Sunteți pe pagina 1din 19

CURS GEOGRAFIE POLITICA

ANUL II – IDD

STATUL
ELEMENT ESENTIAL IN
GEOGRAFIA POLITICA

SEMESTRUL I
Introducere în cadrul lucrării

De-a lungul timpului, geografia politică a ridicat multe întrebări în ceea ce priveşte definirea sa
şi obiectul de studiu, în lumea ştiinţifică şi în ansamblul preocupărilor academice. Astfel, potrivit celor
mai importante definiţii, care cuprind aspecte ale relaţiilor complexe dintre mediu geografic şi mediul
politic, geografia politică reprezintă 1:
- geografia statelor, a comerţului şi a războiului ;
- parte a geografiei (umane) care acordă o atenţie specială factorilor de natură politică ce
modifică peisajul şi anumite relaţii de interes pentru geografi;
- disciplină care redă instantanee cartografice de pe planeta politică;
- ramură a geografiei care se ocupă cu studiul relatiei dintre procesele politice şi mediul
geografic;
- se ocupă cu aspectul şi împărţirea politică a statelor la un moment dat.

Fig.1 Statul şi geografia politică


Sursa: Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.11

Dintre toate aceste definiţii, reiese importanţa pe care geografia politică o acordă statului, acesta
fiind o componentă de bază a acesteia. Astfel, după cum se poate observa în figura de mai sus,
geografia statului este aceea parte componentă a geografiei politice care se ocupă cu studiul statului
privit din punct de vedere politic, prin componentele sale, respectiv teritoriul, populaţia şi forma de
guvernământ alături de caracteristicile sale geografice, atributele şi specificul său, incluzând clasificări,
tipologii şi ierarhizări.
Pornind de la aceste considerente lucrarea de faţă a fost structurată astfel încât să atingă
urmatoarele puncte principale:
- identificarea şi prezentarea principalelor componente ale statului;
- prezentarea principalelor teorii formulate asupra apariţiei şi evoluţiei statului;
- prezentarea evoluţiei hărţii politice a lumii.

1
Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004

2
Capitolul 1 – Noţiuni teoretice
În funcţie de abordările diferite formulate de-a lungul timpului, au existat mai multe tipuri de
definiţii referitoare la stat, însă în marea majoritate a cazurilor, aceste definiţii folosesc elementele
definitorii pentru un stat, în vedera caracterizării sale şi a relaţiilor ce se stabilesc între aceste
componente.
Astfel, statul este definit ca “ o portiune de uscat,sau uscat şi zonă marină, constituită ca o
unitate administrativ-politică, limitată de graniţe bine definite şi recunoscute internaţional, care are un
statut independent, este guvernată de o instituţie politică şi îşi exercită suveranitatea asupra propriului
teritoriu” . 2 Potrivit Constituţiei României, art.1, alin(3) “...stat de drept, democratic şi social, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane,
dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale
poporului...şi sunt garantate.”
Statul reprezintă, de asemenea, şi o entitate politico-teritorială, existentă încă din Antichitate
(state-cetate), ce este studiată din cele mai vechi timpuri. Statul este forma politică cea mai
semnificativă de existenţă a unei comunităţi umane, organizată administrativ- politic, independentă şi
suverană, care deţine un teritoriu definit şi recunoscut.
O altă perspectivă face ca statul să reprezinte taxonomul (legea de clasificare) de nivel maxim
în ierarhizarea organizării politice a unui teritoriu şi a unei comunităţi umane. Ca forme inferioare
subordonate, de organizare administrativ-politică, se pot enumera diverse tipuri, specifice fiecărei ţări,
precum 3:
1. judeţe: Romania (42), Albania (12), Croaţia (21)
2. districte: (Germania), Botswana(9), Cipru (6), Luxemburg (3)
3. provinciile: Algeria (48), Argentina (23), Canada (10 şi 3 teritorii), Cuba (15)
4. cantoanele: Elveţia (26)
5. regiuni: Bulgaria (28), Camerun (10), Chile (15), Côte d'Ivoire(19), Namibia (13)
6. state: Australia (6 state), Nigeria (36), SUA(50)
7. parohii: Andora (7), Jamaica (14)
8. prefecturi: Japan (47)
9. state federale: Brazilia (26), Germania (16), India(28)
10. guvernorat : Egipt (29), Tunisia
11. departamentele (Niger), Franţa, Guatemala (22) etc.
Intre acestea şi stat se stabilesc relaţii ierarhice bine definite, atât în domeniul
administrativ, cât şi economic, politic, social, informaţional, etc. In cazul statelor federale (de exemplu,
Mexic, Brazilia, India, SUA, Rusia, Germania etc.), noţiunea de stat se extinde atât la nivelul întregului
teritoriu (formând statul federal), cât şi al unităţii subordonate ierarhic, ce constituie statul component
al statului federal.
Pentru a pune în evidenţă rolul determinant pe care îl are statul în cadrul geografiei politice,
trebuiesc definite elementele sale componente, respectiv: teritoriul, populaţia şi forma de guvernământ.

2
George Erdeli, “Dicţionarul de geografie umană”, Editura Corint, 1999
3
http://en.wikipedia.org/wiki/ISO_3166-2 , http://www.statoids.com/la.html ,accesat în data de 27.03.2011

3
1.1. Teritoriul
Teritoriul unui stat reprezintă “elementul definitoriu al statului, obiectul puterii sale şi totodată
spaţiul său de competenţă”. 4Acesta este definit de o serie de caracteristici, printre care se numără:
mărimea, forma, localizarea la nivel continental sau planetar, modul de achiziţionare al terenului,
componentele sale proprii (capitala, anomalii teritoriale, etc.).
Teritoriul include, de asemenea, suprafeţele de uscat, apele curgătoare interne şi arealele
maritime ce sunt localizate în interiorul graniţelor, până la limita apelor teritoriale, precum şi acea parte
din platforma marină care aparţine statului în cauză, acestă porţiune de teritoriu fiind extrem de
importantă datorită resurselor naturale ce se găsesc în aceste zone (de exemplu, platforma Mării Negre
pentru ţara noastră). Teritoriul cuprinde, în esenţă întreaga suprafaţă de care dispune statul respectiv la
care se adaugă teritoriile proprii din interiorul graniţelor altui stat (ambasade, baze militare, etc)

a. Mărimea. Astăzi dimensiunea spaţială este înlocuită de dimensiunea economică, potenţialul


unui stat rezultând din nivelul de dezvoltare economică, decât din cel al mărimii fizice a teritoriului
său. 5 De asemenea, raportul dintre numărul populaţiei şi suprafată statului poate constitui un element
important în ceea ce priveşte poziţia statului respectiv pe plan internaţional. O suprafaţă extinsă poate
prezenta o multitudine de forme de relief, poate dispune de diverse resurse naturale (de exemplu
Canada, SUA). La polul opus, zonele în care nivelul de dezvoltare nu este ridicat, desfăşurarea pe o
suprafaţă mare poate constituie un element de instabilitate regională (de exemplu, Sudanul, care se
extinde din zona arabă a Africii până în zona ecuatorială definită de o mare diversitate etnică şi
religioasă, greu de stăpânit).
De-a lungul timpului au existat multe încercări de clasificare a statelor după mărimea lor, astfel
în tabelul de mai jos se poate observa primele ţări ca suprafaţă mare, respectiv suprafeţe reduse.

