijlocită a Protecţiei civile în R. Moldova o exercită Departamentul pentru Situaţii Excepţionale,
care include militari şi persoane civile ce poartă răspundere pentru pregătirea generală la îndeplinirea sarcinilor ce le revin.
Departamentul SE efectuiază :
- coordonarea activităţii ministerelor, departamentelor şi administraţiei publice locale, unităţilor economice în
domeniul protecţiei civile
- informează organele de administrare a protecţiei civile despre pericolul şi apariţia situaţiilor excepţionale
- adoptă, în limita competenţei sale, decizii în problemele organizării şi realizării protecţiei civile
- elaborează şi realizează programe speciale de protecţie a populaţiei şi bunurilor materiale de pregătire şi dotare a
formaţiunilor PC
- organizează efectuarea lucrărilor de salvare în cazul situaţiilor excepţionale
- elaborează proiecte de acte normative şi planuri cu privire la protecţia civilă şi prezintă Guvernului spre examinare
în modul stabilit de lege
- organizează şi susţine colaborarea internaţională în domeniul protecţiei civile
- organizează alte măsuri în conformitate cu legislaţia în vigoare
Forţele Protecţiei Civile
Problematica localizării şi lichidării consecinţelor dezastrelor naturale şi catastrofelor este rezolvată, de regulă, prin
crearea unei structuri organizatorice speciale.
Aceste forţe sînt amplasate proporţional pe întregul teritoriu al republicii, sînt pregătite şi dotate special pentru
acţiuni în situaţii excepţionale.
Forţele protecţiei civile includ subunităţile, formaţiunile PC, Direcţia de salvatori şi pompieri, formaţiuni
specializate, instituţii şi organizaţii speciale.
Conducerea nemijlocită a forţelor protecţiei civile, destinate lichidării efectelor situaţiilor excepţionale, se exercită
prin intermediul Statului Major al Departamentului pentru Situaţii Excepţionale.
Formaţiunile specializate ale ministerelor, departamentelor, menite să exercite controlul permanent asupra stării
mediului ambiant, obiectivelor potenţial periculoase ale economiei naţionale şi să lichideze efectele situaţiilor excepţionale
acţionează conform dispoziţiilor ministerelor şi departamentelor respective, responsabile pentru starea de pregătire a
formaţiunilor menţionate pentru a îndeplini sarcinile ce le revin.
Formaţiunile PC se completează din rîndul populaţiei apte de muncă. Ele se crează conform principiului teritorial
de producţie şi se organizează la nivel de republică, oraş, sat (comună), la nivel de unitate economică.
În componenţa formaţiunilor PC sînt incluse în mod obligatoriu cetăţenii Republicii Moldova : bărbaţi – de la 18
pînă la 60 ani ; femei – de la 18 pînă la 55 ani.
Numărul formaţiunilor, structura de organizare a lor, asigurarea tehnico-materială şi modul de utilizare sînt
stabilite în Regulamentul formaţiunilor PC.
Responsabilitatea pentru pregătirea formaţiunilor PC în scopul îndeplinirii sarcinilor ce le revin, o poartă
conducătorii obiectelor economiei naţionale, în baza cărora sînt create aceste formaţiuni.
Observările asupra poluării mediului ambiant cu substanţe radioactive, toxice şi bacteriologice este efectuată de
către reţeaua naţională de observare şi control de laborator (RNOCL) care include: centrele şi instituţiile sanitaro-igienice şi
antiepidemice ale Ministerului Sănătăţii, reţeaua de staţii ale serviciului “Hidrometeo” a Ministerului Mediului, laboratoarele
veterinare, agrochimice, staţiile de protecţie a plantelor de pe lîngă Ministerul Agriculturii.
RNOCL include instituţiile principale (municipale, judeţene) laboratoarele centrale specializate şi centrele de
cercetare bacteriologice. Numărul de instituţii şi laboratoare ale RNOCL este aprobat de Guvern.
Observările şi controlul de laborator se organizează şi se efectuiază în conformitate cu Regulamentul ROCL.
Responsabilitatea pentru activitatea instituţiilor şi laboratoarelor, ce intră în componenţa ROCL, revine
conducătorilor respectivi.
Coordonarea şi controlul asupra activităţii RNOCL se exercită de către Departamentul Situaţii Excepţionale.
1.4 Dezvoltarea colaborării internaţionale în domeniul PC
În condiţiile în care lumea susţine mai puţin ideia războaielor şi se preocupă tot mai mult de limitările efectelor
produse de dezastre, cooperarea internaţională în domeniul Protecţiei civile este cu atît mai necesară cu cît dezastrele sînt
inevitabile, imprevizibile şi, în egală măsură, fără frontieră.
Pornind de la unul din principiile de bază elaborate de către cei care au conceput Strategia şi Planul de acţiune
pentru o lume mai sigură în cadrul “Deceniului internaţional de reducere a efectelor dezastrelor naturale” (Yokohama 1994) se
poate spune că : “fiecare ţară deţine prima responsabilitate pentru protecţia propriului popor, a infrastructurii şi a altor bunuri
materiale în faţa impactului provocat de dezastrele naturale”.
Dezastrele care au afectat Europa de est şi alte regiuni ale lumii au demonstrat că ele lovesc cu aceeaşi intensitate şi
cu aceleaşi urmări grave, toate ţările lumii, indiferent că este vorba de o ţară bogată sau săracă şi, ca atare, ele trebuie tratate în
egală măsură de către noi toţi, de către organismele internaţionale cu responsabilităţi în managementul dezastrelor. Datele
statistice demonstreză că în fiecare an numărul sinistraţilor în urma calamităţilor naturale creşte cu 6 %. Conform datelor
Centrului de cercetări în domeniul catastrofelor epidemice (Bruxelle), în perioada anilor 1965 – 1992, din cauza catastrofelor
 7
naturale pe glob au decedat 3,6 milioane de oameni şi au avut de suferit peste 3,0 miliarde de oameni. Pagubele materiale
estimate pe plan mondial au constituit 340 miliarde de dolari americani.
Aceste condiţii au generat unirea forţelor a majorităţii statelor lumii, recunoscînd importanţa cooperării
internaţionale în domeniul intervenţiei în caz de dezastre, accidente şi catastrofe.
Cooperarea în lume şi la nivel comunitar în domeniul protecţiei civile se realizează de către Organizaţia
Internaţională de Protecţie civilă, Republica Moldova aderînd la această organizaţie ca al 48 membru în ianuarie 1997.
Colaborarea internaţională în domeniul protecţiei civile se efectuiază în conformitate cu acordurile internaţionale şi
bilaterale în scopul asigurării securităţii generale şi regionale. Această colaborare este orientată spre :
- realizarea unei politici unice în domeniul prognozării, prevenirii, diminuării şi înlăturării consecinţelor situaţiilor
excepţionale
- participarea contunuă la proiecte internaţionale cu privire la protecţia civilă
- schimbul liber privind informaţii şi realizări tehnico-ştiinţifice în domeniul protecţiei civile
- schimbul de experienţă în vederea organizării şi conducerii protecţiei civile
- acordarea ajutorului umanitar şi altui ajutor sinistraţilor în urma consecinţelor situaţiilor excepţionale
- atragerea reciprocă a forţelor protecţiei civile la lichidarea consecinţelor situaţiilor excepţionale în baza acordurilor
internaţionale şi cererilor reciproce
Relaţiile internaţionale ale Republicii Moldova în domeniul protecţiei civile sînt reglementate prin adoptarea unor
acte normative:
- Hotărîrea Guvernului nr. 120 din 12.02.2001 “Despre aprobarea regulamentului privind Legea Republicii Moldova nr.
595-XIV din 12.09.1999 privind tratatele internaţionale”
- Hotărîrea Guvernului nr. 120 din 12.09.1999 “Despre aprobarea Regulamentului privind privind mecanismul de încheiere
a tratatelor internaţionale”
Republica Moldova a semnat acorduri bilaterale cu statele vecine:
- Acord între Ministerul Apărării al Republicii Moldova şi ministerul Apărării al României în domeniul prevenirii
accidentelor industriale, calamităţilor naturale şi lichidarea consecinţelor lor (februarie 1993)
- Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Federaţiei Ruse cu privire la cooperarea în domeniul prevenirii
accidentelor industriale, calamităţilor naturale şi lichidarea consecinţelor lor (ianuarie 1995)
- Acord între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Ukrainei cu privire la cooperarea în domeniul prevenirii
accidentelor industriale, calamităţilor naturale şi lichidarea consecinţelor lor (august 1998)
- Acord cu privire la cooperarea în domeniul prevenirii şi lichidării consecinţelor situaţiilor excepţionale cu caracter natural
şi tehnologic a ţărilor CSI (ianuarie 1993)
Republica Moldova deţine acorduri în cadrul organismelor internaţionale:
- Acordul dintre ONU şi Guvernul Republicii Moldova cu privire la măsurile de urgentare a importului ajutoarelor
umanitare şi a averii personalului de acordare a ajutorului în caz de calamităţi şi în situaţii excepţionale (septembrie
1999)
- Acordul de cooperare între Guvernele ţărilor membre la Cooperarea Economică a Mării Negre (CEMN) în domeniul
lichidării consecinţelor calamităţilor naturale şi tehnologice (martie 1998)
- Acordul Parţial Deschis al Consiliului Europei EUR-OPA Riscuri Majore cu privire la prevenirea, protecţia şi
acordarea ajutorului în caz de calamităţi cu caracter natural şi tehnologic de mare amploare (noiembrie 1997)
Republica Moldova colaborează cu multiple organisme internaţionale în domeniul protecţiei civile:
- Organizaţia Trans-Atlantică de Nord (NATO) cu sediul la Bruxell, Belgia
- Înaltul Comitet de Planificare a Situaţiilor de Urgenţă (SCEPC) creat în 1989
- Comitetul Protecţiei Civile (CRC) creat în 1986
- Centrul Euro-Atlantic de Coordonare şi Reacţionare în caz de Dezastru (EADRCC) creat în 1998
- Organizaţia Internaţională de Protecţie Civilă (OIPC) cu sediul la Geneva, Elveţia, creată în 1931. (40 de state
membre şi 14 state cu statut de observator. Republica Moldova activează ca observator din 1991, din ianuarie 1997 –
membru permanent cu împuterniciri depline)
Republica Moldova participă în cadrul diferitor programe internaţionale:
- Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD/ONU) – realizat în perioada 1995-1998
- Deceniul Internaţional ONU pentru Diminuarea Pericolului Calamităţilor Naturale (DIDPCN)
- Programul Parteneriat pentru Pace (PfP) – încadrat în 1994