Tabelul 1 – Mărimea maximă şi minimă a suprafeţelor statelor


State extinse pe suprafeţe mari State extinse pe suprafeţe reduse
Statul Suprafată (km2) Statul Suprafată(km2)
Rusia 17.075.200,00 Liechtenstein 160
Canada 9.976.140,00 San Marino 61.2
SUA 9.629.091,00 Tuvalu 26
China 9.596.960,00 Nauru 21
Brazilia 8.511.965,00 Monaco 1,95
Australia 7.686.850,00 Vatican 0,44
Sursa: https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2147rank.html

b. Forma teritoriului prezintă o multitudine de situaţii, legată fiind de localizarea statului, formele
de relief din interiorul său, desfăşurarea în spaţiul continental, ieşirea la mare. Un aspect important în
ceea ce priveşte forma teritoriului este acela al centralităţii teritoriului, ce pune accent pe conducerea
teritoriului de către guvernul naţional. Astfel că, o formă alungită, proruptă sau fragmentată a
teritoriului poate duce la dezvoltarea unei anumite regiuni a ţării, poate creea probleme în ceea ce
priveşte reţeaua de transport şi comunicaţii sau chiar poate avea urmări în capacitatea de apărare a
teritoriului (de exemplu, cazul Greciei). Printre cele mai întâlnite forme ale teritoriului statelor
amintim 6:

4
Ilieş Al., " Elemente de geografie politică”, Edit. Universităţii din Oradea, 1999.
5
Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.87
6
Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg..90

4
 Forma compactă – raportul dintre lungimea graniţelor şi suprafaţa statului respectiv tinde spre
cel mai favorabil, lungimea minimă a graniţelor fiind corespunzătoare suprafeţei celei mai mari posibil
de inclus in teritoriu. Un avantaj este acela că facilitează apărarea graniţelor pe o lungime mai redusă,
fără a pierde din teritoriu. Acesta este cazul României, Poloniei, Sierra Leone, Lituania, Ghana,
Nigeria, etc.

Fig.2 – Harta politică a Poloniei, respectiv a României


Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

 Forma alungită – suprafaţa statului se desfăşoară preponderent de-a lungul unei axe.
Dispunerea acestora se face pe direcţia nord-sud mai puţin de-a lungul paralelelor. Avantajele acestei
forme sunt date de diversitatea climatelor favorabil agriculturii. Insă lungimea deosebit de mare
raportată la lăţime duce la o slabă capacitate de control a capitalei faţă de regiunile cele mai
îndepărtate. De asemenea, atunci când capitala este situată într-o extremitate a ţării, cealaltă extremitate
va prezenta tendinţe centrifuge, destabilizatoare. Acesta este cazul ţărilor precum Chile, Suedia,
Norvegia, Finlanda.

Fig.3– Harta politică Norvegiei, respectiv a Suediei


Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

 Forma proruptă (sau cu protuberanţe) – poate fi considerată o subdiviziune a formei


compacte, dar care are o protuberanţă. Dezavantajul major îl constituie situaţia în care partea dezvoltată
din punct de vedere economic şi social se situează în cadrul acestei protuberanţe, creându-se astfel
probleme legate de gravitarea acestui area sprea ale teritorii. De exemplu, Republica Democratică
Congo (fostul Zair) cu cele două protuberanţe ale sale, care conţin chiar capitala statului, în cadrul
protuberanţei vestice, în timp ce protuberanţa Shaba (Katanga) orientată spre sud-est se alfă cea mai
importantă parte a producţiei zaireze.

5
Fig.4 – Harta politică a Republicii democrate Congo
Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

 Forma perforată – teritoriul unui stat “înfăşoară” teritoriul altui stat, tâindu-i astfel accesul
spre alte zone. Astfel, accesul spre statul perforator se poate face numai prin străbaterea teritoriului
statului perforat, lucru ce afectează relaţiile dintre cele două state, cel perforant devenind faţă de
celălalt o enclavă. (de exemplu, San Marino şi Italia, Letotho şi Africa de Sud).

Fig.5 – Harta politică a Africii de Sud şi a enclavei Letotho


Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

 Forma fragmentată – face referire la statele compuse din două sau mai multe părţi, de regulă
insule, separate de cele mai multe ori de ape, a căror suveranitate asupra apelor dintre insule aparţine
statului în cauză. Principalul dezavanataj este dat de dificultate circulaţiei dintre două areale (de
exemplu, Grecia, Malaysia, Regatul Unit).

Fig.6 – Harta politică a Greciei şi a Marii Britanie


Sursa: http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm

6
c. Poziţia statului
Poziţia statului este, de asemenea, un element definitoriu in cadrul raporturilor ce se stabilesc
între entităţi politico-teritoriale, precum şi asupra influenţelor geopolitice pe care o poate avea un stat in
regiune, la nivel continental sau global. De asemenea, influenţa climei şi a factorilor adiacenţi asupra
tipului de comportament uman, implicit asupra deciziei politice, pot modifica, indirect, interpretarea
geopoliticii a poziţiei unui stat.
Astfel, se pot delimita trei tipuri majore de state cu localizări diferite: 7 state continentale a căror
teritorii se suprapun în mare parte spaţiilor continentale. Aceste state nu au ieşire la mare, fiind limitate
în toate directiile de alte state, fapt ce face ca decizia lor geopolitică să ţină seama de acest lucru. In
unele cazuri aceste state fie pot avea a anumită diversitate a reliefului, fie, atunci când nu dispun de
suprafeţe foarte mari, nu dispun de o diversitate a formelor de relief care să le întărească poziţia faţă de
vecini (de exemplu, Ungaria, închisă pe toate laturile, fără ieşire la mare şi care nu dispune de o mare
diversitate geomorfologică). Alte state compensează acest dezavantaj cu diferite măsuri de ordin politic
şi economic, aşa cum este cazul stării de neutralitate a Elveţiei. O altă categorie de state o reprezentă
statele continental-maritime, situate in interiorul continentelor ce includ şi o porţiune de frontiere
maritime, aşa cum este cazul ţării noastre, care, deşi se întinde prin întregul său teritoriu pe continentul
european, ieşirea la Mare Neagră îi conferă un anumit statut în ceea ce priveşte poziţia sa în cadrul
continentului şi chiar la nivel global. Cea de-a treia categorie a poziţiei teritoriului unui stat este aceea
de state maritime, categorie reprezentată de acele state la care peste 50% din totalul frontierelor sunt de
tip maritime (de exemplu,-Marea Britania, Australia) 8. Principalul avantaj al acetor tipuri de state îl
constituie în domeniul apărării şi al circulaţiei navale, fiind cea mai ieftină modalitate de transport ce
nu necesită investiţii majore pentru amenajarea căilor de rulare.