2. MANAGEMENTUL DEZASTRELOR
2.1 Caracteristici specifice managementului dezastrelor
În cursul istoriei sale civilizaţia umană a fost permanent însoţită de seismuri, erupţii vulcanice, inundaţii, uragane
şi alte calamităţi naturale. Secolul XX şi, în mod deosebit, a 2-a jumătate a lui se caracterizează prin dezvoltarea rapidă a
progresului tehnico-ştiinţific, fapt care şi determină tendinţa creşterii numărului şi amploarea catastrofelor tehnogene: creşte
numărul victimelor umane, volumul pagubelor materiale, se agravează starea ecologică etc. Fenomenele care fac să crească
vulnerabilitatea societăţii umane faţă de dezastre sînt :
● creşterea populaţiei
● urbanizarea excesivă
● degradarea mediului
● lipsa de educaţie în această direcţie
● lipsa de structuri locale specializate în managementul dezastrelor
● sărăcia
● economii instabile şi dezvoltate haotic
8
● ineficienţa cooperării internaţionale şi regionale în domeniu
Definiţie : managementul dezastrelor poate fi definit ca totalitatea cunoştinţelor referitoare la procesul conducerii
măsurilor în pre şi acţiunilor în post dezastru astfel încît efectele producerii unei calamităţi să fie reduse la maximum în
condiţiile unui consum minim de eforturi materiale şi umane.
Managementul dezastrelor este o ştiinţă şi în acelaşi timp o artă, reprezintă un mod de conducere a unei
colectivităţi alcătuite din diverse categorii sociale, vîrste, pregătiri şi nivel de cultură, în cadrul unor rigori, mai mult sau mai
puţin precise, de utilizare optimă şi eficienţă a tuturor tipurilor de resurse pentru realizarea scopului propus.
Managementul dezastrelor este o ştiinţă pentru că întruneşte toate criteriile referitoare la definirea şi cuantificarea
elementelor teoretice cauză-efect în producerea dezastrelor, utilizează permanent explicaţii logice fenomenologice însoţite de
relaţii de calcul dintr-un aparat matematic în permanentă şi continuă dezvoltare.
Este o artă a conducerii eficiente a unor grupuri sau colectivităţi de oameni, de cele mai multe ori formate ad-hoc
şi în afara unui cadru perfect instituţionalizat, dictate de forma şi amploarea evenimentului; este o artă pentru că, conduce
măsurile pre, dar mai ales a acţiunilor post dezastru; are menirea de a contracara efectele unor fenomene inevitabile cum sînt :
panica, starea de spirit şi psihică a oamenilor în faţa unor realităţi dure, lupta cu supravieţuirea şi depăţirea momentelor grele în
plan socio-economic, de a se manifesta în orice situaţie şi de a răspunde prompt nenumăratelor semne de întrebare care se pun în
situaţiile extreme.
Constituie un act politic de largă participare a tuturor categoriilor de oameni la acţiuni menite să stopeze sau să
amelioreze efectele dezastrului, este un act politic pentru că statul adoptă în politica sa internă măsuri politice adecvate de
prevenire care guvernează întreaga activitate de prevenire şi acţiunile de intervenţie în caz de dezastru şi cuprinde toate funcţiile
pe scară ierarhică atât în amonte cît şi în aval.
Managementul dezastrelor este un act social pentru că în totalitate vizează omul, colectivitatea umană, pentru
scopul esenţial de depăşire a momentelor grele cauzate de dezastru. Actul social se manifestă prin intervenţiile concentrate ale
oamenilor valizi în favoarea oamenilor care au avut de suferit şi se află încă într-o stare fizică şi psihică deosebită, pe deplin
explicabilă, cauzată de vătămări, dar mai ales de pierderi umane şi materiale, de cele mai multe ori greu de recuperat.
Actul social al managementului dezastrelor se defineşte ca o acţiune globală a tuturor membrilor societăţii în lupta
cu manifestările brutale ale unor fenomene imprevizibile.
Managementul dezastrelor constituie o preocupare politică şi socială a statului indiferent de forma de guvernare,
care trebuie să fie pregătit să răspundă şi să facă faţă tuturor problemelor ce apar în astfel de situaţii, chiar şi în afara oricăror
manifestări ale cadrului politic general conjunctural, economic şi social.
Problematica dezastrelor prezintă un interes sporit şi efectele dăunătoare pe care aceste fenomene le au asupra
populaţiei, mediului ambiant şi bunurilor materiale fac necesară cunoaşterea acestor fenomene şi a modului în care putem
preveni, sau ne putem apăra în caz de urgenţă.
Nu există nici o raţiune pentru a crede că frecvenţa şi mărimea dezastrelor naturale (endogene) este pe cale să
scadă în viitorul apropiat. Din analiza bazei de date, se poate concluziona că amploarea şi frecvenţa dezastrelor naturale va creşte
pe fondul schimbării climatice globale.
Conştientizarea necesităţii adoptării unor măsuri de prevenire a dezastrelor este în creştere datorită, printre altele,
experienţei directe care a arătat în mod impresionant în ce măsură pot dezastrele să afecteze structura socială în ansamblul ei.
Adoptarea iniţiativei Deceniului Internaţional pentru Reducerea Dezastrelor Naturale – IDNDR de către Adunarea Generală a
ONU în decembrie 1989 a fost propusă la cea de-a VIII-a Conferinţa Mondială de Inginerie Seismică, în discursul Dr. Frank
Press, preşedintele Academiei Naţionale de Stiinţe a SUA. În acest context, protecţia societăţii împotriva dezastrelor a devenit
una din componentele majore ale activităţii deceniului. Mai recent, Conferinţa de la Yokohama, consacrată obiectivelor şi
dezvoltării IDNDR, a pus accentul pe necesitatea de a se crea în întreaga lume o cultură a prevenirii dezastrelor.
Adoptarea măsurilor de protecţie împotriva dezastrelor impune în primul rînd dezvoltarea unui cadru conceptual
coerent. Aceasta este o premisă de bază pentru a adopta orice program judicios de protecţie.
În acest context trebuie luate în consideraţie două concepte de bază: dezastrele şi riscul. Dezastrele sînt
evenimente caracterizate în primul rînd prin următoarele trăsături specifice :
- pierderi grele, importate la scară socială
- prezenţa unor lanţuri de evenimente, generînd tendinţa de extindere a efectelor
- tendinţa de pierdere a controlului evenimentelor
- impact psiho-social puternic
Riscul apariţiei unei situaţii excepţionale – probabilitatea producerii unei situaţii excepţionale, estimată în indicii
corespunzători de risc.
Evaluarea riscului – identificarea pericolelor şi a eventualelor surse ale acestora, cercetarea mecanismului
apariţiei lor, estimarea probabilităţii declanşării evenimentelor identificate ca periculoase şi a consecinţelor acestora, precum şi
însumarea probabilităţilor de apariţie a pericolelor şi a consecinţelor acestora pentru toate variantele posibile de evoluţie a
situaţiei.
Managementul riscului apariţiei situaţiei excepţionale – elaborarea unor planuri antiavarie, a măsurilor tehnico-
inginereşti şi organizatorice privind protecţia populaţiei de riscuri cu caracter natural şi tehnogen în baza evaluării calitative şi
cantitative a riscului apariţiei unei situaţii excepţionale şi prin informarea populaţiei şi structurilor conducătoare despre
rezultatele acestei evaluări.
Riscul semnifică aşteptarea în viitor a unor evenimente cu efecte negative, pe baza extrapolării în privinţa
urmărilor a experienţei trecutului. Aşteptarea şi extrapolarea menţionate pot şi trebuie să fie considerate într-un cadru raţional,
care este în prezent asigurat de teoria probabilităţilor. Este necesar de menţionat principalele categorii de elemente de risc care
sînt semnificative pentru asfel de activităţi. Acestea sînt :
- populaţia ca un întreg, precum şi unele grupuri cu atrubuţii speciale
- bunurile de valoare (clădiri, echipamente, dotări, valori cultural artistice etc.)
- capacităţile productive şi funcţionale de diferite categorii
 9
- lucrările care includ surse de mare risc
- infrastructura urbană precum şi reţelele şi sistemele vitale la nivel naţional şi regional
- sistemele suport (de menţinere) pentru servicii sociale curente de diferite categorii
- mijloacele (capacităţile) de reacţie pentru situaţiile de dezastru
- capacităţile de culegere, stocare şi prelucrare a informaţiei
- mediul natural
Criteriul comun pentru definirea noţiunii de catastrofă în majoritatea ţărilor se consideră un fenomen natural sau o
activitate umană care prezintă un pericol real pentru viaţa oamenilor. În acest context, la catastrofe se referă toate cazurile cînd
sînt 10 şi mai multe victime (recomandarea OMS).
2.2 Evaluarea pierderilor şi necesităţilor de intervenţie
Evaluarea pierderilor la producerea dezastrelor constituie o parte importantă a managementului dezastrelor, care de
cele mai multe ori fundamentează comparat efectele complexe datorate evenimentelor şi ca o consecinţă costurile pentru
dezafectare, refacere, reconstrucţie pentru repunere şi aducere la normal a activităţilor economico-sociale stagnate pentru o
perioadă de timp.
De modul în care managerul se implică în evaluarea corectă a pierderilor pornind de la cunoaşterea structurii
acestor pierderi, depinde fezabilitatea rezultatelor obţinute.
Fără a intra în detalierea elementelor structurale ale calcului pierderilor datorate producerii unui dezastru
menţionăm doar grupele caracteristice care fac obiectul unei analize mai ample ce depăşeşte cadrul compendiului de faţă şi
anume:
■ pierderi umane, care în cazul catastrofelor deseori capătă proporţii. Nu întîplător dezastrele se mai definesc şi ca
evenimente excepţionale în viaţa omului, societăţii şi a naturii, care schimbă brusc bunăstarea, activitatea cotidiană a
populaţiei şi care se soldează cu multiple victime umane.
Pierderile în cazul catastrofelor şi cataclismelor naturale pot fi irecuperabile (decedaţii şi dispăruţii) şi sanitare (traumatizaţii şi
bolnavii ce au pierdut capacitatea de muncă şi necesită asistenţă medicală). Numărul pierderilor atît irecuperabile cît şi cele
sanitare, în fiecare catastrofă variază într-un diapazon larg, în dependenţă de diferite circumstanţe şi cauze : amploarea
catastrofei, intensitatea acţiunii factorilor traumatizanţi, densitatea populaţiei în zona catastrofei, caracterul construcţiilor, ora
producerii catastrofei, gradul şi modul pregătirii populaţiei în caz de cataclisme. De exemplu : în cazul seismurilor de la 22,5
pînă la 45 % de traume apar din cauza acţiunii factorilor traumatizanţi (prăbuşirea blocurilor de piatră, construcţiilor; caderea
sticlei etc.) şi 55 % de traume din cauza comportamentului necorespunzător al populaţiei (panică, necunoaşterea locurilor
protejate şi sigure, acţiuni nechibzuite etc.). În zonele inundaţiilor masive în timp de noapte se înregistrează peste 30 % de
victime, pe cînd ziua – nu mai mult de 15 %.
■ pierderi materiale ca rezultat al unor prăbuşiri totale sau parţiale de obiecte, obiective de investiţii construcţii, clădiri social
culturale care au intrat sub incidenţa propagării acţiunii dezastrelor, evaluare care trebuie făcută în preţuri curente
actualizate
■ costurile operaţiunilor de intervenţie incluzînd atât mijloacele de intervenţie pe cele trei grupe specifice adoptate din
clasificatorul mijloacelor de intervenţie (de comunicare-avertizare-alarmare, mijloace specifice de intervenţie şi mijloace
fixe de uz general din dotarea agenţilor economici a căror utilizare are loc pe principiul rechiziţionării în situaţii extreme),
cît şi forţa de muncă utilizată pe perioada intervenţiilor
■ costurile materialelor şi echipamentelor asigurate pe perioada ajutorului dat persoanelor afectate de dezastru în
limitele unui trai decent pînă la reluarea activităţilor economico-sociale normale
■ cuantificarea volumelor de activităţi neefectuate pe perioada întreruperii obiectivelor pînă la reluarea cursului normal al
vieţii pe diverse ramuri, subramuri sau domenii de activitate economico-socială, eventualele despăgubiri acordate
agenţilor economici pe aceeaşi perioadă
■ costurile minime necesare tuturor operaţiunilor de intervenţie pentru dezafectare, remediere, refacere a unor obiective
pentru redarea în circuitul economic după dezastru
De altfel, trebuie de menţionat faptul că, managerul în domeniul dezastrelor din momentul declarării stării de
necesitate este obligat să instituie un sistem coerent de evaluare şi înregistrare a tuturor elementelor structurale menţionate mai
înainte, adică tot ce este în legătură şi în favoarea acţiunilor întreprinse cu ocazia producerii dezastrului şi a efectelor
complementare.
Necesităţile de intervenţie în caz de dezastru se stabilesc în perioadele de pre dezastru şi reprezintă o componentă
importantă a scenariilor şi variantelor de scenarii pentru posibelele dezastre prognozate, măiestria managerului fiind dovedită
prin modul în care acesta cu echipa sa prevede în cel mai mic detaliu următoarele elemente :
- mijloace de intervenţie
- materiale, echipamente şi obiecte pentru uzul persoanelor afectate de dezastru
- combustibili şi energie la nivelul necesităţilor pe perioada de intervenţie cu toate mijloacele utilizate
- forţa de muncă totală şi pe structură utilizată pe perioada de intervenţie
Toate necesităţile de intervenţie trebuie stabilite atât în unităţi fizice cît mai ales în unităţi valorice pentru
cunoaşterea eforturilor ce vor fi depuse în situaţii extreme – în caz de dezastru.
Evidenţierea clară, corectă şi la timp atât a pierderilor cît mai ales a necesităţilor de intervenţie în caz de dezastru
asigură succesul unui management responsabil, de calitate.
2.3 Activităţi şi etape de realizare a intervenţiilor în caz de dezastru
Prevenirea situaţiei excepţionale – un complex de măsuri, desfăşurate din timp şi orientate spre diminuarea
maximă a riscului apariţiei situaţiilor excepţionale, protecţia sănătăţii şi vieţii oamenilor, reducerea daunelor şi pierderilor
materiale şi spre localizarea zonelor situaţiilor excepţionale, generate de dezastre.
Apărarea împotriva dezastrelor presupune realizarea unor activităţi complexe care cuprind :
- predicţia;
- măsuri de prevenire;
10
- măsuri de protecţie;
- măsuri de intervenţie;
- măsuri de reabilitare-refacere
Aceste categorii de măsuri se desfăşoară în principiu pe patru etape dacă ne raportăm la timpul de producere a
dezastrului :
- înainte de dezastru – PREDEZASTRU
- PE TIMPUL producerii dezastrului
- după dezastru – POSTDEZASTRU
- acţiuni pe termen lung
Activităţi predezastru
Activităţile predezastru constituie ansamblul de măsuri realizate în vederea asigurării condiţiilor de apărare
împotriva efectelor dezastrului şi reducerii pierderilor umane şi materiale.
Protecţia civilă împreună cu autorităţile publice centrale, locale şi institute de specialitate desfăşoară următoarele
activităţi :
- identificarea, localizarea şi inventarierea hazardului dezastrelor pe baza studiilor de zonare seismică şi analizei
condiţiilor geologice, hodrometeorologice şi caracteristicilor agenţilor economici stabilind : zona seismică
pentru teritoriul analizat; posibile alunecări de teren; construcţii hidrotehnice; amplasamente nucleare şi
chimice; cursuri de apă şi eventuale zone de blocare;
- evaluarea riscului, a urmărilor dezastrelor luînd în consideraţie frecvenţa şi caracteristicile evenimentului,
vulnerabilitatea şi estimînd volumul de pierderi şi distrugeri;
- prevenirea în scopul minimizării pierderilor şi distrugerilor asigurînd condiţiile necesare pentru :
■ notificarea către organele de decizie a datelor despre producerea dezastrelor
■ înştiinţarea membrilor Comisiilor pentru Situaţii Excepţionale şi a structurilor constituite pentru intervenţie în vederea
activării lor pe baza unor scheme operative de înştiinţare;
■ informarea populaţiei cu date despre dezastru, reguli de comportare şi respectarea unor recomandări specifice în zona de
risc
■ alarmarea (avertizarea) populaţiei despre pericolul sau iminenţa producerii unui dezastru – cu ajutorul sirenelor de
diferite puteri, centralizate sau acţionate local de către obiectivele sursă de risc şi echipele de alarmare organizate de protecţia
civilă. Sistemul de alarmare se verifică periodic prin exerciţii şi se completează pentru asigurarea unei avertizări eficiente a
populaţiei.
■ supravegherea şi controlul are în vedere atât supravegherea seismică prin mijloacele specializate cît şi celelalte sisteme de
supraveghere, măsurare şi control ale agenţilor sursă de risc, ale autorităţilor publice locale, regiilor de distribuţie gaze, apă,
electricitate, telecomunicaţii, transport prin conducte magistrale inclusiv ale protecţiei civile pentru cercetare-observare.
- protecţia – ca ansamblu de măsuri aplicate în scopul realizării unei protecţii cît mai eficiente a oamenilor,
animalelor, bunurilor materiale împotriva efectelor dezastrelor are în vedere în principal :
■ instruirea persoanelor cu responsabilităţi în domeniu, a structurilor şi forţelor de intervenţie şi pregătirea populaţiei pentru
cunoaşterea regulilor de comportare. Se realizează prin planificarea şi executarea unui program de instruire şi pregătire adecvat
acestui scop.
■ protecţia individuală prin pregătirea locuinţei, a familiei şi respectarea regulilor de comportare în fiecare fază a
dezastrului.
■ protecţia colectivă – asigurîndu-se în funcţie de situaţie : părăsirea temporară a zonei periclitate, evacuarea sau relocarea
(mutarea definitivă) fie potrivit planurilor de apărare fie pe baza corectivelor aduse acestora după dezastru.
- structurile organizatorice, concepţia realizării acţiunilor şi planificarea.
Activităţi în timpul producerii dezastrului
Activităţile pe care le organizează şi desfăşoară sau la care participă structurile de protecţie civilă în timpul
producerii dezastrelor ţin seama de faptul că acestea au loc prin surprindere şi se manifestă pe o anumită perioadă de timp.
Eficienţa protecţiei în timpul dezastrului mult depinde de acţiuni de alarmare şi corectitudinea respectării regulilor
de comportare de către fiecare cetăţean ca persoană particulară sau investită cu responsabilităţi la locul său de muncă.
În timpul producerii dezastrelor structurile protecţiei civile şi formaţiunile protecţiei civile desfăşoară, potrivit
planurilor şi procedurilor elaborate, acţiuni de protecţie care cuprind în principal :
- supravegherea şi controlul zonelor de risc rezultate;
- înştiinţarea şi avertizarea populaţiei despre pericolul dezastrului prin introducerea sirenelor şi semnalului
“ATENŢIE TUTUROR”
- evacuarea din zona de pericol şi adăpostirea populaţiei în edificii de protecţie
- transportarea, organizarea punctelor de primire şi distribuire a mijloacelor de protecţie individuală, utilizarea
mijloacelor de protecţie individuală
- introducerea de restricţii privind consumul şi circulaţia – după caz
- protecţia animalelor, bunurilor şi valorilor de patrimoniu.
Activităţi postdezastru
Activităţile protecţiei civile în perioada care succede dezastrului urmăresc să asigure continuarea protecţiei în
zonele periclitate prin menţinerea măsurilor aplicate anterior şi desfăşurarea acţiunilor de intervenţie.
Scopul acţiunilor de intervenţie îl constituie localizarea şi înlăturarea urmărilor avînd ca obiectiv principal
salvarea oamenilor şi diminuarea pierderilor.
Lucrări de salvare-deblocare în situaţii excepţionale – complex de lucrări incluzînd localizarea (limitarea)
focarului situaţiei excepţionale, căutarea şi salvarea oamenilor, acordarea primului ajutor medical sinistraţilor şi evacuarea lor în
caz de necesitate.
 11
Lucrări de depanare-restabilire în situaţii excepţionale – lucrările primordiale efectuate în zona situaţiei
excepţionale în vederea consolidării sau distrugerii suporţilor clădirilor, care ameninţă să se prăbuşească, de reparaţie şi
restabilire, conform schemelor provizorii, a obiectelor de importanţă vitală pentru populaţia sinistrată şi salvatori, precum şi
lucrările de degajare şi dezinfectare a încăperilor şi construcţiilor.
În paralel cu activităţile specifice de conducere pe care le desfăşoară structurile protecţiei civile şi autorităţile
publice (centrale şi locale) – activare, culegere date, analiză, elaborarea deciziilor şi transmiterea dispoziţiilor, coordonarea,
asigurarea cooperării – potrivit planului de protecţie şi intervenţie se realizează acţiuni de intervenţie care vizează :
- informarea populaţiei prin folosirea intensă a mass-mediei;
- cercetarea-căutarea prin elementele de căutare ale protecţiei civile şi subunităţile specializate pentru diferite
tipuri de reţele în vederea depistării supravieţuitorilor şi victimelor, a avariilor la reţele, distrugerilor la clădiri,
căilor de acces blocate, pericolului de incendii şi alte riscuri complementare;
- întreruperea alimentării cu gaze şi energie electrică a zonelor grav afectate pentru evitarea incendiilor;
- deblocarea şi salvarea supravieţuitorilor;
- degajarea căilor de acces către obiectivele prioritare de intervenţie;
- primul ajutor, ajutorul medical de urgenţă, transportul traumatizaţilor şi spitalizarea;
- refacerea unor avarii la reţelele comunale pentru prevenirea amplificării dezastrului
- evacuarea sinistraţilor şi realizarea de locuri (tabere, edificii) destinate pentru adăpostirea acestora;
- organizarea transportului şi distribuţiei apei potabile, alimentelor şi articolelor de îmbrăcăminte pentru
sinistraţi;
- supravegherea şi controlul zonelor afectate, pentru stabilirea priorităţilor şi organizarea conlucrării între forţele
participante;
- realizarea măsurilor de ordine, pază şi îndrumarea circulaţiei;
- supravegherea factorilor de mediu, a surselor de pericol complementare (chimic, nuclear) şi neutralizarea
acestora dacă este cazul;
- organizarea unor puncte de primire şi evidenţă a persoanelor decedate, pentru identificarea lor de către rude şi
rezolvarea operativă a formalităţilor legale necesare;
- înhumarea persoanelor decedate.
Acţiunile de intervenţie se duc de către formaţiunile Protecţiei Civile subordonate Comisiilor pentru Situaţii
Excepţionale, fomaţiunilor specializate ale Protecţiei Civile.
Activităţi pe termen lung
Aceste activităţi sînt o continuare a acţiunilor de localizare şi înlăturare a urmărilor dezastrelor şi au drept scop
restabilirea vieţii social-economice şi restabilirea zonelor afectate.
La aceste activităţi de durată, în afara de forţele şi mijloacele care au desfăşurat acţiuni de intervenţie, participă
deţinătorii şi proprietarii construcţiilor (instalaţiilor) afectate şi alte unităţi specializate.
Activităţile pe termen lung cuprind în afară de unele din măsurile anterioare care se continuă, acţiuni care au în
vedere :
- îndepărtarea construcţiilor distruse total de către dezastru
- deblocarea căilor de circulaţie şi curăţirea locurilor de dărîmături
- consolidarea unor construcţii avariate pentru împiedicarea prăbuşirii lor
- refacerea avariilor la reţele şi a sistemului de canalizare
- reabilitarea unităţilor economice vitale pentru viaţa colectivităţii
- organizarea relocării pentru persoanele şi familiile care trebuie strămutate din zonele afectate
Pe durata acestei perioade formaţiunile şi subunităţile Protecţiei civile desfăşoară acţiuni potrivit specializării şi
dotării pe care o deţin, îndeosebi pentru lucrări de deblocare.
3. DEZASTRE – FENOMENE DISTRUCTIVE
SITUAŢII EXCEPŢIONALE
3.1 Noţiuni generale
Fenomenele cauzatoare de dezastre pot fi clasificate după două criterii principale :
● sursa fenomenului
● modul de apariţie a efectelor
Ca primă clasificare, fenomenele cauzatoare de dezastre se pot împărţi în :
▪ fenomene cauzatoare de dezastre cu sursă naturală de producere
▪ fenomene cauzatoare de dezastre care au ca sursă activitatea desfăşurată de om
Definiţie : se înţeleg prin fenomene cauzatoare de dezastre cu sursă naturală de producere, acele fenomene geo-
climatice care produc dezastre, fără ca acestea să implice sub nici o formă activitatea umană.
Definiţie : se înţeleg prin fenomene cauzatoare de dezastre care au ca sursă activitatea desfăşurată de om, acele
fenomene generate de activităţile umane, în principal cele de natură tehnologică, cu efecte distructive asupra mediului, populaţiei
şi/sau a bunurilor materiale.
Un al doilea criteriu de clasificare a dezastrelor este acela al modului de apariţie. Dacă se studiază orice fenomen
potenţial generator de dezastre, se poate constata că, în foarte puţine cazuri, efectele sale sînt unice fără a exista riscul antrenării
unor efecte dezastruoase secundare. Sub acest aspect, putem clasifica fenomenele generatoare de dezastre în: fenomene principale
şi fenomene secundare.
Din această clasificare înţelegem că orice factor de risc ce se manifestă ca dezastru poate antrena după sine
declanşarea unor manifestări dezastruoase de mai mare sau mai mică amploare, a unor factori de risc principal, care declanşează
un dezastru produs de un factor de risc secundar. Nu sînt puţine situaţiile în care un factor de risc secundar produce mult mai
grave efecte decît agentul declanşator.
12
Situaţie excepţională – întreruperea condiţiilor normale de viaţă şi activitate a oamenilor la un obiect al economiei
naţionale sau pe un anumit teritoriu în urma unei avarii, catastrofe, calamităţi naturale sau ecologice, epidemii, epizootii,
epifitotii, precum şi în cazul folosirii de către un potenţial inamic a armelor contemporane de nimicire în masă, care conduc sau
pot conduce la pierderi umane şi materiale.
Pericolul situaţiei excepţionale – stare în care a apărut sau este iminentă declanşarea unor fenomene şi procese, ce
pot afecta oamenii, prejudicia averea lor în zona situaţiei excepţionale, patrimoniul statului şi alte tipuri de proprietate şi care pot
exercita un impact negativ asupra mediului ambiant.
Riscul apariţiei unei situaţii excepţionale – probabilitatea producerii unei situaţii excepţionale, estimată în indicii
corespunzători de risc.
Situaţie excepţională cu caracter natural – situaţii excepţionale provocate de calamităţi naturale (seisme,
inundaţii, alunecări de teren, întroieniri, incendii, furtuni, uragane), epidemii, epizootii, afectarea culturilor agricole şi pădurilor
de boli şi dăunători.
Situaţie excepţională cu caracter tehnogen – situaţii excepţionale cauzate de avarii industriale, accidente de
transport, incendii (explozii), accidente cu degajarea (cu pericol de degajare) a substanţelor puternic toxice, radioactive, substanţe
biologice periculoase, prăbuşirea bruscă a edificiilor şi construcţiilor, ruperea digurilor, accidente ale sistemelor energetic şi de
comunicaţii de importanţă vitală şi ale instalaţiilor de epurare.
Situaţie excepţională cu caracter ecologic (calamitate ecologică) – poluarea mediului ambiant cu consecinţe
ireversibile, care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, pentru floră şi faună, sol, apă şi atmosferă, valori materiale
şi patrimoniu cultural.
Zonă a situaţiei excepţionale – teritoriul în care a fost declarată instituirea stării excepţionale.
Stare excepţională – regim juridic al guvernării de stat, introdus provizoriu într-un anumit teritoriu sau în unele
localităţi, în conformitate cu legislaţia în vigoare, pentru a asigura securitatea populaţiei în situaţii excepţionale.
Caz excepţional – incident periculos, produs la declanşarea unei surse a situaţiei excepţionale sau a dezordinilor în
masă, care s-au soldat cu victime sau prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor, au cauzat daune patrimoniului statului
sau oricărei alte proprietăţi, averii personale a cetăţenilor şi mediului ambiant dintr-un anumit teritoriu.
3.2 Clasificarea situaţiilor excepţionale
Diversitatea şi numărul mare de catastrofe, a situaţiilor excepţionale care apar în urma acestor calamităţilor,
necesită o sistematizare şi clasificare pe diferite criterii şi caractere :
1. SITUAŢII EXCEPŢIONALE CU CARACTER TEHNOGEN
1.1 ACCIDENTE DE TRANSPORT (CATASTROFE)
1.1.1 Deraierea trenurilor marfare
1.1.2 Deraierea trenurilor de pasageri
1.1.3 Naufragiul navelor cargou fluviale
1.1.4 Naufragiul navelor fluviale de pasageri
1.1.5 Catastrofe aeriene în aeroporturi sau localităţi
1.1.6 Catastrofe aeriene în afara aeroporturilor sau localităţilor
1.1.7 Căderea aparatelor de zbor
1.1.8 Accidente (catastrofe) pe căile rutiere (catastrofe auto de mari proporţii)
1.1.9 Accidente de transport pe poduri, pe pasajele de intersecţie cu calea ferată
1.1.10 Avarii la conductele magistrale
1.2 INCENDII, EXPLOZII, PERICOL DE EXPLOZIE
1.2.1 Incendii (explozii) în edificii, reţelele de comunicaţii şi de utilaje tehnologice ale obiectelor industriale
1.2.2 Incendii (explozii) la obiectele în care se păstreză substanţele uşor inflamabile, inflamabile şi explozibile
1.2.3 Incendii (explozii) în transport
1.2.4 Incendii (explozii) ale gazoductelor magistrale
1.2.5 Incendii (explozii) în edificiile şi construcţiile locative, de menire socială şi culturală
1.2.6 Incendii (explozii) la obiectele periculoase din punct de vedere chimic
1.2.7 Incendii (explozii) la obiectele cu pericol radioactiv
1.2.8 Depistarea muniţiilor neexplodate (mine, proiectile, dispozitive de detonare etc.)
1.2.9 Pierderea materialelor explozibile (muniţiilor)
1.3 ACCIDENTE CU DEGAJAREA (CU PERICOL DE DEGAJARE) A SUBSTANŢELOR CHIMICE
PERICULOASE
1.3.1 Accidente cu degajarea (cu pericol de degajare) substanţelor chimice periculoase la păstrarea acestora
1.3.2 Accidente în transport cu degajarea (cu pericol de degajare) substanţelor chimice periculoase
1.3.3 Formarea şi răspîndirea în procesul reacţiei chimice, declanşate în urma accidentului a substanţelor chimice
periculoase
1.3.4 Accidente cu muniţii chimice
1.3.5 Pierderea surselor de substanţe chimice periculoase
1.4 ACCIDENTE CU DEGAJAREA (CU PERICOL DE DEGAJARE) A SUBSTANŢELOR RADIOACTIVE
1.4.1 Accidente la staţiile nucleare, instalaţiile energetice nucleare cu destinaţie de producţie şi cercetare ştiinţifică
cu degajarea (pericol de degajare) a substanţelor radioactive
1.4.2 Accidentarea mijloacelor de transport cu încărcături radioactive şi a aparatelor cosmice cu instalaţii nucleare
sau încărcături de substanţe radioactive la bord
1.4.3 Pierderea surselor radioactive
 13
1.5 ACCIDENTE CU ELIMINAREA (CU PERICOL DE ELIMINARE) A AGENŢILOR BIOLOGICI
PERICULOŞI
1.5.1 Accidente cu eliminarea (pericol de eliminare) a agenţilor biologici periculoşi la întreprinderile şi instituţiile de
cercetare ştiinţifice (în laboratoare)
1.5.2 Accidente de transport cu eliminarea (pericol de eliminare) a agenţilor biologici periculoşi