d. Modul de achiziţie al teritoriului


Acest element este strâns legat de procesul de formare al statelor. Una dintre cele mai utilizate
metode de intrare în posesie a unui teritoriu este cel al ocupării prin forţă (ocupării militare), metodă
specifică mijlocului Evului Mediu şi a doua jumătate a sa (cele mai cunoscute sunt legate de teritoriilor
americane, dar şi cele africane şi asiatice). Ulterior, acestă metodă a evoluat într-un nou tip, respectiv,
cucerirea şi anexare. Prin această metodă se schimbau atât limitele teritoriale ale unui stat dar şi
sistemul de guvernare şi conducere. Un alt tip de intrare în posesie o reprezsintă şi transferul de
suveranitate, caracterizată prin cedarea de teritorii către alte state, fie prin acorduri mutuale, fie prin
acorduri şi tratate care au recunoaştere internaţională. Aici putem menţiona transferul teritoriilor
britanice din Oceanul Indian (i-lele Christmas) spre Australia, după cel de-al doilea război mondial. De
asemenea, mai putem aminti ca şi moduri de achiziţie teritorială: creşterea prin procese naturale a
teritoriului unui stat sau concesiunea, pe o periadă bine determinată de timp, prin acordul părţilor, aşa
cum este cazul concesiunii Hong-Kong-ului de către China, pe 99 de ani, Marii Britanii, transfer
realizat în 1997.
Alături de caracteristicile menţionate mai sus, mai există o serie de componente ale teritoriului
unui stat care au o importanţă deosebită în naşterea, evoluţia şi dezvoltarea acestuia, printre care
amintim: capitalele, ariile centrale, teritoriul efectiv al statului şi anomaliile politico-teritoriale. Dintre
toate aceste elemente, un rol important am considerat că îl au capitalele statelor şi anomaliile politico-
teritoriale.

Localizarea capitalelor 9 prezintă o importanţă deosebită pentru un stat, în primul rând din
punct de vedere geografic, unele capitale sunt localizate în regiunile centrale ale acestuia, lucru

7
Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.93
8
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/as.html
9
Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.106

7
determinat fie de necesităţile de apărare a capitalei faţă de pericolele ce ameninţau statul respectiv în
trecut, fie de existenţa unor intersecţii importante de drumuri comerciale care au favorizat apariţia şi
dezvoltarea unor oraşe importante, aşa cum este cazul capitalelor Madrid, Varşovia, Moscova, etc. De
asemenea, întâlnim capitale localizate şi în porturi, unele dintre ele având o vechime extrem de mare,
specific statelor ce deţin o activitate comercială însemnată, unde importurile şi exporturile se realizează
cu precădere prin porturi (Grecia – capitala la Athena, Indonezia – capitala la Jakarta, Cuba – capitala
la Havana, Peru – capitala la Lima, Argentina – capitala la Buenos Aires, Venezuela – capitala la
Caracas,etc.). Mai mult, au existat capitale care şi-au modificat poziţia, funcţia politico-administrativă
mutându-se de la un oraş la altul funcţie de o serie de factori politici, economici, etc. Printre acestea
amintim, Rusia, în care capitala s-a mutat de la Moscova, la St. Petersburg (Petrograd, denumirea
primită în 1914), iar ulterior la Moscova (din 1918) 10, în Japonia capitala s-a schimbat de la Kyoto la
Edo în timpul restauraţiei Meiji( 1868), pentru ca apoi Edo să fie redenumit Tokio. 11
De-a lungul timpului au existat o serie de clasificări ale capitalelor ţinându-se cont de o
multitudine de factori 12, însă relevant este cea ce împarte capitalele în : capitale istorice cu o tradiţie de
sute sau chiar mii de ani, cum este cezul Romei, Athenei, Londrei, Parisului; capitale impuse fie prin
decizii politice, fie prin înţelegeri de către organele politice din cadrul statelor federale, cum este cazul
SUA – capitala la Washington DC, Canada – Ottawa şi Australia – Cambera; capitale supraimpuse,
sau oraşe mondiale, care cuprins o serie de oraşe care prin poziţia lor la nivel naţional şi continental pot
fi considerate capitale, au o putere economică deosebită şi sunt considerate a fi centre ale unor
organizaţii economice, militare, cum este cazul oraşelor Geneva, Amsterdam (capitala Olandei), Haga,
Strassbourg, Bruxelles.

Anomaliile politico-teritoriale 13 reprezintă acele entităţi politico-teritoriale care, prin


particularităţile lor, nu se înscriu în mod normal în ceea ce înţelegem prin stat, ci au diferite trăsături
care le conferă o suveranitate limitată neconcludentă, având un statut incert. Astfel printre principalele
anomalii se pot aminti:
a. State divizate – rezultate în urma unor războaie, a descompunerii imperiilor coloniale, a
împărţirii zonelor de influenţă. Aici se pot aminti de Romania- Republica Moldova, separate în mod
arbitrar prin pactul Ribbentrop-Molotov, pact care şi-a pierdut statutul oficial, dar ale carei efecte se
mai resimt şi astăzi; Coreea, care a fost divizată în urma războiului; Irlanda, partea nordică este ocupată
de Marea Britanie;
b. Cvasi –state – acele state care se înscriu ca excepţii de la regulă, având caracteristici ce le scot
de sub influenţa normală a statului (Taiwan, Malta, Andora);
c. Zonele neutre – porţiuni de teritoriu situate între două sau mai multe state, aflate sub
administrarea unor organizaţii internaţionale, situate fie datorată neinţelegerilor dintre statele implicate
asupra traseelor frontierelor şi graniţelor, sau chiar datorită unor conflictelor armate. Cea mai mare
grupare de zone neutre se află în Orientul Mijlociu, între Kuweit şi Arabia Saudită, între Dubai şi Abu
Dhabi şi între lrak şi Arabia Saudită;
d. Teritorii cu statut incert (în curs de clarificare) - acele teritorii aflate la graniţa comună a mai
multor state sau teritorii care au suferit diverse acţiuni prin care şi-au schimbat fie graniţele, fie statutul
politic, fie structura etnică. Aceste teritorii nu au recunoaştere internaţională deplină, existând păreri
diferite pe plan internaţonal referitor la apartenenţa acestora. De exemplu, republica Republica
Transnistreană din cadrul Republicii Moldova, Macedonia -la contactul dintre Grecia, Yugoslavia şi
Bulgaria. Un caz aparte îl reprezintă Taiwanul, a cărei independenţă nu a fost recunoscută de China