1.5.3 Pierderea agenţilor biologici periculoşi
1.6 PRĂBUŞIREA BRUSCĂ A EDIFICIILOR, CONSTRUCŢIILOR
1.6.1 Prăbuşirea elementelor comunicaţiilor de transport
1.6.2 Prăbuşirea edificiilor şi construcţiilor industriale
1.6.3 Prăbuşirea edificiilor şi construcţiilor locative, cu menire socială şi culturală
1.7 ACCIDENTE ALE SISTEMELOR ELECTRICE ŞI ENERGETICE
1.7.1 Accidente la electrostaţiile autonome cu întreruperea îndelungată a furnizării energiei electrice consumatorilor
1.7.2 Accidente la sistemele (reţelele) electroenergetice cu întreruperea furnizării energiei electrice către
consumatorii de bază sau deconectarea unor teritorii vaste
1.7.3 Ieşirea din funcţie a reţelelor electrice de transport
1.8 AVARII ALE SISTEMELOR COMUNALE DE ASIGURARE VITALĂ
1.8.1 Avarii ale sistemelor de canalizare cu degajarea masivă a substanţelor poluante
1.8.2 Avarii ale sistemelor termice (sistemelor de asigurare cu apă fierbinte) în sezonul rece al anului
1.8.3 Avarii ale sistemelor de alimentare a populaţiei cu apă potabilă
1.8.4 Avarii ale gazoductelor magistrale şi comunale
1.9 AVARII ALE SISTEMELOR DE PURIFICARE
1.9.1 Avarii ale sistemelor de purificare a apelor reziduale industriale cu degajarea masivă a substanţelor poluante
1.9.2 Avarii ale sistemelor de purificare a gazelor industriale cu degajarea substanţelor poluante
1.10 AVARII HIDRODINAMICE
1.10.1 Ruperea barajelor (digurilor, ecluzelor, batardourilor etc.) cu formarea valurilor de erupţie şi declanşarea
inundaţiilor catastrofale
1.10.2 Ruperea barajelor (digurilor, ecluzelor, batardourilor etc.) şi apariţia viiturii de erupţie
1.10.3 Ruperea barajelor (digurilor, ecluzelor, batardourilor etc.) ce se soldează cu spălarea solurilor fertile sau cu
formarea depunerilor pe teritorii vaste
2. SITUAŢII EXCEPŢIONALE CU CARACTER NATURAL
2.1 FENOMENE GEOFIZICE PERICULOASE
2.1.1 Seisme
2.2 FENOMENE GEOLOGICE PERICULOASE (EXOGENE)
2.2.1 Alunecări de teren
2.2.2 Prăbuşiri, surpări
2.2.3 Eroziunea povîrnişurilor
2.2.4 Eroziunea solurilor
2.3 FENOMENE METEOROLOGICE ŞI AGROMETEOROLOGICE PERICULOASE
2.3.1 Furtuni puternice (9 – 11 grade)
2.3.2 Uragane (12 – 15 grade)
2.3.3 Vîrtejuri
2.3.4 Ploi torenţiale
2.3.5 Ploi puternice
2.3.6 Ploi îndelungate
2.3.7 Grindină de proporţii
2.3.8 Ninsori puternice
2.3.9 Viforniţe de zăpadă puternice (înzăpeziri)
2.3.10 Polei puternic
2.3.11 Lipirea zăpezii umede
2.3.12 Geruri mari
2.3.13 Călduri mari
2.3.14 Îngheţuri
2.3.15 Secetă
2.3.16 Ceaţă densă îndelungată
2.3.17 Furtuni puternice (descărcări electrice)
2.4 FENOMENE HIDROLOGICE PERICULOASE
2.4.1 Creşterea nivelurilor apelor (inundaţii)
2.4.2 Revărsarea apelor
2.4.3 Viituri pluviale (de zăpadă)
2.4.4 Blocări cu gheaţă
2.4.5 Scăderea nivelurilor apelor
2.4.6 Îngheţarea rîurilor şi apariţia sloiurilor pe fluviile navigabile
2.5 FENOMENE HIDROGEOLOGICE PERICULOASE
14
2.5.1 Nivelul scăzut al apelor subterane
2.5.2 Nivelul înalt al apelor subterane (inundaţie parţială)
2.6 INCENDII ÎN NATURĂ
2.6.1 Incendii de pădure
2.6.2 Incendii ale masivelor de stepă şi cerealiere
2.7 BOLI CONTAGIOASE LA OAMENI
2.7.1 Cazuri rare de contaminare cu boli exotice contagioase şi deosebit de periculoase
2.7.2 Cazuri de molipsire în grup de boli contagioase periculoase
2.7.3 Izbucnire epidemică a bolilor contagioase periculoase
2.7.4 Epidemie
2.7.5 Boli contagioase la oameni cu o etiologie nedepistată
2.8 BOLI CONTAGIOASE ALE ANIMALELOR DOMESTICE
2.8.1 Cazuri rare de boli exotice şi contagioase deosebit de periculoase
2.8.2 Enzootii
2.8.3 Epizootii
2.8.4 Panzootii
2.8.5 Boli contagioase ale animalelor domestice cu etiologie nedepistată
2.9 ATACAREA PLANTELOR AGRICOLE DE BOLI ŞI DĂUNĂTORI
2.9.1 Epifitotie progresată
2.9.2 Panfitotie
2.9.3 Boli ale plantelor agricole cu etiologie nedepistată
2.9.4 Răspîndirea în masă a dăunătorilor plantelor
3. SITUAŢII EXCEPŢIONALE CU CARACTER ECOLOGIC
3.1 SITUAŢII EXCEPŢIONALE CAUZATE DE SCHIMBAREA STĂRII PĂMÎNTULUI (SOLULUI,
SUBSOLULUI, LANDŞAFTULUI)
3.1.1 Tasări (surpări) catastrofale; alunecări; prăbuşiri; prăbuşiri ale suprafeţei terestre, cauzate de lucrările de
extragere a zăcămintelor minerale utile şi altor activităţi antropogene
3.1.2 Degradarea intensivă a solurilor; deşertificarea unor imense teritorii, cauzată de eroziuni, sărături, înmlăştiniri
etc.
3.1.3 Situaţii critice, create în urma supraacumulării în depozite (gunoişte) a deşeurilor menajere şi industriale,
poluarea de cătrte ele a mediului ambiant
3.2 SITUAŢII EXCEPŢIONALE CAUZATE DE SCHIMBAREA COMPONENŢEI ŞI PROPRIETĂŢILOR
ATMOSFEREI (AMBIANŢA ATMOSFERICĂ)
3.2.1 Schimbarea bruscă a timpului sau a climei în urma activităţii antropogene
3.2.2 Depăşirea concentraţiilor maxim admisibile ale impurităţilor nocive în atmosferă
3.2.3 Inversiuni de temperatură de-asupra oraşelor
3.2.4 Insuficienţa de oxigen în oraşe
3.2.5 Depăşirea nivelului maxim admisibil al zgomotului în oraşe
3.2.6 Căderea precipitaţiilor acide
3.2.7 Distrugerea stratului de ozon din atmosferă
3.2.8 Obnubilarea considerabilă a transparenţei atmosferei
3.3 SITUAŢII EXCEPŢIONALE CAUZATE DE SCHIMBAREA STĂRII HIDROSFEREI (MEDIULUI
ACVATIC)
3.3.1. Insuficienţa acută de apă potabilă în urma secării resurselor acvatice sau poluării lor
3.3.1 Secarea resurselor acvatice necesare pentru organizarea asigurării cu apă a populaţiei şi sectorului economico-
industrial
3.4 SITUAŢII EXCEPŢIONALE CAUZATE DE SCHIMBAREA STĂRII BIOSFEREI
3.4.1 Dispariţia unor specii de animale şi plante sensibile la schimbările mediului lor de trai
3.4.2 Pieirea vegetaţiei pe un teritoriu vast
3.4.3 Schimbarea bruscă a capacităţii biosferei de a reproduce resurse regenerabile
3.4.4 Pieirea în masă a animalelor
4. DEZASTRE NATURALE
4.1 Seismul (cutremurul de pămînt)
A. Necesitatea şi scopul educaţiei antiseismice
Cutremurele sînt definite drept mişcări puternice sau trepidaţii uşoare ale anumitor porţiuni din suprafaţa scoarţei
terestre produse de eliberarea neaşteptată a energiei acumulate în scoarţă, de erupţii vulcanice sau alte cauze.
Cutremurele se pot produce brusc, fără nici un semn de avertizare. Acest tip de dezastru este cu atît mai
traumatizant cu cît manifestările lui sînt mai violente. Efectele sale pot fi considerabil diminuate, atît din punct de vedere
material, cît şi al stressului, printr-o pregătire adecvată a populaţiei. O bună pregătire, practică şi teoretică, în acest domeniu are
ca efect imediat reducerea pagubelor materiale şi a pierderilor de vieţi omeneşti. Prin instruirea populaţiei asupra modului de a
acţiona în caz de seism se urmăreşte atingerea cîtorva scopuri esenţiale :
● crearea unui mod de comportare calm, care să asigure un maxim de eficienţă în desfăşurarea activităţilor impuse
de o astfel de situaţie;
 15
● asigurarea realizării unor deprinderi corecte de acţiune în propria locuinţă şi în imediata vecinătate în caz de
cutremur;
● crearea unui climat de disciplină şi calm în caz de seism;
● diminuarea prin toate mijloacele a pagubelor materiale şi pierderilor de vieţi omeneşti
B. Originea şi manifestările cutremurelor de pămînt
Cutremurele reprezintă o ruptură bruscă a continuităţii şi echilibrului unui fragment mai mult sau mai puţin întins
din scoarţa terestră sau mantaua terestră (în funcţie de adîncimea la care are loc deplasarea plăcilor tectonice sau a modificărilor
geologice de adîncime). Timp îndelungat aceste fenomene naturale au fost explicate prin folclor mitologic sau religie. Se
considera că Pămîntul se sprigină fie pe umerii unor fiinţe supranaturale subterane, fie pe spinarea unui peşte enorm la unele
popoare din Extremul Orient sau a unei broaşte ţestoase gigantice. Schimbarea poziţiei acestei poveri avea ca efect producerea
cutremurelor. În credinţa popoarelor scandinave cutremurele erau provocate de zeul Loki, care încerca să se elibereze de
legăturile care îl ţineau înlănţuit de o stîncă.
Din punct de vedere istoric cunoaşterea cauzelor cutremurelor este relativ recentă. La mijlocul secolului IXX s-a
observat că distrugerile produse de cele mai multe cutremure sînt concentrate în zone restrînse, fapt ce sugera existenţa unor
surse localizate. Existenţa unor fracturi sau falii la suprafaţa terenului a alimentat confuzia cu privire la cauzele şi efectele acestor
fenomene naturale pînă în 1891, cînd seismologul japonez B. Koto, în urma studiului cutremurului Mino Owari, nota: „se poate
afirma cu certitudine că falierea bruscă a fost cauza reală şi nu efectul cutremurului“. Această afirmaţie a constituit începutul
acceptării ideii că deplasarea faliilor reprezintă mecanismul de producere a cutremurelor şi nu rezultatul acestora. Dar,
cutremurele pot fi provocate şi de erupţiile vulcanice, prăbuşirea tavanelor unor peşteri, grote sau vechi exploatări miniere,
alunecări masive precum şi de activitatea umană.
Harry F. Reid a formulat teoria „zvîcnirii elastice“ şi a explicat mecanismul producerii cutremurelor tectonice. La
baza acestei teorii au stat observaţiile geologice şi măsurările geodezice, care au demonstrat că rocile din apropierea faliei au
suferit deformări. Au fost comparate trei seturi de măsurări de triangulaţie efectuate transversal, care au arătat că s-au produs
importante deplasări orizontale, paralel cu planul faliei, atît înainte cît şi după cutremur. Reid a notat că între două puncte aflate
pe compartimentele opuse ale faliei s-au produs deplasări de 3,2 m într-o perioadă de 50 ani.
Conform teoriei menţionate, rocile pot înmagazina energia mecanică la fel ca un arc ce se comprimă. Cînd două
blocuri sînt supuse unei deplasări mici, rocile din zona faliei suferă o deformare elastică; dacă tensiunile devin mai mari decît
rezistenţa opusă de frecare, se produce ruperea acestora, iar energia elastică înmagazinată în roci este eliberată, parţial sub formă
de căldură şi parţial sub forma undelor elastice care se propagă în toate direcţiile.
Declanşate brusc, practic fără semne care să permită prevederea acestor fenomene, cutremurele reprezintă factorul
de risc cel mai greu de urmărit şi de prevenit.
Principalele caracteristici ale unui cutremur sînt :
- Focar (sinonim cu hipocentru) = punct teoretic din interiorul pămîntului de declanşare a unui cutremur
tectonic;
- Epicentru – proiecţia focarului pe suprafaţa pămîntului;
- Falie – fractură plană sau uşor curbă a scoarţei terestre în lungul căreia se produc deplasări;
- Intensitate seismică – cuantificarea consecinţelor unui cutremur pe o scară specifică de 12 grade, plecînd de la
efectele avute asupra populaţiei, a construcţiilor şi a mediului natural;
- Scara MSK (Medvedev - Sponheuer - Karnik);
- Magnitudine – parametru care arată cantitatea de energie eliberată de un cutremur, elaborat în 1935 de S. F.
Richter, pe o scară de 9 grade;
- Adîncimea focarului (hipocentrului) – distanţa pe verticală dintre epicentru şi focar
După adîncime, cutremurile se clasifică astfel :
● de suprafaţă : între 0 – 50 km
● intermediar : între 50 – 250 km
● de adîncime : peste 250 km
Majoritatea seismelor sînt de natură tectonică, datorîndu-se modificărilor geologice de adîncime în structura geo-
morfologică a pămîntului. Ele se produc atunci cînd suma energiei pe care o acumulează progresiv forţele interne, care
acţionează asupra plăcilor tectonice atinge într-un anumit punct limita critică a rezistenţei rocilor. Acestea cedează brusc şi
ruptura internă, aflată la diverse adîncimi (începînd cu cîţiva kilometri, pînă la peste 100 kilometri), declanşează unde elastice
care provoacă vibraţii ale scoarţei pămînteşti. În focar un seism are întotdeauna o durată de maxim cîteva secunde pentru şocurile
cele mai violente. Eliberarea energiei care se dezlănţuie la hipocentru este rapidă, brusc mişcarea propagîndu-se de-a lungul
faliei, iar tensiunile scad foarte repede la zero. Totuşi, energia elastică, înmagazinată pe o mare rază a focarului unui cutremur
puternic nu poate fi eliberată deodată în întregime, aşa că, ulterior, au loc o serie de replici de intensitate din ce în ce mai mică
(unde atenuate).
Tipuri de unde seismice. Manifestările cutremurelor depind de tipurile de unde ce pot fi generate de acesta şi care
se propagă în interiorul şi la suprafaţa pămîntului. Primul semnal al unui cutremur îl constituie undele de compresie, care sînt
unde longitudinale, de amplitudine şi perioade mici. Acest tip de unde se propagă asemănător undelor sonore, manifestăndu-se
prin zgomote înfundate. Pe traseul acestor unde rocile se comprimă şi se dilată, rînd pe rînd, fiecare particulă fiind împinsă într-o
miţcare oscilatorie de “du-te-vino”, în sensul de propagare a undei antrenante.
Al doilea tip de unde, cu amplitudini şi perioade mai mari, este tipul de unde transversale, de distorsiune sau
forfecare. Aceste unde sosesc după un număr de secunde sau de minute, în funcţie de distanţa focarului. În cazul acestor unde,
particulele vibrează într-o mişcare puternică de o parte şi de alta, în plan perpendicular, pe direcţia de propagare. Sugestiv,
deplasarea particulelor de roci puse în mişcare de undele transversale se aseamănă cu aceea a unei coarde care are o mişcare
ondulatorie ca urmare a scuturării ei la un capăt.
16
Al treilea tip de unde înregistrate la un cutremur sînt undele de suprafaţă, acestea fiind cele care încreţesc solul.
Manifestările acestor unde sînt asemănătoare cu mişcările pe care le produce o pală de vînt pe suprafaţa unui lac. Efectul lor este
determinant : se dislocă clădiri şi poduri, posibil să apară rupturi la conducte de suprafaţă sau subterane.
În detaliu, procesul este foarte complicat, fiecare fel de undă fiind însoţită de altele descendente din aceeaşi
categorie. În orice caz, este cert că cele trei tipuri de unde au nu numai moduri de manifestare, ci şi viteze de propagare diferite :
în timp ce viteza de propagare a undelor longitudinale este constantă, viteza undelor transversale sau a celor de suprafaţă creşte
proporţional cu distanţa parcursă. În apropierea epicentrului viteza undelor de compresie este de 7,1 km/sec., iar a undelor de
suprafaţă este de 4 km/sec. Undele de propagare se deplasează prin interiorul scoarţei pămînteşti, ajungînd în diverse puncte fie
direct, fie după reflexie pe suprafaţa pămîntului sau reflexii şi/sau refracţii pe suprafeţe de discontinuitate din interiorul
pămîntului. Prin reflexii sau refracţii caracterul undei poate fi schimbat, unda transformîndu-se din unda longitudinală în unde
transversale sau invers. Undele de suprafaţă se propafă cu viteza constantă de circa 3,7 km/sec. Ele ajung într-un anume punct,
fie direct – urmărind între epicentru şi punctul de observare arcul scurt de cerc mare care trece prin aceste două puncte, fie
indirect, urmărind arcul lung, manifestîndu-se prin urmare în mai multe faze. Mişcarea la suprafaţa solului este fie o mişcare
transversală fără componentă verticală (unde Love), fie o mişcare eliptică transversală (unde Rayleigh).
Deplasarea faliilor nu se produce întotdeauna în plan orizontal. Adesea sînt constatate ample deplasări verticale ale
faliilor. Sînt cunoscute trei tipuri principale de falii:

1. Falie normală

2. Falie de încălecare

3. Falie de decroşare

Deoarece multe cutremure au loc în arii cu vulcani activi, s-a format opinia conform căreia erupţiile vulcanice ar
constitui cauza principală a cutremurelor. Statisticile au arătat însă că numai 7 % din numărul de cutremure se datoresc erupţiilor
vulcanice. Cu toate că unele erupţii au produs mişcări seismice foarte puternice, cutremurele din regiunile vulcanice au în general
efecte locale.
C. Aprecierea mărimii cutremurelor
Cutremurele de pămînt sînt caracterizate prin durată, frecvenţa de producere, intensitate şi efectele pe care le
produc.
Durata cutremurelor este, în general, mică (de la cîteva fracţiuni de secundă pînă la cîteva zeci de secunde), însă
vibraţiile respective se pot repeta la intervale de timp mai scurte sau mai lungi.
Frecvenţa de producere a cutremurelor la nivel mondial este destul de mare, fiind estimate la o medie de circa un
milion de cutremure pe an.
După intensitatea lor, cutremurele de pămînt pot fi microseisme, înregistrate doar de aparatajul special de detectare
a mişcărilor scoarţei pămînteşti şi macroseisme, sesizate şi de oameni, fenomene ce au urmări mai mult sau mai puţin
importante, în funcţie de pagubele materiale provocate. Intensitatea cutremurelor variază de la o regiune la alta, iar în limitele
teritoriale ale unei regiuni, intensitatea cutremurelor se manifestă diferit, în funcţie de natura petrografică a straturilor superioare
ale pămîntului, nivelul apelor subterane din regiunea respectivă şi calitatea construcţiilor. Astfel, în rocile compacte, tari şi
nealterate, influenţa cutremurelor se simte mai slab decît în rocile alterate, moi sau mobile. De asemenea, prezenţa stratului
freatic de suprafaţă (la adîncimi cuprinse între 2 – 5 metri) sau faptul că fundaţiile construcţiilor ajung pînă aproape de stratul
freatic, fac ca intensitatea cutremurului să crească.
Unul din cele mai vechi instrumente capabile să semnalizeze un cutremur a fost construit în China de Chang Heng
în anul 132 e.n., în timpul dinastiei Han. Acest seismocop era construit din bronz şi avea diametrul de aproape 2 metri. La partea
exterioară erau plasaţi simetric opt dragoni, fiecare purtînd în gură cîte o bilă de metal. Pe un postament, în dreptul fiecărui
dragon, se afla o broască din metal.
Seismografele sînt principalele instrumente ale seismologiei moderne. Acestea detectează şi înregistrează mişcările
pămîntului produse de vibraţii. Senzorii, denumiţi seismometri, sînt construiţi pe principiul inerţiei şi sînt capabili să măsoare
mişcarea relativă dintre o masă liberă şi un cadru rigid. De acestă masă este fixată o peniţă înregistratoare. La unele seismografe
moderne mişcarea relativă dintre pendul şi cadru produce un semnal electric care este amplificat electronic de mii şi chiar sute de
mii de ori, înainte de a fi înregistrată seismograma. Aceste semnale pot fi înregistrate şi pe banda magnetică putînd fi redate
vizual la dorinţă. Pentru determinarea tuturor elementelor unui cutremur este necesară utilizarea în staţiile seismice a cel puţin
trei seismografe: două orizontale, pe direcţiile N-S şi E-V şi unul dispus în plan vertical.
 17
Prin prelucrarea seismogramelor sînt determinaţi parametrii cutremurelor, care apoi sînt înseraţi în aşa-numitul
registru al cutremurelor. Majoritatea registrelor cuprind şi informaţii asupra unor cutremure care s-au produs cu mult înainte de
existenţa instrumentelor de înregistrare. Registrele seismologice au o importanţă deosebită pentru înţelegerea relaţiilor dintre
cutremure şi particularităţile geologice ale planetei, datele pe care le conţin fiind utilizate în încercări de predicţie, la întocmirea
hîrţilor de zonare seismică.
În trecut mărimea şocului seismic se aprecia după numărul de victime sau valoarea pagubelor materiale produse.
Odată cu apariţia tiparului au apărut şi primele imagini reprezentînd efectele cutremurelor.
În prezent pentru măsurarea şi compararea seismelor sînt utilizate două tipuri de scări: scara intensităţii, alcătuită
din cîteva variante şi scara magnitudinii.
Intensitatea seismelor. Deşi cu ocazia seismului din 1755, care a distrus oraşul Lisabona, au fost făcute descrieri mai
detaliate ale efectelor, se poate spune că primele studii sistematice ale urmărilor unui cutremur au fost iniţiate de către Robert Mallet. Au
fost analizate clădirile, s-au făcut observaţii asupra comportării terenului precum şi asupra gradului de percepţie a mişcării seismice de
către oameni şi alte vieţuitoare. Datele consemnate pe hărţi au scos în evidenţă diminuarea efectelor şocului odată cu creşterea distanţei
faţă de epicentru. Intensitatea, stabilită în funcţie de gravitatea distrugerilor de construcţii, de tipul şi amploarea deformărilor suprafeţei
scoarţei terestre şi de reacţiile oamenilor faţă de şocul seismic a fost şi este utilizată în prezent pentru evaluarea mărimii cutremurelor.
Prima scară de intensităţi din epoca modernă a fost întocmită de Rossi în Italia şi Forel în Elveţia în 1873. Această scară are valori de la
1 la10. O altă scară mai perfecţionată a lui Mercalli (1902) are de asemenea 10 grade. Apoi, în 1917 Mercalli, Cancani şi Sieberg au
elaborat în comun o altă scară de 10 grade. În 1931 Wood şi Newmann au modificat scara Mercalli (10 grade) transformînd-o în 12
grade. Ultima modificare a acestei scări a fost în anul 1964 şi din acel an scara poartă denumirea MSK-64 sau Mercalli, care are ca
bază acceleraţia maximă a terenului determinată de cutremur şi indică posibilele consecinţe ale cutremurului. În conformitate cu această
scară, sînt determinate 12 grade de evaluare :
Gradul seismului Acceleraţia maximă a
Consecinţele cutremurului
MSK-64 terenului (mm/s)
1 2,5 Cutremur înregistrat doar de aparataj
2 2,6 – 5 Cutremur abia sesizat de persoane mai sensibile sau aflate la etaj
3 6 – 10 Cutremur uşor cu daune minime
4 11 – 25 Cutremur simţit de toţi, obiectele fixate pe pereţi vibrează (oscilează)
5 26 – 50 Obiectele oscilează, se produc crăpături în tencuială, clopotele sună singure
6 51 – 100 Cad obiecte şi tencuială
7 101 – 250 Clădirile încep să cadă, cornişele cad
8 251 – 500 Casele, liniile electrice cad
9 501 – 1000 Cutremur dezastruos cu numeroase victime
10 1001 – 2500 Aproape toate clădirile se prăbuşesc, se produc crăpături în pămînt
11 2501 – 5000 Nici un edificiu nu rămîne în picioare, se produc numeroase surpări
12 5000 Cutremur atît de violent încît întreaga zonă îşi modifică aspectul
Scara Richter – ţine cont de energia eliberată de cutremur şi a fost elaborată după construirea unor instrumente
evoluate din punct de vedere tehnologic, apte să măsoare acestă energie. Scara este împărţită în nouă gradaţii, fiecare dintre ele
indicînd efectele de 10 ori mai mari decît ale seismului de grad imediat inferior. Un cutremur de gradul doi pe scara Richter este
abia perceput, unul de gradul cinci produce daune minore, unul de gradul şapte este grav, iar unul de gradul opt este violent.
Cutremurele tectonice care se manifestă în România şi vizează R. Moldova, pot genera următoarele efecte :
- distrugerea şi avarierea construcţiilor civile (locuinţe, edificii sociale, culturale, religioase etc.);
- distrugerea sau avarierea construcţiilor industriale;
- distrugerea sau avarierea reţelelor de gospodărire (apă, gaz, termoficare, electricitate, telecomunicaţii, canal
etc.);
- generarea de incendii, în general izolate;
- declanşarea de alunecări de teren, surpări de teren, sau a unor avalanşe
- avarierea unor construcţii hidrotehnice sau a unor lucrări de hidroamelioraţii;
- declanşarea unor epidemii, ca urmare a degradării calităţii factorilor de mediu;
- generarea unor accidente nucleare, chimice sau pe căile de comunicaţii
Cele mai devastatoare seismuri din secolul XX