10
http://www.cityvision2000.com/history/petrograd.htm#Capital
11
http://www.japaneselifestyle.com.au/travel/kyoto_history.htm
12
J.Gottmann (1961), P.Hitti (1973), M.Glassner (1996).
13
Silviu Costache –“Geografie politică- o nouă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004, pg.108

8
fapt ce a condus la menţinerea unei stări de ambiguitate. De asemenea, o altă problemă o constituie
statutul Antarcticii care a fost împărţit între diverse state 14. În 1961, prin Tratatul Antarctic 15, s-a
stabilit statutul Antarcticii ca zonă destinată exclusiv cercetărilor ştiinţifice;
e. Teritorii neautonome – area care depind de unel state foste marii imperii coloniale, cum este
cazul Gibraltarului, Macao, care au un statut de protectorat semiindependent;
f. Teritorii ocupate - reprezentate de areale în care armata unui anumit stat este prezentă şi ocupă
poziţii strategice, fără ca acel teritoriu să devind spţiu propriu-zis al statului în cauză. Exemplul ce mai
concludent este reprezentat de faşia Gaza şi înălţinile Golan ocupate de lsrael în vremea războiului.
Aceste teritorii ocupate au o semnificaţie geopolitică şi geostrategică;
g. Enclave şi exclave – denumire dată în funcţie de punctul de privire, al statului i perforat sau
perforant şi reprezintă acele teritorii situate în afara graniţelor statului respectiv, ce au dimensiuni
teritoriale reduse, număr mic de populaţie. Principala problemă a acestor zone o constituie accesul, care
de regulă se realizează pe cale aeriană sau pe baza unor acorduri cu statul perforat pentru stabilirea unei
porţiuni din teritoriul să pentru traversare. Numeroase sunt statele care suferă de pe urma enclavării. în
Asia, exemplele cele mai izbitoare sunt Bhutanul şi Nepalul, ambele blocate între China şi India,
Mongolia — un fel de stat-tampon — între China şi Rusia, Laosul — care este enclavat între China şi
Vietnam —, Cambodgia şi Thailanda. Marea problemă a Uzbekistanului este dubla sa enclavare pentru
că este singura ţară din lume care trebuie să traverseze două ţări suverane pentru a ajunge la mare. Un
alt exemplu de enclavă îl constituie Cipru. Acesta are 4 enclave, toate situate pe teritoriul ce aparţine
bazei britanice de la Dhekelia. Primele două enclave sunt satele Ormidhia şi Xylotymvou. A treia o
constituie staţia Dhekelia Power Station care este împărţită de un drum britanic în două. Partea nordică
este o enclavă, în timp ce partea de sud este situată pe malul mării şi, prin urmare, nu este o enclavă,
deşi aceasta nu are nici apele teritoriale proprii.
h. Oraşe, porturi şi zone libere - construclii politico-teritoriale având la bază unele facilităţi
economico-financiare (lipsa de impozite, taxe extrem de reduse, facilităţi la import-export, acces liber
etc.), care le fac foarte atractive pentru investitori. Tara noastră dispune de astfel de zone, respectiv
portul liber Sulina, zona liberă Giurgiu.

1.2. Populaţia
Populaţia reprezintă grupul de oameni ce trăiesc în cadrul teritoriului respectiv şi care dispun de
anumite calităţi specifice ce duc la formarea popoarelor şi ulterior a naţiunilor. Aceasta este definită de
o serie de caracteristici cum ar fi: numărul, componenţa etnică, mobilitatea,etc. Populaţia unui stat
formează acea categorie de resurse (resurse demografice sau populaţioniste), care stau la baza tuturor
proceselor determinate de politic. Prin aspectele sale existenţiale în domeniul economicului, populaţia
reprezintă forţa de muncă a statului în cauză, şi prin extensie asupra tuturor activităţilor şi formelor
existenţiale umane, aceasta concentrează potenţialul viu al unui stat, putând fi considerată resursa cea
mai valoroasă.
Cele două elemente care dau această poziţie privilegiată populaţiei, în cadrul componentelor
unui stat sunt mărimea demografică şi structura etnică.
Mărimea demografică a unei populaţii reprezintă numărul de locuitori care sunt rezidenţi în
interiorul graniţelor statului în cauză. Acest număr a oscilat de-a lungul istoriei, cunoscând, de regulă, o
creştere continuă, dar oscilantă, având pe ansamblu o tendinţă pozitivă.
Mărimea demografică, prin natura ei, poate împărţi statele în următoarele categorii 16:

14
http://en.wikipedia.org/wiki/Territorial_claims_in_Antarctic (Marea Britanie, Norvegia, Australia, Franţa, Noua
Zeelandă, Chile, Argentina).
15
https://www.comnap.aq/publications/treaty/madrid_protocol_with_annexes1-6
16
http://www.un.org/esa/population/publications/wpp2008/wpp2008_text_tables.pdf

9
 state gigant, care deţin ponderi însemnate de populaţie, uneori zeci de procente din populaţia
globului. Din această categorie fac parte două state, respectiv China, cu o populaţie de 1346 mil. de
persoane, şi India, cu o populaţie de 1198mil. de persoane, date înregistrate în anul 2009. Cele două
state concentrează aproape 40% din populaţia totală a globului.
 state foarte mari, a căror populaţie numără între 100 şi 500 de milioane de locuitori. Cuprind 8
state ce însumează aproximativ 1,3 miliarde locuitori: SUA, Indonezia, Brazilia, Rusia, Pakistan,
Bangladesh, Japonia şi Nigeria (după cum se poate observa şi în Anexa 1).
 state mari, cu o populaţie cuprinsă între 50 şi 100 de milioane de persoane. Fac parte 13 state:
Mexic, Germania,, Vietnam, Filipine, Turcia, Egipt, Iran, Thailanda, Marea Britanie, Franţa, Etiopia,
Italia, Republica democrată Congo şi Africa de Sud
 state mijlocii, cu o populaţie cuprinsă între 10 şi 50 de milioane de locuitori. Sunt cuprinse
aproximativ 50 de state: Coreea de Sud, Africa de sud, Spania, Polonia, România,etc.
 state mici, cu populaţie între 1 şi 10 milioane locuitori, cu aproximativ 75 de state: Portugalia,
Malawi,Senegal,etc
 state foarte mici sau liliputan, cu populaţia sub un milion de locuitori: Vatican, Palau,
Monaco,etc.