Anul Localitatea Nr. de victime

1920 Guansu (China) 180 mii

1923 Tokio (Japonia) peste 100 mii
1960 Agadir (Marocco) 12 mii
1963 Skopje (Croaţia) 1 mie
1968 Horasan (Iranul de Est) 12 mii
1970 Cimbote (Peru) 66 mii
1976 Guatemala 23 mii
1976 Tanisani (China) 243 mii
1978 Regiunea Tebes (Iran) 15 mii
1985 Mehico (Mexic) circă 5 mii
1988 Armenia (URSS) 25 mii
18
1990 Iranul de Nord peste 50 mii

D. Măsuri şi reguli privind protecţia antiseismică a locuinţelor

Experienţa arată că persoanele care au noţiuni despre regulile de asigurare a locuinţelor în caz de cutremur au
putut acţiuna concret, salvîndu-şi în acest mod viaţa, familiile şi bunurile materiale, în măsura în care acest lucru este posibil.
Pentru protecţia personală este necesară realizarea măsurilor de protecţie a locuinţei prin :
- recunoaşterea locurilor în care vă puteţi proteja : grindă, toc de uşă solid, masă sau birouri rezistente (sub care
vă puteţi adăposti) etc;
- identificarea şi consolidarea unor obiecte care se pot deplasa sau cădea în timpul seismului;
- asigurarea măsurilor de înlăturare a pericolului de incendiu, evitarea distrugerilor şi protecţia instalaţiilor de
alimentare cu electricitate şi gaze;
- cunoaşterea şi întreţinerea în stare de funcţionare a punctelor principale de întrerupere a alimentării cu aceste
resurse;
- asigurarea stării de rezistenţă a locuinţei. La necesitate se vor consulta specialiştii în domeniul construcţiilor;
- asigurarea unor rezerve permanente de apă potabilă şi alimente, precum şi medicamente de strictă necesitate
(mai ales dacă în familie există bolnavi cronici sub tratament permanent) care pot fi păstrate în timp. Aceste
rezerve vor fi verificate periodic, procedîndu-se la înlocuirea lor atunci cînd este cazul;
- asigurarea în locuri cunoscute de toţi membrii familiei şi uşor accesibile a unor obiecte de îmbrăcăminte strict
necesare, pentru toate situaţiile (timp rece, fenomene meteorologice deosebite etc.), precum şi a unor truse de
prim ajutor medical;
- asigurarea unor resurse care să permită deplasarea şi informarea (lanterne, aparat de radio portabil), avîndu-se
grijă ca acestea să fie dotate cu bateriile sau acumulatoarele necesare;
- trebuie cunoscute locurile celor mai apropiate unităţi medicale, numerele de telefon şi sediile teritoriale de
pompieri, poliţie, precum şi alte adrese utile.
Prin aceste măsuri simple şi la îndemăna tuturor se pot reduce considerabil pirderile de bunuri materiale şi vieţi
omeneşti provocate de seism.
E. Comportarea în caz de cutremur
Este de reţinut faptul că aproape toate categoriile de calamităţi naturale, în special cutremurele de pămînt, sînt
evenimente care se produc pe neaşteptate, fapt care impune, pe lîngă mijloacele preventive enumerate mai sus, un anumit mod de
comportare.
Ce trebuie de întreprins înainte de seism ?
- programaţi din timp acţiunile Dvs. în diferite situaţii şi condiţii : ziua, noaptea, la domiciliu, în locuri publice (magazin, cinema),
în transport etc.
- determinaţi locurile sigure şi potenţial mai puţin periculoase în apartament, la serviciu etc. Acestea sînt : perete de rezistenţă,
toc de uşă, masă sau birouri rezistente (sub care vă puteţi adăposti) etc.
- amplasarea şi întărirea adecvată a mobilierului în apartament, locul de muncă etc.
Cum să ne comportăm în timpul producerii seismului ?
- fiţi calmi şi acţionaţi imediat, nu întreprindeţi nimic ce ar putea dezorganiza lumea din jur, nu strigaţi şi nu vă agitaţi;
- nu părăsiţi locuinţa – puteţi fi surprinşi în hol, scară, unde vă puteţi accidenta. Nu folosiţi ascensorul;
- adăpostiţi-vă împreună cu membrii familiei în locurile stabilite;
- dacă aveţi timp întrerupeţi alimentarea cu apă, gaze, electricitate;
- la şcoală sau în locurile publice folosiţi pentru adăpostire locurile speciale ale spaţiului în care v-a surprins mişcarea seismică;
- în afara clădirilor, rămîneţi la distanţă de acestea, în spaţii deschise. Nu alergaţi;
- în timpul seismului mijloacele de transport comun se opresc, nu le părăsiţi;
Ce trebuie de întreprins după seism ?
- nu părăsiţi locuinţa. Asiguraţi-vă că o puteţi părăsi fără să vă accidentaţi;
- dacă s-a produs un incendiu încercaţi să-l stingeţi sau să-l localizaţi;
- dacă sînteţe blocat sub dărîmături sau în incinte blocate aşteptaţi calm şi cu răbdare intervenţia formaţiunilor protecţiei civile
care asigură acţiunile de salvare-deblocare;
- ţineţi deschis radioul pentru a recepţiona mesajele şi comunicatele oficiale ale organelor de protecţie civilă;
- nu intraţi în blocuri sau încăperi deteriorate;
- nu inventaţi şi nu transmiteţi nici un fel de informaţii, pronosticuri, raţionamente despre posibelele zguduituri. Aşteptaţi
comunicatele oficiale în acest domeniu;
- imediat informaţi organele de poliţie (prin telefon sau personal) despre toate încercările de încălcare a legislaţiei şi ordinei
publice;
- acordaţi primul ajutor medical membrilor familiei şi celor care solicită acest ajutor
- participaţi, dacă aveţi posibilitatea, la acţiunile de localizare şi înlăturare a urmărilor cutremurului organizate şi
conduse de protecţia civilă
De reţinut : un factor important în asigurarea protecţiei îl constituie CALMUL, grija de a-l insufla şi celor din jur. Calmul şi o
atitudine de încurajare diminuează starea de stress, a dumneavoastră personal şi a celor apropiaţi dumneavoastră,
contribuind la prevenirea panicii. Nu uitaţi : PANICA este, în situaţiile de criză, INAMICUL PRINCIPAL !
4.2 Alunecările şi prăbuşirile de teren
 19
A. Descrierea fenomenului
Alături de cutremure şi inundaţii, alunecările de teren se situează printre cele mai importante dezastre naturale ale
căror consecinţe, uneori, se manifestă sub formă de importante distrugeri de bunuri materiale şi vieţi omeneşti.
Există numeroase exemple de alunecări de teren care au produs mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti.
Cele mai importante alunecări de teren se produc în zone geografice cu relieful viguros, clima tropicală sau
temperată, cu ploi abundente, zone caracterizate prin seismicitate ridicadă, prezenţa unor depozite importante de argile senzitive
etc.
În R. Moldova sînt cunoscute o serie de alunecări de teren care au afectat diferite localităţi, obiective economice şi
social importante.
Cauzele alunecărilor de teren în R. Moldova sînt următoarele :
a) acţiunea apelor de suprafaţă;
b) acţiunea apelor subterane;
c) acţiunea îngheţului;
d) efectul alterării rocilor;
e) acţiunea vibraţiilor;
f) efectul săpăturilor pe versanţi;
g) efectul mişcărilor seismice.
Datorită schimbărilor climatice din ultimii ani din ţara noastră, s-au întrunit mai multe din aceste cauze, fapt în
urma căruia au rezultat mărirea numărului şi amploarei alunecărilor de teren. Din această cauză, acest fenomen trebuie luat în
consideraţie ca dezastru natural ce necesită o pregătire specială a populaţiei, pentru a preveni şi atenua efectele sale.
Principala caracteristică a alunecărilor de teren este viteza de manifestare a acestora care poate fi :
 lentă (v < 0,6 m/an);
 medie ( 0,6 m/an < v < 3 m/s);
 bruscă (cu v > 3 m/s ).
B. Manifestările fizice ale alunecărilor de teren
Alunecările de terensînt fenomene geo-morfologice care schimbă aspectul geografic al unei regiuni cu efecte
majore asupra biosferei şi habitatului.
Se pot genera următoarele efecte :
- distrugerea sau avarierea construcţiilor de orice fel;
- blocarea parţială sau totală a albiei unui rîu şi crearea unei acumulări de apă cu pericol de inundaţie;
- distrugerea sau avarierea reţelelor edilitare comunale de apă, gaze, canalizare;
- blocarea parţială sau totală a unor căi de comunicaţie (rutiere, feroviare etc.)
C. Principalele măsuri specifice în acest caz sînt :
■ planificarea acţiunilor de căutare-salvare şi asistenţă medicală;
■ asigurarea adăpostirii temporare a sinistraţilor;
■ dezvoltarea şi implementarea unui program de protecţie a solului împotriva eroziunii şi de amenajare teritorială a
lucrărilor de infrastructură.
4.3 Inundaţiile şi fenomenele meteorologice periculoase
Una din cauzele importante ale catastrofelor naturale este apa, fie datorită inundaţiilor, fie datorită fenomenelor
meteorologice deosebite.
Inundaţiile
Inundaţiile sînt fenomene meteorologice catastrofale produse prin acumulări de apă care nu pot fi preluate de
cursurile normale. Forţa de de agresiune şi puterea de distrugere datorită inundaţiilor se manifestă prin două mecanisme:
 unda de şoc a valului iniţial (unda de viitură); enormă ca forţă şi relativ de scurtă durată, acţionează în maniera unui
“berbec lichid” prin şocul produs de valul frontal al masei de apă acumulat. Acest val dispune de o forţă de distrugere
care atacă orice obstacol aflat în calea sa : construcţii, poduri, rambleuri de cale ferată etc. Înălţimea şi volumul viiturii
sînt factori determinanţi atît pentru timpul de deplasare al acesteia, cît şi pentru distrugerile provocate. Acest tip de
viitură se produce cu precădere în cazul ruperilor de baraje şi diguri, fenomen ce antrenează după sine eliberarea unui
aval a unei mari cantităţi de apă, cu presiune sporită datorită faptului că ruperile de baraje se produc, în general, pe
distanţe destul de mici. Aceste fapte destul de strînse au ca efect creşterea presiunii valului format, acţionănd ca nişte
amplificatori de presiune, ceea ce amplifică implicit şi efectele de deplasare a acesteia.
 Inundaţiile rezultate din apa acumulată care nu se poate scurge într-un ritm normal de-a lungul vechiului curs de apă.
Acest tip de inundaţii este la fel de agresiv ca cel descris anterior, dar mai puţin important ca întindere şi timp de
acţiune.
În această categorie intră şi inundaţiile fuviale (sau pe cursurile unor rîuri). Acest tip de inundaţii se datorează
căderii mari de precipitaţii (ploaie sau zăpadă) şi/sau dezăpezirilor bruşte. În aceste condiţii nu se pot lua măsuri directe de
prevenire a cauzelor ce provoacă inundaţiile, ci indirect se poate acţiona asupra unor factori secundari care pot limita acest tip de
inundaţii.
Principalele caracteristici ale inundaţiilor sînt :
- unda de viitură = fenomen de creştere şi descreştere rapidă şi semnificativă a debitelor şi nivelurilor unui curs
de apă, într-o perioadă de timp
- timp de creştere = perioada de timp în care debitele cresc de la valoarea scurgerii de bază la valoarea
debitului maxim al culminaţiei viitoare;
20
- timp de descreştere = perioada de timp în care debitele scad la valoarea scurgerii de bază;
- debit maxim (de culminaţie) = volumul total de apă scurs pe rîu într-o secundă;
- volumul viiturii = volumul total de apă scurs pe rîu în timpul viiturii;
- zona potenţial inundabilă = zona care cuprinde terenurile din afara zonei inundabile şi care au o cotă
inferioară nivelului maxim al viiturii de verificare;
- zona inundabilă = zona care cuprinde terenurile care au o cotă inferioară nivelului maxim al viiturii de calcul
stabilit pentru regimul amenajat al scurgerii;
- lunca inundabilă = cuprinde albia minoră şi o parte din albia majoră strict necesare scurgerii debitului maxim.
În general, inundaţiile sînt fenomene previzibile datorită faptului că de la declanşarea fenomenului pînă la
propagarea în zonele inundabile există suficient timp pentru avertizare şi alarmare. Există deci posibilitatea realizării unor
măsuri de prevenire şi protecţie. Pentru realizarea măsurilor de prevenire şi protecţie în caz de inundaţii trebuie cunoscute :
- zonele care pot fi afectate de inundaţii;
- amploarea pe care o pot avea inundaţiile, în zonele declarate zone inundabile;
- gradul în care locuinţa (gospodăria) proprie poate fi afectată de inundaţii;
- locurile şi condiţiile de realizare a acţiunilor de protecţie personală (şi, dacă este posibil, a bunurilor
materiale);
- locurile şi condiţiile în care urmează a se desfăşura o evacuare temporară.
Înzăpezirile
Înzăpezirile sînt fenomene sezoniere produse de căderi masive de precipitaţii sub formă de zăpadă, fiind accentuate
de condiţiile meteorologice în care se produc. Efectele acestor fenomene sînt clasificate în funcţie de timpul şi modul lor de
manifestare. După aceste criterii, înzăpezirile pot avea :
- efecte imediate;
- efecte secundare, manifestate la intervale mai mari sau mai mici de timp, în funcţie de evoluţia condiţiilor
meteorologice.
În prima categorie sînt cuprinse : blocarea căilor de transport, întreruperea alimentărilor cu energie electrică şi alte
resurse (în principal apa potabilă), afectarea unor activităţi industriale şi sociale.
Efectele pe timp îndelungat ale acestor fenomene sînt generate de topirea acumulărilor de zăpadă, fie pe terenurile
afectate, fie prin dezgheţurile podurilor de gheaţă formate pe cursurile de apă de pe zona geografică afectată. Principala
manifestare de tip catastrofal consecutivă dezgheţului este producerea de inundaţii, care nu au efecte violente, în schimb,
afectează major anumite tipuri de activităţi (cu precădere cele agro-industriale), precum şi mediul ambiant.
Principalele daune produse de astfel de fenomene se înscriu în sfera daunelor produse asupra bunurilor materiale,
pierderile de vieţi omeneşti fiind un fenomen puţun probabil şi cu număr foarte mic de victime.
Alte fenomene meteorologice periculoase
În afara efectelor produse de căderile masive de zăpadă, care reprezintă un fenomen sezonier cu caracteristici
speciale, mai există şi alte tipuri de fenomene meteorologice în măsură să producă urmări catastrofale.
Unele dintre acestea au un caracter independent de anotimp, o altă categorie fiind de asemenea condiţionată de
anotimpul favorabil producerii lor. Această clasificare nu exclude manifestările anormale, care pot aparea, în anumite condiţii, în
perioade ale anului care nu sînt specifice manifestărilor respective.
Principalele fenomene meteorologice periculoase la care se poate face referire în acest caz sînt : furtunile şi valurile
excesive de căldură.
Deşi, pînă nu demult, ultimul fenomen menţionat nu se încadra în gama de manifestări climatice specifice ţării
noastre, în ultimii ani, datorită schimbărilor climatice şi a modificărilor semnalate în structura stratului de ozon, acest fenomen a
apărut din ce în ce mai pregnant. Astfel, valurile de caniculă devin un fenomen meteorologic demn de luat în seamă, cu efecte
majore asupra populaţiei şi patrimoniului agro-forestier, care impune măsuri speciale de comportament şi reducere a efectelor
sale.
Ambele fenomene meteorologice descrise mai sus, sînt cu atît mai mult de luat în consideraţie, cu cît efectele lor
imediate pot antrena activarea unor factori de risc secundari, de producere de evenimente catastrofale cu efecte mai grave decît
cele ale evenimentelor generatoare. Astfel, furtunile pot avea ca urmări:
- inundaţii;
- accidente majore pe căile de transport;
- accidente industriale.
De asemenea, valurile de căldură excesivă pot avea ca efecte :
- declanşarea unei secete prelungite;
- activarea unor focare de epidemii şi/sau epizootii;
- declanşarea unor incendii (mai ales de pădure sau în zone cu vegetaţie uscată).
Alte fenomene meteorologice periculoase sînt :
- lapoviţa;
- fulgerele;
- grindina;
- chiciura;
- ceaţa;
- viscolul;
- crivăţul;
- îngheţul puternic.
 21
4.4 Alte dezastre naturale nespecifice pentru R. Moldova
Dezastrele naturale, descrise succint în continuare, nu sînt specifice ţării noastre, dar au fost menţionate cu scopul
de a completa cultura de specialitate.
Tsunami
Tsunami este o deplasare a maselor de apă oceanice cu viteza de pînă la 600 km/oră şi înălţime de pînă la 30 metri,
pe distanţe de la zece la mii de kilometri. Are drept cauze mişcări tectonice a fundurilor oceanilor, erupţii vulcanice sau exploziile
provocate de activitatea umană.
În general tsunami afectează 1 – 2 km în adîncimea litoralului expus. Efectele ce pot fi generate de acest tip de
dezastru sînt :
- pierderi umane pentru populaţia care locuieşte în zonele costiere expuse;
- avarierea sau distrugerea structurilor portuare, clădirilor de locuit etc.
- poluarea mediului (mai ales infectarea surselor de alimentare cu apă potabilă);
- distrugerea recoltelor şi dereglarea aprovizionării cu alimente.
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz sînt :
 educarea comunităţilor expuse privind măsurile planificate de evacuare de urgenţă, căutare-salvare, asistenţă
medicală, asigurare cu apă, hrană şi adăpostire;
 crearea unui sistem de avertizare-alarmare pentru populaţia expusă (inclusiv pescarii, docherii şi marinarii).
Erupţie vulcanică
Erupţiile vulcanice sînt expulzări ale magmei, cenuşei şi gazelor generate de mişcarea plăcilor tectonice, deasupra
scoarţei terestre. Cea mai periculoasă manifestare o reprezintă scurgerea piro-elastică care conţine gaze, cenuşă şi fragmente mari
de rocă în suspensie.
Scurgerea poate atinge temperaturi de 1000 0 C şi poate avea regim de deplasare lent sau rapid.
Cenuşa vulcanică depusă pe sol, sub acţiunea ploilor torenţiale produce o mixtură densă şi fluidă, care poate să
curgă cu viteze mari, fiind un pericol potenţial deosebit.
Gazele vulcanice sînt lente, dar în general se deplasează cu viteze mici, cauzînd decese sau îmbolnăviri.
Spre deosebire de alte dezastre, istoria activităţilor vulcanice este bine cunoscută, iar cercetările ştiinţifice sînt
efectuate sistematic, fiind posibilă prevederea activităţii unui vulcan şi luarea măsurilor de protecţie adecvate.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru sînt :
- răniri sau decese umane cauzate mai ales de torentele piroclastice;
- contaminarea apei potabile;
- distrugerea vegetaţiei, terenurilor agricole, lucrărilor de infrastructură, aşezări umane etc;
- incendii de masă;
- inundaţii generate de colmatarea cursurilor de apă cu depozite de materiale piroclastice;
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz sînt :
 plasarea construcţiilor şi activităţilor la o distanţă rezonabilă faţă de vulcan;
 construirea de lucrări de protecţie (bariere, diguri etc.);
 monitorizarea activităţii vulcanice şi stabilirea unui sistem de înştiinţare şi alarmare pentru populaţie;
 întocmirea unui plan de evacuare şi deblocare a populaţiei expuse riscului;
 pregătirea acţiunilor de căutare-salvare şi asistenţă medicală.
Cicloane tropicale (uragane)
Cicloanele tropicale sînt furtuni tropicale care au diametre de cca 100 km, caracterizate prin viteze ale vîntului de
peste 120 km/h şi o mişcare de rotaţie anterioară (pentru emisfera nordică) sau orară (pentru emisfera sudică).
La originea acestui fenomen se află ciocnirea unui front atmosferic de aer cald şi umed cu altul format de o masă de
aer rece.
Efectele ce pot fi generate de acest tip de dezastru sînt :
- pierderi de vieţi umane;
- distrugerea sau avarierea parţială a infrastructurii şi clădirilor ;
- distrugerea sau avarierea parţială a reţelelor de alimentare cu energie electrică, apă, gaze sau de canalizare;
- inundarea zonelor de coastă;
- poluarea mediului (mai ales infectarea surselor de alimentare cu apă potabilă);
- distrugerea recoltelor.
Principalele măsuri de protecţie specifice în acest caz sînt :
 crearea unui sistem de monitorizare a fenomenului cu accent pe prognoză, avertizare şi alarmare;
 planificarea acţiunilor de evacuare, căutare-salvare şi asistenţă medicală;
 stocuri materiale de primă necesitate pentru supravieţuire;
 construirea unor lucrări de protecţie (diguri, dane);
 asigurarea unor surse de apă potabilă;
 asigurarea unui sistem de comunicaţii fiabil.
Tornade
Tornadele sînt nori sub formă spirală, de diametre mici, care se deplasează pe suprafaţa pămîntului, în mod aleator,
cu viteze mai mari de 200 km/h. Frecvent sînt însoţite de fulgere şi ploi torenţiale.
22
5. Dezastre – evenimente provocate de accidente
5.1 Noţiuni generale
Activitatea umană a avut de-a lungul timpului, prin dezvoltarea tehnologică pe care a cunoscut-o în ultimul secol,
un impact deosebit asupra mediului ambiant.
Din păcate, efectele industrializării intensive, precum şi dezvoltarea majoră a reţelelor de transport au generat
numeroase catastrofe de proporţii şi contunuă să constituie o permanentă ameninţare la adresa mediului înconjurător, oamenilor
şi bunurilor materiale.
Principalii factori de risc tehnologic sînt cei de natură chimică şi/sau nucleară, transportul deşeurilor sau
substanţelor toxice, precum şi transportul de diverse substanţe pe conducte magistrale sînt, de asemenea, factori de risc cauzatori
de catastrofe. În esenţă, catastrofele tehnologice pot fi generate de:
- accidente chimice
- accidente nucleare
- accidente la construcţii hidrotehnice
- accidente pe căi rutiere, navale, feroviare, aeriene sau la conducte magistrale
Avarie – eveniment periculos la un obiect industrial sau de transport, care periclitează viaţa şi sănătatea oamenilor
şi are drept consecinţe distrugerea construcţiilor şi încăperilor industriale, deteriorarea sau nimicirea utilajelor, mecanismelor,
mijloacelor de transport, materiilor prime şi producţiei finite, la întreruperea procesului de producţie şi prejudicierea mediului
ambiant.
Catastrofă – avarie în proporţii mari, soldată cu victime umane, prejudicierea sănătăţii oamenilor şi deteriorarea
sau distrugerea obiectelor economiei naţionale şi altor valori materiale în proporţii considerabile, precum şi cu urmări nefaste
asupra factorilor de mediu.
5.2 Accidentul chimic la agenţii economici
Dezvoltarea industriei chimice a dus şi la apariţia unor substanţe toxice industriale, care atît în domeniul procesului
de producţie, cît şi în procesul de utilizare, depozitare sau transport a acestora, să prezinte şi un factor de risc chimic. Ca urmare,
există posibilitatea ca la orice dereglare a procesului, prin avarierea sau deteriorarea unei instalaţii, a unui utilaj sau mijloc de
transport, să se poată elibera în mediul ambiant substanţe toxice.
Eliberarea necontrolată în mediul înconjurător a unor substanţe toxice industriale în concentraţii mai mari decît
concentraţiile maxime admise şi care pun în mare pericol populaţia din zonă, constituie un accident chimic.
Accidentele chimice pot fi minime, atunci cînd într-o instalaţie-sursă toxică (sursă de pericol chimic) se produce o
avarie controlabilă, urmată de eliminarea unor cantităţi de substanţe toxice în mediul ambiant.
Accidentele chimice sînt maxime, atunci cînd la instalaţia-sursă toxică se produce o avarie necontrolabilă; în acest
caz, din instalaţia sursă toxică se elimină în mediul ambiant o mare parte sau întreaga cantitate de substanţă toxică. Aceste
accidente chimice maxime se pot produce atît în timp de pace, ca urmare a unor neglijenţe, defecţiuni, dereglări de proces etc.,
sau în timp de război, datorită atacurilor din aer , ori a unor acţiuni diversioniste.
Sînt considerate substanţe toxice industriale, substanţele chimice care datorită proprietăţilor fizice, chimice şi
fiziopatologice în concentraţii mici, produc intoxicaţii ale oamenilor şi animalelor la distanţe foarte mari, depăşind limitele
agentului economic sursă-toxică, şi care ceează zone de acţiune ce pot cuprinde localităţi întregi cu tot ceea cese află în acel
moment.
Dintre produsele chimice care prezintă pericol chimic se disting următoarele următoarele categorii de substanţe:
- substanţe cu acţiune iritantă, caustică şi sufocant-asfixiantă, cum sînt: amoniacul, clorul, acidul azotic, acidul
clorhidric, acidul fluorhidric, oxizii de sulf, oxizii de azot, fosgenul, clorcianul, dioxidul de sulf;
- substanţele toxice cu acţiune toxică generală, cum sînt: hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric, sulfura de
carbon, oxizii fosforului, oxiclorura de fosfor, fosfina.
Toate aceste substanţe toxice industriale se pot afla în instalaţiile sursă-toxică sub formă de gaze, gaze lichefiate,
gaze comprimate, vapori, aerosoli sau lichide. Ele pot acţiona asupra organismului prin inhalare, ingerare sau contact cu pielea
sau ţesuturile.
Spaţiul în care substanţa toxică industrială îşi manifestă acţiunea nocivă, ca urmare a unui accident chimic, se
numeşte focar chimic.
La instalaţiile în care se află substanţele toxice industriale se pot produce unele avarii necontrolate care duc la
formarea într-un timp foarte redus şi în imediata apropiere a instalaţiilor respective a unei suprafeţe contaminate – (în cazul
instalaţiilor cu substanţe toxice lichide sau gaze lichefiate) cu dimensiuni de cîteva sute sau mii de metri pătraţi.
În cazul substanţelor toxice industriale sub formă de gaz sau vapori, se formează în mediul ambiant, instantaneu
sau într-un interval scurt de timp, un nor toxic.
Substanţa toxică iniţială, împreună cu vaporii de scurgere, prin procese complexe de evaporare-vaporizare, ceează,
de asemenea, un nor toxic.
Norul toxic astfel ceat se deplasează pe direcţia vîntului, rezultînd o zonă de acţiune a norului toxic, de regulă de
formă tronconică.
În condiţii de calm atmosferic, zona de acţiune a norului toxic are formă emisferică.
Dimensiunile zonelor de acţiune ale norului se stabilesc pentru valori letale (zona letală) sau de intoxicare (zona de
intoxicare).
Zona letală este considerată zona de acţiune a norului toxic în care concentraţia substanţei toxice (concentraţia de
intoxicare) poate produce moartea unei persoane într-un timp de cel mult 15 minute, prin inhalare.
Zona de intoxicare, este considerată zonă de acţiune a norului toxic în care concentraţia substanţei toxice
(concentraţia de intoxicare) poate produce intoxicarea organismului timp de 1-15 minute, fiind necesar tratamentul medical
(limita de suportabilitate).
 23
Dimensiunile zonelor de acţiune a norului toxic şi persistenţa norului toxic depind de următorii factori:
- natura substanţei toxice indistriale şi cantitatea existentă în momentul declanşării pericolului;
- valorile concentraţiilor letale şi de intoxicare;
- situaţia meteorologică;
- proprietăţile fizice şi chimice ale substanţelor existente în momentul pericolului în instalaţie.
Parametrii focarului chimic care se determină de către specialiştii agentului economic sursă de pericol chimic sînt:
- suprafaţa de răspîndire a substanţei toxice industriale
- dimensiunile zonelor de acţiune ale norului toxic, stabilind lungimile zonei letale şi de intoxicare;
- durata de acţiune a norului toxic (persistenţa);
- direcţia de propagare a norului toxic.
Măsurile de protecţie şi acţiunile de intervenţie
la agenţii economici sursă toxică
Potrivit actelor normative în vigoare, fiecare agent economic sursă toxică, care produce, prelucrează, manipulează,
depozitează sau utilizează substanţe toxice industriale care pot contamina mediul ambiant, în caz de accident chimic, este obligat
să întocmească “Plan de acţiune în caz de accident chimic”.
Măsurile de protecţie şi de intervenţie se stabilesc pentru zona de acţiune a norului toxic la accident chimic şi se
aplică conform unui grafic de realizare a măsurilor de protecţie şi intervenţie.
În zona de acţiune a norului toxic se aplică următoarele măsuri de protecţie şi intervenţie:
a. înştiinţarea şi alarmarea salariaţilor şi a populaţiei despre pericolul chimic
Acestea se execută cu scopul de a avertiza salariaţii şi populaţia despre pericolul chimic în vederea realizării
măsurilor de protecţie. Se înştiinţează şi alarmează atît salariaţii agentului economic sursa toxică, cît şi populaţia sau agenţii
economici care eventual se pot afla pe direcţia norului toxic.
Mesajul de înştiinţare cuprinde informaţii privind: locul, momentul producerii şi amploarea accidentului chimic,
natura substanţei toxice industriale, direcţia şi viteza de deplasare a norului toxic şi alte date utile asigurării protecţiei.
Alarmarea se execută în scopul avertizării salariaţilor şi populaţiei despre pericolul chimic pentru a asigura
măsurile de protecţie necesare.
b. asigurarea protecţiei cu mijloace individuale de protecţie
Această măsură se realizează cu scopul de a preveni pătrunderea substanţelor toxice industriale în organism, prin
inhalare sau prin piele.
Pentru realizarea protecţiei individuale se pot folosi următoarele mijloace: masca contra gazelor cu cartuş filtrant
specific substanţei toxice (folosită de regulă, de salariaţii sursei toxice), aparatul izolant şi masca izolantă,, iar în lipsa acestora,
la nevoie, se pot folosi mijloace simple de protecţie individuale (batiste, prosoape etc. Îmbibate dacă este posibil cu apă).
c. asigurarea protecţiei prin adăpostire
Se execută cu scopul de a realiza protecţia salariaţilor, a populaţiei şi animalelor prin izolare, în zona de acţiune a
norului toxic.
Pentru protecţia salariaţilor agentului economic sursă-toxică sau ai agenţilor economici din zona de acţiune a
norului toxic, se pot folosi adăposturile de protecţie prevăzute cu sistem de filtroventilaţie în funcţiune, sălile sau birourile în care
se poate asigura izolarea prin aplicarea unor măsuri de etanşare.
Pentru protecţia populaţiei, adăpostirea se poate realiza prin izolare în locuinţe, într-o încăpere la care se aplică
măsuri de etanşare într-un timp foarte redus.
d. asigurarea protecţiei prin evacuare
Această măsură se execută temporar cu scopul de a realiza protecţia salariaţilor şi a populaţiei numai atunci cînd
celelalte mijloace de protecţie lipsesc sau nu sînt eficiente.
e. asigurarea protecţiei animalelor
Se realizează cu scopul de a proteja animalele din fermele zootehnice şi gospodăriile individuale aflate în zona de
acţiune a norului toxic.
f. introducerea restricţiilor de consum a apei, produselor agroalimentare, vegetalelor şi furajelor
Această măsură se realizează cu scopul de a preveni intoxicarea oamenilor şi animalelor, în special în zona
contaminată cu substanţe toxice industriale.
g. introducerea unor restricţii de circulaţie şi acces şi a unor măsuri de pază şi ordine
În zona de acţiune a norului toxic, aceste măsuri se realizează cu scopul de a preveni intoxicarea oamenilor şi
animalelor şi pentru a asigura desfăşurarea acţiunilor de protecţie şi intervenţie.
h. organizarea cercetării chimice, a controlului şi supravegherii contaminării
Această măsură se realizează în zona accidentului chimic şi în zona de acţiune a norului toxic cu scopul de a stabili
prezenţa substanţei toxice industriale, calitatea substanţei răspîndite, concentraţia acesteia, direcţia de deplasare a norului toxic,
limitele zonelor letale şi de intoxicare etc.
i. acordarea primului ajutor şi asistenţei medicale de urgenţă a persoanelor intoxicate
Primul ajutor se asigură în zona de acţiune a norului toxic, intoxicaţiilor şi răniţilor, eventual, pentru scoaterea
acestora de sub acţiunea substanţelor toxice industriale, acordarea primelor îngrijiri şi transportarea în instituţiile curative pentru
tratament.
24
j. aplicarea măsurilor de neutralizare şi de prevenire a răspîndirii substanţelor toxice
Se execută cu scopul de a micşora sau anula acţiunea substanţelor toxice industriale, de a preveni sau diminua
contaminarea mediului ambiant, de a realiza localizarea şi înlăturarea urmărilor accidentului chimic.
k. instruirea salariaţilor şi a populaţiei
Instruirea salariaţilor şi a populaţiei se asigură pentru aplicarea măsurilor de protecţie, respectarea regulilor de
comportare în zona contaminată şi pe urma norului toxic şi pentru a micşora sau anula pericolul intoxicării.
Instruirea salariaţilor şi a populaţiei din zona de acţiune a norului toxic se organizează şi coordonează de către
structurile protecţiei civile din localităţile respective şi se execută de către specialiştii la protecţia civilă ai agenţilor economici
surse-toxice.
5.3 Accidentul radioactiv la agenţii economici
Una din cele mai importante descoperiri ştiinţifice ale secolului – energia atomică, din an în an tot mai mult se
aplică în toate ramurile multor ţări ale lumii: în biologie, medicină, tehnică, agricultură etc. Însă cea mai remarcabilă descoperire
a omenirii este însoţită de suspinul oamenilor, care deseori sînt afectaţi de acţiunea nocivă a radiaţiei ionizante.
Problema securităţii atomice este actuală şi pentru Republica Moldova, deoarece în prezent în lume funcţionează
peste 400 de centrale nucleare (CAE), iar în apropierea nemijlocită a R. Moldova sînt amplasate 7 din ele. În afară de aceasta,
radiaţia ionizantă este utilizată la 340 întreprinderi şi organizaţii din republică.
Ce reprezintă radiaţia? În mediul ambiant există milioane de tipuri de materii formate ca rezultat a combinării
elementelor chimice cunoscute. Majoritatea atomilor ce formează aceste materii sînt “stabili”, însă există şi atomi “instabili”.
Orice atom este format dintr-un nucleu încărcat cu electricitate pozitivă şi un înveliş electronic, electronii, încărcaţi
cu energie negativă. La rîndul său, nucleul este constituit din protoni – cu sarcină pozitivă şi neutroni – fără sarcină. Atomul
conţine un număr egal de protoni şi electroni, ceea ce îl face neutru electric.
Numărul de protoni, numit şi număr atomic, caracterizează un element – pe care în continuare îl vom denumi
nuclid.
O mare parte dintre nuclizi nu sînt stabili, datorită numărului de neutroni şi protoni, configuraţiei lor şi forţelor
existente în atom. Astfel, un nuclid instabil se transformă în mod spontan în nuclidul altui element, cu emisie de radiaţii. Această
proprietate de a emite radiaţii se numeşte radioactivitate, materialele care emit aceste radiaţii sînt numite materiale radioactive,
transformarea = dezintegrarea, iar nuclidul este de fapt un radionuclid.
Radioactivitatea naturală este definită ca un proces de dezintegrare a nucleelor, ce se petrece spontan, însoţită de
emisia unor tipuri de radiaţii. Însă există şi o radioactivitate artificială, care este emisă de izotopi radioactivi artificiali.
Procedeele care stau la baza obţinerii energiei nucleare, respectiv la realizarea exploziilor nucleare, sînt fisiunea şi
fuziunea nucleară.
Fisiunea nucleară constă în reacţiile de rupere a nucleelor grele cu ajutorul neutronilor. Cel mai mare interes în
realizarea exploziilor nucleare îl reprezintă reacţiile de fisiune ale nucleelor atomilor de uraniu 235, uraniu 238 şi plutoniu 239.
Fuziunea nucleară constă în reacţia de unire (sinteză) a nucleelor uşoare (izotopii hidrogenului), care se realizează
la temperaturi foarte ridicate.
Atît reacţiile de fisiune, cît şi cele de fuziune sînt însoţite de formarea unor substanţe care sînt capabile să emită în
spaţiul înconjurător radiaţii invizibile care se deplasează cu viteză foarte mare.
Procesul de dezintegrare radioactivă este însoţit de apariţia radiaţiilor alfa, beta şi gamma.
Radiaţiile alfa – reprezintă un flux de particule încărcate pozitiv (nuclee de heliu), care au o viteză de 10-20.000
km/s şi o mare putere de ionizare a atomilor mediului cu care vine în contact. Datorită capacităţii mari de ionizare, drumul
particulelor alfa este foarte scurt: în aer – cîţiva centimetri, iar în corpuri solide sau lichide – cîţiva milimetri. Din această cauză,
iradierea exterioară cu particule alfa nu prezintă pericol, deoarece ele sînt uşor absorbite de îmbrăcăminte şi stratul superior al
pielii. Ele sînt însă extrem de periculoase atunci cînd pătrund în interiorul organismului, deoarece generrează ionizarea atomilor
ţesuturilor vii, producînd boala de iradiere.
Radiaţiile beta – reprezintă un flux de electroni sau pozitroni rapizi. Acestea ionizează atomi din mediu, avînd însă
o capacitate de ionizare de sute de ori mai mică decît cea a particulelor alfa. În mediu, particulele beta au un drum mai lung decît
particulele alfa: în aer – cîţiva metri, în corpuri solide – cîţiva milimetri.
Radiaţiile gamma – sînt radiaţii electromagnetice, asemănătoare rezelor Röentgen. Radiaţiile gamma se propagă
cu viteza luminii, au capacitate foarte mică de ionizare şi au o capacitate de penetraţie foarte mare. Astfel, în aer radiaţiile
gamma se propagă pe sute de metri, iar în corpurile solide şi lichide pătrund cu uşurinţă, fiind foarte puţin absorbite de
materialele cu care vin în contact. Protecţia împotriva radiaţiilor gamma, se calculează avînd la bază grosimea de înjumătăţire
(grosimea materialului care reduce la jumătate intensitatea radiaţiei gamma iniţială). De exemplu, valoarea grosimii de
înjumătăţire a dozelor de radiaţie gamma pentru lemn = 30 cm, apă-20 cm, pămîntâ-14 cm, beton armat-10 cm, fier-3,5 cm,
plumb-2 cm.
Radiaţia gamma, prin doza de radiaţie transmisă organismului, determină apariţia unor transformări care duc la
îmbolnăviri. Afectarea organismului în aceste cazuri este numit boală de iradiere sau boală actinică, care este diferită în funcţie
de doza recepţionată de organism.
Contaminarea radioactivă a teritoriului R. Moldova poate avea loc în cazul avariilor la centralele nucleare mai sus-
menţionate, cum s-a întîmplat în an.1986, cînd după avaria de la centrala nucleară din Cernobîl, nivelul de radiaţii în unele
raioane ale republicii a crescut considerabil, atingînd valorile 0,3 – 0,5 mR/oră sau depăşind fonul radioactiv natural de zeci de
ori.
Contaminarea radioactivă a terenului, apei, aerului este posibilă în urma depunerilor pe suprafaţa solului a
izotopilor degajaţi în atmosferă în timpul avariei, care apar în procesul reacţiei nucleare de fisiune şi dezintegrării izotopilor
radioactivi.
Populaţia, animalele şi plantele aflate pe teritoriul contaminat cu substanţe radioactive sînt supuse iradierii externe
de radiaţia gamma, iradierii superficiale, datorită depunerii radionuclizilor pe haine, piele şi părul oamenilor, animalelor, pe
 25
tulpinele şi frunzele plantelor. Concomitent, radioizotopii pătrund în interiorul organismului omului şi animalelor cu aerul, apa,
produsele alimentare şi furajere contaminate, determinînd iradierea internă.
Contaminarea terenului cu substanţe radioactive se caracterizează prin puterea dozei, care se măsoară, folosind
unitatea de măsură Röentghen pe oră (R/oră). Puterea dozei, măsurată la un metru de la suprafaţa solului este aşa numitul “nivel
al radiaţiei”, care poate acţiona asupra organismului viu în decursul unei unităţi de timp.
Toxicitatea radionuclizilor depinde de tipul radiaţiei, perioada de înjumătăţire, de proprietăţile chimice şi fizice ale
substanţelor cu care izotopii interacţionează în organism, de tipul repartizării în organele şi ţesuturile organismului, de
intensitatea eliminării din organism.
Măsurile de protecţie în focar cu contaminare radioactivă
Pericolul major pe care îl prezintă contaminarea radioactivă este iradierea internă datorită radiaţiilor beta şi alfa.
Aceasta impune adoptarea unor măsuri de protecţie a oamenilor, animalelor şi plantelor pe toată durata acţiunii nocive, cu o
delimitare a terenului contaminat în 3 zone cu regim special de protecţie.
I. Zona controlului strict sau a contaminării moderate (prima zonă) are nivelul de radiaţie de la 0,06 mR/oră
pînă la 20 mR/oră sau 60-20000 mkR/oră.
II. Zona strămutării sau a contaminării intense (zona a doua) are nivelul de radiaţie de la 20 – 100 mR/oră
sau 20000 mkR/oră pînă la 100000 mkR/oră.
III. Zona înstrăinării sau contaminării periculoase cu nivel de radiaţie mai mare de 100 mR/oră sau 100000
mkR/oră.
În principiu, măsurile care se aplică în scopul protecţiei populaţiei şi animalelor în zonele contaminate cu substanţe
radioactive sînt măsuri ce prevăd adăpostirea oamenilor şi animalelor şi măsuri care prevăd evacuarea lor din zona contaminată
într-o zonă necontaminată sau mai puţin contaminată.
Protecţia în fîşia de deplasare a substanţelor radioactive de la obiectul avariat are la bază 3 factori: timpul, distanţa
şi ecranarea.
TIMPUL: pentru izotopii radioactivi rezultaţi din avaria centralei nucleare, nivelul de radiaţie scade în timp;
DISTANŢA: nivelul de radiaţie descreşte proporţional cu distanţa;
ECRANAREA: radiaţiile sînt stopate cu atît mai mult cu cît ecranul are o densitate şi grosime mai mare.
Reguli şi măsuri de comportament în caz de accident nuclear
- deconectarea din priză a aparatelor electrice, închiderea conductelor cu apă şi gaze;
- etanşarea (ermetizarea) uşilor şi ferestrelor;
- pregătirea mijloacelor de protecţie individuală pentru utilizarea;
- restricţia consumului de alimente, apă cu excepţia celor protejate;
- pregătirea pentru deplasarea într-o zonă mai puţin contaminată cu substanţe radioactive.
Părăsirea locului de adăpostire, după accident, se face numai la indicaţia organelor PC locale, care coordonează
activităţile în zona contaminată. Părăsirea locurilor de adăpostire se face numai în echipamentul de protecţie individuală. În lipsa
mijloacelor individuale de protecţie, se acoperă nasul, gura şi părţile descoperite ale corpului cu mijloace improvizate (batiste,
prosoape etc).
6. Aspecte psihologice ale comportării în situaţii excepţionale. Panica şi combaterea ei.
1. Metodele de reglare cu stările psihologice a salvatorului în cazul acţiunilor de intervenţie în situaţii
xcepţionale
1.1 Metode psihoterapeutice
Activitatea profesională a salvatorilor în cadrul situaţiilor excepţionale se confruntă permanent cu acţiunea factorilor nocivi (fizici
psihici etc.), care pot induce un stres psihoemoţional şi provoca multiple stări de afect şi maladii (dereglări neuro-psihice, criz
hipertensive, ulcere gastrice şi duodenale etc.). Astfel de circumstanţe se manifestă în mod deosebit în cazul efectuării lucrărilor d
salvare. Chiar şi în cazurile cînd sub acţiunea stresului apar dereglări psihologice nepronunţate, profilaxia lor oricum impune o abordar
adecvată, deoarece aceste manifestări pot genera afecţiuni grave care prezintă un pericol real pentru viaţă.
Pregătirea moral-psihologică a salvatorilor pentru acţiuni de intervenţie în cadrul situaţiilor excepţionale este mult condiţionată d
particularităţile psihologice individuale (capacitatea sporită de adaptare şi mobilizare a eforturilor pentru acţiuni în situaţii extremale)
Acţiunea factorilor fizici, psihici şi sociali favorizează suprasolicitarea fizică şi psihică a salvatorului, astfel micşorînd capacităţile d
lucru. Deseori în aceste situaţii se recurge la folosirea preparatelor medicamentoase (fără prescripţia medicului) sau alcoolului ca mijloc d
înlăturare a excitaţiei psihomotorii (emoţionale).
Reieşind din acestea apare întrebarea: este posibilă înlăturarea şi evitarea stărilor emoţionale, psihologice, fizice evitînd utilizare
preparatelor medicamentoase sau alcoolului? Folosirea metodelor psihoterapeutice oferă o modalitate de soluţionare a acestor stări. C
prezintă psihoterapia? Este o ramură a medicinii, care spre deosebire de alte domenii a practicii medicale utilizează metode de acţiuni nu
asupra organismului, ci asupra psihicului uman, care reglează la rîndul său cu activitatea organelor şi sistemelor de organe.
Formele de bază a acţiunii psihoterapeutice sînt sugestia şi autosugestia. Există diferite metode de acest gen: sugestie în stare d
somn hipnotic, psihoterapia raţională (convingerea logică), sugestia în stare de veghe, autotraining, relaxarea musculară activă şi pasiv
(complexe simple de exerciţii, orientate spre micşorarea tonusului muscular). Aplicarea uneia din metode depinde de starea individului ş
particularităţile individuale. În cazul unei maladii numai medicul indică tratamentul necesar şi nu se recurge la autotratament, îns
aplicarea măsurilor de profilaxie sînt accesibile pentru fiecare.
Este cunoscut faptul că este mult mai uşor de prevenit boala decît posibilităţile ei de tratament. Însă puţini care cunosc măsurile d
profilaxie a dereglărilor psihice şi, în mod deosebit, modul lor corect de aplicare.
Este o metodă cu ajutorul căreia se obţine o relaxare musculară prin utilizarea autosugestiei, fapt care favorizează funcţionarea normală
diferitor organe şi sisteme de organe, include nu numai elemente de autosugestie, dar şi autoeducaţie şi autoconvingere. Persoana car
posedă şi utilizează această metodă permanent
26
7. Managementul asistenţei medicale primare.
Evaluarea situaţiei la locul accidentului prezintă un interes deosebit, dat fiind faptul că cu cît mai mult se cunoaşte
despre tipul, modul de producere şi amploarea impactului, cu atît mai oportun şi mai calitativ sînt acţiunile de intervenţie.
- cunoaşterea şi cercetarea primară a zonei impactului;
- răspuns la cinci întrebări esenţiale: ce, cînd, unde, cine şi, foarte important, de ce?
8. Acordarea primului ajutor medical în diferite stări de urgenţă
8.1 Resuscitarea cardio-respiratorie şi cerebrală (RCRşiC). Algoritmul ABC
Una din cele mai acute situaţii cu pericol iminent pentru viaţa şi sănătatea omului este stoparea bruscă a activităţii
cardiace şi respiratorii. Această stare poate fi indusă de patologii cardiace, asfixie, înec etc. În aceste clipe fiecare minut valorează
enorm de mult, dat fiind faptul că în urma stopării activităţii cordului şi respiraţiei nu are loc schimbul de O 2 cu CO2 în ţesuturi.
Dacă unele ţesuturi pot fi rezistente pentru o perioadă relativă de timp la hipoxie (insuficienţă de O 2), atunci scoarţa cerebrală
(cortexul) nu rezistă fără oxigen mai mult de 5-6 minute, au loc procese ireversibile şi se produce decorticarea (moartea scoarţei
cerebrale). Şansele de supravieţuire scad enorm, dacă măsurile de reanimare nu au fost începute timp de 4-5 minute de la
declanşarea stopului cardio-respirator. Pentru restabilirea acestor funcţii vitale se aplică anumite procedee: respiraţia artificială şi
compresiunile toracice (masajul indirect al cordului), care au menirea să alimenteze ţesuturile cu oxigen şi să menţină circulaţia
sangvină.
În acest scop a fost elaborat un mod de acţiuni, care poartă denumirea de algoritm ABC.