Structura etnică a populaţiei a pornit de la faptul că ponderea fiecărui grup etnic în cadrul
populaţiei uni stat diferă în timp şi spaţiu. De-a lungul istorie, structura etnică, adică compnenţa etnică
a unei populaţii, a diferit în funcţie de o serie de factori istorici, politici, militari, economici, sociali,etc.
Situaţia din prezent este rezultatul stabilirii dieferitelor grupe etnice pe diferite teritorii.
O structură etnică relativ unitară, cu procente de peste 80% din totalul populaţiei statului
respectiv aparţinând unei singure etnii, asigură un mod de trai unitar, specific acelui teritoriu, o limbă
vorbităpe întreg cuprinsul să şi anumite caracteristici ce se păstrează în timp. Acest lucru dă unitate atât
populaţiei cât şi teritoriului respectiv. În acelaşi timp, diversitatea etnică, până la un anumit nivel,
asigură populaţiei majoritare o deschidere mai amplă spre noi moduri de viaţă, diversificând existenţa
populaţiei respective. Totuşi, pe lângă acest rol benefic, atunci când se depăşeşte un anumit nivel al
diversităţii etnice, în special atunci când apar grupuri etnice aparţinând statelor vecine, ce vin în contact
direct cu statul în cauză, pot apărea tendinţe centrifuge, menite a menţine şi păstra identitatea
grupuriloeretnice ce se simt ameninţate.
Structura etnică poate fi influenţată şi prin deplasările masive de populaţie de la o ţara la alta.
Acest fenomen este întâlnit ca urmare a diferenţelor economice şi ca nivel de trai, dintre statele
dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare. Sunt cazuri în care structura etnică s-a schimbat în decursul
câtorva decenii, prin migrare masivă şi prin faptul că noii veniţi prezintă caracteristici demografice net
suprioare faţă de cele ale populaţiei majoritare. Este cazul Germaniei, în care imigrarea masivă de turci
a dus la modificarea componenţei etnice. Astfel, la o populaţie de peste 80 miloane de locuitori, există
aproximativ 10% populaţie negermană de origine turco-arabă.
Atunci când diferenţierea etnică este dublată de cea religioasă, situaţia se complică, prezenţa
etnicilor musulmani constituindu-se într-un vector de penetrare a influenţei religioase respective în
interiorul statului creştin.
Există o serie de state care cunosc deja o diversitate etnică mare. Este cazul unor state precum:
Andorra (andorrani 27%, spanioli 55%), Belgia(flamanzi 56%, valoni44%), Estonia (estonieni 61%,
ruşi 30%), Letonia (letoni 53%, ruşi 34%), Republica Moldova(români 65%, ucraineni 14%, rusi 13%).
Astfel de situaţii se regăsesc şi pe continetul asiatic (Afganistan, Bhutan, Kazahstan,etc), american
(Canada, Mexic, Belize,Haiti,etc), în Africa, Australia sau Oceania.
Acolo unde există o singură naţiune majoritară, care deţine procente ridicate şi mai ales un
statut primordial pe acele teritorii, continuatoare directă a populaţiei iniţiale, care constituie esenţa
statului respectiv, atât din punct de vedere etnic, cât şi lingvistic, cultural, istoric,etc., se poate vorbi de
existenţa unui stat naţional.
10
În cazul în care, pe teritoriul statului respectiv coexistă două sau mai multe naţiuni, cu o istorie
comună, cu vechime comparativă, care şi-au desăvârşit procesul de etnogeneză pe acelaşi teritoriu, se
poate vorbi de un stat multinaţional (Belgia).

1.3. Forma de guvernământ


Forma de guvernământ desemneaza modul de exercitare si manifestare a puterii de stat,
constituirea si functionarea organelor acesteia. Altfel spus, ea exprima modul in care se exercita puterea
de stat. Forma de guvernare e independenta fata de structura de stat. La fel ca şi populaţia, forma de
guvernământ este un element dinamic, înfătişând o concepţie politică, determinată de o serie de factori
proprii.
Formele principale de guvernare, cu tradiţii istorice şi existenţă marcată de-a lungul istoriei
omenirii, sunt monarhia şi republica. 17

Monarhia, cu o vechime de peste 5000 de ani, apărută iniţial în Asia, este o formă primordială
de organizare a puterii politice. Această formă de guvernare, este, de obicei, regăsită şi sub forma altor
denumiri precum: regat ( în Europa), principat, imperiu (în trecu în Europa, Asia şi Africa), califat,
şeicat şi emirat (întâlnit în lumea arabă şi religia islamică).
Principalele două tipuri de monarhie întâlnite de-a lungul timpului sunt reprezentate sub formă de:
 monarhie absolută, în care şeful statului este autoritatea suverană şi unicul deţinător al puterii
în stat. Acest tip se mai păstrează doar în lumea arabă, unde tradiţiile au deţinut un rol de lege nescrisă,
religia având un cuvât greu de spus în organizarea conducerii politice a statului. Este vorba de
monarhia islamică absolută, aşa cum este regăsită în Arabia Saudită, Bahrain. Brunei, Quatar,etc.
 monarhie constituţională, în care monarhul conduce symbolic statul, pe baza constituţiei
existente, iar puterea de stat este exercitată de către organelle prevăzute în constituţie. De regulă, acest
tip reprezintă o formă evoluată a monarhiei şi poate fi întâlnit în : Belgia, Norvegia, Olanda, Spania,
Suedia, etc. Un subtip al acestei categorii de monarhie este dat de monarhia constituţională în
Commonwealth, reprezentat prin foste colonii britanice, ce recunosc suveranitatea reginei ca factor
reprezentativ. Este cazul unor state precum Antigua şi Barbados, Bahamas, Insulele Solomon, Tuvalu
sau Noua Zeelandă. O serie de excepţii ce nu se încadrează în clasificarea prezentată anterior este
ilustrată prin existenţa unor state ca: Andorra(principat parlamentar), Vatican (stat parlamentar),
Brunei(sultanat), Malaysia (monarhie federală electivă), Luxemburg (mare ducat),
Liechtenstein(principat) şi Bahrain (emirat).