A - airways - căile respiratorii

B - breath - respiraţia
C - circulations - circulaţia sangvină

Algoritmul A B C (desfăşurat)

I. Se asigură securitatea proprie şi apoi a sinistratului

II. Se verifică reacţia sinistratului: lovim uşor pe umăr şi întrebăm suficient de tare: “Cum vă simţiţi?”
a.dacă reacţie este (se observă vre-o mişcare, deschiderea ochilor sau răspuns) – nu se mişcă sinistratul (dacă nu
se află în pericol), se examinează circumstanţele, se obţine informaţia necesară şi se cheamă
ajutoare.
b. dacă reacţie nu este – se cheamă ajutoare, se trimite pe cineva după ajutor sau (dacă sunteţi singur) lăsaţi
sinistratul şi mergeţi după ajutor (în cazul cînd este realizabil timp de 1 minut).
Se plasează sinistratul în poziţia culcat pe spate. Se deschid căile respiratorii superioare ale sinistratului, efectuînd
hiperextensia capului (capul maximal pe spate) şi se mişcă înainte mandibula. Hiperextensia capului este contraindicată cînd
suspectăm traumatism la coloana vertebrală în regiunea gîtului.
III. În această poziţie, păstrînd căile respiratorii deschise, se apreciază prezenţa respiraţiei prin apropierea feţei
de faţa sinistratului: se priveşte la cutia toracică (dacă sînt prezente mişcări respiratorii), se ascultă şi se simte (mişcarea aerului
prin căile respiratorii)
a. dacă respiraţia este prezentă – se fixează sinistratul în poziţie iniţială şi se verifică permeabilitatea căilor
respiratorii, se cheamă ajutoare
b. dacă respiraţia lipseşte:
– se îndepărtează orice obstacol din cavitatea bucală (căile respiratorii)
– se comprimă nasul sinistratului şi se efectuează 2 expiraţii adînci gură-n-gură (control la excursia cutiei toracice)
IV. Se determină prezenţa circulaţiei sangvine: se apreciază prezenţa pulsului la artera carotidă (la gît) timp de
10 secunde
a. dacă puls este – se continuă respiraţia artificială
b. dacă puls nu este – se începe efectuarea compresiunilor sternale (masaj indirect al inimii):
1. se determină unghiul costal, mîinile sînt fixate în “lacăt” şi se plasează baza palmei cu 2 cm mai sus pe stern:
2. mîinile se plasează perpendicular pe suprafaţa cutiei toracice
3. nu permite flectarea mîinilor în coate
4. se efectuează compresiuni sternale cu amplituda de 4-5 cm.
5. nu se dezlipeşte baza palmei de suprafaţa cutiei toracice
6. efectuaţi compresiuni sternale alternînd cu respiraţia artificială
1 salvator - 15:2
2 salvatori - 5:1
V. Continuaţi resuscitarea cardio-respiratorie pînă la:
1. apariţia semnelor vitale la sinistrat (puls la artera carotidă şi respiraţie spontană) sau
2. sosirea echipei de urgenţă sau
3. maximum 30 minute
Eficienţa măsurilor de resuscitare:
1. îngustarea pupilelor, reacţie lacrimogenă
2. constatarea mişcărilor spontane a cutiei toracice
3. apariţia pulsului la vase magistrale (artera carotidă)
4. recolorarea tegumentelor (pielea devine pal-roză)
5. mişcări spontane ale membrelor
 27
7.2 Înecul (submersia)
Este o formă a asfixiei mecanice, cînd apa pătrunde în plămîni sau se produce spasmul căilor respiratorii şi nu are
loc schimbul de gaze O2 cu CO2 (oxigen cu bioxid de carbon).
Primul ajutor:
1. Extragerea sinistratului din apă;
2. Plasarea sinistratului cu abdomenul pe genunchiul salvatorului flectat 90 0 şi efectuarea compresiilor toracice 10-15 sec;
3. Plasarea sinistratului pe spate şi efectuarea respiraţiei artificiale;
4. În cazul cînd nu este prezent pulsul – efectuarea respiraţiei artificiale cu compresii sternale:
1 salvator – 15:2
2 salvatori – 5:1
5. masaj tot corpul (restabilirea microcirculaţiei sangvine în ţesuturi)
7.3 Lipotimia (leşinul)
Este o stare care se caracterizează prin pierderea de scurtă durată a cunoştinţei sau dereglarea ei, scăderea tensiunii
arteriale, transpiraţiei reci, slăbiciune generală vădită.
Cauze:
1. insolaţia
2. insuficienţa de O2 în aer (în încăperi)
3. stres psihoemoţional
4. malnutriţie (alimentare insuficientă)
Simptome: senzaţii de căldură, zgomot în urechi, ameţeli, ceaţă în ochi, brusc posibil greţuri, care se soldează cu pierderea
cunoştinţei pe un termen scurt.
Primul ajutor:
1. Plasarea în poziţie orizontală;
2. Eliberarea căilor respiratorii (guler, curea, haine);
3. Accesul la aer curat (deschiderea ferestrelor în încăpere);
4. Ridicarea picioarelor (sporirea fluxului sangvin către creier);
5. Stropirea feţei şi gîtului cu apă rece;
6. În cazul lipotimiei prelungite – masaj tot corpul.
7.4 Plaga
Definiţie: se numeşte plagă orice dereglare a integrităţii tegumentelor şi mucoaselor cu lezarea posibilă a ţesuturilor
situate mai profund.
Deosebim mai multe tipuri de plăgi:
1. prin tăiere apare în urma acţiunii unui obiect ascuţit, predomină lungimea asupra adîncimii, marginile
plăgii sînt netede, drepte, rana rămîne larg deschisă
2. prin scalpare se caracterizează prin dezlipirea parţială sau totală a pielii pe o suprafaţă anumită
3. prin înjunghiere apare în urma impactului cu un obiect ascuţit şi greu (topor, coasă, sapă, sabie etc.)
4. prin înţepare sînt produse de obiecte ascuţite şi subţiri. Se caracterizează prin mici leziuni ale pielii şi lezări a
organelor şi ţesuturilor (vase sangvine mari, inimă, ficat etc.) situate profund cu o hemoragie
externă nepronunţată, dar care poate fi abundentă intern
5. prin contuzie se produc sub acţiunea unui obiect bont (neascuţit). Se caracterizează prin zdrobirea ţesuturilor
moi şi hemoragie capilară subcutană (echimoze sau vînătăi)
6. prin zdrobire Sînt asemănătoare cu cele contuze şi sînt provocate de obicei în accidente auto sau de diverse
mecanisme. Suprafaţa de contact cu factorul traumatizant este mare şi, respectiv, aceste plăgi au
dimensiuni mari şi margini neregulate

8. prin armă de foc pot fi produse de alice, schije, glonte etc. Plaga provocată prin armă de foc se deosebeşte
substanţial de toate cele enumerate mai sus datorită structurii sale, caracterul modificărilor
morfologice şi patofiziologice, decurgerea vindecării. Caracterul lor variază în dependenţă de
proiectilul care le-a provocat: dimensiunile, forma, viteza zborului, pe de altă parte – de
structura şi proprietăţile ţesuturilor traumate: densitatea, elasticitatea, % conţinutului de apă etc.
Acţiunea directă a glontelui provoacă ruperea şi dezmembrarea ţesuturilor, în urma cărora se
formează canalul plăgii.

Primul ajutor:
6. înlăturarea factorului cauzal
7. curăţirea sau eliberarea de haine a suprafeţei plăgii
8. hemostaza (aplicarea metodei indicate)
9. transportarea la spital (la necesitate)
7.5 Hemoragia
Definiţie: se numeşte hemoragie ieşirea sîngelui din sistemul vascular.
Cauze:
- lezarea integrităţii peretelui vascular de către un factor
- dereglarea coagulabilităţii sangvine
Clasificarea:
 28

A. B.
- internă hemoragia este în interiorul - arterială sîngele curge în get (şuvoi) cu caracter pulsativ, de
organismului (nu se vizualizează) culoare roşu-aprins (bogat în O2)
- externă hemoragia are loc în exterior (se - venoasă sîngele curge uniform, lin, mai încet (presiunea
vizualizează) în vene este mai mică decît în artere), de culoare
roşu-închis (bogat în CO2)
- capilară apare în cazul lezării capilarelor, sîngerează toată
suprafaţa plăgii (hemoragie punctiformă), culoare
intermediară
- mixtă apare la lezarea simultană a arterelor şi venelor.
Acest tip de hemoragie este caracteristic la
lezarea organelor parenchimatoase (ficat, splină,
rinichi)
Semnele unei hemoragii acute:
- paliditatea pronunţată a tegumentelor
- ameţeli, vertij
- sete; greţuri, uneori vomă
- slăbiciune generală pronunţată
- scăderea tensiunii arteriale
- acceleraţia pulsului
- respiraţia se accelerează şi devine superficială
- pierderea cunoştinţei
Metode de hemostază:
Definiţie: totalitatea măsurilor ce se aplică pentru oprirea unei hemoragii se numeşte hemostază
- comprimarea digitală a vasului sangvin la distanţă (pe traiect)
- pansament compresiv aseptic (steril)
- tamponada plăgii
- flexia maximală a membrului în articulaţie cu fixarea în această poziţie
- aplicarea pungii cu gheaţă (în cazul hemoragiilor interne)
- aplicarea garoului cu 10-15 cm. mai sus de plagă (notarea timpului: pe timp rece – 30-45 min., pe timp cald – 60-90
min.)
7.6 Trauma termică. Combustia şi degerarea
Combustia (arsura)
Definiţie: se numeşte combustie acţiunea factorului cauzal (termic, chimic, electric) asupra organismului uman, în urma căreia
se produc leziuni specifice ale pielii, ţesutului subcutanat, muşchilor şi oaselor.
Cauze:
- temperatura înaltă;
- substanţe chimice;
- electrocutarea.
Clasificarea:
I – după profunzimea afectării (I, II, IIIA; IIIB şi IV)
II – după mărimea suprafeţei afectate (în % raportate la suprafaţa totală a pielii corporale (100%).
Deosebim 4 grade de combustie:
Este afectat stratul superficial al pielii (epidermul), apare hiperemia (înroşirea) şi edemul pielii, dureri caracterizate
I
prin senzaţii de usturime.
Pielea este afectată mai profund, hiperemia şi edemul pielii cu dezlipirea epidermisului şi formarea veziculelor cu
II
lichid incolor (semn distinctiv).

III A Este afectată pielea în toată grosimea ei, epiderma lipseşte, edem, senzaţia tactilă şi doloră este micşorată.

Se dezvoltă necroza (mortificarea) tegumentelor, are loc crearea unei cruste de culoare maro-neagră, senzaţia tactilă
III B
şi doloră lipsesc.
Se produce necroza pielii şi ţesuturilor situate în profunzime (ţesut celulo-adipos, tendoane, ligamente, muşchi,
IV
oase)
Combustiile de gradul I, II şi IIIA se atribuie la combustii superficiale, deoarece în cazul lor este posibilă
epitilizarea (restabilirea) de sinestătător a tegumentelor.
Combustiile de gradul IIIB şi IV se referă la profunde, în cazul cărora nu are loc epitelizarea de sinestătător a
tegumentelor, doar prin intervenţie chirurgicală (transplant de piele).
Combustiile care cuprind zona de pînă la 10% se consideră arsuri locale. În cazul cînd se afectează 10% şi mai
mult din suprafaţa totală a tegumentelor, în mod deosebit în cazul combustiilor profunde, în organismul sinistratului apar un
complex variat de dereglări locale şi generale ale metabolismului. Ca urmare se declanşează şocul termic.
 29
Şoc termic – un proces patologic, la baza căruia se află leziunea termică a unei zone vaste a tegumentelor, cu
dereglări locale şi centrale ale hemodinamici (circulaţiei sangvine) şi prezintă pericol iminent pentru viaţa sinistratului.
Stabilirea zonei de afectare în trauma termică
1. regula palmei – palma constituie 1 % din suprafaţa totală a tegumentelor corpului
2. regula cifrelor de 9:
- pielea capului şi gîtului - 9%
- pielea membrului superior - 9%
- pielea membrului inferior - 18 % (9 + 9)
- suprafaţa anterioară a trunchiului - 18 % (9 + 9)
- suprafaţa posterioară a trunchiului - 18 % (9 + 9)
Primul ajutor:
1. Înlăturarea factorului traumatizant (stingerea flăcărilor cu ajutorul unei haine, plapume etc.);
2. Extragerea sinistratului din focar;
3. Aplicarea temperaturii reci în zonele afectate (apa rece) pentru gr. I-II; pansamentului aseptic (steril) în gr. III - IV;
4. Administrarea analgeticilor;
5. Transportarea la spital sau apelarea serviciului 903.
Degerarea
Definiţie: se numeşte degerare acţiunea unui factor cauzal (termic, chimic) asupra organismului uman, în urma căreia se produc
leziuni specifice ale pielii, ţesutului subcutanat, muşchilor şi oaselor.
Cauze:
- temperatura scăzută a mediului ambiant;
- substanţe chimice;
Clasificarea:
I – după profunzimea afectării (I, II, III şi IV).
Deosebim 4 grade de degerare:

Se produce edemaţierea pielii. Acuze: prurit (senzaţie de mîncărime), dureri cu senzaţie de arsură, micşorarea sensibilităţii
I
tactile

II Pielea este edemaţiată şi capătă culoare cianotică (învineţirea). Se formează vezicule cu lichid incolor.

Este afectată pielea în toată grosimea ei şi ţesutul subcutan, apare necroză (mortificarea) în zona afectată, veziculele
III
formate conţin lichid hemoragic, senzaţia tactilă şi doloră lipsesc

Necroza pielii şi ţesuturilor situate în profunzime (ţesut subcutan, tendoane, ligamente, muşchi, oase), crearea unei cruste
IV de culoare maro-neagră, pe alocuri vezicule cu lichid întunecat, tulbure şi miros neplăcut. După cîteva zile apare linia de
demarcare.

Primul ajutor: se recurge la aplicarea măsurilor pentru restabilirea cît mai rapidă a temperaturii fiziologice şi
microcirculaţiei în ţesuturi. Se scot hainele umede şi se înlocuiesc cu haine uscate şi încălzite. Hainele şi încălţămintea
se scot cu precauţie pentru a nu provoca leziuni mecanice în zonele degerate. Sinistratului i se administrează lichid cald.
În zonele degerate se efectuiază fricţii cu alcool sau cu mîinile uscate şi curate se aplică un masaj superficial. După ce
pielea capătă culoare pal-roză se aplică un pansament pe zonele afectate. Se permite încălzirea zonelor degerate cu apă
caldă (cu temperatura pînă la 24 0C), treptat (timp de 20-30 minute) mărind temperatura pînă la 36-40 0C. Adresarea cît
mai rapidă la medic.
- scoaterea hainelor umede şi înlocuirea cu haine uscate şi încălzite (hainele şi încălţămintea se scot cu precauţie pentru a
nu provoca leziuni mecanice în zonele degerate);
- se administrează lichid cald;
- efectuarea fricţiilor cu alcool sau efectuarea unui masaj superficial cu mîinile uscate şi curate pentru gr. I sau/şi
încălzirea zonelor degerate cu apă caldă (cu temperatura pînă la 24 0C), treptat (timp de 20-30 minute) mărind
temperatura pînă la 36-400C pentru gradul I – II;
- aplicarea unui pansament pe zonele afectate pentru gr. II – IV;
- administrarea analgeticelor;
- transportarea la spital sau adresarea la medic