Cea de-a doua formă principală de guvernământ, este republica, o formă de organizare şi
exercitare a puterii, care diferă, în esenţă, de monarhie prin modul de transmitere al puterii, aceasta
făcându-se nu pe principiul ereditar, ci prin decizie electivă. Conducerea politică efectivă este
exercitată de un organ suprem al puterii ori de un preşedinte, ambele alese sau numite, printr-o formă
participativă a populaţiei statului respectiv, în cadrul unui proces electoral. În acest caz, şeful statului
este ales pe o perioadă determinată de timp, între 4-7 ani, perioadă desemnată ca mandat, neputând
deţine mai mult de două mandate consecutiv, alegerea putând fi făcută prin vot nominal, universal sau
direct sau prin desemnarea acestuia de către corpul legislativ naţional (parlamentar). Astfel, în funcţie
de modul de alegere al şefului statului, se pot diferenţia două mari categorii de republici:
 republica prezidenţială, în care şeful statului are un rol determinant în viaţa politică, în
special în domeniul apărării, politicii externe şi al orientării economice, sociale şi politice. În funcţie de
nivelul puterii şi de prerogativele de care dispune şeful statului pot apărea o serie de subtipuri ale
acestei categorii şi anume: republica prezidenţială propriu-zisă ( cazul SUA sau Rusia),unde şeful

17
Silviu Costache –“Geografie politică- o nuoă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004

11
statului şi al guvernului şi republica semi-prezidenţială, 18 cum este cazul României, Ucrainei, Franţei
şi al altor ţări, în care şeful statului are puteri mai restrânse, limitându-se doar la prerogativele
constituţionale din domeniul politicii externe şi alte sectoare ale puterii reprezentative;
 republica parlamentară, în care puterea şefului statului este mai redusă, limitându-se doar la
aspectele protocolare, reprezentative, la nivel extern, parlamentul fiind forul care decide în marea
majoritate a problemelor importante, puterea executivă reală fiind a guvernului. Republici parlamentare
sunt, de exemplu, Germania, Italia şi alte ţări.
În afara celor două tipuri mai sus menţionate, mai există o serie de subtipuri specifice,
diferenţiate fie de religia existentă în stat, fie de forma ideologică sau de organizare statală. Printre
acestea se pot menţiona: republica islamică(Iran), republica islamică federală(Comore), republica
populară (China), republica socialistă (Libia, Cuba, Coreea de Nord) şi republica federală, o formă
asociativă între state ce formează federaţii(Brazilia, Mexic, SUA, Austria, Venezuela, India).

Capitolul 2 – Apariţia şi evoluţia statelor


2.1. Teorii cu privire la apariţia şi evoluţia statelor

De-a lungul timpului s-au formulat multe teorii cu privire la apariţia şi evoluţia statului. În
geopolitică, primul exponent în teorii cu privire la stat, a fost Friederich Ratzel, prin Teoria statului
organic. William Morris Davis, care fundamentează Teoria ciclurilor de evoluţie a peisajelor, teorie
preluată şi aplicată de către Samuel van Valkenburg la organismul statal. În 1939, acesta a enunţat
Teoria ciclurilor de evoluţie a statului, în care statul, ca şi valea unui râu, are o evoluţie marcată de
patru cicluri de dezvoltare: copilărie, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe, fiecare stadiu impunând statului
anumite caracteristici.
În perioada postbelică, principalul exponent al determinismului geografic aplicat la teoria
statului a fost istoricul Norman J. G. Pounds, care a emis teoria ariilor centrale. Aceasta a fost
inspirată din gândirea geopolitică a lui Ratzel potrivit căreia statele au apărut şi s-au dezvoltat în jurul
unor nuclee, numite de Pounds „celule teritoriale”, care s-au extins treptat datorită creşterii populaţiei şi
expansiunii teritoriale, ajungând la stadiul de entităţi politico-teritoriale superioare. Determinismul
acestei teorii derivă din faptul că dezvoltarea ariilor centrale este în strânsă legătură cu resursele şi cu o
poziţie geografică favorabilă.
Teoria ariilor centrale a fost preluată de şcoala geopolitică franceză şi adaptată sub forma
Teoriei spaţiului matriceal prin care, la nivelul Europei, au fost identificate o serie de areale care au
generat, de-a lungul timpului, spaţii naţionale şi care se caracterizează simultan printr-un
potenţialnatural de excepţie şi o poziţie geografică favorabilă capabilesă genereze dezvoltarea unor
importante noduri de căi de comunicaţie. Aceşti doi factori determină, în timp, o creştere demografică
excepţională concomitent cu o dezvoltare a nivelului economic şi cultural al populaţiei imprimând un
ascendent comercial asupra spaţiului înconjurător.
La începutul anilor ’50 ai secolului trecut, în SUA, se dezvoltă Teoriile funcţionaliste care
explică apariţia şi evoluţia statelor prin prisma funcţionalităţii acestora. Richard Hartshorne, părintele
Teoriei integrării teritoriale interpretează evoluţia statului pornind de la structura sa internă şi de la
funcţiile lui. Potrivit acestui punct de vedere, statul funcţionează prin conlucrarea a două categorii de
forţe opuse (centrifuge şi centripete) care acţionează simultan asupra integrităţii sale teritoriale.
Forţelor centrifuge, cu acţiune dezintegratoare, secesionistă, li se opun forţele centripete, cu acţiune
coezivă asupra statului. Pentru menţinerea unităţii şi a unei bune funcţionări a statului este absolut
18
http://cubreacov.wordpress.com/2010/07/22/despre-republica-prezidentiala-si-cea-parlamentara-vlad-cubreacov-in-
discutie-cu-dr-norbert-neuhaus-din-germania/

12
necesar ca acestea din urmă să prevaleze prin găsirea unor soluţii la nivel central de atenuare a forţelor
centrifuge. Raportul dintre aceste două tipuri de forţe determină, practic, geopolitica internă a statului.
Atunci când forţele centripete sunt depăşite ca intensitate de cele centrifuge, ca urmare a unor mişcări
separatiste puternice, în majoritatea cazurilor cu substrat etnic, echilibrul necesar funcţionării statului
dispare şi acesta poate intra într-un proces de dezintegrare. Este cazul fostei Iugoslavii şi, ulterior, al
Serbiei care, după separarea de Muntenegru, a pierdut şi provincia Kosovo. În această categorie de
exemple se regăsesc Uniunea Sovietică, Cehoslovacia, puternicele tensiuni separatiste care se
manifestă în Federaţia Rusă, dar şi în statele locuite de kurzi care luptă pentru redefinirea statutul lor
internaţional. În situaţii asemănătoare se găsesc şi unele state de pe continentul african (Sudan,
Rwanda, R.D. Congo) sau de pe cel asiatic (Irak, Filipine, Sri Lanka etc).
În 1954, Stephen B. Jones lansează Teoria integrării în lanţ (Teoria unificării teritoriale). El
explică formarea statelor pe baza unei înlănţuiri unidirecţionale, pornind de la ideea politică şi
ajungând la teritoriul politic organizat. Pentru Jones, teritoriul politic este rezultatul unei serii de etape
de dezvoltate aflate în strânsă interconectare. Astfel, ideea politică fondatoare produce decizia politică,
ce determină la rândul său o mişcare a populaţiei şi care, la rândul său generează o acţiune politică ce
are ca rezultat apariţia unui nou spaţiu politic.
Simbolic pentru această teorie este cazul statului Israel, unde ideea politică este reprezentată de
ampla mişcare ideologică a evreilor de pretutindeni – sionismul, iar decizia politică este Hotărârea
Adunării Generale a ONU privind împărţirea Palestinei, aflată sub mandat britanic, în două state: arab
şi israelian. Acţiunea politică este reprezentată de luarea în posesie a teritoriului repartizat în urma
hotărârii ONU, urmată de puternice fluxuri de migraţie, de stabilire a populaţiei evreieşti din toată
lumea pe acest teritoriu, iar spaţiul politic – este reprezentat de formarea statului Israel la 14 mai
1948. 19

2.2. Evoluţia hărţii politice a lumii

Fără îndoiala cea mai familiară reprezentare cartografică a globului terestru este aceea ce ne
arată teritoriile statelor şi dispunerea lor geografică. Evoluţia în sine a hărţii este rezultatul acţiunii mai
multor factori care influenţează sau, în anumite instanţe chiar determină, această evoluţie.

a. Harta politică în perioada antică. În Antichitate primele formaţiuni politice apar la sfârşitul
mileniului IV.iHr în sudul Mesopotamiei, pe fluviile Tigru şi Eufrat. De asemenea, tot pe lungul unor
fluvii se dezvoltă şi unele dintre cele mai spectaculoase civilizaţii, respectiv chineză şi indiană, care
pun bazele unor mari structuri imperiale. Pe continentul american se pun bazele unor civilizaţii cu un
nivel cultural ridicat, respectiv amintim despre civilizaţia astecă, incaşă şi mayaşă. Pe continentul
nostru amintim de civilizaţia greacă, care prin contribuţiile aduse la dezvoltarea ştiinţei, culturii,
comerţului, politicii, a reprezentat în bazinul mediteranean matricea pe care au apărut şi s-au dezvoltat
atât civilizaţia romană cât şi numeroase alte civilizaţii europene. După destrămarea Greciei în urma
războiului peloponesiac, Alexandru cel Mare pune bazele, pentru o scurtă perioadă de timp imperiului
macedonian, ce se întindea pe trei continente. Cel de-al treilea mare imperiu l-a constituit cel roman, al
căruit teritoriu se întindea din Asia de Sud până în nordul Africii, din vestul Europei până la Marea
Neagră.

b. Harta politică în perioada medievală. In cadrul acestei perioade sunt menţionate din diverse
surse istorice primele formaţiuni româneşti. De asemenea, au loc şi primele explorări geografice, de
către Spania, Portugalia, Franţa,Olanda şi Anglia. La sfârşitul perioadei medievale (1648 – Pacea de la

19
Alexandru IOAN, “Securitatea statelor/societăţilor/naţională sub impactul accelerării proceselor de globalizare şi de
fragmentare politică”, Colocviu Strategic nr.4,2010, Universitatea Naţională de apărare “Carol I”

13
Westfalia), harta politică a lumii se prezenta astfel: în Europa erau deja constituite şi organizate ca
unităţi politico-teritoriale circa 30 entităţi statale, dintre care se remarcă o serie de state şi imperii mai
întinse (Imperiul Romano-German, Regatul Franţei, Regatul Angliei, Regatul Spaniei, Imperiul
Otoman – partea europeană), restul continentului fiind fragmentat în numeroase mici regate, principate
şi republici; spaţiul Asiei era dominat de Imperiul Otoman, Imperiul Chinez, Imperiul Marilor Moguli,
o serie de mici state indiene şi Japonia; în Africa se remarcă o serie de formaţiuni statale (Ghana, Mali,
Congo,etc.); în America nu se cunoaste, pentru această perioadă, nici o formaţiune statală
independentă, fostele state precolumbiene (aztec, mayas, incas) fiind integrate în imperiul colonial
spaniol. 20

c. Harta politică în perioada modernă. Perioada modernă (1648-1918) a fost caracterizată prin
numeroase modificări de ordin politic, economic, social şi cultural ce au determinat numeroase
modificări structurale si de fond ale hărţii politice a lumii. Marile conflicte pe care le va dezvălui
rivalitatea dintre marile puteri vor căpăta si ele un caracter mondial. Astfel, la sfârşitul secolului al XV-
lea, numeroasele divergenţe apărute între Spania şi Portugalia, vor conduce la prima împărţire politico-
economică a lumii. Papa Alexandru al VI-lea (Rodrigo Borgia) solicitat să medieze această dispută,
elaborează în 1493 o bulă papală (Inter caetera) prin care o linie de demarcaţie meridiană trasată prin
mijlocul Oceanului Atlantic, la 480 km (320 mile maritime) vest de insulele Capul Verde, împarte
lumea între Spania (respectiv, posesiune asupra teritoriilor încă nerevendicate la vest de această linie) şi
Portugalia (teritoriile jumătăţii estice). Nemulţumirile portughezilor vor conduce în anul 1494, prin
tratatul încheiat la Tordesillas (Spania) la retrasarea liniei de demarcaţie, de această dată la 1770 km
(1184 mile maritime) vest de insulele Capul Verde,).

d. Harta politică în perioada contemporană. Transformările petrecute în Europa după primul


război mondial, se vor constitui ca bază a schimbării ulterioare, a întregului sistem mondial şi a
„ordinii” ce a guvernat relaţiile internaţionale până la acel moment. Astfel că, între cele două războaie
mondiale pe harta politică a lumii existau 71 de state independente, repartizate astfel: în Europa 31, în
America 22, în Asia 12, în Africa 4, în Oceania 2. După cel de-al doilea război mondial, s-au produs o
serie de modificări ce au dus la apariţia a încă 96 de state, urmând ca în 1989, să existe 167 de state.
Printre cele mai importante modificări amintim 21:
 destrămarea vechilor imperii coloniale aparţinând statelor europene ce a dus la obţinerea
independenţei politice a majorităţii statelor din Africa, Asia de Est, Sud-Vest, din Caraibe şi
Oceania;
 împărţirea Germaniei între puterile câştigătoare ale celui de-al doilea război mondial;
 cresterea influenţei SUA în Europa de Vest (“planul Marshall”) şi în America Centrală şi
de Sud, Asia de Est;
 ciocniri de interese ce determină războaie locale (ex.Vietnam, Coreea, Afganistan etc.);
 dezvoltarea economică fără precedent a unor state învinse în cel de-al doilea război
mondial, cum este cazul Germaniei şi al Japoniei; etc.
Harta politică a continentului Europa înregistra la nivelul anului 1945 un număr de 31 state
independente, pentru ca până în 1989 numărul lor să crească, prin declararea independenţei Maltei în
1964, la 32 de state. In prezent, numărul statelor Europei a ajuns la 43. După 1989 au apărut 11 noi
state: Lituania, Letonia, Estonia, Slovenia, Croaţia, Ucraina, Belarus, Moldova, Macedonia, Bosnia,
Slovacia.
In Asia, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial existau 12 state independente, urmând ca
în prezent numărul statelor independente pe harta politică să fie de 48.

20
Giurcăneanu C.,1983
21
Conf. univ. dr. Dragos Frăsineanu, curs de Geopolitică

14
Pentru harta politică a continentul Africa care în 1945 număra doar patru state (Africa de Sud,
Egipt, Etiopia, Liberia), perioada ulterioară a reprezentat o creştere explozivă a numărului de state, în
prezent numărul acestora fiind de 53.
Harta politică a celor două continente americane a înregistrat deasemenea modificări după
1945. La sfârşitul războiului în afara celor trei ţări mari ale Americii de Nord, mai existau 19 state
independente în America Centrală şi de Sud. Pe continentul american sunt în prezent 35 de state (3 în
America de Nord, 20 în America Centrală, 12 în America de Sud). Oceania, a înregistrat o creştere de
la doar două state (Australia si Noua Zeelandă), în 1945 la 14.

e. Harta politică după 1989. După anul 1989, au avut loc o serie de modificări asupra hărţii
politice a lumii şi în special asupra Europei, cauza majoră a constituit-o dezintegrarea sistemului
comunist. Sfârşitul anului 2004 consemnează o situaţie sinoptică complexă a entităţilor politico-
teritoriale. Astfel, harta politică a lumii cuprinde 259 de state şi teritorii neautonome (192 de state
suverane şi 67 de teritorii dependente şi cu statut special). In Februarie 2011, în urma rezultatelor
oficiale ale unui referendum realizat în Sudul Sudanului, indică faptul că Sudanul de Sud va deveni cea
mai nouă ţară, respectiv a 196-lea. 22 Cu toate acestea, declaraţia de independenţă se va pronunţa abia
pe 9 iulie anul acesta. In prezent, după cum se poate observa în tabelul de mai jos sunt 195 de ţări. 23

Tabelul nr.2 Evoluţia numărului statelor independente în secolul XX

Continent Europa America Asia Africa Oceania Total


An
1900 21 20 5 2 0 78
1914 23 22 5 4 1 55
1945 31 22 12 4 2 71
1989 32 35 38 51 44 167
2004 43 35 47 53 14 192
2009 46 35 47 53 14 195
Sursa: http://geography.about.com/cs/countries/a/newcountries.htm

22
http://geography.about.com/cs/countries/a/numbercountries.htm
23
Conf. univ. dr. Dragos Frăsineanu, curs de Geopolitica

15
BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru IOAN, “Securitatea statelor/societăţilor/naţională sub impactul accelerării proceselor


de globalizare şi de fragmentare politică”, Colocviu Strategic nr.4,2010, Universitatea Naţională
de apărare “Carol I”;
2. Conf. univ. dr. Dragos Frăsineanu, curs de Geopolitică;
3. Constituţia României;
4. George Erdeli, “Dicţionarul de geografie umană”, Editura Corint, 1999
5. ISO 3166-2:2007;
6. Ilieş Al., " Elemente de geografie politică”, Edit. Universităţii din Oradea, 1999;
7. J.Gottmann (1961), P.Hitti (1973), M.Glassner (1996);
8. Silviu Costache –“Geografie politică- o nuoă abordare", Edit. Universităţii din Bucureşti, 2004;
9. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/rankorder/2147rank.html;
10. http://worldstatesmen.org/Romania.htm accesat în data de 15.03.2011;
11. http://en.wikipedia.org/wiki/ISO_3166-2 , accesat în data de 23.03.2011;
12. http://www.statoids.com/la.html, accesat în data de 23.03.2011;
13. http://www.cityvision2000.com/history/petrograd.htm#Capital accesat în data de 29.03.2011;
14. http://www.japaneselifestyle.com.au/travel/kyoto_history.htm accesat în data de 28.03.2011;
15. http://cubreacov.wordpress.com/2010/07/22/despre-republica-prezidentiala-si-cea-
parlamentara-vlad-cubreacov-in-discutie-cu-dr-norbert-neuhaus-din-germania/ accesat în data
de 28.03.2011;
16. http://www.un.org/esa/population/publications/wpp2008/wpp2008_text_tables.pdf accesat în
data de 28.03.2011;
17. https://www.comnap.aq/publications/treaty/madrid_protocol_with_annexes1-6 accesat în data
de 28.03.2011;
18. http://geography.about.com/library/maps/blindex.htm accesat în data de 31.03.2011;
19. http://www.cityvision2000.com/history/petrograd.htm#Capital accesat în data de 31.03.2011;
20. http://www.japaneselifestyle.com.au/travel/kyoto_history.htm accesat în data de 30.03.2011;
21. http://en.wikipedia.org/wiki/Territorial_claims_in_Antarctic (Marea Britanie, Norvegia,
Australia, Franţa, Noua Zeelandă, Chile, Argentina) accesat în data de 29.03.2011;
22. https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/geos/as.html
23. http://geography.about.com/cs/countries/a/newcountries.htm, accesat în data de 27.03.2011.

16
ANEXE
Anexa 1. Mărimea demografică între anii 1950-2010

Anexa 2. Harta politică în perioada antică

Sursa: http://www.euratlas.net/cartogra/lesage/histoire_07/index.html

17
Anexa 3. Harta politică a Europei în perioada medievală

Sursa: http://www.euratlas.net/history/europe/1500/index.html

Anexa 4. Harta politicăa Europei în perioada modernă

Sursa: http://www.euratlas.net/history/europe/1900/index.html

18
Anexa 5. Harta politică a Europei după 1989

Sursa: http://www.euratlas.net/cartogra/lesage/histoire_07/index.html

19